Archive for the ‘Romani in lume’ Category

Un paradox tipic romanesc

Posted by Stefan Strajer On May - 6 - 2010

Un paradox tipic romanesc

Autor: Grigore L. Culian (New York Magazin)

Daca punem in balanta vocabularul colorat – uneori golanesc! – al presedintelui Traian Basescu si limbajul de lemn, servilismul si incompetenta premierului Emil Boc, comparandu-i pe cei doi cu actualul ministru de Externe al Romaniei, Teodor Baconschi, e foarte greu sa nu ne intrebam: cum e posibil ca ultimul sa fie subalternul primilor doi? Elegant, educat, dotat cu simtul umorului si un excelent comunicator, dl ministru de Externe pare un personaj venit din alta lume in politica romaneasca, acea lume unde se poate purta un dialog civilizat (chiar si cu presa!), fara bascalia de doi lei (transmisa in direct la tv sau radio) cu care ne-au obisnuit politicienii damboviteni in ultimii 20 de ani.

Asta a fost impresia pe care mi-a lasat-o dl Teodor Baconschi dupa intalnirea de luni, 3 mai (Ziua Mondiala a Libertatii Presei!) desfasurata la Consulatul General al Romaniei din New York, unde au fost prezenti jurnalisti, oameni de afaceri, membri ai Comunitatii Romanesti din New York, dar si inalti oficiali ai statului roman – precum dna Simona Mirela Miculescu (ambasadorul Romaniei la organizatia Natiunilor Unite), dl Adrian Vierita (ambasadorul Romaniei la Washington, D.C.) si dl Pietro Lucian Pavoni (consulul general al Romaniei la New York).

Dar sa revin la intrebarea initiala: cum a ajuns dl Baconschi subalternul lui Traian Basescu si Emil Boc, in loc sa fie invers? Raspunsul il putem gasi destul de usor dupa o scurta analiza a “varfurilor” clasei conducatoare, dar si a societatii romanesti. Intr-o tara (Romania) in care penibilul smecheras de cartier Gigi Becali si fiica cea mica a presedintelui, agramata Elena (“EBA”) Basescu, sunt europarlamentari; unde legea e un instrument de santaj impotriva adversarilor politici (aflat in mana Puterii, oricare ar fi ea); unde comunismul a fost condamnat – pe hartie si fara urmari in Justitie! – chiar de catre profitorii regimului (ex: Traian Basescu, Vladimir Tismaneanu), asta in timp ce adevaratii disidenti (ex: Paul Goma, Vasile Paraschiv) sunt umiliti, iar calaii lor traiesc linistiti din pensii grase; unde zeci de mii de romani au fost deposedati (in mod abuziv si neconstitutional, printr-un decret dat de Ceausescu) de cetatenia romana, iar acum li se cere sa “redobandeasca” un drept pe care il au inca de la nastere (fiind obligati sa si plateasca, validandu-se astfel o lege stramba lasata in vigoare de cei care au “condamnat” comunismul!); unde noii comisari ai Culturii Romane, in frunte cu antiromanul Horia -Roman Patapievici, promoveaza obscenitatea folosind argumentul “modernismului” si lovesc fara mila in tot ceea ce reprezinta cultura si spiritul acestui popor; unde terorismul cultural a devenit o arma de control menita sa distraga atentia populatiei de la dezastrul economic, politic, social si cultural prin care trece Romania; unde copiii vad la televizor (la ore de maxima audienta!) femei despuiate si violenta; unde mitocania presedintelui atrage aplauzele prostimii infometate; unde o parte dintre intelectuali au facut pact cu minciuna, impostura si ipocrizia, in schimbul confortului asigurat de colaborare, nu e de mirare ca dl ministru Teodor Baconschi e subalternul lui Traian Basescu si Emil Boc.

O buna parte din cele scrise mai sus si situatia de la Institutul Cultural Roman din  New York (unde arogantii angajati ai Institutului deruleaza unele “proiecte” – in afara celor bune – paralele cu realitatile din Comunitatea Romaneasca) le-am prezentat luni dlui ministru de Externe, fiind sustinut in afirmatii de Lia Lungu si de scriitoarea Mirela Roznoveanu, iar prof. univ. dr. Silvia Burdea a punctat foarte clar anomaliile din sistemul romanesc de invatamant. Din pacate, am primit un raspuns foarte politicos, dar evaziv, care facea trimitere la “libertatea de exprimare” in cadrul actiunilor ICR si la “pragul psihologic” peste care unii dintre noi (cei mai varstnici) trec ceva mai greu dupa caderea comunismului. Sunt curios sa aflu cum ar trece dl ministru “pragul psihologic” daca pe cladirea din 38 Street, institutie oficiala a statului roman, ar fi pictata o svastica, iar ofiterii SPP ar fi imbracati in uniforme ale Gestapo-ului (in numele “libertatii de exprimare”)! Interventia brutala in discutie a Oanei Radu, “locotenentul de serviciu” al directoarei ICR-NY, Corina Suteu, l-a impiedicat pe dl Baconschi sa raspunda punctual la intrebari, iar iesirea de mahala a ICR-istei a umbrit un dialog purtat civilizat pana in acel moment.

Cred ca dl Teodor Baconschi este “omul potrivit la locul potrivit”, desi mi-e greu sa accept ideea ca “superiorii” Domniei Sale se numesc Traian Basescu si Emil Boc! Este un paradox tipic romanesc, dar vom vedea daca ordinea se va schimba in 2013…

New York, 4 mai 2010

Grigore L.Culian

MARYHILL – Muzeul de arta de pe râul Columbia

Posted by Stefan Strajer On May - 6 - 2010

MARYHILL – Muzeul de arta de pe râul Columbia

Autor: Corneliu Florea
(Winnipeg, Canada)

Acolo, în nord-vestul Statelor Unite, unde Râul Columbia desparte Statul Oregon de Statul Washington, unde amerindienii acestor pamânturi spuneau ca se întâlneste stralucirea dogoritoare a soarelui cu ploile binefacatoare venite de pe ocean, pe malul drept al râului, înalt si abrupt, se afla Muzeul de Arta Maryhill ce este împlinirea visului a patru prieteni. A unui american întreprinzator si norocos, a unei dansatoare ce a impresionat America si Europa, a Reginei Maria a României si a unei pasionate colectoare si pastratoare de arta, Alma de Bretteville Spreckeles.


Americanul, Sam Hill, s-a nascut în 1857 în Nord Carolina într-o familie de quaker (membrii unei societati religioase ce se considera prieteni egali, aparuta în regatul englez în vremea asa zisei disidente fata de biserica anglicana, motiv pentru care au fost numiti quakers în mod peiorativ, porecla pe care ei au acceptat-o si chiar o folosesc ca distinctie fata de alte grupari religioase). Bine înzestrat intelectual, robust si harnic a muncit în compania de cai ferate Great Northern a unchiului sau. Întreprinzator si inovator a devenit un expert în constructii rutiere si feroviare de pe urma carora a prosperat si a devenit un bogat om de afaceri. A calatorit mult, si fiind o fire foarte placuta, si-a facut multi prieteni adevarati.
În 1907 a cumparat pe malul drept al Râului Columbia, deci în Statul Washington 7.000 de acri (un acru ceva mai mare decât o jumatate de hectar) pe care a vrut sa stabileasca o comunitate agricola pentru quakers, o societate crestina care sustine si propaga simplitatea si integritatea, pacea si armonia, egalitatea si caritatea, fara ierarhii politice sau religioase. Minunat, mai ales partea asta cu ierarhiile. Dupa un timp Sam Hill si-a schimbat planurile, începând constructia unui ranch house pentru familia sa. Cum sotia lui se numea Mary iar el era Hill a numit atât ranch-ul cât si mansion-ul Maryhill.
Mansion este o casa foarte mare, cât un palat. Maryhill este o constructie asezata paralel cu râul, de forma unei cutii de chibrituri cu trei nivele, având la capetele opuse, rampe simetrice de automobil ce urca pâna la etaj unde sunt intrarile principale. Astfel, cladirea are un aspect curios, unic într-un anumit fel având intrarile pe laterale, când, de regula cladirile impunatoare au intrarea principala la fatada nu pe laterale. Proiectul acesta original, absolut american, a fost conceput de niste valorosi arhitecti adusi tocmai din capitala Statelor Unite, din Washington D.C.
Înainte de-a fi terminata cladirea arhitectilor din estul cel avansat si luminat, aici în vestul salbatic, Sam Hill s-a razgândit din nou, a renuntat sa o foloseasca drept locuinta familiala si s-a gândit sa o doneze unor scopuri publice. Cum în acea vreme, americanii traiau clocotitor o perioada de etalare si prin cultura, s-a nascut ideea unui muzeu. Ideea a venit din partea unei prietene, Loie Fuller, o frumoasa si celebra dansatoare americana, devenita faimoasa la Paris prin originalitatea costumatiei si a luminilor de scena, o mare si de viitor inovatie la acea vreme. Loie Fuller si-a câstigat aureola de diva si un loc special în înalta societate artistica parisiana, devenind o apropiata a sculptorului Auguste Rodin. A fost prietena apropiata a Reginei Maria cu care a întretinut o bogata corespondenta, ulterior publicata într-un volum.
În cercul prietenilor lui Sam Hill a fost si Regina Maria a României, nepoata Reginei Victoria a Angliei si a Tarului Alexandru al II-lea. În 1926, Regina Maria a facut un fastuos turneu în Canada si Statele Unite, l-a vizitat si pe Sam Hill la Maryhill, unde, la cererea acestuia, a adus obiecte personale si de arta pentru viitorul muzeu.
Alma de Bretteville Spreckels, sotia unui magnat al zaharului american, prietena devotata a lui Sam Hill si a Reginei Maria, a dus la îndeplinirea muzeului, dupa moartea neasteptata a lui Sam Hill în 1931. Acum, dupa atâti ani, muzeul nu este numai amintirea acestor prieteni, dar si o comoara de arta prin donatiile Familiei Mary si Sam Hill, a Reginei Maria, a dansatoarei Loie Fuller, care a donat toate lucrarile de arta primite cadou din partea lui Auguste Rodin, la care se adauga si donatiile de arta ale Familiei Bretteville – Spreckels.
Despre Muzeul de Arta Maryhill din Statul Washington am aflat prima data în 1988, când fiul nostru, Florin Tudor, s-a întors de la Congresul ARA ce a avut loc în Portland – Oregon, unde a prezentat eseul Constitutia de la 29 Februarie. La sfârsitul Congresului ARA, organizatorii au aranjat si o excursie, surpriza pentru participanti, la acest muzeu, unde, într-un anumit fel, românii s-au întâlnit cu istoria lor, cu regina lor, cea devotata întregirii neamului românesc. Florin Tudor a fost entuziasmat si ne-a povestit cu însufletire amanunte despre vizita si donatiile Reginei pe meleaguri atât de îndepartate de România. Ne-a stârnit curiozitatea.
În Iunie 1989, am facut un mare tur automobilistic nord american. Am strabatut preeria, am trecut prin si peste grandiosii Munti Stâncosi si am ajuns la Oceanul Pacific. Din orasul Vancouver am luat un ferry pâna pe marea si frumoasa Insula Vancouver. Mai departe, dupa câteva zile, cu alt ferry am trecut în Statele Unite în Olimpic National Park. Si de aici a mai ramas o aruncatura de bat pâna la Muzeul de Arta MaryHill. Vizitarea muzeului ne-a stârnit interes, amintiri si emotii.
Pentru ca generatia noastra, crescuta si îngrijita ideologic de dictatura comunista, a fost foarte ocupata cu istoria tuturor comunistilor de pe mapamond, în special cu fratii nostri de la rasarit, nu a mai ramas timp si de istoria noastra, în special cea despre unirea întregului popor român sub coroana regala, fiindca între timp s-a dus si coroana si o parte de rasarit a României. Asa ca, la Maryhill, dintr-odata ne-am pomenit într-un mic spatiu de istorie româneasca, în care se afla o frumoasa colectie de obiecte personale ale Reginei Maria, printre care si o copie a coroanei purtata la Alba-Iulia la consfintirea unirii celei firesti a poporului român. Tablouri si fotografii ale familiei regale, începând cu cele ale bunicilor pâna la cele ale urmasilor, sunt expuse cu gust decorativ rafinat într-un spatiu amplu rezervat la nivelul principal al muzeului. Vizitând pe îndelete, citind toate indicatiile si comentându-le între noi, ne-au reverberat sentimente si certitudini ca apartinem unui popor vechi, de doua milenii, de sine statator în spatiul dacic si suntem neolatini ca fire si vorbire. Într-un moment istoric poporul român a reusit sa se reîntregeasca dupa ce, secole dupa secole, a fost supus si împartit între mari imperii. În timpul razboiului mondial si apoi la actul reîntregirii, Regina Maria, desi cu radacini îndepartate de poporul roman, s-a daruit acestui moment apoteotic alaturi de întreaga generatie româneasca, la împlinirea nationala. Ce pline de personalitate si mândrie nationala au fost acele generatii românesti în acele vremuri, când mândria nationala facea parte din identitatea tuturor popoarelor europene si în ce stare de degradare am ajuns sub tirania comunista impusa prin forta. La ce îndoctrinare brutala am fost supusi, daca trebuia sa adulam marele popor sovietic, comunist, far calauzitor si în acelasi timp sa dispretuim, blamam si sa negam truda si jertfa, daruirea si înfaptuirea înaintasilor nostri, a poporului nostru. Eram obligati sa preamarim pe straini si alogenii comunisti adusi peste noi. În ce abominabila tiranie am fost târâti pentru a fi saraciti, depersonalizati si obedienti.
La gift shop–ul muzeului, printre vederi si pliante despre muzeu, am gasit doar un singur volum referitor la Regina Maria “THE  LAST  ROMANTIC’’ de Hannah Pakula aparut într-o editura new-yorkeza în 1984. Un volum de cinci sute de pagini, în conditii grafice atragatoare, având pe prima coperta una dintre cele mai reusite fotografii ale reginei care îi arata din plin frumusetea regala. Pe lânga fotografie este si un subtitlul “The life of the legendary Marie, Queen of Roumania, the most famous beauty, heroine and royal celebrity of her time’’ – viata legendarei Maria, Regina României, cea mai faimoasa frumusete, eroina si celebritate regala a timpului ei. Pe ultima coperta, pasaje din presa americana care apreciaza la superlativ autoarea pentru documentatie, stradanie si reusita artistica. A fost un mic cadou pentru Ica. Mai apoi, în timpul lecturii, îmi nara mici episoade din acest roman istoric, iar la sfârsitul lecturii mi l-a recomandat imperios. L-am citit concentrat, cu sublinieri si notatii. Desi documentat total, lectura nu are rigiditatea manualelor de istorie ci de un atractiv roman de familie scris în buna maniera literara. A fost lectura mea preferata a anului 1989. Autoarea este o intelectuala evreica plecata din România, dupa instalarea dictaturii comuniste, si stabilita în Statele Unite. Nu a binevoit sa-mi raspunda la scrisoarea prin care o felicitam si îi ceream permisiunea unei largi recenzii cu citate. Pacat, as fi dorit ca si alti români sa afle despre cartea ei, în care descrie cu amanunte si însufletire vizita Reginei Maria la Maryhill în Noiembrie 1926. Despre surprinderile reginei în fata peisajului arid, în fata mansion-ului, despre emotiile ei, despre speech-ul ei atât de aplaudat si apreciat de catre cei doua mii de invitati a lui Sam Hill si multe, multe altele. Poate, dupa Decembrie 1989, autoarea sa fii permis publicarea în România a acestei biografii atotcuprinzatoare a Reginei Maria. Merita sa fie publicata fiindca completeaza fresca din vremurile cu regi si regine a României. Poate volumul va fi un exemplu si impuls pentru un istoric sau scriitor român sa intre în competitie istorico-literara cu Hanna Pakula, si apoi sa-si trimita volume la Maryhill, unde din când în când mai trec si români în vizita. Poate si un pliant din partea Ambasadei Române …
A doua vizita la Muzeul de Arta din Maryhill am facut-o în August 1994. Ne întorceam din California si am oprit câteva ore la muzeu, sa îl vada si invitata noastra din România, colega si prietena noastra, Dr. Violeta Naghiu.


Între timp s-au schimbat multe la muzeu; sculpturile lui Auguste Rodin si galeria dansatoarei Loie Fuller, ce avea afise de reprezentatii facute de mari pictori parizieni ai vremii, au fost mutate de la upper level la lower level, unde aratau mai mult ca îngramadite decât ca exponate într-o galerie de arta destinata vizitatorilor. Exponatele Reginei Maria si Sam History Room îsi pastrau, înca, exact acelasi spatiu, la main level, iar colega noastra a fost uimita de amintirea pastrata trecerii Reginei Maria pe aici în urma cu aproape saptezeci de ani. Însa la gift shop nu am mai gasit pliante sau carti despre trecerea ei pe aici. Am avut o strângere de inima la gândul ca, în viitorii ani, o alta conducere a muzeului care va face tot mai mult loc artei americane în muzeu, o va coborî si pe Regina Maria lânga Loie Fuller si Auguste Rodin la lower floor, care de fapt e un demisol. Mai ales ca Ambasada României din Statele Unite, acum ca si în trecut, nu arata nici-un interes fata de memoria Reginei Maria din acest muzeu, desi ea a reprezentat cu adevarat tara noastra, ceea ce ar trebui sa faca si membrii ambasadei. Poate or fi aceiasi diplomati si diplomate de pe timpuri, dar acum primesc indicatii pretioase din alte directii …
Când am parasit mansion-ul lui Mary si Sam, si a invitatei lor, Regina Maria, ne-am plimbat prin frumosul parc înconjurator, plin de arbusti decorativi, flori si pauni, pasarile favorite ale Reginei Maria, si am plecat cu un sentiment de tristete ca lasam în urma evenimente istorice românesti, fata de care, aici si peste tot, noua ochlocratie conducatoare este total indiferenta. Ochlocratia post-decembrista nu este interesata de ce trebuie sa refaca dupa îndelungata si chinuitoarea îndoctrinare comunista, ci cu ce se pot ei procopsi, fiindca pentru ei patrimoniul românesc este doar un ciolan: nu apucat, ci primit pentru ca au facut sluj!! La noi, acum, se fura si banul public mai ordinar ca niciodata! Noi nu avem oameni ca Sam Hill, care aici pe proprietatea lui a înaltat, din beton, o replica a anticului STONEHENGE din Britania, un memorial pentru soldatii americani cazuti în Primul Razboi Mondial în Europa.
Cinste acestui OM, care si-a respectat cu daruire semenii.

Multumim din inima partidului!

Posted by Stefan Strajer On May - 6 - 2010

Multumim din inima partidului!

 

Grigore L. CULIAN (New York Magazin)

Prima editie a Forumului Presei Românesti din SUA si Canada (eveniment desfasurat in perioada 22-24 aprilie – la Chicago, si organizat de agentia de presa “Romanian Global News”, de biroul parlamentar al deputatului Colegiului 3 Diaspora, Mircea Lubanovici, si de Fundatia Romanilor de Pretutindeni din Bucuresti, in parteneriat cu Departamentul pentru Românii de Pretutindeni din ministerul roman de Externe) a inceput cu ghinion. Desi Forumul a fost incadrat intr-o manifestare mult mai ampla (expozitia intitulata American-Romanian Tourism and Trade Show), avand ca scop promovarea potentialului de turism si de afaceri romanesc, “capetele de afis” care si-au anuntat prezenta la acest eveniment s-au gasit in imposibilitatea de a participa din cauza norului de cenusa emanat de vulcanul din Islanda care a paralizat traficul aerian spre si dinspre Europa. |n aceste conditii, lipsa “obiectului muncii” (politicieni si oameni de afaceri) i-a determinat pe sponsori sa-si retraga banii investiti, aruncand in derizoriu munca de cateva luni a unei mari romance, dna Teodora Fulea, si spulberand efortul altor cativa oameni adevarati care au ajutat-o! A fost ghinion sau lipsa de omenie?!

“Lantul slabiciunilor” a continuat vineri, cand era programata video-conferinta cu marii absenti: seful Departamentului pentru Romanii de Pretutindeni, Eugen Tomac, si deputatul “nostru”, Mircea Lubanovici. La 7:30 dimineata ne aflam cu totii intr-un studio ultramodern din Chicago, dar, dupa zeci de incercari esuate de a se stabili legatura cu Bucurestiul (plus o ora de asteptare), video-conferinta noastra a cazut! “Ceasul rau”, mi-am zis, dar umorul lui Steven Bonica si efortul lui de a ne face sa ne simtim cat mai bine in “Windy City” ne-au facut sa uitam de ghinioane. Vizitele la bisericile romanesti din Chicago sau la gradinitele si scolile unde copiii invata Limba Romana au readus buna dispozitie printre noi, mai ales ca putini auzisera despre “oazele” create de cea mai puternica si bine organizata comunitate romaneasca din America de Nord. Jos palaria!

Sambata s-a spart ghinionul si am reusit sa prindem o legatura audio-video cu Bucurestiul, dar surprizele au continuat. “Dialogul” nostru cu dl secretar de stat Eugen Tomac si cu deputatul Mircea Lubanovici despre problemele comunitatilor romanesti din America s-a transformat intr-un monolog al celor doi alesi, iar reprezentantii nostri, “uitand” de subiect, s-au intrecut in osanale aduse celor care ne platisera transportul, masa si casa! Mai mult, cand mi-a venit randul sa vorbesc si i-am spus dlui Eugen Tomac ca am senzatia ca ma aflu la o sedinta de partid, legatura s-a intrerupt brusc! Am insistat, amintindu-i deputatului Mircea Lubanovici despre dezastrul de la consulatele Romaniei, unde personalul foarte redus face imposibila comunicarea cu functionarii (nu raspunde nimeni la telefon!), despre legea stramba a cetateniei romane (care recunoaste decretul lui Ceausescu prin care cetatenii romani au fost deposedati abuziv si neconstitutional de acest drept si le cere sa REDOBANDEASCA ceea ce au prin nastere!), despre atitudinea paralela cu realitatea a angajatilor Institutului Cultural Roman in relatia cu comunitatile romanesti. In loc sa raspunda clar, deputatul “nostru” ne-a vorbit despre initiativele sale parlamentare privind…clonarea sau ziua de rugaciune pentru romanii de pretutindeni! In plus, drept “pedeapsa” pentru interventia mea, am fost scos de pe lista jurnalistilor care primeau zilnic, de la biroul parlamentar, “Revista presei” din tara. Aveam sa constat asta dupa revenirea la New York. Ciudat comportament pentru un (liberal) “democrat”! Am lasat la urma “partea plina a paharului”: nasterea Asociatiei de Presa Româna Nord Americana (North American Romanian Press Association – NARPA). Desi mi s-a oferit functia de vice-presedinte, am refuzat sa ma angajez intr-o activitate care ma depaseste din cauza volumului enorm de munca la ziar, preferand sa fiu purtator de cuvant, pozitie din care pot fi mult mai folositor colegilor mei. Din pacate, lupta pentru functii a inceput, unii dintre noi considerandu-se mai jurnalisti decat altii inainte ca noul organism sa aiba propriul statut si sa fie inregistrat oficial. Oricum, multumim din inima partidului si alesilor “nostri” pentru “dialogul constructiv”…

P.S. Ii multumesc lui Steven Bonica si echipei lui pentru tot ce au facut pentru noi in aceste zile. Fara acesti oameni, aventura noastra la Chicago ar fi fost un fiasco!

Grigore L. Culian (New York Magazin)

Despre clonare – scrisoare deschisa deputatului Mircea Lubanovici

Posted by Stefan Strajer On May - 4 - 2010

Scrisoare deschisă adresată:

Dl. Mircea  Lubanovici

Deputatul diasporei americane în Parlamentul României

București, România

Transmis prin email la adresa: mircea@lubanovici.com

Referitor la Introducerea unui proiect de lege pentru interzicerea cercetărilor știinţifice în legătură cu clonarea fiinţelor vii.  Convorbirea telefonică cu ziariștii din America de Nord, Chicago, 24.04.2010

Stimate domnule deputat Mircea Lubanovici,

Repet rugămintea mea transmisă telefonic  de a renunţa la un proiect de lege care ar duce la interzicerea clonării în România, proiect anunţat de dvs. în cursul întâlnirii ziariștilor din America de Nord, sambata, 24 aprilie 2010.

Motivele invocate de dvs. în favoarea acestei legi au fost următoarele (după câte îmi aduc eu aminte):

1.       Cercetările știinţifice în legătură cu clonarea ar trece peste voinţa Domnului Dumnezeu care a creat lumea așa cum o percepem noi  în prezent.

2.       Cercetările în legătură cu clonarea ar duce la denaturarea caracterului poporului român.

Permiteţi-mi, vă rog, să aduc următoarele argumente în favoarea rugăminţii mele:

Referitor la 1, argumente religioase:

Lumea fiind creată de Dumnezeu, tot Dumnezeu este acela care a dat unei grupe de oameni, cercetători știinţifici de vârf, capacitatea de a încerca studiul îmbunătăţirii creaţiilor Domnului – animale de tot felul – folosind clonarea.

Dacă dvs. v-au fost prezentate argumente impotriva clonării – presupun eu, de către credincioși prea zeloși  – trebuie să reţinem că argumentele lor sunt împotriva voinţei Domnului! Este clar că Domnul Dumnezeu a dat – sau va da – această posibilitate unor personalităţi știinţifice și nici cei zeloși și nici Parlamentul României nu au vreo atribuţie în limitarea voinţei Domnului!

Referitor la 1, argumente știinţifice:

Ştiinţa a ajuns așa de departe încât poate deja crea forme primitive de viaţa pornind de la substanţe inerte – carbon, hidrogen, oxigen –  aflate în natură.  Pe de altă parte oamenii de știinţă au creeat -deja în urmă cu un deceniu – fiinţe vii, copii ale unor fiinţe vii existente. Aceasta este clonarea.

Între timp au fost făcute câteva zeci de experimente de acest gen cu rezultate tipice oricărui început de cercetare știinţifică. Care vor fi rezultatele finale și cum se vor putea folosi acestea în favoarea omenirii… asta este prematur să apreciem acum. Orice drum duce undeva și oamenii de știinţă au dovedit de fiecare dată că pot pune rezultatele muncii lor în slujba omenirii. Reprezentanţilor legali ai omenirii – deputaţii adunaţi în parlamente – au datoria de a sprijini legal dezvoltarea știinţei, nu s-o înfrâneze.

Referitor la 2:

Denaturarea caracterului poporului român? În nici-un caz!

Cercetările se vor face pe animale și încă nu s-a observat nicio transmitere a calităţilor animalelor asupra oamenilor. De altfel caracterul este o propietate specific umană care nu se regăsește la animale. Cercetarea știinţifică duce la creerea de noi posibilităţi de tratament, la noi produse, la noi locuri de muncă. Dacă va fi plină de success, va aduce o contribuţie la alinierea României lângă ţările avansate din lume.

Pentru informarea dvs.:

a)      Putină istorie, context religios.

Istoria este plină de intepretări ale voinţei  Domnului într-un mod personal, conform unor interese individuale și temporare ale slujitorilor acestuia: să ne aducem aminte că acum 500 de ani anumiţi dreptcredincioși au vrut să plaseze Pământul în mijlocul universului în timp ce Domnul Dumnezeu, în înţelepciunea Sa nemărginită, l-a plasat numai pe o orbită în jurul soarelui, care si el este plasat pe un brat lateral al unei spirale uriașe (galaxii), care și ea face parte dintr-o grupă locală de galaxii (amas) plasată undeva lateral pe un sistem de grupe de galaxii (strings). Pentru acest adevăr al Domnului, care constituie astăzi baza cunoștinţelor noastre despre lumea înconjurătoare, un om de știinţă s-a lăsat ars pe rug. Acum, în anul 2010, când noi cunoaștem voinţa adevărată a Domnului Dumnezeu, nu este cazul să cedăm la presiunile aceluiași gen de credincioși neinformaţi care nu înţeleg voinţa Domnului Dumnezeu în legătură cu progresul permanent al omenirii!

b)      Stadiul actual al dezvoltării știinţifice.

Să luăm un caz foarte practic care poate avea loc chiar în seara aceasta, după ce dvs. citiţi acest email: vă duceţi la restaurantul Parlamentului și comandaţi o friptură și o salată, ca orice om. Veţi  fi servit și o să vă bucuraţi de gustul delicios al fripturii, de strălucirea legumelor proaspete și de frăgezimea pâinii… Minunat, nu?

Dar!… Friptura atât de gustoasă este tăiată dintr-un animal care a fost modificat genetic pentru a produce o carne gustoasă! Dacă v-aţi fi dorit o friptură grasă… vi s-ar fi oferit o bucată de carne dintr-un animal modificat genetic în alt gen! Dvs. aţi fi primit exact ceea ce vă doriţi… și asta vă va face mulţumit… Nu-i așa?

Mai mult, pâinea care vi se pare atât de gustoasă este făcută din grâu modificat genetic și conţine în afară de apa, sarea și drojdia pe care le folosea bunica  încă vreo 40 de ingrediente care asigură ca pâinea rămâne proaspătă, că este așa de fragedă că vi se topește în gură, etc… Toate acestea au fost  create de mâna omului… Stiaţi asta?

Mai departe… roșiile din salata dvs. sunt modificate genetic și se păstrează două săptămâni proaspete și fragede în afara frigiderului… la fel si ardeii, castraveţii si ce mai aveţi pe masa dvs… Iaurtul care vă garnisește salata nu este facut din laptele “pus la prins” – tot cum făcea bunica – ci prin adăogarea de bacterii modificate genetic care vă produc gustul dvs. favorit, de ex. 35% dulce și 65% acru… Dacă eu aș prefera invers, 65% dulce și 35% acru atunci bucătarul ar comanda iaurtul respectiv… și acesta va fi fabricat cu ajutorul altor bacterii și livrat așa cum îmi poftește mie inima…

Putem merge mai departe: grâul, porumbul, orezul, toate sunt modificate genetic și acestea permit producţii la hectar de 5000 – 7000 Kg (Ţăranul roman, care nu are acces la aceste ultime cuceriri ale știinţei, nu poate recolta decât 2500 Kg). Așa s-a reușit să se potolească foamea a miliarde de oameni din Orientul Indepărtat… Acum suntem aproape 7 miliarde pe acest pământ – dublu decât acum 50 de ani, când ne-am născut noi – și aproape toţi sunt sătui. Acum 50 de ani, foarte mulţi erau flămânzi… Ştiaţi asta?

Modificarea genetică a animalelor și plantelor este o tehnologie intrată în viaţa de toate zilele mulţumită eforturilor oamenilor de știinţă.

Dacă dvs. sunteţi un om religios, puteţi să gândiţi ca toate aceste modificări au fost duse la bun sfârșit din voinţa Domnului Dumnezeu: de ce nu? În orice caz ele reprezintă modificări importante ale animalelor originale – cele create de Domnul Dumnezeu și care l-au însoţit pe Noe pe arca sa și au fost salvate de la înec. Se pare că aceasta este voinţa Domnului – ca oamenii să îmbunătăţească ceea ce Domnul Dumnezeu a creeat iniţial – nu-i așa?  Şi atunci… de ce vreţi dvs. – un om cu credinţă în Dumnezeu – să vă puneţi în calea Domnului, în calea progresului știinţei și tehnicii?!

Alte exemple pot să  vă pun la dispoziţie în cadrul unei întâlniri la București.

c)       Cercetarea românească

Cercetarea în România a suferit  în urma întreruperii contactelor cu cea occidentală în anii dinaintea revoluţiei și din lipsa personalului de conducere calificat în 19 ani de după revoluţia din 1989. Abia anul trecut a putut fi cooptat în fruntea cercetării românești o personalitate cu pregătire corespunzătoare – actualul secretar de stat pentru cercetare prof. dr. Marius Enachescu a lucrat la Universitatea Berkley / California – dar handicapul pe care cercetarea româneasca îl are de recuperat este imens.

Bunăstarea și viitorul naţiunii române depinde de folosirea în ţară a capacităţii creatoare autohtone: Parlamentul nu trebuie să pună piedici în calea acesteia! Rezultatul ar fi numai că acei cercetători români care vor dori să se dedice studiului clonării – urmând chemarea lor știinţifică – vor pleca în străinătate  lăsând  cercetarea românească într-o situaţie și mai precară decât cea actuală. Cazuri din acestea cunoșteţi și dvs. cu miile! Rugămintea mea este să nu întreprindeţi ceva care va dăuna viitorului României!

Stimate domnule deputat Lubanovici,

Informaţii detailate despre această temă puteţi obţine la Academia Română: o colaborare cu această instituţie prodigioasă a știinţei românești vă recomand călduros. Fiindcă tema tratată aici este de mare interes, transmit acest email atât dl. Raimond Luca, senatorul din partea diasporei americane în Senatul României, cât și colegilor ziariști care au asistat la discuţie.

Cu deosebită stimă,

Prof. dr. doctor honoris causa, Radu Mihalcea

5316 Howard Ave, Western Springs, IL 60558, USA

Tel. (708) 246 2280, Cell (708) 205 4095

27 aprilie 2010

Scrisoare deschisa deputatului Mircea Lubanovici

Posted by Stefan Strajer On May - 4 - 2010

Scrisoare deschisa deputatului Mircea Lubanovici

Stimate domnule Lubanovici,

V-as ramane recunoascatoare daca ati lua atitudine urgent, referitor la situatia semnalata de  comunitatea din Arizona, pentru ca este vorba despre acuzatii grave si un “butoi” sub presiune, plin cu nemultumiri si gata sa dea pe dinafara… ( a se intelege prin mass media si pe la autoritatile americane).

Personal, in urma acestei anchete jurnalistice, am avut impresia ca autoritatile romane, in speta Ambasada Romanei din DC si doamna Orlich, imi cer amanari in loc sa-mi dea raspunsuri.

Am spus in repetate randuri, si este valabil si in situatia conflictuala de acum: romanii din America sunt diferiti de cei din tara pentru ca au termeni de comparatie si o viziune de ansamblu asupra lucrurilor. Unii au ajuns aici trecand Dunarea inot printre gloantele vamesilor, sau in containere peste Atlantic. Cu certitudine, acestia nu tac, nu inghit si nu permit autoritatilor romane sa-i “ciupeasca” de bani sau sa-i trateze de sus, condescendent.

Astept de la dvs. o reactie prompta, in stil american, pentru ca aceasta este tara in care traim si ne-am adaptat la ritmul si viteza de reactie americana.

Va reamintesc, cu respect, ca v-am ales ca reprezentant al diasporei si ca urmare de la dvs. asteptam, in primul rand, sprijin si o pozitie ferma in problemele specifice pe car ele intampinam ca romani din diaspora.

Am remarcat ca ati propus in Parlament ca unele sarbatori religioase sa fie declarate zile nelucratoare, si mai recent, la Chicago, erati preocupat de interzicerea clonarii umane in Romania.

In calitate de cetatean roman rezident in colegiul 3 diaspora, care v-am votat sa ma reprezentati, va aduc la cunostinta ca prioritatile mele si ale romanilor din SUA sunt altele si ca astept de la dvs. initiative legislative in acest sens. Sunt curioasa in ce fel stabiliti prioritatile, pentru ca (banuiesc), primiti multe solicitari din partea romanilor pe care-i reprezentati.

V-am rugat, inca din noiembrie 2008, sa aveti in vedere situatia a 9 familii de romani din Virginia, carora li s-au revocat abuziv vizele de munca in SUA si erau amenintati cu deportarea, si n-am primit nici un raspuns intre timp. In favoarea acestor oameni a militat pana la urma un american (ce paradox!), senatorul de Virginia, Frank Wolf. V-am rugat, tot atunci, inainte de alegerile din 2008, sa va axati pe politici care sa faciliteze schimburile economice intre Romania si SUA, promovarea culturii noastre in SUA, chestiuni care ar aduce un capital de imagine Romaniei. Si v-am mai rugat sa sustineti politica externa a Romaniei – sa semnalati problemele specifice ale romanilor din SUA, astfel incat sa nu mai fim tratati peste hotare ca “cetateni UE de mana a doua” asa cum am simtit de atatea ori. Consider ca acesta este rolul unui deputat al diasporei, sa cunoasca, sa promoveze si sa solutioneze problemele comunitatii pe care o reprezinta si sa ne ajute sa primim legile, regulile, respectul si consideratia pe care le meritam.

Stiti foarte bine cu ce acuzatii s-a confruntat diaspora dupa alegerile prezidentiale, chiar din partea conationalilor ramasi in tara de bastina. N-am cunostinta decat despre pozitia presedintelui Basescu in aceasta chestiune, nu si a dvs. sau a altor reprezentanti ai diasporei.

Acestea sunt probleme care ne dor, domnule deputat! …si altele ca si ele…

Pe mine personal, daca traiesc in SUA, ma doare in cot de zilele libere din Romania si de clonarea umana. In schimb ma intereseaza sa afle toata SUA ca suntem un popor european valoros, cu 2000 de ani de istorie si ca atunci cand cetatenii romani sunt abuzati sau nedreptatiti, autoritatile iau atitudine. Nu mai vrem politica “strutului”, vrem pozitii ferme!

Multumesc.

Simona Botezan

Ashburn, Virginia

www.phoenixmission.org

28 aprilie 2010

Forumul presei romanesti din SUA si Canada – Comunicat

Posted by Stefan Strajer On May - 4 - 2010

LA CHICAGO A LUAT FIINȚĂ

NORTH AMERICAN ROMANIAN PRESS ASSOCIATION

N A R P A

Reportaj de Nicholas Buda, New York

Sâmbătă 24 aprilie 2010, la finalul lucrărilor Forumului Presei Românești din SUA și Canada, desfășurat la Chicago, a luat ființă Asociația de Presă Română Nord Americană (North American Romanian Press Association – NARPA). Certificatul de naștere al acestei asociații a fost semnat, într-un context social care va rămâne cu siguranță parte din istoria românilor în America, de către următorii reprezentați ai presei românești din SUA și Canada: Octavian Cojan – decanul de vârstă al jurnaliștilor – colaborator al emisiunii „Radio Mândră Românie” din Chicago și președinte al organizației „Illinois Romanian American Community Inc.”, Grigore L. Culian – editor șef al ziarului „New York Magazin” din New York, Petru Amarei – președinte și fondator al televiziunii „Romanian TV Network” din Chicago și Paul Antelute – reprezentând aceeași televiziune, Steven Bonica – redactor șef al ziarului „Romanian Tribune” și fondator al organizației „Romanian-American Network Inc.” din Chicago, Marian Petruța – editor de Chicago al ziarului „Gândacul de Colorado”, Vasile Bouleanu – reprezentând grupul de discuții pe internet „Free Press Romania” din Chicago, Sorin Pintiliuc – director și redactor al „Romanian-Portal.Com” din Chicago, Ștefan Străjeri – redactor șef al ziarului „Curentul Internațional” din Detroit și Gheorghe Chindriș colaborator la același ziar, Tudor Petruț – editor de Los Angeles al ziarului „Gândacul de Colorado” și corespondent al revistei „RomanianVIP” din Dallas-Texas, Sebastian Rus și Vasile Mureșan – fondatori și redactori ai „Radio Diaspora Online” din Boston, Nicholas Buda – editor de New York al ziarului „Gândacul de Colorado” și colaborator al ziarelor „New York Magazin” și „The Romanian Echo”. Din Canada am avut fericirea să avem ca și reprezentat al presei românești pe d-na Magdalena Manea – redactor șef de la ziarul „Acasă” din Toronto. De asemenea în primele două zile ale Forumului a participat și Pr. Prof. Dr. Theodor Damian – reprezentând publicația „Lumină Lină” de la New York. Din România a participat și jurnalista Corina Alexandra Stoicescu – de la revista „Libertatea pentru femei”(Ringier Media Group) din București, prin videoconferință pe internet am avut participarea d-nei Daniela Soroș – Redactor Șef al agenției de presă „Romanian Global News” din București, iar prin teleconferință au participat domnul Secretar de Stat Eugen Tomac – Șef al Departamentului pentru Românii de Pretutindeni și domnul Mircea Lubanovici – deputat în Parlamentul României reprezentând colegiul 3 diaspora. Totodată, domnul Consul General Lucian Leuștean a reprezentat Consulatul General al României de la Chicago.

Cu această ocazie, inițiatorul propunerii de asociere a tuturor jurnaliștilor români din America si Canada într-o organizație profesională, dl Sebastian Rus menționa: „Puterea diasporei nu e o himeră ci o realitate! Trebuie să precizăm că cel mai mare capital pe care îl avem este entuziasmul, care combinat cu resursele finaciare personale și atitudinea I CAN DO IT – au ca rezultat ceea ce vedem noi astăzi în diaspoara: publicații de presă, radiouri online, televiziuni prin cablu și bloguri de succes ale românilor. Comunitatea este o forță – să ne constituim deci într-o comunitate jurnalistică, deoarece doar ca o voce comună și unitară vom putea fi auziți mai puternic...”

De la București, într-o teleconferință,  dl Eugen Tomac – Secretar de Stat si Șef al Departamentului pentru Romanii de Pretutindeni, a adresat salutul său jurnaliștilor întruniți la Chicago astfel: „De la sediul guvernului, din București, am dorit să vă salutăm și să vă transmitem regretul că nu am putut să fim alături de dvs. acolo, la Chicago. Sunt convis însă că acest prim pas este extrem de important pentru a întări legăturile dintre țara mamă și dvs. și vă rog să apelați cu încredere de fiecare dată când credeți că noi putem contribui prin resursele umane și materiale pe care le avem… Doresc mult succes lucrărilor Forumului și sper să ne vedem cât de curând.”

Prezent la lucrările acestui Forum, dl Lucian Leuștean – Consul General al României la Chicago, spunea printre altele că „deși se părea a fi o zi dificilă de la început, datorită obstacolelor tehnice care au stat în fața reuniunii… nici soare n-a fost afară, cu toate acestea s-a realizat un lucru deosebit, unii au zis chiar istoric, s-ar putea să fie chiar așa… viitorul va demonstra aceasta. Un lucru deosebit s-a realizat totuși astăzi: s-a înființat o Asociație a Presei Româno-Americane incluzând-o aici și pe cea din Canada, asociație care se poate dovedi extrem de utilă manifestându-și prezența în spațiul public, atât din comunitățile din SUA și Canada, cât și din România. Consider că Forumul Presei Românești reunit la Chicago… este o reușită!”

Comunicat transmis pe 28 aprilie 2010

MARELE CANION – FEREASTRA PĂMÂNTULUI

Posted by Stefan Strajer On April - 20 - 2010

MARELE CANION –FEREASTRA PĂMÂNTULUI

Autor: Anca Sirghie

Porniserăm spre prânz din Las Vegas,  avizi să ne desfătăm cu priveliştea celui mai vestit Canion al lumii. Nu am ales drumul îndeobşte călcat de turiştii străini, pentru că am înţeles că este prea lung pentru bugetul de timp de care dispuneam. Ceea ce ştiam la plecare despre una dintre atracţiile excepţionale ale Americii era faptul că aşa cum se întinde între Utah şi Arizona pe o suprafaţă de 5000 kmp,  Marele Canion atrage turişti şi cercetători de specialitate din întreaga lume datorită configuraţiei arheologice singulare şi peisajului multicolor al rocilor. Culorile dominante sunt tonurile de roşu aprins, spre vişiniu, alternând cu gălbui în nuanţe de bejuri, combinate cu maroniu, verzui, liliachiu etc. Ne grăbeam, sperând să prindem apusul soarelui, una dintre splendorile posibile în Marele Canion. Mă gândeam la turiştii care programează să petreacă acolo câteva zile astfel încât să surprindă atât răsăritul de soare cât şi apusurile lui de neuitat. Dar ajunşi   aproape de partea vestică a Canionului constatăm că se înserează cu o viteză imposibil de întrecut. Decizia este logică, dar aspră: vom reveni a doua zi, pornind din Las Vegas mai de dimineaţă. Abia acum am realizat cum se cere aşezat în timp un asemenea asalt spre una dintre minunile naturale ale Americii. Cum să nu le fiu recunoscătoare copiilor noştri care nu concepeau ratarea unui asemenea obiectiv turistic, situat în ţara indienilor, cu pietrişuri albe, ca de râu, şi cu arbuşti de o  ciudată rotunjime verde. Ca sursă ieftină de energie, bateriile solare instalate la casele  pe lângă care trecem îmi amintesc că vara în Arizona se dezvoltă călduri de coşmar, de care noi acum,  în prag de Crăciun, suntem feriţi, slavă Domnului. Cumpănim că numai rădăcinile strămoşeşti puternice i-au putut ţine pe indieni în asemenea pustietăţi. Istoria ne spune şi câtă vărsare de sânge i-a costat păstrarea acestei proprietăţi până în prezent. Aşadar, Marele Canion este, în parte măcar, înca un ţinut indian. Dar pieile roşii sunt pretutindeni băştinaşi în America, iar privilegiile dobândite pe această bază stârnesc astăzi invidia,  dacă ar fi să ne referim  chiar şi  numai la cazinourile lor pentru care ei nu plătesc impozite.

A doua zi, drumul reluat este parcă o plăcere, aşa că ne apropiem de canion, parlamentând  în răstimpuri cu GPS-ul, pe care nu-l urmăm întru totul. Vrem să ne întoarcem în acelaşi punct vestic al Canionului, căci altfel ne-ar mai fi prelungit traseul cu încă vreo 500 km ca să ajungem la capătul estic. Grand Canion Sky Walk este o reclamă ademenitoare pentru orice turist. Găsim acelaşi peisaj, dar cât de schimbat, după ce în timpul nopţii a căzut o ninsoare, care a pudrat înălţimile şi a marcat straturile lor ţăndărite de rocă multicoloră. Ne întâmpină undeva pe marginea şoselei impecabile ca structură şi ca marcaj un “pueblo”, toponimic neaşteptat pentru ceea ce credeam noi că este cultura lingvistică străveche a indienilor. Nişte împrumuturi mexicane, ne-am zis noi. Admirăm culmile ninse şi trecem prin Indian hills, nesimţitori la semnalele GPS-ului care  pacient recalculează drumul şi se reorintează în funcţie de capriciile noastre, de fapt experienţa deja acumulată cu o zi înainte. Nu ne sperie nici norii grei din faţă, căci sperăm în miracole,  aşteptând ca o rază de soare să lumineze formele  striaţiilor de rocă şi culorile canionului nemaivăzut al lumii. Ajungem în fine la Cuibul Ciorii, cu un restaurant modest, de tip mexican. În  peisajul zgrumţuros de grohotişuri zboară, într-adevăr,  câteva ciori.

Privim munţii  de stâncă goală, cu centurile lor rozulii din stânga noastră şi oftăm cu gândul la Marele Canion al Pennsylvaniei care este atât de frumos împădurit, chiar dacă nu se compară ca grandoare cu cel de care tocmai ne apropiem. O pancardă ne previne că urmează o imagine plină de pitoresc, aşadar un „scenic view”,  dar ceva mă revoltă faţă de o asemenea grijă, din care ar denota  neputinţa trecătorului de a stabili, dacă ar rămâne neprevenit, că ceea ce va vedea este frumos sau nu. Să fie o asemenea pregătire psihologică proba  unui infantilism? Sau este o teamă americană că la cât pământ străbaţi te rutinezi atât de mult încât ai putea chiar pierde frumuseţea aceea ce tocmai vine? În monotonia peisajului american frecvent, minunile  sunt rare. Şi cine ştie când vei mai da de alta ca ea? Coamele  munţilor se rotunjesc, primind o măreţie de templu, iar brazii care într-un târziu apar sunt firavi, amintindu-ne că rulăm liniştit într-o zonă de preerie cum este întreaga Arizona, de altfel.

În sfârşit, intrăm în Parcul Naţional al Marelui Canion, creat în 1919, adică printre primele locuri de destindere şi turism din America. Cele două culmi muntoase ale defileului întins pe 5000 de kmp sunt North Rim şi South Rim. Supranumit Ţara lui Hualapi, zona vestică este doar o parte a Marelui Canion, exploatat turistic şi astăzi de indieni. Ei asigură contra unei sume mai mult decât rotunjite un traseu cu autobuzul, care face 3 popasuri. Poţi rămâne liniştit în oricare dintre ele să admiri priveliştea, să faci poze, să te plimbi în voie, pentru că autobuzele trec la fiecare 15 minute, ajutându-te să continui călătoria fără niciun stres. La primul popas vedem Piscul Vulturilor. Privind peste genunile din crevasa făcută de râul Colorado, pe peretele muntos din faţă distingi cu uşurinţă chipul imens al unui vultur din piatră roşie. Toţi turiştii admiră cu uimire formele vulturului şi fac poze cu el în fundal, căci o asemenea imortalizare nu se întâlneşte prea uşor în viaţa omului venit  de departe.  Tot în acest popas ne apropiem, în fine, de Skywalk, terasa suspendată deasupra prăpastiei Canionului, cu podea de sticlă, astfel ca să ai senzaţia teribilă că te afli chiar deasupra genunii. La cei 40 $ iniţiali trebuie să mai dai pe un nou bilet alţi 25 $ ca să priveşti vertical Canionul în toată splendoare lui. Ce sălbăticie! Ni se spune că adesea turiştii leşină din cauza senzaţiei pe care o ai aici. Nu este cazul nostru. Prin telescop apropiem de noi văgăunile, terasele, platourile şi culmile pereţilor montani din faţa noastră. Avem sub noi  ceea ce americanii numesc “ The Grand Canyon of the Colorado River“, iar în suflet liniştea unui vis împlinit. Iată minunea! Mi se tăia respiraţia privind spre adâncuri, unde docil se strecura printre pietre şi vegetaţii, el, râul Colorado. La ariditatea generală a peisajului Arizonei, acolo în adânc o asemenea bogăţie vegetală te chiar surprinde. Parcă ar fi o altă lume, una străjuită de piatra unor platouri montane în care eroziunea timpului a produs efecte miraculoase. De aici şi teama aceea uimită, care mă făcea să închid pentru o clipă ochii, parcă spre a fixa undeva mai în interior o imagine nemaivăzută, dar atât de fascinantă încât îţi tăia respiraţia. Ne mişcăm cu fereală, parcă temându-ne să nu deranjăm pe ceilalţi privitori, şi ei înmărmuriţi. Ce ne-a încremenit pe toţi? Era ca şi când aici te aflai în împărăţia duhurilor, ce nu pot fi deranjate de interjecţii umane.  Nu, nu îţi venea să strigi aşa ca în munţii din Tirol “Ho-la-ri-o !”. Numai scâncetul păsărilor, cu zborul lor foşnitor era aici legitim. Turiştii nu se pot proiecta pe un asemenea decor decât ca intruşi. Dar odată intraţi într-un asemenea spaţiu miraculos, ei pot privi ca într-o carte deschisă întreaga evoluţie a scoarţei terestre, cunoscându-i astfel istoria tăinuită în straturile de rocă. Ce  arcuiri convulsive le vor fi sudat aşa, încât să-şi scoată la lumină ravenele şi fisurile? Ne măsurăm cu atenţie fiecare pas pus pe pietre. Totuşi, pentru imortalizare, imaginile de prim plan ale turiştilor îndeamnă la ingeniozitate în alegerea poziţiilor mai mult sau mai puţin şucare, dar oricum controlate de prudenţa de a te ţine de mână cu cel de alături, căci la un pas este prăpastia. Să te iei de mână cu cel de aproape era o formă a comunicării în uimire. O reculegere, poate, o  regândire a poziţiei tale în lumea aceasta cere discernământ în deplină tăcere. Silentium! Ce mici şi neputincioşi părem în faţa zeilor Naturii! Şi aici ea ne arată o faţă splendidă, covârşitoare, cu infinitele ei croiuri de forme geometrizate ale pietrei. Alta este senzaţia decât la Cascada Niagara unde apele năvălesc de pe suprafeţe de pământ largi ca să se prăbuşească în clocot nimicitor. Aici, uimirea ta  este ecoul tăcerii încremenite a pietrei. Ne îmbătăm sufletele de acea simfonie a tăcerii. Nici nu poţi decide dacă fizic vorbind  făurarul acestei privelişti a fost ploaia, vântul, îngheţul şi dezgheţul sau pur şi simplu arcuirea şi contorsionarea scoarţei pământeşti din ziua facerii. În nici un caz nu accepţi să pui în seama acelui firişor de apă, cum se vede de la altitudinea de 2000 m râul Colorado, atâta trudnică forfecare de roci, decupate  în forme bizare şi într-o cromatică deşirată în tonuri variate. Cât de expresive mi se păruseră până în acest moment versurile poetului George Coşbuc:”Cât de frumoasă te-ai gătit/Naturo, tu!  Ca o virgină,/ Cu umblet drag, cu chip iubit!/Aş vrea să plâng de fericit, /Că simt suflarea ta divină, /Că pot să văd ce-ai plăsmuit.“ Nu vei realiza mai nicăieri în lume ca aici dumnezeiasca forţă  a  Naturii, puterea sa titaniană. Negreşit că aici ai dori să intri într-un alt dialog, metafizic, cu ea. Te întrebi ce forţă demiurgică a turnat materia în asemenea tipare fanteziste şi te simţi consternat.

Te decizi cu greu să continui plimbarea la Piscul Vulturului, întorcând spatele crevasei de piatră cu marginile ei capricioase care te-au năucit cu cei peste 1600 m adâncime şi te-au îndemnat să afirmi ca în glumele românilor despre olteanul care a văzut o girafă: “Aşa ceva nu există !”.  Cugetăm la acţiunea abrazivă a râului Colorado şi comparam  în gând imaginea din faţa noastră cu Canionul Churun croit de Rio Carrao din Venezuela, canion întins deasupra junglei pe 770 km patraţi. Acolo uluitoare este Cascada Angelo, cu cea mai înaltă cădere de apă din întreaga lume.

Pe cealaltă parte, netezimea plaiului te linişteşte. Acolo dai de simbolice corturi ale unor triburi indiene. Corturile Havasupai  erau încropite din ramuri de brad şi scaieţi, ele stabilind cel mai direct  şi profund contact cu Spiritul Lumii. Altele, într-o tipologie cu valenţe etnografice, erau acolo afişate din mortar plămădit din pământ roşu pe structuri de bârne din lemn. Suple şi spectaculoase sunt corturile indiene  croite din piei de bivoli. Fiecare trebuia să reziste vânturilor de înălţime şi frigului de iarnă.   Intrăm într-o casă de bârne şi vedem că are vatra focului în mijlocul încăperii, iar deasupra ei locul hornului pentru fum îl ia o gaură largă prin care privim cerul. Ea asigura nu numai ventilaţia aerului, ci era folosită şi la rugăciunile din ceremoniile de adresare către Spiritul Pământului. Aceste corturi in stil Tipi sunt perfect adaptate stilului de viaţă nomad de câmpie. Forma lor conică rezista mai bine vânturilor puternice, iar în interior pieile de bivol ce căptuşesc încăperea puteau reţine căldura pe timp de iarnă. Acest design al locuinţei derivă din însăşi spiritualitatea indienilor, căci plasarea ei direct pe pământ era menită la modul simbolic să păstreze legătura cu izvorul vieţii. Casele Hopi sunt chiar din cărămidă, de o formă puternic geometrizată, ele folosind ca adăpost, pentru activităţi lucrative, ca magazie, şi pentru  practici ceremoniale. Ele se edificau din piatră lipită cu mortar şi erau văruite.  Dar lipseşte orice simţ estetic, atât de pregnant, spre exemplu, la casele româneşti din vechime. Explicaţia stă în faptul că asemenea construcţii nu erau ale unor populaţii sedentare, ci ale nomazilor, mereu pregătiţi să se mute în alte locuri.  Ieşim şi ne bucurăm de panorama înălţimilor din preajmă. O scenă fixată în acest decor natural, purtând titlul indian de “Sa Nyu Wa”, care corespunde în americană expresiei “Home of the Eagle”, îţi dovedeşte că acolo, adică “acasă la vulturi” se pot organiza mici spectacole, spre exemplu, de Crăciun, care tocmai se apropia.

Punctul Guano  din pereţii de piatră ai canionului are o altă istorie. Cândva se scotea  dintr-o peşteră de acolo îngrăşământ, acel gunoi al liliecilor, aceştia numărându-se printre vieţuitoarele Canionului ca şi cerbii, aproape domesticiţi de la capătul estic al lui. Socotit o minune la vremea aceea, un tramvai a fost  montat în 1958, ca să  străbată canionul pe distanţă de 8.800 picioare,căci piciorul era măsura americană a distanţelor. Pe atunci, acea şină de tramvai era socotită cea mai lungă. Pentru o filmare spectaculoasă, cândva s-a adus aici un automobil, care a fost aruncat în crevasa canionului şi nimeni nu a mai mişcat de acolo relicva aceea de metal. Reurcăm într-un autobuz, care îşi aştepta cu pacienţă călătorii. Ne despărţim cu greu de meandrele frumuseţii pe care o ascund culmile acelea ferestruite de abisuri, înţelegând că oricât ne-am îndepărta de Marele Canion al Arizonei, el ne va rămâne pentru întreaga viaţă un reper esenţial şi unic al măreţiei naturii.

Conf. univ. dr. Anca Sîrghie, Universitatea “Alma Mater“, Sibiu

OARE VOM AJUNGE SĂ AFLĂM ADEVĂRUL?

Posted by Stefan Strajer On April - 8 - 2010

OARE VOM AJUNGE SĂ AFLĂM ADEVĂRUL?

Autor: Raisa PĂDUREAN

Aproape un an s-a scurs din ziua de 7 aprilie, dar în suflet au rămas aceleaşi amintiri dureroase.

Ziua de 7 aprilie 2009 –  de dimineaţă părea a fi o zi liniştită aici la Tiraspol. Nimeni nu vorbea, nici la radio, nici la televiziune, că la Chişinău opoziţia organizează un miting de protest în legătură cu fraudarea alegerilor parlamentare din 5 aprilie 2009.

După data de 5 aprilie sufletu-mi era bolnav, nu-mi gaseam liniştea, fiindcă nu vroiam să cred că au câştigat iaraşi fariseii roşii. Cei, care au dus poporul la pierzanie atâta amar de vreme! Era imposibil că şi în aceste alegerei să câştige ei. A doua zi după alegeri, am avut „vizitatori” de la securitatea din Tiraspol, care au intrat în incinta şcolii unde activez, au ameninţat administraţia, apoi m-au urmărit până am terminat ziua de muncă pentru ca mai apoi să mă ameninţe  că: „Este gata cu viaţa ta!”.

De ce? Motivul era acela, că în ziua de 5 aprilie, am organizat transportul de la Tiraspol spre Varniţa, pentru ca doritorii să poată merge la vot în partea dreaptă a Nistrului la aproximativ 20 km distanţă tur-retur. Apoi, aceeaşi persoana, m-a urmărit  şi la primărie, într-o zi de şedinţă a consiliului municipal. Eram curioasă să aflu motivul pentru ce am fost urmărită pas cu pas. Mi s-a anunţat câte microbuse am organizat, câţi oameni ieseau din fiecare microbus, avea notat pe foaie şi nunărul de înmatriculare al fiecarui mijloc de transport. Oare cineva crede că un domn, care a intrat şi a ameninţat în public conducerea liceului şi care vorbea limba română perfect, ar fi putut acţiona singur, fără să fie condus de  cei de la Tiraspol sau de la Chişinau? Eu nu cred si nu voi crede niciodată. Dar să revenim în ziua de 7 aprilie. Ceea ce s-a întîmplat la protestele din Chişinau, m-a durut şi mă doare şi nu ştiu, dacă acea durere va dispare vreodată.

Evenimentele din Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău

Ajunsă în Piaţa Marii Adunări Naţionale am observat feţele nemulţumite ale miilor de oamenei adunaţi acolo. Pe faţa fiecărei persoane prezente puteai citi tristeţea şi indignarea celor care au votat schimbarea şi până la urmă au ajuns  acolo de unde au pornit. Strigătele de LIBERTATE veneau din adâncul  sufletului. Printre protestatari am observat şi oameni în vârstă, care strigau alături de tinerii ce au venit la proteste. Priveam în ochii lor şi citeam durerea sufletului, care pentru mulţi a rămas neştearsă. O  doamnă purta  la piept o inscripţie şi poza fiului său. Ea mi-a atras atenţia prin modul în care striga în gura mare: „Jos comuniştii! Călăii lui Voronin mi-au omorât feciorul”. Oare nu este clar ce a adus-o aici în faţa Preşedinţiei? Inscripţia era scrisă necărturar, dar strigătele ce veneau din adâncul sufletului spuneau tot.

Eram fericită că am reuşit să ajung în Piaţa Marii Adunări Naţionale şi că aveam posibilitatea să-mi exprim nemulţumirea alături de ceilalţi cetăţeni. Am protestat şi eu, dar eram curioasă să văd ce se petrece în faţa Preşidenţiei şi în faţa Parlamentului Republicii Moldova. Acolo era şi mai multă lume fiindcă era imposibil să stai acasă după evenimentele din 5 aprilie. Ajunsă în faţa celor 2 sedii, am început să compar mulţimea din Piaţa Marii Adunări Naţionale cu miile de cetăţeni aflaţi aici. Am avut curajul să mă apropii de cordonul de poliţişti mascaţi pentru a înţelege… unde-i adeavărul? Feţele criminale aflate în faţa mulţimii nu m-au lăsat indiferentă. Printre ele am recunoscut şi tineri din lumea  rău–famată de la Tiraspol. Un tip mi-a atras atenţia prin modul în care comunica – era beat şi vorbea în limba rusă. Când l-am intrebat ce caută aici, el mi-a raspuns: „…a cito, horoso zaplatili, horso napoili, pocemu ne criciati…?” (m-au plătit bine, mi-au dat de băut, de ce să nu strig…?)

Agitatorii tensionează atmosfera

În momentul când poliţia a reuşit să despartă protestatarii în doua jumătăţi, am rămas la un moment dat faţă în faţă cu cei mascaţi care arătau groaznic. Fiori reci de ghiaţă mi-au patruns prin tot corpul, dar nu m-am pierdut cu firea. Am reuşit să ajung şi în faţa parlamentului RM. Ţipetele şi strigătele nu m-au lăsat indiferentă. Am observat cu ochiul liber persoane care  agitau mulţimea. Deaceea până în prezent îmi pun întrebarea la care nu pot găsi răspunsul: Cine era persoana care se afla alături de dl. Ţurcanu atunci cand dădea indicaţii să abordeze drapelul României pe clădirea Parlamentului? Anume acel domn, mi-a atras atenţia în ziua de 7 aprilie, fiindcă ceea ce făcea era ieşit din comun. Persoana îmbrăcată în trening gri, care în timpul protestelor agita mulţimea, a fost mâna dreaptă a lui Ţurcanu. Cuvintele lui: „..haideţi brea că amaru-i a vostru.. eu deja mi-am trăit traiul, dar voi trebuie să trăiţi…”, îmi sună până în prezent în urechi.

Oare dl. Ţurcanu nu  ştie cine a fost alături de el şi cine a organizat dezastrul din 7 aprilie? Cât putem ţine gura legată? Oare vom accepta trecerea dintr-un partid în altul ca să ne spălăm de păcate şi cu aceleaşi „sucese” mergem înainte pentru a comite alte crime? Cine va răspunde pentru vieţile  tinerilor care au părăsit această lume? Cine va trebuie să răspundă pentru copii  rămaşi fără tată şi cine va trebui sa privească în ochii  părinţilor rămaşi fără alinare?

Protestele continuă

Protestele au continuat şi în data de 8 aprilie, apoi în ziua de 12 aprilie, Duminica  Floriilor şi ziua înmormântrării lui Valeriu Boboc. De fapt, în ziua de 12 aprilie în Piaţa Marii Adunări Naţionale au participat la proteste şi oameni mai în vârsta fiindcă studenţii erau ţinuţi cu forţa în cămine. Mulţi priveau în ochii tinerilor, dar eu pentru că sunt  mamă, mă străduiam să privesc în ochii doamnelor care erau prezente în piaţă, mai ales după acea declaratie de ameninţare a Zinaidei Greceanâi. Oare ce puteam citi în privirea lor? Cred ca dacă le-ar fi fost indiferentă soarta  copiilor şi nepoţilor lor, nu ar fi venit să protesteze împotriva crimelor şi a dictaturii comuniste.

Valeriu Boboc-Prima victimă a crimelor comuniste

După mitingul paşnic din Piaţa Marii Adunări Naţionale, am plecat la Bubuieci pentru a-l petrece în ultimul drum pe Valeriu Boboc. O tragedie pentru famile, dar mai ales pentru micuţul Dragoş, fiul lui Valeriu care privea la taticul său şi, probabil nu-l recunoştea. Este încă mic şi cine mai ştie, poate într-o bună zi, când va creşte mai mare va privi aceste poze şi-şi va aminti de bunul său tătic care l-a părăsit fiind victima crimelor comuniste. Sunt sigură că va blestema tot neamul comunismului pentru  că l-a despărtit de cel pe care l-a iubit.

Securitatea lui Voronin acţionează în vama Cahul

Ziua de 7 aprilie şi-a lăsat amprenta până în prezent. Toţi ştiu prin câtă mizerie au  trecut şi mai trec copii din şcolile cu predare în limba română din Transnistria. De data aceasta au avut de suferit şi ei alături de profesorii lor. Nu este secret că Preşedintele României, organizează în fiecare an odihna acestor copii în cadrul programului ARC. Şi în anul 2009, în luna iunie, un grup de peste 100 copii şi profesori au fost invitaţi în România pentru aşi petrece vacanţa. Vama Cahul a rămas în memoria fiecarui copil dar şi adult, ca o infecţie periculoasă. Dorinţa de a nu mai trece nici o dată prin această vamă, cred că nu-i părăseşte pe cei, ce au avut de suferit în urma controlului vamal la întoarcerea din ţară.

În ziua de 22 iunie, când grupul de copii şi profesori au  trecut vama Cahul, au fost prezentate actele necesare: invitaţia, listele elevilor, declaratiile părinţilor etc, fiindcă fără aceste acte nimeni nu-ţi permite să treci hotarul ţării. Acea săptămână a fost una de vis, mai ales că mai marii de la Chişinău au uitat de multă vreme că şi copii din Transnistria au dreptul la odihna de vară precum mulţi alţi copii din republică. Însă la întoarcere, pe data de 28 spre 29 iunie, vameşii de la vama Cahul au şters în câteva clipe acele momente de vis din sufletele lor: 3 autocare cu elevi şi profesori au fost reţinute în vamă mai bine de 5 ore. Au fost reţinuţi pentru că se întorceau de la odihnă la invitaţia Preşedintelui României şi al Departamentului Pentru Relaţiile cu Românii de Pretutundeni, dar şi pentru aceea că fiecare copil avea câte un rucsac cu cărţi în limba română, cărţi pe care le-au primit cadou din partea dlui preşedinte Băsescu.

Eu ma aflam în autocarul cu nr.3, în spatele grupului. De câteva ori am încercat să ies ca să pot merge spre primul autocar unde copii erau verificaţi pînă la piele cu nişte detectoare  speciale. Aveam impresia că vameşii, în prezenţa criminalilor lui Voronin, căutau  bombe. Din bagajele copiilor zbura lenjeria murdară şi nimeni nu înţelegea de ce. Ei, aşa-numiţii vameşi, îmbrăcaţi în uniforma respectivă, împreună cu călăii lui Voronin, căutau Cd-urile cu evenimentele din 7 aprilie. Am reuşit însă să îmbrâncesc  grănicerul care mă privea cu ochi de om prost, şi care avea misiunea de a nu permite nimănui să iasă din autocar şi am mers în faţă unde ceea ce am văzut m-a şocat. Din bagajele copiilor erau scoase şi aruncate în nişte lăzi murdare cărţile, dicţionarele care  le-au primit în dar de la Preşedintele României. M-am prezentat şi am cerut explicaţii de la ofiţerul de serviciu, insă mi s-a răspuns brutal şi nu am primit ceea ce am cerut. Alături de vameşi erau şi persoanele care vorbeau numai în limba rusă, învinuindu-ne că aducem în ţară literatură în limba română şi de aceea ei sunt obligaţi să facă confiscări. Unul din ei a încercat să-mi explice că el la şcoală a învăţat limba „maldavnească”. După atâta ceartă, am fost chemată la interogare. Etajul II al vamei, într-o încăpere sumbră, aveam senzaţia că mă aflu în celula neagră de la muzeul din  Sighetul Marmaţiei. Vorbele proaste şi mirosul de băutură mă doborau. Moartă de oboseală,fiindcă eram in picioare de la ora 5 dimineaţa, mă străduiam să-mi păstrez calmul, deşi mă aflam la un interogatoriu presărat cu insulte şi ameninţări.

Mi s-a impus cu forţa să dau explicaţii în scris: „Unde am fost? Cu cine m-am întâlnit? Despre ce am discutat? Cu ce m-am ocupat în timpul liber? Ce am discutat cu Preşedintele României tete-a-tete?”, erau doar unele din întrebări. Văzând că nu mă dau bătută, m-au întrebat la direct: „De ce nu-l iubeşti pe Voronin?”. Atunci mi s-au limpezit minţile şi am înţeles că totul ce se petrecea cu grupul nostru era la indicaţia lui Voronin. Şi o altă doamnă profesoară de la un liceu din Transnistria, unde directorul era tot comunist a avut aceeaşi misiune: de a mă urmări pas cu pas, fiindcă nu degeaba, ajunşi  la vamă, ei ştiau deja absolut totul… Am început să strig la ei si i-am întrebat: „Dar ce a făcut Voronin pentru noi? Pentru ce să-l iubim? Ce merite are el în faţa acestor copii? Uitaţi-vă ce a făcul el în ziua de 7 aprilie!”. După aceste vorbe discuţia a luat amploare. Am înţeles anume că „aceleCd-uri” erau căutate şi confiscate de ei. Cd-urile cu filmuleţe copiate de pe net şi nu numai, „ADEVARUL DIN 7 APRILIE”. Până la urmă am fost învinuită că fac propogandă împotriva „şefului statului”, adica a lui Voronin, că pentru aceasta este articol şi va trebui să răspund în faţa legii. Am mai primit şi alte ameninţări, dar nu m-au speriat. M-am ridicat şi le-am amintit că copiii sunt reţinuţi mai bine de 5 ore în vamă şi dacă acum, îndată autocarele cu copii nu vor pleca din vamă, ei vor plăti scump pentru aceasta. Am pornit spre ieşire, iar colonelul care participase la interogare alerga după mine să semnez „explicaţia”, fiindcă atâta timp cât m-au interogat a avut misiunea să-mi impună să dau în scris explicaţii şi să semnez cele spuse de mine. Am cerut paşaportul şi îndată cum l-am primit am întrebat dacă mi-au pus interdicţii. Am mers spre autocar fiindcă mă aştepta vameşul pentru a-mi verifica bagajul. Mirată am fost când acesta m-a întrebat încet: Aveţi Cd-uri? DA! am răspuns eu, am la mine multe Cd-uri, dânsul s-a prefăcut că verifică bagajul, apoi mi-a ordonat să inchid valiza şi să urc în autocar.

După atâta chin, copiii mai mici au adormit, iar tinerii de vârstă mai mare au început să discute cele întâmplate, fiindcă nu le venea să creadă că au trecut prin vama de la Cahul şi nu prin cea de la Tighina.

Aproape un an s-a scurs din acea zi neagră pentru ţărişoara noastră. Evenimentele din 7 aprilie 2009 au constituit o cotitura decisivă a istoriei privind viitorul românilor de peste Prut. Alegerile din iulie 2009 au consfinţit înfrângerea comuniştilor şi victoria forţelor democratice de la Chiţinău care se pronunţă pentru apropierea Republicii Moldova de România şi integrarea cât mai rapidă în structurile europene.

Dar  alte întrebări mă frământă: Cine sunt persoanele vinovate de moartea tinerilor: Valeriu Boboc, I. Ţîbuleac, E. Ţap şi cine va trata sufletele rănite ale celor maltrataţi? Cine sunt cei care au dat aceste ordine iresponsabile de reprimare atât de dură a tinerilor?

Daca s-a dovedit că Romania nu este  implicata în proteste, care a fost scopul denigrării ţării-mamă? Vom ajunge oare să aflăm adevărul? Când va fi asta?

Raisa PĂDUREAN

Tiraspol

26 martie 2010

O CALATORIE LA IERUSALIM

Posted by Stefan Strajer On April - 3 - 2010

O CALATORIE LA IERUSALIM

Autor: Octavian Maior

In rândurile ce urmeaza as dori sa ma refer la zilele petrecute de Sfintele Pasti, la Ierusalim si in special la slujba din Sâmbata Mare când crestinii ortodocsi asteapta la Sfântul Mormânt miracolul Luminii.
Orasul de azi este un oras mare risipit pe munti si vai, pe dealuri si coline, un amestec de vechi si nou plin de miscare, de agitatie, de viata. Orasul nou este foarte frumos, mare si bine intretinut. Este asemanator cu orasele moderne din orice colt al lumii. Orasul vechi insa este deosebit. El are ceva particular, incarcat de vestigii istorice ale celor trei religii monoteiste ale lumii: mozaica, crestina si islamica. S-a dezvoltat dupa 1948 când s-a format statul Israel. Este centrul sfânt al acestor trei religii. Actualul oras vechi este o cetate de tip medieval inconjurata de aproape 4 kilometri de ziduri inalte uneori pâna la 13-15 metri, care inchid o zona cu case vechi din piatra cu pâna la 2 etaje, cu strazi inguste si intunecoase, pline de mici pravalii si de agitatie.
Portile de intrare in orasul vechi sunt: Damasc, Irod, Leilor (ori Sf. Stefan), Portile de Aur (sunt zidite acum), Gunoaielor, Jaffa (e aproape de turnul lui David), si Poarta Noua.
Cetatea veche are 4 cartiere: evreiesc, musulman, crestin si armenesc (care este de fapt tot crestin.)
Populatia Ierusalimului cuprindea in 1525 doar 1000 (o mie) de evrei, 3700 musulmani iar despre crestini nu sunt evidente câti erau. In 1948 la formarea statului Israel erau 100.000 de evrei, 40.000 musulmani si 25.000 crestini. Recesamântul din 2004 ne arata ca erau 458.000 evrei, 225.000 musulmani si 15.000 crestini. Populatia totala era de 706.000 locuitori.
Acest oras a fost ales sa fie locul jertfei Fiului Lui Dumnezeu. Numele lui tradus ar insemna “orasul pacii”; Evreii se saluta cu “Shalom” – pace. Arabii il numesc El Quds – sfânt, iar crestinii venereaza si ei aceste locuri numindu-le Locurile Sfinte. In orasul vechi se afla: –Zidul Plângerii unde se roaga evreii, Biserica Invierii unde se roaga crestinii si moscheile Omar si El Acsa unde se roaga musulmanii. Pe aceste locuri a domnit David si Solomon, orasul ramânând capitala religioasa si spirituala a evreilor. In 587 inainte de Christos orasul si Templul sunt distruse de Nabucodonosor al II-lea, iar poporul evreu se intoarce din exilul babilonean si incepe reconstructia. In anul 70 dupa Christos, romanii lui Titus au distrus din nou Ierusalimul. Nu doresc sa amintesc acum intreaga istorie a acestor locuri ci ma voi referii la Biserica Invierii si slujbele din perioda Sfintelor Pasti.
Zeci de mii de perelini ortodocsi vin aici mai ales de Sfintele Pasti sa participe la slujbele dedicate Invierii. Un miracol ceresc care se intâmpla acum este Focul Sacru. Patriarhia Ierusalimului nu a ingaduit sa se popularizeze momentul acesta sacru. Nici chiar toti locuitorii Ierusalimului nu stiu de acest eveniment. Il stiu insa foarte bine crestinii de toate felurile.
Ce se intâmpla? In Sâmbata Mare se oficiaza slujba Vecerniei Mari. Multimea de credinciosi ortodocsi din toate imprejurimile si tarile ortodoxe se aduna aici inca din noapte. Unele persoane ramân in biserica din Vinerea Mare dupa slujba Prohodului (cum am procedat si eu). De dimineata intreaga biserica se umple de lume in cea mai mare ordine. Cei care n-au apucat sa intre asteapta afara. Sfântul Mormânt este controlat si pazit de catre autoritati inca de Vinerea dupa Prohodul Domnului. Paznicii sunt “civili necrestini”, si politia orasului. Ei verifica si interiorul sa nu fie nici o sursa de foc. Arhiereul grec presara vata pe mormântul Domnului. Toate strazile sunt pline de lume care asteapta marea minune. In interior si-n curte se pastreaza culuoare de trecere in caz de necesitate. Lumea nu se calca in picioare. E foarte multa ordine si disciplina. Se pecetluieste apoi usa de la Capela Ingerului, cu doua mari peceti, pânza alba si ceara. Capela Sfântului Mormânt se afla sub marea cupola a Bisericii Invierii in fata altarului si a salii bisericii ortodoxe grecesti. In jurul capelei Sf. Mormânt mai au capele si credinciosii coptI (etiopieni) si armeni. Toti credinciosii aflati in marea biserica ocupa toate spatiile din jurul capelei Sf. Mormânt. Toti tin in mâna câte un manunchi de 33 de lumânari pe care le vor aprinde dupa aparitia Luminii sacre.
Si eu ma aflam intr-un an  acolo, sus pe o schela care era pusa direct pe capela Sfântului Mormânt de catre constructori pentru reparatii la zidurile exterioare ale capelei. Asteptam si eu acolo cu un manunchi de 33 de lumânari inca de vineri noaptea de dupa slujba prohodului.


Momentul rugaciunii pentru  Sfânta Lumina se face in fiecare an in Sâmbata Mare dupa Vecernia Mare. Am asteptat acolo pâna la acel moment. Se intâmpla sâmbata in jurul amiezii, dupa orele 12. Inainte de sosirea Patriarhului, multimea invoca in toate felurile Lumina si se aude din toate partile cum se striga: “Sa vina Lumina”. Vedeam de acolo de unde eram ce mare agitatie era. Arabii crestini din Betleem si din alte parti vin in numar mare, invoca Lumina Sacra si toata lumea. Se bat tobele, apare o suita de multi preoti de la toate bisericile ortodoxe cu diaconi, cadelnite, steaguri religioase. La sosirea Patriarhului urmat de o multime de preoti si oficiali ai Ierusalimului se face liniste desavârsita.
Oamenii de ordine si politia asteapta in fata Sfântului Mormânt. Acolo se opreste si cortegiul. Patriarhul isi dezbraca odajdiile si ramâne cu capul descoperit si intr-o camasa alba cu mânecile largi. Este controlat cu atentie de politia orasului si de catre cei de alta confesiune decât crestina. Se verifica sigiliul care a fost pus pe usa de intrare a capelei Sfântului Mormânt formata din doua incaperi. Prima este “Capela Ingerului” iar a doua cea a “Sfântului Mormânt”. Dupa ce toti se conving ca Patriarhul nu ascunde nimic care ar putea provoca focul, acesta rupe sigiliul si insotit doar de un musulman intra mai intâi in Capela Ingerului in genunchi. Apoi se apropie de lespedea de piatra a Sfântului Mormânt. Pe piatra mormântului este pusa  vata. Se roaga tot timpul. Insotitorul musulman se opreste in prima capela si din usa acesteia il urmareste tot timpul. Iata mai jos marturia Patriarhului Ierusalimului despre momentele pe care le petrece rugându-se:
“Intru in Mormânt si ingenunchez cu frica in fata locului unde a zacut trupul lui Hristos dupa moarte si de unde a inviat. Ingenunchez in fata acestui loc unde El a inviat din mortI (…) Aici spun anumite rugaciuni care ne-au fost transmise de-a lungul secolelor si dupa aceea astept. Câteodata astept câteva minute, dar in mod obisnuit minunea se intâmpla imediat dupa ce am spus rugaciunea. Din mijlocul pietrei pe care a fost culcat Iisus se revarsa o lumina nedefinita, in mod normal cu o tenta albastruie, dar culoarea se poate schimba si poate lua multe nuante. Nu poate fi descrisa cu cuvinte omenesti.”
Mai departe Patriarhul spune ca aceasta lumina e diferita. Niciodata nu i-a ars barba. Are cu totul alta consistenta. ”La un moment dat Lumina se inalta si formeaza o coloana in care focul este de natura diferita si pot aprinde lumânarile mele de la ea. Dupa ce am primit flacara, ies si dau Focul intâi Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Armene, apoi  tuturor celor prezenti in Biserica”.
Românii au aflat despre Focul Sacru din cartea “Pe urmele Mântuitorului” scrisa de catre parintele Iosif Trifa, in urma unui pelerinaj numeros efectuat in 1925 de catre Patriarhia Româna. Mai târziu au mai fost numerosi preosi si crestini români care au adus marturie. Printre acestia este si prof. Ion Lazar care a scris cartea “Lumina din lumina”.
In 1974 parintele arhimandrid Cleopa Ilie de la Sihastria a fost la locurile sfinte si a dat marturie in “Pelerinul român” despre acest miracol. O alta marturie este cea a Pr.Prof Constantin Galeriu din anul 1993 in “Duhovnici români in dialog cu tinerii”.
Un alt martor care a stat in multimea din afara bisericii (curtea de la intrare la Golgota) relateaza:
“Am stat afara la 100 m de biserica intre oameni. Era prima data când eram acolo. Nu stiam cum si când vine Sfânta Lumina, când deodata pe la ora 12 s-a facut dintr-o data tacere si instinctiv m-am uitat la cer… se simtea ceva in aer acolo (parca timpul se opreste), atunci mi s-a parut ca cerul de deasupra bisericii fierbe cum fierbe apa in clocot si dinspre rasarit veneau niste valuri azurii care puteau fi niste nori, dar nu erau nori. Parca se terminau exact deasupra bisericii. Imediat dupa aceea, am auzit clopotele, strigatele de bucurie ale multimii si am vazut lumânarile care se aprindeau din mâna in mâna, de la unii la altii. Flacarile lumânarilor la inceput erau atinse cu mâna de catre oameni, le duceau peste fete si nimeni nu simtea ca-l arde.”
Ce am simtit si vazut eu? Dupa cum am scris mai sus, eram in interiorul catedralei intre multimea de acolo. Am vazut cum s-a adunat multimea cu bucurie si invocând permanent Lumina strigând mereu ”Sa vina Lumina”!… Va reamintesc ca toate candelele si lumânarile erau stinse. Nu mai era nici-o sursa de lumina decât cea de afara de la soare care venea prin marea cupola, prin ferestrele marii Bisericii. Apoi procesiunea venirii Patriarhului, controlul la care a fost supus, ruperea pecetilor si intrarea in Sfântul Mormânt. In momentul când Patriarhul a intrat s-a facut o liniste mormântala. Nu se mai auzea “nici musca” cum se spune. In acest timp toti se rugau in gând sa vina Lumina. Patriarhul se ruga la Sfântul Mormânt. Dupa o perioada de rugaciune, am vazut ca un fulger venit de sus din inalta cupola. Fulgerul l-am vazut parca desfacându-se in lumini, scântei in interior. Din Sfântul Mormânt patriarhul a iesit afara, având in ambele mâini  manunchiuri de lumânari aprinse. Am mai vazut cum pe cele doua nise (gauri rotunde) care erau la Capela Ingerului ca si pe acolo s-a impartit lumina. Eram chiar lânga o nisa. Poate Patriarhul la inceput pe acolo si-a intins mâinile cu lumânarile in flacari. Multimea era in delir de bucurie. Strigau toti de multumire si atingeau cu mâinile flacarile, altii isi dadeau cu flacarile pe fata. Si eu am incercat tot asa. Flacarile nu ma ardeau. Aceasta a fost in primele momente. Ma gândeam ca la asemenea inghesuiala cu oameni aflati in picioare unul lipit de altul si fiecare cu un manunchi de 33 de lumânari in flacari s-ar putea sa ardem de vii acolo. Necredinta mea mi-a creat teama in asemenea imprejurari. Trebuia sa am mai mare incredere in puterea Domnului. Am iesit apoi cu totii afara din biserica. Eu am plecat de aici pe jos spre poarta Damasc iar de acolo am coborât spre valea Chedron (Cedrilor) trecând pe lânga poarta Irod si a Leilor, am trecut apoi in Gradina Ghetimani si pe o poteca am urcat pe Muntele Maslinilor la manastirea unde matusa mea Maica Natalia Acachia in chilia ei, ma astepta sa-i duc Sfânta Lumina pe care o tinea tot anul intr-un felinar cu candela sa nu se stinga. Când se termina festila aprindea o lumânare de la focul sacru pâna când pregatea candela si o aprindea din nou. Era inaintata in vârsta si-mi spunea ca atunci când era mai in putere nu lipsea in nici-un an de la procesiunea pentru primirea Sfintei Lumini. Ea a trait 102 ani si a slujit la schitul românesc de la Ierihon, pe malurile Iordanului si nu departe de varsarea acestuia in Marea Moarta. Din cauza deselor razboiae din zona, nu se mai putea locui la Schitul românesc si s-a retras pe Muntele Maslinilor la o manastire ortodoxa de maici.
In incheiere as dori sa amintesc faptul ca sunt si sceptici, critici plini de indoiala care dupa marturisirile unor ortodocsi de rit vechi, dupa jurnalele episcopului Porfirie (Uspenski-1804-1885) unii preoti din Jerusalim i-au spus ca ei stiau ca aprinderea e realizata acolo de catre Patriarh, etc.
S-a incercat in fiecare an de sute de ani sa se dezlege misterul. Toate controalele, supravegherea permanenta nu au dus la descoperirea vreunei fraude in acest sens. E un miracol. Eu cred ca e mare puterea lui Dumnezeu si sunt inca multe lucruri pe care nu le putem explica si pe care nu le putem nega din acest motiv. Rugaciunea colectiva impreuna cu Patriarhul reuseste sa aduca Sfânta Lumina. A ramas pâna in zilele noastre cea mai mare dintre toate minunile crestine.
In alt an si sotia mea Rodica a participat la toate slujbele religioase din Saptamâna Mare, oficiate la Biserica Invierii. A vazut momentul venirii Sfintei Lumini tot ca un fulger, iar multimea credinciosilor a scos un sunet colectiv de mirare, bucurie, extaz de nedescris. Si acum când povestim despre acele evenimente ne infioram. Maica Natalia Acachia ii spunea la Rodica ca daca nu vine Sfânta Lumina “Astia ne termina”. N-a indraznit sa o intrebe cine-s astia care ne termina. Presupunem ca necredinciosi.
Cine are ocazia si doreste sa participe in Sâmbata Mare la rugaciunile de la Biserica Invierii din Ierusalim sa mearga si sa se umple de bucurie sfânta.
(Octavian Maior, Sterling Heights, Michigan, USA – octavianmaior@yahoo.com)
PS: M-as bucura daca mi-ati scrie referitor la acest subiect si despre alte subiecte despre care vreti sa se scrie in “Curentul International”.

Cele şapte minuni ale PCRM (II)

Posted by Stefan Strajer On April - 3 - 2010

ENCICLOPEDIA MINCIUNILOR COMUNISTE

Cele şapte minuni ale PCRM

2.Consumul final – factor primordial al creşterii economice în „deceniul Voronin”

Autor: Vasile Soimaru

Creşterea economică de 52,3% atinsă, chipurile, în cei aproape nouă ani de guvernare neokominternistă (cifră anunţată oficial săptămâna trecută) a fost influenţată preponderent de creşterea consumului final. La rândul ei, această creştere a fost asigurată cu precădere de suma transferurilor de mijloace băneşti din străinătate. În 2008 acestea au crescut de 11 ori faţă de anul 2000, iar în 2009, în primele nouă luni ale căruia a activat guvernul comunist Greceanâi-2, suma transferurilor s-a micşorat cu 478 mln. USD, sau cu circa 30 la sută, faţă de 2008.
Deşi consumul final e parte componentă a PIB-ului (produsul intern brut), în 2009 respectivul consum a depăşit PIB-ul cu 14 puncte procentuale! Din categoriile de utilizări, doar formarea brută de capital a cunoscut o tendinţă pozitivă, crescând de la 23,9% în 2000 la 37% din PIB în 2008, dar s-a modificat simţitor, într-o direcţie nedorită, contribuţia principalelor tipuri de activităţi la formarea PIB: ponderea valorii adăugate brute în formarea PIB-ului s-a diminuat de la 87,5% la 82,4% (contribuţia totală a industriei şi a agriculturii s-a redus în acest sens de la 41,1% la 24,4%), în schimb, cea a impozitelor nete pe produse a crescut de la 12,5 la 17,6%.
Comerţul exterior, oriunde în lume, este un catalizator al dezvoltării economice. Doar la noi, cu voie sau fără de voie, trista guvernare comunistă n-a ţinut cont de această axiomă. Din incompetenţă sau din rea-voinţă, politica liderilor comunişti de la Chişinău în acest domeniu a întrecut orice măsură, provocând adevărate cataclisme economice pentru care vom plăti mulţi ani în şir şi după ultima lor suflare (aici ne referim şi la lipsa de programe de modernizare a potenţialului de producţie internă, inclusiv cel de export). În 2008, soldul negativ dintre exporturi şi importuri a alcătuit 3 mlrd. USD, ponderea exportului în PIB micşorându-se de la 50,1% la 40,7%, iar cea a importului crescând, respectiv, de la 74,4% la 91,5%.
Un eşec al politicii în domeniul comerţului exterior, ca urmare a politicii externe antinaţionale, promovată de către neocomunişti, poate fi considerată prăbuşirea, din 2006, de aproape două ori a exporturilor moldoveneşti în Rusia, „partenerul strategic nr. 1” al comuniştilor moldoveni. Chiar dacă, pentru perspectivele RM, reorientarea unei părţi a comerţului exterior spre economiile civilizate e pozitivă, ritmurile acestei reorientări au lovit crunt în modesta noastră economie naţională şi în populaţia celei mai sărace ţări din Europa. Rezultatul acestor tendinţe nu este doar încercarea de a îngenunchea, cu sprijinul tacit al PCRM, statul suveran şi independent RM, ci şi provocarea unui altfel de genocid, economic şi social, în această parte a Europei. Şi aici trebuie să recunoaştem „calitatea” perfidului joc al politicii externe ruseşti în „imediata vecinătate”, care a pus la cale Planul Kozak în 2003 cu două variante posibile de îngenunchere a noastră: „dacă moldovenii acceptă acest plan de federalizare a RM, devin total dependenţi de Transnistria; dacă nu acceptă planul nostru – declarăm boicot exporturilor moldoveneşti în Rusia, le dictăm preţuri mondiale la agenţii energetici şi falimentăm economia moldovenească în doi timpi şi trei mişcări…”. Aceste „rezultate” ale activităţii neokominterniştilor pot alcătui un cap de acuzare a activităţii antinaţionale criminale într-un viitor proces juridic Nurnberg-2, dar şi la pregătirea Raportului Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din RM…
Spre marea bucurie a moldovenilor şi marea „îngrijorare” a comuniştilor străini, şi aici ne-au venit în ajutor fraţii de peste Prut: pierderile din comerţul cu Rusia au fost parţial compensate de o deschidere mai largă a „statului vecin” pentru mărfurile moldoveneşti, volumul exportului moldovenesc în România crescând întreit în trei ani: de la 112 mln. USD în 2005 la 336 mln. USD în 2008, ponderea în această perioadă majorându-se de la 10,2% la 21,1%. România a ajuns, astfel, pe primul loc printre ţările lumii cu care Republica Moldova are relaţii comerciale!

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors