Archive for the ‘Romani in lume’ Category

Identitatea naţională a Basarabiei în condiţii de criză

Posted by Stefan Strajer On December - 20 - 2015

Identitatea naţională a Basarabiei în condiţii de criză

Autor: Galina Martea (dr., academician de onoare al învăţământului universitar din R.Moldova)

Dacă prin termenul de identitate putem identifica individualitatea unei persoane, atunci, în acelaşi mod, prin termenul respectiv urmează să identificăm şi imaginea unei ţări care reprezintă un popor, o naţiune, o societate. Ȋn ambele cazuri prin conţinutul identităţii se distinge multitudinea de elemente care exprimă în mod direct imaginea faţă de sine şi faţă de ansamblul aspectelor prin care se identifică o fiinţă sau un obiect prin propria individualitate. Ȋntr-un acemenea proces rolul determinant îi revine conţinutului motivaţional care implică factori dinamici ce sunt în directă legatură cu comportamentul omului într-un mediu social. Cu atât mai mult, în procesul respectiv, comportamentul individului urmează a fi condiţionat şi motivat în modul cel mai distins şi nobil de comportamentul acelor persoane care administrează mediul social al respectivei comunităţi. Deci, pentru a identifica personalitatea sau identitatea unei societăţi, în primul rând, trebuie să identificam imaginea reală a clasei de guvernare prezentă în capul societăţii, care este reglatorul tuturor proceselor sociale şi substanţa prioritară în motivarea oricărui individ din comunitatea respectivă.

Fiinţa umană, fiind şi fiinţa socială, este acel obiect care tinde mereu de a-şi forma identitatea prin propriul comportament ce activează în baza conştiinţei de sine. Ȋn acest proces omul încearcă să înveţe şi să facă diferenţieri dintre rolul său ca individualitate socială şi în calitate de membru al unei societăţi. Astfel, omul aspiră în permanenţă să se prezinte în viaţa de zi cu zi cu fapte concrete în acţiuni, acestea fiind cật mai folositoare pentru sine şi pentru propria societate. Acţiunile omului în procesele de existenţă devin tot mai pronunţate şi mai benefice atật pentru sine, cật şi pentru comunitate doar atunci, cậnd sunt influenţate şi motivate pozitiv de mediul social existent, de clasa de guvernare corespunzătoare, de modul cum este organizată administrarea societăţii respective. Ȋn caz contrar, acestea fiind cu efecte negative, omul societăţii devine tot mai pasiv şi mai rezervat în acţiuni, neavậnd la bază substanţa motivaţională necesară, astfel evoluậnd destul de lent spre o treaptă superioară a dezvoltării. Respectiv, în acelaşi mod, şi societatea corespunzătoare începe să diminueze în dezvoltare, punậnd în pericol şi fenomenul de identitate naţională. Astfel, începe procesul de stagnare a societăţii, iar omul devine tot mai ruinat în existenţa socială. Ȋn acest proces bilateral al existenţei omul nu reuşeşte să-şi formeze individualitatea cu identitatea autentică, iar societatea devine tot mai inferioară în faţa proceselor identitare.

Procesele identitare se întemeiază pe valorile umane (personale şi sociale), având la bază   sentimentul suprem faţă de valorile naţionale. Pentru a menţine echilibrul real al valorilor identitare într-o societate este necesar să existe în mod real suportul motivaţional autentic din partea clasei dominante, bazat în exclusivitate pe corelaţia dintre conştiinţa personală şi cea naţională. La acest subiect, acţiunea prioritară revine pe umerii acelor persoane care administrează ţara, statul, societatea. Deci, pentru a contura această poziţie cu accente clare urmează să identificăm la concret care este individualitatea, personalitatea şi identitatea naţională a unei ţări. Aici ar fi cazul să abordăm care este identitatea naţională a Basarabiei în condiţiile când valorile naţionale identitare sunt negate la direct şi indirect, iar societatea este dispersată în diverse direcţii şi forme de gândire.

Basarabia, fiind o ţară de origine latină, parte integrantă a naţiunii şi literaturii române, este obligată să respecte aceste valori supreme care determină identitatea poporului şi a societăţii. O societate formată şi apărută istoriceşte ca stat în baza unității de limbă, de teritoriu, de existenţă socială şi economică, tradiţiilor şi sistemului de credinţă, aspectelor spirituale şi morale trebuie să-şi urmeze cu demnitate ansamblul manifestărilor în acţiuni în aşa mod ca să scoată în evidenţă permanent particularitățile specifice ale culturii naționale şi de conștiinţă a originii de neam. Ȋn acest proces de menţinere a valorilor identitare şi naţionale rolul fundamental îl constituie pătura dominantă a societăţii, care este menită să poarte întreaga răspundere în dezvoltarea, orientarea şi educarea poporului. Pentru realizarea acestor obiective clasa dominantă a societăţii trebuie să demonstreze în toate acţiunile realizate transparenţă şi onestitate, comportament cu caracter cert. Astfel, vor fi puse în mişcare acele valori umane care vor corespunde necesităților naţionale şi idealurilor generate de acestea. Respectiv, şi omul societăţii se va forma în limitele umane corespunzătoare, astfel înţelegând corect esenţa mişcărilor şi schimbărilor sociale, urmând şi respectând cu demnitate tradiţiile şi convingerile naţionale.

Contrar voinţei poporului, acţiunile realizate de clasa dominantă din Basarabia se produc în direcţii opuse şi contradictorii, care deviază de la normalitate. Aceasta are loc în condiţiile când poporul este adus la limita disperării şi a sărăciei, iar omul puterii din stat nu cunoaşte ce este omenia şi răspunderea integrală faţă de societatea pe care o administrează. Aceşti oameni ajunşi la cârmuirea statului şi-au asumat răspunderea deplină doar pentru propria personalitate, acumulând   avere pe principii de necinste, iar poporul este lăsat pradă curentului ce bântuie atât din afară, cât şi din interiorul ţării. Clasa de guvernare, indiferentă şi incompetentă, nu doreşte să cunoască nici într-un mod aspectele ce ţin de necesităţile omului din societate, nu vrea sa înţeleagă care sunt problemele cele mai importante în a menţine echilibrul valoric al unei naţiuni pe principii de umanitate şi respect bilateral, nu vrea să recunoască corect valorile identitare naţionale ale acestui ţinut cu nume Basarabia. Activitatea şi acţiunile întreprinse de clasa dominantă se reduc numai la compartimentul “necesităţi personale” şi anume: de a produce efecte pozitive în acumularea de bunuri materiale pentru propria fiinţă atât timp cat se află la putere. Alte chestiuni nu-i mai interesează, iar poporul trăieşte şi există la voia intâmplării. Deci, concluzia este ca mentalitatea acestor persoane ce stau la cârma puterii în stat este destul de demodată, dar destul de reală şi prezentă pentru Basarabia. Cât priveşte poziţia privind valorile naţionale identitare, acestora nici nu le pasă despre acest subiect atât de important pentru o ţară, o naţiune. Această problemă de fapt nici nu există în dialogul social şi în activităţile preconizate în administrarea societăţii, în dezvoltarea şi educarea corectă a poporului. Faptele reale ce se produc în cadrul societăţii demonstrează de la sine acest lucru, fără a mai fi prezente şi alte argumente suplimentare. Fenomenul valorilor naţionale cu accent pe identitatea naţională nu figurează ca acţiune la ordinea zilei şi nu prezintă nici o importanţă în viziunea guvernanţilor. La ordinea zilei sunt prezente în pozitie verticală alte chestiuni care, la rândul lor, produc doar ruinarea şi instabilitatea completă a ţării, dezvoltă în mod spectaculos corupţia şi birocraţia, dezbină poporul în mod intenţionat pentru ca societatea să-şi piardă în totalitate coeziunea internă. Cât despre alte probleme ce ţin de dezvoltarea economică şi socială a ţării, de dezvoltarea umană a societăţii nu sunt de actualitate. Oricum sărăcia şi degradarea socială au atins apogeul, iar clasamentele mondiale la care R.Moldova este parte componentă sunt doar o realitate pentru ţară. Degradarea socială şi sărăcia la cel mai înalt nivel s-a obţinut în rezultatul acţiunilor întreprinse de clasa dominantă. Acţiunile acestora de-a lungul anilor au secătuit buzunarul financiar al statului prin cele mai josnice şi murdare căi, iar poporul condus în mod artificial către sărăcie şi degradare a fost nevoit, totodată, să accepte condiţiile prezente. Astfel, procesul istoric în cadrul ţării s-a produs, iar fenomenele ce ţin de valorile naţionale identitare au rămas dincolo de spaţiul populat. Este un lucru nefiresc, însă realitatea din Basarabia vorbeşte cu fapte concrete la direct şi indirect despre toate acestea.

Fiecare fiinţă umană, fiecare popor tinde mereu spre desăvârşire, spre valori umane nobile. Acest lucru este firesc în dezvoltarea umană. Totodată, fiecare popor, fiecare comunitate tinde către valorile naţionale, corelate cu originea de neam. Ȋn acest proces este cert că rolul hotărâtor îl are statul cu clasa de guvernare, care reprezintă substanţa prioritară în a motiva omul şi societatea în toate acţiunile întreprinse. La rândul lor, acţiunile întreprinse de clasa dominantă trebuie să fie realizate pe principii de drept şi transparenţă care să exprime un exemplu real pentru om şi societate. Numai în aşa mod se construieşte societatea bazată pe valori autentice naţionale, iar omul societăţii este îndatorat să recunoască cu demnitate originea de neam şi respectul faţă de complexitatea valorilor identitare. Astfel, şi poporul din Basarabia, dacă ar fi motivat corect de către clasa de guvernare, ar urma să onoreze cu mare credinţă valorile identitare naţionale. Iar clasa dominantă a societăţii, fiind obligată să-şi modifice în modul cel mai urgent mentalitatea şi comportamentul, trebuie să producă cele mai umane efecte în prosperarea ţării şi în recunoaşterea/valorificarea deplină a identităţii naţionale, ca valoare absolută pentru o naţiune. Numai în aşa mod se va produce efectul mult dorit şi mult aşteptat întru binele poporului, indiferent de faptul că destinul Basarabiei, în repetate rânduri, inclusiv la începutul secolului XXI, este marcat profund de criza identitară, rezultat al unei mentalităţi mărginite a clasei de guvernare. Cu speranţă, schimbările pozitive în dezvoltarea Basarabiei pot parveni pe parcurs, dacă vor fi modificate în totalitate procesele administrării din cadrul ţării. Criza identitară; perioada de tensiune economică, socială şi politică; procesul justificat prin încălcarea şi nerespectarea valorilor identitare naţionale oricum se vor remodela în timp, cu dorinţa corespunzătoare, însă pagina neagră din istoria basarabeană va rămâne nestearsă pentru totdeauna.

 

G. Martea, foto 45,jpg

Foto. Galina Martea

Sfințirea Bisericii Ortodoxe Române „Sfânta Treime” din Philadelphia, după ample reparații – Aniversarea bicentenarului ei

Interviu cu preotul paroh Nicolai Buga

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, SUA)

 

Ioan Ispas: Prea-cucernice părinte, duminică întâi noiembrie a avut loc slujba de sfințire a bisericii. Este un eveniment care încheie mai mulți ani de muncă și de nădejde că lucrarea va fi dusă la bun sfârșit din partea enoriașilor, a Consiliului Parohial și al dvs în mod deosebit. Dar mai întâi cine a participat la această slujbă?

Pr. Nicolai Buga: Mai întâi, aș vrea să vă mulțumesc pentru interesul dvs. față de biserica noastră și pentru că aveți bunăvoința de a face cunoscute eforturile comunității românești din Philadelphia și împrejurimi de a restaura această frumoasă biserică, monument istoric federal. Am ținut mult să avem sărbătoarea sfințirii în anul Bicentenarului clădirii bisericii. Iată că Dumnezeu a fost bun cu noi și ne-a ajutat să reușim. Trebuie să vă mărturisesc că, inițial, am vrut să o sfințim în 2013, anul în care comunitatea din Philadelphia a sărbătorit 100 de ani de la întemeierea primei parohii ortodoxe române, care a funcționat în această biserică. Din păcate, acum doi ani a fost prea devreme. Ar fi fost cu adevărat imposibil să terminăm lucrările până atunci. Dar, pe 1 noiembrie 2015, ne-am văzut visul împlinit: Înaltpreafinția Sa, Arhiepiscopul Nicolae Condrea, al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din cele două Americi, cu sediul la Chicago, IL, însoțit de Preasfințitul Episcop Vicar Ioan Casian Tunaru, și de un numeros sobor de preoți, a sfințit biserica prin ungerea cu Sfântul Mir și stropirea cu apă sfințită, pecetluind Sfânta Masă în care au fost puse sfinte moaște, hrisovul oficial și pomelnicele celor care au dorit ca numele lor și ale celor din familie să fie pomenite în veci.

Ioan Ispas: Ce lucrări s-au realizat, cine le-au făcut, cu ce fonduri și cine sunt principalii donatori?

Pr. Nicolai Buga: Sărbătoarea de pe 1 noiembrie a încununat un efort imens al întregii comunități a Bisericii Sfânta Treime, care a durat nouă ani. Am început în 2007. Dispunând de un grant obținut de Consiliul parohial din acea vreme de la fundaţia Partners for Sacred Places din Philadelphia, pe care l-am dublat cu fondurile proprii strânse de la membrii parohiei, s-au reparat și consolidat zidurile exterioare, s-au adus mici reparații exterioare la ferestre și s-a realizat sistemul de alarmă contra incendiilor. În anii următori, cu fondurile colectate de membrii parohiei și cu cele obținute, prin programul Andrei Șaguna, de la Direcția pentru Relațiile cu Românii de Pretutindeni, am consolidat fundația casei parohiale și a sălii de festivități, adiacente bisericii. Întrucât zidurile de est și de sud ale Sălii sociale se aflau într-o stare avansată de degradare, punând în pericol însăși integritatea clădirii, din aceleași fonduri am refăcut și consolidat o suprafață importantă a acestor ziduri. A urmat apoi remodelarea Sălii sociale. A fost o inițiativă inspirată, căci timp de cinci ani de zile în această sală aveam să săvârșim Sfânta Liturghie și celelalte taine și ierurgii bisericești – fără ca în momentul efectuării lucrărilor să bănuim măcar că pregăteam astfel locul unde atâția ani urma să ne închinăm.

Ioan Ispas: Mărturisesc că în urmă cu circa opt ani când am fost pentru prima dată la slujbă în această biserică am fost surprins neplăcut de starea deplorabilă în care arăta și mirosul neplăcut care emana din podele. Când am auzit de câți bani sunt necesari pentru reparații am fost sceptic că se vor finaliza. Optimismul dvs mi-a dovedit încă odată că omul sfințește locul. Deci cine sunteți și cum ați ajuns aici, Prea-cucernice părinte paroh?

Pr. Nicolai Buga: Când am început restaurarea interiorului bisericii, am crezut că în câteva luni vom ne vom întoarce înapoi în biserică. Ne-am imaginat că pereții îi puteam repara în câteva luni, iar în privința pardoselii, ne închipuiam că este necesară doar o simplă supra-înălțare a zonei altarului. Când am desfăcut însă podeaua și am văzut ce ne aștepta, am înțeles că deschisesem o adevărată „cutie a Pandorei”. Am descoperit atunci că grinzile care susțineau întreaga structură a „floor”-ului, în zona unde ele pătrundeau în zid, erau complet putrede. Aceasta a fost prima surpriză de proporții pe care am avut-o. În plus, am fost nevoiți să   scoatem peste optzeci de tone de moloz și pământ, care fusese folosit inițial drept material izolator, dar care devenise cu timpul sursa unui miros greu, de mucegai, care – așa cum ați observat și dvs. – era ușor de detectat în întreaga biserică. A doua surpriză a fost aceea că, pe mai bine de jumătate din suprafața tavanului, tencuiala era desprinsă de pe grinzile care se presupunea că ar fi trebuit să o susțină. Din cauză că timp de zeci de ani apa de ploaie și cea rezultată din topirea zăpezii s-au prelins prin acoperișul bisericii, plin de găuri, distrugând astfel nu numai zidurile ei. Se ajunsese în situația când, dacă ploua torențial, apa nu se mai preligea ci curgea șiroaie din tavan, pe pereți, de parcă s-ar fi deschis un robinet imens. Ne-a păzit Dumnezeu că nu s-a întâmplat nici o nenorocire în toți acești ani. Abia în timpul părintelui Florin Șalgău aceste probleme s-au rezolvat prin repararea acoperișului. Au rămas însă consecințele.

Cât despre mine, nu sunt prea multe de spus. Sunt un smerit slujitor al Bisericii lui Hristos, care și-a început cariera preoțească la Solca, un orășel de la poalele Obcinelor Bucovinei, acum mai bine de 38 de ani, și care – după ce a slujit acolo 15 ani – a ajuns, în 1990, profesor la Seminarul Teologic Ortodox din București și preot slujitor la Biserica Sfântul Visarion din Piața Romană. Iată-mă, însă acum, în postura de a număra nouă ani de când mi s-a oferit onoarea și privilegiul de a sluji comunitatea românească a credincioșilor ortodocși din Philadelphia. Îi sunt recunoscător soţiei mele, presbitera Rodica, nu numai pentru încurajare și pentru sprijinul continuu pe care pe care mi l-a dat de-a lungul întregii mele cariere de preot, dar mai cu seamă pentru că mi-a fost aproape și m-a secondat în acești ultimi nouă ani, când ne-a fost cel mai greu: printre străini, departe de Țară, de copii și de părinți, de prieteni… Recunoștința mea se îndreaptă către părinții mei, Leon și Eleonora, din Bucovina, și, desigur, către fii mei, Lucian și Andrei, care au ales să rămână în țară.

Ioan Ispas: La amploarea unor asemenea lucrări e nevoie de sponsori dar și de oameni care pun umărul la activități care aduc banii necesari. Cine sunt cei care v-au sprijinit în mod deosebit și constant în aceste activități?

Pr. Nicolai Buga: Cei care au contribuit de-a lungul acestor ani la reușita acestui proiect sunt mulți iar spațiul tipografic nu ne îngăduie să-i menționăm pe toți, fără a nedereptăți pe cineva. Totuși, dintre toți, se distinge în mod deosebit dl Nicolae Grigoraș, care s-a implicat literalmente cu timp și fără timp, cum spunem noi într-o expresie bisericească, cheltuind efort, plătind muncitorii, donând materiale și bani (în toatal, peste 50 de mii de dolari), muncind el însuși adeseori până noaptea, târziu, după ce venea de la business-ul său (dl Grigoraș este proprietarul unei firme de reparații auto). Dânsul a fost și rămâne un exemplu de devotament și modestie, inclusiv pentru noi, clericii. Trebuie să-l menționez apoi pe dl Michael Chiriac, de la New York, care, fiind președintele Consiliului parohial, a făcut posibil să primim în dar iconostasul de la Biserica „Sfânta Maria”, iar apoi ne-a donat materialul lemnos pentru întregirea iconostasului, lucrare săvârșită impecabil de dl Ioan Pop. Cum spuneam, lista donatorilor este lungă. În fruntea ei stă familia Constantin și Maria Ioniță. Deși s-au mutat în Baltimore, dânșii continuă să se socotească membri ai bisericii noastre. Urmează apoi o tânără familie de medici, Adrian și Andra Popescu, și mulți alții, față de care îmi cer iertare că nu-i pot menționa pe toți. Lucrul cel mai important este că, atât dânșii cât și ceilalți ctitori și binefăcători, au făcut această jertfă cu dragoste, din toată inima. Cei mai mulți fără să spună nimănui cât au cheltuit pentru biserică. Toți au ajutat biserica având convingerea că prin aceasta împlinesc o întreită datorie sacră; față de Dumnezeu, căci biserica este „casa Domnului”, față de semeni și față de propriul suflet. Mă bucură faptul că ei au înțeles că, sprijinind biserica, investesc în bunăstarea spirituală a fiilor, nepoților și strănepoților lor, care vor avea nevoie de biserică: aici își vor găsi ei alinare în momentele grele din viață și binecuvântare în cele fericite. Când noi nu vom mai fi, ei vor fi cei în purtarea de grijă a cărora va rămâne acest sfânt lăcaș. Nutrim speranța că vor fi mândri că au primit o asemenea moștenire.

DSCN6340

Mă bucur deasemeni că toți cei care și-au arătat generozitatea față de biserica noastră, ctitorii, binefăcătorii și sprijinitorii ei, au făcut acest lucru și pentru sufletul lor, căci nu e jertfă mai plăcută și mai bine primită de Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor pe care toți le avem, decât aceea de a ctitori sau de a ajuta la repararea unei biserici. Pentru ei se roagă preoții nu numai la proscomidie, înainte de a începe Sfânta Liturghie, ci și la încheierea ei, când rostesc: „Binecuvântează, Doamne, pe cei ce iubesc podoaba casei Tale (Psalmul 93:5); Tu pe aceştia îi preamăreşte cu dumnezeiască puterea Ta” (Sf. Ioan Gură de Aur). Dacă, în pofida atâtor obstacole și greutăți financiare, am reușit să restaurăm această biserică veche, aceasta este pentru că Dumnezeu ne-a ascultat ruga; ne-a ajutat trimițându-ne oamenii pe care el i-a ales și care n-au precupețit nici un efort pentru a-și arăta în felul acesta recunoștința pentru binefacerile primite de la El. Când spun că datorăm Bunului Dumnezeu faptul că am reușit să o restaurăm, o spun nu pentru a diminua rolul celor care ne-au fost de ajutor, ci pentru că sunt conștient că Dumnezeu lucrează prin oamenii Săi și că fiecare dintre noi avem un rost, rânduit de El, în această lume; suntem instrumente ale Proniei Divine, ale purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru Biserica Sa. El este Cel care a făcut această biserică, pe care a dăruit-o bunicilor noștri, pentru noi, cei de azi, iar azi ne sprijină pe noi s-o lăsăm nepoților noștri. „Mare esti, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale !… ” (Rugăciunea de la Sfințirea Apei, din Molitvelnic, inspirată din Psalmi 85: 9; 138: 14).

Ioan Ispas: Biserica renovată are o vechime de 200 de ani și este monument istoric. Vă rog să ne spuneți câteva cuvinte despre arhitectul construcției, prin ce se evidențiază ea ca și monument istoric și care a fost destinația ei inițială?

Pr. Nicolai Buga: Biserica noastră a fost construită între 1815 și 1816, pentru comunitatea credincioșilor episcopalieni (anglicani) din Northern Liberties. St. John’s Episcopal Church – cum se numea atunci – a fost proiectată de un tânăr care avea să devină foarte curând unul din marii arhitecți americani: William Strickland (1788-1854). Socotit cel mai valoros și mai talentat dintre studenții marelui Benjamin Henry Latrobe, Strickland era la a doilea proiect care i se încredința. Chiar anul când începea construcția acestei biserici, avea sa-l învingă pe propriul său profesor cu design-ul clădirii cunoscute drept Second Bank of America. Strickland este unul dintre părinții   stilului neo-clasic american, numit și „American Greek revival”. Dat fiind faptul că „Sfânta Treime” a rămas   cea mai veche clădire care s-a păstrat până azi, am putea spune, pe drept cuvânt, că – alături de Second Bank – biserica noastră reprezintă certificatul de naștere a acestui stil. Biserica a fost sfințită în 20 septembrie 1816. Un articol publicat în numărul de a doua zi al ziarului Relf’s Philadelphia Gazette and Daily Advertiser descrie noua ctitorie din Northern Liberties drept un „edificiu curat și elegant”, al cărei „design a fost realizat de dl William Strickland, din acest oraș”. Reporterul anonim al evenimentului sfințirii era de părere că „punerea în operă este pe măsura gustului Arhitectului”. El remarca deasemeni decorațiile în stucatură ale vestitului meşter William Thackara, o realizare despre care autorul articolului spune că „a depășit orice lucrare de acest gen din acest oraș” (Jeffrey A. Cohen, 1983).

Ioan Ispas: Când și în ce împrejurări această biserică a ajuns în proprietatea parohiei ortodoxe române?

Pr. Nicolai Buga: Biserica noastră a fost preluată de comunitatea credincioșilor ortodocși români după aproape 100 de ani de la inaugurarea ei. Istoria ei se înscrie într-un șir de posibile exemple care ar exemplifica, din perspectiva Teologiei Istoriei, ideea purtării de grijă a lui Dumnezeu față de poporul Său. Pe la începutul veacului al XX-lea, în Philadelphia au sosit mulți români din Ardeal și Banat. Sătui de „binefacerile” Imperiului Habsburgic, sub care se aflau atunci provinciile lor (Transilvania încă din 1699, iar Banatul din 1716), mulți români au luat calea bejeniei ajungând în America. Așa se face că, cei mai mulți dintre cei sosiți în Philadelphia s-au așezat în jurul acestei biserici, care avea să joace un rol fundamental în istoria comunității. În 1906, ei înființează Societatea „Bănățeana”, pentru ca apoi, în 1913, în duminica Rusaliilor, la îndemnul părintelui misionar Moise Balea, să se hotărăscă să întemeieze prima lor parohie. Întrucât comunitatea românească abia se încropea, neavând putință să-și cumpere o biserică, românii dau curs invitației preotului episcopalian de atunci de la Biserica „Sf. Ioan Evanghelistul”, aflată peste drum de sediul societății, să folosească spațiile bisericii, în schimbul unei sume modice. Astfel, prin grija lui Dumnezeu, biserica aceasta avea să joace un rol crucial în viața lor. În 1929, ei dobândeau dreptul de folosință nelimitată a bisericii și a clădirilor aferente, iar în 1972, românii devin stăpânii de jure ai unei proprietăți pe care de facto o dețineau de aproape jumătate de secol. În actul de vânzare-cumpărare întocmit, se arată că au plătit pentru aceasta un dolar. Trebuie să adaug însă că, dobândind această proprietate, pe care au primit-o în dar, românii s-au pomenit cu o imensă povară pe umeri: povara unei biserici mari și vechi, care trebuia nu numai întreținută, ci și reparată. Era o perspectivă care i-a speriat pe mulți, așa cum îi speriasecu câțiva ani înainte pe o parte importantă dintre membrii Consiliului parohial de atunci (suntem în anii ’70) care au hotărât să părăsească biserica și să se mute în Elkins Park. E adevărat că aceasta nu era principala motivație a plecării lor din Strada Brown, ci degradarea zonei Northern Liberties.

Astăzi lucrurile s-au inversat, cartierul nostru devenind unul extrem de căutat, mai ales de către tineri, dar și extrem de scump. Din păcate, casele pe care românii le-au vândut atunci pentru câteva mii, astăzi nu le-ar putea redobândi nici măcar cu jumătate de milion. Dar mentalitatea aceasta de a ridica mâinile în fața greutăților și de a da bir cu fugiții am întâlnit-o și eu. Chiar până de curând, mai erau unii în comunitate care o vedeau deja abandonată și înstrăinată. Acestora eu le-am răspuns că, dacă avem această biserică, lui Dumnezeu o datorăm. Și tot bunul de El ne va ajuta să o și păstrăm frumoasă și luminoasă, ca o adevărată mireasă a lui Hristos, cum mi se pare a fi azi; caldă și primitoare, cum trebuie să fie orice biserică, după modelul Capului Bisericii, Blândul nostru Mântuitor Iisus Hristos.

DSCN6337

Ioan Ispas: În Philadelphia sunt două biserici ortodoxe române. La slujba de sfințire am văzut foarte mulți oameni care sunt membri ai parohiei „Pogorârea Sfântului Duh” din Elkins Park. Nu l-am văzut însă pe părintele Adrian Grigoraș printre preoții care au oficiat. Adică enoriașii celor două episcopii participă fără probleme la evenimentele fericite ale celor două biserici în timp ce ierarhii și preoții se ignoră reciproc. Cine va sparge gheața?

Pr. Nicolai Buga: Vă rog să nu vă supărați, dar aș prefera să nu comentez. Doar atât vreau să vă spun că, din partea noastră, a celor de la „Sfânta Treime”, s-au făcut repetate încercări de apropiere, de „spargere a gheții”, cum spuneți. Vreau ca românii să știe că prima mea vizită după sosirea la Philadelphia, în 2006, a fost la Biserica din Elkins Park. Cei care erau la vecernie în acea seară, acolo, își amintesc. Când, la un moment dat apăruseră zvonuri cum că eu nu aș da voie enoriașilor mei să meargă la evenimentele organizate la Elkins Park, am hotărât împreună cu tot Consiliul parohial și cu enoriașii să participăm cu toții la spectacolul lor cu Junii Sibiului. Am fost la spectacol și nu regret. Vă mărturisesc că m-am bucurat să văd că sala era plină de credincioși care veneau și vin regulat la slujbele noastre. Cât despre invitația la sfințirea bisericii noastre, mă limitez să vă dau și dvs. textul trimis prin e-mail atât părintelui paroh cât și membrilor consiliului parohial, pe adresele existente pe web-site-ul bisericii. Iată textul invitației:

„Dear Reverend Father,

Holy Trinity Romanian Orthodox Church in Philadelphia has the honor to invite you to the celebration of the Bicentennial of our church and the consecration of the sanctuary, which will take place Sunday, November 1, 2015, starting at 9 am.

The consecration service, followed by the Divine Liturgy, will be performed by His Eminence Archbishop Nicolae, of the Romanian Orthodox Archdiocese in the Americas, headquartered in Chicago, IL, and His Grace Bishop Ioan Casian, Auxiliary Bishop of our Archdiocese.

The celebration starts Saturday evening October 31, 2015 with Great Vespers and the presentation of the Holy Relics for the Holy Table.

Friday and Saturday we will be holding the Conference of the US East Coast Deanery, a meeting of our Romanian Orthodox   priests, deacons and parish delegates belonging to our deanery, which takes place every two years.

I will be very grateful to you if you could serve the Vespers or/and the Divine Liturgy together with our hierarchs and priests. Also, I would appreciate very much If you could tell the faithful in your church about our celebration.

Thank you.

For your GPS, our physical address is: 230 Brown St. Philadelphia, PA 19123.

There are great chances for us to have the opportunity to worship the relics of both St Calinic of Cernica, from Romania, and St John Maximovitch. I will keep you informed.

I am looking forward to having you among our guests.

Your brother in Christ,

Fr. Nicolai Buga”

Ioan Ispas: Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Nicolae a ținut predica în limba engleză. Personal am simțit o amărăciune amintindu-mi cât de mult au luptat strămoșii noștrii pentru ca limba română să fie limba liturgică. A fost însă opțiunea Înaltpreasfinției Sale explicată în sensul că în engleză va fi înțeles de mai multe persoane. Pe de altă parte, trăgând cu urechea la conversațiile dintre copiii românilor se poate observa că ei discută în engleză. Cum vedeți viitorul limbii române ca limbă liturgică?

Pr. Nicolai Buga: Observația dvs. este de natură să sublinieze justețea hotărârii ierarhului nostru. Vorbind despre viitorul limbii române ca limbă liturgică pe teritoriul nord american, trebuie să spun că este de datoria noastră, a clerului, să menținem aprinsă, pe cât este cu putință, flacăra culturii și limbii românești în comunitatea pe care o păstorim. Este însă cel puțin la fel de important, dacă nu cumva chiar mai important, să păstrăm duhul credinței ortodoxe în sufletele enoriașilor noștri. Iar acest lucru este aproape imposibil de realizat atunci când, slujind și predicând exclusiv în românește, mesajul preotului nu poate ajunge la inima și mintea enoriașului său vorbitor de limbă engleză. Nu este ușor, în contextul vieții americane, ca românii ajunși imingrați pe acest continent să-și păstreze tradițiile și limba moștenite de la părinți. Din experiența mea americană, constat că la a treia generație, românii – și nu numai ei – nu mai vorbesc limba părinților. Repet, fenomenul este general.

Ioan Ispas: Noi, ca români nu ne deosebim în cadrul rasei albe de ceilalți decât prin limbă și religie. Dacă ne pierdem limba va mai exista oare motivația de a pierde o oră pe drum pentru a ajunge la o biserică ortodoxă română când la câteva minute se află o altă biserică creștină cu limba liturgică engleză?

Pr. Nicolai Buga: Desigur, aveți dreptate. Este important ca frumusețea cântării noastre liturgice și muzicalitea cu totul specială a limbii române să constituie o motivație puternică pentru ca românii americani sau, dacă vreți, americanii de origine română să frecventeze bisericile noastre, în care se slujește în românește. Dar trebuie să nu uităm că cei doi factori, oricât de importanți ar părea la prima vedere, nu sunt singurii și nici cei mai importanți care să-i mențină pe acești credincioși printre membrii bisericii noastre. Factorul principal mi se pare a fi, pe de o parte, seriozitatea și zelul pastoral izvorât din credința preotului și din dragostea lui față de fiecare membru al turmei cuvântătoare care îi este încredințată, iar, pe de altă parte, din perspectiva credincioșilor păstoriți, sunt importante: respectul, încrederea și dragostea fiiască a enoriașilor față de preotul lor. Aceste sentimente sunt cele care cimentează o relație preot – enoriaș, care devine fundamentală pentru bunul mers al comunității. Odată stabilită această relație, problema limbii în care slujește preotul devine secundară.

Ioan Ispas: Cunosc multe familii de români care vorbesc în casă în engleză cu copiii lor. Personal cred că aceștia fac o triplă greșeală: ratează șansa copiilor de a învăța o limbă pe gratis, distrug o punte de legătură cu țara și îi învață o engleză de baltă. Când nepotul meu de trei ani (născut în Canada) care nu știa o boabă în engleză, noi vorbind româna în familie, a ajuns la grădiniță (în SUA) și am avertizat-o pe educatoare despre această situație, ea ne-a răspuns: „Nicio problemă. Ocupați-vă dvs de română că de engleză ne ocupăm noi!”. Ce credeți că ar putea face biserica pentru a convinge tinerele familii de români să vorbească româna cu copiii lor?

Pr. Nicolai Buga: Îi dau mare dreptate acelei educatoare despre care vorbiți. Din nefericire, noi, ca părinți, păcătuim adesea din exces de grijă față de ceea ce ar putea să i se întâmple copilului nostru la școală. Nu vrem să fie traumatizați, să râdă copiii americani că el nu știe sau nu vorbește engleza ca ei. Este greșeala subestimării capacităților de adaptare și învătare ale copilului nostru. Ca slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române din cele două Americi, încercăm să facem tot ce ne stă în putință să încurajăm studiul limbii române, prin lecțiile Școlii parohiale, prin slujbele duminicale, prin săvârșirea preponderent în românește a Sfintei Liturghii, prin tălmăcirea Sfintei Evanghelii în limba română, prin evenimentele culturale pe care le organizăm, etc. Dar repet, sunt foarte multe situații când trebuie să ținem cont de faptul că mulți copii care vin la biserică nu înțeleg, pentru că la școală și, de cele mai multe ori chiar și acasă, ei vorbesc englezește, mai ales când e vorba de familii mixte. Eu mă străduiesc, atât în predici cât și prin discuții personale, să le explic românilor că, în acest context al bunelor relații economice, financiare, militare și culturale dintre România și S.U.A, vorbind românește, copii lor vor avea o șansă în plus pentru un loc de muncă. În plus, vorbind și o altă limbă decât engleza, ei au șansa unei ferestre în plus, deschisă către cunoaștere. Unii americani învață românește pentru că urmează să lucreze sau să fie trimiși de către firmele lor cu diverse misiuni în România. Personal, cunosc mulți americani care doresc să învețe limba nostră pentru că România este o țară frumoasă, de care s-au îndrăgostit, vizitând-o. Alții au învățat românește pentru a înțelege versurile cântecelor unor formații românești (am întâlnit, de exemplu, pe cineva care se străduia să învețe limba noastră ca să cânte Dragostea din tei, a fraților basarabeni de la O-Zone), sau pentru a aprofunda muzica unor copozitori români sau operele unor scriitori sau teologi. Aș vrea să-l menționez aici pe prietenul nostru, Mark Klus, care a învățat românește din admirație pentru părintele Arsenie Boca și din dorința de a aprofunda scrierile sale, în special Cărarea Împărăției, pe care a și tradus-o în engleză, alături de un român.

Revenind la copiii din comunitatea noastră, pentru ei se străduiește preoteasa Rodica Buga, ca profesor la Școala duminicală, să-i învețe în românește rugăciuni, cântări, să le spună povești, și pilde, etc. Atunci când există colaborarea părinților, șansele de reușită sunt mult mai mari. S-ar resimți nevoia distribuirii, la un preț accesibil, a unor cărți gen Mica Biblie, cu desene frumoase și atractive pentru copii. Viețile Sfinților povestite pentru copii ar avea mare succes.

De aceea îndrăznesc să propun editurii Sfintei Patriarhii și altor edituri bisericești din Țară să se ocupe de acest segment al publicului lor cititor, copiii. În felul acesta, am avea și noi un sprijin mai consistent, iar roadele acestui efort pe care Biserica noastră l-ar face în acest sens s-ar putea vedea peste ani. N-ar strica dacă editurile noastre bisericești s-ar inspira din activitatea în acest sens a editurilor ortodoxe din Rusia. Avem nevoie să ne asigurăm că mâine bisericile noastre nu vor fi goale, că nu vom fi obligați să le închidem, din lipsă de credincioși, cum se întâmplă aici, în S.U.A., cu alarmant de multe biserici catolice, transformate peste noapte în restaurante, apartamente de locuit, dacă nu sunt demolate.

Deasemeni, ar fi nevoie de cărți cu povești și de CD-uri cu desene animate, în limba română. Ce bine ar fi dacă Institutul nostru Cultural, pe lângă evenimentele culturale de mare anvergură și de mare importanță, ar avea fonduri, așa cum au toate celelalte institutii similare din S.UA. și pentru asemenea investiții. Ce grozav ar fi dacă la ICRNY s-ar organiza piese de teatru pentru (și cu copii), lecții model ținute de specialiști, care să deschidă copiilor noștri vorbitori doar de limbă engleză apetitul pentru basmele românești. La aceste spectacole sau lecții să fie invitați activiști culturali din diverse comunități, profesorii nostri de la școlile duminicale, care ar putea astfel să deprindă tehnica de a-i apropia pe copii de asemenea frumuseți ale literaturii noastre populare. Iată o propunere pentru distinsa scriitoare, doamna Doina Uricariu!

DSCN6330

Ioan Ispas: Am fost surprins plăcut de împodobirea pereților bisericii cu multe și mari icoane, toate având ca fundal o frumoasă culoare albastră (o fi albastru de Voroneț?). Unde au fost pictate aceste frumoase icoane?

Pr. Nicolai Buga: Icoanele la care vă referiți sunt copii după cele de la Biserica din Victor (Rochester), NY, și sunt nespus de îndatorat Părintelui paroh Daniel Ene, colaboratorilor săi de la Rochester pentru bunăvoință, precum și tuturor celor care m-au ajutat să le avem expuse pe pereți în timp util.

Ioan Ispas: Nu am privit fiecare icoană în parte dar senzația mea este că sfinții martiri români nu sunt prezenți în aceste icoane. Anul viitor vom comemora pe Sfinții Brâncoveni. Există vreo icoană care să-i reprezinte în bisericile noastre? De la cine credeți că ar trebui să vină inițiativa reprezentării sfinților martiri români în icoane?

Pr. Nicolai Buga: E adevărat că nu am primit și icoane ale unor sfinți români, pentru că cele originale aveau alte dimensiuni, nepotrivite pentru nevoile noastre de moment. Pe viitor, vom încerca să avem și sfinți români. Vă reamintesc însă că cel de-al doilea hram al bisericii noastre – cel de toamnă – este Sfinții Mărturisitori Ardeleni. Icoana lor ne de pe catapeteasma bisericii este un omagiu pe care această comunitate românească, întemeiată acum maibine de 100 de ani de către transilvăneni și bănățeni, îl aduce apărătorilor Ortodoxiei din Transilvania, care au trăit în secolul al 18-lea și care au pătimit atâtea chinuri pentru dreptul românilor de a-și păstra credința ortodoxă în Ardeal.

Ioan Ispas: Patriarhia Română a apreciat eforturile depuse de d-vs și de Consiliul parohial în restaurarea bisericii. Cum s-a concretizat această apreciere?

R: Prin bunăvoința Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Nicolae, atât eu cât și Părintele Diacon Timotei Avram am primit primit din partea Patriarhiei Române ordinul Crucea Sfântului Andrei, pentru care îi suntem recunoscători Prea Fericitului Patriarh Daniel și îi mulțumim din suflet Părintelui Arhiepiscop.

Ioan Ispas: Acum, la final, vă rog să răspundeți la întrebări care considerați că ar fi trebuit puse dar au fost omise. Profit de ocazie pentru a vă transmite admirația mea pentru ceea ce ați reușit să realizați.

Pr. Nicolai Buga: Vă mulțumesc! Mi se pare că nu a rămas nici un aspect important neacoperit. Vă mulțumesc mult pentru onoarea de a-mi solicita acest interviu. Vă sunt recunoscător mai ales pentru interesul dvs. față de biserica noastră. Cred că despre acest monument istoric federal (inclus încă din 1983 în Registrul Național al Siturilor Istorice) merită să se vorbească mai mult; despre eleganța și frumusețea lui, despre locul și importanța lui în istoria arhitecturii americane.

(Wilmington, noiembrie 2015)

Vară indiană

Posted by Stefan Strajer On December - 20 - 2015

Vară indiană

Autor: Monica Ligia Corleanca (Cincinnati, Ohio)

N-am dormit toată noaptea din cauza unui greiere scandalagiu și obraznic care mi-a intrat in casă. Mi-a trecut supărarea amintindu-mi că s-a făcut răcoare și o fi avut nevoie, bietul de el, de puțină cădură să se dezmorțească. Mi-a făcut serenade pe toate tonurile, s-a mai potolit din cântare după miezul nopții, dar a pornit să-și dreagă glasul dimineața; să-l omori și alta nu! Când am început să-l caut după voce, mereu mă păcălea schimbându-și locul, așa că pe moment am renunțat să-l bag în seamă. M-am mutat la computer să-mi citesc mesajele și în timp ce eram concentrată pe un text mi-a bătut cineva în geam; întorc capul și ce-mi văd ochii? Un guguștiuc adorabil pe pervaz mă privea cu insistență de parcă ar fi spus: „hei, nu vezi că mi-e foame, ai vreun grăunte, ceva?” Am tresărit emoționată. Am fugit la bucătărie să adun niște firimituri de pâine, m-am întors la geam, dar uitasem că am plase pe care nu le pot ridica pe dinăuntru să-i pun mâncarea. Uffff! L-am chemat la balcon, i-am lăsat firimiturile și niște semințe pentru păsări pe balustardă, dar n-a mai apărut. In schimb mi-a sărit dintre flori, drept în față, o minune de pasăre colibri care-și căuta și ea ceva de lucru acolo. Am fost atât de fericită să-mi dau binețe cu aceste delicate zburătoare că m-am înveselit pe loc. Mai aud acum dimineața și seara un fluierat ascuțit la fereastră, un fel de țipăt disperat al unei păsărele pe care n-am reușit s-o văd niciodata, dar îi recunosc strigătul ciudat și insistent când vine primăvara și-și anunță prezența. Acum este pe ducă, dar chiuie și flueră atât de tare pe la trei dimineața că-mi vine s-o împușc!

Ce și-or fi găsit domnule să se adune toți taman la geamurile mele? Ca să nu mai pun la socoteală gândacii zburători și rău mirositori pe care-i găsesc grămezi dincolo de ușa balconului meu când vine frigul și-i adun cu fărașul, sau bietele buburuze care dau buzna în casă speriate de vântul tomnatec. Chiar și câteva viespi își caută acum loc de adăpost pe lângă ușa debaralei din balcon, însă de dumnealor mi-este tare frică. Toți par a fi în mare forfotă pentru pregătirile de iarnă, iar eu simt și văd cum toată natura se pregătește pentru o profundă schimbare. Begoniile mele superb colorate se ofilesc, alte câteva ghivece cu petunii și flori minuscule albăstrui s-au uscat de mult, fucsia se bălăbănește amețită atârnând de un cârlig, așa că și le-am înlocuit cu niște tufănele, semn că vara ne-a părăsit. Un curcan sălbatec cu trei pui își face rondul zilnic prin păduricea din spatele clădirii mele și-l admir de la distanță ce țanțoș calcă; mă mir cum de nu s-a întâlnit încă cu o vulpe care se tot circulă prin aceleași tufișuri și-i poate înhăța urgent un puișor pentru masa de seară. Pe cumătra vulpe ~locatară veche ~o văzusem într-o seară cu un pui de iepuraș în gură, așa că… unul de curcan fraged i-ar fi căzut chiar mai bine. Căprioara noastră știută de câțiva ani n-a mai apărut, s-o fi ascuns si ea pe undeva să-și pregătească culcușul de iarnă, fiindcă stând pitită în păduricea vecină a scăpat de împușcăturile vânătorilor. Avusesem trei, dar au dispărut; aici se împușcă toamna căprioarele, ceea ce îmi frânge sufletul. În parcul cu grădină botanică din apropiere veverițele sunt în mare agitație, cu fălcile umflate de ghinde, se bat, se ceartă, urcă și coboară în viteze mari pe copaci spre depozitele lor de alimente, niște mahalagioace cu stil. Pe pământ, apare dintre tufe o marmotă grasă și leneșă mirându-se de ceea ce se petrece în jur. Prea puțin îi pasă de prezența mea, ne știm de multă vreme, cred că este și ea debusolată de timpul care a trecut atât de iute că mai-mai să vină iarna și nu și-a terminat de umplut galeriile cu provizii. Pe motanul parcului, căruia i-am dus de mîncare ani de zile, nu l-am mai văzut,   poate nici nu mai trăiește bietul de el, lepădat și chinuit stând ascuns prin tufișuri pe vreme de vară sau iarnă, supraviețuid doar cu ceea ce primea de la trecătorii generoși. Privesc la gâștele canadiene trecând pe deasupra pădurii în stoluri organizate de formație asimetrică „V”, iar țipătul lor mă înfioară sunând ca un trist adio acestor locuri unde toată lumea le iubește și hrănește. Până la primăvară avem multe luni de așteptare ca să le revedem. Tare mi-ar place să am și eu aripi de condor s-o iau din loc către ținuturi unde vara este veșnică.

Toamna, anotimpul sufletului meu, se află aici, cu adiere de vânt cald-rece, cu bogăția de fructe, legume și flori cu miros amărui, cu crizanteme elegante și cu frunzele copacilor colorate pe toate tonurile ruginii-aurii în pădurea la care privesc din balconul apartamentului meu. Mă scald în bucuria naturii care mă înconjoară și mă răsfăț sub razele benfice ale soarelui de Răpciune. Intru într-o stare de beatitudine prin expunere la baia de lumină, în uitarea de sine, dar până să mă dezmeticesc, am intrat în Brumărel. Prea repede! Așa simt și eu: azi e luni iar mâine vineri, a trecut anul ca o lună, ne fuge timpul pe sub nas de nu mai apucăm să ne bucurăm de zilele frumoase sau să ne terminăm treburile.

La acest timp ne mutau nasurile din loc aromele de pastramă de oaie din grătarele mustăriilor îmbrăcate în stuf la câte un colț de stradă din București, iar în Dobrogea toamna era sărbătorită cu   mămăliguță, pastramă și neapărat cu must sau tulburel, urmate de plăcintele cu dovleac cum n-am mai mâncat nicăieri în lume. Când eram copii ne trimiteau părinții cu bucăți mari de dovleac la cuptoarele fierbinți ale simigeriilor, unde ne coceam și cozonacii de Paște, să ni le scoată cu coaja aurită să le mâncăm ca pe prăjituri, cu scorțișoară și nuci presărate pe deasupra. Când apăreau prunele brumării făceam măcar zece-douăsprezece borcane de fructe pregătite după rețeta amicei mele Dana, cu batoane de scorțișoară, nuci și felii de lămâie, să le deschidem numai iarna la o cană fierbinte cu ceai sau pentru umplut clătitele. La fel ne zdrobeam să facem zacusca la care munceam câteva zile, apoi o sigilam în borcănașe pe care le deschideam numai la Crăciun, sau Anul Nou. Eu și colega mea Gratziela ne luam măcar două zile libere lângă duminică să muncim împreună la zacusca pe care o împărțeam frățește când era gata; gata zacusca, dar gata și noi, frânte de oboseală. După ce puneam la acrit castraveciorii pentru salatele de boef, ciupercile de pădure la saramură și murăturile la butoiaș, ne potoleam respirând fericite că am scăpat de grijă până la primăvară. Aceste mici bucurii erau parte din tradiția și mândria noastră de a oferi musafirilor ceva special la mesele în jurul cărora ne adunam la povești când afară bătea crivățul turbat, în timp ce noi ne încălzeam cu un pahar de vin negru sau coniac vechi fără să ne pese. Atunci ne așezam în jurul mesei discutând ultimele cărți apărute în lume, ascultam poeziile scrise de prietenii poeți, evaluam piesele de teatru din noua stagiune, ultimii laureați Nobel, concertele recente cu soliștii preferați și pictorii prezenți în expozițiile bucureștene. Ne prindeau diminețile în dispute culturale cu care ne-am hrănit tinerețea îmbogățindu-ne sufletele, fiind fericiți.

Toamna cădeau frunzele, mureau florile, se goleau parcurile, începeau ploile, dar abia se deștepta viața culturală la București: teatrele pe alese, deschiderea stagiunilor de concerte la Atheneu și Radiodifuziune și expozițiile de pictură peste tot locul. Tempi passati.

În America acest sfârșit de toamnă este cunoscut ca Vară Indiană (Indian summer), nume dat de indienii nativi fiindcă vine cu mângâieri de soare târziu, tocmai când credeai că s-a terminat toamna, cu o boare caldă ca la Amalfi sau Ana Capri, inducând emoții ce te trimit la visare, iar pe mine la o călătorie imaginară în jurul lumii. Acum ni se tot spune că avem doar 16 ore pe zi ore în loc de 24, apropiindu-ne de momentul „zero”; tot pământul este în schimbare! Chinezii spun că ne aflăm în anul de capră și vom intra pe anul de maimuță după sfârșit de ianuarie 2016. Nu știu pe ce an al chinezilor sau Maya ne aflăm, dar acesta a fost unul plin de vești proaste, cu războaie, cu zecile de mii de fugari din Orient invadând Europa, cu preziceri că vor veni zile negre așteptându-se un dezastruos crash al băncilor, că Yellow Stone este gata să explodeze, cutremure mari ici și colo, accidente dese de avioane, o adevărată răsturnare a liniștii noastre; trăim într-o teamă permanentă cu care adormim în brațe seara și ne gândim să nu ne trezim dimineața într-o mare mare catastrofă. O frică ce ne este indusă subliminal ca să nu ne mai tihnească nimic. Fiecare zi începe cu vești rele, parcă anume difuzate ca să ne țină cu frica în sân, să nu ne mai putem concentra pentru ceva creativ.

Viața noastră este ca un Halloween, ați observat? trăim într-un permanent zbucium organizat de Ghionoaia care ne tulbură liniștea zburând călare pe un măturoi nuclear, sau pe rachete-spion survolând spațiile și unde zărește pace sau bunăstare, aruncă imediat otrava contaminâd locurile, ucigând oamenii, dărâmând clădirile, dar cel mai dureros că sunt rase de pe suprafața pământului monumente vechi, vestigii culturale, valori ale civilizațiilor trecute de care nu-i mai pasă nimănui. Ne vom întoarce oare la epoca pietrei cioplite!? Vor trăi generațiile viitoare precum aborigenii? Tot ce se poate, fiindcă Ghionoaia rade tot!

Nu mai deschid TV-ul cu zilele, caut să-mi protejez sistemul imun ascultând doar muzică bună, iar pentru o terapie de toamna-iarnă mi-am cumpărat niște lână peruviană pentru tricotat. Cum sunt friguroasă și nu se găsesc decât pulovere din acrilic, a-mi face eu pulovere din lână pură mă amuză; n-am mai tricotat de pe vremea studenției, iar mai târziu, când așteptam primirea actelelor de plecare din țară îmi măcinam timpul să-mi calmez emoțiile în mod productiv; atunci mi-am făcut câteva pulovere și două fuste în care mi-am împletit toate fricile, rugăciunile și semnele de întrebare despre viitorul meu pe un alt continent. Mi-au ținut loc de mătănii.

Urmărind cum ne trec zilele, Vara Indiană e pe ducă, dar vine Halloween-ul autentic pe care eu îl detest, însă nebunii lumii îl celebrează cu patos, în costume de vrăjitori, cu măști odioase, cu păianjeni, lilieci și pisici negre. În sălile de concerte simfonice s-au pus în scenă spectacole cu muzică sinistră pentru Halloween, cu scenografie plină cu imagini înfricoșătoare, apoi în fiecare an n-am scăpat de filme și comentarii despre Vlad Țepeș. (Vlad the Impaler).

Vremea frumoasă ne părăsește, dar eu aștept Thanksgiving-ul, cea mai importantă sărbătoare a Americii: zilele de mulțumire lui Dumnezeu pentru tot ceea ce am primit sau avem, în amintirea primilor pelerini care la 1621 au inițiat această celebrare în colonia din Plymouth Massachusetts împreuna cu indienii Wampanoag cu care au împărțit recolta, sărbătoare aprobată și declarată în 1777 de Congresul USA ca sărbătoare națională. În anul 1863 președintele Abraham Lincoln a proclamat ca celebrarea Thanksgiving-ului să se facă în fiecare an în cea de a patra joi a lunii noiembrie.

Mi se pare înălțător să găsești timp măcar o dată pe an pentru meditație și rugăciune, de conectare la Sursa Divină când elberându-te de toate durerile și emoțiile negative, înlocuindu-le cu bucuria de a trăi, cu recunoștință pentru ceea ce ai, cu gânduri de dragoste pentru familie și prieteni, cu spălarea răului și instaurarea binelui pe întregul pământ mutilat de prea multe suferințe.

Etimologia cuvântului Thanksgiving cuprinde două părți distincte: „thanks” (mulțumire) şi „giving” (dăruire), deci să fim îndatoritori, dar și generoși cu semenii noștri.

Ce bine ne-ar prinde tuturor să inițiem o sărbătoare mondială de mulțumire lui Dumnezeu pentru darurile primite și pentru o împăcare unii cu alții, cu toate neamurile locuind pe Terra. Atunci ne-am putea considera cu adevărat oameni superiori ai acestui secol.

(Brumărel 29, 2015)

Foto.Monica-Corleanca

Foto. Monica Ligia Corleanca

Generalul american, de origine romana, Simeon G. Trombitas

Posted by Stefan Strajer On December - 17 - 2015

Generalul american Simeon G. Trombitas

-o succintă prezentare biografică-

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan)

 

Demersul de a redacta o cât de sumară sinteză a biografiei generalului american Simeon G. Trombitas este unul destul de anevoios, chiar dacă modesta mea lucrare se va concretiza doar într-un articol de jurnal. Motivaţia acestei acţiuni ţine însă de starea mea de nedisimulată vibraţie lăuntrică determinată de impresionanta sa carieră. Scurta prezentare biografică constituie incontestabil o invitaţie mereu actuală de a cerceta ceea ce ne aparţine, ceea ce ne caracterizează şi ceea ce ne uneşte într-o lume tot mai frecvent îmboldită spre izolare.

Generalul Trombitas 1

Foto. Generalul Simeon G. Trombitas

Dificultatea de a mă referi la distinsa personalitate rezidă în două împrejurări, fără îndoială, specifice. În primul rând, complexitatea carierei sale militare este indiscutabil una de excepţie. Din acest motiv, este imperativ necesar să redau aspecte de viaţă esenţiale, neviciate de subiectivisme, şi nu aprecieri care să constituie relatări care să poată fi puse în slujba unei mitologii a mistificării şi fabulaţiei. În al doilea rând, vreau să semnalez de la început că nici educaţia militară şi nici gradele şi funcţiile militare nu corespund în totalitate celor omoloage în organizarea şi structura armatei române, fapt pentru care sunt nevoit să le menţionez în limba engleză, fiind, în mod evident, instituţii proprii armatei americane.General Trombitas 3

În ciuda acestor „impedimente”, sentimentul de respect profund pe care îl impune eminentul militar cu rădacini ancestrale în România mă determină să aştern aceste rânduri în semn de veritabilă admiraţie, preţuire şi mândrie etnică pentru ceea ce îl defineşte cu limpezime: înfăţişare distinctiv militară prin excelenţă, strălucite rezultate, abilitate, bravură, integritate.

În succinta mea prezentare biografică, implicând în mod firesc şi câteva informaţii privind arborele genealogic, vreau să remarc cu sinceră plăcere că bunicii generalului Simeon G. Trombitas, George şi Paraschiva Trombiţaş, au fost români din localitatea Beclean, din apropierea oraşului Făgăraş din Ardealul nostru românesc. Părinţii generalului, John şi Dorothy Trombitas, s-au stabilit în Warren, statul Ohio, unde şi-au crescut cei doi copii, Simeon şi John, fiind recunoscuţi ca oameni umili, nefăcând niciodată paradă de reuşitele fiilor lor. Este demn de amintit că ambii băieţi au fost botezaţi la Biserica Ortodoxă „Învierea” din amintitul oraş.

Generalul Trombitas 2

Fratele generalului a desfăşurat, de asemenea, o carieră militară, făcând parte din U.S. Coast Guard. De altfel, e neapărat necesar să subliniez o uluitoare constatare, anume că cei doi fraţi provin dintr-o familie de adevăraţi patrioţi americani. În acest sens, trebuie amintite câteva aspecte relative la implicarea în evenimentele istorice majore la care America a fost parte. Astfel, tatăl, John, s-a înrolat în „the Army Air Corps“ la 8 decembrie 1941, a doua zi după ce Pearl Harbor a fost bombardat. Unchiul Charles Trombitas, care locuieşte în Niles, Ohio, a participat cu dăruire la operaţiunile de transport şi protecţie a soldaţilor şi echipamentelor militare în timpul invaziei din Normandia (Franţa), operaţiune de o importanţă decisivă în istoria celui de-al Doilea Război Mondial. Un alt unchi, George Trombitas, a luptat şi el în cel de-al Doilea Război Mondial, participând la bătălia de la Bulge (Belgia) şi scăpând ca prin urechile acului în timpul unor misiuni pe care le-a avut. Acesta, după întoarcerea din război, a absolvit „the Ohio State University”, iar mai târziu a devenit superintendent.

Găsesc de cuviinţă că simplele mele consideraţii, însemnând în fapt câteva referinţe de admiraţie şi preţuire pentru bunul renume dobândit cu incontestabilă onoare de generalul Simeon G. Trombitas, pot fi întregite în mod strălucit cu o evocare vrednică de interes prin similitudinea izbitoare privind locul şi rolul unui alt general de origine română în cadrul armatei americane, George Pomutz, cel care din punct de vedere al prezenţei româneşti pe pământ american, a dominat secolul al XIX-lea. Născut în 1818 în orăşelul Gyula din Ungaria, situat la graniţa cu România, într-o familie de români de religie ortodoxă, aflată ea însăşi în pribegie, a parcurs o viaţă de erou de roman, a fost un personaj extraordinar şi, cu siguranţă, o mare personalitate a exilului românesc. General de brigadă, participant la Războiul Civil, numit de istoriografia americană „a universal scholar” şi „a man of prominence, and of great culture, and education”, îndemna cu credinţă în iulie 1865: „să arătăm prin purtarea şi faptele noastre (…) că vom fi de-a pururi cetăţeni iubitori de pace, în vremuri de pace, aşa cum am fost adevăraţi luptători, în vremuri de război”.

Este un motiv de aleasă şi emoţionantă satisfacţie să constatăm că astăzi la cel mai înalt nivel al ierarhiei militare a U.S Army se află un alt nume românesc rostit cu veneraţie: Simeon G. Trombitas.

În fine, nu cred că poate fi altceva mai potrivit pentru a încheia decât a reproduce întocmai biografia aprobată spre publicare de U.S. Army, în forma sa integrala, originală, în limba engleză:

„Major General Simeon G. Trombitas graduated from the United States Military Academy in 1978 with a Bachelor of Science degree. He was commissioned as a U.S. Army Second Lieutenant in the Infantry Branch. His military education includes: the Infantry Officer Basic Course, the Armor Officer Advanced Course, the Army Command and General Staff College, and the Armed Forces Staff College. He also earned a Master’s Degree in National Security Strategy from the Army War College. Major General Trombitas began his active duty career in the 2nd Armored Division as an Infantry Platoon Leader, Scout Platoon Leader and Company Commander at Fort Hood, Texas. He was assigned to the Joint Readiness Training Center as a Senior Infantry Company Observer Controller. He served three tours in the 7th Special Forces Group (Airborne) as Operational Detachment “A” Commander, Company Commander, Battalion Operations (S3) Officer, Group Executive Officer and Battalion Commander. Assigned to USMILGP El Salvador he served as Senior Advisor to the 4th (El Salvadoran) Infantry Brigade. He served as the Assistant Deputy Director for Operations of United States Army Special Operations Command and Commander, US Army Garrison, 7th Infantry Division and Fort Carson, Colorado. His joint assignments include: Deputy Director of Operations (J3) with Special Operations Command in Panama; Commander, U.S. Military Group in Colombia; and Chief Regional Special Operations Division Joint Staff in Washington, D.C. Major General Trombitas has served as a general officer in various duty assignments beginning as the Commanding General of Special Operations Command, Korea. Following Korea, he assumed command of the Iraq National Counter-Terrorism Force Transition Team during Operation Iraqi Freedom. He was then assigned as the Special Assistant to the Commanding General, U.S. Army Special Operations Command at Fort Bragg, North Carolina. MG Trombitas commanded United States Army South from 2009 to 2012, and most recently served as Senior Defense Official / Defense Attaché at the U.S. Defense Attaché Office in Mexico. He is married and has two sons. Major General Trombitas’ awards and decorations include the Distinguished Service Medal and Bronze Star with “V” device. He holds the Combat and Expert Infantryman Badges, Master Parachutist Badge, Ranger Tab and Special Forces Tab.” (Biography approved for publication by the U.S. Army, United States Defense Attache Office – Mexico City, Mexico).

(O traducere relativă în româneşte: Generalul-maior Simeon G. Trombitas a absolvit Academia Militară a Statelor Unite în 1978, cu o diplomă de „Bachelor of Science”, fiind repartizat ca sublocotenent în Filiala de Infanterie US Army. Educația sa militară include: curs de bază a Infanteriei, curs major de Comandă al Forţelor Armate și al Colegiului Major de General de Armată. A obținut diploma de Master în Strategia Națională de Securitate de la Colegiul de Război al Armatei. A început serviciul activ în a 2-a Divizie Blindată ca lider de pluton la Fort Hood, Texas, apoi la Centrul Naţional de Recrutare şi Instruire pentru Infanterie ca inspector general. A fost apoi repartizat în cadrul forţelor speciale şi a servit trei tururi în al 7-lea Grup de Forţe Speciale, ca şi Comandant de Companie şi Ofiţer executiv al Batalionului de Operaţii. A servit ca şi consultant la Brigada 4 de Infanterie în El Salvador (America Centrală), apoi director adjunct asistent pentru Operațiuni Speciale la Fort Carson, Colorado. Misiunile sale includ: Director adjunct de Operațiuni Speciale în Panama, comandant al Grupului militar USA în Columbia și şef regional de Operațiuni Speciale de Divizie în Washington, DC. A servit ca ofiţer în diferite misiuni, începând ca şi comandant general de operațiuni speciale în Coreea de Sud. După care, repartizat fiind în Irak, a preluat comanda Grupului irakian naţional de combatere a terorismului din timpul operațiunii „Irak Freedom”. A fost apoi repartizat ca asistent special al comandantui general al US Army, aripa Operațiuni Speciale, la comandamentul din Fort Bragg, Carolina de Nord. A urmat în funcţia de comandant al Armatei de Sud a USA din 2009 până în 2012. Cel mai recent a servit statul în funcţia de ataşat militar al Departamentului de Apărare USA din Mexic. Este căsătorit și are doi fii. Palmaresul său militar include, printre multiple premii, distincţii şi decoraţii, medalia „Legiunea de Merit” şi „Steaua de bronz cu inscripţia „V””. Deține insignii de expert în asalt armat şi infanterie, de maestru parașutist, maestru de Infanterie uşoară și al Forțelor Speciale de forţe terestre.”)

*

Nota Redacţiei. Sursele bibliografice şi alte date despre remarcabilul general de origine română, Simeon G. Trombitas, au fost oferite autorului, de către vărul lui de gradul al doilea, George Şipoş, rezident în statul Michigan. Mulţumim domnului George Şipoş pentru dorinţa dumnealui de a face cunoscută, atât comunităţii româno-americane cât şi românilor din România, biografia strălucită a rudei sale. Demn de menţionat e că şi domnul George Şipoş este un român care nu-şi uită originele şi e implicat activ în cadrul comunităţii româneşti din statul Michigan.

Ziua României sărbătorită la Detroit

Posted by Stefan Strajer On December - 16 - 2015

„Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie, ţara mea de cântec, ţara mea de dor…”

Ziua României sărbătorită la Detroit

Autor: Doina Popa (West Bloomefield, Michigan)

Cu dorul în suflet au plecat românii în lumea largă, stabilindu-se prin ţări îndepartate, cu dor aprins trăiesc, muncesc, îşi cresc copiii, păstrându-şi limba, religia, educaţia şi obiceiurile strămoşeşti. Dincolo de activităţile diurne, pe care le desfăşoară, leagă prietenii, altele decât cele rămase în ţară, cu români veniţi din toate colţurile ei. Un prilej de întâlniri de suflet îl oferă Ziua de 1 Decembrie – Ziua Naţională a României, pe care comunităţile de români din America şi Canada o aşteaptă cu nerăbdare an de an. Anul acesta, evenimentul s-a sărbătorit şi la Catedrala „Sfântul Gheorghe” din Southfield, statul Michigan. Acţiunea a fost gândită, organizată şi anunţată prin toate formele, cu multă vreme înaintea datei fixate, prin rezervări din timp, organizatorii pregătind cu meticulozitate şi căldură sufletească un program artistic pe măsura importanţei naţionale a acestei zile, cea mai marcantă din istoria zbuciumată a neamului românesc.

Direct implicată în organizarea evenimentului este Societatea Culturală Româno-Americană „Avram Iancu” dintre ai cărei membri îmi face mare bucurie să îi amintesc pe: Ion Coman, Ştefan Străjeri, Irina Coman, Maria Ionescu, Delia Mancoci, Ion Mancoci, Ovidiu Popescu, Gheorghe Chindriş, Nick Barbu, Andreea Bordeianu, Florin Ţîmpău.

O parte din membrii Avram Iancu

Oaspeţii au avut plăcerea de a admira expoziţia personală a pictoriţei Gabriela Orza din Michigan iar Laura Garner a surprins plăcut cu o atrăgătoare expunere de bijuterii confecţionate personal. Sala socială a Catedralei a devenit aproape neîncăpătoare prin numărul impresionant de participanţi, atingându-se cifra de 400 de persoane.

O minunată paradă a costumelor populare din toate zonele ţării ne-a fost oferită cu mândrie de către oaspeţii locali dar şi de invitaţii de onoare: artişti, solişti vocali şi instrumentişti, membrii formaţilor de dansuri populare din Michigan precum şi din alte zone ale Americii, Canadei si României.

Pe întreg parcursul serii, programul a fost moderat de unul dintre fondatorii Societăţii „Avram Iancu” din Michigan, d-l Gheorghe Chindriş, iniţiator al programului de organizare al „Satului Românesc” la Mănăstirea   Ortodoxă Română „Înălţarea Domnului” din Clinton, Michigan.

În deschidere, s-au intonat cele două imnuri naţionale ale României şi Statelor Unite ale Americii după care s-a dat binecuvântarea preoţilor: Laurenţiu Lazar (ort.), Sabin Pop (ort.), Radu Roman (ort.), Christian Laszlo (gr.-cat.). În memoria victimelor tragediei de la Clubul „Colectiv” din Bucureşti s-au păstrat câteva momente de reculegere după care copiii Vinnie Capizzi şi Cristina Daraban au recitat frumos, expresiv, poezii patriotice. Profesoara Doina Popa a readus în memoria invitaţilor câteva etape importante din perioada istorică premergătoare zilei de 1 Decembrie 1918, zi în care s-a înfăptuit Unirea cea Mare şi firească.

Preoti

 

S-a dat ascultare câtorva cântece patriotice care au emoţionat auditoriul. Pe fondul atmosferei create şi a sonorizării asigurate de DJ Doru Dragomir, s-au desfăşurat, într-un iureş voios de cânt şi joc, ansamblul de dansuri „Tricolorul” (instructor Odette Miholca) şi ansamblul de dansuri „Grupul Bucovina” din Atlanta (Irina şi Garofaş Milici; Iulia şi Ovidiu Babici) cu un program de dansuri din zonele: Bucovima, Codru şi Banat. Muzică din Maramureş şi Ardeal, au interpretat soliştii Oana Tomoioagă şi Şerban Horj; iar Ancuţa Georgeta Corlăţan cu  muzică din Bucovina, Ionică Ardelean cu muzică din Banat şi Rafila Barbos cu muzică populară din zona Maramureşului. Programul încântător al obiceiurilor de iarnă: colinde, jocul măştilor, jocul ursului, capra, urătura şi ţărăneasca gazdelor, a fost oferit sub ropote prelungite de aplauze de dansatorii „Grupului Bucovina”.

Ancuta cu Oana

Foto. Ancuta Georgeta Corlatan si Oana Tomoiaga

Grupul Bucovina

Foto. Grupul “Bucovina” din Atlanta

Invitată de onoare, celebra solistă de muzică uşoara/pop, compozitoare şi textieră, Elena Cârstea, a susţinut recitaluri de neuitat din compoziţiile proprii şi nu numai, dar şi de muzică populară şi de petreceri. Cântul, dansul, voia bună i-au antrenat pe invitaţi în ringul de dans pe tot parcursul serii, până târziu, în noapte. Nici cei mici nu au fost uitaţi, căci prin bunăvoinţa IPS Irineu Duvlea, Stareţul Mănăstirii Ortodoxe „Înălţarea Domnului” din Clinton, Michigan, s-au împărţit daruri copiilor prezenţi, simboluri ale Sfintelor Sărbători de iarnă.

Elena Carstea

Foto. Elena Carstea

În cadrul acestei acestei manifestări s-a sărbătorit şi Ziua Bucovinei – fiind exact pe data de 28 noiembrie. Se ştie că Bucovina a fost cea de-a doua provincie românească care s-a reunit cu România, pe 28 noiembrie 1918, după Basarabia – reunită pe 27 martie 1918. În acest sens câţiva bucovineni inimoşi din Michigan au amenajat un frumos stand cu produse tradiţionale din Bucovina (covoare, ştergare, ceramică, icoane, ouă încondeiate, ş.a.).

Bucovineni la stand

Foto. Bucovineni in spatiul arondat “Zilei Bucovinei”

A fost o seară minunată, de neuitat, aşa cum a fost şi cea de la 1 Decembrie 2012 dar şi altele, din fiecare an, pe care sufletiştii organizatori o oferă an de an românilor stabiliţi pe pământ nord-american, ca un preţios omagiu adus Ţării Mamă şi însemnătăţii Zilei României.

Gânduri de mulţumire aducem şi sponsorilor: Rocan Transport, Inc. Windsor, Canada (Ovidiu Popescu); Corpore Sano – Home Health Care, Inc.; Vasile Şutac; Silence Lines (Sebastian Cean); Gina’s Caffe (Levi şi Gina); GCB Service (Călin George Băloi); Adam Socarda, DDS; Remedica LLC, Dinasty Tile (Ion Mancoci); K&F Granite & Marble Corp. (Liviu Feurdean).

Partenerii Media care au contribuit la promovarea acestui eveniment au fost: „Curentul Internaţional” (Ştefan Străjeri), „Radio Ro” (Mircea Vişan) şi „RomaniaVipPress” (Ana Moroşanu Magdin).

„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…” Iată sintagma ce cuprinde atâtea semnificaţii: întrebare, dorinţă, urare, mirare, năzuinţe, toate acestea aflându-se sub semnul timpului, de veacuri, cu speranţa românilor de pretutindeni într-o viaţă mai bună, de linişte şi pace, bunăstare şi credinţă, înmănuncheate în buchetul tricolorului, învaluit în aromele casei părinteşti.

La mulţi ani, România! La mulţi ani tuturor românilor, oriunde s-ar afla!

Poza de ansamblu 2

 

O noua aplicatie pentru celular inlocuieste cartela telefonica traditionala

QuickCall CallingM

Cu totii ne dorim servicii de apelare internationala ieftine. Apeluri ieftine, tarife ieftine, costuri totale ieftine pentru comunicarea cu prietenii și familia de peste mări si tari, dar niciodata o experientă neplacuta in ce priveste calitatea apelurilor. Pe scurt, cea mai bună calitate a apelurilor de voce la cel mai mic pret posibil - dar cum si de unde?
De multe ori, acest lucru nu este realizabil, deoarece există prea multe aspecte care influentează costul unui apel (destinatie, taxe ale transportatorilor, dacă apelul se face pe fix sau mobil, etc.). Chiar si asa, aceste detalii nu ar trebui să ne oprească din cautarea riguroasa si selectarea atenta a unui serviciu de telefonie la distanta care se apropie cel mai mult de ideal.
Cea mai bună solutie pentru apelarea destinatiilor internationale la costuri mici este utilizarea unui serviciu de telefonie care vine "la pachet" cu o aplicatie pentru telefonul mobil. In acest caz, tehnologiile VoIP și WiFi vor reduce costurile apelarii, totodata fiind îndeplinite si exigentele privind calitatea apelurilor.


Solutia QuickCall.com

Un astfel de serviciu este cel oferit de QuickCall.com - un brand gestionat de compania SRVR LLC. care, de aproape doua decenii, ofera servicii low-cost de apelare internationala pentru consumatori. Avand o retea de voce extinsa si relatii stranse cu companiile de telecomunicatii din toata lumea, QuickCall.com poate sa faca ceea ce multi producatori de aplicatii nu pot: extinde tarifele de gros pentru apelurile internationale catre public.
In prezent, QuickCall.com ofera o noua alternativa low-cost la modalitatile traditionale de a suna in strainatate, metoda ce atrage din ce in ce mai multi utilizatori. Este vorba despre un nou tip de tehnologie care elimina cartela telefonica. Astfel, pentru apelurile de voce internationale, consumatorii utilizeaza doar o aplicatie instalata pe celularele de tip smartphone - fara cartela de telefon, fara contract, fara complicatii.
Pentru apelurile internationale, aplicatia utilizeaza o combinatie de minute de voce internationale si WiFi gratuit. Apelarea gratuita prin WiFi este disponibila si in alte aplicatii, dar nu este întotdeauna convenabila pentru utilizatori, in plus toti vor si apeluri de voce de calitate foarte buna atunci cand isi suna familia acasa. QuickCall.com le ofera ambele optiuni.
QuickCall.com a lansat deja versiuni ale aplicatiei pentru Android si iPhone, pentru a veni in sprijinul clientilor si a-i ajuta sa sune mai usor, dar si mai economic.

QuickCall.com vs. Cartele telefonice

Cartelele telefonice clasice, “de hartie” sunt invechite, ele venind cu cheltuieli prea mari în primul rand pentru imigranti, studenti, cei cu viza temporara de munca sau turisti. De obicei, clientii cumpara cartele telefonice în magazinele alimentare sau on-line, astfel obtinand "minute" si un numar de acces local, care pot fi utilizate pentru apelurile internationale. Dezavantajele sunt ca apelarea in sine este un procedeu mai ingreunat deoarece se folosesc prea multe numere de acces, ca apelarea se opreste brusc atunci cand banii se termina, dar si ca cele mai multe cartele telefonice au taxe de acces ascunse sau expira într-o perioada scurta de timp.

Solutia QuickCall.com este superioara, deoarece:

* Nu exista taxe ascunse si creditul nu expira in cazul conturilor active.
* Verificarea creditului disponibil se face foarte usor, la fel si adaugarea de credit online sau în aplicatie (la Android), sau exista si posibilitatea de a alege reincarcarea automata.
* Aplicatia se sincronizeaza la lista de contacte de pe telefonul mobil, astfel încat nu este nevoie de numere speciale pentru a apela.
* Clientii nu sunt limitati la a suna o singura tara, serviciul este foarte flexibil si permite apelarea a peste 180 de tari.
* Utilizatorii pot beneficia si de apeluri si mesaje text gratuite catre alti utilizatori ai aplicatiei si nu sunt afisate anunturi publicitare în aplicatie.
Aplicatiile QuickCall.com pot fi descarcate gratuit de pe: www.quickcall.com/apps.

QuickCall CallingC

OFERTA NOUA : Pentru o perioada limitata, compania ofera credit gratuit pentru clientii noi care isi instaleaza aplicatia.

Despre QuickCall.com

QuickCall.com este un furnizor global de servicii de telecomunicatii low-cost si cel mai bun mod de a face apeluri internationale rapide, platite in avans. Proiectat pentru a fi superior cartelelor telefonice si altor servicii asemanatoare, ofera transparenta totala si flexibilitate, fara taxe ascunse sau contracte. QuickCall.com ofera cea mai buna calitate de voce si cele mai mici tarife pentru mai mult de 180 de tari din intreaga lume. Gasiti informatii despre serviciu, despre alte modalitati de apelare oferite sau despre aplicatie pe www.quickcall.com.

(Elena Serbanescu)

Tudor Radu Popescu – Personalitate marcantă a dreptului românesc

Posted by Stefan Strajer On December - 5 - 2015

Tudor Radu Popescu – Personalitate marcantă a dreptului românesc

– o evocare –

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan)

 

O numeroasă pleiadă de specialişti în ştiinţa dreptului, discipoli ai savantului, îşi aduc aminte cu gratitudine şi nostalgie de renumitul profesor Tudor Radu Popescu, personalitate de aleasă valoare, membru de onoare al Academiei Române, nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace pentru o acţiune „in favorem eclesia”.

Inegalabilul profesor de drept civil provenea dintr-o familie modestă, tata fiind muncitor, iar mama casnică. Cu o francheţe şi savoare captivante, profesorul povesteşte în memoriile sale: „Am avut tot timpul încredere în propriu-mi destin ce ţinea mai degrabă de un miracol decât de posibilităţi previzibile…am avut norocul de a fi plecat la drum fără noroc, adică fără un punct dinainte prestabilit, cum ar fi o familie de tradiţie, cu posibilităţi materiale ori intelectuale, care, desigur, ajută, dar şi condiţionează; fără ipoteci spirituale sau religioase, adică fără acele elemente care să mă fi jenat în făurirea ipotezelor mele de viaţă. Eram liber pe visele şi iluziile mele ascunse în adâncul sufletului, pentru ca,  odata, cândva…”.

Părinţii săi se situau pe poziţii diferite în privinţa viitorului copilului Tudor. Mama îşi dorea ca el să îmbrăţişeze cât mai repede o meserie care să-i aducă câştiguri materiale imediate, opţiune justificată pe deplin de nevoile imperative de a creşte şase copii. Tata susţinea orientarea băiatului spre carte cu scopul final ca acesta să devină cineva in viaţă. Varianta tatălui s-a impus cu desăvârşire astfel că în familie au rezultat trei jurişti şi trei medici. Harnic şi inteligent, copilul Tudor Popescu le-a dat satisfacţie ambilor părinţi: în paralel cu şcoala s-a angajat ca mic slujbaş, contribuind cu conştiinciozitate la întreţinerea numeroasei familii, în detrimentul şcolii, unde înregistrează multe absenţe şi note puţine, ajungându-se la un moment dat ca viitorul remarcabil jurist să fie calificat ca un elev cu o slabă prestaţie educativă.

Un eveniment fără importanţă i-a transformat involuntar situaţia şcolară. Astfel, sosirea unui profesor nou la istorie şi geografie, îl pune în faţa unei împrejurări deosebite. Cu scopul de a-i face o farsă colegului lor, fruntaşii clasei, încredinţaţi că noul profesor, analizând situaţia slaba la învăţătură a elevului Popescu Radu Tudor îl va examina cu proxima ocazie, îi propun un pariu, determinându-l să se pregătească cât mai temeinic, sperând să-l deruteze pe profesor. Urmarea a fost câştigarea pariului de către colegi, farsa consumându-se aşa cum era prevăzut, doar că cea mai importantă consecinţă a fost aceea că, din acel moment, a avut permanent de luptat cu neâncrederea profesorilor, aceasta implicând verificări suplimentare în scopul evaluării sale cât mai corect. Fiind înzestrat cu o surprinzătoare memorie, dar şi cu o mare ambiţie, a terminat liceul cu premiul întâi, iar studiile universitare le-a finalizat cu un prim doctorat luat cu „magna cum laudae”.

Tudor Radu Popescu

Foto. Carte Tudor Radu Popescu

Itinerarul străbătut de la copilul modest care „smulgea iarba dintre linii”, dupa cum îşi aminteşte în memorii, până la apreciatul maestru al dreptului a fost istovitor şi sinuos, dar întotdeauna a reuşit. Majoritatea greutăţilor de care s-a lovit au provenit din răutăţile şi invidia unor oameni incapabili, mărunţi şi răzbunători, reuşind să depaşească toate situaţiile neplăcute create prin calităţi aparte demne de admiraţie şi respect: muncă, curaj, onestitate, tenacitate şi o permanenta automotivare de a învinge.

Spre exemplu, a rămas de pomină o întâmplare de pe la începutul anilor ’60. Era perioada în care se puneau în aplicare aberantele şi stupidele măsuri organizatorice dictate de partid prin care oamenii valoroşi să fie aspru criticaţi şi exemplar sancţionaţi pentru greşeli fără importanţă, deseori inventate. La o şedinţă de partid din acea vreme, intuind că se află pe lista neagră, a folosit o „diversiune”, cum o numeşte în memorii: s-a înscris la cuvânt şi a rostit un discurs fulminanat, susţinut strălucit cu argumente politice, ceea ce i-a atras vii aplauze din partea asistenţei şi a provocat dezarmarea detractorilor săi. Aceştia, întărâtaţi de ideea înfrângerii evidente, au convocat după puţin timp o şedinţă specială consacrată lipsurilor profesorului finalizată cu un vot de blam şi transferarea disciplinară a acestuia în provincie, la Universitatea din Iaşi. Rezultatele excepţionale pe care le-a avut în „dulcele târg al Ieşilor” l-au readus în scurt timp la Bucurşti, aici continuând să-şi desfăşoare cu mult succes activitatea ştiinţifică şi didactică, câştigând şi un substanţial plus de simpatie din partea studenţilor care, cu admiraţie şi candoare, îl numeau „nea Tudorică”.

Se cuvine evocată o filă de importanţă majoră din cartea viţii puse în slujba dreptăţii, impresionantă prin riscul enorm asumat de celebrul jurist. In anul 1948 a fost emisă şi a intrat în vigoare un act normativ aberant cu posibile efecte dezastruoase, „Decizia 202”. Reglementarea cu putere de lege, reproducând un ucaz al puterii sovietice, statua ca „bunurile de orice fel ale unor instituţii să fie trecute de îndată la stat”, cu alte cuvinte, să fie degrabă confiscate. Pe lista instituţiilor asupra cărora avea impact decizia erau nominalizate şi cele religioase. De la cel mai înalt nivel, profesorul Tudor Radu Popescu a fost numit preşedinte al unei comisii de punere în aplicare a prevederilor Deciziei 202/1948. Conştientizând în mod admirabil pericolul în care se aflau bunurile instituţiilor religioase, după câteva nopţi de nesomn, a reuşit să descopere şi să evidenţieze inadvertenţele de necontestat de ordin juridic ale ucazului sovietic tradus şi preluat impropriu. Cu o măiestrie juridică de excepţie, sustinută de mult curaj şi o inteligenţă sclipitoare, a reuşit s facă inaplicabilă decizia, salvând bunurile de la o umilitoare şi iresponsabilă confiscare, respectiv împiedicând demolarea criminală  a lăcaşelor religioase de orice rit sau transformarea lor în depozite ori grajduri cum s-a întâmplat în mai multe ţări din lagărul socialist. Cu o iscusinţă aparte şi o prestaţie profesională deosebită, profesorul a reuşit cu instrumentele juridice pe care le folosea cu multă abilitate să amâne şi să împiedice aplicarea aberantelor prevederi, până când, cu trecerea timpului, acestea au devenit caduce şi lipsite de capacitatea de a mai produce efecte juridice. Este dureroasă constatarea că în urma acestei îndelungi acţiuni cu un final dramatic de un nepreţuit succes, autorităţile române (nici măcar cele ecleziastice) nu au făcut nici un gest de recunoştinţă printr-un binemeritat demers de recompensare şi stimulare a valorosului savant. Noroc că a venit în România o ziaristă evreică din Statele Unite ale Americii interesată să descopere persoana datorită căreia nici un lăcaş de cult evreiesc nu a avut de suferit care a propus printr-o organizaţie umţanitară nominalizarea eminentului profesionist al dreptului la Premiul Nobel pentru Pace.

Două sunt citatele legate de viaţa profesorului Tudor Radu Popescu care vor întregi scurta mea evocare.

Într-un volum recent publicat la Editura Rao (mai 2015), intitulat „Jurnalul banalităţii”, o carte cu elemente autobiografice care surprinde momente din viaţa autorului şi ca avocat, Marian Nazat scrie: „Profesorul Tudor Radu Popescu era, indiscutabil, vedeta Facultăţii noastre de Drept. Devenise deja o legendă încă din timpul vieţii, era spurcat la gură şi mereu avea ceva de spus. Tin minte că, la o şedinţă de partid, o studentă a întârziat. „Am fost la bibliotecă şi doamna de acolo se mişca foarte încet”, a încercat să-şi justifice întârzierea colega mea. „Da’ se mişca bine?”, s-a auzit vocea profesorului , aflat în ultimele rânduri ale amfitetrului. Si, deodată atmosfera s-a destins, râdeam cu toţii. Altădată a traversat strada spre cofetăria Tosca, dincolo de trecerea pentru pietoni. Un miliţian l-a oprit şi l-a amendat cu 50 de lei. „Tinere, ia 100, că tot pe aici mă întorc!”, l-a umilit dascălul în faţa căruia au tremurat atâtea generaţii. La bătrâneţe, bărbatul carismatic şi sclipitor şi-a pierdut minţile şi umbla pe străzi, fără să ştie cine era. Cruntă pedeapsă! Dumnezeu să-l aibă în pază!”.

Atunci când şi-a simţit limitele (a trecut la cele veşnice în 2004 la vârsta de 92 de ani), cu optimismul care l-a caracterizat toată viaţa în care a iubit nespus de mult munca, învăţăceii şi breasla, a avut tăria să scrie şi să semneze următoarele: „Subsemnatul Tudor R. Popescu, Profesor consultant la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, aduc la cunoştinţă celor în drept că vârsta de 90 de ani şi starea sănătăţii mă pun în imposibilitatea de a mai îndeplini în mod corespunzător sarcinile ce-mi revin. In consecinţă, cu adâncă părere de rău pun capăt activităţii mele de profesor, cu care m-am identificat cu entuziasm, devotament şi dorinţa de a-i atinge culmile. Anunţându-mi astfel retagerea de la restul de activitate care mă mai lega de mirifica lume a DREPTULUI, urez celor care gustă în prezent frământările şi bucuriile acestei lumi, precum şi celor care se vor bate în viitor pentru ele mult succes şi multe ceasuri stelare. VIVAT ACADEMIA”.

Dorin Nadrau

Foto. Dorin Nadrau

Mănăstirea ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” din Michigan – Un aşezământ monahal mirific

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan)

Pentru mine, Mănăstirea Ortodoxă de Maici „Adormirea Maicii Domnului” din Michigan este un loc ce-mi conferă o încărcătură spirituală aparte, un aşezământ monahal care incontestabil însufleţeşte întru adevăr şi dragoste mulţime de oameni căutători de Dumnezeu care o vizitează şi i se alătură.

Mănăstirea este situată la 7 mile de Jackson, MI, în mica comunitate fermieră Rives Junction, MI, pe un teren pe alocuri împadurit, ceea ce îi adaugă un surplus de mirifică frumuseţe.

Se cuvine să mărturisesc că încă din adolescenţă am fost fascinat de viaţa monahală, atracţia pentru viaţa călugărilor, a acelor suflete care s-au dăruit lui Dumnezeu sub chipul smerit al isihasmului, provocându-mă să aflu cât mai mult despre delicatele aspecte pe care le implică trăirea mistico-ascetică. Dorinţa de cunoaştere mi-a fost puternic susţinută şi de faptul că am auzit păreri şi convingeri autorizate, riguros exprimate, privind vocaţia monahală şi destinul isihast ale poporului român, care în vremurile de restrişte, numeroase de-a lungul istoriei noastre, recurgea invariabil la efortul miraculos de unire a sufletului cu Dumnezeu prin rugăciune.

Pentru unii, problema vieţii monahale este privită adesea cu un zâmbet ce afişează o semnificativă indulgenţă dublat deseori de o şoaptă generatoare de înţelesuri de compătimire, rândurile ce urmează adresându-li-se şi lor pentru o posibilă necesară reevaluare.

Monahismul este răspunsul cel mai înălţător al omului la jertfa lui Hristos, în centrul slujirii monahale regăsindu-se rugăciunile şi darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, maica monahilor.

La originea vieţii monahale creştine stă ca ţel spiritual primordial atingerea desăvârşirii, în acest sens înţelegându-se în primul rând împlinirea datoriei de a păzi toate poruncile lui Dumnezeu. La noi, la români, monahismul a fost prezent de la începuturile vieţii creştine, fiind şi astăzi o mărturie de înălţătoare ţinută duhovnicească, monahii având şi reputaţia de a fi gospodari de frunte şi filantropi de o adâncă generozitate. Ei înfăţişează atât bucuria, cât şi tristeţea, respectiv fericirea de a fi aproape de Domnul şi nefericirea de a te şti alungat din paradisul Său.

Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, MI  a fost fondată de trei maici din România în anul 1987, constituindu-se într-un locaş sfânt, binecuvântat de Dumnezeu, o adevărată „mană cerească” pentru comunitatea ortodoxă. Ea reprezintă, fără îndoială, o dovadă grăitoare a continuităţii şi unităţii creştinismului ortodox.

 

MAMD0706B

Foto. Manastirea “Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, Michigan

Serviciile religioase zilnice, ţinute în biserică şi deschise permanent publicului, reflectă îndeplinirea intensă şi neabătută a scopului esnţial al activităţii monastice exprimat în mod strălucit de Sfântul Pavel: „rugăciunea fără încetare”.

Este de admirat drumul parcurs în evoluţia frumosului aşezământ monahal de la dobândirea proprietăţii în anul 1987 şi până la ceea ce există din punct de vedere material astăzi, cale anevoioasă care demonstrează cu prisosinţă că mănăstirea creşte încet, dar constant şi sigur. Proprietatea consta într-un teren parţial împădurit în suprafaţă de circa 120 de acri şi o cladire, iniţial având destinaţia de locuinţă pentru maici, devenită după scurt timp capela ce avea să servească timp de 25 de ani drept biserică a mănăstirii.

În anul 1989 a început extinderea, un proces lent, dar care a înregistrat importante realizări: un pavilion de vară care găzduieşte hramul mănăstirii, o casă de oaspeţi, o casă pentru maici, birouri, o cameră de lucru, o bibliotecă privată, un garaj, o capelă în cimitirul mănăstirii, un schit de rugăciune în pădure, o casă separată pentru călugări şi ierarhi, o rezidenţă pentru preotul mănăstirii, o clădire ce include un magazin de obiecte religioase (icoane, cărţi, tămâie, muzică, suveniruri şi cadouri potrivite sărbătorilor religioase), precum şi un muzeu, construcţie ataşată turnului din piatră al clopotniţei. Terenul aferent cuprinde grădini, alei, spaţii deschise, o seră şi o vie, toate întregind peisajul încântător al acestui aşezământ religios.

Planul de dezvoltare demarat în anul 1994 a fost urmat cu o demnă de laudă străduinţă, iar în anul 2010 au început lucrările de construcţii, astfel că la 6 octombrie 2012, o zi ce s-a dovedit plină de har, a avut loc un eveniment de o importanţă covârşitoare în istoria mănăstirii: slujba de sfinţire a bisericii noi, împrejurare la care am participat şi care m-a emoţionat şi fermecat. Slujba a început cu procesiunea cu sfintele moaşte în jurul bisericii, timp în care s-au citit psalmi, rugăciuni şi pasaje din Sfânta Scriptură. Ceremonia a continuat cu intrarea în biserică şi sfinţirea Sfântului Altar. După ce ierarhii au părăsit biserica, clerul şi călugării au trecut prin Sfântul Altar, după care au mers în procesiune la pavilion în vederea începerii Sfintei Liturghii. După ce clerul a părăsit biserica, toţi cei prezenţi au fost invitaţi să intre în Sfântul Altar prin uşa diaconească de sud, să se închine şi să sărute Sfânta Evanghelie. Apoi, întreaga asistenţă a participat la Sfânta Liturghie, urmată de un lunch în cortul special amenajat lângă pavilion.

În afara activităţii fundamentale însemnând rugăciunea dictată de organizarea monastică având ca centru de greutate Chipul lui Iisus Hristos, comunitatea de maici execută un întreg ansamblu de îndeletniciri destinate susţinerii lăcaşului şi subzistenţei, printre care: cusutul veşmintelor preoţeşti şi de altar, scrisul icoanelor, înrămări de icoane, confecţionarea unor obiecte religioase, organizarea de întâlniri spirituale. Alte preocupări includ: primirea cu ospitalitate a vizitatorilor, îngrijirea permanentă a cimitirului, cultivarea şi întreţinerea unei întinse grădini de vegetale, precum şi alte numeroase activităţi gospodăreşti imperios necesare vieţii comunităţii.  În fine, trebuie să mai menţionez performanţa de a edita şi publica un jurnal monastic, Rugul Aprins, care se oferă gratuit tuturor celor care îl solicită. Jurnalul apare de trei ori pe an şi este scris de membrii comunităţii, cuprinzând articole despre monasticism, catehism, spiritualitate şi sărbători religioase ale Bisericii Ortodoxe.

Pelerinajul la hramul mănăstirii mobilizează în fiecare an 500-600 de credincioşi. M-am obişnuit să particip anual de 15 august la serviciile religioase la sfânta mănăstire, împrejurare care mă face să contemplu praznicul Sfintei Marii într-un mod emoţional şi evlavios aparte: difuzoarele transmit în toate zările murmurul rugăciunilor, adânci precum pădurea fermecata, iar bucuria colectivă este convertită de misterul de la altar în exultaţie mistică şi smerită mulţumire către Sfânta Fecioară Maria, conferind sufletului o neîndoielnică înălţare. Şi totul se întâmplă la acest sfânt lăcaş binecuvântat de Dumnezeu cu o comunitate creştin-ortodoxă românească de maici care pe calea vieţii monahale fac posibilă o astfel de intensă trăire.

Dar despre Maica Gabriella, Părintele Arhimandrit Roman Braga şi Maica Benedicta voi scrie într-un viitor apropiat, oferind impresiile şi însemnările mele cu gratitudine şi pioşenie ca modeste contribuţii la o monografie a mănăstirii.

Dorin Nadrau

Foto. Dorin Nadrau

Paul Goma la 80 de ani

Posted by Stefan Strajer On October - 7 - 2015

Paul Goma la 80 de ani

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, USA)

(Text trimis spre publicare în data de 19 septembrie 2015)

Disidentul și scriitorul român Paul Goma născut în 2 octombrie 1935 va împlini 80 de ani peste puțin timp. Tăcerea din mass media românească în legătură cu acest eveniment este jennantă. Încă odată se confirmă că nu știm să prețuim valorile autentice ale neamului nostru.

Din partea Uniunii Scriitorilor și a României Literare nu există nicio speranță că va întreprinde ceva pentru a aduce un omagiu lui Paul Goma, atâta timp cât în fruntea acestor instituții rămâne cocoțat Nicolae Manolescu. Prietenii știu de ce!

Televiziunea națională n-ar trebui să rateze momentul și să ia un amplu interviu lui Paul Goma, cel puțin pentru posteritate, chiar dacă acum n-ar primi acordul de difuzare de la gedesistul de la vârf.

Guvernul ar trebui să facă gestul minim de a anula decretul prin care s-a retras cetățenia lui Paul Goma, când a fost silit să plece în exil.

Președinția, foarte darnică în acordarea de ordine și medalii clientelei politice, ar trebui să facă o excepție și să-l onoreze pe autenticul disident Paul Goma, acum, nu postmortem.

Am auzit de multe ori lamentări de genul de ce n-am avut și noi un Havel ca cehii. De ce a trebuit să ajungă președinți din fosta nomenclatură comunistă (Ion Iliescu), din aspiranții la nomenclatură (secretar BOB Emil Constatinescu), foști comandanți de nave și agenții navale, oameni de încredere ai Securității (Traian Băsescu) sau un neamț iubitor de trai pe picior mare?

Pentru că în 1996 când Paul Goma a apărut ca un candidat potențial la președinție, opoziția nu l-a susținut preferând un fost secretar BOB. De ce? Deoarece Paul Goma dovedise că nu poate fi manipulat, că este intransigent și că lichelele n-au nicio șansă. Așa că lichelele au strâns rândurile și l-au izolat. N-aveau nevoie de un asemenea președinte! S-au folosit și de politica de denigrare dusă de Securitate înainte de 1989. De exemplu s-a spus că Paul Goma este evreu rus. Nu conta că în biografiile celorlalți candidați nu se spunea un cuvânt despre cine au fost părinții sau bunicii. Ca-n orice manipulare se amestecă adevărul cu minciuna și se omite ce nu corespunde scopului. Așa că deși numele Goma, destul de rar, fiind întâlnit în zona Lugojului, Brașovului și în Basarabia, n-a fost rusificat (bulgarii l-ar fi făcut Gomov, iar ungurii Gomffy), rușii l-au făcut Eufimovici pe tatăl său Eufimie. Mama sa fost Maria Popescu. Deci indiferent de originea tatălui e clar că mama fiind româncă și fiul e român. (Această regulă se aplică la evrei). Și prenumele Paul se pretează la interpretări. De ce Paul și nu Pavel (pe fratele lui îl chema Petru), pentru că părinții lui l-au admirat pe un Paul Goma, consilier regal renumit din zona Banatului. Opoziția nu numai că n-a făcut nimic pentru a demonta această diversiune, dimpotrivă a făcut în așa fel încât la alegători să nu ajungă acest nume. Așa se face că un alegător ca mine (cu studii superioare) n-a aflat despre această candidatură decât abia acum câțiva ani (din una din cărțile sale).

PaulGomaEC

Mai apăruse problema celor care s-au autointitulat disidenți. Distanța dintre ei și Paul Goma era uriașă. Falșii disidenți au încercat la început să defileze alături de disidentul adevărat dar au fost demascați. Ca vocea lui Paul Goma să nu mai fie auzită s-au unit cu restul lichelelor.

Intransigența lui Paul Goma i-a deranjat pe mulți. Prin anii ’80 când Ceaușescu era curtat de occidentali și plimbat în călești regale alături de capete încoronate, americanii i-au oprit accesul la posturile de radio Europa Liberă, Vocea Americii și Deutsche Welle pentru că el continua să critice starea de lucruri din România. După 1990 când prietenii (sau cei care se declaraseră prieteni) au greșit au fost criticați fără menajamente. La majoritatea nu le-a plăcut, nu l-au înțeles și l-au ținut minte.

Când acum câțiva ani Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova l-a propus pentru Premiul Nobel, presa evreiască l-a catalogat drept antisemit. Evident că alarma a pornit din România, de la vigilenții cățeii de pază a lui Catz și a fost trimisă presei internaționale. Textul incriminat este descrierea unor fapte din iunie 1940 când rușii au invadat Basarabia și o parte din evreii basarabeni i-au atacat cu cruzime pe români. N-a contat faptul că Paul Goma este căsătorit cu o evreică și în consecință fiul său este considerat evreu. Antisemit cu doi evrei în casă!

Paul Goma a fost pe punctul să fie lichidat fizic de Securitate, dar a scăpat și iată-l la o vârstă venerabilă. Din moment ce a fost expulzat din țară putea să nu-l mai preocupe ce se întâmplă în România și să se ocupe doar de cărțile sale (peste 40, unele traduse în 4-5 limbi străine). Soarta României însă l-a urmărit ca o obsesie toată viața. El face parte din bărbații acestui neam care, de-a lungul istoriei, au ales calea spinoasă a luptei pentru libertate, dreptate și demnitate, în locul unui trai comod dar plin de compromisuri. Într-o istorie a disidenței din România Paul Goma are asigurată o poziție de frunte.

Faptul că Paul Goma nu este onorat astăzi corespunzător este încă o dovadă că-n România nu s-a cristalizat o elită intelectuală patriotică românească. Avem doar fripturiști la conducere.

(Wilmington, Delaware, 19 septembrie 2015)

Brâncuşi, femeile şi americanii

Posted by Stefan Strajer On October - 6 - 2015

Brâncuşi, femeile şi americanii

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Despre Constantin Brâncuşi, unul dintre cei mai influenţi sculptori ai secolului al XX-lea, supranumit „patriarhul sculpturii moderne”, s-a scris multă literatură, dar subiectul rămâne desigur inepuizabil datorită personalităţii geniale ale românului nostru, personaj emblematic, celebru, o adevărată mândrie naţională. Sentimentul de tristeţe că, din păcate, românii nu sunt conştienţi de importanţa lui Brâncuşi pentru cultura naţională ne impune datoria morală de a-l readuce mai puternic în atenţia lumii pe strălucitul sculptor.

Brâncuşi a creat cea mai mare parte a operelor sale la Paris, acolo unde a trăit şi a murit la vârsta de 81 de ani fiind înmormântat la Cimitirul Montparnasse. A fost repede adoptat de lumea artistică din Franţa, ţară care i-a devenit a doua patrie, francezii calificându-l „sculptor francez de origine română”. Cercul său de prieteni din lumea culturală de la Paris cuprindea nume sonore: Amedeo Modigliani, Ezra Pound, Henri Pierre Roche, Guillaume Apollinaire, Louise Bourgeois, Pablo Picasso, Man Ray, Marcel Duchamp, Henri Rousseau şi Fernand Leger. Printre românii care trăiau la Paris şi îi erau apropiaţi se numărau: George Enescu, Camil Ressu, Traian Vuia, Eugene Ionesco, Theodor Pallady, Panait Istrate şi Emil Cioran.

Sunt puţine în România sculpturile dovedite a fi creaţii ale lui Brâncuşi, capodopera cea mai însemnată fiind „Ansamblul sculptural-arhitectonic de la Târgu-Jiu”, prestigioasă pentru arta românească, complex supus de-a lungul anilor mai multor intenţii şi încercări dramatice şi nesăbuite şi demente de dezmembrare sau chiar de demolare, manifestări stupide probând o inconştienţă crasă şi o evidentă iresponsabilitate. La această măreaţă operă aflată în ţara natală, se adaugă şi cele câteva opere importante deţinute de Muzeul Naţional de Artă şi de Muzeul de Artă din Craiova. Trebuie să constatăm cu multă satisfacţie că în întreaga lume Brâncuşi a fost apreciat la imensa sa valoare, creaţia sa găsindu-se în peste patruzeci de ţări, pe toate continentele.

Ţările care au manifestat interesul cel mai profund pentru creaţiile românului, lucrări ale sale fiind achiziţionate de cele mai vestite muzee şi colecţii de artă private, sunt Statele Unite ale Americii şi Franţa, aceasta din urmă devenită patria sa de adopţie. Se cuvine să remarcăm faptul că Franţa, în semn de incontestabilă preţuire, a îmbrăţişat ideea avansată de cele mai luminate spirite ale Parisului de a i se reface atelierul din Montparnasse, unde a trăit şi a lucrat în ultimii zece ani şi astfel a fost construit şi amenajat atelierul de lângă Centrul Cultural Pompidou din Paris („Atelier Brâncuși – Musee national d’art moderne”). Am vizitat cu multă plăcere acest atelier care păstrează întreaga donaţie făcută de Brâncuşi statului francez atunci când s-a convins că România nu este interesată de inestimabila avuţie pe care o lasă artei universale. Atelierul este vizitat zilnic de un public larg, cuprinzând artişti, critici de artă, studenţi la facultăţi de artă, numeroşi turişti. M-a impresionat profund cartea de la ieşirea din atelier în care sunt consemnate în cele mai diverse limbi gândurile de apreciere şi admiraţie faţa de operele genialului sculptor.

Constantin Brâncuşi a iubit şi el câteva femei, pe unele imortalizându-le în creaţiile sale: Domnişoara Pogany, Prinţesa Marie Bonaparte, Eileen Lane, Baroneasa Rene Frachon. A iubit-o neaoş şi pe Maria Tănase cu care chiar a stat împreună la New York, dar nu se ştie să-i fi dedicat vreo sculptură. Primele trei şi-au pus neîndoielnic amprenta asupra artei sale, activitatea de creaţie fiind inspirată şi vădit influenţată de amorurile pe care le-a avut cu fiecare dintre ele.

 

203654 - Constantin Brancusi la New York in 1939

             Foto. Suzana Doicescu, Constantin Brancusi si Maria Tanase la Expozitia Universala de la New York din 1939 (Sursa: Arh. Octav Doicescu)

             Margit Pogany, o pictoriţă unguroaică pe care a cunoscut-o la Paris în 1911, a constituit modelul pentru mai multe busturi, nu mai puţin de 19 lucrări purtând titlul „Domnişoara Pogany”, cu una remarcându-se în mod spectaculos la Expoziţia de la New York. Este de netăgăduit că legătura dintre ei a fost una puternică, în ciuda faptului că se cunosc puţine amănunte despre această relaţie.

Prinţesa Marie Bonaparte, descendenta directă a fratelui mai tânăr a lui Napoleon Bonaparte (fiica Prinţului Roland Bonaparte) i-a fost de asemenea model lui Constantin Brâncuşi. Privitor la relaţia lor, aceasta a fost destul de complicată şi delicată datorită frigidităţii acesteia, slăbiciune care necesita eforturi continue de încurajare şi admiraţie suplimentară a fizicului ei. Sculptura pentru care Marie i-a fost muză, inspirându-l pe Brâncuşi în realizarea sa, se intitulează „Prinţesa X”. Lucrarea a fost expusă în anul 1920 la Salonul Artiştilor Independenţi de la Paris şi a provocat un adevărat scandal „sexual”. Se spune că Picasso (după unii, Matisse), când a văzut lucrarea a exclamat: „Iată un falus”. Urmarea imediată a fost că sculptura a fost scoasă din expoziţie, iar printr-un ordin al prefectului a fost eliminată definitiv din salon. Protestele hotărâte şi chiar vehemente ale unor artişti cu nume grele, ca Braque, Cocteau, Picasso ş.a., au avut însă câștig de cauză împotriva reacţiei pudibonde a organizatorilor Salonului Artiştilor Independenţi, astfel că aceştia s-au văzut nevoiţi să readucă în expoziţie sculptura lui Brâncuşi „Prinţesa X”.

Eileen Lane l-a inspirat şi ea pe Brâncuşi, dovada fiind lucrarea care îi poartă numele. Ea a fost o americancă de origine irlandeză venită în Europa să uite de o iubire eşuata şi pentru a-l cunoaşte pe artistul care o fascina. Fără îndoială că Eileen îşi dorea să încheie o căsătorie cu sculptorul, cu toată diferenţa de vârstă de aproape 20 de ani dintre ei. Brâncuşi a dus-o în România, a plimbat-o prin Peştişani, dar în cele din urmă, pentru că nu avea de gând să se căsătorească cu ea, americanca l-a părăsit dezamagită, din relaţia lor amoroasă rămânând lucrarea „Eileen Lane”.

Este de necontestat faptul că nici Franţa, nici România nu au apreciat la adevărata valoare, neînţelegându-i specificul, arta lui Constantin Brâncuşi. Cei care l-au simţit ca pe un veritabil pionier al modernismului, iar apoi l-au adulat şi venerat au fost americanii.

În anul 1912 la New York se afla în pregătiri o expoziţie internaţională de mare anvergură care peste un an avea să devină cea mai valoroasă expoziţie de la începutul secolului al XX-lea.

În prima jumătate a anului 1913, Brâncuşi avea deja câteva creaţii care constituiau reale repere ale unui gen nou de artă: „Rugăciunea”, „Sărutul”, Cuminţenia Pământului”, „Măiastra”, lucrări la care câţiva colecţionari şi critici de artă constată cu evident interes spiritul deosebit al artistului, noutatea incitantă a operelor sale. Walter Pach, un artist american ce îşi avea atelierul în imediata apropiere a atelierului lui Brâncuşi, a avut un rol decisiv în lansarea operei brâncuşiene în America. În vederea colectării de exponate care să reprezinte arta europeană, au venit la Paris conducătorii Asociaţiei Pictorilor şi Sculptorilor Americani Arthur B. Davis, preşedinte şi Walt Kuhn, secretar şi au selecţionat şi preluat câteva sute de lucrări în scopul expunerii lor la grandiosul salon pe care îl pregăteau. Prin intermediul lui Pach, cei doi au ajuns în atelierul lui Brâncuşi şi sunt uluiţi de creaţiile acestuia. Davis îi cumpără pe loc lucrarea „Tors (III)”, dar lucrul cel mai important este că îl convinge pe Brâncuşi să participe la marea expoziţie cu încă patru lucrări: „Domnişoara Pogany”, „O muză”, „Muza” şi „Sărutul”.

Expoziţia a fost organizată într-o sală imensă a Regimentului de Infanterie 69 („69th Inf’ty Regt Armory”), împrejurare datorită căreia a rămas în istoria artei sub numele de „Armory Show” deschizându-se la 15 februarie 1913 şi a găzduit în jur de 1600 de lucrări, dintre care peste1000 erau din Europa, majoritatea de la Paris. Este lesne de înţeles că prezenţa lui Brâncuşi a însemnat pentru el un eveniment major, având în vedere că lucrările sale au fost expuse alături de lucrările celor mai celebre nume ale artei universale, menţionate şi pe coperta catalogului expoziţiei (Ingres, Delacroix, Courbet, Cezanne, Gauguin, Manet, Van Gogh, Degas, Brancusi, Lautrec, Matisse, Renoir, Bourdelle, Dufy, Kandinsky, Maillol, Pryde, Lehmbruck, Bernard, Archipenko, Du Champ-Villon) şi că avut fericita şansă de a putea fi evaluat de cei mai renumiţi critici de artă, precum şi de mari colecţionari. Se spune ca avocatul John Quin, colecţionar celebru şi, totodata, unul dintre organizatorii expoziţiei, apreciind manifestarea ca „cea mai complexă expoziţie de artă deschisă în lume”, s-a arătat vrăjit de creaţia brâncuşiana, a ţinut să-l cunoască personal şi a cumpărat câteva din operele sale.

Fabuloasa galerie americană a avut un succes uriaş, devenind itinerantă şi ajungând astfel la Chicago şi Boston. Nu au lipsit însă nici atitudinile potrivnice, inerente oricărei apariţii de noutate absolută. Astfel, la New York, din iniţiativa profesorilor „academişti” adepţi ai stilului clasic, studenţii au protestat cu vehemenţă îimpotriva acestui nou gen de artă. Astăzi putem afirma cu certitudine că tocmai aceste proteste antimoderniste au suscitat şi mai mult interesul pentru operele aparţinând noului stil al pictorilor şi sculptorilor europeni.

Pentru Brâncuşi, faimoasa expoziţie „Armory Show” a constituit evenimentul crucial care i-a deschis calea în America. Unele dintre lucrările sale au fost cumpărate imediat. Este semnificativă pentru succesul artistului constatarea lui Pach care i transmitea de la New York: „Un luminat colecţionar vrea să cumpere versiunea în marmură a Domnişoarei Pogany. Ești un uriaş succes, oamenilor le plac lucrările tale, iar ziarele sunt pline de ele”. În America se află cele mai multe dintre operele sale, Brâncuşi devenind un nume românesc prezent în mari muzee de artă, cele mai importante fiind „The Museum of Modern Art” (New York) şi „The Philadelphia Museum of Art” care gazduieşte cea mai mare colecţie de sculpturi ale lui Brâncuşi din Statele Unite ale Americii.

În anul 1965, la opt ani de la moartea sculptorului, renumitul critic american James Farrel scria următoarele: „Lângă Shakespeare şi Beethoven se mai află un Dumnezeu: acesta este românul Constantin Brâncuşi”. Cred cu tărie că se impune să studiem mai mult personalitatea, viața şi opera marelui nostru artist, revigorând în memoria lumii locul său în sculptura universală.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors