Archive for the ‘Romani in lume’ Category

O noua aplicatie pentru celular inlocuieste cartela telefonica traditionala

QuickCall CallingM

Cu totii ne dorim servicii de apelare internationala ieftine. Apeluri ieftine, tarife ieftine, costuri totale ieftine pentru comunicarea cu prietenii și familia de peste mări si tari, dar niciodata o experientă neplacuta in ce priveste calitatea apelurilor. Pe scurt, cea mai bună calitate a apelurilor de voce la cel mai mic pret posibil - dar cum si de unde?
De multe ori, acest lucru nu este realizabil, deoarece există prea multe aspecte care influentează costul unui apel (destinatie, taxe ale transportatorilor, dacă apelul se face pe fix sau mobil, etc.). Chiar si asa, aceste detalii nu ar trebui să ne oprească din cautarea riguroasa si selectarea atenta a unui serviciu de telefonie la distanta care se apropie cel mai mult de ideal.
Cea mai bună solutie pentru apelarea destinatiilor internationale la costuri mici este utilizarea unui serviciu de telefonie care vine "la pachet" cu o aplicatie pentru telefonul mobil. In acest caz, tehnologiile VoIP și WiFi vor reduce costurile apelarii, totodata fiind îndeplinite si exigentele privind calitatea apelurilor.


Solutia QuickCall.com

Un astfel de serviciu este cel oferit de QuickCall.com - un brand gestionat de compania SRVR LLC. care, de aproape doua decenii, ofera servicii low-cost de apelare internationala pentru consumatori. Avand o retea de voce extinsa si relatii stranse cu companiile de telecomunicatii din toata lumea, QuickCall.com poate sa faca ceea ce multi producatori de aplicatii nu pot: extinde tarifele de gros pentru apelurile internationale catre public.
In prezent, QuickCall.com ofera o noua alternativa low-cost la modalitatile traditionale de a suna in strainatate, metoda ce atrage din ce in ce mai multi utilizatori. Este vorba despre un nou tip de tehnologie care elimina cartela telefonica. Astfel, pentru apelurile de voce internationale, consumatorii utilizeaza doar o aplicatie instalata pe celularele de tip smartphone - fara cartela de telefon, fara contract, fara complicatii.
Pentru apelurile internationale, aplicatia utilizeaza o combinatie de minute de voce internationale si WiFi gratuit. Apelarea gratuita prin WiFi este disponibila si in alte aplicatii, dar nu este întotdeauna convenabila pentru utilizatori, in plus toti vor si apeluri de voce de calitate foarte buna atunci cand isi suna familia acasa. QuickCall.com le ofera ambele optiuni.
QuickCall.com a lansat deja versiuni ale aplicatiei pentru Android si iPhone, pentru a veni in sprijinul clientilor si a-i ajuta sa sune mai usor, dar si mai economic.

QuickCall.com vs. Cartele telefonice

Cartelele telefonice clasice, “de hartie” sunt invechite, ele venind cu cheltuieli prea mari în primul rand pentru imigranti, studenti, cei cu viza temporara de munca sau turisti. De obicei, clientii cumpara cartele telefonice în magazinele alimentare sau on-line, astfel obtinand "minute" si un numar de acces local, care pot fi utilizate pentru apelurile internationale. Dezavantajele sunt ca apelarea in sine este un procedeu mai ingreunat deoarece se folosesc prea multe numere de acces, ca apelarea se opreste brusc atunci cand banii se termina, dar si ca cele mai multe cartele telefonice au taxe de acces ascunse sau expira într-o perioada scurta de timp.

Solutia QuickCall.com este superioara, deoarece:

* Nu exista taxe ascunse si creditul nu expira in cazul conturilor active.
* Verificarea creditului disponibil se face foarte usor, la fel si adaugarea de credit online sau în aplicatie (la Android), sau exista si posibilitatea de a alege reincarcarea automata.
* Aplicatia se sincronizeaza la lista de contacte de pe telefonul mobil, astfel încat nu este nevoie de numere speciale pentru a apela.
* Clientii nu sunt limitati la a suna o singura tara, serviciul este foarte flexibil si permite apelarea a peste 180 de tari.
* Utilizatorii pot beneficia si de apeluri si mesaje text gratuite catre alti utilizatori ai aplicatiei si nu sunt afisate anunturi publicitare în aplicatie.
Aplicatiile QuickCall.com pot fi descarcate gratuit de pe: www.quickcall.com/apps.

QuickCall CallingC

OFERTA NOUA : Pentru o perioada limitata, compania ofera credit gratuit pentru clientii noi care isi instaleaza aplicatia.

Despre QuickCall.com

QuickCall.com este un furnizor global de servicii de telecomunicatii low-cost si cel mai bun mod de a face apeluri internationale rapide, platite in avans. Proiectat pentru a fi superior cartelelor telefonice si altor servicii asemanatoare, ofera transparenta totala si flexibilitate, fara taxe ascunse sau contracte. QuickCall.com ofera cea mai buna calitate de voce si cele mai mici tarife pentru mai mult de 180 de tari din intreaga lume. Gasiti informatii despre serviciu, despre alte modalitati de apelare oferite sau despre aplicatie pe www.quickcall.com.

(Elena Serbanescu)

Tudor Radu Popescu – Personalitate marcantă a dreptului românesc

Posted by Stefan Strajer On December - 5 - 2015

Tudor Radu Popescu – Personalitate marcantă a dreptului românesc

– o evocare –

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan)

 

O numeroasă pleiadă de specialişti în ştiinţa dreptului, discipoli ai savantului, îşi aduc aminte cu gratitudine şi nostalgie de renumitul profesor Tudor Radu Popescu, personalitate de aleasă valoare, membru de onoare al Academiei Române, nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace pentru o acţiune „in favorem eclesia”.

Inegalabilul profesor de drept civil provenea dintr-o familie modestă, tata fiind muncitor, iar mama casnică. Cu o francheţe şi savoare captivante, profesorul povesteşte în memoriile sale: „Am avut tot timpul încredere în propriu-mi destin ce ţinea mai degrabă de un miracol decât de posibilităţi previzibile…am avut norocul de a fi plecat la drum fără noroc, adică fără un punct dinainte prestabilit, cum ar fi o familie de tradiţie, cu posibilităţi materiale ori intelectuale, care, desigur, ajută, dar şi condiţionează; fără ipoteci spirituale sau religioase, adică fără acele elemente care să mă fi jenat în făurirea ipotezelor mele de viaţă. Eram liber pe visele şi iluziile mele ascunse în adâncul sufletului, pentru ca,  odata, cândva…”.

Părinţii săi se situau pe poziţii diferite în privinţa viitorului copilului Tudor. Mama îşi dorea ca el să îmbrăţişeze cât mai repede o meserie care să-i aducă câştiguri materiale imediate, opţiune justificată pe deplin de nevoile imperative de a creşte şase copii. Tata susţinea orientarea băiatului spre carte cu scopul final ca acesta să devină cineva in viaţă. Varianta tatălui s-a impus cu desăvârşire astfel că în familie au rezultat trei jurişti şi trei medici. Harnic şi inteligent, copilul Tudor Popescu le-a dat satisfacţie ambilor părinţi: în paralel cu şcoala s-a angajat ca mic slujbaş, contribuind cu conştiinciozitate la întreţinerea numeroasei familii, în detrimentul şcolii, unde înregistrează multe absenţe şi note puţine, ajungându-se la un moment dat ca viitorul remarcabil jurist să fie calificat ca un elev cu o slabă prestaţie educativă.

Un eveniment fără importanţă i-a transformat involuntar situaţia şcolară. Astfel, sosirea unui profesor nou la istorie şi geografie, îl pune în faţa unei împrejurări deosebite. Cu scopul de a-i face o farsă colegului lor, fruntaşii clasei, încredinţaţi că noul profesor, analizând situaţia slaba la învăţătură a elevului Popescu Radu Tudor îl va examina cu proxima ocazie, îi propun un pariu, determinându-l să se pregătească cât mai temeinic, sperând să-l deruteze pe profesor. Urmarea a fost câştigarea pariului de către colegi, farsa consumându-se aşa cum era prevăzut, doar că cea mai importantă consecinţă a fost aceea că, din acel moment, a avut permanent de luptat cu neâncrederea profesorilor, aceasta implicând verificări suplimentare în scopul evaluării sale cât mai corect. Fiind înzestrat cu o surprinzătoare memorie, dar şi cu o mare ambiţie, a terminat liceul cu premiul întâi, iar studiile universitare le-a finalizat cu un prim doctorat luat cu „magna cum laudae”.

Tudor Radu Popescu

Foto. Carte Tudor Radu Popescu

Itinerarul străbătut de la copilul modest care „smulgea iarba dintre linii”, dupa cum îşi aminteşte în memorii, până la apreciatul maestru al dreptului a fost istovitor şi sinuos, dar întotdeauna a reuşit. Majoritatea greutăţilor de care s-a lovit au provenit din răutăţile şi invidia unor oameni incapabili, mărunţi şi răzbunători, reuşind să depaşească toate situaţiile neplăcute create prin calităţi aparte demne de admiraţie şi respect: muncă, curaj, onestitate, tenacitate şi o permanenta automotivare de a învinge.

Spre exemplu, a rămas de pomină o întâmplare de pe la începutul anilor ’60. Era perioada în care se puneau în aplicare aberantele şi stupidele măsuri organizatorice dictate de partid prin care oamenii valoroşi să fie aspru criticaţi şi exemplar sancţionaţi pentru greşeli fără importanţă, deseori inventate. La o şedinţă de partid din acea vreme, intuind că se află pe lista neagră, a folosit o „diversiune”, cum o numeşte în memorii: s-a înscris la cuvânt şi a rostit un discurs fulminanat, susţinut strălucit cu argumente politice, ceea ce i-a atras vii aplauze din partea asistenţei şi a provocat dezarmarea detractorilor săi. Aceştia, întărâtaţi de ideea înfrângerii evidente, au convocat după puţin timp o şedinţă specială consacrată lipsurilor profesorului finalizată cu un vot de blam şi transferarea disciplinară a acestuia în provincie, la Universitatea din Iaşi. Rezultatele excepţionale pe care le-a avut în „dulcele târg al Ieşilor” l-au readus în scurt timp la Bucurşti, aici continuând să-şi desfăşoare cu mult succes activitatea ştiinţifică şi didactică, câştigând şi un substanţial plus de simpatie din partea studenţilor care, cu admiraţie şi candoare, îl numeau „nea Tudorică”.

Se cuvine evocată o filă de importanţă majoră din cartea viţii puse în slujba dreptăţii, impresionantă prin riscul enorm asumat de celebrul jurist. In anul 1948 a fost emisă şi a intrat în vigoare un act normativ aberant cu posibile efecte dezastruoase, „Decizia 202”. Reglementarea cu putere de lege, reproducând un ucaz al puterii sovietice, statua ca „bunurile de orice fel ale unor instituţii să fie trecute de îndată la stat”, cu alte cuvinte, să fie degrabă confiscate. Pe lista instituţiilor asupra cărora avea impact decizia erau nominalizate şi cele religioase. De la cel mai înalt nivel, profesorul Tudor Radu Popescu a fost numit preşedinte al unei comisii de punere în aplicare a prevederilor Deciziei 202/1948. Conştientizând în mod admirabil pericolul în care se aflau bunurile instituţiilor religioase, după câteva nopţi de nesomn, a reuşit să descopere şi să evidenţieze inadvertenţele de necontestat de ordin juridic ale ucazului sovietic tradus şi preluat impropriu. Cu o măiestrie juridică de excepţie, sustinută de mult curaj şi o inteligenţă sclipitoare, a reuşit s facă inaplicabilă decizia, salvând bunurile de la o umilitoare şi iresponsabilă confiscare, respectiv împiedicând demolarea criminală  a lăcaşelor religioase de orice rit sau transformarea lor în depozite ori grajduri cum s-a întâmplat în mai multe ţări din lagărul socialist. Cu o iscusinţă aparte şi o prestaţie profesională deosebită, profesorul a reuşit cu instrumentele juridice pe care le folosea cu multă abilitate să amâne şi să împiedice aplicarea aberantelor prevederi, până când, cu trecerea timpului, acestea au devenit caduce şi lipsite de capacitatea de a mai produce efecte juridice. Este dureroasă constatarea că în urma acestei îndelungi acţiuni cu un final dramatic de un nepreţuit succes, autorităţile române (nici măcar cele ecleziastice) nu au făcut nici un gest de recunoştinţă printr-un binemeritat demers de recompensare şi stimulare a valorosului savant. Noroc că a venit în România o ziaristă evreică din Statele Unite ale Americii interesată să descopere persoana datorită căreia nici un lăcaş de cult evreiesc nu a avut de suferit care a propus printr-o organizaţie umţanitară nominalizarea eminentului profesionist al dreptului la Premiul Nobel pentru Pace.

Două sunt citatele legate de viaţa profesorului Tudor Radu Popescu care vor întregi scurta mea evocare.

Într-un volum recent publicat la Editura Rao (mai 2015), intitulat „Jurnalul banalităţii”, o carte cu elemente autobiografice care surprinde momente din viaţa autorului şi ca avocat, Marian Nazat scrie: „Profesorul Tudor Radu Popescu era, indiscutabil, vedeta Facultăţii noastre de Drept. Devenise deja o legendă încă din timpul vieţii, era spurcat la gură şi mereu avea ceva de spus. Tin minte că, la o şedinţă de partid, o studentă a întârziat. „Am fost la bibliotecă şi doamna de acolo se mişca foarte încet”, a încercat să-şi justifice întârzierea colega mea. „Da’ se mişca bine?”, s-a auzit vocea profesorului , aflat în ultimele rânduri ale amfitetrului. Si, deodată atmosfera s-a destins, râdeam cu toţii. Altădată a traversat strada spre cofetăria Tosca, dincolo de trecerea pentru pietoni. Un miliţian l-a oprit şi l-a amendat cu 50 de lei. „Tinere, ia 100, că tot pe aici mă întorc!”, l-a umilit dascălul în faţa căruia au tremurat atâtea generaţii. La bătrâneţe, bărbatul carismatic şi sclipitor şi-a pierdut minţile şi umbla pe străzi, fără să ştie cine era. Cruntă pedeapsă! Dumnezeu să-l aibă în pază!”.

Atunci când şi-a simţit limitele (a trecut la cele veşnice în 2004 la vârsta de 92 de ani), cu optimismul care l-a caracterizat toată viaţa în care a iubit nespus de mult munca, învăţăceii şi breasla, a avut tăria să scrie şi să semneze următoarele: „Subsemnatul Tudor R. Popescu, Profesor consultant la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, aduc la cunoştinţă celor în drept că vârsta de 90 de ani şi starea sănătăţii mă pun în imposibilitatea de a mai îndeplini în mod corespunzător sarcinile ce-mi revin. In consecinţă, cu adâncă părere de rău pun capăt activităţii mele de profesor, cu care m-am identificat cu entuziasm, devotament şi dorinţa de a-i atinge culmile. Anunţându-mi astfel retagerea de la restul de activitate care mă mai lega de mirifica lume a DREPTULUI, urez celor care gustă în prezent frământările şi bucuriile acestei lumi, precum şi celor care se vor bate în viitor pentru ele mult succes şi multe ceasuri stelare. VIVAT ACADEMIA”.

Dorin Nadrau

Foto. Dorin Nadrau

Mănăstirea ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” din Michigan – Un aşezământ monahal mirific

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan)

Pentru mine, Mănăstirea Ortodoxă de Maici „Adormirea Maicii Domnului” din Michigan este un loc ce-mi conferă o încărcătură spirituală aparte, un aşezământ monahal care incontestabil însufleţeşte întru adevăr şi dragoste mulţime de oameni căutători de Dumnezeu care o vizitează şi i se alătură.

Mănăstirea este situată la 7 mile de Jackson, MI, în mica comunitate fermieră Rives Junction, MI, pe un teren pe alocuri împadurit, ceea ce îi adaugă un surplus de mirifică frumuseţe.

Se cuvine să mărturisesc că încă din adolescenţă am fost fascinat de viaţa monahală, atracţia pentru viaţa călugărilor, a acelor suflete care s-au dăruit lui Dumnezeu sub chipul smerit al isihasmului, provocându-mă să aflu cât mai mult despre delicatele aspecte pe care le implică trăirea mistico-ascetică. Dorinţa de cunoaştere mi-a fost puternic susţinută şi de faptul că am auzit păreri şi convingeri autorizate, riguros exprimate, privind vocaţia monahală şi destinul isihast ale poporului român, care în vremurile de restrişte, numeroase de-a lungul istoriei noastre, recurgea invariabil la efortul miraculos de unire a sufletului cu Dumnezeu prin rugăciune.

Pentru unii, problema vieţii monahale este privită adesea cu un zâmbet ce afişează o semnificativă indulgenţă dublat deseori de o şoaptă generatoare de înţelesuri de compătimire, rândurile ce urmează adresându-li-se şi lor pentru o posibilă necesară reevaluare.

Monahismul este răspunsul cel mai înălţător al omului la jertfa lui Hristos, în centrul slujirii monahale regăsindu-se rugăciunile şi darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, maica monahilor.

La originea vieţii monahale creştine stă ca ţel spiritual primordial atingerea desăvârşirii, în acest sens înţelegându-se în primul rând împlinirea datoriei de a păzi toate poruncile lui Dumnezeu. La noi, la români, monahismul a fost prezent de la începuturile vieţii creştine, fiind şi astăzi o mărturie de înălţătoare ţinută duhovnicească, monahii având şi reputaţia de a fi gospodari de frunte şi filantropi de o adâncă generozitate. Ei înfăţişează atât bucuria, cât şi tristeţea, respectiv fericirea de a fi aproape de Domnul şi nefericirea de a te şti alungat din paradisul Său.

Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, MI  a fost fondată de trei maici din România în anul 1987, constituindu-se într-un locaş sfânt, binecuvântat de Dumnezeu, o adevărată „mană cerească” pentru comunitatea ortodoxă. Ea reprezintă, fără îndoială, o dovadă grăitoare a continuităţii şi unităţii creştinismului ortodox.

 

MAMD0706B

Foto. Manastirea “Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, Michigan

Serviciile religioase zilnice, ţinute în biserică şi deschise permanent publicului, reflectă îndeplinirea intensă şi neabătută a scopului esnţial al activităţii monastice exprimat în mod strălucit de Sfântul Pavel: „rugăciunea fără încetare”.

Este de admirat drumul parcurs în evoluţia frumosului aşezământ monahal de la dobândirea proprietăţii în anul 1987 şi până la ceea ce există din punct de vedere material astăzi, cale anevoioasă care demonstrează cu prisosinţă că mănăstirea creşte încet, dar constant şi sigur. Proprietatea consta într-un teren parţial împădurit în suprafaţă de circa 120 de acri şi o cladire, iniţial având destinaţia de locuinţă pentru maici, devenită după scurt timp capela ce avea să servească timp de 25 de ani drept biserică a mănăstirii.

În anul 1989 a început extinderea, un proces lent, dar care a înregistrat importante realizări: un pavilion de vară care găzduieşte hramul mănăstirii, o casă de oaspeţi, o casă pentru maici, birouri, o cameră de lucru, o bibliotecă privată, un garaj, o capelă în cimitirul mănăstirii, un schit de rugăciune în pădure, o casă separată pentru călugări şi ierarhi, o rezidenţă pentru preotul mănăstirii, o clădire ce include un magazin de obiecte religioase (icoane, cărţi, tămâie, muzică, suveniruri şi cadouri potrivite sărbătorilor religioase), precum şi un muzeu, construcţie ataşată turnului din piatră al clopotniţei. Terenul aferent cuprinde grădini, alei, spaţii deschise, o seră şi o vie, toate întregind peisajul încântător al acestui aşezământ religios.

Planul de dezvoltare demarat în anul 1994 a fost urmat cu o demnă de laudă străduinţă, iar în anul 2010 au început lucrările de construcţii, astfel că la 6 octombrie 2012, o zi ce s-a dovedit plină de har, a avut loc un eveniment de o importanţă covârşitoare în istoria mănăstirii: slujba de sfinţire a bisericii noi, împrejurare la care am participat şi care m-a emoţionat şi fermecat. Slujba a început cu procesiunea cu sfintele moaşte în jurul bisericii, timp în care s-au citit psalmi, rugăciuni şi pasaje din Sfânta Scriptură. Ceremonia a continuat cu intrarea în biserică şi sfinţirea Sfântului Altar. După ce ierarhii au părăsit biserica, clerul şi călugării au trecut prin Sfântul Altar, după care au mers în procesiune la pavilion în vederea începerii Sfintei Liturghii. După ce clerul a părăsit biserica, toţi cei prezenţi au fost invitaţi să intre în Sfântul Altar prin uşa diaconească de sud, să se închine şi să sărute Sfânta Evanghelie. Apoi, întreaga asistenţă a participat la Sfânta Liturghie, urmată de un lunch în cortul special amenajat lângă pavilion.

În afara activităţii fundamentale însemnând rugăciunea dictată de organizarea monastică având ca centru de greutate Chipul lui Iisus Hristos, comunitatea de maici execută un întreg ansamblu de îndeletniciri destinate susţinerii lăcaşului şi subzistenţei, printre care: cusutul veşmintelor preoţeşti şi de altar, scrisul icoanelor, înrămări de icoane, confecţionarea unor obiecte religioase, organizarea de întâlniri spirituale. Alte preocupări includ: primirea cu ospitalitate a vizitatorilor, îngrijirea permanentă a cimitirului, cultivarea şi întreţinerea unei întinse grădini de vegetale, precum şi alte numeroase activităţi gospodăreşti imperios necesare vieţii comunităţii.  În fine, trebuie să mai menţionez performanţa de a edita şi publica un jurnal monastic, Rugul Aprins, care se oferă gratuit tuturor celor care îl solicită. Jurnalul apare de trei ori pe an şi este scris de membrii comunităţii, cuprinzând articole despre monasticism, catehism, spiritualitate şi sărbători religioase ale Bisericii Ortodoxe.

Pelerinajul la hramul mănăstirii mobilizează în fiecare an 500-600 de credincioşi. M-am obişnuit să particip anual de 15 august la serviciile religioase la sfânta mănăstire, împrejurare care mă face să contemplu praznicul Sfintei Marii într-un mod emoţional şi evlavios aparte: difuzoarele transmit în toate zările murmurul rugăciunilor, adânci precum pădurea fermecata, iar bucuria colectivă este convertită de misterul de la altar în exultaţie mistică şi smerită mulţumire către Sfânta Fecioară Maria, conferind sufletului o neîndoielnică înălţare. Şi totul se întâmplă la acest sfânt lăcaş binecuvântat de Dumnezeu cu o comunitate creştin-ortodoxă românească de maici care pe calea vieţii monahale fac posibilă o astfel de intensă trăire.

Dar despre Maica Gabriella, Părintele Arhimandrit Roman Braga şi Maica Benedicta voi scrie într-un viitor apropiat, oferind impresiile şi însemnările mele cu gratitudine şi pioşenie ca modeste contribuţii la o monografie a mănăstirii.

Dorin Nadrau

Foto. Dorin Nadrau

Paul Goma la 80 de ani

Posted by Stefan Strajer On October - 7 - 2015

Paul Goma la 80 de ani

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, USA)

(Text trimis spre publicare în data de 19 septembrie 2015)

Disidentul și scriitorul român Paul Goma născut în 2 octombrie 1935 va împlini 80 de ani peste puțin timp. Tăcerea din mass media românească în legătură cu acest eveniment este jennantă. Încă odată se confirmă că nu știm să prețuim valorile autentice ale neamului nostru.

Din partea Uniunii Scriitorilor și a României Literare nu există nicio speranță că va întreprinde ceva pentru a aduce un omagiu lui Paul Goma, atâta timp cât în fruntea acestor instituții rămâne cocoțat Nicolae Manolescu. Prietenii știu de ce!

Televiziunea națională n-ar trebui să rateze momentul și să ia un amplu interviu lui Paul Goma, cel puțin pentru posteritate, chiar dacă acum n-ar primi acordul de difuzare de la gedesistul de la vârf.

Guvernul ar trebui să facă gestul minim de a anula decretul prin care s-a retras cetățenia lui Paul Goma, când a fost silit să plece în exil.

Președinția, foarte darnică în acordarea de ordine și medalii clientelei politice, ar trebui să facă o excepție și să-l onoreze pe autenticul disident Paul Goma, acum, nu postmortem.

Am auzit de multe ori lamentări de genul de ce n-am avut și noi un Havel ca cehii. De ce a trebuit să ajungă președinți din fosta nomenclatură comunistă (Ion Iliescu), din aspiranții la nomenclatură (secretar BOB Emil Constatinescu), foști comandanți de nave și agenții navale, oameni de încredere ai Securității (Traian Băsescu) sau un neamț iubitor de trai pe picior mare?

Pentru că în 1996 când Paul Goma a apărut ca un candidat potențial la președinție, opoziția nu l-a susținut preferând un fost secretar BOB. De ce? Deoarece Paul Goma dovedise că nu poate fi manipulat, că este intransigent și că lichelele n-au nicio șansă. Așa că lichelele au strâns rândurile și l-au izolat. N-aveau nevoie de un asemenea președinte! S-au folosit și de politica de denigrare dusă de Securitate înainte de 1989. De exemplu s-a spus că Paul Goma este evreu rus. Nu conta că în biografiile celorlalți candidați nu se spunea un cuvânt despre cine au fost părinții sau bunicii. Ca-n orice manipulare se amestecă adevărul cu minciuna și se omite ce nu corespunde scopului. Așa că deși numele Goma, destul de rar, fiind întâlnit în zona Lugojului, Brașovului și în Basarabia, n-a fost rusificat (bulgarii l-ar fi făcut Gomov, iar ungurii Gomffy), rușii l-au făcut Eufimovici pe tatăl său Eufimie. Mama sa fost Maria Popescu. Deci indiferent de originea tatălui e clar că mama fiind româncă și fiul e român. (Această regulă se aplică la evrei). Și prenumele Paul se pretează la interpretări. De ce Paul și nu Pavel (pe fratele lui îl chema Petru), pentru că părinții lui l-au admirat pe un Paul Goma, consilier regal renumit din zona Banatului. Opoziția nu numai că n-a făcut nimic pentru a demonta această diversiune, dimpotrivă a făcut în așa fel încât la alegători să nu ajungă acest nume. Așa se face că un alegător ca mine (cu studii superioare) n-a aflat despre această candidatură decât abia acum câțiva ani (din una din cărțile sale).

PaulGomaEC

Mai apăruse problema celor care s-au autointitulat disidenți. Distanța dintre ei și Paul Goma era uriașă. Falșii disidenți au încercat la început să defileze alături de disidentul adevărat dar au fost demascați. Ca vocea lui Paul Goma să nu mai fie auzită s-au unit cu restul lichelelor.

Intransigența lui Paul Goma i-a deranjat pe mulți. Prin anii ’80 când Ceaușescu era curtat de occidentali și plimbat în călești regale alături de capete încoronate, americanii i-au oprit accesul la posturile de radio Europa Liberă, Vocea Americii și Deutsche Welle pentru că el continua să critice starea de lucruri din România. După 1990 când prietenii (sau cei care se declaraseră prieteni) au greșit au fost criticați fără menajamente. La majoritatea nu le-a plăcut, nu l-au înțeles și l-au ținut minte.

Când acum câțiva ani Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova l-a propus pentru Premiul Nobel, presa evreiască l-a catalogat drept antisemit. Evident că alarma a pornit din România, de la vigilenții cățeii de pază a lui Catz și a fost trimisă presei internaționale. Textul incriminat este descrierea unor fapte din iunie 1940 când rușii au invadat Basarabia și o parte din evreii basarabeni i-au atacat cu cruzime pe români. N-a contat faptul că Paul Goma este căsătorit cu o evreică și în consecință fiul său este considerat evreu. Antisemit cu doi evrei în casă!

Paul Goma a fost pe punctul să fie lichidat fizic de Securitate, dar a scăpat și iată-l la o vârstă venerabilă. Din moment ce a fost expulzat din țară putea să nu-l mai preocupe ce se întâmplă în România și să se ocupe doar de cărțile sale (peste 40, unele traduse în 4-5 limbi străine). Soarta României însă l-a urmărit ca o obsesie toată viața. El face parte din bărbații acestui neam care, de-a lungul istoriei, au ales calea spinoasă a luptei pentru libertate, dreptate și demnitate, în locul unui trai comod dar plin de compromisuri. Într-o istorie a disidenței din România Paul Goma are asigurată o poziție de frunte.

Faptul că Paul Goma nu este onorat astăzi corespunzător este încă o dovadă că-n România nu s-a cristalizat o elită intelectuală patriotică românească. Avem doar fripturiști la conducere.

(Wilmington, Delaware, 19 septembrie 2015)

Brâncuşi, femeile şi americanii

Posted by Stefan Strajer On October - 6 - 2015

Brâncuşi, femeile şi americanii

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Despre Constantin Brâncuşi, unul dintre cei mai influenţi sculptori ai secolului al XX-lea, supranumit „patriarhul sculpturii moderne”, s-a scris multă literatură, dar subiectul rămâne desigur inepuizabil datorită personalităţii geniale ale românului nostru, personaj emblematic, celebru, o adevărată mândrie naţională. Sentimentul de tristeţe că, din păcate, românii nu sunt conştienţi de importanţa lui Brâncuşi pentru cultura naţională ne impune datoria morală de a-l readuce mai puternic în atenţia lumii pe strălucitul sculptor.

Brâncuşi a creat cea mai mare parte a operelor sale la Paris, acolo unde a trăit şi a murit la vârsta de 81 de ani fiind înmormântat la Cimitirul Montparnasse. A fost repede adoptat de lumea artistică din Franţa, ţară care i-a devenit a doua patrie, francezii calificându-l „sculptor francez de origine română”. Cercul său de prieteni din lumea culturală de la Paris cuprindea nume sonore: Amedeo Modigliani, Ezra Pound, Henri Pierre Roche, Guillaume Apollinaire, Louise Bourgeois, Pablo Picasso, Man Ray, Marcel Duchamp, Henri Rousseau şi Fernand Leger. Printre românii care trăiau la Paris şi îi erau apropiaţi se numărau: George Enescu, Camil Ressu, Traian Vuia, Eugene Ionesco, Theodor Pallady, Panait Istrate şi Emil Cioran.

Sunt puţine în România sculpturile dovedite a fi creaţii ale lui Brâncuşi, capodopera cea mai însemnată fiind „Ansamblul sculptural-arhitectonic de la Târgu-Jiu”, prestigioasă pentru arta românească, complex supus de-a lungul anilor mai multor intenţii şi încercări dramatice şi nesăbuite şi demente de dezmembrare sau chiar de demolare, manifestări stupide probând o inconştienţă crasă şi o evidentă iresponsabilitate. La această măreaţă operă aflată în ţara natală, se adaugă şi cele câteva opere importante deţinute de Muzeul Naţional de Artă şi de Muzeul de Artă din Craiova. Trebuie să constatăm cu multă satisfacţie că în întreaga lume Brâncuşi a fost apreciat la imensa sa valoare, creaţia sa găsindu-se în peste patruzeci de ţări, pe toate continentele.

Ţările care au manifestat interesul cel mai profund pentru creaţiile românului, lucrări ale sale fiind achiziţionate de cele mai vestite muzee şi colecţii de artă private, sunt Statele Unite ale Americii şi Franţa, aceasta din urmă devenită patria sa de adopţie. Se cuvine să remarcăm faptul că Franţa, în semn de incontestabilă preţuire, a îmbrăţişat ideea avansată de cele mai luminate spirite ale Parisului de a i se reface atelierul din Montparnasse, unde a trăit şi a lucrat în ultimii zece ani şi astfel a fost construit şi amenajat atelierul de lângă Centrul Cultural Pompidou din Paris („Atelier Brâncuși – Musee national d’art moderne”). Am vizitat cu multă plăcere acest atelier care păstrează întreaga donaţie făcută de Brâncuşi statului francez atunci când s-a convins că România nu este interesată de inestimabila avuţie pe care o lasă artei universale. Atelierul este vizitat zilnic de un public larg, cuprinzând artişti, critici de artă, studenţi la facultăţi de artă, numeroşi turişti. M-a impresionat profund cartea de la ieşirea din atelier în care sunt consemnate în cele mai diverse limbi gândurile de apreciere şi admiraţie faţa de operele genialului sculptor.

Constantin Brâncuşi a iubit şi el câteva femei, pe unele imortalizându-le în creaţiile sale: Domnişoara Pogany, Prinţesa Marie Bonaparte, Eileen Lane, Baroneasa Rene Frachon. A iubit-o neaoş şi pe Maria Tănase cu care chiar a stat împreună la New York, dar nu se ştie să-i fi dedicat vreo sculptură. Primele trei şi-au pus neîndoielnic amprenta asupra artei sale, activitatea de creaţie fiind inspirată şi vădit influenţată de amorurile pe care le-a avut cu fiecare dintre ele.

 

203654 - Constantin Brancusi la New York in 1939

             Foto. Suzana Doicescu, Constantin Brancusi si Maria Tanase la Expozitia Universala de la New York din 1939 (Sursa: Arh. Octav Doicescu)

             Margit Pogany, o pictoriţă unguroaică pe care a cunoscut-o la Paris în 1911, a constituit modelul pentru mai multe busturi, nu mai puţin de 19 lucrări purtând titlul „Domnişoara Pogany”, cu una remarcându-se în mod spectaculos la Expoziţia de la New York. Este de netăgăduit că legătura dintre ei a fost una puternică, în ciuda faptului că se cunosc puţine amănunte despre această relaţie.

Prinţesa Marie Bonaparte, descendenta directă a fratelui mai tânăr a lui Napoleon Bonaparte (fiica Prinţului Roland Bonaparte) i-a fost de asemenea model lui Constantin Brâncuşi. Privitor la relaţia lor, aceasta a fost destul de complicată şi delicată datorită frigidităţii acesteia, slăbiciune care necesita eforturi continue de încurajare şi admiraţie suplimentară a fizicului ei. Sculptura pentru care Marie i-a fost muză, inspirându-l pe Brâncuşi în realizarea sa, se intitulează „Prinţesa X”. Lucrarea a fost expusă în anul 1920 la Salonul Artiştilor Independenţi de la Paris şi a provocat un adevărat scandal „sexual”. Se spune că Picasso (după unii, Matisse), când a văzut lucrarea a exclamat: „Iată un falus”. Urmarea imediată a fost că sculptura a fost scoasă din expoziţie, iar printr-un ordin al prefectului a fost eliminată definitiv din salon. Protestele hotărâte şi chiar vehemente ale unor artişti cu nume grele, ca Braque, Cocteau, Picasso ş.a., au avut însă câștig de cauză împotriva reacţiei pudibonde a organizatorilor Salonului Artiştilor Independenţi, astfel că aceştia s-au văzut nevoiţi să readucă în expoziţie sculptura lui Brâncuşi „Prinţesa X”.

Eileen Lane l-a inspirat şi ea pe Brâncuşi, dovada fiind lucrarea care îi poartă numele. Ea a fost o americancă de origine irlandeză venită în Europa să uite de o iubire eşuata şi pentru a-l cunoaşte pe artistul care o fascina. Fără îndoială că Eileen îşi dorea să încheie o căsătorie cu sculptorul, cu toată diferenţa de vârstă de aproape 20 de ani dintre ei. Brâncuşi a dus-o în România, a plimbat-o prin Peştişani, dar în cele din urmă, pentru că nu avea de gând să se căsătorească cu ea, americanca l-a părăsit dezamagită, din relaţia lor amoroasă rămânând lucrarea „Eileen Lane”.

Este de necontestat faptul că nici Franţa, nici România nu au apreciat la adevărata valoare, neînţelegându-i specificul, arta lui Constantin Brâncuşi. Cei care l-au simţit ca pe un veritabil pionier al modernismului, iar apoi l-au adulat şi venerat au fost americanii.

În anul 1912 la New York se afla în pregătiri o expoziţie internaţională de mare anvergură care peste un an avea să devină cea mai valoroasă expoziţie de la începutul secolului al XX-lea.

În prima jumătate a anului 1913, Brâncuşi avea deja câteva creaţii care constituiau reale repere ale unui gen nou de artă: „Rugăciunea”, „Sărutul”, Cuminţenia Pământului”, „Măiastra”, lucrări la care câţiva colecţionari şi critici de artă constată cu evident interes spiritul deosebit al artistului, noutatea incitantă a operelor sale. Walter Pach, un artist american ce îşi avea atelierul în imediata apropiere a atelierului lui Brâncuşi, a avut un rol decisiv în lansarea operei brâncuşiene în America. În vederea colectării de exponate care să reprezinte arta europeană, au venit la Paris conducătorii Asociaţiei Pictorilor şi Sculptorilor Americani Arthur B. Davis, preşedinte şi Walt Kuhn, secretar şi au selecţionat şi preluat câteva sute de lucrări în scopul expunerii lor la grandiosul salon pe care îl pregăteau. Prin intermediul lui Pach, cei doi au ajuns în atelierul lui Brâncuşi şi sunt uluiţi de creaţiile acestuia. Davis îi cumpără pe loc lucrarea „Tors (III)”, dar lucrul cel mai important este că îl convinge pe Brâncuşi să participe la marea expoziţie cu încă patru lucrări: „Domnişoara Pogany”, „O muză”, „Muza” şi „Sărutul”.

Expoziţia a fost organizată într-o sală imensă a Regimentului de Infanterie 69 („69th Inf’ty Regt Armory”), împrejurare datorită căreia a rămas în istoria artei sub numele de „Armory Show” deschizându-se la 15 februarie 1913 şi a găzduit în jur de 1600 de lucrări, dintre care peste1000 erau din Europa, majoritatea de la Paris. Este lesne de înţeles că prezenţa lui Brâncuşi a însemnat pentru el un eveniment major, având în vedere că lucrările sale au fost expuse alături de lucrările celor mai celebre nume ale artei universale, menţionate şi pe coperta catalogului expoziţiei (Ingres, Delacroix, Courbet, Cezanne, Gauguin, Manet, Van Gogh, Degas, Brancusi, Lautrec, Matisse, Renoir, Bourdelle, Dufy, Kandinsky, Maillol, Pryde, Lehmbruck, Bernard, Archipenko, Du Champ-Villon) şi că avut fericita şansă de a putea fi evaluat de cei mai renumiţi critici de artă, precum şi de mari colecţionari. Se spune ca avocatul John Quin, colecţionar celebru şi, totodata, unul dintre organizatorii expoziţiei, apreciind manifestarea ca „cea mai complexă expoziţie de artă deschisă în lume”, s-a arătat vrăjit de creaţia brâncuşiana, a ţinut să-l cunoască personal şi a cumpărat câteva din operele sale.

Fabuloasa galerie americană a avut un succes uriaş, devenind itinerantă şi ajungând astfel la Chicago şi Boston. Nu au lipsit însă nici atitudinile potrivnice, inerente oricărei apariţii de noutate absolută. Astfel, la New York, din iniţiativa profesorilor „academişti” adepţi ai stilului clasic, studenţii au protestat cu vehemenţă îimpotriva acestui nou gen de artă. Astăzi putem afirma cu certitudine că tocmai aceste proteste antimoderniste au suscitat şi mai mult interesul pentru operele aparţinând noului stil al pictorilor şi sculptorilor europeni.

Pentru Brâncuşi, faimoasa expoziţie „Armory Show” a constituit evenimentul crucial care i-a deschis calea în America. Unele dintre lucrările sale au fost cumpărate imediat. Este semnificativă pentru succesul artistului constatarea lui Pach care i transmitea de la New York: „Un luminat colecţionar vrea să cumpere versiunea în marmură a Domnişoarei Pogany. Ești un uriaş succes, oamenilor le plac lucrările tale, iar ziarele sunt pline de ele”. În America se află cele mai multe dintre operele sale, Brâncuşi devenind un nume românesc prezent în mari muzee de artă, cele mai importante fiind „The Museum of Modern Art” (New York) şi „The Philadelphia Museum of Art” care gazduieşte cea mai mare colecţie de sculpturi ale lui Brâncuşi din Statele Unite ale Americii.

În anul 1965, la opt ani de la moartea sculptorului, renumitul critic american James Farrel scria următoarele: „Lângă Shakespeare şi Beethoven se mai află un Dumnezeu: acesta este românul Constantin Brâncuşi”. Cred cu tărie că se impune să studiem mai mult personalitatea, viața şi opera marelui nostru artist, revigorând în memoria lumii locul său în sculptura universală.

Imaginea reală a Basarabiei prin definiţia dezastrului

Posted by Stefan Strajer On October - 6 - 2015

Imaginea reală a Basarabiei prin definiţia dezastrului

Autor: Galina Martea (Olanda, originară din Basarabia)

O societate, o țară cu forma de guvernământ obișnuită ca și în alte țări ale lumii, însă cu accente speciale în dezvoltare și existență, și în derularea evenimentelor sociale, politice, economice. Totul are loc într-o conjuctură aparte, specifică tradițiilor destul de complexe, formate în mod intenționat de-a lungul ultimului deceniu. O poziție destul de evidentă și în acțiunile promovate de clasa dominantă care asigură o activitate permanentă în dezmembrarea societății, în distrugerea totală a tuturor ramurilor economiei naționale, în sărăcirea poporului și a societății, și, în mod special, în ruinarea identității naționale, ca factor esențial în dezvoltarea unei națiuni. În timp, totul devine o regulă, o normă a existenței, având la bază cadrul legislativ și normativ al administrării, elaborat pe pricipii neautentice ce contravine proceselor de bunăstare a omului în societate.

Acțiunea evenimentelor are loc într-o epocă când întreaga omenire tinde spre modernizare și o dezvoltare cât mai superioară în obținerea celor mai sigure obiective care să favorizeze procesele evoluției umane. Pe când în Basarabia lucrurile se produc în direcții opuse timpului și epocii moderne. În aceste procese societatea basarabeană devine tot mai subjugată tendințelor personale ale guvernanților, iar omul societății devine tot mai subjugat/sărac/ și dependent față de autoritatea publică și statală. Procesul de instabilitate socială se aprofundează tot mai mult și se dezvoltă cu o rapiditate enormă, cu conotație negativă, care deviază întreaga valoare a normalității. Succesele în dezvoltarea economică sunt și mai dezastruoase care nu dau semne de viață nici pentru următorii 20-30 ani, fiind la ziua de azi un faliment total. Întreaga diversitate a sistemelor și subsistemelor din societate sunt năruite de greutatea propriului corp și greutatea administrării statale, care nici nu asigură și nici nu oferă ajutorul necesar în revendicarea situației. Societatea civilă, de asemenea, este invadată de conflicte și nedreptate socială care dărâmă orice relație omenească dintre persoanele fizice și juridice din stat. O imagine și o realitate socială care înspăimântă și pune în pericol cu adevărat existența oricărui cetățean din societate.

Existența omului în societatea basarabeană și existența societății în statul basarabean este o realitate destul de dură ce contravine regulilor normale de conviețuire umană-socială. Aceasta este o realitate care există în afara normelor morale, juridice și sociale privind modul de comportare a omului în societate, în special, comportamentul clasei dominante față de societatea pe care o administrează. Totul s-a distrus, fiind la limită, și nu mai există nicio regulă de conduită cu caracter uman pentru clasa politică și de guvernare, care ar urma să manifeste dragoste/compasiune și responasabilitate față de oamenii societății ce sunt în suferință și deznădejde, fără ajutor social. Nu mai există conexiunea autentică între lucruri, procese, fapte și relațiile dintre oameni. În timp, modul anormal de viață și existență a transformat omul din societate într-un robot care doar muncește și se zbate din greu pentru a supraviețui, fără să înțeleagă rostul muncii și rostul existenței sale. În schimb, clasa dominantă s-a transformat într-un conținut care depășește orice limită umană în comportament și acțiuni. Acțiunile și comportamentul inuman al clasei dominante, de proporții neobișnuite, există doar pentru a satisface propriile necesități, astfel ignorând de a soluționa și necesitățile poporului. Poporul în viziunea acestora este doar pentru a completa societatea, ca aceștia din urmă să fie un teren confortabil pentru oamenii puterii, unde să-și poată interpreta rolul de guvernant într-o societate.

Poporul basarabean adus la limita sărăciei și a deznădejdei din cauza clasei politice și de guvernare își trăiește viața doar pentru a supraviețui ca ființă umană, dar nu pentru a exista în condiții sociale decente. Acest proces anormal de dezvoltare și de existență socială a ruinat nu numai omul, dar și întreaga societate. Societatea, în aceeași măsură, există doar pentru a fi ca orânduire social-economică pentru oamenii puterii din stat și nu pentru individul din acest sistem social. Omul este doar membru al societății, însă nu este partea autentică a corelației dintre om-societate-omul puterii din stat, care ultimul ar urma să-i fie protectorul în toate, asigurându-i și favorizându-i traiul și existența socială în bunăstare. Coordonarea activităților sociale, bazate pe principii neadecvate unei societăți moderne, sunt elemente care constituie o abatere de la normalitate și denotă faptul care este realitatea și capacitatea unui stat în a administra o comunitate. În acest tablou, societatea basarabeană își regăsește imaginea print-o etapă a dezvoltării evolutive similară cu epoca evului mediu, unde omul puterii este preocupat doar de conceptul materialismului, fiindu-i ca factor prioritar în existență. Omul puterii din societatea basarabeană este dominat în totalitate de ideea de a fi mereu în supremație și de a ține sub stăpânirea sa masele de oameni care suferă și suportă consecințele administrării. Administrarea, factor component al puterii, este aceeași formă care reflectă capacitatea de a conduce un stat, o societate. Astfel, apare în evidență și conținutul administrării la care este supusă societatea basarabeană. Aici își face locul de frunte situația socială actuală care reprezintă nivelul de trai și de viață al poporului basarabean, dezvoltarea economică a țării, nivelul de cultură și educație al societății, nedreptatea și intransparența socială, încălcarea drepturilor omului, constrângere la libertatea cuvântului, etc. În rezultat, apare în evidență o realitate socială plină de neajunsuri și dificultăți, fără verticalitate în existență. O realitate prin care abuzul de putere subminează sub orice formă omul și societatea. Cu atât mai mult, abuzul de putere admite în mod conștient dezvoltarea birocrației și a corupției în stat sub o formă aparte și neîntalnită în evoluția omului și în procesele de administrare a unei societăți. Birocrația și corupția ajunsă la limită, ca formă de existență în stat, este terenul monopolizat în totalitate de acest proces al administrării. În condițiile prin care se manifestă nedreptatea socială, plină de corupție și birocrație, societatea devine tot mai tolerantă în aceste fenomene, iar clasa de guvernare devine tot mai încrezută în acțiunile sale. Pe când poporul, fiind într-o presiune morală constantă, devine tot mai izolat în propriul mediu social. Teama de a-și exprima opinia proprie, sărăcia care îl determină de a fi supus regimului existent, situația socială și politică dezastruoasă îl descurajează și mai mult pe om de a fi prezent în acțiunile ce au loc în societate. Astfel, omul necăjit rămâne pasiv față de acțiunile realizate de oamenii puterii din stat, însă devine activ în ideea de a părăsi sub orice preț țara natală. Sub acest component sau gând al migrațiunii, actualmente se regăsește majoritatea populației apte de muncă. Conform sondajelor sociale 80-85% din persoanele apte de muncă vor să abandoneze țara, iar majoritatea tinerilor vor acest lucru, considerând țara natală ca cel mai nefericit mediu social, luând în considerație indicatorii progresului social și al politicilor publice existente. La acest capitol, Basarabia-Republica Moldova în plan mondial este considerată „ca cel mai nefericit stat din lume”. Respectiv din acest motiv sau alte motive, R.Moldova este considerată „ca cea mai puțin vizitată țară din lume” (Financial Times, publicație britanică, „Moldova nu pare cel mai nefericit stat din lume. E destinația perfectă unde scapi de turiști”. Adevărul.md, 22.05.2015, Accesat ora 20:03. Disponibil: http://adevarul.ro/moldova/social/financial-times-moldova-nu-pare-mai-nefericit-loc-lume-e-destinatia-perfecta-scapi-turisti-1_555f58c4cfbe376e357b0ee7/index.html). Migrația în masă a poporului basarabean este determinată de factorii sociali, economici, politici, morali, care le face viața insuportabilă în propria țară. În special, nivelul de trai redus la minimum, rata exagerată a șomajului, inflația excesivă și mereu în creștere, dezindustrializarea economică a țării, produsul intern brut pe cap de locuitor destul de mic, dezvoltarea socială și umană sunt componente care au eșuat de sub control și nu mai pot fi revitalizate într-un viitor apropiat, fiind doar în defavoarea omului ce îl afectează în permanență.

Poporul basarabean încearcă să supraviețuiască și să îndure orice curent care vine și este prezent în viața lor. Dorința acestora, o mare parte, nu mai este atât de activă în lupta pentru valorile naționale, identitatea personală și națională, ci doar pentru a avea ființă de la o zi la alta pentru a înfrunta dificultățile vitale sociale și personale. Dar la acest capitol omul nu poartă nicio vină, vinovăția și păcatul este al persoanelor de conducere din stat care au adus poporul în asemenea condiții. Spre exemplu, dacă în mediul urban condițiile de viață ale populației sunt, să zicem, cu mult mai bune din punct de vedere al serviciilor sociale, atunci în mediul rural condițiile sociale și de viață ale cetățenilor sunt îngrozitoare. Omul de la sate nu este asigurat nici măcar cu serviciile comunale elementare – apă, încălzire termică, gaz, transport. Lipsește rețeaua centralizată cu apă potabilă și nu numai, care este cel mai necesar continut in viata omului pentru a exista in conditii normale de sănătate și de igienă. Da, nu exclud cazul că sunt și familii care print-un efort enorm și-au creat aceste condiții comode pentru viață (pentru a avea apă potabilă în propria casă prin rețeaua serviciilor sociale), însă majoritatea cetățenilor nu dispun de asemenea comodități. Poporul din mediul rural, fiind parte a secolului XXI, este nevoit să existe doar în condițiile create de natură. Aceasta presupune, că igiena personală omul trebuie să-și o facă într-o cadă portabilă, fiind nevoit, în același timp, să-și asigure apa necesară de la o fântână din afara casei. Respectiv, și apa potabilă este asigurată de la aceeași fântână din afara casei. În acest caz, dacă omul de la sate nu are condițiile minime de a fi asigurat cu apă potabilă în propria casă, atunci nici nu mai este cazul să mai abordăm și alte nuanțe precum asigurarea cu căldură termică, gaz sau altele. Spre norocul basarabeanului, harnic și curat, omul de la sate oricum are grijă să fie spălat și îngrijit în ciuda tuturor greutăților ce-i stau în cale. În aceleași condiții ale naturii, omul de la sate știe cum să se încălzească și pe perioada iernii, făcându-și focul într-o sobă cu lemne și cărbuni. Dar necătând și la aceste metode arhivechi, o mare parte din populația de la sate nu-și poate încălzi propria casă pe parcursul iernii din motivul că materialul necesar (lemnul, cărbunele) costă foarte mult. Costul acestora este foarte costisitor în raport cu veniturile financiare lunare și, în rezultat, omul este nevoit să existe și în frig pe tot parcursul iernii. Spre exemplu, dacă pensia minimă lunară este de 750 lei (salariul minim lunar de 1100 lei), iar un metru cub de lemne tăiate costă în medie la fel 750 lei, atunci ne întrebăm: câți bani îi rămâne omului pentru alimentație și alte necesități vitale? Să nu uităm, că pentru încălzirea unei case pe parcursul iernii omul are nevoie de cel puțin 5 cubi de lemne.   Deci, pe lângă frigul din casă și de afară omul mai îndură și foamea care, la fel, depinde de mărimea pensiei sau a venitului lunar. Pentru naivitate, să facem niște calcule pentru a vedea câte zile în lună ar putea mânca omul din societatea basarabeană.   Deci, costuri medii: 1 kg de carne porc-vită 70-80 lei, 1 kg de cartofi 8 lei, 1 kg de zahăr 14 lei, o pâine 4 lei, 1 kg de făină 10-12 lei, 1 litru de ulei floarea soarelui 24 lei, 1 litru de lapte 8-10 lei, 10 ouă de găină 14-16 lei, 1 kg de ceapă 8 lei, 1 kg de morcov 10 lei, 1 kg de mere 10 lei, etc. (Natalia Ciubarov. “Moldova – țara prețurilor europene”, Venituri-Costuri. Revista Profit, Nr._7_8_2015(231), iulie-august 2015. Disponibil: http://www.profit.md/articles-ro/number_01_02_2011/547992/). Astfel putem spune, că ori omul basarabean din mediul rural se încălzește iarna fără să mai mănânce, ori nu se mai încălzește și mănâncă nu mai mult de o săptămână în lună. Un fenomen ieșit din comun în legea supraviețuirii. Dezvoltarea umană în epoca modernă își are succesele sale, însă ea încă nu a ajuns la omul din societatea basarabeană, în special din mediul rural. Pe când cetățenii din mediul urban dacă și sunt mai avantajați în problema serviciilor sociale (transport, apă, gaz, încălzire termică, etc.) și a tehnologiilor moderne, atunci la capitolul venituri financiare și cheltuieli pentru alimentație și alte necesități vitale situația rămâne la fel de catastrofală. Dezechilibru dintre venituri și cheltuieli este nemaipomenit de mare. În acest caz doar ne rămâne să ne întrebăm: cum se face că în țările dezvoltate ale Occidentului diferența dintre sate și orase (mediul urban și rural) nu mai există de aproape 50 ani, iar omul este protejat în totalitate de către stat și societatea acestuia? Clasa dominantă din țările dezvoltate ale Occidentului este oare formată dintr-o altă specie de oameni, ce pot administra în mod pozitiv și civilizat statul și societatea lor? Unde este magul care să aducă și în Basarabia asemenea conducători pentru a face ordine în haosul dezastrului social și economic, pentru a readuce la normalitate valorile autentice naționale, pentru a instaura o existență și un trai cât mai decent poporului?

Tabloul real al societății basarabene (Republica Moldova) rămâne destul de trist în continuare, deoarece clasa privilegiată (clasa politică și de guvernare) devine tot mai bogată, iar poporul în totalitate devine tot mai sărac. Decalajul, la extrem, dintre nivelul de trai al maselor și al clasei dominante își spune cuvântul în toate și oglindește cu fermitate realitatea efectivă. Disproporția excesivă dintre mărimea veniturilor și nivelul de trai ale acestora ruinează și mai mult societatea, iar lipsa de armonie și interese comune dintre om-om putere devine o tragedie natională ce distruge definitiv identitatea statului basarabean. Statul nu mai este capabil să asigure o administrare civilizată și un trai cât de cât mai decent poporului și societății. Intransparența metodelor de administrare a societății este elementul forte care pune piedici în dezvoltarea economică, socială, culturală și umană, și în conștientizarea/identificarea autentică a valorilor naționale cu accent pe unitatea națiunii. Incapacitatea de a conduce o societate este rezultatul ce dublează/multiplică criza, dezastrul și haosul social. Un episod real ce contravine dezvoltării umane, fiind, în același timp, o abatere gravă de la legile de conviețuire socială, juridică și morală dintre om – societate – om putere în stat.

*

G.Martea.Foto

Foto. Galina Martea

Galina MARTEA, doctor în științe economice, academician de onoare al învățământului superior universitar din R.Moldova, scriitoare, Olanda.

De ce scriu la „Curentul Internaţional”

Posted by Stefan Strajer On September - 16 - 2015

De ce scriu la „Curentul Internaţional”

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Ţin să precizez pentru început că rândurile ce urmează se constituie în răspunsul meu deschis şi dezinteresat la întrebarea din titlu ce mi se pune în mod repetat de aproape un an de zile de când am început să public la „Curentul Internaţional”; curiozitatea celor care mi-o adresează fiind mai mult sau mai puţin justificată. Asemenea întrebării, care, după cum se poate lesne observa, comportă doua întrebari componente, voi structura ansamblul opiniilor mele pe două răspunsuri subsecvente. În primul rând, vreau să explic „de ce scriu”. O majoritate covârşitoare a celor chestionaţi despre ce înseamnă scrisul pentru ei ne face să constatăm că nu se răspunde sincer la întrebare, răspunsurile des întâlnite fiind de o mare varietate, de la „scriu pentru că pentru mine scrisul este o manifestare a dragostei faţă de oameni” până la „scriu pentru că n-aş putea trăi fără să scriu”.

În ce mă priveşte, scriu pentru că încă din adolescenţă am fost fascinat de descoperirea unui fenomen de-a dreptul magic: aşezând şi combinând într-un anumit fel cuvintele (de cele mai multe ori banale, uzuale şi inofensive) îi poţi „vrăji” pe cei din anturajul tău, astfel încât cu mijloace simple, la îndemâna oricui, poţi să-i faci pe oameni să se bucure sau să se întristeze, să râdă sau să plângă, să viseze sau să fie cu picioarele pe pământ, să fie fericiţi sau necăjiţi. Este unul din motivele majore care m-au determinat să scriu. Pentru un jurnalist sau scriitor, ca şi pentru un avocat, viaţa sufletească a semenilor este un mecanism complex acţionat cu ajutorul unei tastaturi. Succesul în exercitarea acestor profesii îl asigură dibăcia de a şti pe ce taste să apeşi. Eu scriu şi pentru simplul motiv că îmi place să scriu. Scrisul înseamnă pentru mine cea mai elocventă materializare a nevoii şi dorinţei de a comunica. Mă străduiesc să o fac cât mai bine pentru că aşa am fost educat, să fac orice bine. Ca toţi cei care au îmbrăţişat preocuparea de a scrie, scriu cu intenţia declarată de a place şi nu pot ascunde acest lucru, ca mulţi care nu recunosc că scriu pentru asta. Dorinţa de a plăcea te determină să-ţi valorifici şi să-ţi perfecţionezi formele şi mijloacele de exprimare şi cred cu convingere că dorinţa de a provoca, de a atrage atenţia, de a produce admiraţie, de a convinge şi de a câştiga afecţiune constituie surse de energie morală care conduc la performanţă în acest domeniu complex şi capabil să-ţi confere mari satisfacţii. Sincer să fiu, scriu şi în speranţa de a supravieţui propriei mele ursite, adică de a dura ceva care să depăşească viaţa biologică, dorinţă pe care o au foarte mulţi oameni, dar, este de notorietate, nu toţi recunosc.

De aproape un an de zile am publicat la doua-trei săptămâni câte un gând, o frământare, o recenzie sau un comentariu. De ce la „Curentul Internaţional”? Pentru că mă simt bine aici, scriu ce-mi trece prin cap, fără ca redacţia ziarului să-mi „ajusteze” textele pe motiv de inadecvare politică. Poate că uneori nu am fost în acord cu linia editorială ori cu simpatiile celor care păstoresc ziarul, dar niciodată nimeni nu mi-a reproşat ceva, nici măcar să schimb o virgulă.

Îmi place aici şi pentru că publicaţia scoate din adâncurile românismului valori pe nedrept uitate sau minimalizate sau chiar batjocorite şi le şterge de praful uitării împrospătându-ne memoria cu strălucirea lor de odinioară. Admir totodată încăpăţânarea de a crede cu cerbicie în originile noastre astăzi când multora le este ruşine să-şi mai spună români. În contextul contemporan în care modelul clasic de business din presă, de care multe ziare se agăţau până mai ieri, nu mai funcţionează, fără îndoială. „Curentul Internaţional” reuşeşte să-şi atingă scopul de a livra cititorilor un jurnalism de calitate.

Condiţiile promovate actualmente în presa zilelor noastre impun a se ţine cont, în primul rând, că orice comentariu în mediul virtual este destinat unui spaţiu public, cei care scriu sunt citiţi, mesajul lor se difuzează. Ziarul nu publică comentarii din categoria celor care îndeamnă la ură etnică, religioasă, sexuală sau care fac apologia crimei sau scuză manifestări criminale. De la început am constatat cu plăcere că ziarul cultivă standarde de decenţă şi urbanitate, constituind un spaţiu al dezbaterii argumentate, fără atacuri la persoană sau manifestări rasiste şi oferind totodată cititorului o mare diversitate de opinii, idei şi reflecţii din care să-şi aleagă cea pe care o consideră benefică şi pe care o împărtăşeşte din propria-i convingere. Inevitabil o analiză a motivelor care mă determină să scriu la „Curentul Internaţional” mă duce cu gândul la presa din ţară.

Curentul

Un studiu recent al Centrului pentru Transparenţă Media relevă faptul că presa din Romania „este bântuită de comunism şi dominată de capitalism”. Doi academicieni care au cercetat peisajul media din Estul Europei au ajuns la concluzia că instituţiile democratice şi cele de media din regiune „au apărut simultan şi interdependent într-o perioadă de reformă rapidă şi deseori haotică”, după cum se menţionează într-un articol din „The Guardian”. Autorul articolului susţine că urmărirea dezvoltării presei din regimurile postcomuniste din Estul Europei a fost un proces fascinant, dar chiar şi în ţările care au căutat să îmbrăţişeze democraţia de tip occidental s-a dovedit evident că o libertate a presei de tipul celei occidentale a fost oarecum fragilă. Conform aceleiaşi surse, motivul cel mai important este, fără dubiu, faptul că în cea în cea mai mare parte a Europei Centrale şi Estice dictatura monarhică a fost înlocuită cu dictatura comunistă, nepermiţându-i democraţiei niciodată până acum să înflorească, astfel că tipul de democraţie din Occident nu a existat înainte de prăbuşirea comunismului şi încă se mai află într-un stadiu timpuriu în mai multe state. Revenind, vreau să mai spun că apreciez „Curentul Internaţional” şi pentru că stârnește interes şi provoacă emoţie, fiind complet diferit de ziarele, destul de numeroase, contaminate de cancerul corporatist de care nu mai reuşesc să scape. Avantajul de a mă afla alături de mulţi condeieri remarcabili care prin eseurile lor consolidează fără îndoială valoarea publicaţiei îmi induce o stare de satisfacţie aparte, sentiment benefic care, evident, obligă, preocupările mele adăugându-se acelor colaboratori care involuntar demonstrează că gazeta nu este doar o culegere de semnături întâmplâtoare şi vremelnice, ci chiar un act de cultură. În fine, scriu pentru că iubesc limba maternă, strălucit definită de unul dintre cei mai apeciaţi prozatori români contemporani drept „casa melcului” şi „refugiu al supravieţuirii”.

Scrisul pentru mine reprezintă un mijloc realmente eficient de conservare a limbii pe care am folosit-o în viaţă în mod preponderent. De altfel, trebuie să mai adaug că detest amestecul caraghios şi trist de română şi engleză (sau franceză, sau italiană) rezultând întotdeauna un ghiveci lingvistic care îngreunează incontestabil desluşirea mesajului, împrejurare ce probează neîndoielnic că cei care practică acest soi de „comunicare” ori nu ştiu bine nici una dintre cele două limbi ori sunt „orbiţi” de acest „modernism” încât acceptă, îmbrăţişează şi imită orice stupiditate, indiferent cât de mare şi nocivă ar fi. Ataşamentul fără echivoc pe care îl am pentru limba noastră, mai ales acum când a ajuns să fie chinuită, maltratată şi schingiuită în nişte tipare străine de originea şi modul ei firesc de evoluţie, este puternic susţinut de faptul că descopăr că numeroase personalităţi plecate din România de mulţi ani vorbesc o ireproşabilă şi superbă limbă română, nu doar corect gramatical, dar şi bogată, elegantă, subtilă şi plastică, folosind adesea cuvinte pe care unii dintre noi se pare ca am cam uitat să le folosim. Şi rămân uluit gândindu-mă cum au reuşit mulţi români plecaţi din ţara natală în anii grei de după război să-şi păstreze o limbă română atât de curată (Eugen Ionesco, Neagu Djuvara ş.a.) încât, la revenirea în ţară, să pară că nici nu au părăsit-o vreodata…

Dorin Nadrau

Foto. Dorin Nădrău

Forumul presei romanesti nord americane Detroit 2015

Posted by Stefan Strajer On August - 5 - 2015

Forumul presei romanesti nord americane Detroit 2015

Chicago, Illinois, SUA: În perioada 24-26 iulie în oraşul Detroit din statul Michigan, a avut loc întâlnirea anuala a jurnaliştilor români din Statele Unite ale Americii. La eveniment au fost invitaţi de către Asociaţia Jurnaliştilor Români din America de Nord (North American Romanian Press Association/NARPA) atât jurnalişti din Canada cât şi din România. În prima zi a întâlnirii jurnaliştii românii au fost întâmpinaţi şi gâzduiţi de Ştefan şi Luminiţa Străjeri, proprietarii ziarului Curentul Internaţional, care au organizat o petrecere de bun venit dedicată invitaţilor. Sâmbăta, a doua zi, jurnaliştii au participat la o emisiune radiofonică unde au discutat aspecte legate de problemele cu care se confruntă presa românească din America de Nord. Totodată s-a dezbătut importanţa relaţiei de comunicare cu mass-media din România. La discuţiile acestui forum au participat via teleconferinţă şi câţiva colegi de presă din ţară, respectiv Mădălina Corina Diaconu de la Radio România Cultural şi Laurenţiu Ciocăzanu de la Vocea Diasporei/Naşul TV. În cursul după-amiezii jurnaliştii au participat la tradiţionalul festival românesc Sâmbra Oilor organizat de către Asociaţia Culturală „Avram Iancu” din zona metropolei Detroit. În cursul serii participanţii s-au reunit din nou pentru a continua dezbaterile pe marginea ideii unor colaborări mai dinamice şi mai prolifice între jurnalişti români nord-americani şi necesitatea unificării vocii acestora, dar şi apartenenţa lor ca membri activi în cadrul NARPA. Discuţiile s-au conturat după sugestiile colegului Gabriel Basarabescu de la radio România Actualităţi, prezent printr-o intervenţie telefonică din România. Duminică, în ultima zi a forumului de presă, s-a facut o vizită la muzeul Ford din Detroit unde jurnaliştii au putut admira istoria fabuloasă a industriei automobilistice americane, născute bineînţeles la… Detroit.

Din grupul jurnaliştilor prezeţi la acest forum al presei române din America au făcut parte: Ştefan Străjeri (Curentul Internaţional/Radio Ro), Dorin Nădrău (Curentul Internaţional), Andreea Bordeianu (Curentul Internaţional), Sorin Olariu (Curentul Internaţional/Radio Ro), Mircea Vişan (Radio Ro), Mihai Mateiaşi (Radio Ro), Eugen Şumundan (Radio Ro), Marian Petruţa (Gândacul de Colorado), Raul Dudnic (Noi Românii TV Canada), Radu Micu (Radio Romania, studioul teritorial Timişoara) şi Rodica Micu (Agenţia de Relaţii Publice Ideal Promotion). Din Bucureşti au participat telefonic: Mădălina Corina Diaconu (Radio România Cultural), Laurenţiu Ciocăzanu (Vocea Diasporei/Naşul TV) şi Gabriel Basarabescu (Radio România Actualităţi).

Cu această ocazia, Mircea Vişan directorul postului de radio online Radio RO-USA, din localitatea Troy, Michigan declara: „Noi cei de la Radio RO-USA am fost deosebit de onoraţi de participarea la forumul NARPA ce a avut loc la Detroit. Mulţumim domnului Ştefan Străjeri pentru organizarea impecabilă a acestui eveniment, care a strâns sub cupola NARPA căţiva dintre cei mai reprezentativi jurnalişti ce fac presa românească în America de Nord, oferindu-ne astfel posibilitatea de a ne cunoaşte mai îndeaproape, de a discuta realizările şi neajunsurile muncii noastre puse în sprijinul comunităţilor româneşti din care fiecare facem parte. Asemenea întruniri au un rol benefic în activitatea noastră iar concluzia clară este ca o colaborare mai apropiată între jurnaliştii români din America de Nord este absolut necesară, urmând ca să găsim cât mai curând mijloacele practice şi infrastructura de a pune în practica o colaborare concretă şi eficientă. Cu toate că participarea la forumul de anul acesta fost restransă, cred că în discuţiile nostre am beneficiat cu toţii din plin de experienţa reciprocă împărtăşită. Personal, sunt bucuros că am cunoscut o parte din colegii de breaslă din America de Nord, reuşind cu ocazia acestui forum să dezvolt relaţii interpersonale de o excelenta calitate.”

IMAG2819

Raul Dudnic reprezentând organizaţia de presa Noi Românii TV Canada, menţionă: „Jurnalişti de pe toate canalele de presă – scrisă, audio şi vizuală s-au reunit pentru a discuta ce se poate face întru promovarea spiritului românesc atât în cadrul comunităţilor românilor din Statele Unite şi Canada, cât şi în afara lor. Faptul că suntem geografic împrăştiaţi pe o suprafaţă mare şi chiar în două ţări face ca această întreprindere, putem spune îndrăzneaţă, să fie pe cât de provocatoare, pe atât de folositoare în final pentru cei dintre noi care i se alătură. Dacă în Statele Unite NARPA a lăsat urma vizibile de la înfiinţare încoace, în Canada există încă mult loc de acţiune pentru stimularea jurnaliştilor de limba română.”

Dorin Nădrău, avocat de profesie, colaborator al ziarului Curentul Internaţional declară: „Modelul clasic de ‘business din presă’ a devenit nefuncţional şi este unanim recunoscut în presa zilei că niciun portal online nu poate fi menţinut din publicitate luând fiinţă o adevarată ‘cultură a gratuităţii online’. În aceste condiţii care rezultă incontestabil din orice analiză obiectivă privind stadiul actual al presei în lume, rolul NARPA pentru presa românească din America de Nord devine cu evidenţă şi mai important. În opinia mea, pentru o substanţială reconsiderare a aprecierii asociaţiei, se impune cu stringenţă necesitate reconştientizării de către membrii actulali ale cerinţelor fundamentării şi înfiinţării asociaţiei: să cunoască şi să înţeleagă implicaţiile înfiinţării unei asociaţii non-profit, faptul că trebuie să aloce o anumită cantitate de timp şi de resurse materiale (muncă, bani sau bunuri), faptul că a fi membru al unei asociaţii implica şi costuri dar şi o anumită răspundere morală şi juridică, că implică drepturi şi obligatii ce pot însemnă diverse avantaje sau dezavantaje. Reclarificarea acestor aspecte în contextul actual al presei româneşti din America va conduce neîndoielnic la concluzii concrete care să asigure profitarea cât mai avantajoasă de calitatea de membru. Împrejurarea că asociaţia are personalitate juridică şi este înregistrată conform dispoziţiilor imperative ale legii îi conferă cel mai important atu în ceea ce priveşte reprezentarea. Calitatea de membru al unei asociaţii elimină definitiv cerinţă populariţăţii şi notorietăţii atât de necesară oricărei personae fizice“.

Radu Micu de la Radio Timişoara, menţiona de asemenea: „Este foarte important ca voi jurnaliştii din America de Nord să vă vedeţi cât se poate de constant, să faceţi planuri, proiecte şi să ființați împreună. Cât mai mulți, eu aş face chiar un Forum unde să vă regăsiți toți jurnalistii români. Relația cu cei din țară e minată. Sunt mulți care promit fără să facă nimic. României şi românilor de acasă nu prea le pasă de voi.”

Consulat itinerant la Detroit, Michigan, 12 Septembrie 2015

Posted by Stefan Strajer On July - 30 - 2015

Consulat itinerant la Detroit, Michigan, 12 Septembrie 2015

12 septembrie 2015

Consulatul General al României la Chicago anunţă organizarea de consulat itinerant (oferire de servicii consulare) la Detroit, Michigan, în ziua de sâmbătă, 12 septembrie 2015.

Adresa:

777 Woodward Avenue, Suite 300, Detroit, Michigan 48226 (sediul Consulatului Onorific al Romaniei la Detroit)

 

Data şi programul de lucru:
12 septembrie 2015 (sambata), orar: 9.00 am – 5.00 pm

Servicii consulare:

Acte notariale (procuri si declaratii), cereri de reinnoire carte de identitate, cereri de obtinere duplicate de acte de stare civila (certificate de nastere, casatorie, deces), cereri de clarificare de cetatenie romana, cereri de procurare din Romania de acte de studii si certificate de cazier judiciar si legalizari de copii de pe inscrisuri romanesti originale.

Acte necesare:

In vederea autentificarii procurilor/declaratiilor, persoanele interesate trebuie sa prezinte:

Pasaport romanesc sau american valabil original si/sau carte de identitate romaneasca valabila originala, photo ID american original si/sau permis de conducere american original si copia actului de identitate al persoanei imputernicite (mandatarul din Romania).

Totodata, in functie de specificul actului notarial, va fi nevoie de copia actului de deces (succesiuni), copia actului de vanzare-cumparare/donatie (imobiliare), copia actului de nastere minor (declaratie acord parinti pentru calatorie minor) etc.

 

Toti solicitantii sunt rugati sa prezinte un plic postal pre-platit si auto-adresat (FedEx sau UPS), in vederea primirii actului/documentului solicitat.

Prezentarea documentelor în original, semnarea formularelor şi achitarea taxelor consulare se vor face la momentul prezentării în faţa consulului, conform legii.

Taxele consulare:

Taxele consulare se vor percepe in numerar (cash) sau money order. Nu se accepta cec personal sau carte de credit/debit.

Pentru a evita aglomeraţia şi pentru a putea procesa un număr cât mai mare de cereri, serviciile consulare vor fi prestate in ordinea sosirii.

Persoanele interesate sunt rugate să se informeze cu privire la actele necesare, cerinţele legale specifice serviciilor consulare mentionate si taxele consulare, consultând site-ul Consulatului General al Romaniei la Chicago: www.chicago.mae.ro

*

Recomandări de la Consulatul Onorific din Detroit: Este bine să ştiţi că în faţa clădirii sunt construcţii, deci va trebui să parcaţi undeva mai departe, sau la subsolul clădirii, unde parcarea costă între 4-12 $, depinde cât staţi.

Detroit

Programul Săptămânii Internaţionale a Culturii Româneşti de la Câmpul Românesc

Hamilton, Canada, 6-11 iulie 2015

Luni, 6 iulie 2015:

Muguraş Maria Petrescu, ziarist, traducător, Bucureşti – Passionaria Stoicescu: Puzzle sunt eu…

Ing. Florin Ene, Kitchener – Originea cuvântului

Ing. Dan Groza, Hamilton – Eterna poezie a lui Lucian Blaga

 

Marţi, 7 iulie 2015:

Masă rotundă, orele 16-18.

Prof. Univ. dr. Anca Sîrghie, Sibiu – Radu Stanca – poet baladist şi „Cercul Literar de la Sibiu”.

Mircea Ştefan Bartan, poet, Cleveland – Vasile Voiculescu – doctorul fără de arginţi.

Lansare de carte: Românii americani de la Marile Lacuri de Ştefan Străjeri.

IMG_1519

Miercuri, 8 iulie 2015:

Masă rotundă, orele 16-18.

Sandu Sindile, Kitchener – Mereu acelaşi – Lucian Blaga.

Prof. Univ. dr. Anca Sîrghie, Sibiu – Lucian Blaga şi misterul inspiraţiei poetice.

Film – Lucian Blaga în amintirile ultimei sale muze Elena Daniello, regizor Anca Sîrghie.

 

Joi, 9 iulie, 2015:

Masă rotundă, orele 16-18.

Prof. Sebastian Doreanu – titlu rezervat.

Prof. Univ. dr. Nicholas Andronesco, Connecticut – Fiziografia lui Eminescu, nr. XI.6.

Lia Lungu – Ritualuri de nuntă, moment artistic.

Prof. dr. Sebastian Doreanu, Denver – Prezentare carte: Amintirile unei muze despre Lucian Blaga de Anca Sîrghie.

Film – Constelaţia Sibiu – regizor Al. G. Croitoru, scenariu Anca Sîrghie.

 

Vineri, 10 iulie 2015:

Pr. prof. univ. dr. Cezar Vasiliu, Sherbrooke University of Montreal – Aspecte creştine în lirica eminesciană.

Muguraş Maria Petrescu, ziarist, traducător, Bucureşti – Sublim şi tragic în poezia lui Dumitru Ichim.

*

Pe parcursul săptămânii puteţi admira expoziţiile de pictură semnate de Doru Cioata şi Sophia Leopold.

 

Sâmbătă, 11 iulie 2015:

Banchetul de închidere, cu începere de la ora 1:00 pm.

Din program: Recital de muzică şi poezie cu membrii Cenaclului literar Nicăpetre al revistei Observatorul din Toronto. Organizator: Dumitru Popescu; Grupul de dansuri populare Arta – Lia Lungu – Ritualuri de nuntă.

*

Având în vedere că locurile sunt limtate, vă rugăm să vă rezervaţi locuri din timp.

Pentru rezervări de locuri la banchet, sunaţi la 905-265-9884 ori trimiteţi un email la: info@campulromanesc.ca

 

Notă:

– Conferinţele au loc în fiecare seară începând de la ora 7:00 p.m.

– Se vor oficia slujbe religioase la Capelă.

– Se vor organiza mese rotunde cu diverse tematici.

– Se vor organiza excursii la puncte de referinţă din Ontario.

 

Pentru mai multe informaţii şi eventuale modificări ale programului, vizitaţi: www.campulromanesc.ca

 

Preşedinte Asociaţia Culturală Română – Hamilton

Dumitru Răchiţan

 

Director Săptămâna Culturală

 

Pr. Dumitru Ichim

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors