Archive for the ‘Romani in lume’ Category

JURNAL DE VACANŢĂ 2013 (4)

Posted by Gabriela Petcu On December - 21 - 2013

RG 4NOV2013 AGeorge ROCA

 

ESCALĂ LA SINGAPORE –

ÎN CĂUTAREA MERLIONULUI

 

Singapore oferă vizitatorului nu numai atracţii minunate ci şi multe curiozităţi. De fapt este un oraş-stat. Denumirea oficială: Republik of Singapura – Republica Singapore. Xinjiapo Gònghéguó, în chineză. Republică constituţională. Preşedinte în funcţie: Tony Tan Keng Yam. Prim ministru: Lee Hsien Loong. Unul dintre cele mai mici state din lume. Format din 63 insule. Suprafaţa: 710 km2. Populaţie: aproximativ 5 milioane şi jumătate. Situat în partea de sud a Peninsulei Malacca la 137 de km la nord de Ecuator. Clima ecuatorială, caldă şi umedă. Temperaturi: între 22 şi 35oC. Umiditate: până la 80%. Limbi vorbite: Pu-Tong-Ha (mandarină singaporeză), engleza, malaesiana, tamila (un dialect indian). Moneda: dolarul singaporez (SGD). Conform estimărilor făcute de Banca Mondială şi de Fondul Monetar Internaţional, Republica Singapore se situează pe locul 3 în lume din punct de vedere al Produsului Intern Brut (PIB), cu aproximativ 80 de mii de dolari per capita. Timp legal: UTC+8. Religie: budism (33%), creştinism, islam, taoism şi hinduism.

 

***

Mă trezesc deci la ora 9 cu punct. Dimineaţa desigur. În Sigapore City. The day after… Adică a doua zi după descoperirea durianului. Îmi prepar o cafea cam fără gust din donaţia de curtoazie a hotelului. De fapt cred că praful din plic e OK la gust şi miros… doar apa din fierbător are un gust cam sălciu. Aici nu e prea bună apă de la robinet… aşa că toată lumea bea apă îmbuteliată. Plată, desigur! Ronţăind un pacheţel de biscuiţi săraţi pe post de breakfast, înghit licoarea neagră, promiţându-mi că voi bea o cafea adevărată la o cafenea „profesionistă” de prin drumul meu… unde voi mânca şi un mic-mare dejun mai consistent. Îmi fac bagagele în cel mai scurt timp. Mă uit prin camera să văd dacă nu am uitat ceva… şi ajung la recepţia hotelului pentru a face check out-ul la orele 9 şi 20 de minute. Predau cartela-cheie şi o rog pe recepţionistă să îmi găzduiască cele două valize până seara, deoarece numai atunci voi pleca spre aeroport. Bineînţeles! Zis şi făcut! Le ducem împreună în camera de bagage. Îmi dă o chitanţă şi gata… o iau din loc! Azi voi avea o zi foarte animată. Am multe de văzut…

 

Stop! Opresc un taxiu. Îi spun şoferului că aş vrea să ajung la telefericul care duce la Sentosa Island. Venise vremea să ne întâlnim cu Merlionul şi habitatul lui din parcul de distracţii. Cauciucurile maşinii sfârâie pe asfaltul Geylag Road, Sims Way, apoi pe Nicoll Highway, Shenton Way, West Coast Highway, Harbour Front… Distanţa de 15 kilometri este parcursă – cu stopuri cu tot – în 20 de minute. Plătesc 11 dolari, cobor, mulţumesc şi mă aşez la rând pentru a lua telecabina cu care am de trecut o porţiune pe deasupra mării. Costă 26 de dolari, pentru ambele sensuri dar îţi oferă şi câteva beneficii pentru parcul de distracţii. Şi apoi, panorama… trecerii peste mare, vederea aeriană care îţi tăie răsuflarea… Ceva frumos şi minunat. Merită toţi banii! Insulă este aceesibila şi cu maşina, metroul, feriboatul… dar cel mai minunat mijloc de traversare este cel cu telecabina. Mai ales că… poţi face fotografii inedite. Cunoşteam locul, deoarece mai fusesem pe aici în urmă cu câţiva ani… cu familia. Acest mijloc de transport pe cablu face legătura aeriană între Mount Faber Station, situat pe insula centrală, având un stop la Harbour Front Station şi capătul la Sentosa Station. În fine, mă îmbăt de frumuseţea peisajelor văzute şi nu peste mult timp ajung la destinaţie. Nu prea am timp de amănunte deoarece am timpul limitat. Mi-am propus pe aceste meleaguri de vis doar 4 ore de vizită. Aici ai putea sta o săptămână şi tot nu te saturi. Precum la Disneyland… Atracţia vizuală centrală este Merlionul. O clădire înaltă costruita sub formă de turn cu cap de leu şi corp de peşte. Acesta este vestitul Merlion. De fapt o statuie. Un simbol de seamă al orasului-stat Singapore.

 

Povestea acestuia este următoarea: Merlion sau Leul de mare, este o creatură mitologică, cu cap de leu şi corp de peşte, folosită drept prim simbol al oraşului-stat Singapore, de unde derivă chiar şi denumirea urbei. În limba malaeziană „leul de mare” se traduce în „Singa-Laut”, iar „Oraşul Leului” poartă denumirea de „Singapura”. La început aşezarea a fost un sat mic de pescari numit Temasek. Legenda spune că într-o zi un rege se plimba pe malul mării. Numele lui era Nilatanam, sau Sri Tri Buana. Era unul dintre cei trei prinţi descendenţi din marele Raja Iskandar Dzu’l-Karnain, cunoscut la noi sub numele de Alexandru Machedon! Nilatanam va deveni mai târziu conducător al imperiului Srivijaya şi va purta numele de Sang Nila Utama. Intenţia lui era de a găsi un loc propice pentru a construi un nou oraş. Prin adopţie era şi moştenitorul bogatei regine Sakidar Syah, cea care domnea peste ţinuturile din care făcea parte mica aşezare Temasek. În căutările sale ajunse în locul numit Tanjung Bemian. Acolo, pe malul mării, observă o stâncă enormă pe care se căţără cu dexteritate. Uitându-se în zare, peste ape, văzu o bucată de pământ cu plaja acoperită de un nisip atât de alb încât semăna cu o cămaşă proaspăt spălată. Întrebându-şi curtenii ce loc este acela, i se spuse că acolo este sătucul Temasek. Îndrăgostit de privelişte se urcă pe corabie şi porni în acea direcţie. La mijocul drumului, o furtună groaznică avarie corabia care era în pericol să se scufunde. Aruncară peste bord toate obiectele grele, dar fără niciun rezultat. Atunci o voce venită parcă din adâcuri îi spuse că dacă îşi va azvârli coroana în mare va scăpa cu viaţă. Şi aşa făcu! Imediat marea se linişti şi ajunseră cu bine pe malul cu nisipul cel alb. De bucurie porniră la vânătoare pentru a-şi face rost de-ale gurii. La un moment dat observară pe plajă un animal ciudat. Crezură că e un leu! Apropiindu-se, ciudatul animal îi văzu şi dispăru în apele mării… Şi astfel, a fost numit acest loc, Singapura, sau Kota Singa, adică „Aşezarea Leului”. Acolo a fost construit nu după mult timp minunatul oraş. Regele Sang Nila Utama a domnit peste acele meleaguri timp de 48 de ani şi a fost înmormântat pe un deal din apropiere.

 

Cu timpul, Merlionul a devenit un simbol folosit ca personificare naţională a oraşului Singapore. În 1964, Singapore Tourist Promotion Board, a desemnat designerul Alec Fraser-Bruner pentru a crea faimoasa sigla pe care o găsim pe majoritatea produselor autohtone. Mai târziu, această reprezentare, s-a transformat chiar şi în statui. Oraşul are până în prezent şapte statui-simbol, sculpturi aşezate în diferite puncte turistice. Două din cele mai mai cunoscute sunt amplasate în Merlion Park. Cea mare are o înălţime de opt metri şi cântăreşte şaptezeci de tone, iar cea mică numită şi „Puiul de Merlion” are 2 metri şi o greutate de 3 tone. Sculpturile sunt acoperite cu plăci de porţelan şi sunt create de artistul plastic singaporez Lim Nang Seng. Din gură acestora se scurge un jet puternic de apă. Ambele au fost dezvelite în septembrie 1972 în prezenţa primului ministru de atunci, Lee Kuan Yew. Alte statui pot fi văzute în diferite locuri din oraş, una în faţa Biroului de Turism, una la Mount Faber lângă staţia de telecabină, alte două pe Ang Mo Kio Avenue.

 

Intenţionat am lăsat-o la urmă pe cea mai impresionantă statuie. Cea în apropierea căreia mă aflam în acel moment. Terminat în 1995, turnul Merlionului din insula Sentosa, a fost ridicat pe o colină înaltă de 23 de metri, având impresionantă înălţime de 37 de metri, construit în interior sub formă de bloc cu 11 etaje, având în partea terminală de sus un punct de observaţie. A fost creat în 1993 de un conaţional australian, sculptorul James Martin. În corpul gigantei statui sunt implantante zeci de luminiţe pentru a fi văzută şi noapte, iar ochii sunt dotaţi cu fascicole multicolore de laser. Fascinaţi de minunăţia Merlionului, mulţi poeţi, precum Alvin Pang, Vernon Chang, Koh Buck Song (şi alţii…), i-au dedicat poeme, iar scriitoarea Gwee Li Sui’s a scris o nuvelă cu titlul „Mith of Stone” (Mitul pietrei), care are ca subiect povestea faimosului leu de mare. Am mai aflat că singaporezii sunt puşi pe glume. Văzând că Merilonul scoate apă pe gură… folosesc în limbajul de argou cuvântul „merlion” (pronunţat „ma’laia”) în loc de „a vomita”!

 

Da te încumeţi să vizitezi Merlionul în interior – ceea ce am şi făcut -, poţi lua liftul care te duce în adâncurile mării. Vei întâlni acolo animale fantasmagorice (animate desigur!) precum sirene, lei de mare, dragoni, balauri… Dacă vei urca pe acoperiş, punctul de observaţie îţi va oferi o vedere de 360 de grade asupra minunăţiilor naturale dimprejur. După terminarea vizitei la Merlion m-am plimbat prin apropiere pe o promenadă lungă de 120 de metri inspirată parcă din sculpturile lui Gaudi de la Barcelona. Apoi m-am oprit la o cafea, după cum îmi propusesem. O cafea tare, espresso şi un croissant cu caşcaval m-a remontat şi mi-a dat noi forţe pentru a cuceri alte locuri minunate. Trec în grabă pe lângă „Universal Studios”, îl ignor de fapt… deoarece îl mai vizitasem înainte şi pe acesta şi pe cele două din America, de la Orlando, Florida şi Hollywood, California. Ştiu că acolo nu poţi sta doar câteva ore… Îţi trebuiesc zile… Aşa că lăsăm parcul de distracţii pe altădată când vom avea mai mult timp.

 

Mă îndrept spre „Butterfly Park & Insect Kingdom”, adică „Regatul fluturilor şi al insectelor”. De cum intru sunt înconjurat de stoluri de fluturi (vii, desigur!) care zboară liber în încăperi acoperite cu plasa. Pentru a nu se pierde în depărtări… Fluturi de toate culorile, mai mari, enormi, ca nişte păsări, sau mici ca nişte muşte. Aerul e în mişcare din cauza aripilor care se zbat. Un fel de ventilatoare naturale pentru oamenii înfierbântaţi de căldura de afară. Să nu uităm că temperatura exterioară este de peste 30 de grade Celsius, iar umiditatea de aproape 80%. Wow! Ce căldură! Măi ce căldură…! Vorbă lui Guta Băieşu în „Iubirea e un lucru mare”.

 

Înconjurat de fluturi mă simt ca un Icar fără aripi. Unul mi se aşează direct pe nas, şi mă gâdilă plăcut… Mi-e milă să-l alung cu mâna, aşa că suflu spre el un jet de aer. Dar ce credeţi că vrea să plece!? Lumea dimprejur râde, eu par că un clown suferind de strabism convergent şi când să pun mâna pe el, zboară şi mă lasa cu ochii în soare. Un papagal din apropiere, aşezat pe o stinghie de lemn, scoate un sunet de râs! Parcă ar râde de mine! O fi în cârdăşie cu fluturele! Parte din spectacol! Observ că şi alţii fluturi sunt blânzi şi se aşează pe hainele sau pălăriile vizitatorilor. Intru în muzeu. Zeci de panouri acoperite cu geamuri de sticlă, oferă privirii insecte minunate. Am văzut mai multe coleoptere – cărăbuşi, scarabei sau rădaşte – cu aripi de aur. Parol! Apoi scorpioni de toate mărimile… cu ţepuşa din vârful cozii pregătită de atac. Brrr! Mă retrag înspăimântat spre ieşire cu toate că pe un panou scrie că doar 25 din cele 1500 de specii de scorpioni de pe mamamond pot să ucidă oamenii!

 

Este ora două şi zece minute. Trebuie să mă retrag de pe Sentosa. Mai am şi alte misiuni de îndeplinit. De exemplu cea de a-mi astâmpăra foamea. Iau telecabina în sens invers şi cobor la aceeaşi staţie de unde m-am urcat. De data asta voi lua metroul în direcţia Orchard Road, faimosul bulevard al metropolei Singapore.

 

Deci iată-mă în vagonul de metro (SMRT), adică neabreviat „Singapore Mass Rapid Transit”, călătorind de la Harbour Front Station spre artera principală a oraşului. Trec în viteză prin staţiile Raffles Place şi City Hall şi ajung la Dhoby Gaut, unde schimb direcţia. Prima staţie Somerset, iar apoi ION Orchard, unde cobor. Ionel, Ionelule! Mă tot munceşte gândul de unde vine denumirea de „ION”. Or fi avut şi ei „ioneii” lor poate… Călătoria a durat aproximativ 10 de minute. Preţul biletului de metro pe această porţiune, un dolar şi treizeci de cenţi singaporezi. Ies din staţie şi sunt întâmpinat de alţi „IONI”! ION cu majuscule! ION de Singapura! ION sus, ION jos, ION la dreapta, ION la stânga. Exact ca şi Figaro!!! ION se numeşte şi complexul arhitectonic de lângă ieşirea din staţia de metrou. Apoi văd „ION Art Gallery”, „ION Fashion”, „ION Dining”, „ION Sky”… O mulţime de Ioni… Chiar dacă nu dau de „Grădina lui Ion” mă simt ca acasă. Ar mai lipsi o firmă cu ION Iliescu, una cu ION Dolănescu şi… Mirabela Dauer cu faimoasa ei melodie şi tacâmul ar fi complet.

 

O iau la pas şi nu după mult timp ajung la complexul de magazine Somerset, unde la subsol se afla restaurantul elveţian „Marche”. Aici se mănâncă bine şi ieftin. Un restaurant cu autoservire. Plăteşti cât mănânci. Preţuri afişate. Îmi iau o „miso”, adică  o supă uşoară japoneză şi un grătar cu salată şi cartofi prăjiţi. Beau un pahar de apă minerală. Atât! Încep să mă simt bine. Plătesc şi plec. Afară pe strada zăpuşeala mare. Parcurg în două ore cei 2.2 kilometri ai Orchard Road, oprindu-mă deseori în diferite magazine pentru a vedea ce se vinde acolo. O mulţime de produse îţi atrag atenţia şi îţi fac cu ochiul. De la Gucci, la Prada, de la Chanel la o îngheţată de toate aromele, de la ultimul răcnet de tablete Sony la atelierele de croitorie unde se confectioneza (încă!) costume „la minut”. Magazinele de aparatura electonica au în faţa câte un samsar care te trage de mânecă pentru a intra. Îţi promite marea cu sarea, doar-doar vei cumpăra ceva. Produsele sunt totuşi mult mai ieftine decât în Europa.

 

Simt o oboseală în picioare. Am cam umblat de dimineaţă până acum, nu glumă. Sunt transpirat de parcă aş fi făcut baie în ciorba miso. Ce căldură… Încerc să opresc un taxi, dar trece pe lângă mine fără să clipească. Şoferul desigur! Apoi, altul, şi altul… Nici unul nu opreşte chiar dacă luminiţa de pe capota arată că e „liber”… de parcă ar avea ceva cu mine. Of, of… ciudaţi or mai fi şi asiaticii ăştia! Nu după mult timp ajung în faţa unei staţii unde văd nişte oameni în aşteptate. Pe o plăcuţă văd însemnele „taxi”, adică pătrăţelele alb-negru. Deşteaptă-te romane! Îmi dau seama că de acolo se poate lua taxiul! Toată lumea aşteaptă la rând. Maşinile se opresc şi-l invită pe cel mai din faţa să urce. Frumos şi civilizat! Ordine şi disciplină. În sfârşit ajung şi eu să fiu primul din rând! Mă urc – bineînţeles, tot pe bancheta din spate – bucurându-mă de răcoarea aerului condiţionat din interiorul maşini şi o luăm spre Geylang. Lorong 20 ne întâmpină cu Hotelul Ruby tot în acelaşi loc!!! Sunt obosit… Foarte obosit. Intru la recepţie şi îi spun recepţionerei că aş dori o „cazare” pentru 2 ore. Aici se poartă! Ştiam asta… Plătesc 20 de dolari şi am în mâna cartela „Sesam deschide-te” a uşii de la o cameră de la etajul doi. Puţin mai mică decât cea anterioară pe care am am părăsit-o dimineaţa. The time is 17:00 sharp! Adică 5 dupămasă fix! Dau o fugă până la sala de bagage şi îmi iau valiza de mâna sus în cameră. Am nevoie de haine de schimb. Fac un duş scurt cu apă aproape rece şi apoi mă lăfăi într-unul dintre cele două paturi. Adorm instantaneu. Fără vise, fără regrete, fără gânduri…

 

La ora 19:15 sună telefonul. Recepţionerul mă anunţă că au trecut cele două ore. Ce baiat generos! Mă îmbrac în grabă, cobor şi din nou îmi las valiza la păstrare. Bine dispus mă îndrept spre cunoscutul Geylag Road, dau colţul şi intru într-un birt unde îmi face cu ochiul o reclamă cu ciorba de peşte. 5 dolari. Un bol mare, cu legume, frunze de varză chinezească, bok choy, paste făinoase şi trei felii de file de ling. Adaug în ea şi o linguriţă de ardei iute… Mă simt precum calul lui Harap Alb după ce a mâncat jăratec. O iau din loc şi caut o cafenea. Nu după mult timp dau de una care face cafea expresso. De obicei singaporezii, precum americanii (sic!) beau un fel de zeamă lungă de culoare maronie cu gust de cafea… Cană mare, să impresioneze! Mă aşez pe terasă şi îmi sorb cafeaua în tihnă admirând tumultul străzii.

 

Pe la 8 şi 30 de minute mă reîntorc la hotel Ruby, îmi eliberez bagajele din camera cu pricina, mulţumesc celor de la recepţie pentru ospitalitate, promit că o să mai trec pe la ei (oare când va fi asta…!?) comand un cab (taxi) şi direcţia Changi Airport. Ajung în jurul orei 21:15. La „Departures” aglomeraţie mare, dar organizare excelentă. Caut să localizez pe un ecran de afişaj electronic ghişeul Finair. Îl găsesc destul de repede. Predau valiza cea mare. Nu am nicio problemă cu greutatea acesteia. Cantarul arata 22 de kilograme. Primesc un „Boarding Pass” nou. Mă uit la ceas. Mai am timp până pleacă avionul. Bine dispus o iau spre hala de trecere spre zona de plecare. Trec printr-un filtru de control paşapoarte, după care ajung la shopurile duty free. Nu mă interesează nimic deosebit. Admir frumosul aeroport – după părerea mea cel mai minunat din lume – trec prin câteva coridoare şi mă opresc pentru un scurt timp la grădina de orhidee. Un lac minuscul trecut de un podeţ arhaic înfrumuseţează peisalul. Călătorii îşi încântă privirea cu această explozie de flori minunate care răsar de peste tot. Te simţi ca în paradis. Parcă nu îţi mai vine să pleci…

 

Şi totuşi uitându-mă la timpul de îmbarcare înscris pe boarding pass revin la realitate. Zborul AY 082 al companiei Finnair pleacă în curând de la Gate D42. Time 22:50. Mai am la dispoziţie doar 30 de minute. O iau cu paşi repezi spre poarta D42, unde sunt întâmpinat de mai mulţi pasageri în aşteptare, aşezaţi la un rând lung de câţiva metri. Acţiunea este încetinită din cauza controlului riguros al bagajelor de mână. Peste vreo 10 minute îmi vine rândul să intru la filtru. Îmi pun bagagele pe bandă rulantă pentru a fi controlate prin sistemul de raze roentgen. Bingo! Un distins ofiţer de la brigada cerberi îmi face semn să trag pe dreapta. Apoi se apropie şi îmi spune că doreşte să se uite în valiza mea de mână. Arătă cu degetul necessaire-ul meu de toaletă şi îmi face semn  să-l deschid. Mă execut! Ia în mână sticluţa cu apă de toaletă „Aramis” şi se uită atent la eticheta de pe fundul acesteia exclamând: „Acesta este un recipient de 110 mililitri. Regulile permit transportul containerelor cu lichid până la maximum 100 de mililitri. Vă rog să-l aruncaţi la gunoi în cutia aceasta…”. Ce pot să zic!? Pe aeroport nu se face scandal şi nu se aduc argumente. Altfel poţi să fii arestat! Nu glumesc de loc! Greşeala este a mea! Ştiam regulile, dar dintr-o neatenţie, în camera de hotel, trecusem recipientul din valiza de cală în cea de mână. În prima puteam să trasport cât lichid doream. Numai să nu fie inflamabil! Mi-am muşcat limba şi m-am supus regulilor  înghiţind în sec, desigur! Asta este… Altădată să fiu atent! Şi astfel uşurat de lichide bine-mirositoare mă duc amărât spre avion. Locul 34J. Direcţia Helsinki!

———————————————-

 (VA URMA)

marius dragomirMarius Dragomir este un artist polivalent, care la mijlocul anilor ‚90 a revoluţionat muzica aducând pe piaţă un nou stil, unul original, care a creat isterie în rândul iubitorilor de muzică – stilul KASHAYMUSIC, al cărui nume este un joc ghiduş de cuvinte derivat din titlul unui foarte cunoscut cântec popular patriotic românesc: “C-aşa-i românul”.

Stilul KASHAY- MUSIC conţine o combinatie originală unde sunt împletite genurile: folcloric, dance, reggae şi techno. Aceasta reţetă inedită a fundamentat un nou stil: etno-dance-ul.

Nebunia etno-dance i-a adus lui Marius Dragomir Discul de Aur”, pentru albumul “Party in Transilivania”, recompensă bine-meritată în urma uriaşelor vânzări înregistrate: peste 1.800.000 de exemplare vândute!

Au urmat multe alte succese etno-dance, după care artistul a intrat într-un con de umbră, cu toate că a încercat să se reinventeze atacând şi alte stiluri muzicale, de exemplu muzica de film.

Anii ‚90, şi prin muzica artistului Marius Dragomir au făcut istorie. Eu cred că va curge multă apă pe Dâmboviţa până când un alt artist român va atinge borna de un milion albume vândute.

Marius Dragomir, în ciuda tuturor vicisitudinilor vieţii pe care a trebuit să le înfrunte, continuă să respire prin muzică şi continuă să creeze muzică de calitate – Marius Dragomir nu se predă!

PETRU UMANSCHI (muzicolog, critic muzical, istoriograf de muzică poprock, realizator de emisiuni de radio şi televiziune) spunea despre muzica lui Marius G. Dragomir: ,,Muzica lui Marius Dragomir vine direct din inimă, ea nu va fi niciodată legată de timp sau modă dar, cu siguranţă, va impune un stil căci se adresează tuturor vârstelor, marelui public.. Interesul pentru compartimentul muzicalETNO” justifică necesitatea schimbărilor din zona anchilozată a cântecului de petrecere.

S-ar putea ca într-o asemenea prielnică conjunctură, muzica lui Marius Dragomir, să se prefigureze sunetul mileniului III”.

Cu respect, un braşovean salută un alt braşovean…Servus, Marius, ce mai faci? Spune-mi, în câteva cuvinte: cine este Marius Dragomir?

Sunt născut la Braşov, pe 19 aprilie 1969, în Zodia Berbecului. Sunt compozitor şi interpret, un omcorect, sincer şi iubitor de frumos, de natură, de adevăr şi de Dumnezeu. Mottoul meu este:“Credinţa în reuşită şi în Dumnezeu, ţine loc de GENIU !”. Alţii mă pot caracteriza mai bine, după gradul de înţelegere şi raportare la viziune.

Când ai început să cânţi şi la ce vârstă ai debutat?

Am început activitatea artistică la 4 ani; anul 1973 avea să îmi aducă primul premiu la FestivalulLira de Aur“, cu Balada lui Ciprian Porumbescu interpretată la vioară. Părinţii au fost cei care m-au susţinut de-a lungul timpului, iar devotamentul pentru muzică şi ambiţia de a exprima ceea ce sunt m-au determinat să particip la numeroase concursuri şi festivaluri de prestigiu din ţară.

Anul 1989 a fost un an important în viaţa mea pentru că am fost recompensat cu Marele Premiu la Festivalul ,,Steaua fără nume,, şi cu Premiul I la Festivalul de la Mamaia la secţiunea de interpretare cu piesa ,,Prin noi trăieşte muzica,, de Cornel Fugaru.

Am cântat, pentru prima oară în cadrul acestui festival, şi vocal şi instrumental , respectiv la trompetă..

Am devenit apoi cunoscut în ţară pentru prestaţiileoriginale, atât componistice cât şi instrumentale, pe care criticii de artă, şi nu numai, aveau să le aprecieze si sa le expună în massmedia.

Cum ţi-a venit ideea cu stilul etnodance? Ştiu ca discul Party în Transilvania a vândut peste un milion de exemplare….deţii recordul în materie de vânzări…

Sunt primul artist din România care a intrat în celebrul topul Billboard în 1995, cu piesa ,,Party in Transilvania,,. Eu m-am străduit şi am reuşit să aduc muzica populară în atenţia tinerilor. Acesta este meritul meu şi mă bucur că am reuşit să fac acest lucru.

Am gândit că ar fi interesant să încerc să îmbin muzicadance, reggae şi techno cu genul folcloric.

În 1995 am venit pe piaţă cu un nou stil muzical KASHAY MUSIC (derivat dintr-un titlu de cântec pe cât de cunoscut, pe atât de drag nouă: „C-aşa-i romanul”) Etnodance, stil muzical născut din cei zece ani de studiu al muzicii populare. Am reuşit să aduc albumul ,,Party in Transilvania,, pe piaţă foarte greu, pentru că producătorilor le era teamă că nu o să se vândă. Dar am fost convingător şi, întrun final, cu ajutorul unui producător de la Timişoara şi apoi în toată ţara, l-am lansat.

După o săptămână se vânduseră deja 200.000 de exemplare!

Am primit “Discul de Aur“ pentru albumul “Party in Transilvania,, vânzările atingând cote nemiîntâlnite de 50 de ani în România, peste 1.800.000 de exemplare pe acte, vândute numai în România, toată ţara vuia de stilul Kashaymusic (etnodance).

m dragomirDupă isteria cu Party in Transilvania, ai cam dispărut, reapărând la intervale mai mari cu piese noi, şi stiluri noi de muzică…însă, se pare că succesul nu a fost cel aşteptat. De ce?

După succesul ,,Party in Transilvania,, au urmat şi alte albume de succes, dar din păcate nu am fost difuzat şi promovat la valoarea pe care am demonstrat-o…pentru că citez anumiţi producători din ţară : “Lasă, că Marius Dragomir se vinde oricum”…

Dupa ,,Party in Transilvania,, au urmat numeroase albume se succes: HAPPY BIRTHDAY, DRACULA!, CÂNTĂ ROMANE, SEX ON THE BEACH, ONE MORE PARTY, MUSTAFA, DĂ-MĂ MAMĂ DUPĂ GYURI, CINE OARE, SUFLET DE ROMÂN, KASHAY ROMÂNUL, DRAGOSTEA MEA E.T.C.

Eu am fost invidiat de mic şi mereu m-am lovit de rea credinţă, speculare şi manipulare, cu care eu nu am fost niciodată de acord, dar cred că ăsta este destinul Berbecilor. Suntem norocoşi şi oamenii ne invidiază. Deşi muncim enorm, luptăm şi perseverăm. Nu obţinem nimic uşor. Însă, dacă ne devitalizăm din cauza stresului şi a muncii sau există probleme psihice, suntem pierduţi…. Aceste lucruri dărâmă un Berbec. Sunt ferm convins că niciodată nu am fost promovat pe măsura valorii.

Cum vezi muzica din ziua de azi? De ce artiştii din generaţia ta, dar şi mai veche, îşi fac greu loc pe “sticlă” şi în rafturile muzicale?

Muzica astăzi înseamna să fii la locul potrivit, să comunici cu oamenii necesari, să beneficiezi de condiţii favorabile pentru maturizarea şi cresterea ta ca artist, să fii remarcat şi sustinut de cine trebuie și să simţi ceea ce faci. Eu am trecut deja mai multe etape în viată şi consider că am locul meu printre artiştii de valoare ai acestei ţări; fiecare gen, fiecare timp, fiecare modă are publicul ei. Ce ar trebui să fac eu, în condiţiile în care se promovează zilnic incultura şi nonvalorile, oamenii care nu ar trebui să fie promovaţi şi care să nu devină un model pentru copii noştri.

Într-o societate care se vrea dezvoltată din punct de vedere cultural, legile nescrise ale respectului nu

trebuie să îngăduie acest lucru.

Nu cred că un artist e pe val sau sub val doar pentru că unii sau alţii nu vor să îl promoveze suficient.

Cred că un artist trebuie inspirat şi ajutat, nu călcat în picioare şi umilit, ca alţii să poată să îşi extragă “foloasele” mai mult sau mai puţin cuvenite. La noi nu a existat nimeni şi nu există nimeni care să sprijine artiştii, aceştia sunt descoperiţi. La fel sunt şi eu. În momentul în care voi înceta să mai cânt, voi înceta să mai am surse de venit. Din punct de vedere artistic, dacă după treizeci şi ceva de ani de carieră nu mai produci, ţara te lasă să mori. Dar asta e…, asta e ţara, asta e societatea, ăştia sunt oamenii, aştia sunt artiştii.

Care au fost cele mai mari satisfacţii din viaţa ta? Dar decepţii?

Cele mai mari satisfacţii, cu toată sinceritatea, au fost atunci când muzica mea s-a impus pe plan naţional şi internaţional dar a fost pusă în braţele unor oameni din showbussiness care puteau face multe şi au facut, dar, din păcate, în cea mai mare parte a situaţiei s-au orientat cum pot scoate ,,pielea,, de pe artistul Marius Dragomir. Când am sesizat asta, acei oameni, pentru netăcerea mea au făcut ameninţări şi au făcut tot posibilul ca, de-a lungul anilor să nu îmi pot manifesta dragostea pentru muzică şi nici măcar de a o împărtăşi fanilor mei. Nici nu ştiţi cât de otrăvită este această tavă de argint care li se oferă atât tinerilor artişti cât şi celor mai în vârstă, care vor să apară. Li se impun reguli în care artistul nu are niciun mijloc de a se apăra sau a avea o părere personală, într-o situaţie în care el a intrat.

Viaţa bate filmul…tu ai trecut prin multe….nebunia succesului, drama divorţului, dar şi un atac de inimă care te-a încercat din greu….Cum eşti acum? Cum ai trecut peste toate?

Starea de sănătate este stabilă, analizele au ieşit ok, dar am facut şi o ecocardiografie… Şi se vede o pată pe inimă de mărimea unei măsline, este consecinţa infarctului asupra muşchiului inimii. Înseamnă, de fapt, că s-a necrozat o părticică de mărimea unei măsline, din muşchiul inimii. Rămâne aşa şi, dacă fac un alt infarct, se măreşte, deci trebuie să evit, dar Dumnezeu are grija de mine, de noi toţi de altfel. Dumnezeu m-a ajutat întotdeauna, binecuvântat fie în vecii, vecilor, Amin! Dacă am căzut de exemplu de şase ori, înseamnă că Dumnezeu m-a ridicat de şapte. Misiunea mea nu s-a terminat aici, cred într-un viitor bun, frumos şi drept.

Unde poate fi găsit Marius Dragomir acum? Mergi în concerte prin ţară? Dar peste hotare? Sunt mulţi din generaţia ta, dar şi mai veche, care pleacă peste hotare, chiar şi în State, şi au mare succes? Tu ai fost?

Fanii mă pot găsi pe adresa mea personala de website www.mariusdragomir.ro iar cei care îmi scriu le garantez că mesajul lor ajunge direct la mine. De asemenea, cei iubitori de Marius Dragomir şi tot ce înseamna muzica sa, mă pot gasi şi pe Facebook, unde postez mereu noutăţi şi îi aştept cu drag pe toţi să comunicăm şi să împărtăşim gânduri.

marius dAcum nu mai susţin aşa multe concerte ca altădată, deoarece starea de sănătate nu-mi permite să fac efort mult, trebuie să mă menajez cât pot de mult, am şi un regim alimentar pe care trebuie sa îl respect, dar încerc să onorez toate invitaţiile pe care le primesc, susţin spectacole atât în ţară cât şi în străinătate.

Îmi iubesc mult ţara şi deşi am avut multe ocazii de a mă stabili în străinătate, pentru mine România înseamnă comuniunea de energii care mă „hrăneşte, mă iubeşte şi mă învaţă” ceea ce am ales înainte de venirea mea aici. Legătura cu pământul natal este făcută printrun cordon ombilical sacru.

Ruperea lui înseamnă neîmplinirea poverilor care ţi-au fost încrediţate, şi mai înseamnă stagnarea ta pe plan spiritual chiar dacă financiar în altă parte îţi merge bine, dar când vine vremea sfârşitului, vedeţi, tot acasă se îngroapă românul. Am o vorbă pe care o spun de câte ori pot: „Ţara mea e ţara mea şi dragoste găsesc în ea”.

Începand cu anul 1990 am susţinut numeroase concerte şi în străinătate, iar din anul 1997 şi în SUA, apoi, în 2005 am şi colaborat cu o mezzosoprana căreia i-am compus un album popopera şi alături de care am şi înregistrat două duete de gen popopera.

Ai compus şi muzică de film? Am văzut că ai “atacat” şi genul clasic? Crezi că îţi reprezintă starea de spirit de acum?

Da, muzica de film îmi reprezintă bine starea de spirit. Pentru moment compun muzică de film, muzica de gen clasic şi popopera. Consider că am ajuns la un moment din viaţa mea când trebuie să mă dedic acestui gen de muzică, mai spiritual, mai vibrant, un gen de muzică care nu ,,atinge,, pe oricine, doar oamenii sensibili şi cu sufletul deschis înţeleg ce transmite muzica asta. Muzica de film are conotaţie importantă în momentul în care există o echipă care face corp comun cu mine ca şi compozitor, şi vorbesc de: director de film, regizor, producător etc. Printre compoziţiile mele pentru film se numără şi coloana sonoră a filmului italoamerican ,,The lost amulet,, un film medieval de lung metraj, cu conotaţii religioase, pentru care am compus, orchestrat şi mixat muzica de gen clasic cu orchestră simfonică şi cor mixt de copii şi adulţi, am compus genericul muzical al emisiunii ,,În premieră cu Carmen Avram,, ,,Secvenţial,, cu Adrian Ursu; de asemenea am intrat în patrimoniul naţional cu trei compoziţii de muzică clasică care sunt difuzate şi la Radio Romania Muzical.

Ce îţi doreşti cel mai mult acum?Unde te vezi în viitorul apropiat?

Sănătate! Mâine nu este azi, iar azi nu este ieri. Dumnezeu le aranjează pe toate! Nu ştiu ce îmi va rezerva viitorul apropiat, doar Dumnezeu ştie, şi sper că le va aranja în aşa fel încât să îmi fie bine. Am încredere în EL.

Marius, în final, îţi doresc multă sănătate şi mult noroc. Sper să ne vedem curând, poate chiar la un spectacol peste ocean, pentru românaşii din diaspora…

Dacă sunt onorat din toate punctele de vedere, probabil că ne vom vedea….să mă ţină sănătatea! Le mulţumesc tuturor celor care îmi ascultă muzica, celor care m-au susţinut, mă susţin şi mă vor susţine şi pe viitor. Le doresc PACE şi LUMINĂ!

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

Ligia-Gabriela JANIK – COŞUL CU COLINDE

Posted by Gabriela Petcu On December - 15 - 2013

25-Nasterea„Hristos S-a născut!” a răsunat pe scena Casei de Cultură din Trossingen – Germania, sub genericul „Coşul cu colinde.“

 

În seara zilei de 7 decembrie 2013 a avut cel mai mare eveniment cultural şi spiritual din ultimii ani pentru comunităţile române din Germania. Spectacolul religios, dedicat sărbătorilor de iarnă, a fost organizat de Centrul Creştin Eklesia din Trossingen, condus de pastorul Kornelius-Birle – Krumbacher, care a avut un salut de bun venit pentru toţi oaspeţii sosiţi la concert. Liderul corului bărbătesc, pastorul Croitorul Virgil, din Stuttgart, a salutat de asemenea cu multa căldură şi dragoste pe toţi cei prezenţi în sală.

 
Sute de români, nemţi, maghiari şi ruşi s-au îndreptat spre Casa de Cultură pentru a-şi stinge dorul de ţară, dar şi setea spirituală a sufletului, unindu-şi vocile cu ale îngerilor şi păstorilor din câmpie. A fost un moment sublim, de cinstire a Celui ce S-a născut în ieslea din Bethleem.

 
S-au intonat imnuri în cinstea Pruncului Isus, Cel care a coborât din Slava-i cerească să se nască umil într-o iesle simplă. Doar vitele din grajd Îl încălzeau cu suflarea lor. Un moment unic, solemn, l-a reprezentat deschiderea programului, când toţi cei aproximativ 800 de participanţi, indiferent de ţară şi naţionalitate, şi-au unit inimile cu inima de Tată a lui Dumnezeu, rostind binecunoscuta rugăciune „Tatăl Nostru.“ Mare a fost bucuria când primul colind a răsunat din pieptul tuturor celor prezenţi în sală, unindu-şi vocea cu cea a colindătorilor. Astfel, cântăreţi vestiţi din diaspora, plecaţi de multi ani din ţară, au incântat sufletul ascultătorilor prin colindele duioase, aprinzând în inimi dorul după locurile natale.

 

Lacrimi de dor, dar şi de fericire, se vedeau pe feţele multor ascultători, dând de înţeles că nimic nu e mai trist şi apăsător decât dorul de ţară. Şi acest dor care apasă inimile celor plecaţi, se evidenţiază tot mai mult în preajma Sărbătorilor de iarnă. Pe scena Casei de Cultură a urcat vestitul cântăreţ Nicu Wagner, o personalitate importantă în comunitatea română din München. Plecat, de asemenea, de foarte multi ani din România. La fel ca el, mulţi cântăreţi ca Ligia Bodea, Lidia Părăuan, Ramona Vas, Mariana Demeter şi mulţi solişti instrumentişti au colindat spre bucuria sufletului nostru şi spre slava Pruncului Isus, bucurându-se de venirea Lui pe lume. Fanfara formată din grupul reunit Trossingen-Frankfurt şi Belgia, a făcut să tresare inimile şi glasurile celor prezenţi. De asemenea, Ansamblul orchestral Dück a încântat audienţa cu frumoase colinzi. Comunităţile române din Germania, Elveţia, Franţa, Belgia şi România au fost reprezentate prin grupuri de cântăreţi, prin corurile unite şi corurile bărbăteşti, făcând să răsune colinzi în limba română şi germană. Un ambient armonios şi înduioşător a fost creat prin unirea glasurilor corului de copii, care au răsunat cu putere în sala cu cea mai bună acustica din Germania. Scena sălii a fost neîncăpătoare pentru grupurile de copii de diferite vârste, din Trossingen, uniţi cu corurile de adulţi din Trossingen, Stuttgart şi Bergamo-Italia. Acest eveniment înălţător va rămâne viu în istoria oraşului Trossingen, unde comunitatea română, caracterizată prin traiul în armonie şi pace, este apreciată de către autorităţile oraşului.

 
Vestirea naşterii Mântuitorului a răsunat cu putere în această seară, aducând mulţumire în suflet, dar totodată amintindu-ne că într-o seară ca aceasta,în ieslea din Bethleem, Domnul Isus a coborât din Ceruri. A venit printre noi şi a trăit ca şi noi, învăţându-ne cum să trăim frumos, iubind şi cinstind pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru. Prin jertfa Sa pe cruce, El a ispăşit vina păcatului nostru şi S-a inălţat apoi la Tatăl, sa ne pregătească un loc. Caci acolo unde este El, să fim şi noi.

 
De Sărbători, fiecare dintre noi încearcă să fie mai bun, mai iubitor, mai răbdător şi iertător. Însă scopul lui Dumnezeu pentru Creaţia Sa este ca fiecare clipă a vieţii noastre să fie trăită la standardele înalte pe care ni le cere Sfânta Scriptură. Domnul Isus, prin venirea Lui în lume şi răstignirea Sa pe cruce, ne-a făcut fraţi ai Lui şi fii ai lui Dumnezeu. Să lăsăm deci Steaua Sfântă de la Bethleem să strălucească în viaţa noastră şi să-L primim pe Fiul lui Dumnezeu să se nască cu adevărat în inima noastră. Deşi s-a născut în Ieslea cea săracă acum 2000 de ani, El trăieşte, se află la dreapta Tatălui şi are puterea să ierte păcatul din viaţa noastră, să alunge sărăcia şi întunericul din sufletul nostru, făcându-ne asemenea Lui. A venit să salveze creaţia Sa de la moartea veşnică, ca în ziua mult aşteptată să fim împreuna cu el pe norii cerului.

 
Mare mi-a fost surpriza şi bucuria când pe holul Casei de Cultura am întâlnit mulţi cunoscuţi şi prieteni, dar o bucurie deosebită a fost când am întâlnit familia Meiroş Marian şi Onorina împreună cu cei cinci copii frumoşi ai lor. Familie venită din Brăila şi pe ai cărei membri nu-i mai văzusem de aproximativ 18 ani. Am depănat amintiri de acasă, astâmpărându-ne dorul dupa cei dragi rămaşi în România. După sfârşitul programului artistic, seara a continuat în aceeaşi armonie tradiţională în jurul miilor de sarmale, cozonaci şi prăjituri de casă, pregătite de gospodinele gazdă. Dumnezeu sa răsplătească şi să binecuvânteze osteneala lor, pe aceste fiinţe minunate, care de fiecare dată, cu dragoste,întâmpină oaspeţii veniţi de departe. Fie ca de acest Crăciun, Domnul Isus să se nască în inimile fiecăruia, aducând pace, bucurie, iertare, iubire şi o viaţă mai bună în fiecare casă şi inimă de român! Colindul „S-a născut pe Pământ un Mântuitor“ să răsune în inimile noastre, slăvind pe Domnul Slavei împreună cu păstorii şi îngerii din ceruri. Ca şi Magii de la Răsărit, venim şi ne închinăm cu bucurie Pruncului din Bethleem şi să-i aducem inima noastră ca dar înaintea Lui.

 

Sărbători binecuvântate şi fericite tuturor românilor, oriunde s-ar afla, de aici, din Trossingen. Iar de Crăciun, la ceasul naşterii, să ne unim vocile în colind frumos să-l lăudam pe Domnul Vieţii care ne-a adus iertarea şi mântuirea în dar
Sărbători Fericite tuturor românilor de pretutindeni!

 

 

Ligia-Gabriela JANIK

Decembrie 2013

Aldingen, Germania

Yvette Larsson promovează imaginea României în lume

Posted by Stefan Strajer On December - 12 - 2013

YvetteAutor: Ştefan Frîncu (Danemarca)

 

Pentru cei care nu au auzit de noul ambasador pe care România îl are în lume

 

Yvette Larsson este o profesoară din Suedia care a venit pentru prima dată în vizită în România în anul 1985 pe litoralul românesc împreună cu familia, la doar 13 ani. A revenit în 2011 şi de atunci s-a mai întors de 15 ori. Yvette a crescut în nordul Suediei, a plecat la universitate, a trăit în mai multe locuri, în Norvegia, Franţa, insula Reunion, Anglia, Danemarca după care s-a întors în ţara natală şi predă la Şcoala Internaţională din Helsingborg, în sudul Suediei.

 

O persoană optimistă, plină de entuziasm care crede în frumuseţea României şi a românilor aşa cum probabil nu foarte mulţi români mai cred.

 

Eu locuind în Danemarca, aici printre nordici care îşi văd fericiţi de traiul lor bun şi nebăgând în seamă prea mult dorul meu de casă, când am descoperit această minune, am şi dat o fugă până aici aproape, în sudul Suediei, să o cunosc.

 

 

Cum în Europa nu avem prea mulţi aliaţi, o femeie din nordul Europei dispusă să muncească  să schimbe prejudecăţile şi mentalitatea despre români şi Romania nu putea să nu-mi capteze atenţia.

 

*

 

Yvette cu iaŞ.F.: Dragǎ Yvete, trebuie să-ţi mărturisesc cǎ ţi-am urmǎrit evoluţia şi nu eşti la fel precum mulţi alţi strǎini veniţi în România de care se îndrǎgostesc, revin periodic sau unii chiar se stabilesc aici. La tine diferă puţin. Ai încercat sǎ descoperi România, te-ai îndrǎgostit de ea şi nu te-ai oprit aici, vrei sǎ-i arǎţi frumuseţile şi sǎ schimbi prejudecǎţile şi imaginea negativǎ construitǎ de mass media în Europa.

 

Nu o să repet aceleaşi întrebări la care ai mai răspuns în presa din România. Mulţi români te cunosc deja, îţi cunosc povestea. Mai multe publicaţii româneşti au scris despre tine şi te numesc ambasadorul României în lume.

 

Scopul tău şi al blogului The Bucharest Lounge este să răspândeşti frumuseţea şi însemnătatea României în lume prin ochii unui suedez.

 

Cu ani în urmǎ când auzeam de ţǎrile nordice, primele lucruri care îmi veneau în minte erau gradul ridicat de civilizaţie, nivelul ridicat de trai, oamenii cei mai fericiţi din lume şi cele mai democratice ţǎri.

 

Dupǎ relaţia de suflet pe care ai legat-o cu România şi cele 15 vizite pe care le-ai facut în ţara noastră în ultimii 2 ani şi cea dinainte de revoluţie, cred că poţi să ai o idee despre cum evoluează lucrurile în România.

 

Trăieşti aici în ţările nordice ai căror oameni se spune cǎ sunt cei mai fericiţi din lume, dar aş vrea sa te întreb cum vezi tu relaţia românilor cu fericirea şi ce ar avea românii de învǎţat de la voi, nordicii?

 

Yvette Larsson: Aici oamenii au nevoile primare satisfăcute, nu avem drame foarte mari, e un echilibru continuu. Poate fi monoton şi plictisitor dar te poţi simţi bine şi în siguranţă. Nu suntem nevoiţi să ne facem atâtea griji cum sunt din păcate nevoiţi să-şi facă românii în viaţa zilnică, aici funcţionează, e bine, este eficient. Nu e simplu să vorbeşti despre fericire, dar când merg în România văd un contrast, pe de o parte văd români care se străduiesc mult, luptă pentru traiul zilnic dar care mai gǎsesc şi energie să se bucure la petreceri, grătare, terase şi baruri. Chiar dacă viaţa e  grea, mai găsesc puterea să ştie să trăiască viaţa cu bucurie, să se bucure de lucrurile simple.

 

Yvette cu bondita 3Ş.F.: Crezi în această construcţie europeană în care românul şi sǎ zicem suedezul pot sǎ-şi descopere împreună valorile şi să-şi respecte diversitatea culturală?

 

Y.L.: Da, sunt o persoană optimistă şi cred într-o Europă unită de aceleaşi valori. Nu cred în proiectul politic Uniunea Europeană, pentru că reprezintă globalizare, uniformizare, nu trebuie să fim toţi la fel, dar în acelaşi timp este Europa şi ţările în care trăim şi iubesc Europa pentru diversitatea ei. Îmi plac foarte mult diferitele culturi, limbi, folclor, tradiţii, arhitectura diferită. Puterea poate sta şi în diferenţele dintr noi. Da, cred că putem trăi frumos fiind toleranţi unii cu alţii, în ciuda lucrurilor care ne deosebesc.

 

Ş.F.: De ce crezi că noi românii uitǎm uneori să apreciem frumosul pe care îl avem acasă şi avem nevoie de confirmarea străinilor să realizam ce minunăţie de ţară avem, ce mulţime de lucruri frumoase ne înconjoară?

 

Y.L.: Cred că România este într-o fază de construcţie a unei identităţi. Noi, în ţările vestice aveam foarte puţine informaţii despre România şi acelea erau destul de întunecate, cu copiii din orfelinate, cu Ceauşescu, iar unde oamenii nu au informaţii, adaugă de la ei, astfel românii au astăzi de suferit de pe urma acestor prejudecăţi.

 

Românii nu au încă o stimǎ de sine bine construită sau încredere, prea mulţi privesc în jos încă. Când am venit pentru a doua oară în România, am fost uimită de cât potenţial este aici. De ce nu arată toate astea? Românii au foarte mult de oferit la diferite niveluri chiar dacă nu realizează încă acest lucru. Am întâlnit multă ospitalitate aici, sunt mişcată de natura şi relieful ţării, mâncarea, satele româneşti cu viaţa şi autenticitatea lor, viaţa din oraşele din ţară, aş putea continua ore în şir să vă reamintesc ce aveţi frumos aici. Dar cred că lucrurile încep să se mişte în direcţia bună. Prin intermediul paginii de facebook The Bucharest Lounge şi al blogului (http://bucharestlounge.wordpress.com/), am întâlnit multe iniţiative frumoase, mulţi oameni care gândesc la fel ca mine, mulţi tineri care vor să schimbe lucruri şi atitudini. Cred că oamenii vor fi surprinşi puţin câte puţin de România într-un mod plăcut. Dar trebuie avut răbdare, schimbările de atitudine şi mentalitate nu se petrec peste noapte. Acum cu facebookul, lucrurile pot merge mai repede. Eu pun multe fotografii din România pe pagină, cred că prin fotografii poţi descoperi latura frumoasă a unui loc. Vreau ca oamenii să fie impresionaţi, să rămână fără cuvinte necunoscând  România. Mulţi europeni cred în continuare că este totul gri şi întunecat în România, dar când le arăţi fotografii, îi surprinzi într-un mod pozitiv.

 

Yvette cu ciorbaEste atâta frumuseţe în România, încât e greu să o treci cu vederea.

 

Uite încă ceva care m-a uimit. Când merg la acele supermarketuri mari, trec pe la fructe şi legume şi vǎd de unde sunt, mă gândesc cum România ar putea hrăni o mare parte din Europa şi totuşi mai importă fructe şi legume. De ce să importe fructe şi legume? Le aveţi şi sunt cu mult mai bune. Eu mă distrez cu roşiile de import care nu au nici un gust, spun că sunt ca mingile de tenis. Dar asta necesită puţină gândire, puţină analiză. De ce aş importa ceva de la mare distanţă? De ce nu i-aş ajuta pe cei care au muncit aici? La fel şi cu restul produselor. Trebuie să aveţi mai multă încredere în produsele proprii, asta îi va ajuta şi pe producătorii locali şi implicit economia locală.

 

Ş.F.: Citeam chiar şi zilele acestea despre o nouă campanie mediaticǎ a celor de la Daily Mail împotriva românilor. Tu cum reacţionezi la astfel de ştiri sau campanii îndreptate generic asupra tuturor românilor?

 

Y.L.: Eu sunt o persoană pacifistă, nu cred într-un război mediatic. Pentru mine e suficient să arăţi ce este Romania, ce este Bucureştiul. Eu vreau să arăt toate lucrurile bune, care pot impresiona oamenii, în loc să alimentez aceste şicanări mediatice. Aşa funcţionează presa, pe lucruri negative, drama şi negativul se vând cel mai bine în presă.

 

Ş.F.: Cum vezi promovarea României, ce strategie ai aborda tu?

 

Y.L.: Cred că graficienii, web designerii, oamenii de PR, publicitate, cei din Ministerul Turismului ar putea să se concentreze pe mesaje pozitive. Aştept o campanie care să explice: Asta e România, ăsta e Bucureşti şi mai puţine comparaţii. Sunt sătulă de comparaţia Bucureştiului ca fiind „micul Paris”. De ce nu spui ce este Bucureştiul de fapt? Pentru că europenii obişnuiţi nu ştiu, efectiv nu au nici o idee despre cum este Bucureştiul. Ei nu ştiu că aveţi munţii Carpaţi, că se poate schia foarte bine acolo. Dacă ieşim acum pe stradă şi îi întrebăm, pot paria că nu au nici o idee. Chiar fiica mea a învăţat să schieze în Bucovina, la Vatra Dornei.

 

De aceea prin The Bucharest Lounge am încercat să atrag atenţia asupra capitalei României şi să-l punem pe hartă, sa-i construim o identitate. Mulţi avem în minte marile oraşe europene şi avem o imagine formată cu ce putem vedea la Paris, Londra, Barcelona. Bucureştiul nu are încă această imagine formată sau are una negativă, deci este mult de muncit la asta.

 

Când mă gândesc la Bucureşti, văd diferite feţe ale capitalei, un Bucureşti clasic, unul pentru folclorul urban, unul pentru tineri şi distracţie, un altul pentru cultură.

 

yvette naturaŞ.F.: Care crezi că sunt trăsăturile la care românii mai au de lucrat?

 

Y.L.: Nu pot să le spun oamenilor cum ar trebui să se poarte, dar o să-ţi spun ce am întâlnit eu. Aici aş avea de spus două lucruri: colaborare şi planificare. Când merg în România eu mă lovesc de multe ori de aceste aspecte. Există o lipsă de colaborare, de un efort unitar spre un scop comun. Este nevoie de planificare pentru ca lucrurile să se întâmple într-adevăr, ideile bune şi proiectele să se concretizeze în acţiuni.

 

Şi aş mai adăuga încrederea. Dacă nu avem puţină încredere unii în alţii, nu vom putea colabora eficient. Primesc propuneri directe de a promova proiecte sau persoane fără să cunosc persoanele respective, fără să-şi prezinte ideile, fără o colaborare sau un sprijin reciproc. Remarc, din păcate, mult individualism care poate strica o idee bună. Cred că de aici vine şi corupţia de care se plâng românii. Nu există un efort comun pentru un scop important.

 

Ş.F.: Dupǎ cum spui eşti o persoană pozitivă şi optimistă. Cum crezi cǎ putem inspira optimism şi bucurie într-o ţară aparent tristă şi lipsită de încredere, dominată de scandaluri, fie ele politice, fie de altă natură?

 

Y.L.: Asta poate începe cu tine însuţi. Este decizia fiecăruia dacă va rămâne optimist sau nu. Este o alegere conştientă de a vedea partea frumoasă a lucrurilor. Peste tot sunt probleme, poate nu de aceeaşi natură, dar ele există. Există şi lucruri frumoase şi pozitive care se întamplă în România şi este important să le vedem şi pe acestea, nu doar scandalurile de la televizor.

 

Dacă vrei mai mult optimism, trebuie să decizi asta şi să nu te laşi atras de negativitatea altor persoane. Dacă te aflii într-un grup de oameni negativi, trebuie să gândeşti constructiv, ce poate fi îmbunătăţit aici? Ce soluţii ar fi să schimbăm asta? Pentru că dacă doar stai şi nu faci nimic în legătură cu asta, vei deveni şi tu la fel.

 

La fel şi pe facebook, câte pagini de facebook crezi că fac ceva real pentru schimbare? Câte persoane sau pagini cu zeci de mii de prieteni cu un mare potenţial care doar vorbesc şi nu acţionează în nici un fel pentru a schimba lucrurile? Sunt mulţi artişti sau fotografi care fac o treabă bună şi pe care îi urmăresc şi îi apreciez. Dacă ai o pagină cu 30.000 de oameni care te apreciază şi totul se rezumă doar la discuţii, nu se va întâmpla nimic. Ai puterea să inspiri 30.000 de oameni să facă ceva. Discuţia e bună dar să se şi finalizeze cu acţiuni concrete.

 

yvette rosia montanaLipseşte de multe ori curajul de a trece la acţiune. Pentru o bună viziune a situaţiei, ai nevoie de o perspectivă ca din elicopter, de o analiză detaşată. Să-ţi pui întrebări: vreau să continui aşa la nesfârşit sau să încerc să fac o schimbare, să îmbunătăţesc ceva? După care ai nevoie de acţiuni reale. E nevoie de muncă şi acţiune, nu doar vorbă multă.

 

Dar vă trebuie curaj să faceţi lucruri şi să schimbaţi ce nu vă place, curajul de a lua decizii şi a trece la acţiune. Am un citat favorit a lui Voltaire: „Chiar atunci când nu mai e nici un motiv să crezi, tot trebuie să mai crezi”. Dacă nu crezi, nu se va întâmpla nimic.

 

Le vorbesc elevilor mei câteodată, celor care îmi zic că nu pot realiza un anumit proiect: „dacă îmi spui că nu poţi face asta, atunci nu vei putea; dar dacă spui că voi încerca să fac asta şi voi da tot ce pot mai bun pentru a realiza, atunci şansele sǎ-l realizezi vor fi mult mai mari”.

 

Ştiu, viaţa nu e uşoară în România, aveţi o luptă zilnică de dus, poate fi greu. Eu nu am trăit acolo, îmi este uşor să spun toate astea, dar dacă mă uit la oameni pe care îi admir, pentru că ei au curajul să facă o schimbare chiar dacă viaţa este grea, atunci pot să o facă şi alţii. Văd oameni care deşi au multe provocări în viaţă, găsesc totuşi puterea să fie pozitivi şi optimişti. Aşa îmi păstrez şi eu speranţa.

 

Ş.F.: Cum îi vezi pe tinerii români, adolescenţii, cei de 20 – 30 de ani? Cum îi simţi?

 

Y.L.: Eu văd două tendinţe aici. Există mai mult optimism printre tineri decât printre cei de vârsta mea de exemplu. Sunt unii optimişti care vor o schimbare, vor o viaţă mai bună în România şi sunt mulţi care vor să plece în străinătate, care nu văd un viitor în ţară.

 

Pe tineri îi simt mai doritori să schimbe lucruri, atitudini. Eu aş vrea să am puterea să inspir tinerii români să aibă suficientă stimă de sine şi curajul de a schimba lucruri.

 

Am câteva idei şi aş vrea să am posibilitatea să organizez un program de leadership pentru tinerii români.

 

yvette cu tricolorulŞ.F.: Crezi că românii s-ar simţi mai bine dacǎ ar închide televizorul pentru o săptămână?

 

Y.L.: Ha ha… Cred că totul este despre echilibru. Depinde la ce te uiţi la televizor. Atât în România cât şi în alte locuri, mass media poate fi dezechilibrată, poate distorsiona realitatea sau manipula adevărul, poate fi vocea doar a unui anumit grup de persoane. Media trebuie privită critic şi selectiv. E dificil de spus, nu ştiu cât timp petrec efectiv românii la televizor, dar poţi urmări şi emisiuni bune, este important să ştii să selectezi. Eu nu am televizor acasă şi nu mă uit prea mult la televizor.

 

Ş.F.: Cum  vede un optimist ca tine pagina de facebook The Bucharest Lounge dezvoltându-se, care este visul tǎu legat de promovarea şi schimbarea imaginii României, care sunt paşii următori?

 

Y.L.: Mi-aş dori să am posibilitatea să lucrez full-time cu The Bucharest Lounge şi mi-aş dori ca aceasta să se întample în România. Îmi place să fac asta şi mi-aş dori să-mi pot câştiga existenţa din asta. Poate aş avea nevoie de ajutor la început dar aş vrea să mă simt în siguranţă din punct de vedere financiar astfel încât să pot lucra zilnic, acum o fac doar în timpul liber.

 

Visul meu este să trăiesc în România făcând ceva ce îmi place şi sǎ ajung să pot trǎi din The Bucharest Lounge. Nu am nici un interes ascuns, nu am nici o firmă de turism pentru care să fac asta. Unii oameni cred că am o firmă de turism şi îmi cer să-i sponsorizez.

 

Am o mulţime de idei despre promovarea României, la diferite niveluri. Aş vrea să promovez turismul de grup, să merg cu grupuri de turişti prin satele româneşti, să descopere şi să simtă viaţa satului românesc.

 

Aş dori să lucrez mai mult cu fotografii români, cum îţi mai spuneam aş vrea să pun umărul la dezvoltarea liderilor de mâine din România. Să ştie care le sunt valorile, să fie vizionari, oameni de acţiune, să aibă suficientă stimă de sine şi curajul să schimbe lucruri, mentalităţi. Tinerii sunt proaspeţi, nu au un bagaj din trecut.

 

Aveţi atâtea lucruri pe care aş vrea să le promovez: produsele alimentare, dulceţurile fabuloase, ceramica, ia românească care începe să devină tot mai cunoscută. Am putea construi un adevărat brand din ia românească. Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile de care ar trebui să fiţi mândri.

 

Din păcate nu am suficient timp acum să mă ocup doar de The Bucharest Lounge, fiincă am un loc de muncă aici în Suedia. Mi-aş dori să mai fac interviuri cu oameni care inspiră din România, să promovez modele de oameni şi proiecte deschizători de drumuri în domeniile lor.

 

Yvette cu The bucharest loungeŞ.F.: Ce poate face un român obişnuit sǎ te ajute în munca ta?

 

Y.L.: De exemplu să doneze serviciile pe care le poate presta, pentru că nu am un buget acum, un fotograf să doneze fotografii pentru o expoziţie, web designeri care işi pot dona serviciile, oameni care pot dona spaţii pentru conferiţe şi cursuri, bilete de avion şi altele. Sau să aprecieze pagina The Bucharest Lounge şi să promoveze pur şi simplu imaginea frumoasă a României. Cred în puterea fiecăruia de a ajuta, dacă eşti bun la ceva, atunci contribuie cu asta, cu talentul tău. Dacă eşti un bun bucătar în bucătăria românească putem promova degustări ale mâncărurilor româneşti şi vom avea nevoie de web designeri pentru a promova asta. Avem nevoie de acest tip de colaborare.

 

Ş.F.: Ce crezi că are România de oferit culturii europene, cu ce crezi că poate România îmbogăţi spaţiul cultural european?

 

Y.L.: Sunt şi aici o mulţime de spus. Dispuneţi de un adevărat tezaur spiritual tradiţional, spiritualitatea satului românesc, toată cultura voastră tradiţională este impresionantă şi trebuie promovată, arătată lumii. Eu personal sunt îndrăgostită de viaţa autentică a satului românesc, de ia românească. Am câteva ii din România şi ies în oraş aici în Suedia îmbrăcată cu ele. Vreau să vă spun că de fiecare dată sunt întrebată pe stradă despre ele. Au un adevărat impact. Toată moştenirea culturală pe care o aveţi este complet nedescoperită în afara României şi există atât de mult potenţial aici. La fel cum îţi spuneam mai înainte, dacă ieşim acum pe stradă şi vom întreba cine este Brâncuşi, Eminescu, Enescu, oamenii obisnuiţi nu vor avea nici o idee. Am în minte multe proiecte de răspândire a moştenirii culturale a României referitor la scriitori, poeţi, cântăreţi, pictori, filosofi care sunt complet necunoscuţi în afara României.

 

Există atâta spiritualitate în România pe care o puteţi dărui lumii. Mereu când vorbeşti cu români, au mereu câte un proverb la îndemână în legătură cu subiectul tratat. Asta e ceva ce m-a mişcat, bineînţeles că avem în fiecare ţară proverbe, dar la voi e mai mult decât atât. Aveţi o mulţime de lucruri care au un sens mai profund la voi, ca acele linguri de lemn sculptate care spun o poveste de viaţă. Poate noi aici în vestul Europei gândim mai mult cu mintea, dar voi gândiţi mai mult cu inima, cu sufletul.

 

Eu aşa văd România, ca o persoană cu multe calităţi dar căruia îi lipseşte puterea, stima de sine şi te gândeşti: ceva nu se potriveşte aici. Aceastǎ persoană este atât de frumoasă, are atâta de oferit, de ce să nu fie această persoană mai puternică, mai demnă şi să creadă în ea?

 

Nu cădeți în capcana globalizării, România are ceva unic şi autentic, nu-l pierdeţi!

 

Ş.F. În încheierea acestui interviu, cu un prinos de recunoştinţǎ pentru ataşamentul tău faţă de români, îţi mulţumesc pentru interviul acordat publicaţiei româneşti „Curentul Internaţional”, editate în Statele Unite ale Americii, la Detroit.

Stefan Frincu

 

Ştefan Frîncu (Danemarca)

Sună în Romania cu BlueTone începând de la 1 cent/minut

Posted by solariu On December - 10 - 2013

Suna in Romania cu BlueTone incepand de la 1 cent pe minut

Din cele mai frumoase și mai puțin cunoscute basme ale lumii

Posted by Gabriela Petcu On December - 4 - 2013

Ioana ChiritaIoana CHIRIȚĂ

 

Cuvânt înainte

Ador poveștile…cele ce mi se povestesc cu glas dulce, cele pe care le strecor eu însămi cu voce caldă la urechea celor ce vor și mă ascultă cu plăcută mirare.

Ar fi trebuit poate să spun ador  ”basmele”, dar în acest caz m-aș fi împotmolit la utilizarea verbului. Cum se face că ”a băsmui” nu a fost încă inventat? Nu sună rău – ”a băsmui”. Rog să fie preluat în următoarea ediție revizuită și adăugită  a dicționarului.

Când vorbim despre basme, ne gândim imediat la cele care fac parte din patrimoniul universal, care au însoțit atât de multe generații și care sunt atât de populare, că mulți dintre noi avem nevoie de câteva minute de gândire pentru a ghici autorul: Albă ca zăpada , Motanul încălțat, Rățușca cea urâtă, Aladin și lampa fermacată

Basmele sunt dedicate mai ales copiilor, căci noi, adulții știm că unele lucruri nu pot exista în realitate așa cum sunt relatate de autorii cunoscuți sau anonimi. Dar oare nu râvnim noi toți la o lume ”ca în basme„?

Trebuie să recunoaștem că povestea basmelor ne învață că, la origine, acestea nu au fost destinate exclusiv copiilor. Demult , în negura vremurilor, erau spuse de adulți pentru adulți, în lungile, recile și minunatele seri de iarnă ale satului  românesc și universal. Exista un fir roșu al acțiunii, dar după voia povestitorului și interesul auscultătorilor, conținutul era îmbogățit, adaptat, înnoit. Iar povestea începută cu arhicunoscutul ”A fost odată ca niciodată că de n-ar fi …” era revizuită și adăugită de către narator și uneori de ascultător, cu personaje din lumea lor: regi, croitori, soldați, cerșetori, castelani, prinți, țărani, morari.

Basmele sunt fructul vieții de la țară acolo unde toată lumea cunoștea pe toată lumea, unde oamenii erau foarte atașați unul altuia, oameni care aveau timp și chef să petreacă serile împreună ”la povești”. Se mai zice că, pentru copiii care se duceau devreme la culcare ( éducation obligeait !) și nu ascultau basmul în totalitatea lui,  pentru ei deci se inventau variante abreviate. Aceste scurte versiuni stau, se pare, la baza prelucrărilor care aparțin renumiților frați sau celebrului Charles, ca să nu-i mai pomenesc pe toți. Pe deasupra, accentul se pune  pe anumite calități la care fiecare dintre noi aspiră, pentru el insuși și pentru copiii săi: cinste, hărnicie, supunere – ascultare, empatie, iar elementele religioase au și ele locul lor. Nimeni, nici chiar copiii, nu se teme de o anume cruzime prezentă în narațiune : vrăjitoarea cea rea sau zmeoaica teribilă merită să fie arse de vii, iar lupul își primește răsplata înecându-se în puț.

Greșesc când afirm că, maturi sau copii, savurăm în basme, de fiecare dată, anumite elemente de stil care ne rămân fidele și pe care le tratăm cu fidelitate? Mă refer la:

–       una dintre eroine este frumoasă și săracă, cealaltă este urâtă și bogată, ca și când ceva intermediar nici nu ar exista;

–       eroii de basm își desfășoară acțiunea întotdeauna de pe poziții la antiteză: isteț-nătărău, uriaș-pitic, viteaz-fricos, blând-răutăcios, cinstit-corupt ;

–       distanțele, măsurile sunt deseori exagerate – Neghiniță este mic cât o neghină, zmeul ajunge până la ceruri, se merge până la capătul pământului;

–       numerele 3 și 7 ne-au devenit fetișe;

–       eroii preferați primesc sarcini dificile și, spre bucuria tuturor, de la mic la mare, le duc la bun sfârșit. Peripețiile prin care trec sunt pline de suspens dar acest lucru nu afectează cu nimic puterea de concentrare și înțelegere a copiilor. Cei mici pătrund anumite înțelesuri și trăiesc anumite situații pe unde  (electromagnetice)  mai benefice decât s-ar crede la prima vedere;

–       în palate găsim numai splendori și bogății, totul sclipește, strălucește în mii de culori vii;

–       minunile și miracolele mai sunt posibile în lumea prinților cu părul de aur;

–       binele învinge răul și ”all’s well that ends well” după care putem dormi liniștiți, prichindei și mai bătrâiori .

Cine sunt oare mai sensibili la ”minuni” și „sfârșit  bun”? Eu cred că noi, cei trecuți de vârsta copilăriei, chiar dacă nu ne place să o recunoaștem întotdeauna. Nouă, tuturor, mari și mici, ne este sete și foame de basme, căci lumea lor ne ajută să evadăm din când în când din cotidianul prea pământesc; avem nevoie de o lume de basm pentru a ne putea destrăma existența în trecerea pe aici. Toți avem nevoie să visăm cu ochii deschiși. Iată unul dintre lucrurile esențiale care nu fac nici o diferență între, cum zicea Michel Sardou în ”La maladie d’amour”, 7 și 77 de ani.

Aș încheia prin a spune că, poate, copiii sunt mai puțin timorati în fața exigențelor societății moderne – a gândi,  a trăi, a iubi, a  munci ca un robot; fără prejudecăți sunt mai curați în visarea lor cu ochii deschiși și deci se bucură mai intens, mai deschis, mai nevinovat. Poate… Ceea ce este sigur este că, după sute de ani, basmele, poveștile sunt apreciate de mic și mare.

Şi, uite-așa, am hotărât în această iarnă – specialiștii spun că va fi una foarte lungă și extrem de grea (Basme, nu-i așa ?!!) – am hotărât deci să vă băsmuiesc în traducere imaginară, precum sonetele lui Vasile Voiculescu, buzoian de-al meu, câte ceva din basmele mai vechi sau mai noi ale lumii…

 

print

 

Vânătorul Verde

Wilhelm Matthiessen

Traducerea: Ioana Chiriță

 

A fost odată un împărat care locuia la marginea pădurii, într-o căsuță simplă,departe de oraș; tatăl lui avusese bani și-i risipise nebunește, iar el era acum sărac, atât de sărac încât, la el, chiar și șoarecii mureau de foame. Ultimele bunuri pe care le mai avusese le vânduse, iar din veșmântul de purpură împărătesc, soția sa croise o rochie pentru fata lor, căci aceasta mergea la Şcoala Normală de fete și voia să se facă învățătoare. Împăratul purta un impermeabil vechi. De altfel el trebuia să se ducă în fiecare zi la primărie. În una dintre dependențele primăriei stătea într-un mic birou și de acolo își dirija împărăția. Toți supușii săi îl iubeau căci era înțelept și drept. Când se ducea uneori la un han ca să bea o cafea și să joace cărți cu muncitorii, pe cât era posibil, îl lăsau să câștige. Şi, uite-așa, deseori se întorcea acasă cu cincizeci, șaizeci de bănuți și pe deasupra mai aducea și o bucată de ciocolată pentru împărăteasă și pentru fiica lor.

Nu departe de el locuia un pădurar care avea trei feciori: doi erau deja la facultate, numai mezinul mai mergea încă la liceu, dar după Paști va trebui să se pregătească și el de facultate. Tatăl său îi zicea necontenit : ”Din tine tot nu iese nimic!” căci ficiorul cel mic făcea numai năzbâtii și deseori chiulea de la școală . În fiecare seară însă, când fata de împărat venea la casa pădurarului după lapte, el o însoțea apoi până acasă. Şi dacă se însera devreme, îi oferea chiar și brațul. Din acest motiv umbla voios cât era ziulica de mare. Drumul trecea în mare parte prin pădure și se pare că pe acolo nu toate erau cum trebuie. Lumea zicea că deseori, printre copaci, rătăcea Vânătorul Verde. Purta un tricorn și la capătul fiecăruia dintre colțuri ardea o luminiță. Mulți oameni care se întâlniseră cu el, se reîntoarseră acasă cu părul încărunțit. Unii erau convinși că vânătorul era bunicul împăratului, bunic care, cât trăise fusese un om rău și furios. Dacă aveai noroc și nu-ți era frică de el, atunci îți arăta nenumărate bogății pe care le ascunsese prin locuri numai de el știute. Fata de împărat nu credea în asemenea arătări. Dar când, la lăsarea serii, trecea cu feciorul pădurarului pe acea înfiorătoare parte a drumului, se făcea că-i e frică și-l strângea mai puternic de braț.

Era aproape de Paști iar cei doi frați studenți veniseră acasă, în vacanță. Se punea întrebarea cine să o ducă seara acasă pe frumoasa fată; se certară din această cauză și, pentru că nici unul dintre ei nu se lăsă mai prejos, se hotărâră să meargă toți trei. Acest lucru îl bucură pe împărat căci studenții îi aduceau câte o țigară bună. După care mai stăteau un timp de vorbă despre toți și despre toate, fie pe prispa casei, fie  în camera de zi. Şi așa ajunseră să pomenească despre Vânătorul Verde, iar împăratul rosti: ”De-ar fi existat măcar un flăcău curajos care să-i ceară să dea socoteală, căci comorile împărăției noastre erau neprețuite.”

Cei trei flăcăi luară bine în seamă cele spuse; nu se gândeau, de fapt, atât de mult la aurul și argintul care erau în paza duhului, cât se gândeau la prințesă. Pentru ei era limpede: prințesa va alege pe cel căruia Vânătorul Verde îi va arăta comorile. ”Dacă s-ar arăta o dată individul !”, își ziceau pe drumul de întoarcere. ”Ah”, rosti cel mai mare, ”ăsta micu (se referea deci la cel mai tânăr dintre frați), este prea prost. Voi duceți-vă acasă, iar eu îmi voi încerca norocul. Astă-seară este așa de întuneric, norii sunt atât de aproape de pământ, o adevărată vreme pentru ăla verde!”

Se duse degrabă în pădure, dar și mai degrabă nu mai văzu nimic nici la doi pași, iar bufnițele huiau peste tot în jurul lui.

Când se ivi luna printre nori, drumul lucea ca argintul, dar în clipa următoare totul redevenea negru ca smoala. Pe neașteptate studentul avu impresia că, prin iarbă, se auzeau pași strecurându-se în spatele lui. Este vântul, se gândi el și nici că se uită în urmă. Dar chiar în acel moment luna apăru printre nori iar el văzu înaintea sa, pe drum, o umbră palidă. Şi auzi din nou, dar mult mai aproape, pași ciudați. În acel moment, pe neașteptate, alături de el se ivi o a doua umbră. Dar luna pieri iară după un nor. ”O fi Vânătorul Verde?”, se întrebă studentul. Simți o suflare rece învăluindu-l și, uitându-se într-o parte, văzu mergând alături de el un bărbat pe cap cu un tricorn la care ardea o luminiță pe fiecare din cele trei colțuri. Pe student îl trecură fiorii și începu să alerge mai repede, dar Vânătorul Verde îl opri. Studentul alergă și mai tare, dar Vânătorul Verde îl opri. Atunci studentul alergă și mai vârtos, dar Vânătorul Verde continua să-l urmărească la stânga sa iar cele trei luminițe nici că se mișcau în bătaia vântului. Studentul o luă pe o cărare lăturalnică, dar vânătorul se ținu după el. Alerga acum ca un apucat prin pădure împleticindu-se de rădăcinile copacilor și călcând prin toate gropile. Luna se ridica din ce în ce spre cer, din frunzele groase ale copacilor cădeau picături mari de ploaie, dar luminile arătării nu se stingeau. Flăcăul era mort de frică și de mult nu mai știa unde se află. În sfârșit, într-un târziu, la răsărit începu să se lumineze, iar clopotele începură să sune.Studentul se găsea la marginea pădurii, iar Vânătorul Verde dispăruse. Jos în vale se zărea un sat total necunoscut, iar flăcăul a trebuit să mai meargă vreo trei ore până să ajungă acasă. Când deschise ușa casei, ai lui beau cafeaua de dimineață. ”Ei, l-ai văzut pe Vânător?”, întrebară frații. Atunci fratele cel mare își scoase pălăria și așa înțeleseră că, în noaptea aceea, părul îi albise.

”Nu mă interesează”, zise al doilea frate în seara următoare, ”acum este rândul meu.” Şi când căzu înserarea, plecă spre pădure. Se făcu și mai întuneric decât în seara precedentă. Nu era nici urmă de vânt iar luna se ascundea după nori. Studentul mergea însă înainte fără teamă până când, deodată, zări printre brazi un licăr. Nu-i decât un copac putrezit, gândi el. Când se apropie însă și putu distinge cu claritate cele trei luminițe, strânse din dinți și se repezi la arătarea care nemișcată stătea în vârful unui mușuroi de furnici și se zgâia la el cu ochi mari ca roțile unei mașini. Studentul trecu pe lângă el alergând cu pași mari și își dădu seama că în jurul lui aerul era ca de gheață. După un mic răgaz se uită în urmă. Şi…arătarea dispăruse. Ușurat, încetini pasul. Dar cine ședea pe vine pe o creangă joasă a unui stejar bătrân, la următoarea cotitură? Vânătorul Verde cu cele trei luminițe ale sale. ”O să vorbesc cu el”, se gândi flăcăul. Dar când se îndreptă spre el, văzu că duhului îi atârna limba din gură, o limbă lată ca o palmă; lucrul acesta i se păru înfricoșător și fugi din nou în pădure. Putea să fugă cât dorea de tare căci când credea că arătarea a dispărut, o vedea din nou ghemuită în fața lui, cu luminițele la pălărie, fie pe un indicator de drum semănând unui croitor așezat picior peste picior, fie sub o cruce veche sau pe o stivă de lemne. Studentul alerga cât putea de tare și brusc recunoscu cărarea care ducea la casa pădurarului. La cotitura pe care o făcea drumul chiar în dreptul unei sălcii bătrâne, scoase un țipăt de groază. În salcie atârna Vânătorul Verde cu o funie de gât, cu luminile la pălărie și cu picioarele legănându-se peste drum. Flăcăul leșină de frică și când, după o vreme, își reveni, văzu că se găsea încă sub salcie. Se făcuse ziuă și arătarea dispăruse. Ajunse fără întârziere acasă, dar și el, în noaptea aceea, albise.

”Acum e rândul meu”, zise mezinul, cu toate că tatăl și mama lui nu voiau să-l lase să se ducă. Seara , când fiica de împărat veni după lapte, încercă și ea să-l facă pe flăcău să-și uite planurile. Dar el își luă pălăria, le ură celorlalți noapte bună și plecă, așa cum făcea în fiecare seară, cu fata. Fără prea multă zăbavă o  luă de braț.

– Nu-ți fie frică, fătucă, zise el, o s-o termin eu cu individul ăsta chiar de-ar avea la pălărie un întreg brad de Crăciun !

–  Lasă-l într-ale lui, răspunse fata de împărat. Tu devii șeful pădurarilor iar eu îți voi fi soție și totul se va aranja așa cum trebuie !

Atunci  el îi fură un sărut și fugi repede în pădure. Printre brazi înaintă el în adâncul pădurii, cât mai adânc, și acolo unde pădurea era cea mai deasă se așeză pe o moviliță. Dar Vânătorul  Verde nu se arăta. Flăcăul auzea strigătele bufnițelor, vântul adia prin cetina brazilor și, până la urmă, tânărul ațipi. Prin somn, auzi departe clopotul care bătea miezul nopții și de îndată se trezi. Foarte aproape de el stătea Vânătorul Verde cu cele trei luminițe ale sale și-l privea pe flăcău cu ochii săi mari, arzători.

–       Ah, tu erai?, zise flăcăul căscând. Hai, stai jos și povestește-mi și mie de ce dai mereu târcoale pe aici cu cele trei luminițe ale tale pe smintita ta de pălărie?

–       Deoarece  există numai trei posibilități de a te ucide; poți alege singur una din ele, răspunse Vânătorul  Verde cu o voce cavernoasă.  Vrei să te spânzur sau să-ti sucesc gâtul sau să pun mâna pe pieptul tău și să-ți transform inima într-un sloi de gheață?

Flăcăul începu să râdă.

–       Ultima,  prieten bun. Hai ce mai aștepti?

Atunci fantoma își puse mâna pe pieptul flăcăului.

–       Nu simt nimic, strigă flăcăul și suflă spre pălărie.

Şi ia te uită, una din luminițe se stinse.

–       Acum nu mai ai decât două, îi strigă flăcăul în batjocură.

Vânătorul  își scoase tricornul și îl privi.

–       Ei drăcie, ce situație iritantă! Pe aceasta nu mai pot s-o aprind niciodată! Acum nu-mi rămâne decât fie să te spânzur, fie să-ti rup gâtul.

–       Ai mai putea aștepta câteva ore? întrebă feciorul. Tare mi-ar plăcea să-ți văd întâi casa.

–       De acord. Hai cu mine, bolborosi Vânătorul Verde și o porni înaintea lui cu pași mari de-a dreptul prin pădure, peste pârloage și bălți, de se zguduia pământul sub el.

În sfârșit, ajunseră la niște ruine, iar Vânătorul  îl conduse jos în adăncuri la lumina celor două colțuri ale pălăriei, pe o scară din piatră aproape prăbușită. Împinse o ușă de fier și se treziră într-o sală mare. În lumina licuricilor, pereții păreau verzi-albaștri. Flăcăul se uită în jurul lui.

–       Este plăcut aici la tine, zise el. De ce umbli ca o arătare prin pădure?

Vânătorul  Verde îl privi cu uimire.

–       Nici eu nu știu de fapt, răspunse , dar așa sunt obișnuit. Iar acum pregătește-te să-ți tai gâtul.

–       Cu plăcere!, răspunse flăcăul întinzându-și gâtul spre înainte și pfff ! stinse și a doua luminiță.

–       Fii cu băgare de seamă!, strigă Vânătorul Verde. N-o să reușesc s-o mai aprind niciodată!

–       Ce păcat!, rosti feciorul; până și copiii o să-și bată joc de tine când te vei rătăci ca o arătare numai cu o singură flăcăruie.

–       O să te spânzur!, zbieră Vânătorul  Verde, căci cum o să-mi mai număr banii numai cu o luminiță?

–       Dacă nu se poate altfel, răspunse fiul cel mic, îți pot da o mână de ajutor. Dar…ai chiar atât de mulți bani că merită osteneala?

–       Oho, oho ! grămezi și iar grămezi!, strigă duhul. Privește!

Şi deschise o ușă în perete. Ca un râu de aur curgeau bani din saci, cufere și dulapuri. Erau, de asemenea, și pietre prețioase, bijuterii, lănțișoare și inele care luceau și sclipeau.

–       Acum hai să numărăm oleacă, zise flăcăul.

–       Ţie îți vine ușor să vorbești, răspunse Vânătorul  Verde. Eu număr de mai bine de o sută de ani și n-am reușit să termin !

–       Hai să începem așa ușurel, propuse flăcăul.

Arătarea se aplecă peste comori iar flăcăul pfff! suflă și ultima luminiță. În aceeași clipă se auzi un tunet puternic, atât de puternic că pereții se zguduiră. Apoi se făcu liniște iar Vânătorul  Verde pieri. La lumina licuricilor flăcăul privi în jurul său. Dar nici urmă de Vânător. Flăcăul se întinse apoi cât era de lung, pe grămada de aur și adormi. Se trezi abia în momentul în care soarele pătrundea printre crăpăturile pereților. Se sculă, își umplu buzunarele cu bani de aur, luă cu sine o coroniță de aur pe care o găsise între timp și urcă pe scară până afară. Când se trezi în lumina soarelui, nu știa nici pe departe unde se afla. Această colină, cu vechile ziduri, cu toate aceste flori și fluturi, n-o mai văzuse niciodată. Cum să găsească el drumul înapoi la vizuina plină cu aur ? Deci, de fiecare dată după ce făcea câțiva pași, lăsa să-i cadă un ban de aur și, după ce a mers el așa câteva ore, pe cărări nebătute, prin pajiști și locuri mlăștinoase, ajunse până la urmă să recunoască pădurea și drumul. În sfârșit, ajunse la indicatorul care  se afla aproape de casa pădurarului . mai întâi însă merse la căsuța împăratului. Fata de împărat stătea la gard; cât fusese dimineața de lungă, ea se uitase în drumul lui.

Şi uite-așa, peste gard, îi luă el căpșorul și-i așeză coronița pe cap. Sosi și împăratul încă în cămașă. Imediat văzu coroana.

–       Ce-mi văd ochii?, strigă el. Nu mai spune, drag băiet, te-a lăsat Vânătorul  Verde să-i vezi comorile?

–       Da, răspunse flăcăul, iar eu i-am stins toate cele trei luminițe ale vieții sale!

Apoi a trebuit să povestească de-a fir a păr toate câte i se întâmplaseră în noaptea precedentă. Mare bucurie fu în familia împăratului. Monezile de aur îi ajutară să regăsească drumul spre ruinele cu pricina unde dădura peste sala plină de aur și pietre prețioase. Împăratul fu nevoit să dea poruncă să se înhame sute de cai pentru a putea transporta comoara în oraș. Era acum mult mai bogat decât toți împărații din împrejurimi.

Mezinul pădurarului deveni șeful pădurarilor iar fata de împărat îi deveni soție. Dimineața devreme sau seara când ea se duce să-și admire trandafirii din grădină, deseori își pune pe cap coroana. Nu de mult oamenii au zărit-o căci chiar și în ziua de azi ea se tot duce prin pădure, în spatele casei pădurarului ca să caute monezi de aur care au mai rămas de pe vremuri.

Şi printre oamenii împărăției mai sunt unii care au găsit și ei un bănuț de aur.

Încălecai pe-o aurită șa și vă tradusei povestea așa!

MIC ŞI-AL DRACU… LA STUTTGART

Posted by Gabriela Petcu On December - 3 - 2013

mic si-al draculuiFlorin ZAHEU

 

Dragi membri, prieteni, colegi, susţinători, simpatizanţi şi suporteri, dragi cititoare şi cititori,  stimat public al Forumului German-Roman Stuttgart, vă invităm din nou la teatru. Teatru evreiesc de stat Bucureşti vă prezintă:

 

vineri 6 decembrie, ora 19:30

spectacolul…

„Mic şi-al dracu…”

după Ion Pribeagu

cu Maia Morgenstern

şi Valentin Roşca

 

„Mic şi-al dracu…” este un dublu recital al celor doi protagonişti: actriţa Maia Morgenstern şi balerinul Valentin Roşca, construit în jurul poeziilor scrise de scriitorul român de origine evreiască Isaac Lazarovici, cunoscut publicului român sub pseudonimul Ion Pribeagu. Versurile jucăuşe şi obraznice din poeziile lui Pribeagu atacă moravurile vremii, care sunt la fel de criticabile acum, precum erau şi în urmă cu 70 de ani, când au fost scrise iar Maia Morgenstern le livrează cu multă pasiune şi elan.

Atât actriţa cât şi balerinul uluiesc spectatorii cu performanţa lor actoricească şi coregrafică, într-un spectacol cu un umor, adesea, pe muche de cuţit, şi dovedesc faptul că se află la vârful măiestriei lor profesionale.

 

„Piesa este o paradă de bancuri, anecdote, poeme, cântece şi dansuri inspirate de creaţia lui Ion Pribeagu, care îl vor face să râdă chiar și pe un specialist în pompe funebre. Nu este un spectacol de amploare, ci unul „mic si-al dracu”.
Pe langa zambetele pe care le va stârni, va provoca şi momente de nostalgie pentru umorul de altadată, pentru muzica de atunci. Spectacolul cuprinde şi multe cuplete de odinioară”, spune Maia Morgenstern.

 

Festhalle Feuerbach / Kärntner Straße 48

(Eingang Grazer Straße / Ecke / Steiermärker Straße)

Stadtbahn – Haltestelle (U6 / U13) “Wilhelm-Geiger-Platz”
Intrare:

20,00 Euro,

15,00 Euro – cu reducere (elevi, studenţi, membri FORUM GERRUM si AGERO)
Rezervări:

Deutsch-Rumänisches Forum Stuttgart e.V.

Fam. Jakob Tel. 0711-8661238

sau  Florin Zaheu Tel. 0711-6493605 si Mobil  01577- 9078470 (18-20)

e-Mail: reservation@forum-gerrum-stuttgart.de

Vă rugăm rezervaţi locurile din timp !

 

Cu sprijinul: 

Hotel – Restaurant – Krone schwäbischen und siebenbürgischen/rumänischen Küche
Zieglergasse 24    70372 Stuttgart/. Bad Cannstatt
Spectacolul se joacă si:

sâmbătă 7 decembrie, ora 20:00

Internationales Theater Frankfurt

telefon (069) 4990980
duminica 8 decembrie, ora 19:00

Gasteig, München (Black-Box)

telefon (089) 548181-81

 

————————————————————

Florin ZAHEU

Vorsitzender / Preşedinte

Deutsch-Rumänisches Forum Stuttgart

Forumul German-Român Stuttgart

http://www.forum-gerrum-stuttgart.de

Hohentwielstr.128, 70199 Stuttgart

Telefon: 0049(0)711-6493605

Fax.: 0049(0)711-1206642 

Mobil: 0049(0)1577- 9078470

E-Mail: zaheu@aol.com

———————————————————-

„Iubirea ca principiu şi ordinea ca fundament; progresul ca scop“

„Liebe als Grundsatz und Ordnung als Grundlage; Fortschritt als Ziel“

Comte

 

Gheorghe Gheorghiu:” Viața mea a fost mereu ca o vacanță…”

Posted by Gabriela Petcu On November - 30 - 2013

Ghe GheCând spui Gheorghe Gheorghiu, spui :”Daca dragoste nu e, nimic nu e!”.

Gheorghe Gheorghiu, mesagerul dragostei, un trubador veșnic îndrăgostit de fumos și de viață –  Gigi, cum îi spun prietenii – a rămas același romantic incurabil, un menestrel sensibil al secolului XXI, a cărui muzică unește suflete, răscoloste nostalogii și stârneste pasiuni .

 Muzică artistului Gheorghe Gheorghiu a cărui carieră  muzicală a trecut de borna cu numărul 35 are  un mesaj simplu: dragostea pentru oameni. Gigi  își păstrează același timbru vocal cald și sensibil care l-a consacrat și care continuă să bucure sufletele românilor  “înfometați”  de muzică de calitate. 

 În fiecare vară, Gigi își mută  “ambasada” în Olimp, la Cireșica, unde alături de alți cunoscuți interpreți de muzică ușoară  încânta inimi, alină suflete și aduce câteva ore  de  bucurie celor care au decis să își încheie seară (și bine au făcut) pe terasă de la Cireșica – o locație paradisiaca  aflată pe buza Mării Negre. Recent am avut plăcerea să mă reîntâlnesc cu Gigi, un prieten bun, ocazie cu care am realizat interviul de mai jos….

  …

Gigi, te salut cu prietenie şi mă bucur să te regăsesc, Ce mai face trubadurul inimilor veşnic îndrăgostite?

Viorel, te salut şi eu, cu aceeaşi aleasă prietenie. Trubadurul, cum frumos îi spui tu, face ce a învăţat el mai bine, şi anume: cântă peste tot. Şi, întotdeauna, cântă pentru inimile îndrăgostite, dar şi pentru inimile aflate în căutarea acestui sentiment superb şi unic: dragostea! Şi voi continua să cânt, până când dragostea va înceta să mai existe…(râde)

 

Într-un interviu cu tine, de acum vreo doi ani, ocazie cu care ne-am întâlnit în State, în Sacramento îmi spuneai că: “Viaţa mea e ca o vacanţă”. Chiar aşa?

Viaţa mea a fost mereu ca o vacanţă… Şi asta pentru că bunul Dumnezeu aşa mi-a organizat întreaga viaţă, aşa cred ca mi-a fost destinul, un destin pe care nu l-aş schimba pentru nimic în lume…şi cum să nu fie o vacanţă perpetuă…dacă nu-s la mare, sunt la munte, dacă nu-s nici la mare, nici la munte, sunt în …ţările calde.(râde).

 

Gigi in San FranciscoPe unde poate fi găsit Gigi Gheorghiu în viitorul apropiat?

Vara asta, “copilăresc” la Venus…(râde). Aici, voi sălăşlui mai bine de 4 luni….până când toamna îşi va cere drepturile. Apoi, iarna, mă retrag la munte, mai precis la Bran, unde pe 1 ianuarie îmi voi sărbători şi ziua mea de naştere. De ziua îndrăgostiţilor (Valentine’s day- n.a), pe 14 februarie, voi avea concerte în Irlanda, la Dublin.Urmează perioada dedicată femeilor,

1-8 Martie, cand voi avea mai multe spectacole în care se va celebra femeia,fie ea iubită, soţie, fiică sau…soacră.(râde). Şi, ca de obicei, de 1 Mai, voi reveni la reşedinţa mea de vară, în Olimp, la Cireşica….şi tot aşa, se reia ciclul vieţii mele…o vacanţă fără de sfârşit…(râde)

 

Când mai revii în State?

Cred că în primăvară am să dau o fugă în “ţara lui bine”(râde). Aş vrea să mă întâlnesc cu Igor, prietenul şi orchestratorul meu din New York, cu care voi lucra la un album nou.Nu pot să fac o haltă în State, fără să îmi văd cel mai frumos cadou făcut de Dumnezeu, fata mea, Andra,care locuieşte pe lângă tine, în California. Apoi voi face un tur de forţă pentru a-mi vizita prietenii împrăştiaţi pe tot cuprinsul Americii….la Chicago, în Las Vegas, Florida şi New York. Voi încheia periplul de peste ocean cu o “fugă” în Canada….

 

Gigi si Andra, la CiresicaFiica ta, o frumuseţe de fată, locuieşte în America….cât de des revine în România? Se simte mai ataşată de România sau de State?

Fiica mea, Andra, a fost în Romania anul acesta, de Paşte şi am petrecut împreună 10 zile de vis.Deşi, îi place mult România, ea se simte mai ataşată de America, doar a crescut acolo de mică şi s-a acomodat foarte bine, Revine însă, în România, cu mare plăcere şi întodeauna se simte minunat….şi cum să nu se simtă minunat, dacă tatăl ei, îi face toate poftele….(râde)

 

Care este secretul longevităţii tale? Cu dragostea cum stai?

Am să-ţi fac o confidenţă şi am să-ţi spun secretul meu, dar te rog să rămână între noi(râde)….Secretul meu este faptul că nu am niciun secret! (râde). Ştiu că aici, te referi la partea artistică, şi îţi pot spune că am fost foarte atent la versurile pe care le-am scris. Am vrut doar versuri curate, sincere, care să aibă substanţă şi în care să se regăsească foarte mulţi şi în general toţi spun că parcă am scris cântecele despre viaţa lor, acesta este secretul…! Feedback-ul pozitiv pe care l-am primit este răsplata mea cea mai mare; foarte mulţi îmi spun că parcă aş fi scris aceste versuri pentru ei…dacă vrei, poate fi acesta, acel secret de care aminteai.

Cât despre capitolul dragoste, îţi pot spune că stau bine. Chiar foarte bine! Singura mea reclamaţie ar fi că România are prea multe frumuseţi naturale, care vor să fie iubite. Este foarte greu, dar mă străduiesc.(râde)

 

An de an revii la Cireşica…o locaţie superbă….pe care am vizitat-o anul trecut şi pot spune că, într-adevăr, este un mic paradis estival. Ce te atrage acolo?

Pentru mine Cireşica şi Familia Minca (patronii complexului Cireșica – n.a)  sunt ceva foarte special. Este ca a doua mea casă, a doua mea familie..şi, sincer îţi spun, foarte rar întâlneşti în acest domeniu, oameni atât de curaţi sufleteşte şi care sunt foarte corecţi şi împart tot ce câştigă.Toţi care vin la “Cireşica” pleacă de la noi foarte mulţumiţi şi cu promisiunea că vor reveni şi la anul. Ajunsi acasa, povestesc prietenilor si aşa se duce vestea..astfel, an de an, avem din ce în ce mai mulţi turiști care ne calcă pragul…

 

Daca ai avea din nou 20 de ani, ce ţi-ar fi plăcut să faci? Tot muzică?

Răspunsul este foarte simplu: tot muzică! Nu cred că aş putea face altceva, nu aş putea supravieţui fără muzică, dar, după cum ştii, destinul le aranjează pe toate. Cine ştie, poate aş fi putut să fiu un sportiv de performanţă,….nu poţi să ştii! (râde)

 

Gigi cu AndraPasiuni? Plăceri?

Am multe pasiuni, însă, la loc de frunte aş putea spune că cel mai mult îmi plac maşinile şi călătoriile…să văd lumea şi să cunosc şi alţi oameni, din alte zări….Cât despre plăceri….fetele frumoase!(râde). Îmi mai plac vinurile bune şi alese….şi, of course, acest drog virtual… numit Facebook.

 

Ce îţi place cel mai mult în State? Cum ţi se par românii de acolo?

În State îmi place atitudinea oamenilor de acolo! Sunt mult mai relaxaţi, zâmbesc foarte mult şi sunt foarte optimişti. Mentalitatea asta foarte sănătoasă este contagioasă şi te face să te simţi bine în compania lor. Românii pe care i-am întâlnit sunt oameni deosebiţi care, de fiecare dată când am concerte, sunt prezenţi în număr mare…dovada că sângele apă nu se face…dorul rămâne ….dor!

 

Care este, în opina ta, cel mai frumos oraş din ţară şi de ce? Cât de des revii în locul unde te-ai născut?

Ha, ha, ha! M-ai întrebat pentru că ştiai cum am să răspund: Braşov! Nu numai pentru că m-am născut şi am copilărit acolo, dar şi pentru că oamenii sunt parcă dintr-un alt aluat: mai buni, mai deştepţi şi mai frumoşi la suflet! Sper să nu supăr pe nimeni, dar asta e părerea mea….Cât despre zona şi locurile din Braşov, nu am întâlnit încă pe nimeni căruia să nu îi facă plăcere să viziteze această perlă montană a României – Braşovul! Revin la Braşov, cât de des pot. Chiar îmi pare rău că nu mi-am făcut permanent reşedinţa la Braşov.Am cumpărat o casă mare, dar la Buftea…nu ştiu ce a fost în capul meu. Oricum, şi Buftea este frumos, dar sincer orice comparaţie cu Braşovul este inutilă…nu degeaba a fost declarat cel mai frumos oraş din România. Românii ştiu de ce…(râde)

 

Până în toamnă vei fi la Cireşica…care ar fi motivele pentru care lumea s-ar înghesui pentru un loc pe terasă la Cireşica?

Cireşica este Raiul pe pământ, şi asta nu o spun numai eu.Aici, la Cireşica, se desfăşoară un program artistic de excepţie cu artişti de prima mână: Mirabela Dauer, Raul, George Rotaru,

Condurache, Doru Tufiş şi subsemnatul. De asemenea avem un balet de excepţie: baletul Cireşica! Reclama cea mai bună ne-o fac turiştii care, seară de seară, se înghesuie pentru un loc la masă, pentru a savura un spectacol de cea mai bună calitate. Serviciile sunt pe măsură, adică de 5 stele…mâncarea şi băutura, de asemenea, sunt la înălţime. Atmosfera este foarte relaxantă şi propice şi, cred eu, este locul perfect unde îţi poţi încheia o seară pe litoral.

 

Un mesaj pentru cititori…

Îi iubesc pe toţi şi îi aştept pe parcursul verii, aici, la Cireşica, în Olimp. Nu vor regreta…le doresc să iubească şi să fie iubiţi,…pentru că, nu-i aşa, unde dragoste nu e, nimic nu e!

 

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

JURNAL DE VACANŢĂ 2013 (2), (3)

Posted by Gabriela Petcu On November - 27 - 2013

RG 4NOV2013 AGeorge ROCA

 

CĂLĂTORIA: ZBORUL DE LA SYDNEY LA SINGAPORE.

 

A pleca din Australia, sau spre Australia nu este aşa de simplu! Trebuie să ţinem cont în primul rând de distanţă enormă pe care o parcurgem. Dacă aplicăm paradigma celor care lucrează în turism: „as the crow flies” (precum zboară cioara!) – adică în linie dreaptă, constatăm că de la Sydney la Bucureşti – luând-o spre nord-vest – sunt aproximativ 16.000 de km. Ştim că avionul parcurge itinerariul său zburând în zig-zag, decolând şi aterizând pe aeroporturi bine stabilite, dar care prelungesc distanţă de voiaj uneori până aproape de 20.000 de kilometri. Prezint câteva scenarii: Sydney-Singapore-Helsinki-Bucureşti (6.300km + 9.750km + 1.750km = 17.800km), Sydney-Seul-Frankfurt-Bucureşti (8.300km + 8.550km + 1.450km = 18.300km), sau Sydney-Shanghai-Londra-Bucureşti (7.900km + 9.200km + 2.100km = 19.200 km). Dacă o iei de la Sydney spre nord-est, via America, atunci parcurgi mult mai mare distanţă. Un exemplu: Sydney-Auckland(Noua Zeelandă)- Honolulu(Hawaii)-Los Angeles-New York-Londra-Bucureşti (2.200km + 7.050km + 4.100km + 4.000km + 5.600km + 2.100km = 25.050 km). Iertaţi-mi vă rog cifrele şi statistica dar am vrut intenţionat să subliniez lungimea în kilometri a distanţelor pentru a arăta temerarilor conquistadori români care doresc să ajungă până în Ţara Cangurului că nu e chiar aşa de uşoară această călătorie! Să fie pregătiţi, să ştie ce-i aşteaptă! În cei 31 de ani de când mă aflu pe tărâmurile australe am bătut toate drumurile aeriene spre România. Şi nu a fost… nici ieftin la buzunar şi nici uşor de suportat fizic.

 

Să nu uităm că între cele două capitale despre care vorbim, Sydney şi Bucureşti, dacă o luăm spre Asia, trebuie să trecem aproximativ 7(+2) fusuri orare. Deci diferenţa dintre Bucureşti şi Sydney poate fi între 7 şi 9 fusuri orare, în concordanţă cu reglările de trecere la ora de vară sau la cea de iarnă. Când la Sydney este ora 11:00 dimineaţa la Bucureşti poate fi ora 4:00 noaptea (vara) sau 2:00 noaptea (iarna). Am insistat şi cu această explicaţie pentru a scoate la iveală impactul pe care îl are asupra organismului uman schimbările bruşte de fusuri orare. Să nu uităm că atunci când la Sydney este miezul zilei în Bucureşti este noapte… Când ajungi, la destinaţie, chiar dacă este zi, ai o senzaţie profundă de somnolenţa, de care nu poţi scăpa decât după o acomodare treptată de câteva zile…

 

Doi. Aş mai vrea să discutăm puţin şi despre timpul parcurs între cele două puncte. Informându-ne de pe internet aflăm estimativ că distanţa dintre Sydney şi Bucureşti ar putea fi parcursă în 19 ore şi 26 de minute. Dar va mai curge multă apă pe Dâmboviţa până vor exista curse non-stop între Sydney şi Bucureşti. Aşa că trecem la realitate. Timpul de zbor se calculează pe segmente. Zbor direct, deci fără escală, între Australia şi Europa nu există deeocamdată. Au fost câteva experimente făcute de defuncta companie Concorde, dar au fost abandonate destul de repede. Primul zbor de la Londra la Sydney a fost efectuat pe data de 13 februarie 1985 şi a durat 17H30. Deci nu a fost o performanţă fantastică! Excentricul patron al companiei aviatice Virgin Airlines, sir Richard Branson, declara recent că noul prototip de avion Virgin Galactic SS2 va executa distanţa dintre Sydney şi Londra în 2H30. Două ore şi treizeci de minute! Aşa da! Primul zbor comercial va fi executat în aproximativ 15-20 de ani. Preţul unui bilet: 60 de mii de lire sterline. Ieftin ca braga!

 

Dar să ne reîntoarcem la realitate! Conform informaţiilor din textul itinerariului emis de agenţia de turism de la care mi-am cumpărat biletul constat că de la Syndey la Singapore voi călători cu compania australiană Qantas Airways Limited, cu un avion Boeing 747-400 Longreach – Jumbo Jet (524 de locuri) care va efectua zborul în 8 ore şi 10 minunte. De la Singapore la Helsinki vom face 12 ore zburând cu un avion Airbus A340-300 (300 de locuri) al companiei finlandeze Finnair, iar de la Helsinki la Budapesta aproximativ 2 ore şi douăzeci de minunte cu un avion Airbus A320 (150 de locuri) tot al companiei Finnair. De la Budapesta la Oradea, călătoria pe şosea se va face cu un microbuz (hai să-i zicem Mercedes) cu 9 locuri, al companiei Rotexim, în aproximativ 4 ore şi 30 de minunte. Total: 8H10 + 12H00 + 2H20 + 4H30 = 27 de ore. Returul spre Australia va fi aproape similar. De asemenea trebuie să ţinem cont de câte ore vom sta în tranzit prin aeroporturi. Durata escalelor: „Changi” Airport Singapore = 4H15, „Vantaa” Helsinki Airport = 2H55, „List Ferenc” Repülőtér Budapest = 0H50. Total: 8 ore! Adăugate la cele 27 de ore de zbor avem un total de 35 de ore de călătorie! Să nu uităm că de la domiciliul australian din Sydney până Aeroportul Internaţional „Kingsford Smith” faci aproape o oră cu maşina, plus că trebuie să fii prezent acolo cu două ore înainte pentru „check in”… şi astfel expandam totalul orelor de călătorie din pragul casei până la punctul de destinaţie cu încă 3 ore. Deci 38 de ore! Cam mult… Dar din păcate nu ai altă alternativă mai rapidă. Unele itinerare întortochiate sunt construite cu o durată şi mai lungă. De aceea consider că o escală undeva spre mijlocul distanţei este necesară. Eu am ales Singapore! Am să fac o întrerupere de o zi. De fapt de 28 de ore şi 15 minute. Mă voi odihni, voi face un duş… şi voi vizita  minunatul oraş-stat. Cu bateriile încărcate voi porni în partea a doua a călătoriei.

 

***

Sâmbătă, 7 septembrie 2013. Start! Începem călătoria… aşa-zisul salt (de) la Antipozi! Nu am emoţii. Sunt obişnuit… Emoţii au cei pe care îi lasa acasă… Deşteptarea la ora 8:00 dimineaţa. Să nu uităm, azi sunt alegeri federale australiene. Lupta acerbă între laburiştii de la putere şi liberării din opoziţie. Ne-am decis să votăm la aeroport. Ne-am informat şi am aflat că e o secţie de votarea şi acolo… Dacă nu ne prezentăm la alegeri vom fi amendaţi. Aşa e aici! Nu vrei să votezi plăteşti! Şi consider că aşa este normal. A-ţi vota conducătorii şi pe cei care se ocupă de treburile statului, consider că este o obligaţie a fiecărui cetăţean. Chiar dacă unii se bat cu democraţia în piept spunând că nu au cu nimic de-a face cu acest mecanism şi că ei nu pot să influenţeze cu nimic evoluţia politică a ţării. Că… „Vin ai noştri, pleacă ai noştri”! Mulţi mioritici nu se prezintă la vot de lene sau de fiţe, dar apoi tot domniile lor ţipă „Jos guvernul” sau „Jos prezidentul”! Aşteaptă „para mălăiaţă” care să le rezolve problemele democraţiei şi prosperităţii, dar prin pasivitatea lor nu vor să mişte un deget pentru a-şi alege conducătorii. Veşnic Gică-Contra! În România niciun conducător nu a fost bun! De la Cuza la Băsescu! De ce oare? Pentru că nu am fost uniţi. Nu am avut educaţia unităţii naţionale. Nu cântăm la unison… Îi lăsăm pe alţii din afara perimetrului naţional să ne conducă ţara, să ne rezolve inclusiv problemele interne. A merge la vot este o datorie cetăţenească, înseamnă a-ţi exprima legal dorinţa de a avea conducătorul sau liderul dorit. Vox Populi – Vox Dei! De aceea votul ar trebui să fie obligatoriu şi în România!

 

*

Un duş şi o cafea mă pun pe picioare. Sunt gata de drum. Valizele sunt pregătite de două zile deja. Una mai mare de 23 de kilograme, şi una mai mică de 10 kilograme. Mai am cu mine o gentuţă cu acte, medicamente şi o trusă de toaletă. Mai dau o privire prin casă, mă uit în fugă la ştirile australiene de la televizor, apoi un breakfast (mic dejun) şi la ora zece fix chemăm taxiul. Scoatem valizele pe trotuar deoarece aici taxiul vine prompt, la câteva minute de la chemarea telefonică. Aşa a fost şi de data asta… Apare de după colţul străzii un taximetru nou-nouţ (aşa pare…) curat-curat. Din el sare un driver chinez, nu mai înalt de un metru jumate, pune mâna pe valiza cea mare şi cât ai zice peşte o şi îndeasă în portbagaj, apoi o saltă pe cea mică deasupra celeilalte şi în două secunde e din nou la volan. Întreabă direct: „Ai’pot?”. „Yessss, răspund eu, to airport… please”. Plutim pe şosea spre Aeroportul Internaţional „Kingsford Smith”, din Sydney. Nu fentează şi nu face ocolişuri pentru a lungi drumul şi pentru a încărca nota de plată. Ne duce pe drumul cel mai scurt. Mai schimbăm câte o vorbă, cu toate că-l înţeleg destul de greu în engleză. Aflu că e doar de trei ani aici. Discutăm de alegerile australiene de azi… Îmi spune că va vota cu actualul prim-ministru Kevin Rudd pe care îl simpatizează pentru că vorbeşte foarte bine limba chineză. Şi mie mi-e foarte simpatic! Mă întreabă de unde sunt de origine. Îi spun că… din România. „Lumeinia, naiz cantli” pronunţă el, vroind de fapt să zică „Romania, nice country”. Cinezii nu prea ştiu să pronunţe litera „r”. Devine şi mai prietenos! „Chinezii iubesc românii!”, mi se destăinuie. Ma intreb în mintea mea care o fi motivul acestei afinităţi inter-etnice… Ştiu că şi românilor le plac chinezii. Oare or fi reminiscenţe de pe vremea lui Nea Nicu când relaţiile noastre cu China erau excelente!?

 

Ajungem la aeroport la secţia „Plecări”. Cu aceeaşi dexteritate îmi descarcă bagajele, îşi ia contravaloarea cursei şi dispare… Desigur în căutarea altor clienţi. Intrăm în vasta sală de „Departures”. Lume multă. Mă uit pe panourile de afişaj electronic. Văd că cursa mea este la standul D23. Mă aşez la rând. Peste vreo 10 minute îmi vine rândul la ghişeu. O australiancă blondă, amabilă foc, îmi face semn să pun valiză mare pe banda rulantă din dreapta ei care are funcţia de cântar şi transportor pentru bagaje. Mai uit la monitor: 22 de kilograme şi 800 de grame. Apoi simpatica domniţă îmi cere paşaportul. Bilet nu am… deoarece nu mi s-a dat de la agenţie! Doar un cod pe itinerariul tipărit. Dă din cap şi îmi spune să nu îmi fac probleme deoarece înseamnă că biletul meu este electronic. Ia paşaportul australian, se uită la poză, la mine, apoi la datele de pe el, înregistrează ceva în computerul din faţa ei şi îmi dă un boarding pass până la Singapore pe care scrie: „ROCA/George Mr, Qantas Airways, Sydney-Singapore, Flight QF5, Date 07 SEP, Class Economy, Seat 75G, Gate 10, Boarding Time 12:25”. Uşor de citit şi de înţeles pentru toată lumea. Este ora 11:20. Direcţia spre secţia de votare! În şapte minunte – atât a durat aşteptatul şi completarea buletinelor de vot – ne-am făcut datoria cetăţenească! Good luck Mr. Rudd! Cu dânsul am votat şi eu!

 

Mai avem timp de o cafea. Căutam prin apropiere o cafenea, ne aşezăm la o masă şi comandăm câte un cappuccino. Între timp primesc de la familie ultimele instrucţiuni: „Să ne dai de ştire când ajungi Să ne scrii mesaj pe facebook de la Singapore Şi de la Helsinki, şi de la Budapesta, şi… Ai grja de acte, de bagaje… Ai grijă de tine! Nu uita…” Peste vreo 20 de minute rămânem cu ceştile goale… ne îmbrăţişăm, ne luăm rămas bun. Eu o iau spre sală care duce la „Gates”, adică la porţile de plecare. Cu valiza de mână trasă pe rotiţe o iau la pas grăbit pe un coridor intortochiat, apoi nimeresc într-o încăpere mare unde fac slalom printr-un labirint de stâlpişori nichelaţi, legaţi între ei cu nişte benzi textile – pentru a nu te abate din drum – apoi ajung la nişte cuşti de sticlă – unde scrie „Controlul paşapoartelor”. Stop! Dau paşaportul la control după care nimeresc în faţa unul agregat de securitate care îmi cercetează în amănunţime bagajele de mână la raze X. În faţa mea un fel de poartă „spre viitor” fără uşă, care seamănă cu un arc de triumf. Un flăcău cu un aparat ciudat în mâna mă invita să trec prin poarta respectivă. Se aude un ţiuit şi cerberul mă fixează într-un pătrat desenat pe duşumea şi începe să mă maseze pe tot corpul ba cu aparatul, ba cu mâinile. În fine, ajunge la curea… De acolo, de la metalul cataramei acesteia, pornea originea ţiuitului. Mă pune să scot cureaua… să scot şi pantofii… Le aruncă într-o lădiţă de plastic, trece totul la control prin maşina minune şi gata… Mate, you can go now! Îmi face semn că totul e în regulă. Îmi pun centura la pantaloni, mă încalţ, îmi iau valiza de mână şi gentuţa cu acte şi grăbit intru în sala de tranzit. Mai am timp suficient ca să ajung la incăperea de unde vom fi dirijaţi spre avion şi de aceea mai dau un ochi pe la unul din magazinele Duty Free. Îmi plac electronicele, aparatele de fotografiat, ceasurile. Mă informez asupra ultimelor apariţii prin amabilitatea unui vânzător elegant, înbrăcat la şapte ace. Apoi trec prin secţia de cosmetice, marochinărie, bijuterii şi dezinteresat de toate minunile care mi-au ieşit în cale caut Gate 20, adică poarta de plecare. O găsesc destul de repede.

 

Time: 12:00. M-am încadrat perfect în timp! Mă aşez la rândul format, cu paşaportul şi cu boarding pass-ul în mână, şi nu după mult timp, trecând printr-un coridor tip armonică, mă trezesc la uşa avionului unde sunt întâmpinat de două stewardese simpatice care îmi urează „Welcome aboard” şi îmi indică direcţia locului de pe boarding pass. Locul meu, 75 G, este situat pe ultimul rând din avion! Nu mă deranjează, mai ales că dă spre culoarul dintre două rânduri de scaune. Îmi pun bagajele în compartimentul de deasupra scaunului meu şi îmi pregătesc centura de siguranţă… Avionul se umple cu lume până la refuz. Toate locurile ocupate. 524 de călători-zburători. Parcă am specificat mai sus numărul lor. În stânga mea se aşează o domnişoară tinerică, slăbuţă, cu o faţă tristă. O salut, murmură ceva printre buze, se aşează şi observ cu coada ochiului că îi curg lacrimile şiroaie… Ei, cine ştie ce idila, sau poate dramă a lăsat în urmă. Caut să nu o deranjez, uitându-mă pe culoarul din dreapta mea. Nu după mult timp suntem anunţaţi să ne legăm centurile de siguranţă deoarece decolăm, ceea ce se şi întâmplă… Lin, fără probleme, ne trezim în aer! Motoarele avionului torc precum pisicile sănătoase, doar domniţa de lângă mine, vorbă lui nea Mitică Bolintineanu, „plânge suspină că o garofiţă…”! O întreb, pe englezeşte desigur, dacă e „alright”… Se uită la mine cu nişte ochi roşii de plâns, nu îmi răspunde şi dă apă la şoricei în continuare. O las în pace cu necazul ei! După o jumătate de oră de zbor suntem anunţaţi că putem să ne dezlegăm centurile. Aşa facem cu toţii. În tot avionul se aude numai „clic-clic-clic-clic…” sau mai bine zis „declic”. Lumea se animează, începe să murmure… Personalul de bord aleargă pe culoare… Un du-te-vino, simpatic, acompaniat de zâmbete profesionale şi uniforme frumoase… cu motive aborigene.

 

Degeaba! Domnişoară din stânga mea plânge în continuare… Plânge parcă şi mai tare. O stewardeză ne aduce câte un pacheţel de alune şi un pahar cu apă. Binevenite! Pentru mine doar… Vecinica nu se atinge de nimic… Nicide apă, nici de alune… Iau o revistă şi încep să citesc, apoi deschid televizorul din faţa mea şi caut un program de ştiri pentru a vedea ce se mai întâmplă prin lume. Channel 9 Australia: „La alegeri, laburistul Kevin Rudd, actualul prim-ministru, pierde vertiginos! Se pare că noul primministru australian va fi liberarul Tony Abbott”. Ce să zic? Îi urez în gând câştigătorului, fără nicio undă de ranchiun, să fie sănătos, isteţ, reconciliant şi să conducă bine Australia! That’s it! Aici,  politicienii, nu se prea denigrează unii pe alţii precum cei… de ştim noi unde! Se critică, dar nu se fac de fecale! Sunt mai eleganţi! Nu există nici înţelegeri de coabitare… În fond, şi opoziţia şi cei de la putere au tot interesul să meargă treaba bine spre posperitatea ţării şi a poporului lor. „Advance Australia Fair”! Aşa se numeşte şi imnul naţional… Avansează Australia cinstit! Aşa a spus compozitorul Peter Dodds McCormick: „În joyful strains then let us sing, Advance Australia fair”. Adică să fim corecţi şi drepţi în evoluţia noastră…

 

Fătuca cea necăjită… e tot înecată în lacrimi! Mă chinuie şi pe mine, deoarece mi-e milă de ea. Oare de unde o mai fi având lichid lacrimal… căci de paharul de apă nu s-a atins încă? Un miros de mâncare îmi gâdilă senzorii olfactivi. Lângă mine se opreşte un cărucior încărcat cu băuturi. Pe această cursă băuturile alcoolice sunt gratuite. Comand un coniac mic – franţuzesc desigur – şi un pahar de apă carbogazoasă. Simt o senzaţie de bine, de mulţumire. După puţin timp apare un alt cărucior care oferă mâncare – la alegere: „Chicken curry, or Beef gulash?”. Aleg gulaşul! Sună mai de-acasă… Vecina refuza orice mâncare… Stewardeza o întreabă şi ea dacă se simte bine. Îi lasa totuşi tăviţa cu mâncare pe măsuţa din faţa ei. În sfârşit o văd – cu coada ochiului – că inspectează conţinutul – bea o înghiţitură din sucul de portocale, apoi ia prăjitura şi o mănâncă încet… Lacrimile se preling în continuare… Îi ofer şi prăjitura mea. Se uită la mine cu nişte ochii mari, albaştri şi rotunzi, dar mânjiţi de rimelul scurs… îmi mulţumeşte, îmi zâmbeşte vag şi mă refuză desigur. Mă aşteptam. După care îmi spune: „Vă rog să mă scuzaţi… nu aş vrea să vă necăjesc şi pe dumneavoastră cu plânsul meu!”. Îi răspund că nu mă necăjeşte, dar dacă pot să o ajut cu ceva să îmi spună. „Acum e prea târziu pentru orice ajutor” replică tânăra domniţă şi începe iar să producă lăcrimioare. Tac! Nu vreau să o mai deranjez… dar tot ea mă întreabă unde călătoresc… Îi spun că în România. O întreb şi eu la rândul meu. Aflu că e din Estonia! Apoi o întreb câţi ani are. „18”, îmi răspunde… şi iar îi dau lacrimile. Caut să leg o conversaţie cu ea… deoarece am observat că distrăgând-o de la gândurile ei intime se (mai) opreşte din plâns. O întreb ce a făcut în Australia? La care începe să plângă în hohote de se „rupea cămeşa” pe ea. Îmi răspunde printre sughiţuri: „Am făcut multe rele. Acum mă duc acasă, să suport consecinţele”. Incerc să o liniştesc din nou. Devine mai vorbăreaţă. Ne prezentăm. Îmi spune că o cheamă Külli. De fapt un diminutiv de la Küllike. Posibil o derivaţie de la Iuliana. I-am spus că în limba maghiară există un nume similar, Julika sau Juliska, cu diminutivul Juli. Şi astfel demonstrăm legăturile ancestrale estono-fino-ugrice. Îi mai spun că în urmă cu câţiva ani am vizitat şi eu frumosul oraş Tallinn. Mă întreabă ce mi-a plăcut mai mult acolo. Îi spun că mi-au plăcut oamenii, oraşul vechi cu clădirile sale instorice, Catedrala Alexander Nevsky, bucătăria estonă… Tallinn e un oraş medieval bine conservat şi în zilele noastre! O întreb de ce unii estonieni îi mai spun capitalei lor, Reval!? Îmi răspunde că… din patriotism! E denumirea veche a oraşului. Aşa s-a numit până înaintea primului război mondial. Discutăm vrute şi nevrute… doar ca să ne omorâm timpul. Uită să mai plângă, doar din când în când scoate câte un suspin adânc. O îndemn să mănâce şi să bea neapărat  apă. În avion te deshitratezi foarte repede din cauza depresurizării. Külli bea puţină apă, dar de mâncare nu se atinge… Îmi dă totuşi o explicaţie. Dacă mănâncă, îi este frică să nu vomite! Interesant! Situaţie dramatică. Oare ce boală o avea! Pare o tânără sănătoasă! Parcă îmi ghiceşte gândul şi îmi spune brusc: „Sunt gravidă şi deseori îmi este tare rău, aşa că dacă o să îmi vină să vomit vă rog să mă lăsaţi să trec cât mai repede spre toaletă… O asigur că aşa voi face! Îmi spune un „mulţumesc“ abia şoptit. Se întoarce cu spatele la mine şi iar începe să plângă. Mi-e tare milă de biata fetiţă. Nu vreau să o sâcâi. Au trecut mai bine de 3 ore de când suntem colegi de zbor şi ea plânge în continuare… Caut să-i distrag atenţia de la gândurile ei înlăcrimate. Îi povestesc de România, dar văd că nu e prea interesată. Apoi trec la Australia. Aici e cuiul lui Pepelea! Külli începe din nou să plângă în hohote. Mamă-mamă, ce-o fi păţit acolo!? Încep să o descos dacă a avut un accident, dacă i-a murit cineva acolo. Îmi răspunde că în Australia… i-au murit… speranţele. Încet, încet începe să mi se confeseze. Devenim prieteni. Îmi povesteşte drama ei…

 

Küllike copilărise în orăşelul Pirita, o localitate adiacentă capitalei estone. Acolo  locuieşte lumea bună. Casele sunt frumoase, elegante iar oamenii, manieraţi şi educaţi. Distanţa din centrul orăşelului până în centrul capitalei este de aproximativ 10 kilometri. O cunoaşte bine, deoarece încă de la vârsta de 8 ani a făcut naveta până la Şcoala de Artă care era situată undeva în oraşul vechi. Apoi, a continuat, la faimosul Liceul de muzică şi balet din Tallin. Mi-a povestit despre impunătoarea clădire a şcolii, de păduricea din curtea acesteia, de cărările ascunse de acolo, de colegii ei… de arhitectul austriac Thomas Pucher care construise moderna clădire în urmă cu câţiva ani. La început făcuse balet, apoi trecuse la secţia de muzică, specialitatea pian. Având talent, câştigase deseori apaluze, diplome, ba chiar şi bani din concertele pe care le dăduse cu şcoala sau în particular. Iubea acel loc, îi era dor de el, dar nu mai vroia să se reîntoarcă acolo. Îi era ruşine! Îl trădase! O parte din drama fetei era şi acolo… o parte se petrecuse în Australia, la Sydney. Era singurul copil al părinţilor ei… Mama era cercetătoare în domeniul chimiei, iar tatăl medic. Medic chirurg. Părinţi veşnic ocupaţi cu munca lor… unde străluceau, iar ea veşnic singură şi cu cheia de gât. Într-o zi, în urmă cu mai bine de un an a cunoscut pe Facebook un băiat din Australia. La început s-au tatonat, apoi s-au împrietenit şi s-au îndrăgostit. El terminase facultatea la Sydney şi lucra la o renumită firma de experţi contabili. Îi spusese că are 25 de ani. Apoi s-au văzut pe Skype. L-a plăcut! Era frumos, bronzat, atletic chiar. Prototipul sportivului australian. Idila a continuat, relaţiile s-au strâns… curiozitatea, dragostea şi dorul de aventură au devenit insuportabile, până într-o zi când s-a decis să plece la el în Australia. Le-a spus părinţilor câte ceva despre „proiectul“ ei, dar aceştia nici nu au vrut să audă… I-au replicat destul de răstit că mai are timp să cucerească lumea şi că deocamdată să se ocupe de studiile ei! Nici nu au mai vrut să o mai asculte în continuare… O durea sufletul, ar fi vrut să aibă un om apropiat lângă ea… iubitul de la Sydney. Nu mi-a pronunţat niciodată numele lui, de parcă nu ar mai fi existat. Eu eram cu urechile larg deschise. Mă fascina naraţiunea ei. Era o bună povestitoare. Am sfătuit-o chiar, să se apuce de scris.

 

A continuat să povestească… Într-o zi, prin lună martie a acestui an, cu câteva luni înainte de bacalaureat… şi-a făcut un plan cu iubitul ei australian. Îi va face o vizită la Sydney. Îl dorea! Dorea să-i fie aproape, să îi vorbească, să asculte şoaptele lui de dragoste… Să nu mai fie singură! Îşi pierduse raţiunea, nu o mai interesa nici şcoală, nici pianul, nici bacalaureatul. Se visa doar la Sydney, în braţele vânjoase ale iubitului ei. El i-a spus că îi cumpără biletul de avion. Avea şi ea ceva economii aşa că aventura a fost consimţită reciproc. Cu paşaportul nu a avut probleme, deoarece mai călătorise în străinătate. Din nou a vrut să discute cu mama sa despre plecare, dar aceasta i-a tăiat-o scurt ca e obosită şi că ar dori să o lase în pace. A doua zi s-a decis. Va pleca în Australia fără să le spună nimic părinţilor. Dacă nu au timp de ea, înseamnă că nu o iubesc… şi nu o merită. Peste puţin timp a primit şi biletul de avion…

 

Într-o dimineaţă, după ce a plâns toată noaptea cuprinsă de remuşcări, şi-a pus câteva lucruri într-o sacoşă, a încuiat uşa casei şi a pornit în marea aventură. Din Tallinn a zburat cu Estonian Air până la Helsinki. A stat în aeroport o zi întreagă până când compania Finnair a dus-o spre Singapore, şi apoi cu Qantas-ul australian spre mult doritul Sydney, oraşul speranţelor şi iubirii sale. În sala de aşteptare a aeroportului o aştepta iubitul ei necunoscut… cu un buchet de flori în mână. Au stat câteva minute la distanţă unul de celălalt să se cerceteze fizic, să se vadă, să se admire. S-au plăcut, s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat chiar… Gustul sărutului lor avea gustul fructului pasiunii. Apoi s-au urcat înlănţuiţi în maşina lui şi au plecat spre cartierul Balmain. Au trecut Anzac Bridge, au admirat zgârie norii oraşului… Vremea era minunată şi incita la dragoste şi iubire. Maşina s-a oprit pe o străduţă liniştită, unde au intrat într-o casă stil victorian. Au urcat o scară de lemn până la etajul întâi, el a scos o cheie din buzunar, a deschis o uşă de culoarea mahonului şi i-a spus: „Aici este împărăţia noastră! Our kingdom dear, our kingdom…! Apoi a luat-o în braţe şi a trecut-o pragul…

 

Şi astfel au început o viaţă ca de soţ şi soţie. El era un băiat bun, iubăreţ, vesel, spiritual, generos… Ea era încântată de orice mişcare a lui. Dimineaţa se trezeau împreună, îi pregătea micul dejun… El pleca la muncă, iar ea îl aştepta cu nerăbdare să vină acasă. Îl iubea atât de mult… Până într-o zi când au început necazurile. Primul impact l-a avut cu serviciul de emigrări australian. Viza ei era valabilă doar pe trei luni. Viză de turist. Au fost împreună să o prelungească dar i s-a comunicat că trebuie să aibă motive speciale pentru a mai primi încă trei luni de şedere. Până la urmă au rezolvat-o. Apoi băiatul i-a spus că va fi detaşat cu serviciu pentru o scurtă durată tocmai la Melbourne. I-a specificat că nu o poate lua cu el deoarece pleacă şi cu alţi colegi cu care va împărţi un apartament de serviciu. Nu a comentat şi i-a spus că îl aşteaptă cu drag să revină „acasă”. După plecare s-a simţit tare singură… Aceeaşi senzaţie de singurătate ca şi cea de acasă din Estonia. Din când în când el o sună de la telefonul mobil. Ea nu avea cum să-l contacteze deoarece telefonul lui era mereu închis… pentru a nu fi deranjat la serviciu! Se plângea mereu că are foarte mult de lucru… de dimineaţă până noaptea târziu. La început i-a spus că stă o săptămână dar a revenit după două şi jumătate… A revenit foarte schimbat. Parcă mai retras, mai puţin iubitor. Seara a observat că are o vânătaie pe gât… o vânătaie făcută de un sărut prea pasionat. L-a întrebat ce provenienţă are… iar el i-a răspus iritat că s-a ciupit din greşeală punându-şi cravata. A devenit suspicioasă, dar pentru că îl iubea nu a făcut caz şi i-a acceptat motivaţia. Apoi totul a intrat în normal. A petrecut din nou multe zile frumoase şi plăcute alături de iubitul ei.

 

Pe la mijlocul lunii august şi-a dat seama că ceva nu e în regulă cu fizicul ei. Avea o oarecare nelinişte interioară şi deseori o senzaţie de vomă. Nu şi-a dat sema că e gravidă. I-a spus iubitului ei despre ceea ce i se întâmplă. Acesta a rămas surprins şi a dat fuga la cea mai apropiată farmacie de unde s-a reîntors cu un dispozitiv pentru a-şi face testul de sarcină. Rezultatul a fost pozitiv. El a devenit dintr-o dată disperat, supărat, necăjit, răutăcios chiar. Într-un acces de furie a ţipat la ea. A bruscat-o chiar! L-a întrebat de ce se manifestă în felul acesta. I-a răspuns că e treaba lui şi ar fi bine să scape de copil cât mai repede, iar dacă nu… să îşi ai catrafusele şi să plece înapoi în Estonia! Din acel moment relaţia lor a devenit un calvar. El dormea pe jos, pe o saltea pneumatică. Deseori venea acasă mirosind a alcool. Ea stătea toată ziua în casă şi plângea. Nu ştia ce să facă… La medic nu putea să meargă, deoarece nu avea nicio asigurare şi nici bani. Cu câteva zile înainte de plecare, flăcăul a venit acasă foarte nervos şi i-a spus că în timp de o săptămână trebuie să părăsească acea casă deoarece el se mută la Melbourne. L-a întrebat care este motivul pentru care o alungă. Atunci el i-a spus că este însurat, că are un copil de 2 ani, iar un altul se va naşte în curând. I-a spus că o iubeşte, doar că e disperat, că nu ştie cum să se împartă, că ar vrea să moară. În perioada cât a lipsit spunând că este în deplasare cu serviciul la Melbourne, a fost de fapt în concediu, la Wagga Wagga, orăşelul unde locuiau socrii, soţia şi fetiţa sa… De curând soţia lui i-a comunicat că e gravidă şi că vor mai avea un copil. Şi acum ea, Külli, îi aduce aceeaşi veste idioată! Cu toată idila lor  nu poate să-şi abandoneze soţia cu doi copii…

 

Küllike şi-a dat seama de situaţia disperată prin care trece iubitul ei. A decis să cedeze, să renunţe la el, să se retragă! Păcat! Îl mai iubea atât de mult. Nu-l va uita niciodată. L-a rugat să o ducă la o agenţie de turism pentru a-şi face o rezervare de reîntoarcerea acasă, în Estonia. Şi astfel am ajuns amândoi vecini de scaun, într-un avion Boeing 747, pe cursa Qantas QF5 de la Sydney la Singapore.

 

Povestea fetei a fost fascinantă. A fost ca o descărcare pentru ea. Am văzut-o mai uşurată, mai relaxată după terminarea poveştii. Câteodată o confesare, o spovedanie face bine… Am întrebat-o ce o să facă atunci când va ajunge acasă. S-a uitat la mine disperată şi mi-a spus: „Vreau să nasc copilul!. Este cadoul Australiei pentru mine! Am să muncesc şi am să-l cresc… iar pe acel om nu mai vreau să-l văd niciodată. Nu îi reproşez decât faptul că nu a fost sincer cu mine de la început! “. „Şi părinţii tăi, ce explicaţie ai să le dai?am zis… „Ei nu au avut niciodată timp de mine, sunt prea ocupaţi cu cariera lor…mi-a răspuns izbucnind din nou în lacrimi. I-am mai spus să ţină minte că numai copiii şi scrierile noastre vor dăinui peste ani. Cărţile şi copiii! In rest toate valorile sunt efemere!

 

Timpul de zbor a trecut repede. Cele opt ore au fost topite uşor de depănarea poveştii. Nu mult după aceea am fost anunţaţi… că a venit vremea să ne punem centurile deoarece în curând vom ateriza pe aeroportul „Changi”. Külli rămânea în tranzit pentru câteva ore după care zbura spre Helsinki, iar eu mă lansam într-o nouă aventură de o zi… prin Singapura, oraşul lui Merlion…

———————————————-

 (VA URMA)

 

 

RG 4NOV2013 AJURNAL DE VACANŢĂ 2013 (3) 

GEORGE ROCA

ESCALĂ LA SINGAPORE – ESCAPADA DIN PRIMA SEARĂ

 

De câteva minunte am aterizat la Singapore. Toţi cei din avion încep să se agite… S-or fi plictisit bieţii de ei de atâta stat jos. În stânga mea tânăra Külli, are ochii închişi. Cred a adormit. Poate confesiunea a obosit-o şi a făcut-o să mai scape de stres. Căpitanul navei ne avertizează prin radio să ne păstrăm centurile legate până la oprirea totală a motoarelor. Câţiva pasageri nedisciplinaţi nu ţin cont de acest ordin şi sar în picioare încearcând să îşi dea jos bagagele de mâna din coompartimentele de deasupra capului. Să fie ei primii care ies din avion! Sunt repede ponderaţi de către personalul de bord care veghează. Nu înţeleg unde se grăbesc deoarece nu pot ieşi mai repede decât cei care rămân cuminţi în aşteptare pe locurile lor. De fapt chiar după ieşirea din avion mai sunt minunte bune până când ajungi la banda rulantă de livrare a bagajelor din cala avionului. Până atunci avionul se goleşte complet… aşa că tot efortul neastâmpăraţilor se dovedeşte a fi degeaba.

 

În sfârşit motoarele aparatului de zbor s-au oprit. O muzică exotică invadează interiorul aeronavei. „Welcome to Singapore!” se aude mesajul căpitanului. Majoritatea călătorilor aşteaptă la rând pe cele două culoare dintre scaune pentru a ieşi. O trezesc pe Külli, care speriată deschide ochii şi se uită la mine ca la un bau-baozaur… dar mai apoi dându-şi seama că sunt cel care i-a ascultat cu răbdare confesiunea îmi zâmbeşte copilăreşte. O întreb dacă are bagaj de mână. Îmi spune că nu are niciun fel de bagaj, nici de mână, nici de cală. Nu luase cu ea nimic… Nici măcar hainele cu care venise de-acasă. Nu a vrut să ia nimic din Australia! Şi totuşi, ducea cu ea în burtică un bobocel mic şi viu…! Ne-am luat rămas bun, i-am urat drum bun şi mult noroc… La ieşirea din avion am luat-o fiecare în altă direcţie, ea spre sala de tranzit, iar eu spre cea de livrarea a bagajelor. Coridoare nesfârşite ne-au îndepărtat din ce în ce mai mult unul de celălalt. Aş fi fost curios să îi aflu povestea în continuare, dar dacă ea nu mi-a dat o adresă de e-mail nu am îndrăznit nici eu să i-o cer.

 

Coborând nişte scări rulante ajung în sala de bagaje. Nu înainte de a trece pe la controlul paşapoartelor. Funcţionarul în uniformă, după ce se uită cu atenţie la paşaportul australian, îmi ştampilează o viză de şedere şi îmi face semn că pot să trec. Caut banda rulantă pentru bagajele de la zborul QF5. O găsesc imediat. Aştept la rând. Peste cinci minute bandă se pune în mişcare şi prima valiză scoate capul dintr-un orificiu de la capătul acesteia. Tot de acolo apar în continuare şi alte surate, majoritate având culoarea neagră, şi o banderolă de hârtie prinsă de mâner pe care scrie SYD-SIN QF5. Adică Sydney-Singapore, zborul Qantas QF5. Nu peste mult timp o văd şi pe a mea… îndreptându-se spre mine. Pun mâna pe ea, mă opintesc şi o arunc pe un cărucior de bagage pe care îl aveam alături. Aşez peste dânsa valiza de mână… dau un ochi împrejur… şi o iau repejor spre ieşire.

 

Cunoşteam într-o oarecare măsură aeroportul Changi, aşa că nu îmi este greu să ajung la staţia de taxi. Un secret! La Singapore se circulă destul de ieftin cu taxiul spre oraş. O căldură intensă, dar plăcută mă întâmpina la ieşirea din aeroport. E zăduf! Doar suntem la aproximatv 100 de kilometri distanţă de Ecuator! După câteva minute de aşteptat la rând, un dispecer cu uniforma şi chipiu mă întreabă unde şi câte persoane călătorim. Îi spun că sunt singur şi că vreau să ajung în cartierul Geylang. Face un semn şi în faţa noastră se opreşte un taximetru de culoare albă. Un Mercedes imaculat! Şoferul, în uniformă şi el, coboară, deschide portbagajul şi mă ajută să-mi pun cele două valize în interiorul spaţios al maşinii. Apoi mă pofteşte să iau loc pe bancheta din spate. Am auzit că mulţi şoferi de taxi prefera clienţii să stea pe bancheta din spate. Poate pentru siguranţa lor… Mulţi nebuni se urcă în faţă şi pentru câţiva dolari sunt în stare să le pună cuţitul la gât. Intru în maşină, la locul indicat, şi simt o răcoare cam ascuţită care mă înconjoară. Aerul condiţionat al maşinii lucrează din plin. Mi-e frig chiar, dar mai apoi mă obişnuiesc şi călătoria decurge în condiţii excelente.

 

Şoferul este foarte sobru, serios, şi conduce cu mare atenţie. Profesionist! Îl întreb dacă e din Singapore şi dacă e taxiul lui propriu. Îmi răspunde că e din Malaezia, şi că este angajat la o companie locală de taxiuri. Apoi se lăsă din nou tăcerea. Tac şi eu să nu îi distrag atenţia de la condus. Intrăm pe Bulevardul Upper Changi. Şoseaua e ca în palmă. În stânga şi în dreapta suntem flancaţi de şiruri de palmieri. Nu după mult timp intrăm în Chagi Road corespondent cu Geylang Road, care ne duce la destinaţie. După aproximativ o jumătate de oră ajungem în Geylang, un cartier istoric compus din aproximativ 40 de străduţe scurte (având lungimea de maximum un kilometru) numite „lorong” – adică alei în limba malaeziană. Pe majoritatea acestora, în ultimii ani, s-au construit hoteluri noi, curate şi cu preţuri pentru toate buzunarele. Eu mi-am făcut o rezervare la Hotel Fragance Ruby situat pe Lorong 20. Compania Fragance deţine în zona mai multe hoteluri care pot fi rezervate la preţuri accesibile via Internet. Pentru o cameră single cu pat dublu, am plătit prin compania de intermedieri „Agoda”, suma de 36 de dolari americani. Consider că a meritat, mai ales că în holul hotelului tariful pentru aceeaşi cameră era de 3 ori mai mult.

 

Taxiul opreşte chiar în faţa intrării de la hotelul Ruby. Aparatul de marcaj arată 12 dolari singaporezi. Plătesc, cobor, îmi iau bagajele şi intru în holul somptuos al hotelului. Sunt întâmpinat de câteva zâmbete din spatele tejghelei de la recepţie. Scot paşaportul şi îi comunic recepţionerului codul de rezervare primit de la „Agoda”. Acesta mă găseşte foarte repede în computer şi după ce completez o fişă cu câteva date personale îmi dă un card electronic pe care este tipărit numărul camerei. 414. Urc cu liftul al etajul 4, caut camera cu pricina şi iată-mă în împărăţia mea singaporeana… pentru o zi! Primul lucru pe care îl fac e să dau drumul la aparatul de aer condiţionat pe care îl fixez pe 21 de grade Celsius. Apoi încerc tăria saltelei, a pernei, mă dezbrac şi direcţia la duş. Apa călaie mă mângâie şi mă relaxează. Mă reîntorc în cameră, deschid televizorul şi caut un canal de ştiri. Mă interesează ce partid a câştigat alegerile australiene şi cine va fi noul prim-ministru. Postul americat CNN îmi răspunde la întrebare şi aşa aflu că preferatul meu, laburistul Kevin Rudd a pierdut! Câşigător este partidul liberal avându-l în frunte pe Tony Abbott.

 

Este aproximativ ora 21:00. Mă îmbrac cu ceva uşor şi „ies în oraş” să mănânc ceva. Ajung la capătul lorongului, intru pe Geylang Road şi o iau spre stânga. Cunosc drumul. Am mai stat prin zonă de câteva ori în escalele mele la Singapore. Bulevardul e luminat al giorno. Lume pestriţă pe trotuare, majoritatea indieni! Guest workers! Adică cei care vin aici să lucreze. În general în construcţii. Oameni simpli, cu mult bun simţ, respectuoşi. Mulţi se dau la o parte ca să mă lase să trec, sau mă salută! Desigur le răspund la amabilitate cu un zâmbet. Îmi place să mă pierd printre ei. Zeci de dughene vând tot ce vrei şi ce nu vrei… de la mâncare, până la haine, celulare de mâna a doua, plăceri carnale, fruncte, karaoke, pantofi, papetărie… La al treilea colţ, la intrarea înspre Lorong 16, dau de un restaurant pe care îl ştiam. Aici se mănâncă nişte frigărui delicioase din carne de pui sau de vacă. Proaspete, făcute pe grătar la foc de mangal. 40 de cenţi singaporezi bucată… Înfulec zece! Minunate. Dar cam mititele. Cam două-trei îmbucături una. Beau o băutură răcoritoare dintr-o nucă de cocos şi o iau din nou la picior. Încă nu mi-e somn, aşa că opresc un taxiu, mă aşez desigur pe bancheta din spate – şi-i spun şoferului că aş vrea să merg în China Town, loc unde mai fusesem şi unde ştiam că e o viaţă de noapte foarte colorată.

 

Ajungem acolo destul de repede. Cobor la intersecţia Cross Street cu South Bridge Roada. Chiar în inima cartierului. Animaţie, lumini, miros de mâncare, turişti, localnici, copii chiar… cu toate că ne apropiem de orele 22:00. Căldura nu este aşa de chinuitoare precum ziua. Este totuşi destul de multă umiditate în aer. Mă plimb pe străduţele cochete… Chinezi, chinezi… şi mulţi turişti! Ce-a mai concentrată populaţie etnică – de origine chinezească – din Singapore. Acolo fiecare face câte ceva. Adică lucrează! După câte ştiu în Singapore nu sunt pensii, nici ajutoare sociale. Aşa că deseori vei vedea pe strada câte un moşulică, slab ca un fir de pai, trecut bine de 80 de ani, dând cu mătura, sau făcând munci uşoare pentru a câştiga un bănuţ. De aceea peste tot vei vedea ordine, disciplină şi curăţenie.

 

La Singapore este interzisă vânzarea de gumă de mestecat. Cine este prins… chiar cu „ea în gură” (n-am zis „cu raţa”!) este amendat imediat. Interdicţia vine din anul 1983 când datorită rezidurilor lăsate de gumă de mestecat oraşul era scârbos de „lipicios” (să nu uităm că suntem aproape de Ecuator!) nu numai pe tălpile pantofilor care călcau pe caldarâm, ci şi scaunele din autobuze, balustrade, butoane de sonerie sau de lift. Atunci i s-a propus primului ministru din acea vreme, Lee Kwan Yew, un proiect de lege prin care se interzicea importul de gumă de mestecat pe teritoriul statului Singapore. Neluând în serios propunerea, Lee a refuzat să aprobe legea. Majoritatea cetăţenilor au ajuns la disperare. Cohorte de tineri nesăbuiţi lipeau guma de mestecat peste tot, incluziv pe senzorii uşilor de la metrou. Au rezultat şi câteva accidente. În 1992, primul ministru Goh Chok Tong, supărat peste măsură, promulgă legea interzicerii consumului şi importului de gumă de mestecat. El declară jurnaliştilor occidentali: Dacă nu poţi să… cugeţi fără gumă de mestecat este recomandat să mănânci o banană!”. Singapore are multe legi ciudate, dar corecte, privind curăţenia oraşului. Un exemplu: cei ce nu trag apa la toaletă primesc pedepse şi amenzi usturătoare! Printre aceste pedepse  prevalează şi bătaia la părţile dorsale – în public desigur – cu o nuia de rattan (o specie de bambus).

 

În 1994, un tânăr american, Michael Fay, a fost condamnat la şase nuiele aplicate la posterior pentru furt şi vandalism. Obiectul furtului erau semnele de circulaţie, iar vandalismul consta în stropirea autoturismelor cu spray după modelul „graffitti” din New York. Imediat, prin intervenţia autorităţilor americane, toată acţiunea s-a denaturat într-un scandal diplomatic… dar care nu a avut mare ecou în urechile legiuitorilor singaporezi, în afară de reducerea cu două nuiele a pedepsei! Şi vă mai spun ceva! Povestea are legătură şi cu „ai noştri”! Michael Fay are rădăcini româneşti după tată!!! După cum ne informează jurnalistul Peter Pringle, în ziarul englezesc „The Independent” de luni, 18 aprilie 1994, tatăl său, George Fay, este născut pe meleagurile mioritice. Păcat că părinţii lui Mihăiţă… nu şi-au învăţat odrasla ce înseamnă zicala „Bătaia e ruptă din rai!” sau „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!”.

 

Pedepsele aplicate de justiţia singaporeză sunt drastice şi au scopul de a menţine o societate sănătoasă. Şi mai e ceva ce nu trebuie uitat din momentul când calci pe aeroportul Changi. Traficul de droguri! Acţiunea atrage după sine, precum în toate ţările din zonă, pedeapsa cu moartea. Consumul de droguri este pedepsit de asemenea cu ani grei de detenţie… Nu e bine să critici nici măcar guvernul, deoarece poţi să fii pedepsit penal şi pentru aşa ceva! Toate aceste restricţii cosiderate nedemocratice de unii, aduc linişte, curăţenie şi disciplină şi fac din Singapore un exemplu demn de urmat, mai ales că este socotit de multă vreme unul din cele mai prospere state din lume.

 

Să ne reîntoarcem la vânzoleala din China Town. Pe turişti îi recunoşti după aparatele de fotografiat sau de filmat pe care le au veşnic în mâini. Fotografiază şi filmează totul. Lacomi de a duce acasă bucăţele de memorabilia, sau poate a demonstra rudelor şi prietenilor că au trecut prin aceste locuri. Bântui şi eu pe micile străduţe şi din când în când mai trag câte o poză. Ca deh, mă dau şi eu turist… de-o zi! Pagoda Street mă întâmpină cu gopuramul templului hindus Sri Mariamman, cladire-monument istoric datând de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Gopura (sau gopuramul) este un fel de turn monumental asemănător pagodei, ornamentat cu sculpturi indiene. O bijuterie arhitectonică! Poate fi întâlnit în multe ţări din Asia de sud-est. Păcat că e noapte şi nu pot vedea în amănunţime această operă de artă de mari dimensiuni.

 

Puţin obosit de atâta umblat, nu îmi vine să mă duc la culcare… Aplicând principiul latin „Festina lente”… mai trag de timp şi mă mai delectez cu câteva obiective din zonă. Mă întâmpina şi alte străzi cu nume de lăcaşuri de cult religios (ca deh, aşa e democratic!) precum Temple Street, Mosque Street şi chiar şi Cross Street. Ajung pe Smith Street unde dau de o mulţime de restaurate şi bistrouri – majoritatea al fresco – adică cu mese pe trotuar. Meniurile mi se par ieftine, mult mai ieftine decât în alte părţi ale oraşului. Toţi mănâncă de parcă ar fi sfârşitul lumii sau preîntâmpinarea unei marii perioade de foamete. Nimeni nu ţine seama că se apropie miezul nopţii. Mesele sunt încărcate cu boluri mari de supă, platouri cu carne în diferite sosuri colorate, munţi de orez… Coriandrul este parfumul serii şi al mâncării. De băut se bea puţin… în special ceai, sau aqua chiorensis. Rezist tentaţie şi trec mai departe. Admir magazinele de bijuterii şi de mobilă sculptată. Prevalează insă produsele de manufactură, multe dintre ele făcând parte din universul kitsch, inportate desigur (tot) din China.

 

Tarabele cu fructe exotice îmi fac cu ochiul. La un colţ observ un spectacol interesant. Câteva mormane de pepeni cu ţepi. Lumea se îmbulzea… cântărea, mirosea… Apoi un casap cu un cuţit de măcelar despica fructul, desigur după ce-l plăteai… şi îţi oferea conţinutul acestuia într-un container de plastic. Toţi se repezeau la câte o masă fără scaune şi în picioare înfulecau de parcă dădeau turcii la gura lor. Nu tu tacâmuri, nu şerveţele. Mâini cu pielea galbenă, neagră, cafenie sau albă, infingeau degetele în pulpa moale şi gălbuie şi apoi, după ce înghiţea conţinutul, plescăiau de plăcere! Mă aşez şi eu la rând, vroind să gust bunătatea aceea de arici vegetal… Un miros ciudat, de canal, ciorapi murdari, ceapă stricată… învăluia atmosfera înconjurătoare. Am vrut să fug, dar nu am rezistat tentaţiei de a fi în ton cu ceilalţi! Eram curios să ştiu de ce oare, aceşti „mâncăcioşi” împânzeau locul. Majoritatea bine îmbrăcaţi, însoţiţi de familii numeroase, cu copii… Trebuie să fie ceva miraculos aici, mi-am zis şi am rezistat cu stoicism aşteptarea la rând.

 

În sfârşit ajung în faţa băietului cu paloş… Îl întreb în engleză ce fruct este acela. Îmi zâmbeşte şi îmi spune doar un cuvânt: „Durian”! Ce o fi oare? Şi de ce miroase aşa de pestilenţial în zonă? Lumea mă împinge din spate, aşa că nu mai stau pe gânduri şi comand şi eu un „durian”! Plătesc şapte dolari singaporezi şi gata… al meu este! Cam cât un pepene de un kilogram. Ce-o fi o fi! Dacă nu e bun la gust… îl abandonez!

 

Mă îndrept spre o masă unde era doar un cuplu de chinezi tineri. Cer voie, pun containerul pe masă, scot tacticos din buzunar un şerveţel şi mă apropii tiptil-tiptil de pradă… cu degetele mâinii stângi. Apoi îmi aduc aminte că orientalii şi chiar şi arabii când mănâncă, folosesc mâna dreaptă pentru a băga păpica în gură şi pe cea stânga pentru a se şterge la popneţ. De aceea, este o insultă să dai cu cineva mâna folosind-o pe cea stângă. Aşa că brusc schimb membrul inferior şi mă reped, înfigând cazmaua mâinii drepte, în miracolul culinar oriental. Duc la gură un fel de material cu o consistenţă de aluat proaspăt frământat, având gustul dulceag al cremei de vanilie asezonată cu puţină sare, avocado şi dovleac copt. Nu e rea! Foarte gustoasă chiar! Comeseanul din faţa mea se uită la mine, îmi face cu ochiul şi ridică pollexul – degetul mare, în semn de apreciere. Cred ca se prinsese ca sunt ageamiu în consumul de durian. Trecusem cu bine Rubiconul gustului şi prin furcile caudine olfactive! Îl întreb (în engleză desigur) ce miroase atât de urât. Începe să râdă şi îmi spune că mirosul îl emană chiar fructul respectiv. Îmi mai spune că din acest fruct se prepară o serie de bunătăţi culinare, în special dulciuri, precum „kacang”, „bogor”, „dodol”, enumărând şi alte denumirii cu rezonanţă scatofagistă. Când o să am ocazia o să consult internetul să văd cum arată aceste minunăţii!

 

În interiorul acestui fruct ciudat ca aspect şi miros, miezul edibil (consumabil) este împărţit în patru părţi asemănătoare cu nişte gogoloaşe cu aspect de arahide gigante. Fiecare segment conţine câte doi sâmburi cam de mărimea unei prune. Se zice că durianul este originar din Tailanda, dar malaezienii, indonezienii şi filipinezii îl adjudecă şi ei! Din cauza cerinţei pe piaţa au existat chiar războaie între culegătorii de durian. Hotelurile selecte interzic introducerea fructului în incinta acestora. Tot din cauza mirosului! Cei ce încalcă legea sunt daţi afară urgent din cameră, fără să li se restituie contravaloarea sejurului. Referitor la mirosuri neplăcute îmi aduc aminte de un fapt asemănător petrecut în trenul de la de la Nisa la Pisa. În urmă cu câţiva ani călătoream pe traseul respectiv când la un moment dat unul din cei de faţă, un francez, scoate o boţoghină de brânză şi o juma de baghetă de pâine albă din traistă şi începe să mănânce. Tot vagonul se umple de miasme pestilenţiale… Mirosea a mort! O distinsă doamnă îl întrebă ce mănâncă de emană un asemenea miros… „Pont l’Eveque, fromage morbide, madame…!” De atunci până la Singapore nu am mai simţit un asemenea miros. Fructul durianului cred că eclipsează brânza „Pont l’Eveque”!

 

În fine, mi-am făcut damblaua… Simt o oboseală acută în picioare şi pe Moş Ene dând târcoale pe la gene. Sar într-un taxiu şi direcţia Hotel Ruby Fragance. Este trecut bine de miezul nopţii. Ajung la cameră, răcoarea plăcută a aerului condiţionat îmi mângâie pielea. Intru sub duş, aceeaşi apă călaie, un prosop curat… şi apoi acoperit doar cu un cerceaf mi se… rupe filmul! Dorm ca un bebeluş până la ora 9 dimineaţa. Aş mai fi stat în pat dar mai am atâtea de văzut în oraşul lui Merlion…

———————————————-

 (VA URMA)

 

 

 

stefan tinca deschidere oficiala curs limba ro BelgiaAutor: Gabriela Petcu

 
Interviu cu Ioana Chiriță, Stany Meskens și ambasadorul României în Belgia – Ștefan Tinca

 

Toamna aceasta a fost bogată în Flandra. Roadele sunt românești și de natură educațională iar culesul extrem de sugestiv, ne înnobilează țara. Data de 25 septembrie 2013 rămâne în istoria CVO – Centrul de învățământ pentru adulți, ca fiind prima zi în care limba română va fi predată oficial în Belgia.

Ioana Chiriță, o româncă plină de entuziasm și iubire pentru limba noastră, a trudit ani de zile sperând că într-o zi va aduce cu ea în ținuturile flamande, o parte din patrie. Și a reușit.

În proiectul ”Limba Română obiect de studiu pentru adulți în Belgia” s-a implicat și domnul Stany Meskens directorul CVO Handelsschool Aalst iar deschiderea oficială a anului școlar, a fost făcută de Ambasadorul României în Belgia, domnul Ștefan Tinca.

La acest eveniment au mai participat: președintele consiliului de conducere, dl. Marc Cottyn, Consilieri comunali și oameni politici, reprezentanți ai organizațiilor care colaborează cu România (ADR și diferite comitete), profesori, studenți și foști studenți, români aflați în acel moment în Belgia, români stabiliți în Belgia, simpatizanți (români și flamanzi), reprezentanți ai elevilor de la liceul aferent, care s-au ocupat de protocol.

 

Ioana ChiritaIoana Chiriță

Doamnă Ioana Chiriță, ați depus mult suflet în proiectul CVO și iată că a apărut mulțumirea. Pentru eforturile dumneavoastră, pentru bucuria de azi, aș dori ca cititorii Curentului Internațional să vă cunoască.

Unde v-aţi născut, ați copilărit şi care este cea mai frumoasă amintire pe care o păstraţi din acea vreme?

M-am născut într-un micuț sat, pierdut la marginea orașului Buzău, între patru păduri dintre care, pe vremea copilăriei mele, numai trei mai rămăseseră în picioare pentru a da adăpost lupilor pe timpul iernii (și, Doamne, ce grele, dar ce minunate erau iernile de atunci!): Pădurea Frasinu, Pădurea Spătarului și Pădurea Maxenu. Am venit pe lume în prima zi a lunii octombrie anul de grație 1960, într-o toamnă târzie și, repeta mama de nenumărate ori, toamna nu a fost niciodată mai frumoasă. Păstrez, în adâncul sufletului,  multe amintiri frumoase din vremea minunată a copilăriei. Aș zice chiar că sufletul îmi este plin de aceste amintiri venite din cea mai pură perioadă a existenței mele. Dar cel mai mult gândul mă duce la ploile de vară, momentele de vijelie când cerurile se deslănțuiau, iar noi, copiii satului, singuri acasă în vreme ce ai noștri părinți se îngrijeau de pâinea cea de toate zilele, ne ascundeam prin toate ungherele mai ales de frica trăsnetului. Când totul se liniștea ieșeam pe uliță, iar a simți mirosul uliței, al grădinilor, al satului, după ploaie, este o experiență unică. În lumea modernă, 100% betonată, homo sapiens nici nu bănuiește câte plăceri îi sunt refuzate. Prin șanțurile pline de apă, ne bălăceam fără frica de a ne răni, strigam, cântam, râdeam…Acesta era raiul pe pământ.

Cu patru ani înainte de nașterea mea, părinții mi-au adus pe lume o soră. Ca si mine, învățătoare de profesie, știu că și-a făcut și își face meseria cu o mare pasiune și cu o dragoste pentru copii nețărmurită.

Mama își petrece bătrânețea în satul nostru și în casa pe care a construit-o în tinerețe, în primii ani grei ai colectivizării. Tata, odihnească-se în pace, s-a întors acolo de unde venim toți, acum aproape 17 ani. Colectivizarea și toate evenimentele istorice, politice petrecute după al doilea război au schimbat radical viața materială a tatălui meu și mai ales viața spirituală. Dar ce poți face împotriva destinului istoric când ajungi de la cel mai bogat din sat în sapă de lemn? Tata a vorbit foarte puțin despre lucrurile petrecute. Ca să ne protejeze…A suferit în tăcere, iar destinul lui este destinul multor români.

Părinților mei le mulțumesc din suflet pentru valorile primite de acasă: cinstea și altruismul.

 

Ce studii aţi făcut, când, unde și ce ne puteți spune din acea perioadă?

După școala de opt clase – patru în satul meu, patru în satul vecin, am intrat prin examen de admitere (9 eram înscriși pe un loc!) la Liceul Pedagogic ”Spiru C.Haret” din Buzău, pe care l-am absolvit cu media 9 în 1979. Dacă astăzi se poate spune în jurul meu că am anumite calități profesionale și personale, se datorează în mare parte anilor din liceu și muncii neobosite a dascălilor mei, profesori cu o minunată experiență personală și de viață. Am lucrat în toate școlile de pe teritoriul comunei Brădeanu în calitate de ”tovarășa profesoară”. Specialitatea…? eram (ca multe cadre didactice din generatia mea și obligați să supraviețuim în anii grei) omul (femeia) – orchestră. Și mi-am făcut meseria, datoria, cu o mare pasiune și am pus suflet în tot ce am făcut. Un gând drag tuturor celor care, acum la vârsta maturității, între anii 1979 și 1990 au ocupat undeva , într-o clasă, un loc într-o bancă și au trăit alături de mine momente plăcute fie că era la o oră de muzică, franceză, desen, fizică, latină, educație fizică, română…Tuturor generațiilor care mi-au trecut prin mână, mai ales celor care le-am fost dirigintă, le-am dăruit o parte din sufletul meu. Doamne, ce n-aș da să-i revăd!

 

Când ați decis să plecați din țară și care a fost motivul principal?

Cred că decizia de a pleca din țară am luat-o în ziua de 29 ianuarie 1990, când l-am văzut pentru prima oară pe actualul soț (da, dragostea la prima vedere există și este un lucru neprețuit!) – eram pe-atunci învățătoare în satul pe care ei, belgienii flamanzi, au venit să-l ajute, și le-am servit de interpret. Destinul s-a ocupat de rest.

 

Cum a fost impactul cu o altă țară, o altfel de limbă, alți oameni cu obiceiuri și tradiție diferite?

Am părăsit definitiv țara pe 20 august 1993. Trei ani le-am cântărit pe toate, trei ani în care m-am întrebat în fiecare zi ce-mi va aduce viitorul. Şi răspunsul a fost așa cum mi-l imaginam atunci: voi primi un cadou minunat, șansa de a trăi a doua oară, un cadou care deși vine de la flamanzi, mă va face să mă gândesc la greci (“Timeo Danaos et dona ferentes”).

Trăiesc a doua oară – să mă explic – o cu totul altă societate, la început total străină mie, care trăisem mai ales în lumea autorilor clasici, iar realitatea mă arunca de la stânga la dreapta și de sus în jos, alți oameni, flamanzii sunt de origine germanică, deci, în ochii mei care a văzut multe priviri, foarte reci, distanți, altă limbă. M-am născut a doua oară și mi-am reconstruit viața nu de la zero ci de la minus 20; de la fundație și până la ultima bucată a hornului de pe casă, am luat în mână fiecare cărămidă cu dragoste, curaj, cu voință, am întors-o pe toate părțile, am analizat-o, pipăit-o, mirosit-o, curățat-o, i-am căutat un loc unde am încercat s-o stabilesc cu ciment – uneori s-a așezat bine, uneori a căzut, alteori a dispărut fără urmă, uneori i-am zâmbit, sau am udat-o cu lacrimi dulci-amare, am ocărât-o… Privesc în urmă și sunt mulțumită de ce am realizat – a doua mea viața este, în esență, împlinită: copiii, profesia, prietenii, pasiunile în timpul liber, acestea sunt cărămizile reușitei mele. Vorbesc de reușita unui om de rând, așa cum de altfel îmi place să cred că sunt.

Spun cu inima deschisă: după 20 de ani ( Dumas știa de ce alege anumite numere!) mă simt aici ca acasă. Înțelegeți diferența? Mă simt ca acasă, nu acasă, căci țara mea, limba dulce de acolo, toți cei care au făcut parte din viața mea anterioară îmi lipsesc în fiecare zi; dorul de acasă este cealaltă față a cadoului.

 

Ce hobby-uri aveți și câte dintre acestea le puteți pune în practică? În Curentul Internațional, au apărut mai multe traduceri după scriitori celebri. Este și acesta un hobby, de a citi literatură internațională și a traduce în limba română?

Toate pasiunile mele se învârtesc în jurul cuvântului în a cărui putere  (constructivă sau nimicitoare!) am crezut și cred încă. Cititul este pentru mine ca aerul. Munca de traducător este o activitate solitară de care am nevoie, ca un fel de terapie. Deși știu că ideal este să-i poți citi pe marii scriitori în original (personal citesc cu ușurință în franceză, olandeză, spaniolă și ce n-as da să-l citesc pe Esenin în rusă!), mi se pare un joc fascinant și excitant să poți face o bucurie celor care iubesc lectura, prin a le oferi variante originale ale unor opere și autori cunoscuți.

Ador plimbările pe soare, prin ploaie, pe zăpada atât de rară în Belgia, convorbirile literare, muzeele de artă și, Domnul fie lăudat, le pot pune pe toate în practică. Alte cărămizi care mi-au trecut prin mână, le-am șlefuit, uscat, aranjat iar acum culeg fructele gustoase. Dar, Doamne, câtă energie, ani, lacrimi, nervi nu am cheltuit mai întâi. Meșterul Manole mi-a fost pildă deseori – nimic nu se poate fără sacrificiu.

 

Cum este omul Ioana Chiriță?

Sunt soție, mamă – am doi copii minunați, fetița (pentru mine e încă fetița mea) are 27 de ani, iar băiețelul are 18 ani – familia este foarte importantă pentru mine.

Omul Ioana Chiriță are un suflet de copil poet…

 

În timpul liber, atât cât există el, ce obişnuţi să faceţi? Ce fel de cărţi citiţi? Ca reflecţie în ce priveşte viaţa, aveţi un citat preferat?

Citesc, scriu, dezleg cuvinte încrucișate, fac plimbări, fac câte un dulce, deși sunt o bucătăreasă tare nepricepută, stau la un pahar de vorbă în jurul unei cafele și toate dialogurile mă îmbogățesc cu ceva.  Citesc tot ce-mi cade în mână, dar prima mea dragoste a fost și rămâne literatura franceză.

Viața mea e plină de citate căci de pe la vârsta de 10, 11 ani le-am colecționat. Le scriam prin jurnale intime sau carnețele. Cel mai mult îmi place să o parafrazez pe Cella Serghi și mărturisesc că am purtat și port cu dragoste această dulce povară, viața.

 

Cum este sănătatea dumneavoastră? Credeţi în Dumnezeu? Cât de des vă rugaţi?

Mulțumesc lui Dumnezeu, mă simt ca la 20 de ani. Şi pentru că veni vorba de Dumnezeu… Relația mea cu Cel de Sus a cunoscut în neliniștea liniștitei mele existențe, așa cum ar spune iubitorii limbii lui Shakespeare, ’ups and downs’, iar cei care mi-au iesit în cale, pe la răscruci, au avut și ei rolul lor… Când m-am apropiat de vârsta respectabilă de 50 ani, nu știu de ce, am simțit că m-am întors la El ca în anii buni. Îi vorbesc acum în fiecare zi, știu că mă aude, m-a reprimit fără să mă certe prea tare, m-a ajutat mult în ultimii ani. Doamne, slăvit fie numele tău! Cum am putut crede că omul înseamnă ceva fără tine?

 

Aveți o mare dragoste pentru limba noastră și prima promisiune pe care v-ați făcut-o când ați ajuns în Belgia, a fost să ”aduceți” limba română acolo, unde trăiți. Pentru acest lucru, ați muncit enorm dar iată, ați reușit un lucru atât de măreț. Scopul acestui interviu este de a face cunoscut că românismul devine mult mai puternic atunci când ești departe de origini iar acest lucru declanșează în noi dorințe mărețe și o viziune mult mai clară. Vă rog, vorbiți-ne despre cum ați ajuns la oficierea limbii române ca limbă de studiu pentru adulți, în Belgia.

Primul impact a fost limba și Doamne, ce dor îmi era de limba mea maternă.

Ca să-mi mai potolesc dorul, am continuat ce începusem în țara mea natală – să o fac pe translatoarea. În felul acesta am aflat cât de legați sunt flamanzii de România – prietenii, căsătorii, ajutoare, proiecte pe toate planurile, turism, înfieri, studii, codul penal românesc are la bază pe cel Belgian, sașii veneau și din Flandra. Setea mea de cunoaștere m-a făcut să descopăr învățământul pentru adulți excelent organizat aici în Flandra (au o lungă  experiență și au înțeles că nu se poate altfel într-o societate care evoluează pe toate planurile cu viteza luminii, decât să te ”reciclezi” permanent.

Un loc foarte important îl ocupă în aceste instituții limbile, de la engleză la greacă și de chineză la daneză (trebuie să mărturisesc că flamanzii sunt dornici de a învăța limbi la toate vârstele).

Când am avut pentru prima oară în mână o foaie volantă (un flyer) pe care era o listă a limbilor ce se predau în învățământul pentru adulți, primul meu gând a fost: ”Jur cu mâna pe inimă, în numele dragostei pentru locurile în care m-am născut și al dorului care mă mistuie în fiecare zi, că, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, limba lui Eminescu va sta în aceasta listă!”

Am bătut la multe uși, am vorbit cu multe persone unii zâmbeau, alții păreau să creadă că e o idee bună. În 2003 mi-am luat inima în dinți și am vorbit cu domnul director  Stany Meskens. Am fost dezamăgită. M-am împrietenit (voia lui Dumnezeu!) cu inspectorul general și l-am bătut la cap de multe ori despre cum să aduc româna pe ”lista cu pricina”. În 2007 împreună cu Stany Meskens am organizat un modul gratis (10-15 ore de limba română); scopul – reclamă, să luăm puțin pulsul situației…

În primăvara lui 2008 domnul Stany Meskens, a decis să organizeze cursul semi-oficial și mi-a arătat noul flyer unde se putea citi clar și sărea în ochi (am flyerul!) ”Nou și unic în Flandra, cursul de limba română”.

Jurasem că româna va fi pe listă, și era!

Lupta nu se terminase încă, dimpotrivă: reclamă, materiale, studenții care mai de care cu cererile lor, cu pretențiile lor, planuri de învățământ, dosare peste dosare, aprobări peste aprobări, probleme cu plata profesorului.

În  iarna lui 2013 am depus dosarul și pe 17 mai guvernul flamand a știut că limba română are dreptul și cinstea de a fi ”pe lista roz”.

Din eforturilor mele cu sprijinul domnului Stany, școlile din Antwerpen și Leuven au primit dreptul de a trece în programa școlară și limba română.

Nimeni nu-și imaginează câte lacrimi, câtă muncă, stres, umiliri, rugăminți au fost necesare petru ceea ce am realizat. Este un pas nesemnificativ poate pentru mulți, dar numai eu cunosc prețul…

 

Aveți și alte proiecte pentru viitor? Care sunt acestea?

Am multe proiecte de viitor; mă voi limita la patru deocamdată { voi mai avea ocazia de a fi în CI – cele două inițiale ale ziarului sunt și ele predestinate căci inițialele mele sunt C(hiriță) I(oana)}:

–       Posed un document foarte important (un roman) editat în Franța la 1874 legat de Balada Miorița, carte pe care aș dori să o dăruiesc Academiei Române într-un cadru festiv și în cadrul unui eveniment mai amplu dedicat limbii și scrisului românesc. Mă voi prezenta acolo cu o delagație flamandă: ei trebuie să știe ce minunate așezăminte de cultură avem și bogată literatură demnă de valorile universale.

–       Să pregătesc și să editez împreună cu o universitate din România și colaboratori belgieni, un manual modern de învățare a limbii române ca limbă străină în învățământul pentru adulți din Occident, nu numai din Belgia.

–       Să aduc limba română, cea mai fidelă imagine a limbii latine, ca obiect la alegere în universitățile din Belgia, facultățile de limbi romanice.

–       Să realizez  împreună cu școala la care lucrez un schimb de experiență cu o instituție similară din România, chiar dacă noi avem puțină tradiție sau, sigur, o alta. Sistemul de învățământ pentru adulți este aici foarte bine organizat.

Toate acestea cer timp, energie (eu nu economisesc nimic!), dar mai ales buni, talentați, inimoși colaboratori. CONTACTAŢI-MĂ!!! Orice idee, sfat, sprijin sunt bine venite.

 

Ce părere aveţi despre presa scrisă de români, pentru românii stabiliţi în alte ţări ale lumii? Cum găsiţi editorialul “Curentul Internaţional”?

Pentru mine tot ce înseamnă ‚acasă’ îmi încălzește sufletul. Bineînțeles că nu citesc tot, dar în Curentul Internațional am găsit atât de multe lucruri minunate despre oameni, locuri, poezie… De fiecare dată deschid cu emoție să văd ce mai este nou, din care colț al lumii se primesc reacții, iar sentimentul, că noi românii oriunde am fi, rămânem apropiați prin cuget și simțiri, este ceva ce merită trăit, alimentat, apreciat.

 

Stany MeskensStany Meskens

Domnule Stany Meskens, în primul rând vă mulțumim pentru participarea la acest proiect și pentru bunăvoința de a ne acorda un interviu. Vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre dumneavoastră.

Mă numesc Stany Meskens și locuiesc împreună cu soția mea, în Vlassenbroek, un mic, dar foarte pitoresc sat de artiști, așezat la malul râului Schelde. M-am născut în 1959 în Sint-Amands la malul aceluiași râu și acolo mi-am petrecut copilăria. De fapt, am rămas întotdeauna legat de malurile râului Schelde.

Sunt licențiat în Ştiințe Morale, pregătire care duce la exersarea profesiei de profesor de etică în învățământul Flamand, mai exact Gemeenschaponderwijs.

Funcția actuală o îndeplinesc din 1995, lucru pe care îl fac încă cu aceeași plăcere ca în prima zi.

Sper să pot avea mai mult timp liber pentru a călători în Peninsula Scandinavică, dar  și în România, țara care se află pe lista mea de preferințe..

 

Vorbiți-ne despre CVO – Centrul de învățământ pentru adulți Aalst unde sunteți director. Cum a devenit acest Centru o bună instituție de învățământ?

În Flandra, învățământul pentru adulți este organizat pe centre. Pe întreg teritoriul Flandrei există aproximativ 120 de centre recunoscute și finanțate de guvern. CVO Handelsschool Aalst este unul dintre acestea și cel mai mare în Flandra de Sud-Est. Cursurile pe care le pune la dispoziție se desfășoară în Aalst, Denderleeuw și Geraarsdbergen. Centrul nostru care numără circa 3 000 de cursanți, s-a specializat de-a lungul anilor în predarea limbilor. În acest moment se studiază următoarele limbi: chineză, daneză, germană, engleză, finlandeză, franceză, greacă, ungară, islandeză, italiană, japoneză, lituană, olandeză pentru străini, norvegiană, poloneză, portugheză, rusă, spaniolă, suedeză și, începând din acest an 2013, română. Sunt mândru ca pot îndeplini funcția de conducere în acest centru care oferă cea  mai amplă gamă de limbi din Belgia. Pentru a realiza acest lucru și o permanentă îmbunătățire a calității ca astfel cât mai mulți cursanți să se înscrie în centrul nostru pentru a urma un curs de limbă, au trudit multe persoane. Această muncă nu se finalizează niciodată și toate persoanele implicate vor trebui să facă totul și în viitor pentru a garanta buna calitate a lecțiilor noastre. Faptul că dispunem de un puternic grup de colaboratori foarte motivați, este o garanție că acest lucru va fi posibil de realizat și în viitor. Prin pregătirea noastră încercăm să îmbunătățim oportunitățilre de angajare ale oamenilor într-o realitate cotidiană economică în care a avea competențe lingvistice mai bune și mai ample devine, din ce în ce, un lucru tot mai important. În acest fel cursanții în calitate de angajați, pot fi propuși pentru promoții sau pot găsi noi provocări cu mai mari responsabilități profesionale. Cei care sunt în șomaj pot, datorită lărgirii competențelor lingvistice, să-si îmbunătățească șansele de a găsi un loc de muncă.

 

Cât de importante sunt în țara dumneavoastră cunoaștințele de limbă oficială?

Cu sigurantă, într-o țară precum Belgia, situată în inima Europei și cu diferite limbi oficiale (olandeza, franceza și germana), competențele lingvistice sunt extrem de importante.

Cunoașterea limbii este baza unei înțelegeri mai bune între oameni. Într-adevăr, a te înțelege reciproc este condiția sine qua non pentru a începe dialogul și pentru a întreține bune relații, relații care la rândul lor pot duce la colaborări de calitate. Comunicarea printr-o limbă cunoscută îi apropie pe oameni mai mult. De asemenea, încercăm, cu cei care sunt de altă limbă decât olandeza, să ajungă să o stăpânească. Cunoasterea limbii olandeze îi ajută să-și mărească șansele pe piața de muncă și le oferă posibilitatea de a se integra în societatea noastră.

Toate aceste provocări îmi fac munca extrem de fascinantă mai ales colaborarea pentru îmbunătățirea relațiilor dintre oameni în societatea noastră. În același timp ținem  permanent seama de aspirația cursanților spre un viitor profesional mai bun și luptăm împreună cu ei la realizarea țelurilor pe care le au din punct de vedere personal.

 

Domnule Stany Meskens, pentru noi românii de pretutindeni, este o mândrie să aflăm că limba noastră se va vorbi pe pâmânturile flamande. Știu că nu a fost simplu de a se ajunge aici. V-ați implicat și ați dus la bun sfârșit acest proiect pe care Ioana noastră la sădit în suflet de mult timp. Cum a fost posibil acest lucru?

Înființarea cursului de limba română în centrul nostru a fost o muncă pe termen lung dar în același timp o deosebită provocare instructivă și interesantă. Acum câțiva ani, Ioana Chiriță, o doamnă româncă, despre care auzisem deja multe lucruri bune, mi-a propus crearea unui curs de limbă română. Argumentele ei se refereau mai ales la faptul că dorea să realizeze contacte între oameni prin intermediul limbii ei materne și predarea acestei limbi era, în acest scop, instrumentul ideal.

În continuare, Ioana punea, de asemenea, accentul pe faptul că exită  multe legături între România și Belgia, stabilite de către o multitudine de organizații care aspiră la realizarea unor relații de prietenie între cele două țări. Chiar și din partea Inspectoratului nostru Şcolar (Scholengroep Dender ), existau asemenea inițiative, iar fostul director general din vremea aceea era foarte activ în organizarea schimburilor de experiență între Flandra și România.

Am gasit atunci de cuviință, că trebuie să facem ceva pentru cineva, care este atât de motivat și că o vom susține pe deplin în dinamismul ei. În anul în care a urmat am organizat în centrul nostru un curs de limba română pe baza unui contract. Aceasta înseamnă că profesorul este plătit direct de către școală în funcție de numărul celor înscriși. De această manieră am organizat cursul câțiva ani la rând, având în fiecare an, în medie, aproximativ 10 cursanți. Între timp am simțit în centrul nostru că este necesar să încercăm ca limba română să fie recunoscută ca obiect de învățământ în Flandra. Împreună cu un alt centru din Antwerpen am pus pe hârtie planurile de învățământ pentru limba română. Acesta a fost un pas crucial în cadrul procesului de recunoaștere a acestei limbi în Învățământul pentru Adulți flamand.

După numeroase întruniri în Bruxelles am reușit de asemenea, în calitatea noastră de centru, să facem ca aceste planuri să fie recunoscute de Inspectoratul Flamand. Ïi mai sunt încă recunoscător Ioanei pentru că, prin eforturile intense pe care le-a făcut, a dus această sarcină la bun sfârșit. Totul s-a petrecut cu puterea unui torent și am cerut Guvernului Flamand să recunoască în centrul nostru predarea limbii române. Este vorba aici de o procedură lungă, deci am fost foarte, foarte  bucuroși când, la sfâtșitul lui mai, anul acesta (2013), Guvernul Flamand a recunoscut oficial că Limba română va putea fi organizată și predată în învățământul pentru adulți. Ca urmare se poate participa la cursul de limba română cu subvenții din partea guvernului prin așa numitele (cecuri de formație), aceasta însemnând că autoritatea de stat plătește jumătate din prețul cuvenit. Pentru persoanele care au statut de independenți, există de asemenea posibilitatea de a subvenționa prin sistemul care există sub numele de KMO- portefeuillle ( portofoliul de IMM) – patronii și angajații lor pot cere de la Guvernul Flamand o intervenție bănească. Şi în cele din urmă, dar nu în ultimul rând, pentru cursul de limba română în Învățământul pentru adulți va fi pus în practica sistemul de acordare a concediului educativ cu plată. Toate aceste subvenții și avantaje vor stimula și pe viitor dorința de a urma acest curs.

 

Trebuie să recunosc că apreciez sistemul educațional din țara dumneavoastră și totodată găsesc evolutivă formarea omului prin aceste stimulente venite din partea Guvernului Flamand. Ca centru, cu ce ați venit în scopul promovării cursului de limba română?

Am avut și noi înșine inițiative promoționale atât în Denderleeuw cât și în afara acestei locații. Din nou trebuie să subliniem în acest context impactul importatnt pe care l-au avut diferitele asociații. Aprecierea noastră specială se îndreaptă spre ADR (Actie Dorpen Roemenie ) care, recent, au publicat un frumos articol în revista lor. Câteva persoane au profitat de oferta noastră, datorită acestui articol. În continuare, rămâne pentru noi important ca, diferitele asociații locale care colaborează cu România și pe care noi le considerăm ca aliați, să fie ținute la curent despre oferta noastră și încurajate ca, în publicațiile lor, să aducă în atenția cititorilor cursul nostru de limba română. Trebuie să adaug că, la acest punct, Ioana are un rol remarcabil. Treptat oferta noastră va fi din ce în ce mai cunoscută și mult mai mulți oameni din Flandra de Est, Flandra de Vest, Brabantul Flamand și de ce nu, din Valonia vor participa la cursul nostru, mai ales pentru că lecțiile Ioanei sunt pline de entuziasm, inspirație  și motivație. În centrul nostru suntem convinși că reclama din gură în gură este cea mai bună formă de publicitate. Vom vedea de asemenea, în ce măsură este posibil ca noi să fim prezenți cu un material publicitar la diferitele evenimente organizate în cadrul cooperării dintre România și Belgia. Sugestiile în acest sens sunt bine venite la adresa de e-mail stany.meskens@g-o.be. Ne angajăm, ca centru, ca atunci când este posibil, să ne aducem contribuția în orice mod la susținerea inițiativelor care promovează (avantajează) relațiile de prietenie dintre România și Belgia.

Vom încerca, de asemenea să realizăm efectiv o colaborare între instuția noastră de învățământ și una sau mai multe instituții de învățământ pentru adulți din România. Poate că vom putea, datorită îndelungatei noastre experiențe (școala noastră a fost fondată în 1948) să contribuim la dezvoltarea învățământului pentru adulți din România, care nu are o tradiție atât de lungă. Cu siguranță, că la rândul nostru vom putea învăța lucruri noi și ceea ce este foarte important, în acest mod se vor concretiza relațiile dintre oameni.

Ca un eveniment deosebit, putem aminti că Ambasadorul României a primit cu plăcere invitația de a da startul oficial al cursului nostru. Deci, cel mai înalt reprezentant oficial al României în Belgia a dat un semn de recunoaștere și apreciere a organizării unui curs de limba română în Denderleeuw. Apreciem foarte mult acest act care ne motivează în plus pentru a garanta oferta legată de limba română și în viitor. Prezența Ambasadorului Ștefan Tinca este pentru școala noastră un punct important de referință, un eveniment foarte special cu care ne mândrim în mod deosebit. Acest eveniment este marcat în istoria școlii noastre ca unul dintre cele mai însemnate.

În calitate de Centru cu învățământ pentru adulți care are oferta cea mai largă de limbi în Flandra, suntem purtători ai ideii că internaționalizarea este un lucru important. A învăța să te înțelegi reciproc și să dialoghezi într-o limbă pe care o cunoști, constituie după părerea noastră, fundamentul necesar pentru a ne putea asculta unul pe altul și în acest fel să ne arătăm respectul reciproc. Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană este necesar ca, prin cunoașterea limbii să se facă eforturi, pe cât de repede posibil, să apropiem România de Europa și astfel să realizăm obiectivele propuse. Pe lângă învățarea limbii va fi acordată o atenție mai mare schimburilor de experiență. Nu mai încape vorbă că, în aceste aspirații, dobândirea cunoștințelor lingvistice va fi un instrument necesar pentru a se ajunge la o colaborare și un schimb de experiență optimale.

Flamanzi, români și alte grupuri de oameni au o atitudine pozitivă când este vorba de învățarea unei limbi străine. În acest fel se îmbunătățește contactul dintre oameni. Unei  instituții ca a noastră, îi revine sarcina de a păstra oferta amplă de limbi și de a-i stimula pe oameni să-și lărgească orizonturile pentru a cunoaște alte culturi și popoare, punând accent și pe importanța componentului economic. Colaborarea care există în acest moment între cele două țări poate și trebuie să se intensifice. Trebuie scos în evidență, cât de importantă este cunoașterea unei limbi în îmbunătățirea contactelor. Un element căruia poate încă nu s-a acordat importanța necesară, este acela că limba mărește încrederea între oameni iar în cadrul economic constituie un bun fundament pentru facilitarea cooperărilor.

 

Domnule Stany Meskens, vă mulțumim pentru implicarea și susținerea limbii române, pe teritoriul flamand și vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte de final.

Pentru a încheia, doresc să subliniez că sunt mândru de a mă număra printre cei care contribuie la îmbunătățirea legăturilor dintre România și Belgia și aceasta prin implementarea limbii române în planul nostru educativ. Drumul pe care îl avem de parcurs este încă lung, dar noi, în calitate de centru de învățământ pentru adulți, ne angajăm de a munci continuu pentru a apropia cele două țări cât mai mult și aceasta prin cunoașterea limbii.

Rezultatul este datorat muncii multora, dar doresc cu plăcere să folosesc această ocazie pentru a mulțumi Ioanei Chiriță care cu a ei ‘perseverare diabolicum’ a contribuit la recunoașterea  și promovarea în învățământ a limbii române.

Sunt deosebit de bucuros că am putut contribui la realizarea acestui proiect și sunt convins că în centrul nostru, limba română va avea un viitor luminos.

 

Stefan TincaȘtefan Tinca

Domnule Ambasador Ștefan Tinca, cu mulțumiri pentru că sunteți aproape de românii care depun suflet, timp și energie în proiecte ce pun în valoare țara noastră, vă rog să ne acordați câteva cuvinte în urma deschiderii oficiale a anului școlar – Cursul de Limba Română în Belgia.

Care este punctul dumneavoastră de vedere în ce privește acest proiect?

Stimată doamnă redactor-şef, doresc să vă mulţumesc pentru interesul publicaţiei dumneavoastră în deschiderea oficială a Cursului de Limba Română pentru adulţi în cadrul CVO Middenschool Denderleeuw din Belgia şi răspund în continuare întrebării dvs.

În primul rând, aş sublinia că e de apreciat faptul că limba română este predată, de acum înainte, în mod oficial, în trei centre pe teritoriul Flandrei. Acestea completează oferta de cursuri de limba română dezvoltate deja în Bruxelles, dintre care menţionez cele ale Institutului Cultural Român sau ale Lectoratului de limba română din cadrul Universităţii Libere din Bruxelles. Sunt demne de menţionat, în acest context, eforturile susţinute ale doamnei profesoare Ioana Chiriţă, pentru includerea studierii limbii române în cadrul şcolii CVO Middenschool Denderleeuw şi pentru acordarea unui statut oficial predării acestei limbi în sistemul de învăţământ pentru adulţi din Flandra. Acest statut presupune, între altele, posibilitatea obţinerii de subvenţii publice pentru predarea limbii române în instituţii de învăţământ din provincia flamandă.

Fără a dispune de o contabilizare a cursanţilor, pot estima aproximativ 40-50 de persoane care urmează cursuri de limba română, în Belgia. Poate că aceste cifre nu înseamnă mult, dar sugerează cu siguranţă creşterea interesului pentru învăţarea limbii române în ultimii ani, care se traduce şi printr-o dorinţă pentru cunoaşterea culturii, a spiritului şi a tradiţiilor româneşti. Remarc că mulţi dintre cursanţi s-au decis să înveţe limba română după ce au vizitat România iar aceasta denotă dorinţa multora de a rămâne legaţi de România, într-o formulă profesională sau personală.

În ceea ce ne priveşte, ca ambasadă, vom sprijini astfel de eforturi lăudabile, venite atât din partea autorităţilor române cât şi belgiene. Doresc să menţinem un contact constant cu toţi cei care doresc să înveţe limba română. În acest sens, aş dori să anunţ, în premieră, că anul acesta, în decembrie, cu ocazia sărbătoririi Zilei Naţionale, intenţionez să îi invit pe toţi cei care urmează cursuri de limba română, ei având astfel un bun prilej de conversaţie în limba română, dar şi de a trăi şi se simţi bine româneşte.

 

 

Mulțumim Ioanei Chiriță, domnului Stany Meskens și nu în ultimul rând, Ambasadorului României, domnul Ștefan Tinca care a avut un rol important în deschiderea oficială a primului curs de Limba Română în Belgia.

 

Gabriela Petcu

Curentul Internațional

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors