Archive for the ‘Romani in lume’ Category

Cioran cel singur…

Posted by Gabriela Petcu On January - 22 - 2014

CIORAN WEB HEADING

 

 

SL2 ROCA GeorgeGeorge ROCA

 

Literatura exilului românesc se integrează într-o literatură fără graniţe sau separatisme.  Toţi cei care au scris şi publicat în afara graniţelor ţării au fost marcaţi profund de experienţa exilului, la fel cum cei rămaşi acasă au fost influenţaţi de problemele politice care afectau societatea din care făceau parte.

 

Consider că Emil Cioran a fost singurul, sau printre puţinii, care nu a fost clintit de evenimente, schimbări politice, geografice, lingvistice sau sociale. Trăind însingurat, atât în ţară cât şi în străinătate, şi-a creat acel „univers cioranian”, în care uşile se deschideau numai pentru cititorii sau consumatorii producţiilor sale, autorul  autosechestrându-se în bine cunoscuta-i izolare.

 

Scriitorul Nicolae Breban în volumul Confesiuni violente (Dialoguri cu Constantin Iftimie) (Editura Du Style, Bucureşti, 1994, pg. 322) ne spune urmatoarele: „…exilul lui Cioran în ’36, când a ajuns la Paris, era un exil de tip estetic, de tip individual… era o fugă individuală. El nu fugea de România sau de vre-un sistem politic din România… nu ştiu dacă spune undeva de ce-a fugit. Nu ştiu dacă el ştie de ce-a fugit.” Autorul „confesiunilor” îl cunoştea bine pe marele gânditor, vizitându-l de mai multe ori la Paris, în celebra sa mansardă de la etajul şapte, de pe rue de l’Odeon.

 

Mulţi l-au considerat, şi-l mai consideară încă, un rebel, un oportunist, un mare ascet sau un neînţeles. Cornel Ungureanu, în cartea sa Mircea Eliade şi literatura exilului  (Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1995, pg.7) afirmă despre exil că este o dezrădăcinare şi o înfrângere, iar despre Cioran, un om care a pierdut războiul… Consider că autorul este informat greşit, permiţându-mi să-l contrazic deoarece, Cioran, a fost tot atât de neflexibil şi ciudat chiar şi în perioada când era în ţară. Românii plecaţi, cu precădere exilaţii, nu au fost niciodată dezrădăcinaţi, fiind legati de ţara, prin naştere, strămoşi, rude, prieteni, limbă, sentimente, etc. Deci şi Cioran ar trebui să se supuna acestei reguli, însă referitor la înfrângere, putem spune că acesta, chiar prin neflexibilitatea sa, a avut cea mai dreaptă coloană vertebrală dintre toţi.

 

Rebel cu limba ascuţită, mândru şi de-neînduplecat! Desigur experienţele triste pe care i le-a oferit  viaţa,  combinate cu felul lui de a reacţiona la tot ce se întâmplă şi îl înconjoară l-au făcut să devină sceptic, un lup singuratic şi chiar să afirme că „de mult nu mai aparţin nimănui!”(Pe culmile disperării, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990). Dar oare trebuie crezut? Scrierile sale nu erau un contact permanent cu cititorii săi? Nu aparţinea oare acestora? Nu aceştia, erau oare, prietenii săi care îl iubeau şi preţuiau? Chiar credeţi că în (super) inteligenţa sa, el nu ştia acest lucru? Atunci? Poate brava, sau poate acesta era paradoxul său organic pe care îşi construise universul! Cât despre scepticismul acestuia, Petre Ţuţea, un alt mare filosof român, cu care, Cioran a avut o corespondenţă bogată, spune: „În ceea ce îl priveşte pe Cioran, îmi permit să-l înfăţisez în aceşti termeni: …sceptic de serviciu al unei lumi în declin” (Ţuţea Petre, Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia, Editura Arta Grafică, Bucureşti, 1992, pg.54).

 

Monica Lovinescu ne povesteşte despre talentata poetă Ivonne Rossignon, o româncă stabilită de mulţi ani în Italia, care devenise mistică si se confesa unui preot de la Vatican. Acesta i-a interzis să mai publice versuri, deoarece sunt lucrătura diavolului. Însingurată spiritual, şi-a asumat riscul şi şi-a deschis mintea şi sufletul în continuare păcatului… Credeţi că omul Cioran, ar fi rezistat unei asemenea ispite? Bineînţeles că nu! Ne-o demonstrează pe tot parcursul vieţii sale, prin faptele şi conduita sa. Atunci dece să se rupă de cei care îl admirau, îl apreciau, îi citeau cu nesaţ scrierile ? Mai ales că acest fapt nu constituia nici un păcat! Oare chiar trebuie crezut în tot ceea ce zice?

 

Întradevăr, până în 1989, literatura exilului era prea puţin cunoscută în România, având acces la public numai pe căi ascunse sau uneori, chiar prin transmitere orală. Aceste producţii fiind declarate prohibite de comunişti, literatura scrisă era trecută cu mari riscuri peste graniţa naţională. Poate, Cornel  Ungureanu, să nu ştie că izolarea eseistului a devenit şi mai profundă atunci când a aflat de arestarea, după reintoarcera din Franţa, a regizoarei Sorana Coroamă, care îndrăznise să introducă în ţară o carte de-a sa.

 

Creaţia cioraniană, din perioada exilului, ar fi ramas practic necunoscută pentru cititorii români aflaţi între hotarele perimetrului naţional, dacă postul de radio Europa Libera nu ar fi făcut eforturi să ne-o prezinte şi să ne-o facă cunoscută.

 

Desigur, celebrul gânditor a produs literatură şi înainte de a părăsi România. Cunoscutele sale eseuri din publicaţiile autohtone, „Rampa” şi „Vremea”, au făcut să strălucească geniul acestuia pe firmamentul literaturii româneşti interbelice. Cărţile, studiile, cugetările, memoriile şi scrisorile sale întregesc opera autorului, oferindu-i un loc de seamă între personalităţile literaturii universale. Scriind în limba franceză, tot atat de bine ca şi limba română, se face cunoscut unei mase mai mari de cititori, fiind tradus şi comentat în mai multe limbi de circulaţie internaţională. Bineînţeles că după 1989, opera acestuia a devenit mult mai tangibilă în România.

 

Însingurat şi în vremea tinereţii, când încă mai trăia in Romania, Emil Cioran refuză într-o oarecare măsură să se integreze şi să colaboreze cu literaţii din aceeaşi generaţie, construindu-şi cu migală şi insistenţă acel binecunoscut clopot al izolării. Nici măcar, consăteanul său, Octavian Goga, nu a putut să se apropie de el. Singurul, Mircea Eliade, îl va implica într-o seamă de evenimente şi aventuri comune. Mai târziu, îl va accepta şi pe Constantin Noica, făcând împreună cu acesta şi cu Eliade acel cunoscut, invidiat, dar totuşi admirat „triunghi magic”. Bineinţeles nici aceştia nu au putut scăpa de radicalismul lui Cioran, care nu-şi ierta nici măcar prietenii apropiaţi, ajungând să-i muştruluiască şi să-i critice în articole uneori chiar vehemente. Totuşi acest fapt nu rupe sau fisurează relaţiile dintre cele trei genii, deseori dândui-se dreptate chiar de cei în cauză.

 

După o perioadă de şedere pe meleagurile copilăriei, la Sibiu, îl găsim încercând să-şi facă un nume, la Bucureşti, iar mai apoi prin 1933, la Berlin, student la universitate. După doi ani se intoarce din nou la „Antipodul său – Ardealul”, apoi iar la Bucureşti, până în 1937, când pleacă la Paris, unde se va stabili pentru restul vietii. Acolo va încerca să se integreze în viaţa literară schimbându-şi limba de comunicare, dar nu şi obiceiurile, modul de a gândi sau năravul.

 

Tot filosof, tot gânditor, tot critic, greu de rumegat, nesociabil, singuratic, este „aprochat” de alţi români importanţi care îi trec cu vederea înstrăinarea şi ciudăţeniile şi caută să îl atragă în domeniul creaţiei literare colective de acolo. Îl găsim, pentru o scurtă perioadă, alături de Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi alţii în coloanele revistei „Luceafărul” şi la cenaclul literar românesc de la cafeneaua „Korona”, “…acolo fiind pentru ultima oară când mai apare în public printre români”. (Cioran Emil, Razne, Cuvânt înainte de Monica Lovinescu, Editura Jurnal literar, Bucureşti, 1995).

 

Uneori negativist până în măduva oaselor, sau rupt total de realitatea materială care îl înconjoară, dar cu microscopul gândirii metafizice veşnic pregătit, observă analitic, utopic, sau chiar cinic, realitatea spirituală care îl înconjoară.

 

În postfaţa aceloraşi „Razne”, Nicolae Florescu spune: „…Adolescent întârziat până aproape de vârsta patriarhilor, Cioran şi-a repetat la nesfârşit chipul, iniţial fixat pe coordonatele limită şi în culori de doliu, ca în metafora mitica a şarpelui ouroboros, crescând din sine, hrănindu-se cu sine”. Ouroborosul (sau uroboros), animatorul universal, este reprezentat printr-un şarpe, străvechi simbol al unui zeu indian, gravat pe marginea primelor reprezentări ale lumii, fiind promotorul vieţii, cel care creează timpul, face să se rotească astrele, constituind fară îndoială o divinitate cosmografică şi geografică unde el se încolăceşte in jurul oceanelor primordiale care la rândul lor înlănţuiesc pătratul pământului.

 

Ca şi Janus, zeul ambivalent cu două feţe, Cioran se desparte în două, o parte rămânâd însingurată şi rebelă, alta comunicativă şi domestică, devenind odată cu trecerea timpului „zeul” tranziţiilor şi schimbărilor, marcând evoluţia trecutului spre viitor, de la o viziune la alta, de la o stare la alta şi de la un univers la altul.

 

Aceasta ambivalenţă se remarcă, în special, în corespondenţa purtată de acesta, în perioada 1933-1946. Volumul Mărturii ne este „martor” în această privinţă. Acesta însumează o parte din scrisorile sale, adresate unor personalităţi româneşti, oameni de litere, prieteni sau cunoştinţe ca Lucian Blaga, Lucian Boz, Mircea Eliade, Ion Chinezu, Octav Şuluţiu, Ecaterina Săndulescu, Arşavir şi Jeni Acterian, Bucur Tincu, George Bălan şîi alţii, având o tentă aforistică, confesivă, unele scrisori conţinând chiar date biografice.

 

Lucian Boz, considerat de mine ultimul astru al universului cioranian (greşesc oare?) mi-a povestit adeseori despre prietenia sa cu Emil Cioran şi despre ajutorul pe care acesta i l-a oferit în timpul celui de al doilea război mondial, mai ales în perioada când soţia sa, Carola era inchisă în lagărul de la Drancy din Paris. Merită să ne reîmprospătăm memoria cu amintiri despre acest om excepţional. Iată ce scriam pe data de 8 august 2006, într-un articol din revista Agero (Stuttgart, Germania), purtând titlul „Boz, ultimul astru”: „[…] În timpul celui de al doilea razboi mondial, Lucian Boz, împreună cu soţia sa, Carola, fac parte din Rezistenţa Franceză, fapt pentru care sunt arestaţi de Gestapo şi încarceraţi până în 1944 în lagărul «La Cité de la Muette» (sau „Sammellager” în germană) de la Drancy, o suburbie din nord-estul Parisului situată în apropierea gării Austerlitz. Am aflat de la doamna Boz fapte interesante despre această perioadă. Mi-a relatat că deţinuţii mureau pe capete de inaniţie, singura mâncare fiind un fel de terci-supă de lobodă. Fiind foamete în tot Parisul, nici unul, dintre prietenii rămaşi în libertate, nu îşi permitea să le trimită pachete cu alimente. Singurul care a făcut un sacrificiu pentru cei doi, a fost Emil Cioran, care le-a adus toate merindele pe care le avea în casă, inclusiv bucăţele de pâine şi de brânză drămuite şi economisite cu greu. Sunt salvaţi de la deportare în Germania şi eliberaţi din detenţie datorită intervenţiei Legaţiei române de la Paris.

 

Plecarea urgentă din Franţa, a soţilor Boz, a fost de asemenea plină de peripeţii. Singura ieşire din teritoriul ocupat, trecea pe la Vichy, oraş situat nu departe de Paris, loc unde îşi stabilise capitala guvernul pro-german al generalului francez Henri Philippe Pètain. Cu toate că autorităţile române le obţinuseră aprobarea de plecare din Franţa ocupată şi repatrierea în România, doamna Carola Boz a fost din nou reţinută de către poliţia locală urmând să fie retrimisă în lagărul de la Drancy. Şi de data aceasta au fost ajutati de prietenul Cioran, care deţinând funcţia de ataşat de presă al Germaniei în Franţa, a plecat de urgenţă la Vichy să-şi ajute prietenii. Având o oarecare putere în faţa autorităţilor germane şi franceze, a făcut toate intervenţiile necesare pentru ca trecerea acestora spre «lumea liberă» să fie posibilă. I-a însoţit personal pe cei doi până la frontieră, pentru a se convinge că prietenii săi nu vor avea şi alte surprize neplăcute.”       

 

*

După 1946,  porţile de comunicare cu cei dragi din ţară, fiind închise, din cauza sistemului totalitar, gânditorul se retrage în carapacea sa „franţuzească” izolându-se şi mai mult de compatrioţi. Asta nu înseamnă că se va desprinde total de limbă şi obiceiurile strămoşeşti. Deseori va sări în picioare, parcă vrând să anunţe că el tot român a rămas în gândire şi obicei.

 

Ion Ianoşi, în lucrarea sa Idei inoportune, (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1995, pg.120-122) îl acuză pe Emil Cioran în mod eronat şi tendenţios că s-a rupt de limba română pentru a-şi şterge urmele şi a da uitării creaţiile sale „extrem de violente” scrise până aproape de sfârşitul perioadei mai sus-amintite. Ştiindu-şi valoarea, el singur putea să-şi modifice sau să-şi rectifice unele greşeli, în ediţiile următoare ale publicaţiilor sale, nefiind nevoie să-şi sacrifice românismul pentru aceasta. Un exemplu reiese din interviul dat de Petru Dimitriu lui George Pruteanu, în care acesta declară că Cioran l-ar fi admonestat verbal şi în scrieri, făcând afirmaţii tendenţioase despre originea sa etnică: „…dar în ediţia de după 1989 a carţii ‚Schimbarea la faţă’, acesta a scos pasajele violente de tinereţe” (Pruteanu George, Pactul cu diavolul, şase zile cu Petru Dumitriu, Editura Albatros şi Editura Universal DALSI, România, 1995, pg.117). 

 

Filozoful şi scriitorul Virgil Ierunca, stabilit la Paris în 1946, a fost unul care l-a cunoscut bine pe “marele singuratic”, cei doi colaborând la „revista scriitorilor români din exil”, „Luceafărul”, în scurta existenţa pe care aceasta a avut-o. Mai târziu, împreună cu Monica Lovinescu, l-au promovat şi făcut cunoscut pe calea undelor, la postul de radio  Europa Liberă.  În cartea sa Subiect şi predicat  (Editura Humanitas,  Bucureşti, 1993) acesta ne comunică în mai multe pagini, relaţiile pe care le-a avut Emil Cioran cu diferite personalităţi ale literaturii române aflate în exil.

 

Gabriel Liiceanu, este cel care prin interviuri separate – luate lui Cioran la Paris şi lui Constantin Noica la Păltiniş – reface şi mai mult legăturile spirituale ale acestora. Motivul răcirii relaţiilor dintre cei doi gânditori, a fost o scrisoare pe care Cioran i-a adresat-o lui Noica şi în care enumără o serie de intelectuali cunoscuţi, aflaţi în România la acea vreme, care apoi, datorită acestui fapt, au fost pedepsiţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare. Poate de aici i-se trag multe critici şi izolarea cu care a fost  înconjurat mai târziu, sau poate cauza la „…urmare a paginii dure la adresa poporului român, din La tentation d’exister Camil Mureşanu, Un joc al întâmplării..., „Apostrof”, revista a uniunii scriitorilor (anul VI, nr.9, Cluj, 1995, pg.5). În aceeaşi revistă, la pagina 6, scriitorul Ion Vartic, într-un interviu dat reporterei Dora Pavel, ne relatează: „Tipicul întâlnirilor cu Cioran era, altadată, foarte strict: nu trebuia să faci gafa de a i te adresa în română, căci refuza să vorbească româneşte. De ce refuza a spus-o şi de data asta: ca să ajungi să te poţi exprima într-un mod satisfăcător într-o altă limbă trebuie să treci printr-un fel de asceză… sau să înveţi să scrii într-o altă limbă trebuie să povoci o ruptură cu trecutul tău”. Ni se pare totuşi, aberant faptul, că Cioran nu a uitat nici o clipă să vorbească sau să scrie în limba română, fapt confirmat de cei care iau luat interviuri după 1989.

 

Emil Cioran, la fel ca şi admiratul său prieten, Mircea Eliade, va alimenta în continuare o serie de enigme, neinţelegeri şi dispute din parte celor care le citesc operele şi ii analizează. Este posibil, ca atunci când se vor stinge din viaţa toţi cei care l-au cunoscut, va dispare şi imaginea sa controversată. Poate atunci, rămânând pentru posteritate doar opera sa literară nudă, autorul va fi iertat şi înţeles, şi poate atunci va fi aşezat, acolo unde i-se cuvine,  pe unul din locurile de frunte ale culturii româneşti şi universale.

——————————————

George ROCA

Sydney, Australia

2008-2014

Stefania MagidsonViorel VINTILĂ

 

Ștefania Magidson, brașoveancă la origine, a părăsit România împreună cu familia ei, având destinația Statele Unite, la vârsta de 15 ani și cu doar 500 de dolari în buzunar. Aterizarea în State nu a fost una “soft landing”, impactul socio-cultural fiind foarte puternic, impact care a făcut ca acomodarea în “ţara făgăduinţei” să nu fie una deloc uşoară. Însă, a realizat că pentru a reuşi să se apropie de “the american dream”, este necesar să investească serios în educaţie.

Asfel, în anul 1990  a absolvit Universitatea din Utah obţinând o diplomă de specializare în Sănătate Publică, precum şi o diplomă de master în Psihologie Aplicată la Universitatea din Santa Monica.

La 23 de ani a decis să-şi încerce norocul în cel mai mare oraş al Californiei, în Los Angeles, unde şi-a aprofundat studiile cu un masterat în Psihologie.

 

O vizită la Braşov, la câteva orfelinate, a fost suficientă pentru a conştientiza că menirea ei şi sufletul său generos, caritabil este să-i ajute pe cei năpăstuiţi de soartă, să schimbe destinul celor născuţi sub o stea mai puţin norocoasă.  Ştefania a devenit un adevărat luceafăr pentru mii de copii marginalizaţi care au fost ajutaţi de către Fundaţia Blue Heron înfiinţată de Ştefania. Un program bine pus la punct acordă burse tinerilor abandonaţi sau orfani, dar dotaţi intelectual şi motivaţi să reuşească absolvirea unei facultăţi.

 

Programul Fundaţiei Blue Heron nu oferă doar bani copiilor, ci şi îndrumare şi susţinere morală alături de un mentor care le este alături pe tot parcursul şcolarizării.

Povestea unui suflet nobil care a schimbat destinele câtorva mii de copii pe parcursul celor 11 ani de existenţă a acestei fundaţii caritabile o citiţi în rândurile de mai jos…

 

Când a început odiseea americană? Cum a fost impactul cu “pământul făgăduinţei”?

 

Odiseea Americană a început în 1983, la vârsta de 15 ani, când am aterizat în Salt Lake City, împreuna cu familia. Eram ajunşi legal, dupa o oprire de 3 săptămâni la Roma, unde italienii ne-au trecut prin tot felul de fromalităţi. Aşa era pe atunci, pe vremea când România era, încă, sub regimul comunist, când statul român îţi confisca totul, inclusiv casa, cetăţenia, iar cale de întoarcere nu exista. Veneai cu mâna goală, fără speranţa de a-ţi mai revedea vreodată părinţii, bunicii…

Când sunt întrebată de americani despre experienţa copilăriei în România, adesea îşi imaginează  nişte ani gri şi bej cu multe neajunsuri şi suferinţă. Însă am crescut fără prea multe lipsuri, protejată de familie şi legănată în bogăţia şi frumuseţea unor locuri magice şi tradiţii bogate, copilărind la Tohanul Vechi şi Braşov.

Însă, duritatea Americii şi-a pus amprenta asupra evoluţiei mele şi adaptării mele, deoarece am pornit la drum cu  doar $500, alături de părinţii mei care nu vorbeau limba engleză şi am fost forţată să mă confrunt cu job-uri grele, de jos, de la frageda vârstă de 16 ani – aceasta fiind o  adevărată provocare din viaţa mea. A durat 10 ani, a fost un drum noroios, anevoios şi foarte abrupt pe care l-am străbătut cu foarte mare greutate. Am avut sentimentul, aproape continuu, că de-abia îmi puteam menţine capul la suprafaţă. Într-un fel am simţit că nu am voie să clachez şi că trebuie să mă realizez prin educaţie. Am obţinut o diplomă în Sănătate Publică de la Univeristy of Utah; în ’91 m-am mutat în Los Angeles unde am urmat un masterat în psihologie spirituală aplicată. Imediat după aceea m-am casatorit.

 

Bal Blue Heron Bucuresti 2012 Stefania cu bursieriiCum ţi-a venit ideea de a înfiinţa fundaţia Blue Heron?

 

Prin căsătorie viaţa mea s-a transformat mult, atât pe plan social cât şi material; adiţional, a trebuit să fac şi acel salt spiritual interior pentru a mă adapta noii trepte socio-economice: de la cea mai de jos la cea de sus. Schimbările sunt profunde, şi nu neapărat uşor de traversat. Au sosit şi copii şi, cu toate că o perioadă m-am simţit împlinită ca mamă, cu timpul, am avut sentimentul că vreau să mă folosesc de platforma socială şi materială şi să fac ceva şi pentru alţi copii, pentru cei rămaşi în urmă, în România.

Astfel, în 2002 am pus bazele fundaţiei Blue Heron, o fundaţie non-profit activă aici şi în România.

 

Care este scopul acestei organizaţii filantropice?

 

Misiunea acestei organizaţii este îmbunătaţirea calităţii vieţii tinerilor orfani şi abandonaţi din România pentru a le asigura un acces mai larg la oportunităţile pe care le oferă viaţa. De-a lungul anilor, am dezvoltat câteva programe. De exemplu: construirea unor terenuri pentru joacă şi sport în cadrul orfelinatelor, implementarea şi dezvoltarea programelor speciale pentru copii înregistraţi cu HIV sau alte boli paliative, etc dar, în ultimii 7 ani ne-am concentrat pe acordarea de burse universitare pentru tinerii care sunt în grija statului sau provin din situaţii extrem de precare.

 

De ce ai ales acest nume exotic? Blue Heron, adică cocostârcul albastru…

 

Da, este un nume exotic… În misticismul indian, nativ, este simbolul reflecţiei, al contemplării, al menirii noastre spirituale şi al transformării pe plan fizic. Este suma reprezentării viselor noastre interioare.

Cu timpul, simbolul a fost extins şi spre metafore: protejăm cu aripa noastră aceşti tineri şi “îi învăţăm să zboare”, le dăm aripi…

 

Te rog, spune-mi, cum este structurat programul unui copil bursier? Ce responsabilităţi au cei  care au şansa să beneficieze de o bursă din partea fundaţiei?

 

În fiecare an avem 90-100 de studenţi în programul nostru (dintre care 10 chiar şi la medicină!), tineri orfani sau abandonaţi care sunt îndeajuns de capabili şi ambiţioşi să urmeze o facultate. Noi le acoperim taxele universitare (aproximativ 2,200 de dolari/an pentru medicinişti şi 600 de dolari/an pentru restul bursierilor) şi le acordăm o sumă lunară (55 de dolari) care ajută la achitarea unor necesităţi zilnice. Cei care trec la buget, datorită notelor mari, li se acordă până la $400 pe an pentru cursuri de şofer, IT sau de engleză.

Bursieri graduandTinerilor din programul nostru li se cere să frecventeze cursurile universitare la care sunt înregistraţi, să nu figureze cu restanţe la începerea noului an universitar, să prezinte lunar, prin e-mail, inclusiv în vacanţă, un jurnal de activitate adresat Mentorului şi reprezentanţilor Fundaţiei.

De asemenea, studenţii efectuează, în timpul anului de studii, săptămânal, 5 ore de muncă voluntară în cadrul unui centru de plasament sau al unei instituţii caritabile sau din aria lor de studii. Ideea este aceea de a-i ajuta să se clădească şi în interior, în aşa fel încât, atunci când termină facultatea să poată fi capabili să navigheze printre succesele şi provocările vieţii.

 

Cine poate beneficia de aceste burse şi care este criteriul de selecţie? Care este rolul mentorului?

 

Tinerii care sunt sub tutela Direcţiei Generale de Protecţie a Copilului (deci abandonaţi fie la naştere, fie pe parcurs), orfanii crescuţi de bunici, sau de către alte rude aflate în situaţii foarte precare; ei sunt tineri lipsiţi de căldura şi îndrumarea părintească şi care aplică sau sunt deja la facultate (18-26 ani). Oficial, mentorii sunt persoane recomandate de către Fundaţia Blue Heron, membri şi/sau donatori ai acesteia, atât din România cât şi din Statele Unite ale Americii. Aceştia reprezintă un exemplu de succes personal, profesional şi social, constituind un sprijin moral şi o relaţie continuă a bursierilor cu Fundaţia de-a lungul anilor de studii. Ei menţin legătura cu buriserul lunar sau săptămânal, ajutându-l să gândească decizii, sprijinindu-l cu sfaturi şi încurajări. De obicei, mentorii sunt experţi în aceleaşi ramuri de studio ca ale bursierilor: doctorii iau sub aripa lor bursierii de la medicină, inginerii pe ingineri, etc. Adesea mentorii ne mărturisesc că simt, în urma acestei experienţe, că “primesc mai mult decât bursierii” ; iar bursierii ne spun ca “fără mentori ajutorul financiar nu ar însemna foarte mult”.

Deci, până la urmă, mentorul este “lipiciul” programului, felul în care noi putem maximaliza efectul acestor bănuţi strânşi, care sunt cheltuiţi cu multă grijă.

Mentorii conduc mai departe esenţa spirituală a programului, reprezintă sufletul organizaţiei, ceva care nu poate porni decât din inimă, aceştia sunt o energie care nu poate fi nici donată, nici cumpărată.

 

Bal de caritate BH cu HRH Principesa MargaretaDe unde provin donaţiile? Pe lângă români sunt şi personalităţi americane sau oameni de afaceri americani?

 

Donaţiile provin, în primul rând, de la persoane private din SUA (toate donaţiile sunt deductibile de la taxe dat fiind statutul 501 c 3 al fundaţiei), iar în acest an am primit şi un grant generos de la o fundaţie americană.

Legat de Blue Heron , remarcabil  este faptul că ÎNTOTDEAUNA 100% din donaţii sunt folosite direct pentru copii/tinerii din programele noastre.

Fondatorii acoperă TOATE cheltuielile fundaţiei.

Adiţional, aproape in fiecare an, organizăm baluri de binefacere în România.

 

De la înfiinţare până în prezent cât a investit fundaţia Blue Heron şi câţi români au fost norocoşii posesori ai unor burse?

 

Din 2002 şi până acum am strâns peste $1,250,000 de la peste 700 de donatori

români şi americani şi am transformat vieţile a aproape 3000 de copii şi tineri. Dintre aceştia, peste 200 au fost beneficiarii burselor universitare Blue Heron.

 

Cât de des mergi în România?

 

De doua ori pe an, aproximativ câte 7-10 zile. În fiecare an Organizăm o tabără de vară la Râşnov, iar primăvara călătoresc pentru evenimentul de fundraising din capitală şi pentru a vizita şi intervieva bursieri din întreaga ţară.

Tabara BH, RasnovÎntr-un alt articol am declarat “ţara din care mă trag este o sursă de putere, de bogăţie, un loc în care continuu revin atât pentru a ajuta tinerii care merită, cât şi pentru a continua să-mi trag seva dintr-un eter care încă îi este esenţial existenţei mele”… până la urmă…, vizitele mele în România au motive mult mai complexe!

 

 

Soţul tău este un cunoscut producător de  film …se implică şi el în fundaţia Blue Heron?

 

Faptul că mă susţine în munca aceasta este, de fapt, cea mai importantă contribuţie…pentru că salariu nu am şi, în esenţă, îmi folosesc propriul meu timp pentru a duce mai departe aceste eforturi – timp care ar putea fi dedicat lui, copiilor noştrii sau administrării casei.

Adiţional, bineînteles, faptul că pot acoperi 100% din cheltuielile fundaţiei se datorează soţului meu.

 

Ştiu că ai scris si o carte – În căutarea Magicianului Alb” – despre ce este vorba?

 

Magicianul Alb este o carte de dialoguri între mine şi scriitoarea Carmen Firan, o carte unde explorăm teme cu care ne confruntăm zilnic din unghiul psihologiei spiritual aplicate: de la misterul sufletului la frica de moarte, de la anxietate la păcat şi pedeapsă, de la sensul viselor la firele nevăzute care ne ţin conectaţi în roata vieţii în permanentă transformare.

Simbolul Magicianului Alb este descris ca fiind acel Eu mai înalt din interiorul nostru care înţelege legile subtile ale universului, care este în contact direct cu intuiţia noastră, acea parte care are acces la informaţii mai departe de cele cinci simţuri.

În carte spun: “El are ştiinţa de a cerceta şi curajul de a împlini ceea ce este lăsat a fi experimentat şi împlinit pentru a ne simţi împăcaţi cu rostul existenţei” și invit cititorul să mi se alăture într-o călătorie de explorare spre a-şi redescoperi acea parte interioară care deţine bagheta fermecată şi care poate transforma în realitate lumile interioare al căror potenţial doar îl intuim…

Şi nu în ultimul, rând vorbesc şi despre feminitate…care, în opinia mea este pe cale de dispariţie.

 

Ce îţi place cel mai mult în America? Este ceva care îţi displace?

 

Încep cu ce admir cel mai mult aici: Constituţia, şi tot ce au creat „părinţii fondatori” care au fost nişte capete luminate. Au creat un sistem care, în mare, a dat oportunitatea milioanelor de oameni să îşi manifeste potenţialul şi, în acelaşi timp, să servească omenirea într-un fel care ne-a elevat pe toţi.

Îmi place felul în care sunt organizate majoritatea domeniilor şi în special cele din domeniul serviciilor publice, unde adesea lucrurile merg ca pe roate, sunt bine organizate, şi atitudinea celor care te servesc este amabilă, cumsecade. Îmi place ideea că, teoretic, oricine poate ajunge să trăiască proverbialul vis american. Dar cel mai mult îmi place faptul că suntem un melting pot, cu oameni din toate naţiile, religiile, rasele, care se regăsesc în numitori comuni ce transcend graniţele care ne imaginăm că ne separă… Şi îmi place faptul că, dacă te afli într-un oraş cosmopolit poţi participa într-o singura zi la experienţe dintre cele mai diferite: restaurante cu bucătării din toate colţurile lumii, ritualuri în biserici ortodoxe, ashramuri hinduse, moschei şi temple budiste; în orice zi poţi avea experienţe într-o viaţă culturală extrem de bogata şi variată, cursuri în aproape tot şi toate care îţi trec prin cap…Nu îmi displace nimic anume care să fie american, dar mărturisesc că există anumite pericole ce ţin de existenţa umană universală a căror victime putem fi dacă nu suntem vigilenţi: tendinţa spre superficialitate, spre materialism, pericolul de a ne complace într-o existenţă confortabilă şi a renunţa la căile mai grele dar care pot duce la o viaţă mai autentică, mai înaltă.

 

Care este cheia succesului şi a visului american?

 

Curajul de a explora acele infinite posibilităţi care există în viaţa noastră. Cred că America, cu toate ce le are ea, bune şi mai puţin bune, este totuşi naţiunea unde şansele de a ne manifesta visurile sunt cele mai înalte.

Deci cred că este nevoie de curaj, creativitate, o intuiţie bine dezvoltată şi tenacitatea de a nu te da bătut oricât de greu şi anevoios pare drumul – atât timp cât simţi că e alineat cu interiorul!

 

Planuri de viitor…

 

În primul rând să îmi continuu pasiunea vieţii mele: mă consider un pasionat explorator al existenţei noastre spirituale. Trăiesc doar cu un picior pe pământ, jumătate din mine este întotdeauna în căutare de a fi unita cu Divinul. Să extind programul de burse din cele 23 de judeţe ale României în toate 40.

Adiţional, îmi doresc mult să ne extindem şi în Republica Moldova unde procentajul de trafic uman este cel mai ridicat din întreaga Europa: tinerii de vârstele 15-25 ani sunt exploataţi fie sexual, prin muncă silită, sau le sunt preluate organele. Aceasta populaţie care provine din medii precare sunt exact tinerii cu care lucram noi în programele Blue Heron. Prin oferta de burse universitare și educarea lor vom contribuii la prevenirea acestei tragedii. Profit de această oportunitate pentru a lansa un apel românilor care citesc acest articol de a contribui prin donaţii http://www.blueheronfoundation.org sau ca mentori: info@blueheronfoundation.org. Vă mulțumesc.

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

 

 

JURNALISMUL DE TELEVIZIUNE, ÎNTRE MIT SI REALITATE

Posted by Gabriela Petcu On January - 17 - 2014

BOANTA-Dan-wbDan BOANTĂ

 

Asistăm în fiecare zi la degradarea a ceea ce numim jurnalism de televiziune. Şi când spun asta mă refer strict la televiziunile de ştiri. Fie ele şi afiliate la CNN! Mizeria din emisiunile acestora a atins cote maxime. În fiecare zi sunt atacaţi oameni din presă şi nu numai, iar deunăzi am asistat îngroziţi la ceea ce putem numi, linşajul basiştilor. Apelativul de băsist a ajuns un stigmat care aminteşte de vremea comunismului. Stigmat pus chiar de către moderatorii de televiziune.

 

Este incredibil cum aceştia se pretează să arunce cu invective în colegii de breaslă, la ore de maximă audienţă. Patronii unor astfel de televiziuni, care au o agendă politică ofensivă, sunt dublaţi în studiouri de nişte aşa zişi moderatori, care prelungesc aceasta agendă şi se îngrijesc de prostirea zilnică a cetăţeanului. Marea „calitate” a moderatorilor de televiziune de astăzi este răstălmăcirea lucrurilor, în direct şi la ore de maximă audienţă. Nu există mai mari duşmani ai educaţiei democratice decât aceşti jurnalişti de televizor, cei drept plătiţi regeste de patronii lor să-şi bată joc de dreptul nostru la informare corectă.

 

Din cauza acestora, nu ne mai uităm la televizor ca să ne informăm ori ca să ne lămurim, ci doar ca să aflăm cine pe cine mai înjura, cine cu care s-a mai bălăcărit şi cel mai grav vedem minciuna la rang de adevăr pe toate aceste posturi tv. Televiziunile de ştiri romaneşti care au fost lansate la vremea lor cu intenţia de a furniza ştiri din oră în oră, au devenit astăzi instrumente de propagandă jurnalistică. Au devenit fără doar şi poate instrumente ale puterii actuale, de demascare a duşmanului şi de mascare a prietenilor.

 

Moderatorii acestor emisiuni de ştiri, au decăzut atât de mult, urmărind umil agenda politică a patronului, încât au contribuit decisiv la impunerea pe piaţă, la „cote înalte”, unele dintre ele acoperite cu premii mai mult sau mai puţin naţionale, a jurnalistului care nu mai are nimic de-a face cu informaţia jurnalistică. Ei îşi câştigă pâinea din manipularea informării şi producerea dezinformării.

 

Astăzi, rating fac părtinirea, mistificarea, injuria, minciuna şi lista poate continua. Pe vremuri, ca să fii un bun jurnalist, (Vlad Petreanu mi-a spus odată asta) îţi trebuia talent. În actuala formula, una care premiază jurnalismul neprofesionist şi descurajează jurnalismul de calitate, ca să faci rating e suficient să fii cât mai lipsit de caracter şi de o mitocănie ieşită din comun. Noul profil moral al jurnalistului de instigare are efecte nocive, deoarece se măsoară în respectul din ce în ce mai mic pe care telespectatorul îl are faţă de democraţie, faţă de informaţia curată, faţă de decenţă, faţă de bun-simţ, sau faţă de buna-credinţă. Neamendând aceste derapaje, nu facem decât să câştigăm ura, vizionând seara de seară, emisiunile aşa zişilor „celebri oameni de televiziune”.

 

Sunt însă şi oameni care au făcut istorie în televiziune. Şi mă refer la cele de ştiri. Nu vreau să dau nume din dorinţa de a nu omite pe cineva. Oameni de la care am învăţat meseria de jurnalist. Oameni cărora le mulţumesc, uneori, în fiecare zi. Oameni care m-au învăţat că trebuie să ai coloana vertebrală. Din păcate în ziua de astăzi, acest privilegiu, nu este remunerat!

 

Dan BOANTĂ

Jurnalist (AmRoNews)

Chicago, Illinois, SUA

17 ianuarie 2013

JURNAL DE VACANŢĂ 2013 (6)

Posted by Gabriela Petcu On January - 15 - 2014

RG 4NOV2013 AGeorge ROCA

 

HELSINKI – BUDAPESTA – ORADEA MARE. CEASUL RĂU ŞI GRIPĂ KOKKOLIANĂ…

 

 

Aeroportul Vantaa din Helsinki nu este atât de elegant precum cele din Asia sau America. Şi nici atât de frumos ca Changi din Singapore. Dar este însă, foarte funcţional, precum multe din aeroporturile bătrânei Europe. De fapt un aeroport mediu, destul de glacial, chiar rece, fără brizbrizuri, fără prea multe elemente decorative, fără grădini de orhidee şi lăculeţe cu peşti exotici. Nici măcar duty-free shopurile nu sunt deschise non-stop. Când am aterizat, dimineaţa, la orele 6:35, ora Finlandei, ne-a întâmpinat un edificiu destul de friguros şi la propriu şi la figurat. Fără agitaţie, fără prea multă vitalitate. Coridoare, culoare, săli şi puncte de control… goale în majoritate. Ici-colo câte un slujbaş – în uniforma desigur – cu faţa adormită. Un aeroport de trazit – unde nu poţi să faci prea mulţi purici – unde trebuie să te grăbeşti să prinzi legătura cu avionul care te duce la o altă destinaţie europeană. De fapt totul organizat „nemţeşte”. Funcţional, după cum am menţionat mai sus. Ceas! Fără cusur. Finladezii sunt punctuali, ca şi germanii. Oferă viteza şi seriozitate de mişcare, da nu foarte mult fast. De fapt aceste atribuţii îi sunt importante călătorului grăbit şi obosit după 12 ore de încorsetare într-un fotoliu de avion. Şi conexiunile sunt foarte bune. Îmi aduc aminte că am stat odată vreo 8 ore in tranzit pe un aeroport din Asia… şi nu erau prea multe de făcut acolo pe timpul escalei… în afară de a moţăi pe niscaiva bănci sau scaune de plastic… trezit frecvent de anunţurile făcute la megafoane.

 

La Vantaa am stat doar 55 de minute, până să fac ultimul salt – cu avionul desigur – spre Budapesta. De la aterizare până când am ajuns în sala de plecare a durat 25 de minute. Deci, totul bine organizat. Inclusiv controalele riguroase la bagaje impuse de intrarea într-o ţară a Uniunii Europene. Şi iată-mă deci într-o sală de aşteptare a terminalului nr. 2, pregătit de zbor – spre Ungaria. Data, 9 septembrie 2013. Plecarea la 9:30 sharp! Adică fără nicio întârziere. Locul 11 C. Zborul Finnair AY 753. Deci tot cu finlandezii! Durata zborului 2 ore şi 20 de minute. De data aceasta călătoream cu un avion mai mic şi mai uşor. Airbus A320. Jetstar. 150 de locuri. Aparatul de zbor mi se pare mult mai prietenos ca ambianţă decât fratele mai mare (A340-300) cu care venisem de la Singapore. Părea chiar mai elegant. Spetează şi şezutul fotoliilor erau din piele-piele. Foarte confortabile şi mult mai încăpătoare. Totul nou! Pe mijloc un singur culoar care despărţea cele două rânduri de locuri. Câte trei fotolii pe fiecare parte. Primele trei rânduri din faţă, pe amble părţi, deci 18 locuri în total, sunt alocate celor care călătoresc la clasa business! Despărţiţi de restul plebei doar de o draperie! Singura diferenţa este mâncarea şi super-amabilitatea personalului de bord! În rest nimic mai calitativ. Cine ocupa aceste locuri? Reprezentanţii de firma, femeile frumoase, blazaţii cu bani, snobii şi desigur politicienii!

 

Şi de data aceasta avionul este plin ochi! Înseamnă că afacerile companiei merg bine, că are călători… care apreciază calitatea zborului şi afordabilitatea preţului. Citisem pe internet că se pot cumpăra bilete, Bucureşti-Helsinki-Bucureşti, cu doar 148 de euro. Deci dus-întors. Ieftin! 74 de euro un drum! Şi când te gândeşti ca drăgălaşa noastră companie naţională, Tarom, oferă bilete – ieftine cică – pe distanţă Oradea-Bucureşti, cu doar 140 Euro. Un drum, desigur! Distanţă de la Bucureşti la Helsinki este de 1750 de kilometri, iar cea de la Bucureşti la Oradea de 435 de kilometri. Deci mai puţin de un sfert. Preţul Taromului mi se pare astronomic! Ca o pedeapsă pentru românaşi… Să nu cumva să îndrăznească mioriticul să se plimbe cu avionul la el în ţară! Biletele low-cost sunt destinate doar celor care se duc la muncă în străinătate! Cum naiba s-or descurca străinii şi de data aceasta mai bine? Ba le şi prosperă afacerea! Alţii pot, iar ai noştri ba! Scria prin ziare că S.C. Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române TAROM S.A. este ameninţată de faliment, că ar trebui vândută. Pardon, privatizată! Apoi s-a adus un manager profesionist din Belgia, pe nume Christian Edouard Heinzmann, dar nu după mult timp nici acesta nu a fost bun! Bum! Câţiva directoraşi autohtoni se luptă şi acum să-l dea afară! Că deh! Nu cântă ca ei! Sau că nu se dă pe brazdă? La ce oare!? La mâncat seminţe, jucat table sau la şmecherii…?

 

Mă aflu deci în interiorul avionului. Mă aşez pe locul indicat pe talonul de îmbarcare. Locul 11C. Tot pe culoar. În stânga mea două locuri libere. Întotdeauna călătorii se bucură când sunt înconjuraţi de locuri libere. Aşa e omul! Individualist şi auto-izolationist. Dar… ceasul rău… îmi aduce doi tovarăşi de drum, care apar în avion cu câteva minute înainte de decolare. Doi finladezi cu rucsacuri în spinare. Încălţaţi cu nişte bocanci enormi! Parcă mergeau să cucerească un vârf de munte din Himalaia. Doi tineri îmbrăcaţi junkee. Tricourile lor negre cu fulgere şi capete de mort, fără mâneci, atrageau cel mai mult atenţia. Tatuaţi peste tot,/ de la grumaz la cot! Rimează, nu-i aşa? Unul din ei avea pantaloni baggy lăsaţi pe vine… de i se vedea crevasa dintre munţii fesieri. Celalat, purta nişte nădragi army style cu vreo patru numere mai largi. Or fi fost de căpătat!? Poate! Dar, hai să nu fiu rău(tăcios)! „E” oameni şi ei! Un cuplu al zilelor noastre, nişte strănepoţi moderni de-a lu’ Stan şi Bran. De fapt, când au dat cu ochii de mine, m-au salutat politicos: „Haia!”. Cel cu crevasa era mai măricel de statură. Semăna leit cu Benone Sinulescu… la cap şi la fizic. Dar mult mai tinerel! Tuns falusian! Să-mi ierte artistu’ comparaţia! Cel cu nădragii mari, tuns aşijderea, tot falusian, era scund şi pirpiriu, slăbuţ tare… semănând cu statuia foamei. Anorexic 100%, zic eu! Piele şi os! Cu toate că părea foarte sănătos! Ei, n-avea el chiar bujorei în obraji, dar în comparaţie cu tovarăşul său, se mişca agil şi avea nişte ochi vioi de veveriţă în căutare de alune! Într-o mână ţinea o pungă transparenţă de plastic în care ducea o farmacie ambulantă. Un calup de şerveţele, rinofug, aspirine, paracetamol forte, bomboane antiseptice… Toate pentru cel mare, care părea al naibi de bolnav. Acesta strănuta şi tuşea de se zgâlţia avionul. Hapciu!

 

Cel firav, cu ochi de veveriţă s-a aşezat pe fotoliul din mijloc, lângă mine. Parcă ar fi vrut să mă protejeze de ploaia de virusuri care erau aruncaţi în atmosferă cu fiecare strănut. Hapciu! That’s the name of the music! Hapciu! Hapciu… Hauleo maică! Numai o gripă nu-mi lipseşte… Şi uite aşa, a ţinut-o în hapciuuri şi tuse timp de 2 ore şi 20 de minute cât a durat zborul. M-am gândit că o fi răcit bietul băiat… după ce s-a tuns la chelie. Ştiu că în Finlanda clima e cam ascuţită chiar şi în sezonul estival… şi aşa de dezbrăcat, în maieuasul lui negru cu cap de mort şi fulgere, nu mă mir că face hapciu de două ori pe minut. Îmi venea să-i „dau haina de pe mine”, vorba olteanului dintr-un cunoscut cântec popular. Până la urma – cel mare şi bolnav – a început să moţăie, apoi a adormit. Neuitând desigur, să scoată câte un hapciu din când în când. Cel mic, era cu ochii pe el ca pe butelie, schimbându-i şerveţelul din mâna ori de câte ori se îngreuna de substanţe organice lichide. Apoi a venit stewardesele cu cărucioarele încărcate: „Cofee, tea, soft drinks…?” Cofi, i-am zis, şi un pahar cu apă plată! Apoi am sosit micul dejun. O chiflişoară lunguiaţă tăiată în două şi garnisită cu câteva rotiţe de salam şi o felie de caşcaval. Destul de gustoasă, dar cam subţirică! Hapciu, a exclamat finlandezul cel mare, după ce a devorat chifla din două muşcături. Ba culmea, a cerut stewardezei încă una! Şi a primit! Micuţul samaritean, cu ochii înlăcrimaţi de atâta admiraţie faţă de Benone Sinulescu Look Like (BSLL), i-a oferit Marelui Gatsby… şi chifla lui in dar.  Desigur că acesta l-a refuzat. Doar erau prieteni! Până la urmă, au împărţit-o frăţeşte pe din-doua! Pace tuturor…! Hapciu!

 

Am încercat să închid şi eu ochii şi să nu mă mai gândesc la felurile de gripe care ar putea să afecteze călătorii unui avion pe ruta HEL-BUD. Dar credeţi că puteam? Dacă o fi aviară, sau porcină! Mamă-mamă! Am păţit-o! Mă reîntorc acasă cotcodăcind sau grohăind. Aşa că intru în conversaţie cu tânărul subţire de lângă mine. Să-l trag puţin de limbă! Flăcăul e volubil! Foarte volubil şi politicos! Mai ales că ortacul sau dormea de-i curgea apă din gură! Pardon me! Îmi spune că atât el cât şi BSLL sunt din Finlanda, din oraşul Kokkola (uşor de reţinut!). Că ambi au aproape 18 de anişori şi se duc în Ungaria, la Budapesta, unde v-a avea loc o mare manifestaţie paşnică a capetelor rase. Că sorry, prietenul lui… este cam bolnăvior de gripă, deoarece la ei în zonă e o mică epidemie. Dar nu e periculoasă! Se vindecă repede… A avut-o şi el! Dar i-a trecut cu medicamente, într-o săptămână! Fără, în şapte zile… gândesc eu! Vorbea frumos engleza, se vedea că este şcolit. Mi-a spus că terminase o şcoală de asistenţă medicală şi că lucra la un spital. Vorbă lui Bula: „Am un frate care e soră… la spital!” Îl chema Ake! Şi astfel am aflat că Ake vine de la Akatius, nume vechi finlandez. Cel mare se numea Eki, care vine de la Ekke, nume teutonic, care înseamnă „muchie de cuţit”. Că… sunt prieteni din copilărie. Că la Kokkola au o gaşcă de prieteni care „sunt ca ei”! Skinheads, skuls and tattoos! Cheloşi, tatuaţi, cu cranii pe piept! Dar că… nu au orientare politică de linie dură şi nu sunt războinici. Lor le place muzica. Îl întreb de s-a tuns chilug. Având simţul umorului îmi spune că aşa… ca să nu-i cade pletele în ochi atunci când dansează sau cântă la chitară. Am înghiţit glumă! Nu e bine să pui prea multe întrebări tinerilor. Aş fi vrut să îl întreb despre perenitatea tauajelor, dar mi-am înghiţit limba. Hapciu din nou! Totuşi timpul de zbor a trecut repede. Akatius a adunat cu minuţiozitate şerveţelele folosite, le-a băgat într-o altă pungă de plastic şi le-a luat cu el. Băiat educat! Finlandez manierat. Nu ca ai noştri, care aruncă pe jos tot ce le prisoseşte! Nici nu s-au oprit bine motoarele avionului ca cei doi şi-au înşfăcat ruksacurile şi au ţâşnit spre ieşire. Nu înainte de a-mi zice amândoi în cor „bai-bai”… Cel mare a mai adus o completare: „See you next time”, adică „La revedere!”, facânadu-mi cu ochiul. Sarcastic şmecheraşul! A naibi pielea pe el! Şi duşi au fost! Iar eu am respirat uşurat… rugându-mă lui Doamna-Doamne să nu cumva să mă fi pricopsit cu vreo gripă kokkoliană.

 

Mi-am luat bagajul de mână şi m-am îndreptat spre sala unde începuseră deja să sosească pe bada rulantă bagajele de cală! Încerc să pun mâna pe un cărucior de bagaje dar nu se mişca până când nu plăteşti 2 euro. De unde frate 2 euro? Că eu nu aveam bani mărunţi… şi apoi prin câte aeroporturi am bântuit nu am găsit cărucioare de bagaje cu plată! Ei, nu-i nimic! Mă descurc eu. Noroc că ambele valize au rotiţe. Pe cea mare şi grea o trag după mine, iar pe cea mică o împing în faţa mea. Că, deh, avem două mâini! Ajung la bariera de control a paşapoartelor. „Jo napot kivánok!”, adică „Bună ziua, vă doresc!”, îmi spune domniţă de la ghişeu, îmbrăcată într-o uniformă impecabilă. Iar apoi în engleză: „Passport please!”. De data asta scot paşaportul românesc, căci doar eram în Uniunea Europeană, şi i-l prezint. Îl cercetează în amănunţime şi mi-l returnează cu zâmbet şi un Köszönöm szépen!”. Mulţumesc frumos! Apoi mă îndrept spre ieşire. Vameşii, vreo trei la număr, fără să mă bage în seamă, îşi beau liniştiţi cafelele din nişte pahare de hârtie cerată precum americanii din filme. În holul de „arrivals” este foarte frig. Mi se pare că e cu mult mai răcoare decât la Helsinki. Mă aflu în sala de sosiri, la Teminalul 2 al aeroportului internaţional „Liszt Ferenc” din Budapesta. Fost „Feryhegy” până mai anul trecut! Time 11:00 sharp!

 

Mi se comunicase prin e-mail că voi fi aşteptat la aeroport de către şoferul companiei „Rotexim” care mă va transporta în continuare spre Oradea. Semn de recunoaştere, o tăbliţă pe care va fi înscris numele meu. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, ies la carosabil, dar degeaba. Nici ţipenie de şofer cu tăbliţă în mână… sau de vreun autovehicol cu numere de circulaţie româneşti. Mă reîntorc în sală şi mă aşez pe o bancă la vedere. Cu ochii pe bagaje! Diferiţi indivizi dubioşi mă acostează oferindu-mi servicile lor pentru a ajunge la destinaţie. Toţi mi se adresează în engleză! O fi scris pe fruntea mea că vin din Australia!? Nu! Dar scrie pe etichetă lipită pe mânerul bagajului de cală! SYD-BUD! Adică Sydney-Budapest. Le spun că nu sunt interesat… că aştept pe cineva care vine să mă ia. Unul dintre ei, de necaz, scăpa o înjurătură foarte colorată… Tac şi mă uit pe tavan! Mă fac că nu cunosc limba maghiară… După ce dispare rup eticheta cu pricina şi o arunc la gunoi. E mai bine aşa. Străinii sunt ghiciţi de unde vin după asemenea etichete şi sunt luaţi de fraieri. Păcăleli, preţuri mari la transport, furturi chiar! Ei, parcă taximetriştii de la Otopeni sunt mai breji!!!

 

În sfârşit, după vreo 35 de minute de aşteptare, apare un domn impozant care se postează în mijlocul sălii. Scoate din buzunar o hârtie A4, o despătureşte agale şi pe ea apare scris numele meu! Ecce Homo! E omul meu! Mă îndrept spre dânsul şi îi spun parola, adică numele, prenumele şi… Oradea. Îmi zâmbeşte, se repede la valiză cea mare şi apoi îmi spune să îl urmez. Ieşim din clădire şi o luăm spre parcare. Afară plouă mărunţel! Nu după mult timp ajungem la un micobus elegant şi curat precum conducătorul auto! Vorba zicalei „Cum e turcu… e şi pistolul!”. Înăuntru sunt deja 3 persoane pe cele 9 locuri. Unul în spate care stătea cu ochii închişi şi două persoane în faţă, lângă şofer. Un cuplu de tineri, ea şi el, care se pupau de mama focului. Or fi fost despărţiţi de multă vreme. Căpşunarii noştri migratori! Pornim motoarele şi ne îndreptăm spre o altă clădire (terminal!?) unde suntem aşteptaţi de o cohortă de pasageri doritori să ajungă la Oradea. Sosiseră cu zborul de Frankfurt. Mă retrag la o margine de banchetă. Lângă mine se aşează un tânăr african, oacheş şi simpatic. Vorbeşte limba romană! Îmi spune că este student în anul trei la Universitatea din Oradea, la facultatea de medicină. Mi-a povestit că îi place foarte mult în România, că ar vrea să rămână acolo după absolvire… şi să se însoare cu o româncă blondă. „De ce blondă?” îl întreb. „Vreau să duc acasă la mine în Uganda un copil blond! Acolo toată lumea îl va trata ca pe un zeu…!” Mă mănâncă limba să îi spun nişte bancuri cu blonde, dar mă abţin. De ce să îi clatin flăcăului idealurile. Şi apoi, mai sunt şi blonde deştepte. Excepţia întăreşte regulă! Oare!?

 

Maşina rulează cu viteză moderată pe şoseaua care duce spre „casă”. Casa copilăriei! Afară ploaia se înteţeşte. Vizibilitate scăzută. Şoferul conduce atent. Chiar foarte atent. Se vede că e rutinat şi că face acest drum destul de des. O muzică plăcută emisă de un post de radio românesc încălzeşte atmosfera din interiorul microbuzului. Închid ochii şi trec în lumea viselor. Ungaria mă afectează sufleteşte ori de câte ori trec prin ea. Aşa a fost şi visul meu. Presărat cu amintiri traumatizante.

 

Anul 1982. După doi ani de plecare din ţară, tatăl meu, foarte bolnav, îmi scria să revin acasă, deoarece ar vrea să mă mai vadă odată. Plecasem din România în 1980, luna august, ziua de 9. Dezident. După fuga generalului Pacepa, ministrul turismului, Nicolae Doicaru, a dispărut şi el peste noapte. L-au săltat oamenii lui Nea Nicu. O fi făcut şi el parte din complot! Cine ştie… Nu după mult timp au fost daţi afară din muncă mai mulţi angajaţi ai ministerului. În primul rând cei care nu erau membrii de partid. Printre aceştia mă număram şi eu! Rămas fără slujbă m-am înscris de necaz într-o grupare de răzvrătiţi. Colegi de la Ministerul Turismului, Agenţia Comturist, ITIA şi complexul hotelier Parc-Turist. Cu toţii am cerut „plecarea din ţară”. Asta se întâmpla prin 1979. După multe peripeţii, restricţii şi şicanări, prin luna ianuarie 1980 am primit mult-doritul paşaport. Am aplicat apoi pentru o viză australiană. Sa ajung la capătul pământului! Când m-am trezit cu aprobarea de viză în mâna m-am spariat! Unde să mă duc? Nu prea aveam cunoştinţe în Tara Cangurului. Ce voi face acolo? Iar părinţii? Eram singur la părinţi! Grea decizie. Până la urmă, după mai bine de şapte luni, m-am decis să plec. Nu renunţasem insă la cetăţenia romană. Posedăm un paşaport albastru. Adică de cetăţean roman stabilit în străinătate. Mi-a zis, în naivitatea mea că dacă se va face bine în România mă voi reîntoarce… Iată că au trecut 33 de ani şi tot în exil sunt. Printre străini!

 

Am făcut o escală de mai bine de un an la New York. Cu o viză turistică! Prelungită desigur. Am încercat să rămân în America dar a fost imposibil. Aveam deja, încă din România, ştampilată pe paşaport, o viză de rezindenta permanentă în Australia. Aşa că a trebuit să părăsesc cu durere în suflet Ţara Tuturor Posibilităţilor! Când am ajuns la Sydney nu mi-a plăcut de loc! (Acum îmi place! Asta rămâne între noi!!!) Era diferit de oraşul Marelui Măr (The Big Apple)! După două luni şi jumătate de la sosire am primit vestea de la tatăl meu că este bolnav şi că medicul i-a spus că nu mai are mult de trăit. Mi-am cumpărat urgent bilet de avion şi am zburat spre Europa, spre ţara de baştină, spre casă! Am ajuns la Amsterdam, unde m-am încărcat de bagage, cadouri şi alte lucruri necesare celor de acasă. Am plecat de-acolo cu trenul pe ruta Amsterdam – Episcopia Bihor, via Viena. După o zi şi o noapte de călătorie am ajuns la frontiera română. Aşteptam vameşii cu inima cât un purice. Au venit cei de la controlul paşapoartelor mai întâi.

– Băi, unde ţi-e viză de intrare în Republica Socialistă Romană? m-a întrebat un ofiţer în uniforma kaki?

– Care viza? Eu am paşaport românesc valid şi vreau să fac o vizită părinţilor mei.

Mi-a spus că nu am dreptul să intru în ţară şi că trebuie să mă reîntorc la Budapesta unde să încerc să obţin o viză de intrare de la Ambasada României de acolo. Mi-a ordonat să cobor din tren! Eu, „Nu şi nu!”. O tot dădeam cu drepturile omului, cu Declaraţia de la Helsinki, cu Carta ’77, cu libertatea de călătorie… formule învăţate în perioada de dezidenta românească din Bucureşti. Ofiţerul supărat, mi-a spus că o să intru în România când şi-o vedea el ceafa! N-a mai stat mult pe gânduri şi a scos capul pe fereastra vagonului chemând „armata” în ajutor!

– Caporal! Vino cu cei pe care îi ai în subordine şi evacuează urgent compartimentul de bagagele a acestui „domn” australian. Şi pe el desigur! Dacă se opune poţi să aplici şi forţa!.

– Da să trăiţi! a răspuns răcanul şi aşa a şi făcut. No more comments!

În cinci minute mă aflam într-o cameră a gării din Episcopia Bihor. Cu bagaje cu tot. Apoi au venit vameşii! „Ia să vedem nepoate, ce ai matale prin valize?”. Am deschis şi i-am lăsat să se uite. Au răvăşit totul! Au căutat peste tot, inclusiv prin pachetul de ţigări. Portmoneu, bani, hârtii, adrese (pe care şi le-au notat!). Unul dintre ei mi se părea că face pe şefu’. Probabil că era de la „secret service”. După vreo două ore m-au abandonat, lăsându-mă să îmi pun lucrurile la loc după vraiştea pe care o provocaseră. Apoi m-au încuiat în încăpere. Fără niciun scaun, doar cu o masă. Fără apă, fără mâncare. Mi-am petrecut toată noaptea moţăind pe valiză. Dimineaţa la ora 7:00 a venit un domn în civil. A deschis uşa, m-a privit în ochi şi mi-a zis: „Măi băiatule, vrei să intri în ţară, renunţi la paşaport. Nu renunţi, Budapesta scrie pe fruntea ta!”. Am ales varianta a doua! Budapesta şi fruntea! Eram supărat tare! Aceeaşi soldaţi m-au urcat în trenul accelerat care pleca de la Oradea la Budapesta. Fără bilet. I-am explicat, mai apoi, conductorului maghiar de ce nu am bilet. M-a lăsat în pace, zicându-mi că nu sunt singurul care a păţit aşa ceva. Peste câteva ore eram din nou la Budapesta. Am tras la un hotel în centru. În următoarea zi am ajuns primul la Ambasada Romană. Pe la şapte dimineaţa! Adresa: Thököly út nr. 72, 1146 Budapest. Biroul consular avea program cu publicul între orele 9-13. Am aşteptat mai bine de o oră, după 9:00, până să se deschidă ghişeul consular… de unde a apărut un cap cu părul creţ, brunet…

– Ce problemă aveţi? M-a întrebat acesta.

– Aş vrea o viză pentru a intra în România, i-am răspuns, plin de speranţe…

– Paşaportul vă rog!

Scot paşaportul şi i-l îmânez. Îl răsfoieşte cu mult zel, apoi se duce cu acesta într-o cameră din spate de unde revine după câteva minute bune.

– Tu n-ai dreptul să intri în România! Du-te la Sydney, la consulatul român de acolo. Ei să îţi dea viza… şi numai atunci poţi să intri…

– Dar să vedeţi… n-am ştiut! Tata e bolnav… Nu mai are mult!

– Ţi-am spus! Ce n-auzi bine!? La Sydney! Aici nu ai ce căuta…

– Vă rog frumos!

– Ieşi afară!…

Am plecat la hotel foarte necăjit. Era într-o vineri. Am dormit non-stop până duminca la prânz. Atunci am observat primele fire de păr alb ivite pe la tâmple. Am simţit că s-a rupt ceva în mine. Că nu mai eram tânăr… cu toate că aveam doar 35 de ani!

 

Luni dimineaţă am luat din nou drumul Ambasadei Române din Budapesta. Thököly út nr. 72. Aceaşi întârziere la deschiderea ghişeului consular. Acelaşi cap brunet, creţ şi răutăcios:

– Iar ai venit mă…!? Ieşi afară!

– Vă rog frumos să mă primiţi… Vă rog! Vă implor!

– Măi, dacă nu ieşi afară într-un minut chem paza de la poarta să te scoată pe brânci! ’nţeles? Uşcheala!

Am plecat din nou necăjit. Marţi dimineaţa la orele 9:00 eram din nou la datorie! Insistent! Flăcăul brunet cu părul creţ, rău-rău, negru de supărare, făcea spume la uşa ghişeului. I-am spus că nu plec! Punct! Vreau viză de intrare în ţara al cărui cetăţean sunt sau să vorbesc cu domnul ambasador.

– Tovarăşul ambasador, Victor Bolojan, nu are timp să vorbească cu o jigodie ca tine! Ieşi afară!

 

Pe Victor Bolojan, îl ştiam vag din Oradea. Era tatăl colegei mele de liceu, Victa Bolojan. A doua zi m-am prezentat direct la uşa ambasadei şi am cerut să vorbesc cu domnul ambasador. Fără niciun succes! Cerberii de la intrare, după ce mi-au văzut paşaportul, mi-au spus că „to’aşul” nu este în Ungaria… cu toate că mai târziu am văzut ieşind de-acolo o maşină neagră cu numere de CD, iar pe bancheta din spate un domn care semăna leit cu tatăl Victei! Aşa că, fără succes, am rămas în continuare pe post de bătător tot pe la uşile ghişeului consular. Timp de 50 de zile. Timp în care mi s-au terminat fondurile băneşti, iar perciunii mi s-au albit de tot. Dar sunt convins că i-am scos şi consulului un smoc de păr alb. Numele acestuia, însă, nu l-am aflat niciodată! Nici până în ziua de azi. Cu toate că am încercat! Se zice că era tot de prin Oradea de loc!

 

Desigur că după câteva zile de stat la hotel… al cărui tarif mă cam seca la buzunare, am încercat să fac economii şi m-am mutat la o „IBUSZ szoba”, o cameră cu chirie tip ONT la noi, situată pe lângă Gară de Vest (Nyugati PU). O perioadă sumbră din viaţa mea, pe care mi-o reamintesc cu durere în suflet, ori de câte ori trec prin Ungaria. După 50 de zile, de chin, am renunţat la lupta cu consulul şi m-am reîntors în Australia. Abia sosit, în ziua următoare, m-am prezentat la uşa consulatului român din Sydney. Consulul de pe atunci, domnul Nicolae Cristache m-a primit zâmbitor. Cred că ştia el ce trebuie să ştie! Mi-a spus foarte prietenos:

– Nu e nicio problemă cu intrarea dumitale în România. Îţi dau viza chiar acum… dar să nu faci cumva vreo prostie. Să nu cumva să vorbeşti ce nu trebuie…

– Acum nu mai am bani… pentru bilete de avion!

– Du-te la muncă şi când faci banii vino să îţi dau viza!

Peste câteva luni a murit tata. Îmi părea aşa de rău că nu am putut să-l mai văd odată! Peste puţin timp am făcut rost de banii de drum şi m-am prezentat la consului Cristache.

– Trebuie să cer o viză nouă de la Bucureşti!

– M-aţi spus că am deja aprobarea de viză pentru a intra în România.

– Aşa a fost atunci… Dar aceea a expirat. Acum trebuie cerută o viză nouă…

Am mai aşteptat 4 luni după care mi-a sosit viza mult dorită. Am ajuns acasă la Oradea cu inima strânsă. Pe peronul gării m-a întâmpinat o femeie plânsă, îmbătrânită, îmbrăcată în doliu. Era mama!

 

*

O voce mă trezeşte din somn: „Vă rog să îmi daţi paşapoarte sau cărţile de identitate! În curând vom ajunge la punctul de trecere a frontierei cu România!”. Era vocea şoferului de pe microbuzul companiei Rotexim. Mă trezesc de-a binelea! Simt o foame de zile mari în stomac! Nu am avut timp să mănânc nimic de la breakfastul cu chiflă din avion. Afară toarnă cu găleata şi este foarte frig pentru o asemenea perioadă a anulul. Suntem la început de septembrie. Altădată mai puteai merge la plajă… acum ploua şi bate vântul. Frig. Tare frig! Trecem frontiera fără probleme. Şi pe cea maghiara şi pe cea română. Alte vremuri! Peste o jumătate de oră şoferul mă lasa în faţa fostei case… a părinţilor mei! Nu mă aştepta nicunul din ei! Sunt de mult plecaţi pe alte tărâmuri… Dar mă aştepta tanti Anuţa! O doamnă care are grijă de casa mea. Sun la interfon, răspunde tăntica: „Vai de când te aştept, s-au răcit şi plăcintele deja!” Intru în curte şi apoi în casă. Mi se pare totul mai mic, mai vechi, mai bătrân… inclusiv tanti Anuţa! Este dată de 9 septembrie, luni, orele 17:40. Călătorisem până aici timp de 60 de ore. Desigur cu o escală de o zi la Singapore. Hapciu! Strănut la fel ca Eki finlandezul! M-oi fi pricopsit şi eu cu virusul kokkolian! Ceasul rău… Hapciu…

———————————————-

 (VA URMA)

 

POEME NEWYORKEZE (1)

Posted by Gabriela Petcu On January - 11 - 2014

CIUCA-Virgil-2-WBVirgil CIUCĂ

 

NU VREAU

 

Nu vreau religii ipocrite

Nu vreau biserici trădătoare

Credinţele sunt rânduite

Să ne ţină în închisoare

Detest puteri imperiale

Ce-şi împart bogăţia lumii

Invoc revolte proletare

Să spânzure pe toţi nebunii

Ne vreau drapelul libertăţii

Să fi e călcat în picioare

De hoardele dezlănţuite

Ce poartă haine militare

Nu vreau guverne globaliste

Ce ne conduc fără onoare

Detest ţările anarhiste

Ce-au fost născute din teroare

 

 

URAGANUL SANDY

 

Vine uraganul – zgomot de şenile

Arborii pădurii se zbat în neştire

Negurile nopţii ţipă şi recheamă

Pasărea furtunii orfană de mamă

Cerul nu se vede, nu se văd nici nori,

Uraganul Sandy e la trecători

Nicio vietate nu ar îndrăzni

Să-l privească-n faţă, mai bine-ar muri!

Urlete lugubre aleargă-n galop

Toată lumea crede că-i “noul potop”

Pus-a stăpânire pe-un pământ pierdut

Uraganul Sandy, cum s-a şi văzut

În scurte reprize zgomotul apune,

Dar e prematur pentru o minune

A fost un răgaz – câteva minute!

Căci iar se aud urletele slute

Picurii de ploaie cad către pământ

Nici mierla, nici cucul nu au crezământ

Uraganul trece peste noaptea lungă

Pădurea se zbate neagră şi tălângă

Dau năvală neguri în burgul pustiu

Uraganul vine ca argintul viu

Aripi din dezastre, ghiare de oţel

Ţipă şi se zbate Sandy cel tembel.

 

*

Vântu-mi trece rece pe şira spinării

Rechemând din neguri supliciul durerii.

Rămân împietrit, nu am chef să plec

Vreau să ştiu ce face Sandy cel zevzec

Perdele de ploaie spală orizontul,

Sandy îngrozise întreg mapamondul.

Monstrul de poveste a pierit în noapte

Şi lasă în urmă poteci dezolate.

 

 

MAREA ZBUCIUMATĂ

 

Năvăleşte marea pe cheiul de piatră

Pasărea furtunii ţipă disperată

Hula îndrăcită cheamă pescăruşii

Pe cerul ca plumbul zburdă spiriduşii

Spumegă anarhic valuri înnegrite

La glasul stihiei nezăgăzuite

Neguri ca de moarte acoperă malul

Vântul devastează întreg litoralul

Marea zbuciumată loveşte cu sârg

Maluri părăsite de întregul burg

Nourii coboară înghiţiţi de ape

A venit potopul, adio agape!

Ascunse în grinduri vietăţi de ceară

În zadar se roagă soarelui s-apară

Nimeni nu cunoaşte ce gândeşte Sfântul

Căci s-au luat la harţă cerul cu pământul.

 

 

AŞTEPT ZÂNA MĂRILOR

 

Aştept la hotar de ape să văd zâna mărilor

Poate va veni pe valuri din cuprinsul zărilor

De un veac aştept s-apară din adâncul depărtării

Zâna viselor ce-n noapte strigă la poarta uitării

Admir la margini de lume zborul pescăruşilor

Urmărind din înălţime jocul spiriduşilor

Ce se-amestecă-n tăcere în noianul de himere

Născute din nostalgia dorinţelor efemere.

Spuma valului brodează pe hotare de nisip

Gândul trimis în adâncuri pentru zâna fără chip

Hula veşnic ne-mpăcată se revoltă din neant

Vrând s-acopere pământul cu un val halucinant.

 

*

Când la ţărmuri acostează vânătorii de comori

Uragane ucigaşe scăpate din închisori

Aleargă înnebunite pe-ntinderi de-aşezământ

Distrugând totul în cale pe ocean şi pe pământ

 

 

VALURI ŞI GÂNDURI

 

Visurile vieţii au încremenit

Gânduri efemere au înnebunit

Ţipă în neştire pasărea albastră

Refuzând exilul şi viaţa sihastră.

Trezite în noapte, în veac aberant,

Amintiri bizare revin din neant

Încercând grăbite să-şi găsească locul

În vâltoarea vremii ce-şi cată sorocul

Valuri de revoltă născute din gânduri

Se adună-n grabă şi formează cârduri

Lumea se frământă pentru libertate

Când pământul geme de hâde păcate.

 

 

NOSTALGII

 

Rotunjesc din priviri forme imaginare

Extaziat gust din simţurile fierbinţi

Mă bucur să beau din pocal elixirul

Savurându-l repetat cu voluptate

Să uit de trecut şi de eternitate

Cu palmele căuş încălzesc pocalul

Închid ochii şi mă cufund în tăcere

Ascult bătăile sacadate de inimi

Care-mi vor umple zilele cu linişte

Şi o sublimă evadare din restrişte

Călătorind ades spre Soare-Apune

Năvălesc nostalgic amintirile

Revenind, la chemare, în locuri natale

Aleg şampania să-mi umple pocalul

Golindu-l, fericit, îmi închei ritualul.

 

*

La trecerea nemiloasă a timpului

Contemplu tăcut răsărit şi apus

Omagiu pios pentru cuvântul nespus

Mai scriu o carte, mai ascult o povaţă

La trecut adaug sorbituri de viaţă

 

 

DESTIN DE TOAMNĂ

 

Privesc jocul de culori al toamnei pustii

De speranţe şi vise

Printre arbori rătăcesc fantome stranii

La tăcere proscrise.

Anotimpul plin de nostalgii şi tristeţi

Preludiul noului an

A decis să salveze din noianul de vieţi

Doar pe un zeu pământean –

Pe nenăscutul oştean

 

 

NEBUNIA TOAMNEI

 

Invadate de culori nebune

Câmpurile par chilimuri scumpe,

Ascultând de legile minune

Sărbătoarea toamnelor irumpe.

Nefi resc tronează galbenul aprins

Cadru ireal de lumini şi fl ori,

Curcubeie vii pare că au nins

Întregind tabloul care-ţi dă fi ori.

Concertează coruri nevăzute

În decorul pregătit de Zână –

Partituri de nimeni cunoscute

Pentru toamna care e stăpână

Radiază cerul aer festival

Frunzele au toate nuanţe de vis

Gâzele-s pornite în dans nupţial

Războiu-ntre îngeri a fost interzis

 

 

ZVON DE PRIMĂVARĂ

 

Se trezeşte mapamondul dintr-o lungă hibernare,

Un zefir dictează versul odelor nemuritoare.

Tânără şi solitară într-o zi de primăvară,

Muza scrierilor mele a luat chipul de fecioară.

Ea m-aşteaptă în pădure lângă brazii de argint,

Eu grăbit îi ies în cale s-o dezmierd şi s-o alint,

Dar cochetă, capricioasă, dispare şi n-o revăd

Şi mâhnit mă-ntorc din cale temător ca de prăpăd.

Am noroc, din întâmplare, întâlnesc o pământeană,

Părul blond, braţele goale sub hlamida-i diafană,

Mlădioasă şi senină cu mişcări de balerină,

Sâni rotunzi, o faţă fi nă şi privirea de regină.

Creionam cu-nfrigurare planuri să-i ofer o fl oare

Ea timidă şi confuză mă privea din depărtare.

Copleşit, aveam motive, mă gândeam c-aş vrea amor,

Dar în zi de primăvară orice vis e trecător

Clopotul singurătăţii m-a trezit din reverie

Căci vedeam cu ochii minţii pământene peste mie!

 

 

AŞTEPTÂND PRIMĂVARA

 

Au răsărit fără veste ghiocei de-un alb aprins

Bate vânt de primăvară peste-un crâng fără cuprins

Soarele încremenit nici nu arde, nici nu-ngheaţă

La-ntâmplare-au apărut smocurile de verdeaţă

Insistent ciocănitoarea bate-n uşile din pomi

Să trezească din visare milioanele de gnomi.

Cum vremea e capricioasă, la începutul lui april,

Gerul rece nu-mi dă pace să compun un vodevil.

Fără veste, din seninuri, s-a lăsat un ger uscat

Chiar pornit pe poezie nu-mi mai arde de urat

S-a schimbat legea naturii, nu-i toamnă, nici primăvară

Acum au rămas pe Terra doar o iarnă şi o vară!

 

 

E VREMEA

 

E vremea judecăţii vieţii făr’ de moarte

E vremea renunţării la dorinţe deşarte

E vremea renegării credinţelor obscene

E vremea contemplării vieţii pământene

E vremea să impunem legea egalităţii

Să condamnăm la moarte adepţii nedreptăţii

E vremea renunţării la forţă şi războaie

E vremea să stârpim lupii în piei de oaie

E vremea condamnării tiranilor netrebnici

E vremea judecării armatelor de clerici

E vremea ca mulţimea să ştie adevărul

E vremea să afl ăm cât ţine efemerul

 

 

E TIMPUL

 

E timpul expulzării celor ce ne-au trădat

E timpul judecării celor ce-au plagiat

E timpul reciclării a celor repetenţi

E timpul să conducă doar cei mai înţelepţi.

E timpul oameni buni să ne-ngrijim de ţară

E timpul fi nanţării armatei să nu piară

E timpul să ne strângem sub steagul strămoşesc

E timpul re-ntregirii neamului românesc.

 

 

TIMPUL

 

Demon fără scrupul, demon fără milă

Timpul irosit nu se mai întoarce

Cum suntem păpuşi în lumea ostilă

Pe ogorul vieţii sufletul ni-l stoarce

Jalonând cărarea spre eternitate

Timpul insistent face şi desface

Fără să regrete, fără pietate

Ne mănâncă viaţa tăcut şi tenace.

Timpul implacabil nu îşi schimbă mersul

Nici nu-l preocupă cine-a dispărut

Cum el patronează întreg universal

Cât vom fi în viaţă îi plătim tribut.

 

 

NOCTURNĂ

 

Trece-ngândurat

Pe-un petec de cer

De ani apostat

Astrul efemer.

Gânduri răzleţite

Vise izolate

Se pierd insolite

În eternitate

Tăceri şi himere

Renasc amintiri

În vremi austere

Rechemând iubiri

Vechile ispite

Rostite-n blestem

Deşi inedite

Rareori le chem

În noaptea târzie

Pierdut în pustiu

Devin o stafie

Cu sufl etul viu

Sună în neant

Implorând speranţă

Tare dezolant

Sfânta ambulanţă

Porumbelul păcii

Cade sângerând,

L-au cerut escrocii

Ucis la pământ.

Pe cărări celeste

Trece la amurg

Astrul de poveste

Ca un demiurg

 

 

LUMINA DIN SUFLET

 

M-am acoperit cu întuneric

Poate-oi găsi lumină în sufl et

Dar dispăruse limanul feeric

Fără urme şi speranţe în cuget

Nefi resc, şi plăcerea-i o farsă

Când tot ce-ţi doreşti se cere plătit

Chiar şi încrederea oarbă e arsă

În castelul de vis cu trudă clădit

Alergând după Fata Morgana

În trecutul de scrum şi cenuşă

Bulversaţi desluşim cum Satana

Ne-a legat de picioare cătuşă!

 

 

AJUNS ACASĂ

 

Când am ajuns acasă lumina era stinsă

Mă aştepta la poartă o candelă aprinsă

Miros de-nmormântare trona-n uliţa mare

Mă aşteptau în negru zeci de admiratoare

Nebunul din comună striga la primărie

Că nu mai au la şcoală cerneală şi hârtie

Arar un trecător venea cu-o lumânare

Jelea din toţi rărunchii un grup de bocitoare.

Când am ajuns acasă uşa era-ncuiată

Şi apa din fântână demult era secată

Pe uliţa pustie eu păream o stafie

Din crânguri dispăruse cântul de ciocârlie

 

 

BLESTEMUL SINGURĂTĂŢII

 

Convieţuind cu singurătatea

Îi ascult poveştile despre viaţă,

În vreme ce mediocritatea

Ne-a vândut chiar şi trecutul la Piaţă.

De ani buni suportăm sărăcia

Bulversaţi de confruntări inumane,

Cum de a învăţat veşnicia

Să se-mbrace în culori diafane?

Căzută din cer liniştea doare,

S-aşterne tăcerea peste morminte

Fără rost mă întreb de ce oare

Tăcerea a rămas fără cuvinte

Se-ntunecă şi cerul de spaimă,

Doare şi pacea impusă de bombe,

Agresorii rămân fără faimă

Când nici pentru cei morţi nu mai sunt tombe.

Pe câmpuri bântuite de ură

Înfruntă singurătatea destinul.

La ce bun pământeana arvună

Când lovitura ne-a dat-o divinul?

 

 

MEMORABILA TĂCERE

 

Memorabila tăcere din imperiul celor surzi

Umple cupa de plăcere la festinul celor cruzi

Întunericul de smoală din regatul celor răi

Protejează nebunia armatelor de călăi

Fulgerele orbitoare izvorâte din genuni

Par petreceri nucleare sfi nţite prin rugăciuni.

Muzica ameţitoare generată de comete

Însoţeşte universuri născătoare de planete

Focul rece de pe bolta universului tăcut

Aminteşte de supliciul idealului pierdut

Liniştea de-nmormântare din ţinutul fără glas

Însoţeşte cu sfi ală drumul meu către Parnas.

Lava de rocă fi erbinte care ameninţă Terra –

Semnalul neiertător ce prefigurează Era.

—————————————————–

Virgil CIUCĂ

Flushing, New York, SUA

2012-2014

 

—————————————-

CIUCĂ Virgiliu, poet şi scriitor român. Membru al Ligii Scriitorilor din România (Filiala Bucureşti) şi al Asociaţiei „Amicii Statelor Unite”. Născut în comuna Gherceşti, judeţul Dolj. A urmat cursurile liceale la Şcoala Normală de Învăţători din Craiova.  A continuat cursurile medii la Liceul din Lupeni. Bacalaureat la Liceul „I. L. Caragiale” din Bucureşti. Inginer, absolvent al Facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii din Bucureşti, promoţia 1966. Schimbat dintr-o funcţie de conducere sub pretextul că nu era membru de partid, a cerut în 1980 plecarea definitivă din ţară invocând discriminarea pe considerente politice şi încălcarea legilor ţării tocmai de către cei care trebuiau să le aplice şi să le protejeze. În 1985 a obţinut şi aprobarea de plecare, şi rezidenţă americană. Şi-a continuat studiile în Statele Unite devenind Master în „Management and Administration” la Politechnic University din New York, promoţia 1996. A lucrat în domeniul transmisiilor de televiziune prin satelit, dar şi prin staţii terestriale la mari întreprinderi precum Group W Satellite Commuication-Westinghouse,  CBS, Viacom, Echostar şi Univision cu sediile în Connecticut, New York şi New Jersey. Volume de poezie publicate: „Blestem străbun” – Editura Semne, 2007; „Versete dumnezeieşti” – Editura Semne, 2008; „Pierdut în lume” – Editura Semne, 2010; „Chemarea la judecată” – Editura Semne, 2012; „Condamnarea” – Editura Semne, 2013. (George Roca, Rexlibris Media Group)

MARIA TĂNASE – REGINA CÂNTECULUI POPULAR ROMÂNESC

Posted by Gabriela Petcu On January - 11 - 2014

TANASE-Maria-sq3-WBGheorghe Constantin NISTOROIU

 

 

„Maria Tănase este cel dintâi autentic rapsod al acestui pământ. Când o aud pe Maria, glasul şi cântecele ei le intuiesc venind din străfundul milenarei plămade thracice. Mă regăsesc cu tot ce e mai bun în mine, în stihurile şi melodiile interpretate de ea.

(Mihail Sadoveanu)

 

Din aburul pământului străbun, răsfirat ca din pâinea fierbinte în prag de sărbătoare, sub adierea dimineţelor însorite peste care picură mireasma sfântă a acestui Neam Dacoromân, multimilenar şi arhibinecuvântat, Dumnezeu luă rotunjimea horei, legănarea apei, tremurul căprioarei, îmbrăţişarea dorului,  tulnicul doinei Oltului, surâsul soarelui, cutezanţa ierbii, broderia florilor, murmurul baladei Jiului, bocetul codrului, firul legendei Dunării, zborul pescăruşilor, semeţia haiducului, zurgălăii Colindului, neastâmpărul codobaturei, zbuciumul Nistrului, vârtejul vântului, splendoarea dansului, nestatornicia cucului, sfiala fecioarei, nectarul mierii, sprâncenele spicului bălai, minunăţia albinei, văpaia focului, iuţeala gândului, caierul norilor, borangicul stelelor, majestatea păunului, trilul ciocârliei, voroneţul liliacului, lacrima smirnei, mustul ciorchinelui, gingăşia ghiocelului, verdele temerar al bradului, madrigalul rândunelelor în sulemeneala zorilor îmbujoraţi, candelabrul de nard al salcâmului, Iia curcubeului, jertfa mieilor, rapsodia pădurii, chiotul nunţii, iureşul izbânzilor dace, dârzenia de granit a Dochiei, îngemănarea Gliei-Auroră a omenirii cu Crucea Învierii Domnului, psalmul ascetului, filocalia Cuvântului divin în mirajul grăirii de taină, serafica frumuseţe a Liturghiei ortodoxe, armonia Duhului Sfânt şi dăruirea supraîngerească a Fecioarei Maria.

 

Apoi, împletindu-le în dumnezeiasca Sa rugăciune a inimii… făcu Cântecul popular românesc, din care a odrăslit deodată Măria Sa, Ţăranul!

 Falnic ca un Poem sublim…

Iar din susurul lui de azur, s-a ridicat în văzduh,

Pasărea măiastră a Daciei regale,

Maria Tănase!

 

După ce Atotcreatorul a zămislit Folclorul divin străbun şi Rapsozii lui de aur, a zâmbit şi a fredonat pe vioara sufletului românesc dumnezeiasca Sa Cântarea.

 

————————————————————————-

 

Între puţinele clipe când nu era pe scenă  și în care îi cântă doar sufletul,  Maria broda amintirile îmbujorate de mugurii copilăriei, cu impresiile, emoţiile, trăirile de copil care au fascinat-o: „Ceea ce m-a impresionat prima oară şi m-a făcut să-mi dau seama de viaţă a fost o zi de primăvară, în care ieşind din casă, am văzut pământul răsturnat al grădinii scoţând aburi… Îmi mai amintesc că, să tot fi avut cinci ani, mă duceam cu servitorii din mahala la un teatru de păpuşi care avea baraca pe cheiul Dâmboviţei. Fiind mică, ţăranii mă duceau în braţe. Ţin minte că păpuşile erau îmbrăcate naţional. În aceeaşi măsură, ca şi respiraţia pământului, mă impresiona felul cum oamenii de la ţară explicau pe loc şi cu glas ridicat, ceea ce vedeau acolo. Fiecare scenă o comparau cu o întâmplare din satul lor. Copilăria mi-a crescut printre astfel de oameni, printre ţărani, de la care am învăţat să şi cânt, în grădină, la tata.” (Gaby Michailescu-Maria cea fără de moarte. Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003, p. 12)

 

Maria a fost croită din verticalitatea Bradului temerar, înveşmântat în legendele străbunilor păstori, ctitori de neam şi de ţară, în doinele Fecioarelor amazoane, care au zidit cu iscusinţa jertfei lor neclintitele hotare, în baladele ce-şi freamătă sângele atâtor viteji, în vechile hrisoave voievodale în care s-a aşezat Neamul, în cazaniile Schiturilor care ne-au brodat dreapta credinţă, în stejăristul datinilor şi obiceiurilor în care a odrăslit ghinda regală a Vlăstarelor dace. Bradul acela permanent verde, în care îşi are culcuş Colindul Naşterii, ce-şi reazimă fruntea de veşnicie, aruncându-şi privirile hăt, departe în zenitul istoriei, îmbrăţişind Glia cu braţele sale vânjoase şi cucernice.

 

Maria Tănase, spune prietenul şi impresarul ei de o viaţă Gaby Michailescu, este o Leliţă semeaţă cu garoafe albe în deschizătura sânilor. Legănându-şi umerii ca la râu, cântă cu ochii închişi, smulgând fiecărei note alba petală lăsată să alunece printre degete pe dâra melodioasă… Sparge tonurile, îşi apropie o clipă mângâierea dulcei armonii, ca apoi să fremete codrul… Modulaţiile aduc ecoul pădurilor… Doinitoarea are colnice, vâlcele şi soare în glas. (ibid. p. 11) Prelinsă din roua florilor şi crescută în mărgăritarul precumpănitor al destinului, Maria rămâne o încântătoare primăvară îndrăgostită de Neam şi de cântec. Întrupată în cântec, cântecul a odrăslit în ea înmiresmând-o.

 

Rugată să spună trăirea cântecului românesc, Maria cântă, mărturisindu-şi poezia cântării: „Interpretându-l, e cea mai mare satisfacţie pe care am trăit-o în lume. E sensul dăruirii mele neamului drag.” (ibid.18)

 

„Cântecul nostru strămoşesc în cântecul ei este ca un zbor ceresc spre veşnicia Neamului, spre dumnezeiasca Hristică Iubire. Este un freamăt sublim al Dorului sfânt. Inima ei se zbate pe sub streaşina soarelui savurându-i lumina. Sufletul i se atârnă de Coloana Infinitului, acest Şir permanent de preoţi şi poeţi, dascăli şi mame, artişti şi rapsozi, fecioare şi eroi, bunici şi martiri, voievozi şi vlădici, monahi şi ţărani, sfinţi şi mărturisitori.

 

Adevăratul cântec românesc, remarcă biograful-impresar, al ei, continuă peste ţară, perpetuând iubirea de neam… Nu se poate mai mare şi mai sus… Apariţia ei  pe aceste tărâmuri a limpezit mersul firii demiurgic. Numai ea a simţit-o, că fusese sortită să ardă pe rugul dăruirii sale într-o cumplită întraripare… Primăvara roiau razele de soare în zumzetul albinelor şi se topea lumina în trilurile de privighetori, în livada lui Ion Corneliu Tănase, cea cu duzi. Cădelniţa floarea de salcâm puritate, în vreme ce brazdele pământului proaspăt întors abureau, duh sfânt al bunilor străbunilor noştri, în margine de oraş, sub turlele Văcăreştilor… De pe-atunci, de-abuşilea, iubită de gâze şi flori, Maria urca în lumină ca un miracol, supusă chemării cerurilor înalte, ascultând poveştile adâncului gliei strămoşeşti. Între pământ şi cer, mai târziu, va doini tulburător, făcând risipă de sânge cu fiecare cântec, arzând făclie la ambele capete pentru neamul care a dat-o şi ea i s-a dat! Aleanul muzicii s-a tupilat în ea, ca să se crucifice mesianic în armonii nebănuite pentru adevăratul cântec românesc al ei, unicul. Tragismul trecutului, cu ale sale vitregii, avea să sune în vocea ei doină, bocet, ciuleandră, dând de furcă adversităţilor de neam, lacome, blestemate, înfiorând zările întinse şi pârâind în străfunduri oasele străbunilor… Nemurirea Mariei trebuieşte apărată lângă Eminescu, în azurul veşniciei româneşti. Toate astea mi le-a şoptit fiecare adiere de ram, fiecare pală de vânt, fiecare troiţă răstignită pe drum de ţară.” (ibid. p. 19, 21)

 

„Riscurile gândurilor sale le-a măcinat în făina curată a vorbirii, pe care a dospit-o în aluatul plăcut mirositor al cântecului ce ne cuminecă inimile şi sufletele încântundu-ne de frumuseţe, har, rugă, dor, poezie şi dragoste. Maria s-a întrupat în cântec şi dăruire, stăpânind zenitul cu mireasma chemării ei. Ne-a redat nouă înşine. Ne-a împletit în Noi. Vocea ei a ţesut Marama frumuseţii acestui Neam binecuvântat, brodându-i chipul ca într-o Icoană sfântă. Maria, continuă acelaşi trăitor de folclor, s-a născut neînfricată şi şi-a cântat viaţa după un cântec propriu-însuşi cântecul românesc… Lumina solară din ochii ei, părul cu reflexe albastre, legănările de trestie în furtună, fără să cedeze, cei o mie de dinţi, precumpănitori, pietricele din Prundul Bârgăului, în claritatea apelor vijelioase de munte… Vocea întregindu-i intemperiile lăuntrice, sufleteşti, ieşite din fire, ca la toţi cei mari. (ibid. p. 23)

 

„În soarele privirilor ei a răsărit toată cântarea noastră românească. Maria a pus lumină în cântec, apoi l-a tors în ghergheful trăirilor sacre, străbune. Fervoarea simţirii ei româneşte era puritate şi provocare a sentimentului ce se îmbrăţişează cu armonia. Spiritul ei smulgea zâmbetul senin de pe cer plămădind cântecul într-o prietenie divină, într-o frumuseţe-canon. Maria nu s-a despărţit nicicând de o persoană cu care vorbise, subliniez pentru prima oară, fără s-o sărute. Dărnicia excesivă şi această firească apropiere sufletească i-au fost superbele atuuri ale scurtei sale existenţe. Nu s-a înciudat nicicând, fiind limpede ca o noapte de Înviere, în care lumina Mântuitorului binecuvintează şi oameni, şi gâze, şi flori. (ibid. p. 53)

 

„Înrudită cu divinitatea Ţărânei străbune, Maria a cerut Neamului să-i împrumute cântecul încântându-ne! Timbrul ei este expresia unei Taine binecuvântate, a unui moment miraculos al omenirii, care a conceput-o veselă doinitoare, încântătoare, dăruitoare, nemuritoare privighetoare. Maria va rămâne pe vecie, spre norocul neamului, eterna pasăre măiastră a milenarului cântec românesc, Maria Tănase!” (ibid. p. 65)

 

„Fiecare mişcare, fiecare pas, fiecare privire, fiecare surâs, fiecare căutare, fiecare cântec, fiecare întâlnire, fiecare trăire, fiecare dor, fiecare doină, fiecare dăruire, fiecare rugă, fiecare bocet, fiecare cântare erau împletite în fiinţa ei ca nişte mărgăritare ale miracolului. Cântatul ei la ceruri, la scenă, la crâşmă este nădejdea, permanenta ei înfrăţire cu cântecul românesc, cu veacurile… Cu obârşia! Şi mai ales cu dumnezeirea, care, încă ne mai ţine!!!” (ibid. p. 92)

 

Toţi Munţii noştri poartă în pântecele lor, plămada sfintelor şi mucenicelor Altare. Toate câmpiile noastre poartă în sânurile lor busuiocul sfintelor moaşte ale biruitorilor daci. Toate văile şi vâlcelele noastre şi-au ţesut covoarele verzi din vinul jertfei falnicilor flăcăi ai Neamului. Toate Apele creaţiei, poartă în scutecele lor cristaline, şoaptele şi murmurul Doinelor nepieritoare. În clopotul inimii Mariei dangăne tot plânsul, întreaga sărăcia, nefasta urgie, ruşinoasa înstrăinare, zborul frânt al nădejdii, norul lăcustelor pustiitoare, prăpădul păgân, care clocoteşte în inimile vrăjmaşilor şi se revarsă peste sângele Neamului creştin şi sfânt.

 

De la Nistru pân-la Tisa /Tot românul plâsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate./ Din Hotin şi pân-la Mare/ Vin Muscalii de-a călare,/ De la Mare la Hotin/ Mereu calea ne-o aţin;/ Din Boian la Vatra-Dornii/ Au umplut omida cornii/ Şi străinul te tot paşte/ De nu te mai poţi cunoaşte;/ Sus la munte, jos pe vale,/ Şi-au făcut duşmanii cale,/ Din Sătmar pân-în Săcele /Numai vaduri ca acele,/ Vai de biet român săracul,/ Îndărăt tot dă ca racul,/ Nici îi merge, nici se-ndeamnă/ Nici îi este toamna toamnă,/ Nici e vară vara lui/ Şi-i străin în ţara lui.// De la Turnu-n Dorohoi/ Curg duşmanii în puhoi/ Şi se-aşează pe la noi;/ Şi cum vin cu drum de fier,/ Toate cântecele pier,/ Zboară păsările toate/ De neagra străinătate./ Numai umbra spinului/ La uşa creştinului./ Îşi dezbracă ţara sânul,/ Codru frate cu românul/ De săcure se tot pleacă/ Şi izvoarele îi seacă/ Sărac în ţară săracă!// Cine-au îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima câinii,/ Mânca-i-ar casa pustia/ Şi neamul nemernicia!// Ştefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/ Las-Arhimandritului/ Toată grija schitului,/ Lasă grija sfinţilor,/ În sama părinţilor,/ Clopotele să se tragă/ Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,/ Doar s-a-ndura Dumnezeu/ Ca să-ţi mântui neamul tău!// Tu te-nalţă din mormânt/ Să te-aud din corn sunând/ Şi Moldova adunând!/ De-i suna din corn odată/ Ai s-aduni Moldova toată,/ De-i suna de două ori/ Îţi vin codrii-n ajutor,/ De-i suna a treia oară/ Toţi duşmanii ori să piară,/ Din hotară în hotară/ Îndrăgi-i-ar ciorile/ Şi spânzurătorile!// (Mihai Eminescu, Pagini Alese, Ed. Regis, Bucureşti, p. 173)

 

Într-o pagină din amintirile sale, scriitorul Alexandru Hodoş unul din apropiaţii poetului Octavian Goga, povesteşte: „Era spre sfârşitul unei zile de vară (1937) în casa albă de la Ciucea a lui Octavian Goga. Prin ferestrele deschise se auzea murmurul Crişului, şoptind pădurii povestea lui milenară. Mâna gazdei a întors butonul cutiei de sunete vrăjite şi în odaia de lucru a meşterului a răsunat glasul adânc al lui George Folescu. Un haiduc al câmpiei româneşti de altă dată îşi cânta aleanul lui de pribegie: „Îngheţată-i Dunărea… Nu ştiu un alt artist al nostru, a spus Octavian Goga după ce se făcu tăcere, care să de-a viaţă cu atâta putere evocatoare, baladei populare munteneşti. Mă gândesc la cântecele Transilvaniei şi îmi pare rău că George Folescu nu s-a născut undeva pe Mureş sau pe Târnave. Avea argint în glas Traian Grozăvescu, dar n-a venit de la Lugoj cu vreo melodie bănăţeană. Radames nu cânta doine. Mereu aştep să se ivească un rapsod popular al Transilvaniei. Nu l-am întâlnit încă.

 

A sosit vremea şi acum este! am răspuns glumind meşterului. Acest rapsod există, dar nu-i un cântăreţ, ci o cântăreaţă. O cheamă Maria Tănase. Nu vocalizează după note şi n-a studiat la Conservator pe Amneris; dar a cutreierat toate ţinuturile ţării, de sub poalele Ceahlăului până în Munţii Apuseni şi şi-a cules melodiile de-a dreptul de la izvorul lor. Apă limpede într-un pocal de cristal! Duioşie, umor, tristeţe, voie-bună, toată poezia sufletului popular vibrează în glasul ei cald şi pătrunzător. Nu-i o interpretă a cântecului; e cântecul însuşi! Aş dori s-o ascultaţi într-o zi… Câteva seri mai târziu, am auzit la radio, împreună, o suită de cântece populare din repertoriul Mariei Tănase. Ca şi cum ar fi ghicit că o ascultă poetul „Oltului”, Maria Tănase alesese cântece din Transilvania: „Nici acela nu-i ficior…”; „Oraţia de nuntă”, „Pe Mureş şi pe Târnave” ş.a.”

 

Octavian Goga a fost cucerit de la început. I-a plăcut vocea plină de culoare, frazarea inteligentă, sinceritatea simţirii, dar i-a surprins mai ales stilul autentic al cântecului popular, proaspăt şi nealterat, ca un fruct cules de-a dreptul de pe ramura lui. „Strigă în horă ca un flăcău din Ţara Oaşului, mi-a şoptit la ureche. E, într-adevăr uimitoare! Transilvăneancă? m-a întrebat. Nu, i-am răspuns râzând. E dintr-o mahala a Bucureştilor. E la ea acasă în toată ţara, ca orice artist adevărat. Mi-ar face plăcere s-o privesc cântând…” (Petre Ghiaţă/ Clery Sachelarie, Maria Tănase şi Cântecul Românesc. Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R. S. R., 1965, p.56)

 

Aşa cum Oltul îşi adună afluenţii, fii şi nepoţi, ca un Păstor grijuliu turmele sale, mânându-i spre Dunărea albastră, învolburând Marea cea mare, cu răzvrătirea neatârnării, aşa cântecul Mariei şi-a adunat mlădiţele mângâind cerul şi-nseninând pământul. Vremea iscusiţilor Conducători ai Neamului a înfrăţit în clipa milostivă durerile cu bucuria, dimineaţa cu nunta, visurile cu curcubeiele, lacrimile cu fecioarele, dorul cu jalea, legea cu sărbătorile, azurul cu poveştile, rugile sacre cu răzvrătirile sfinte, codrii cu feciorii, apele cu cântecele lor, Oltul cu Nistrul, Mureşul cu Cerna, Crişul cu Jiul, Târnavele cu Prutul, Argeşul cu Siretul, Ialomiţa cu Bistriţa, Dunărea cu Marea, Glia cu Crucea, Răstignirea cu Învierea, Jertfa cu mântuirea:

 

„Mult iscusita vremii slovă/ Nu spune clipa milostivă/ ce ne-a-nfrăţit pe veci necazul/ şi veselia deopotrivă… Mărită fie dimineaţa/ Ce-a săvârşit a noastră nuntă,/ Bătrâne Olt!- cu buza arsă/ Îţi sărutăm unda căruntă.// În cetăţuia ta de apă/ Dorm cântecele noastre toate/ Şi fierbe tăinuita jale/ A visurilor sfărâmate./ Tu împleteşti în curcubeie/ Comoara lacrimilor noastre,/ Şi cel mai scump nisip tu-l duci/ În vadul Dunării albastre.// La sânul tău vin în amurguri,/ Sfioase fetele fecioare,/ Şi dimineaţa vin neveste/ Cu şorţul prins în cingătoare/ Şi vin păstori cu glugă albă,/ Din fluier povestindu-şi dorul/ Şi câte cântece şi lacrimi/ Nu duce valul, călătorul…/ Drumeţ, bătut de gânduri multe,/ Ne laşi atât de greu pe noi,/ Îmbrăţişându-ne câmpia,/ Te uiţi adesea înapoi./ Aşa domol te poartă firea,/ Căci duce unda-ţi gânditoare:/ Durerea unui neam ce-aşteaptă/ De mult o dreaptă sărbătoare.// Demult, în vremi mai mari la suflet/ Erai şi tu haiduc, moşnege,/ Când domni vicleni jurau pe spadă/ Să sfarme sfânta noastră lege;/ Tu, frate plânsetelor noastre/ Şi răzvrătirii noastre frate,/ Urlai ţărilor amarul /Mâniei tale-nfricoşate.// Cum tresăreau încremenite,/ În jocurile lor buiestre,/ Oştiri cu coifuri de aramă/ Şi roibi cu aur pe căpestre/ Când la strângerea ta de tată/ Grăbeau din codri la poiene,/ Strângând săcuri la subţioară,/ Feciorii mândrei Cosânzene.// Zdrobită-n praf, murea arama,/ Şi codrul chiotea, viteazul;/ Iar tu, frăţine, mare meşter,/ Biruitor frângeai zăgazul/ Şi-nbujorându-te la faţă,/ Treceai prin văile afunde,/ Înconvoindu-ţi îndărătnic/ Măreţul tău grumaz de unde.// Slăvite fărmituri a vremii,/ De mult v-am îngropat văleatul…/ Neputincios pari şi tu astăzi/ Te-a-ncins cu lanţuri împăratul/ Ca unda ta strivită, gemem/ Şi noi, tovarăşii tăi buni,/ Dar de ne-om prăbuşi cu toţii,/ Tu, Oltule, să ne răzbuni!// Să verşi păgân potop de apă/ Pe şesul holdelor de aur; /Să piară glia care poartă/ Înstrăinatul nost’ tezaur;/ Ţărâna trupurilor noastre/ S-o scurmi de unde ne îngroapă/ Şi să-ţi aduni apele toate/ Să ne mutăm în altă ţară!//  (Octavian Goga, Poezii/Publicistică. Editura Floarea Darurilor, Bucureşti, 2002, p. 22)

 

În arta populară se aprinde, ca în Icoană, sufletul Neamului cu toată  bogăţia sa sufletească şi veşnică. Numai în arta lui irumpe din străfunduri milenare seninătatea sa de geniu. Folclorul este sufletul acestui Neam ales, care-i pulsează în inimă dreapta credinţă. Împreună, folclorul şi credinţa străbună se răsfrâng integral în toată complexitatea trăirii Dorului şi a Ortodoxiei. În fiecare stih, în fiecare psalm, în fiecare strună de vioară, în fiecare suspin de fluier, în fiecare joc, în fiecare chimir, în fiecare Iie, în fiecare ştergar, în fiecare scoarţă, în fiecare catrinţă, în fiecare chilim, în fiecare mărgea, în fiecare maramă se află sufletul câte unui român, hotărât să rămână peste veacuri. Toate acestea transpuse în plan istoric, viu, capătă dimensiunea spirituală a demnităţii şi continuităţii, primenind sinteza tuturor răzvrătirilor sfinte. În vers sau viers, în rugă ori poezie, în cântec şi dans sau strigătură se împleteşte întreaga suflare şi mărturisire a sufletului creştin. Arta populară este mărturisirea publică, permanentă şi colectivă a Neamului nostru întreg.

 

Ciudat duhovnic,-această artă populară! mărturiseşte Patriarhul pătimirii noastre, poetul Radu Gyr. Ea primeşte spovedania unui neam întreg, în tot ce spovedania cuprinde mai curat şi mai adânc ca trăire internă, şi primind-o, o împleteşte cu argint, o topeşte în flăcări mari de curcubeu, şi o aruncă apoi în lume ca pe o pasăre măiastră, ieşită golaşe dintr-un fund de suflet şi suflată cu azur şi pene de foc de către buzele cereşti ale Artei. O, dacă aţi şti câte bogăţii rupe dintr-un suflet, cât zbucium, cât vis, cât fior sau cât uriaş cântec interior, stau concentrate, ascunse, sintetizate, într-un singur chenar de chilim românesc, în singura unduire a liniei unei anfore, într-un singur stih de doină legănată, în singura înflorire a troiţelor noastre, pe drum prăfuit de ţară!…

„Cine ştie dacă nu chiar acesta fusese şi intenţia olarului popular: să cânte în lut îmbrăţişarea îndrăgostitului şi s-o dăruiască lumii, ascunsă în rotunjimea, aproape umană, a unui braţ de urcior… Cine ştie câte taine nu îngroapă mâinile meşterului anonim în smălţuirea unei guri de oală, a unui stih pribeag, ori în zugrăvirea ochilor unei vechi icoane pe zidurile bisericilor rurale… Dar nu numai sufletul fiecărui meşter popular, luat în parte, îşi cântă adâncurile în frântura de artă pe care o migăleşte, ci umbre şi luminişuri din sufletul unui neam întreg irump în misterul artei naţionale, o colorează, îi suflă duh, o învieţuiesc, imprimându-i totodată, un specific etnic şi altul spiritual. Să luăm, de pildă, sufletul oltenesc în arta populară. Veacurile l-au răsfrânt, lumină şi vis, în scoarţe şi chilimuri, i-au unduit neliniştile în doină, l-au izbucnit în vechea arhitectură, l-au înălţat pe la răspântii, în braţele de rugă ale troiţelor.  Peceţile lui în arta populară sunt: volbură şi visătorie, năvală şi alean, vigoare şi tângă, freamăt şi leneşe melancolie, îngândurare şi răzvrătire… Clătinând azururi între izbucnirea ca o spinare de mistreţ şi cântecul limpede cu tristeţi domoale, acest specific sufletesc sudează, într-o valoare nouă,-de conţinut intern şi de relief-într-un inedit plin de încântare, luminişurile cu sobrietatea, energiile dinamice cu dorul şi visul, elanul cu melancoliile, decorativul cu substanţa spirituală. Acest specific sufletesc oltean, luat însă pe plan istoric, a avut o minunată sinteză în răscoala lui Tudor. Pandurii n-au fost numai o răzvrătire şi o dinamică, ci şi un freamăt de largă poezie. O sinteză de eroică şi vis. Un cântec şi o vitejie. La fel, în romantica Jianului şi a haiducilor olteni…Pe plan estetic, cea mai măiastră sinteză a specificului sufletesc oltean e Doina. Doina de pe Olt sau de pe Jiu. (Revista „Gândirea”, Anul XVII, nr. 4, Aprilie 1938)

 

Şi cine a doinit atât de cutremurător și de neînţeles de sensibil, fiind suflet în sufletul Neamului său, altcineva decât Maria Tănase?! Genialul şi inegalabilul poet Radu Gyr a tors din fiinţa sa fascinantă şi prigonită, din fiinţa sa poetică şi mărturisitoare, din fiinţa plină de iubire şi suferinţă şi un şirag de nestemate Balade. O parte închinate României, Loviştei, Bucegilor, Maramureşului, Basarabiei, Dobrogei, Dacului, Voievozilor Dragoş, Ţepeş, Ştefan, Basarab I, Ioan Vodă, Tudor, alta mănăstirilor Arnota,Tismana, Cozia, Frăsinei, dintr-un lemn, Sfântului Gheorghe,  marilor boieri Eminescu şi Bălcescu, dar Doina pandurului Gheorghe şi a răzeşului Ion este admirabilă, fără egal:

 

„Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,/ Nu pentru pătule, nu pentru pogoane,/ Ci pentru văzduhul tău liber de mâine/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,/ Pentru cântecul tău, ţintuit în piroane,/ Pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,/ Ci ca să aduni chiuind pe tăpşane/ O claie de zări şi-o căciulă de stele,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Aşa ca să bei libertatea din ciuturi/ Şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane/ Şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte/ Pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,/ Peste toate ce slobode-ţi ies înainte,/ Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii,/ Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane,/ Sus pe lumina din urmă-a furtunii,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// (Radu Gyr, Anotimpul Umbrelor, Ed. Vremea, Bucureşti, 1993, p.6)

 

O altă lămurire binecuvântată a graiului, care s-a împlântat ca un hrisov ceresc pe blazonul veşniciei Neamului daco-român a fost /este şi poetul Şesurilor natale din Ţara de peste veac: Nichifor Crainic. Liturghia creaţiei lirice în care s-a intonat psalmodic viaţa ilustrului poet, teolog, eseist, filosof şi tenace român mărturisitor al dreptei credinţe străbune, Nichifor Crainic, a cădit în Sânul neamului ecouri de har, muzică şi lumină. În melodia ritmului primăvăratec profunzimea ideilor sale s-a înveşmântat în frumuseţea versurilor pline de dor, de trăire şi de sublimă splendoare. Zămislit în destinul Doinelor strămoşeşti, punctele cardinale ale religiozităţii ţărăneşti i-au fost ursitoarele care i-au nălbit gândirea, odrăslindu-i soarta misionară în fiorul divinei chemări şi al sfintei asumări hristice.

„Spre
glorioasa-mi obârşie/ Cobor adânc din eu în eu,/ Sub mii şi mii de ani mă-mbie/ Din fundul vremii chipul meu…/ În doina dulce-a mamei Dochii/ Alunec din părinţi în prunci/ şi deschizând pe lume ochii,/ În cel de azi sunt cel de-atunci…// Ca soarele ce se răsfrânge/ În valul apei înmiit, în milioanele de-un sânge/ Sunt eu pe veci întipărit…//   Pământul sfânt până-n hotare/ Prundit e cu strămoşii mei,/ Cucernic ridicând altare/ Pilaştrii bolţilor sunt ei…./ De mii şi mii de ani încoace/ Mă-nvârtoşez în cei ce vin/ Ca singur eu să pun soroace/ Înconvoiatului destin./ Când uneori mă-ncearcă plânsu-mi/ De cât amar am cunoscut,/ Mă-mbrăţişez pe mine însumi/ Cel încă-n vreme nenăscut./ Tresaltă-n mine milioane/ Cu viitoru-n ei răsfrânt/ Şi-n iureşul eternei goane/ Cum sunt ce-am fost voi fi ce sînt.//
(Nichifor Crainic- Eu)

 

Maria, cea care renăscea şi pe marile scene ale lumii dar și în pridvorul țăranului strămutat în mahala, a trăit inegalabil și total aceeași metaforă a poetului: „Tresaltă-n mine milioane/ Cu viitoru-n ei răsfrânt/ Şi-n iureşul eternei goane/ Cum sunt ce-am fost voi fi ce sînt.”

 

Sunt mulţi „cutezători calici”, astăzi, ca şi ieri, unii zice-se chiar rapsozi ca Leşe, care se pot ridica la înălţimea, lumina, demnitatea, trăirea, jertfa, muzica, versul, bucuria împlinirii şi dăruirii complete Neamului şi lui Dumnezeu întru veşnicie doar atunci când se privesc pe sine în oglindă! Maria, Măiastra din Carpaţi, îşi are locul pe veşnicie în sufletul Neamului său şi în istoria cea adevărată a cântecului românesc, fapt ce nu a depins niciodată de părerea celor ce, încercând să urce artistic, reuşesc să coboare ca oameni, neputinţa fiind uneori  greu de învins!

 

(sfârşitul primei părţi)

———————————————–

Gheorghe Constantin NISTOROIU

Brusturi-Neamţ

31 Noiembrie 2013    

30 de ani de existență!

Posted by Gabriela Petcu On January - 11 - 2014

Atlanta2Foto: Corul tineretului de la First Romanian Baptist Church din Atlanta, condus de dirijorul Ariel Cocian în  ajunul Crăciunului

 

Radu Oprea

 

Biserica Baptistă din Atlanta sărbătorește anul acesta 30 de ani de existență!

 

Atlanta este capitala și cel mai populat oraș al statului american Georgia, respectiv centrul urban al celei de a noua aglomerări urbane din Statele Unite. Conform datelor recensământului din anul 2012, orașul Atlanta avea o populație de 443.775 de locuitori, în timp ce populația zonei  metropolitane era de 5,5 milioane de locuitori.

Situat în partea de sud-est a Statelor Unite, Atlanta beneficiază de un climat blând, de tip mediteranean, deseori iarna fără zăpadă, iar vara cu temperaturi ridicate asociate cu un nivel de umiditate ridicat. În timpul anilor ’80, pe fundalul unui fenomen ridicat de  emigrație și imigrație, metropola Atlanta a cunoscut un boom economic semnificativ, devenind al 15-lea oraș al lumii în materie de putere economică, aici fiind sediul central al mai multor companii de renume mondial, printre cele mai renumite fiind Coca-Cola și CNN Television. Fiind o zonă cu multiple posibilități economice, în special în domeniul construcțiilor, Atlanta a constituit un pol de atracție pentru foarte mulți români  veniți în America, sau pentru cei stabiliți deja în alte parți ale Statelor Unite. Așa cum este specific fenomenului de emigrație, biserica a jucat un rol important în procesul de acomodare, dar și ]n cel de manifestare și păstrare a identității românești.

Una dintre cele mai notabile comunități din metropolă este Biserica Baptistă Nr.1. Despre First Romanian Baptist Church (FRBC) din Atlanta (www.frbcatlanta.org) se poate spune cu certitudine că a fost și este în continuare o referință semnificativă în istoria multor români creștini evanghelici și nu numai. Actul de naștere al acestei biserici poate fi considerat în prima duminică a lunii noiembrie 1984, când s-a desfășurat primul serviciu divin. Iată ce este consemnat în istoria acestei biserici: „În anul 1982, frații Otniel Șimonca, Teofil (Titi)  și Cristi Cocian (din Chicago) au făcut o călătorie specială pentru cercetarea oportunităților pe care Atlanta le-ar oferi unei misiuni românești. Entuziasm, planuri, visuri, discuții până după miezul nopții au fost rezultatul primelor concluzii. Toate acestea au fost însoțite de rugăciuni…”. Primul pas concret în direcția acestei viziuni a fost făcut în martie 1984 de către familia Otniel și Daniela Șimonca, care s-au mutat din Chicago la Atlanta. În primele zile ale lunii noiembrie, familiei Șimonca i s-au alăturat și alte familii: Marțian și Florica Cocian, Cristian și Anca Cocian, surorile Lidia și Ana Lazăr, fratele Brătescu, toți din Chicago, frații Doru și Gabriel Nicoară din North Carolina precum și familia Florin și Rozalia Florincescu venită direct din România. Astfel, în prima duminică a lunii noiembrie 1984, în Atlanta s-a desfășurat prima adunare a bisericii baptiste române. Persoanele menționate mai sus au fost primii membri ai bisericii nou formate, fratele Cocian Marțian fiind primul pastor fondator al acestei biserici.

Încă de la început s-a simțit prezența lui Dumnezeu în călăuzirea și ocrotirea acestei lucrări. Oportunitățile binecuvântate care au urmat în dezvoltarea pe multiple planuri a tinerei comunități creștine românești din Atlanta, constituie o  mărturie cât se poate de elocventă. Istoria bisericii consemnează: „Încă de la început, grupului de români i s-a deschis ușa la Biserica First Baptist Church of Atlanta, păstorită de Charles Stanley; Capela bisericii, de o frumusețe și eleganță neobișnuită, a fost pusă la dispoziția românilor. Acest lucru a avut un efect pozitiv, încurajator asupra micului grup, care la început se aduna într-o parte a capelei, pe două, trei bănci”. În  timpul care a urmat, numărul membrilor a crescut într-o asemenea măsură, încât după aproximativ doi ani, capela a devenit neîncăpătoare. Având în vedere cerințele tot mai mari în continuarea activității în toate planurile, la cererea întregii comunități, în luna august 1985, fratele Titi Cocian, fost pastor la biserica Bethleem din Chicago, împreună cu familia, s-a mutat în Atlanta. În scurt timp a fost ales al doilea pastor al bisericii.

Având în vedere faptul că majoritatea românilor s-au stabilit cu precădere în suburbiile din nord-est ale Atlantei (Norcross și Lawrenceville), biserica și-a găsit o locație mai adecvată, serviciile desfășurându-se în incinta clădirii bisericii americane First Baptist Church of Norcross. A fost un popas provizoriu, pentru că la scurt timp biserica și-a cumpărat propriul local pe Winters Chapel Road. În luna octombrie a anului 2002, acest local a fost vândut unei școli creștine  japoneze,  la un preț neașteptat de bun, astfel că în scurt timp s-a reușit cumpărarea unei clădiri corespunzătoare cerințelor actuale ale comunității. Istoria bisericii consemnează despre acest eveniment: „La sfârșitul anului 2005, Dumnezeu ne-a călăuzit spre cumpărarea unei alte biserici, biserica de pe Lawrenceville-Suwanee Road în Lawrenceville, în care suntem și în prezent. Clădirea aceasta este situată strategic într-o poziție deosebită, aproape de două expresuri care leagă nordul de sud și două artere principale ce leagă estul de vest. Mai importantă decât așezarea clădirii este funcționalitatea ei. Membrii bisericii se bucură de cele mai bune condiții pentru închinare, studio biblic, părtășii frățești și alte activități în sanctuar, săli de clasă, bibliotecă, bucătărie și sală de mese/gimnastică. Este o proprietate minunată, așezată pe o suprafață de teren de 12 acri”.

Actualmente, First Romanian Baptist Church din Atlanta este păstorită de frații Titi și Cristi Cocian și constituie cea mai mare comunitate baptistă română din SUA, numărul membrilor fiind în jurul cifrei de 400. Activitatea comunității este remarcabilă, formațiile bisericii (cor, fanfară, orchestră, tineret ) implicându-se activ în programele săptămânale de laudă și închinare, aduse lui Dumnezeu. De asemenea FRBC Atlanta se implică activ în activitatea Asociației Baptiste Române din Statele Unite și Canada. Pastorul senior al bisericii, Titi Cocian, a deținut timp de peste 20 de ani funcții în comitetul executiv al Asociației. În toți acești ani biserica a sprijinit activitatea Asociației atât prin participare, cât și financiar. În istoria bisericii se poate citi de asemenea despre oamenii deosebiți care au vizitat și predicat în această biserică: „De-a lungul anilor biserica noastră a fost vizitată de pastori remarcabili: Dr.Charles Stanley, Andy Stanley, Rick Amato, Harry Dent Richard Wurmbrand, Iosif Ton, Alexa Popovici, Valentin Popovici, Vasile Taloș,Vasile Talpoș, Cristian Barbosu, Paul Negruț, Petrică Dugulescu  și de asemenea de oameni deosebiți: scriitorul Ioan Alexandru, solista Mihaela Oancea și Mitropolitul Petru al Moldovei”. De asemenea fratele Pitt Popovici, venit de la Los Angeles, a făcut parte din FRBC până la înființarea celei de a doua biserici baptiste, în Gwinett. Biserica din Atlanta a avut un rol primordial în formarea și sprijinirea altor biserici precum cele din Hickory (NC), Nashville (TN), Jacksonville (FL) și Greenville (SC).

În prima duminică a lunii noiembrie 2014, FIRST ROMANIAN BAPTIST CHURCH din Atlanta își va aniversa 30 de ani de existență. Cu siguranță va fi o sărbătoare de  bucurie dar și de laudă și mulțumire, închinată lui Dumnezeu. În toți acești ani călăuzirea și ocrotirea primită din partea lui Dumnezeu a fost simțită și experimentată de întreaga comunitate în ansamblu. Exclamația psalmistului David (Psalm 117:1-2) poate constitui desigur una din motivațiile acestei deosebite bucurii: „Lăudați pe Domnul, toate neamurile, lăudați-L, toate popoarele! Căci mare este bunătatea Lui față de noi, și credincioșia Lui tine în veci! Lăudați pe Domnul!”.

 

Radu Oprea

Phoenix, Arizona

 

 

Silence Lines angajeaza soferi de camion – truck drivers

Posted by solariu On January - 9 - 2014

SL Curentul International

Silence Lines LLC angajeaza Soferi CDL si Owner Operators pentru curse Over-The-Road. Compania noastra lucreaza cu flat, step si specialized trailers.

– Bonus $1000 la semnare!!!
– Asigurare medicala dupa 3 luni!!!
– Plata in procent de pana la 25%
– Echipament nou!
– Timp liber atunci cand aveti nevoie!
– Soferii pot castiga $40-$70k/an!!! Owner Operators pana in $200k/an!!!

Cerinte:

– Carnet Class-A CDL
– Varsta minima 22 de ani
– Cel putin 1 an experienta OTR

Ne puteti contacta la:

Tel: 586-826-9545 Email: rcean@silencelines.com
CV-urile pot fi trimise direct la email-ul de contact de mai sus
Puteti aplica online la: www.silencelines.com

UN PUTERNIC AVANPOST AL UZPR LA TÂRGU MUREŞ

Posted by Gabriela Petcu On January - 8 - 2014

UZPR-SIGLA-wb

     George ROCA prezintă:

La Târgu-Mureş, în zilele de 27-28 decembrie 2013, a avut loc una dintre cele mai consistente „îmbogăţiri” ale Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, prilejuită de cea de-a patra ediţie a Colocviilor Cuvântul liber – „Punţi de Lumină”. Preşedintele UZPR, ge, a înmânat legitimaţii următorilor jurnalişti târgmureşeni: Nicolae Băciuţ, părintele protopop Gheorghe Şincan, Răzvan Ducan, pr. Costel Neacşu, Vasile Victor Luca, Maria Alexandra Florea, Ioana Flavia Florea, Carmen Mihăescu, Nicolae Dan Cetină. Aceştia s-au adăugat „veteranilor” Mariana Cristescu (amfitrioana şi iniţiatoarea „Punţilor”), Lazăr Lădariu (redactorul-şef al cotidianului „Cuvântul Liber”), precum şi mai noului venit Nicolae Balint.

 

Tot în echipa (deja filială) Târgu-Mureş au intrat, cu această ocazie (la iniţiativa Marianei Cristescu), generalul Mircea Chelaru, fiul acestuia, jurnalistul sportiv Iulian Cătălin Chelaru, precum şi Maria Gheorghiu. Care nu este doar o reputată cantautoare, ci şi realizator de emisiuni la Radio România şi realizator Tv. Astfel, filiala Târgu-Mureş a UZPR devine cea mai puternică din Transilvania (şi a doua din România, după Bucureşti), atât prin număr, cât şi prin calitatea profesional-identitară a membrilor. În plus, Mariana Cristescu, în continuarea ideii de „Punţi de lumină” şi în spiritul consolidării românismului în Transilvania, a „recrutat”, în echipa sa, ziarişti din afara judeţului Mureş (Maria Gheorghiu, Mircea Chelaru, Iulian Cătălin Chelaru), aceştia făcând parte din filiala UZPR din Târgu-Mureş. Mariana Cristescu şi-a propus să extindă reţeaua filialei şi în afara ţării.

 

Cea de-a patra ediţie a Colocviilor Cuvântul liber – „Punţi de Lumină” a avut următorul program cultural:

  • ÎN PRIMA ZI (27      decembrie): prezentarea succintă a istoricului colocviilor (Mariana      Cristescu), scurt istoric al ASTREI şi semnalarea, de către Lazăr Lădariu,      a aniversării a 25 de ani de existenţă a cotidianului „Cuvântul liber”,      precum şi a apariţiei cărţii sale „Memorii – File de jurnal – Alocuţiuni      parlamentare – Confesiuni” (Editura NICO), un miniconcert folk al duetului      Enea şi Smaranda German din Reghin, vernisajul expoziţiei de icoane a      pictorului Marcel Naste, prezentarea volumului „Când ţânţarul devine      armăsar” al părintelui protopop Gheorghe Nicolae Şincan, prezentarea, de      către Mariana Cristescu şi colonelul Ion Petrescu, a cărţii „România      moluscă” a generalului Mircea Chelaru (Mariana Cristescu este, de altfel, şi      autoarea volumului „Generalul Mircea Chelaru” din seria „Destine      contemporane”), prezentarea cărţii „Oamenii monumentelor” şi a      trailer-ului filmului cu acelaşi nume, de către av. Nicolae Dan Cetină      (traducătorul cărţii), prelegerea „Eminescu, critic teatral” (Zeno Fodor),      precum şi lansarea cărţii „ACEŞTI NETRBNICI CARE NE CONDUC – Interviu cu      Mihai Eminescu”, piesă de teatru scrisă de Miron Manega şi apărută la      Editura NICO din Târgu- Mureş. Nicolae Băciuţ şi Miron Manega au      improvizat o punere în scenă, sub formă de teatru-lectură, a unui fragment      din această carte.

 

  • ÎN ZIUA A DOUA (28      decembrie): demonstraţie sportivă a fraţilor Andrei şi Tudor Coco, de la      Clubul  „Tornado” Târgu-Mureş (campioni taekwondo), lansarea revistei      „KINECO” a Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport a Universităţii      Ecologice din Bucureşti, tipărită la Târgu-Mureş, la editura Nico      (prezentată de Miron Manega, redactorul-şef), dizertaţiile despre      kinetoterapie ale prof. univ. dr. Voica Foişoreanu Guga şi prof. dr.      Kinetoterapie Denisa Popovici, lansarea volumului de „Interviuri sportive”      de Iulian Cătălin Chelaru, a volumelor de versuri „Intarsie pe suflet”      (Petre Curticăpean) şi „Trăind pur şi simplu” (Mircea Chelaru Adrian),      prelegerea „Acţiuni de influenţă, propagandă şi spionaj maghiar îndreptate      împotriva României, din perspectiva a trei specialişti din domeniul      intelligence: Larry Watts, Gl. (r.- S.R.I.) Aurel I. Rogojan şi Gl. (r. –      M.Ap.N.) Stan Petrescu” (Nicolae Balint), raportul sentimental al lui      Nicolae Băciuţ despre activitatea Editurii NICO şi a cărţilor apărute      aici, precum şi despre activitatea revistei „Vatra Veche” pe care o      coordonează, un alt discurs, al prof.univ.dr. Cornel Sigmirean, despre cărţile      apărute şi lansate la ediţia a patra a „Punţilor de Lumină”, comunicarea      colonelului Ion Petrescu intitulată „Comunitatea euro-atlantică, după      Vilnius”, prelegerea „Introducere în EMINESCIENTICĂ”, a generalului Mircea      Chelaru, şi concertul Mariei Gheorghiu, cu fragmente din proiectul ei scenic      „Sub Zodia Mariei” (concept, scenariu şi texte, Miron Manega).

 

A existat şi un moment special, în care preşedintele UZPR, Doru Dinu Glăvan, a ţinut un discurs despre Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România (direcţii şi perspective) şi a înmânat legitimaţiile noilor membri UZPR.

Cea de-a patra ediţie a Colocviilor „Punţi de Lumină” a confirmat, şi prin densitatea programului, forţa celei mai tinere şi mai dinamice filiale a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.

 

Efectul „Punţilor de Lumină” asupra culturii şi presei

 

Cotidianul CUVÂNTUL LIBER, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România (UZPR), Despărţământul Judeţean Mureş al Astrei, Revista „Vatra Veche” au organizat, în zilele de 27 şi 28 decembrie 2013, ediţia a IV-a a colocviilor Punți de Lumină – „Cuvântul liber”. O viziune inedită asupra unei lumi care este una a complementarităţilor necesare, multinaţionale, nicidecum a unor foste cetăţi imperiale, apărate de săbii medievale…

 

În sala „Tonitza”, a hotelului Continental, din Târgu-Mureş, invitaţii la colocviul menţionat au avut parte de ore succesive de reflecţie la condiţia umană, de ieri şi de azi, dar mai ales la cea naţională, din prezent şi de mâine.

 

Doamna de Fier a reuniunii, energica publicistă Mariana Cristescu, a reuşit transformarea unui eveniment aparent previzibil, într-unul în care s-a ales bobul de neghină, iluzia de certitudine, convingerea fermă de palida afirmare a unor convingeri puerile, fără viitor.

 

Partenerul de proiect al distinsei domniţe, tocmai nominalizate, a fost şi rămâne uluitorul personaj Lazăr Lădariu, care conduce redacţia cotidianului mureşean „Cuvântul liber”, cel legitimat de aniversarea anunţată, a unui sfert de veac, de existenţă liberă, în România postdecembristă.

 

Un ziar cu un tiraj comparabil cu cel al ediţiei tipărite a ziarului „Adevărul”. Dar care, în Târgu-Mureş, aşa cum am constatat personal, după un periplu pe la mai multe chioşcuri, din eleganta urbe, după ora 11.00 nu mai poate fi găsit şi cumpărat, timp în care alte publicaţii pot fi, şi a doua zi, la aceleaşi standuri de difuzare a presei editate în limbile română şi maghiară.

 

———————————–

George Roca

Rexlibris Media Group

Sydney, Australia

3 ianuarie 2014

2014…UNDE MĂ AFLU EU!?

Posted by Gabriela Petcu On January - 8 - 2014

JANIK-L-GabrielaLigia-Gabriela JANIK

 

La intrarea în anul acesta care este nou pentru mine, e nou şi  pentru tine, mă adâncesc în tăcerea nopţii pentru a medita la anul care abia trecuse, la evenimentele ce au avut loc pe scara mondială dar mai ales meditând la evenimentele din viaţa mea personală.

 

Ştii că nu te poţi ruga pentru trezirea spirituală până nu-i ierţi celuilalt totul pe deplin? – Atunci vei vedea ce fiinţă mică şi neînsemnată sunt eu în infinitul acesta al lumii. Între naştere şi moartea mea îmi este îngăduit să fiu pentru un scurt timp pe acest pământ, şi dupa aceea mă îmbrătişează veşnicia.

 

Dar…  unde mă aflu eu?

 

Mă aflu pe un pământ blestemat iar deasupra mea este cerul infinit din care ar putea să izbucnească oricând o  mare furtună pe care să naufragieze corabia vieţii mele.

 

Şi – unde mă aflu?

 

Mă aflu într-o lume în care stăpânesc şi mişună demonii, într-o lume în care există mereu războaie şi vărsări de sânge. Într-o lume în care domneşte desnădejdea, brutalitatea şi frica. Unde în multe părţi ale pământului oamenii mor de foame şi în care bombele atomice şi cu hidrogen urmează să asigure pacea lumii.

 

Unde ma aflu eu?

 

Mă aflu într-o lume pe care Dumnezeu a iubit-o atât de mult încât Şi-a dat pe singurul Său Fiu să fie dat în mâna  morţii ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă Viaţa Veşnică. (Ioan 3:16)

 

Şi trăiesc pe un pământ pe care El va veni, El care a făgăduit: ” Iată, Eu fac toate lucrurile noi”, (Ap. 21:5) atunci când Slava lui Dumnezeu v-a acoperi acest pământ.

 

Dar astăzi, da, astăzi, unde mă aflu?

 

Eu mă aflu în Hristos, iar sub mine se află bratele sale veşnice, pentru că El este VEŞNICIA.

 

Dacă te găseşti în Hristos, atunci veşnicia se află în sufletul tău. Asigură-te că te afli  şi tu  în aceleaşi braţe sfinte care cuprinde întreaga veşnicie pentru tine. Pentru mine, pentru tine, s-a coborat din cerul sfânt ca să pună în noi găndul veşniciei Sale.

 

Aşa că meditând la aceste gânduri mă plec cu pioşenie în faţa măreţiei lui Hristos pentru că într-o lume de zbucium şi nevoi, războaie şi dureri, El a coborât întregul Cer pentru mine. De aceea să-I multumesc mă simt datoare şi chiar veşnicia întreagă tot nu mi-ar fi deajuns să-mi arăt recunoştinţa pentru ceea ce a facut Isus pentru mine.”

 

La intrarea în anul acesta, va doresc tuturor pace, bună înţelegere, împliniri şi sănătate.

 

La mulţi ani şi Dumnezeu să vă binecuvinteze în noul an!

——————————–

Ligia-Gabriela JANIK

Aldingen, Germania

1 ianuarie 2014

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors