Archive for the ‘Romani in lume’ Category

în curând – Paul Gabor/Negustorul de pipe/proză/Herg Benet

Posted by Nuta Istrate Gangan On April - 10 - 2018

16640975_111546799367707_4016083916599932534_n copertc483

 

 

 

 

,,Volumul de proză scurtă „Negustorul de pipe” va apărea în rafturi la sfârșitul lunii aprilie 2018 (lista librăriilor partenere). Poate fi achiziționat direct de pe site-ul Editurii Herg Benet, din librăriile online – format clasic și e-book – sau direct de la mine, cu autograf. Dacă alegeți ultima variantă, cartea va fi trimisă din Spania către orice destinație, plătindu-se separat taxele poștale.

Voi fi prezent la trei lansări în România:

– Galați, sâmbătă 26 mai, Librăria Donaris, ora 18.00,

– București Bookfest, sâmbătă 2 iunie, Romexpo,

– Brașov, Librăria Libris, luni 4 iunie, ora 18.00”
       (Paul Gabor)

 

~(…)Și-odată ce-ai intrat pe ușa primei povești, intri în palatul narativ, cu arcade și arabescuri, cu vitralii și volute, cu aerul lui care cântărește cât suflul omenesc. Plutind, treci din încăpere-n încăpere, nu numeri, aici nu se numără, aici se cântă și când doare, aici se trăiește, hei, nu te speria, doar se trăiește, omul ăsta care scrie îți dă apă și merinde, tu doar bucură-te, viule, cuvintele lui sunt drum de aer, ce, nu știai că știi să umbli pe nepământuri?~

Ana Barton – scriitoare, om care leagănă cuvinte pe „Pervazul lui Dumnezeu”

~Sunteți pregătiți să intrați într-o altă lume: cea în care visele capătă culoare, miros de tutun proaspăt rulat și aromă de cafea băută în neștire. Și dacă ne-om întâlni la capăt de drum, ei bine, nu va fi o pură întâmplare.~

Nona Rapotan – profesor de Științe Sociale, editor coordonator Bookhub.ro

~Bieți oameni beți de sentimente, intrăm împreună în „satul celor opt pitici și jumătate”, într-un „octombrie din tablă”, ne întâlnim pe drum cu „șarpele blond” sau cu „inorogul”, cu „patrupedul lui Homer”. ne întâmpină „codobelcii”, vedem „feline pe gard” și „pe cărări siriene”. Plecăm din „stația cu ponei” în „ultimul galop” într-o „excursie fără lumină”. În trenul vieții ne întâlnim cu Carlota, cu Adelina sau cu Ladybird. Ea, „fiara cu sânii de oază”, ne face „vizite in toiul nopții” șoptind tandru „un haiku feroviar”. Avem de-a face cu un veritabil poet în proză, care se confesează sincer: „Au pus fulgii șaua pe mine”, „Nu-mi mai trimite păsări”, „Îți voi da șerpii mei”. E un „nebun urban”, unul dintre „frumoșii nebuni ai marilor orașe”, ca alt dunărean, Fănuș Neagu, unul dintre nebunii care zâmbesc pe jumătate, care suferă de „prea mult urbanism” sau de „sentimente periculoase” greu încercate în „gherile urbane”, cu „ochi de salamandră”, în „apus de havană”~

Corneliu Goldu – profesor de Limba și Literatura Română la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” din Galați

***

Noaptea în care am aflat că nu suntem pești

Râdeai în hohote. Mai știi? Desenai cu mâinile hectare de nori uriași ce plângeau de undeva, de sus, inundându-ți curtea. Se rostogoleau primele valuri răcoroase către casă. Masa, băncile, trupurile copacilor, paharele de pe prispă, erau toate calde. Se abureau ferestrele. Doar ele. Casa începuse să semene cu o fată acoperită la ochi, lăsată singură, goală, în mijlocul pădurii.

Se așeza bruma pe dinăuntru. „Ale cui sunt degetele care scriu pe geamuri?”, te întrebam. Nu ai răspuns niciodată și asta mă înverșuna. Căutam să descifrez cuvintele, silabiseam, legam virgulele între ele și tot nu îmi ieșea nimic. Hârtiile tale nescrise m-au crispat mereu. Cele pe care le citeam la lanternă mă dureau fizic. Înfigeau stări ascuțite, îmi înfășurau tenebre în jurul umerilor.

Se vedeau valurile imense prin hăul din perete: creste albe bătute până la refuz cu telul, alge fosforescente se împingeau unele pe altele ca să ne acopere, încărcate de spumă și de nisip. Loveau în pereții casei, gata să-i dărâme și să se urce pe noi. Se pregăteau să ne călărească pentru a ne băga în gură pumnul violent al tăcerii submarine. Era marea dincolo, dornică să ne domine. Să devenim mici, așa cum merităm să fim. Să ne supunem orbește. Mugea și ne cerea să capitulăm în fața albastrului său imbatabil. Am înțeles într-un final originea sunetelor acelea înfiorătoare din spatele picturii. Și de ce numai la tine în curte puteam mirosi ierburile marine.

Pentru prima dată am văzut delfinii în realitate. Strălucitori, maiestuoși, cete de lorzi ai oceanului, indispuși să comunice cu noi. Ne priveau cum stăm, speriați, cu brațele pe pervaz, muți de uimire. Săreau peste luciul apei, încovrigați de fericire, plesnind libertatea cu cozile. Am reușit să aud crâmpeie. Unul dintre ei îmi povestea că ești bine și că ar trebui să mă liniștesc. Noaptea aceea a trecut greu, iar eu am aflat că nu suntem pești. Nu putem fi, e imposibil. Rămânem doar niște bieți oameni legați cu sfori de încăperi, de sentimente și de speranțe.

 

Pasiențe în gară

Mai stau câteva momente în pat. E o stare de pudoare existențială cu care mă confrunt în fiecare dimineață. Ce fac dacă mă trezesc acum? Umblu singur prin casă, număr plăcile de faianță, fac vocalize? E o zi ca oricare alta. Nu se schimbă nimic: bate vântul aducând un pic de confort dinspre nord, mă uit de la etaj la amărâții care își târăsc picioarele pe stradă și caut noutăți în ziar. Aceleași lucruri le pot face și mâine. De ce m-aș trezi la comandă? A cui? Nu e nimeni lângă mine. Un crainic răgușit anunță ploaie. Își scoate pelerina din buzunar și o rotește amenințător pe ecran.

Tună o voce în parcarea din spatele blocului. Mă răsucesc printre arcuri și simt cum mi se rotește gâtul, ca al unui cormoran agățat de lună. Ghirlande cu becuri îmi clipesc în ochi, nu-i pot deschide. Am în cerul gurii gust de lipici și fire de mărar printre dinți. Noaptea rup iarbă, mi-e dor de verde și atât. Îmi pocnesc oasele de la mâini. Casc în mine, prelung. Mi se întind gingiile ca valurile unei bălți lovite de piatră. Dacă deschid gura voi începe să urlu. Sufăr de sindromul lupului fără zăpadă, mi-am dat seama abia când gerul mi-a bătut la ușă.

Miroase a coajă de ulm și a prosoape ude. Se întind pături pe balcoane, femeile ies dezgolite la fereastră să ia pulsul timpului. E răcoare totuși, se clatină jaluzelele, se aud lanțurile pe care le trage barmanul de la terasa de jos. Eliberează scaunele și fredonează ceva, plimbându-se cu mătura printre mucurile de țigară de azi-noapte. Auzeam un glas ciobit cântând calipso, o femeie vorbea strident și își chema copilul, iar undeva, în fundal, sirene de ambulanță. Acum e liniște, bolborosește doar mașina de cafea și ies aburi prin țumburucul de inox care încălzește laptele. Îmi place ideea de a fi stăpân pe clădirile din jur, pe stâlpi, pe linii de troleu, pe boscheții crescuți din asfaltul orașului, pe semnele de circulație și sensurile giratorii, pe semafoarele care clipocesc nătâng fără sincron, îmi surâde să arunc cu albastru pe blocuri și să presar piper proaspăt măcinat pe înghețata copiilor.

De aici, din pat, orice vis evadează din fantezie. Se poate reconstrui totul doar printr-o linie trasă cu creta pe asfaltul scornit al minții. Cu capul pe pernă, îmi împart orașul în pătrățele. Și încerc să nu tușesc cu putere. Mă dor plămânii și florile așteaptă ploaia. Voi încerca să mă trezesc până la urmă și să merg la gară. Am acolo o bancă pe care mă mai așez din când în când și fac pasiențe doar cu cărțile negre: mai trece un tren, văd un chip în viteză, îmi surâde repede și pleacă mai departe. Cad picuri. Se apleacă petalele. Aștept apusul cu gândul la haita de lupi.

 

Două cuvinte despre moarte și competență

I-am desconsiderat casa dintotdeauna, nu mi-a plăcut să o văd pe deal, despletită, țanțoșă, înconjurată de arbori, cu iarba crescută până la ferestre. Nu am suportat aerul proaspăt care îi inundă camerele și apa din cer ce-i spală țiglele tot anul. Poate pentru că nu-mi aparține. Nu știu dacă prevestește nenorociri sau le și adăpostește prin cotloanele ei, dacă are prin beciuri vești proaste cărora le dă drumul prin sat sau dacă pur și simplu există pentru că trebuie să existe. Pentru că trebuie să fie o piază rea și pentru că ochii mei trebuie să o vadă.

Am mii de motive. O disprețuiesc. A fost acolo, înaltă și sfidătoare, am urât-o de mic. Nu am avut un scop anume și nimeni nu mi-a insuflat ideea aceasta turbulentă. E încă în același loc și nu s-a schimbat nimic.

Am aceeași pornire, aș lua un topor în mâini și i-aș rupe cercevelele, una câte una. Știu că bărbatul care locuiește acolo e ținut în lanțuri și nu are libertatea pe care și-ar dori-o. I s-au înnegrit mâinile anul trecut, odată cu ploile ce nu se mai terminau și se uită ciudat cu un ochi. Stângul, parcă. Îl sucește într-un fel straniu. Pare o antenă de melc, nehotărât dacă să stea ascuns sau să privească lumea.

În zilele lui bune îmi povestește despre moarte. E extrem de competent și tulburător de precis în detalii. Ultima dată îmi spunea că putem dispărea cu toții într-o secundă, dintr-o apăsare de buton. Nu i-ar părea rău. Dimpotrivă, chiar desenează câteodată schițe în creion, care nouă ne par lipsite de sens: o humă văduvită de culoare din care nu se mai naște nimeni, câteva perechi de foarfece cu dinți îndreptați către interior, furnici cu nas de clown care nu mai respectă niciun fel de hegemonie, fețe triste cu buzele pe verticală, muze cu pantofi de lac și cactuși care ies din buzunare, nasturi, hamburgeri de plastic, tocuri de monoclu, șipci de parchet ros de mucegai, secunde rectilinii care practică turism de masă la „all inclusive” și femei lungite pe mese, pe burtă, cu mâinile atârnând. E lumea sa ascunsă, în care a decis să trăiască după propriile reguli.

 

Șerban

Erai ciudat, păreai coborât de pe o corabie și m-am uitat de mii de ori în jur. Mă speriasem, nu vedeam nimic din coaja aceea de barcă în care călătoreai. Mi-ai scris despre voiajele tale, despre cum treceai prin vămi fără ca nimeni să te cunoască sau să-ți confiște fanoanele atât de greu obținute. Mi-ai trimis nenumărate scrisori și pietricele de pe plajele lumii, coji de ouă de broască țestoasă, fulgi roșii de tucan și piele de cobră, tutun ca să-mi pot îmblânzi setea de fum și poze cu mulatre frumoase, ieșind impudic din ocean.

Am colecționat obsesiile tale și mi-am adunat în cameră frisoane, am trăit ani de zile cu vedenii hipertrofice pe noptieră. Tot ce atingeam se transforma imediat într-un muson ce-mi ocupase mintea. Ai construit în interiorul meu un labirint în care îmi hăcuiam de unul singur pornirile și ideile. Știi cumva de unde venea mirosul de alge, cum reușea să se adune și să formeze un val gigant de verdeață care ne-ar fi ucis dintr-o singură mișcare? Venea din spatele băncii? De unde apăreau noaptea vietăți cu cozile lor mari și se auzeau tot felul de clopote nebune? Mai știi că te-ai ridicat și mi-ai făcut semn să vin? Am crezut că se clatină lumea în acel moment și că ne aflăm dintr-odată pe o banchiză căreia îi place să delireze. Se crăpa pământul sub pașii noștri.

Intram la tine în casă. Pentru prima dată. Ai mers în fața mea cu paharul în mână și căutai cheile prin buzunare. Bolboroseai ceva despre un sfânt incapabil să deschidă porțile cerului și să se îmbrace ca oamenii. Mi-a fost frică în seara aceea la tine în casă: frică de oameni, de neștiința mea și de atacurile celor din jur, pe care încă nu puteam să-i înțeleg.

Acum sunt pregătit să îmbătrânesc. Privesc în urmă, uneori râd de ambițiile mele prostești și îmi suflec mânecile din nou. Pentru a mă așeza mai comod în fotoliu, să pot privi ușurința cu care am rupt legături și speranțe. Aflu acum că și înjurăturile pot fi domesticite, puse pe masă pentru a fi acceptate cu îngăduință.

 

Sânii din oază

Am părul ars. Mi se întâmplă destul de des, mai ales când intru în biblioteci și uit să emigrez la timp. Lămpile dintre rafturi au lumină puternică, provoacă pete pe piele. Ar umple lumea de pistruiați în câteva secunde, dacă nu ne-am refugia la timp dintre cărți și reviste.

Mi-e sete de mor, aș bea o cisternă întreagă cu tot cu furtunuri. Undeva, în fundul gâtului, mi-a secat Nilul și au încetat până și crocodilii să facă amor. Țipau mai devreme, se pocneau cu cozile și clămpăneau din fălci. Reptilele mă dezgustă când se împreunează, seamănă cu oamenii șchiopi care se țin de tocul ușii când își trag șosetele. Mi-e pielea crăpată, iar degetele de la picioare sunt prinse sub piramidă. E un fel de terapie care mi-a fost recomandată: cu vânt și colb ce intră de-a valma în urechi, cu șerpi care mă pișcă de nări și dune dansatoare din buric. Acolo, în oazele cu gazon de plastic, se scobesc beduinii cu palmieri în dinți și beau ceaiuri de șofran cu anason.

E incredibil de cald. Din odăile profetului cad fiare de călcat, orizontul bâzâie, vibrează, se clatină sub sânii fetelor morgane. Ele nu vin la bibliotecă. Le-am invitat încă de când le-am cunoscut, dar mi-au râs în nas și au trecut în grabă pe lângă mine. Ochii mei sunt mult prea obosiți pentru asemenea iluzii erotice. Nu le mai am de ceva vreme. Nu mai vor să apară și să-mi propună jocuri. Acum iubesc doar avatare din silicon, ce fac glume proaste despre mine și felul în care mă dezbrac. E clar, tratamentul acesta nu-mi convine. Pastilele nu sunt pe rețetă și nu m-au convins deloc. Sunt hotărât să renunț la medicație. Voi mai rămâne o vreme printre lămpi, visând la valuri făcute din buric.

 

Nunta melcilor

Merg alături de noi, visează la fel, plâng aproape în același mod. Doar că le curg lacrimile în sus și norii le trimit, după ceva timp, pe pământ. Nu am avut răbdare să-i privesc cu atenție niciodată. Se deplasează mult prea încet, iar eu mă grăbesc să fac totul repede. Mirii joacă dintotdeauna într-un scurtmetraj cu multă ploaie, nu au umbrele, nu sunt uzi, nu alunecă prin propriile vieți. I-am găsit dansând, urcați pe mașinile pompierilor, construind cercuri ciudate pe trunchiuri de copac, aruncându-se inconștienți în hore în mijlocul străzii. I-am numărat seara, după furtună, și le-am atins costumele cu degetele. Tunetele îi împuținează mereu și le strică petrecerea. Nu știu să-și aleagă ziua propice pentru a-și uni destinele. Observați că vorbim de destinele unor târâtoare? Vă imaginați că ar putea să ia decizii pentru noi în viitor? Doar sunt mult mai calmi. Mult mai precauți.

Deseori meditează. Numără norii și se bucură când cerul rămâne curat, fără pete de lână albă. Doar albastru. Pe timp de furtună i-am văzut cum înconjoară pădurea, înnebuniți, o leagă cu sfori, cu mii de noduri, și o țin strâns ca să nu zboare copacii înspre casele noastre șubrede. E posibil să țină la noi, să vadă oamenii ca pe niște prieteni de care, la un moment dat, să aibă nevoie. Nu am asistat niciodată la o nuntă de-a lor, nu am avut răbdare să stau toată noaptea cu ei la masă. Aș fi curios să știu cum se îmbracă, cum își schimbă toaletele, cum mănâncă în ocazii speciale, dacă folosesc mirodenii în rețete sau, pur și simplu, dacă există cineva mai iute de picior care să fure mireasa.

Amuletă

Cuvintele grele ca o limbă de clopot spuse din așternut, aruncate cu furie în timpanul meu, mângâierile primite dimineața când încă nu se macină cafeaua prin prăvălii, mirosul cămășii tale de noapte, umbrele genelor, ale unghiilor tale pe umerii mei, găurile tocurilor în asfaltul fierbinte pe care le-aș umple cu rom, fermoarul care toarce când îl deschid pe la spate, picăturile de apă ce te pândesc din prosop… Și pașii tăi, femeie nebună, stihie răgușită, pașii pe care nu mă lași să-i mai aud. Să știi că tălpile din covor le-am făcut amuletă. Am reușit să le adun pe toate, le-am presat și le țin acum atârnate la gât.

Aș vrea să-mi poarte noroc, întotdeauna am regăsit în mersul tău hărțile pe care am vrut să le parcurg, nisipurile care mă orbeau și valurile pe care am călărit în vis. Nu am timp să mai scotocesc. Ar fi fost mult mai simplu ca lunile să aibă câte cincizeci de zile, să storc orele în pumni și să beau din minutare. Am luat prima pagină din cartea pe care spuneai că mi-o trimiți și am rupt-o. Stă dezlânată acum pe marginea noptierei, cu epilogul cerșind milă în dreapta și-n stânga.

 

Planeta greșită

Mă grăbesc să vin. Mi-am adunat atomii, culorile, celulele, unghiile, și mi-am măsurat pașii cu care merg acum printre oameni. M-am bulucit să respir porii din piele și să mușc din carnea fructelor, să-mi curgă zeama în firele din barbă.

Am stat mai puțin decât ar fi trebuit acolo, înăuntru, în căldură, ferit de urlete, de spaime, de lumina artificială a lucrurilor din jur. Ar fi fost mai bine să aștept. Să cântăresc. Dar nu aveam răbdare. Auzeam tot felul de șoapte care mă chemau afară, să mă învețe. Să mă lustruiască. Și lumea s-a năpustit peste mine, m-a plesnit peste ochi și s-a instalat în interiorul meu cu toate greșelile sale, cu atacurile tragice, cu îndoielile sale comice, m-a invadat în grabă. Pustiitor. Mi-a pus în față o oglindă și mi-a răcnit: „Uite, ești tu. Vei fi ca noi. Pentru că noi știm ce e bine!” Atunci am înțeles că nimic nu e în regulă. Greșisem ziua, ora și locul.

 

Iubește-mă în Ming

Mi-am trecut iarăși degetele prin părul tău. L-am simțit cabrat, fierbinte, voia să ne jucăm împreună. Să ne urcăm pe pereți și de acolo să aruncăm peste lume cu nepăsarea noastră. Să nu ne doară nimic, să ne prefacem că nu simțim privirile celor care ne întreabă de unde venim și ce căutăm aici. E ca o poveste de iarnă în care se coc cireșii, urcăm precauți din creangă în creangă până în vârful copacului și ne oprim acolo, surprinși, tăcuți, cu ochii oblici, amorțiți de soare.

Am nevoie de un basm și de o sobă fierbinte pe care să o duc în spate printre nămeți. Mă vreau eschimos pentru câteva ore. În zilele proaste sărut renii pe frunte și dau cu ceară pe talpa saniei. Plâng după o cană cu ceai, dansez pe ritmuri de salsa. E ger în Caraibe și oceanul arată ca o plantație de țurțuri. Suflă viforul printre palmieri. Așa sunt toate serile la voi? Zgomotul acela infernal se oprește vreodată, urletul mașinilor încetează, oamenii știu doar să se răstească unii la alții? Simt cum mi se varsă în oase o parodie cu proști simpatici. Se oprește acolo, în măduvă, se cimentează și devine dură.

O domnișoară s-a împiedicat de mine și mi-a cerut un foc. Mergea în parc să-și caute un prieten de-o noapte. Delicată, aproape timidă, m-a întrebat dacă sunt dispus să mă transform în prietenul său pentru o oră. Nu e cam scurt? Nu crezi că ne-am deranja reciproc, inutil? Ce putem face noi doi într-o oră? Abia dacă ne putem încălzi. Uite, propun să alergăm câteva ture de pistă, să vedem dacă sângele are chef să ne clocotească în vene. După aceea, mai vorbim. Aș fi dispus să merg cu tine doar dacă mă iubești în Ming. Vreau să ni se împleticească limbile. Să ni se-ncurce diftongii sub pătură.

 

Colonia cu somnambuli

Mă relaxează nopțile imprevizibile. Le înțeleg ca pe o călătorie cu un autobuz învechit, rostogolindu-se prin hârtoape, răcorindu-se prin ochiuri de apă. M-am simțit mereu comod în muțenia care stăpânește viețile din jur și se lipește de răni ca un plasture cu miere. Noaptea mă invadează zmeie care-mi ridică cuvintele în aer, le plimbă prin lume și le oferă guri proaspete de oxigen ca să se poată transforma în stări. Mă înalț și eu câteodată împreună cu ele, mă trezesc cu ațele înfășurate în jurul degetelor, și zbor.

E un voiaj tăcut peste case și străzi, peste orașe amorțite sub plăpumi calde. Văd cum ies furiile din oameni și își dau duhul în perne sau pur și simplu se furișează, discret, în timpul somnului, prin geamurile larg deschise. Atunci mă uit la toți. La fiecare ființă în parte. Cum se rostogolește, cum își alină durerile de ficat, cum face dragoste, mă înduioșează felul în care se dau cu creme pe arsuri și grija cu care își păstrează lentilele de contact în paharul de pe noptieră. Mă emoționează când văd cum respiră, unde își ascund răutățile, sunt mereu uimit de piepturile care se ridică și coboară ritmic, de aerul rece care intră prin gură, de fluxul fierbinte care iese din nări.

Atunci mă opresc din zbor, îmi fac repede o cafea și plec mai departe. Vorbesc cu nedormiții, îi iau de mână și îi îndepărtez de balcoane. Le întorc cheile în broaște, ca nu cumva să rătăcească prin intersecții sau să fie călcați de vreun dezlânat pe patru roți. Pe cei profund dezorientați îi lovesc ușor în bărbie, le ofer puțină cafea din termosul meu și stau lângă ei până se liniștesc și pot să-și reia somnul.

 

Tabel nominal cu obsesii și fetișuri

Mă trezesc mereu cu mult timp înaintea vecinilor. Așa m-am obișnuit, să fur startul. Îmi place să mă mint că sunt mai proaspăt decât ei și că le pot arăta cum iese soarele printre blocuri și copaci, cum flutură perdelele împinse de vânt ca niște rochii scăpate în fălcile unui ventilator uriaș. Îmi place, da, mă înnebunește ideea că există cineva, acolo, care-i întâmpină când ies la geam să ia pulsul dimineții. Îi iscodesc întâi, le caut prin sertare, măsor din ochi stivele de vase nespălate, le țin companie câinilor când mușcă lesa, aud când papagalii își dreg vocile și mă întreb cum ar fi să-mi crească pene și să cânt doar când mi se ia prosopul de pe colivie. Așa, doar la comandă, ca o flașnetă pensionată pe bulevard, ce hârâie amorf pe terasa berăriei.

Mi-ar fi greu, recunosc, nu știu armonii, măsurile îmi sunt străine total. Nu am noțiuni de matematică muzicală. Partiturile îmi par bijuterii geometrice pe care muzicienii le manevrează într-un mod cu totul magic. Mi-a intrat în sânge muțenia orașului la patru dimineața, dar încep să mă obișnuiesc și cu primele frâne, cu saluturile stridente ale vecinilor care pleacă la serviciu. E un obicei vechi trezitul devreme. O meditație asupra prejudecăților, născută în anii în care îmi pierdeam nopțile, zgâindu-mă prin binoclu în apartamentele blocului din față.

Comparam forța luminilor, vocile și stridența lor atunci când oamenii se certau din nimic. Am văzut cuțite aruncate, sentimente violate fără nicio urmă de remușcare, tandrețe scursă printre degete, am ascultat un Bach orgasmic în februarie și am ajuns chiar să ne salutăm între noi. Călătoream din bucătării în sufragerii, mă furișam avid dintr-o casă în alta, însoțeam fetele care ieșeau din duș și își uscau părul cu lumina aprinsă, neglijent, fără să tragă storurile.

Atunci am descoperit formele, le-am scos din atlas și le-am pipăit tâmplele, bărbiile, coapsele și sânii cu ochii minții, am simțit semicercurile făcute în aer de mâinile care treceau prin părul lung. Am încercat să împrumut din răbdarea cu care își explorau trupurile, își măsurau fiecare zâmbet, fiecare grimasă, am vrut cu tot dinadinsul să învăț limbajul corporal pe care îl exersau asiduu și să ascult din penumbră melodiile pe care le fredonau în oglindă. Urmăream animalele sălbatice cum aleargă prin venele lor calde. Le era foame, cereau ca stăpânele să fie mușcate adânc, pentru a avea și ele parte de hrană.

 

De la stânga la dreapta/Tiberiu Dianu

Posted by Nuta Istrate Gangan On March - 23 - 2018
thumbnail (1)
 
Dialog-interviu realizat cu scriitorul FLORIN PREDESCU la Washington, DC pe 17 martie 2018.
 
1. “De timpuriu publicaţiile mele aveau subiecte legate de America”
FLORIN (#1): Cum defineşti rolul analistului politic din SUA?
TIBERIU:  Analistul politic trebuie să fie un fin observator al realităţilor locale şi internaţionale. În măsura în care analizele lui sunt pertinente, el devine şi formator de opinie.
FLORIN (#2): Eşti român, dar locuieşti în Statele Unite. În ce măsură se adresează publicaţiile tale cititorilor din România şi Statele Unite?
TIBERIU: Activitatea mea publicistică este cuprinsă în mai multe etape.
Am publicat de timpuriu, ca elev, în revistele şcolare. Am absolvit şcoala generală, gimnaziul şi liceul în oraşul Piteşti, judeţul Argeş. În 1969 eram elev în clasa întâia la Şcoala generală nr. 11 şi mi s-a publicat în ARIPI, revista şcolii, o pictură premiată, pe care eu o denumisem “Insurecţia armată de la 23 August 1944”. Redactorul-şef al revistei însă, nu ştiu din ce motiv, i-a schimbat titlul în “Războiul din Vietnam”, pe atunci în plină desfăşurare şi probabil că a fost influenţat de mişcările de protest americane din acele vremuri. În 1980, ca licean, am publicat în revista SÂNZIANA a Liceului “Zinca Golescu” (actualmente Colegiu Naţional) mai multe articole originale şi traduceri din poeţi clasici englezi (Byron, Shelley), formaţia ABBA (la modă atunci) şi mişcarea hippie din Statele Unite. Revista a obţinut Premiul întâi pe ţară la categoria de Reviste şcolare. Cred că şi articolele mele au avut o contribuţie, deoarece după premiere, revista a fost expusă timp de mai multe săptămâni în vitrina Librăriei “Mihai Eminescu” din centrul oraşului, deschisă la paginile cu articolele mele. Aş putea spune că încă de timpuriu publicaţiile mele aveau subiecte legate de America.
Într-o a doua etapă, după absolvirea Facultăţii de Drept din Bucureşti, am publicat ca tânăr jurist atât articole, cât şi cărţi de specialitate, în drept, politică şi sociologie. Ca un fapt inedit, cărţile mele publicate în România au apărut fie în ediţii bilingve, româno-engleze, fie în limba română cu rezumat în limba engleză. Am avut această iniţiativă de la început, pentru că doream ca aceste cărţi să aibă o expunere internaţională. Şi au avut, întrucât ele au fost ulterior achiziţionate de nenumărate biblioteci universitare şi agenţii internaţionale. http://worldcat.org/identities/lccn-n96031826/
O a treia etapă cuprinde publicaţii de limbă engleză (articole, rapoarte şi cărţi), apărute în perioada studiilor mele în străinătate (Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite).
În fine, o a patra etapă, cea prezentă, de activitate profesională în Statele Unite, constă în publicarea de articole de analiză politică, scrise în limba engleză şi traduse ocazional în româneşte.
thumbnail (2)
2. “Percepţiile României de câtre americani sunt aşezate pe mai multe paliere”
FLORIN (#3): Ca român-american, cum consideri că percep americanii România?
TIBERIU: Percepţiile României de câtre americani sunt aşezate pe mai multe paliere. Sunt americani care vizitează sau lucrează în România, americani care discută cu români-americani în Statele Unite, precum şi americani care se informează pe cont propriu despre România din Statele Unite. Aşadar, percepţiile acestor grupuri de americani variază de la caz la caz.
FLORIN (#4): Ai o experienţă de peste 20 de ani ca profesor de limbă şi cultură română în zona Washington, DC. Cum se împacă activitatea ta de profesor de limbă şi cultură română cu cea de analist politic?
TIBERIU: Activitâţile mele se îmbină destul de armonios în măsura în care studiul de limbă română este susţinut de expuneri de cultură şi civilizaţie. În orice caz, datorită varietăţii de opţiuni politice existente, expunerile trebuie să fie imparţiale.
 
3. “Explozia de naţionalism din perioada actuală nu este specifică numai Americii”
FLORIN (#5): Articolele tale mai recente analizează amănunţit şi documentat activitatea administraţiei preşedintelui Donald Trump. Patriotismul american este perceput ca un factor care revine în forţă pentru consolidarea naţiunii. Crezi că naţiunea americană se află în pericol?
TIBERIU: Naţiunea americană s-a aflat în faţa mai multor răscruci de-a lungul istoriei sale, iar în prezent mai toţi analiştii conchid că suntem în faţa unei alte răscruci. Aşa-numita explozie de naţionalism din perioada actuală nu este specifică numai Americii, ci şi Europei, Rusiei şi unor părţi din Orientul Mijlociu şi Africa. Este adevărat însă că, datorită influenţei Statelor Unite în lume, evenimentele de aici au un rol de catalizator şi pentru alte regiuni.
FLORIN (#6): Efectul globalizării afectează şi identitatea americană?
TIBERIU: Fenomenul globalizării este important şi el afectează naţiunea americană, fie în mod pozitiv, fie în mod negativ. Depinde de punctul de vedere personal al fiecăruia. Într-o etapă timpurie, procesul de formare a naţiunii americane era descris prin expresia metaforică de “creuzet”, în care elemente diferite se combinau armonios într-o cultură comună. Ulterior, prin adoptarea multiculturalismului, accentul s-a pus mai puţin pe elementele comune ale diverselor grupuri şi mai mult pe elementele lor diferite. S-a ajuns la nivelul la care societatea americană arată acum ca un “castron de salată” (o altă expresie metaforică a sociologilor), iar elementele comune dintre grupurile care alcătuiesc naţiunea devin din ce în ce mai estompate. Pe acest fond, ca o contrareacţie, elementele de naţionalism s-au recoagulat mai viguros în ultima perioadă.
 
4. “America este, în primul rând, o stare de spirit”
FLORIN (#7): Cum traduci sintagma “A fi american”?
TIBERIU: America este, în primul rând, o stare de spirit şi apoi este o ţară. Dacă America nu ar fi existat, ea ar fi fost, cu siguranţă, inventată. Pentru mine a fi american înseamnă racordarea la un set de valori care include credinţă în Dumnezeu, patriotism, spirit de liberă iniţiativă, muncă susţinută cu rezultate performante, drepturi individuale care nu aduc atingere drepturilor altora, precum şi spiritul individual de caritate.
FLORIN (#8): Crezi că odată cu venirea la putere a administraţiei Trump se poate vorbi de o divizare împinsă până la secesiune a naţiunii, produsă de democraţi şi republicani?
TIBERIU: Societatea americană a avut perioade de divizare şi în timpul administraţiilor anterioare, iar acest fenomen nu este deloc nou. America a supravieţuit războiului, fie că a fost revoluţionar (1775-1783), de invazie (1812-1815, 1939-1945) sau civil (1861-1865). Unii vorbesc acum de un posibil “al doilea război civil”. Acum se profilează două tabere. Una apără dreptul constituţional la port-armă şi susţine războaiele Americii atunci când aceasta este ameninţată. Alta este antirăzboinică atunci când America luptă în afară şi belicoasă când este pace înăuntru. Astfel încât, în caz de conflict între cele două tabere, raportul de forţe mi se pare de la început inegal, iar rezultatul – uşor previzibil.
 
5. “Cred că viitorul aparţine României”
FLORIN (#9): Crezi că Statele Unite îşi exercită hegemonia în lume, iar rolul lor de partener loial le este pus în discuţie de unii aliaţi europeni, în general, şi de cei români, în special?
TIBERIU: Există această percepţie în rândul unora. Aş menţiona însă faptul că Statele Unite nu forţează pe nimeni să intre în vreo alianţă. Alianţele se constituie firesc, în funcţie de interesele specifice ale părţilor. Este adevărat că, datorită capacităţii militare proprii, de neegalat până acum, Statele Unite pot da această impresie multora, însă hegemonia nu (mai) este în vizorul actualei administraţii. Dimpotrivă, se poate spune că America însăşi se izolează, prin crearea unui zid de protecţie (legislativ, într-o primă fază, şi fizic într-o fază ulterioară) între ea şi cei din afară.
FLORIN (#10): Cum vezi viitorul României la intersecţia sferelor de influenţă din Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană şi Rusia? Există vreun risc potenţial vătămător la adresa României, aşa cum a existat el şi în trecut?
TIBERIU: Lumea este într-o continuă mişcare, generată de interesele naţionale ale fiecărei ţări, ele însele fiind într-o continuă evoluţie. În ceea ce priveşte România, de-a lungul istoriei ea şi-a ales aliaţii şi a avut de câştigat sau de pierdut (inclusiv teritorii), după împrejurări. În Europa, ultimul eveniment politic cu efecte tectonice a fost prăbuşirea comunismului, în anul 1989. În urma lui, anumite state şi-au încetat existenţa (Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, Iugoslavia), unele şi-au dobândit independenţa (fostele republici sovietice), altele şi-au mărit teritoriul prin unificare (Germania), iar altele şi-au menţinut status-quo-ul (ca România). Una peste alta, România a supravieţuit decent, având în vedere circumstanţele vecinilor. Bineînţeles că era loc şi de mai bine – mă refer la reunificarea cu Republica Moldova. Dar putea să fie loc şi de mai rău – de exemplu, o posibilă secesiune a Transilvaniei (gen Kosovo în fosta Iugoslavie). Viitorul, după cum am mai menţionat la început, pare că se îndreaptă pe o pantă naţionalistă. Pentru România, el poate aduce mult-aşteptata reunificare cu fosta regiune pierdută a Basarabiei. Rusia îşi urmăreşte şi ea interesele naţionaliste, dar sfera ei de influenţă nu poate afecta sferele comune de influenţă ale Statelor Unite şi ale Uniunii Europene, în cadrul cărora se află acum România. De asemenea, sfera de influenţă a Rusiei nu mai poate îngloba la nesfârşit nici zonele cu populaţie majoritară românească. Cred că viitorul aparţine României.
 
NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.
 
Despre TIBERIU DIANU:
Absolvent al cursurilor de licenţă şi de masterat ale facultăţilor de drept de la universităţile din Bucureşti (România), Manchester (Marea Britanie) şi Washington, DC (American University). Studii de doctorat la universităţile din Bucureşti (România) şi College Park (Maryland, SUA). Bursier al universităţilor din Strasbourg (Franţa) şi Oxford (Marea Britanie). Cursuri de specializare la universităţile din Miskolc (Ungaria) şi Varşovia (Polonia).
Consilier juridic, judecător şi consilier juridic principal la Ministerul Justiţiei din Bucureşti. Asistent şi lector universitar la facultăţile de drept de la Universitatea din Bucureşti şi universităţi particulare din acelaşi oraş. Cercetător ştiinţific principal la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române. Profesor de lingvistică la Departamentul de Stat al SUA şi la şcoli guvernamentale şi particulare din zona metropolitană Washington, DC. Expert judiciar în probleme de drept româno-american.
Autor de cărţi şi articole de specialitate în drept, ştiinţe sociale şi politice, publicate în România, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Olanda, Ungaria ş.a. Laureat al Premiului “Andrei Rădulescu” al Academiei Române (1996) pentru cartea “Tranziţia şi criminalitatea” (1994).
Tiberiu locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu
Despre FLORIN PREDESCU:
Absolvent al Liceului (actualmente Colegiu Naţional) “Gheorghe Lazăr” din Sibiu şi al facultăţii de filologie (secţia română-franceză) de la Universitatea din Iaşi (România). Studii de ştiinţe politice şi literatură la Universitatea din Freiburg (Germania).
Expert lingvist, judiciar şi culinar la diferite agenţii guvernamentale, companii private şi instituţii educative din Germania, Canada şi Statele Unite ale Americii.
Autor de articole de literatură (poezie, proză, cronici gastronomice, traduceri) şi analiză politică, publicate în România, Statele Unite ale Americii, Germania, Israel ş.a. Redactor şi editor la revista ACUM.TV (Fairfax, Virginia). Şef de cenacluri literare (Sibiu, România). Colaborator la diverse publicaţii (FAMILIA, sub patronajul regretatului academician şi scriitor Ştefan Augustin Doinaş; CENACLUL DE LA PĂLTINIŞ, România) şi posturi de radio (EUROPA LIBERĂ, Germania).
Florin locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în zona metropolitană Washington, DC şi poate fi urmărit pe BLOGSPOT. http://predescudf.blogspot.com/
*****


O ARTISTĂ COMPLEXĂ CE NU POATE FI UITATĂ: ANDA CĂLUGĂREANU

Posted by Dorin Nadrau On January - 31 - 2018

Ultima dorință a Andei  Călugăreanu, adresată soțului său în dimineața zilei de 15 august 1992 când a trecut hotarul acestei lumi, a fost să facă în așa fel ca lumea să n-o uite. Pentru toți cei care au cunoscut-o, ca și pentru cei care doar au apreciat-o și admirat, este, fără îndoială, de neînchipuit a nu-și aminti de fermecătoarea artistă și, mai ales, de ce a lăsat în urmă

Anda a ars incredibil de puternic, iar viața sa a fost un amalgam prea condensat de momente de fericire și nefericire, secvențe în care destinul a ridicat-o în lumină alternând cu altele când a lovit-o aspru. A avut o putere impresionantă de a o lua de la capăt, mereu și mereu, fără a obosi vreodată, nedându-se niciodată bătută, depășind cu o uluitoare tenenacitate chiar și împrejurările în care lacrimi fierbinți îi brăzdau obrajii și sufletul.

Cred cu convingere că evocarea câtorva repere din tumultoasa sa viață și din remarcabila ei carieră artistică, susținută de impresiile unora dintre cei mai apropiați colaboratori, este un demers care merită a fi făcut, adăugându-l altor inițiative de a răspunde ultimei doleanțe a Andei, după trecerea a mai mult de un sfert de veac de la dispariția ei.

Anda Călugăreanu, pe numele său adevărat Anca Miranda Călugăreanu, s-a născut în București, la data de 24 octombrie 1946. Mama sa, de la care a moștenit multe calități, era o armeancă brunetă, energică și simpatică, debordând de viață, simț al umorului și un șarm special. Numele de Anda i-a fost sugerat de celebrul comedian Mircea Crișan în scopul de a se evita cacofonia, motiv pentru care îi spunea, în glumă, „nașul”. Acesta o aprecia în mod deosebit pentru că avea un real talent, era descurcăreață și foarte muzicală.

Nu a avut o adolescență fericită, părinții săi despărțindu-se pe când ea era elevă de liceu, ea rămânând cu tatăl ei, iar sora sa, cu mama. De la tatăl său, care era ofițer, a primit o educație foarte severă. Ambii părinți s-au recăsătorit, iar cele două fiice păstrau legătura și aveau relații de bune surori.

Anda Călugăreanu frecventa Biserica Armenească de pe Bulevardul Carol, fiind cunoscută ca o bună enoriașă. La acest locaș bisericesc s-a cununat în anul 1967 cu actorul Dan Tufaru, an în care Anda se lansase deja, iar Tufaru era un actor cunoscut. Erau într-o relație de perfectă armonie, dând naștere în 1977 unui copil, Ioana. În mod cu totul neașteptat, mariajul lor s-a destrămat, Dan Tufaru părăsind-o, eveniment care a prăbușit-o, provocându-i un adevărat șoc, despărțirea fiind o mare dramă a existenței sale. În mod admirabil și-a revenit și în cele din urmă a reușit să-și refacă viața lângă Alexandru Medeleanu, economist de profesie, care i-a devenit al doilea soț.

Desfacerea căsătoriei cu Dan Tufaru nu a fost decât prima dramă din viața Andei. Au urmat pierderea mamei, iar apoi, în 1989, o boală necruțătoare i-a răpit sora, Ileana Marin, fostă Călugăreanu, medic de profesie, o ființă aparte, o inimă largă, mamă exemplară a doi copii.

Starea sănătății Andei Călugăreanu s-a înrăutățit galopant în martie 1992, după întoarcerea dintr-un turneu în Israel, diagnosticul confirmat fiind de cancer pulmonar, astfel că la 15 august 1992, artista a trecut în lumea umbrelor. La înmormântare a fost deosebit de multă lume, mulți dintre participanți asemănând ceremonia cu cea a Mariei Tănase.

Indiscutabil, Anda Călugăreanu a fost modelul unei cariere de exepție, marcată de o tulburătoare și continuă străduință spre perfecțiune, întruchipând un talent complex de invidiat. Prima sa apariție mai importantă a avut loc la Sala Palatului din Bucureşti la vârsta de 19 ani, în 1965, împreună cu formația „Sincron” care îl avea ca leader pe Cornel Fugaru. La începuturile activității sale artistice a cochetat cu șansoneta, ea vorbind foarte bine limba franceză. A interpretat emoționante melodii din repertoriul renumitului Salvatore Adamo, „Tombe la neige” înregistrând un succes extraordinar și apărând și pe disc.

Ca interpretă de muzică ușoară a participat la numeroase festivaluiri și turnee în țară și în străinătate. În anul 1972 a luat parte la Festivalul de muzică ușoară românească Mamaia – ediția a VII-a, alături de Aurelian Andreescu, Doina Badea, Corina Chiriac, Mihai Constantinescu, Dida Drăgan, Cornel Constantiniu, George Enache, Marina Voica, Petre Geambașu, câștigând Premiul pentru interpretare.

Ovidiu Dumitru, realizator, textier și scenarist la TVR, lucrând alături de nu mai puțin valoroșii Tudor Vornicu, Alexandru Bocăneț și Doina Levința, de cărui nume se leagă și profesia Andei, a colaborat cu aceasta peste 20 de ani. I-a scris cuplete pentru emisiunile televizate, i-a compus foarte multe câtece din care Anda a făcut șlagăre („O portocală” ș.a.). Acesta dezvăluie un amănunt însemnat din viața Andei, mai puțin cunoscut și chiar neglijat: „Anda a absolvit o școală de clovni la Paris, „Ecole Nationale de Cirque Fratellini”. A câștigat examenul de intrare la o mare artistă, Annie Fratellini. Într-un interviu, Anda chiar le-a arătat telespectatorilor diploma, distincție unică în țară. Acorii noștri, artiștii de circ, nu au o asemenea școală. A stat acolo doi ani. Când a venit era uluitoare, putea să-și schimbe glasul în zece tonalități. Perioada pe care a petrecut-o la Paris a influențat-o foarte mult. A schimbat-o din punct de vedere profesional, dar și cultural. Acolo nu făcea doar cursuri de clovni, a făcut și istoria literaturii și dramaturgiei franceze. A făcut și franceză. Vorbea franceza ca o franțuzoaică”.

O perioadă destul de îndelungată, Anda Călugăreanu a format împreună cu actorii Dan Tufaru, cu care s-a și căsătorit, și Florian Pittiș, un trio muzical care, în regia  apreciatului Alexandru Bocăneț, a constituit unul dintre punctele de atracție ale spectatorilor de estradă ale televiziunii. Despre acest trio, Florian Pittiș a consemnat spre neuitare: „Ciclul acela a apărut dintr-o joacă a noastră de Revelion. Alexandru Bocăneț a avut ideea să petrecem Revelionul la el acasă, eu, Dan Tufaru și soția lui, Anda Călugăreanu. Am hotărât să fim deosebit de eleganți, să nu punem muzică, să închidem radioul, televizorul, să scoatem telefonul din priză și să dăm, fiecare din noi, tot ce avem mai bun. Și ne-a ieșit seara atât de bine, că am hotărât să o repetăm pentru televiziune. Tudor Vornicu ne-a dat mână liberă. Totul s-a făcut cu dragoste, din dragoste. Nimeni nu ne-a spus nimic, chiar dacă vremurile erau cum erau. Au fost momente irepetabile”.

Anda Calugareanu

 

Micuță de statură, dar numai zâmbet, numai bună dispoziție, capabilă de un efort imens, ieșit din comun, Anda i-a ținut piept genialului Toma Caragiu. „Călătoria muzicală” a fost difuzată în noaptea de Revelion 1972-1973. După atâtea decenii, rămân la fel în memorie replicile tiroleze ale Andei și „amendamentele” savuroase la minciunile gondolierului Giovanni, interpretat de Toma Caragiu: „Giovanni, la Mamaia mi-ai spus că ai o Alfa Romeo, aici văd că ai o barca Romeo. Mi-ai arătat o poză cu vila ta, proprietate personală, iar când te-am căutat, mi-a zis portarul că la Palatul Dogilor e zi de vizită numai joia și duminica…Auzi, Giovanni, dacă știi să cânți așa frumos, de ce ai plecat și cu tranzistorul meu? Mi-ai zis să te caut la telefonul unchiului tău și, când am întrebat la informații, mi-au zis că Leonardo da Vinci nu mai are telefon dă mult! Te-am căutat și acasă, Giovanni. Și a ieșit Romulus, și a ieșit Remus, și a ieșit și Lupoaica…”.

Dan Mihăescu, care a fost un umorist, scenarist și regizor apreciat, apropiat al lui Toma Caragiu pentru care a și scris și regizat cele mai multe momente satirice ale acestuia (printre care „Așa-i în tenis” și „Fabulă”), a compus în 1974, împreună cu Octavian Sava și Grigore Pop, un scheci despre teatrul de revistă, și își amintea: „Am găsit ideea să ne refugiem la Tănase și foloseam laitmotivul Chestia asta nu-i de-acuși, e de la Cărăbuș”, ca să nu se mai spună că criticăm miniștrii. Distribuția era savuroasă: Ștefan Bănică, Florin Piersic, Jean Constantin, Nicu Constantin, Corina Chiriac. Iar Anda avea partitură egală, nu doar apărea prin cadru”.

Rămân de neuitat și celebrele spectacole de la Grădina Boema unde Anda juca alături de granzii revistei Stela Popescu și Alexandru Arșinel, din distribuție mai făcând parte și mereu tânăra Marina Voica, spectacole la care grădina era asaltată de public, atât pentru îndrăgiții protagoniști, cât și pentru textele delicioase semnate de Puiu Maximilian.

Asemenea multor tineri, Anda Călugăreanu a trăit influența curentului „flower power” în acea perioadă rebelă și colorată din punct de vedere ideologic. Cânta compoziții proprii sau a altor interpreți, pe versuri ale unor mari poeți români sau străini. Citea foarte mult, iubind lirica de calitate. Creațiile sale probează, fără echivoc, pasiune, credință și dăruire. Nu poate fi uitată compoziția pe versurile lui Nicolae Labiș pe care Anda o interpreta cu un neimitat amestec de sensibilitate și revoltă: „Parte din noi ne-am învins / Greșeala, minciuna și groaza. / Generații secate se sting / Tinerii râd către stelele reci. / Cine-și va pierde credința-n izbândă / Pe-aceste mereu mișcătoare poteci? / Cine din noi va muri / Înainte ca trupul să-i moară? / Cine-o să-și lepede inima-colb, / Insuportabil de mare povară? / Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!”.

În perioada 1977-1984, erau foarte apreciate de public spectacolele și înregistrările de muzică și poezie. Din acei ani ne-a rămas de la Anda și „Verde crud”, cântec compus de ea pe versurile lui George Bacovia, o mostră de melodicitate și afectivitate.

„Cu totul surprinzător pentru unii, în plină glorie, Anda a refuzat conformismul și superficialitatea impuse de statutul de vedetă de muzică ușoară, retrăgându-se pe scenele ceva mai mici ale muzicii folk, mult mai puțin compromise și mai adecvate talentului și sensibilității sale” (Nelu Stratone).

Anda Călugăreanu și-a descoperit noua sa vocație, muzica folk, începând cu jumătatea anilor ’70. Cu toate că era foarte bine cotată ca interpretă de muzică ușoară, a renunțat la strălucita sa carieră în favoarea folkului. În anul 1973, a dat un interviu în care a dezvăluit o serie de murdării care se petreceau în lumea muzicii ușoare, cum ar fi mituirea juriilor de la festivalurile de la Mamaia, felul în care unele soliste obțineau cântece de la compozitori în schimbul unor favoruri ș.a. Este ușor de presupus că după acest interviu compozitorii influenți ai Uniunii Compozitorilor pur și simplu au boicotat-o. La acel moment, niciunul dintre cântăreții de muzică ușoară nu au susținut-o. Cel care a influențat-o foarte mult în noua sa orientare a fost Moțu’ Pittiș care i-a spus; „Termină cu prostiile astea, cu murdăria asta din muzica ușoară și vino alături de noi, alături de muzica tânără”. Și Moțu’ a reușit să o convingă pe Anda, ei fiind oricum prieteni buni încă din copilărie.

Despre inițierea și parcursul său în folk, Mircea Vintilă își amintește: „În drumul ei spre și în lumea folkului a fost susținută de Florian Pittiș. A contribuit la asta și Dan Andrei Aldea, un  muzician formidabil, care i-a și orchestrat multe dintre piese”.

„S-a dedicat trup și suflet acestei noi căi pe care a ales-o. A compus, a învățat să cânte la chitară special pentru a se putea acompania. Înainte de perioada ei de folk, era acompaniată de diferite orchestre, dar apoi, pentru a se susține, a depus o muncă demnă de admirat. Era foarte ambițioasă și foarte tenace. Când își punea ceva în cap nu dădea înapoi. Mergea până la capăt. Anda a fost un simbol al feminității și al inteligenței feminine” (Doru Stănculescu).

Anul 1984 a reprezentat un moment de mare importanță în evoluția artistică a Andei Călugăreanu, distribuirea ei într-unul din spectacolele Teatrului Mic, un musical de Nicu Alifantis intitulat „Mitică Popescu”, în care îl avea partener de scenă pe îndrăgitul actor Mitică Popescu, dezvăluind o nouă fascinantă componentă a talentului său. Demne de luat în seamă sunt, în acest context, considerațiile îndreptățite ale lui Dinu Săraru, cel care a fost directorul Teatrului Mic și Foarte Mic între anii 1977-1990: „Anda Călugăreanu a fost una dintre puținele vedete autentice – copilul minune al muzicii și al teatrului românesc din ultima jumătate de veac. Talent nativ, de excepție, ea s-a impus și în muzica ușoară și în teatru cu o maturitate surprinzătoare, la rând cu nume mari ale domeniului, înainte cu mult de a face și studii muzicale și studii teatrale. A intrat în conștiința publică aureolată de o fermecătoare, neistovită adolescență întemeiată o dată cu harul, pe o sinceritate a exploziei aristice cuceritoare. A fost parteneră de visuri și de cântec a unor generații întregi, cultivată de compozitori și regizori la fel de dăruiți, care i-au încredințat partituri de excepție, iar publicul de toate vârstele a îmbrățișat-o mereu cu căldura pe care puțini artiști profesioniști au cunoscut-o. Iată și argumentele care m-au condus la invitarea Andei Călugăreanu la Teatrul Mic, în distribuția spectacolului Mitică Popescu, musicalul lui Nici Alifantis după piesa cu același nume de Camil Petrescu. Împreună cu Mitică Popescu a cucerit Sărindarul, iar discul cu muzica spectacolului, în interpretarea lor, s-a transformat într-un best seller muzical național (…). Ea a fost și a rămas în ochii noștri aidoma acelui buchet parfumat de lăcrămioare care ne lasă să credem că primăvara e singurul anotimp de pe pământ”.

Visul vieții ei a fost, cu certitudine, teatrul. Florian Pittiș a consemnat în acest sens: „A dat de nenumărate ori examen la teatru și, de fiecare dată, era respinsă din cauza înălțimii. Dar nu s-a lăsat până n-a intrat, în 1984. Orice i se întâmpla în viață, nu voia să se știe că suferă. N-am văzut-o niciodată plângând. Extraordinar om, prieten, coleg, artist, soție, mamă. Blestemul vieții ei: întotdeauna a luat lucrurile de la capăt”. Octavian Ursulescu consideră însă că nu înălțimea a fost impedimentul care îi bara calea la intrarea la Institutul de Teatru: „Era atât de necăjită după fiecare examen la teatru când era respinsă. Ca și în muzica ușoară, și la examenele la teatru au intrat copii, veri, nepoți de actori, de regizori (…). Îmi zicea: Tavi, nu mă las, și la 100 de ani dacă intru, dar nu mă las!!. Cred că Anda ar fi fost o actriță extraordinară. A avut gloria ei în muzica ușoară, în muzica folk, urma o a treia etapă, o mare actriță de teatru. N-a apucat să facă teatru, așa cum și-a dorit”.

Încă din anii ’80, Anda și-a împrumutat vocea personajului Oache din filmul „Maria Mirabela” (1981) și „Maria Mirabela în Tranzistoria” (1989), ambele regizate de cunoscutul Ion Popescu Gopo. În plină emancipare artistică, după 1989, Anda caută noi forme de exprimare. Teatrul pentru copii era o piatră de încercare pentru orice actor, iar ea nu o putea rata. În anul 1990, împreună cu Liana Săndulescu și Luminița Dumitrescu, a început o emisiune pentru copii, cu genericul „Club Anda”. Conducea cu multă grație emisiunea încât lăsa impresia că era una cu puzderia de copii care o asaltau. Era fenomenală cum se prostea cu fiecare pitic în parte, cu câtă drăgălășenie vorbea cu toți. Deși difuzată doar o dată pe lună, emisiunea s-a bucurat de un mare succes în rândul copiilor, dar din păcate nu a avut o viață prea lungă, Anda părăsindu-ne prematur în 1992.

Nu pot încheia evocare îndrăgitei vedete pe care o caracteriza înainte de orice profesionalismul și dăruirea, fără cuvintele de apreciere ale unui apropiat coleg al său, remarcabilul artist Nicu Alifantis: „Anda a obținut girul și recunoașterea unor monștri sacri, pe numele lor: Caragiu, Bocăneț, Nichita, Bălănuță. Nu-i puțin lucru! Anda a fost o mare artistă. Cine știe câte minuni ar mai putut înfăptui în teatru, în film, în muzică! Cât talent! Ce stea mare avea deasupra capului!”.

În mod cert, Anda Călugăreanu, cu ochii săi uriași și expresivi și vocea ei puțin guturală de un specific aparte, a fost un unicat. Mai trebuie subliniat că ea a abordat un registru impresionant de genuri muzicale și dramatice de la șansoneta franceză la cântecul popular, de la aria de operetă la muzica italiană și engleză, de la pantomimă la cupletul de revistă, de la satiră la dramă, de la dans la teatrul clasic și de la poezia marii lirici universale la cântecul pentru copii preșcolari. De asemenea, a demonstrat că poate urca pe scena teatrului mare, că poate juca la fel de bine roluri comice ca și dramatice.

În fine, cred că rândurile așternute cu menirea de a readuce în memorie viața și cariera inegalabilei artiste se adaugă benefic tuturor celor scrise până acum de cei care prețuiesc ceea ce Anda Călugăreanu ne-a lăsat și îmi imaginez că Alexandru Bocăneț, victimă a cutremurului din 1977, a avut mare nevoie și i-a adunat pe rând lângă el pe valoroșii săi colaboratori: Anda Călugăreanu (1992), Dan Tufaru (2002), Florian Pittiș (2007).

Dorin Nadrau
Foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

„STATELE UNITE ALE ROMÂNILOR”

Posted by Dorin Nadrau On January - 16 - 2018

Cartea cu titlul de mai sus, subintitulată „Cărţile călătoriilor româneşti în America în secolul XX”, avându-l ca autor pe Dorian Branea, apărută la Editura Humanitas în anul 2017, materializează un parcurs intelectual inedit într-un domeniu deosebit de interesant şi fascinant: scrierile românilor care au trecut Oceanul şi au vizitat Statele Unite în secolul trecut. Fără îndoială, lucrarea este una de excepţie, consemnând impresii ale unor călători care în marea lor majoritate nu au avut nimic în comun, făcând parte din perioade istorice diferite şi înregistrând percepţii indubitabil distincte pe o scară extinsă, de la intensă admiraţie, pasiune şi adeziune făţişă până la suspicioasă aversiune şi  cinică ostilitate.

Câteva referinţe despre autor sunt, în opinia mea, binevenite. Dorian Branea s-a născut la Arad în anul 1971 şi este eseist, traducător, antreprenor cultural şi diplomat. Absolvent al Facultăţii de Litere, Filozofie şi Istorie a Universităţii de Vest din Timişoara, deţine un doctorat în anglistică-americanistică, la aceeaşi universitate şi specializări postuniversitare în relaţii internaţionale (Universitatea Georgetown) şi management (Universitatea Oxford). Este redactor al revistei Orizont (din 1995) şi membru al grupului de studii comparate „A treia Europă” (din 1998). Fellow al Universităţii Central-Europene din Budapesta (2003-2004). A fost profesor asociat în cadrul Masteratului de Studii Americane al Universităţii de Vest, în perioada 2003-2005, precum şi director fondator al Institutului Cultural Român din Varşovia, între 2006-2010. Începând din 2010 este director al Institutului Cultural Român din Londra. În perioada 2012-2014, a fost preşedinte al Asociaţiei Institutelor Culturale Europene din Londra (EUNIC).

Dorian Branea a pornit la elaborarea cărţii cu ambiţia de a valorifica un adevărat zăcământ intelectual, foarte sofisticat şi plin de imagini puternice şi observaţii încă valabile, reprezentat de o literatură care nu se mai află în circulaţie. Este vorba de 34-35 de cărţi, unele dintre ele cu totul şi cu totul extraordinare care, chiar dacă au fost scrise acum 80-90 de ani, rămân nişte descoperiri intelectuale şi culturale de certă valoare ale românilor. Lucrarea parcurge 100 de ani de călătorie, punând în lumină părerile şi sentimentele românilor care au traversat Oceanul şi au descoperit o altă lume, înţelegând-o ca români.

Lansare-carte-Arad-Dorian-Branea-Statele-Unite-ale-Românilor

În INTRODUCEREA intitulată „CONTIGENTUL TRANSATLANTIC” autorul precizează pentru început că jurnalele de călătorie în America nu doar precedă studiile literare şi eseurile culturale sau istorice cu subiect american, ci şi rămân prin repertoriul extins al temelor şi prin eleganţa transpunerilor retorice, mai captivante şi mai enciclopedice decât celelalte forme de interogare a universului american. Câmpul investigaţiei lui Dorian Branea a fost ferm delimitat numai de cărţile dedicate între 1900 şi 2000, exclusiv sau în cea mai mare măsură, itinerarelor americane. Scoţând la lumină o colecţie destul de consistentă de texte în mare măsură uitate, demersul autorului reuşeşte să compună prima istorie literară a cărţii româneşti de călătorie peste Ocean publicată în Secolul XX. D. Branea ne prezintă succint şi câteva considerente privind specia travelogului sub din punct de vedere istoric şi morfologic, cu scopul de a fixa un cadru conceptual şi a produce câteva instrumente de analiză.

Cartea vizează modul în care autorii de memoriale de călătorie în Statele Unite au metabolizat dimensiunile cruciale ale civilizaţiei americane, examinând raportarea lor la subiecte precum: autopercepţia identitară, incluzând aici imaginea altor naţiuni; religia, credinţa, instituţiile religioase; morala publică; politica mainstream, dar şi cea radicală; instituţiile şi politicile (interne sau externe, dar şi de asimilare); istoria şi cultul trecutului; civilitatea, stilul de viaţă; economia (fără a omite, bineînţeles, consumismul şi nici mecenatul); stratificarea socială; erotismul şi relaţiile dintre sexe (cuprinzând şi prostituţia, pornografia și homosexualitatea); rasele şi tranzacţiile interrasiale între albi, negri, indieni, mexicani etc.; problemele comunitare (mai ales tensiunile rasiale şi sărăcia, dar şi drogurile, criminalitatea, viciile sociale); violenţa urbană, politică, militară; ceremoniile publice şi casnice; educaţia copiilor, instrucţia de toate gradele; profesiile predilecte; gustul şi preferinţele artistice; cultura şi artele; divertismentele (film, muzică, modă, hobby-uri); petrecerea timpului liber, socializarea; alimentaţia şi bucătăria favorită, inclusiv riscurile abundenţei, cum ar fi obezitatea; preferinţele culturale ale tinerilor, youth culture (revoltaţii, hippies, pop culture); nu în ultimul rând, desigur, natura sub toate înfăţişările ei geologice şi climaterice.

În următoarea secţiune, compusă din trei părţi, este abordată critic şi suficient de detaliat literatura călătoriilor de peste Ocean de la primele volume, publicate înainte de Primul Război Mondial, până la jurnalele deceniului democratic ce pune capăt, în România, turbulentului secol XX. Autorii analizaţi formează un contingent pestriţ şi inegal, în care se regăsesc somităţi şi scribi anonimi, nume de patrimoniu şi veleitari.

Partea I, intitulată „ÎNTEMEIEREA UNEI FASCINAŢII: 1900-1947”, aduce în discuţie consemnările următorilor: Ion Iosif Şchiopul (Herald în iadul industrial), Gheorghe Flaişen (Turismul prezentului ulterior), Nicolae Lupu (Reverenţe-n foileton), Vasile Stoica (Circuite patriotice), Jean Bart (America prin intermediari), V. V. Stanciu (Lecţiile alterităţii), Nicolae Iorga (Un profet al secolului american), V. Ionescu Vion (New York, cu coada ochiului), C. V. Flavian (Moftangiul transatlantic), George I. Duca (Între două zeiţe), Petru Comarnescu (Autobiografia unei discipline), Andrei I. Gheorghiu (Contabilitatea uimirii) şi Florin Begnescu (America, o techne).

Partea a II-a, „TRASEELE LIBERTĂŢII: 1947-1989” prezintă scrierile autorilor din perioada comunistă: Mihai Ralea (Politeia putredă), Silviu Brucan şi Alexandra Sidorovici (Deconstrucţia marxistă a paradisului), Ioan Grigorescu (Un globe-trotter în neant), Eugen Barbu (Escapade nihiliste), Constantin C. Giurescu (Cortina străpunsă), Dan Grigorescu (Cronica revoluţiilor discrete), Romulus Rusan (Revelaţiile „anteice”), Teodor Marian (Gliile din Midwest), Radu Enescu (Paşii estetului), Ioana Em. Petrescu (America întoarcerii la sine), Mihai Apostolescu (Ceauşism pe Fifth Avenue) şi Viorel Sălăgean (Semiologia viralităţii).

Partea a III-a, purtând titlul „PARCURSURI DEZINHIBATE: 1989-2000), urmăreşte impresiile unor autori aparţinând primului deceniu al libertăţii: Ion Dinu (Călătoriile cuminţi), Paul Dobrescu (Zenitul postmodern al Californiei), Ion Parhon (Extaze în Amerotopia), Nicolae Băciuţ (America în penumbră), Adina Arsenescu (Cărţile-n drum), Stelian Tănase (Azimuturi suprapuse) şi Grid Modorcea (Razna prin apocalips).

Merită remarcat că analiza cărţilor incluse în fiecare din cele trei părţi – diferenţiate incontestabil nu numai de crezuri istorico-politice, ci şi de schimbări de mentalitate, gust, predilecţii intelectuale şi estetice – este precedată, în cazul fiecărei perioade, de o introducere care fixează contextul istoric, ceea ce califică jurnalele de călătorie în Statele Unite apărute în intervalul respectiv şi formulează o sinteză tematică şi critică a depoziţiilor publicistice care urmează să fie explorate amănunţit.

În fine, ultima parte a volumului urmăreşte să atingă obiectivul final al interesantei cercetări: ideea de americanitate, aşa cum se decantează, ca un filon preţios şi durabil, din cărţile călătorilor români în Statele Unite ale Americii între anii 1900-2000.

Elaborată la un nivel de accesibilitate foarte larg, întemeiată pe o solidă bibliografie şi o impresionantă documentare, cartea constituie, indiscutabil, o lucrare de mare interes şi de o remarcabilă valoare, incluzând o riguroasă cercetare a unui domeniu deosebit de spectaculos. Cred că cea mai potrivită încheiere pentru sintetica mea prezentare este reproducerea întocmai a menţiunii de pe coperta a patra a cărţii: „Niciunde altundeva, la noi, ideea politică americană, identitatea americană, specificitatea culturii şi civilizaţiei americane nu reies mai limpede, mai nuanţat, mai polifonic decât în specia ambiguă a cărţii de călătorie. America memorialelor transatlantice este, de fapt, America noastră cea mai cuprinzătoare şi mai expresivă. Şi cum arată ea? Cum se precizează această monadă în acelaşi timp epatantă şi enigmatică din sutele de pagini îndrăgostite, cataleptice, pizmaşe, pătrunzătoare, perfide? <<Ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai complete (dacă nu şi exhaustive) cercetări privind o temă palpitantă: relatările autorilor români care au călătorit în Statele Unite ale Americii. Rigoarea analizei, privirea în egală măsură a literatului avizat şi a sociologului dubitativ conferă demersului o soliditate impresionantă>> – Mircea Mihăieş”.

Dorin Nadrau
foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

CAPTIVANTELE POEME „HAIKU” ÎN LIRICA LUI DUMITRU ICHIM

Posted by Dorin Nadrau On December - 27 - 2017

Fermecătoare în integralitatea sa, lirica preotului-poet Dumitru Ichim se înscrie într-o operă vastă publicată în numeroase volume, incluzând poezie, proză și eseuri, ce se întinde în timp pe aproape o jumătate de secol, de la „De unde începe omul” (1970) și până la „Tu știi că te iubesc! 150 de sonete prefațate și ilustrate de Savatie Baștovoi” (2017).

Fără putere de tăgadă, Dumitru Ichim se distinge în spațiul nostru literar prin meritul de a fi precursor în lirica românească al speciilor literare de sorginte japoneză „haiku” și „tanka”, niponii delectându-se de sute de ani cu aceste poeme de o afectivitate aparte.

Dacă Ion Pilat, Alexandru Macedonski sau Alexandru Vlahuță au scris poeme într-un vers, Părintele Ichim s-a învrednicit să transplanteze haiku în literatura română, demonstrând fără echivoc că această varietate de poezie se adaptează întrutotul vigorii creatoare a limbii române. Poemele sale, trădează în mod evident elemente specifice spiritualității românești, îmbogățind, fără doar și poate, spectrul nostru liric, fiind un adaos remarcabil de încântătoare poezie.

„Haiku” se definește ca poezie fără rimă, având o structură de trei versuri, primul și al treilea alcătuite din câte cinci silabe, iar cel de-al doilea din șapte silabe, care exprimă prin excelență o stare de mare intensitate afectivă atemporală, constituindu-se într-o metaforă globală ce induce un indiscutabil caracter filozofic. Înainte de orice, poemele haiku se caracterizează prin aceea că declanșează o stare de reală emotivitate, creată de gândurile, reflecțiile și visele la care îmbie, reprezentând o categorie specială de poezie autentică. Se cuvine a mai preciza că aceste poezii, folosind cu toată forța cuvântul bine ales și implicând o incontestabilă artă, presupun și posesia unei capacități deosebite în a le citi, făcând apel la starea poetică existentă în orice cititor și la gradul de sensibilitate proprie.

 

rp_ICHIM-Dumitru-xwb.jpg

(foto: Pr. Dumitru Ichim)

Materia preferată a poemelor lui Dumitru Ichim cuprinde subiecte susceptibile de delicată reacție afectivă: vremelnicia, frumusețea, melancolia, modestia, însingurarea, naturalețea. Poezia părintelui conferă cititorului șansa fericită de a-i descoperi cu admirație și uimire adevărata chemare poetică și măsura indubitabilă a talentului său liric. Pasiunea pentru poeme haiku poate fi întâlnită și la alți poeți care au înavuțit literatura română cu asfel de bogății lirice: A. T. Stamatiad, Ion Codrescu, Marin Sorescu, Dan Florică, Paula Romanescu ș.a. Trebuie observat însă că, în comparație cu alți autori, Dumitru Ichim, dă poemelor sale, cu câteva excepții, câte un titlu, toate fiind incluse în serii tematice de reală finețe: „Urmele”, „Lacrima privighetorii”, „Valea nisipului de aur” etc.

O incursiune prin creația de haiku a lui Dumitru Ichim, cu o ilustrare succintă prin exemple, este, desigur, interesantă și binevenită. „Definiție de haiku” este poezia care ne inițiază în descoperirea crezului artistic al Părintelui Ichim, care mai presus de orice este un teolog ortodox dator să trezească în cititor un freamăt religios: „Cinci, șapte și cinci / Două mâini – rugăciune / Trece Iisus”. Problema apropierii de Dumnezeu, aspirația imanentă a oricărui muritor, este o temă abordată frecvent în plachetele sale de haiku. Maica Domnului revine constant într-o serie de excelente poeme: „Visează pruncul… / Maica Domnului trece / desculțându-se”„Zâmbește Mama! / Betleem în privire / Aduse pruncul”„Mamă, nu plânge… / În candelă numele / Tău luminează”.

Simplitatea firii umane atât de firave și glorificarea lui Dumnezeu apar invariabil în poeziile sale („Macul se roagă-n / Petale simple: iarbă / Nouă fluturii!”) ca și trăirea unei dureri adânci („Candela-i stinsă! / În locul luminii / Mă doare noaptea”). În „Testament”, mesajul transmis în stilul propriu generează o vădită emotivitate: „Umbrele mele / Sub umbra scrisului tac / Împietrind lumini” ca și în „Viața” („Flămânzi puii se / Roagă…Iisus în genunchi / Pe margini de cuib”).

Figură de stil ce constă în atribuirea unui înțeles nou unui cuvânt pe baza unei comparații subînțelese, metafora, asigură la Dumitru Ichim construcții poetice de irezistibilă sensibilitate. Edificatoare în acest sens este, fără doar și poate, cea a albinarului, autorul regăsindu-se simbolic în viețuirea albinei: „Lumânare de / Paște: Eu – albinarul / Vinerilor Mari!” Alăturată tainei frângerii Pâinii Vieții, imaginea mamei este de o sfâșietoare duioșie și exemplară credință în Mântuitorul: „Inima ta – cinci / Pâini în mâna lui Iisus / frângând pentru noi”.

O secțiune separată a poemelor haiku în creația lui Dumitru Ichim o constituie cele publicate în „Revista Scriitorilor Români” din Munchen (1983), poezii care continuă problematica lirică anterioară, dar în care descoperim apariția unei noi tematici, tulburatoare, anume dorul de țara natală. Trăirile intime, dublate de o nedisimulată nostalgie, rezidă cu tărie în poeme ca: „Clopotul de la Putna”, „Ștefan”, „Țara”, „Doina lui Eminescu”. De o deosebită frumusețe este poemul ce îndeamnă la o profundă meditație invocând plânsul sfinților („Sfinții noștri plâng / Dimineață – macului / Rotund al țării”), ca și poezia sugerând imaginea plină de farmec și de o seducătoare sensibilitate a țăranului român din satul de odinioară („Vin heruvimi / Spre Betleem sărutând / Mâna de țăran”).

Cred că ar fi nedrept să-mi închei eseul despre poezia haiku a lui Dumitru Ichim fără a consemna că două personalități de marcă ale culturii noastre naționale, un ilustru teolog și un admirabil literat, și-au exprimat îndreptățite opinii despre creațiile originale și de maximă intensitate afectivă ale Părintelui Ichim: Bartolomeu Valeriu Anania și Aurel Sasu. În prefața pe care a scris-o la un volum de versuri, Valeriu Anania mărturisea: „Dumitru Ichim împărtășește norocul și nenorocul scriitorilor din diaspora. Pe de o parte, șansa de a avea acces neîngrădit la cultura lumii libere și de se simți în largul său în abordarea unor genuri literare afine; dacă nu mă înșel – și cred că nu mă înșel -, el este primul poet român care a scris haiku-uri și strofe tanka la o vreme când cei din țară abia auzeau de așa ceva. Pe de altă parte, neșansa izolării de ceea ce se cheamă o piață a cărții la dimensiunea cititorilor potențiali”. Despre Aurel Sasu, unul dintre cei mai valoroși critici literari de astăzi, care a publicat aprecieri privind această poezie, Dumitru Ichim se destăinuie: „Datorez adânci mulțumiri profesorului universitar, poetului, scriitorului Aurel Sasu, care a prefațat volumul <<Psaltirea apocrifă a dreptului Iov>> (…) Problema se pune din punct de vedere teologic și ontologic; la lansarea de carte din New York, criticul din România – M. N. Rusu – sublinia contribuția pe care o aduce acest volum în literatura universală prin acest Iov cu totul nou. Cartea, care a apărut la Cluj cu prefața prof. Aurel Sasu, a fost pentru mine o bucurie din mai multe puncte de vedere”.

Pe omul, preotul și poetul Dumitru Ichim l-am cunoscut la Câmpul Românesc de la Hamilton, un tărâm românesc autentic, amenajat, îngrijit și păstrat de peste cinci decenii în pitorescul spațiu canadian al provinciei Ontario, unde Părintele Ichim care conduce un cenaclu literar, organizează acolo „Săptămâna Internațională a Culturii Române”, manifestare ajunsă în iulie 2017 la a 50-a aniversare. Am fost fascinat de personalitatea părintelui și m-am convins cu ușurință că se justifică cu prisosință calitatea de care se bucură, aceea de incontestabil lider spiritual. Nu pot încheia fără a mai adăuga că am rămas plăcut impresionat de faptul că, deși septuagenar, Părintele Dumitru Ichim refuză să depună armele, probând o surprinzătoare forță în mânuirea artei sale poetice, proprie unui adevărat maestru, precum o admirabilă hotărâre de o îmbogăți literatura română cu noi creații lirice.

 

Dorin Nadrau

 

 

 

 

(foto: Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

Semicentenar la Câmpul Românesc din Hamilton

Posted by Stefan Strajer On October - 4 - 2017

În Canada, un eveniment românesc unic într-un colţ de rai unic

Semicentenar la Câmpul Românesc din Hamilton

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

În recenta vizită a lui Klaus Iohannis la Washington, întâlnindu-se cu românii diasporei americane, președintele le-a spus: „Sunteți un catalizator pentru dezvoltarea României. În același timp, este firesc ca și România să vă apere și să vă promoveze drepturile și interesele”. Încântată să constat că fostul nostru elev la Colegiul Național Brukenthal din Sibiu, acum primul om al statului, gândește la fel ca mine, mărturisesc că în ultimii 16 ani mi-am făcut un proiect personal, astfel că tocmai la acest dialog, purtat în plan cultural de diaspora noastră americană cu țara-mamă, ținem să participăm, oriunde și oricând se cuvine și constatăm că este binevenit. Aceasta, pentru că lacuna sufletească și spirituală, pe care o resimt conaționalii noștri, trăitori în Lumea Nouă, este greu de acoperit, cel puțin la nivelul primelor două generații.

Răspunzând unei noi invitații, ne îndreptam într-o zi de iulie 2017, an jubiliar în care însăși Canada își sărbătorește 150 ani de existență. spre Toronto, metropola financiară a frunzei de arțar. Ținta noastră era un eveniment al comunității conaționalilor noștri, care și-au făcut o onorantă tradiție din solicitarea unor personalități de pe întregul continent american și din țară, care să participe la Săptămâna Internațională a Culturii Române, ajunsă în acest an la a 50-a ediție. Evenimentul face parte din calendarul Câmpului Românesc de la Hamilton, Canada, un picior de plai mioritic creat în Ontario, foarte departe de țară. În 1957 acolo au fost cumpărate 25 ha de teren, pe care s-a construit în 1986 Centrul cultural „Nae Ionescu”, având sală festivă cu 400 de locuri, muzeu etnografic, sală de muzică și bibliotecă, iar afară piscină și o scenă de spectacole a parcului, în care tronează Rotonda scriitorilor români din exil, cu Aron Cotruș, Vintilă Horia, Mircea Eliade, George Donev, Horia Stamatu și Vasile Posteucă, sculptați de Nicăpetre, acest Brâncuși al spațiului american. Mai bine de 3 decenii, acolo s-au organizat cele mai înflăcărate manifestări anticomuniste, susținute și de ziarul „Cuvântul Românesc”, răspândit în întreaga lume. Desigur că în noul anotimp postdecembrist, Câmpul Românesc de la Hamilton și-a pierdut funcția de bastion al luptei anticomuniste, dar este spațiul unui fertil dialog cultural panromânesc, având noi targeturi impuse de cerințele diasporei române de peste Atlantic.

IMG_4038

O seară de petrecere românească, susținută în 8 iulie 2017 de șase ansambluri de dansuri folclorice din zonă, a adunat la Câmpul Românesc din Hamilton peste 700 de participanți, bucuroși de joc și cântec până târziu în noapte. Cu un asemenea preludiu de veselie românească, am simțit, ca invitată pentru a cincea oară la evenimentul de elită care este Săptămâna Internațională a Culturii Române, că dialogul spiritual care va urma între 10 și 15 iulie 2017 își va împlini menirea. Delegația noastră prezenta noutatea oaspeților veniți de la Palatul Culturii din Bistrița, orașul unde președinta Societății scriitorilor bistrițeni, Elena M. Cîmpan, activează ca profesoară la Colegiul Național „Liviu Rebreanu” și totodată poetă, de curând membră a Uniunii Scriitorilor din România, iar directorul ziarului „Răsunetul”, Menuț Maximinian, este un bun publicist și poet. Desigur că seară după seară surprizele evoluției unor noi invitați s-au ținut lanț, asigurând strălucire sărbătorească evenimentulului axat pe ideea păstrării identității românești în spațiul transatlantic.

Gazdele noastre ne-au condus din primul moment la Toronto, unde am urcat în Turnul CN, adevărat cui care împunge cerul, ca de la 342 metri să admirăm panorama capitalei financiare a Canadei. Programul Semicentenarului Săptămânii Internaționale a Culturii Române de la Câmpul Românesc, Hamilton, într-o ediție jubiliară ca aceasta, nu putea să înceapă altfel decât cu prezentarea Cenaclului literar de la Kitchener, înființat acum 20 de ani din inițiativa preotului-poet D-tru Ichim, un “dezvoltator al limbii române”, cum se impune în prezent, când cărțile lui au început să aibă succes în România. „Asigurăm o zi iei, sărutului, dar lui Eminescu nu-i mai dedicăm o zi, din moment ce semnificația lui 15 ianuarie este Ziua culturii naționale – ține să opineze Dumitru Ichim, spre a continua – La Kitchener cele 3 școli de limba română oferă publicului, care cântă, împreună cu corul, melodii pe versurile lui Eminescu. Facem la Kitchener ceea ce nu se face în țară. La Kitchener, în Canada, viețuiesc români, dar și germani sau șvabi, care sărbătoresc pe marii scriitori.” Moderatorul simpozionului științific, prof. Sebastian Doreanu, din Denver Colorado, întărește ideea, considerând că „Eminescu este un simbol identitar de care nu ne putem lipsi”. În conferința intitulată Eminescu în eternitate, prof. Maria Dincov din Toronto a plecat de la convingerea că „Rareori un neam s-a regăsit într-un poet ca românii în Eminescu”. Trecând în revistă busturile presărate în țară și în lume, fiecare cu istoria sa, ilustrate și cu imagini, conferențiara a menționat cu justificată mândrie faptul că în Canada, se găsește la Câmpul Românesc, Hamilton, un minunat bust, creație din 1989 a lui Nicăpetre, în marmură adusă din Grecia, sculptorul ținând să precizeze: „nu aveam comandă, ci am sculptat nevoia noastră de Eminescu”. La Montreal în sept. 2004 se dezvelea statuia lui Eminescu sculptată de Vasile Gorduz, lucrare pe care tocmai în prezent românii din capitala culturală a Canadei o vor plasa într-un loc mai bun decât fusese până acum. La Windsor și la Edmonton sunt altele, în total 4, pe când în SUA este un singur bust, creat de Nicolae Pascu-Goia, adus din țară și aflat la Biserica „Sf. Maria” din Queens, New York.

IMG_3972

Iulian Teodor Ichim, luptător ecologist din Kitchener, a vorbit despre Prințul Charles și conservarea valorilor naturale, expunând un punct de vedere original, care a atras contraargumente din partea asistenței. „Autointitularea lui Charles ca prinț de Transilvania nu are nicio urmare negativă pentru România”, a concluzionat moderatorul. Prezentarea pe care am făcut-o eseului monografic Poezia lui Dumitru Ichim de profesoara sibiancă Maria-Daniela Pănăzan a stârnit o reală emoție întregii asistențe, dar mai ales poetului, care mi-a mulțumit cu lacrimi de bucurie în glas pentru prefața intitulată Acrobația imaginarului în poezia lui Dumitru Ichim, redactată noii cărți proaspăt apărute la Editura CronoLogin din Sibiu. Prima seară s-a încheiat cu filmele documentare regizate de Dorel Cosma, începând cu Palatul Culturii din Bistrița, urmat de Poezia bistrițeană în America și Malaezia. Circulația poeților bistrițeni pe diferite continente a fost o revelație pentru participanții la serată, care au aflat noutăți impresionante despre orașul cu cel mai înalt turn din Transilvania. Este vorba despre un turn de biserică cu lift, cum nu există altul pe linia de la Paris până la Moscova. Palatul Culturii are un imn, scris de Cornel Udrea, iar ansamblul formațiilor de cântece și dansuri moderne și folclorice de pe Someș este tot mai cunoscut.

Marți, 11 iulie 2017, a debutat cu o excursie la Cascada Niagara, cea mai căutată destinație turistică pe continentul american. Încântarea noastră a fost absolută, mai ales că de pe malul canadian și în plimbarea cu vaporașul, imaginea celor 3 părți ale cascadei a fost covârșitoare. Seara, simpozionul zilei a doua a fost deschis de prof. dr.   Rodica Gârleanu, care a vorbit despre Constantin Noica și aspirația spre universal a culturii române, trecând de la biografie la etapele creației gânditorului, al cărui target fundamental este cel de a duce cultura română spre universal. Revelația serii a constituit-o medalionul sorescian susținut de Sergiu Cioiu, acel „artizan al cântecului și un interpret al verbului”, cum îi place să se autodefinească, amintindu-ne felul cum solistul șlagărului Vânt nebun valorifica prin 1970 texte clasice în spectacole poetic-muzicale. După trei decenii de viață canadiană, recent Sergiu Cioiu a lansat la București volumul de interviuri Nu știm aproape nimic. Fabliourile inofensive ale lui Marin Sorescu, gen Goanga, Bănuitorul iepure, Dii, Grijă etc, au fost folosite într-un spectacol, pe care acum îl reface cu titlul Pe cine numim… eu? Este un titlu inspirat de versurile lui Sorescu, despre ce este dincolo de ceea ce se vede la oameni. Mulțumirea lui Sergiu Cioiu a fost să descopere printre participanții la jubileu fanii de altădată ai cântecelor sale, iar proiectele artistice de viitor cuprind spectacole ale unor turnee în România.

Începută cu o liturghie, oficiată la capela „Sf. Maria” de la Câmpul Românesc, ziua a treia de simpozion a debutat cu conferinţa Elenei M. Cîmpan, intitulată Tudor Arghezi şi canonul literar, aducând argumente ale originalităţii lui Arghezi, „al doilea mare poet de după Eminescu în lirica română”. Pentru că tema literară-cadru a simpozionului era Tudor Arghezi și contemporanii lui, am tratat un sibiect incitant, Lucian Blaga, „fratele mai mic” al lui Eminescu, demonstrând cu date concrete că nimic nu lipsise din arsenalul admirației față de marele lui înaintaș, pe care l-a editat în 1923, scriind prefețe la cele două volume, (am oferit participanților copii ale acelor ediții rarisime și necunoscute marelui public), l-a tradus în limba germană, meritând pentru calitatea acestei prestații onorantul Premiu „Hamangiu”, a citat în discursuri la Academia Română și a comentat versuri eminesciene, a chiar polemizat în 1943 cu primul detractor, blăjeanul Alexandru Grama. Tuturor admiratorilor lui, care încercau să acrediteze ideea că el este superior lui Eminescu atât ca poet, ca filozof și nu mai puțin ca dramaturg, Lucian Blaga le răspundea cu înțeleaptă decență că tot ce dorește este să fie „fratele mai mic al lui Mihai Eminescu”. Profesorul brașovean Andrian Munteanu, aflat într-un amplu turneu în Canada, a prezentat un proiect transdisciplinar intitulat Poezia românească între tradiție și modernitate, seara încheindu-se cu filmul documentar pe care l-am realizat recent, Amintiri despre Lucian Blaga, partea a II-a, în continuitatea peliculei prezentate în ediția precedentă, numai că acum mărturisirile aparțineau a două prietene ale poetului, doctorițele Livia Armeanu și Elena Daniello, surprinse într-un dialog efervescent.

IMG_3998

Conform tradiției, în dimineața zilei de joi, noi, musafirii, am făcut o excursie la Kitchener, oraș cu 520.000 locuitori, între care populația de menoniți stârnește interesul pentru modul lor de viață în care nu acceptă tehnica modernă, cu aportul electricității, al automobilelor, ei înțelegând să trăiască la început de secol XXI exact ca străbunii lor. Un popas binecuvântat s-a făcut la frumoasa Biserică Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”, edificată de pr. Dumitru Ichim, care ne-a fost călăuză, încântându-ne cu originalitatea picturii din sfântul locaș și cu spațiile largi ale sălilor dedicate activităților sociale și culturale.

Ultimele două zile de simpozion au fost mai bogate ca precedentele prin desfășurarea   unor mese rotunde, cu program de lansări de carte, cu lecturi de poezie, moderate de mine, cum se crease tradiția din edițiile precedente.

Elena M. Cîmpan și Menuț Maximinian au prezentat Societatea scriitorilor „Conexiuni”, însumând 15 ani de lucrare culturală bogată, și revista „Conexiuni literare”. Exemplificator, antologia Cinci poeţi germani (Editura „Karuna” din Cluj-Napoca, 2006), cuprinde nume contemporane, traduse din germană în română de către Elena M. Cîmpan, care menționează pe Ulla Hahn, Hellmuth Opitz, Nora Gomringer, Volker Zumbrink, Barbara Köhler, așa cum în carte sunt prezenţi cu o pagină de comentariu şi cu câte zece texte, alese din volumele publicate. Traducătoarea găseşte elemente caracteristice pentru fiecare autor şi pune în valoare poezia germană. Pe coperta a IV-a apare poemul Contaminare scris de Elena M. Cîmpan, potrivit pentru munca de traducător: „Poezia trece fără să treacă,/ Din germană în română/ şi din română în germană,/ Prin tot pământul vorbitor,/ Ca o adiere printre crengi,/ Ca un râu peste pietre,/ Ca un nor printre alţi nori,/ Ca o zi către alte zile,/ ca un sentiment de la om la om;/ Poezia străbate zări şi mări,/ Pustiuri şi gândiri – / Poezia se ia,/ Din română în germană/ Şi din germană în română,/ Prin toate trece poezia,/ Fără să treacă…/” Debutul scriitorului Cristian Medelean, din Toronto, cu cartea La colibe și al Alyssei Sîrghie, din Michigan, cu Povestea celor trei cățeluși, carte bilingvă pentru copii, ca și romanul Surorile de Ionuț Leonard Voicu, Muchia malului, Povești din New York de Menuț Maximinian, recenta mea carte America visului românesc și nominalizările unor titluri ce reprezintă Cenaclul „Grigore Vieru”, activ la Toronto prin inițiativa Mariei Tonu, au dovedit, întocmai revistelor „Lumina slovei scrise” de la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu sau „Destine literare” de la Montreal și ziarului „Răsunetul”, care apare la Bistrița, că pulsul literaturii române este intens și bine reprezentat la jubileul semicentenarului din Canada. Sărbătorirea lui Mircea Ștefan din Cleveland, Ohio, la cei 50 de ani ai săi de poezie, a fost augmentată prin lectura expresivă a lui Sergiu Cioiu, care s-a oprit asupra unor versuri reprezentative din volumele autorului.

De la ultima zi de simpozion se așteaptă, ca de obicei, conferințele cele mai interesante și nici de data aceasta așteptările asistenței n-au fost zadarnice. Prof. univ. dr Cezar Vasiliu, apreciat ca personalitatea cea mai presitigioasă a comunității românilor din Montreal, a vorbit despre 2000 de ani de la moartea împăratului Traian. Conferința mea intitulată Tudor Aghezi – psalmistul a dezvăluit mistificarea ateistă la care a fost supus poetul în învățământul comunist din România de până la 1979, când Nicolae Balotă a cutezat să demonstreze că dramatica zbatere între credință și tăgadă nu a fost stăvilită de ideologia marxist-leninistă, însușită samavolnic, ci l-a însoțit pe psalmist până la sfârșitul vieții sale. Poetul Adrian Munteanu a adeverit Ce aduce nou sonetul lui Dumitru Ichim, fiind el însuși autorul unor volume de sonete, valorificate într-un recital emoționant Fluturele din fântână. Așa cum era firesc, simpozionul jubileului a fost încheiat cu o temă de sinteză, Câmpul românesc de la Hamilton între minunile exilului românesc în interpretarea prof. Sebastian Doreanu.

Ziua de sâmbătă a fost rezervată strălucitului banchet jubiliar, când numărul participanților a întrecut măsura tuturor serilor precedente. Conform tradiției,   moderatorul programului artistic a fost Dumitru Popescu, directorul ziarului „Observatorul” din Toronto, unde dânsul animă, ca nimeni altul, Cenaclului „Nicăpetre”, care a propus un program de muzică, poezii și lansări de carte, secondat de Cenaclul „Grigore Vieru”, prezent cu un recital de poezie și muzică.

Artele și-au dat mâna la jubileu, căci standurilor cu cărți li s-a alăturat expoziția de sculptură a lui Sylvio Suga, care în cei 15 ani de activitate în Canada conduce compania Sugat Design și este membru al cunoscutului Al Green Sculpture Studio. Sculpturile sale în marmură împletesc într-o manieră originală reflexe brâncușiene cu teme ale ipostazierii frumuseții feminine. Sophia Leopold, acum în vârstă de 8 ani, este de mai mult timp prezentă ca talentată pictoriță la Toronto, deschizând expoziții care promit un viitor artistic cert.

Evenimentul care a marcat semicentenarul Câmpului Românesc de la Hamilton, Canada, a fost onorat de prezența Viceconsulului General al României la Montreal, Ileana-Letiția Belivacă, și a Consulului General al României la Toronto, Mugurel Stănescu. Ei au marcat prin cuvântul lor importanța acestei manifestări, ce a strălucit ca densitate a activităților și ca bună organizare a fiecărui moment, izbândă datorată și implicării președintelui Dumitru Răchitan și a echipei sale de români inimoși. Dialogul diasporei cu țara-mamă ar putea să fie acum mai efervescent ca oricând, dacă Ministerul românilor de pretutindeni, destinat unor asemenea inițiative, ar ieși din inerția prezentă, venind cu propuneri eficiente, căci asemenea evenimente culturale majore dovedesc cu prisosință că Atlanticul nu mai este o stavilă, ci devine o punte de legătură spirituală și sufletească între români, iar diaspora, atât de sporită numeric în anotimpul postdecembrist, poate fi înțeleasă ca parte integrantă a marii comunități naționale, așa cum observa și președintele Klaus Iohannis care o consideră un vector al progresului. Spre a fi astfel, este necesar să se aplice un program coerent al ministerului de resort, care va trebui să-și dovedească eficiența.

Călătoria ca o formă de catharsis

Posted by Stefan Strajer On October - 4 - 2017

Călătoria ca o formă de catharsis

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

Neobosit turist și scriitor, în același timp, Corneliu Florea se caută pe sine, străbătând meridianele, scrutând semnificații dincolo de aparențe, mărturisind că fericirea de-a călători „m-a obligat să-mi bat și capul, nu numai picioarele …” (op. cit. p. 5). În volumul Călător prin felurite lumi (Aletheia, Bistrița, 2016), ca și în alte cărți ale sale, este limpede că spațiul de elecție al autorului este cel european, pe care îl colindă în lung și-n lat când compania britanică Globus îi oferă o ocazie corespunzătoare aspirațiilor sale. Și astfel, suntem purtați prin Țările de Jos, Germania, Italia, Elveția, Portugalia, Spania. În România se apleacă asupra durerilor țării. Recunosc în euforia trăirii călătoriei la Corneliu Florea împlinirea unor aspirații frustrate ale generației noastre, marcată în timpul dictaturii de interdicția de-a avea un pașaport. Eram tineri, dornici să vedem lumea, dar condamnați la imobilitate. Pașaportul era un privilegiu, care se acorda numai clientelei partidului și a securității. Eliberat demult de acest obstacol, Corneliu Florea își ia revanșa, oferindu-și un adevărat regal al frumuseții în „felurite” spații și într-o infinitate de ipostaze.

Dacă am rămâne numai la dimensiunea contemplării frumuseților europene am sărăci substanța cărții. Ea este mai mult decât atât. Este o rememorare a unei suferințe discret ascunse, care iese liniștit la suprafața sufletului ori de câte ori un colț, un tablou, o sculptură, o catedrală, un comentariu îl fac să retrăiască emoțiile încercate în premieră cu Ica, tovarășa de viață care a plecat în lumea umbrelor. Al doilea personaj insistent prezent este România cu toate rănile ei. Din scena potopului pictată de Michelangelo pe tavanul Capelei Sixtine autorul reține, în mod special, chipul unei femei modeste, purtând pe cap un scaun răsturnat cu puținele lucruri de salvat. O proiecție lăuntrică l-a făcut să remarce imaginea: „Privind-o acum, am o senzație stranie de déjὰ vu, a refugiului nostru din calea potopului comunist, și parcă femeia aceea e Ica mea neînfricată, încrezătoare în altă lume …” (op. cit, p. 117). Vizitează majoritatea locurilor pentru a doua oară, după ce prima dată fusese împreună cu jumătatea sa. Revenirea în aceleași locuri este o formă de căutare a ființei dragi de odinioară, precum miticul Orfeu. Mai mult decât în alte memoriale de călătorie în acesta drumul printre capodopere, minuni ale naturii și ale arhitecturii medievale este o formă catharctică, un mod de purificare prin emoția estetică, dar și un mod de „căutare a timpului pierdut”, în sensul proustian al cuvântului. Multe pasaje din carte au un ton elegiac, amintind de acel minunat vers eminescian „Din valurile vremii nu pot să te cuprind”. Autorul trăiește o adâncă experiență spirituală, în care emoția artistică se împletește cu dorul, care o aprofundează. Cu ani în urmă cei doi medici, soț și soție au fost copleșiți de cea mai impunătoare catedrală din lumea catolică, Sagrada Familia din Barcelona, promițându-și neapărat o întoarcere. Dar l’homme propose, Dieu dispose. Viața le-a fost potrivnică: „Cerule Mare, ce soartă am avut de atunci, luptându-ne pentru viață în toți anii aceștia și cât de cumplit am fost înfrânți în urmă cu șapte ani.”(op. cit., p. 255). De unde decizia celui învins de-a nu se lăsa răpus: „Voi împlini acea hotărâre pentru amândoi” (idem, ibidem).

Subsumat aceluiași concept de catharsis este drumul pelerinilor creștini și necreștini la Santiago de Campostella, care îl impresionează în mod deosebit pe autor. Este al treilea loc de pelerinaj pentru creștini după Ierusalim și Roma. La Santiago de Campostella este catedrala unde se păstrează osemintele Sfântului Iacob, unul dintre apostolii lui Christos, protectorul Spaniei cu un destin tragic ca și ceilalți discipoli ai Mântuitorului. Este un pelerinaj de opt sute de kilometri, străbătut pe jos, cu stăruință și sacrificiu de sine de indivizi dintre cei mai diverși. După cum notează autorul, în timpul drumului se leagă prietenii, se strigă dureri, se autoexaminează oameni, care se simt fericiți și mai ales vindecați de balastul sufletesc, după această probă de tărie fizică și spirituală. Dacă luăm în considerare că pelerinajul a început în secolul al IX-lea, tradiția este cu totul impunătoare pentru Spania și pentru Europa, dar nu numai. Autorului i-a atras atenția un cuplu coreean care a călătorit mii de kilometri din Coreea de Sud numai pentru a participa la acest „tratament natural”. Corneliu Florea îl numește „un spectacol fără asemănare”. (op. cit., p. 275).

În cu totul alt registru este redactat textul când vine vorba despre comparația dintre realizările Vestului și teribilele fapte ale guvernanților români din ultimii treizeci de ani. Sarcasmul și diatriba i se par mijloace insuficiente în judecarea realităților românești. Mut de admirație în fața tablourilor marelui Rubens, pe care le contemplează la Anvers (Antwerp), își amintește de un alt ins care a bătut străzile orașului. Este vorba de fostul președinte Traian Băsescu, șef al Agenției Navrom în timpul dictaturii. Faima lui e de tristă amintire: „a băgat mâna până la cot în devizele statului” (op. cit., p. 48), după care a fost adus în țară, dar n-a pățit nimic deoarece era informator de nădejde „prin scris, oral și ambivalent” la securitatea română. Și am adăuga noi, nu numai că nu a pățit nimic, dar a ajuns președinte ca să ruineze țara în două mandate. Este „cel mai jalnic dintre vânzătorii de țară”, așa cum a dovedit-o în campania pentru distrugerea exploatării de la Roșia Montana și de asemenea, adăugăm noi, în vizitele la cursurile de vară din secuime, când s-a fotografiat cu udemeriștii și steagul Ungariei. Nu a avut bunul simț și curajul pe care l-a avut recent președintele Klaus Johannis, care a înmânat maghiarilor de la Covasna steagul tricolor, amintindu-le de Constituția țării. În concluzie: Băsescu este un „jucător în sforile străinilor”. (op. cit. p. 60) Așa că, fără exagerare, ceea ce spune Corneliu Florea este perfect adevărat și trist totodată.

Deși vede pentru a doua oară, ce privilegiu, minunile civilizației și culturii europene, autorul trăiește cu intensitate momentele. Floriada din 2012, expoziție magistrală a florei pământului organizată în orașul Venlo din Olanda o mai văzuse cu zece ani în urmă. Ea este organizată din zece în zece ani. I se pare „uluitoare, fascinantă, de neuitat”. Geniul lui Michelangelo îl copleșește în Capela Sixtină, la Florența, la Bruges în Biserica Doamnei Noastre Maria, în pictură sau sculptură. Măreția artistului este incomensurabilă. Geneza și Judecata de Apoi pictate pe bolta Capelei Sixtine sunt opere care îi dau fiori de neliniște, ducându-l în păcatul „de a-l vedea pe Creatorul din Biblie în penumbra lui Michelangelo” (op. cit., p.111). Nu uită să amintească de Voronețul nostru, Capela Sixtină din Est, care îi este tot atât de apropiată de inimă. Florența este memorabilă prin atâtea bogății artistice lăsate de magnifica Renaștere italiană. Basilica Santa Croce este sfântă prin mormântul monștrilor sacri pe care-i adăpostește: Galileo, Michelangelo, Dante, Machiavelli, Rossini în total 276 de florentini care au contribuit la gloria Florenței. Aflăm de sindromul Stendhal, care când a intrat în bazilica Santa Croce a fost copleșit de emoție, a amețit, s-a așezat de teamă să nu cadă. A avut o criză de hiperculturemie. Câți indivizi ar mai avea-o în timpul nostru searbăd?

Cezar a înființat pe malul fluviului Arno o colonie de veterani, călugărul dominican Savonarola a fost spânzurat, ars pe rug și cenușa sa aruncată în Arno pentru ideile sale reformatoare împotriva corupției bisericii catolice și a papalității, în special. Magnifice vremuri, cumplite vremuri. Aflăm atâtea lucruri despre istoria catolicismului, despre ordinul franciscanilor din orașul Assisi, despre credință, perseverență, asumarea de bună voie a sărăciei la acei călugări numiți mendicans. Este reconfortant să citim despre asceză într-un veac consumeristic ca al nostru. La Anvers tablourile lui Rubens îl fac pe autor să exclame ca la slujba de Inviere „Veniți și luați lumina minunii artei lui Rubens cu voi” (op. cit., p. 51). La Amsterdam multe îi rețin atenția, dar mai ales „Rembrandt, în fața căruia ne plecăm” (op. cit., p. 15). Descrie cu lux de amănunte tabloul Rondul de noapte, încercând să prindă în cuvinte dinamismul lui. Aflăm că personajele înfățișate au fost reale și și-au plătit fiecare locul pe pânză. La Amsterdam observatorului Corneliu Florea nu-i scapă nici cuplurile de homosexuali și lesbiene, care se afișează public fără nici o pudoare. Îi înregistrează că există, dar nu-i aprobă.

Ceea ce îl impresionează mereu este dovada muncii, tenacității și talentului investite în uimitoarele catedrale gotice ce stăpung cerul, în construcțiile moderne din Olanda, cea care a smuls Mării Nordului pământ, bătându-se cu ea o mie de ani, în viaductele, tunelurile care străbat Alpii elvețieni, în curățenia și ordinea lucrurilor puse la locul lor într-o lume care frizează perfecțiunea. Prin sașii de la noi din Transilvania au pătruns și în România breslașii nemți, dovedindu-și măsura hărniciei și priceperii lor în construirea bisericilor cetate. „Ceea ce mă uimește și mai mult sunt aceste bresle germane ce se bazau pe muncă, fraternitate și credință și au cuprins și au construit în Europa de aici din Bruxelles până în Transilvania celor șapte cetăți sășești.” (op.cit., p. 40-41). Aceași prețuire nutrește pentru constructorii republicii venețiene, fugari din calea barbarilor. Ei și-au construit „o arcă socială prin muncă, ordine și credință cum nu s-a mai văzut și va rămâne în istoria societății umane” (op. cit., p. 141). Copleșitor prin fantezia debordantă, efort neîntrerupt timp de aproape o jumătate de secol i se pare marele arhitect Antonio Gaudi, care a înzestrat Barcelona cu capodopere de faimă mondială.   Nu știi ce să admiri mai mult: grandoarea catedralei neterminate Sagrada Familia sau grandoarea vieții arhitectului, care în fiecare dimineață timp de 43 de ani se ducea la o mică biserică catolică, se ruga și apoi se scufunda în munca la propria-i catedrală de o originalitate șocantă, ca tot ce a creat Gaudi. Moartea lui absurdă, lovit de un tramvai în vara anului 1926 și anonimitatea lui sunt zguduitoare. A făcut comoție cerebrală și a zăcut în stradă, fiind îmbrăcat ponosit și neavând acte de identitate, până când un polițist l-a transportat la spital, unde a doua zi doar preotul spitalului l-a recunoscut pe genialul artist. Omul acesta care a zăcut în stradă a lăsat Spaniei o moștenire care aureolează această țară prin talent, străduință, sacrificiu de sine, pasiune, dând totul pentru alții, luând nimic pentru sine.

Prietenia este o altă virtute umană mult apreciată în această carte. Și, cum autorul ne-a obișnuit din alte cărți ale sale cu judecata sa antitetică, nu ne miră că marile prietenii de odinioară le pune în contrast cu derizoria „socializare de celofibră” din zilele noastre, referindu-se în mod expres la facebook. La polul opus contactelor efemere, superficiale, intermediate azi de media se situează legăturile de durată, de profunzime ca aceea dintre Erasmus de Rotterdam și Thomas Moore, sau dintre Moore și Juan Luis Vives, un alt mare gândior renascentist, care a scăpat de eșafodul regelui Henric al VIII-lea, refugiindu-se în orașul Bruges, din Belgia, port la Marea Nordului. Când a aflat de moartea sângeroasă a lui Thomas Moore, pe care îl admira nespus, a căzut într-o adâncă depresie. „In vremurile medievale prieteniile de suflet și minte aveau alte dimensiuni, alt conținut, altă trăinicie față de surogatele facebook-ului de astăzi.”, cade greu reflecția autorului, pe care îl simțim că tânjește după asemenea trăiri sedimentate, verificate de viață și timp. Cruzimea dementă a regelui englez ne înspăimântă și astăzi. Sub alte fațete ea continuă să se manifeste și acum, multiplicată. Iuda, cum observă undeva în carte autorul, are din nefericire urmași nenumărați pe tot pământul. Interesant este că pictorul Bernardino Luini, renascentist și el, discipol al lui Da Vinci, s-a autoreprezentat în Iuda în tabloul lui Cina cea de Taină, aflat la biserica dominicană Santa Maria della Grazie din orașul elvețian Lugano, situat aproape de Milano. Să fi vrut Luini să ne spună că artistul are o personalitate contorsionată ca aceea a lui Iuda, că nu este linear, că uneori face pact și cu diavolul ca Faust de dragul lărgirii cunoașterii?

Când vine vorba de istorie, Corneliu Florea se ferește de truisme, nu repetă adevărurile sucite prin manualele de istorie din România, doamne ferește. Îl judecă sarcastic pe Napoleon, care, atunci când s-a năpustit în 1797 asupra Republicii Venețiene, s-a confundat cu toți cuceritorii „roși de ambiții, putere, acaparare” (op.cit., p. 145). Cu Napoleon mai are și o altă răfuială. El a aprobat răpirea Basarabiei de către țarul Alexandru I în 1812 pentru că atunci „nu mai putea de dragul țarului”, apoi numai după trei luni „s-a luat după el prin Rusia” (op. cit., p. 39). Atunci ca și astăzi fiecare are atâta dreptate câtă putere are, ca să parafrazăm o cugetare a filozofului Spinoza, mult îndrăgită de Corneliu Florea. Filozoful celebru prin Etica sa, ostracizat pentru scepticismul lui privind originea divină a Bibliei, a șlefuit lentile la Haga până a făcut silicoză, murind de tânăr.   Asemenea vieți îl emoționează pe autor nu doar prin celebritatea lor, ci mai ales prin jertfa lor. Ora et labora (roagă-te și muncește), deviza specifică creștinismului monastic, se poate aplica tuturor celor care și-au legat numele de o înfăptuire care a înfruntat timpul. În pereginările sale autorul remarcă noblețea acestui principiu care stă la baza minunatului edificiu cultural al Occidentului. Îl regăsește și la noi în anumite obști călugărești, pe care le evocă oricând are prilejul, cum ar fi mănăstirea de maici ridicată la Piatra Fântânele în Pasul Tihuța. Să ne aducem fiecare contribuția cu modestie, fără zarvă la binele lumii în care trăim, cam aceasta este esența eticii lui Corneliu Florea. Este atât de simplu și totuși atât de greu de îndeplinit pentru mulți, pe care demonii îi încearcă și îi împing să răspândească moarte și dezastru în jur, astăzi ca și atunci în Evul Mediu.

Autorul nu este un credincios creștin, dar faptul nu-l oprește să constate noblețea ideilor propagate de creștinism „o ideologie religioasă a păcii și iubirii, a muncii cinstite și-a rugăciunii. Cea mai frumoasă religie de până acum a omenirii” (op.ciy., p. 109). Reține din creștinism ritualul aprinderii unei lumânări în memoria morților dragi, ceea ce și face indiferent de bisericile prin care trece. Prin acest ritual se simte solidar cu toți cei care prețuiesc elevația sufletească, iar în bisericile românești „prin care a trecut și trece neamul meu, mă simt alături de el, îl simt și vin să-i dau un semn de respect” (op. cit., p. 109), ni se confesează autorul. Se întâmplă ca starea bisericilor românești să-i cauzeze sentimente de amărăciune și revoltă, atunci când dreptul românilor de a se ruga este boicotat în județele Covasna și Harghita. IPS Ioan Selejan, Arhiepiscop al Episcopiei înființate în 1994 ne vorbește despre pridvoare de biserici atacate cu pietre, cimitire profanate, despre ostilitatea anumitor grupuri de maghiari, care forțează epurarea celor două județe de populație românească. Plângerile IPS Selejan n-au găsit ecou în rândul administrației locale, știut fiind faptul că există o larg răspândită complicitate între autorități și secuii maghiarizați. Clădirea episcopiei, notează reporterul, nu are steagul tricolor arborat. Probabil de teamă.

Acum când scriu, ofensiva iredentistă a Ungariei și cea udemeristă în România sunt în plină desfășurare, având în vedere irascibilitatea, paranoia stârnite de centenarul Păcii de la Trianon. Corneliu Florea face o analiză la obiect a drepturilor maghiarilor din secuime pe toate planurile, economic, politic, religios, cultural, lingvistic. Bătând cu pasul județele în chestiune, realizează cât de abuzivi sunt maghiarii față de minoritatea românească din zonă, ca și când aceasta nu s-ar afla la ea acasă. Să ne întoarcem la 1910 la legile de deznaționalizare forțată prin educație și cultură ale ministrului învățământului Albert Apponyi (1846-1933). Nu este o taină că în Europa politica maghiară de deznaționalizare a fost cea mai atroce. A fost atât de atroce încât nu i-a exceptat nici pe secuii din comitatele lor. Corneliu Florea insistă asupra unui adevăr trecut mereu sub tăcere și anume că între 1848 și 1918 secuii au fost maghiarizați. În 1910 se declarau secui 400.000, iar în 2012 sub 1,000. Concluzia este limpede: cu o mie de secui nu se poate forma un ținut secuiesc, dar domnii Iliescu, Năstase, Severin, Băsescu, Ponta sau nu știu asta sau se fac că nu știu, fiind „niște hiene politice jegoase” (op. cit., p. 177) la cheremul străinilor. Minoritatea maghiară din România, cea mai zgomotoasă dintre minorități s-a dus cu jalba-n proțap mereu pe la forurile internaționale, plângându-se de atentatul politicii românești la identitatea lor etnică. Toți maghiarii din România își vorbesc limba maternă, dar nu toți cunosc limba oficială. Cât de zguduitoare este însă mărturisirea IPS Arhiepiscop Ioan Selejan că în unele sate „sunt români care vorbesc limba română numai cu Dumnezeu” (op.cit., p. 189). Toleranța românilor față de fenomenul udemerist este vecină cu prostia, iar miopia politică voită a multor guvernanți români se numește trădare națională.

(Waterford, 20 iulie 2017)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Urdea (Jinga)

Oh, Canada!

Posted by Stefan Strajer On September - 22 - 2017

Oh, Canada!

Adică o recenzie…

Motto: Nu fii popular, fii necesar!

 

Autor: Mircea Vişan (Detroit, Michigan)

 

Fiindcă m-am băgat şi eu în seamă de vreo trei ani de zile prin comunitatea românească, am fost invitat la Conferinţa A.J.R.P. de la Montreal, Quebec, Canada. Oh, Canada!

Jurnalist de sâmbătă fiind (mai nou), m-am gândit să nu ratez ocazia şi să bag un ochiometru la ce mai zic şi ce mai fac colegii de prin presa diasporeza, aşa, în direct.

Şi pentru că orice întâlnire românească cu iz oficial în diaspora, fie ea şi de jurnalişti, trebuie să aibă invitaţi de vază din rândul celor ce păstoresc câmpia românească din afară ţării, am avut parte, nu-i aşa (vorba lu’ Brucan), de băgarea în seamă ce onorabilii au considerat că o merităm.

Oficialul numărul unu (în ordinea luărilor de cuvânt) zice ceva de genul „să sărbătorim împreună marea unire, să ne concentrăm pe acest eveniment”. Ştiţi ceva? Eu zic să uităm de altele şi să-ncepem de pe-acum… Mesaj patriotic, de bun simţ.

Mi-am şoptit în barbă: da…

Bun, mulţumesc, ciao, trebuie să fug până la New York!

Apropos, când oficialul numărul unu a început să vorbească, oficialul X şi-a adus aminte că şi-a lăsat acasă laptele pe foc, apa curgând la baie, îşi uitase snack-ul în bucătărie şi colac peste pupăză, îl durea crunt o bătătură. Şi a ieşit din sală. Oficialul X ne vorbeşte (mai târziu, după ce şi-a închis apa la baie şi şi-a tratat bătăturile), stând pe scaun, mai mult ca sigur fiindcă nu dorea să ne privească „de sus”.

Mesajul, în esenţă, sună ceva de genul: „se vor înăspri condiţiile de acordare a finanţărilor MRP”, „ori faceţi presă profesionist, ori ba”, „nu mai luaţi articole de pe la alţii”, „fiţi cuminţi că vă dau na na”. Sau cam aşa ceva. Păi da, că noi, ăştia de dăm din gură şi tastatură prin diaspora, suntem jurnalişti profesionişti cel puţin 8 ore pe zi. Păcat că doar în afara orelor de program care ne asigură ce să băgăm în gură înainte să o deschidem.

„Gata, nu mai răspund la întrebări!”. OK! Perfect! Au revoir, că doar suntem în Quebec. Pardon, am greşit… am uitat să pun semnul întrebării după “au revoir”… Un mare filozof bulgar ar fi zis mai repede drum bun şi cale bătută… Ah, uitasem, oficialul X şi-a împărţit cafeaua cu mine. Din bucata mea de pâine… nu?

x

Apropos, pe tot timpul discursului, oficialul unu a păstrat distanţă de un scaun gol faţă de oficialul X, care tocmai îşi rezolvase problema cu bătăturile. Un al treilea oficial, sau mai repede oficios, a glăsuit ceva (sincer, nici nu mai ţin minte ce), apoi s-a supărat. Şi a plecat spunându-ne pa-pa! După care s-a întors, mânat înapoi de alt oficios şef (care la rândul său vorbise ceva, dar scuze, n-am reţinut ce…). A asistat în continuare pios, tăcut şi gânditor la desfăşurarea lucrărilor. La un moment dat chiar am crezut că este atent la ce se discută. A doua zi, când erau programate mese rotunde şi unde domnia sa (???) putea să ia cuvântul cu adevărat, ne-a tratat cu un scaun gol pe laterală. Un adevărat diasporlamentar, ce mai! Respect! (ar zice unii…).

Noroc că am avut şi un oficial care s-a respectat pe sine şi ne-a respectat şi pe noi. Gee Boy! Nu-mi venea sa cred…

Am văzut şi alţi oficiali în sală, care n-au luat cuvântul dar i-au păzit grijulii pe cei care şi-au luat inima-n dinţi şi au glăsuit.

În rest, în lipsa oficialităţilor, totul a mers bine şi frumos. Ne-am etalat experienţa, ne-am spus păsurile, ne-am lăudat, am criticat, arătat cu degetul, am schimbat păreri, adrese de email, numere de telefon. Am stabilit viitoare colaborări. Adică, exact ce trebuie să facă un jurnalist la o asemenea conferinţă.

Care conferinţă a fost organizată bine, având în vedere condiţiile. Pe care le ştiu şi bine fac că nu le spun la nimeni (las pe alţii)! O conferinţă deschisă şi total transparentă, transmisă integral live video. O premieră care s-a dovedit a fi fost extrem de oportună.

Personal, m-am ţinut de cuvânt. Când unii oficiali, jurnalişti actuali sau foşti, artişti, scriitori sau activişti comunitari au dat-o în comunicare cu iz politic, am ieşit la o ţigară. Sau la un pachet, f(x), unde x variază de la unul la altul.

Acum, odată ajuns înapoi acasă, mănânc o ridiche şi scriu cele de mai sus.

„Diaspora, dragostea mea?!”

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2017

„Diaspora, dragostea mea?!”

Autor: Grigore L. Culian (director „New York Magazin”)

 

Președintele Klaus Iohannis se află la New York și se întâlnește cu „comunitatea română“ la … Philadelphia (!?) într-o locație „secretă“! Ambasada României de la Washington a luat „toate măsurile” pentru a-l ține pe președinte departe de cea mai mare comunitate de români din SUA și de jurnaliștii româno-americani!

O știre apărută pe agențiile de știri și în ziarele din România ne informează că: „Președintele Klaus Iohannis va participa, în perioada 18-23 septembrie, la Adunarea Generală a ONU, unde va rosti un discurs, va participa la recepția organizată de Președintele SUA, Donald J. Trump, va avea întrevederi bilaterale cu secretarul general ONU, precum și cu omologi din alte state (…). Se va afla la New York, unde va conduce delegația română participantă la segmentul la nivel înalt al celei de-a 72-a sesiuni a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite (…) Va avea întâlniri cu reprezentanții principalelor organizații evreiești din Statele Unite și cu reprezentanții Comunității Românești din zona Philadelphia.”

Nimic nou, am spune, dacă ne gândim că prezența românească, (în fiecare an, în luna septembrie, la nivel de președinte sau prim-ministru) la Adunarea Generală a ONU este un lucru important și firesc, numai că modul în care Ambasada României la Washington a organizat vizita președintelui Iohannis la New York pare cel puțin ciudat și ignoră, practic, cea mai mare comunitate de români din Statele Unite – cea newyorkeză!

În primul rând, ambasada condusă de d-l George Maior a trimis invitații pentru „crema“ Comunității Românești, pe care a chemat-o la Philadelphia, deși președintele Iohannis se află la New York, unde era mult mai ușor (și normal!) să se desfășoare un astfel de eveniment. Apoi presa româno-americană a fost ținută, cu discreție, la distanță, deși staff-ul d-lui ambasador Maior are grijă să trimită zilnic informații privind activitățile Ambasadei României. Evident că, în aceste condiții, orice jurnalist onest se poate întreba care este motivul acestei secretomanii și de ce d-l Maior și oamenii Domniei Sale l-au transformat pe președintele Klaus Iohannis într-un „prizonier al elitelor” Comunității?!

Nu în ultimul rând, turneul doamnei Sandra Pralong, consilier de stat pentru Diaspora, la Montreal și New York (în 16 și 17 septembrie, înainte de vizita președintelui), lasă loc de interpretări. Sâmbătă, 16 septembrie, d-na Pralong a participat la întâlnirea organizată de Asociația Jurnaliștilor Români de Pretutindeni (AJRP) la Montreal, Canada, la care au fost invitați, în premieră, ziariști de limba română din întreaga lume, șefi de agenții de presă, politicieni din România și membrii ai comunităților românești. A fost un eveniment foarte bine organizat de d-l Cristian Bucur, președintele AJRP, unde s-au discutat probleme importante privind situația jurnalismului românesc în străinătate sau programe de finanțări pentru publicațiile care promovează imaginea României.

Discursul d-nei Sandra Pralong, foarte clar și bine articulat, a transmis un mesaj pozitiv și firesc pentru funcția pe care o ocupă și unde are menirea de a promova politicile președintelui țării privind relația cu Exilul/Diaspora. Ca fostă jurnalistă, însă, d-na Pralong știe că nicio presă serioasă din lume nu scrie/vorbește despre frumusețile patriei… E de ajuns să urmărim presa americană, de unde provine doamna Pralong, și vom vedea că președintele Donald Trump, de exemplu, este o țintă fixă 24 de ore din 24. În fond, rolul jurnaliștilor – în special al celor care trăiesc în democrații consolidate, cum este cazul nostru – este să semnaleze abuzurile, să comenteze, să caute, să găseascăși să propună soluții, NU să ascundă gunoiul sub preș de dragul țărișoarei noastre dragi! În caz contrar, riscăm să ajungem din nou la osanale și la povestea cu „cel mai iubit fiu al poporului“, practici care nu au ce căuta în această meserie! Și aș mai avea o întrebare/ nedumerire: de ce d-na consilier de stat nu a scos un cuvânt despre vizita președintelui Iohannis la New York și întâlnirea pe care acesta urma să o aibă cu „Comunitatea”?

culian.cz75uo89xv

Turneul d-nei Sandra Pralong a continuat a doua zi, duminică, 17 septembrie, cu prezența la Biserica „Sf. Maria“ din Woodside, New York, păstorită de preotul Chesarie Bertea, unde a participat, alături de noul Consul General al României la New York, dl Cătălin Dancu, la Slujba de Duminică, urmată de o întâlnire cu enoriașii în sala socială a bisericii. Mesajul d-nei consilier de stat a fost, în mare, cel prezentat cu o zi înainte la întâlnirea de la Montreal în fața jurnaliștilor români de pretutindeni, încurajându-i pe cei prezenți să se întoarcă în țară și să ajute, cu experiența lor, la o schimbare în bine, discutând cu oamenii programe de finanțare în cazul repatrierilor și oportunități pentru afaceri în România. Periplul doamnei Sandra Pralong la Montreal și New York și-a atins scopul, pregătind terenul pentru vizita președintelui Iohannis la New York și întâlnirea de la Philadelphia (?!) cu „crema” Comunității Române, despre care d-na consilier de stat a uitat să le vorbească enoriașilor „de rând” prezenți duminică la Biserica „Sf. Maria”…

American dream

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2017

American dream

(Prefaţă la cartea „America visului românesc”)

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

Văzând titlul America visului românesc, dat acestei cărți, compus din trei cuvinte care pot alimenta o ambiguitate semantică, m-ar putea întreba cineva de când am înțeles eu adevărul despre visul românilor ajunși în America și al celor care rămași în țară, „la coarnele plugului” cum se spunea și acum câteva decenii, tânjeau după norocul celor dintâi. Drumul spre înțelegerea acestei sintagme pornește de departe, din anii copilăriei, când în casa părinților mei poștașul lăsa în răstimpuri niște cărți poștale lucioase și viu colorate, cum nu aveai șansa să cumperi de la chioșcurile de ziare ale Republicii Populare Române. Tot ce puteam încerca era să localizez pe hartă acel bulevard cu palmieri înalți ai Californiei și cu Oceanul Pacific în fundal, prilej de visare neostoită pentru fetița nevinovată și curioasă care se apleca asupra lor. Când am aflat că asemenea splendoare exotică este la îndemâna unei surori a tatălui meu, numită Maria, care locuia în orașul californian Santa Monica, acel tărâm a primit aura inaccesibilității. Cine să mai plece atât de departe de țara în care m-am născut eu, când în perioada imediat postbelică, cea a „obsedantului deceniu” din cultura noastră, prinsă puternic în chingile comunismului de tip stalinist, noi, copiii României nu ne apropiam decât teoretic, citind în cărți sau privind pe hartă, fie și numai de Marea Neagră sau de Delta Dunării? Ne convingeam singuri că șansele reale de a călători dincolo de frontierele țării noastre erau nule. Nici măcar cărțile sau filmele pe care le aveam atunci la îndemână nu ne încurajau pentru așa ceva, căci era ordin de sus, ca tinerele generații să disprețuiască tot ce era american, iar lozinca „Lumina vine de la Răsărit” lucra harnic în mințile noastre de elevi aplicați, urmând sfaturile învățătorului clasei, un basarabean sobru, care era foarte atent să nu se abată de la linia indicată de Partidul Comunist Român. De aceea, am plâns cu toată naivitatea noastră, întreaga clasă a II-a, când a murit „Tătucul Stalin”, în 1953, și nici în familie nu se putea crea vreo supapă de atenționare la falsul în care ne tăvăleam mental noi, cei mici, bucuroși că merităm să fim pionieri, luându-ne angajament de bună purtare și implicare activă în societatea care se făurea „cu elan muncitoresc”.

Dar vizita la Sâmbăta de Jos, satul de obârșie al tatălui, mi-a rezervat un alt moment de încântare, unul tactil, căci m-am pomenit mângâind suprafețele mătăsoase ale unor cuverturi de pat în culori aurii-pastelate. Nici acelea nu semănau cu păturile pe care noi le cumpăram pe cartelă, ca produse ale noii industrii socialiste. Pentru că la țară, asemenea cuverturi lucioase nu-și găseau locul sau pentru că ele fuseseră destinate tocmai tatălui meu, singurul vlăstar din familia de țărani făgărășeni care se făcuse domn, ele au ajuns la noi. Eu nu mai pot afla care fusese rațiunea direcționării acelui cadou, dar îmi amintesc că ne-am întors la Sibiu cu acele blanketuri încântătoare, cu care eram convinsă că se vor înfrumuseța cele trei camere ale apartamentului în care locuiam. Ce ecuații se vor fi produs în gândul meu între strălucirea inaccesibilă a acelor cuverturi mătăsoase americane și păturile groase și mate pe care le-au înlocuit grabnic pe paturile locuinței noastre este greu de reconstituit. Cert este că în gândurile mele America își făcea încetul cu încetul un loc ca terra incognita.

Vecinul nostru, care în mod forțat, dar cu îngăduința părinților mei, ne-a ocupat una dintre camere, nu era altul decât fostul director al Spitalului de Psihiatrie din Sibiu și inspector, doctorul Gheorghe Preda, o personalitate a domeniului medical românesc, care astăzi dă numele instituției medicale respective. Pe atunci, abia ieșit la pensie, el avea nevoie de liniște, ca să citească în paralel, de obicei, câteva cărți așezate, în lipsa unui birou, pe masa lui mare, și să pregătească din timp conferințele pe care le ținea medicilor sibieni, rostind conținutul lor câteva zile la rând, ca foarte serioasă pregătire. Eu îl auzeam repetând cu voce tare prin peretele camerei proaspăt ocupate, dar fără îndoială și el ne auzea pe noi, copiii, râzând, alergând, certându-ne pentru orice nimicuri. Pe mine mă asculta cântând la pian Mozart, Schubert sau Bach și în curând Domnul Inspector și-a făcut obiceiul de a intra în ținuta lui de casă, pe nesimțite, în camera noastră cu pian, ca să mă roage să-i cânt aria Martei din creația lui Flotow, ca să retăiască fericirea unei idile pariziene, care îl făcea și acum să lăcrimeze. Modul în care a înțeles el să ne potolească pe cei trei copii, gălăgioși nevoie mare, mi-a rămas clar întipărit în amintire. Convenția stabilită între noi prevedea o clauză unică, anume: dacă toată săptămâna noi respectam liniștea în coridorul cel mare, care fusese până atunci arena bătăliilor între frați, el ne invita sâmbăta la ora 17.00 la el în cameră și ne oferea dintr-o cutie de pantofi vârfuită cu cărți poștale din cele 37 voiaje pe care le făcuse pe toate continentele (mai puțin Australia, unde a fost invitat, dar nu reușise să ajungă) în anii perioadei interbelice. La fiecare întâlnire săptămânală, doctorul Preda ne vorbea timp de un ceas despre o țară, pe care noi o alegeam. Desigur că eu am ales după Franța și Anglia, da, Statele Unite ale Americii. Ele răpiseră familiei noastre 4 din cei 7 fii ai bunicii Eva. În America trăiau două mătuși și un unchi, toți frați ai tatălui meu, care pe măsură ce noi creșteam a început să ne povestească cum au plecat ei spre America și prâslea familiei, Vlase, tatăl meu de mai târziu, conducea plângând pe câte o soră, implorând-o să-l ia și pe el. Eram foarte impresionată să aflu că unchiul Victor plecase la 14 ani, fără să se mai întoarcă vreodată în țară, el fiind dus de valul emigrărilor, care dezvoltase la noi, ca și în alte țări europene, o întreagă industrie, încă una prosperă, a celor care mijloceau plecarea spre America și stimulau integrarea noilor veniți în ramurile economice deficitare din Lumea Nouă. Așa cum aveam să aflăm mai târziu, când în 2004 am descins în orașul Winona, statul Minnesota de pe Mississippi, Victor Bițu, ca emigrant neșcolit la 14 ani, fusese angajat într-o moară în care se inițiase și muncise până la pensionare. Îmi amintesc perfect, că de la el primeam poze cu o familie întreagă, după ce se căsătorise cu o americancă, poze în care eu am văzut prima dată un televizor, însă din cele cu ecran foarte mic, desigur încă inexistente în România. Cred că era tot prin 1950, când la Winona s-a întâlnit Victor cu surorile lui, respectiv cu Maria din California și cu Istina, sosită din Warren, Ohio. Așadar, frații tatei erau risipiți ca făina orbului cât este America de mare.

America_Coperta

Foto. Coperta cartii

Desigur că și această neadunare a fraților într-un loc trebuie să fi îndurerat pe mama lor, Eva, femeie văduvă, care le purta grija, mai ales că ea se opusese din răsputeri la cele 4 plecări ale copiilor, dar nu biruise. De Istina era într-un fel cea mai îngrijorată, pentru că fusese la vremea ei cea mai frumoasă fată din sat, iar americanul Dan Galbincea, rămas văduv cu 3 copii, venise la Sâmbăta de Jos cu gând de recăsătorire și tocmai pe ea o dorea. Tot ce a mai putut face acel suflet de mamă rănită în fața unei decizii, ca aceea a fetei frumoase, a fost să o blesteme, anume ca indiferent ce i se va întâmpla în noua familie, să nu se gândească să divorțeze, să-și ia lumea în cap, ci să îndure până la capăt ce-i hărăzise soarta, rămânând alături de soțul acela care o convinsese să părăsească familia și țara. Nu, Istina nu s-a despărțit de bărbatul ei, chiar dacă Dan Galbincea a fost un bețiv, care cheltuia pe băutură tot ce-i cădea în mână. Biata mamă parcă îi citise destinul de la bun început. Numai Ion, cel mai mare dintre frați, s-a mai întors în țară, după ce a muncit cu îndârjire, aducând bani cu care a ridicat o casă mândră în satul lui de amintire brâncovenească de sub Fereastra Mare a Munților Făgăraș. Parcă lui îi sunaseră în urechi versurile din folclorul muzical al românilor americani: „Ce folos că ai dolarul, dacă n-ai boii și carul”. Ion s-a întors la boi și car, muncind pământul până la 96 de ani, spre mirarea tinerilor din sat, care nu-i puteau ține pasul pe brazdă.

Și mințișoara mea de copil naiv, nutrită în perioada avântului comunist românesc cu ideologia marxist-leninistă, proliferată în școli, avea să primească prin 1955 un șoc, în plină vacanță de vară, când în drum din Avrig spre Poiana Neamțului, o femeie frumoasă în vestmântul ei țărănesc ne-a sărit în cale dinspre râul Avrig și, cum dintr-o privire ne-a citit că nu suntem oameni ai ordinii publice, ci niște orășeni pașnici, ne-a pus o întrebare disperată, rostită cu năduf: „Când vin americanii?” Un turbion s-a produs în mintea mea, în care se lăfăia pe atunci ideea că prietenul nostru se află la Răsărit și este marele popor sovietic. De ce există români care tânjesc după ajutorul altui popor decât sovieticii, care ne sunt dați la școală ca exemplu în toate, până și la problemele de matematică sau la modelele de eroism tineresc? Turnul de la Pisa din mintea mea s-a răsturnat în momentul când simțeam că ceva nu este clar, chiar dacă pe atunci citeam Tânăra Gardă de Fadeev cu mai mult elan decât un roman al lui Sadoveanu.

S-a petrecut apoi în familia noastră un eveniment neașteptat, când tata a fost invitat la Securitate să dea socoteală de corespondența lui cu frații din America. Mama cu noi, cei trei copii, am rămas în așteptare la poarta acelei temute instituții, care în orele ce au urmat, decidea soarta tatălui nostru. El putea fi arestat ca dușman al poporului și trimis la Canalul Dunărea – Marea Neagră ori era închis ani grei în teminițele comuniste. Ce culpă plana asupra lui și, implicit, asupra noastră? Nimic altceva decât corespondența cu americanii din familie, căci părinții mei nu făcuseră niciun fel de politică. Demonstrația tatei se pare că a fost convingătoare, căci, după ce a citit toate scrisorile în fața anchetatorilor, el a dovedit că acel epistolier nu are nimic, dar absolut nimic politic. Tata nu a intrat la închisoare, cum, tremurând, mama s-a temut timp de o jumătate de zi, cât a durat ancheta, dar din momentul acela corespondența lor de familie s-a întrerupt. Poate credeți că am confundat verbul, prin care să consemnez definitiva ruptură în familia Bițu de pe cele două maluri de Atlantic. Tata nu a mai scris de atunci nici un rând spre America, este clar. Dar după mai mulți ani, poate vreo zece, în plină studenție, pe la mijlocul deceniului șapte, eu am simțit un aer de eliberare ideologică, din moment ce se vorbea despre Titu Maiorescu, despre Octavian Goga și despre Blaga, până atunci total interziși. M-am avântat, luând inițitiva! Mai cu grijă la început, am reluat corespondența cu verii mei, copii ai lui Victor Bițu din Winona Minnesota, și cu Istina, care, prin grija pe care mi-a purtat-o apoi de la distanță, dar binecuvântat de consistent din punct de vedere financiar, a devenit a doua mamă a mea.

Priveam de acum alte poze color, pe care mi le aducea poștașul și visam, încercând să-mi închipui cum este viața de americani a unchiului, a mătușilor și a verilor mei, ca rude de sânge. Aveam peste Ocean o familie răsfirată cât este America! Sângele nostru pulsa tânăr pe mai multe meridiane ale Terrei. Să fie rău? Să fie bine? Visam la America lor fără să bănuiesc că după Revoluția din Decembrie 1989, o nouă generație, cea a fiilor mei, va relua drumul emigrației. Și ei, atrași de același American Dream, ca înaintașii, dar în cu totul alte condiții, căci formula plecării nu mai era „mia și drumul”, ci „loteria vizelor”. Desigur că drama pe care am trăit-o eu, ca mamă, în primul moment, nu mai avea nimic din temerile bunicii mele Eva de la Sâmbăta de Jos, despărțită total și definitiv de fiii ei plecați în America, printr-un nemărginit ocean. Felul cum Atlanticul poate deveni azi un liant între părțile îndepărtate geografic, dar unite spiritual ale unui popor european puteți afla din cartea de față, ce însumează experiența celor 15 ani de dialog al meu cu America românilor. Roadele publicistice și literare ale călătoriilor mele peste Ocean n-ar fi putut exista, dacă destinul nu-mi oferea o asemenea deschidere spre societatea cu cea mai evoluată tehnologie din lume, prioritate care se resimte în toate planurile existenței. Uimirile pe care le-am trăit, călătorind în Lumea Nouă, au fost nenumărate, macazul mutându-se adesea de la admirație la respingere. American dream a devenit și visul meu, născut din credința că acolo, în Lumea Nouă, avem multe de făcut și noi, românii din țară.

Destin de familie!

Destin de generație!

Destin național în universalitate!

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors