Archive for the ‘Romani in lume’ Category

Incursiunile sentimentale ale unui româno-american

Posted by Stefan Strajer On May - 14 - 2019

Incursiunile sentimentale ale unui româno-american

Autor: Menuţ Maximinian

 

Stabilit de câţiva ani pe tărâmul făgăduinţei, Dorin Nădrău nu şi-a uitat nicio clipă rădăcinile, vorbind şi scriind cu ardoare şi patriotism despre ţara natală şi despre reperele cultural istorice ale acesteia în publicaţii de largă circulaţie peste Ocean, cum sunt „Curentul internaţional” şi „New York Magazin”. Astfel, ca un firesc, textele publicate de acesta au văzut, în 2017, lumina tiparului în cadrul volumului „Incursiuni sentimentale”.

Deşi ne atrage încă de la început atenţia că nu avem de-a face cu literatura în această carte, Dorin Nădrău reuşeşte, totuşi, să aducă în faţa noastră adevărate pagini de jurnal „rezultatul parcurgerii unui drum bătătorit al rememorării, un drum intim, care îmi stârneşte invariabil sufletul, readucându-mi în minte o lume trecută care în mine n-a vrut să moară şi oferindu-mi farmecul tonic al aducerilor aminte” (p.7).

De la aşternerea pe hârtie ale unor poveşti personale legate de statutul de imigrant, pornind pe urmele bunicilor ce au locuit o perioadă în America, până la evocarea unor mari personalităţi ale istoriei şi culturii noastre, autorul ne prezintă, în carte, dorinţa de libertate, dar şi sentimentul celor plecaţi „de a nu fi acasă”, estompat printr-un „antidot probat în ultimii ani”, acela al scrisului.

Poate, unul dintre cele mai interesante texte ale cărţii este „Din însemnările unui (alt fel de imigrant)”, în care autorul îşi descrie propria poveste a drumului american, unul poate nedorit la început, dar care i-a adus mai apoi o serie de împliniri într-o etapă a vieţii în care se gândea că nu mai poate relua viaţa de la capăt. Cineva spunea cândva că destinului nu-i place să facă retuşuri.

Incursiuni Sentimentale.Dorin Nadrau

„Aserţiunea cu valoare de maximă am putut-o deseori verifica de-a lungul anilor, gândindu-mă în urmă, acum mai conştient ca oricând că am trecut de jumătatea firului pe care mi l-a tors ursitoarea. Convins că nimic nu este absolut întâmplător pe lumea asta, îmi amintesc astăzi cu nostalgie şi înţelegere un moment din tinereţea mea fragedă care putea să-mi schimbe radical drumul prin această viaţă efemeră. Bunicii mei din partea mamei au aparţinut generaţiei de români „Mia şi drumul” de la începutul secolului trecut, emigrând în America. Asemenea multor ardeleni, după mai bine de zece ani, s-au întors în România unde după puţin timp s-a născut mama mea, cea mai mare dintre cei trei copii pe care i-au avut. Nu o dată m-am întrebat ce parcurs ar fi avut viaţa mea dacă mama mea s-ar fi născut în America… Dar iată o întâmplare petrecută după mulţi ani de la repatrierea bunicilor ce îmi induce un motiv justificat de a mă convinge tot mai mult că, structural cel puţin, totuşi, America mă atrăgea în mod inconştient şi involuntar… Despre America ştiam multe şi pot să afirm cu tărie că niciodată nu am fost influenţat în opiniile mele despre această ţară de mulţi dintre cei care după ce ajung în State devin musafiri de profesie în România şi care cum au apucat să treacă Oceanul se uită la români de sus şi îi socotesc, în sinea lor, drept proşti. Cunoşteam despre America şi părerile unora care duceau la concluzia că reprezintă o cultură unde doar cel tare supravieţuieşte şi unde lamentările şi slăbiciunile sunt privite cu dispreţ. Naţiune de învingători, nu de visători. De asemenea, că aici piaţa dictează şi totul se realizează prin iniţiativă privată, nimeni neriscând un cent dacă nu se întrevede un profit. Profesiile mele (inginer şi avocat), dintre cele pentru care la ora actuală în ţară tinerii care păşesc pe porţile facultăţilor fac cele mai lungi cozi, mi-au permis să cunosc şi alte aspecte despre America, lucruri cu adevărat minunate, nemaipomenite. Astăzi pot să afirm că America este mult mai mult decât mi-am putut eu închipui… Nici în cele mai ciudate vise nu mi-aş fi închipuit că voi ajunge în America. Tot paradoxal este că atunci, în 2010, destinul meu a decis să facă retuşuri…, povestea vieţii mele devenind foarte simplă şi uşor de relatat: în mai puţin de o lună am primit viza de SUA, în ciuda unor posibile impedimente, având în vedere că eram singur şi cu o situaţie materială superioară mediei, peste aproape două luni m-am (re)căsătorit, iar în următoarele trei luni mi s-a eliberat autorizaţia de muncă şi Green Card-ul. Eu nu am părăsit România nici din raţiuni politice şi nici economico-sociale. Plecarea mea a fost, pur şi simplu, o alegere. Este incontestabil că nu am fost obligat să iau calea exilului. De fapt, trebuie spus că eu mă situez alături de cei care consideră, pe bună dreptate, că termenul a devenit caduc în lumea globală în care trăim şi că la un anumit nivel suntem cu toţii călători pe acest pământ, în această viaţă.Pentru cineva care se gândeşte că practic am luat viaţa de la capăt, vreau să spun că secretul ţine de personalitatea mea. Firea mea de ardelean m-a obligat toată viaţa mea să nu mă dau bătut… Pe „Titanic” au fost 13 transilvăneni: unul a supravieţuit. Îmi persista în minte scena din film cu orchestra care, pe puntea vasului, a cântat până în ultima clipă, pierind cu toţii, înghiţiţi de apele Atlanticului, „Mai aproape de Tine, Doamne!”… Integrarea în sistemul american înseamnă în primul rând promovarea redefinirii identităţii, necesităţii vitale de a exista şi funcţiona într-o alta lume, adică într-o nouă cultură şi într-un nou context. Pot să spun acum că de la început am fost fascinat de americani, de atitudinea „I can” şi spiritul pozitiv. Sunt entuziasmat că aici lucrurile au sens, că există reguli bine gândite care se aplică şi chiar funcţionează. Îmi place şi că societatea americană te învaţă să nu închizi uşa… În sfârşit, nu regret nici o clipă că, vorba unui bun prieten, „am dat porcul pe curcan că-i mai corect politic şi nici n-are colesterol”.Desigur, îmi lipseşte România natală, nu cea abtractă sau conceptuală” spune autorul cărţii.

Însemnările din paginile 9-12 sunt completate cu altele, la paginile 13-17, astfel încât avem o relatare amănunţită a prezenţei românului nostru în spaţiul american. Despre Eugen Doga, cel care a compus cântecele celebrului film „Şatra”, despre Ilie Stepan, valoros muzician al rock-ului românesc, generalul american de origine română Simeon G. Trombitas, comandant al Armatei de Sud a SUA, despre laureaţii premiului Oscar – Jean Negulesco şi Edward G. Robinson, şi mulţi alţi români ce ne-au făcut cinste în America, găsim date în această carte. Nu sunt omişi  nici cei care au scris istorie, începând cu Avram Iancu, Nicolae Iorga, Constantin Brâncuşi, fiecare poveste este trecută prin filtrul propriului suflet, astfel încât scriitorul este prins în această horă a respectării valorilor. În textul „False ipoteze, calomnii şi neadevăruri care dor”, de la pag. 161, trăgând un semnal de alarmă asupra falselor poveşti ce circulă despre oameni precum  Mihai Viteazul,  Avram Iancu, Mihai Eminescu. „Calitatea articolelor sale, temele abordate şi excelenta documentare probează o cunoaştere profundă a istoriei şi tradiţiilor româneşti pe care le promovează în ţara de adopţie, Statele Unite, ca un adevărat patriot trăitor la mii de kilometri de ţara natală, România. Dorin Nădrău este un bun exemplu pentru românii care nu au uitat că vectorul principal în recunoaşterea unui popor, în străinătate, este cultura sa fără de care naţiunile lumii ar însemna nimic în America”, spune Grigore L. Culian, fondatorul New York Magazin.

La rândul lui, directorul „Curentul internaţional”, Ştefan Străjeri, scrie în Postfaţa cărţii: „Textele lui Dorin Nădrău, prin spectrul larg al subiectelor tratate, îmbie la reflecţii spre cultura şi istoria românilor, sociologia românilor, atât a celor din ţară, cât şi a celor răzleţi pe mai multe continente. Dorin Nădrău, în mod cert, este şi va rămâne un nume cunoscut în corpul viu şi activ al comunităţii româno-americane”.

Dincolo de faptul că apără istoria neamului, că o spune răspicat şi tare că nu a mers din propria ţară din cauza unor nevoi, ci aşa a fost destinul, Dorin Nădrău este şi un apărător al bisericii străbune.

Cartea lui este ca o oglindă a unui intelectual care promovează în America cultura poporului său, declarând răspicat, prin textele lui, că este mândru de originile sale. Şi nu e puţin lucru.

Ce bogăţie v-a dat America?

Posted by Stefan Strajer On May - 14 - 2019

Ce bogăţie v-a dat America?

Interviu cu Didi Alexe

 

Destinul a voit ca pe doamna Ruxandra Didi Alexe să o întâlnesc la câteva ediții ale Simpozionului Eminescu de la Consulatul general al României din New York, unde George Alexe, soțul dânsei, „un interdisciplinar de calibru și redutabil enciclopedic, un reprezentant, acum rarisim, din generațiile marilor profesori enciclopedici de altădată”, cum îl creionase Th. Damian, se număra între comunicanți. Nu uit că soții Alexe au venit la conferințele mele din statul Michigan, alt prilej de bucurie. După înmormântarea lui George, de acum 4 ani, când întâmplarea a făcut să fiu lângă dânsa, doamna Didi a rămas singură, fără familie, dar căutată de prietenii temeinici pe care îi are. Am regăsit-o la început de primăvară 2017 senină, lucidă, optimistă.

Anca Sîrghie: Care este secretul?

Didi Alexe: Nu pot să mulțumesc destul lui Dumnezeu, pentru că mi-a dat mai mult decât meritam. Plus că noi am venit aici ca misionari cu activitatea la Arhiepiscopia Misionară Română din America și Canada cu sediul la Detroit, Michigan, nu ca să ne îmbogățim, că modești am fost toată viața.

A.S.: Privind-o mai de aproape, viața dumneavoastră nu a fost deloc simplă. Atât ca româncă, plecată din țara de origine, cât și ca artist plastic, format în România, fără să vă împliniți acolo, apoi ca femeie căsătorită, dar nu și mamă de copii, ați avut un destin special. Soarta v-a supus la o repetată dizlocare. Acum, la 89 de ani, trăiți singură într-un hotel american de vârstnici din statul Michigan. Poposită în apartamentul plăcut, vegheat din tabloul mare de imaginea soțului, vă propun să pornim cu începutul. Care vă sunt cele mai dragi amintiri din copilărie?

D.A.: M-am născut în 22 mai 1928 la Galați, fiind a treia fiică a familiei lui Mihai Ursu și a Ecaterinei, născută Lepădatu. Părinții erau oameni evlavioși, foarte harnici și înțelepți. Tataia, ca și ceilalți 3 frați ai lui, a fost dat la armată. Ca infanterist și subofițer, el a fost trimis în 1916 pe front, căzând prizonier la nemți, dar a reușit să evadeze, ajungând cu greu acasă, rănit fiind , cu vreo 3 schije în tot corpul. Pentru bravura dovedită, a fost decorat cu „Virtutea Militară”, decorație care i-a înlesnit gratuitate în toate călătoriile cu C.F.R-ul la clasa I. Așa se face că după pensionare, călătorea în toată țara, contractând produse alimentare sau de uz casnic pentru diferiți patroni ai magazinelor de desfacere din Galați. Apoi tata a intrat într-o afacere cu încă doi parteneri, luând pescăria din Galați, aducându-ne câte o cegă, știucă cu icre sau morun afumat, aduse de pescarii marini, care pregăteau pentru export și consum în țară. Mama, țărancă, avusese mulți pretendenți, unii chiar înstăriți, dar l-a ales pe bărbatul bălan cu ochi albaștri, pentru că el putea să o ducă la oraș, mai ales că fiind cea mai mare, părinții o țineau acasă, spre a le fi de ajutor în gospodărie.Tataia a primit după Război loc de casă în cartierul demobilizaților. Acolo a ridicat o casă frumoasă și s-a așezat cu soția lui. În familie s-au născut 5 fete în 7 ani. Casa nu a fost electrificată decât când am împlinit 9 ani, așa că până atunci ne făceam lecțiile la o lampă cu petrol. Îmi amintesc că toate eram îmbrăcate la fel, fie în roz, fie în roșu, și aveam funde mari, ca avioanele. Intram în biserică, după înălțime. Mama ținea o gospodărie mare, cu vite, cu stupi, bordei cu ciuperci, orătănii, așa că toți lucram din greu. Noi, fetele, pliveam, tăiam și fierbeam la rațe, făceam pene, udam zarzavaturile din grădină. Părinții au avut ambiția să ne dea la școală. În vacanțe eram duse cu trenul în satele de obârșie ale părinților, unde locuiam la preot, la învățători. Ne întâlneam cu 30 de verișori primari și ne distram la iarmaroace, mergeam la nunți, îmbrăcate în rochii de voal. Bunicul ne dădea câte un creițat cu care luam de la iarmaroc câte ceva dulce. Hrăneam curcile. Odată, am dansat cu un ofițer, care nu credea că sunt liceană, așa micuță cum eram. De aceea, la următoarea nuntă m-am îmbrăcat în uniforma de școală. Când am ajuns liceană, familia mea avea 2 ha de teren agricol și o livadă cu mai mulți pomi fructiferi. Tataia altoia pomii din grădină. Aveam bordei cu ciuperci și stupi, o sută de butuci cu viță de vie americană, tămâioasă. Era raiul pe pământ! Băteam semințele de floarea soarelui sau treieram grâul urcată pe cal. Părinții noștri erau extraordinari ca gospodari, astfel că iarna aveam brânză în putină, murături în poloboace, vin în butoaie mari. Pentru biserică mi se cumpăra o rochie bună și aveam, desigur, uniforma de școală. Acasă purtam haine rămase de la surorile mai mari. Vânzând peștele cu spor, aceea fiind cea mai bună perioadă din punct de vedere financiar. Într-un an părinții ne-au cumpărat 5 paltoane, confecționate la comandă și ne-au laut 5 perechi de ghete. Purtam vara sandale cu talpa de sfoară împletită în formă de melc. Apoi a venit moda sandalelor cu talpa înaltă de plută și chiar de lemn, sandale care mă deranjau cum pocneau în mers. Eu eram cam băiețoasă, așa că eu înhămam calul la treierat. Pe părinți i-am iubit și respectat, asfel că de câte ori venam sau plecam, le sărutam mâna.

scan0001

A.S.: Cum era învățământul pe atunci?

D.A.: Am avut profesori buni, dedicați, pe care nu-i uit nici acum. Doamna Leonte, profesoara de română, ne sfătuia să purtăm părul împletit în codițe, cordeluța cu fundițe, căci nu vom mai fi niciodată fetițe ca atunci. La religie aveam pe părintele Georgescu, care era solid, serios, mi-a rămas figura lui. Întorcându-ne la anii mei de școală, foarte frumoasă era d-na Stamate, profesoara de muzică. Ea m-a îndemnat să mă pregătesc pentru Conservator și m-am pomenit pe o scenă cântând solo. Pentru că, emotivă cum eram, nu s-a auzit bine în sala aceea de cinema, dezolantă, am decis să mă îndrept spre Belearte, pentru că tabloul se vede, iar artistul se ascunde după el. Părinții socoteau că am ales o facultate neserioasă, așa că am dat admitere la Politehnică. Eram 9 pe un loc și am picat la oral, ceea ce a fost, până la urmă, foarte bine, pentru că aș fi lucrat cu coloranți chimici, cu războaie și mai puțin cu desenul.

A.S: Spre ce profesii v-au îndemnat părinții?

D.A.: Aurelia, sora cea mai mare, a urmat Școala Normală din Brăila, ca elevă eminentă. Cânta la pian și la acordeon. Era cea mai talentată, ea ne-a adus în casă revista „Gândirea” lui Nichifor Crainic și a rugat părinții să cumpere un radio, ca să asculte pe Maria Callas și pe alți soliști de operă. Ea a urmat Conservatorul din București și Facultatea de Filozofie, cu bursă. După doi ani, a fost arestată, pe motiv că numele ei fusese găsit în carnetul unui student condamnat, și dusă la Jilava. După 3 luni a fost eliberată, dar la Facultate nu mai putea fi primită, așa că a dat din nou admitere, dar fără viitor. S-a specializat în canto și a fost angajată la Filarmonică, unde era solistă de lieduri, având la pian pe profesoara Teișanu. Noi toate am moștenit ambițiile și talentele părinților. Tataia când era fecior își construise o vioară. Mama cânta toată ziua, să-i facă plăcere ascultând muzică, mai ales valsuri. Aurelia a făcut sculptură, a îmbrăcat păpuși, a realizat 3 expoziții și a publicat un volum de versuri. Aurelia s-a căsătorit cu un arheolog, Petre Diaconu. De 3 ori a avut chemare în S.U.A., dar a fost refuzată. A cântat în Corala Patriarhiei, numai profesioniști. Acum are 92 de ani. Următoarea fiică a fost Vasilica Suzana, care a urmat Farmacia la Iași, căsătorindu-se cu un agronom. Eu am făcut Beleartele la București. Paraschiva s-a stabilit la București unde a lucrat în construcții, iar Eugenia a urmat Piscicultura la Constanța, căsătorindu-se cu un piscicultor brăilean care activa în Delta Dunării și a murit din cauza accidentului nuclear de la Cernobâl. Toate l-am iubit pe tataie, care mai târziu a rămas fără pensie, ca fost militar, iar noi, cele cinci fete, am pus câte 100 de lei, ca să-i asigurăm pensia. Eu în liceu desenam, în loc să citesc pentru istorie, așa că tataie exasperat s-a dus la școală să reclame, că profesorii de desen dau prea multe teme pentru acasă. Doream să urmez Politehnica, la secția Textile, unde se prezentaseră 9 candidați pe un loc și am picat la oral. M-am angajat suplinitoare în învățământul primar din Galați, făcând un curs de contabilitate la seral. M-am angajat economistă la Centrofarm, pentru că așa eram educată, să nu fiu povară pentru părinți.

A.S.: Cum ați decis să vă urmați vocația artistică?

D.A.: Un evreu mi-a cerut să-i fac un desen ca reclamă pentru vitrina dughenei lui și văzând desenul meu m-a îndemnat să plec la București la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, unde am dat admitere în 1950. Acolo am studiat 7 ani arta decorativă. Vara urcam pe schele și pictam la Biserică, drept care, după absolvirea Beleartelor, am învățat la Școala de pictură bisericească. Atunci când am văzut ce puțin câștig ca angajată la Fabrica de textile din Galați, m-am întors la Belearte să dau diploma înapoi. Decanul Ioanide m-a sfătuit să nu renunț la diplomă, așa că am considerat că trebuie să-mi duc crucea. Dar nu aveam buletin de București. Făceam draperii pentru Comitetul Central P.C.R., pentru litoral. Eram zilieră și locuiam în chirie la o bătrânică, unde trebuia să ajung numai seara târziu, ca să nu mă vadă vecinii ei. Așadar, eram o chiriașă clandestină.

A.S.: Cum v-a cucerit teologul George Alexe?

D.A: George Alexe lucra la Biblioteca Sinodului Patriarhiei. O cunoștea pe sora mea. Cânta în corul Patriarhiei, dirijat de maestrul Nicolae Lungu, unde a întâlnit pe sora mea. Când m-a văzut zugrăvind baia cu niște culori rămase de la o biserică, sora mea m-a anunțat că trebuie să mă schimb, pentru că vine George. El m-a invitat la plimbare. Nu-mi făcea declarații, ci m-a întrebat ce preferințe am. Răspunsul meu a fost: Lapte cu orez și alune americane. Ne-am logodit în ziua de Sf. Gheorghe, așa cum am aflat când el a citit scrisoarea tatălui, unde se menționa logodna noastră. Atunci am alergat la croitoreasă, ca să-mi facă un costum alb. Am anunțat familia mea la Galași. Au venit ai lui de la Smârdan Buzău, așa că ne-am adunat la logodnă 50 de rude. Cununia civilă s-a oficiat pe 1 iunie 1960, mai restrâns. Așa ne-am cunoscut și în 1960 ne-am căsătorit. Nași ne-au fost familia profesorului Lungu, iar la nuntă Valetin Teodorian a compus un vals „Vino din Liban, mireasă”. Căsătoria a avut loc în 19 iunie 1960. Când mi-a spus că are salariu de 400 lei, eu am înțeles că aceea este chenzina. Părinții mei nu au avut nicio obiecție, cum procedaseră cu fiecare dintre fiice. Am trăit nedespărțiți 52 ani și jumătate. Peste tot mergeam împreună. Nu m-a mai lăsat în ruptul capului să activez la fabrica unde lucrasem până la căsătorie. M-am angajat la Fondul plastic și locuiam într-un bloc al teologilor, având o singură cameră. Eu beam acasă cafeluța de dimineață la ora când Gică era servit la Patriarhie de către secretară. Pentru Fondul plastic lucram baticuri, rochii de mătase și atunci când mi se dădea suma vânzărilor realizate, era de 3 ori cât salariul soțului. Am făcut totdeauna ce mi-a plăcut. Pictorul bisericesc Nicolae Stoica m-a chemat să-l ajut la pictarea bisericilor deja în lucru peste tot în țară. Condiția era să ni se asigure casă, masă și 25 lei pe zi. Nu lucrasem la Biserici, dar știam că pot învăța. Așa, am plecat la Măzăceni, lângă Ploiești, am lucrat în București, Iași, Gura Humorului. Stoica nu m-a plătit niciodată și atunci când suma datorată ajunsese la 3.000 de lei, am deschis gură. Rezultatul a fost că el nu m-a mai luat pe schelă unde eu lucram câte 16 ore pe zi. În București, am participat la 3 expoziții de grup la Muzeul de Artă Populară de la Palatul Regal, care mi-a luat o piesă -imprimat pe mătase naturală cu elemente folclorice. Mare mi-a fost surpriza ca studentă, că trecând pe str. Victoriei, colț cu Lipscani, se descărcau dintr-un camion baloturi de material textil cu unul dintre desenele mele lucrate cu profesoara de specialitate din facultate.

A.S.: Cum ați ajuns în Lumea Nouă?

D.A.: Se știe că episcopul Policarp Morușca fusese reținut în țară în 1935. Contrar minciunii care s-a proliferat, nu comuniștii l-au oprit în țară, ci românii din America nu l-au mai vrut, ca să facă mânăstiri. Patriarhul și regele au dat curs acestei solicitări. Se cerea făcută ordine în exilul nostru american. Episcopul Andrei Moldovan a fost izgonit de la Vatra Românească în 1952 de enoriași, la picnic. A fost alungat pentru că se spunea că era comunist. Bartolomeu Anania fusese trimis de Patriarhie în 1965 în America, prin transfer. Gicu îi trimitea cu regularitate lui Anania texte pregătite pentru tipar la „Almanahul Episcopiei Misionare Române”. Când a murit fostul episcop Andrei Moldovan în 1963, a rămas postul vacant și i s-a propus lui Bartolomeu Anania să-l ocupe. El a refuzat, așa că în presă apare titlul Unul care refuză să fie episcop. Preasfințitul Victorin, care fusese 10 ani la Sfântul Mormânt și în 1965 era profesor la Seminarul ortodox din Pennsylvania, a devenit episcop pentru S.U.A și Canada. George a venit în 1965 singur în America, însoțindu-l pe mitropolitul Corneanu să participe la sfințirea lui Victorin. Într-o zi a plecat cu avionul mitropolitul, iar a doua zi a călătorit Alexe, ducând cârja uitată, dar nu putea să treacă la frontiera aeroportului și valuta de diurnă primită oficial. După 3 luni, cât a stat în Americă făcând „Almanahul Credința” pe anul 1966, Gicu a fost amendat că ținuse valută în casă. Plecând în America, Anania i-a lăsat lui Gicu în grijă publicarea operelor lui personale, care se cereau corectate, urmărite îndeaproape la tipar. De câte ori revenea în țară, Anania insista, făcându-ne invitația de a veni și noi în America, unde urma ca ei doi să scoată un ziar românesc etc., etc., etc. Insistențele acestea s-au repetat timp de 4 ani.

Anca Sirghie si Didi Ruxandra Alexe

Foto. Prof.univ.dr. Anca Sirghie cu Didi Alexe

A.S.: Multe și tulburi s-au scris despre sejurul american al lui Bartolomeu Anania. Ce ne spuneți din experiența dumneavoastră directă?

D.A.: Din 1965 lui Gicu i se cerea să vină în America, unde să facă un ziar cultural-religios, la care să lucreze, tipărit de George Alexe și Bartolomeu Anania. Dar s-a ivit altă ocazie, oferită de biserica veche de 100 de ani în 1969, ruptă de luterani, numiți Noii apostolici. În România se făceau niște încercări, dar apostolicii aveau sediul la Kitchener în Canada, șef fiind Kraus, plecat din România. În țară au descins Kraus și Kroitner, cu intenția de a-l convinge pe Alexe să vadă la Kitchener cum se organizează ei. De cealaltă parte, părintele Bartolomeu Anania ne cerea să acceptăm să intrăm într-un lagăr în Italia, de unde el urma să ne ceară pentru Michigan, ceea ce, evident, nu avea nicio șansă reală. În acest context, apostolicii i-au dat lui Gicu al meu noaptea, când i-a luat de la aeroport și i-a dus la Hotel Ambasador, un plic cu 500 lei, cu care el a ajuns acasă. L-am certat și l-am obligat să-i dea înapoi, pentru că nu sunt bani munciți. Așa s-a întâmplat. Canadienii și-au dat seama ce oameni de caracter suntem noi. Le-am pus întrebarea: Dacă sunteți convinși că Anania ne păcălește, atunci voi ce doriți de la noi? Voi ne vreți? Ne-au răspuns: În Canada oricând este nevoie de oameni ca voi. Una peste alta, am cerut Patriarhului să-i dea voie soțului meu să vină în Canada, ca să vadă cum sunt organizați ca biserică. Patriarhul le-a spus că Gicu este căsătorit și nu pleacă fără soție. Ca atare, am fost învitată și eu. Astfel am ajuns în 14 iunie 1969 la Toronto, cu destinația Ontario, așteptați de 8 Cadilacuri. Ne-am plimbat de la Montreal la Vancouver, oprindu-ne în orașe de pe traseu, vizitând biserici, locuințe cu luxul lor, care ne-au impresionat, însă văzând și sărăcia lor spirituală. Ne-au luat actele, au făcut traducerea, ne-au plătit drumul și școala de engleză, curs intensiv timp de 6 luni, ne-au dat apartament. În ce mă privește, ajunsă în Kitchener, m-am interesat de culori și pensule și am început să pictez icoane. Am căutat pe românii noștri, biserica, instituție în sine, dar… fără o clădire de biserică. Slujbele se făceau într-o casă pentru care se plătea chirie, unde exista un altar cu iconostas pliant. Preotul era trimis de la Episcopia din Detroit sau din Windsor, prin rotație. Gicu a început să scoată „Vestitorul român-canadian”.

A.S.: Cum ați ajuns în S.U.A?

D.A.: Amărâți, ne-am întors la Kitchener de la Windsor și ne-am dus la Emigrația canadiană. Ei ne-au întrebat: Cine sunt cei care vă cheamă în S.U.A., pentru că așa cum vă fac actele, nu vă vor. La care Gicu a aruncat o vorbă: Dar Dumneavoastră ne vreți? Dar noi nu doream să rămânem în Canada și din Windsor făceam navetă la Detroit. Plăteam chirie în Canada și făceam treaba lui Anania la Detroit, pentru că el dorise să plece fără plată în Hawai, unde a stat 6 luni. Faimosul ziar cultural românesc, pe care urma să-l facă amândoi, când venim în America, s-a transformat într-o fițuică mai mică decât „Biletele de papagal” ale lui Tudor Arghezi, intitulat „Noi”, în care a publicat doar el singur. Anania scotea ziarul „Noi” în Hawai. A continuat și în Detroit câteva numere. Era nevoie la Episcopie de un teolog ca Gicu. Tocmai când canadienii apostolici făceau shower pentru noi, am decis să ne mutăm în S.U.A. Zis și făcut! La Episcopie în Detroit pe Riopelle str. stăteam claie peste grămadă. Am dus o viață chinuită. Timp de 11 ani Gicu a scos împreună cu colaboratorii lui publicația „Comunitatea românească“. Se tipărea la linotip. Acolo tipăreau diferite materiale, invitații de nuntă și altele, ca să sporească venitul tipografiei. Abia când s-a întors Anania, s-a plătit mașina electronică de tipărit IBM. Anania a făcut o ședință la care nu l-a invitat și pe Gicu, dar acolo a stabilit că soțul meu va avea salariu de 100 $, iar el 400 $. Nu era drept, pentru că soțul meu avea licență și doctorat în Teologie. Eu m-am revoltat și pe mine Anania nu m-a mai suferit. Sigur că Anania era o forță intelectuală, dar avea o dublă personalitate, era ascet și Făt-Frumos, purtând ciorapi de mătase colorați și costum alb. Circula cu un automobil cum nici Ceaușescu nu avea pe atunci. Pe mine mă persecuta, căci eu găteam pentru toți, iar episcopul venea cu musafiri și eu trebuia să fac față. În schimb, noi nu eram lăsați să conducem autoturismul. Anania a trăit ca un laic, care la masă aducea băutură cu destinație. Îmi era foarte greu, dar m-am supus. Corespondența lui Bartolomeu Anania de la Mânăstirea Nicula a fost lăsată în grija lui Aurel Sasu, care a scos cărți unde apar și scrisorile lui Gicu. În schimb, răspunsurile epistolare ale lui Anania au rămas în țară.

A.S.: Ce v-a ajutat să suportați regimul de misionari în America?

D.A.: În Canada, unde am stat la Kitchner de la 14 iunie 1969 până în decembrie 1970 și apoi în Windsor până în noiembre 1971, am cunoscut pe pictorița De Silaghi Sirag Helen din Burlington Ontario, care era și graficiană, cu studii la București, unde, înainte de a pleca din țară, lucrase la restaurarea a două biserici. A ajuns în Canada în 1949 și avea galeria ei personală, unde ne dădea și nouă posibilitatea să ne prezentăm lucrările. Ca mine mai erau șapte tineri, cu care realizam icoane, ouă încondeiate pentru Paști etc. Eu am fost educată să muncesc. La București lucrasem pe schele de biserici 16 ore pe zi, ca să prindem toată lumina bună pentru pictare. La Detroit s-a întâmplat să schimb de 3 ori într-o zi așternutul unui pat. Lucram continuu, ca să pregătesc materiale textile și pentru expoziții, specialitatea mea artistică. La Winnipeg anual se organiza Festivalul grupelor etnice Folclorama, care la Windsor se numește Carusel.

A.S.: Am fost invitată în anii din urmă la câteva ediții ale Caruselului și am văzut indienii, slovenii, grecii, maghiarii. Cum se petreceau momentele festivalului Folclorama la Winnipeg?

D.A.: Erau 30 grupuri naționale care realizau expoziții cu obiecte artizanale specifice, standuri cu produse alimentare. Aveau scenă pentru spectacole folclorice tradiționale. George era ghid, care prezenta geografia și istoria României. Eu expuneam de la ora 3 la 12 PM produsele artistice pregătite și făceam demonstrație de încondeiere a ouălor. Eu desenam cocarde pe metal, cu steag românesc și canadian sau cu horă stilizată. Pictam pe sac, făceam panouri decorative, care se mai folosesc chiar și acum la noile ediții, ouă spledide. Costa 20 $ unul, pentru că erau unicate. Lumea rămânea uimită, căci prin desen și combinație de culori era altceva decât la ouăle expuse de ruși. La Detroit a venit mitropolitul Mladin, apoi episcopul Antim, la care i-am pregătit mic dejun cu cireașă pusă ca decor. A fost plăcut impresionat și m-a întrebat cum am procedat. I-am răspuns că pentru asemenea idee trebuia să facă belearte… Aveam și eu secretele mele profesionale, nu?

A.S.: Ce alte manifestări culturale v-au lăsat urme adânci în amintire?

D.A.: Prima dată în 18-19 noiembrie 1977 Gicu a fost invitat la Kent University în Indiana, unde profesorul Glee Willson, care vorbea și românește, organiza periodic expoziții naționale în muzeul lor etnic. Am văzut acolo icoane, ouă, dar cel mai mult m-au impesionat hainele Reginei Maria, păstrate în pungi speciale de custozii muzeului. Anual am participat la Simpozionul Eminescu de la New York. Mai exact, eram invitați de părintele profesor Th. Damian de la Crăciun și rămâneam găzduiți de el până după 24 ianuarie, ca să sărbătorim și Mica Unire. Soțul meu ținea conferințe și cum era îndrăgostit de muzica psaltică, organiza ansambluri corale în care cântam și eu, astfel evenimentele de iarnă având mai multă strălucire.

A.S.: Am participat și eu la asemenea demonstrații de profesionalism muzical la Biserica „Sf. Petru și Pavel” din Astoria newyorkeză. Eu am studiat 8 ani pianul și sunt notistă, așa că m-a impresionat faptul că se cânta la liturghie după partituri, iar melodiile psaltice propuse acolo de George Alexe nu le mai auzisem nicăieri. Ce alte evenimente v-au rămas în amintire?

D.A: Altădată ne-a invitat la San Francisco un Cavaler de Malta, Șerban Andronescu, care se îmbrăca în uniformă. Nu pot uita că am făcut cu Grey Hound-ul 3 zile și 4 nopți până acolo, iar hotelul era așa de scump, încât nu am rămas decât o noapte. Am plecat mai departe spre Los Angeles. În 1970 Gicu a înființat Corala „România”, în amintirea celei pe care o organizase cu ani în urmă Nicolae Lungu la București și cu care maestrul a putut susține concerte și peste graniță. Acum nu era deloc ușor să dirijezi un cor cu unii oameni care nu au cântat niciodată. Dar cu răbdare, Gicu a reușit. Eu mă ocupam cu scrisul partiturilor. Cu Corala „România” ne prezentam și la Crăciunul cu cântări autentice. În 1972, când am dat primul concert de colinde într-o sală de cinematograf a românului Tatu, corul avea 30 de membri. La concert au venit și niște români care nu aparțineau de Patriarhia din București, dar care auziseră de noi. Am avut un mare succes. În Windsor locuia și un frate al maestrului Lungu, căsătorit cu o nemțoaică. Nu uitasem că atunci când ne-am stabilit în acel oraș, am dorit să-i dăm binețe domnului Lungu, cu un mesaj din parte maestrului și ea, soția nemțoaică, nu ne-a primit. Hei bine, la concert ea a fost prezentă și nu numai că i-a plăcut, dar a scris și maestrului că „băiatul acesta a făcut o treabă bună și poate că asta este calea de-a se face unirea între români.“

A.S.: Desigur că acesta era doar începutul. Ce a urmat?

D.A. În 1973 am urcat în avion 35 de coriști și am plecat în vestul Canadei la Congresul anual bisericesc de la Edmonton-Alberta, găzduit anual în mereu altă parohie. Nu mai știu câți cozonaci am frământat la întoarcere, câte ouă am încondeiat, câte murături am pus la borcan ca să achităm cheltuielile de drum, deși 1000 $ aveam din fondul coralei, 2000 $ ne dăduse biserica, dar tot mai rămăsese să plătim alți 2000 $. În Windsor, de 25 decembrie, Biblioteca locală instaurase obiceiul manifestărilor tradiționale, intitulat „Crăciunul în diferite limbi”. Erau prezente 14, chiar 15 naționalități, fiecare cu programul ei de colinde. Într-un an, am dus acolo și pe sârbi, care erau îmbrăcați în alb și negru, pe când românii cântau vestimentați românește. Abia ieșită din programul grupului românesc, eu nu am mai avut timp să mă schimb, așa că în grupul coral al sârbilor am apărut și eu, dar vestimentată în costum național românesc. Pentru că era în zile de post, prin mâncărurile servite la standul nostru dovedeam ce gustoase produse pot fi făcute fără carne. Îmi amintesc că la Biserica „Sf. Gheorghe“ din Windsor am prezentat într-un an un concert cu 22 colinde din diferite regiuni ale țării, cântate pe 4 voci. Am făcut și programe de sală, iar colindele erau comentate de un prezentator, nu altul decât Anania.

A.S.: Sunt sincer impresionată de memoria intactă pe care o aveți la vârsta dumneavoastră, căci ceea ce relatați acum completează istoria culturală a acelor comunități de români și nu numai. Ce ați mai realizat pe atunci, în ideea misionarismului cultural căruia v-ați dedicat?

D.A.: În Canada multiculturalismul era mult susținut, încât în august erau festivalurile folclorice: cel din Winnipeg se intitula Folclorama, la Windsor era Caruselul, iar la Toronto el se desfășura sub numele de Carnaval. Noi am mers la Winnipeg 9 ani la rând, când era paroh părintele Ignătescu cu preoteasa Adelina, iar apoi pr. Malanca. Se ajunsese la 36 grupuri de participanți. Totul era foarte bine organizat, căci fiecare vizitator avea un pașaport, ce se ștampila la intrarea în „țara respectivă”. În sală se prezentau exponatele de artizanat, țesături, icoane, fotografii cu locurile cele mai minunate din țara de proveniență a grupului. Un ghid arăta harta țării, dădea explicații și răspundea la întrebările puse de vizitatori. Aici Gheorghe Alexe și-a găsit locul potrivit. La o masă, eu făceam demonstrații de încondeiere a ouălor de Paști și uneori și de pictat icoane. În fundal erau panourile decorative pe pânză de sac, baticurile pe mătase naturală, șaluri bărbătești pe cașmir pictate sau imprimate manual. Apoi treceau pe la bufetul cu specialități românești, cu care intrau în sala de spectacol, unde se prezenta un program de coruri, dansuri, muzică instrumentală și multă voie bună. Era deschis zilnic de la ora 12.00 și programul dura până la miezul nopții. Timp de o săptămână ne vizitau până la 15.000 de interesați.

A.S.: Dar dumneavoastră, ca actanți, cu ce vă alegeați?

D.A.: Noi ajungeam la Winnipeg cu o săptămână înainte, ca să aranjăm totul, și ne întorceam după o săptămână, ca să participăm la ședința plenară de închidere a festivalului, care se desfășura într-o sală imensă, ca să ne odihnim. Atunci gazdele ne duceau la spectacole, la „dinner” servit pe vapor într-o cursă pe râu. Într-un an, după închiderea „Folcloramei”, toate lucrările mele au fost expuse pentru 3 luni la Muzeul de arte din oraș. La Whasington D.C., vara era de obicei un festival folkloric, care dura cam două săptămâni. În 1976, când în Statele Unite în toate marile centre se organiza sărbătorirea bicentenarului Independenței, a durat 3 luni. Selectată să reprezinte pe românii Americii, Corala „România” a fost invitată la Washington, selectată de o profesoară cehoaică de 76 ani, care activa la Institutul Smithsonian. Totul era plătit de institut. Corala România a reprezentat țara noastră, de unde a sosit Sofia Vicoveanca, Dumitru Fărcaș și Gheorghe Turda, alături de grupul de dansatori „Călușarii”. Corala „România” venise cu doar 16 persoane, 4 la fiecare voce. Interpretam și unele piese compuse de românii veniți în America cu ani în urmă: „Ce folos că ai dolarul, dacă n-ai boii și carul” etc. Organizatorii luau interviuri despre tradițiile fiecărei țări. Oricare grup etnic avea scena la dispoziție timp de o săptămână. Am aranjat stand românesc unde eu demonstram cum se pictează ouăle ornamentale și icoanele pe sticlă. Pe scenă s-a desfășurat programul artistic de 4-5 ori, ca lumea să ne cunoască. În afara momentelor de program artistic, eu stăteam în „cușca” mea, făcând demonstrații de pictare a icoanelor și de încondeiat ouă, având pe peretele din spate și exponatele tradiționale românești. Apoi la Philadelphia unde se desfășura Congresul bisericesc anual, găzduit de Biserica „Sf. Treime”, pe vremea preotului Bodale, în 4 iulie 1976 noi am dus Corala „România”, care a evoluat chiar pe scena rămasă de la spectacolele bicentenarului și am dat un splendid program. Era lume multă. Doi africani s-au așezat pe scaunele rezervate de noi pentru episcop și însoțitorul lui. Noi am vorbit între noi de această impolitețe, așa că mare ne-a fost mirarea când, la sosirea delegației episcopului, cei doi africani ni s-au adresat în limba română, spunând: „Uite că v-au venit episcopii.“ Studiaseră în România și noi eram consternați să-i vedem vorbind atât de bine limba noastră. Să vezi cu ce însuflețire cântam Treceți batalioane române Carpații! A fost un mare succes.

A.S.: Unde ați expus obiecte artistice realizate de dumneavoastră ca plasticiană?

D.A.: Eu expuneam peste tot unde călătoream, în Canada la Windsor, Hamilton, Burlington, în S.U.A. la New York. Washington sau Kalamazoo, dar nimic în cadrul Bisericii „Sf. Treime” din Detroit, de unde am fost îndepărtați de două ori, o dată trimițându-ne scrisoare, cu explicația că „nu îndeplinim prevederile statutare, cu deosebire la obligațiile morale față de Biserică.“ (semnau pr. paroh Nicolae Bârsan și președintele consiliului Vasile Barna, sept. 1977, Detroit) și returnându-ne banii de membrie. Atunci „ne-am scuturat sandalele” și am mers la o biserică sârbească unde cântam la liturghie în slavă veche și unde am scris 4 seturi de partituri de-a lungul a 18 ani și jumătate. Ei ne plăteau cu 250 $ pe lună, nu cu 100 $ ca la Biserica „Sf. Treime”. Dar noi nu ne duseserăm acolo pentru bani. Este drept că s-au ținut conferințe în aria orașului Detroit despre Eminescu, Voiculescu, Sadoveanu, Arghezi. Este drept că după 18 ani, corul Bisericii „Sf. Gheorghe” din Windsor rămăsese fără dirijor; ne-au chemat, dar nu a durat mult, căci plecând în țară într-o vacanță, la întoarcere am găsit o altă dirijoare, angajată de preot cu motivația că studiase   muzică la Conservator în Timișoara, dar într-o biserică ortodoxă, după cum chiar ea ne-a mărturisit, intrase de vreo 5 ori în toată viața ei. Și atunci domnul Ștefan Feraru, un stâlp al Bisericii de totdeauna (l-am vizitat acum o lună într-un azil particular foarte curat, unde el este bine îngrijit la împlinirea a 95 de ani) ne-a trimis o scrisoare, cerându-și scuze pentru cele întâmplate și rugându-ne să ne întoarcem la Biserica „Sf. Treime”, mutată acum la Troy. Ne-au făcut și membri de onoare în mai 1997. Acolo s-a oficiat slujba de înmormântare a soțului meu decedat după 52 ani de căsnicie.

A.S.: Ce alte oportunități de prezentare a operei dumneavoastră ați mai avut?

D.A.: O pictoriță ardeleancă Helen, din familia de Silaghi Șirag, care organiza în Canada Galeriile Sila, mă invita alături de vreo 8 pictori să prezint icoane pe sticlă, ouă încondeiate etc. Am apărut   alături de ceilalți artiști în cartea Icoana în Canada scoasă în 1996 în limba engleză de Robert B.Klymasz, în care Paula Vachon în capitolul Romanian Religious and Iconographers in Canada prezintă peste 30 de artiști români care s-au ocupat cu pictarea icoanelor în stil bizantin. La mine menționează icoana celor trei sfinți români: Visarion, Oprea și Sofronie. La Biserica „Sf. Treime”, care atunci era în orașul Detroit, iar acum este la 19 Mile, am cântat în Corala „România”. Este o poveste a acestei corale. În România la București profesorul Nicolae Lungu înființase Corala „România” în care cântase și sora mea, căci nu acceptau decât profesioniști. Lui Gicu i-a dat atestare de specialist în muzică psaltică. Singurul! La ce a folosit acel certificat? În Canada la consulatul american, prima întrebare pusă soțului meu fusese să dea o listă cu compozitori români, dovadă că nu era politruc, necunoscător al muzicii, căci fusese turnat de o preoteasă care pierdea salariul în momentul când Gicu ar fi înființat corala. Așa că la Detroit soțul meu a dus mai departe inițiativa profesorului său de la București. Altădată, în Indiana am participat la un hram la Biserica „Sf. Gheorghe” sau la Pontiac în Michigan. La Edmonton am ajuns cu avionul într-un ansamblu de 35 coriști, ca să participăm la un congres bisericesc. A fost extraordinar, căci într-o singură zi am cântat de 6 ori, la sfințirea Bisericii „Sf. Constantin și Elena”, la liturghie, la vecernie etc. De 6 ori! Eram găzduiți fie în familii, fie la hotel. Acolo am avut o expoziție de farfurii decorative.

A.S.: Ce personalități v-au vizitat la Detroit?

D.A.: Cred că prin anii ’70 a venit la Episcopia din Detroit scriitoarea Ioana Postelnicu. Eu o cunoscusem la Belearte în studenție când prin 1952 prof. Petre Dumitrescu a adus-o în anul nostru să facă un interviu cu el. În Statele Unite, ea a fost primită de Prea Sfințitul Victorin, care a prezentat-o în Biserica „Sf. Treime” din Detroit. Mi-o amintesc îmbrăcată decent, așa cum a intrat în casa episcopală plină de călugări. Ea dorea să scrie despre românii din America. A ajuns și la Montreal, unde avea pretenția să i se plătească o călătorie la Vancouver, cum va scrie apoi în cartea Roată gândului, roată pământului, publicată în 1977. Venită în altă lume, era tentată să facă aici cumpărături. Zoe Dumitrescu Bușulenga a dorit să se împărtășească la Biserica „Sf. Treime” în secret și a cumpărat un costumaș. Mi-i amintesc pe Ioan Alexandru și Marin Sorescu. Pe George Muntean cu Adela lui, pe Mircea Malița. Membrii delegației cu care venise profesoara erau găzduiți la familii de români. I-am văzut pe prof.univ. Șt Pascu, pe arheologul Emil Condurachi, bătrân atunci. Nu uit pe profesorii Virgil Cândea, venit la Detroit cu acea delegație și Vesa, care avea regim de visiting professor la Wayne State University. Și istoricul Constantin Giurescu a fost la Wayne State University, făcând schimburi cu alte cadre didactice. Cu Ilie Ceaușescu, venit împreună cu doamna Bușulenga, soțul meu a făcut o emisiune la Televiziune. Gicu afirmă la un moment dat că hotarele noastre încă sângerează la Răsărit. Între cei 6-7 musafiri prezenți la emisiune, Virgil Cândea a cerut să fie ștearsă afirmația aceea, dar nu se mai putea, pentru că redactorii eminiunii plecaseră deja. Prof. Maior de la Cluj a fost lăsat să asculte emisiunea, dar nu a făcut-o, așa că nu s-a întâmplat nimic. Realitatea este că George Alexe vorbea la „Ora românească” de la Detoit la fiecare eveniment național important, adică de 1 Decembrie, de Ziua lui Eminescu, în 24 ianuarie etc.

A.S.: Într-un fel erau percepuți de dumneata în țară profesorii celebri de care mi-ați vorbit și altfel vă apăreau la Detroit, unde jucați rolul de gazdă. Care musafir sosit din țară v-a impresionat cel mai mult?

D.A.: Dintre toți românii care ne-au vizitat, cel mai mult m-au impresionat Ana Blandiana și Romulus Rusan, la care le-am oferit 100 $, dar ei nu acceptau să-i primească. Au fost nevoiți de situația precară în care ei călătoreau prin America, sărăcie evidentă și în cartea America ogarului cenușiu, dar nu au uitat de darul nostru și când ne-am întâlnit în România, mi-au cumpărat un costum, la rândul lor. Dar după atâta timp, eu regret că nu rețin pe musafirii noștri nici cronologic, nici în ce grup au sosit, cu atât mai puțin pentru ce activități anume, căci unii au fost la universități, alții au fost prezenți la un post românesc de televiziune, plus că, fără să vreau, pe foarte mulți i-am omis.

A.S.: Este cel mai normal lucru, ca dumneavoastră, ca om al inspirației picturale, să nu aveți cum reține asemenea detalii, în bună parte chiar neinteresante pentru dumneavoastră. În schimb, v-aș întreba care a fost cea mai spectaculoasă comandă care vi s-a făcut ca artistă a penelului în America?

D.A.: La Biserica „Sf. Treime”, când era pe str. State Fair din Detroit, a fost un incendiu într-o noapte către ziuă. Apoi mie mi s-a dat însărcinarea de a picta icoanele distruse: Sfinții Petru și Pavel din rândul icoanelor împărătești, arhanghelul Mihail de pe ușa diaconească și în rândul portretelor până la talie pe sfinții Andrei și Filip, care trebuiau repictați, pentru că fuseseră distruse de foc. Când l-am pictat, pe Sf. Andrei l-am îmbrăcat în cojoc românesc și cu brâu tricolor. Vernisajul lucrărilor mi-l făcuse Prea Sfințitul Victorin și părintele Ștefan Slevoacă, parohul bisericii pe atunci. Președintele consiliului, Vasile Borka (de loc din satul Uzdin-Iugoslavia) s-a împotrivit, dar opunera lui n-a avut răsunet. Când ne-a vizitat Mitropolitul Moldovei Teoctist, la intrarea în biserică a fost plăcut impresionat de icoana Sfântului Andrei, încât și-a început predica precizând că nu știa ce să le vorbească astăzi, dar văzând icoana Sf. Andrei de pe catapeteasmă îmbrăcat românește, s-a decis să le vorbească tocmai despre cel care, atunci când apostolii au fost trimiși de Mântuitorul nostru să predice în toată lumea, a ajuns la noi pe unde-i Dobrogea de azi. În 1999, când părintele Costică Popa din Caracas, Venezuela, isprăvise instalarea și pictarea bisericii de lemn pe care o adusese din România, o altă întâmplare de neuitat s-a petrecut. Părintele l-a invitat pe Preafericitul (de data aceasta) Teoctist, Patriarhul României, ca să oficieze sfințirea. Ne-a invitat și pe noi doi și ne-am dus cu partiturile, ca să dăm „o gură” de ajutor la sfințire. Biserica este undeva pe un deal, cu reflectoare, astfel că mai ales noaptea se vede din toate părțile orașului Caracas. A fost un eveniment de neuitat, căci noi eram în delegația Patriarhului și călătoream din loc în loc numai cu automobile albe și dirijați de polițiști pe motociclete. După Sfințirea Bisericii, Prea Fericitul Patriarh a oficiat o nuntă, ca apoi recepția să se petreacă la un restaurant, a cărui terasă era înconjurată de arbuști de cafea. Nu voi uita niciodată acel eveniment de la Caracas.

A.S.: Ce vi s-a părut greu de suportat în America?

D.A.: Cel mai greu a fost dorul de familia rămasă în urmă și dorul de țară. În România toate erau mai aproape, puteam merge pe jos oriunde doream. Aici nu puteam să mergem să ne luăm ziarul sau pâinea, dacă nu aveam o mașină. Și noi n-am avut, ceea ce-i miră pe mulți, când află acest lucru. Am avut o foarte bună prietenă de origine română, o credincioasă născută aici, care ne spunea mereu: „Mă rog la Dumnezeu să vă trimită oameni buni în cărare”. Și se pare că rugăciunile i-au fost ascultate, pentru că totdeauna s-a găsit câte cineva lângă noi. Chiar povesteam cuiva că, după o sfântă slujbă, am avut 4 oferte de-a mă duce acasă. Până la urmă, m-a tranportat o a cincea persoană, care era chiar în drumul meu. De aceea, am spus că Dumnezeu ne-a purtat mie și lui Gicu multă grijă, pe care o resimt și acum când sunt văduvă. Soțul meu și-a dat seama de la începutul activității lui profesionale ce viață specială duce un preot adevărat și i-a fost frică, probabil, să se hirotonisească. Să știți că nu este deloc simplu să fii preot, cum cred unii. Atunci când se plângea în tinerețe ce sărac este, i se spunea de către pr. Gagiu de la Patriarhie să se facă popă și într-un an va avea casă și autoturism. Gicu nu a acceptat. A fost inspector general la Patriarhie, dar nu a conceput să primească nici o sticlă cu vin pe nemuncite. Nici în America nu i-a fost mai ușor. Gicu era al doilea pe listă după Mircea Malița, amenințat cu moartea. Se insinua că este colonel de securitate, de către unii, și că fusese legionar, de către alții. Aurel Sasu explică această situație absolut ingrată într-un articol recent apărut în „Lumină lină”. Am fost alungați, după cum v-am povestit deja, de trei ori, prima dată de la Catedrala „Sf. Gheorghe” din Windsor și de două ori de la Biserica „Sf. Treime” din Michigan, așa că timp de 18 ani, cântând în slavă veche, soțul meu a dirijat corul Bisericii sârbe „Sf. Ștefan”, unde mitropolitul Irinei a afirmat că „nu știe ce a făcut dirijorul acesta, dar că orice catedrală s-ar mândri cu un asemenea cor.” Soțul meu scria în presa românilor americani. În ziarul „Tricolorul” scos de Dima Drăgan, (cel asasinat la Toronto, dar niciodată nu s-a mai descoperit de cine), a publicat și George, ca să dau doar un singur exemplu.

A.S.: Ce bogăție v-a oferit America? Ce vă supără astăzi la românii americani?

D.A.: Da, America, unde noi am făcut misionariat, ne-a dat posibilitatea să ne păstrăm limba și să ne practică religia. În ciuda tuturor stavilelor, sper că am putut demonstra cine suntem noi, ca români, patrioți, iubitori de tradiție și de Dumnezeu. Mă supără faptul că românii care sosesc acum din țară în America se îndepărtează de comunitate, de evenimente, de tradiția națională. De ce? Pentru că lipsesc liderii! Apoi, ați văzut ce mulți credincioși sunt în bisericile noastre din America de Florii, la Paști și la Crăciun? Mă întreb unde se află acești români în restul anului? Nu-i mai interesează decât să câștige bani, ca să mănânce bine. Dar viață spirituală nu mai există pentru ei? Vreau să vă mărturisesc că este pentru prima dată când am acceptat să dezvălui cum a fost viața mea, căci mulți m-au iscodit, dar am refuzat constant să vorbesc despre mine. Nici să scriu nu voi accepta, pentru că socotesc că nu am talent să mânuiesc condeiul.

A.S.: Sunteți o autentică enciclopedie a vieții românilor americani în Michigan, nu numai ca martor, ci ca actant decent și echilibrat, perfect busolat. Pentru mine, ca interlocutor, ați fost o prezență stenică, un model de existență asumată cu responsabilitate patriotică departe de țară. Vă mulțumesc pentru povestea vieții dumneavoastră, cu întâmplări păstrate ca o zestre de spirit românesc exemplar, pe care le purtați cu dumneavoastră în drum spre centenar! Este o urare pe care simt nevoia să v-o fac, văzându-vă atât de vioaie și optimistă. De ce nu?

(A consemnat prof.univ.dr. Anca Sîrghie la Auburn Hills, Michian, 8 aprilie 2017)

Ultimul popas al unui maraton literar american

Posted by Stefan Strajer On March - 20 - 2019

Ultimul popas al unui maraton literar american

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

Atunci când am traversat Atlanticul, spre a fi „participant de onoare” la cele două simpozioane newyorkeze, intrate de 26 de ani în fiecare lună ianuarie în tradiția culturală a comunității românilor din metropolă, nu bănuiam că invitațiile vor curge pe toată perioada celor nici 50 de zile cât aveam să rămân în America. Așa se face că am parcurs cu avionul distanțele dintre New York și Denver, Colorado, ajungând apoi în Michigan și de acolo am făcut o străpungere în Canada la Windsor și tot pornind din Michigan am intrat în statul vecin Ohio, la Cleveland, ca în final să accept o întâlnire cu românii enoriași la Biserica „Înălțarea Domnului” de la Canton, Michigan, păstorită cu dăruire de pr. Radu Roman, un intelectual deschis spre cultură.

Realitatea este că nicio reuniune literară dintre cele șase nu a semănat celorlalte și nici eu nu am prezentat în același mod conferința Iubirea în poezia Anei Blandiana, cu care m-am anunțat în 4 comunități diferite. Tema nu era întâmplător aleasă pentru luna februarie când americanii sărbătoresc cu mare emfază comercială Valentin’s Day, iar românii își amintesc 10 zile mai apoi de Dragobete, fiul Dochiei, care fusese la daci un zeu al iubirii, precum Cupidon la romani. În plus, simțeam nevoia să explic românilor americani ce noutate metafizică aduce recentul volum al poetei Ana Blandiana, intitulat semnificativ Variațiuni pe o temă dată, pe care tocmai îl comparasem cu lirica erotică anterioară, cea din Persoana întâia plural (1964) afișând o feminitate manifestată debordant sau Octombrie, noiembrie, decembrie (1972), unde viziunea autoarei devenise inconfundabilă. Acum constatam că „marea trecere” blagiană se conjuga după plecarea la ceruri a sufletului – pereche, care i-a fost Romulus Rusan, cu o redimensionare a iubirii, gândită în construcțiile onirice ale poetei gata să înfrunte moartea.

Am aflat de când se concepea afișul pentru evenimentul literar din 24 februarie 2019 că nu numai pasionații de literatură adulți se pregătesc în Canton, Michigan cu recitări, ci și copiii înscriși la Cursul de limba română, condus cu multă dăruire de profesoara Mariana Mitrea, program-recital pentru care s-au selectat din creația Anei Blandiana versuri adecvate vârstei lor. O temă eternă ca iubirea, care a traversat axial marea poezie a lumii de la Sapho la Esenin și de la Petrarca la Eminescu, interesează îndeobște un public larg. Și reuniunea de la sala socială a Bisericii „Înălțarea Domnului” din Michigan a dovedit-o din plin.

Participanții la reuniunea literară dornici să asculte conferința mea despre Iubirea în poezia Anei Blandiana erau, mai mult decât oriunde în periplul meu american, de toate vârstele, de la elevii în clase primare la bunici pensionari, sosiți în America să-și îngrijească nepoțeii. Celor care au venit și în anii precedenți la asemenea evenimente literare românești, le-am citit pe chip nerăbdarea și entuziasmul. Zicerea mea a fost ascultată cu interes, mai ales că fiecare idee era exemplificată bogat cu versuri edificatoare. Imaginile proiectate pe ecran au punctat viața unei creatoare de mare talent, trecută pe sub furcile caudine ale socialismului românesc. Este regimul care a obstrucționat-o în răstimpuri, când a fost interzisă publicarea versurilor sale într-un total de vreo 8 ani, ceea ce nu este deloc puțin. Dar o asemenea cenzurare nu a putut opri ascensiunea Anei Blandiana, marcată prin distincții internaționale, începând cu Premiul Gottfried von Herder conferit de Universitatea din Viena în 1982, și sosind la primirea ca membru corespondent în Academia Română și în Academia de Poezie Europeană. Astăzi Ana Blandiana este Cetățean de onoare al orașului Timișoara, în care s-a născut. Este și Doctor Honoris Causa al Universității „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca, al Universității „Dunărea de Jos” din Galați a și nu mai puțin al Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. La două dintre aceste evenimente festive participasem direct și am povestit românilor americani ce fast academic a fost etalat la fiecare dintre ele. Așadar, astăzi Ana Blandiana este o prezență strălucită pe meridianele mapamondului, pretutindeni unde răspunde invitației de a vorbi, ea făcând cinste țării sale.

1

Cei mai grăbiți să recite au fost, bineînțeles, copiii. Le-am dat prioritate și i-am ascultat cu interes, pentru că la școala de limba română în fiecare lună se învață versuri din câte un alt poet român. Astfel, după ce în ianuarie s-a recitat poezia lui Mihai Eminescu și Anei Blandiana i s-a consacrat luna februarie 2019, cu cele 4 ședințe de studiu al limbii române, urmează George Coșbuc în luna martie. Și așa mai departe.

Copiii, între care s-au remarcat Ana Maria Brăzdău, Ana Vicol, David Szocs, Andrada Adam, Teodora Andreica, Sebastian și Octavian Joița, au recitat sau au citit, fiecare după puterea memoriei sale, versuri din creația Anei Blandiana. Între adulți, ca de obicei, doctorul Adrian Andreica deține capul de afiș cu recitarea sa în care pasiunea pentru marea poezie românească este dublată de un exercițiu al memoriei la care își îndeamnă și pe fiica Teodora, valorificând până și răgazul creat când o transportă cu autoturismul spre diferite destinații cotidiene. Iată un bun model pentru toți părinții copiilor din comunitatea lor de români americani.

A urmat lansarea cărților cu care eu sosisem anume din România, moment de obicei foarte așteptat de cei interesați de noutățile editoriale din țară. Cartea de proză Biserica fantomă a Anei Blandiana a fost prezentată de mine, iar Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire de memorandistul transilvănean Nicolae Cristea (1834-1902), o carte de certă valoare documentară pentru viața românilor din imperiul austro-ungar la fine de secol al XIX-lea și Întâlnire pe calea undelor. Interviuri despre scriitori români, vol. 1 și 2, cu emisiunile literare „Gaudeamus” pe care le-am realizat în intervalul 2002-2011 la Radio Eveniment din Sibiu împreună cu prof. Alexandru Brașovean, au revenit profesoarei Doina Popa, care a decelat cu autoritatea știută aspectele de conținut de cele ale stilului abordării.

Am oferit celor dornici de lectură în limba română exemplarele de cărți aduse din țară și revista academică sibiană „Lumina slovei scrise”, alături de publicația „Miorița USA” care apare la Sacramento în California sub directoratul publicistului Viorel Nicula. Din bucuria cu care le-au primit am dedus că mai există lectori dornici să citească ziare și reviste pe hârtie, preferate celor pe ecran, care sunt atât de frecvente astăzi.

DSC03323

M-am despărțit de conaționalii mei din Michigan ca de obicei cu dragoste și tristețe, promițând nu doar că voi reveni, ci și că voi face o invitație poetei Ana Blandiana, pe care ei ar dori-o prezentă în comunitatea lor pentru o viitoare reuniune literară.

Drumul spre România l-am făcut într-un avion care m-a purtat peste Atlantic. Fusesem preocupată să aleg un loc la fereastră, singurul care îmi asigura șansa de a-mi stabili niște repere vizuale între cer și pământ. Înainte de a se lăsa întunericul, la înălțimea de 12.000 m am admirat relieful norilor rămași jos, departe, cu munții diafani, cu păduri albe și mări sau lacuri imaginare.

La geamul hubloului, am stat trează să admir stelele clare și luna care acum mi se arăta aproape, ea muza atâtor poeți romantici. Acum cerul îmi oferea un spectacol unic, pentru că secera lunii se proiecta luminoasă pe aripa avionului, așa cum de atâtea ori admirasem în plimările mele europene munții Austriei sau Elveției oglindiți în lamura lacurilor. De data aceasta era incredibilă imaginea lunii răsfrântă pe luciul metalic al aripii de avion, care părea că o poartă cu noi, ore bune de zbor. Chiar și atunci când spre dimineață stelele au fost stârpite de griul luminii, ce făcea ca exact avionul să devină acum negru, silueta lunii continua să se distingă agățată temeinic de aripa avionului. Ce imprimeu celest inedit!

DSC03329

Apoi am lăsat în urmă bezna, descompusă în trei straturi distincte cromatic, de la negru la bleumarin și roșiatic. În fine, orizontul întreg a devenit rozaliu și silueta avionului se smulgea din mistuitoare negură ca să gliseze spre griuri tot mai clare. Norii se luptau să iasă din șalopetele lor întunecate spre a se scălda în lumina albului pur. Ce bucurie a privirii această victorie a Soarelui în disputa cu noaptea. Da, ne-am desprins din conul beznei înaintând spre lumină. Se apropia 1 Martie și eu mi-am promis, ca un răsfăț, că voi aduce primăvara în țara mea. De aceea purtam pe piept și primul mărțișor, unul confecționat și dăruit mie de românii americani, unii care nu vroiau să uite tradiția țării lor de origine, tocmai pentru că trăiau departe de ea, acolo, peste Ocean.

Interviu cu Cosmin Dumitrescu, Consulul General al României din Los Angeles

Autor: Viorel Vintila (San Francisco)

 

Am avut plăcerea şi onoarea să stau de vorba cu Consulul General al Romaniei din Los Angeles, domnul Cosmin Dumitrescu, în speranţa că vom reuşi să aducem la cunoştinţă informaţii cât mai utile pentru românii din State, în general, şi din California în special. Domnia sa, Consulul Cosmin Dumitrescu, a avut amabilitatea să stea de vorbă cu mine şi să îmi acorde acest interviu care, sper, să fie de ajutor celor care vor să-şi rezolve anumite probleme prin Consulatul General al României de la Los Angeles. Aria de competenţă a Consulatului de la Los Angeles Angeles cuprinde unsprezece state americane: California, Oregon, Washington, Idaho, Montana, Wyoming, Nevada, Utah, Colorado, Arizona şi New Mexico, unde locuiesc mai bine de 170.000 de romani…

*

Domnule Consul, când v-ați început activitatea consulara în Los Angeles? Şi, v-aș ruga , în câteva cuvinte, să va prezentați cititorilor noștri…

Misiunea mea de consul general, șef al Consulatului General al României la Los Angeles, a început în luna martie 2017. Sunt diplomat de carieră și această misiune urmează celor îndeplinite anterior la Trieste, în Italia, unde am condus oficiul consular din poziția de consul general, la Castellon de la Plana, în Spania, unde, de asemenea, am condus oficiul consular al României care acoperă estul și sud-estul Regatului Spaniei, la Roma, în Italia, unde am condus Secția Consulară a Ambasadei României și după alte poziții ocupate la București în cadrul Ministerului Afacerilor Externe la Departamentul Consular și la Institutul Diplomatic Român. De fapt, cred că este bine să știți că, în prezent, la Consulatul General al României la Los Angeles lucrează numai diplomați, consuli și funcționari consulari de carieră.

Aș dori să profit de posibilitatea pe care mi-o oferiți acum pentru a recomanda tinerilor români, care sunt absolvenți de studii superioare de lungă durată, s-au pregătit temeinic, cu seriozitate în timpul studiilor, iubesc România, cunosc cel puțin două limbi în afară de română și doresc să își construiască o carieră caracterizată de excelență, plină de satisfacții, dar și cu sacrificii personale, să se îndrepte către Ministerul Afacerilor Externe și să se prezinte la examenele de admitere în corpul diplomatic și consular al României pe care M.A.E. le organizează în fiecare an. Informațiile relevante se găsesc cu ușurință pe pagina oficială de internet a Ministerului Afacerilor Externe www.mae.ro.

1

Care este aria de competență a Consulatului General al României la Los Angeles?

Teritoriul de competență consulară Consulatului General al României la Los Angeles cuprinde unsprezece state americane: California, Oregon, Washington, Idaho, Montana, Wyoming, Nevada, Utah, Colorado, Arizona si New Mexico.

Întotdeauna am susținut că nu există o altă onoare mai mare, pe care un român o poate avea în timpul vieții, decât aceea de a-și reprezenta patria sa, România. Statele Unite ale Americii este cel mai important partener strategic al României. Acest aspect face ca onoarea de a-mi reprezenta patria, în cele 11 state pe care le-am amintit, să fie și mai mare.

Ca diplomat de carieră cu experiența profesională dobândită în țări cu un înalt grad de complexitate din punct de vedere consular, urmăresc să implementez la oficiul consular al României din Los Angeles standardele profesionale și de management diplomatic și consular impuse la misiunile anterioare, cu obținerea unor rezultate proporțional similare. Obiectivul final vizează consolidarea profilului de țară al României, prin obținerea unor rezultate optimizate atât prin intensificarea relațiilor bilaterale de natură politico-strategică între România și Statele Unite ale Americii, cât mai ales prin amplificarea cooperării economice, comerciale, culturale și de educație, activități de bază care s-au regăsit întotdeauna între responsabilitățile tuturor oficiilor consulare.

La consolidarea cooperării bilaterale se adaugă și o altă prioritate deosebit de importantă: atingerea obiectivului de optimizare a procesului și procedurilor de acordare a asistenței și protecției consulare pentru românii din zona de competență consulară. Acest lucru Consulatul General al României la Los Angeles îl realizează prin contribuția sa la modernizarea și implementarea sistemului integrat de asistență și protecție pentru românii din străinătate, dar și prin modernizarea și îmbunătățirea condițiilor de la consulat, care se cumulează cu dublarea numărului de români care au beneficiat de asistență consulară, în fiecare an în ultimii doi ani față de anii 2015-2016, deși personalul consular s-a diminuat din punct de vedere numeric.

Cum vi se pare comunitatea românească din Statele Unite, în general, și din California, în special?

Am întâlnit oameni minunați. Membrii comunității româno-americane sunt, în marea majoritate, profesioniști și antreprenori foarte buni, foarte serioși și foarte respectați pentru realizările pe care le au în domeniile lor de activitate. Rezultatele lor profesionale și antreprenoriale sunt de multe ori extraordinare și fac cinste poporului român și României. Sunt foarte mândru de românii noștri din Statele Unite ale Americii. În jumătatea vestică, avem comunități bine conturate și active nu numai în California la Los Angeles, în Orange County, la Sacramento și în Bay Area, dar și la Phoenix, Portland, Las Vegas, Denver, Boulder, Salt Lake City și Seattle. În evaluarea noastră vorbim de peste 170.000 de români. Sper ca la următorul recensământ să își declare cât mai mulți originea română. Pentru aceasta aveți și dumneavoastră, mass-media, un rol foarte important. Dacă își vor declara originea română la recensământ (census), vor beneficia și comunitățile noastre de drepturi de care deja beneficiază alte comunități în America.

Consulatul General al României la Los Angeles colaborează foarte bine cu reprezentanții tuturor comunităților românești. De altfel, am avut relații de colaborare excelente cu toate comunitățile de români din țările unde am avut onoarea să reprezint România. Cu mulți dintre românii din Italia și Spania corespondez și acum, la multă vreme după ce am încheiat activitatea consulară în acele țări. La început am fost numai colaboratori, însă s-au legat prietenii sincere și trainice, care trec și peste timp și peste distanțe.

Eu, unul, mi-aș dori ca românii să se implice și să participe mai mult și în număr mai mare la activitățile organizate de comunitățile din California… Cum se implică Consulatul din Los Angeles în activitățile comunității românești?

Membrii comunităților românești și româno-americane de pe Coasta de Vest a Statelor Unite participă în număr relativ mare la evenimentele și activitățile semnificative organizate fie de Consulatul General al României la Los Angeles cu sprijinul comunităților, fie de către comunitățile românești împreună sau cu sprijinul oficiului consular.

Când reprezentanții comunităților românești și româno-americane informează din timp oficiul consular cu privire la intenția de organizare de activități care au ca scop promovarea culturii, limbii și a tradițiilor românești pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, în interiorul sau chiar în exteriorul comunităților noastre, Consulatul General al României la Los Angeles acordă sprijin pe mai multe direcții, în funcție de activitate: de la popularizarea în cadrul tuturor comunităților românești și româno-americane din cele 11 state care formează circumscripția consulară (mesaje tip email blast și informări la rubrica Actualitatea misiunii de la pagina internet oficială a oficiului consular http://losangeles.mae.ro), până la implicare de tip partenerial în organizare pe componente logistice și de intermediere a atragerii de sprijin instituțional din partea unor parteneri americani și din România, întotdeauna cu respectarea strictă a normelor speciale care reglementează activitatea oficiilor consulare și a misiunilor diplomatice și consulare.

2

Activitățile și evenimentele importante care promovează limba, cultura și tradițiile românești pot fi urmărite cu ușurință prin consultarea periodică a rubricii Actualitatea misiunii de la pagina internet oficială a Consulatului General al României la Los Angeles. Aș dori să adresez mulțumiri instituțiilor mass-media de limbă română din Statele Unite ale Americii, dar și din România, care au popularizat foarte bine în ultimii doi ani aceste activități și evenimente.

Sunteți la curent cu activitățile comunității românești din California? Cum este conectat Consulatul General al României din Los Angeles cu comunitatea românească?

Afirm cu convingere că oficiul consular al României la Los Angeles este foarte bine conectat la viața comunităților românești și româno-americane din circumscripția consulară. Sigur, vorbim de cele care, de obicei, doresc să aibă instituția noastră alături în eforturile de consolidare identitară pe care le fac. Oficiul consular al României la Los Angeles încurajează participarea românilor la toate activitățile care au ca obiectiv consolidarea elementelor identitare românești și transmiterea acestora noilor generații născute pe teritoriul american, chiar dacă oficiul consular nu a primit informații de la organizatori.

Am observat că există acum în societatea americană o preocupare profundă pentru identificarea, prin mijloace științifice, a originilor celor care trăiesc în prezent în această frumoasă țară. Ei bine, românii noștri nu trebuie să aibă astfel de preocupări pentru că noi știm de unde venim. Suntem un popor mândru cu mai multe mii de ani de istorie, care vine dintr-o țară frumoasă și bogată ce dăinuie de multe mii de ani în același spațiu cuprinzător al Carpaților, Dunării și Mării Negre. Avem cu toții datoria față de fiii și fiicele noastre de a menține vie această conștiință identitară de apartenență a românilor din America la marea națiune română. Totul începe prin educația și învățarea limbii române de la cea mai fragedă vârstă în familie.

Ce servicii oferă Consulatul din Los Angeles?

Dacă întrebarea dumneavoastră se referă la serviciile consulare prestate la cererea cetățenilor români și în competența materială și legală codificată de prevederile Convenției internaționale de la Viena din 1963 privind relațiile consulare, cele mai solicitate servicii consulare la oficiul consular al României la Los Angeles sunt cele din categoriile documentelor de călătorie, actelor de stare civilă și procedurii notariale. Pentru cetățenii străini rezidenți în circumscripția consulară, care călătoresc în România și care nu beneficiază de scutirea de la obligația deținerii vizei de intrare în România, Consulatul General al României la Los Angeles primește și procesează cererile de acordare a vizei române, conform legislației în vigoare.

Pentru ca dumneavoastră și cititorii dumneavoastră să aflați informațiile detaliate privitoare la cele mai solicitate servicii consulare la oficiul consular al României la Los Angeles, vă adresez rugămintea să accesați și să popularizați prin intermediul publicației dumneavoastră pagina internet oficială a Consulatului General la https://losangeles.mae.ro – rubricile Informații pentru cetățenii români – Asistență consulară – Servicii consulare.

De altfel, de la pagina internet oficială a Consulatului General al României la Los Angeles pot fi obținute și alte informații precise care sunt de foarte mare interes pentru membrii comunităților românești și româno-americane din cele 11 state care formează circumscripția consulară: program de acces, date de contact, modalități de comunicare directă cu oficiul consular, modalități, instrucțiuni și tutoriale pentru utilizarea aplicațiilor informatice în vederea obținerii programărilor pentru efectuarea de servicii consulare, alerte de călătorie, activități ale comunităților, activități ale oficiului consular care fac obiectul comunicării publice și multe altele.

Am citit – și chiar mi s-a adus la cunoștință – că unii români au oarece probleme, atunci când contacteza Consulatul de la Los Angeles, dar am auzit că, în general, lumea este destul de mulțumită de felul cum problemele românilor sunt rezolvate de către Consulatul de la Los Angeles… cum ați putea fi mai eficienți în rezolvarea problemelor românilor din California?

Vă mulțumesc pentru această întrebare. Eforturile care sunt făcute în ultimii zece ani atât de Ministerul Afacerilor Externe, cât și de misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României pentru modernizarea și optimizarea instrumentelor utilizate în cadrul proceselor de asistență și protecție consulară au început să aibă rezultate remarcabile deja de mai bine de doi ani.

În prezent, întregul serviciu consular al României profită din plin de avantajele oferite de tehnologia informației, sistemele informatice integrate utilizate de consulii români pentru a acorda asistență consulară cetățenilor poziționând România în fruntea Statelor Membre ale Uniunii Europene din puctul de vedere al modernității, eficienței și a standardelor înalte de calitate. Un număr foarte restrâns de persoane din comunitatea româno-americană arată o oarecare rezistență la schimbările intervenite prin informatizarea activității. Însă aceste schimbări sunt absolut necesare pentru îmbunătățirea standardelor și pentru eficientizarea activității consulare.

Volumul de asistență și de servicii consulare prestate de Consulatul General al României la Los Angeles în anul 2018 este cu 250% mai mare decât cel din anul 2015, deși numărul consulilor și funcționarilor consulari din cadrul oficiului consular a fost sensibil mai mic. Deși numărul de solicitanți este cu mult mai mare, sistemul de programări online a făcut să dispară aglomerația și cozile de la ghișee, cetățenii beneficiind acum de asistență consulară în condiții foarte civilizate. La numeroasele întâlniri pe care le am cu comunitățile de români, cetățenii mi-au comunicat că au observat gradul maxim de profesionalizare a activității consulare și domnia legii generalizată în toate procedurile consulare.

Consulatul General al României la Los Angeles se confruntă cu un număr din ce în ce mai mare de solicitări din partea românilor din comunitate. Din acest motiv, deja se depun eforturi pentru identificarea unui alt sediu mai încăpător, care va permite primirea și procesarea în timp real a unui număr mai mare de persoane și de cereri.

Solicitanții de servicii consulare, care nu se confruntă cu o situație reală de urgență (accidente cu victime, sunt victime ale unor infracțiuni sau calamități naturale, decese ale celor apropiați, arestări, întoarcere urgentă în țară sau continuarea călătoriei către alt stat), sunt primiți la toate misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României din lume cu programare obținută prin intermediul portalului www.econsulat.ro, un sistem informatic integrat pus la dispoziția tuturor cetățenilor români din afara țării de către Ministerul Afacerilor Externe. Sistemul informatic funcționează foarte bine, fiind foarte apreciat de covârșitoarea majoritate a membrilor comunităților româno-americane.

De altfel, acest portal consular, www.econsulat.ro permite tuturor cetățenilor care solicită efectuarea de servicii consulare să își transmită către consulat cererile folosind calculatorul de la ei de acasă, să încarce la propria cerere din portal documentele scanate pe care legile și normele române le prevăd ca necesare pentru efectuarea serviciului consular solicitat și să dialogheze în scris cu funcționarii consulari de la consulat, dacă aceștia constată că cererea și documentele anexate sunt fie incomplete, fie necorespunzătoare. Cererea se validează de către consuli numai după ce se constată că respectă prevederile legilor și actelor normative care reglementează spețele respective. După validarea cererii, cetățeanul poate să își aleagă singur din lista disponibilă oferită de sistemul informatic data și ora la care se programează pentru vizita la consulat, în vederea efectuării serviciului consular, aducând și documentele originale pe care le-a scanat și trimis cu cererea sa din portalul www.econsulat.ro. Practic, consulatul se mută parțial la solicitant acasă utilizând portalul informatic. Cele mai mari beneficii a acestor instrumente sunt faptul că, dacă solicitanții spun adevărul în cererea lor, odată ajunși la consulat cu documentele originale au certitudinea că serviciul consular va fi efectuat, că nu vor fi respinși la ghișeu de către funcționari și că astfel dispar deplasările inutile care pot costa foarte mulți bani și timp pe cei care vin de la distanțe foarte mari.

La toate apelurile telefonice la numerele indicate la pagina internet a Consulatului General pentru informații consulare se răspunde în Centrala M.A.E. la call-center-ul consular integrat aflat la București. În mod similar, la toate mesajele de poștă electronică se răspunde atât din e-mail-center-ul aflat în Centrala M.A.E., cât și de la oficiul consular de la Los Angeles în maxim 24 de ore, cu excepția mesajelor primite în zilele nelucrătoare, la care se răspunde în prima zi lucrătoare care urmează. Preocuparea pentru optimizarea procedurilor rămâne constantă și suntem deschiși oricăror propuneri constructive. De altfel, unele dintre propunerile primite de la români, specialiști în tehnologia informației care lucrează pe Coasta de Vest, le-am trimis la București și au fost deja implementate în programele informatice pe care le rulează portalul www.econsulat.ro. În același timp, trebuie să înțelegem că funcționarii consulari și consulii sunt responsabili pentru respectarea și aplicarea legii române în toate procedurile desfășurate în procesul de acordare a asistenței consulare și de efectuare a serviciilor consulare. Cele mai mari nemulțumiri sunt provocate unora dintre solicitanți de faptul că lucrătorii consulari refuză să accepte nerespectarea legii române în unele spețe în care solicitanții nu au documentele în bună regulă.

Mulți m-au întrebat care este procedura de reinoire a pașaportului românesc prin Consulat… din ce am citit pe pagina Consulatului se pare ca totul se poate face on line?

Această întrebare poate genera un răspuns atât de lung, încât poate fi foarte bine publicat episodic în ziarul dumneavoastră, având în vedere că materialul detaliat este relativ extins în funcție de tipul pașaportului și de vârsta și de situația în care se află solicitanții.

Toate aceste informații se regăsesc descrise în detaliu la pagina internet oficială a Consulatului General al României la Los Angeles și îi îndemn pe toți cititorii dumneavoastră, care au nevoie de informații asupra procedurii de obținere și de schimbare a pașaportului românesc să consulte rubrica Servicii consulare şi să acceseze portalul www.econsulat.ro.

DOCUMENTE DE CĂLĂTORIE ȘI IDENTITATE. Cred că va fi foarte bine primită de către cititorii dumneavoastră inițiativa de a publica periodic aceste informații, iar noi v-am fi foarte recunoscători pentru ajutorul acordat în primul rând cetățenilor români.

În baza pașaportului românesc cetățenii români beneficiază de toate drepturile unui cetățean al Uniunii Europene. Cele mai importante sunt cele legate de posibilitatea de ședere pe teritoriul oricărui stat al Uniunii Europene fără viză și pe perioadă care nu este limitată la 90 de zile, așa cum se întâmplă pentru cetățenii care călătoresc cu pașapoarte emise de state care nu sunt membre ale Uniunii Europene. Efectele sunt importante dacă luăm în calcul și existența dreptului de muncă, de a studia și de a dezvolta și desfășura afaceri fără îndeplinirea de formalități specifice străinilor.

Există un interes evident din partea familiilor româno-americane care doresc să își trimită copiii la studii în statele membre ale Uniunii Europene și la cele care au proprietăți în aceste state și unde doresc să locuiască în fiecare an pentru perioade care depășesc 90 de zile într-un interval de șase luni.

Un alt element esențial este legat de dreptul la a alege și a fi ales în România și, nu în ultimul rând, de apropierea pe care orice român dorește să o simtă față de țara sa de origine, chiar și la nivel de legătură juridică. Cetățenii români beneficiază de protecția statului român în străinătate, conform prevederilor art. 17 din Constituția României.

Se tot vorbește de un posibil Centru Românesc Cultural în Los Angeles. Ce perspective ar avea? Ce condiții ar trebui să îndeplinească un astlfe de Centru Romanesc Cultural?

Vă mulțumesc pentru această întrebare. Este un efort comun pe care Consulatul General al României la Los Angeles îl depune împreună cu comunitățile românești și româno-americane pentru îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 86/2016 privind instituirea centrelelor comunitare românești în străinătate, cu modificările și completările ulterioare. Textul legii este disponibil pe pagina internet oficială a Consulatului General al României la Los Angeles (Legea nr. 86/2016). Imediat ce vom avea depuse la Consulatul General cele minim cinci mii de cereri de înscriere, acestea fiind astfel cumulate încât să poată fi utilizate și în dosarul pentru înfințarea unui centru comunitar pentru românii din străinătate, oficiul consular va transmite materialele către Ministerul pentru Românii de Pretutindeni. Ar fi primul astfel de centru înființat pentru românii din străinătate în baza legii pe care am menționat-o. Rolul dumneavoastră, al mass-media, este foarte important în eforturile de popularizare a existenței acestei legi și a posibilităților de înființare a unor astfel de centre care pot fi mai multe în aceeași țară. Avantajele oferite de un astfel de centru comunitar sunt mari și foarte atractive pentru comunitățile de români din afara țării.

Va mulțumesc pentru amabilitate și va doresc mult succes în activitiatea d-voastră și o colaborare și o implicare cât mai fructuoasă în activitățile românilor din California și nu numai.

În primul rând vă adresez mulțumiri pentru deschiderea pe care o arătați dumneavoastră și publicația dumneavoastră pentru colaborarea cu Consulatul General al României la Los Angeles, în beneficiul membrilor comunităților româno-americane din jumătatea de vest a Statelor Unite ale Americii.

Atât pentru mine personal, cât și pentru toți membrii corpului consular acreditați la Consulatul General al României la Los Angeles este important să întreținem o comunicare publică bună, precisă, transparentă și corectă, pentru informarea membrilor comunităților româno-americane din Statele Unite ale Americii, în special în mass-media de limbă română. Numai o comunicare de acest fel poate permite oficiului consular al României la Los Angeles să consolideze și să optimizeze constant procesul de acordare de asistență și protecție consulară mai eficientă pentru românii aflați în circumscripția consulară, urmând strategii și politici publice determinate de necesitatea de adaptare la noile condiții impuse de progresul social și tehnologic.

De asemenea, am convingerea că o cooperare pentru comunicare publică eficientă între oficiul consular și mass-media este la fel de importantă pentru dezvoltarea dimensiunilor comercial-economice și cultural-academice ale Parteneriatului Strategic aflat în derulare între România și Statele Unite ale Americii, parteneriat care, după cum bine cunoașteți, împlinește 22 de ani în acest an. Vă multumesc pentru disponibilitatea dovedită pentru sprijinirea activității de informare a membrilor comunităților românești și româno-americane cu privire la schimbările intervenite în procesul de acordare a asistenței consulare. De asemenea, vă mulțumesc pentru participarea la eforturile autorităților române depuse pentru păstrarea identității românești, a limbi române, a culturii precum și a valorilor tradiționale românești în comunitățile de români din Statele Unite ale Americii.

Galina Martea – În dialog cu creaţia umană

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2019

Galina Martea – În dialog cu creaţia umană

Autor: Lucian Gruia

 

Galina Martea s-a născut la 30 iulie 1959 în localitatea Corneşti, Ungheni, Basarabia. A devenit o personalitate în ţara sa şi nu numai, prin activităţi de excepţie în domeniile: scriitoricesc, economic şi pedagogic. Este lector unversitar, doctor în economie, membru al Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte, membru al Consiliului Unirii – Moldova etc.

Cartea Galinei Martea, În dialog cu creaţia umană (Ed. Bestelmijnboek, Olanda, 2018), este incitantă întrucât se apropie de operele de creaţie literară şi ştiinţifică din perspective filosofice. Cuvântul înainte, Creaţia umană – conţinut spiritual în existenţa valorilor, şi următoarele două capitole: Despre valorile sacre ale unui popor şi În dialog cu creaţia umană sunt chiar teoretice. Ele constituie un fel de prolog al volumului.

În cuvântul introductiv, creaţia umană este văzută ca un dialog social centrat pe creaţie în care „are loc procesul de influenţă ce orientează omul în a cunoaşte valoarea cuvântului scris şi rostit, valoarea sentimentelor şi convingerilor umane, valoarea imaginaţiei reale şi ireale, valoarea a tot ce este firesc şi estetic în viaţa umană.” Creaţia stimulează procesul evolutiv al dezvoltării umane. Cartea produce valori estetice gustate de cititorii care vor trăi emoţii şi sentimente cathartice. Valorile estetice sunt considerate”cea mai înaltă formă de creaţie şi de receptare a frumosului divin.”. „De aceea, mediul sociocultural al omului trebuie stimulat şi motivat în permanenţă cu produsul creativ uman şi factori esetici, care contribuie pozitiv la formarea integră a personalităţii şi identităţii omului, având în subordine conţinuturi intelectuale şi spirituale.”.

Partea întâia a cărţii stă sub semnul înaltului patriotism de care dă dovadă Galina Martea. Primul text este dedicat limbii noastre: Ziua Limbii Române – identitate, unitate, valoare naţională! La 31 august sărbătorim limba noastră naţională (din 2013 în România, din 1990 în Republica Moldova) ca „valoare supremă prin care se identifică personalitatea şi identitatea poporului român”. Este vorbită de cca 28 milioane de oameni în întreaga lume.

„Deci, identitatea naţională este urmată, în primul rând, de conştiinţa şi sentimentul autentic al poporului român faţă de tot ceea ce se conţine în termenul de valoare naţională sau, mai bine zis, în termenul de identitate a valorilor naţionale.”

După aniversarea limbii noastre, autoarea se opreşte firesc asupra zilei naţionale a poporului român (Importanţa şi necesitatea zilei naţionale pentru poporul român). E bine să ne reamintim că, de-a lungul timpului, ziua naţională s-a serbat: la 1 Decembrie, din 1990 şi până în prezent (dedicată unirii Transilvaniei cu România), 10 Mai în perioada anilor 1866-1947 (când se asocia cu începutul domniei lui Carol I, independenţa de stat şi încoronarea primului rege al ţării); apoi 23 August în perioada 1948-1989 (asociată cu eliberarea ţării de către armata sovietică).

Ziua naţională ne aminteşte de lupta pentru integritate teritorială şi tinerii nu trebuie să uite acest lucru. Trebuie să contribuim fiecare la reunificarea celor două regiuni care sunt încă în afara graniţelor ţării: „Totodată, un lucru este cert că, indifernt de toate, poporul român din Basarabia este cu trup şi suflet pentru unitatea naţională a României, iar sărbătoarea din 1 decembrie este comemorată cu acelaşi sentiment suprem de mândrie românească.”.

Galina Martea_coperta fata_In dialog cu creatia umana

Partea întâia se încheie cu eseul întitulat Importanţa publicistului-jurnalistului în societate. „O societate civilizată nu poate funcţiona fără o informare zilnică a presei despre tot ceea ce se petrece în ţară şi în lume. Informarea trebuie să fie corectă. „Cu certitudine, nu este absolut deloc uşor de a realiza uneori acest lucru într-o societate, însă obligaţia legală/morală/profesională a ziaristului este raportată spre rigori de o anumită etichetă care trebuiesc respectate în limitele decente ale convieţuirii sociale şi în limitele principiilor prevăzute de legislaţia naţională şi, respectiv, cea internaţională din domeniul jurnalismului.”

Ziaristul nu trebuie să se lase intimidat de puternicii zilei ci să ofere informaţie corectă. Uneori jurnalismul este periculos, mai ales în regiunile de conflicte armate sau în ţările cu dictatură.

Partea a doua, În dialog cu creaţia literară este cea mai vastă. Autoarea alege să comenteze cărţile (de preferinţă antologiile nu prea luate în seamă de critica literară) şi unele reviste mai puţin cunoscute pe care Galina Martea   le consideră că aduc prestigiul ţării noastre nu numai aici ci şi în străinătate. Desigur, capitolul începe cu Mihai Eminescu – identitate literară universală cu rădăcini spirituale româneşti.

Universalitatea lui Eminescu, afirmă autoarea, se datorează rădăcinilor sale spirituale româneşti. Ziua sa de naştere constituie o sărbătoare a culturii naţionale.

Partea aceasta a cărţii poate fi structurată în două: autori patrioţi (în marea lor majoritate basarabeni) şi antologii, reviste care propagă idealurile naţionale în lume.

Între autorii basarabeni (scriitori, istorici, pedagogi), Galina Martea se opreşte asupra următorilor.

Iurie Colesnic – scriitorul şi istoricul literar de mare preţ din Basarabia care a elaborat o lucrare foarte importantă dedicată scriitorilor basarabeni – din perioada 1812 şi până în prezent (Basarabia necunoscută în 10 volume). Unionist convins, şi-a dedicat activitatea cercetării Generaţiei Unirii (2004), carte în care afirmă că problema unirii cu România este vitală pentru Basarabia.

Valentin Tomuleţ – omul de cultură şi ştiinţă ce valorifică cu mult respect istoria ţinutului basarabean, (doctor în istorie, profesor universitar, savant, scriitor şi istoric literar) face ordine în evenimentele din Basarabia anilor 1812-1918 (perioadă în care ţara era ţinută în subdezvoltare de imperiul ţarist), cartea sa, Basrabia în epoca modernă (1812-1918) fiind premiată şi de Academia Română în anul 2014. Autorul este unul din cei mai competenţi istorici contemporani din Basarabia.

Poet, prozator, academician, publicist, istoric literar, Nicolae Dabija este binecunoscut şi în România şi în Italia unde primeşte în anul 2016, Marele Premiu la Festivalul Internaţional de Poezie de la Trieste (Personalitatea Nicolae Dabija şi creaţia cu acelaşi nume). Nicolae Dabija este considerat: „Omul care în totalitate îşi dedică existenţa în propagarea ideilor cu conţinut naţional, în promovarea naţiunii române ca valoare şi identitate, şi nu în ultimul rând, în lupta continuă de renaştere naţională.”

Cu deosebită afecţiune, întrucât şi Galina Martea este profesoară, autoarea analizează activitatea lui Virgil Mândâcanu (doctor în ştiinţe pedagogice, savant, scriitor, jurnalist) pedagog distins al neamului românesc din Basarabia. Activităţii sale îi dedică patru capitole, dintre care ne vom referi la cel intitulat Virgil Mândâcanu – creatorul de valori umane prin conţinutul idealului naţional. Neobosit luptător pentru valorile naţionale şi de renaştere spirituală, lucrările sale sunt dedicate în totalitate conţinutului pedagogic şi artei educaţionale în spiritul creştinismului şi al culturii etnice. Virgil Mândâcanu consideră profesia de pedagog cea mai nobilă activitate socială (Arta de a deveni şi a fi pedagog, 2016).

Regretatul Alexandru Moşanu (19.07.1932-7.12.2017) a fost   doctor în istorie, academician, profesor universotar, primul Preşedinte al Parlamentului din Republica Moldova – a luptat pentru desprinderea totală a republicii Moldova faţă de URSS. A reuşit să reînvie conştiinţa naţională. A fost Membru de onoare al Academiei Române. (Alexandru Moşanu, personalitate distinctă basarabeană).

Alt pedagog, doctor în psihologie, profesor universitar, savant, scriitor, Nicolae Bucun este promotor al valorilor naţionale având o contribuţie deosebită la dezvoltarea învăţământului preuniversitar din Republica Moldova. (Nicolae Bucun – pedagog, savant, academician, scriitor).

Poeta Lidia Grosu este elogiată pentru gingăşia poeziilor de dragoste şi curajul celor civice ( Spaţiul prin care se afirmă cuvântul Lidiei Grosu).

Pe lângă volumele scriitorilor şi oamenilor de ştiinţă basarabeni, autoarea remarcă lucrarea de excepţie a lui Ştefan Străjeri, originar din Bucovina, judeţul Suceava, comuna Pojorâta, Românii americani de la Marile Lacuri (Ştefan Străjeri şi monografia „Românii americani de la Marile Lacuri”). Jurnalistul şi editorul menţionat – scrie o carte foarte documentată despre românii imigranţi în America, în special în statul Michigan, în decurs de mai bine de 100 de ani şi despre contribuţia lor la dezvoltarea Americii în toate domeniile.

Între portretele scriitorilor amintiţi, Galina Martea înserează, ca într-un joc de puzzle analize minuţioase de antologii şi prezentări de reviste româneşti socotite meritorii. Autoarea consideră că aceastea pot contribui la coagularea românilor de pretutindeni în jurul unor idealuri înalte cum ar fi unirea Basarabiei cu România.

Sunt analizate minuţios câteva din antologiile coordonate de Rodica Elena Lupu: Verba Volant, Scripta Manent – antologia prozatorilor români – volumele II şi III; Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume – ediţie bilingă română – engleză 2018, Carmen, vol. VII, Carmen, volumul IX şi X – creaţie literară; Întâlnirea Poeţilor – antologie lirică multilingvă – română- franceză-spaniolă-germană-rusă; Simfonia Poeziei, vol 4 –antologie multilingvă.

Urmează antologiile coordonate de Ligya Diaconescu: Limba noastră cea română – publicaţie dedicată sărbătorilor naţionale din 31 august; La taifas cu iubirea –poezia şi proza scriitorului român; Limba noastră cea română – antologia naţiunii române.

Ciclul antologiilor se încheie cu analiza celei coordonate de Gheorghe A. Stroia şi Cristian Petru Bălan, întitulată: România, pentru tine! – opera literară consacrată zilei naţionale.

Între reviste sunt cercetate minuţios următoarele: „Domnul de Rouă” (Domnul de Rouă – o nouă lumină în cultura naţională română, revistă serie nouă) şi „Constelaţii diamantine” (Constelaţii Diamantine – performanţă în cultura naţională) – ambele conduse de Doina Drăguţ; „Cultura vrânceană „ (Cultura Vâlceană – opinii, analiză, informaţie) – condusă de Petre Cichirdan (inginer, artist plastic, scriitor, editor, publicist, membru al UZPR); revistele UZP nr.4/2016 şi 5/2017, „Cronica Timpului” nr. 19 (Cronica Timpului, a 19-a apariţie editorială. Evenimentul cheie – 150 de ani de la debutul literar al marelui poet Eminescu; „Cronica Timpului nr. 20 (Cultură, atitudine şi performanţă) – director Doru Dinu Glăvan – preşedinte al UZPR.

Galina Martea ne mai prezintă activitatea Academiei Româno-Americane (ARA)– preşedinte Doamna Ruxandra Vidu (doctor, prof. univ la California Davis, om de ştiinţă în domeniul nanomaterialelor şi nanotehnologiilor, cu numeroase invenţii brevetate în SUA).

ARA are o activitate foarte susţinută, organizează congrese anuale, adună oamenii cei mai buni în domeniile lor din ţară, diaspora etc.

În sfârşit, Galina Martea aduce un omagiu părinţilor ei (Pedagogi şi oameni distinşi – Vladimir Sârbu şi Xenia Sârbu).

În loc de postfaţă avem Un interviu despre geniul literaturii române, Mihai Eminescu (Interviu cu Galina Martea luat de studenta Tincuţa Burghilă) în care intervievata ar dori să-i vorbească azi lui Eminescu despre problemele actuale.

Datorită stilului direct, cartea Galinei Martea, În dialog cu creaţia umană se citeşte uşor, iar datorită conţinutului, şi cu interes. Activitatea civică şi cărţile autoarei se situează sub semnul unui patriotism înalt.

Galina Martea militează pentru unirea Basarabiei cu România în cadrul Consiliului Unirii – Moldova, iar cărţile sale vor să coaguleze pe românii de pretutindeni în scopul aceluiaşi ideal.

Cartea Galinei Martea a apărut în anul Centenarului ca o ofrandă pe altarul Marii Uniri.                                    

 

Lucian GRUIA

 

P.S.: Articol publicat în „Portal-Măiastra”, Revistă trimestrială de cultură, apare sub egida USR, România, anul XIV, nr.3(56), 2018, pag.25.

 

Eminescu

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2019

Eminescu

De Mircea Eliade

 

N.R. Text publicat în ziarul „America”, 9 iunie 1975 şi preluat din Calendarul ziarului „America” pe anul 1976, p.250.

 

„La 15 Ianuarie 1975, s’au împlinit o sută douăzeci şi cinci de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. Românii din exil au comemorat acest eveniment după puterile lor, pretutindeni unde i-a aruncat soarta: în Argentina, în Statele Unite, în Franţa sau în Germania şi Austria.

Nu e de loc de mirare solidaritatea întregei emigraţii româneşti în jurul lui Mihai Eminescu. Deasupra tuturor gloriilor efemere şi deşertăciunilor legate de patimile noastre omeneşti, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă istorică: geniul. Vechea Heladă a pierit de mult, dar geniul lui Homer, al lui Eschil sau al lui Platon a supravieţuit tuturor naufragiilor şi va supravieţui chiar dacă ultimul descendent al Greciei clasice va fi şters de pe suprafaţa pământului. Lumea medievală a dispărut de mult din istorie, dar opera lui Dante continuă să nutrească viaţa spirituală a milioane de cetitori, din toate colţurile pământului. Dramele lui Shakespeare vor fi tot atât de proaspete şi tot atât de „adevărate” chiar când istoria Angliei va fi uitată până şi de ultimii descendenţi. Orice s’ar întâmpla cu neamul românesc, oricâte dezastre şi suferinţe ne-au mai fost urzite de Dumnezeu, nici o armată din lume şi nici o poliţie, cât ar fi ea de diabolică, nu va putea şterge „Luceafărul” lui Eminescu din mintea şi din sufletul Românilor.

Mihaie Eminescu.Statuia lui Nica Petre.Hamilton

Foto. Statului lui Mihai Eminescu. Opera sculptorului Nicapetre de la Campul Romnesc, Hamilton, Canada

În dragostea neamului românesc pentru cel mai mare poet al său, se desluşeşte setea de nemurire a comunităţii întregi. Un neam supravieţuieşte nu numai prin istoria sa, ci prin creaţiile geniilor sale. Dacă vechea Heladă n’ar fi avut decât istoria sa, şi n’ar fi avut şi geniile ei, dela Homer şi până la Plotin, astăzi am fi ştiut despre Heleni cam tot atâta cât ştim despre Sciţi, Elamiţi sau Iliri; adică, atâta cât suntem obligaţi să învăţăm în şcoală (evident, presupunând că, fără patrimoniul spiritual Helen, ar mai fi fost posibil sistemul european de educaţie, ceea ce e cu totul improbabi). Istoria este prin definiţie devenire transformare continuă, în cele din urmă deşertăciune. Zadarnic încearcă un rege sau un despot să-şi clădească Statul pentru eternitate. O formă istorică, chiar dacă ar fi perfectă, este totdeauna precară: durează un anumit număr de ani, sau de decenii, şi apoi lasă locul unei alte forme istorice. Nici un fel de „eternitate” nu este îngăduită organismelor politice şi sociale. Singura „eternitate” acceptată de istorie este aceea a creaţiilor spirituale. Care, bine înţeles, reflectează şi specificul naţional al gintei creatorului, şi momentul istoric în care a vieţuit acesta: le reflectează şi, am spune, le proiectează în „eternitate”. Patetica luptă a Heladei cu Perşii este încă actuală pentru lumea modernă pentru că a cântat-o Eschil. Au mai fost şi alte invazii, de o parte şi de alta a Mării Egee, dar despre ele ştim foarte puţin, pentru că n’a existat un Eschil care să le scoată din istorie şi să le fixeze în „eternitate”.

Obscur, dar mai puţin patetic, neamul românesc simte că şi-a asigurat dreptul la „nemurire”, mai ales prin creaţia lui Mihai Eminescu. Petrolul şi aurul nostru pot, într’o zi, seca. Grâul nostru poate fi făcut să crească şi aiurea. Şi s’ar putea ca într’o zi, nu prea îndepărtată, strategia mondială să sufere asemenea modificări, încât poziţia noastră de popor de graniţă să-şi piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace. Toate aceste s’ar putea întâmpla. Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariţia poemelor lui Eminescu. Şi cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată. Istoria patetică a neamului românesc a fost „proiectată în eternitate” prin versurile unui poet care a suferit toată viaţa de sărăcie, uneori chiar şi de foame, şi a murit, omorît de un nebun, într’un ospiciu… Este o lecţie de modestie pe care însăşi istoria ne-o dă, nouă tuturora…”

Un poet autentic

Posted by Dorin Nadrau On January - 6 - 2019

Mircea Ștefan este de multă vreme o figură culturală bine cunoscută în diaspora românilor din America de Nord (Statele Unite și Canada), dar și în rândul făuritorilor de poezie din România. Conexiunile scriitoricești pe care le are pe cele două continente, vrednice de admirat, precum și participarea la numeroase demersuri editoriale și publicistice, probează neîndoielnic calitatea sa de a fi un adevărat animator cultural. Are tot ce-i trebuie pentru asta: înțelegere profundă a unor idei, energie, determinare și, în plus, măiestrie în a se  mișca cu abilitate într-un mediu special care necesită multă prudență cum a fost dintotdeauna mediul literar. Satisfacțiile pe care le-a trăit în această sferă de activitate nu sunt pentru el decât reușite secundare de validare, visul său fiind acela de a fi poet înainte de toate, astfel că nu e de mirare că are în prezent peste 20 de cărți publicate. Mircea Ștefan personifică mitul poetului incontestabil, creator al unei opere sincrone sintactic cu ritmurile timpului său, dar care se distanțează de trendul general printr-un accent de discretă gravitate, într-o perioadă în care mulți consideră literatura ca vanitate sau chiar ca improvizație.

Zero-Absolut-191x300

 

„Zero Absolut” își numește poetul ultima carte, structurată pe două secțiuni: I. „Acolade” și II. „Capcana cu vise”. Este de apreciat că volumul apare în plin aflux al teoriilor și poeticilor „post umaniste”, în contradicție cu care poetul reabilitează în manieră proprie probleme esențiale ale ființei umane: creația, curajul confesiunii, moartea, nostalgia, nevoia de comunicare. Totul se emană cu o impecabilă claritate și cu un sound poetic bine personalizat. Versurile, strălucit articulate, de o evidentă simplitate încât dau senzația că au fost îndelung lucrate, se constituie când în forme comprimate, similare haiku-urilor, când ca mici narațiuni, asemenea poeziilor soresciene. Problematica abordată invită deseori spre o adâncă stare de meditație.

Poemul titular statuează mesajul întregului op și-i atribuie firul liric: „când ochii zilei plesnesc / se lasă frigul pe întreaga zare / mugurii primăverii nu mai încolțesc / iubirea pentru tine moare / o entropie nulă-n asfințit”.

Merită observat că în ciuda tonalității grave, de multe ori întunecată a mesajului, cartea, în ansamblul său, nu lasă nici o urmă de pesimism sau tristețe. Și este normal să fie așa, având în vedere personalitatea complexă a poetului care simbolizează un creator din stirpea celor care detectează cu ușurință un imaginar bogat, fine și delicate conecții, reușind cu dibăcie să extragă esențialul și să-l transmită nealterat prin ceea ce se numește „complexitate în simplitate”, lucru deosebit de greu de realizat și păstrat.

 

Mircea Bartan

Fără îndoială, Mircea Ștefan dovedește că pentru a fi un creator de valoare trebuie să știi bine ethosul cultural căruia îi aparții, dar și să apelezi la cunoștințe din domenii largi, incluzând istoria, sociologia, geografia, muzica, arta, politica. Fiind una dintre cele mai bogate, dar și dificile arte, poezia conferă invariabil frumusețe și efervescență, multiplele aspecte ale sale decurgând din varietatea ariei de interes. Este un adevăr pe care îl consolidează și poemele lui Mircea Ștefan. Astfel, cu toate că, în integralitate, poezia sa pare a fi opera unui competent filosof, poetul este la baza pregătirii sale fizician, știință constituind pentru el o însemnată sursă de inspirație. O trădează fără echivoc folosirea unor termeni ce desemnează noțiuni specifice fizicii: „zero absolut”, „laser”, „atomi”, „electroni”, „entropie”, „coliziune cu particule elementare”. Un tulburător poem circumscris aceluiași punct central din poemul ce dă titlul cărții, poezie care duce cu gândul la un trecut nu foarte îndepărtat, este „Așa s-a scris istoria”: „da / frigul a pătruns până la os / spre seară răsmerița ușor se destinde / norii mai sunt / un cer de vise / numai sânge pe jos / la Universitate în colț / se spală cu apă fierbinte / da / frigul a pătruns / e zero absolut / se-nvârt electronii pe orbite / din ultimul pe listă / pe pagină în sus / noi l-am ales pe primul președinte”.

Înșelător de simplu, poetul se proiectează în perioada petrecută la Cluj, poemele „Amintiri clujene” și „Lumină lină pe Feleac” susținând cu prisosință această remarcă. Influența blagiană răzbate fără doar și poate din poemul de o finețe aparte intitulat „Cristal de seră”: „se aude cum crește și solzul de pește- / această dimineață senină”.

Poezia lui Mircea Ștefan, abundând în mod covârșitor de metafore, incită la adâncă reflecție, conștientizând cititorul de importanța rolului ce trebuie acordat poeziei și că  funcțiile poeziei, ca de fapt ale oricărei arte, sunt de a te face să gândești, de a te împinge să-ți depășești limitele, de a-ți conferi armonie (internă și externă), de a-ți aduce o reală plăcere, iar câteodată, transcendență. Folosind cu dexteritate procedee stilistice potrivite (demonstrând în scrierile sale chiar o bună stăpânire a metonimiei), fără să dilueze profunzimea conținutului, poetul ne pune în față o creație simplă și lucidă.

În fine, cred că se cuvine menționat că Mircea Ștefan se află astăzi în deplinătatea mijloacelor sale literare, transmițând un mesaj impecabil prezentat și plin de miez, clădit pe o logică internă riguroasă, dar complet motivat poetic, întruchipând un poet de o autentică valoare.

Dorin-Nadrau.Poza-noua-201x300
Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

poezie/NIG/Americana

Posted by Nuta Istrate Gangan On January - 2 - 2019

46493775_10215185653769518_3119390371482697728_n (1)

daddy s-a întors acasă/ surprise
fetița se prinde de gâtul lui și plânge în hohote
dar ca dovadă că
a fost trimis să moară
peste câteva zile este
victimă colaterală
wrong place/wrong time
la două străzi de casa lui

în vreme de război nimic nu e mai duios decât un soldat întors acasă viu
nimic mai eroic decât unul înfășurat în drapel

dacă nu sunt
marvel heroes
eroii nu supraviețuiesc

viața merge mai departe
soarele apune întotdeauna în același loc
briza balansează un leagăn gol
fetița desenează tătici și fetițe ținându-se de mână
atlanticul aruncă la mal o
păpușă pe care nu a putut s-o înece
……………..
postcards

Românii din Michigan sărbătoresc Mărita Unire

Posted by Stefan Strajer On November - 30 - 2018

Românii din Michigan sărbătoresc Mărita Unire

Autor: Silvia Urdea

 

Celebrarea centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 s-a realizat la Detroit în anul acesta, prin conlucrarea românilor de confesiune ortodoxă și neoprotestantă. Subliniem deci că s-au unit românii pentru a cinsti cel mai important eveniment istoric al națiunii române din ultima sută de ani. Nu este oare firesc ca Marea Sărbătoare să-i găsească pe români uniți în cuget și simțire? Cred că gestul îi onorează pe românii din Michigan și sperăm ca o asemenea colaborare să devină statornică de-acum înainte. Uniți pentru a ne bucura de Unirea României acum o sută de ani.

1

Inițiativa i-a aparținut preotului paroh Ștefan Vlad de la Biserica Ortodoxă Română Sf. Teodora de la Sihla din Royal Oak, sprijinit de un mănunchi de preoți și pastori, care și-au dat concursul la organizarea unui simpozion-spectacol de o calitate deosebită, impresionând întreaga asistență. Pe lângă preotul Ștefan Vlad s-au mai implicat preoții și pastorii de Catedrala Ortodoxă Română Sf. Gheorghe din Southfield, Biserica Ortodoxă Română Sf. Treime din Troy, Biserica Ortodoxă Română Sf. Petru și Pavel din Dearborn, Biserica Penticostală Română Bethesda, Biserica Română Baptistă Golgota, Biserica Română Logos, și Prima Biserică Română Baptistă din Detroit. În sală au mai fost prezenți Arhiepiscopul Nathaniel de la Vatra, Arhiepiscopul Nicolae de la Chicago și Consulul General Tiberiu Trifan de la Consulatul Român din Chicago. Manifestarea a fost găzduită în 17 noiembrie a.c. de Zion Church din Troy, care a pus la dispoziție o sală încăpătoare pentru numeroșii participanți la acest eveniment.

4

A fost invitat de la Cluj-Napoca pr. prof. univ. dr. Stelian Tofană (n. 1958), decan al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității Babeș-Bolyai, pentru a susține conferința Marea Unire din 1918 și unitatea românilor de astăzi. Domeniul de expertiză al pr. profesor este studiul biblic și exegetic al Noului Testament, iar activitatea sa didactică se îmbină cu o bogată muncă de cercetare, de îndrumare a doctoranzilor, cu colaborări la variate publicații în țară și străinătate, cu o rodnică activitate de conferențiar. Între 1990-1993 a studiat la Facultatea de Teologie Ortodoxă Friedrich Alexander, în Erlanger-Nurnberg, Germania unde și-a susținut doctoratul.

În conferința sa a relevat momentele esențiale ale manifestării conștiinței unității tuturor românilor, anticipând evenimentul de la 1918. Ideea centrală a conferinței a fost aceea că românii, în ciuda munților care i-au despărțit sau a orgănizării statale în zone geografice diferite de-a lungul timpului, au avut un viguros sentiment al apartenenței la același neam. Acest sentiment s-a exprimat plenar prin unitatea de limbă, de cultură, de idealuri. De la diaconul Coresi, care a tipărit Liturghierul și Psaltirea (1570) în limba română la Brașov, la Simion Ștefan, care în prefața lucrării Noul Testament de la Bălgrad (1648) a subliniat necesitatea utilizării limbii române în cărțile de cult, comparând circulația cuvintelor cu aceea a banilor, accentuând asupra valorii unui serviciu religios accesibil poporului, trecând prin apostolatul Școlii Ardelene, care a făcut atât de mult pentru trezirea demnității neamului întreg în lupta cu opresorii și ajungând la marea generație de la 1918, Marea Unire a fost anticipată și pregătită în cugetul și sufletele cărturarilor de-a lungul timpului. Lor li s-a alăturat falanga dascălilor și preoților de la țară, în Transilvania mai ales, care au ținut treaz, prin osârdia lor, spiritul de unitate a tuturor românilor de pe ambele versante ale Carpaților. Sabia lui Mihai Viteazul a fulgerat la 1600, înfăptuind acea „pohtă ce-am pohtit-o”, cum s-a exprimat marele voevod, adică unirea celor trei principate. Gheorghe-Pop de Băsești, Vasile Goldiș, Octavian Goga, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Maniu, Ion Slavici sunt doar câteva dintre cele mai strălucite nume care s-au înscris pentru vecie în cartea neamului românesc, reprezentând generația de aur, care a pus energie, sacrificiu și o mare iubire în actul sacru de la 1 Decembrie 1918 de la Alba-Iulia. Ion Slavici înscria pe frontispiciul revistei Tribuna, fondată de el în 1884 la Sibiu, un adevăr care era pe buzele majorității românilor: Soarele pentru toți românii la București răsare. Profesorul univ. dr. Stelian Tofană a înviat în fața ochilor noștri atmosfera electrizantă de la Adunarea ținută la Alba-Iulia, unde reprezentanții națiunii, plugarii, din rândul cărora mulți se jertfiseră în tranșeele Primului Război Mondial, au venit în căruțele lor sau chiar pe jos ca să vadă cu ochii lor înfăptuirea visului secular.

3

Din nefericire, astăzi națiunea română este mai dezbinată ca oricând de tensiunile politice, care sperăm să se clarifice nu peste multă vreme spre folosul tuturor, pentru concentrarea tuturor energiilor creatoare în dăltuirea unei societăți democratice autentice.

La spectacolul de o înaltă ținută artistică au participat corul și o orchestră de suflători din partea bisericilor protestante, cântăreții atât de admirați de muzică populară Dinu Iancu Sălăjanu și Mioara Velicu, acompaniați de orchestra Țara Silvaniei, veniți din România special pentru această extraordinară manifestare.

Dinu Iancu Sălăjanu (n. 1969) este un interpret deosebit de înzestrat al cântecului ardelenesc. A absolvit secția de canto clasic la Facultatea de Muzică a Universității din Oradea. Este directorul Casei de Cultură din Zalău și al ansamblului de cântece și dansuri Porolisum. Ne-a delectat cu vocea sa bogată în rezonanțe grave, cu un timbru original și un registru bogat în nuanțe.

5

Mioara Velicu (n. 1944) a adus în spectacol frumusețea cântecului moldovenesc, prin care s-a afirmat ca solistă la ansamblul folcloric Rapsodia Dunării, urcând apoi continuu în arta ei, în cadrul orchestrei Trandafir de la Moldova și între 1980-1996 ca solistă consacrată la ansamblul Ciocârlia din București. Vocea ei de o mare frumusețe, coloratura expresivă mergând de la nostalgie la umor și șăgălnicie aparțin unei autentice virtuoase.

S-au interpretat cântece patriotice, mult îndrăgite melodii și colinde de Crăciun. Emoțiile și entuziasmul au ridicat de multe ori spectatorii în picioare, cântând împreună cu interpreții. Un tânăr violonist de numai 17 ani din formația Țara Silvaniei ne-a ținut cu răsuflarea tăiată, dând glas Ciocârliei. Cum s-ar spune, sufletul nostru a fost pe înălțimi. Spre cinstea și spre lauda lor, mulți spectatori au purtat multicolorele costume populare românești din diferite zone ale țării sau costumele sobre, în alb negru din sudul Transilvaniei. Portul popular a pus o notă de intimitate în ambianța serbării noastre, transpunându-ne în lumea horelor la care ne duceau bunicile noastre în copilărie. S-a creat o minunată comuniune între sală și scenă. Trăiam cu toții la unison emoții rare după care orice imigrant însetează. La sfârșitul spectacolului câțiva dintre cei prezenți s-au prins într-o horă, care s-a tot lărgit până când sala s-a urcat pe scenă cu horă cu tot, având interpreții în mijloc ca într-o îmbrățișare de recunoștință și rămas bun. Ne-am bucurat cu toții că organizatorii au oferit un simpozion-spectacol de excepție pentru a cinsti un act istoric de excepție din istoria noastră.

9

În pauza spectacolului s-au colectat bani pentru a fi trimiși în țară ca să ajute la construirea la București a unui spital oncologic pentru copii. Nu trebuie să uităm niciodată că multe sunt durerile în România și că avem datoria de a alina, după puterile fiecăruia, cât mai mult din suferința celor rămași acasă.

După trei ore petrecute împreună cu organizatorii și actorii acestui spectacol ne-am dus pe la casele noastre cu un sentiment de satisfacție că se poate înfăptui ceva memorabil atunci când eforturile se unesc pentru un scop nobil.

*

Nota redactie: Celebrarea Centenarului Marii Uniri la Detroit a mai fost organizata de catre Societatea “Avram Iancu”, in data de 24 noiembrie, la Catedrala Ortodoxa Romana “Sf. Gheorghe” din Southfield. Si o alta organizare va avea loc pe 1 Decembrie la Biserica Ortodoxa Romana “Pogorarea Duhului Sfant” din Warren, Michigan; manifestare a Societatii “Maramures”.

 

O mărturisire de credință despre familie, istorie și neam

Posted by Stefan Strajer On November - 30 - 2018

O mărturisire de credință despre familie, istorie și neam

(Corneliu Florea, Fierăria lui Staricu, Ed. Aletheia, Bistrița, 2018)

Recenzie de Silvia Urdea

 

Pe scriitorul Corneliu Florea l-a urmărit demult gândul elaborării unei cărți despre obârșia sa în strânsă relație cu evenimentele care au brăzdat secolul al XX-lea. Ideea l-a obsedat cu atât mai mult cu cât ecoul întâmplărilor au fost „scrise în inima sa”, cum ar zice Neculce. La Mihail Sadoveanu în finalul romanului Neamul Șoimăreștilor descoperim aceeași implicare personală în istorie: „Bunicii mei sunt strănepoți acelor oameni. Și această istorisire de acum trei sute de ani, din vremea când strămoșii erau încă dârji, am scris-o în liniștea unei prisăci, având în inima mea răsunetul durerii lor” (wikipedia.org/Neamul Soimăreștilor). Dintr-o atitudine similară de congenialitate cu strămoșii s-a născut fresca istorică și autobiografică Fierăria lui Staricu. Este o poveste cu tâlc, care aduce în fața cititorului valorile morale tradiționale din ce în ce mai uitate și contestate în spațiul occidental, o poveste cu un substrat polemic. Nuanța polemică este mai vizibilă în dezbaterea unor aspecte din istoria Întregirii Neamului, a celor două conflagrații mondiale și a epocii staliniste. Scriitorul nu se sfiește să etaleze opiniile proprii despre subiecte controversate, urmărind adevărul și autenticitatea. Odissea familiei Pădeanu din satul Bârza de pe „Jii”, județul Dolj este reprezentativă pentru întreaga nație, care a fost supusă unor presiuni istorice abominabile. Ceea ce ne interesează este rezistența acestei familii în fața încercărilor vieții datorită solidarității, iubirii, întrajutorării și credinței sau, mai succint spus, datorită omeniei țărănești. Războaiele le mutilează chipul, dar nu și sufletul.

Valorile după care rudele din ramura paternă a autorului și-au rânduit viața, încercând să le transmită urmașilor i se par scriitorului atât de importante încât a considerat o datorie a sa să le fixeze într-o poveste. Corneliu Florea nu este nici primul nici ultimul care se entuziasmează în fața umanismului țărănesc. De la Coșbuc până la Arghezi, trecând prin opera lui Goga, de la Rebreanu la Marin Preda descoperim un viguros sentiment de identificare cu blazonul rural. Corneliu Florea încearcă să recupereze valorile umanismului țărănesc de inspirație creștină ca să demonstreze pe de-o parte nedreptatea unei istorii care i-a supus pe români la o imensă suferință și, pe de altă parte, să propună aceste valori ca modele de urmat într-o lume aflată vizibil în decadență.coperta-1-fieraria-lui-staricu

Familia bunicului patern Stan Pădeanu funcționa ca un univers coerent, guvernat de legi proprii, eficiente în confruntarea cu lumea. Originari din comuna Padea, frații Ilie și Ștefan, orfani crescuți din mila rudelor, se strămută în Bârza, aciuându-se la Stana, o bătrână sărmană, care îi îmbie pe noii sosiți să se așeze în gospodăria ei și să muncească împreună, argumentând că „oameni buni suntem și vorbele noastre la fel ca noi îs”. (op. cit., p. 26). Trebuie să remarc de la început intenția stilistică a autorului de a recrea ambianța locului prin inserarea cuvintelor din graiul oltenesc și chiar particularități lingvistice ale familiei. Autorul este mândru de genealogia Pădenilor pentru că sunt urmași ai pandurilor lui Tudor Vladimirescu, ce făcură Adunarea Norodului, luptând împotriva jugului otoman și asupririi fanariote. Tragedia slugerului Tudor îi făcură pe pădeni „aspri” și „drepți”, purtând în sânge „dreptatea pământului de la moșii lor” (p. 22).

Evenimente năprasnice brăzdează viețile clanului Pădeanu, dar ei rezistă ca arborii de esență tare în vuietul furtunilor existențiale datorită stabilității firii lor, a trăiniciei pe care o pun în tot ce construiesc, de la viața de familie, educația copiilor, relațiile cu semenii, ridicarea caselor lor. Ei se îndrăgostesc o dată pentru totdeauna, se leagă de o „fomeie” pe care o cheamă Marta-Maria, cea furată de la horă din Padea sau Siea-Anastasia, adusă de pe front din Basarabia, unde îl îngrijise pe Ilie ca infirmieră. Pe cât de iute se învolburează Pădenii când sunt nedreptățiți pe atât de blânzi sunt față de „fomeile” pe care le-au luat din dragoste curată. Nimic mai străin de acești oameni decât capriciile sau fițele. Cum s-ar spune, sunt oameni de încredere cu care nu ți-e frică să te însoțești. La toate aceste trăsături importante ale ființei lor se adaugă și, nu în ultimul rând, hărnicia, munca necontenită din zori până în noapte fără să se plângă. Ei caută armonia cu apropiații din familie sau cu cei la care lucrează. Nu o dată se subliniază în carte principiul conlucrării împreună, ca fiind o garanție a tuturor înfăptuirilor. Omul singur puțin lucru este, dar „toți împreună lucrară de schimbară casa și ograda…” (p.27). După ce Stan și Ilie se întorc din tranșeele primului război mondial cu chipul mutilat, în cazul lui Stan sau cu răni și suferință, în cazul lui Ilie ei reflectează asupra minunii învingerii atâtor obstacole și a supraviețuirii: „Rănile ni se vindecară, prin muncă ne înzdrăvenirăm și rămânând laolaltă, uniți le răzbirăm pe toate. Ne dădu atâta minte Cel de Sus ș-om răzbi și d-aci-nainte” (p.107). Uniți, împreună, laolaltă sunt cuvinte cheie pentru înțelegerea filosofiei de viață a acestor oameni. La bine și la rău conceptul de împreună „era ca un crez în casa lor: trăiau împreună, gândeau și socoteau împreună, hotărau împreună, munceau împreună, le împărțeau pe toate împreună, credeau că așa e bine și folositor în viața lor.” (p. 125). Insistăm asupra acestor termeni deoarece ei oferă antidotul la nihilismul, narcisismul, egotismul și alte -isme, cauzând destrămarea morală a multor societăți contemporane. Acești oameni simpli sunt înfipți cu picioarele în treburile lor zilnice, la care revin iarăși și iarăși, indiferent de tragediile care-i marchează. Sunt călăuziți de credința în Dumnezeu și în soarta inerentă. Stan îi spune unui superior în armată că „pe fiecare dintre noi, ne trage sau ne împinge ursita pe câte-o cărare a vieții, mai bună, mai rea…”. (p. 39). De unde și percepția că tot ce li se întâmplă este în ordinea firii.

Recruții din comuna Bârza iau pregătirea pentru războiul de întregire a neamului foarte în serios, trăind solemn un moment ca acela al sosirii unui grup de ardeleni ca să se înroleze în armata regală. Locotenentul Ion Someșan îi recomandă cu căldură pe noii veniți, iar unul dintre ei „zâse rar și apăsat Tatăl Nostru și toată suflarea platoului parcă s-a ridicat la ceruri ca un jurământ de credință”. (p. 48). Sunt multe pasaje în cartea lui Corneliu Florea închinate plugarilor care s-au sacrificat fără ezitare în războiul de Întregire, Regelui Ferdinand și Reginei Maria, conducători luminați în momentul de răscruce în care s-a aflat atunci România, tuturor celor care prin efortul lor au pus o cărămidă la fundamentul țării, generali, oameni politici, vizionari. Cartea se vrea un elogiu al tuturor anonimilor care au făcut Unirea cea Mare, fiind implicit o critică la adresa guvernanților actuali de la București, năuciți de lupte sterile pentru putere, incapabili să se ridice la înălțimea simbolisticii Centenarului.

Corneliu Florea punctează adevăruri peste care se trece uneori în grabă. Regele Ferdinand și Regina Maria sunt apreciați pentru dedicația lor față de cauza românească, „pentru comportamentul modest și profund devotat poporului în doliu, bântuit de boli și mari nevoi” (p. 72). În schimb aliații ruși în primul război „ne-au lăsat singuri în toate luptele”, iar după instalarea lui Lenin la Petrograd cu ajutorul banilor nemțești, observă C. Florea, soldații ruși contaminați de morbul bolșevic „deveniseră doar niște paraziți precum păduchii tifosului exantematic” (p. 74). Ascuțișul satirei se îndreaptă și spre regele Carol al II-lea, „prințișorul”, comandant al unui regiment pe front în Moldova și care se găsi să dezerteze de la datorie, fugind la Odessa cu Zizi Lambrino ca să-și astâmpere năbădăile. A dezertat când îi era sărmanei țări mai greu, cu Bucureștiul ocupat de nemți, austrieci, turci. Țăranii din Bârza îl judecă aspru, considerându-l pe Carol un candidat la execuție, ceea ce nu se va întâmpla.

Evocând episodul înfrângerii lui Bela Kuhn, autorul insistă asupra nobleței armatei române, care nu a manifestat nici o clipă intenții anexioniste, ci a salvat Ungaria de molima bolșevică. Doi olteni, sergentul Iordan și caporalul Bivolaru au înfipt o opincă pe Parlamentul de la Budapesta ca răzbunare „pentru toată batjocura ungurească” și ca „avertisment pentru viitor” (p. 85). Dacă despre opincă știe toată lumea, în schimb despre incursiunea lui Nandor Urmanczy în Transilvania, la Beliș știu prea puțini. De aceea autorul ține să ni-l descrie detaliat. Urmanczy a descins cu o armată de mercenari în Transilvania, masacrând barbar pe moții de la Beliș și din împrejurimi. În toată campania armatei române împotriva sovietizării Ungariei nu s-a pomenit de nici un act bestial, deoarece soldații români au reprezentat trăsăturile noastre de națiune pașnică, dornică să apere ce este al nostru, dar nu să pună mâna pe teritorii străine.

Țara încă plină de durere și-a mobilizat energiile pentru a sărbători miraculosul act al Măritei Uniri, cum i s-a spus în epocă. Autorul inserează informații care, în general, ne scapă, dar care sunt foarte revelatorii. În mai puțin de doi ani s-a ridicat la Alba-Iulia Catedrala Reîntregirii pe platoul roman, în apropierea vestigiilor castrului în care a stat Legiunea a 13-a, Gemina. La 15 octombrie 1922 dimineața la ora 9:00 a sosit la Alba-Iulia cu trenul familia regală. S-au sfințit coroanele, a regelui Ferdinand făcută din oțelul unui tun de la 1877, iar a reginei făcută din aurul Munților Apuseni. Suveranii au semnat actul unirii într-un palat devenit muzeul reîntregirii. Apoi au urmat dejunurile: unul de 300 de persoane pentru oaspeții străini, unul de 700 de persoane pentru reprezentanții națiunii și unul de 20.000 de persoane pentru oamenii de rând, înfăptuitorii Măritei Uniri. Momentele înălțătoare evocate cu atâta bucurie și cu entuziasm de Corneliu Florea ne implică emoțional în cel mai însemnat moment din istoria noastră. Constituția promulgată în 1923 statuează chiar de la început adevărul care este piatra din capul unghiului: „Regatul României este un stat național, unitar și indivizibil”.

România a fost jefuită la sânge de ocupantul german, țițeiul, sarea, lemnul, produsele agricole luând calea Vaterlandului. Țăranii din Bârza, cărora nu le scăpa nici un eveniment din istoria pământului strămoșesc, participă și ei la euforia generală. Tricolorul a fost ridicat la primărie, iar vătășelul Petru, corespondentul lui breaking news de astăzi, s-a pornit cu toba „să afle tot leatul că România deveni dodoleață, adicătele rotundă” (p. 111). Autorul reflectează cu amărăciune la sensul celor petrecute cu națiunea română în prima conflagrație mondială, subliniind absurditatea demersurilor beligerante împotriva României: „Aceste armate străine s-au repezit asupra românilor, să le împiedice unirea cea firească ca națiune pe vechea lor vatră istorică, ce de drept le aparținea fiind poporul primordial. L-au copleșit numeric cele șase națiuni ce își aveau țările lor, de la care românii nu au avut nici o pretenție teritorială, doar au cerut și au luptat pentru ceea ce a fost și era românesc.” (p. 93).

Prefacerea României după reforma agrară întreprinsă de regele Ferdinand, pe care bârzanii îl vedeau ca pe „un dar dumnezeiesc” nu întârzie să se producă. Boierii, care au cedat din pământul lor, s-au dovedit adevărați patrioți, înțelegând necesitățile sociale. Intelectualii, preoțimea satelor toți laolaltă și-au adus contribuția la „schimbarea la față” a țării. Deși trecuseră atâtea dureri peste ei, țăranii din Bârza nu-și pierd nădejdea de mai bine și continuă perseverent să meșterească la treburile zilnice și să dezbată evenimentele politice după mintea lor „simplă, dar cinstită și de nenumărate ori erau mai corecți și drepți decât cei mari, puternici și avuți” (p. 134). Dragostea lor de viață și optimismul nu pot fi înfrânte de nici o opreliște. Plăcerea taifasului pe prispă, care la Bârza se cheamă a avea o taină, cu conversația care se-ncheagă din nimic, dar înflorește cu panseuri istețe și spirit zeflemitor de cea mai veritabilă marcă este o trăsătură dominantă a vieții lor. Din această plăcere se încheagă filosofia lor existențială înfiptă în practica zilnică, în acea anteică legătură cu pământul. De aceea Tudor Vladimirescu îndemna „țineți cu poporul ca să nu rătăciți”.

Țăranii din Bârza întâmpină noul cu „uimiri neliniștitoare și uluiri tulburătoare”. Candida lor nedumerire este bine surprinsă pe tot cuprinsul cărții. Recruții din Bârza care trebuiau să ajungă la Craiova la Comandamentul militar nu fuseseră cu „trinul” niciodată și se minunează cum de există toaletă în tren. Scena cu recrutul care se închide involuntar la toaletă și cu opintirea confraților ca să-l scoată, manevrând ușa mai s-o scoată din țâțâni, conține un umor savuros. Și prima trăsură fără cai, citește automobil, îi miră atât de mult încât atunci când boierul le spune că dihania are caii în față, aluzie la motor, țăranii se îmbulzesc să vadă caii cei atât de mici de puteau să încapă sub capotă. Ei nu rămân nepăsători la viteza pe care secolul 20 începuse s-o etaleze, dar se întrebau naiv „de ce atâta grabă, încotro o luară la picior așa de iute, ce și cine-i mână cu bici nevăzut din spate, până unde vor ajunge”. (p. 123). Sunt întrebări de înțelepți.

Binele nu ține mult la români. Cu moartea regelui Ferdinand și a lui Ion I.C. Brătianu se încheie „epoca astrală” a Regatului Român. După instalarea pe tron cu iuțeală de scamator a lui Carol al II-lea începe nebunia politică a ciocnirii ideologiilor de extremă dreaptă și stângă, care au condus la a doua și atât de nimicitoarea conflagrație mondială. Autorul nu are simpatie pentru nici una dintre extreme. Bolșevismul îl detestă din toată ființa. Notează cu tristețe că monarhia constituțională era sugrumată la repezeală de dezertorul Carol al II-lea, care, între timp, făcuse pasiune pentru Lupeasca, zisă și duduia, o evreică ce se amesteca influențându-l pe rege în deciziile lui. Crimele odioase comise de Carol împotriva legionarilor îl expuse lumii întregi ca fiind nelegiuit, instabil, slab de caracter. Se punea de un nou război apocaliptic.

Valuri de neliniște se răspândiră printre țăranii din Bârza. Cu toate acestea ei își urmau neclintiți rostul cotidian. Așa ajunse Nistor, zis și Staricu, unul din cei șase copii ai lui Stan Pădeanu și ai Martei-Maria, ucenic și apoi calfă la un meșter din Craiova ca să învețe meștesugul de fierar. În septembrie 1939 lumea a fost târâtă într-un nou război. Înfrângerea Franței și a Marii Britanii în vara lui 1940 a lăsat complet descoperită România în fața Germaniei, fără nici un fel de aliați, ceea ce a împins-o să accepte alianța cu Germania în mai 1940. De acum începe dezastrul pentru țara noastră. Ce reușiserăm să cucerim la 1918 ne este răpit din nou, soarta nefiindu-ne favorabilă de această dată. Mai marii lumii hotărâseră peste capul popoarelor mici. Eram ca și tranșați în abatorul războiului.

Din nou ne captează atenția detaliile selectate de autor pentru a zugrăvi fresca apocalipsei. La 26 iunie 1940 noaptea Molotov îl chemă pe ambasadorul român la Moscova, Davidescu ca să-i dea un ultimatum privind cedarea Basarabiei și Nordului Bucovinei. Hitler nu mișcă un deget pentru că ne vânduse demult. Prin Dictatul de la Viena din august 1940 Hitler cadorisește Ungaria cu Nord-Vestul Transilvaniei. Carol al II-lea abdică și pleacă, jefuindu-ne și el, cu un tren încărcat. Din nou C. Florea ne oferă un amănunt semnificativ. Pe peronul gării, în văzul tuturor regele Mihai îl imploră pe tatăl său „Nu mă lăsa aici, ia-mă cu tine” (p. 192). Acest detaliu anunță critica acerbă la adresa regelui Mihai, intreprinsă de autor ori de câte ori are prilejul. Pe cât este de fervent admirator al regelui Ferdinand, pe atât de sever îl judecă pe regele Mihai și îl desființează pe regele Carol al II-lea.

Aprecierea reală a autorului se îndreaptă spre Mareșalul Ion Antonescu, care a făcut ordine militară în țară, a ordonat mobilizare națională pentru eliberarea pământurilor românești tranzacționate de diabolicul caporal, l-am numit pe Hitler. Antonescu era văzut ca eliberatorul românilor după toată pacostea ce-o adusese asupra țării aventurierul dezertor, Carol. Mobilizarea i-a prins și pe Pădeni. Staricu a fost trimis ca fierar la un batalion, iar Florea în trupele de geniu prin stepa Calmucă spre Don, în cadrul Armatei a 3-a române. Antonescu a ordonat trecerea Prutului și până la sfârșitul lui octombrie Bucovina și Basarabia erau eliberate. Mareșalul a greșit însă continuând campania și dincolo de Nistru. Ce eroare de judecată să nu vadă că un caporal ticălos ca Hitler nu merita în nici un caz loialitatea absolută, pe care Mareșalul o datora doar armatei lui și țării. „Ce greșeală majoră față de un caporal ticălos care, după ce a fost factorul principal al dezmembrării României, în această campanie, zisă anti-bolșevică, nu a vrut să echipeze modern armata română, nici contra preț în aur negru”, cade greu judecata lui Corneliu Florea (p. 198). A nu se uita însă că Ion Antonescu a făcut tot ce i-a stat în putință pentru armata sa, fiind „singurul conducător de stat și de armată ce s-a aflat mai mult pe front, alături de soldații și ofițerii lui, decât în țară în această campanie…” (p. 199). Mareșalul a fost singurul care a ținut piept urgiei în acele momente de cumpănă pentru țară. România se afla în fața uriașei invazii a armatei roșii, urmată de coloana a cincea a evreilor comuniști și de torționarii NKVD-eului.

Prin contrast, arată C. Florea, Curtea Regală a manifestat nepăsare față de durerile românilor. Elena, mama regelui Mihai, se amuza cu amantul ei grec, Jacques Vergotti, iar fiul ei cu Dolly Chrissoleghos, fiica unui comunist grec, ea însăși tovarășă de încredere a lui Emil Bodnăraș. Contextul acesta explică toate concesiile regelui Mihai față de puterea sovietică. Comportarea regelui față de Ion Antonescu a fost infamă. Constituțional, regele avea dreptul să-l demită din funcție, dar nu să-l aresteze. Regele Mihai a fost singurul monarh care și-a arestat comandantul armatei regale și l-a dat pe mâna lui Stalin. Surprins de un asemenea gest de supunere, se spune că Stalin ar fi exclamat: „Cu asemenea rege aliat facem comunism în România mai înainte de-a termina acest război victorios” (p. 216). N-a fost singura decizie catastrofală a regelui. C. Florea, un judecător aspru al ultimilor doi monarhi din dinastia de Hohenzollern, subliniază vinovăția lui Mihai față de cei 150.000 de soldați români, dezarmați la ordinul lui după semnarea armistițiului, lăsați la voia batjocurii armatei sovietice. Acești bieți români au fost luați prizonieri și trimiși în Gulagul siberian. Țăranii din Bârza se întrebau sarcastic cum de a fost posibil ca o armată aliată, cea sovietică, să facă prizonieri pe soldații unei alte armate aliate. Logică inexpugnabilă! Biata țară lăsată fără apărare se afla în calea tuturor răutăților. Titlurile capitolelor spun totul despre starea disperată a oamenilor și a țării: Americanii cu bombe, rușii cu tancuri, Americanii nu mai vin, rușii nu mai pleacă, Cartela noastră cea de toate zilele, Viitorul comunist vine cu duba neagră. Ocupanții au trecut cu șenilele peste sufletele oamenilor care se simțeau pustiiți, jefuiți, dominați de o adâncă lehamite.

Cartea excelează prin judecăți curajoase asupra istoriei românești, smulgând orice văl de ipocrizie, de convenționalism comod, practicat atâta vreme în istoriografia noastră prea obedientă față de un stăpân sau altul, care ne-a dictat scrierea unei istorii conjuncturale, mincinoase. Fierăria lui Staricu este o carte document, o cronică de familie și o profesie de credință, scrisă dintr-un sentiment de datorie și recunoștință față de înaintașii care au făcut istorie. Reverența față de adevăr este principiul călăuzitor al cărții, dublat de o subliniată atitudine polemică față de măsluitorii istoriei noastre și față de cleptocrația care a confiscat puterea în România de astăzi. Ce contrast izbitor, pare a spune autorul, între generația Marii Uniri și politicienii de doi bani de astăzi! Călător pe diferite meridiane, cunoscător și al altor civilizații, Corneliu Florea îi contemplează pe oltenii săi dintr-o perspectivă amplă, care conferă temei judecăților sale de valoare, justificând solidaritatea sa cu acel spiritus locci, cu un mod de viață bogat prin căldura inimii și sinceritatea gândului, într-un cuvânt prin omenie: „Omenia, mi-am adus aminte de omenia țărănească, cel mai mare dar dumnezeiesc al lor”.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors