Archive for the ‘Romani in lume’ Category

INVITAŢIE LA CENACLU – CHICAGO

Posted by solariu On November - 8 - 2012

Emoţii de toamnă

Gherman Pântea, remarcabilul primar al Odesei (1941- 1944)

Posted by Stefan Strajer On October - 30 - 2012

Gherman Pântea, remarcabilul primar al Odesei (1941- 1944)

 

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, USA)

 

Am fost sceptic că voi găsi ceva bun despre români în cartea lui Charles King, „Genius and Death in a City of Dreams: Odessa”, editura W.W. Norton & Company, 2011, având în vedere că se trata istoria oraşului din perspectiva evreilor. Când am citit însă caracterizarea făcută de autor primarului Gherman Pântea, drept cel mai bun din întreaga administraţie românească din Transnistria, am ciulit urechile. Nu citisem nimic despre el, nu l-am găsit nici în dicţionarele enciclopedice româneşti, deşi l-am căutat şi sub forma de Pantea sau Pintea. Pe internet există însă informaţii biografice detaliate preluate, în cea mai mare parte, din cartea lui Ion Constantin, „Gherman Pântea între mit şi realitate”, editura Biblioteca Bucureştilor, 2010.

 

 

Pe Charles King l-au impresionat, în primul rând, realizările lui Gherman Pântea ca primar al Odesei, un oraş care suferise distrugeri mari ca urmare a unui asediu de câteva luni, iar în al doilea rând poziţia sa faţă de represaliile dure luate de autorităţile militare române ca urmare a aruncării în aer a clădirii Comandamentului Militar Român.

Gherman Pântea a sosit la Odesa în 18 octombrie 1941, la două zile după trupele române, fiind numit primar de mareşalul Ion Antonescu în urma unei întâlniri din gara Chişinău dintre cei doi, din august 1941. Mareşalul Ion Antonescu nu-l cunoştea personal, dar probabil prestaţia lui Gherman Pântea ca primar al Chişinăului în trei mandate a contat în această numire.

Ruşii când părăseau un oraş, după ce evacuau nomenclatura, aruncau în aer uzina electrică, uzina de apă şi alte obiective ale infrastructurii, într-un dispreţ total faţă de proprii cetăţeni abandonaţi fără căldură, fără apă, fără alimente. La toate aceste probleme se adaugă decizia NKDV-ului de a arunca în aer fostul sediu, în care se instalase Comandamentul Militar Român. Explozia a avut loc în 22 octombrie 1941, ora 5:35 pm. Charles King afirmă că  „Every thing changed the day Stalin`s secret police decided to block up their own headquarters” (p.201). Spânzurătorile ridicate în intersecţiile oraşului în care atârnau cei executaţi ca represalii ordonate de autorităţile militare l-au impresionat pe primarul Gherman Pântea care i-a scris direct mareşalului că populaţia nu a fost implicată în atentat, cerând revocarea ordinului de represalii, ceea ce s-a şi întâmplat.1

În aceeaşi zi primarul Gherman Pântea tocmai publicase în Odesskaya Gazeta o proclamaţie în care promitea o întoarcere la normalitate şi egalitate între toţi locuitorii Odesei.

Generalul Nicolae Macici şi primarul Gherman Pântea l-au convins pe guvernatorul Gheorghe Alexianu, în 23 octombrie 1941, să întoarcă acea coloană cu ostatici, care urmau să fie executaţi la Dalnic, dacă mareşalul nu accepta ca ordinul să nu fie executat în totalitate.

Repune în funcţiune serviciile publice, inclusiv alimentarea cu apă şi electricitate. Restaurantele şi pieţele sunt redeschise. Pentru prima dată, după 20 de ani producătorilor individuali li s-a permis să-şi desfacă produsele. Iniţiativa particulară a fost încurajată, obţinându-se foarte lesne licenţă pentru diverse activităţi. Deşi primăria n-a impus taxe micilor întreprinzători particulari, lăsând la aprecierea lor să plătească cât cred ei că-şi pot permite, s-au strâns peste 130 de milioane de mărci2 din acest impozit voluntar. Această iniţiativă a primarului Pântea de a introduce un impozit benevol, despre care n-am ştiinţă să se mai fi folosit undeva, m-a impresionat în mod deosebit, mai ales că s-a aplicat într-un teritoriu aflat sub ocupaţie. Cât de mulţumiţi trebuie să fi fost odesanii de administraţia oraşului dacă au considerat, din proprie iniţiativă că trebuie să contribuie şi ei cu ceva pentru bunul mers al lucrurilor. Iată un occupant care nu jefuieşte teritoriul cucerit, dimpotrivă se ocupă de înflorirea lui. Opera, avariată puternic în timpul asediului, a fost reparată, inclusiv o mare orgă defectă de mult timp. Stagiunea 1942-1943 a avut loc într-o Operă repictată şi reparată cu 58 de reprezentaţii diferite, de la Boema la Evgheni Oneghin. Trei sferturi din reprezentaţii erau din clasicii europeni şi un sfert din cei ruşi.

A păstrat funcţionarii vechi din primărie. A folosit în administraţie şi în documentele emise limba română şi ucrainiană. El însuşi cunoştea pe lângă limba română şi limbile rusă şi ucrainiană. Multe publicaţii din Odesa erau în limba ucrainiană. A redeschis şcolile şi Universitatea.

Foto.Gherman Pântea primarul Odesei sustinand discursul de primire a mitropolitului Visarion Puiu.

El a salvat-o pe Elena Rudenko, sora generalului sovietic Tolbuhin, procurându-i medicamentele de care avea nevoie când s-a îmbolnăvit.

A organizat, pe cheltuiala guvernului, vizitarea Odesei de către grupuri de studenţi şi profesori de la Universitatea din Bucureşti, de la Asociaţia Profesorilor din România, delegaţi ai satelor, coruri, grupuri de dansuri populare şi jurnalişti. Secţia de tennis de câmp a Asociaţiei Sportive CFR a organizat turnee de tennis de două zile cu invitaţi. Un grup de elevi premianţi au fost răsplătiţi cu o excursie în această provincie. Erau atât de mulţi vizitatori încât a trebuit să fie înfiinţate cantine turistice pentru deservirea artiştilor, muzicienilor, profesorilor, elevilor, studenţilor şi demnitarilor sosiţi săptămânal din ţara mamă. „Oraşul exalta de prospeţime şi vitaliatate, un loc plin de tineri, ceea ce contrasta cu străzile şi pieţele goale din alte părţi din Europa de est ocupată” 3.

Deşi Pântea s-a opus deportării evreilor din oraş, Charles King îi reproşează că n-a făcut suficient în această direcţie. A reuşit să păstreze doar câteva duzini de artizani evrei, cu ateliere în centrul oraşului, profesorii de origine evreiască, evreii creştinaţi şi pe cei care au reuşit să obţină declaraţii scrise de la vecini sau prieteni că nu sunt evrei.4 Pentru copiii evrei rămaşi orfani a construit orfelinate în oraş.

Charles King recunoaste că nu numai Odesa înflorise în timpul administraţiei româneşti ci şi întreaga Transnistrie, sub guvernatorul prof.univ.Gheorghe Alexianu. Deşi nu-l priveşte cu aceeaşi simpatie pe guvernatorul Gheorghe Alexianu ca pe Pântea, recunoaşte meritele acestuia, amintind câteva din iniţiativele sale şi faptul că a fost decorat de Papa.5

Pântea a fost un om popular în Odessa” îşi amintea actriţa Tania Arnăutu în 1956.6

Charles King, vizitând Odesa în zilele noastre, este surprins însă de faptul că nu există nici un semn care să amintească de acest strălucit primar. Este intrigat de faptul că Puşkin7 care a stat două săptămâni în Odesa beneficiază de un bust, iar Gherman Pântea este total ignorat, numele său nefiind atribuit nici măcar unei străzi.8

Cine a fost Gherman Pântea…

El s-a născut în 13 mai 1894 la Zăicani, în nordul Basarabiei, într-o familie de români cu mai mulţi copii, părinţii fiind Vasile şi Ioana Pântea. Tatăl său era avocat. Când a început şcoala a avut dificultăţi cu limba rusă, în familie vorbindu-se doar româneşte. După terminarea liceului se înscrie la Universitatea din Odesa, dar nu apucă să o termine pentru că începe primul război mondial, este recrutat, trimis la Şcoala de Ofiţeri din Kiev apoi numit ofiţer translator pe lângă comandamentul Armatei a IX-a aflată pe frontul românesc. Declanşarea revoluţiei din februarie 1917, care a determinat retragerea de pe front a armatelor ruseşti, îl propulsează în poziţia de preşedinte al Sovietului Armatei a IX-a cantonată la Odesa. Împreună cu alţi ofiţeri basarabeni îi ajută pe soldaţii basarabeni să se organizeze într-un singur corp militar sub forma Forţei basarabene, care va constitui la Chişinău baza viitorului Sfat al Ţării. Pentru a legaliza această organizare se va deplasa la Moscova unde obţine iniţial acordul lui Kerenski, dar ulterior este emis un mandat de arestare pe numele său. În haosul care se instalează în Rusia însă apare un nou pol de putere la Petersburg. Gherman Pântea se deplasează la Petersburg unde obţine de la Lenin acordul pentru autodeterminarea naţională a basarabenilor.9 Când deputaţii basarabeni au creat Republica Democrată Moldovenească, Gherman Pântea a fost ales director al forţelor militare, subordonat direct lui Ion Inculeţ. La 27 martie 1918 când Sfatul Ţării a votat unirea cu România, Pântea a votat şi el pentru. Gradul său din armata rusă este recunoscut şi este numit maior în rezervă.

În septembrie 1919 îşi termină studiile universitare la Iaşi şi obţine licenţa în drept. Este primit în baroul din Chişinău şi în paralel cu avocatura editează un cotidian în limba rusă, ziarul Bessarabia. Ulterior editează un al doilea ziar în limba rusă. Intră în Partidul Naţional Liberal, ajunge deputat timp de zece ani la rând. Patru ani a fost vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. În 1938 a fost numit senator. A fost de trei ori primar al Chişinăului (1923, 1927-1928, 1932). În 1923 este trimis la Paris de către ministrul de externe I.G.Duca pentru a-l contacta pe ambasadorul sovietic Rokovski în vederea restabilirii legăturilor cu guvernul sovietic. Ruşii nu recunoşteau însă unirea Basarabiei cu România.

Îşi publică memoriile, primul volum în 1931, sub titlul Unirea Basarabiei. Rolul organizaţiilor militare moldoveneşti în actul unirii. Volumul al II-lea îl publică în 1937 sub titlul  Unirea Basarabiei. Două decenii de la autonomia Basarabiei.

După declanşarea la 22 iunie 1941 a războiului de eliberare a fost mobilizat la statul major al Armatei a IV-a. Generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei a IV-a, după eliberarea Chişinăului, îi cere să verifice o listă de 100 persoane indezirabile, ca să nu fi fost trecuţi din greşeală şi buni români. Cu această ocazie salvează viaţa lui Gheorghe Stere (fiul lui Constantin Stere) şi a lui Alexandru Mîţă.

Trădarea regelui Mihai şi a camarilei regale de la 23 august 1944 îl găseşte la Bucureşti. Guvernul Sănătescu întocmeşte în 24 august 1944 o primă listă de „criminali de război”. Ministrul de finanţe Gheorghe Potopeanu îl trece pe Gherman Pântea pe această listă şi cere arestarea lui. Această obedienţă nu l-a salvat pe Potopeanu care peste o lună este arestat şi el de ruşi.

Pântea este judecat de mai multe ori de tribunale ale poporului dar este achitat de fiecare dată datorită documentelor de nevinovăţie pe care le deţinea. Elena Rudenko trimite şi ea o scrisoare în care arată cum a fost ajutată de primarul Gherman Pântea. Totuşi se hotăreşte să părăsească Bucureştiul, îşi schimbă numele şi se mută la Craiova, la fratele său. În 1947 revine în Bucureşti cu intenţia de a contacta prietenii ca să găsească o soluţie de a părăsi ţara. Comisarul Alimănescu îl arestează şi-l dă pe mâna securităţii. Este anchetat de Nicolschi care-l confruntă cu denunţurile făcute împotriva lui de Gheorghe Stere şi Alexandru Mâţu, pe care-i salvase în 1941. Pântea este trimis la Jilava, fără judecată, pentru trei ani. În 1952 Tribunalul Militar l-a condamnat la 10 ani muncă silnică, ca criminal de război şi inamic al clasei muncitoare. În 1955 a fost amnistiat, dar în 1961 a fost din nou arestat până în 1964.

După eliberarea din închisoare a fost mereu supravegheat de securitate. Aceasta nu l-a împiedicat ca la moartea unor fruntaşi basarabeni ai unirii să ţină cuvântări curajoase.

A murit în 1968 în condiţii suspecte. Deşi era sănătos, după două zile de dispariţie de acasă familia a fost anunţată că a fost găsit căzut pe stradă. Este înmormântat în cimitirul Bellu.

Înflorirea Transnistriei în general şi a Odesei în special, în perioada 1941-1944, sub  administraţia românească, care i-a uluit pe istoricii străini, considerat ca un caz unic în Europa aflată sub ocupaţie, demonstrează că românii pot să fie buni administratori atunci când la vârf ajung oameni de înaltă ţinută morală ca primarul Gherman Pântea, guvernatorul Gheorghe Alexianu sau mareşalul Ion Antonescu.

*

Note

1. Charles King afirmă că Gherman Pântea ar fi atras atenţia autorităţilor militare despre pericolul potenţial al instalării comandamentului în sediul NKDV-ului. Cert este că exact cu o săptămână în urmă fusese aruncată în aer clădirea comandamentului german din Kiev, care fusese instalat tot într-un sediu al NKDV-ului. Ca şi la Kiev au urmat represalii, dorite de NKDV, pentru a aţâţa populaţia împotriva autorităţilor. Deşi a avut acces la documente de arhivă, Charles King preia cifra de 20.000 evrei executaţi, lansată de propaganda sovietică şi folosită în toate lucrările autorilor de origine evreiască. Ea a fost obţinută prin înmulţirea numărului (aproape 100) al ofiţerilor ucişi în explozie cu cifra 200, numărul de ostatici care ar fi trebuit executaţi pentru fiecare ofiţer asasinat conform ordinului dat de mareşalul Antonescu. Nici Comisia Wiesel nu dă cifra exactă, folosind-o pe cea evazivă de 20.000. Radu Theodoru în „A fost sau nu Holocaust“ ed. Lucman, 2003, dă cifra exactă de 417, prin însumarea execuţiilor efectuate de cele 4 regimente din Odesa (pag.299). Primarul Gherman Pântea, în documentele sale avansează cifra de 430, apropiată de cea găsită de Radu Teodoru. Ea este confirmată indirect de un martor ocular, Rubin Udler (avea 16 ani în 1941), care descrie cum privind pe str. Karl Marx, spre gară, a văzut o spânzurătoare în care atârnau patru trupuri şi un grup de 20-25 ostatici, escortati de soldaţi români. La intersecţia cu strada sa au mai fost spânzuraţi trei, iar al patrulea care a încercat să fugă a fost împuşcat. Fiecăruia i se citea sentinţa de condamnare la moarte. Amintirile lui Rubin Udler au fost publicate în “Flares of Memory. Stories of Childhood during the Holocaust”, editori Anita Brostoff şi Cheila Chamonitz, editura Oxford University Press, 2001. Că în arhiva preluată de sovietici, ajunsă şi la Washington, sunt date exacte confirmă chiar Charles King care preia următoarele date din Raportul prefectului din 11 aprilie 1942: ”32 643 evrei au fost evacuaţi, 847 au murit în ghettou şi 548, inclusiv gravide, se aflau în spitalul ghettou-lui” (pag.217).

Dacă pe Charles King şi pe ceilalţi autori evrei îi înţelegem că nu pot să-şi publice lucrările dacă nu sunt menţionate anumite lucruri (în acest caz cifra 20.000), pe respectabilul nonagenar Neagu Djuvara nu l-am înţeles de ce la emisiunea din 3 iunie 2012 de pe Antena 3 dă cifra de 19.000 evrei „stropiţi cu petrol şi arşi de vii din ordinul mareşalului Antonescu, la Odesa“. Ulterior, văzând o carte de-a domniei sale publicată de Humanitas, am înţeles de ce a făcut-o. Moderatorul Adrian Ursu a primit „informaţia” fără să clipească.

2. Pentru a vă face o imagine despre valoarea acestei sume, facem precizarea că salariul unui inginer era de 1.000 mărci pe lună, al unui supraveghetor dintr-un magazin de 400 mărci pe lună iar cu 100 de mărci se puteau cumpăra trei kilograme de salam de bună calitate sau o pereche de gâşte grase.

3. Aceste date sunt preluate din memoriile lui Vladimir Petrov: “Escape from the future; the incredible aventures of a young Russian”, Ed . Indiana University Press, 1973.

4. Respectivul prieten trebuia să semneze o declaraţie că-l cunoaşte pe d-nul… din anul…, că ştie că nu este evreu, dar este de origine…, că n-a fost în paridul comunist şi că a locuit la adresa… înainte de…Werth în „Rusia at War”, 1941-1945, pag.817, citat preluat din cartea lui Charles King.

5. Faptul că papa Ioan Paul al II-lea când a vizitat România în 1998 a solicitat să se întâlnească cu Şerban Alexianu, fiul fostului guvernator, demonstrează consecvenţa şi verticalitatea Vaticanului, neînfluienţat nici de sentinţa Tribunalului Poporului şi nici de denigrarea practicată de anumiţi istorici la adresa lui Gheorghe Alexianu. Vizita Papei în România este considerată de Vatican drept cel mai semnificativ eveniment al pontificatului lui Ioan Paul al II-lea din anul 1998. M-am convins de acest lucru în anul 2011 când aflându-mă în Piaţa Sfântul Petru am zărit între tablourile care flancau piaţa, câte unul pentru fiecare an pontifical; pe cel în care Prea Fericitul Patriarh Teoctist îl îmbrăţişa pe Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea, indicându-se anul 1998. M-am simţit mândru că sunt român. Peste câteva luni aflându-mă la Bucureşti, am fost stupefiat să-l văd pe Prea Fericitul Patriarh Daniel pe un panou publicitar, amplasat în apropierea Palatului Justiţiei, făcând reclamă agenţiei de turism a Patriarhiei, îndemnând creştinii să viziteze Ţara Sfântă. 

6. Fred Şaraga, „În Transnistria. Primii paşi: Odessa“, Sliha, 1956, citat preluat din cartea lui Charles King.

7. Colonelul Măldărescu, fost aghiotant al mareşalului Antonescu, povesteşte o întâmplare legată de un bust al lui Puşkin, într-un manuscris predat istoricului Gheorghe Buzatu, tipărit apoi în lucrarea Istorie interzisă. După eliberarea Chişinăului, generalul Antonescu plimbându-se prin oraş vede un soclu de pe care lipsea statuia. Se apropie şi citeşte numele de pe soclu, Puşkin, întreabă ce s-a întâmplat cu statuia şi află că bustul a fost dat jos din ordinul unui general. Dispune imediat ca bustul să fie pus la locul lui, argumentând că „geniile sunt deasupra politicii“.

8. În anul 2010 la iniţiativa lui Mircea Druc s-a montat o placă memorială în Chişinău iar o stradă din acelaşi oraş a primit numele Primar Gherman Pântea.

9. Unii sunt sceptici privind faptul că Pântea ar fi obţinut de la Lenin acordul pentru autodeterminarea naţională. În teoria marxist-leninistă există un asemenea concept de autodeterminare naţională a popoarelor, dar în cadrul lagărului comunist. Probabil că Lenin la o asemenea autodeterminare se referea, în timp ce Pântea se gândea la altceva.

Loteria Vizelor SUA 2014

Posted by Stefan Strajer On October - 28 - 2012

Loteria Vizelor SUA 2014

Programul si conditiile de participare

 Programul Loteria Vizelor (Diversity Visa) pentru anul 2014 se va derula in perioada 2 octombrie – 3 noiembrie 2012 (informatii de la Ambasada SUA – Bucuresti). “Inregistrarile pentru programul DV-2014 trebuie transmise electronic in perioada care incepe marti, 2 octombrie 2012, si se incheie sambata, 3 noiembrie 2012. Inregistrarea incepe si se incheie la ora 12:00 PM ora de vara a Coastei de Est (GMT-4). Solicitantii pot accesa formularul electronic E-DV la adresa www.dvlottery.state.gov numai in perioada de inregistrare. Solicitantii sunt sfatuiti sa nu astepte pana in ultima saptamana a perioadei de inregistrare pentru a se inscrie. Cererea foarte mare poate duce la intarzieri la conectarea online. Nicio inregistrare nu va fi acceptata dupa orele 12:00 PM, ora de vara a Coastei de Est (GMT-4) a zilei de 3 noiembrie 2012. Participarea la program este gratuita. Guvernul SUA nu angajeaza consultanti sau servicii particulare din afara pentru a opera programul DV. Orice intermediari sau alte persoane care ofera asistenta pentru a pregati o cerere de participare o fac fara autorizarea sau consimtamantul Guvernului SUA”, se arata in comunicatul Ambasadei Statelor Unite.

Cerintele de calificare presupun ca solicitantul sa indeplineasca atat conditia de a fi nascut intr-o tara care participa la program, cat si criteriul educational, adica sa fie absolvent de liceu, cu diploma de bacalaureat sau in ultimii cinci ani sa fi lucrat cel putin doi ani intr-o meserie care se califica. Pentru determinarea calificarii pe baza experientei in munca se va folosi baza de date O*NET OnLine (www.onetonline.org) a Departamentului Muncii al SUA. Inainte de a trimite o inregistrare la programul DV-2014, solicitantii sunt rugati sa consulte instructiunile detaliate ale programului, care se gasesc pe pagina de internet a Ambasadei Statelor Unite http://romania.usembassy.gov/ precum si pe pagina de internet a Departamentului de Stat www.travel.state.gov Solicitarile care se califica vor fi selectionate in mod aleatoriu de un computer. Toti participantii la program pot sa verifice statutul solicitarii lor pe pagina de internet E-DV la www.dvlottery.state.gov la sectiunea Entrant Status Check, pe baza numarului de confirmare, incepand cu data de 1 mai 2013 si pana la data de 30 iunie 2014. Aceasta va fi singura modalitate prin care castigatorii din cadrul programului de loterie vor fi instiintati despre selectionarea lor in programul DV-2014. Departamentul de Stat nu va trimite prin posta scrisori catre cei selectionati in cadrul programului Diversity Visa. Cei care au fost selectionati nu vor mai primi instiintari despre selectionarea lor prin e-mail. Ambasada SUA nu face publica lista castigatorilor. “Daca veti primi un e-mail sau o scrisoare care va anunta ca sunteti selectionat in cadrul programului Diversity Visa si ca, pentru a vi se procesa cererea, trebuie sa trimiteti o suma de bani prin transfer electronic catre o anume persoana din cadrul Ambasadei, luati aminte ca acel mesaj nu este legitim. Departamentul de Stat nu va va solicita sa trimiteti bani prin posta sau prin alte modalitati de transfer electronic”, avertizeaza Ambasada SUA.

 

O mineriadă cu sex şi fanfară

Posted by Stefan Strajer On October - 23 - 2012

O mineriadă cu sex şi fanfară

 Grid Modorcea (New York)

 În Bucureşti, unde sunt sute de cinematografe, cauţi cu lumânarea un film românesc. Nu sunt programate decât la cinematograful UCINicilor, Studio. Şi doar atunci când e vreo premieră sau un eveniment special, cum a fost Săptămâna filmului românesc şi mondial.

Aici am putut vedea filmul lui Dan Piţa „Ceva mai bun de la viaţă” (2012), împreună cu încă trei spectatori. Acest lucru nu m-a mirat, nu m-a mirat nici că era subtitrat în engleză, salvarea mea, mi-am spus, fiindcă sunetul este execrabil, ca la toate filmele româneşti. Salvarea lor stă în subtitrare.

Imaginaţi-vă numai că în acest film un cuvânt românesc se aude după ce pe ecran se derulează vreo 20 de replici în engleză, apoi îi vedem şi pe vorbăreţi, doi tineri care urcă un munte de cenuşă, de parcă vin dintr-o groapă adâncă, fără fund, şi vor să iasă la suprafaţă. E Valea Plângerii, „cetatea huilei” Petroşani, care seamănă şi cu peisajul din Roşia Montană, filmat în „Nunta de piatră”. Suprafaţă care, pentru ei, cum vom afla din film, înseamnă America.

E povestea emigranţilor americani, dar care nu se petrece la cumpăna dintre secolele 19 şi 20, ci după Mineriadele post-decembriste, când au evadat în toate colţurile Occidentului şi ale Americii circa 4 milioane de români.

Despre acest exod în masă vrea să ne vorbească Dan Piţa. Despre cauzele lui. De fapt, nu cred că el, ci scenaristul Răzvan Popescu. Care imprimă filmului o modestie de care Dan Piţa nu avea nevoie. Mulţi aşteaptă să se arate gheara de leu rănit a lui Dan Piţa. Unul din cei mai buni regizori români în viaţă, a făcut puţine filme după ’89 şi ele foarte modeste, precum „Omul zilei”. O cauză majoră ar fi lipsa de scenarii. A continuat să colaboreze cu Răzvan Popescu (vezi şi „Femeia visurilor”), pentru funcţiile lui înalte, un discutabil scriitor însă, care se autoplagiază, fiindcă acum, iată, a produs o variantă a filmului „Prea târziu” (1996), în regia lui Lucian Pintilie.

Nu se întreabă de ce filmele semnate de cei mai buni regizori români au ieşit atât de slabe? Fiindcă subiectele sunt întârziate, vin prea târziu! Şi scenariul la „Prea târziu” era tot cu mineri, dar pe o latură poliţistă, anchetarea morţii unui miner. Aici, în „Ceva mai bun de la viaţă”, sărim la formula din „Scarecrow” (1973). Tot doi rătăciţi care îşi caută un sens, îl găsesc în munca grea de mină, dar ei nu sunt făcuţi pentru muncă, nici când ajung în afacerea cu angajările peste hotare. Ei nu văd nici o ieşire din această lume închisă decât evadarea.

Şi evadează, dar vor fi prinşi şi urcaţi în duba poliţiei. Finalul e un cadru lung, foarte lung, din unghiul lor subiectiv, aflaţi cu cătuşe la mâini, în dubă, privind prin gratiile ei apusul magic din zare. Şi vedem gratiile, gratiile României suspendate, din care nu se poate evada. Adică poţi evada, dar în iluzie. Evadarea în America este o totală iluzie ca şi „goana după aur”, cum o numea Chaplin. Cunosc sute de emigranţi români ca personajele lui Piţa, dar care trăiesc la New York ca în Dămăroaia. Îi numeri pe degete pe cei care au reuşit. Ei nu ştiu să facă nimic. Aici e nevoie, ca să-ţi găseşti un loc demn de muncă, numai de profesionişti.

Ce ştiu să facă Mateo şi Ginel? Ca şi ceilalţi mineri printre care vedem cum s-au infiltrat securiştii, îmbrăcaţi la fel, minereşte, ca în secvenţa când minerii sunt antrenaţi de un lider, un fel de Cozma, să meargă la Bucureşti, să protesteze, nici ei nu ştiu pentru ce! Şi îi manevrează securiştii, aşa cum un colonel Raţ îi manevrează şi pe cei doi eroi, într-o relaţie total falsă (îi ia din gunoaie să-i facă oameni, adică mineri!). E o totală iluzie să evadezi când nu ştii unde evadezi, mai ales când nici în ţara ta nu ai dovedit că ai făcut ceva!

Mateo (Corneliu Ulici) şi ţiganul Ginel (Dragoş Dumitru, foarte prost distribuit, un antitalent) sunt nişte epave şi nimeni nu are nevoie, mai ales în ţările puternic dezvoltate, de epave. Plus că marea eroare stă în titlu. Viaţa prin ea însăşi este supremul bun. Viaţa nu-ţi poate da mai mult. Odată ce exişti, tu trebuie să-i dai vieţii, nu ea ţie. Viaţa e aşa cum şi-o fac oamenii. Ce fel de viaţă şi-au făcut Mateo şi Ginel? Sau ce fel de viaţă le-a făcut societatea în care s-au născut, care i-a împins spre mizerie, spre o viaţă de cerşetori?! Titlul trădează o modestie în gândire, un vizionarism rudimentar.

Dovadă personajele principale, care sunt defecte, prost construite, confuze. E total neconvingătoare evoluţia lor, trecerea lor dintr-o stare de vagabonzi într-una de şefi cu repartizarea muncitorilor pe listele de plecări din ţară, unde ajung să învârtă bani. La fel, dispariţia lui Ginel, care cade în apă, într-o fântână părăsită, din care nu a mai rămas decât imaginea lui Hristos pe pereţii ei.

E pedeapsa divină la lipsa lor de credinţă? Mateo îşi caută „fratele de cruce” prin păpuriş până e „salvat” de o mână de poliţist, ca în filmul „Accident” (1977) al lui Nicolaescu, ca apoi să-l descopere în dubă! Îi găsise deci poliţia prietenul! Mai e o ciudăţenie cu o tânără punk, violată şi arsă cu ţigara, găsită de cei doi undeva, într-o vale, pe care o văd că încă mişcă şi o duc la şosea, să o salveze (probabil o secvenţă ratată din filmul „Concurs”).

De asemenea, şi dragostea lui Mateo la prima vedere e trasă de păr. Caroline (Anastasia Dumitrescu) e o fată frumoasă. Nu se încurcă cu primul venit. Şi ea are un trecut, nu?!, nu începe viaţa cu o relaţie total şubredă. O fi moartă după sex?! Doar n-o fi vreo prostituată printre mineri!?

Oricum, filmul e ca o mineriadă cu sex dusă la groapă. Un fel de priveghi, de înmormântare. Dovadă că mereu trece prin cadru o fanfară, chiar şi prin pustietatea huilei, sau auzim un bocet manelist despre mamă (de aceea, îl tot cântă cei doi orfani!). Actorii principali sunt descoperiri ale regizorului, sunt debutanţi. Dar nu conving, poate cu excepţia lui Corneliu Ulici.

Filmul oscilează între povestea ilogică a scenariului şi evadările cinematografice ale lui Dan Piţa, care simte capcana şi vrea să iasă din înfundătura scriiturii.

Noul Val e departe de limbajul cinematografic aşa cum îl mânuieşte Piţa. Toate secvenţele sunt lucrate, bine studiate, au fior artistic. Ceea ce la Noul Val n-ai să vezi. Noul Val străluceşte printr-un realism minimal. Nici devizul lui Piţa nu a fost mai mare ca al unui Puiu et co, dar a căutat locuri de filmare neobişnuite, a venit cu o plasticitate de maestru (imaginea Dan Alexandru). Decorul şi locurile de filmare sunt de Oscar. Deşi spaţiul pare acelaşi, felul cum sunt panoramările îl fac să fie ca un labirint. Desigur, apar câteva obsesii ale regizorului, cum ar fi planurile cu liftul, care fac un contrapunct cu „Hotel de lux”. Amintesc mai degrabă de „Duminică la ora 6”.

Dar ceea ce este minunat, şi nu s-a văzut nici la Pintilie, nici la Daneliuc, este o splendidă asimilare a neorealismului. Vedem cadre comparabile cu filmele lui Pasolini şi mă gândesc în primul rând la „Acatone” şi la maidanele din „Mama Roma”. Dar e şi mai mult. E o imagine post-apocaliptică. Şi în România a fost un război demolator, denivelator, iar degradarea continuă! Totul devine un munte de cenuşă, ca în Crematoria, zona vulcanică din faimosul „Riddick”, imagine tipic post-apocaliptică. Şi lumea se naşte din nou, o ia de la capăt.

Păcat că aceste idei nu au susţinere în substanţa filmului. Sunt deduceri. Sunt ceea ce ne-ar plăcea nouă să fi fost în acest film, dacă Dan Piţa ne-ar fi dat ceva mai bun. O parabolă, de pildă. Aşa cum şi eroii lui vor ceva mai bun de la viaţă şi noi aşteptăm ceva mai bun de la Dan Piţa. Care, nu ne îndoim, e în căutarea acestui ideal.

 

 

 

 

Biblioteca V.A. Urechia – Un colţ de Americă

Posted by Stefan Strajer On October - 9 - 2012

Biblioteca V.A. Urechia – Un colţ de Americă

Autor: Elena Ignat

Dacă vreţi să găsiţi un colţ de Americă în România, o Americă spirituală, cu totul specială, fiindcă este trecută prin ochii şi sufletul scriitorului Grid Modorcea, un dunărean get-beget, trebuie să mergeţi la Biblioteca V.A. Urechia din Galaţi şi să-l cunoaşteţi pe directorul ei, prof. Zanfir Ilie, el însuşi un om umblat prin America, şi să-l întrebaţi de ce, cum şi în ce fel Biblioteca V.A. Urechia îşi revendică acest titlu special.

Şi e suficient să spunem că zilele trecute Grid Modorcea şi-a lansat aici a 77-a carte, un bildungsroman intitulat Pluta, cu subtitlul Din Bădălan la New Zork, în care povesteşte călătoria sa cu pluta spirituală din locul natal, Bădălan, în locul unde trăieşte în prezent, Manhattan, New York. Este o carte unică în literatura română şi nu numai. Nici Borges şi nici Kundera sau alt scriitor contemporan nu au realizat această paralelă dintre locul copilăriei şi a doua lor copilărie, la senectute. Grid Modorcea face din  Bădălan un fel de cervantesc La Mancha sau Macondo al lui Márquez, un Humuleşti sau un Ipoteşti românesc, cu diferenţa că acest loc îl compară inspirat cu Manhattan-ul zilelor noastre, unde trăieşte.

Rămâi uimit câte puncte comune există între cele două extreme şi ele se datorează inspiraţiei divine. Cu adevărat aici este vorba de o asemenea inspiraţie întrucât pluta, pluta de la undiţă, devine un  simbol nu numai particular, dar şi universal, devine o metaforă a omului şi a lumii. Fiecare om are o plută interioară care ţicneşte în fiinţa lui, iar el pescuieşte în funcţie de pricepere şi şansă. Nu mai vorbesc de formidabila asociere dintre plută şi mouse, dintre baltă şi ecranul computerului. Sunt pagini antologice în această carte care face legătura între două lumi atât de diferite, dar cu multe ţicnituri comune. Prin ediţia engleză a cărţii, speram ca Bădălanul şi oraşul nostru să fie cunoscute şi de americani. Şi nu numai. Mai mult, aşa cum a mărturisit Grid Modorcea la lansare, intenţia sa şi a directorului Zanfir Ilie este realizarea unui film pe baza acestei cărţi, evident, o coproducţie româno-americană.

Dar la Biblioteca V.A.Urechia puteţi găsi şi celelalte cărţi despre America scrise de Grid Modorcea. Unele le-a lansat aici de curând. Să le enumerăm: romanele Mort după America şi Răstignit în America, volumul I’m Sorry, America sau Despre sminteală, apoi, cele mai recent lansate, Filmul american, ediţie română şi engleză, cu titlul The American Film as it’s never been told before, şi nu în ultimul rând Fine Arts in America. An Adventure in Paradis, o carte unicat despre experienţa autorului în galeriile şi muzeele americane, o aventură fascinantă în arta universală, New York-ul fiind azi cu adevărat paradisul artei plastice mondiale.

Deşi cartea de artă în America este regină, volumul lui Grid Modorcea este o raritate şi acolo întrucât este o carte trăită, e o mărturisire directă, vie, a unei experienţe fără grad de comparaţie. Criticii americani au rămas surprinşi de sutele de expoziţii pe care le comentează autorul, cuprinzând toate galeriile şi muzeele din New York, unde se concentrează arta mondială, cu valorile ei cele mai importante. Dacă The American Film a fost lansată prima oară la Tribeca Film Festival, cel mai mare festival de film din lume, creat de Robert de Niro la New York, Fine Arts in America va fi lansată la galeriile americane Stux, Geisberg şi Dacia, galeria unui român din Arpaş.

Nu putem să nu amintim şi alte două cărţi, cu totul originale, scrise de Grid Modorcea în America, adevărarte bijuterii critico-literare numite Amor la binea sau Istoria filmului erotic românesc, un dar în Anul Caragiale, un adevărat tratat despre amor aplicat la istoria filmului românesc, şi Jaful secolului, despre pirateria cu opere de artă, jaf cărui i-au căzut victime artişti de geniu, de la un Rembrandt şi Goya la Van Gogh şi Mircea Ciobanu sau Constantin Antonovici, cazuri incredibile.  

În afară de aceste veritabile punţi între România şi America, între sensibilitatea europeană şi cea americană, la V.A.Urechia mai puteţi găsi şi filmele americane ale lui Grid Modorcea, serialul Cu tezaurul credinţei în Lumea Nouă şi filmul Nostradamus, cu participarea românului Vlaicu Ionescu, un nostradamolog de renume mondial emigrat în anii ‘70 la New York, unde a şi murit. Sunt filme document despre istoria comunităţii româneşti în America, începând cu primii români care s-au stabilit pe pământ american (la Boian, la nord de Edmonton), apoi la Cleveland, Detroit şi în toată America.

În fine, trebuie să mai spunem că în Biblioteca noastră se mai află şi manuscrisele cărţilor mai sus pomenite, o adevărată comoară, cu care ne mândrim.

Cu adevărat, la Biblioteca V.A. Urechia un colţ de Americă este la ea acasă, aici ţicneşte o plută spirituală, care speram că să dea în continuare multă roadă şi să fie model şi pentru alţii.

 

Bibliotecar Elena Ignat

 

DEFINIŢII EPIGRAMATICE

Posted by solariu On September - 3 - 2012

FEMEILE

Sunt ciute suple, graţioase,
Cu ochi frumoşi şi sâni superbi;
Cu cât acestea-s mai frumoase
Cu-atât și soţii lor mai cerbi.

~

MĂGARUL

Măgarul, dacă vrei să ştii,
E-un patruped interesant:
E-acel ce face măgării
Aproape cât un guvernant.

~

MINIJUPELE

Sunt haine pline de lipici,
Pe post de fuste sau de rochii;
Cu cât acestea sunt mai mici,
Cu-atât mai mari se cască ochii.

~

GINECOLOGUL

E un medic cunoscut
Prin eforturile sale
Drept un mare Institut
De Sondaje… Digitale.

~

PARLAMENTUL

Se ştie că-i un fel de han,
Cu un specific românesc,
În care unii dorm buştean
Pe banii celor ce muncesc.

~

STRIPTIZUL

E dansu-acela dintre bare,
Pe care-l practică o fată
Extrem de lungă în picioare;
Şi lungă şi destrăbă/lată.

~

MĂRŢIŞORUL

Simbolul care vrei-nu vrei,
Îţi spune lucrurile-n faţă:
Fidelitatea -la femei-
Atârnă de un fir de aţă.

~

MONICA LEWINSKI

Doamna care le învaţă
Pe femeile cuminţi
Cum să reuşească-n viaţă
Fără-a strânge mult din dinţi.
~
CÂINELE

Definirea lui e clară:
Este tipul de potaie
Căreia, la noi în ţară,
Multă lume frunze-i taie!

 

Ciprul, după cum aţi putut constata din însemnările mele de călătorie completate cu informaţii din diverse surse documentare şi umane ce mi-au folosit în elaborarea acestui grupaj de impresii, reprezintă una dintre cele mai interesante destinaţii exotice, pentru că aici, istoria, mitul, cultura greacă veche – ţesută pe alocuri cu frânturi din istoria atâtor alte naţii care au stăpânit insula de-a lungul secolelor – se regăsesc în tot ceea ce ţi se oferă. Aici găseşti un mix de culturi şi civilizaţii străvechi care te ţine cu adrenalina sus, indiferent în ce parte din insulă ai ajunge.

 

Însă nu se poate neglija nici un alt aspect, foarte agreat de vizitatori – oferta gastronomică a Ciprului turistic – care este fabuloasă. Am amintit pe parcursul incursiunii mele în tainele insulei de bucătăria cipriotă, pentru că aici poţi deveni un răsfăţat fără pereche al celor mai diversificate şi atractive preparate culinare; ce să mai vorbim despre gustul, prezentarea şi modul în care eşti poftit la masă fară a-i putea refuza pe cei care-ţi sunt gazde. Spiritul negustoresc, la fel de dezvoltat ca şi în cazul grecilor (să nu uităm că aproape 80% din populaţie este de sorginte greacă!) se simte peste tot în Cipru; fiecare tavernă, fiecare restaurant cipriot te întâmpină cu specificul lui şi-ţi este peste putinţă să rezişti tentaţiei, pentru că prin natura lor, localnicii adoră să mănânce bine!

 

Dar petrecerile? Acestea devin adevărate festinuri, nu trebuie să te miri dacă vezi în curţi, în grădini sau chiar pe trotuar – dacă altă posibilitate nu există – acele grătare tradiţionale numite „foukou”, pe care se prepară vestita „souvla”, stropită din plin cu vinuri din cele mai bune şi mai renumite pe insulă. Şi în fiecare weekend poţi vedea localnicii cum se distrează şi mai ales, ai ocazia să simţi îmbietoare arome care-ţi stimulează imediat pofta de a gusta o „souvla” preparată… „ca la mama ei”! Grătar, grătar şi iar grătar, asta auzi peste tot dacă e vorba de petrecere iar petreceri sunt la tot pasul. Dar există, în acelaşi timp o paletă considerabilă de preparate culinare şi băuturi care se pot experimenta şi, credeţi-mă, nu aveţi timp să vă plictisiţi de-aceleaşi feluri de mâncare şi nici să regretaţi!

 

Dacă n-aţi văzut filmul My Big Fat Greek Wedding merită s-o faceţi, şi asta pentru simplul motiv că aveţi ocazia să vă răsfăţaţi privirile cu cele mai apreciate preparate din Cipru; reţin o replică bună de tot care vine în susţinerea afirmaţiei anterioare şi care suna cam aşa: „când cobori din avion în Cipru, primul lucru care te întâmpină şi-ţi aminteşte locul unde eşti, este aroma inconfundabilă de souvlaki!” Şi aşa este, te înnebuneşte aroma aceea! Carnea de porc şi miel au întâietate în topul preferinţelor localnicilor, dar nici puiul nu este neglijat. Carnea de vită, însă este mai puţin agreată. Şi ciprioţii mănâncă bine nu numai la petreceri, ci în general, pentru că bucătăria lor este o adevărată artă.

 

Nici vegetarienii nu sunt păgubiţi de plăcerea degustării celor mai variate şi sofisticate meniuri fără carne. Perioadele de post religios, cunoscute sub numele de „Nistia”, în preajma Paştelui sau Crăciunului precum şi în perioada festivalurilor religioase oferă ocazia degustării celor mai sublime mâncăruri vegetariene gătite cu măiestrie din legume, care aici se găsesc proaspete pe tot parcursul anului. Dar produsele din peşte şi fructe de mare? Şi în această latură a bucătăriei tradiţionale greco-cipriote oferta de preparate este excepţională şi foarte variată.

 

Am avut ocazia, nu o dată, să particip la diverse evenimente unde se prepară sub ochii noştri „souvla”: bucăţile de carne de porc, miel sau pui, tăiate cuburi, asezonate cu sare, oregano, busuioc şi suc de lămâie se trec în frigărui mari şi se rumenesc lent peste cărbunii aprinşi din „foukou”, apoi se servesc cu pâine – tradiţionala „pitta” – şi salată grecească. În Cipru se mai întâlneşte şi o altă varietate de „souvla”, numită „souvlakia”, bucăţile de carne preparate în acelaşi fel, dar mai mici, trase pe frigărui şi ele mai mici. Dar să vedeţi cum se rumeneşte mielul întreg, că te ameţesc aromele pe care le degajă când se perpeleşte „dumnealui” deasupra jarului şi-ţi stimulează glandele salivare de-ţi vine să rupi din el câte-o ciosvârtă, chiar dacă-i pe jumătate copt! Şi aşa să vă închipuiţi că tot ritualul se desfăşoară în jurul acestor grătare tradiţionale pe ritmuri inconfundabile de muzică grecească. Trai pe vătrai, măi frate, să tot trăieşti aşa!

 

Gyros-ul este o altă specialitate, grecească, dar care se prepară şi în Cipru, similar cu „souvlaki”, însă nu este de notorietate; constă dintr-o bucată mare de carne de porc, miel, carne de vită sau de pui, coapte încet pe o frigare, asezonate cu foarte multe ierburi şi condimente mediteraneene ce-i conferă un gust unic. Gyros-ul este, practic, o mâncare fast-food foarte, foarte populară în Grecia, dar răspândită acum şi în alte ţări europene, unde intreprinzători din Grecia, Cipru, Turcia şi Orientul Mijlociu au deschis business-uri profitabile şi renumite în care acest preparat este baza.

 

Keftedes” sunt chiftele tradiţionale cipriote, o altă specialitate din carne tocată în amestec cu tot felul de arome, cu cartof ras, care se prăjesc în baie de ulei sau pe grătar. De „Koupepkia”, – sărmăluţele în frunză de viţă de vie sau în cupe de floare de dovleac, umplute cu orez, roşii şi carne tocată am mai pomenit în unul din capitolele anterioare şi de „kleftiko” la fel – o bunătate de carne de miel, lăsată pe os, care se coace în lut câteva ore bune; am ţinut să le reamintesc şi aici pentru că aceste sortimente gastronomice ocupă un loc important în oferta bucătăriei cipriote. Ştiţi că la „koupepkia” bucătarii ciprioţi adaugă şi scorţişoară? Da, au un gust un piculeţ diferit dar sunt bune, însă nu reuşesc să egaleze sarmalele noastre româneşti în foi de varză murată şi cu ciolan afumat printre „păpuşile” ce înoată în sucul acela delicios, deşi puţin prea gras, dar cu inconfundabila aromă de afumătură!

 

Mezelurile sunt de asemenea la mare căutare în Cipru, datorită ingredientelor şi condimentelor specific mediteraneene folosite ele având un gust deosebit de cele româneşti. În foarte multe restaurante şi taverne cipriote veţi găsi,cu siguranţă, printre multiplele feluri de preparate ce intră în meniu, „pastourma” – cârnaţi picanţi, din porc, mai ales, pregătiţi pe grătar sau la tigaie, cu „pitta” alături, la micul dejun. Mai mult în Grecia, dar şi în Cipru, în unele restaurante se serveşte „loukanika”, un mezel din carne de porc, de obicei, marinată în vin şi asezonată cu tot felul de ierburi şi condimente, inclusiv coriandru şi ardei, ţinut la uscat şi servit fie ca aperitiv uscat, în sandwich-uri sau fiert şi făcând parte din atât de cunoscutul „mezze” cipriot, nelipsit din niciunul din localurile de alimentaţie publică.

 

Dar unul dintre cele mai gustoase mezeluri cipriote este „lountza”, jambon de porc ţinut la saramură şi afumat, marinat în vin, servit – fie inclus în „mezze”, fie fiert, pe „souvla”. Altă delicatesă cipriotă după care-ţi lasă gura apă este „zalatina”, un fel de carne fiartă şi cap de porc gelifiate, un gen de piftie dar cu un gust diferit datorat condimentelor folosite. Stufatul de la noi, acea grozavă tocăniţă de miel cu ceapă verde multă, pe care o gătim în special primăvara, se regăseşte în bucătăria cipriotă sub denumirea de „stifado” şi este preparată din carne de vită sau iepure cu ceapă multă, multă, o delicatesă foarte, foarte gustoasă!

 

Dacă eşti amator de peşte şi fructe de mare, în Cipru te poţi răsfăţa zilnic cu astfel de preparate! Peşte de toate felurile, somon, tsipoura, sabie şi alte specii preparate la tigaie sau grătar, servit ca fel de sine stătător sau făcând parte din celebrul „mezze” pe baza de peşte şi fructe de mare, de data asta. Fructele de mare sunt foarte căutate pe insulă şi se regăsesc în meniul fiecărui restaurant, dar sunt şi multe localuri cu specific de peşte şi fructe de mare unde puteţi servi adevărate bunătăţi minunat preparate de ciprioţi. Kalamari, la grătar sau rumeniţi în ulei, crocanţi, aurii şi serviţi cu salată grecească şi lămâie, caracatiţă, sepie, scoici, gătite toate excepţional, toate într-o prezentare de excepţie şi emanând nişte arome de-ţi lasă gura apă.

 

Vegetarienii se pot simţi în fieful lor în Cipru pentru că fructele şi legumele mereu proaspete sunt în atenţia bucătăriei cipriote şi sunt gătite în nenumărate feluri; aici am învăţat multe metode de preparare sănătoasă a legumelor şi mai ales în timpul verii caniculare, zilnic, cel puţin un fel vegetarian avem în meniu. Măslinele, verzi şi negre, conservate în diverse feluri, combinaţii care nici nu-ţi trec prin cap, dar gustoase de mama focului, sunt folosite la aperitive, salate sau diverse mâncăruri gătite. Cipru exportă cantităţi considerabile de măsline şi ulei de măsline. La foarte mare căutare sunt măslinele Kalamata, excepţionale la gust!

 

Unul dintre preparatele cele mai cunoscute este renumita „mousaka”, din tot felul de legume, ca de exemplu „mousaka fasolia”, din boabe de fasole verde, înnabuşite cu morcovi, ţelină, roşii şi pătrunjel şi la care se adaugă şi bucăţi de „koloji”– dovlecei ”zucchini”, ţinute apoi la cuptor. „Bamya” – gulia se găteşte de obicei înăbuşită cu roşii şi carne de pui. Fasolea cu boabe negre, denumită „louvi” este materia prima pentru o salată grozavă cu ulei de măsline şi lămâie, dar o mai găseşti servită şi cu câteva bucăţele de sardine sau alt fel de peşte sărat alături. O altă legumă tradiţională al cărei gust seamănă cu a cartofului dulce este „kolokasi”, adesea gătit ca tocăniţă cu roşii şi carne de pui.

 

Fructele sunt nelipsite din meniurile de pe insulă: struguri cu un gust sublim, dulci, aromaţi, pepene verde, pepene galben, „sika” – smochinele verzi care sunt de mărimea merelor uneori, foarte gustoase şi păcătoase că dacă le simţi odată gustul ai tot mânca, însă valoarea lor calorică poate să-ţi facă probleme dacă eşti la dietă! Pieţele şi magazinele sunt pline de tot felul de fructe, portocale, mandarine, banane şi toate fructele, exotice sau nu, stau la dispoziţia consumatorilor într-o largă sortimentaţie.

 

Halloumi”, unul dintre cele mai grozave şi gustoase sorturi de brânză cipriotă este preparată dintr-un amestec de lapte de oaie şi capră (dar se poate găsi şi în varianta fabricată din lapte de vacă); este o brânză de consistenţa şi aspectul brânzei telemea, cu textură diferită, foarte compactă, puţin cauciucată – aş putea spune, ţinută în saramură şi având aspectul unei pernuţe pliate în două, unele sortimente conţinând în pliul „pernuţei” fire de plante merditeraneene aromatice. Este servită ca atare, în feliuţe subţiri, la aperitiv, dar se poate perpeli şi pe grătar, sau în tigaie, când are un aspect şi un gust nemaipomenit. Pentru prima dată am mâncat aici pepene verde sau galben cu feliuţe de „halloumi”, un fel de mâncare foarte agreat în perioada de vară, foarte potrivit pentru zilele caniculare, răcoros şi foarte, foarte gustos. Alături de „halloumi” brânzeturile cipriote se regăsesc şi în alte sortimente deosebite, cum ar fi „feta” (asemănătoare vestitei noastre telemea!) – din amestec de lapte de oaie şi capră şi folosită adesea în asezonarea salatelor greceşti, sau „anari” – o brânză uşoară, preparată din zer, similarul urdei noastre româneşti, cu o consistenţă cremoasă, nesărată de obicei şi folosită mult în renumita patiserie cipriotă.

 

Supele care se prepară în Cipru sunt mai mult supe-creme, îngroşate. „Avgolemoni” este un fel de supă de pui dreasă cu un amestec de ou şi orez. O supă asemănătoare este „psaro-soupa”, preparată din peşte, orez şi legume – morcovi, ţelină şi praz. Dar cine a ajuns în Cipru şi nu a gustat „trachanas” va pierde mult: o supă tradiţională din pui, cu bulgări de iaurt uscat prin ea şi, deşi de o consistenţă considerabilă este o specialitate culinară inedită pe care merită s-o încercaţi!

 

Bucătăria de pe insulă are încă nenumărate secrete şi bunătăţi, preparate din linte, de exemplu – pe care ei o adoră şi o gătesc în multe variante -, paste de icre -„tarama salata”„tahini” – pastă din seminţe de susan, „tzatziki” – preferatul meu, conţinând castraveţi proaspeţi, ceapă, usturoi, verdeaţă, ulei de măsline şi suc de lămâie – toate într-o baie de iaurt grecesc din lapte de capră, un preparat răcoros şi delicios, de care nu te saturi.

 

Din patiseria cipriotă, foarte bogată şi variată, de altfel, amintesc aici tradiţionalele „spanakopita” – plăcinta cu spanac şi „tiropita” – mini plăcinte cu brânză.

 

Deserturile sunt în general foarte dulci dar deosebite: „loukoumades”, sunt un fel de biluţe din cocă special pregătită, prăjite şi trase prin miere, scorţişoară sau zahăr. Am văzut la Lefkara modul în care se prepară deliciosul „loukoumi” – un desert preluat de la ocupanţii turci, aromat cu apă de trandafiri sau lămâie, regăsit în unele sortimente în combinaţie cu nuci, fistic, migdale. Un alt deliciu al segmentului „dulciuri”, specific Orientului Mijlociu este reprezentat fabulos de „baklava”, o combinaţie reuşită din foietaj şi nuci, de obicei, dar şi fistic sau migdale, în sirop sau miere. Pentru sărbători există dulciuri tradiţionale, cum ar fi „melomakarona” – un fel de biscuiţi din griş, sorţişoară, sirop şi nuci – specialităţi servite de Crăciun, dar şi „kourabiedes”, asemănătoare dar mai uşoare şi învelite în zahăr, pregătite de Paşti.

 

Băuturile cipriote sunt variate, începând cu „zivania” – o băutură similară pălincii de la noi, distilată din strugurii rezultaţi după stoarcerea mustului -, coniacuri din cele mai fine, cum ar fi Metaxa, distilat dintr-un amestec de rachiu şi vin; uzo, băutura tradiţională grecească cu acea inconfundabilă aromă de ananson, precum şi nenumărate vinuri într-o bogată sortimentaţie: mi-a plăcut în special „Commandaria” – un excelent vin desert, un brand cu tradiţie, foarte agreat de toate pieţele din lume, dar sunt încă atâtea alte sorturi de vin, alb, roze sau roşu, pe care este imposibil să nu-l savurezi cu plăcere. În fiecare lună septembrie, Festivalul vinului le evidenţiază şi promovează pe timpul sărbătorii ce marchează sfârşitul verii, în stilul cipriot original.

 

Despre gastronomia cipriotă s-au scris şi se vor mai scrie, probabil, multe cărţi, este una de excepţie, prin varietate, gust, mod de preparare specific, prezentare şi te determină, chiar dacă nu eşti gurmand, să încerci, să guşti şi să savurezi cu plăcere cele mai rafinate preparate. Sper că prezentarea mea modestă şi succintă vă va fi de folos dacă Ciprul este în planurile voastre de vacanţă! Merită s-o faceţi!

 

Georgeta RESTEMAN

Limassol, Cipru

august 2012

 

Românii americani la serbările Marii Uniri din 1929

Posted by Stefan Strajer On August - 18 - 2012

Din istoria românilor americani

Românii americani la serbările Marii Uniri din 1929

Autor: Ştefan Străjeri (Detroit, SUA)

 

În 1929, guvernul României, condus de către Iuliu Maniu, a făcut o invitaţie românilor americani de a participa la serbările a zece ani de la Marea Unire. Din câte date deţin se pare că este cea mai amplă şi impresionantă participare a românilor-americani la o manifestare în România – în peste un secol de prezenţă românească în America de Nord. Aniversarea ar fi trebuit să se facă în anul precedent, 1928; nu se cunosc motivele pentru care aceasta nu a avut loc atunci şi s-a amânat pentru anul 1929, şi la o dată diferită de 1 Decembrie. Data oficială de deschidere a acestor serbări a fost aleasă 10 mai – ziua naţională a României în acea vreme, urmând a se desfăşura pe parcursul a 10 zile, culminând cu o manifestare la Alba-Iulia, în data de 20 mai.

Pe de o parte este lăudabilă iniţiativa guvernului naţional-ţărănist, prezidat de Iuliu Maniu, de a-i invita pe românii-americani la aceste manifestări, şi pe de altă parte este de apreciat şi consemnat istoriceşte efortul şi dorinţa românilor stabiliţi în America de a accepta această invitaţie; şi mai ales într-un număr impresionant, în acele vremuri când o călătorie în România cu vaporul dura în jur de 10 zile (minim 20 de zile dus-întors), la care se mai pot adăuga deplasarea cu trenul şi alte mijloace de transport.

*

Românii s-au stabilit în America de Nord la începutul secolului XX. Cei mai mulţi proveneau din teritoriile româneşti – de sub ocupaţia Imperiului Austro-Ungar – care s-au unit cu Ţara în 1918: Banat, Crişana, Maramureş, Ardeal, Bucovina. În perioada de la începutul anilor 1900 până la Primul Război Mondial au emigrat, după datele statistice în jur de 100.000 de români (cu exactitate e greu de stabilit numarul etnicilor români, deoarece în acea vreme era trecută ţara de origine, respectiv Austro-Ungaria. Astfel datele oferite de A.Egyad consemnează faptul că între 1899 şi 1913 au emigrat din Transilvania spre America 222.977 de locuitori, incluzându-i, pe lângă români, pe unguri, germani, evrei ş.a.). Cei mai mulţi proveneau din mediul rural şi au venit cu gândul să strângă minim 1000 de dolari plus banii necesari drumului de întoarcere acasă. Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din „târg” (America). Au început să-şi aducă şi alţi membri din familie, prieteni etc. Au ridicat biserici. S-au organizat în societăţi culturale şi fraternale (de ajutor reciproc). Declanşarea Primului Război Mondial le-a blocat orice deplasare spre ţară. S-au înrolat în jur de 21.000 români în armata SUA, ajungând pe frontul din Franţa, unde şi-au dat, indirect, tributul de sânge pentru cauza românească, iar cei neînrolaţi au contribuit cu fonduri pentru cheltuielile de război ale SUA. După război, unii s-au întors acasă, în România întregită – dar într-un număr destul de mic, iar alţii au mai venit (dar mai mult pentru reîntregirea familiilor). Oricum marea imigraţie românească în SUA a încetat după legea din 1924, când România avea o cotă acceptată de imigranţi într-un număr extrem de mic (603 de persoane pe an). Până după al Doilea Război Mondial nu a mai existat un val mare de imigranţi – când, până în 1989, au venit imigranţii politici, anticomunişti, dar şi cei din cauze economice. Şi aici, în acest rezumat al emigraţiei româneşti în America de Nord, putem menţiona şi cel de-al treilea val imigraţionist de după 1989, în special după 1995, determinat de aplicarea programului guvernamental al SUA, „Loteria Vizelor”.

Aşadar în 1929, invitaţia adresată românilor-americani de a participa la serbările Marii Uniri i-a găsit pe aceştia stabiliţi în America de Nord de 20-30 de ani. Informaţiile despre această participare la aceste serbări le-am găsit în Calendarul ziarului „America” pentru anul 1930. („Calendar”-ul era un almanah publicat de o serie de publicaţii româneşti din America la sfârşitul unui an pentru anul următor.)

*

Astfel în debutul textului se menţiona că „neamul Românesc a sărbătorit la 10 Mai, 1929, zece ani de la Unirea provinciilor româneşti cu Ţara-mamă. Serbările care s’au desfăşurat cu această ocazie în Bucureşti, Alba-Iulia şi Iaşi, au fost cu adevărat grandioase. La ele au participat sufleteşte şi prin reprezentanţi nu numai cei optsprezece milioane Români din graniţele României Mari, dar şi ceilalţi fii ai neamului aflători pe meleaguri străine. Guvernul naţional-ţărănist, în frunte cu marele om politic Dr. Iuliu Maniu, din dragostea sa pentru toţi fii neamului, a invitat oficial la serbări şi pe Românii din America. D-nul Sever Bocu, ministru al Bănatului şi aranjatorul acestor mari serbări, a trimis în Statele Unite un emisar special, care să ne aducă personal invitaţia guvernului.

Emisarul acesta, delegat al comitetului pentru aranjarea serbărilor Unirei, a fost d-nul Victor Filip, preşedintele Societăţii Românilor Americani din Timişoara. D-sa a debarcat la New York în ziua de 15 Martie (1929), de unde apoi a luat trenul pentru Cleveland. Sosit în acest centru românesc, după ce avizase telegrafic ziarul „America” despre misiunea d-sale, d-nul Filip a luat imediat contact cu preşedintele Uniunei şi Ligei (în acei primi ani ai imigraţiei româneşti de la începutul secolului XX o parte dintre societăţile româneşti s-au grupat în Societatea Societăţilor Româneşti şi altă parte în Liga Societăţilor Româneşti, ambele contopindu-se mai târziu în „Uniunea şi Liga Societăilor Româneşti din America”, care a dăinuit până în anii 2000 n.m.), cu redactorii ziarului „America” şi cu preşedintele consiliului de administraţie al acestui ziar. În oficiul Uniunei şi Ligei s’a ţinut o mică întrunire la care au participat conducătorii mai susnumiţi şi alţi câţiva fruntaşi din localitate. Acolo d-sa ne-a cetit invitaţia adusă, invitaţie care mai târziu s’a publicat şi în ziare. Ea glăsuia astfel:

„În ziua marilor serbări ale Unirii tuturor Românilor, Guvernul ţării se gândeşte cu neţărmurită dragoste la fraţii de acelaş sânge din America şi socoteşte de a sa datorie, ca  în programul marilor serbări comemorative ce vor avea loc la Bucureşti, Alba-Iulia şi Iaşi, un loc de cinste să fie păstrat acelora – cari rupţi din trupul Patriei – au rămas şi acolo, peste ocean, vrednici fii ai acestui neam.

În Cehoslovacia, Jugoslavia, Polonia şi alte ţări s’a serbătorit anul trecut renaşterea sau unitatea naţională – precum ştiţi – fraţii lor de sânge emigraţi în America au răspuns cu însufleţire chemărilor fraţilor lor, participând în număr impozant la aceste serbări, dovedind lumii întregi că unirea înfăptuită cu lupte grele şi botezată cu sânge va rămâne neclintită pe vecie.

Iată dar, ziua a sosit şi voi sunteţi chemaţi la această mare sărbătoare; la 10 Maiu, 1929, tot Românul din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii va trebui să fie alături de fraţii lui rămaşi la vetrele strămoşeşti, mărturisind prin această prezenţă dragostea neţărmurită pentru fraţii cari vieţuiesc acum în graniţele lor naturale.

Pentru a vă uşura greutăţile călătoriei în ţară, comitetul de organizator al acestor serbări, a hotărât să vă trimită îndrumător pe d-nul Victor Filip. D-sa vă va aduce, odată cu salutul ţării întregi, toate lămuririle de cari aveţi nevoie.

Guvernul ţării regretă că, din pricina greutăţilor financiare prin care trece momentan, nu poate contribui în toată măsura la cheltuielile ce le veţi avea de suportat cu prilejul acestei sărbătoriri a hotărât să vi se pună la dispoziţie paşapoarte scutite de taxe, iar acelora dintre voi cari sunteţi cetăţeni americani, să vi se dea viza gratuită de către Legaţiunea sau Consulatele noastre din America, iar aci în ţară reduceri pe căile ferate.

Pe de altă parte s’au căpătat însemnate reduceri asupra cheltuielilor de călătorie.

În asemenea condiţiuni, Comitetul de organizare al Serbărilor Unirii crede şi e convins, că d-nii preşedinţi ai Societăţilor Culturale şi de Ajutor din America, preoţii bisericilor noastre, preşedinţii Parohiilor, Cluburilor, Reuniunilor, cât şi toţi Românii cărora li se dă oportunitatea, se vor îngriji pentru o cât mai întinsă participare, împreună cu drapelele respective, cu cari vor defila la Bucureşti şi Alba-Iulia.

Cu ferma convingere că această chemare va găsi în inimile voastre primirea călduroasă, pe care în vreme de grea cumpănă aţi dovedit-o cu prisosinţă, vă adresez în numele meu şi al Guvernului salutul frăţesc întovărăşit de cele mai bune urări, cari să vă călăuzească spre România.

ss. SEVER BOCU.

Ministru de Stat, Preşedintele Comitetului organizator al Serbărilor Unirii”.”

*

În curând după primirea invitaţiei, ziarul „America”, secondat de „Românul” (din Cleveland, Ohio) şi de „Tribuna Română” (din Detroit, Michigan), a adus la cunoştinţa românilor americani importanta veste care va rămâne un act istoric în analele vieţii noastre româneşti din Statele Unite. Au fost convocate adunări în diferite colonii româneşti, la care delegatul comitetului organizator al serbărilor s-a dus şi transmis invitaţia şi verbal.

În ziarul „America” din 28 Martie 1929, Adam A. Prie, preşedintele Uniunei şi Ligii, scria următoarele:

„După veacuri de suferinţă, de subjugare, Românii din toate părţile pământului se întrunesc la Alba-Iulia să participe la Serbările Naţionale Româneşti, să se bucure, cei liberi cu cei liberaţi, de marele eveniment, de marea zi de sărbătoare cântată de poeţi şi aşteptată, sute de ani, de românii subjugaţi din ţări străine.

Românii de pretutindenea se întrunesc la Alba-Iulia, unde vor juca hora Unirii, regăţeni cu ardeleni, bucovineni, sătmăreni, dobrogeni, Românii”.

Delegatul comitetului organizator al Serbărilor Unirii a vizitat mai multe colonii româneşti, printre care cele din oraşele Canton (Ohio), Detroit (Michigan), Indiana Harbor (Indiana), Gary (Indiana) şi împrejurimi, East Chicago (Indiana), Aurora (Illinois), Chicago (Illinois), Warren şi Niles (Ohio). Ca urmare a acţiunii desfăşurate de acest trimis şi de presa românească din America, precum şi de conducătorii organizaţiilor, s-a hotărât plecarea spre Ţară a unei numeroase delegaţii, cu reprezentanţi ai bisericilor româneşti ortodoxe, greco-catolice, baptiste, ai organizaţiilor şi societăţilor, din majoritatea localităţilor americane unde s-au aşezat românii (în textul menţionat a fost publicată lista integrală a membrilor delegaţiei, pe care din motive de spaţiu nu o putem publica).

Delegaţia a sosit la New York unde, înainte de îmbarcarea pentru Europa, William Nelson Cromwell, preşedintele organizaţiei „The Society of Friends of Roumania” a oferit o recepţie tuturor delegaţilor. A fost una dintre „cele mai calde manifestaţiuni din câte au avut loc în noul Continent, pentru ţara şi poporul nostru (…)”.

În 26 Aprilie 1929 românii americani din delegaţie, împreună cu drapelele celor de mai bine de 150 societăţi s-au îmbarcat pe vaporul „Statendahm”.

În timpul călătoriei lor spre Patrie, în ţară se făceau pregătiri intense pentru o primire caldă şi frăţească. Societatea „Amicii Statelor Unite ale Americei” îşi luase responsabilitatea acestei recepţii, sub directa conducere a ministrului Sever Bocu şi a lui Mihail Oromulu, preşedintele societăţii. Ministrul Sever Bocu, fiind în imposibilitate de a părăsi Capitala în preajma serbărilor pentru a întâmpina delegaţia la graniţă, trimite în întâmpinarea ei pe deputatul Aurel Leucuţia, senatorul Pascu şi consulul Dem. Dimăncescu, delegatul societăţii „Amicii Statelor Unite”.

Cele mai multe informaţii asupra călătoriei românilor americani prin ţară şi a primirii entuziaste ce li s-a făcut peste tot, au fost culese de către redacţia Calendarului America, din Cartea Serbările Unirii, care s-a tipărit la Bucureşti şi în care capitolul participării românilor din America de Nord ocupă un loc de mare cinste.

*

În dimineaţa zilei de 7 Mai 1929 trenul special care aducea pe românii americani ajunge la Jimbolia, în Banat, fiind primiţi de senatorul Pascu şi deputatul Leucuţia în numele guvernului, subprefectul Ionescu în numele judeţului Timiş Torontal, părintele proropop Cioroianu, în numele Bisericii, M. Conciatu, în numele „Societăţii românilor americani din Timişoara” şi inginerul Dem. Dimăncescu fost consul al României la Washington. La ora 7:50 trenul special a plecat către Timişoara. În gara Domniţa Elena la ora 8:40 peronul s-a dovedit neîncăpător pentru a primi mulţimea ieşită în întâmpinarea românilor din America. Intrarea trenului a fost întâmpinată cu „urale puternice ce abia s-au potolit”. În faţa peronului erau toţi reprezentanţii autorităţilor locale, senatori, deputaţi, studenţi, asociaţii culturale, etc. S-au ţinut câteva cuvântări. Între timp o companie de onoare cu muzică din Regimentul 5 Vânători a dat onorul. De la gară oaspeţii au defilat pe bulevardul Carol cu drapelele desfăşurate, cu muzică în frunte şi „în mijlocul celor mai calde manifestări de simpatie”, până la teatrul oraşului. La restaurantul „Ferdinand” li s-a oferit de către Prefectura judeţului şi primăria Timişoarei un banchet, iar la ora 14:30 s-a dat în sala teatrului o reprezentaţie de gală în cinstea lor, reprezentaţie organizată de Societatea românilor americani cu concursul corului Banatul, condus de maestrul Sabin Drăgoi. De aici, la ora 18 oaspeţii au plecat la gară, de unde însoţiţi de delegaţii guvernului au pornit către Bucureşti.

Ministrul Sever Bocu, adresa cu câteva zile înainte, bucureştenilor un manifest, prin care îi anunţa despre sosirea românilor americani la aceste serbări, făcând apel la bucureşteni de a-i primi cu sentimente frăţeşti.

Toate ziarele au publicat „elogioase articole de fond la adresa oaspeţilor de peste Ocean”, articole care au fost reproduse şi în ziarul „America”.

Românii din America au sosit în Capitală în dimineaţa de 8 Mai 1929, aşteptaţi de o mare mulţime de cetăţeni pe peronul Gării de Nord, în frunte cu o serie de reprezentanţi ai oficialităţilor şi ai unor organizaţii. La sosire, oaspeţii au fost salutaţi de primarul Bucureştiului, care a subliniat că „mulţumirea tuturor e sporită de această nouă dovadă a fraţilor din America”, şi de ministrul Sever Bocu. A răspuns părintele Opreanu, parohul bisericii românilor din Chicago, arătând că „românii din America au păstrat ca o comoară vie dorul nesfârşit al Patriei lor. Mulţi dintre cei veniţi au lăsat de o parte grijile materiale, pentru ca să trăiască clipele măreţe ale Unirii la Alba-Iulia”. „Iar în fâlfâitul solemn al sutelor de drapele simbol al iubirii de neam, grăieşte dorul de glia părintească a celor care n-au putut veni. În fiecare Român din America cultul Patriei e o însuşire care dă îndemn tuturor la muncă şi cinsitirea românismului.”

La ora 11 a avut loc, conform programului, primirea oficială în rotonda Ateneului Român, la care au asistat multe oficialităţi în frunte cu Iuliu Maniu, împreună cu un grup de o sută de membri ai societăţii „Joc şi cântec românesc”, îmbrăcaţi în costume naţionale, precum şi un foarte numeros public format din toată intelectualitatea Capitalei. În rotondă au fost aduse rând pe rând cele 169 drapele ale societăţilor româneşti din Statele Unite.

Iuliu Maniu a ţinut un discurs de bun venit, urmat de alţi reprezentanţi ai guvernului şi oraşului Bucureşti. Le-a răspuns M.T. Roman, vice-preşedintele „Uniunii şi Ligii S.R.A.”.

Părintele Stănilă, vorbind în numele Bisericii ortodoxe române din America, a spus că „această biserică ţine aprinsă făclia credinţei şi dragostei de neam. Bisericile americanilor sunt mari şi multe, dar nici bisericile noastre nu se lasă mai prejos. Ea are grijă şi de şcoală şi de suflete. America este o ţară mare, dar bogăţia uneori strică sufletele şi atunci datoria bisericii este de a păzi ca aceasta să nu se întâmple. Termină mulţumind Bisericii române că a dat voie preoţilor din America să păstorească poporul.”

Preotul Aurel Bungărdian, în numele Bisericii greco-catolice române din America, a declarat că aduce omagiul, simpatia şi dragostea de neam a acesteia. „Noi avem datoria de a veghea la păstrarea datinei româneşti. Am avut aceleaşi sentimente ca şi dv-oastră, suferind sau bucurându-ne odată cu d-voastră.”

N. Boeriu, directorul ziarului „America”, a vorbit în numele presei româneşti de peste Ocean, asigurând că „ea va fi pururi de veghe la păstrarea datinei şi limbii strămoşeşti.”

Părintele Leon I. Manu, reprezentantul societăţilor greco-catolice din America, a afirmat că „Românii din America au vrut să participe la a zecea aniversare a Unirii nu numai cu sufletul, ci în persoană.” (…) „Sunt o seamă de oameni, care vor să rupă pecetea această sfântă, sunt aşa numiţii revizionişti. Când am plecat de acasă, ai noştri, care n’au putut veni, ne-au spus ca să strigăm de aci din Capitala României întregite, ca să ne audă lumea întreagă că niciodată nu vom permite să se desfacă ceea ce odată s’a făcut. Anul trecut sute de Unguri au trecut Oceanul, făcând propagandă pentru revizuire. Dar jeluirile lor au rămas fără răsunet, pentru că dreptatea este cu noi. Căci scris este în cartea vremurilor că România Mare is here to stay forever”. (Din păcate peste 11 ani, în 1940, s-a „desfăcut ce odată s-a făcut”, prin ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa de către Rusia Sovietică, a Transilvaniei de Nord de către Ungaria lui Horthy şi cedarea Cadrilaterului către Bulgaria, în timpul regimului dezastruos al lui Carol al II-lea).

Nicolae Bruda, în numele „legionarilor români din America, foşti luptători în armata Statelor Unite pe frontul francez” (a nu se confunda cu membrii Mişcării Legionare, n.m.), a amintit de entuziasmul cu care s-au înrolat voluntarii români, care neputând să ajungă în ţară, pentru a lupta în armata română, „au fost fericiţi să aibe prilejul de a-şi da tributul de sânge, slujind drapelul armatei aliate a Statelor Unite”.

După această impresionantă solemnitate, grupul românilor din America s-a încolonat cu drapelele societăţilor din America – în frunte cu ministrul Sever Bocu, parcurgând un itinerariu stabilit până la Parcul Carol. Fiecare din aceste drapele îşi avea şi perechea americană. În total 169 bucăţi. (Vezi lista societăţilor româneşti care au avut drapele la Bucureşti, de la sfârşitul textului).

„La Mormântul Eroului Necunoscut, o delegaţiune compusă din d-ra Elena Cabas, reprezentând clubul domnişoarelor române din Cleveland Veritas”, d-nele Ludovica Micu şi Ana Crişan în numele Asociaţiei „Principesa Elena din Indiana Harbor, Ind.”, şi d-nii M.T.Roman, în numele legionarilor români din America, părintele Aurel Bungărdean, din partea bisericii române greco-catolice, părintele Ioan Stănilă, reprezentând biserica română ortodoxă şi N. Boeriu, reprezentând presa română din Statele Unite, au depus o frumoasă coroană de trandafiri, de o mărime neobişnuită, legată cu tricolorul român şi culorile Statelor Unite ale Americii. Pe cele două panglici era scris: „Românii din America, Eroului Necunoscut al României”.

În ziua de 9 Mai 1929, cu acelaşi tren special cu care sosiseră de la Jimbolia, purtând pe fiecare vagon inscripţia: tren special al Românilor din America, delegaţii au plecat la ora 6:30 dimineaţa la Mărăşeşti pentru a lua parte la parastasul pentru pomenirea morţilor pe acel câmp de luptă. La oprirea în gara Buzău, autorităţile oraşului au salutat în cuvinte calde trecerea prin acel oraş a Românilor veniţi de peste Ocean. Înainte de plecarea trenului, în sunetele fanfarei, s-a jucat hora Unirii. În gara Râmnicul Sărat, oaspeţii au fost salutaţi de autorităţile locale şi un numeros public. La sosirea în gara Mărăşeşti delegaţii români din America au fost salutaţi, de către prefectul judeţului Putna şi primarul oraşului. A răspuns M.T.Roman. Delegaţii s-au încolonat apoi şi, cu un grup de cercetaşi în frunte, au mers la Mausoleul Eroilor, trecând pe sub arcul de triumf, care purta inscripţia: „Prin jertfă la biruinţă”. Aici au depus o coroană de flori. După oficierea serviciului divin, la care au participat regenţii Patriarh Miron Cristea şi Gh. Buzdugan (la moartea regelui Ferdinand în 1927 s-a instituit o regenţă regală formată din trei membri, deoarece regele Mihai era minor; regenţa a fost înlăturată în 1930, la instaurarea regelui Carol II pe tronul României) precum şi membrii Guvernului şi ai Parlamentului. Delegaţii românilor au vizitat mausoleul, sub conducerea Alexandrinei Cantacuzino, care a amintit jertfele şi greutăţile cu care s-a ridicat acest edificiu – operă unei iniţiative particulare. Apoi s-au deplasat pe o colină, unde maiorul Emil Procopiescu din Marele Stat Major a explicat celor de faţă cum a decurs marea bătălie de la Mărăşeşti, precum şi însemnătatea pe care a avut-o această luptă în cadrul marelui război european. La ora 1 s-a servit la restaurantul gării Mărăşeşti un prânz, oferit de prefectura judeţului Putna. Primul ministru Iuliu Maniu a coborât din trenul ministerial la masa oaspeţilor români americani, întreţinându-se cu ei în chip foarte cordial. După prânz, în sunetele muzicii militare, s-a încins o horă în care s-au prins senatori şi deputaţi, în frunte cu Ştefan Cicio Pop, preşedintele Adunării Deputaţilor, precum şi veterani ai războiului de la 1877. La ora 3:30 delegaţii românilor din America s-au înapoiat cu acelaş tren la Bucureşti.

În ziua de 10 Mai 1929, oaspeţii au asistat la tradiţionala defilare a trupelor pe şoseaua Jianu, ocupând loc în tribuna ce le fusese rezervată anume de Primăria Bucureştiului. După amiază au asistat la meciul de fotbal dintre echipele naţionale ale României şi Jugoslaviei, care a avut loc pe frumosul stadion, – unul dintre cele mai mari şi bine amenajate din Europa, la acea vreme, – al Oficiului Naţional de Educaţie Fizică. Seara, o delegaţie restrânsă a asistat la reprezentaţia de gală de la Teatrul Naţional, când s-a reprezentat poemul etnografic muzical al lui Tiberiu Brediceanu: „România în port, joc şi cântare”.

În ziua de 11 Mai 1929, delegaţii preoţilor ortodocşi au asistat la solemnitatea punerii pietrii fundamentale a Catedralei Unirii, pe dealul Patriarhiei. La ora 11:30, oaspeţii au asistat la ceremonia deschiderii oficiale a Târgului Moşilor, care a fost onorată de prezenţa familiei regale în frunte cu regele Mihai. La ora 1 s-a servit o masă, oferită de Primăria Municipiului Bucureşti, la care au fost invitaţi şi conducătorii delegaţiei românilor din America. După amiază au vizitat expoziţia de artă românească de la Cercul Militar şi au asistat la reprezentarea poemului etnografic muzical al d-lui Tiberiu Brediceanu la Arenele Romane.

În ziua de 12 Mai 1929, la ora 10 dimineaţa, delegaţii s-au întrunit la Ministerul de Interne de unde, în coloană, au plecat la Palatul Cotroceni, defilând pe Calea Victoriei, Bulevardul Elisabeta şi Bulevardul Independenţei.

La ora 11, au fost primiţi în audienţă de familia regală în sala Albă a Palatului, de faţă fiind regenţii: principele Nicolae şi Patriarhul Miron Cristea, Curtea Regală şi miniştrii Vaida Voevod, G.G. Mironescu şi Sever Bocu. Regina Maria, regele Mihai, principesa mamă Elena, regina Elisabeta a Greciei, principele Nicolae şi principesa Ileana au trecut prin faţa fiecărui oaspete, întreţinându-se cu fiecare. În timp ce N.N. Boeriu oferea reginei Maria o insignă specială adusă de românii americani pentru comemorarea serbărilor Unirii, regele Mihai, care privea la bunica lui, a intervenit: „Vreau să-mi dee şi mie una!”, dorinţă care i-a fost satisfăcută. Adam Prie, preşedintele Uniunii şi Ligii S.R.A., a mulţumit în limba engleză reginei Maria, pentru cinstea făcută românilor din America. Aceasta adresându-se oaspeţilor, a spus că revede cu plăcere pe unii dintre români, pe care i-a mai întâlnit cu prilejul vizitei făcute în Statele Unite. După audienţă, delegaţii au coborât în curtea Palatului, aşezându-se pe două rânduri, purtând drapelele aduse de la acei ce n-au putut veni la marea sărbătoare a neamului.

Familia regală şi regenţa a coborât şi în timp ce o muzică intona imnul regal, a trecut printre drapele, care au fost plecate în semn de salut, formând o boltă de stindarde româneşti şi americane, pe sub care a trecut întreaga familie regală. După amiază la ora 4, a avut loc la Ateneu un concert simfonic, sub conducerea maestrului George Enescu, festival anume organizat în onoarea oaspeţilor români din America. În afară de cei sărbătoriţi, au mai asistat la acest concert, regentul Gh. Buzdugan, Iuliu Maniu, membrii guvernului, ambasadorul Statelor Unite, Charles S. Wilson şi înalţi demnitari ai statului.

În ziua de 13 Mai 1929, la ora 11 dimineaţa, a avut loc o recepţie la Legaţia Statelor Unite ale Americei, cu prilejul căreia s-a oferit o gustare, oaspeţii fotografiindu-se în grup cu Charles Wilson. După amiază la ora 4, delegaţii au fost primiţi în audienţă de ministrul Sever Bocu. Cu această ocazie Adam Prie a mulţumit Comitetului de organizare pentru felul cum au fost primiţi oaspeţii români din America. La ora 5, Alexandrina Cantacuzino a oferit delegaţiei un ceai la „Casa Femeii”. În seara aceleiaşi zile, au asistat la reprezentaţia piesei lui Nicolae Iorga, „Fratele păgân”, invitaţi de scriitorul Liviu Rebreanu, director al teatrelor naţionale.

14 Mai 1929

În dimineaţa acestei zile oaspeţii americani au plecat cu un tren special în pelerinaj la mormintele domneşti de la Curtea de Argeş. La Piteşti, trenul a fost întâmpinat de către primarul oraşului şi autorităţile civile şi militare. Muzica militară a intonat imnul american şi s-au rostit discursuri de către primarul oraşului şi M.T. Roman. Între Piteşti şi Curtea de Argeş, trenul a fost salutat în toate gările intermediare de către primarii localităţilor respective şi şcolile comunale, care au ieşit în întâmpinarea oaspeţilor cu flori. La sosirea în Curtea de Argeş, delegaţia a fost primită de către primarul oraşului, N. Gheorghiu, şeful poliţiei, Ioan Georgescu, căpitanul Florescu, pretor, şi profesorul Pompilian, precum şi de un foarte numeros public. La cuvântarea rostită de către primar a răspuns  Adam Prie, după care oaspeţii au mers cu automobilele la locul anume pregătit, unde primăria oraşului a oferit o masă vizitatorilor. După amiază au mers la mânăstire. Delegaţii au depus flori pe mormintele domneşti. S-a vizitat apoi palatul regal, explicându-li-se oaspeţilor scenele frescii din sala de mese, reprezentând legenda Meşterului Manole, ziditorul mănăstirii. A urmat vizitarea Bisericii Domneşti, monument din secolul XIV, unde se află înmormântate osemintele voevodului Radu Negru. La ora 3, după amiază, oaspeţii au părăsit Curtea de Argeş, plecând la Bucureşti. La ora 6 seara, o delegaţie compusă din Adam Prie, N.N. Boeriu, părintele Ştefan Opreanu şi Iosef Drugociu (din Detroit), însoţiţi de Severa Sihleanu, a fost primită în audienţă de către principesa mamă Elena şi regel Mihai, la palatul regal din Şoseaua Kiseleff. Audienţa a durat o oră şi 15 minute. Micul rege (avea 8 ani) a întrebat pe delegaţi dacă este adevărat „că în America sunt clădiri înalte până în nori”. Răspunzându-i-se afirmativ, regele Mihai a zis: „Eu nu aş vrea să locuiesc într-o asemenea casă”; deasemenea s-a interesat de copiii din Dayton, Ohio, care i-au trimis în dar o cutie cu culori.

15 Mai 1929

Trenul cu oaspeţii americani a părăsit capitala plecând la Sinaia. La Ploieşti delegaţia a fost salutată de către autorităţile civile şi militare, muzici militare, fanfare şi corurile şcolilor. La ora 12 au sosit la Sinaia, fiind întâmpinaţi în gară de autorităţile locale, o companie de onoare din batalionul I al Vânătorilor de Munte, cu muzică şi şcolile din oraş, în frunte cu directorul gimnaziului, profesorul Strelichovski. Cuvântul de bun venit a fost adresat delegaţilor de către colonelul Voicescu, primarul oraşului, cărui i-a răspuns M.T.Roman, după care oaspeţii au mers la masa aranjată în parcul oraşului de către primărie. În timpul prânzului au rostit cuvântări dr. Ştefan Popescu, prefectul judeţului, Ionescu şi părintele Ion Stănilă. După amiază au vizitat mănăstirea Sinaia, împreună cu muzeul ei, de sub conducerea ieromonahului Ermogen Ionescu, apoi Castelele Peleş şi Pelişor, unde au primit explicaţii de la arhitectul Casei Regale, D. Ernest. La ora 6 delegaţii au plecat la Braşov, unde au sosit la ora 8. Aici au fost salutaţi de către primarul oraşului şi reprezentanţii tuturor autorităţilor civile şi militare. Găzduirea s-a făcut la hotelul Coroana. La restaurantul Transilvania s-a servit o masă de către primăria oraşului, cu care prilej au vorbit primarul Voina, colonelul Popovici şi părintele Ioan Podea. Tuturor le-a răspuns, din partea delegaţilor din America, M.T.Roman.

16 Mai 1929

În cursul dimineţii, conduşi de părintele Ion Podea, au vizitat redacţia ziarului „Gazeta Transilvaniei”, arhiva oraşului, – unde li s-au arătat hrisoave vechi, Biserica Neagră şi liceul real român. După amiază au făcut o excursie pe muntele Tâmpa. Noaptea a fost petrecută în Braşov.

17 Mai 1929

La ora 5:40 dimineaţa, au plecat către Avrig, în pelerinaj la mormântul marelui cărturar Gheorghe Lazăr. Au ajuns în gara Avrig la ora 11 dimineaţa, primiţi fiind de către subprefectul judeţului Sibiu, pretorul, primarul, preoţii şi săteni. Cuvântări au rostit părintele protopop Ioan Cândea, subprefectul şi preotul Bologa, cărora le-a răspuns părintele Ştefan Opreanu. Corul şcolii normale Gheorghe Lazăr a cântat cântece patriotice, după care oaspeţii, în frunte cu o fanfară ţărănească, au mers la biserica ortodoxă unde s-a slujit un parastas, de către opt preoţi, în frunte cu Dr. Aurel Crăciunescu, trimisul Mitropoliei din Sibiu, pentru pomenirea lui Gheorghe Lazăr. Între preoţii care au oficiat au fost şi părintele arhimandrit Valeriu Molgan, reprezentantul românilor din Canada şi părintele Ştefan Opreanu, de la Chicago. De la biserică s-a format o procesiune, care a mers la mormântul lui Gheorghe Lazăr, unde s-a depus o mare coroană de flori naturale în numele Societăţii „Gheorghe Lazăr” din Detroit, Michigan. Adam Prie a rostit o scurtă şi emoţionantă cuvântare, din care o parte s-a publicat în cartea serbărilor Unirii. De la mormânt, oaspeţii şi sătenii au mers în piaţa primăriei unde corul şcolii normale a cântat mai multe cântece populare. La ora 1 s-a servit prânzul, oferit de către primărie, în tot timpul prânzului oaspeţii au fost întreţinuţi de către o muzică ţărănească şi un cor. La sfârşitul mesei s-au ţinut o serie de cuvântări, cel dintâi vorbind Schitea, un fruntaş din Avrig, şi un fost luptător al cauzei româneşti în Statele Unite. El a amintit felul cum românii de peste ocean şi-au făcut partea lor de datorie în timpul războiului. M.T. Roman a amintit de evenimentele istorice petrecute la Youngstown, Ohio, când în chip demonstrativ, după căderea oraşului Bucureşti în mâinile inamice, bisericile ortodoxe române din America, ca să arate încrederea în victoria finală a nădejdilor lor, a rupt legătura cu autorităţile bisericeşti de sub stăpânirea maghiară, închinându-se Mitropoliei Ungro-Vlahiei. Acest fapt a fost adus la cunoştinţa preşedinte Woodrow Wilson printr-un memoriu, care a avut darul să impresioneze favorabil sentimentele preşedintelui faţă de România. Au mai vorbit apoi pretorul Florescu, primarul comunei Avrig, săteanul Nicolae David, părintele Traian Maxim, părintele Opreanu, Iosif Drugociu din Detroit, Grădinaru, notarul comunei Săcădate, Th. Teja, în numele românilor macedoneni (aromâni), părintele Molgan, în numele românilor din Canada, Vulcu în numele şcolii normale, N.N. Boeriu în numele presei româneşti din America, Elena Cabaş, în numele femeilor române din America, Gheorghe Artimon, în numele Societăţii Gheorghe Lazăr din Detroit, precum şi Bălteanu, consul Dem. Dimăncescu şi Diamantescu, în numele Societăţii Amicii Statelor Unite din Bucureşti, care au mulţumit autorităţilor pentru felul cum judeţul şi în special comuna Avrig au răspuns dorinţei românilor din America, făcând din această vizită o adevărată sărbătoare naţională. A produs o neştearsă şi mişcătoare impresie cuvântarea rostită de bătrânul Aurel Crăciun, unul din veteranii luptelor duse de românii din America pentru consolidarea legăturilor culturale. „Moş Crăciun” revenit de mai multă vreme în ţară a mulţumit lui Dumnezeu, care i-a ajutat să vadă venind pe pământul României întregite pe fruntaşii români din America. Institutorul macedonean Teodor Teja, a spus că fraţii săi din Munţii Pindului (Grecia) privesc cu inima strânsă de bucurie la sărbătoarea Unirii şi nădăjduiesc că nu vor fi uitaţi nici ei şi nici ceilalţi români, rămaşi printr-o soartă vitregă în afara hotarelor României Mari. Românii americani au făcut orfanului Ion Lotreanu o ofrandă în bani pentru modul duios cum a interpretat doinele româneşti. Deasemenea au dăruit o sumă însemnată pentru fondul monumentului lui Gheorghe Lazăr. După amiază au vizitat castelul şi parcul Bruckenthal. La ora 7 seara au plecat către Sibiu, unde au sosit la ora 10, fiind întâmpinaţi de Dr. Goritz, primarul Sibiului şi maiorul Gavrilescu, precum şi un numeros public.

 

18 Mai 1929

Sub conducerea personală a dr. Goritz, au vizitat în cursul dimineţii Muzeul Asociaţiei Culturale „Astra”, fiind primiţi în sala festivă de prefectul judeţului, Coriolan Ştefan, generalul Teodorescu şi dr. Gheorghe Preda, vice preşedintele asociaţiei, care au rostit cu acest prilej însufleţitoare cuvântări. Tuturora le-a răspuns M. T. Roman. La amiază s-a oficiat la Mitropolie un serviciu divin de către Mitropolitul Sibiului Bălan, slujindu-se liturghia pentru călători, răspunsurile fiind date de către corul metropolitan. După slujbă, Mitropolitul Bălan a rostit o cuvântare pe care a terminat-o cu cuvintele: „Vă asigur de toată grija ce v’o port. Mulţumindu-vă ca aţi venit în mijlocul nostru, spuneţi tuturor fraţilor de acolo ce aţi văzut aci. Vă împărtăşesc cu binecuvântarea mea şi rog pe Bunul Dumnezeu să vă ajute şi să trăiţi la mulţi ani”. După amiază au vizitat muzeul Bruckenthal, unde au primit explicaţii din partea dr. Goritz. La ora 5, cu două tramvaie speciale oaspeţii au mers la cazionoul din „Dumbrava” unde s-a servit un ceai de către Camera de Comerţ. O orchestră a cântat melodii naţionale.

19 Mai 1929

Au asistat dimineaţa la slujba sfintei liturghii oficiată la Mitropolie. La ora 11, cu autobuzele au plecat la Sălişte unde au fost primiţi de către autorităţi. În sala festivă a şcolii corul a intonat cântece naţionale după care părintele Dr. Borcea a rostit o cuvântare de bun sosit, la care a răspuns Adam Prie, amintind că românii din America au adoptat portul săliştenilor ca portul lor naţional de sărbătoare şi că un săliştean, Ilie Martin, este fondatorul celei mai puternice organizaţii româneşti din Statele Unite. Prânzul a fost servit în grădina hotelului comunal. Cu acest prilej a luat cuvântul Ilie Martin Sălişteanu, descriind condiţiile grele în care s-au organizat românii de peste ocean, scopul lor iniţial şi felul cum s-au dezvoltat. A ridicat paharul pentru preşdintele Hoover. Au mai vorbit Ioan Petri, care a locuit în America 21 de ani şi părintele protopop dr. Borcea, care a mulţumit oaspeţilor pentru cinstea făcută săliştenilor cu prilejul acestei vizite. La ora 3 s-au întors la Sibiu, de unde cu un tren special au plecat la Alba-Iulia.

20 Mai 1929, la Alba-Iulia

A fost punctul culminant al acestei călătorii.

Dintr-un sentiment de profundă abnegaţie oaspeţii români veniţi din America au refuzat locurile de onoare ce li se rezervaseră în tribunele oficiale, revendicând cinstea de a defila cu drapelele lor, în faţa familiei regale şi a acelora, care se adunaseră la Alba-Iulia, pentru a sărbători ziua Unirii. Imediat după sosirea trenului, delegaţii s-au încolonat mergând pe câmpia Unirii, unde s-a format uriaşul cortegiu al românilor de pretutindeni. Săteni şi ostaşi, laici şi preoţi, români de pe Nistru sau de pe valea Timocului (Serbia), în costume pitoreşti s-au înşiruit într-o sfântă procesiune din care, ca un simbol măreţ, drapelele americane, înfrăţite cu cele româneşti, se ridicau falnic deasupra mulţimii. Românii din America, femei şi copii, preoţi şi muncitori, au trăit ziua mare a sărbătorii dela Alba-Iulia. Serbarea s-a încheiat cu un prânz oferit de guvern, la care au luat cuvântul părintele protopop V. Urzică, în numele oraşului, amintind însemnătatea istorică a cetăţii Alba-Iulia; Dr. Ion Moldovan, un fost fruntaş al vieţii culturale a românilor din Statele Unite, care a relevat partea de contribuţie a românilor americani la triumful cauzei româneşti: cei 21.000 voluntari români înrolaţi în armata Statelor Unite, dintre care mulţi şi-au dat viaţa pe câmpiile Franţei, iar alţii „poartă şi astăzi urmele luptelor”. „Cei care n-au putut merge la luptă au contribuit cu averea lor subscriind peste 25.000.000 dolari la împrumutul american al libertăţii, cu care Statele Unite au făcut faţă primelor cheltuieli de război”. Au mai vorbit domnii Sever Vasilescu, Ilie Martin Sălişteanu şi Ioan Ionescu, tuturora răspunzându-le în numele oaspeţilor M.T. Roman şi N. Balindu. În seara aceleiaşi zile oaspeţii români din America s-au înapoiat la Bucureşti, o parte dintre ei răspândindu-se în ţară pe la familiile lor.

După serbări, scrisori de mulţumire pentru ospitalitate, au fost trimise de N.N.Boeriu lui Iuliu Maniu, ministrului Sever Bocu, tuturor prefecţilor din judeţele prin care au trecut românii-americani, precum şi tuturor primarilor care i-au întâmpinat cu drag în localităţile lor, primind de la toţi răspunsuri călduroase.

Astfel se încheie capitolul asupra participării românilor americani la istoricile serbări ale Unirii, desfăşurate în perioada 10-20 Mai 1929.

(Detroit, Mai 2012)

 

Lista societăţilor româneşti care au avut trimise drapelele lor la manifestările din România:

Akron, OH: „România Liberă a Neamului Românesc”.

Aurora, IL: Dr.Epaminonda Lucaciu „Treicolorul Român”.

Alliance, OH: 1.„Unirea Românilor Ardeleni şi Transilvăneni”; 2.„Transilvăneana şi Ardeleana”; 3.„Regele Ferdinand”.

Aliquippa, PA: „Lumina şi Progresul”.

Bridgeport, OH: „Prinţul Nicolae”.

Bretz, WV: (Massontown) „Glasul Românesc”.

Campbell, OH: (E. Youngstown) „Frăţia Română”.

Canton, OH: 1.„Traian”; 2.„Dr.Iuliu Maniu”; 3.„Credinţa”.

Chicago, IL: 1.„Speranţa”; 2.„Emigrantul Român”; 3.„Reun. Fem. Rom. Ort. Credinţa”; 4.„Corul Bisericesc Dr. Vasile Chiroiu”; 5.„Simion Bărnuţiu”.

East Chicago, IN: 1.„Societatea gr. Cat. De ajutor”; 2.„Raza Luminei”.

Clearing, IL: (Chicago) „Falnicul Zarand Român”.

Cleveland, OH: 1.„Carpatina”; 2.”Dr.C.Anghelescu”; 3.„Clubul Vasile Stroescu”; 4.„Carmen Sylva şi Luceafărul”; 5.„Sf. Maria”.

Columbus, OH: „Prinţul Carol”.

Cincinnati, OH: „Dacia Romană”.

Dayton, OH: „Arădana”.

Detroit, MI: 1.„Deşteaptă-te Române” (Hora Unirei); 2.„Bucovineana şi Sătmăreana”; 3.„Gheorghe Lazăr”.

Erie, PA: „Ulpia Traiană”.

Farrel, PA: „Transilvăneana şi Bistriţana”.

Garret, IN: „Ştefan cel Mare”.

Gary, IN: „Treicolorul şi Ind.Română”.

Hammond, IN: „Maior Liviu D. Teiuşanu”.

West Homestead, PA: „Vulturul”.

Indiana Harbor, IN: 1.„Transilvăneana”; 2.Clubul „Nicolae Iorga”.

Indianapolis, IN: „Steaua Română”.

Youngstown, OH: 1.„Unirea Română”; 2.„Plugarul Român”.

St.Joseph, MO: „Ana Vlad”.

Kokomo, IN: „Vasile Stoica”.

Lisbon, OH: „Libertatea”.

Logan, WV: (Wittman) „Minerii Români”.

Lorain, OH: „Patria Română”.

Los Angeles, CA: „Viitorul Român”.

St. Louis, MO: „Armonia şi Străinul Liber”.

Madison, IL: „Nicolae Filipescu”.

Martins Ferry, OH: „Învierea”.

Massillon, OH: „Cuza Vodă”.

McDonald, OH: „Ludoşana”.

Mc. Kees Rocks, PA: „Negru Vodă”.

Mt. Union, PA: „Iubirea Frăţească”.

Newark, OH: 1.„Lumina Zilei”; 2.„Dacia Traiană”.

New Castle, PA: „Albina”.

New Duluth, MN: „Câmpul Libertăţii”.

New Philadelphia, OH: „Ţara Oltului”.

Newport, KY: „Ardeleana”.

New York, NY: 1.„Avram Iancu”; 2.„Fârşărotul”.

Niles, OH: „Fraţii Români”.

Philadelphia, PA: 1.„Bănăţeana şi V. Alecsandri”; 2. „Dorobanţul Român”.

Roebling, NJ: 1.„Voluntarii României”; 2.„Parohia Română Ort. Sf. Archangheli”.

Salem, OH: „Leul”.

S. Omaha, Nebraska: „Dr. Alex. Vaida-Voevod”.

Struthers, OH: 1.„Drapelul Român”; 2.„Frăţia Română”.

Terre Haute, IN: „Crucea Română”.

Tonowanda, NY: „Eliberarea Neamului Românesc”.

Torrington, CT: „Târnoveana”.

Thorpe, WV: „Bucureşti”.

Wheatland, PA: „America”.

Warren, OH: „Biruinţa”.

Watertown, NY: „Sf.Gheorghe”.

Werton, WV: „Gloria Română.

 

PS. Pentru explicatie poze, dati “click” pe poza.

 

Dacia Gallery la New York, fapta unui român din Arpas

Posted by Stefan Strajer On August - 10 - 2012

Dacia Gallery la New York, fapta unui român din Arpas

 

Autor: Grid Modorcea (New York)

 

O mare si placuta surpriza este Dacia Gallery, de  pe Stanton St., Manhattan, zona Lower East Side. Desigur, m-am dus atras de numele galeriei, zicandu-mi, oare proprietarul ei stie de Dacia, are vreo legatura cu Dacia sau e o coincidenta de nume? Si primul gand a fost sa dezleg misterul.

Marturisesc ca de cum am intrat in galerie, am fost socat de un tanar cu un frumos turban turceasc pe cap, parea un pasa, cu diferenta ca era in pantaloni scurti. Era si cu o fata, care m-a servit cu un pahar cu vin. Eu am rugat-o sa-mi puna si apa. Dar v-am pus vin, zice ea. Da, si peste el va rog sa-mi puneti apa, sa devina sprit. Sprit? Ce-i aia? In tara mea se bea asa, ca in Franta, sprit, acest amestec, mai ales pe caldura, care te face sa te simti bine.

Nu se bea si vin curat?, zice. Ba se bea, dar trebuie sa indeplineasca sase conditii. Six? Da. First: sa fie alb; Second: Sa fie rece; Three: sa fie mult; Four: sa-l bei cu o puicuta alaturi; Five: sa fie gratis. Si Six: sa fie din Dacia!

Si am pronuntat cuvantul pe romaneste, fiindca americanii il pronunta Dasia! Ea, tanara, m-a aplaudat cu manutele ei de papusa. Mi-am dat seama ca ea si cel cu turban nu erau din Dacia, nici macar din Turcia, ca nu erau potriviti pentru ce cautam eu.

Asa ca am dat o raita prin micuta galerie, am retinut numele lui Nelson Shanks si apoi l-am abordat pe un tanar subtirel, in costum gri, care parea de-al casei, intrebandu-l daca artistul cu acest nume se afla aici? Mi-a spus ca deocamadata nu e, dar va veni cam peste o ora. Nu era nici Loana Shanks, probabil sotia lui Nelson, artistii care semnau cele mai multe lucrari, puse sub titlul consacrat “Lumina si forma”.

Tanarul m-a invitat afara, fiindca inauntru, in galerie, nu era aer conditionat, si de acolo, de pe strada, se citea pe fereastra numele Dacia Gallery, scris cu litere de-o schioapa. Iti sare imediat in ochi.

Si i-am spus ca eu sunt din Dacia, adica sunt roman, Dacia fiind vechiul nume al Romaniei. Mi-am dat seama ca stia bine despre ce vorbesc, stia povestea romanilor care au cucerit Dacia si mi-a spus ca mai multe stie Liviu, proprietarul galeriei, care e din Romania.

Si l-a chemat pe Liviu afara, un tanar cu barbita, cu care am intrat imediat intr-un dialog pe romaneste. Mi-a spus ca e din Arpas, desi in fisa lui pe internet scrie Sibiu. Va dati seama? Arpasul de Sus, desigur, de unde sunt si preotii Pavel si Grama, care acum pastoresc la Chicago si Cleveland si despre care am scris zeci de pagini in romanele “Mort dupa America” si “Rastignit in America”. Colosal, face Liviu. Da, si despre Arpas am mai pomenit intr-unul din filmele mele despre Tara Fagarasului, “Miracolul romanesc”, realizat cu participarea IPS Antonie Plamadeala.

Ce mai, aveam cu cine sa discut despre minunile noastre romanesti. Liviu mi-a dat imediat cartea lui de vizita, pe care scria numele sau american: Lee Vasu, “Lee”, probabil, de la Liviu. Familia lui, ca toti ardelenii seriosi, a emigrat in USA in 1990, cand Liviu avea 11 ani. El a studiat aici arta, a devenit pictor, specializat in fresca murala, dar si in icoane bizantine, marcat fiind de icoanele pe sticla din Fagaras si Sibiel, desigur, a avut numeroae expozitii,  dar a ramas credincios si Romanei, pe care e mandru ca o reprezinta.

A ramas sa mai vorbim, caci Liviu a trebuit sa se ocupe de invitatii sai, fiindca rostul lui era sa-si poata plasa tablourile, care costau de la doua la cinci mii de dolari, iar unul, semnat de Nelson, aflat pe pliante si afisul expozitiei, era negociabil. El il considera cel mai valoros, un porteret de fata.

Dar erau si altele la fel de valoroase, precum cele semante de Joe Dolderer, Kerry Dunn, Robin Dawn Frey, Katya Held, Natalie Italiano, Peter Kesley, Ja Fang Lu, Yoni Park, Leona Shanks, Nelson Shanks, Dan Thompson sau Lea Colie Wight.

De mult n-am mai vazut o astfel de expozitie clasica, realista, dominata de portrete si naturi statice. Dar acesta este scopul celebrului “Studio Incamminati”, cum se numeste School for Contamporary Realist Art, cu sediul in Philadelphia, scoala fondata in urma cu 30 de ani de Nelson Shanks, un renumit pictor, profesor si istoric al artei, si de sotia sa, Leona, studio ale carui lucrari sunt gazduite in mule galerii amerciane, iar aici, la New York, pentru prima oara, la Dacia Gallery. Nelson Shanks a primit de-a lungul anilor comenzi de la personalitati ca Papa Ioan Paul al II-lea, presedintele Clinton, printesa Diana, Luciano Pavarotti, Mstislav Rostropovich, lordul Spencer si multi altii. Lucrari de-ale sale se afla in marile muzee ale lumii.

Interesul se datoreaza incadrarii acestei scoli in traditia clasica a maestrilor Renasterii, a respectului pentru realismul plastic academic, dar si cu actualizari impresioniste, proprii sensibilitatii contemporane.

Nelson ne spune ca numele Incamminati inseamna in engleza “moving forward”, adica “miscare inainte”, iar studentii urmeaza cursurile timp de 4 ani, sub indrumarea unor exigenti profesori. Evident, realizarile acestei scoli se vad ca o deplasare inainte, desi pentru multi americani pare o miscare inapoi. Dar ii trimit la Academy of Art din New York, despre care am scris anterior, unde studiul este, la fel, axat pe arta clasica. Nu cred ca este un pas in urma, in orice caz e un contrast puternic fata de arta experimentala, fata de tot ceea ce prezinta celelalte galerii, si e bine sa existe si o astfel de directie, de fapt, un suport al permanentei, ca un fel de oglinda pentru cei care se indeparteaza prea mult de ceea ce trebuie sa fie esenta estetica a artei.

Oricum, ceea ce vedem la Dacia Gallery se afla in contra sens, pentru ca in timp ce majoritatea galeriilor americane practica o arta la granita cu kitsch-ul, cantonata fiind in genul “video installation”, Dacia Gallery ramane, iata, credincioasa desenului, culorii, picturii aflate in traditia artei europene, in special a scolii italiene, implicit a scolii romanesti, arta lui Shanks amintind izbitor de stilistica lui Luchian. Si bucuria e cu atat mai mare cu cat aceasta directie este sustinuta de un roman din Arpas.

Corespondenta de la New York

 

coperta carte Sorin Olariu

Cartea-i mica dar funica, autor Sorin Olariu


~
Autor al câtorva plachete de catrene spirituale, Sorin Olariu, poet şi epigramist, recidivează, publicând un volum compact de peste 200 de piese, consolidându-şi statutul de creator în gen. Mi-a făcut bucuria de a-mi cere opinia despre aportul său epigramatic sub forma unui Cuvânt Înainte la volumul Urzici pentru mari şi mici (Editura Tibiscus, 2001). Diagnosticul pus atunci s-a dovedit exact, Sorin Olariu abordân fără niciun fel de complexe o problematică diversă ce se întiinde de la politică – efectuând halte obligatorii în social – la literatură, nelăsând la o parte nici tipurile individuale, într-un cuvânt, antenele sale sensibile, deosebit de fine, captând semnalele şi/sau ecourile mediilor celor mai felurite.
“Andrisanţii” epigramelor sale sunt de aceea, recrutaţi din toate zonele socialului, persoane mai mult sau mai puţin însemnate, dar pe lângă care nu poţi trece fără a le lăsa un mesaj satirico-umoristic. Nu sunt cruţaţi liderii politici români şi străini, oamenii politici în genere, liderii sindicali ş.a. Situaţia economică a ţării , pusă sub semnul unei interminabile, chiar dacă nu iluzorii reforme, beneficiază de asemenea, de atenţia epigramistului care se apleacă asupra stării societăţii româneşti cu alură de sociolog.
Ne face plăcere să ne confruntăm propriile noastre impresii despre fenomenul investigat cu punctele de vedere ale autorului, mai întotdeauna acceptabile. Judecăţile sale sunt uneori radicale, excesive, dar pot fi luate în considerare cel puţin ca ipoteze:
~
Ca nu cumva să strice mediul
Mutară parcul, ce te miri?
Că-n Capitală este sediul
Adevăraţilor vampiri.
(Dracula Park se mută)
~
Sau:
~
În ţara-n care ne-ntrerupt
Popofrul zace-ntr-un marasm,
Spui politician corupt
Şi-ai şi făcut un pleonasm.
(Greşeli gramaticale)
~
Pornind de la titlul unei cărţi de Adrian Păunescu, autorul trage o concluzie cce constituie un puternic semnal de alarmă pentru cei aflaţi la cârma ţării:
~
Frustrarea, frigul, sărăcia,
Îi fac pe unii, cum se ştie,
Ca o secundă-n România
Să li se pară-o veşnicie.
(Citind Istoria unei secunde)
~
Epigramistul ne trimite, cu just temei, la Caragiale, a cărui supremaţţie în arta diagnosticului social îi pare, ca şi mie de altfel, a fi indiscutabilă:
~
Pe lângă Iancu,-n galantare,
Acuma,-n clipa nouăşnoua,
Bătrânul Nostradamus pare
Prezicător de mâna-a doua.
(2000 – Anul Caragiale)
~
Ca şi această Recunoaştere:
~
Recunoaştem permanent
Toate meritele sale…
Aţi văzut! Şi-n parlament
Îl jucăm pe Caragiale!
~
Nu lipsesc catrenele cu tematică literară, în rândul cărora străluceşte strofa următoare:
~
Trăgându-şi numele din soare,
Poetul care azi e lipsă,
Prin moartea lui, fulgerătoare,
Lăsă confraşii în eclipsă.
(Lui Marin Sorescu)
~
Sorin Olariu nu ezită să atace subiecte a căror deasă tratare se pare că le-a făcut -prin banalizare – să nu mai constituie surse de inspiraţie, inovarea părând aproape sortită eşecului. Şi totuşi, iată ce imagine pproaspătă descoperă el pentru un motiv atât de vechi cum este cel al soacrei:
~
Aşa, ca de sfârşit de an,
Spunea un hâtru bun de gură.
Îmi bag şi soacra la borcan
Că-i cea mai bună acritură.
(Murături de sezon)
~
Adaptarea la noile realităţi impuse de perioaada istorică post-decembristă pe care o traversează ţara impune, pe lângă reflecţii grave, în ton dulce-amar, soluţii pentru toate situaţiile, inclusiv pentru viaţa personală a oamenilor:
~
Vrei să cucereşti o fată
Şi să-i sari la noapte gardul?
Păi atunci, de prima dată,
Nu-i da inima, ci cardul!
(Sfat unui amorez)
~
O completare, dacă îmi dă voie autorul, ce trebuie să facă aceia care nu mai au inimă, ci cord (de aici adverbul cordial?), indiferent dacă sunt sau nu posesori de card?
Se vor descurca, mi se va răspunde, chiar dacă pentru aceasta trebuie să se apeleze la verbul cel mai des conjugat în România ultimelor 5-6 decenii, fără nicio deosebire de regim politic. Lucru nu întotdeauna posibil însă, ca în cazul acestei gelozii biblice:
~
Sărmanu-Adam se confesează
Că Eva, dulcea lui nevastă,
Săptămânal îl controlează
Să nu-i lipsească altă coastă!
~
Noul Adam va găsi, desigur, soluţia pentru a scăpa de ochiul vigilent al Evei contemporane, cu toate că şi reciproca este la fel de valabilă. Ceea ce nu înseamnă că observaţia epigramistului nu este câtuşi de puţin pertinentă, subtilă sau acoperitoare.
Sorin Olariu este un epigramist mai aproape de tinereţe ca vârstă, biologică şi de creaţie, privind însă realitatea înconjurătoare cu o maturitate şi un simţ al poantei ce devin stil.El se pregăteşte, astfel, să intre în zodia clasicităţii, dacă nu cumva se şi află acolo.
~
(George Corbu – preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România)
~

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors