Archive for the ‘Romani in lume’ Category

Nuntă cu strâgături – poezie în grai bănăţean

Posted by solariu On April - 18 - 2012

Golumbuţ a lu Coleaşă, un prostan cum n-ai aflat
O ajuns ca să să creadă al măi mare cheţ dân sat.
Că era urât ca foamea, şcirb ca grebla, draşi să-l ieie
Şî vegea cu ochii-n cruşe după colţuri şî coveie!

Da’ ş-o tras nevastă-a-ntâia, şine măi era ca el?
Pă Măria, aia naltă şî trecută pân inel.
Ne miram pân sat ca proşcii, maţă-fripce şî fruntaş’:
“Ce pomeni că-i fata groasă o-i perdută pă rămaş!”

Ş-uice-aşa, la el la nuntă n-o plecat dă lângă masă,
Trâmura ca cotoroaga tot cu ochii la mireasă.
N-o lăsat s-o jioşe nima, lângă el tot o ţânea,
Că ni-s dî la coada vaşii, şică n-avem nas dă ea.

– Bă prostanilor, ne zâsă, pă nevasta me’, Mărie,
Am păstrat-o neacinsă până după cununie!
N-am făcut cum fac toţ proşcii, să uită râzând la mine,
Să mă culc cu ea ’năince, cum făcuş tu, mă veşine!

Zî-i, s-audă-acu’ tot natu şî să şcie care-i baiu:
Ce-ai culcat ’năincea nunţî? Nu mă-i faşe pă niznaiu!
– M-am culcat dă câcea ori, i-am răspuns cu-ntârziere,
Da’ n-aveam dă un să şciu, c-ai s-o iei tu dă muiere!

Democraţie românească

Posted by Stefan Strajer On February - 13 - 2012

Democraţie românească

 

Autor: Valeriu Cercel (Hamilton, Canada)

 

După luni de tămbălău

Speriind pân’ şi infernul,

Cât a fost el bun de rău,

Iată c-a picat guvernul!

 

Ne-am bătut şi-am tot urlat,

Luptători precum suntem,

Până ce am câştigat,

Chiar dacă nu ştim ce vrem:

 

Jos piticu’, jos cu chioru’

Aruncând câte-un pietroi,

Chiar şi io strigam cu doru’

“Jos cu Leana din Pleşcoi!”

 

Vrem salariu mai mare,

Pensii mai nesimţite,

Munca doar pentru tractoare,

Şi-alea toate paradite,

 

Nu vrem taxe, nu vrajeală,

La ciordeală vrem clemenţă,

Iar în caz de vr’o cafteală,

O vrem fără violenţă!…

 

Şi-am scăpat de infractori,

Mincinoşi, corupţi şi hoţi,

Ce ne-au dat numai fiori,

Mama lor de mafioţi!

 

De avem guvern, se ştie,

C-am făcut din patru două,

Cum era vechea Mărie,

Dar… cu pălărie nouă!

 

 

LA 22 DE ANI DE LA REVOLUŢIE

Comunismul de temut
A căzut demultişor,
Însă cum o fi făcut
De-a căzut peste popor?

POPOR LA APĂ

Văzând că starea ţării-i gravă
Mă-ntreb şi eu cu un suspin:
Băsescu-i comandant de navă
Sau comandant de submarin?

EFECTUL REVOLTELOR

Scumpa noastră Românie
Va putea, în premieră,
Din ţară portocalie
S-ajungă… bananieră.

DESZĂPEZIRE

Ca-n palmă este strada
La noi, pe Porumbescu,
C-am curăţat zăpada
Cu freza lui… Băsescu!

PROTESTE ŞI HAOS

Uite-aşa mă bate-un gând
Că românii noştri vor
Ca spărgând şi distrugând
Să rămânem făr-un chior.

DESPRE CULORI ŞI LIMBI

Mă doare ficatul… şi splina
Că toate sunt azi, alandala:
Chinezii vorbesc mandarina,
Românii vorbesc… portocala.

BĂSESCU, UNIFICATORUL

Este unul din stăpânii,
Care-aşa cum e, haihui,
I-a unit pe toţi românii…
Împotriva dumnealui!

(februarie 2012)

A decedat Ioan Chirilă, luptător anticomunist pentru libertate

Posted by Stefan Strajer On February - 2 - 2012

La München

A decedat Ioan Chirilă, luptător anticomunist pentru libertate

 Autor: Ion Dumitru (Germania)

 IOAN CHIRILĂ

* 27 decembrie 1931 Crăsnăşeni, judeţul Fălciu (Vaslui)

† 21 ianuarie 2012 München

 Sâmbătă, 21 ianuarie, orele 22:10, la spitalul Großadern din München, în urma unui atac de cord, s-a stins din viață Ioan Chirilă, combatant cunoscut în exilul român, participant -alături de Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu şi Teodor Ciochină – la acţiunea anticomunistă de la Legaţia Română din Berna, Elveţia, 14-16 februarie 1955. Alte detalii vor fi posibile pe parcurs. În cazuri de urgenţă cei interesaţi se pot adresa fiului, Ioan Chirila Jr., e-mail: jc@sputnik-film.de

 Cu permisiunea şi cu toată compasiunea alături de familia îndoiliată, a fiului – Ioan Chirilă jr., fiicei – Natalia Kober, sorei – Maria Cosma şi a celor apropiaţi,

 Dumnezeu să-l ierte şi să-l aibe în pază!

 Ion Dumitru

München

 ANEXA I:

 Ion CHIRILĂ – scurtă biografie

 

Ioan CHIRILĂ, s-a nÎscut la 27 decembri 1931, în satul Crăsnăşeni, judeţul Fălciu (actualmente Vaslui). Tatăl, Ioan CHIRILĂ (născut în 1905 la Crăsnăşeni, comuna Tătăreni, judeţul Fălciu, a fost preot ortodox la Crăsnăşeni şi Leoeşti şi a făcut doi ani de detenţie la canal (între 1951-1953) şi mai apoi alţi trei ani de închisoare, ca anticomunist. Mama sa, Natalia CHIRILĂ (născută DRĂGOI, în 1900 la Huşi, judeţul Fălciu), a fost învăţătoare la Crăsnăşeni, com. Tătăreni. Ioan CHIRILA jr. a făcut şcoala primară şi elementară la Crăsnăşeni şi în Huşi, apoi liceul la Liceul „Cuza Vodă” din Huşi, trecând mai târziu la Şcoala “Profesională Economică”, tot din Huşi, pe care a absolvit-în 1950 cu succes. În anii 1949 şi 1950 a fost parte componentă de frunte a organizaţiei de luptă anticomunistă, în ilegalitate “Cruciada albă”, cu sediul la Iaşi, condusă de Dr. Niculescu.

 

În prima decadă a lunii iulie 1950, a fost emis de către Securitatea locală, ordinul de arestare a anticomunistului Ioan Chirilă şi a lui Dumitru Ochiu, bun prieten şi luptător în aceaşi cauză. Pe data de 31 iulie 1950, împreună au părăsit satul natal şi în noaptea de 6 august.1950, au trecut frontiera, în Iugoslavia, unde s-au predat autorităţilor jugoslave, fiind arestaţi şi ţinuti timp de 3 luni în închisoarea de la Zrenianin. În această teribilă închisoare l-au întâlnit pe Oliviu Beldeanu, cu care s-au împrietenit, iar după eliberare, au fost duşi în oraşul Vârşeţ, pentru 4 săptămâni, după care am fost repartizaţi la lucru în diferite oraşe din Serbia.

 

Pe data de 1 septembrie 1951, împreună cu Oliviu Beldeanu au reuşit să ajungă la Triest, unde au rămas în lagărul de refugiaţi „Gezuite”, până în octombrie 1953, când au reuşit să traverseze frontierele Triest-Italia, Italia-Austria şi Austria-Germania, ajungând la München.

 

În decembrie 1953, împreună cu Oliviu Beldeanu, a fost înrolat în trupele auxiliare franceze de la Konstanz – Germania, lângă graniţa cu Elveţia, de unde, după pregătiri minuţioase, în noaptea de 14 februarie 1955, la ora 24, împreună cu Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu şi Dumitru Ochiu, au ocupat legaţia comunistă română din Berna, Elveţia.

 

După 48 de ore de clarificări, tratative şi asigurări din partea autorităţilor elveţiene, că vor fi judecaţi în Elveţia şi nu vor fi extrădaţi în România (Republica Populară Română) – cum cerea  guvernul comunist de la Bucueşti – fiind acceptată condiţia de recunoaştere a acţiunii lor paşnice ca una cu caracter de protest contra îndreptării ideii comuniste spre dictatură şi totalitarism în R.P.R., s-au predat autorităţilor elveţiene.

 

În iunie 1956 a avut loc Procesul de la Berna, şi după două săptămâni, la 21 iunie 1956, s-a dat verdictul, Ioan Chirilă fiind condamnat la 2 ani şi 6 luni. După 20 de luni de închisoare, pe data de 16 octombrie 1956, a fost eliberat şi expulzat în Germania, ţara în care îi fusese acordat azilul politic. În România, a fost condamnat în lipsă – la moarte -, prin sentinţa penală Nr. 202 din 31 octombrie 1959, pronunţată de Tribunalul Militar al Regiunei a II-a Militară – Colegiul de Fond, în dosarul penal Nr. 2898/1959 şi deciziei penale Nr. 527 din 4 noiembrie 1959, pronunţată de Tribunalul Suprem al R.P.R., Colegiul Militar în dosarul penal 521/1959. În martie 1957 a plecat în Spania, locuind la Madrid, până în ianuarie 1960, răstimp în care s-a căsătorit cu Cocuţa, fiind cununaţi de scriitorul Vintilă Horia şi soţia acestuia. Ulterior, bolnavă de cancer, Cocuţa a decedat.

 

Din prima decadă a anului 1960, s-a stabilit în München, R.F. Germania, în calitate de cetăţean român cu statut de refugiat politic recunoscut, unde s-a recăsătorit cu Edith, şi a devenit tată a doi copii. A fost succesiv unul dintre membri activi din comitetele Asociaţiei Românilor Liberi din R.F.G. şi Berlinul Occidental, ai Acţiunii Creştin Sociale Române din Germania, ş.a., însoţind şi ajutând -după puteri – pe noii refugiaţi la autorităţie locale pentru efectuarea diverselor formalităţi, în căutarea de lucru, locuinţă ş.a. şi în nenumărate cazuri oferindu-le, pentru scurte perioade, găzduire în propria locuinţă. A lucrat ca recepţioner la diverse hoteluri din localitate până la pensionarea prematură, pe motive de sănătate. Ulterior, beneficiind de o pensie minoră, a trăit modest şi tot mai retras de tumutul învrăjbirilor fratricide din ultimii ani de exil şi din cei ai numitei “tranziţii” care a avut loc în ţară.

 

După graţierea condamnării la moarte şi clarificarea statutului de luptător anticomunist, reprimind paşaportul românesc, s-a bucurat însfârşit de şansa de a-şi putea vizita locurile natale, sora şi rudele rămase în viaţă, fiind unul dintre ultimii exilaţi politici care şi-a putut revedea Patria. A trăit în continuare, ca rezident român – cu sejur permanent – la München.

 

P.S.: 2 februarie 2012: ANEXA II.

 

La 14-16 februarie a.c., se împlinesc 57 de ani de când a avut loc acţiunea de la Berna, al cărei răsunet s-a bucurat de o amplă şi diversă ilustrare în luările de poziţii, în mass-media şi mijloacele de informare din acea vreme, în lumea întreagă.

 

Pentru informarea dumneavoastră redau mai jos, un fragment dintr-o relatare a unuia dintre numeroasele publicaţii din exil care au salutat această acţiune. Citez:

 

„I. Cine sunt cei patru dela Berna ?

 

Şeful grupului şi iniţiatorul acţiunii, Oliviu Beldeanu s-a născut la 16 Februarie 1924 la Dej, familia sa se trage însă din Maramureş. După ce a terminat liceul la Cluj, s-a prezentat voluntar pe front, la o unitate de transmisiuni în Crimea. A urmat apoi cursurile Şcoalei de ofiţeri de rezervă de Infanterie la Ineu-Arad, devenind ocotenent în  rezervă. După război, a studiat Artele Frumoase la Cluj, activând totodată în Tineretul Naţional-Ţărănist. Mai târziu, a colaborat la ziarul „Ardealul”, care apărea la Bucureşti sub conducerea lui I. Anton Mureşanu. Arestat de securitatea din Oradea, dar sub nume fals, reuşeşte să fugă în Jugoslavia, în 1948. Pe când se afla încă în închisoarea din Oradea, era condamnat  „în lipsă“ sub adevăratul său nume. Jugoslavii îl reţin pe Beldeanu până în 1951 când reuşeşte să fugă la Triest, unde organizează şi conduce „Asociaţia Românilor Liberi“. Împreună cu un grup de prieteni, vine în decembrie 1953 la München. Pleacă apoi în Baden-Würtemberg. Timp de un an de zile lucrează la pictarea unei biserici…

           

Ion Chirilă s-a născut la 27 Septembrie 1931 la Crăsnăşeni, în Jud. Fălciu. Elev al Liceului din Huşi, Chirilă este pus de responsabilul utemist să spioneze pe colegul său Dumitru Ochiu (născut la Huşi, în 1930). Se înrolează în acelaş grup de rezistenţă din care făcea parte şi Ochiu… Participă cu accesta la acţiuni de sabotaj… Fug împreună în Jugoslavia, în 1950. Tot împreună sunt şi la Berna…

 

Cel mai tânăr din grup, Soare Codrescu s-a născut la 16 Noiembrie 1932 la Maluri, în judeţul Severin. De meserie şofer mecanic, Soare Codrescu a fost până-n 1951, soldat grănicier. A trecuit în Jugoslavia înarmat… Constituiţi în grup de şoc, aceşti patru compatrioţi au trecut la acţiune fără sugestia şi fără sprijinul nimănui.

 

Un singur Front

 

Temerara acţiune dela Berna a avut darul să mobilizeze pe toţi cei cu simţire românească, fără nicio deosebire de apartenenţă politică. Românii din America, în frunte cu dl. Şofron Fechete, preşedintele Uniunii şi Ligii, au lansat liste de subscripţie şi au constituit comitete pentru apărarea celor dela Berna. La fel s-a întâmplat în Anglia, Franţa, în Spania, în Italia, în Turcia, în Grecia… Este locul să subliniem aci admirabila comportare a Grecilor din România şi a Elveţienilor din România care au ţinut, şi de data aceasta, să se declare solidari cu noi. Mesagii de simpatie şi ajutoare sosesc de pretutindeni, dela prietenii României şi dela luptătorii pentru cauza libertăţii. Avocaţi de seamă, din toate ţările, s-au înscris ca apărătrori la proces…  Pentru cauza românească şi acea a tuturor popoarelor  trădate şi vândute în procente, cei patru băieţi viteji dela Berna au făcut un serviciu de nepreţuit. Ei au reuşit să strângă într-un singur front, cu faţa la acelaş duşman, pe toţi Românii şi pe toţi combatanţii anticomunişti.”/…/

 

(Citat din articolul „După evenimentele dela Berna”,  Stindardul,  Anul II, Nr. 18/19 Aprilie/Mai 1955, p. 3)

 

Parte din vasta Bibliografie ce poate fi consultată:

 

Laurence Wilkinson, No Fruit More Bitter, Heinemann, London 1958;

Magda Neuweiler, Zwischen Galgen und Kreuz – Das Leben des rumänischen Freiheitskämpfers Oliviu Beldeanu;

Oliviu Beldeanu, Memorial anticomunist din închisoare, Editura Jurnalul Literar, Bucureşti 1999

Stejărel Olaru, Cei cinci care au speriat Estul – Atacul asupraa Legaţiei RPR de la Berna (februarie 1955). Cuvânt înainte de Adrian Cioroianu, Polirom, Bucureşti 2003

 

 

Repatrierea lui Brâncuși, o chestiune de onoare

Posted by Stefan Strajer On January - 30 - 2012

Repatrierea lui Brâncuși, o chestiune de onoare

Autor: Nicolae Balint

De aproape doi ani, poetul Laurian Stănchescu se străduiește să sensibilizeze opinia publică, dar mai ales diferitele instituții românești cu rol de decizie, pentru a face cuvenitele diligențe în scopul repatrierii osemintelor sculptorului Constantin Brâncuși. O dorință a acestuia exprimată pe patul de moarte – aceea de a se odihni alături de mama sa, în cimitirul din Hobița – dar neîmplinită până acum. Dincolo de promisiunile neonorate sau de minciunile spuse cu seninătate de unii dintre cei care ar fi avut obligația de face ceva, Laurian Stănchescu a găsit și găsește în continuare resursele interioare, dar și materiale necesare pentru a persevera în demersul său. Nu cedează și nu se lasă înfrânt. Și asta pentru că sunt totuși câțiva oameni inimoși și sensibili care l-au încurajat, l-au ajutat și îl ajută în continuare în demersul său. Evident, fiecare după posibilități. Iar asta îi dă tăria de a merge mai departe.   

    

Demersurile pe lângă diverse instituții n-au avut efect

Laurian Stănchescu consideră demersul său a fi unul de onoare și demnitate națională. A încercat să determine implicarea în acest demers a unor instituții importante ale statului român. În unele situații nu a primit nici măcar un răspuns de complezență. ”Dorința lui Brâncuși, spune Stănchescu, de a fi înmormântat lângă mama sa, în cimitirul din Hobița, este pentru fiecare român o chestiune de onoare și demnitate națională. De un an și jumătate încerc să atrag atenția autorităților române prin proteste inițiate în fața Parlamentului României, Guvernului și a Ministerului Culturii. Aceste instituții, așa zise românești, au ignorat dorința lui Brâncuși. O consider a fi o atitudine antiromânească. Am lăsat documente și la Palatul Cotroceni pentru Președintele României, dar nu am primit nici un răspuns. Și a trecut aproape un an. Pot dovedi acest lucru…” Au urmat și alte demersuri birocratice care însă nu s-au soldat cu ceva concret. Ministerul de Externe român nu s-a dovedit a fi receptiv. ”Așa că pe 21 mai anul trecut, ne-a declarat Laurian Stănchescu, m-am dus la Hobița și am început marșul Brâncuși pe care l-am realizat, din păcate, într-o primă fază, doar până la Budapesta. Am mers cam 800 km pe jos, restul cu trenul și mașina. Au fost zone unde poliția mi-a interzis marșul pe jos pentru a nu provoca accidente. În Ungaria, la Capela Română din Budapesta – loc unde a fost prezent părintele  David, un ziarist de la Jurnalul Național și un profesor de la Liceul Brâncuși din Craiova – m-am întâlnit cu ambasadoarea României. La Consulatul României din Szeged, m-am întâlnit cu domnul Dan Constantin, consulul României, amândoi cerându-mi documente despre repatrierea lui Brâncuși. Le-am dat, urmând ca domniile lor să le înmâneze ministrului de Externe. În Ungaria însă am rămas fără bani de drum, așa că marșul care urma să continuie până în Franța, a trebuit întrerupt și să mă întorc în țară…Pentru acel marș, care a durat 2 luni, am primit 7900 de lei de la domnul George Becali, o parte i-am împrumutat de la doamna profesor Minodora Stănculescu, iar restul i-am luat din casă.”

Implicarea Academiei Române, dar și a unor patrioți locali

Al doilea marș Brâncuși a fost mul mai bine pregătit, dar și receptivitatea unor instituții și a unor persoane particulare față de acest demers, a fost mult mai mare. Iată ce ne-a declarat Laurian Stănchescu: ”Întors în țară, am pregatit al doilea marș spre Paris, reușind să strâng 71 de semnături din Parlamentul României în vederea realizării demersului meu. După 60 de ani, Academia Română i-a făcut dreptate lui Brâncuși, în sensul că mi-a dat un document istoric prin care sprijină și este de acord privind reînhumarea osemintelor marelui artist, la Hobița. Mitropolia Olteniei mi-a promis cazare și masă până la Paris, prin Episcopiile românești din Europa, în urma unor întâlniri pe care le-am avut cu ÎPS Irineu, Mitropolitul Olteniei.” Uneori cel mai consistent ajutor vine de la persoane la care nu te aștepți. Reușita celui de-al doilea marș s-a datorat în special implicării lui Gheorghe Vlase, patronul unei firme de transport, un adevărat patriot. ”Era începutul lui noiembrie, și căutam necăjit o mașină pentru a desăvârși acest al doilea marș Brâncuși. Înmulțisem documentele pe care trebuia să le înmânez Președinției și Parlamentului Franței. Aveam și 96 de semnături de la descendenții lui Brâncuși, piatra de temelie pe baza căreia trebuie împlinită dorința marelui sculptor. Sfântul Dumnezeu a făcut să aud de un mare patriot român. Am sunat la firma domniei sale unde am vorbit cu doamna Valentina Neagu spunându-i ce aveam pe suflet. M-a ascultat cu rabdare și după câteva minute mi-a dat numărul de telefon al domnului Gheorghe Vlase, proprietarul firmei, care s-a dovedit a fi o emblemă a spiritului nobil românesc. În 5 minute aveam un microbus cu 8 locuri și șofer pentru visul lui Brâncuși….”

Promisiuni neonorate și indiferență

Un nou marș Brâncuși, noi peripeții. Pe 9 noiembrie 2011, Laurian Stănchescu a plecat din București alături de o echipă a unei televiziuni din România, spre Paris. Marșul, dus-întors, a durat 9 zile, iar în tot acest timp trebuia asigurată masa și cazarea pentru 8 oameni. Unii dintre cei care s-au obligat să susțină material marșul, au abandonat ideea, mai mult chiar, nici măcar nu au mai avut bunăvoința de a răspunde la telefon.  Iată ce spune în acest sens, Laurian Stănchescu: ”A venit și prima deziluzie care s-a întâmplat la Mitropolia Banatului, unde urma să fim cazați, după înțelegerea cu Mitropolia Olteniei, înțelegere făcută prin părintele Zamfir, desemnat de Mitropolit. Nimeni însă, la Timișoara, nu știa nimic. L-am sunat pe părintele Zamfir, timp de o oră i-am trimis mesaje, dar nu mi-a răspuns. Disperat l-am apelat atunci pe domnul senator Radu F. Alexandru cerându-i ajutorul, iar domnia sa a reușit – prin cineva din Timișoara – să ne rezolve cazarea la un hotel. Dimineața l-am sunat din nou pe părintele Zamfir să îi amintesc de sfânta promisiune făcută, dar după o oră am renunțat, pentru că nu vroia să răspundă. O înaltă față bisericească nu mai răspundea unui om făcut de Dumnezeu…” Gheorghe Vlase, un om cu dragoste de istorie și cultură națională, a intervenit din nou salvator. ”În momentul acela, ne-a declarat poetul Laurian Stănchescu, m-am gândit că singurul om care poate salva marșul Brăncuși este domnul Gheorghe Vlase. L-am sunat stânjenit și i-am spus ce pățisem cu promisiunea părintelui Zamfir, de la Mitropolia Olteniei. Domnul Vlase m-a întrebat de căți bani am nevoie. Habar nu aveam cât costa cazarea și masa pentru 8 oameni, până la Paris și înapoi, timp de 9 zile. Am spus 2000 de euro, sumă pe care domnia sa mi-a trimis-o într-o oră. Sâmbătă seara am ajuns la Paris. Duminică aveam timp să mergem la cimitirul Montparnasse unde odihneau osemintele lui Brâncuși și la Muzeul Brâncuși, iar luni la Ambasada României la Paris.”

 

Ambasada României a fost foarte reticentă la demersul lui Stănchescu

 

Stat pe la porți închise, neîncredere și chiar suspiciune față de o intenție bine întemeiată. Și asta din partea unui oficial al Ambasadei României la Paris. Așa au debutat primele demersuri făcute de Stănchescu, în capitala Franței. ”După o oră de stat la poartă și priviți pe după perdelele de pe la geamuri, ne-a declarat Stănchescu, ne-a primit Ivet Fulicea din partea Ambasadorului României la Paris. De la început a fost împotriva dorinței lui Brâncuși și a demersului meu, spunând că nu avem acordul rudelor artistului din Canada. Halucinant! I-am amintit oficialului Ambasadei României că singurele rude ale marelui artist român, strănepoți și străstrănepoți, sunt vii și trăiesc în satul Hobița, din România, și nu în Canada. Mai mult decât atât, i-am spus că am și acordul lor scris ca să-l aduc în țară. Nu mă auzea deloc, o ținea cu Canada. M-am ridicat și am plecat din Ambasada României de la Paris cu sentimentul că ies dintr-o clădire bântuită de umbre fără suflet…” Lipsa de solicitudine din partea unei instituții care teoretic ne reprezintă în străinătate și care ar fi trebuit să acorde mult mai multă atenție față de un demers atât de întemeiat și cu atâtea semnificații, făcut de un conațional român, nu l-au descurajat însă pe Laurian Stănchescu. A depus documentele de solicitare a repatrierii osemintelor lui Constantin Brâncuși la Președinția și Parlamentul  Franței, urmând ca în februarie să se întoarcă pentru a înmâna și alte documente Primarului Parisului. ”Am părăsit trist Parisul pentru că țara mea trăiește cea mai tragică și jalnică stare a existenței sale. Se luptă cu ea însăși ca un erou fără glorie. Eram necăjit și pentru faptul că Brâncuși mai rămânea încă un timp departe de țara sa! Spre începutul lui februarie 2012 mă voi întoarce din nou în Franța, pentru a mai înmâna și alte documente pentru repatriere, Primarului Parisului.”

Nicolae BALINT

 CASETA 1

Poetul Laurian Stănchescu a ținut să precizeze că a găsit totuși susținere, în anumite momente, din partea unor români de bună-credință, particulari, persoane, dar și instituții publice, precum:

Particulari:

Gheorghe Vlase, Alexandru Enache, Valentina Neagu, Titu Ionașcu, Sergiu Tărtăreanu (România), Voin Pavel, Stevi Crasta, Petre Câmpean (Ungaria), Cristian Șișman (Austria), dr. Ion Gerota (Franța);

Persoane publice:

Academician Ionel Haiduc, Academician Nicolae Breban, Ioan Gârboni – director al Filarmonicii ”Banatul” din Timișoara; Oamenii polici: George Becali, Mariana Câmpeanu, Nicolae Bănicioiu, Victor Socaciu, Ioan Oltean, Raluca Turcan, Radu F. Alexandru, Daniel Oajdea;

Mass media

Agenția France-Presse, Radio Oltenia – Craiova, Ionică Bebe Viorel (cotidianul ”Gorjanul” și Antena 1 Gorj), Georgeta Petrovici – jurnalistă, Andrada Ioana Tache – reporter, Corina Drăgotescu și Cătălin Striblea,

Instituții publice     

Academia Română, Mitropolia Olteniei

Familia Brâncuși (descendenți)

Bia Brîcuși

Nicolae Brâncuși

Dumitru Brâncuși

Ioana-Blendea Brâncuși

 

CASETA 2

Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj – d. 16 martie 1957, Paris)

Opera lui Brâncuși suscită și azi un interes deosebit din partea specialiștilor, dar și o admirație aparte din partea publicului larg. Considerat un artist de geniu – unul din primii 5 ai lumii – Brâncuși se bucură de o apreciere excepțională din partea francezilor care-l consideră a fi unul de-al lor, în timp ce Brâncuși însuși s-a considerat toată viața a fi român. Din păcate, în România natală, Brâncuși nu se bucură de considerația pe care o merită pe deplin. 

 

 

Arta de a nu face martiri

Posted by Stefan Strajer On January - 26 - 2012

Arta de a nu face martiri    

 

 Autor: Nina Negru (Chisinau, Basarabia)   

 

„De doua mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfâşiem”, scria Eminescu în ziua de Paşte a anului 1878. „Omul armei şi acela al vicleşugului” proliferat înspăimântător faţă de cel drept şi bun, îl face pe poet să răspundă astfel la întrebarea, dacă mai suntem creştini: „Puţini sunt cei aleşi şi puţini au fost de-a pururi”.
             Manifestarea cea mai înaltă a iubirii la creştini a fost chiar de la început curajul de a-l urma pe Mântuitorul până la cruce, adică de a primi martiriul sângelui. Când este vorba despre vechimea şi vitalitatea creştinismului, aducem drept argument, printre mărturiile arheologice (lăcaşuri de cult, morminte de rit creştin) oasele martirilor, adică ale martorilor lui Dumnezeu care şi-au probat credinţa prin suferinăţ şi moarte. Ei încep lungul cortegiu al sfinţilor, cinstiţi de calendarele civilizaţiei creştine, create şi îmbogăţite de-a lungul veacurilor prin eforturi martirice, care n-au fost întotdeauna neapărat sângeroase. Unii filosofi au fost tentaţi chiar să identifice religia creştina cu suferinţa chiar cu masochismul, ceea ce nu este adevărat. Suferinţele creştinilor nu sunt creaţii proprii, ci sunt opera prigonitorilor, iar creştinii le-au acceptat nu ca să se autoflageleze, ci pentru a-şi păstra credinţa chiar şi cu preţul vieţii. Cei mai mulţi au rămas necunoscuţi. Cine sunt cei 40 de mucenici martirizati în Sevasta Armeniei? Nişte soldaţi. Cine cei 20.000 de mucenici din Nicomidia? Cine cuvioşii părinti ucişi în Sinai şi Rait? şi totuşi Nero, Diocleţian, Iulian Apostatul, Septimiu Sever şi alţi prigonitori ai credinţei au avut imprudenţa de a lăsa urme. Actele martirice sunt documente istorice. Calendarul bisericesc este alcătuit în mare parte pe baza Martirologiului siriac din sec.IV, a Martirologiului hiernimian din secolul Al VII-lea şi a Sinaxarului Bisericii Constantinopolitane, scris în secolul Al VIII-lea. După aceste documente reconstruim „vămile” tradiţionale ale martiriului sângeros. Iată-l pe primul martir, arhidiaconul Ştefan, omorât cu pietre de iudei, pentru că a avut curajul să le reproşeze că stau pururea împotriva Duhului Sfânt, prigonindu-i pe proroci. Numele celui de-al doilea apostol martirizat, Andrei, înseamna „curajos, energic”. După ce a vestit Evanghelia în ţinuturile Pontice, Andrei a fost răstignit în anul 61, la Patra, cu capul în jos, pe o cruce în forma de X. Fotini, femeia samariteancă de însuşi Iisus Hristos convertită la fântână, a avut curajul să-l înfrunte chiar pe Nero, spunându-i că este om nebun, după care a fost aruncată în fântână şi i-a fost jupuită pielea de pe ea, de vie.
            Alti sfinţi, care au dat mărturie eroică, au suferit, după timpuri, loviri cu suliţa, bătăi la tălpi, tragerea pe roată, rostogolirea pe roată de la un loc înalt, băutura otravită, arderea pe rug, tăierea capului, tăierea limbii, arderea trupului cu făclii, înecarea în râuri şi mări etc. Mai ales martiriul în arenă, prin sfâşierea de către fiare a rămas ca preţioasă piesă de arhivă, şi în legende, transmise pe cale orală de către martorii oculari. Actele martirilor sau protocoalele şedinţelor de judecată, scrise de grefieri şi păstrate în arhivele statului, arată că judecatorii încercau uneori să uşureze situaţia creştinilor, şi când nu reuşeau, îi osândeau cu părere de rău. Pe atunci exista o filosofie a martiriului, nişte convingeri, care susţineau valoarea martiriului. Sfantul Ignatie Teoforul, unul dintre primii episcopi martirizaţi prin aruncarea la fiare, în amfiteatru, (în anul 107) a avut puterea sufletească să scrie şapte scrisori Bisericilor, care au trimis reprezentanţi să-l salute pe drumul lung al martiriului, din Siria pânaă la Roma. Teama lui era ca nu cumva creştinii din capitala imperiului să intervina pe lângă împaratul Traian pentru a-l salva, adică spre a-l „lipsi de vrednicia martiriului”. Să mai reţinem că Traian hotărăşte martirizarea lui la Roma şi nu în Antiohia, unde era episcop, pentru a nu-l încununa cu glorie în fata concetăţenilor. Tot Traian sistează dialogul dintre judecători şi episcop despre credinţa păgânilor, întrucât vedea în Ignaţie o uriaşă personalitate spirituală, capabilă să convertească pe cei mai mari duşmani ai creştinilor. Nu enumeram intamplator aceste procedee de anihilare a creştinilor din primele secole. Vom vedea cum, pe parcursul celor două milenii de creştinism, omul a perfecţionat arta de a nu face martiri. În vechime, unii prigonitori ai credinţei în Iisus încă mai discutau cu creştinul, consemnându-i răspunsul, permiţându-i să-şi marturisească demn crezul. Iată-l pe unul din Sfinţii Părinţi, ucişi în muntele Sinai explicându-le celor care-l convingeau să apostazieze sub ameninţarea cu moartea: „A te supune celor ce te violentează e o lipsă de bărbăţie şi de nobleţe. Căci la asceţi nu este îngăduită cedarea în faţa fricii, chiar dacă ameninţarea primejdiei este mare. Căci, dacă frica învaţa să stăpânească odată, devenind obicei ne porunceşte să dispreţuim şi să trădăm însăşi dreapta credinţă […]. În arena în care am luptat să fiu ucis şi mormântul va primi sângele bărbaţiei mele”.

            Despre ce fel de arena vorbea Sfântul Părinte? Despre viaţa monahală ca substituţie a martiriului. Martiriul nesângeros al monahilor, numit şi martiriul conştiinţei, face din ei atleţi ai luptelor credinţei. Acest nou tip de martiriu, care înlocuia martiriul fizic, dobândea harisma iubirii cu condiţia ajungerii la cele patru virtuţi, numite în secolul al IV-lea, de către Sfântul Evagrie Ponticul în următoarea ordine: luarea aminte, bărbăţia, înfranarea, dreptatea. Reţetele de viaţă din paterice sunt bune de pus astăzi în abecedare şi în manuale de istorie, pentru că – aşa cum constata şi Eminescu într-o zi de Paşti – demult oamenii nu mai sunt creştini autentici, în masură să înteleagă noţiunea de demnitate umană. Vieţile sfinţilor, mărturisind despre starea normală a fiinâei umane, ne-ar oferi etaloane pentru restaurarea omului contemporan. Comunismul ca duşman al lui Dumnezeu îşi are rădăcinile în Satana. Lenin a preluat in 1917 deviza teroriştilor masoni din Franţa anului 1789: „Cu intestinele ultimului cleric vom strangula pe ultimul împărat”. „Revoluţia franceza a anticipat războiul total modern”, scrie E. Hobsbown în cartea sa „O istorie a secolului al XX-lea”. Secolul al XX-lea, numit de acelaşi autor „secolul lipsei de omenie” a oferit nenumarate prilejuri de verificare a capacităţii creştinilor de a-şi proba credinţa prin martiriu. Predicând Evanghelia urii şi fiind diavolul cel mult inventiv, comunismul a schimbat tactica: nu-i mai lăsa omului dreptul martiriului public, pentru a nu converti. El ştie deja că cei tari în credinţă le înfruntă pe toate cu barbăţie, ajutaţi de Dumnezeu. De aceea vom afla mai degraba despre proorocul Isaia, care a fost tăiat în două cu fierăstrăul în timpuri vechi testamentare, şi nici nu vom bănui că prietenii şi fraţii noştri sunt tăiati acum cu „Drujba”, în padurile Siberiei. Legea diavolească a informaţiei sovietice a fost şi este: despre nimicuri să batem toba, depre lucruri importante-nimic. Despre camerele de gazare ale germanilor-zilnic, despre faptul ca acestea sunt o „realizare” sovietică-nimic. Francois Furet afirma că psihoza antifascistă este victoria regimurilor comuniste în materie de propagandă, care a avut drept scop ascunderea crimelor proprii. În timp ce foştii nazişti erau condamnaţi la moarte de către Tribunalul de la Nürnberg, milioane de creştini din Ţara Sovietelor mergeau conştient la moarte, în lagarele Holocaustului Roşu. Nu se cunosc nume de atei care să fi acceptat martiriul pentru credinţa lor, deşi făceau mărturisiri publice de ateism. În schimb, cartea lui A. Soljenitîn, „Arhipelagul Gulag”, este un imn în cinstea martirilor creştini anonimi ai secolului al XX-lea. Oricât au făcut posibilă crima perfectă, aceste regimuri au lăsat totuşi un tip de document care vorbeşte de la sine, formularele tipărite prin care omul îşi lua, prin semnatură, angajamente privind non-divulgarea realităţilor din lagăr, puşcărie, armată, uzină etc.

Cazul Soljeniţîn este o lecţie dată Satanei. Închis în lagăr, fără a avea dreptul să scrie, bolnav de cancer şi lăsat pe masa de operaţie cu o tumoare înlaturată doar parţial, din cauza transferării subite a chirurgului – deţinut în alt lagăr -, Soljeniţîn reuseşte, în cronica sa, „Arhipelagul Gulag” să ne lase un Martirologiu din care vom afla, dacă nu toţi martirii din timpul comunismului, cel puţin metodele diabolice de anihilare a fiinţei umane. Spre deosebire de foarte mulţi conaţionali de-ai săi, Soljeniţîn consemnează suferintele cehilor, românilor, balticilor şi chiar ale cecenilor, chiar dacă Patriarhia Rusă, care a canonizat recent 1000 de martiri din timpul persecuţiilor comuniste, s-a straduit să-i aleagă numai dintre ruşii din fosta U.R.S.S. Nimeni nu neagă că asupra Rusiei creştine s-a abătut, la începutul secolului trecut, o mare nenorocire. Lasând la o parte resentimentele fireşti faţă de ocupant, să ne străduim să înţelegem ce s-a întamplat în Rusia, iar peste câteva decenii, şi în Basarabia răpită de sovietici, României. Să revenim la Biserica rusă, care, după ce se discreditase prin întovărăşirea cu ţarismul, a trebuit să se purifice în secolul al XX-lea prin jertfa milioanelor de martiri. Cum se ştie, la începutul Liturghiei credincioşilor, puterile cereşti vin şi înconjoară Sfânta Masă. Ele sunt chemate de preot cu mâinile ridicate deasupra capului şi cu rugăciuni ca Dumnezeu să nu-şi întoarcă faţa de la omul cel slab şi nevrednic. Mormintele vechi de rit creştin îi descoperă pe mulţi dintre cei înhumaţi având poziţia bratelor în aceasta atitudine. Şi Moise, luptînd oarecând împotriva lui Amalec, atunci când ridica mâinile, Israel biruia, iar când le lăsa în jos, Amalec învingea. După declanşarea terorii bolsevice în Rusia anului 1917 s-au întâmplat lucruri uimitoare în acel moment al Heruvicului, când poporul înalţa cântarea. „Toată grija cea lumească acum să o lepadam!”, iar preotul ridica mâinile spre cele sfinte. Înţelegând bolşevismul ca pe o conspiraţie satanică, iar regimul instalat de Lenin, cu sprijinul financiar al lui Parvus (pe numele adevarat Israel Helphand), ca pe regatul lui Antihrist, ruşii – chiar şi intelectualii care suferiseră de anticlericalism – au intrat masiv în biserici să se roage. Le cereau şi preoţilor să ţină mai mult timp mâinile ridicate deasupra capului implorând pe Dumnezeu. De la un timp, preoţii obosind, lăsau mâinile în jos. Atunci mirenii disperaţi intrau în altar şi propteau cu mâinile lor mâinile preoţilor, pentru a implora în continuare mila Domnului. Patriarhul rus Tihon Belavin, care şi-a dat seama că banda lui Lenin vrea, prin metode teroriste, să distrugă Biserica creştină, a anatemizat regimul comunist. Arhiepiscopul de la Permi, după ce i-a anatemizat pe bolşevici, a murit îngropat de ei în pământ, de viu. Episcopul de la Vologda a fost ucis pentru că n-a pomenit la Liturghie, puterea sovietică.
            În 1917 Rusia avea 130 de milioane de creştini, păstoriţi de un patriarh, 5 mitropoliţi , 13 arhiepiscopi, 230 de episcopi, 56 de mii de preoţi şi 23 de mii de diaconi. Funcţionau 52 de mii de parohii şi 1300 de mânăstiri, 52 de seminare superioare şi 4 Academii teologice. Biserica rusă poseda 1.800.000 ha de pământ şi un miliard de ruble. Toată această avere a fost jefuită de bolşevici, concomitent cu decapitarea Bisericii. Printre primii martiri a fost Mitropolitul Vladimir al Kievului, împuşcat în februarie 1918, nu departe de Pecerskaia Lavra, centru spiritual cunoscut şi apropiat românilor datorită marelui mitropolit Petru Movilă. Dupa sechestrarea moaştelor, în acea mânăstire, pe Sfântul Pristol a fost pusă statuia lui Lenin. Înainte de moarte, Mitropolitul Kievului a iertat pe criminali, considerând că pentru păcatele poporului rus este dator să platească el şi nu altcineva. Nu se pierduse deci, filozofia martiriului şi conştiinţa că trebuie să se sacrifice cei mai buni. Patriarhul Tihon a fost închis timp de 13 luni, apoi izolat şi urmărit îndeaproape de un agent al sovietelor. Este bine să reţinem şi de data aceasta „vămile” martiriului pentru a le compara cu cele tradiţionale. Împuşcarea a fost, în acea perioadă, martiriul cel mai onorabil. Lenin considera că intelectualii sunt „un material tocmai bun de împuşcat”. Câţiva mitropoliţi şi episcopi, precum şi zeci de mii de preoţi şi călugări au fost nimiciţi prin împuşcare. Mulţi clerici din Rusia au murit în ger, după ce se turna pe ei apă până se transformau în stane de gheaţă, ori înecaţi în râauri îngheţate. În rănile adânci provocate de baionete, rămase în trupuri bolşevicii înfigeau cruci. Li se tăiau nasul şi urechile, pentru a fi apoi aruncaţi la gropile de gunoi. În 1941, în timpul retragerii ruşilor, au fost găsiti preoţii basarabeni ucişi la Chişinău, cu ochii scoşi şi cu organele sexuale tăiate şi băgate în gură.

Comuniştii au mai practicat şi ruperea în bucăţi a preoţilor, după care erau daţi la câini. La Voronej, episcopul şi 160 de preoţi au fost spânzurati în 1919 pe uşile împărăteşti ale bisericilor în care slujiseră în ziua de Paşti.
             Umilirea suferinţei a fost noutatea adusă de bolsevici în metodele de anihilare a omului. În unele puşcării, clericii au fost înecaţi în fecale. În mânăstirea intelectualilor, la Solovki, transformată în lagăr de exterminare, arhiereii erau obligaţi să doarmă în altar, unii chiar pe Sfânta Masa, şi să accepte plasarea tot acolo a vaselor pentru excremente. Sigur că arhiereii au refuzat să utilizeze tinetele pentru a nu comite un sacrilegiu şi au preferat sş moarş constipaţi. Aţi găsit în actele martirice, din vechime, un fel atât de puţin glorios de a-ţi da viaţa pentru credinţă? Ce fel de legende se mai pot vehicula despre martiriul prin constipare? Acesta este comunismul: în urma lui rămân, nu martiri veneraţi de toată lumea, ci fiinţe insignifiante. În timp ce religia anihileaza instinctele primitive, comunismul le deşteaptă pentru a le exploata în folosul său. În Basarabia se pare ca tinetele n-au fost încă scoase din altare. Acum un deceniu, un autor basarabean, Vladimir Berlinski (sub pseudonimul Neagoe) îşi mărturisea, într-un roman, obsesia de a viola o fată în altar. Unele mânăstiri basarabene, închise în anii şaizeci, au fost populate cu prostituate bolnave de sifilis, adunate din tot U.R.S.S.-ul, în timp ce preoţii şi preotesele erau închişi în lagare alături de criminali ordinari. În aceste experimente diabolice îşi are rădăcina ideea Anei Pauker şi a lui Nikolski (pe numele adevarat Grünberg) de a-i reeduca pe români în penitenciarul de la Piteşti, prin obligarea victimelor de a se snopi reciproc în bătăi sau de a-şi mânca fecalele din gamela în care-şi primeau porţa de „zara”. Să ne amintim de ameninţarea repetată de fiecare dată la Piteşti, celor care încercau să se sinucidă: „No-no-no! Aici nu se fabrica martiri!”

Dar să trecem de la vladică la opincă, pentru că un patriarh vertical ca Tihon nu putea să nu întărească puterea de rezistenţă a creştinilor laici. În timpul proceselor clericilor, începute în anii douazeci, care au continuat cu procesele enoriaşilor mai activi, Patriarhul Tihon, întrebat la Tribunalul revoluţionar din Moscova dacă socoteşte obligatorii legile bolşevice, a răspuns: „Numai întrucat ele nu contrazic regulile credinţei”. Astfel creştinii mireni erau îndemnaţi să nu respecte legile lui Antihrist, preferând să umple puşcăriile şi lagărele, condamnaţi conform articolului 58 ca „duşmani ai poporului” şi „contrarevoluţionari”. Soljenitîn arată de câtă fermitate în credinţă au dat dovada femeile din lagăre. Pentru credinţă , condamnarea varia între 3 şi 10 ani de lagăr. Rareori s-a întâmplat ca cineva să se lepede de credinţă, şi aceasta doar în cazul când unul dintre soţi trebuia să ramână in viata pentru a-şi creşte copiii. Femeile credincioase din lagăre erau numite „maici” sau „călugăriţe”. Martiriul lor a rămas necunoscut, pentru că erau duse nu numai la Solovki, ci şi la Polul Nord, să taie pădurile. Abia în 1954, odată cu liberalizarea regimului lagărelor, au fost mutate la munci mai usoare. Dar pentru ca refuzau sa poarte haine scrise cu cifrele fiarei. erau lăsate dezbrăcate în pustietatea taigalei, fără pază ăi fără mâncare. Peste un timp, găseau acolo un loc albit de oasele morţilor. Aceeaşi soarta a avut, conform cronicii lui Soljenitin, şi un convoi de credincioşi din Moldova sovietică, îmbracati de vară şi aruncaţi din vagoane direct în pustiul de zăpadă al Siberiei. Cale de 6 km au fost mânaţi din urmă cu câini care muşcau. Preotul Teodor Florea, care se afla în acest convoi, era învinuit că sub regim românesc povestise despre mârşăviile staliniste. Supus la cele 25 de metode de tortură în timpul anchetarilor, preotul repeta cu încăpăţânare: „Puteam să spun altceva despre voi? Am spus ce este!” Cu ce se deosebea acest preot de Fotini cea curajoasă, care l-a infruntat pe Nero? Sau cu ce se deosebeau de mucenicii din Sevasta, cei 100 de creştini de la Dubasari (Transnistria), omorâţi de Armata Roşie în ziua de Paşti 1932, pentru că au ţinut să sărbătorească în acea zi? La carcera din Sekirca, pedepsele erau mai fine: deţinuţii trebuiau să stea asezaţi, toata ziua, pe nişte prăjini subţiri, plasate la o înălţime care nu permitea să atingi duşumeaua cu tălpile. Toata ziua se straduia sărmanul om să-şi ţină echilibrul, ca să nu fie bătut de gardieni. Jos, pe ciment, sub prajini dormeau noaptea, în straturi, unul peste altul.

Nimeni nu-i va putea acuza pe comunişti ca au folosit camera de gazare, scrie Soljeniţîn, care considera ca detinuţii ar fi preferat gazarea, unei morţi lente şi degradării umane prin metode diabolice. Ideologul lagărelor, Naftali Frenkel, formulase în 1930 legea supremă a Arhipelagului Gulag: „De la deţinut trebuie luat tot ce se poate lua în primele 3 luni. Dupa 3 luni nu mai avem nevoie de el.” Într-adevăr, după asta urmau „etapele patrupede”, când, la sfârşitul zilei de muncă, detinuţii îmbracaţi în saci găuriţi (pentru ca mainile şi capul să poata fi scoase afară), se târau spre lagăr în patru labe. La lansarea „Lexiconului negru”, se vorbea despre „organizarea intelectuală a crimei” prin ideologie. Alain Becanson arăta în cartea sa „Originile intelectuale ale leninismului” felul în care s-a înfăptuit aceasta în Rusia. Îintelighenţia” în sens leninist, printr-o conventie tacită excludea pe nobili, pe preoţi, pe ofiţeri, pe ingineri. Aceştia au devenit victimele noii intelighenţii, care-i învaţa pe alţii să omoare, răsplatindu-le apoi crimele. O categorie admisă în rândurile groparilor vechii intelectualităţi au fost medicii. Din 1932, când personalul sanitar a ieşit din subordonarea Comisariatului poporului pentru Ocrotirea Sănătăţii şi a trecut sub pulpana Gulagului, medicii nu mai puteau să trateze, pentru a nu fi bănuiţi de umanitarism. Când un deţinut era batut până cădea în nesimţire, secţia sanitară refuza să întocmească proces verbal victimei, iar apoi refuza să-l trateze. Deţinutul avea totuşi niste drepturi: sa nu fie privat de somn, să mearga la medic, să ceară să i se repare încălţămintea etc. El însă nu-şi cunoştea drepturile, iar medicul i le ascundea, făcându-se astfel cel mai bun ajutor al anchetatorului şi al calaului. Când deţinutul schingiuit zăcea jos, medicul luându-i pulsul decidea: „se poate continua”; când deţinutul era omorât în bătăi, medicul scria în certificatul de deces: „ciroză, infarct”. Şi astăzi medicul politic practică metode ce-l fac pe om să moară cu zile. De aceea considerăm că Soljenitîn se întreba, pe bună dreptate, dacă medicii sovietici sunt cu adevărat intelectuali, adică indivizi cu intelect personal.

Prin desfiinţarea facultăţilor de teologie, de drept, de filozofie şi litere, imediat după instalarea puterii sovietice, comuniştii şi-au arătat dispreţul pentru Dumnezeu, pentru om, pentru intelectul şi drepturile lui. În manualele KGB-ului, despre spălarea creierului se explica de ce regimul are nevoie de medici: „fiind de obicei lacomi de bani şi nu prea deştepti, haina şi autoritatea lor pot fi folosite cu succes pentru a masca orice operaţie pe care trebuie s-o ascundem. Făcându-i parteneri la acţiunile noastre, nu vor putea să ne discrediteze.” Veţi auzi pe mulţi concetăţeni condamnând în bloc preoţimea, învinuind-o de colaboraţionism, chiar dacă sub regim comunist a fi preot a însemnat de multe ori a-ţi pierde viaţa. Câţi însă reproşeaza ceva medicilor, deşi se ştie ca mulţi dintre ei au facut posibilă crima perfectă în comunism? Indicaţiile KGB-ului sunt mai mult decat edificatoare în ceea ce priveşte „colaborarea” lui cu clerul: „Trebuie să inducem o ură neîmpacată faţă de metodele de însănătoşire bazate pe religie. Să-i corupem pe toţi să creadă ca practica religioasă este greşită, provocatoare de nebunie.” Oamenii naivi cred că actualii comunişti nu mai sunt periculoşi ca cei de pe vremuri. De fapt sunt de o mie de ori mai perfizi şi mai periculoşi. Acum ei practică spălarea creierului uman prin metode de reeducare mai fine decât ale Anei Pauker, considerându-le mai puţin inumane decât nimicirea fizică. Citez din cartea „Complotul psihopolitic al comunismului”, ingrijita de Sergiu Grossu: „Folosirea violenţei împotriva persoanelor care atacă doctrina comunistă sau uciderea lor trebuie evitate. Asta pentru că actele de violenta îndreptate contra duşmanilor comunismului ar putea să facă din aceştia nişte martiri. Metodele ce trebuiesc folosite împotriva lor sunt discreditarea şi acuzarea de nebunie, fapt ce-i va face să ajungă până la urmă sub îngrijirea agenţilor psihopolitici, adică a psihiatrilor şi a psihologilor controlaţi de noi.” De ce să împuşti şi să deportezi dacă poţi schimba gândirea? Omul fără Dumnezeu a aflat secretul telepatiei şi a altor fenomene legate de percepţiile extasenzoriale şi astfel a schimbat armele tradiţionale bolşevice, caracterizate prin violenţă, cu arma psihotronică. Nu mai există victime izolate, ci mase, popoare întregi mutilate prin undele purtătoare naturale din gamele VLF/ELF, care influenţează subconştientul. Marii noştri mutilaţi nu sunt numai partcipanţii la războiul din Afganistan, care s-au intors de acolo cu dureri de cap misterioase. Mutilatul principal, care are şi drept de vot, este populaţia Basarabiei, care pare a fi programata să faca jocul KGB-ului. Ea nu accepta argumentul, nu ţine minte trecutul, vede negrul în alb, nu înţelege că Ilie Ilaşcu, închis în cuşcă nu este un caz particular, ci un semn că acestui popor i se refuză martiriul eroic. Ei nu vor să ştie de ce Republica Moldova a ajuns campioană printre fostele republici ale U.R.S.S., în ceea ce priveşte răspândirea hepatitei. Comuniştii din acest colţ de ţară românească, nu se vor ocupa cu deportarea ori asasinarea moldovenilor „independenţi”, odată ce aceştia pot muri ca muştele de SIDA. Numai curajoşii care vor scăpa cu creierele nespălate, recalcitranţii vor fi suprimaţi prin accidente „stupide”, programate să se întâmple chiar şi pe teritoriul României.

După capturarea lui Smirnov, Ministerul Securităţii Naţionale al Republicii Moldova a depistat la Tiraspol liste negre cuprinzând personalităţi politice şi culturale din Basarabia, care la momentul potrivit urmau să fie lichidate. De ce nu s-au dat publicităţii aceste documente? Pentru ca să nu avem martiri cunoscuţi. Evreii îi obligaă pe toti musafirii lor să-şi ceara scuze în Muzeul Holocaustului. Deputaţii din Parlamentul Israelului au aplaudat minute în sir condamnarea la moarte a francezului Girond Papon, învinuit de colaborare cu naziştii. Creştinii continuă să cadă ca frunzele sub securea comunista, fără a avea dreptul să aplice Legea Talionului. Cineva şi-a făcut milă de ei şi a infipt la Kenghir (lagărul care s-a răsculat cu disperare împotriva călăilor comunişti) câte un mic stâlp pe locul unde au fost arse mormanele de dosare ale victimelor, indicând în locul numelor martirilor, numerele de inventar care le purtau pe haine. Cei veniţi să caute mormintele rudelor s-au dus la acei stâlpi cu cifre necunoscute şi au plâns. Văzând în aceasta un pericol, comandantul lagărului – Ceciov – a dat ordin să fie doborâţi stâlpii şi să se niveleze mormântul comun cu buldozerul.

Acesta este pretul omului in comunism. Martiriul este ascuns de ochii lumii. Întâmplator, turiştii curioşi mai găsesc şi acum, în ruinele bisericilor şi chiliilor transformate de comuniştii de cândva în camere de tortură, munti de oseminte ale martirilor. Pe uşile sigilate şi tesute de păienjeniş comuniştii scriseseră „ARHIVE”. Recunoşteau deci că oasele martirilor sunt un adevar document istoric şi, cum cere teoria crimei perfecte, se străduiau să-l ascundă. „Regimurile totalitare n-au mai buni aliaţi decât oboseala şi uitarea. Cuvintele noastre de ordine sunt deci limpezi: amintirea şi încăpătânarea.” Albert Camus, 1957 Unul dintre cuvioşii călugări ai secolului al XX-lea, Paisie Aghioritul, considera că Antihristul nu era nici Nero, nici Maximilian, nici Diocletian, ci un diavol întrupat care se prezinta ca Messia, înşelând chiar şi pe cei aleşi cu teoriile sale. Trăim în „anii apostaziei”, anii cei mai grei, care urmează logic după un secol de teorii satanice experimentate pe cobaii din U.R.S.S. Câţi sfinţi martiri s-au aratat în ţarile batjocorite de comunism! Mai mulţi poate decât în primele secole. Dar – vorba lui Paisie Aghioritul – „doar n-am venit să ne aranjăm în aceasta lume. Dacă cineva nu se hotărăşte pentru moarte, nimic nu se face. Toate de acolo încep”. În Biblie scrie de 366 de ori – pentru fiecare zi a anului – „Nu te teme!”

Îmbogăţiţii de războaie

Posted by Stefan Strajer On January - 13 - 2012

Îmbogăţiţii de războaie

 

Autor: Nicolae Dabija (Chisinau, Basarabia)

   

Marele scriitor F.I. Dostoevski afirmase în secolul al nouăsprezecelea: “Cât va exista matuşka Rusia, Ivan va ţine degetul pe trăgaci”.
Cu alte cuvinte, romancierul rus recunoaşte şi el că mesianismul rusesc este unul militarizat. Ortodoxia rusă (pravoslavia) are cele mai multe tunuri şi tancuri, ea fiind împlântată mai întâi de armatele ţariste, apoi şi de cele ateiste sovietice (din urma militarilor veneau preoţii bisericii ruse ca să stropească peste crimele lor cu agheasmă).
La Pârâta, pe malul Nistrului, în prima zi din acest an un militar rus a împuşcat un concetăţean de-al nostru. Încă unul.
Care e motivul pentru care a fost ucis Vadim Pisari, un tânăr de 18 ani?
Ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, Valeri Kuzmin, a afirmat că acesta „era beat, se afla într-un automobil furat şi nu avea permis de conducere”.
Dar de când starea de ebrietate a devenit un motiv pentru ca cineva să fie împuşcat? În acest caz Federaţia Rusă, unde bea şi mic, şi mare, dacă s-ar aplica învinuirea lui Kuzmin, ar rămâne fără populaţie.
Iar dacă ar mai fi împuşcaţi şi cei care conduc fără permis maşini furate, ar trebui lichidaţi, conform statisticii federale, fiecare al nouălea şi fiecare al zecelea rus.
Iată însă că marţi Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova ne anunţă că dl Ambasador al Federaţiei Ruse e un mincinos: tânărul Vadim Pisari nu s-a aflat nici în stare de ebrietate, maşina lui nu era una furată, iar în buzunarul hainei ciuruite de gloanţe se afla un permis de conducere pe numele lui.
O altă „motivaţie” pentru crimă a fost formulată de către un ofiţer „pacificator”: „Prikazâval ostanovitsea, a on ne ispolneal”! („I-am ordonat să se oprească, iar el n-a înţeles să execute!”).
Aceasta este, de fapt, părerea pe care o au ruşii despre noi – un popor de dobitoace: „Îi spui şi el nu înţelege”.
Exact cum îi raporta un miliţian şefului său dintr-un film poliţist, prezentat în aceste zile de către o televiziune rusească: „Ia poneal! Cito tî po peat’ raz, kak moldavaninu, obeasneaeşi?!” („Am înţeles. De ce-mi explici de cinci ori, ca unui moldovean?!”).
După acest incident, nu mai are nici un sens rămânerea noastră în CSI, în aceeaşi comuniune cu Federaţia Rusă, un stat de agresori.
Criminalul care a tras în Vadim Pisari trebuie arestat şi judecat de către instanţele judiciare ale Republicii Moldova, la Chişinău, nu la Moscova.
Iar „forţele pacificatoare” ruseşti – retrase de urgenţă de pe teritoriul republicii noastre.
E un caz unic în lume când un stat – Federaţia Rusă – atacă în 1992 un alt stat – Republica Moldova – şi atacatorul aşază trupele (aparţinând Federaţiei Ruse), pe care şi le numeşte „pacificatoare”, între cele două armate  (ale Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse).
Care e logica?!
Acestea nu au fost nicidecum „forţe de menţinere a păcii”, ci de menţinere a regimului anticonstituţional secesionist de la Tiraspol.
Ele n-au făcut decât să-i ocrotească pe Smirnov, Şevciuk, Antiufeev şi ceilalţi bandiţi ca aceştia să-şi facă „ţară” pe pământul nostru.
„Pacificatorii” de la Nistru continuă politica rusească de după 1917, care a avut dintotdeauna o mare putere de convingere când era vorba de ideologie – ideile erau vârâte cel mai lesne în căpăţânile celor care nu voiau să le înţeleagă: cu ajutorul unui glonţ.
Cei care trec Nistrul se confruntă zilnic cu bădărănismul „pacificatorilor”.
Pe podul de la Vadul lui Vodă acum câţiva ani i-am făcut observaţie unui ofiţer că am fost înjuraţi de un coleg de-al lui, acela mi-a arătat „kalaşnikov”-ul şi m-a îndemnat să nu mă supăr, motivând: „Russkie matom ne rugaiutsea, oni na niom razgovarivaiut” („Ruşii nu rostesc înjurături, ei comunică cu ajutorul acestora”).
Asta e cultura lor, a îmbogăţiţilor de războaie, pentru că la muncă nu prea s-au tras, care în 1917 au declarat sus şi tare:
Vrem votcă, pâine şi sare
Şi-n fiecare zi – câte-o sărbătoare!
Ostaşii ruşi ne omoară copiii la Nistru cu „kalaşnikov”-ul, ne umilesc zilnic concetăţenii noştri din stânga Nistrului.  
Ei trebuie să plece de urgenţă de pe teritoriul Republicii Moldova. Şi să şi-l ia cu ei şi pe ambasadorul mincinos Valeri Kuzmin.
Ambasada Federaţiei Ruse din centrul Chişinăului, care la ora actuală e cea mai mare din lume, ca spaţiu ea întrecând sediul ONU, dar şi pe toate celelalte ambasade ale ţărilor ce au reprezentanţe în Republica Moldova luate împreună, este izvorul tuturor provocărilor la adresa statului suveran Republica Moldova, pe care ea îl doreşte înglobat cât mai curând în Uniunea Euroasiatică (citeşte – Federaţia Rusă).
Prin cei peste 1000 de spioni-funcţionari ai Ambasadei, îşi bate joc de Republica Moldova: a creat o „republică” secesionistă, a desfăşurat referendumul din 17 septembrie 2008 de separare de la R. Moldova a teritoriului din stânga Nistrului şi de alipire la Federaţia Rusă, pentru care Moscova a alocat 150 de milioane de dolari, a deschis în stânga Nistrului centre de votare la fiecare scrutin electoral, a decretat prin intermediul Dumei de Stat Transnistria „zonă de interese strategice a Rusiei”. Tot ea ne-a declarat de la independenţă încoace un război de uzură  îndreptat contra orientării europene a Republicii Moldova. Ş.a.
Cât mai pot fi tolerate aceste impertinenţe deloc diplomatice?!
Iar Transnistria ar trebui tratată de către conducerea Republicii Moldova ca un alt Cipru de Nord. Ca un teritoriu ocupat de către Federaţia Rusă. Lucrurilor trebuie să li se spună pe nume.
Aşteptăm de la conducătorii ţărişoarei un prim gest de curaj, şi acesta ar trebui să fie expulzarea lui Valeri Kuzmin, care se comportă în Republica Moldova nu ca un ambasador al unui stat străin, ci ca un guvernator. Cum zice şi un proverb adaptat:
Îl laşi pe Kuzmin în cămară,
Şi el te dă să dormi afară…

Ridendo castigat mores

Posted by Stefan Strajer On January - 13 - 2012

Ridendo castigat mores (Râzând îndrepţi moravuri)

Cateva consideratii pe marginea recent aparutei antologii de catrene şi epigrame, De la Agonie la Ext(H)az, Editura EDO, Buc., 2012″

 

Autor: Silvia Jinga (Michigan, SUA)

 Corectarea năravurilor rele este ceea ce şi-au propus comedianţii din toate timpurile, autorii satirici, epigramiştii. Romanii erau atât de încredinţaţi de efectul benefic al satirei încât şi-au revendicat-o în întregime, Quintilian în Tratatul său de retorică afirmând cu mândrie:  “Satura quidem tota nostra est”. Epigrama şi catrenul satiric ochesc la ţintă cu o remarcabilă economie de mijloace în cadrul cărora calamburul, jocul de cuvinte, asociaţia frapantă de sensuri şi cuvinte ne uimesc şi ne încântă, căci farmecul epigramei stă în poanta ei. Non multa, sed multum este proverbul latin care se potriveşte epigramei. Să comunici mult înţeles cu un minim de consum verbal. În mod semnificativ, Nicolae Bunduri, unul dintre autorii antologaţi şi-a intitulat volumul publicat în anul 2000, Non multa… Nimic mai străin epigramistului decât izolarea în “turnul de fildeş”. El, autorul de epigrame este mereu în agora atent la freamătul vieţii sub multiplele ei nuanţe, gata oricând să observe un sens inedit al relaţiilor sociale, politice, general umane.

Din fericire un epigramist în plină maturitate a talentului său, Sorin Olariu se afla intre noi la Michigan, continuând să privească atent realităţile din România, interesat nu doar de promovarea propriei creaţii, ci şi a confraţilor de gen din ţara mumă. Aşa se face că a întocmit şi publicat în colaborare cu alţi iubitori ai genului o antologie de catrene şi epigrame, De la Agonie la Ext(H)az, Editura EDO, Buc., 2012. Aşa cum notează prefaţatorul volumului, George Corbu, datorită internetului şi a noilor facilităţi de comunicare grupul de autori reprezentaţi de volumul în discuţie s-au constituit într-un „cenaclu virtual”, pentru care nu mai există bariere geografice. Născuţi între 1929 (Constantin Iuraşcu Tataia) şi 1970 (Vali Slavu) autorii din antologie trăiesc majoritatea în România. Doar trei dintre ei: Valeriu Cercel, Constantin Colonescu şi Sorin Olariu s-au strămutat pe continentul Nord American.

Tranziţia românească oferă material suculent pentru muza satirică, aşa că doar urmărind acest volum poţi reconstitui chinurile românului aflat „sub vremi”. Bietul de el a sperat atât de mult de la schimbarea de regim şi s-a ales deocamdată cu atât de puţin. În primul rând, s-a bucurat românul de schimbarea orientării de la Est la Vest. Sătul de „lumina care vine de la Răsărit”, românului i-a tresarit inima de bucurie la gândul apropierii din nou de Europa Occidentală. Emoţia e prinsă de Sorin Olariu în Orientare: „Românul nostru, plin de zel,/Întoarce faţa spre Apus:/Mai bine varză de Bruxeles/Decât salată a la Russe” (p. 11). În aceeaşi termeni gastronomici Ion Petru Garda circumscrie frustrarea românilor păgubiţi ca mai întotdeauna: „Puteam să fim acum pe val,/Să fim o naţie distinsă,/Dar ne-am întins la caşcaval/Şi-am cam rămas cu mâna-ntinsă.” (Rezultatul „consumismului” la noi, p. 67). Cuvinte mari s-au spus, dar faptele probează mai degrabă stagnarea în mizerie decât mobilitatea, schimbarea, reforma, aşa cum notează Sorin Olariu cu amărăciune în Nor vulcanic: „Peste scumpa Românie/Vine norul, trece norul,/Noi rămânem pe vecie cu piticul şi cu chiorul.” (p. 10). Acelaşi pesimism al stagnării în spaţiul românesc după integrare îl împărtăşeşte şi Daniel Florin Abel în sugestiva epigramă Drumuri Europene: „Europene azi sunt toate,/Fiind actori ai marii scene;/Sunt gropile mai relevate/Şi facem doar euro …pene.” (p.155). Răbdării şi scepticismului de două mii de ani i se substituie disperarea. Nu numai că nu se mai aşteaptă salvarea de la integrarea europeană, dar tot mai frecventă e teama de scufundare în mai rău. Această stare de spirit o circumscrie caustic Petru Ioan Garda în epigrama Salvare: „De-acuma nu mai e surpriză:/Pe baza unui legământ,? Ne scoate FMI din criză/Ca să ne bage în pământ.” (p. 62). Epigramele acesteui volum sunt un seismograf foarte fin al sentimentelor populare, un comentariu cu mujloace literare veridic şi sincer al situaţiei ţării, un antidot la minciuna politicienilor. Acelaşi autor nu se sfieşte să atingă cu pana-i satirică pe parlamentarii Uniunii Europene, care mai mult „dansează” decât lucrează. Deci zice Petru Ioan Garda: „Parlamentarii Uniunii,/Nu-s nici mai harnici, nici mai culţi,/Ba sunt cu mult mai leneşi unii,/Dar dorm pe bani ceva mai mulţi.” (p. 62). Dacă majoritatea catrenelor privind relaţia noastră cu Europa sunt dominate de tristeţe şi frustrare, ne bucurăm să descoperim o geană de lumină la Laurenţiu Ghiţă care în Democraţie sterilă? ne aminteşte că în ciuda nemulţumirilor justificate ale populaţiei câştigurile democraţiei pentru spiritul uman sunt incontestabile: „Le zic la cei ce plâng în patru zâri/Cum c-am avea prea multă libertate:/Mai bine europarlamentari/Decât sovieto-unanimitate”. (p. 75). Epigramistul chiar a pus punctul pe i aş zice. „Sovieto-unanimitatea”, limbajul de lemn al dictaturii, teroarea comunistă iată realităţi crunte pe care nu trebuie să le uităm, ca să apreciem lucid unde ne aflăm şi ce am dobândit.

            Nu de la Europa trebuie noi să aşteptăm salvarea par a spune toţi autorii din acest volum, ci de la buna noastră chibzuinţă şi sudoarea frunţii. Aici intră în joc însă nişte tare naţionale pe care ascuţimea privirii epigramiştilor nu le scapă din orizontul lor de percepţie. Înainte de toate este complacerea în inactivitate a multora care aşteaptă posmegii cei muieţi. Aluzia la fabula cu greierele şi furnica îi sugerează lui Sorin Olariu în Epi-fabula Mioritică un joc de cuvinte foarte reuşit pe această temă: „Ţara noastră de-o cutreieri,/Nu-i nici mare, nu-i nici mică,/Dar conţine-atâţia greieri/Că de-a dreptul te furnică.” (p. 10). În consens, Vali Slavu citează ironic versul unui cântec suprasolicitat spre a vesteji pasivitatea condamnabilă la unii concetăţeni: „Doamne, ocroteşte-i pe români,/S-ajungă-n ţara lor stăpâni,/În belşug şi pace să trăiască,/Şi eventual să nu muncească.” (Rugăciune pentru poporul meu, p. 21). La această atitudine deloc sănătoasă faţă de muncă se mai adaugă pe ici pe colo spiritul de învârteală şi lipsa de onestitate. Plină de haz de necaz este epigrama Specific naţional de Vali Slavu care porneşte de la etnografie ca să plonjeze în moralitate: „Întâlneşti în lumea mare,/Dansuri care mai de care,/Iar la naţia română…/Învârtita pe sub mână.” (p. 27). Pe Valeriu Cercel o formă verbală îl ajută să stigmatizeze apetitul pentru hoţie: „Fără nici o tevatură/Eu v-o spun cu mult respect:/Chiar şi când românii „fură”/Este simplu şi perfect” (Concluzie gramaticală, p. 129). Ion M. Ruse jonglând cu sensurile diferite ale unei expresii idiomatice critică un nărav înrudit, cel al înşelăciunii: „Pe mulţi români îi trage sfoara,/Să-şi părăsească-n grabă ţara/Iar mulţi turişti veniţi de-afară,/Sunt traşi aici, la noi, pe sfoară.” (Paradox, p. 120). Această epigramă nu este deloc o bună reclamă pentru turismul românesc. Am simţit din această epigramă şi dezaprobarea autorului faţă de graba înstrăinării de ţară şi aici mulţi ne-am putea simţi cu musca pe căciulă. Dar, parcă răspunzându-i fără să o fi intenţionat, Valeriu Cercel, care, aşa cum am spus, trăieşte în Hamilton, Canada surprinde cauza emigrării românilor: „Spre un trai civilizat,/Şi o viaţă mai uşoară,/Drumu-i greu şi-ntortocheat/…Până când ieşim din ţară.” (De facto, p. 130). Opreliştile birocratice şi corupţia sunt atât de înrădăcinate la români încât individul oricât de energic şi de bună credinţă ar fi oboseşte şi caută zări mai favorabile împlinirii sale. Deloc măgulitoare este Constatarea lui Constantin Iuraşcu Tataia cum că „În spaţiul nostru mioritic/Prostia-i factor de progres.” (p. 116). Şi aceasta merge mână în mână cu credulitatea alegătorilor de care se miră cu subînţeles Laurenţiu Ghiţă în epigrama Politicieni şi popor: „Constat cu mintea uluită,/Ce om întreg n-ar vrea să vadă:/Nu pot ei, frate, să promită/Cât vrea acest popor să creadă” (p. 75).

Un capitol suculent al antologiei este dedicat clasei politice din România, mizeriei economice, suferinţei oamenilor în lupta aprigă pentru supravieţuire. Constantin Iuraşcu Tataia merge la esenţă atunci când încearcă să priceapă procesul politic petrecut în România, observând continuitatea comunistă sub alte măşti: „Un paradox uluitor/Şi foarte greu de priceput,/E că mizăm pe-un viitor/Croit de foştii din trecut!” (Nici viitorul nu mai e cum a fost, p. 114). Pe cât de adevărat pe atât de dureros este acest paradox. Când comuniştii au fost impuşi de baionetele sovietice în România ei au eradicat fosta clasă politică, întemniţând-o. A căzut regimul comunist în România, dar activiştii de partid au căzut şi ei în picioare ca pisica. Nici tu tortură, nici tu închisoare. Curat murdar, cum ar zice Pristanda. Tristeţea este că românii au aşteptat înnoirea vremurilor şi au sperat că după căderea comunismului să se înnoade cumva firul cu tradiţia timpurilor mai normale, despre care ne-au vorbit părinţii noştri. În realitate s-a jucat o adevărată farsă umilitoare de către Occident pentru ţările abandonate la Ialta. Fabricile României au fost vândute fără discriminare la fiare vechi, iar agricultura a fost pusă pe butuci, dându-se acces unor neica nimeni, vântură lume să cumpere pământul mănos al Băraganului. Mă întreb de ce a fost închis „Tractorul” la Braşov când era nevoie să fabrice tractoare pentru cultivarea terenului arabil acum lăsat în paragină? Măsurile impuse României de către Occident ni s-a spus că vor conduce la crearea înfloritoarei economii de piaţăa. Dar conceptul economiei de piaţă se traduce pentru România în aceea că a devenit piaţă de desfacere a surplusului de producţie occidental şi nimic mai mult. Înşelat şi minţit de atâtea ori şi din atâtea direcţii, românul s-a trezit din lumea terorii roşii în cea a junglei capitalului. Petru Ioan Garda prinde sarcastic disperarea omului într-o lume alienată în Evoluţie (După Revoluţie) (p. 60): „România azi renaşte/Ca un fel de „mondo cane”:/Amărâţii pupă moaşte,/Iar avuţii ling ciolane.” Este o caracterizare concisă, magistrală a amestecului de neputinţă din partea omului de rând şi criminalitate din partea celor cocoţaţi la putere. Acest epigramist taie în carne vie când vine vorba de ticăloşia clasei politice. Ascultaţi-l: „La noi în România din păcate/Constaţi din cercetări oricum o-ntorci,/Că nu toţi porcii au imunitate/Dar … mulţi din cei ce au sunt nişte porci.” (Gripa porcină – În România, p. 63).

Minciunile electorale s-au dezumflat demult, lăsând locul unei stări de lehamite. Speranţa s-a erodat, după cum ne mărturiseşte Vali Slavu: „Privind spre viitor, m-aş teme/Ce simt acum nici nu mai ştiu,/Să mă-ntristez  e prea devreme,/Iar să mă bucur … prea târziu.” (Incertitudine, p. 20). Minciuna stă la masă cu toţi politicienii, aşa că dezabuzarea devine o stare firească a alegătorului român: „În campanie ne minte/C-o beţie de cuvinte;/După vot e deci normală/O cumplită mahmureală.” (Dan Norea, Deşteptare, p. 138). Sfântul Caragiale este etern la noi. Absurditatea lui „să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic”, ceea ce se traduce prin: în loc să facem treabă hai să ne aflăm în treabă. Senzaţia de stagnare în rău care durează de douăzeci de ani, venind după zilele pline de nădejde ale lui decembrie 1989 pustieşte sufletul oamenilor: „De douăzeci de ani e-acelaşi bal,/Cu-aceiaşi oameni, în aceleaşi găşti,/Ce urmăresc acelaşi ideal/Şi în acelai chip, dar … cu-alte măşti…” (Ştefan Cornel Rodean, Politica la noi, p.85). Oamenii se simt jucaţi de o clică de pehlivani, observă Ştefan Cornel Rodean în epigrama Ca la jocul de cărţi (p.80):  „O mână de conducători,/Ce au în mâini a ţării soartă,/Sunt mână-n mână-adeseori,/Iar noi suntem doar … mână moartă…”. Ridicolul candidatului pus pe îmbogăţire nu pe ispravă este prins de Chitul Grigore: „Ajunşi în pragul unei crize,/Când se-adresează către ţară,/Fac una, două vocalize/Şi-apoi dau drumul la… gargară!” (Politicienii înaintea campaniei electorale, p.93). Divorţul dintre cei ce conduc şi cei conduşi este total. Scopul celor dintâi este să dea majorităţii atât cât să nu moară de foame: „Guvernanţi de ieri, de mâine,/Au o grijă permanent,/Să ne dea un pic de pâine./Circ avem. În Parlament.” (Laurenţiu Ghiţă, Circul, p.77)

            Cârmaciul suprem, Băsescu este trecut frecvent prin furcile caudine ale epigramiştilor din această antologie. Reforma mult trâmbiţată de el a devenit o iluzie, în schimb afacerea flotei a fost o realitate foarte lucrativă pentru ilustrul personaj: „N-o aflăm sub piatră lată,/Ne-am convins, pustie-i grota;/Cred că e înmormântată/Unde-i îngropată flota.” (Ion Diviza, Epitaful Reformei lui Băsescu, p. 57). La aceeaşi afacere necurată face aluzie şi Laurenţiu Ghiţă în epigrama Preşedintelui Băsescu: „Deşi din lege nu se-abate-o iotă,/Şi mânuieşte foarte bine săbiile,/Când adversarii-i amintesc de flotă,/Îl vezi că i s-au înecat corăbiile.” (p. 74). Nici un posibil inuendo cu Elena Udrea nu este trecut cu vederea: „Tot apare pe ecran/O pereche curioasă:/Dânsul este vaporean/Dânsa este vaporoasă.” (Laurenţiu Ghiţă, Băse şi Nuţi Udrea, p. 75).

Cât despre cum arată concret tranziţia la nesfârşit pentru români, despre asta aflăm din numeroase epigrame şi catrene scrise cu năduf. Frigul n-a dispărut din casele românilor: „S-a aşternut din plin zăpada/Şi frigul intră pân’la oase/Că iarna s-a ivit pe stradă…/Pesemne c-a scăpat din case”. (Nicolae Bunduri, Iarna pe uliţă, p. 46). Din nefericire suntem puşi să alegem între două rele de parcă asta ne-ar fi mereu soarta, aşa că pentru Laurenţiu Ghiţă frigul pare acceptabil în comparaţie cu frica trăită sub dictatură. Iată această tristă alternativă: „Zăcând prin case, strânşi covrig/Ne consolăm: „La o adică,/Mai bine tremurăm de frig/Decât să tremurăm de frică.” (În plină criză a gazelor, p. 72). Salariile sunt aproape invizibile ni se sugerează în pastişa după Eminescu La leafa care-a răsărit … de Laurenţiu Ghiţă: „În ziua de chenzină/Când tensiunea suie/Salariul e-o lumină,/Azi o vedem şi nu e!” (p. 78). Sunt însă în România şi salarii „nesimţite”, nesimţit de mari. Epigramistul pune punctul pe i: „Desigur, s-ar fi cuvenit/Să facem o rectificare,/Că nu salariu-i nesimţit,/Ci nesimţit e cine-l are.” (Sorin Olariu, Salarii nesimţite, p. 17). Ce bine s-ar potrivi această înfierare şi celor care şi-au dat bonusuri foarte „nesimţite” pe Wall Street. Uneori, când are loc fericitul eveniment de ridicare a salariului, acesta nu vine singur, aşa cum se confesează cu amăraciune Ştefan Cornel Rodean în Surprinzător mi s-a mărit salariul: „Dar mult mai mare-a fost mirarea/Când şeful mi-a cerut îndată,/Să-i dau o „taxă pe valoarea …adaugată”. (p.87). Salariile invizibile merg mână în mână cu explozia preţurilor. Cu un ritm ce aminteşte de Topârceanu, Nicolae Bunduri surprinde într-o asociaţie ingenioasă drama preţurilor în creştere în perimetrul unui supermarket: „S-a făcut pe loc arşice/Supermarketul semeţ/Iar un pompier îmi zice/C-ar fi explodat un preţ.” (Cauza unui incendiu, p. 40). Constantin Iuraşcu Tataia se serveşte de un citat din Testamentul arghezian ca să ţintuiască politica fiscală nemiloasă: „Mergând pe-a lui Arghezi măiestrie/(Cel ce-a transpus sordidu-n poezie)/Din bube, mucigaiuri şi noroi,/Guvernul nostru iscă biruri noi.” (Noi taxe şi impozite, p.112). În primul eşalon de victime se situează pensionarii a căror soartă este deplânsă într-un catren sfâşietor de trist: „Şi ei vor să protesteze/Pentru viaţa lor săracă,/Ar scrâşni şi din proteze,/Dar n-au bani să şi le facă”. (Constantin Iuraşcu Tataia, Protest pensionari, p. 115). Soluţia la foamea care bântuie prin spitale ar fi după Tataia tratamentul prin hipnoză „să li se pară c-au mâncat.” (Criza şi hrana prin spitale, p. 114). Haz de necaz face Chitul Grigore de indiferenţa şi pauperizarea extremă din spitale: „Când a făcut infarct bunicul/Şi la Urgenţă am sunat,/Ei au trimis, pragmatici, dricul/Fiindcă Salvarea s-a stricat.” (Austeritate, p. 93). Petru Ioan Garda ne împărtăşeşte o altă experienţă legată de funcţionarea sistemului de sănătate: „L-am dus – era riscant s-amân-/La doctor pe bunicul,/Dar l-a respins, că-i prea bătrân,/A reţinut doar plicul.” (Nu prea sunt locuri prin spitale, p. 68). Hilară este neliniştea lui badea Ilie care a ajuns şi el la spital şi nu ştie cum să dea ploconul doctorului: „E-n spital badea Ilie/Şi-i cam supărat pe viaţă,/Că la doctor el nu ştie/Cum să vâre-n plic o raţă.” (Laurenţiu Ghiţă, Dilema, p. 70). Corupţia din justiţie, învăţământ, relaţiile de muncă în companii sunt de asemenea obiectul săgeţilor satirice ale autorilor din volum.

            Un umor benign este practicat în explorarea slăbiciunilor general umane, a laturii rizibile a pasiunilor şi a tot ce am putea numi un bâlci al deşertăciunilor. Iată-l pe amorezul care a luat foc şi a intrat în încurcătură: „Voi vinde tot ce am prin casă,/Cu scopul de a face bani,/Cam am probleme cu-o mucoasa:/Brunetă, optsprezece ani.” (Sorin Olariu, Boală grea, p. 17). Îmbrăcămintea din ce în ce mai sumară a tinerelor dă bătaie de cap sexului opus: „Când mă uit în preajma mea,/O idee nu-mi dă pace:/Unii n-au ce îmbrăca…/Ele n-au ce să dezbrace!” (Nicolae Bunduri, Fetele de pe bulevard, p. 43). Alteori e luată în colimator frivolitatea feminină, comercializarea farmecelor: „Cu ardoarea tinereţii,/Fără mofturi şi obsesii,/Ea predă în şcoala vieţii/Cea mai veche din profesii.” (Ion Diviza, Profesoara, p. 55). Într-o lume alienată dragostea se vinde ca o marfă, iar cumpărătorii se aleg dintre bărbaţii în vârstă cu buzunarul plin: „S-a scăldat mereu în bani/Ca afacerist de marcă;/Azi, la şaptezeci de ani,/Vin fetiţele să-l stoarcă.” (Nicolae Bunduri, Un crai bătrân, p. 44). Intenţiile matrimoniale şi cele mai serioase se izbesc de calcule financiare care-l opăresc pe îndrăgostit: „Voiam să fie-a mea stăpână,/Dar când am mers la tatăl ei,/Mi-a spus; „nu-mi cere-a fetei mână,/Că nu-ţi dă mâna să mi-o iei!” (Petru Ioan Garda, Refuz, p. 63). Jugul căsniciei nu scapă nici el de zeflemeaua epigramiştilor şi de jocuri de cuvinte dintre cele mai savuroase. Următorul catren pare până la un punct o confesiune despre fericirea conjugală de lungă durată, dacă nu s-ar încheia cu o poantă dramatică: „Sunt sărman ca un păduche/Dar cu soaţa am trăit,/Patruzeci de ani, pe muche/… de cuţit.” (Nicolae Bunduri, Eu boemul, p. 48). Se mai întâmplă şi infidelităţi conjugale ca în epigrama Soţia fotbalistului de Ioan Toderaşcu: „Nevasta lui, prevăzătoare,/Nu duce-o viaţă plicticoasă;/Când joacă el în deplasare,/Ea are „meciuri” grele-acasă!…” (p.37). Sentimentele de dragoste se degradează în gesturi violente în viaţa unor cupluri: „Eu mâna-i sărutam – ea, calmă/Se alinta, eram doar noi -/Iar azi, cu-acelaşi dos de palmă…/Îmi dă sărutul înapoi.” (Nicolae Bunduri, Cu soţia ieri şi azi, p. 43). Variaţiunile pe tema soacrei indezirabile sunt numeroase. Unele au un umor negru. Astfel o telegramă despre moartea soacrei poate părea o veste binecuvântată: „M-au trecut subit fiorii…/”Mama soacră decedată”/Şi-au intrat colindătorii:/-O, ce veste minunată!” (Ioan Toderaşcu, Telegramă de Crăciun, p. 36).

Antologia De la agonie la ext(h)az depăşeşte în multe dintre piesele ei nivelul diletantismului, „al demonstraţiilor de banchete”, după o expresie călinesciană, orchestrând tonuri dintre cele mai diverse, de la satira muşcătoare la graţia de madrigal sau poza teatrală infatuată, făcând dovada unor talente a caror traiectorie merită urmărită.          

 Silvia Jinga

 

Chef de Sfântul Ion – poezie satirică

Posted by solariu On January - 7 - 2012

E frig și ninge ne-ncetat, ne-am strâns la un vecin acasă,
Că-i sărbătoare,-i ziua lui și ne-a chemat pe toți la masă.
Se fierbe țuica pe cuptor, amirosind a scorțișoară,
Făcându-ne să mai uităm de gerul crâncen ce-i afară.

Iar zecile de sărmăluțe ne-așteaptă liniștite-n oale
Și-un purceluș se frige-n vatră să ne grijească pe la foale.
Cântăm manele, ne distrăm, Ionuț dă tonul la bairam,
Doar soacra lui, așa, pierdută, se uită de vreun ceas pe geam.

Văzând-o, el se-oprește-un pic, ca un Trabant ce pune frână,
Apoi se-ntoarce către noi și dă lehamite din mână:
– Veniți și m-ajutați să iau cârnații de pe coș și-o tobă
Apoi s-aducem niște lemne să nu se stingă focu-n sobă.

E-un viscol de sfârșit de veac ce ne pătrunde până-n oase,
Iar lupii urlă-n depărtăre ca prin siberii viforoase.
Mă uit la soacra lui Ionuț, stă tot cu ochii pe fereastră,
Și-i fac așa, un semn discret, de după florile din glastră.

Vecinu-ncepe a rânji, schimonosit ca o maimuță:
– Auzi la lupii din pădure, parc-ar cânta și ei ca Guță!
– Vecine, m-am luat de el, eu zic că treaba e cam groasă
Și dacă se apropie-lupii s-o bagi pe soacra ta în casă!

MARE SHOW DE ANUL NOU!!!

Posted by solariu On January - 2 - 2012

Ascultaţi cu mic, cu mare, să vedeţi numai ce show
S-a-ntâmplat în satul nostru chiar acum de Anul Nou.

C-au venit ‘napoi acasă, după douăzeci de ani,
Ion cu Leana lu’ Cipezăr, cetăţeni americani.

Şi-uite-aşa, Revelionul l-au făcut din case-n case
Pe la rude şi prieteni până-n zori, la ora şase.

Şi-ntorcând pe ulicioară, către casa părintească,
Ion Cipezăr, beat cum cuiul, începu să-şi amintească:

-Măi nevastă, ţii tu minte când erai pe vremuri fată?
Uite-aici, pe întuneric am făcut-o prima dată!

I-arătă Ionică gardul de la fostul Ceapeu:
-Hai s-o facem înc-o dată să-ţi arăt cât sunt de zmeu!

Şi-o înpinse pe Lenuţa drept pe sârmele-alea creţe
Şi-ncepură cu iubitul mai ceva ca-n tinereţe!

Când gătară socoteala, Ion îi spuse-aşa, cuminte:
-Măi nebuno, dar te mişti chiar mai bine ca-nainte!

-Cred şi eu, răspunse dânsa şi sfârşi cu un oftat,
Că pe vremuri, gardul ăsta n-a fost… electrificat!

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors