Archive for the ‘Romani in lume’ Category

Jurnal londonez (6)

Posted by Stefan Strajer On December - 19 - 2011

Jurnal londonez (6)

 

Autor: Lavinia IANCU

 

 

Dragii mei cititori.  După o pauză cam lungă, reîncep trimiterile jurnalului meu! Deja nu mai ţin socoteala scrisorilor electronice în care relatez câte puţin din experienţele mele trăite departe de voi cei dragi, aici pe meleaguri britanice. După cum probabil ştiţi deja, faptul că am venit aici mi-a adus încă un motiv de mulţumire şi anume că am ajus cu ajutorul unui prieten (tocmai din îndepărtata Australie) să îmi public pe diferite site-uri, aceste mailuri (ulterior puţin retuşate!) sub forma unui jurnal, mai exact purtând titlul „Jurnal Londonez”. Acest fapt mă face să mă simt tare bine şi să mă apreciez şi mai mult.

 

Acum însă nu am să deschid din nou subiectul delicat al problemelor care au luat amploare în Londra şi alte oraşe mai mari în UK, şi anume revoltele degenerate în vandalism, asta pentru că am făcut-o într-un mail anterior (JL4). Am să vă povestesc însă despre alte experienţe avute aici în ţara vremii schimbătoare.

 

Cambridge

 

Nu de mult mi-am vizitat nişte prieteni în Cambridge, un orăşel de altfel foarte frumos, plin de verdeaţă… Ce mi-a mai plăcut mie cel mai mult este că e plin de biciclişti.  Se spune că după Amsterdam, Cambridge-ul are cel mai mare număr de biciclişti din Europa. Universitatea din  Cambridge este a doua universitate anglofonă ca vechime. Are o reputaţie deosebită, fiind considerată una din cele mai bune universităţi din lume.  

 

În acest orăşel de numai 115.000 de locuitori, am petrecut o duminică minunată de vară. Am vizitat celebrul centru universitar din Cambridge, care are nişte grădini absolut minunate, cu flori multicolore şi un râu numit Cam, care traversează centrul urbei şi… pe care te poţi plimba cu gondola! Fiind şi o vreme caldă, după cum spuneam,  râul era invadat de zeci de ambarcaţiuni pline ochi cu studenţi şi turişti doritori să experimenteze o plimbare pe apă asemănătoare cu cea de la Veneţia poate. Tot peisajul în sine era parcă desprins dintr-o piesă de teatru încă în faza de repetiţie, pentru că mai toate gondolele se ciocneau între ele – din cauza aglomeraţiei – dar cum deplasarea era foarte lentă, nimeni nu era afectat, ba din contră se amuzau cu toţii.

 

După această privelişte încărcată de frumuseţe şi veselie… am pornit mai departe în descoperirea acestui orăşel fabulos. Astfel că am ajuns într-o piaţetă foarte drăguţă, plină de comercianţi care mai de care mai iscusiţi în a-şi demonstra talentul în fabricarea unuor produse lucrate manual, precum bijuterii, lumânări, fotografii, mâncare, tricotaje, săpunuri…, deoarece aici este foarte mult apreciat produsul hand made. Mai apoi, prietenii mei m-au invitat să luăm masa la un restaurant cu specific pescăresc, unde ne-am răsfăţat papilele gustative cu scoici, biban de mare şi somon afumat… Hmmm, foarte delicios!

 

Monet versus Picasso & Co

 

Atracţia cea mai interesantă pentru mine a fost cu siguranţă Muzeul Fitzwilliam unde am văzut printre altele antichităţi din Grecia, Roma, Cipru şi Orientul Apropiat, artă orientală, mobilă, sculpturi, medalii, monede… şi chiar tablouri de Picasoo, Modigliani şi Titian… Wow, a fost o senzaţie foarte plăcută să ajung să văd aşa ceva, obiecte de artă despre care acasă, în România, doar în cărţi poţi citi. Deşi, nu sunt neapărat 100% pe gustul meu nici unul din aceşti pictori – pentru că eu prefer mai mult impresionismul francez, precum Monet, datorită delicateţii, romantismului şi al feminităţii pe care le exprimă tablourile lui – ideea de a vedea ceva atât de valoros şi măreţ a produs în mine o stare de entuziasm deosebită. 

 

Chaiselongue şi yoga

 

Şi deşi ziua trecea cu repeziciune, şi oboseala îşi spunea  puţin cuvântul, am avut timp totuşi pentru a mă relaxa în gradina plină de verdeaţă a prietenilor mei, Ioana şi Tavi, pe un chaiselongue, la umbră, unde am savurat o cupă de desert  delicios… povestind vrute şi nevrute până când am realizat că e cazul să mă pregătesc de plecare spre „casă”, adică înapoi spre Londra. Aşa că iată-mă părăsind Cambridge-ul seara, cu o stare de împlinire, mulţumire şi linişte sufletească.

 

Apropo, am uitat să menţionez că în scurtă relaxare avută în grădina oarecum rebelă aş putea spune, am avut parte de o şedinţă de yoga, care cred că m-a ajutat foarte mult să îmi păstrez până la sfârşitul zilei respective sentimentul de linişte interioară şi împlinire. O altă experienţă interesantă, care cred că am să o mai încerc de mai multe ori de acum încolo. And so… I conquered the fortress of Cambridge!

La Madame Tussauds

 

După reîntoarcerea la Londra, într-o zi am ajuns şi pe la  Muzeul figurilor de ceară „Madame Tussauds”. Tot de una singură! Pentru că, după cum spuneam, îmi face plăcere propria-mi persoană! Asta şi pt că nu prea are cine să mă însoţească deocamdată… Aşa că mi-am luat frumos… avânt şi aparatul foto şi dusă am fost… Direcţia, Muzeul figurilor de ceară!

 

După ce am ajuns acolo mi-am dat seama că am făcut alegerea bună pentru că în acea zi nu a fost extrem de aglomerat şi astfel am reuşit să mă pozez cu mai toate celebrităţile muzeului. Am făcut cunoştinţă cu Woppi Goldberg, Audrey Hepburn, Marilyn Monroe, Robin Williams, Morgan Freeman, Sean Connery, Tom Cruise, Leonardo di Caprio, John Travolta, Julia Roberts, Nicole Kidman, Angelina Jolie şi desigur, Brad Pitt. Apoi „m-am întreţinut” cu Dalai Lama, Papa Ioan Paul al II-lea, Mahatma Gandhi, Barack Obama, Vladimir Putin, David Cameron, Nicolas Szarkozy, Angela Merkel şi mulţi alţii din lumea politică de azi şi nu numai. Dar pe… Băse tot nu l-am văzut pe acolo şi nici pe micul Boc! În schimb era acolo marele Luciano Pavarotti alături de Michael Jackson, Kylie  Minogue, Elvis Presley, Lady Gaga… apoi, Charlie Chaplin, Benny Hill… Pablo Picasso, Van Gogh, Oscar Wilde, William Shakespeare, Albert Einstein, Falmilia Regală a Marii Britanii… şi mulţi-mulţi alţii.

 

În muzeu se intra direct în încăperea cu starurile de cinema, după care urma încăperea cu starurile din lumea sportului. Din păcate nu erau acolo nici Nadia Comăneci, nici Ilie Năstase sau Ion Tiriac. Nici Hagi… Sinceră să fiu, măcar Nadia Comăneci mă aşteptam să fie! În continuare păşeai în încăperea alocată familiei regale… mai apoi în încăperea cu oamenii de cultură. Apoi sala „invitaţilor” din lumea muzicii, urmată de cei din care au primit odată în viaţa premiul Nobel pt Pace… şi din „lumea păcii” păşeai direct în lumea politicii, controverselor, a puterii, a jocurilor murdare… după care ajungi în spaţiul alocat criminalilor şi metodelor de tortură din evul mediu până în zilele noastre… camera de teroare, unde totul era aproape în întuneric… Interesant! Finalul a fost chiar drăguţ deoarece stai la rând  să urci într-un taxi specific Londrei, în miniatură, care te plimbă prin încăperea alocată istoriei Marii Britanii iar la ieşire ajungi în magazinul de suveniruri… Aşa că, la muzeu, am trăit o experienţă foarte drăguţă, hazlie şi plină de agitaţie. Acolo toţi vroaiu să-şi facă poze cu preferaţii lor din lumea cinematografiei, a sportului, a muzicii… Ba chiar şi a politicii, de ce nu!?

 

Tower Of London 

 

Urmatoarea escală: Turnul Londrei! Aflată pe malul nordic al Tamisei este cea mai veche construcţie din Londra. Aceasta mai este cunoscută şi sub numele de Turnul Alb. Palatul este una din emblemele puterii şi tradiţiilor Angliei. De-a lungul anilor clădirile sale au servit atât ca fortăreaţă dar şi ca reşedinţă regală. Ultimul care a locuit aici a fost regele Carol al II-lea (1630-1685). Construcţia acestui palat a fost începută în anul 1076 de către William Cuceritorul şi chiar dacă iniţial Turnul Londrei era o structură mult mai modestă pe parcursul secolelor s-a transformat în ansamblul arhitectonic care există astăzi. Aici s-a aflat monetăria, observatorul astronomic, trezoreria, depozitul de arme, arhivele statului şi chiar grădina zoologică regală. Totuşi cea mai cunoscută parte a acestei fortăreţe medievale este închisoarea.

 

Când am intrat în Palat, am zărit câţiva tineri îmbrăcaţi în haine de epocă… Foarte frumos şi interesant! Ba chiar la anumite ore poţi întâlni în plimbarea ta prin Palat, acei beefeters, care sunt de fapt nişte gardieni foarte simpatici care au rolul teoretic de a pazii bijuteriile coroanei, dar în practică ei sunt ghizi, îmbrăcaţi în uniforma oficială, care vorbesc teatral, gesticulează şi imita diversele personalităţi ce au marcat istoria turnului. O altă atracţie sunt corbii crescuţi aici în curtea palatului, care de altfel sunt împiedicaţi să zboare prin tăierea penelor. Legenda spune că atunci când corbii vor zbura, imperiul britanic se va prăbuşi. În concluzie asta nu se va întâmpla niciodată pentru că aceşti corbi nu sunt lăsaţi să zboare. Punct!

 

În centrul palatului se afla Turnul Alb, de fapt o clădire compusă din patru turnuri înalte, care adăposteşte armurile şi armele folosite în lupte. Cel mai interesant mi s-a părut  etajul, locul unde sunt expuse armurile diverşilor regi. Astfel poţi urmări evoluţia ţinutei de luptă de-a lungul timpului, de la o simplă cascheta, la o armură ce astupa faţa şi apoi şi ochii până ajungi să-ţi pui întrebarea dacă cel din armura mai vedea ceva şi cum îşi diferenţia aliaţii de duşmani!? Şi… ceea ce m-a încântat pe mine cel mai mult a fost faptul că şi caii aveau armura lor! 

 

Bijuteriile coroanei britanice

 

Aş spune totuşi că atracţia principală în Turnul Londrei este turnul care adăposteşte bijuteriile coroanei. Acolo, vom vedea alături de sceptru, coroana regală şi alte coroane, toate decorate cu pietre preţioase de diferite mărimi… care mai de care mai strălucitoare, de la diamante,  safire, rubine, smaralde, perle etc… până la briliante,  toate montate în aur masiv sau chiar platină. Am văzut deasemenea şi alte decoraţiuni din aur masiv, săbiile de ceremonie, veselă şi toate accesoriile ce sunt utilizate doar la ocazii foarte speciale de către regina Marii Britanii. Când am intrat în clădirea care adăposteşte aceste bijuterii, prima încăpere era decorată cu blazoanele tuturor monarhilor de până acum. Sub forma unui diapozitiv  erau proiectate imagini de la încoronarea reginei Elisabeta a II-a şi imagini în detaliu ale bijuteriilor pe care urma să le văd acolo. Am realizat că ce va urma să văd este mai mult decât deosebit, iar când am trecut de o uşă masivă de seif, groasă de jumătate de metru, am fost impresionată profund  descoperind înăuntru o vitrină mare în care erau expuse toate bijuteriile regale. Pentru a nu se crea cozi lungi, de-a lungul acestor vitrine sunt montate două benzi rulante, de-o parte şi de alta, care te plimbă pe lângă bijuteriile expuse. Greu de descris în cuvinte senzaţia pe care o ai când vezi aceste bijuterii absolut fabuloase. Dar poate  aceasta este cea mai clară dovadă a puterii pe care a avut-o imperiul britanic şi a întinderii sale geografice. 

 

În 1905 a fost descoperit în Africa de Sud cel mai mare diamant de până acum având 3.100 de carate şi 620 de grame. Denumit „Cullinan”, a fost spart în mai multe bucăţi, iar cea mai mare dintre acestea, „Cullinan I”, sau „Steaua Africii”, se găseşte în vârful sceptrului englez. Este mare, imens… de mărimea unui măr românesc. A doua bucată spartă, „Cullinan II”, are 317 carate şi se găseşte în coroana imperială aşezată chiar lângă sceptru. Am realizat că le văd în adevărata lor splendoare şi în mărimea naturală, nu doar la televizor… Dar când te gândeşti totuşi la acele multe zero-uri pe care le are preţul unui inel cu diamant de mărimea unui bob de mazăre, ajungi să nu reuşeşti să numeri câte zero-uri ar fi necesare să redea preţul estimativ al acestor imense pietre.

 

Vreau să vă spun că fotografierea acestor bijuterii este strict interzisă şi că am petrecut aproape trei ore vizitând toate aceste minunăţii… Aş mai putea să povestesc foarte multe legate de ceea ce am văzut, descoperit şi învăţat la Tower of London,  dar mi-e teamă că aş avea nevoie de încă câteva ore bune să le pot reda în această scriere.

 

Tunbridge Wells

 

În acest orăşel mi-am vizitat o fostă colega de liceu, pe care am ajutat-o să se mute. Aşa că acest weekend l-am petrecut alături de numeroasa ei familie (pentru că sunt 8 fraţi din care 6 sunt căsătoriţi şi au şi… copii!). Astfel m-am simţit acolo ca într-o mica Românie, oarecum mai aproape de casă, dacă pot spune!

 

Tunbridge Wells e un orăşel micuţ, puţin mai mic decât Oradea mea natală. Este situat pe mai multe coline şi e plin de verdeaţă. Din păcate nu am apucat să văd foarte multe din oraş deoarece am fost ocupaţi toată ziua cu mutatul, iar la finalul zilei eram prea osteniţi pentru a bântui pe străzi… Din  păcate nici vemea nu a ţinut cu noi, dar în acel weekend am făcut cunoştinţă cu viaţa de club din Marea Britanie unde am poposit cu  aproape jumătate din adulţii familiei. În acea atmosferă a fost plăcut şi nostalgic să-mi aduc aminte de momentele frumoase din vremea liceului. Şi ce mi-a plăcut mult încă, a fost faptul că nu miroseai a fum de ţigară din cap până în picioare după ce plecai acasă! Acolo, la Tunbridge, nu se fumează în localuri deloc, numai afară în stradă… şi pe deasupra aveau şi sistemul de ventilaţie foarte bine pus la punct pentru a nu simţi alte mirosuri nepălcute. Pe de altă parte a fost totuşi şocant pentru mine să constat ca tinerii vin aici cu alte motive decât o făceam noi la vârsta respectivă şi anume pentru a dansa şi a ne simţi bine în compania prietenilor. Aici tinerele vin îmbrăcate de parcă se pregătesc de o nuntă sau cel puţin un banchet! Dar asta nu ar fi o problemă, pentru că e alegerea fiecăruia, până la urmă, cu ce se îmbracă… Este după cum îi dictează inima sau poate instinctul. Problema majoră este că fetele vin cu intenţia clară de a primii cât mai multe băuturi gratuite de la băieţii din club, după care se ameţesc bine şi ajung să facă sex pe unde şi cu cine apucă. Iar scopul băieţilor este acelaşi, să bea cât mai mult până numai ştiu de ei şi să „curteze” o domnişoară  care le place pe moment până respectivă cedează… Nu mai spun că media de vârstă este undeva între 16-26 de ani. Trist dar adevărat! În ce hal a ajuns tineretul din ziua de azi şi nu mai spun în ce stadiu e  omenirea… Şi aici nu mă refer numai la adolescenţi ci în plan general. Individualismul, egoismul, superficialitatea şi…. câte şi mai câte, au adus societatea de azi în haosul în care se află. Dar poate cu timpul vom  începe să ne trezim şi să realizăm că aşa nu mai merge, că trebuie schimbat ceva cât de curând şi în bine. Toate aceste experienţe bune, rele, ciudate sau interesante mă ajută să îmi cizelez personalitatea într-un mod mai bun.

 

Cu drag şi dor vă trimit îmbrăţişările mele de pe meleagurile britanice. Oricum, cu siguranţă în următorul segment al jurnalului meu am să abordez subiectul birocraţie şi al muncii în UK, pentru că atât a fost deocamdată partea de exlporare a turismului şi culturii britanice. Voi lua o pauză în ceea ce priveşte viaţa mea de turist pe meleaguri londoneze. Vreau să mă focalizez pe ce înseamnă muncă şi viaţă de zi cu zi. Aşa că pe curând.

 

Lavinia IANCU

Londra, UK

sfârşit de august  2011

Epigrame de sezon

Posted by solariu On December - 9 - 2011

Sorin Olariu - poza

MOŞ NICOLAE LA BLOC

Moşul cel cu suflet mare
Pe la noi a dat ocol
Şi ne-a luat la fiecare…
Toţi papucii de pe hol.

☺☺☺

EXPLICAŢIE

Poporul nostru milenar
E cârmuit de-un marinar
Motiv ca lumea să priceapă
De ce a cam intrat la apă.

☺☺☺

MURĂTURI DE SEZON

Aşa, ca de sfârşit de an,
Spunea un hâtru bun de gură,
Îmi bag şi soacra la borcan
Că-i cea mai bună acritură.

☺☺☺

EPI-FABULĂ MIORITICĂ

Ţara noastră, de-o cutreieri,
Nu-i nici mare, nu-i nici mică,
Dar conţine-atâţia greieri
Că de-a dreptul te… furnică.

☺☺☺

PAMELA ANDERSON

Sânii ei cu formă plină
M-au convins că nici măcar
AirBag-ul de la maşină
Nu-i mai este necesar.

☺☺☺

VINE IARNA

Caloriferul l-am salvat,
L-am pregătit pentru iernat,
Că astăzi am băgat în el
Un kilogram de… antigel!

☺☺☺

AIUREA ÎN TRAMVAI

Provocat de-o damă-n mini,
I-am răspuns cu toată stima:
– Nu mai merg la cap de linii…
Cred c-am să dau la prima!

☺☺☺

EMIGRAREA LA ROMÂNI

Dacă cercetezi misterul,
Dai de-o chestie bizară:
Astăzi, aventurierul,
Este cel rămas în ţară.

☺☺☺

30 DECEMBRIE

Treaba este cam hazlie
Da-i făcută publică:
Studiul despre monarhie
Azi, mi se… republică!

☺☺☺

CRIZA LA ROMÂNI

Fulgii mari încep să cearnă,
Iar românii să exclame:
Vom muri de frig la iarnă
Sau prin martie, de foame?!

Asociatia Culturala “Ca la noi” – Bacau – Solicitare Parteneriat

Posted by Stefan Strajer On November - 25 - 2011

Asociatia Culturala “Ca la noi” – Bacau – Solicitare Parteneriat

Str. Marasesti nr. 151/B/34, cod 600115, Bacău – Romania

C.I.F 16777756 / 2004, cont IBAN  RO70BPOS04003444914ROL01

 Stimate partener,

 Asociatia Culturala „Ca La Noi” desfasoara o activitate intensa in ceea ce priveste descoperirea folclorului autentic de certa valoare si promovarea lui in randul publicului larg pentru ca impreuna sa impartasim din comorile de suflet ale neamului nostru.

           Pentru perioada imediat urmatoare avem in vedere realizarea unui spectacol de datini stramosesti inchinat marii sarbatori crestinesti a nasterii Mantuitorului nostru Iisus Hristos si a Anului Nou.                  

            Evenimentul, ajuns la cea de-a patra editie, isi propune sa reinvie traditiile neamului romanesc, care, din pacate, sunt din ce in ce mai rare. La fel ca in anii precedenti ne dorim sa aducem in fata publicului momente autentice specifice sarbatorilor de iarna, acest lucru fiind posibil cu concursul artistilor veniti din toate colturile tarii, punandu-se un accent deosebit pe obiceiurile de Craciun si Anul Nou, dar si cantece si jocuri populare romanesti de peste an.

In acest an, pentru ca asteptarile publicului si ale noastre au crescut, dorim ca acest eveniment sa capete statutul de „Festival national de datini si obiceiuri”. Drept pentru care, in acest an spectacolul intentionam a-l desfasura pe parcursul a doua zile. Doua zile in care datinile, traditiile, obiceiurile si folclorul autentic vor face casa buna in Bacau. Astfel, pentru aceasta editie, ne-am propus sa primim vizita unor oaspeti de seama, virtuozi instrumentisti, interpreti de renume din Romania si Republica Moldova, precum si ansambluri de datini si obiceiuri care au promovat si continua sa promoveze folclorul romanesc de calitate.

Speram ca editia din acest an sa se bucure de participarea urmatorilor invitati: Vasilica Tataru Nastase si Cristi Nastase, Maria Tataru, Anton Achitei, Viorica Macovei, Calin Brateanu, Angelica Flutur, Marius Zgaianu, Laura Haidau, Andreea Chisalita, Constantin Bahrin, Sofia Vicoveanca, Margareta Clipa, Augustina Dogot, Maria Iliut, Rodica Buhna, Nicolae Glib si altii. Totodata, isi vor da concursul Ansamblurile Folclorice din Poiana Stampei, Ciocanesti, Pojorata, Malini, Sfantu Ilie, Ceata ursilor din Asau, Ansamblurile Folclorice Saratelul si Ca La Noi si altele. Acompaniamentul orchestral va fi sustinut, speram noi, de orchestra „Mugurel” din Chisinau, condusa de maestrul Ioan Dascal.

Invitat special: Lia Lungu, nascuta la Timisoara, stabilita la New York, doamna cantecului banatean care nu si-a uitat niciodata radacinile.

         Spectacolul urmeaza sa aiba loc in zilele de 17 si 18 decembrie, incepand cu orele 17.30 ale fiecarei zile si va fi preluat de una dintre televiziunile de profil de la nivel national.

 Bugetul total estimat pentru acest eveniment se ridica la aproximativ 60.000 lei, in acest buget intrand onorariile artistilor invitati, cazarile celor care raman peste noapte, masa pentru toti artistii, transportul lor si nu in ultimul rand cheltuielile ocazionate de promovare si organizarea efectiva.

            Va rugam sa ne sprijiniti  cu orice suma la realizarea acestui proiect, institutia dvs. avand dreptul de a-si marca sigla pe afisul si programul spectacolului.

             Pentru alte detalii va stam la dispozitie oricand la numarul de telefon 0744/768010.

 

Aveti, stimate partener, garantia celor mai alese sentimente!

 

Asociatia Culturala „Ca La Noi”

Presedinte                                                                                 Manager proiect

Rosu Camelia                                                                Ovidiu Drug                                                                                                                                                    

  

 

Omul care călătorea singur

Posted by Stefan Strajer On November - 13 - 2011

Omul care călătorea singur, 95 de ani de la naşterea lui Constantin Virgil Gheorghiu

 

Autor: Nina Negru (Chişinău, Basarabia)

 

Cărţile lui Constantin Virgil Gheorghiu au ajuns la Chişinău

 

Salonul Internaţional de Carte (S.I.C.), organizat de Biblioteca Naţională a adus, pentru prima dată anul acesta la Chişinău, recenta producţie editorială a Patriarhiei Române şi a altor edituri de carte religioasă din România: Sophia, Deisis, Metafraze. Editura Polirom a venit şi cu cele 8 tomuri ale Septuagintei, editate în anii 2004-2011.Cărţile aduse din România au fost atât de valoroase, încât doi preoţi din Chişinău, de la bisericile  Sf. Trei Ierarhi şi  Sf. Dumitru, au cumpărat pentru bibliotecile parohiale câte un exemplar din cele câteva sute de titluri expuse de aceste edituri. 

Vom căuta prilejuri de a scrie despre unele  dintre aceste cărţi. Acum consider că

merită să  atragem atenţia asupra unui autor care, deşi a iubit mult Basarabia şi a suferit toată viaţa pentru această margine de ţară, nu este cunoscut şi citit de basarabeni. Este vorba despre Constantin Virgil Gheorghiu. Cinci sau şase dintre cărţile sale, editate de Sophia (Bucureşti) şi Deisis (Sibiu), au putut fi cumpărate în  zilele de 31 august-4 septembrie, când s-a desfăşurat Salonul Internaţional de Carte.

 

Apariţia prenumelui Constantin înaintea prenumelui său,Virgil, se explică, probabil, prin necesitatea de a se face distincţie între cei doi poeţi români ce purtau acelaşi nume: unul muzician, născut  în 1903, celălalt fiind autorul despre care vorbim acum, născut la 9 septembrie 1916. Prenumele Constantin este adăugat din dragostea deosebită pentru tatăl său, preotul din Războieni, jud. Neamţ, despre care a scris o carte excepţională, Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer. O recomand celor care au citit prea multă literatură anticlericală. O altă carte a sa, Cum am vrut să mă fac sfânt, arată o preocupare firească a creştinului, dar care ar putea părea unora precoce: micul Virgil, negăsind prenumele său în calendarul bisericesc, hotărăşte să-l sfinţească prin felul în care-şi va trăi viaţa. Este cazul să cercetăm dacă nu a şi reuşit.

Imediat după 1989 s-a vorbit mult la TVR1 despre Constantin Virgil Gheorghiu, scriitor român din Franţa, în legătura cu best seller-ul intitulat Ora 25. Dintre cărţile sale de Memorii apărute în 1986 şi 1995, primul volum, salutat cu entuziasm de Alain Peyrefitte, cuprinde multă informaţie despre copilăria lui Virgil Gheorghiu în satul de la poalele Carpaţilor şi despre adolescenţa sa, adică cei 8 ani petrecuţi în Chişinău, unde-şi făcea studiile la Liceul Militar.

 

C. V. Gheorghiu scria despre basarabeni ca despre familia sa

 

Pândesc, de când am conştientizat drama Basarabiei, dacă cineva dintre români a avut şi ar avea curajul să reflecte adevărul întreg privitor la aceşti aproape 200 de ani de înstrăinare şi martiriu. Cât sânge şi energie intelectuală au trebuit să se consume pentru acele mici intermitenţe româneşti din anii 1856-1878, 1918-1940 şi 1941-1944! Obişnuiţi cu demagogia de după 1989, uităm că am avut parte şi de mari personalităţi care să pună problema pe tapet. Dacă nu a reunirii, cel puţin a supravieţuirii, a respectării drepturilor elementare ale românului basarabean.

După lansarea în cadrul S.I.C.-2011, m-am pomenit  răsfoind această carte, care se pierdea printre altele, sute: Omul care călătorea singur, un roman considerat „mai mult autobiografic decât  ficţional“, scris de C. V. Gheorghiu, tradus din franceză de Gheorghiţă Ciocioi şi editat de Sophia în 2010. După ce l-am lecturat cu interes, am mai descoperit un om curajos, care a scris adevărul întreg despre românii dinăuntrul şi din afara ţării. Citiţi şi vă convingeţi.

Nu vom înţelege, fără a citi cartea Omul care călătorea singur, de ce, de la 1812 încoace, nu se face nimic pe cale oficială pentru retrocedare (excepţie, anul 1856) şi totul cade pe umerii unor personalităţi-kamikaze. Printre cei mai curajoşi, la 1812, era Mitropolitul Veniamin Costachi, cel care plângea pentru jumătatea  pierdută a Mitropoliei istorice a Moldovei şi  le reproşa unora că „Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa odată cu pierderea Bucovinei, iar noi nu putem să protestăm?!“ Ioan Eliade Rădulescu, pe la 1830, descoperă cine sunt ruşii şi se întoarce împotriva lor în legătură cu Basarabia. Eminescu, mai târziu, plătea cu viaţa pentru că a luat în serios problema Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei. În secolul XX, după Al Doilea Război Mondial, printre cei mai curajoşi au fost Gheorghe Brătianu, C. V. Gheorghiu, Paul Goma şi alţi câţiva oamenii preocupaţi de soarta Basarabiei. Desigur că sunt şi mulţi despre care nu vom afla niciodată.

În mod previzibil, C. V. Gheorghiu este atacat din toate părţile, după ce se află că a scris în 1941reportaje despre martiriul Basarabiei în primul an de ocupaţie sovietică (au fost editate, apoi, în cartea Ard malurile Nistrului). Cartea Omul  care călătorea singur reia, în 1954, tema ocupaţiei de un an a Basarabiei. Atât de tare a fost agresat de Francis Cremieux în articolul „Cum şi pentru ce un criminal a fost uns ca mare umanist“, dar şi de alţi ziarişti care nu citiseră Ard malurile Nistrului, încât autorul mai scrie o carte despre cum a scris acea carte. O scrie nu pentru a-şi face mea culpa, ci pentru a explica.

Victor Kravcenko, disidentul rus, a fost atacat în aceeaşi perioadă, prin campanii de presă, de aceeaşi revistă, Les lettres Françaises. El, însă, nu a dat explicaţii pentru conţinutul anticomunist al cărţii sale Am ales libertatea, ci a intentat un proces, pe care l-a câştigat.

Românul C. V. Gheorghiu nu a fost iertat niciodată pentru că a scris în unul din reportajele sale că, în noaptea când a ajuns la Bălţi şi a găsit oraşul ars, soldaţii germani s-au străduit să-l protejeze pentru a nu da peste vreo mină şi l-au ajutat să găsească o maşină pentru a se deplasa la Chişinău. „Cum vă puteaţi situa de partea Axei?“ Cum puteau nemţii să aibă un comportament plin de omenie cu un ziarist al statului român aliat? Asta nu puteau înţelege cei care erau programaţi să justifice doar Rezistenţa antihitleristă. Maestrului Gabriel Marcel, care-i prefaţase Ora 25, i se părea „de-a dreptul monstruos să se vorbească cu simpatie despre germani“. „Uluitor, incredibil“ – acestea erau cuvintele cu care l-a întâmpinat maestrul.

– Trebuie să vă renegaţi cărţile dvs. anterioare (le considera fasciste). Să vă faceţi mea culpa.

– Nu trebuie să fac nimic. Aliaţii dvs., ruşii, au afundat ţara mea în disperare şi în sânge. Atunci dvs. eraţi aliaţi şi fraţi de arme cu soldaţii sovietici care îi masacrau pe basarabeni! Ar fi fost monstruos din partea mea să nu mă revolt ori să colaborez cu ocupantul, îi replica Gheorghiu.

Maestrul se încăpăţâna să susţină că numai adevărul lui era just şi rezonabil.

După articolul de desolidarizare a lui Gabriel Marcel, s-a declanşat campania de presă, care nu s-a mulţumit până nu l-a făcut pe Gheorghiu „ofiţer S.S.“ şi „instigator al masacrării evreilor din Basarabia“.

Acum ni se pare firesc acest comportament al intelectualilor de stânga din Franţa, pentru că am citit cartea lui Sevillia Terorismul intelectual şi alte studii despre lucrarea K.G.B.-ului în Occident. Mecanica antifascismului, găselniţă a comuniştilor, este periodic pusă în mişcare. Sevillia scrie că, în 2001, doar 6 la sută dintre ziariştii francezi nu se declarau alegători ai stângii. Închid paranteza.

O scriitoare disidentă din Argentina, Valeria Ocampo, a ajuns să-i spună, înlăcrimată, lui Gheorghiu că numele de român îi provoacă oroare, pentru că „românii l-au trimis la camera de gazare pe cel mai bun prieten al meu… cel mai mare poet al României“. Şocat, Gheorghiu se interesează de numele acelui poet. Mai târziu află din cartea englezoaicei Claire Sheridan că era vorba despre un bancher, care nu scrisese niciodată versuri în limba română şi nu locuise în România, deşi avea multe bănci acolo.

 

Chişinăul şi groparii lui: partizanii

 

Dar ceea ce i-a enervat cel mai mult pe jurnaliştii francezii în cărţile lui Gheorghiu au fost omniprezenţii partizani basarabeni. Despre acei partizani, istoricii de la Chişinău (cei care lucrează pentru comunişti) afirmă că au existat şi au dezvoltat o mare activitate. De ce nu s-or fi grăbind să valorifice materialul arhivistic pe care-l tot culeg de ani de zile? Nu cumva, ca şi în Franţa postbelică, adevărul despre partizani este tabu?! Între timp, cărţile lui Gheorghiu ne permit să aflăm câte ceva despre identitatea acestor partizani şi despre consecinţele luptei lor împotriva României. Deşi poate nici acum Occidentul nu vrea să se ştie despre ei, vom încerca să descâlcim nişte iţe acum, cu prilejul hramului, de ziua oraşului Chişinău.

Aflăm şi din cartea Omul care călătorea singur că, pentru C. V. Gheorghiu, Basarabia a rămas mereu „un pământ negru foarte drag“, pe care l-ar fi ales ca loc de trai. L-au impresionat basarabenii, pe care-i vedea mereu îngenunchiaţi în biserici. Şi Geo Bogza scria despre această „ţară de pământ“ şi despre felul în care se duceau oamenii pe ultimul drum – cu sania trasă de boi şi vara, prin ţărână –, dar se simte că Bogza vâna subiecte picante pe aici, nu se implica sufleteşte.

Corespondent de război neînarmat, ajuns în iulie 1941 la Bălţi, singur, fără a se alătura unei unităţi militare, Gheorghiu era printre primii români care vedea oraşul cu toate casele arse, fără lumini şi fără oameni. Numai pisici cu ochi fosforescenţi mai rămăseseră pe acel loc. Nu exista, încă, un comandament românesc, ci numai un grup de soldaţi germani care dirijau circulaţia. Aceşti cinci oameni l-au primit cu amabilitate pe reporterul român şi i-au dat permis de liberă trecere, pentru a putea opri orice maşină care se îndrepta către front. De la ei află prima dată că este primejdios să se deplaseze singur, „întrucât oraşul nu a fost curăţat încă de partizani“. Un localnic îi spune că nu a fost nici o luptă la Bălţi şi că detaşamentele de partizani au dat foc oraşului după retragerea armatei ruse şi înainte de intrarea celei germano-române. „Au aruncat totul în aer, inclusiv case de locuit. Mii de oamenii fuseseră ucişi de explozii“.

Ajuns la Chişinău, reporterul aude peste tot aceeaşi propoziţie: „Partizanii au făcut cel mai mare dezastru“. Întrebarea  pe care o punea tuturor era: „Cine sunt partizanii?“ Răspunsul primit îl şoca: „Civili basarabeni, organizaţi în detaşamente înarmate. La retragerea trupelor sovietice ei formau ariergarda. Când Basarabia fusese ocupată de ruşi, cu un an înainte, partizanii formaseră avangarda Armatei Roşii. Partizanii, în cea mai mare parte, erau evrei“ (pag. 116 – s.n., N. N.). C. V. Gheorghiu cere nume şi fapte concrete, ca să nu cadă în vreo capcană. Se adevereşte: află nume de miliţieni sovietici, de comandanţi ai detaşamentelor de partizani – aproape toate evreieşti. O trupă de actori evrei ai lui Eddy Thall transformase în scenă de teatru altarul bisericii frecventate în adolescenţă de C. V. Gheorghiu; deasupra frescelor se pictaseră scene profane.

După război, sovieticii au recidivat în acelaşi stil: ştie toată lumea că studentele de la Institutul de Medicină se dezbrăcau în altarul bisericii Sf. Nicolae din Chişinău, transformat în scenă a Casei de Cultură, catedrala oraşului, metamorfozată în Sală de expoziţii, găzduia, până în 1988, tot felul de nuduri în locul icoanelor, iar biserica Sf. Haralambie fusese vopsită pe dinăuntru cu smoală după ce s-a sălăşluit acolo teatrul Danco. Mai închid o paranteză.

Acestea au fost realităţile constatate de reporterul revoltat, aşa cum se poate revolta un ziarist la vârsta de 24 de ani. Indignarea lui era cu atât mai mare cu cât era foarte legat de prietenii lui din Chişinău, mulţi dintre ei evrei.

Numai preoţii erau la posturile lor imediat după intrarea armatelor germano-române în Basarabia. Prin urmare, ei au fost martori oculari ai pierderilor pricinuite de ocupanţi şi de partizani acestui pământ. Ei îl puteau ajuta pe Gheorghiu prin mărturiile lor. Dar unde erau preoţii basarabeni după război? Refugiaţi în România pustiită de comunism sau deportaţi şi ucişi în spaţiul de peste Prut.

Ce a fost mai dureros pentru C. V. Gheorghiu şi pentru basarabeni: faptele ocupanţilor ruşi sau lovitura de cuţit  înfiptă în spate de cetăţenii României? „Un milion de basarabeni, aproape o treime din populaţie, a fost deportată de sovietici într-un singur an“ – constatau românii în acele zile, şi abia acum înţelegem că, astfel, se făcea loc de ţară pentru… partizani. Atunci, însă, această strategie nu se vedea cu ochiul, iar ziaristul Gheorghiu scria o carte despre martiriul în sine al populaţiei Basarabiei. Cartea Omul care călătorea singur este impresionantă nu doar ca raport făcut de autor pentru luminarea opiniei publice despre felul în care s-a scris o carte a sa, Ard malurile Nistrului. Romanul cuprinde mai multă materie primă decât presupuneam eu citind cartea de reportaje. Începem să înţelegem de aici de ce omul care apără Basarabia rămâne de regulă singur. El zădărniceşte, poate fără să-şi dea seama, nişte planuri ascunse bine.

Milan Kundera încearcă o metodă similară de construire a unui roman despre alt roman. Parcă o văd pe singuratica Tamina din Cartea râsului şi a uitării: „Toţi au uitat, iar eu nu!“

C. V. Gheorghiu este şi acum, după moarte (survenită la 22 iunie 1992), atât de trist şi de singur pe fundalul veseliei schizofrenice a inconştienţilor de pe ambele maluri ale Prutului. În tinereţe îl frământa problema jumătăţilor de adevăr. Reporterii trimişi de părţile beligerante reflectă jumătăţile aceluiaşi unic adevăr. Foarte sigur că nici un reporter sovietic ori american nu va vorbi despre românii omorâţi de către partizanii din Basarabia, reporterul român se consideră obligat să o facă, pentru ca adevărul să nu fie spus pe jumătate. Întors din Basarabia, pleacă spre Crimeea. Armata Roşie părăsea Crimeea, retrăgându-se în Caucaz pe mare, şi rămăseseră doar unităţile de partizani. Aici avu ocazia să vadă efectele abandonate şi utilajele de transport ale unei formaţiuni de partizani. Rămăseseră şi documente. C. V. Gheorghiu făcu acum descoperirea cea mai dureroasă: „Partizanii din Basarabia continuau lupta şi în Crimeea. Şi o demonstrau carabinele, gamelele, hainele, gloanţele lor – toate de provenienţă românească, cumpărate pe banii cetăţenilor României“. Cu ele erau împuşcaţi soldaţii români de către concetăţenii lor cu nume străine. Şi le notă în carnetul de reporter. Nu-i erau toate necunoscute. Ceru permisiunea de a lua cu el acte de identitate şi alte documente ale partizanilor antiromâni din Basarabia.

Ceea ce a pus, atunci, gaz pe foc poate fi citat acum tot cu oarecare prudenţă. La pag. 234, C. V. Gheorghiu scrie: „Ştia (în 1954, când scria aflându-se în Occident) că în România, chiar atunci, propria lui familie putea fi torturată de către partizanii care incendiaseră Chişinăul. Pentru că ei erau stăpânii României… Nu îl cerca nici un fel de ură faţă de ei, ci doar un sentiment de milă. Această victorie nu este accesibilă decât preoţilor şi poeţilor“. C. V. Gheorghiu era şi poet şi preot, şi nu mai avea 24 de ani. Devenise un nume cunoscut în diaspora românească prin cărţile sale. Renegat public de Gabriel Marcel, Gheorghiu este, totuşi, arestat şi condamnat în mod automat „pentru că făcuse parte din categoria unor funcţionari români. Niciodată interogatoriul nu s-a purtat asupra a ceea ce am făcut eu ca individ“, citim la pagina 214. Evenimentele din Franţa anului 1968 reactivează agresiunile asupra lui. Nota dominantă a biografiei acestui om este suferinţa.

 

De ce ne prefacem a nu cunoaşte suferinţa acestor personalităţi singuratice?

 

Vintilă Horia afirmă într-un interviu: „Datorită martiriului sau suferinţei exilului, a fost posibilă această înflorire românească în literatură, artă, filosofie. Durerea exilului ne-a transformat în altceva. Strigătele noastre s-au auzit în toată lumea“.

Nu suntem, oare, prea cinici prefăcând-ne că nu ştim despre suferinţele lor? C. V. Gheorghiu scrie Omul care călătorea singur după 4 ani de închisoare în 14 lagăre americane. Învăţase acolo să facă orice lucru cu răbdare şi să aştepte. „M-au înfometat până într-atât, încât seara mâncam pământ ori tencuială de pe pereţi. Atunci soldaţii îmi ordonau să deschid gura cât se poate de larg şi ei veneau şi mă scuipau în gură, unul după altul. Am suportat totul. Când captivitatea mea a luat sfârşit, eu căpătasem puterea de a suporta toate umilinţele“.

Din cauza lipsei vitaminelor, ochii i-au fost invadaţi de excrescenţe roşii de carne, care-i provocau dureri mari. L-au salvat pachetele cu mâncare ale unui preot catolic. Eliberat din prizonierat, şi-a târât picioarele tot restul vieţii – deprindere din anii când li se luau şireturile de la încălţăminte. Aşa a ajuns la Paris – pe jos. Deseori, când era fotografiat de jurnalişti, scriitorul-preot apărea cu capul plecat: era sigur că în faţa lui sunt săli arhipline cu străini, nu avea de văzut nici un chip drag. Ai lui au fost ucişi sau deportaţi. De câte ori se gândea să rămână undeva, trebuia să plece. Nu întâmplător, în 1957, scria extraordinara carte despre un Sfânt Părinte exilat, Ioan Gură de Aur, atletul lui Hristos.

Exilaţii noştri înţeleg poate cel mai bine semnificaţia cuvintelor străin,înstrăinare. C.V. Gheorghiu a fost toată viaţa insultat şi de presa de stânga şi de cea de dreapta. Nimeni nu a vrut să audă adevărul întreg.

Holocaustiştii merg şi mai departe, victimizându-i pe partizani. Noi ne prefacem a nu cunoaşte suferinţa celor care trec prin mari pericole înfruntând cu cuvântul învinuirile viclene aduse acum poporului nostru. Suntem siguri, însă, că vom plăti scump această laşitate, de la vlădică până la opincă.

Chiar Alexandru Soljeniţîn se arată lipsit de onestitate şi loialitate faţă de români, când, în cartea sa Două secole împreună, scrie despre pogromurile din 1881 şi 1905 în Zona de Rezidenţă, unde erau toleraţi să locuiască evreii din Imperiul Ţarist: Kiev, Odesa, Kameniţa, Viniţa, Cernigov, Chişinău, Bălţi şi din alte 24 de oraşe din Imperiul Rus. „Violenţă barbară a creştinilor părăsiţi“, scrie Al. Soljeniţîn definind pogromurile. În majoritatea cazurilor n-au fost însoţite de omoruri – erau jefuite dughenele şi crâşmele. La Kiev şi Odesa au fost cele mai violente (soldate şi cu morţi), la Marea Neagră fiind implicaţi grecii, care erau rivali comerciali ai evreilor. Soljeniţîn afirmă, însă, că, în 1882, cel mai dur a fost pogromul de la Bălţi, unde, cică, a fost omorât un evreu. La Chişinău, datorită intervenţiei Bisericii, mişcarea care era gata să izbucnească a fost „înăbuşită în faşă“, dar, în cazul populaţiei Basarabiei, numai intenţia devine condamnabilă. Citiţi cartea Două secole împreună şi vă convingeţi că, atunci când este vorba de a evita răzbunarea evreilor, Soljeniţîn caută să o dirijeze dinspre ruşi spre români. Nu mai are cinstea intelectuală şi sufletească din Arhipelagul Gulag, unde poţi găsi aprecieri obiective despre cecenii, românii, lituanienii din lagăre şi închisori. Am putea întoarce o afirmaţie a lui Soljeniţîn împotriva lui citându-l: „Dacă cineva crede că modul acesta de a prezenta istoria este obiectivă, atunci nu vom ajunge niciodată la adevăr“.

Reportajele de pe front ale lui C. V. Gheorghiu au fost folosite mai târziu de Marin Preda ca sursă documentară în romanul Delirul. Consecinţele au fost aceleaşi: concentrarea atenţiei asupra lui Preda: să moară Preda!

Să vedem cine va mai avea curajul să călătorească singur printre tabu-urile impuse românilor.

 

1 octombrie 2011, Chişinău

 

Nina NEGRU

EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX

Posted by Gabriela Petcu On October - 31 - 2011

O carte a aventurii, cutezanţei şi-a dorului de-acasă:

        EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX

Un alt fel de „paşoptişti” români în Franţa, Canada şi

                            Statele Unite

 

                Editura „Anthem”, Arizona, SUA

                           octombrie 2011

 

     Surprinzându-ne plăcut, Octavian Curpaş ne oferă, în miez de toamnă, o carte scrisă într-o manieră diferită de cea cu care suntem obişnuiţi, o îmbinare reuşită între relatarea de tip jurnalistic, reportericesc şi analiza profund-psihologică a unei palete largi de profile umane şi istoriile lor de viaţă. După cum reiese chiar din subtitlul ales cu grijă de către autor Un alt fel de „paşoptişti”români – în totalitate reali -, aparţinând primului val de refugiaţi politic din România postbelică, chiar ei sunt eroii lucrării de faţă şi, mai mult decât atât, unii trăiesc încă în Statele Unite.

     La prima vedere se prea poate să avem iluzia greşită a unei înşiruiri de relatări rebele aparţinând unui personaj inedit, acest nea Mitică plin de surprize, prototipul cutezătorului neinhibat de explorarea necunoscutului şi al autodidactului, avid de cunoaştere, încrezător în forţa sa fizică dar mai ales în tăria psihică de a depăşi obstacolele care îi barează vizibil drumul spre împlinire. În realitate însă, Octavian Curpaş, neobositul jurnalist de ieri, scriitorul cu acte în regulă de azi, reuşeşte într-un mod original să realizeze o radiografie a emigraţiei româneşti la mijlocul secolului XX, supunând atenţiei cititorului o categorie interesantă de emigranţi, tributari cutezanţei şi spiritului de aventură, răbdării şi aşteptării, dorinţei şi neputinţei, euforiei şi negrei disperări în momentele de grea cumpănă, în aceeaşi măsură. Ei sunt cei care au avut curajul şi tăria psihică de a descinde din tărâmul ierbii verzi de-acasă pe meridianele lumii, căutându-şi frenetic calea şi luptând cu braţele, inima şi mintea pentru realizarea dezideratelor lor – la prima vedere fantasmagorice. Eroii cărţii sunt prietenii lui Dumitru Sinu, alias nea Mitică, exemple reale de curaj şi abnegaţie în străduinţa lor de a accede într-un alt fel de spaţiu, în care principiul meritocratic nu ţine cont nici de origini, nici de clasă socială.

     Nea Miticăvinovatul principal al dezvăluirilor întâmplărilor structurate de către Octavian Curpaş în cele 30 de capitole -, este doar axa în jurul căreia se rotesc poveştile adevărate ale unor români îndrăzneţi, inteligenţi, neînfricaţi, care, odată ajunşi în lumea nouă se zbat să-şi realizeze visele cu truda minţii şi a braţelor, şi chiar reuşesc. Pe scheletul unor însemnări făcute de nea Mitică pe parcursul celor peste 63 de ani de pribegie şi relatările sale trunchiate despre oameni care i-au marcat viaţa, autorul, priceput în extragerea informaţiei de la interlocutor (să nu uităm, Octavian Curpaş deţine un portofoliu însemnat de interviuri realizate de-a lungul carierei sale jurnalistice) şi neîntrecut documentarist, ţese într-un mod original, frânturi din viaţa apropiaţilor lui Dumitru Sinu în pânze de carte-document, o completare originală adusă istoriei emigraţiei româneşti.

     Întâlnirea dintre autor şi viitorul său subiect de carte are loc în holul unui hotel din Phoenix, Arizona, purtând numele CORONADO, care citit de la cap la coadă şi adaptat contextului, ne conduce spre sintagma – O, DA, NOROC! – putând fi considerată leit-motivul vieţii exilatului care speră în steaua norocoasă. De aici începe şirul relatărilor ce stau la baza scrierii acestei cărţi. Oare norocul ce radiază prin toţi porii hotelului Coronado este oare doar al lui Mitică, sau al nostru, al cititorilor, care avem ocazia să pătrundem astfel în tainele vieţii emigranţilor, poate, nu de puţine ori invidiaţi de către unii dintre noi? În opinia mea, este un câştig pentru toţi cei care vor citi pe nerăsuflate o carte scrisă cu trudă, responsabilitate şi dăruire, incubând o muncă asiduă de documentare din surse scrise (multiplele trimiteri la istoria românilor din perioada postbelică) şi în aceeaşi măsură din sursa vie, directă – autorul folosindu-se abil de informaţii prelevate direct de la unii dintre eroii încă în viaţă (Tiberiu Cunia, Luciana Stănilă, Doina Nicula, copiii doctorului Traian Stoicoiu).

     Nea Mitică derulează pe ecranul sufletului foiletonul vieţii de emigrant în mai multe episoade, în care apar doar cele mai importante dintre cele vreo 460 de  persoane cu care s-a intersectat de când a părăsit România. Aceşti adevăraţi artizani ai riscului şi amici fideli ai aventurii (în sensul bun al cuvântului) sunt luptători ai revoluţiei pentru mai bine, într-o lume nouă, fie că aceasta este Franţa, Canada sau Statele Unite ale Americii. Farmecul şi ineditul respiră prin filele cărţii scrise cursiv, graţie talentului şi stilului scriitoricesc specifice autorului, frumos armonizate cu îndrăzneala de a scrie despre personaje reale, interesante şi foarte diverse. Interlocutorul său, nea Mitică, îi facilitează pătrunderea subtilă în istoriile de viaţă ale unui complex de profile umane, pe care le şlefuieşte în atelierul literar, prezentându-le sub forma unor adevărate modele, ziditoare de cetăţi de suflet românesc pe trei continente: Europa, America, Africa.

     Mai mult sau mai puţin cunoscuţi, erudiţi sau oameni simpli, dar plini de spirit, prietenii lui nea Mitică sunt caractere oţelite de viaţa în exil, dar cu sufletele înrourate mereu de dorul de acasă: oameni cu două patrii, dar cu un singur suflet – sufletul de român! Vasile Ţâra – un bistriţean cu studii la Sorbona, Costică Vâlceanu – scriitor de cancelarie al elitelor culturale canadiene, Dan Isăcescu – simbolul aventurierului pribeag printre cloşari pe malul Senei, Sandu Ionescu – prototipul businessman-ului autentic, exponentul românului harnic şi-al patriotului postbelic în persoana lui Ion Ritivoi – liberalul de încredere al lui Brătianu sunt doar câţiva dintre cei despre care putem citi în paginile cărţii. Nu intenţionez pe toţi să vi-i dezvălui, dar nu-i pot trece cu vederea pe Tiberiu Cunia – care astăzi trăieşte la Syracuse, New York şi pregăteşte pentru tipar cel mai complet Dicţionar Explicativ al Limbii Aromâne -, sau pe Eugen Ştefănescu al cărui nume-l poartă un domeniu împădurit din Guineea – expert FAO, timp de 26 de ani în Africa. Nu este de neglijat figura proeminentă a doctorului Traian Stoicoiu – românul al cărui bisturiu a adus vindecarea multor canadieni din Calgary şi unul dintre cunoscuţii lui Constantin Brâncuşi şi-al adevărului despre operele sale.

     După ce a parcurs cartea, Tiberiu Cunia mărturiseşte: Deşi mulţi dintre noi au plecat pentru libertate şi o viaţă mai bună, am fost şi mulţi care am plecat cu gândul de a reveni în ţară. Generaţia noastră nu a putut face altceva decât să ţină vie, în străinătate, în conştiinţa lumii, o viziune a unui popor subjugat de o dictatură comunistă. Poate că, după ce voi termina dicţionarul, aş putea scrie o intro-recenzie, comentarii asupra personajelor şi a evenimentelor pomenite de Mitică. Nu că este important să dau şi o altă imagine a lor, dar, într-un fel, mi-ar face mare plăcere (mie, dacă nu cititorilor!), să trăiesc din nou, în amintire, timpurile din trecut. Ori, mult mai mult decât atât, să scriu o lucrare în care să se vadă interpretarea mea, a atmosferei din mijlocul refugiaţilor de atunci, a dorinţelor şi simţămintelor ce-i animau atunci, dorul de ţară, de familie şi visele ce le aveau, ce-i obsedau…

     Condeiul scriitorului nu lasă să treacă neobservate nici valorile naţionale rămase acasă, având un exponent remarcabil în persoana doamnei profesor doctor Luciana Stănilă, unul dintre deschizătorii de drumuri ai pepinierei de medici şi specialişti în ştiinţe medicale – Universitatea de Medicină şi Farmacie Iuliu Haţieganu din Cluj Napoca. Luciana Stănilă este o fiică a Sebeşului de Sus, din Mărginimea Sibiului, vecină şi prietenă a lui Dumitru Sinu, despre care vorbind şi astăzi, o numeşte Lucica. De fapt, toate povestirile adevărate ale lui nea Mitică sunt reflectarea evidentă a spiritului românesc rămas viu în sufletul sibianului cutreierând continente în căutarea desăvârşirii.

     Nea Mitică! Însuşi diminutivul folosit de prieteni pentru Dumitru Sinu avertizează cititorul că are de-a face cu un personaj îndrăgit, care inspiră simplitate şi apropiere, ingeniozitate şi spontaneitate. El este exponentul descurcăreţului, iar numele, chiar i se potriveşte de minune! Nu trebuie să-nvăţ nici o meserie! – afirma Dumitru Sinu atunci când, departe de ţară, apropiaţii îi strecurau subtil ideea că i-ar prinde bine să stăpânească o meserie. Dar lui nu i-a păsat de spusa nimănui – meserie n-a învăţat, dar s-a descurcat – a cutreierat lumea, a muncit şi a reuşit să-şi facă un rost, să aibă o familie minunată, să deţină propriul hotel, să deschidă sufletul şi punga atunci când este cazul şi, mai ales, nu a uitat niciodată că este român!

     Copil orfan de mamă de la trei ani, crescut în spiritul sănătos al omului simplu de către tatăl şi bunicii săi – oameni harnici şi cu frica lui Dumnezeu din Mărginimea Sibiului -, ajunge ca la vârsta maturităţii să ia o decizie capitală pentru viitorul său, apucând drumul străinătăţii: Iugoslavia, Italia, Franţa, Canada, Statele Unite! Iată drumul exilului urmat de Dumitru Sinu! Muncă şi risc, dezamăgire şi împlinire sub umbrarul norocului, toate-şi dau mâna, şi împreună îi aduc satisfacţia finală! Prieten cu toţi cei de la care a avut de învăţat – chiar dac-au fost români, evrei, ţigani sau alte naţii -, Mitică Sinu s-a descurcat şi despre toţi vorbeşte frumos.

     N-a avut posibilitatea să urmeze şcoli înalte, deşi, Doamne, cât i-a plăcut cartea! Dar a ştiut şi a vrut mereu să înveţe, să cunoască şi să se înconjoare de prieteni erudiţi, se trezea de 30 de ori pe noapte şi citea şapte ore  pe zi, după cum mărturiseşte însăşi Nicole, canadianca de origine franceză ce-i este soaţă de-o jumătate de secol şi pe care o cataloghează ca fiind cea mai româncă dintre canadience, pentru că a dorit şi a reuşit să stăpânească, în numai şase luni, limba română. «Acasă» a lui nea Mitică este o oază de linişte rătăcită în forfota oraşului, o casă spaţioasă, fără pretenţii exuberante, dar cu mult gust şi foarte primitoare, caldă, din pereţii căreia parcă răzbate mirosul cernelii şi aroma dulce a amintirilor – ne spune autorul. Îi este biblioteca plină de cărţi valoroase, aparţinând literaturii române şi universale; citeşte beletristică, istorie, filosofie, despre vieţile scriitorilor şi marilor învăţaţi ai lumii. Dar nu-şi uita obârşia şi neamul.

     Descins în lumea nouă din Sebeşul de Sus, din Mărginime, nea Mitică rămâne cu amintirea satului în suflet. Îşi aduce aminte, până în cele mai mici amănunte, de locuri, de oameni, de obiceiuri şi tradiţii de care-i este dor. Consătean cu Goga şi Cioran, aşa se consideră Mitică, pentru că şi cei doi coloşi ai culturii româneşti au aceleaşi rădăcini, puternic înfipte-n ţinuturile Sibiului. Nu degeaba, în conversaţiile sale îndelungi cu autorul, nea Mitică recită cu patos versurile poeziei Casa noastră, devenite chiar formă de salut între cei doi parteneri de dialog: De ce-ţi ştergi ochii cu cămaşa,/ Ori plângi, vecine Niculaie?… Cu siguranţă, Dumitru Sinu plânge, asemeni tânărului său vecin, Octavian Curpaş, atunci când îşi amintesc, acolo, sub soarele fierbinte al Arizonei, de glasul mamei care spune, asemeni prototipului uman elogiat în minunatul poem al lui Goga: Şi parc-aud pocnet de bici / Şi glas stăruitor de slugă / Răsare mama-n colţul şurii,/ Aşază-ncet merindea-n glugă…/ Înduioşată, mă sărută / Pe părul meu bălan, pe gură: / «Zi Tatăl nostru seara, dragă, / Şi să te porţi la-nvăţătură»

     Făcând referire la rostul vieţii, nea Mitică are un veritabil model de gândire filosofică, în însuşi Luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu. Şi aceasta se remarcă din dialogul avut cu autorul: Dar până la urmă, tot Eminescu e cel mai mare! Şi, printre altele, pentru faptul că a spus: «Poţi zidi o lume-ntreagă / Să dărâmi orice ai spune / Peste toate o lopată / De ţărână se depune», şi-apoi continuă, atenţionându-mă subtil: Niciodată să nu uiţi lopata lui Eminescu! Nea Mitică mi-a vorbit de multe ori despre efemeritatea vieţii: La mine la hotel, adesea îi întreb pe americanii ăştia, ce părere au despre moarte şi dacă s-au gândit vreodată la realitatea morţii. Rămân surprins când constat că majoritatea dintre ei nici nu se gândesc că într-o zi vor muri; poţi să faci orice în viaţa aceasta pentru că până la urmă tot la lopata lui Eminescu ajungi! Adevărat şi foarte bine punctat!

     Multe s-ar mai putea spune pe marginea acestei cărţi-document, însă  doresc să vă las să-i dezlegaţi misterele prin plăcerea lecturii… Octavian Curpaş a adunat mereu în jurul său, benevol, truditori pe tărâmul cuvântului cărora le-a promovat necondiţionat scrierile şi le-a încurajat latura creativă, susţinând propagarea permanentă a suflului cultural românesc pe toate meridianele lumii. Deşi ne-a obişnuit cu intervenţiile sale jurnalistice prin prestaţia-i neobosită în  ziarele şi revistele din diaspora pe parcursul mai multor ani – şi a făcut-o bine -, iată că această carte îi întregeşte imaginea cu aceea de cărturar priceput, dându-ne posibilitatea de a cunoaşte tainele unei lumi în care el însuşi vieţuieşte: o lume a necunoscutului în care dacă pătrunzi eşti nevoit să te adaptezi, să-ţi modelezi viaţa şi să-i îmbrăţişezi principiile, dar fără să poţi vreodată să-ţi uiţi rădăcinile.

 

 

Georgeta-Minodora Resteman

Cluj Napoca, octombrie 2011

 

 

    Asociatia Jurnalistilor din SUA si Canada la Forumul Românilor de Pretutindeni

     Asociatia Jurnalistilor Români din SUA si Canada (NARPA) a fost prezenta prin reprezentantul ei dr. ing. Gheorghe Chindris la Forumul Românilor de Pretutindeni desfasurat in Bucuresti la Palatul Parlamentului, in perioada 30 septembrie – 2 octombrie, 2011.
    Colegul Gheorghe Chindris este colaborator la ziarul „Curentul International” din Detroit, unde realizeaza pagina de Traditii si Folclor. Acesta a organizat multe actiuni pentru promovarea datinilor si obiceiurilor romanesti – ceea ce are mai frumos si reprezentativ Romania,  folclorul adevarat.
    In 2010 a fost prezent la Chicago la infintarea NARPA impreuna cu domnul Stefan Strajeri directorul ziarului Curentul International.
    ”Aici, la Bucuresti,  m-am bucurat mult ca am fost recunoscut de foarte multi romani ca urmare a evenimentelor pe care le-am organizat si le-am desfasurat impreuna cu ziarul ”Curentul International” la Detroit si New –York ( Festivalul Românilor din 1 mai 2010). Am convingerea ca la acest forum al romanilor de pretutindeni am reusit sa fac cunoscuta NARPA atat  printre participanti, cat si catre oficialitatile statului si guvernului din Romania.” spune Gheorge Chindris.


    La forum au participat aproximativ 200 de delegati din aprope toate tarile lumii unde locuiesc sau muncesc romani. Cei mai multi au fost din Moldova, Ucraina, Serbia, Ungaria. Problemele care s-au ridicat si discutat au fost defalcate astfel:
    – pentru romanii din Moldova, Ungaria, Ucraina, Serbia;
    – pentru romanii din Europa de Vest, in special Italia si Spania unde romani au probleme mai mari;
    – pentru restul lumii unde am fost si noi cei din USA si Canada.
    In prima zi, la deschiderea lucrarilor au participat si au avut alocutiuni despre politica romaneaca in ceea ce priveste diaspora: Emil Boc, primul ministru al Romaniei; Roberta Anastase, presedinte al Camerei Deputatilor; Theodor Baconschi, ministrul de externe al Romaniei; Acad. Ionel Haiduc, presedintele Academiei Romane; Eugen Tomac, secretar de stat – Departamentul Romanilor de Pretutindeni. Deasemenea s-a prezentat si proiectul de lege  privind VOTUL PRIN CORESPONDENTA. Proiectul va intra in dezbatere publica si se afla pe internet  unde puteti sa aveti comentarii.


    Punctul meu de vedere l-am prezentat in discutiile cu cei pe care i-am intilnit: mai intai ar trebui sa stim citi romani suntem si care este interesul lor (al majoritatii) pentru votul prin corespondenta sau/si votul normal avind in vedere ca la ultimele alegeri  statisticile arata ca numarul romanilor prezenti la urne  a fost doar de ordinal miilor la nivel de USA si Canada in timp ce noi vehiculam ca am fi 2-3 miloane“ declara Chindris.
    In dialogul cu Theodor Baconschi, Eugen Tomac, William Brinza, Mircea Lubanovici, dintre officiali, dar si cu foarte multi reprezentanti Gheorghe Chindris a prezentat NARPA, cine este si ce isi doreste.
    Lucrarile Forumului s-au desfasurat pe cinci sesiuni cu urmatoarele tematici:
    Sesiunea I – Programe si proiecte ale statului roman pentru romanii de pretutindeni
    Sesiunea II – Identitatea romaneasca in context european si international
    Sesiunea III – Drepturile si obligatiile cetatenilor romani care traiesc in afara granitelor tarii
    Sesiunea IV – Imaginea romanilor in strainatate
    Sesiunea V – Modelarea strategiilor privind comunitatile romanesti din afara garnitelor.
    Dupa sesiunea a IV-a Gheorghe Chindris a luat cuvantul si a prezentat Asociatia Jurnalistilor Romani din USA si Canada (NARPA). A vorbit despre  problemele si reusitele romanilor de pe continentul nord-american aratand ca, printre altele, pastrarea si promovarea traditiile si a folclorului contribuie la pastrarea identitatii nostre in lumea multietnica americana si nu numai.


    In ceea ce consta priectele si programele pentru romanii din SUA acesta a discutat cu Eugen Tomac care a spus ca trebuie sa facem cunoscute proiectele noastre dar, din pacate, a repetat ceea ce a subliniat si in cuvantul sau din cadrul lucrarilor, ca  a primit 500 de proiecte si a putut sa aprobe doar aproximativ 100, problema  fiind  banii.
    Eu, si in luarea de cuvânt dar si in acest dialog cu el, i-am cerut ca sa fim tratati egal si cu mai mare atentie. Stim ca sunt români in Serbia, Ucraina si Moldova care au probleme foarte mari dar asta nu inseamna ca noi sa fim uitati.” spune Chindris.


    La sesiune a II-a s-a marjat foarte mult pe problemele romanilor din tarile europene. S-a discutat si de problema tiganilor care au avut chiar si o reprezentanta la forum. Ea a solicitat sa nu se mai incrimineze doar tiganii pentru ca, a sustinut ea,  crimele si actele rele nu au nici cetatenie si nici etnie. Cei care le savârsesc sunt criminali, nu sunt români sau tigani sau englezi. Sunt criminali si atât. Interesanta a fost si pozitia luata fata de numele de tigan sau rom spunând ca in tara ei sunt tigani iar când ies din România sunt romi.
    La sesiunea a III-a au participat oficiali de la  pensii, de la Ministerul de Interne  si de la Departamentul Pasapoarte prezentand politica statului in domeniile respective. Toti cei care se confrunta cu diverse probleme in aceste domenii, pentru rezolvarea lor pot sa solicite serviciile respective prin e-mail sau telefonic .
    La sesiune a IV-a au participat sefii TVR International si Radio România International. Ei au prezentat institutiile pe care le conduc si programele pe care le realizeaza pentru a promova România in lume. Deasemenea si-au manifestat dorinta ca noi sa prezentam in articolele noastre si faptele pozitive din tara nu numai pe cele negative. Colegii de la Radio România International si-au aratat disponibilitatea de a oferi programe si emisiuni de radio gratuite pentru postul Radio Diaspora Online din SUA.
    La sesiune a V-a un discurs impresionat pâna la lacrimi a fost acela al episcopului românilor din  Serbia, care a uimit prin simplitatea lui dar si ceea ce a spus despre românii din Serbia.
    Gheorghe Chindris a mai discutat si cu domnul Vasile Timis, Ministrul Secretar de Stat la Cultura, despre unele proiecte pe care românii din SUA doresc sa le realizeze.

    NARPA

    Jurnal londonez (5)

    Posted by Stefan Strajer On October - 15 - 2011

    Jurnal londonez (5)

     

    Autor: Lavinia IANCU

     

    De ziua mea…

    Dragii mei, probabil v-aţi întrebat ce am făcut… de ziua mea! Ei, în primul rând vă spun că nu simt că a mai trecut un an… Parafrazându-l pe regretatul Gică Petrescu, în simpaticul său cântec „Vârsta mea” zic şi eu că „Peste mine nu a trecut vremea, Numai el e Gică-nenea…”. Aşa o fi?! Principalul e că sunt optimistă! Se zice că oamenii veseli şi optimişti arată mai tineri… Cine ştie!

    De ziua mea nu am făcut ceea ce mi-aş fi dorit şi anume să vizitez Grădina Zoologică din Londra, şi London Eye, şi Madame Toussaud, şi Aquarium şi poate să mai şi „chefuiesc” puţin seara cu amicii de aici… Dar cum socoteală de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, nu mi-am putut permite să fac prea multe din cele propuse iniţial, aşa că tot eu am hotărât că până în 8 iulie 2012… în fiecare zi va fi ziua mea de acum încolo şi că voi încerca să mă bucur de fiecare zi ca şi cum ar fi ziua mea de naştere! Şi cum mă aflu pe meleaguri britanice am să zic şi eu „make and take the best of it”, precum spune englezu’.

    Mai întâi rezolvăm finanţele…

    Aşadar, de ziua mea, am ajuns să rezolv în primul rând nişte probleme administrative şi anume banii cu care am venit, euro să-i schimb în lire, pentru că din păcate nu am venit cu lire de acasă, ceea ce a fost o greseală! Dar omul cât trăieşte învaţă, aşa că am învăţat şi eu tot pe pielea mea şi am pierdut ceva bani la paritate. De exemplu, aici banca nu primeşte bancnotă de 500 de euro, chiar dacă acestea există pe piaţa monetară. Asta e politica lor, şi de ce o au nu îţi explică, ci pur şi simplu îţi spun „that’s it”… asta e şi trebuie să o accepţi aşa cum e. În fine până la urmă am reuşit, ca norocul, să schimb ultimii bănuţi cu ajutorul unui amic de aici şi… totul a fost ok. Dar oricum paritatea e mai bună dacă se face tranzacţia în România, adică, dacă, cumpăraţi lire de acolo atunci când vreţi să veniţi aici… Altfel pierderile sunt destul de substanţiale!

    Şi dacă tot am fost la capitolul finaciar, vă spun că am fost invitată la banca unde am contul deschis să îmi arate cum se foloseşte aici „online banking”! Da! Ca un cadou de ziua mea!  Ce drăguţi! Şi cu asta… basta! Gata cu treburile administrative!

     

    Lupta cu pizza!

    Mai pe la „lunch” am luat masa cu un amic la un restaurant cu specific italian, unde chelnerii erau spanioli! Multiculturalism 100% în Londra anului 2011!

    Aşa că… dacă e italian am comandat normal… PIZZA. Până aici toate bune şi frumoase. Vine pizza, hmmm ce miresme! Dar stai puţin, că nu prea mă pot apuca de ea, fiind rotundă şi nefeliată! Interesant, mă gândesc, probabil au uitat tacâmurile! Ei asta e, îmi zic eu în sinea mea! Nici o problemă, se întâmpla oricui, agitaţie, clienţi, grabă, ginta latină… No problem sir! Îl rog pe „spanish waiter” să o felieze… la care mă trezesc că îmi aduce feliatorul la masă să mi-o feliez singură. Pizza, desigur! Am uitat să spun că nu era restaurant cu autoservire!  Mai pe urmă am aflat că în unele localuri de aici se practică şi chestii de genul ăsta pentru că sunt atât de mulţi cretini şi de exageraţi „cu datul în judecată pentru orice”, încât te trezeşti că mă apuc să dau restaurantul în judecată că nu mi-au tăiat felia de pizza cum trebuie!  Dar la varianta că mă pot tăia cu feliatorul în incinta restaurantului lor nu s-au gândit! Hmm trebuia să vină românca Lavi, cea deşteaptă şi logică (am voie să mă laud de ziua mea! Sic!) să le explice că dacă omul e procesoman şi vrea să îi dea în judecată o poate face sub orice motiv… cum de altfel se practică aici şi în domeniul muncii şi nu numai! Şi culmea e că se mai şi câştigă procese! Şi uite aşa sunt veşnic ocupaţi avocaţii „engleji”. 

    Pisica de mare cea bună

    Astfel mi-am petrecut o jumate de zi de naştere, după care m-am despărţit de amicul cu care am prânzit. Apoi m-am dus frumos, singurică-singurică, că doar tot îmi face plăcere compania propriei mele persoane, la Aquarium, cu căştile în urechi pe ritmurile muzicii anilor  ’80… chiar dacă afară e când noros când soare ba chiar la un moment dat ploaie! Acolo am avut o experienţă foarte interesantă cu o pisică de mare. Am să vă povestesc! La un moment dat după ce te plimbi prin „aqvarium”, care de fapt e ca un labirint cu bazine, cu fel de fel de peşti, de la soiuri de rechini şi pisici de mare, până la meduze, broaşte ţestoase, corali, căluţi de mare, ba chiar şi un schelet de balenă. În fine, după slalomul făcut în acest labirint de bazine, ajungi la un bazin deschis, şi destul de jos, care ajunge ca înălţime până la buric (pardon!) unde erau mai multe pisici de mare mai mici şi peşti… La un moment dat apare nici nu ştiu de unde o pisică de mare mai mare pe care o văd îndreptându-se spre mine foarte elegant şi lin… ca şi cum ar vrea să facă o reverenţă şi să-mi ureze la mulţi ani! A venit până în faţa mea, atât de aproape că dacă mă aplecam puţin puteam să o mângâi, s-a ridicat, s-a uitat la mine câteva secunde, s-a intos peste cap făcând un un flick-flack foarte elegant şi a plecat mai departe unduindu-se graţios. Mi-a plăcut atât de mult, şi m-a făcut să mă simt atât de bine că am ieşit zâmbind de acolo şi mă gândeam ce mult înseamnă să ne putem bucura de un lucru atât de mărunt care uite că îţi poate face o zi, sau măcar câteva ore mai frumoase. Abia mai apoi mi-am adus aminte de simpaticul australian iubitor de animale, Steve Irwin, şi moartea lui tragică cauzată de o înţepătură a unei (alte) pisici de mare! Brrr! Aia cred că era o pisică rea!

    După ce am ieşit de la Aqvarium, pe când traversam podul de lângă Parlament, am văzut acolo un domn care cânta atât de frumos la acordeon! Erau secvenţe din operele lui Albinoni şi Ceaikovski! Foarte frumos! Un alt motiv să mă simt bine şi să zâmbesc… „Life it’s beautiful”, mai ales pe ritmurile muzicii. Şi cam aşa… mi-a trecut „ziua mea” care… a fost o zi de vineri londoneză.

    La Harrods cu Brad Pitt!

    Dar cum weekendul se apropia m-am gândit să o prelungesc şi să „mă sărbătoresc” şi sâmbătă şi duminică! Aşa că sâmbăta mi-am păstrat-o pentru shopping şi cum am prins „reduceri”… am profitat puţin. Aici când sunt reduceri, încerci să cumperi ceva, deoarece se zice că sunt reduceri reale, uneori până la 70%! Inclusiv chiar şi de la faimosul Harrods îţi poţi permite să îţi cumperi ceva! Apropo, am fost înăuntru! Arată ca un muzeu. Nu e de mirare că era locul preferat pentru shopping al Prinţesei Diana! Foarte frumos! Ba chiar şi Brad Pitt a fost acolo! Dar nu când am fost şi eu… Deci nu ne-am întâlnit! Păcat! Se zice că au închis magazinul doar pentru el, bietul de el… A plătit pentru că a fost pus la dispoziţie sa  (magazinul desigur!)  câteva milioane de lire. Media vânzărilor de la Harrods pentru o zi e în  jur de două  milioane de lire! Numai pentru zi! Doamne câţi copii şi bătrâni, câini şi pisici ar putea fi sătui şi sănătoşi pe banii ăştia!

    Cine mi-a şterpelit „sidiul”?

    Aş vrea să vă mai spun că dacă am stabilit că e „ziua mea” şi sâmbăta şi am fost la shopping, am cumpărat nişte cadouri şi pentru cei dragi de acasă, nu numai pentru mine. M-am cadorisit cu trei „sidiuri” cu Andre Rieu, care erau la reducere. Hmm, nici nu ştiţi cât de  încântată am fost… hahaha! Dar cum nu am cd player la mini laptopul ăsta al meu, nu am avut posibilitatea să ascult minunata muzică cumpărată… aşa că, abia după vreo trei zile mă trezesc să mă uit eu mai atentă la cd-uri… şi să caut încântată pe youtube secvenţe cu concertele respective… Când îl deschid pe cel mai important (zic aşa, deoarece avea şi un  dvd bonus) ia „sidiul” şi „dividiul” de unde nu-s! Mi se dăduse doar carcasa, pentru care am plătit cinci lire! Scump doamnă, scump…., mă gândeam în sinea mea… Credem că cineva a şterpelit cd-ul înainte de al cumpăra eu! 

    Disperată şi nervoasă, mă pun să caut în gunoi după chitanţă, deşi eu mereu păstrez chitanţele… dar deja trecuseră trei zile… aşa că m-am uşurat de câteva hârtii. De obiceim după cum v-am mai relatat, aici totul se ţine, de la cea mai mică chitanţă până la orice bonişor… După ce m-au trecut toate transpiraţiile dau într-un final (fericit!) de chitanţă. Evrika!  Aşa că „mâine” foarte hotărâtă mă duc înapoi la magazin să cer să îmi dea un cd nou. Aşa s-a şi întâmplat! Doar sunt într-o ţară civilizată! Fără nici o problemă am primit un cd-ul nou, cu tot „necesarul”! Se pare că e ceva obişnuit şi aici să se fure compact discuri din carcasele lor! Aşa că preferă să păstreze doar ambalajul la vedere.

    Hoinărind deprimată prin Londra şi împrejurimile ei

    E un furnicar de nu vă puteţi imagina, aici în zonele de shopping: Piccadilly Circus, Marble Arch şi Oxford Circus. Exact ca în filme. Precum la New York în Times Square. Obositor, dar palpitant totuşi. Continuăm deci povestirea! Tot în ziua de sâmbătă după masă, am dus un tort la salonul unde fac practică, să le cinstesc şi pe colegele de acolo!  Am primit de la şeful salonului o sticlă de rom cu aromă de cocos (!!!), că deh, Domnia Sa e mare băutor de alcool… deşi nu e englez! E polonez, dar nu contează… Fetele mi-au oferit un minunat buchet de flori.

    Duminică am fost invitată de fosta colegă de liceu, care e pe aici de unsprezece ani, să merg la ea în vizită. Stă în zona Kent, în orăşelul Tunbridge Wells, la 40 de minute, cu trenul, de Londra.

    Şi uite aşa mi-am petrecut weekend-ul dedicat mie! Deşi, iniţial îmi pusesem în gând să organizez un party de ziua mea, sub formă de croazieră pe Tamisa… M-am răzgândit din păcate deorece în ultimele două săptămâni am trecut (inclusiv de ziua mea!) printr-o perioadă mai deprimantă, cu toate că nu era nimic trist ci doar îmi pierdusem din entuziasm şi simţeam o oarecare indiferenţă faţă de orice. Mi-am dat seama de ce! Pentru că eram obosită! Pentru că în perioada respectivă dormeam foarte puţin. De la ora 1, 2, 3 noaptea până pe la 8, 8 jumate… când îmi dădeau deşteptarea urletele de copil şi plânsetul de bebeluş al vecinilor… Plus că am pierdut câteva nopţi în perioada respectivă hoinărind prin Londra, aşa în plimbare, şi după cum v-am mai spus… oraşul nu doarme deloc, e luminat „al giorno”, şi te aşteaptă cu braţele deschise să îl cucereşti… Şi cum, un om normal are nevoie  de opt ore de somn, probabil că am ajuns în faza în care mi s-a acumulat foarte multă  oboseală. Dar slavă Domnului am depăşit-o, zic eu!

    Iar mă chinuie NIN-ul!

    Aşa se întâmplă când te năpădesc gândurile. Mai ales că prima aplicaţie pt NIN mi-a fost refuzată pe baza că nu am furnizat acte suficiente din domeniul muncii. Ceea ce era de fapt imposibil, pentru că aici toată lumea te întreabă de NIN la interviu, atunci când mergi pentru angajare. E simplu! Fără NIN nu te angajează nimeni, şi fără loc de muncă nu mi se acordă NIN-ul! Aşa că ieşi din cercul ăsta vicios dacă poţi! Mai ales că aici nu sunt încântaţi să lucreze cu PFA, pentru că dacă eu aş fi PFA şi aş colabora cu un salon şi la sfarşit de an nu-mi plătesc taxele, plecând de la salonul respectiv,  administraţia fiscală poate merge să ceară salonului să plătească în locul celui care se ocupă de ţepe! Aşa că se feresc să lucreze cu persoane fizice autorizate. Asta înseamnă să fii român! Singura variantă e să devii student şi atunci ai dreptul la muncă cu jumate de normă, adică 20 de ore pe săptămână. Dar şi aici e o chichiţă! Nu te consideră student numai dacă faci minimum un an de şcoală, curs lung la ei! Şi desigur, taxa de şcolarizare o plăteşti tu! Vă mai aduceţi aminte că am dorit să fac un curs de machiaj, care are o durată de şase-nouă săptămâni. Acest curs de scurtă durată, nu te consideră „student” şi nu îţi oferă dreptul la muncă! Cea mai simplă variantă pentru mine ar fi să scot din buzunar suma de 3.200 de lire sterline, plata unui curs pe o durată de doi ani  (acesta fiind cel mai ieftin curs ca preţ!) Chiar şi cei de la salon mi-au spus că… nu mă pot angaja, deoarece şi pentru ei e prea complicat să aplice pentru „bule card” pentru mine. Pentru ei înseamnă că… trebuie să demonstreze că nu au găsit pe nimeni mai bun aici şi au fost nevoiţi să mă aducă pe mine din România şi să mai şi plătească pentru asta o sumă de bani! Şi nu se încurcă nimeni cu asemenea fapte de caritate! Aşa că, după o lună de voluntariat la acest salon, am renunţat să mai merg acolo! Începusem deja să nu mă simt în largul meu, pentru că deşi la început italianca cu care mă înţelegeam bine, se comporta conform vârstei (19 ani!) şi mă trata ca pe un una inferioară, care nu ştie să facă ce face ea… şi mă tot verifica faţă de clienţi, deşi nu ea era manager… Aşa că, nu, mulţumesc! Mă consider la fel ca ele doar că am alt stil, adică cel învăţat în România!

    Speranţe… de viitor

    După atâtea ganduri şi frământări am primit totuşi o mână de ajutor. O propunere de a conduce un salon de cometica nou-nouţ! Eu să fiu responsabilă cu partea de cosmetică şi…  dacă e nevoie de mână de lucru, să aduc din România, dar numai dacă aici nu găsesc staff! Aşa că urmează să vedem ce-o să iasă de aici încolo! Ideea e că m-am liniştit şi am ajuns singură la o conlcuzie simplă. Eu am venit aici să trăiesc o nouă experienţă! Şi anume să vizitez tot ce pot să vizitez, să mă distrez, să merg la concerte, la spectacol de balet, să fac un curs, să leg prietenii, să fac shopping puţin şi dacă pot, să reuşesc să îmi găsesc ceva de lucru şi să strang nişte bănuţi, bine! Dacă nu, atunci cele de mai sus menţionate şi go home!

    Am reuşit să fac rost de câteva recomandări (că aici se merge foarte mult pe recomandări) şi să îmi mai întocmesc nişte facturi…….extrase şi alte hârtii şi mai aplic a doua oară şi ultima dată pentru acest NIN păcătos! Aşa că mai pe scurt, aşa stă treaba cu statutul de român în Anglia. Chiar dacă ai psihicul tare şi ai prieteni care vor să te ajute şi te susţin, nu ai cum să nu te frămânţi la ce şi cum ai putea face, şi de acolo mintea nu te lasă să dormi… Tot aşa de acolo se trag alte probleme… Somnul insuficient şi de proastă calitate duce uşor la indispoziţie, stress şi oboseală! Apoi… mai departe la iritabilitate, proastă dispoziţie şi irascibilitate.

    E musai să fiu bine… şi auto-sugestia mă ajută! Încerc cât de tare pot să fiu optimistă şi să văd mereu părţile bune şi frumoase. Numai aşa voi reuşi să merg mereu mai departe. Looking to the future!

    A să încerc să mă bucur măcar de viaţa de turist.  Am fost de curând cu un amic la Stonehenge şi într-un oraş numit Exeter, din sud, care e ca mărime cam al cincilea sau al şaselea din UK, după Londra. Acolo, majoritatea sunt britanici, doar câţiva studenţi… E un oraş frumos, plin de dealuri. E un oraş istoric. Pe vremuri a fost un oraş roman. Acolo în Exeter mai sunt rămăşite ale unei fortăreţe romane. Drumul spre Stonehenge şi Exeter l-am făcut pe ocolite pentru a vedea cât mai mult din country side-ul britanic. A fost minunat, plin de verdeaţă, de soare, cu cer curat cum nu am prins decât de două ori în cele şase săptămâni de când sunt la Londra. Minunată experienţă a fost, chiar dacă am impresia că totul se derulează foarte rapid şi nu apuc să stau şi să savurez fiecare loc vizitat aşa cum îmi doresc. Dar măcar ajung să le văd… chiar şi dacă unele doar fugitiv.

    (Pe curând)

    Lavinia IANCU

    Londra, UK

    20 iulie 2011

    Ministrul Baconschi a ţinut o ședinţă de partid în faţa “Comunităţii Române” din New York!!!

     

    Autor: Grigore L. CULIAN (New York)

    Marţi…13 și marţi 20 septembrie 2011, trei ceasuri rele!

    Hotărât lucru: ziua de marţi nu e una câștigătoare pentru locatarul vremelnic de la Cotroceni. Nici pentru Teodor Baconschi, fostul teolog ajuns ambasador în mai multe capitale europene, printre care și Paris, unde în 2009 a “făcut rost” de vreo 4.000 de voturi pentru Traian Băsescu (“gurile rele” – și nu numai – vorbesc despre fraudă!), care l-a recompensat cu postul de ministru de Externe al României! Dar să-i lăsăm pe cârcotași să vorbească la BEC (Biroul Electoral Central!) și să trecem la faptele petrecute în zilele de marţi 13 și marţi 20 septembrie 2011 la Washington și New York.

    Fals și manipulare cu ajutorul “jurnaliștilor de serviciu”!

    “Marţi, 13 septembrie 2011, președintele României, Traian Băsescu, a efectuat o vizită de lucru la Washington, la invitaţia omologului său american Barack Obama”, scrie oficiosul prezidenţial Evenimentul Zilei. Fals! Comunicatul Casei Albe ne spune cu totul altceva: “US President Barack Obama held unscheduled talk with Romania’s President Traian Basescu. Basescu had a scheduled meeting with Vice President  Joe Biden in the Roosevelt Room of the White House, but Obama joined the meeting between Vice President Biden and President of Romania”. Traducere: “Președintele SUA, Barack Obama, a avut marţi o convorbire neprogramată cu Președintele României, Traian Băsescu. Băsescu avea programată o întâlnire cu Vice Președintele Joe Biden în Roosevelt Room de la White House, dar Obama s-a alăturat întâlnirii dintre Vice Președintele Biden și Președintele României”). Iată motivul pentru care vizita de o  zi a lui Traian Băsescu la Washington a fost ţinută la secret până în ultimul moment de Administraţia Prezidenţială de la Cotroceni, de Ambasada României la Washington și de consulatele din SUA, iar în avion au fost admiși numai ziariștii obedienţi puterii. În plus, la întâlnirea “Comunităţii Române” cu șeful statului, desfășurată la Ambasada României din capitala americană, au fost omiși – cu bună știinţă! – de pe lista de invitaţi jurnaliștii româno-americani, iar deputatul “nostru” Mircea Lubanovici, omul din Parlament al PDL în Colegiul 3-Diaspora, a fost complice la diversiune, deși conduce (teoretic!) ziarul (presupus) românesc Romanian Times.

     

    Şedinţă de partid cu “Comunitatea Română” la New York!

    Marţi, 20 septembrie, Consulatul General al României din New York (consul general: Marian Pârjol) a organizat o întâlnire a ministrului de Externe al României, Teodor Baconschi, cu reprezentanţi ai “Comunităţii Române” din New York (voi explica în continuare de ce am pus ghilimele la sintagma “Comunitatea Română”). Programată, conform invitaţiilor trimise, să se desfășoare în Salonul de Protocol, situat la etajul 4 al Consulatului, întâlnirea a fost mutată în Sala Auditorium a Institutului Cultural Român din New York (care stă goală, de trei ani de zile, din cauza “activităţii febrile” a directoarei Corina Şuteu și a echipei sale de la ICR-NY!), după un scenariu identic cu cel al întâlnirii premierului Emil Boc cu “Comunitatea Română (din septembrie 2010). Ca decor și în postură de aplaudaci, în locul reprezentanilor marcanţi ai Comunităţii Române (de data asta fără ghilimele), au fost aduși circa 30 de tineri, cei mai mulţi dintre ei fiind copiii noii nomenklaturi de la București, trimiși la studii în străinătate de profitorii tranziţiei, după modelul preluat de la clanul Ceaușescu și îmbunătăţit de “EBA”, fiica cea mică a noului “mare conducător” Traian Băsescu. Cum cadrul unei ședinţe de partid în toată regula a fost creat, a urmat urcarea pe scenă (cu aplauzele de rigoare!) a protagoniștilor, (de fapt, a protagonistului, fiindcă restul alaiului nu a scos niciun cuvânt preţ de o oră și jumătate!): ministrul Teodor Baconschi; ambasadorul Adrian Vieriţă, care nici până azi (26 septembrie, n.C.I.) nu mi-a răspuns la scrisoarea de săptămâna trecută, în care îi ceream să ne informeze care au fost criteriile de selecţie a audienţei la recepţia oferită de Ambasada României la Washington în 13 septembrie 2011 (unde mai mulţi reprezentanţi ai presei de limba română din SUA au fost scoși de pe lista de invitaţi prin “ordin de sus”, selectaţi arbitrar și discriminatoriu sau înlocuiţi cu copii sau “yesmeni” gen Mircea Lubanovici) și să pună la dispoziţia presei lista completă cu persoanele invitate la evenimentul sus menţionat, pentru a fi publicată, astfel încât românii din America să afle cine le reprezintă interesele și vorbește în numele lor în cadrul întâlnirilor la cel mai înalt nivel cu oficialii români; ambasadorul la ONU, Simona Miculescu; consulul general, Marian Pârjoj, plus Corina Şuteu, directoarea ICR-NY și gazda aleasă în ultimul moment de organizatori. Încercând să identific “Comunitatea Română din New York”, mi-am dat seama că în sală se aflau câţiva jurnaliști români și tot atâţia oameni de afaceri, marea majoritate a audienţei fiind formată din tineri români care studiază în America, dar care nu trăiesc în această ţară și nu i-am văzut vreodată la o acţiune comunitară (cenaclu literar, festival etc.)!

    Mesajul Asociaţiei Jurnaliștilor Români din Nord-America

    “Membrii asociaţiei noastre sunt indignaţi și profund dezamăgiţi de faptul că la vizita efectuată în 13 septembrie la Washington de președintele României, dl. Traian Băsescu, invitaţia lansată jurnaliștilor români din Statele Unite a fost făcută preferenţial și discriminatoriu. Cu alte cuvinte, au primit invitaţii doar cei care scriu de bine despre actuala putere. Acest fapt este o jignire profundă adusă românilor din Statele Unite – și nu numai lor – care citesc presa de limba română. Un lucru mult mai grav este faptul că, în ciuda faptului că reprezentanţii  Ministerului Afacerilor Externe nu ar trebui să aibă o anumită culoare politică sau să fie aserviţi unui anume partid, se pare că sunt. Asociaţia noastră a transmis deja o scrisoare în care cere explicaţii Ambasadei României din Washington, D.C., dar și deputatului Mircea Lubanovici, cu privire la motivele pentru care aproape toată mass-media românească din SUA a fost ignorată. Un mesaj similar a fost formulat și de ziarul New York Magazin. Vă întrebăm, domnule ministru: de ce invitaţiile făcute de angajaţii presupus apolitici ai MAE au fost trimise numai unora la recepţia de la Washington?; de ce nu există bani pentru proiecte comunitare, dar există bani pentru plimbările diferiţilor politicieni, inclusiv la vizita președintelui Băsescu din 13 septembrie 2011; cine se face răspunzător, cine va fi sancţionat și în ce fel pentru cele întâmplate și de ce angajaţii MAE execută ordinele unui anumit partid, când ei ar trebui să reprezinte interesele tuturor româilor?; de ce președinţia comisiilor de votare din străinătate a fost trecută în 2009 în mâinile diplomaţilor şi nu a rămas la reprezentanţii legitimi ai comunităţilor româneşti care votează şi care au asigurat timp de 20 de ani un serviciu corect, evitând scandalul petrecut în 2009 la Ambasada României din Paris, condusă atunci de Dvs.?; pe ce bază aţi promis PDL un milion de voturi de la românii din străinătate şi cu ce drept, având în vedere faptul că, în calitate de ministru de Externe, aveţi datoria să reprezentaţi interesele tuturor românilor, nu ale unui partid politic? Marian Petruţa, preşedintele Asociaţiei Jurnaliştilor Români din Nord-America (NARPA)”

    Acesta a fost mesajul pe care am fost autorizat să-l transmit din partea NARPA (al cărui membru şi deţinător al trofeului “Jurnalistului anului 2011 la categoria cel mai bun editorial” sunt) ministrului Baconschi la întâlnirea cu “Comunitatea Română” din New York. În loc de un răspuns punctual la întrebările incomode enunţate mai sus, dl Baconschi a lansat o serie de acuzaţii, afirmând că aş avea “vederi de stânga” şi că întrebările mele (!?) sunt “tendenţioase”, deşi ele erau adresate în numele unei asociaţii la care sunt afiliate opt publicaţii, două posturi de televiziune şi două posturi de radio româneşti din America! Cât priveşte “vederile mele de stânga”, îi aduc la cunoştinţă dlui ministru “de dreapta” că sunt refugiat politic în această ţară, încă din vremea când Domnia Sa profita din plin de avantajele comunismului… de stânga, că sunt membru, cu cotizaţia plătită la zi, al Partidului Republican (de dreapta!) din SUA şi patronul unui ziar românesc, ceea ce şi descalifică afirmaţiile şi prestaţia jenantă de la şedinţa de partid cu “Comunitatea Română” din 20 septembrie 2011, încheiată cu ropote de aplauze!

    P.S. Spre final, o doamnă profesoară şi colegă, al cărui nume nu-l mai citez din respect pentru activitatea sa literară şi jurnalistică, a pus cireaşa pe tort (sau bomboana pe colivă!), afirmând în faţa ministrului Baconschi: “Sunt sigură, dle ministru, că Dvs. nu reprezentaţi un partid politic şi că apăraţi interesele ţării”! Îi recomand doamnei să viziteze mai des România şi să trăiască acolo un an cu salariul foştilor săi colegi dascăli. Şi, pentru a-i potoli “elanul patriotic”, am să-i dau două citate din “apoliticul” Baconschi: “Eu, Elena (Udrea – nota mea), sunt foarte bucuros să lucrez cu tine. Trebuie să fac eforturi monumentale ca să nu cad sub farmecul tău, în calitate de coleg. Eşti inteligentă, eşti foarte frumoasă, eşti tenace, ai anduranţă la mediul general dezgustător al politicii româneşti şi nu te deranjează vecinatatea oamenilor de valoare, ceea ce înseamnă că vei putea face cu oricine echipe de valoare şi PDL are probabil nevoie de acest lucru” (Teodor Baconschi, conferinţa pentru alegeri în PDL Bucureşti din 21 noiembrie 2010). “Sunt convins că proiectul legii votului prin corespondenţă îi va face pe românii din comunităţile de peste hotare să ne aducă NU 100.000 de voturi, cum ne-au adus rândul trecut, ci un milion de voturi. Este un obiectiv pe care îl putem atinge, dacă vom reuşi să dăm acest necesar semnal de înnoire” (Teodor Baconschi, discurs de susţinere a candidaturii la funcţia de prim-vicepreşedinte al PDL, pe care o deţine şi în prezent!).

    P.P.S. Păcat că postul de televiziune Romanian Voice nu a găsit spaţiu de emisie pentru a prezenta Comunităţii Române (fără ghilimele!) mesajul Asociaţiei Jurnaliştilor Români din  Nord-America (NARPA). A fost momentul cel mai fierbinte pentru ministrul Baconschi, iar românii din New York şi din toată America aveau dreptul să afle ce s-a întâmplat la şedinţa de partid din 20 septembrie 2011. Poate altă dată…

    New York, 26 septembrie 2011

    Maria Diana Popescu – SICRIE ZBURĂTOARE

    Posted by Gabriela Petcu On October - 10 - 2011

    Tristeţe şi durere în curtea marilor puteri. În timp ce America îşi comemora victimele din 11 septembrie, Sarkozy aducea un omagiu soldaţilor francezi căzuţi în Afganistan. Numai umoriştii emisiunii „Les Guignols d’info” – Canal Plus dădeau zor cu ironiile la adresa românilor. Eu sînt convinsă, francezii n-au niciun pic de umor. Singurele glume reuşite sînt maşinile franţuzeşti. Rămase fără (re)surse de inspiraţie pe timp de criză, marionetele postului sus-amintit lezează încă o dată sentimentul naţional şi bunul simţ al românilor: „sportul naţional în România nu este fotbalul, ci cerşitul, românii au păduchi, iar Bucureşti înseamnă coş de gunoi”. Cu toată pretenţia de civilizaţie superioară, naţiunea franceză munceşte non-stop la lopată  pe linia Maginot şi pe alte linii de săpat. Inteligenţa le vine din afară, mai cu seamă de la noi. Nu sînt cu nimic superiori naţiunii române. Cînd vine vorba de imaginea României, învechit şi iterativ precum pendula unui ceas cu cuc, apare regulat în media şeful diplomaţiei cu scuze părtinitoare adversarilor, care pentru posesorii de logică nu valorează un franc. Ei, gata, s-a liniştit lumea? Marea problemă a poporului nostru va fi rezolvată. Cel mai bun conducător de la Burebista încoace a dat mîna fără greşeli de ortografie cu temutul stăpîn. Înseamnă că Roşia Montană este un mare secret de stat, şi cred că din dragoste pentru spaţiile verzi vor fi tăiate pădurile de peste o sută de ani din jurul comorii. Întrebarea este dacă a venit sau nu cu autograf de la Casa Albă, sau cu ceva de folos poporului, pentru că nu s-a auzit nici imnul şi nici n-a călcat pe covorul roşu ca premierul Chinei, iar în jungla de acasă sărăcia umple spaţiile ca o pelagră.  Vor prelungi drama românilor pungile de zahăr, făină şi ulei, care vor ţine în continuare la putere carnivorele.  „Nu contează cine votează, contează cine numără voturile!”

    Linia de improvizaţie a convorbirilor, la cîteva zeci de minute înainte de plecare spre Ohio, lasă liber speculaţiilor: proiectul RMGC, legat de Roşia Montană, traficantul de arme Viktor Bout, o chemare la ordin.  Superba întîlnire de pantomimă spune cît valorăm ca popor în ochii lor, după ce le vom cumpăra toate sicriele zburătoare din al doilea război mondial, le vom mai face loc altor radare, scuturi de experienţă sau haarp-uri, le vom da aurul şi mai ştiu eu ce comori or mai fi prin străfundurile pămîntului. Deasupra n-a mai rămas mare lucru. La cîţi soldaţi români au murit în Afganistan şi Irak, era absolut normal să-i acorde, acolo, cîteva zeci de minute. Nu e cazul să se întocmească o listă cu şefii de stat din N.A.T.O. şi U.E. care au fost primiţi pe uşa de avarie a Casei Albe, pentru că au pus la mezat finanţele ţărilor lor,  afectîndu-le viitorul şi siguranţa. Nu am cunoştinţă decît de unul singur. Cine ştie ce alte servicii  antinaţionale şi contracte oneroase au mai fost semnate pe scara de incendiu? Să  considerăm o mîndrie naţională faptul că a dat mîna cu un lider infectat de putere, şi că i s-a transmis maladia? Dacă printr-o minune ar fi dat mîna cu Einstein, să zicem, s-ar fi molipsit de geniu? Nu cred.

    Fericire mare pe capul poporului, de acum să vezi prosperitate la români, cînd credeam că o revigorare este iremediabil imposibilă. „Să ne rugăm la Dumnezeu, la Germania, Italia, Franţa, Spania, care ne sunt pieţele pe care noi exportăm”, a fost declaraţia publică. De fapt ce exportam? Capete luminate, forţa de muncă ieftină – sclavi, cherestea, galoşi şi fier vechi. Pe piaţa lui Dumnezeu, da, exportam tot mai multe suflete. Din cauza sărăciei mortalitatea a crescut simţitor, iar cei care au adus ţara în toiag,  trebuie să dea seama. E scris în astre. Şi totuşi, doctorii în speculaţii financiare de afară vin sa facă bani în această ţară, pînă mai ieri, un colţ de rai. Şi ne jupoaie cu acordul BNR, care păstoreşte un batalion de bănci jefuitoare, cărora românii nu le mai pot plăti ratele abuzive. Pe lîngă cele 40 de bănci din graficul luării cu japca de la români, o altă bancă străină s-a notificat la BNR pentru cules: FHB Mortage Bank din Ungaria, specializată în credite ipotecare. Ruşine Sistemului Bancar din ţară! Urmăriţi saga Roşia Montană! – Din cele trei sute de tone de aur de exploatat ne vor rămîne circa 0, 6 tone, ne vom alege cu un lac de acid sulfuric, la care adăugam şi costul refaceri mediului, de aproape patru sute de milioane de euro, afirmă specialiştii. Nimic pentru popor, totul pe apa înstrăinării şi a distrugerii. În douăzeci şi doi de ani, dintr-o ţară bogata care exporta  în aproape toate zonele lumii, o ţară cu cercetare petrolieră şi nucleară, am ajuns săracii Europei, exploataţi la noi acasă, cu propriile unelte.

    Moscova va deveni în cel mai scurt timp un important centru financiar internaţional. Aşa a declarat Medvedev mulţimii din Piaţa Roşie, la cele 864 de aniversări ale capitalei. În acest sens fiind puse în mişcare iniţiative fără precedent. Numai România n-a avut la vîrf adevăraţi patrioţi care să urmărească interesele ţării,  şi  să nu se plece după vîntul puterilor.

    Maria Diana Popescu

    Festivalul de artă culinară tradiţională românească – la Detroit

    Posted by Gabriela Petcu On September - 28 - 2011

    Începând de acum doi ani Societatea culturală româno-americană “Avram Iancu”, organizează în luna recoltelor bogate, luna septembrie, Festivalul  tradiţional românesc  de artă culinară.

               Anul acesta membrii societăţii  l-au programat pe 24 septembrie la Biserica Sfânta Treime din Troy, Mi. Cu câtva timp în urmă am găsit mesajele cu reclame pe internet şi împărţite prin bisericile româneşti din Michigan. Vestea s-a transmis cu repeziciune printre românii din Michigan şi Windsor.  Sponsorii festivalului au fost compania “Blue Tone” şi familia Mancoci.

              Meniul  comandat din timp  a excelat cu bunătăţi tradiţionale precum: ciorbă de burtă; varză a la Cluj; tocăniţă de porc cu mămăliguţă; ruladă de porc; specialitate de pui; ghiveci ca la Berzeasca;  chifteluţe cu sos marinat; garnituri , salate şi murături de casă, toate aşteptând aburinde pe suporturile încălzite spre a fi  servite oaspeţilor.

              Borcanele cu zacuscă şi bucăţile de brânză preparate în casă se odihneau ademenitoare pe mesele pe care gospodinele le-au aranjat  cât mai atrăgător. Pâinea de casă, cozonacii, prăjiturile  nu au trecut neobservate. La barul amenajat într-un colţ al sălii imense se serveau băuturile, atât din cele bahice cât şi răcoritoare  pe alese. Sala vastă cu mesele rotunde, aşezate astfel încât să lase suficient spaţiu ringului de joc şi dans au devenit după scurt timp neîncăpătoare.  Încă de la intrarea în sală am fost întâmpinaţi  de gazdele zâmbitoare, purtând cu mândrie  costumele înflorate ale portului nostru popular. Doamna  Mirela Costa,  preşedinta  societăţii   ne-a ieşit  frumoasă şi îmbujorată de emoţie  în pragul  bisericii cu urări de bun venit, ca o gazdă bucuroasă  de a primi cât mai mulţi oaspeţi. Am recunoscut apoi  şi pe ceilalţi organizatori cărora li se datorează atatea acţiuni renumite :  “ 1 Decembrie – Ziua nţională a României” ; “  Sâmbra oilor”; “Balul Mărţişorului”; “ Balul strugurilor” ; întâlniri literare si multe altele.  Menţionez doar câţiva dintre cei  a căror pricepere şi devotement sunt lăudabile:  Mirela si Dragoş Costa;  Maria Ionescu; Vasile şi Doina Simon;  Ion si Irina Coman;  Pia Nanu;  familia Liviu Feurdean;  Petrică Costandache;  Rodica Ionescu;  Eugenia Costa.

            Formaţia  orchestrei  “Traffic” condusă de Gheorghe Trâmbiţaş ne-a atras în ringul  de dans cu muzică uşoară  şi populară iar ansamblul de dansuri şi jocuri populare “Hora  Detroit”condus şi instruit de doamna  Simona Dărăban ne-a demonstrat încă odată că tradiţiile şi obiceiurile noastre strămoşeşti pot fi păstrate oriunde în lume  trăiesc români.  Din programul serii nu a lipsit nici momentul literar. Doamna prof. Cristina Rahoveanu, consultant la A.C.F.O. ON. a prezentat un nou volum de poeme, aparţinând  profesoarei Doina Popa , volum intitulat “Zbor alb în picături de rouă” apărut anul acesta la editura Eikon din Cluj .

           La această sărbătoare a românilor am recunoscut cu plăcere grupuri de familişti sosiţi de peste râul Detroit, din Windsor. Ceea ce impresionează este faptul că majoritatea  participanţilor sunt însotiţi de copii şi părinţi.  Cei cărunţi cu lacrimi în ochi de dorul stârnit  după tot ce-au lăsat acasă  pe plaiurile de baştină  iar cei mici, îmboldiţi spre revenire şi neuitare a vetrelor strămoşeşti .  Am remarcat cu bucuria revederii printre invitaţi, prezenţa domnului Ştefan Străjeri, directorul mensualului “Curentul Internaţional”, ziarul românilor de pretutindeni  şi  a colaboratorului său,  cunoscutul  epigramist şi poet  Sorin Olariu.  Ne-am despărţit  cu dorinţa de a ne revedea cât mai curând la o nouă acţiune,  un  posibil  “Bal al Strugurilor”  urmat în graba timpului de “1 Decembrie- Ziua Naţională a României”.  Frumoase acţiuni, frumoase speranţe!   Îmi tihneşte zicerea Cristinei Rahoveanu; “ Îmi place, mă atrage să particip la acţiunile românilor din Michigan. Se strâng atât de mulţi si au amploarea şi aspectul  sărbătorilor populare din satele noastre  iar mâncarea  e cea mai bună, exact ca la mama acasă. Mă simt bine şi îmi doresc întotdeauna să revin.” Vorbe de suflet rostite în grai românesc pe pământ American. Să nu uităm de unde-am plecat şi să ne purtăm   cu mândrie   portul şi tradiţiile,  dăruindu-le  nepoţilor şi strănepoţilor noştri. 

    A consemnat,

     DOINA POPA

    VIDEO

    TAG CLOUD

    Sponsors