Archive for the ‘Romani in lume’ Category

Chef de Sfântul Ion – poezie satirică

Posted by solariu On January - 7 - 2012

E frig și ninge ne-ncetat, ne-am strâns la un vecin acasă,
Că-i sărbătoare,-i ziua lui și ne-a chemat pe toți la masă.
Se fierbe țuica pe cuptor, amirosind a scorțișoară,
Făcându-ne să mai uităm de gerul crâncen ce-i afară.

Iar zecile de sărmăluțe ne-așteaptă liniștite-n oale
Și-un purceluș se frige-n vatră să ne grijească pe la foale.
Cântăm manele, ne distrăm, Ionuț dă tonul la bairam,
Doar soacra lui, așa, pierdută, se uită de vreun ceas pe geam.

Văzând-o, el se-oprește-un pic, ca un Trabant ce pune frână,
Apoi se-ntoarce către noi și dă lehamite din mână:
– Veniți și m-ajutați să iau cârnații de pe coș și-o tobă
Apoi s-aducem niște lemne să nu se stingă focu-n sobă.

E-un viscol de sfârșit de veac ce ne pătrunde până-n oase,
Iar lupii urlă-n depărtăre ca prin siberii viforoase.
Mă uit la soacra lui Ionuț, stă tot cu ochii pe fereastră,
Și-i fac așa, un semn discret, de după florile din glastră.

Vecinu-ncepe a rânji, schimonosit ca o maimuță:
– Auzi la lupii din pădure, parc-ar cânta și ei ca Guță!
– Vecine, m-am luat de el, eu zic că treaba e cam groasă
Și dacă se apropie-lupii s-o bagi pe soacra ta în casă!

MARE SHOW DE ANUL NOU!!!

Posted by solariu On January - 2 - 2012

Ascultaţi cu mic, cu mare, să vedeţi numai ce show
S-a-ntâmplat în satul nostru chiar acum de Anul Nou.

C-au venit ‘napoi acasă, după douăzeci de ani,
Ion cu Leana lu’ Cipezăr, cetăţeni americani.

Şi-uite-aşa, Revelionul l-au făcut din case-n case
Pe la rude şi prieteni până-n zori, la ora şase.

Şi-ntorcând pe ulicioară, către casa părintească,
Ion Cipezăr, beat cum cuiul, începu să-şi amintească:

-Măi nevastă, ţii tu minte când erai pe vremuri fată?
Uite-aici, pe întuneric am făcut-o prima dată!

I-arătă Ionică gardul de la fostul Ceapeu:
-Hai s-o facem înc-o dată să-ţi arăt cât sunt de zmeu!

Şi-o înpinse pe Lenuţa drept pe sârmele-alea creţe
Şi-ncepură cu iubitul mai ceva ca-n tinereţe!

Când gătară socoteala, Ion îi spuse-aşa, cuminte:
-Măi nebuno, dar te mişti chiar mai bine ca-nainte!

-Cred şi eu, răspunse dânsa şi sfârşi cu un oftat,
Că pe vremuri, gardul ăsta n-a fost… electrificat!

Răvaşe de Crăciun 2011 – Oriunde te-ai afla române!

Posted by Stefan Strajer On December - 28 - 2011

Răvaşe de Crăciun 2011 – Oriunde te-ai afla române!

 

Autor: Georgeta RESTEMAN

 

De SFINTELE SĂRBĂTORI, române, doar gânduri luminoase pentru tine, oriunde te-ai afla!

 

Suntem aici, cu toţii, plămadă vie din pământul românesc şi ne unim doar prin Cuvânt simţirea. Ne strângem mâinile, atunci când ne-ntâlnim şi tot prin el, Cuvântul, ne dezrobim gândirea. Acum, când sentimentele frumoase, Iubirea, Bunătatea şi Iertarea ne bat sfios la uşă, în prag de sărbătoare, ne umezim privirile în lacrima speranţei de mai bine. Şi tresăltăm de bucurie, precum copiii, atunci când Domnul Bun sau Moş Crăciun ne calcă pragul şi se îndreaptă, vesel, spre mine şi spre tine…

 

Oriunde te-ai afla, române, frate, îţi dăruiesc din suflet gând frumos! E sărbătoare pe Pământ şi îţi doresc ca astăzi să îl primeşti cu bucurie, în casa ta, pe pruncul sfânt ce s-a născut, Isus Hristos! Să-ţi fie masa plină şi sufletul curat! Să uiţi de supărare, să fii bun şi să te bucuri de ce-i frumos cu-adevărat! Copiii să ţi-i creşti în pace şi-armonie şi dragoste de semeni să le sădeşti în suflet! Să porţi mereu cununi de fericire şi dăruieşte, dragul meu – de n-ai făcut-o până-acum -, în jurul tău, Lumină, Pace, Linişte, Iubire! Frate, române, oriunde eşti în lumea asta, deasupra ta, fără-ndoială, lucesc lumini pe Cer, dar nu uita, în seara Sfântă de Crăciun, adună-i pe cei dragi şi bucuraţi-vă cu toţii, şi colindaţi cu sufletul, rostind cu drag, şi „linu-i lin” şi „leru-i ler”!

 

Crăciun fericit!

 

***

 

DIN SUFLET VĂ COLIND

 

Veşmânt de alb, luciri diamantine

Îmbracă-n juru-mi totul, ce splendoare!

Un roi de fulgi, un cor de voci divine

Oblăduiri de îngeri în strai de sărbătoare,

 

Un brad gătit cu trudă, din cuvinte

Cernute în crâmpei de gând frumos,

Picuri de mir ce se aştern, cuminte,

Vestind naşterea lui Isus Hristos.

 

Din suflet vă colind, oriunde-aţi fi,

Vă dăruiesc din inimă cuvântul,

De sărbători  să fim din nou copii

Înnobilând cu dragoste pământul.

 

Să nu lipsească nimănui pe masă

Pâinea speranţei coaptă-n bunătate,

Iubirea să pătrundă-n orice casă

Domnească pacea pro eternitate!

 

Din suflet vă colind de Moş Ajun

Norocul vă surâdă, mereu cu bucurie

Să fim şi buni şi darnici de Crăciun

Cuvântul meu de bine să vă fie

Dar de Lumină de la Domnul Bun!

 

Georgeta RESTEMAN

Craciun 2011

Cluj Napoca, ROMÂNIA

 

 

Răvaşe de Crăciun 2011

Posted by Stefan Strajer On December - 28 - 2011

Răvaşe de Crăciun 2011

 

Autor: George Roca (Sydney, Australia)

 

SEARA DE CRĂCIUN

 

Este seara de Crăciun,

Stelele sclipesc în ceruri,

Luna s-a gătit de gală,

Peste tot e armonie!

 

Este seara de Crăciun,

Nori pufoşi cu albe mantii

Cern încet fulgi de zăpadă,

Peste tot e feerie!

 

Este seara de Crăciun,

Creştineasca sărbătoare,

Îngerii cântă colinde,

Peste tot e pietate!

 

Este seara de Crăciun,

Stau doar eu cu mine însumi,

Mi-e un dor nebun de tine,

Peste tot, singurătate!

 

Este seara de Crăciun,

M-am culcat să-mi alin dorul,

Te visez numai pe tine,

Peste tot e doar iubire!

 

Este seara de Crăciun,

Visele mă duc departe,

Sunt copil ca altădată,

Peste tot doar amintire!

 

Este seara de Crăciun,

Lângă mine stau părinţii,

Aşteptăm să vină Moşu’…

Peste tot, doar mângâiere!

 

Este seara de Crăciun,

Mă trezesc udat de lacrimi,

Nu mai e ca altădată,

Peste tot e doar durere!

 

 

POEZIA IERNII

 

De când m-am trezit

sunt copleşit de-atâta bucurie,

e totul alb afară şi ninge,

ninge cu poezie!

 

Stau în zăpadă singur

şi norii cern încet

versuri, lirică dulce,

din suflet de poet.

 

Un fulg e Eminescu,

altul Alecsandri,

Coşbuc, Blaga şi Labiş

şi câţi oare-or mai fi?

 

Pe-o mânecă Arghezi,

căzut lângă Sorescu,

pe-un umăr Cincinat,

Cusin şi Păunescu.

 

S-au prins cu toţi de mână

parcă dansează-o horă,

Ţepelea şi Nichita,

au Blandiana – sora!

 

Stau toţi în armonie,

Dinescu, Fruntelată,

Astaloş, Ivănescu,

şi nimeni nu se ceartă.

 

Totu-mi pare feeric

În dulcea Românie

fiindca aici şi iarna

murmură poezie!

 

 

PARODIE DE CRĂCIUN

 

Comunistul Moş Gerilă

De mult nu mai vine,

Toată lumea a sperat

C-o să fie bine!

 

Acum vine Moş Crăciun,

Aşteptat cu-ardoare,

Dar de-oamenii săraci

Nici în cot nu-l doare!

 

Copilaşii mititei

Nu îl mai salută,

Fiindcă nu le dă nimic

Dacă n-au valută!

 

Dorindu-ţi o jucărea,

Te uiţi la vitrine

Ca şi Nastratin Hogea

Şi să plângi îţi vine!

 

Având ochii-nlăcrimaţi

De-atâta splendoare,

Stai în stradă necăjit

Şi simţi că te doare!

 

Unii ţipă ca e bine,

Alţi găsesc scuze,

Mulţi se uită la vitrine

Şi se ling pe buze!

 

Asta-o fi economia

Aia de piaţă?

Dacă-l văd pe Moş Crăciun

Îl arunc pe gheaţă!

 

 

George ROCA

Crăciun 2011

Sydney, Australia

 

 

Bătrânul Moş Crăciun

Posted by Stefan Strajer On December - 28 - 2011

Bătrânul Moş Crăciun

 

Autor: Valeriu Cercel (Hamilton, Canada)

 

Aş fi putut să cred cu zeci de ani ‘nainte,

Pe când eram copil în satul dintre vii

Şi nu aveam pe-atunci ca azi atâta minte,

Că Moşul cel iubit e-un basm pentru copii,

 

Şi nici chiar prin liceu, chiar şi la facultate,

Colegi la care eu, franc, nu m-am aşteptat,

Cătau sa mă convingă, cu chestii fumate,

Că Moşul nu există şi nici n-a existat,

 

Dar n-am crezut atunci şi n-am să cred vreodat’,

Când pruncul ce-a adus iubirea între noi,

A fost, la Bethlehem, cu daruri aşteptat

De oameni înţelepţi şi nu de maimuţoi,

 

Aşa că mă gândesc, acum, la anii mei

Cu primii ghiocei la tâmple, cum mi-ar sta,

Vâzând cât mă iubesc, să-i mint pe nepoţei

Că “Moşul” care-l ştiu nicicum n-ar exista…

 

De-aceea, când pe brazi steluţe se coboară,

Copilul de demult, din satul dintre vii, 

Privind nepoţii azi, e sigur c-o s-apară

Bătrânul Moş Crăciun, cu daruri la copii…

 

Iar voi ce-aţi mai nega, de răi şi urâcioşi

Şi-atâta clevetiţi ca “Moşu”-i basm curat,

Vă rog, pe cinstea mea, fiţi oameni serioşi!

Pe Moş Crăciun îl ştiţi că este-adevărat…

 

E drept, bătrânul “Moş”, care odinioară

Venea prin nea în zbor, din nordul depărtat,

Cu barbă, nasul roş’, cu reni la sănioară,

Chiar de-i nemuritor, a mai evoluat,               

 

E tuns, chiar mai mereu, şi-i zilnic bărbierit,

De sac a şi uitat, cu VISA-n portofel,

Iar nasu’, v-o spun eu, mă mir cum n-aţi ghicit!

E roşu câteodat’, de la un păhărel,

 

Şi când o ia la mers, ca un arac de viţă

E zvelt, nu-i cocoşat, şi-atâta-i de vioi…

În deosebi când dă cu ochii de-o pipiţă,

Dar asta…ce să mai !…rămâne între noi…

 

 

Priveşte înapoi fără mânie

Posted by Stefan Strajer On December - 19 - 2011

Priveşte înapoi fără mânie

Autor: Silvana Cojocăraşu

      Când, dintr-o întâmplare a vieţii (căci toate lucrurile mari se nasc de la o întâmplare), am ajuns să-l cunosc pe domnul Alexandru Tomescu, lectura cronicilor din revista pe care o editează m-au pus în faţa unui om care trăieşte departe, dar înţelege perfect tot ce se întâmplă aici. Citindu-i poeziile şi cărţile, care răscolesc trecutul şi, mai ales, prezentul în care te simţi străin, mă gândesc care ar putea fi cea mai bună formulă de prezentare: „scriitor şi jurnalist român, stabilit în Canada la mijlocul anilor ‘90”, sau „scriitor şi jurnalist al exilului românesc din Canada”… oricum, dilema se joacă, la orice formulă m-aş gândi, în jurul substantivului/adjectivului „român”.

     Alexandru Tomescu este un român trist. Este un scriitor român cu stil nobil: firesc şi sincer în exprimare, direct şi sensibil până la lacrimi, scrie ce crede şi ce gândeşte. De multe ori, ne pune oglinda în faţă, de peste Atlantic.

      Povestea sa începe într-o comună din Prahova, Bălţeşti (de unde şi numele Bălţescu, ca pseudonim sau împrumutat personajelor sale), în 1943, ani tulburi şi nesiguri, ce-i marchează copilăria şi tinereţea, ireversibil. A fost analist-programator şi profesor, într-o ţară din sud-estul periferic al Europei, numită România, unde a fost considerat (mult timp) ca având origine nesănătoasă, tatăl fiind deţinut politic. Aici, în ţara sa, nu a publicat nimic. A participat apoi la evenimentele din decembrie 1989. În 1990, a fost martor ocular al mineriadei. În 1992, dezamagit, cum însuşi mărturiseşte, îşi părăseşte ţara şi pleacă în Anglia, cu statutul de „căutător de azil”, iar din 1995 primeşte rezidenţă în Canada, hotărând să se stabilească la Toronto, „oraş cu influenţă americană, care însă în scurt timp m-a obligat la mari mutaţii spirituale…” Aici îşi începe activitatea publicistică: este redactor şi corespondent pentru Europa al ziarului „Cuvântul Românesc”, publică proză şi poezie în presa românească nord-americană.

        Din 2003, Alexandru Tomescu editează revista bilingvă on-line „Alternativa” – numele însuşi pare predestinat, publicaţia sa oferind o platformă de exprimare pentru nume de referinţă ale exilului românesc (formulă mai realistă, după părerea mea, decât termenul diasporei), de pretutindeni. Cronicile şi editorialele semnate pentru „Alternativa” şi alte publicaţii de peste ocean au devenit, în 2011, cartea „De peste Atlantic. Cronici şi editoriale” (Editura Anamarol, Bucureşti, 2011).

      Pentru a-l înţelege însă pe deplin pe editorul Alexandru Tomescu, trebuie să înveţi să-l priveşti pe omul Tomescu. Citindu-i primul volum, publicat în 2008: „Să ştii să priveşti” (Criterion Publishing, Bucureşti).

      Greu de prins într-o formulă literară, ”Să ştii să priveşti” poate fi considerat un volum de memorii, cu note de jurnal cuprinse în povestiri/episoade aparent separate, ca nişte secvenţe de film. Această poveste a primei sale vieţi se transformă într-o cronică, un film documentar al anilor ’50-’90, cu lumina şi atmosfera specifică „acelei epoci”, un film care, dacă printr-o minune ar fi fost produs, nu s-ar fi difuzat niciodată. Autorul vorbeşte despre sine la persoana a III-a, prin Ştefan, ca o detaşare de un trecut trist, pe care l-a iertat, dar pe care nu-l poate uita: copilăria modestă alături de mamă şi vacanţele la bunici, aşteptându-l pe tata – „Dosarul 11703”, lipsurile materiale şi lupta pentru supravieţuire şi decenţă, cu stigmatul originii nesănătoase, într-o societate mincinoasă şi bolnavă: „În perioada de început a anilor ’50, teroarea stalinistă se manifesta violent în toate statele lagărului socialist… Sănătatea mentală şi fizică (a lui Stalin, n.n.) se deteriora zilnic, iar crizele paranoice erau urmate de decizii care îngrozeau lumea… Familia lui Ştefan, care fusese supusă procesului de distrugere imediat după război, ca de altfel întreaga categorie a intelectualilor, proprietarilor de pământ, negustorilor, industriaşilor, nu se mai considerau afectaţi de ultimele măsuri de represiune. Priveau neputincioşi şi oarecum resemnaţi la acest tratament de dezumanizare… Cel mai bun prieten al lor era aparatul de radio aşezat pe şifonier, fixat la Europa Liberă, Radio Paris ori Vocea Americii. Pentru acest lucru au suferit mult. Când au percheziţionat prima dată casa, după arestarea tatălui lui Ştefan, căpitanul de securitate a menţionat expres că radioul era pe unde scurte. Pentru asta se iau ani buni de închisoare, a spus el, înspăimântându-i pe toţi. Mai târziu, mama lui Ştefan a fost chemată la securitate, în urma reclamaţiei unui vecin, că ar asculta posturi de radio interzise… Pe timpul iernii, toţi dormeau într-o cămăruţă: Ştefan cu fratele său mai mic într-un pat, iar mama lor pe o canapea lângă fereastră. Odată cu venirea primăverii, când nu mai era nevoie de foc, mama se muta în camera din faţă.”  („Simplă, dar regretabilă coincidenţă”)

       Pelicula se derulează, iar amintirea constantă a sărbătorilor creştine aduce clipe de lumină şi linişte, credinţa fiind liana din jungla încâlcită, de care Ştefan se prinde întotdeauna, chiar şi atunci când povesteşte de „desfiinţarea” Mănăstirii Runca, ctitorită la 1710, sau când evocă figura plină de dumnezeire a părintelui Nicodim, devenit, prin încercările Domnului, tăietor de lemne şi muncitor la calea ferată, sau pe cea a măicuţei Christofora, ajunsă femeie de serviciu într-o uzină. Toţi păstrându-şi credinţa.

      Dacă ar fi să compun un tablou, care să cuprindă esenţa acestei cărţi, atunci acesta ar avea un cer olandez deasupra unei biserici albe, pe poarta căreia intră Ştefan, personajul principal, văzut din spate: îşi ascunde chipul, să nu i se vadă lacrimile.

      Pentru că în şcoala în care au învăţat – şi deci s-au format – Ştefan şi Adela, prietena de suflet din copilărie, erau apreciaţi elevii „Vasilescu”, pentru că „tatăl lui era activist de partid la comitetul orăşenesc şi preşedintele Comitetului de Părinţi pe şcoală. Era mereu invitat la tribuna oficială cu ocazia defilărilor de 7 Noiembrie – aniversarea marii revoluţii din octombrie, 1 Mai – ziua internaţională a muncii, sau 23 August – eliberarea României de sub jugul fascist. Vorbea foarte mult, folosind verbul a fi numai la singular, genitivul şi dativul cu lu.” Iar acest elev „a început să citească tema de acasă, descriind Cenaclul Junimea ca pe o adunare de producţie plină de indicaţii şi responsabilităţi. A încheiat compunerea cu fraza: Ion Creangă şi Mihai Eminescu au fost adevăraţi tovarăşi, iar exemplul lor ar trebui urmat. Tovarăşa Boeru, care era şi secretară de partid pe şcoală, a făcut aprecierea că ultima compunere a fost foarte bună. Creangă şi Eminescu, a subliniat ea în încheiere, au fost adevăraţi tovarăşi, oameni căliţi de partid, cu simţ de răspundere, fii ai poporului, care au pus mai presus de toate interesele ţării.” („Compunere la Limba Română”)

     Anii au trecut, Ştefan pleacă la Bucureşti, să se înscrie la facultate, ar fi dorit să urmeze filologia, fiind iubitor de literatură, dar era apropiat şi de matematică şi fizică, materii la care dăduse şi meditaţii, în timpul liceului: „Bucureştiul anilor ’60 încă îşi mai păstra ceva din farmecul capitalelor europene, sistematizarea nu reuşise încă să-l mutileze în totalitate. Prin acei ani, Ştefan încerca să urce treptele universităţii, dar era mereu respins din motive de origine nesănătoasă, cum se mai spunea de dosar. Sosit în Gara de Nord, a luat tramvaiul 6, care, trecând pe lângă Piaţa Matache şi traversând Ştefan Furtună, l-a lăsat la cap de linie pe strada Nuferilor. Mai târziu, aceste locuri i-au fost martorii luptei cu autorităţile Ministerului Educaţiei, pentru a-şi găsi dreptatea.” („Ultima speranţă”)

      Corespondenţa cu Adela, din anii unei studenţii refuzate, reprezintă pentru Ştefan, tânărul calificat la locul de muncă ca operator în rafinarea petrolului, un capitol important dintr-un drum pe care, parcurgându-l, a învăţat să iubească şi să ierte. În „Scrisoare de la locul de muncă”, am remarcat atmosfera românească alienată/alienantă, aşa cum exista şi, din nefericire, persistă, prin fabrici şi uzine câte mai sunt, dar şi în instituţiile publice: „Draga mea, a trecut un timp de când nu ne-am văzut şi nici nu mai ştiu cum arăţi… Eu am rămas un om neisprăvit şi fără nicio perspectivă. Singurul meu suport moral sunt meditaţiile de matematică şi fizică, şi participarea la diferite evenimente, să le zicem culturale. Pe la cenaclu nu mă mai duc, pentru că este pierdere de timp… Sunt totuşi aici nişte oameni de valoare din generaţia tatălui meu; unui din ei, profesor de română, mi-a spus cu destulă discreţie că-l ştie pe tata de la Iaşi. Odată, sosind amândoi mai devreme, mi-a povestit mai mult în şoaptă despre literatura de sertar. Avea un tremurat în vorbă şi privea în jur. La serviciu există o brigadă artistică, Bebe ţiganu’, că aşa îi zice toată lumea, în afară de secretarul de partid, care-i spune tovarăşul Lambru, este personaj de frunte, membru în taraf… Anul acesta au fost trimişi cu bursă la facultate trei angajaţi, care abia terminaseră liceul seral. Îţi spun toate acestea pentru că numai tu mă poţi înţelege. Pe mine m-au exmatriculat fără un motiv real; măcar să-mi fi dat ceva în scris. Aşa de mare nedreptate nici că se mai poate. Nu m-am descurajat, dar m-am închis în mine, m-am interiorizat. Trăiesc în lumea cifrelor şi a calculelor, care simt uneori că m-au subjugat. Dar în acelaşi timp mă apără de prăbuşire, de abisul disperării care oricând m-ar înghiţi… Închei cu rugămintea să rupi această scrisoare după ce o citeşti. Te îmbrăţişez cu dragoste, Ştefan.” Scrisoarea pare atât de actuală, încât îmi vine să-i răspund: „Dragă Ştefan, am primit şi eu scrisoarea ta şi îmi pare rău să-ţi spun că aici nu s-a schimbat nimic… peste tot, aceeaşi tensiune care pluteşte în aer, aceleaşi vorbe cu multe sensuri, aceiaşi oameni, făcând mereu parte din partidul potrivit, genă ce se transmite, se pare, din generaţie în generaţie… aceiaşi semianalfabeţi, cu atitudine dedicată faţă de comunitate şi oamenii de încredere ai conducătorilor, aceiaşi colegi despre care nu ştii cum îi cheamă, dar care ştiu totul despre tine, şi ceva mai mult, ce nu va fi niciodată…”

      În plin secol 20, în Europa, nu undeva la marginea lumii, au avut loc asemenea drame. Dar istoria, istoria noastră adevărată, unde este? Ce ni se spune nouă? – strigă unul din personajele cărţii.

       Istoria noastră se scrie în fiecare zi, important este să nu fim prea grăbiţi sau prea indiferenţi, ca s-o înţelegem. Uneori, se scrie chiar de dincolo de ocean, De peste Atlantic, fie şi în Cronici şi editoriale, ca ale domnului Tomescu.

        Volumul publicat anul acesta, adunând, în fapt, articolele politice, sociale şi culturale scrise în ultimii ani, vin să completeze firesc personalitatea scriitorului Tomescu: sunt expresia privirii lucide asupra fiecărui eveniment important al prezentului, aşa cum a fost receptat la momentul trăirii. Pentru ca toate aceste lucruri să nu rămână nespuse. Adunate într-o carte, purtând fiecare data la care au fost publicate, cronicile compun o adevărată carte de istorie contemporană, un manual necenzurat al evenimentelor pe care le trăim şi cărora nu le dăm însemnătatea cuvenită, dar pe care, recitindu-le, ne dăm seama că fac parte din viaţa noastră şi ne influenţează deciziile. Şi existenţa.

       Cronicile adunate „De peste Atlantic” sunt istoria noastră, sunt evenimentele timpului nostru, pe care-l compunem şi din care facem parte: cu plusuri, cu multe minusuri, cu gesturi care devin mai profunde sau se deschid abia după ce anii trec peste ele… Piaţa Universităţii şi evenimentele din 1990, „abatajele groazei”, aduc mărturia autorului prezent acolo, la fel ca şi la cele din decembrie ’89. Încă o mărturie, alături de alte adevăruri nespuse. „De la romantismul revoluţionar la politicianismul de elită”, „Tăcerea care condamnă”, „Toamna parodiilor parlamentare”, „Umilinţa, propaganda şi sărăcia”, „Paul Goma, întâlnirile cu trecutul”, „Apele sunt încă tulburi”, „Fantomele şi istoria”, „Noi n-am avut un Havel”, „La proră ceaţă densă” sunt doar câteva dintre articolele care radiografiază lucid situaţia economică şi socială a unei ţări într-o nesfârşită reformă, şi demagogia oamenilor politici ai momentului, mulţi dintre ei, aceiaşi, foştii… Aberaţia programelor sociale, care subliniază, în fond, o sărăcie profundă, strategiile propuse pe zeci de ani, la fiecare schimbare sau remaniere de guvern, figurinele politice ale momentelor, reluate sau uitate, chiar şi celebra mătuşă Tamara, fac toate parte din istoria noastră… Alexandru Tomescu este mereu prezent, sau mereu la curent cu tot ce se întâmplă, şi consemnează, pentru că nimic nu-l lasă indiferent, căci este „Cu gândul la tine, Românie” fie de acolo, de departe, din locul unde a ales să trăiască, fie că este din nou în vizită acasă, în gara centrală din Ploieşti, „La drum de seară”, sau că îşi retrăieşte, din amintiti, tinereţea, ca „Un însingurat pe viaţă”.

       Din volum nu lipsesc editorialele legate de sărbătorile creştine şi de personalităţi ale bisericii ortodoxe, care şi-au închinat viaţa întru Hristos şi de care ne amintim doar când trec în eternitate… nici cronicile de istorie, cu subiecte referitoare la Unirea Principatelor, la Basarabia, pământ românesc, la dispariţia lui Vasile Paraschiv, „nebunul” după libertate şi dreptate, dar şi cele foarte actuale, precum „Condamnarea comunismului, văzută de peste Atlantic”, o temă dezbătută în cercuri largi şi care face pe românii din exil să se întrebe: „oare profesorul Vladimir Tismăneanu este cea mai potrivită persoană să conducă Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste, mai ales când raportul ei va deveni document de stat?”

       Alexandru Tomescu analizează şi condiţia scriitorului român din „exilul” zilelor noastre, dând multe exemple, în adevărate cronici literare, din care reţin pe Adrian George Săhlean din Boston, necunoscut în ţară (am remarcat răspunsul primit de la D.R.P. – departament al M.A.E.!, privind distribuirea unor materiale cu traduceri din Eminescu la bibliotecile din ţară, dar nu îl dezvălui, vă las să-l descoperiţi, pentru că mi se pare monumental!), sau prof.dr.Nicolae Dima, „o personalitate ce caracterizează exilul românesc în înţelesul profund şi atotcuprinzător”. În paginile sale acordă spaţiul cuvenit evenimentelor culturale, precum Târgul Internaţional de Carte „Bookarest 2002”, şi publicaţiilor româneşti de peste ocean – „Cuvântul Românesc”, „Origini-Romanian Roots”. Un loc aparte în relatările sale ocupă Câmpul Românesc de la Hamilton şi generaţia de aur a exilului românesc care a contribuit, de-a lungul deceniilor, la „cultivarea” lui. De aceea, trage şi un semnal de alarmă asupra imaginii acestuia din august 2010, întrebându-se „Quo vadis, Câmpul Românesc?”

       Alexandru Tomescu nu uită în editorialele sale nici evenimentele internaţionale care au marcat istoria mondială a ultimilor ani: evenimentele de la 11 septembrie din America, sau cele de la 11 martie din Spania.

       „De peste Atlantic” este istoria ultimilor 15 ani, trăită şi scrisă, aşa cum cred că nu a mai fost consemnată până acum: un manual de istorie spontan, sincer, scris la persoana I, care ar trebui cunoscut de toţi, dar care probabil va fi cunoscut de mult prea puţini, aşa cum se întâmplă cu adevărurile. Important este că acest „manual de istorie” există şi va rămâne: altfel, am uita, poate nu total, dar detaliile, cu siguranţă. Tomescu demonstrează că există întotdeauna o alternativă: scrisul sincer.

        Totul e să ştii să priveşti.

        Ştefan Bălţescu, din tabloul cu cer olandez deasupra bisericii, se întoarce şi ne priveşte: are chipul unui domn cu o vârstă venerabilă, ce priveşte trist înapoi, fără mânie, spre trecutul rămas peste Atlantic, pe care l-a iertat, dar pe care nu-l poate uita.

Jurnal londonez (6)

Posted by Stefan Strajer On December - 19 - 2011

Jurnal londonez (6)

 

Autor: Lavinia IANCU

 

 

Dragii mei cititori.  După o pauză cam lungă, reîncep trimiterile jurnalului meu! Deja nu mai ţin socoteala scrisorilor electronice în care relatez câte puţin din experienţele mele trăite departe de voi cei dragi, aici pe meleaguri britanice. După cum probabil ştiţi deja, faptul că am venit aici mi-a adus încă un motiv de mulţumire şi anume că am ajus cu ajutorul unui prieten (tocmai din îndepărtata Australie) să îmi public pe diferite site-uri, aceste mailuri (ulterior puţin retuşate!) sub forma unui jurnal, mai exact purtând titlul „Jurnal Londonez”. Acest fapt mă face să mă simt tare bine şi să mă apreciez şi mai mult.

 

Acum însă nu am să deschid din nou subiectul delicat al problemelor care au luat amploare în Londra şi alte oraşe mai mari în UK, şi anume revoltele degenerate în vandalism, asta pentru că am făcut-o într-un mail anterior (JL4). Am să vă povestesc însă despre alte experienţe avute aici în ţara vremii schimbătoare.

 

Cambridge

 

Nu de mult mi-am vizitat nişte prieteni în Cambridge, un orăşel de altfel foarte frumos, plin de verdeaţă… Ce mi-a mai plăcut mie cel mai mult este că e plin de biciclişti.  Se spune că după Amsterdam, Cambridge-ul are cel mai mare număr de biciclişti din Europa. Universitatea din  Cambridge este a doua universitate anglofonă ca vechime. Are o reputaţie deosebită, fiind considerată una din cele mai bune universităţi din lume.  

 

În acest orăşel de numai 115.000 de locuitori, am petrecut o duminică minunată de vară. Am vizitat celebrul centru universitar din Cambridge, care are nişte grădini absolut minunate, cu flori multicolore şi un râu numit Cam, care traversează centrul urbei şi… pe care te poţi plimba cu gondola! Fiind şi o vreme caldă, după cum spuneam,  râul era invadat de zeci de ambarcaţiuni pline ochi cu studenţi şi turişti doritori să experimenteze o plimbare pe apă asemănătoare cu cea de la Veneţia poate. Tot peisajul în sine era parcă desprins dintr-o piesă de teatru încă în faza de repetiţie, pentru că mai toate gondolele se ciocneau între ele – din cauza aglomeraţiei – dar cum deplasarea era foarte lentă, nimeni nu era afectat, ba din contră se amuzau cu toţii.

 

După această privelişte încărcată de frumuseţe şi veselie… am pornit mai departe în descoperirea acestui orăşel fabulos. Astfel că am ajuns într-o piaţetă foarte drăguţă, plină de comercianţi care mai de care mai iscusiţi în a-şi demonstra talentul în fabricarea unuor produse lucrate manual, precum bijuterii, lumânări, fotografii, mâncare, tricotaje, săpunuri…, deoarece aici este foarte mult apreciat produsul hand made. Mai apoi, prietenii mei m-au invitat să luăm masa la un restaurant cu specific pescăresc, unde ne-am răsfăţat papilele gustative cu scoici, biban de mare şi somon afumat… Hmmm, foarte delicios!

 

Monet versus Picasso & Co

 

Atracţia cea mai interesantă pentru mine a fost cu siguranţă Muzeul Fitzwilliam unde am văzut printre altele antichităţi din Grecia, Roma, Cipru şi Orientul Apropiat, artă orientală, mobilă, sculpturi, medalii, monede… şi chiar tablouri de Picasoo, Modigliani şi Titian… Wow, a fost o senzaţie foarte plăcută să ajung să văd aşa ceva, obiecte de artă despre care acasă, în România, doar în cărţi poţi citi. Deşi, nu sunt neapărat 100% pe gustul meu nici unul din aceşti pictori – pentru că eu prefer mai mult impresionismul francez, precum Monet, datorită delicateţii, romantismului şi al feminităţii pe care le exprimă tablourile lui – ideea de a vedea ceva atât de valoros şi măreţ a produs în mine o stare de entuziasm deosebită. 

 

Chaiselongue şi yoga

 

Şi deşi ziua trecea cu repeziciune, şi oboseala îşi spunea  puţin cuvântul, am avut timp totuşi pentru a mă relaxa în gradina plină de verdeaţă a prietenilor mei, Ioana şi Tavi, pe un chaiselongue, la umbră, unde am savurat o cupă de desert  delicios… povestind vrute şi nevrute până când am realizat că e cazul să mă pregătesc de plecare spre „casă”, adică înapoi spre Londra. Aşa că iată-mă părăsind Cambridge-ul seara, cu o stare de împlinire, mulţumire şi linişte sufletească.

 

Apropo, am uitat să menţionez că în scurtă relaxare avută în grădina oarecum rebelă aş putea spune, am avut parte de o şedinţă de yoga, care cred că m-a ajutat foarte mult să îmi păstrez până la sfârşitul zilei respective sentimentul de linişte interioară şi împlinire. O altă experienţă interesantă, care cred că am să o mai încerc de mai multe ori de acum încolo. And so… I conquered the fortress of Cambridge!

La Madame Tussauds

 

După reîntoarcerea la Londra, într-o zi am ajuns şi pe la  Muzeul figurilor de ceară „Madame Tussauds”. Tot de una singură! Pentru că, după cum spuneam, îmi face plăcere propria-mi persoană! Asta şi pt că nu prea are cine să mă însoţească deocamdată… Aşa că mi-am luat frumos… avânt şi aparatul foto şi dusă am fost… Direcţia, Muzeul figurilor de ceară!

 

După ce am ajuns acolo mi-am dat seama că am făcut alegerea bună pentru că în acea zi nu a fost extrem de aglomerat şi astfel am reuşit să mă pozez cu mai toate celebrităţile muzeului. Am făcut cunoştinţă cu Woppi Goldberg, Audrey Hepburn, Marilyn Monroe, Robin Williams, Morgan Freeman, Sean Connery, Tom Cruise, Leonardo di Caprio, John Travolta, Julia Roberts, Nicole Kidman, Angelina Jolie şi desigur, Brad Pitt. Apoi „m-am întreţinut” cu Dalai Lama, Papa Ioan Paul al II-lea, Mahatma Gandhi, Barack Obama, Vladimir Putin, David Cameron, Nicolas Szarkozy, Angela Merkel şi mulţi alţii din lumea politică de azi şi nu numai. Dar pe… Băse tot nu l-am văzut pe acolo şi nici pe micul Boc! În schimb era acolo marele Luciano Pavarotti alături de Michael Jackson, Kylie  Minogue, Elvis Presley, Lady Gaga… apoi, Charlie Chaplin, Benny Hill… Pablo Picasso, Van Gogh, Oscar Wilde, William Shakespeare, Albert Einstein, Falmilia Regală a Marii Britanii… şi mulţi-mulţi alţii.

 

În muzeu se intra direct în încăperea cu starurile de cinema, după care urma încăperea cu starurile din lumea sportului. Din păcate nu erau acolo nici Nadia Comăneci, nici Ilie Năstase sau Ion Tiriac. Nici Hagi… Sinceră să fiu, măcar Nadia Comăneci mă aşteptam să fie! În continuare păşeai în încăperea alocată familiei regale… mai apoi în încăperea cu oamenii de cultură. Apoi sala „invitaţilor” din lumea muzicii, urmată de cei din care au primit odată în viaţa premiul Nobel pt Pace… şi din „lumea păcii” păşeai direct în lumea politicii, controverselor, a puterii, a jocurilor murdare… după care ajungi în spaţiul alocat criminalilor şi metodelor de tortură din evul mediu până în zilele noastre… camera de teroare, unde totul era aproape în întuneric… Interesant! Finalul a fost chiar drăguţ deoarece stai la rând  să urci într-un taxi specific Londrei, în miniatură, care te plimbă prin încăperea alocată istoriei Marii Britanii iar la ieşire ajungi în magazinul de suveniruri… Aşa că, la muzeu, am trăit o experienţă foarte drăguţă, hazlie şi plină de agitaţie. Acolo toţi vroaiu să-şi facă poze cu preferaţii lor din lumea cinematografiei, a sportului, a muzicii… Ba chiar şi a politicii, de ce nu!?

 

Tower Of London 

 

Urmatoarea escală: Turnul Londrei! Aflată pe malul nordic al Tamisei este cea mai veche construcţie din Londra. Aceasta mai este cunoscută şi sub numele de Turnul Alb. Palatul este una din emblemele puterii şi tradiţiilor Angliei. De-a lungul anilor clădirile sale au servit atât ca fortăreaţă dar şi ca reşedinţă regală. Ultimul care a locuit aici a fost regele Carol al II-lea (1630-1685). Construcţia acestui palat a fost începută în anul 1076 de către William Cuceritorul şi chiar dacă iniţial Turnul Londrei era o structură mult mai modestă pe parcursul secolelor s-a transformat în ansamblul arhitectonic care există astăzi. Aici s-a aflat monetăria, observatorul astronomic, trezoreria, depozitul de arme, arhivele statului şi chiar grădina zoologică regală. Totuşi cea mai cunoscută parte a acestei fortăreţe medievale este închisoarea.

 

Când am intrat în Palat, am zărit câţiva tineri îmbrăcaţi în haine de epocă… Foarte frumos şi interesant! Ba chiar la anumite ore poţi întâlni în plimbarea ta prin Palat, acei beefeters, care sunt de fapt nişte gardieni foarte simpatici care au rolul teoretic de a pazii bijuteriile coroanei, dar în practică ei sunt ghizi, îmbrăcaţi în uniforma oficială, care vorbesc teatral, gesticulează şi imita diversele personalităţi ce au marcat istoria turnului. O altă atracţie sunt corbii crescuţi aici în curtea palatului, care de altfel sunt împiedicaţi să zboare prin tăierea penelor. Legenda spune că atunci când corbii vor zbura, imperiul britanic se va prăbuşi. În concluzie asta nu se va întâmpla niciodată pentru că aceşti corbi nu sunt lăsaţi să zboare. Punct!

 

În centrul palatului se afla Turnul Alb, de fapt o clădire compusă din patru turnuri înalte, care adăposteşte armurile şi armele folosite în lupte. Cel mai interesant mi s-a părut  etajul, locul unde sunt expuse armurile diverşilor regi. Astfel poţi urmări evoluţia ţinutei de luptă de-a lungul timpului, de la o simplă cascheta, la o armură ce astupa faţa şi apoi şi ochii până ajungi să-ţi pui întrebarea dacă cel din armura mai vedea ceva şi cum îşi diferenţia aliaţii de duşmani!? Şi… ceea ce m-a încântat pe mine cel mai mult a fost faptul că şi caii aveau armura lor! 

 

Bijuteriile coroanei britanice

 

Aş spune totuşi că atracţia principală în Turnul Londrei este turnul care adăposteşte bijuteriile coroanei. Acolo, vom vedea alături de sceptru, coroana regală şi alte coroane, toate decorate cu pietre preţioase de diferite mărimi… care mai de care mai strălucitoare, de la diamante,  safire, rubine, smaralde, perle etc… până la briliante,  toate montate în aur masiv sau chiar platină. Am văzut deasemenea şi alte decoraţiuni din aur masiv, săbiile de ceremonie, veselă şi toate accesoriile ce sunt utilizate doar la ocazii foarte speciale de către regina Marii Britanii. Când am intrat în clădirea care adăposteşte aceste bijuterii, prima încăpere era decorată cu blazoanele tuturor monarhilor de până acum. Sub forma unui diapozitiv  erau proiectate imagini de la încoronarea reginei Elisabeta a II-a şi imagini în detaliu ale bijuteriilor pe care urma să le văd acolo. Am realizat că ce va urma să văd este mai mult decât deosebit, iar când am trecut de o uşă masivă de seif, groasă de jumătate de metru, am fost impresionată profund  descoperind înăuntru o vitrină mare în care erau expuse toate bijuteriile regale. Pentru a nu se crea cozi lungi, de-a lungul acestor vitrine sunt montate două benzi rulante, de-o parte şi de alta, care te plimbă pe lângă bijuteriile expuse. Greu de descris în cuvinte senzaţia pe care o ai când vezi aceste bijuterii absolut fabuloase. Dar poate  aceasta este cea mai clară dovadă a puterii pe care a avut-o imperiul britanic şi a întinderii sale geografice. 

 

În 1905 a fost descoperit în Africa de Sud cel mai mare diamant de până acum având 3.100 de carate şi 620 de grame. Denumit „Cullinan”, a fost spart în mai multe bucăţi, iar cea mai mare dintre acestea, „Cullinan I”, sau „Steaua Africii”, se găseşte în vârful sceptrului englez. Este mare, imens… de mărimea unui măr românesc. A doua bucată spartă, „Cullinan II”, are 317 carate şi se găseşte în coroana imperială aşezată chiar lângă sceptru. Am realizat că le văd în adevărata lor splendoare şi în mărimea naturală, nu doar la televizor… Dar când te gândeşti totuşi la acele multe zero-uri pe care le are preţul unui inel cu diamant de mărimea unui bob de mazăre, ajungi să nu reuşeşti să numeri câte zero-uri ar fi necesare să redea preţul estimativ al acestor imense pietre.

 

Vreau să vă spun că fotografierea acestor bijuterii este strict interzisă şi că am petrecut aproape trei ore vizitând toate aceste minunăţii… Aş mai putea să povestesc foarte multe legate de ceea ce am văzut, descoperit şi învăţat la Tower of London,  dar mi-e teamă că aş avea nevoie de încă câteva ore bune să le pot reda în această scriere.

 

Tunbridge Wells

 

În acest orăşel mi-am vizitat o fostă colega de liceu, pe care am ajutat-o să se mute. Aşa că acest weekend l-am petrecut alături de numeroasa ei familie (pentru că sunt 8 fraţi din care 6 sunt căsătoriţi şi au şi… copii!). Astfel m-am simţit acolo ca într-o mica Românie, oarecum mai aproape de casă, dacă pot spune!

 

Tunbridge Wells e un orăşel micuţ, puţin mai mic decât Oradea mea natală. Este situat pe mai multe coline şi e plin de verdeaţă. Din păcate nu am apucat să văd foarte multe din oraş deoarece am fost ocupaţi toată ziua cu mutatul, iar la finalul zilei eram prea osteniţi pentru a bântui pe străzi… Din  păcate nici vemea nu a ţinut cu noi, dar în acel weekend am făcut cunoştinţă cu viaţa de club din Marea Britanie unde am poposit cu  aproape jumătate din adulţii familiei. În acea atmosferă a fost plăcut şi nostalgic să-mi aduc aminte de momentele frumoase din vremea liceului. Şi ce mi-a plăcut mult încă, a fost faptul că nu miroseai a fum de ţigară din cap până în picioare după ce plecai acasă! Acolo, la Tunbridge, nu se fumează în localuri deloc, numai afară în stradă… şi pe deasupra aveau şi sistemul de ventilaţie foarte bine pus la punct pentru a nu simţi alte mirosuri nepălcute. Pe de altă parte a fost totuşi şocant pentru mine să constat ca tinerii vin aici cu alte motive decât o făceam noi la vârsta respectivă şi anume pentru a dansa şi a ne simţi bine în compania prietenilor. Aici tinerele vin îmbrăcate de parcă se pregătesc de o nuntă sau cel puţin un banchet! Dar asta nu ar fi o problemă, pentru că e alegerea fiecăruia, până la urmă, cu ce se îmbracă… Este după cum îi dictează inima sau poate instinctul. Problema majoră este că fetele vin cu intenţia clară de a primii cât mai multe băuturi gratuite de la băieţii din club, după care se ameţesc bine şi ajung să facă sex pe unde şi cu cine apucă. Iar scopul băieţilor este acelaşi, să bea cât mai mult până numai ştiu de ei şi să „curteze” o domnişoară  care le place pe moment până respectivă cedează… Nu mai spun că media de vârstă este undeva între 16-26 de ani. Trist dar adevărat! În ce hal a ajuns tineretul din ziua de azi şi nu mai spun în ce stadiu e  omenirea… Şi aici nu mă refer numai la adolescenţi ci în plan general. Individualismul, egoismul, superficialitatea şi…. câte şi mai câte, au adus societatea de azi în haosul în care se află. Dar poate cu timpul vom  începe să ne trezim şi să realizăm că aşa nu mai merge, că trebuie schimbat ceva cât de curând şi în bine. Toate aceste experienţe bune, rele, ciudate sau interesante mă ajută să îmi cizelez personalitatea într-un mod mai bun.

 

Cu drag şi dor vă trimit îmbrăţişările mele de pe meleagurile britanice. Oricum, cu siguranţă în următorul segment al jurnalului meu am să abordez subiectul birocraţie şi al muncii în UK, pentru că atât a fost deocamdată partea de exlporare a turismului şi culturii britanice. Voi lua o pauză în ceea ce priveşte viaţa mea de turist pe meleaguri londoneze. Vreau să mă focalizez pe ce înseamnă muncă şi viaţă de zi cu zi. Aşa că pe curând.

 

Lavinia IANCU

Londra, UK

sfârşit de august  2011

Epigrame de sezon

Posted by solariu On December - 9 - 2011

Sorin Olariu - poza

MOŞ NICOLAE LA BLOC

Moşul cel cu suflet mare
Pe la noi a dat ocol
Şi ne-a luat la fiecare…
Toţi papucii de pe hol.

☺☺☺

EXPLICAŢIE

Poporul nostru milenar
E cârmuit de-un marinar
Motiv ca lumea să priceapă
De ce a cam intrat la apă.

☺☺☺

MURĂTURI DE SEZON

Aşa, ca de sfârşit de an,
Spunea un hâtru bun de gură,
Îmi bag şi soacra la borcan
Că-i cea mai bună acritură.

☺☺☺

EPI-FABULĂ MIORITICĂ

Ţara noastră, de-o cutreieri,
Nu-i nici mare, nu-i nici mică,
Dar conţine-atâţia greieri
Că de-a dreptul te… furnică.

☺☺☺

PAMELA ANDERSON

Sânii ei cu formă plină
M-au convins că nici măcar
AirBag-ul de la maşină
Nu-i mai este necesar.

☺☺☺

VINE IARNA

Caloriferul l-am salvat,
L-am pregătit pentru iernat,
Că astăzi am băgat în el
Un kilogram de… antigel!

☺☺☺

AIUREA ÎN TRAMVAI

Provocat de-o damă-n mini,
I-am răspuns cu toată stima:
– Nu mai merg la cap de linii…
Cred c-am să dau la prima!

☺☺☺

EMIGRAREA LA ROMÂNI

Dacă cercetezi misterul,
Dai de-o chestie bizară:
Astăzi, aventurierul,
Este cel rămas în ţară.

☺☺☺

30 DECEMBRIE

Treaba este cam hazlie
Da-i făcută publică:
Studiul despre monarhie
Azi, mi se… republică!

☺☺☺

CRIZA LA ROMÂNI

Fulgii mari încep să cearnă,
Iar românii să exclame:
Vom muri de frig la iarnă
Sau prin martie, de foame?!

Asociatia Culturala “Ca la noi” – Bacau – Solicitare Parteneriat

Posted by Stefan Strajer On November - 25 - 2011

Asociatia Culturala “Ca la noi” – Bacau – Solicitare Parteneriat

Str. Marasesti nr. 151/B/34, cod 600115, Bacău – Romania

C.I.F 16777756 / 2004, cont IBAN  RO70BPOS04003444914ROL01

 Stimate partener,

 Asociatia Culturala „Ca La Noi” desfasoara o activitate intensa in ceea ce priveste descoperirea folclorului autentic de certa valoare si promovarea lui in randul publicului larg pentru ca impreuna sa impartasim din comorile de suflet ale neamului nostru.

           Pentru perioada imediat urmatoare avem in vedere realizarea unui spectacol de datini stramosesti inchinat marii sarbatori crestinesti a nasterii Mantuitorului nostru Iisus Hristos si a Anului Nou.                  

            Evenimentul, ajuns la cea de-a patra editie, isi propune sa reinvie traditiile neamului romanesc, care, din pacate, sunt din ce in ce mai rare. La fel ca in anii precedenti ne dorim sa aducem in fata publicului momente autentice specifice sarbatorilor de iarna, acest lucru fiind posibil cu concursul artistilor veniti din toate colturile tarii, punandu-se un accent deosebit pe obiceiurile de Craciun si Anul Nou, dar si cantece si jocuri populare romanesti de peste an.

In acest an, pentru ca asteptarile publicului si ale noastre au crescut, dorim ca acest eveniment sa capete statutul de „Festival national de datini si obiceiuri”. Drept pentru care, in acest an spectacolul intentionam a-l desfasura pe parcursul a doua zile. Doua zile in care datinile, traditiile, obiceiurile si folclorul autentic vor face casa buna in Bacau. Astfel, pentru aceasta editie, ne-am propus sa primim vizita unor oaspeti de seama, virtuozi instrumentisti, interpreti de renume din Romania si Republica Moldova, precum si ansambluri de datini si obiceiuri care au promovat si continua sa promoveze folclorul romanesc de calitate.

Speram ca editia din acest an sa se bucure de participarea urmatorilor invitati: Vasilica Tataru Nastase si Cristi Nastase, Maria Tataru, Anton Achitei, Viorica Macovei, Calin Brateanu, Angelica Flutur, Marius Zgaianu, Laura Haidau, Andreea Chisalita, Constantin Bahrin, Sofia Vicoveanca, Margareta Clipa, Augustina Dogot, Maria Iliut, Rodica Buhna, Nicolae Glib si altii. Totodata, isi vor da concursul Ansamblurile Folclorice din Poiana Stampei, Ciocanesti, Pojorata, Malini, Sfantu Ilie, Ceata ursilor din Asau, Ansamblurile Folclorice Saratelul si Ca La Noi si altele. Acompaniamentul orchestral va fi sustinut, speram noi, de orchestra „Mugurel” din Chisinau, condusa de maestrul Ioan Dascal.

Invitat special: Lia Lungu, nascuta la Timisoara, stabilita la New York, doamna cantecului banatean care nu si-a uitat niciodata radacinile.

         Spectacolul urmeaza sa aiba loc in zilele de 17 si 18 decembrie, incepand cu orele 17.30 ale fiecarei zile si va fi preluat de una dintre televiziunile de profil de la nivel national.

 Bugetul total estimat pentru acest eveniment se ridica la aproximativ 60.000 lei, in acest buget intrand onorariile artistilor invitati, cazarile celor care raman peste noapte, masa pentru toti artistii, transportul lor si nu in ultimul rand cheltuielile ocazionate de promovare si organizarea efectiva.

            Va rugam sa ne sprijiniti  cu orice suma la realizarea acestui proiect, institutia dvs. avand dreptul de a-si marca sigla pe afisul si programul spectacolului.

             Pentru alte detalii va stam la dispozitie oricand la numarul de telefon 0744/768010.

 

Aveti, stimate partener, garantia celor mai alese sentimente!

 

Asociatia Culturala „Ca La Noi”

Presedinte                                                                                 Manager proiect

Rosu Camelia                                                                Ovidiu Drug                                                                                                                                                    

  

 

Omul care călătorea singur

Posted by Stefan Strajer On November - 13 - 2011

Omul care călătorea singur, 95 de ani de la naşterea lui Constantin Virgil Gheorghiu

 

Autor: Nina Negru (Chişinău, Basarabia)

 

Cărţile lui Constantin Virgil Gheorghiu au ajuns la Chişinău

 

Salonul Internaţional de Carte (S.I.C.), organizat de Biblioteca Naţională a adus, pentru prima dată anul acesta la Chişinău, recenta producţie editorială a Patriarhiei Române şi a altor edituri de carte religioasă din România: Sophia, Deisis, Metafraze. Editura Polirom a venit şi cu cele 8 tomuri ale Septuagintei, editate în anii 2004-2011.Cărţile aduse din România au fost atât de valoroase, încât doi preoţi din Chişinău, de la bisericile  Sf. Trei Ierarhi şi  Sf. Dumitru, au cumpărat pentru bibliotecile parohiale câte un exemplar din cele câteva sute de titluri expuse de aceste edituri. 

Vom căuta prilejuri de a scrie despre unele  dintre aceste cărţi. Acum consider că

merită să  atragem atenţia asupra unui autor care, deşi a iubit mult Basarabia şi a suferit toată viaţa pentru această margine de ţară, nu este cunoscut şi citit de basarabeni. Este vorba despre Constantin Virgil Gheorghiu. Cinci sau şase dintre cărţile sale, editate de Sophia (Bucureşti) şi Deisis (Sibiu), au putut fi cumpărate în  zilele de 31 august-4 septembrie, când s-a desfăşurat Salonul Internaţional de Carte.

 

Apariţia prenumelui Constantin înaintea prenumelui său,Virgil, se explică, probabil, prin necesitatea de a se face distincţie între cei doi poeţi români ce purtau acelaşi nume: unul muzician, născut  în 1903, celălalt fiind autorul despre care vorbim acum, născut la 9 septembrie 1916. Prenumele Constantin este adăugat din dragostea deosebită pentru tatăl său, preotul din Războieni, jud. Neamţ, despre care a scris o carte excepţională, Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer. O recomand celor care au citit prea multă literatură anticlericală. O altă carte a sa, Cum am vrut să mă fac sfânt, arată o preocupare firească a creştinului, dar care ar putea părea unora precoce: micul Virgil, negăsind prenumele său în calendarul bisericesc, hotărăşte să-l sfinţească prin felul în care-şi va trăi viaţa. Este cazul să cercetăm dacă nu a şi reuşit.

Imediat după 1989 s-a vorbit mult la TVR1 despre Constantin Virgil Gheorghiu, scriitor român din Franţa, în legătura cu best seller-ul intitulat Ora 25. Dintre cărţile sale de Memorii apărute în 1986 şi 1995, primul volum, salutat cu entuziasm de Alain Peyrefitte, cuprinde multă informaţie despre copilăria lui Virgil Gheorghiu în satul de la poalele Carpaţilor şi despre adolescenţa sa, adică cei 8 ani petrecuţi în Chişinău, unde-şi făcea studiile la Liceul Militar.

 

C. V. Gheorghiu scria despre basarabeni ca despre familia sa

 

Pândesc, de când am conştientizat drama Basarabiei, dacă cineva dintre români a avut şi ar avea curajul să reflecte adevărul întreg privitor la aceşti aproape 200 de ani de înstrăinare şi martiriu. Cât sânge şi energie intelectuală au trebuit să se consume pentru acele mici intermitenţe româneşti din anii 1856-1878, 1918-1940 şi 1941-1944! Obişnuiţi cu demagogia de după 1989, uităm că am avut parte şi de mari personalităţi care să pună problema pe tapet. Dacă nu a reunirii, cel puţin a supravieţuirii, a respectării drepturilor elementare ale românului basarabean.

După lansarea în cadrul S.I.C.-2011, m-am pomenit  răsfoind această carte, care se pierdea printre altele, sute: Omul care călătorea singur, un roman considerat „mai mult autobiografic decât  ficţional“, scris de C. V. Gheorghiu, tradus din franceză de Gheorghiţă Ciocioi şi editat de Sophia în 2010. După ce l-am lecturat cu interes, am mai descoperit un om curajos, care a scris adevărul întreg despre românii dinăuntrul şi din afara ţării. Citiţi şi vă convingeţi.

Nu vom înţelege, fără a citi cartea Omul care călătorea singur, de ce, de la 1812 încoace, nu se face nimic pe cale oficială pentru retrocedare (excepţie, anul 1856) şi totul cade pe umerii unor personalităţi-kamikaze. Printre cei mai curajoşi, la 1812, era Mitropolitul Veniamin Costachi, cel care plângea pentru jumătatea  pierdută a Mitropoliei istorice a Moldovei şi  le reproşa unora că „Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa odată cu pierderea Bucovinei, iar noi nu putem să protestăm?!“ Ioan Eliade Rădulescu, pe la 1830, descoperă cine sunt ruşii şi se întoarce împotriva lor în legătură cu Basarabia. Eminescu, mai târziu, plătea cu viaţa pentru că a luat în serios problema Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei. În secolul XX, după Al Doilea Război Mondial, printre cei mai curajoşi au fost Gheorghe Brătianu, C. V. Gheorghiu, Paul Goma şi alţi câţiva oamenii preocupaţi de soarta Basarabiei. Desigur că sunt şi mulţi despre care nu vom afla niciodată.

În mod previzibil, C. V. Gheorghiu este atacat din toate părţile, după ce se află că a scris în 1941reportaje despre martiriul Basarabiei în primul an de ocupaţie sovietică (au fost editate, apoi, în cartea Ard malurile Nistrului). Cartea Omul  care călătorea singur reia, în 1954, tema ocupaţiei de un an a Basarabiei. Atât de tare a fost agresat de Francis Cremieux în articolul „Cum şi pentru ce un criminal a fost uns ca mare umanist“, dar şi de alţi ziarişti care nu citiseră Ard malurile Nistrului, încât autorul mai scrie o carte despre cum a scris acea carte. O scrie nu pentru a-şi face mea culpa, ci pentru a explica.

Victor Kravcenko, disidentul rus, a fost atacat în aceeaşi perioadă, prin campanii de presă, de aceeaşi revistă, Les lettres Françaises. El, însă, nu a dat explicaţii pentru conţinutul anticomunist al cărţii sale Am ales libertatea, ci a intentat un proces, pe care l-a câştigat.

Românul C. V. Gheorghiu nu a fost iertat niciodată pentru că a scris în unul din reportajele sale că, în noaptea când a ajuns la Bălţi şi a găsit oraşul ars, soldaţii germani s-au străduit să-l protejeze pentru a nu da peste vreo mină şi l-au ajutat să găsească o maşină pentru a se deplasa la Chişinău. „Cum vă puteaţi situa de partea Axei?“ Cum puteau nemţii să aibă un comportament plin de omenie cu un ziarist al statului român aliat? Asta nu puteau înţelege cei care erau programaţi să justifice doar Rezistenţa antihitleristă. Maestrului Gabriel Marcel, care-i prefaţase Ora 25, i se părea „de-a dreptul monstruos să se vorbească cu simpatie despre germani“. „Uluitor, incredibil“ – acestea erau cuvintele cu care l-a întâmpinat maestrul.

– Trebuie să vă renegaţi cărţile dvs. anterioare (le considera fasciste). Să vă faceţi mea culpa.

– Nu trebuie să fac nimic. Aliaţii dvs., ruşii, au afundat ţara mea în disperare şi în sânge. Atunci dvs. eraţi aliaţi şi fraţi de arme cu soldaţii sovietici care îi masacrau pe basarabeni! Ar fi fost monstruos din partea mea să nu mă revolt ori să colaborez cu ocupantul, îi replica Gheorghiu.

Maestrul se încăpăţâna să susţină că numai adevărul lui era just şi rezonabil.

După articolul de desolidarizare a lui Gabriel Marcel, s-a declanşat campania de presă, care nu s-a mulţumit până nu l-a făcut pe Gheorghiu „ofiţer S.S.“ şi „instigator al masacrării evreilor din Basarabia“.

Acum ni se pare firesc acest comportament al intelectualilor de stânga din Franţa, pentru că am citit cartea lui Sevillia Terorismul intelectual şi alte studii despre lucrarea K.G.B.-ului în Occident. Mecanica antifascismului, găselniţă a comuniştilor, este periodic pusă în mişcare. Sevillia scrie că, în 2001, doar 6 la sută dintre ziariştii francezi nu se declarau alegători ai stângii. Închid paranteza.

O scriitoare disidentă din Argentina, Valeria Ocampo, a ajuns să-i spună, înlăcrimată, lui Gheorghiu că numele de român îi provoacă oroare, pentru că „românii l-au trimis la camera de gazare pe cel mai bun prieten al meu… cel mai mare poet al României“. Şocat, Gheorghiu se interesează de numele acelui poet. Mai târziu află din cartea englezoaicei Claire Sheridan că era vorba despre un bancher, care nu scrisese niciodată versuri în limba română şi nu locuise în România, deşi avea multe bănci acolo.

 

Chişinăul şi groparii lui: partizanii

 

Dar ceea ce i-a enervat cel mai mult pe jurnaliştii francezii în cărţile lui Gheorghiu au fost omniprezenţii partizani basarabeni. Despre acei partizani, istoricii de la Chişinău (cei care lucrează pentru comunişti) afirmă că au existat şi au dezvoltat o mare activitate. De ce nu s-or fi grăbind să valorifice materialul arhivistic pe care-l tot culeg de ani de zile? Nu cumva, ca şi în Franţa postbelică, adevărul despre partizani este tabu?! Între timp, cărţile lui Gheorghiu ne permit să aflăm câte ceva despre identitatea acestor partizani şi despre consecinţele luptei lor împotriva României. Deşi poate nici acum Occidentul nu vrea să se ştie despre ei, vom încerca să descâlcim nişte iţe acum, cu prilejul hramului, de ziua oraşului Chişinău.

Aflăm şi din cartea Omul care călătorea singur că, pentru C. V. Gheorghiu, Basarabia a rămas mereu „un pământ negru foarte drag“, pe care l-ar fi ales ca loc de trai. L-au impresionat basarabenii, pe care-i vedea mereu îngenunchiaţi în biserici. Şi Geo Bogza scria despre această „ţară de pământ“ şi despre felul în care se duceau oamenii pe ultimul drum – cu sania trasă de boi şi vara, prin ţărână –, dar se simte că Bogza vâna subiecte picante pe aici, nu se implica sufleteşte.

Corespondent de război neînarmat, ajuns în iulie 1941 la Bălţi, singur, fără a se alătura unei unităţi militare, Gheorghiu era printre primii români care vedea oraşul cu toate casele arse, fără lumini şi fără oameni. Numai pisici cu ochi fosforescenţi mai rămăseseră pe acel loc. Nu exista, încă, un comandament românesc, ci numai un grup de soldaţi germani care dirijau circulaţia. Aceşti cinci oameni l-au primit cu amabilitate pe reporterul român şi i-au dat permis de liberă trecere, pentru a putea opri orice maşină care se îndrepta către front. De la ei află prima dată că este primejdios să se deplaseze singur, „întrucât oraşul nu a fost curăţat încă de partizani“. Un localnic îi spune că nu a fost nici o luptă la Bălţi şi că detaşamentele de partizani au dat foc oraşului după retragerea armatei ruse şi înainte de intrarea celei germano-române. „Au aruncat totul în aer, inclusiv case de locuit. Mii de oamenii fuseseră ucişi de explozii“.

Ajuns la Chişinău, reporterul aude peste tot aceeaşi propoziţie: „Partizanii au făcut cel mai mare dezastru“. Întrebarea  pe care o punea tuturor era: „Cine sunt partizanii?“ Răspunsul primit îl şoca: „Civili basarabeni, organizaţi în detaşamente înarmate. La retragerea trupelor sovietice ei formau ariergarda. Când Basarabia fusese ocupată de ruşi, cu un an înainte, partizanii formaseră avangarda Armatei Roşii. Partizanii, în cea mai mare parte, erau evrei“ (pag. 116 – s.n., N. N.). C. V. Gheorghiu cere nume şi fapte concrete, ca să nu cadă în vreo capcană. Se adevereşte: află nume de miliţieni sovietici, de comandanţi ai detaşamentelor de partizani – aproape toate evreieşti. O trupă de actori evrei ai lui Eddy Thall transformase în scenă de teatru altarul bisericii frecventate în adolescenţă de C. V. Gheorghiu; deasupra frescelor se pictaseră scene profane.

După război, sovieticii au recidivat în acelaşi stil: ştie toată lumea că studentele de la Institutul de Medicină se dezbrăcau în altarul bisericii Sf. Nicolae din Chişinău, transformat în scenă a Casei de Cultură, catedrala oraşului, metamorfozată în Sală de expoziţii, găzduia, până în 1988, tot felul de nuduri în locul icoanelor, iar biserica Sf. Haralambie fusese vopsită pe dinăuntru cu smoală după ce s-a sălăşluit acolo teatrul Danco. Mai închid o paranteză.

Acestea au fost realităţile constatate de reporterul revoltat, aşa cum se poate revolta un ziarist la vârsta de 24 de ani. Indignarea lui era cu atât mai mare cu cât era foarte legat de prietenii lui din Chişinău, mulţi dintre ei evrei.

Numai preoţii erau la posturile lor imediat după intrarea armatelor germano-române în Basarabia. Prin urmare, ei au fost martori oculari ai pierderilor pricinuite de ocupanţi şi de partizani acestui pământ. Ei îl puteau ajuta pe Gheorghiu prin mărturiile lor. Dar unde erau preoţii basarabeni după război? Refugiaţi în România pustiită de comunism sau deportaţi şi ucişi în spaţiul de peste Prut.

Ce a fost mai dureros pentru C. V. Gheorghiu şi pentru basarabeni: faptele ocupanţilor ruşi sau lovitura de cuţit  înfiptă în spate de cetăţenii României? „Un milion de basarabeni, aproape o treime din populaţie, a fost deportată de sovietici într-un singur an“ – constatau românii în acele zile, şi abia acum înţelegem că, astfel, se făcea loc de ţară pentru… partizani. Atunci, însă, această strategie nu se vedea cu ochiul, iar ziaristul Gheorghiu scria o carte despre martiriul în sine al populaţiei Basarabiei. Cartea Omul care călătorea singur este impresionantă nu doar ca raport făcut de autor pentru luminarea opiniei publice despre felul în care s-a scris o carte a sa, Ard malurile Nistrului. Romanul cuprinde mai multă materie primă decât presupuneam eu citind cartea de reportaje. Începem să înţelegem de aici de ce omul care apără Basarabia rămâne de regulă singur. El zădărniceşte, poate fără să-şi dea seama, nişte planuri ascunse bine.

Milan Kundera încearcă o metodă similară de construire a unui roman despre alt roman. Parcă o văd pe singuratica Tamina din Cartea râsului şi a uitării: „Toţi au uitat, iar eu nu!“

C. V. Gheorghiu este şi acum, după moarte (survenită la 22 iunie 1992), atât de trist şi de singur pe fundalul veseliei schizofrenice a inconştienţilor de pe ambele maluri ale Prutului. În tinereţe îl frământa problema jumătăţilor de adevăr. Reporterii trimişi de părţile beligerante reflectă jumătăţile aceluiaşi unic adevăr. Foarte sigur că nici un reporter sovietic ori american nu va vorbi despre românii omorâţi de către partizanii din Basarabia, reporterul român se consideră obligat să o facă, pentru ca adevărul să nu fie spus pe jumătate. Întors din Basarabia, pleacă spre Crimeea. Armata Roşie părăsea Crimeea, retrăgându-se în Caucaz pe mare, şi rămăseseră doar unităţile de partizani. Aici avu ocazia să vadă efectele abandonate şi utilajele de transport ale unei formaţiuni de partizani. Rămăseseră şi documente. C. V. Gheorghiu făcu acum descoperirea cea mai dureroasă: „Partizanii din Basarabia continuau lupta şi în Crimeea. Şi o demonstrau carabinele, gamelele, hainele, gloanţele lor – toate de provenienţă românească, cumpărate pe banii cetăţenilor României“. Cu ele erau împuşcaţi soldaţii români de către concetăţenii lor cu nume străine. Şi le notă în carnetul de reporter. Nu-i erau toate necunoscute. Ceru permisiunea de a lua cu el acte de identitate şi alte documente ale partizanilor antiromâni din Basarabia.

Ceea ce a pus, atunci, gaz pe foc poate fi citat acum tot cu oarecare prudenţă. La pag. 234, C. V. Gheorghiu scrie: „Ştia (în 1954, când scria aflându-se în Occident) că în România, chiar atunci, propria lui familie putea fi torturată de către partizanii care incendiaseră Chişinăul. Pentru că ei erau stăpânii României… Nu îl cerca nici un fel de ură faţă de ei, ci doar un sentiment de milă. Această victorie nu este accesibilă decât preoţilor şi poeţilor“. C. V. Gheorghiu era şi poet şi preot, şi nu mai avea 24 de ani. Devenise un nume cunoscut în diaspora românească prin cărţile sale. Renegat public de Gabriel Marcel, Gheorghiu este, totuşi, arestat şi condamnat în mod automat „pentru că făcuse parte din categoria unor funcţionari români. Niciodată interogatoriul nu s-a purtat asupra a ceea ce am făcut eu ca individ“, citim la pagina 214. Evenimentele din Franţa anului 1968 reactivează agresiunile asupra lui. Nota dominantă a biografiei acestui om este suferinţa.

 

De ce ne prefacem a nu cunoaşte suferinţa acestor personalităţi singuratice?

 

Vintilă Horia afirmă într-un interviu: „Datorită martiriului sau suferinţei exilului, a fost posibilă această înflorire românească în literatură, artă, filosofie. Durerea exilului ne-a transformat în altceva. Strigătele noastre s-au auzit în toată lumea“.

Nu suntem, oare, prea cinici prefăcând-ne că nu ştim despre suferinţele lor? C. V. Gheorghiu scrie Omul care călătorea singur după 4 ani de închisoare în 14 lagăre americane. Învăţase acolo să facă orice lucru cu răbdare şi să aştepte. „M-au înfometat până într-atât, încât seara mâncam pământ ori tencuială de pe pereţi. Atunci soldaţii îmi ordonau să deschid gura cât se poate de larg şi ei veneau şi mă scuipau în gură, unul după altul. Am suportat totul. Când captivitatea mea a luat sfârşit, eu căpătasem puterea de a suporta toate umilinţele“.

Din cauza lipsei vitaminelor, ochii i-au fost invadaţi de excrescenţe roşii de carne, care-i provocau dureri mari. L-au salvat pachetele cu mâncare ale unui preot catolic. Eliberat din prizonierat, şi-a târât picioarele tot restul vieţii – deprindere din anii când li se luau şireturile de la încălţăminte. Aşa a ajuns la Paris – pe jos. Deseori, când era fotografiat de jurnalişti, scriitorul-preot apărea cu capul plecat: era sigur că în faţa lui sunt săli arhipline cu străini, nu avea de văzut nici un chip drag. Ai lui au fost ucişi sau deportaţi. De câte ori se gândea să rămână undeva, trebuia să plece. Nu întâmplător, în 1957, scria extraordinara carte despre un Sfânt Părinte exilat, Ioan Gură de Aur, atletul lui Hristos.

Exilaţii noştri înţeleg poate cel mai bine semnificaţia cuvintelor străin,înstrăinare. C.V. Gheorghiu a fost toată viaţa insultat şi de presa de stânga şi de cea de dreapta. Nimeni nu a vrut să audă adevărul întreg.

Holocaustiştii merg şi mai departe, victimizându-i pe partizani. Noi ne prefacem a nu cunoaşte suferinţa celor care trec prin mari pericole înfruntând cu cuvântul învinuirile viclene aduse acum poporului nostru. Suntem siguri, însă, că vom plăti scump această laşitate, de la vlădică până la opincă.

Chiar Alexandru Soljeniţîn se arată lipsit de onestitate şi loialitate faţă de români, când, în cartea sa Două secole împreună, scrie despre pogromurile din 1881 şi 1905 în Zona de Rezidenţă, unde erau toleraţi să locuiască evreii din Imperiul Ţarist: Kiev, Odesa, Kameniţa, Viniţa, Cernigov, Chişinău, Bălţi şi din alte 24 de oraşe din Imperiul Rus. „Violenţă barbară a creştinilor părăsiţi“, scrie Al. Soljeniţîn definind pogromurile. În majoritatea cazurilor n-au fost însoţite de omoruri – erau jefuite dughenele şi crâşmele. La Kiev şi Odesa au fost cele mai violente (soldate şi cu morţi), la Marea Neagră fiind implicaţi grecii, care erau rivali comerciali ai evreilor. Soljeniţîn afirmă, însă, că, în 1882, cel mai dur a fost pogromul de la Bălţi, unde, cică, a fost omorât un evreu. La Chişinău, datorită intervenţiei Bisericii, mişcarea care era gata să izbucnească a fost „înăbuşită în faşă“, dar, în cazul populaţiei Basarabiei, numai intenţia devine condamnabilă. Citiţi cartea Două secole împreună şi vă convingeţi că, atunci când este vorba de a evita răzbunarea evreilor, Soljeniţîn caută să o dirijeze dinspre ruşi spre români. Nu mai are cinstea intelectuală şi sufletească din Arhipelagul Gulag, unde poţi găsi aprecieri obiective despre cecenii, românii, lituanienii din lagăre şi închisori. Am putea întoarce o afirmaţie a lui Soljeniţîn împotriva lui citându-l: „Dacă cineva crede că modul acesta de a prezenta istoria este obiectivă, atunci nu vom ajunge niciodată la adevăr“.

Reportajele de pe front ale lui C. V. Gheorghiu au fost folosite mai târziu de Marin Preda ca sursă documentară în romanul Delirul. Consecinţele au fost aceleaşi: concentrarea atenţiei asupra lui Preda: să moară Preda!

Să vedem cine va mai avea curajul să călătorească singur printre tabu-urile impuse românilor.

 

1 octombrie 2011, Chişinău

 

Nina NEGRU

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors