Archive for the ‘Romani in lume’ Category

Ştefan Străjeri – promotorul de valori şi tradiţii naţionale româneşti

Autor: Galina Martea

Este un proverb „sângele apă nu se face!”. În consecinţă, oriunde nu s-ar afla omul pe acest pământ, oricum rădăcinile îşi simt mereu originea. Aceasta este o realitate care există independent de orice lucru şi nu poate fi înlocuită sau remodelată cu nimic în astă lume. Provenienţa, prin naştere, îşi urmează existenţa în mod autonom, fiind liberă în decizii. Astfel, omul devine dependent de rădăcinile sale, purtându-le mereu cu sine până la ultima suflare. Deci, cât omul nu ar călători prin lume, cât de mult nu s-ar îndepărta de ţara natală, oricum sufletul acestuia se regăseşte necontenit prin procesele afective umane, prin procesele care exprimă sentimente/credinţă/devotament faţă de propria origine/naţiune. În asa mod, prin procesele afective se regăseşte nemijlocit fiinta umană care dă viaţă şi continuitate existenţei. Într-un asemenea proces real se regăseşte omul şi scriitorul Ştefan Străjeri care îşi menţine cu demnitate existenţa prin valorile identitare ale originii.

Scriitorul, jurnalistul şi editorul Ştefan Străjeri, fiind parte componentă a naţiunii române (născut în România, Bucovina, judeţul Suceava, satul Pojorâta), este acea expresie în existenţa umană care, prin sentimente autentice, demonstrează atitudinea sa creştinească şi civilizată față de propriul popor şi ţara de origine. Plecat departe de meleagurile natale (Statele Unite ale Americii) Domnia Sa este maestrul care cu multă inteligenţă/înţelepciune/dragoste şi bunătate sufletească ştie cum să promoveze prin lume valorile naţiunii române; ştie cum să păstreze dorul de ţărâna natală şi casa părintească; ştie cum să transmită mesajul identitar prin vibraţiile sufletului iubitor de valori şi tradiţii naţionale. Fiind persoana cu o cultură aparte, cu sentimente curate şi pline de tandreţe/nobleţe faţă de poporul român, propriul popor, dl Ştefan Străjeri a conştientizat în modul cel mai uman care sunt valorile prioritare în existenţa omului din acest univers. Astfel, Domnia sa, prin inteligenţa şi cultura ereditară, a reuşit, în timp, să realizeze acţiuni de preţ care, la rândul lor, au promovat cultura şi nivelul de dezvoltare a poporului român în spaţiul universal, totodată, promovându-se pe sine ca personalitate şi identitate integră în viaţa socială, culturală şi creativă. Deloc uşor de a te promova în această viaţă pe meleaguri străine, dânsul a reuşit să obţină şi să cuprindă acele acţiuni cu efecte pozitive care i-au creat o existenţă decentă, având la bază o activitate spirituală distinsă care-l stimulează şi îl motivează continuu. Toate acestea s-au obţinut prin muncă asiduă şi devotament real faţă de valorile naţionale/intelectuale/individuale, fundamentate pe un comportament uman adecvat. Fiind stabilit cu traiul în SUA, statul Michigan, Ştefan Străjeri, prin intelectul său, s-a implicat în jurnalism (necătând la faptul că este licenţiat în economie şi cu studii postuniversitare de masterat în domeniul auditului şi managementului contabil), astfel preluând activitatea de editor al ziarului “Curentul Internaţional”. Între timp, devine un bun organizator de manifestări culturale româneşti şi anume: de a sărbatori anual Ziua Naţională a României de 1 decembrie la Detroit, SUA, cu începere din 2008. Este membru fondator al Societăţii Româno-Americane „Avram Iancu” şi membru fondator al Asociatiei Jurnalistilor Romani din America de Nord (NARPA – North-American Romanian Press Association). Nemijlocit, este parte componentă printre membrii fondatori ai Forumului Românilor de Pretutindeni ale cărui baze au fost puse la Câmpul Românesc de la Hamilton, Canada, 14 iulie 2011. Rezultat al acestora, în 2006 din partea postului de radio “Vocea Basarabiei” din Chişinău i se decernează Premiul de Excelenţă pentru promovarea românismului. Iar în mai 2011 la Gala Celebrităţilor Româno-Americane i se înmânează o Diplomă de apreciere, acţiune organizată la Las Vegas de Consulatul Onorific al României în Las Vegas împreună cu postul de televiziune TVR Internaţional. În acelaşi timp, Ştefan Străjeri este un publicist activ cu lucrări de istorie şi despre românii imigraţi în SUA şi, nu în ultimul rând, este autorul inegalabilei şi valoroasei monografii “Românii americani de la Marile Lacuri”.

Coperta2

 

Monografia “Românii americani de la Marile Lacuri” (autor Ştefan Străjeri, Editura Anamarol, Bucureşti, 2014, pagini 600), cu o prefaţă de Anca Sirghie (prof. univ. dr., Universitarea Alma Mater Sibiu, România), este o lucrare cu cele mai speciale efecte în evoluţia umană şi anume: despre valoarea şi importanţa unui popor stabilit pe meleaguri străine. Prin intermediul acestei monografii, realizată cu multă capacitate de Ştefan Străjeri, aflăm adevărul ce reliefează şi demonstrează, cu certitudine, nivelul de inteligenţă şi cultură a naţiunii române care este capabilă de lucruri frumoase şi nobile. Respectiv, se conturează latura despre acţiunile exercitate şi modul de comportare în viaţa socială a diasporei române, ca factor migrator aflat în afara graniţelor ţării de origine, care s-a identificat de a fi exemplară cu adevărat în fapte, totodată, fiind capabilă de a promova valorile naţionale româneşti la cel mai înalt   nivel. La acest capitol, Ştefan Străjeri vine cu un şir de argumente care demonstrează prin fapte reale atât identitatea poporului român, ca factor pozitiv în existenţă, cât şi capacitatea intelectuală a naţiunii române, ca factor în evoluţie. Argumentele prezente în lucrare sunt fundamentate pe fenomene reale şi anume: prezenţa comunităţii româneşti în statul american Michigan mai mult de peste o sută de ani. Aici autorul spune cu încredere, că pe parcursul unui secol diaspora română s-a prezentat în statul Michigan, SUA, ca o comunitate demnă şi integră de a fi, astfel contribuind esenţial în dezvoltarea diverselor domenii de activitate din acest stat, în acelaşi timp, promovând cultura şi valorile naţionale româneşti. Autorul concretizează în nenumărate rânduri, că majoritatea românilor nu numai că au muncit cu onestitate în diverse sectoare ale economiei naţionale americane, dar, în mod onorabil, au realizat activităţi care au încurajat şi promovat viaţa românilor din zonă. Începând cu anul 1904, intelectualitatea şi oamenii dornici de valori spirituale organizează sistematic activităţi culturale cu caracter naţional românesc, în aşa mod, păstrând şi ocrotind cu credinţă tradiţiile naţionale pentru a fi transmise din generaţie în generaţie, indiferent de faptul ca sunt pe meleaguri străine. Astfel, unitatea naţiunii române este bine integrată spiritual în SUA, având la bază cultura, obiceiurile şi credinţa proprie natională. Monografia respectivă, fiind cu adevărat de o valoare exceptională, cuprinde şase capitole prin care sunt descrise minuţios şi cu multă atenţie procesele despre migraţia românilor în Statele Unite ale Americii, inclusiv în statul Michigan; procesul de existenţă şi istoria comunităţilor româneşti, inclusiv instituţiile creştinismului (bisericile şi mănăstirile româneşti); activitatea culturală, socială şi ştiinţifică a românilor din diasporă (societăţi ştiinţifice, culturale, mass-media, religioase, etc.); şi, nu în ultimul rând, despre geografia şi istoria statului Michigan, ca element component în existenţa acestora. Nemijlocit, un capitol aparte îl ocupă în lucrare activitatea şi acţiunile întreprinse de pătura cea mai reprezentativă a comunităţii româneşti, şi anume: despre personalităţi marcante din viaţa socială care s-au evidenţiat cu merite deosebite prin artă, cultură, creaţie, ştiinţă, etc. Dintre aceştea sunt actori, scriitori, pictori şi savanţi cu renume de origine română care au contribuit enorm la dezvoltarea şi promovarea culturii naţionale în spaţiul american. Printre ei, convingător, este şi contribuţia dlui Ştefan Străjeri care valorizează la cel mai înalt nivel identitatea poporului român în S.U.A. şi, în special, în statul Michigan. Referitor la aceasta, în prefaţa cărţii, doamna Anca Sirghie (prof. univ, dr., Universitatea Alma Mater din Sibiu) ne concretizează următoarele: “Citind cartea cu un titlul inspirat, Românii Americani de la Marile Lacuri, a lui Ştefan Străjeri şi cu documentatul comentariu privind activitatea organizaţiilor, a presei româneşti şi a instituţiilor religioase ce poartă semnele identităţii noastre naţionale, a personalităţilor care s-au remarcat de-a lungul deceniilor, totul raportat la istoria generală a Americii de Nord, rămâi uimit, gândind la efortul de Sisif al celui care a agonisit atâtea date, cu constiinţă că un asemenea studiu monografic va dăinui peste timp ca o carte de vizită onorantă pentru întreaga comunitate a românilor. Şi nu mă refer numai la românii americani despre care dorise să scrie economistul publicist Ştefan Străjeri în monografia lui, ci şi la cei din ţară care în egală măsură au multe, foarte multe noutăţi de aflat şi de înţeles din cartea aceasta”. Totodată, dna Anca Sirghie mai spune: “Între atâtea volume editate azi, monografia comunităţii românilor americani din Michigan, scrisă de Ştefan Străjeri, este, cu certitudine, o carte-eveniment. O carte dorită, o carte necesară…”.

Scriitorul, economistul, jurnalistul şi editorul Ştefan Străjeri, fire de o sensibilitate rară şi mărinimoasă, cucereşte în permanenţă publicul român din diasporă, şi nu numai, prin acţiuni şi creaţii care promovează cu mândrie importanţa şi rolul naţiunii române în cultura şi viaţa universală. Astfel, evenimentele organizate în statul Michigan, nemijlocit prin Societatea Culturală Româno-Americană „Avram Iancu” (fondator Ştefan Străjeri), sunt ca un mijloc de intersecţie culturală dintre spiritul românesc cu spiritul american, care, în rezultat, formează câmpul magnetic al spiritualităţii dintre popoare. În respectivul proces al valorilor spirituale, în special al valorilor spirituale româneşti, rolul distins, cu siguranţă, îl ocupă şi dl Ştefan Străjeri, fiind maestrul ce conştientizează şi reglează corect comunicarea dintre viaţă-existenţă-cultură-identitate naţională. Cred, că poporul român trebuie să fie mândru de faptul că printre ei se regăseşte o asemenea personalitate precum Ştefan Străjeri – omul care nu-şi uită ţara natală, indiferent de faptul unde nu s-ar afla pe acest pământ.

(Galina Martea, dr., academician de onoare al învăţământului universitar din R.Moldova, scriitoare, poetă)

G.Martea,foto 45,ag,jpeg

Foto. Galina Martea

O lucrare despre destinul Basarabiei

Posted by Stefan Strajer On April - 25 - 2017

O lucrare despre destinul Basarabiei

Autor: Valentin Tomuleţ (Basarabia)

În peisajul istoriografic basarabean, poeta, prozatoarea şi publicista Galina Martea ocupă un loc deosebit. Lucrările ce-i aparţin sunt recunoscute la nivel internaţional, autoarea impunându-se pe parcursul anilor ca unul dintre cei mai versaţi cunoscători ai diverselor probleme de care s-a ciocnit societatea la etapa actuală.

Cu un stil extraordinar şi original de abordare a problemelor social-umane, scriitoarea Galina Martea vine în faţa publicului cititor, de această dată, cu o lucrare de o valoare aparte care, la rândul ei, ne reprezintă identitatea naţiunii, conştiinţa naţională şi, nu în ultimul rând, identitatea societăţii basarabene în cel mai real mod. Astfel, lucrarea literar-istorică Basarabia – destin şi provocare, autor Galina Martea, apărută recent de sub tipar la Editura Pontos, este foarte binevenită în spaţiul identitar al culturii basarabene. Lucrarea în cauză este o realizare nespus de reușită și extrem de necesară pentru societatea basarabeană, deoarece prin intermediul celor scrise autoarea pune în fața cetățeanului basarabean o obligație morală și anume: de a conștientiza corect întreaga diversitate a proceselor ce au loc în societate și în conviețuirea socială, și, nemijlocit, în viața de toate zilele a fiecăruia dintre noi. Prin descrierea detaliată și exactă a fenomenelor sociale ce se derulează în cadrul țării de-a lungul timpului (anii 1991 – prezent), autoarea cărții ne așează în modul cel mai discret în fața tuturor evenimentelor (atât cu caracter pozitiv, cât și negativ) pentru a ne face să înțelegem corect starea lucrurilor, dar mai ales care este secretul devastator al dezastrului economic și social ce s-a abătut asupra întregii societăți. Aici autoarea cărții nu numai că ne avertizează de pericolul social care este prezent în viața noastră și care, în mod direct, ne scurtează și ne reduce existența, dar ea vine și cu argumente reale prin care ne sugerează faptul cine este vinovatul principal în toate nelegiuirile sociale.

În cazul dat, ne întâlnim cu o adevărată „parabolă a identității basarabene” (așa cum o întitulează în prefața carții istoricul literar Iurie Colesnic) care este destul de întortocheată în timp și cu prea multe obstacole în dezvoltarea social-umană, astfel Iurie Colesnic în precuvântare relatând următoarele: O vorbă populară afirmă cu înțelepciune: „Călătorului îi stă bine cu drumul”. Dar cum îi stă unui popor care s-a pornit în căutare de sine? După ce am parcurs o cale lungă în timp şi spaţiu, cale de 25 de ani de independență, este firesc să ne întrebăm cum ne stă nouă cu drumul acesta? Am mers corect pe poteca timpului, rectiliniu ori am cotit adesea impuși de obstacole şi de împrejurări? Că această cale aleasă nu va fi ușoară o știam din prima clipă, căci ne-am confruntat de la bun început cu o divizare a societății pe criterii etnice și lingvistice, după criterii geopolitice şi după care a urmat colapsul material. Dar ceia ce e mai regretabil, bagajul conștiinței naționale era prea ușurel, prea nepotrivit pentru drumul greu pe care ne propuneam să-l parcurgem. Cronologia drumului parcurs reflectă plenar obstacolele ce ne-au ieșit în cale: dezbinare teritorială, război fratricid impus din afară, pierderea din vizor a idealului național, exodul masiv al populației conștiente de anumite valori naționale, sărăcia cruntă și multe alte nenorociri… Cronologia drumului parcurs reflectă vizibil şi partea secretă a problemei noastre – conștiința națională. Căci cel mai greu schimbările se produc în conștiință”. Concomitent, prefațatorul cărții, în continuare, ne mai spune că: „Cartea pe care ne-o propune Galina Martea (scriitor, pedagog și filozof) „Basarabia – destin și provocare” este o radiografiere profundă a meandrelor noastre identitare, care pentru Basarabia şi basarabeni a devenit problema problemelor… Autoarea îşi conturează sintezele nu din surse împrumutate, nu dintr-o lume imaginară creată special ca spaţiu ori platformă pentru meditaţie. Experiența proprie a facut-o să cunoască problema identităţii şi pe cea a autoexilării. Dar depărtarea de patrie i-a asigurat și un mare avantaj – posibilitatea de a ne privi dintr-o parte, cu alți ochi, mai obiectivi, mai judicioși. Copleșită de firescul sentiment, siropos, dulceag, de nostalgie, specific neamului nostru, ea ne cercetează discret, cu ochii savantului, care nu pregetă să pună diagnoza cea mai dureroasă, dar cea corectă. Numai prin asemenea studii putem să verificăm dacă drumul parcurs a fost cel corect ales, dacă condrumeții au fost pe aceiași lungime de undă, dacă am mers înainte ori doar am mimat mişcarea… Iar refrenul secret al acestui volum este Basarabia şi povara nemiloasă a destinului…”.

Cu adevărat, Basarabia – destin și provocare, autor Galina Martea, este acea creație literară și acel produs al muncii creatoare care nu numai ne dezvăluie realități trăite de-a lungul timpului, dar, în același timp, ne sugerează idei și soluții cu ajutorul cărora s-ar putea contribui benefic la formarea unui mediu social sănătos, acesta, la rândul lui, favorizând conviețuirea socială a poporului. Cu eseurile ce abordează tema conştiinţei naţionale, sistemului de valori, idealului naţional, etc., Domnia Sa ne prezintă din plin studii cu caracter educativ, acestea fiind ca un îndrumător eficient în fenomenele ce determină existenţa şi supravieţuirea omului în societate. Expunând „idealul național” prin prisma conceptului filozofic, autoarea spune: „…Ideea națională, idealul național este o expresie care se asociază, în mod direct, cu identitatea națională, cu conștiința națională, cu demnitatea națională, cu unitatea națională – toate exprimând același sens şi conținut prin care se manifestă sentimentul și atitudinea omului față de întreaga diversitate a valorilor naţionale…” (pag. 216). Cu o lucuditate aparte, autoarea menționează: „Neconștientizarea corectă a fenomenului de ideal național, de idee națională, ar putea duce în mod direct la dezmembrarea totală a societății, la ruinarea completă a tradițiilor și culturii naționale (parte componentă din cultura română), la stoparea tuturor etapelor de dezvoltare prin segmentul identitar ce ţine de limbă / cultura / tradiţii / religie, componente nespus de importante în existența unui popor… Totodată, prin sentimentul autentic de apartenență la entitatea națională se dezvoltă, nemijlocit, conștiința, aceasta fiind forma superioară a gândirii prin care omul prin propriul comportament reflectă corect realitatea înconjurătoare. Iar în cazul când conștiința națională este lipsită de motivație și, în același timp, este dezorientată de factorii ce provoacă apariția fenomenelor negative, atunci consecințele devin destul de grave pentru un popor, acestea, ulterior, afectându-le atât propria existență, cât și propriul proces identitar naţional…” (pag. 218).

GMartea_Coperta-fata-tipar-Basarabia-destin si provocare-2016

Concomitent, autoarea cărții dezvăluie și scoate în evidenţă cele mai dureroase momente din viaţa poporului basarabean în anii de independenţă, 1991 – prezent, şi, simultan, abordează tema dezastrului economic și social care s-a abătut peste R.Moldova în această perioadă de timp. În viziunea autoarei, cele mai critice aspecte care au lăsat urmări extrem de grele în existenţa societăţii basarabene s-au centrat, în mod special, pe: neglijarea de către clasa dominantă a valorilor identitare naţionale şi a valorilor social-umane; neglijarea valorilor spirituale, acestea nefiind considerate ca fenomen necesar în existenţa omului şi a societăţii; inexistenţa obligaţiilor morale şi funcţionale din partea clasei de guvernare faţă de necesităţile poporului; promovarea fărădelegilor la nivel de stat, acestea creând premize reale pentru instaurarea în cadrul ţării a unei anarhii absolute şi, respectiv, a unor condiţii de trai inumane (în mod aparte pentru cetăţenii din mediul rural) ce au condus existenţa poporului la degradare umană şi socială. Sub o notă nespus de tristă sunt imaginile ce descriu situaţia reală privind condiţiile de viaţă şi de trai ale poporului în perioada celor 25 ani de independenţă a ţării.

Pe lângă problemele economice şi sociale care se agravează tot mai mult și mai mult, se profilează o realitate destul de clară cu privire la incompetenţa clasei de guvernare şi politice în a conduce ţara pe criterii democratice şi civilizate. Iar cu o verticalitate aparte sunt eseurile ce descriu realitatea existentă prin care aspectele negative prevalează tot mai mult şi sunt extrem de prezente în viaţa poporului basarabean. În modul acesta, R.Moldova continuă să existe ca stat independent, dar, simultan, împrejmuit de o întreagă gamă de probleme sociale, economice şi politice care, în consecinţă, distrug cu adevărat nu numai identitatea naţională a poporului şi a societăţii, dar şi însuşi existenţa acestora. Prin analize argumentate, Galina Martea abordează aspecte ce vizează sărăcia absolută, inexistenţa protecţiei sociale și sanitare, migraţia în masă a poporului, violenţa asupra copiilor şi femeilor – fenomene ce sunt mai mult ca reale ce caracterizează societatea basarabeană în anii de independenţă. În linii generale, fenomenele relatate în lucrare reprezintă realitatea nespus de nenorocită a poporului basarabean în epoca contemporană, iar prezentul din R.Moldova este comparat cu o beznă ce produce incultură, ignoranță, degradare umană și socială la cel mai josnic nivel. Autoarea, cu o tenacitate pătrunzătoare și o durere sufletească deosebită, atinge probleme de ordin social, astfel relatând: „…Poporul divizat în diverse partide și grupări sociale s-a împotmolit într-o fază de spirit complet contrară unei conviețuiri umane normale. O mare parte din populația băștinașă a pierdut orice orientare socială și nu mai dorește să-și recunoască nici macar originea de neam și națiune. Tendințele sunt diferite care, în rezultat, afectează și mai mult mediul social și relațiile dintre oameni. Idealurile naționale ale populației băștinașe sunt spulberate de niște aluzii străine care nu sunt compatibile cu totalitatea valorilor naționale…” (pag. 50). Cu aceeași capacitate literară și conținut filozofic, Galina Martea descrie în modul cel mai exact realitatea basarabeană a prezentului, argumentând prin acțiuni concrete derularea evenimentelor sociale, nemijlocit spunând: „Deci, realitatea şi istoria adevărată încă o dată ne demonstrează că orice suferinţă menită unui popor este provocată de omul puterii ce administrează societatea respectivă. În aşa mod, suferinţele continuă şi se ţin lanţ în viaţa unui popor şi, în special, în soarta poporului român din Basarabia. De necrezut, dar o asemenea realitate este prezentă şi în zilele noastre ce domină astfel existenţa unui popor. Este vorba de societatea basarabeană, poporul din R.Moldova, parte din secolul al XXI-lea, care se confruntă cu probleme serioase de a supravieţui ca naţiune şi specie umană. Este o realitate aparte unde victima proceselor este acelaşi om al societăţii, sortit pentru suferinţă. În pas cu problemele curente (sărăcie exagerată; nedreptate socială în limite de neconceput; corupţie la toate treptele de dezvoltare umană şi în toate domeniile de activitate socială, cu abateri grave de la moralitate; degradare umană / economică / culturală, etc.) omul se confruntă cu clasa de guvernare care le-a subjugat viaţa şi identitatea în cel mai umilitor mod. Identitatea personală şi natională a poporului basarabean este îndobitocită atât de mult, încât acesta nici nu sesizează care este drumul corect spre civilizaţie şi o dezvoltare umană adecvată. Clasa politică şi de guvernare, încă cu o educaţie şi mentalitate sovietică, dezorientează poporul pentru a-i provoca şi mai mari suferinţe în procesul de existenţă identitară, în procesul de existenţă şi de dezvoltare umană, în procesul de conştientizare şi recunoaştere corectă a cărei naţiuni aparţine. Astfel, poporului îi sunt impuse condiţii ce le influenţează negativ atât existenţa, cât şi dezvoltarea. În linii generale, prin doctrina respectivă, instaurată de clasa dominantă basarabeană sau a R.Moldova, are loc procesul de fabricaţie socială în cadrul căruia oamenii devin dezrădăcinaţi şi îndepărtaţi complet de adevărul istoric…(„Basarabia – model-simbol al suferintei si al nelegiuirilor sociale”, pag. 31-32) …Poporul, nefiind protejat de către stat, este inhibat în propriile greutăţi existenţiale şi, în aşa mod, reacţionează deja pasiv la procesele ce au loc în societate. O mare parte din populaţia ţării, în special din zona rurală, este absolut inactivă la schimbări si provocări, astfel acceptând sărăcia ca o normalitate în modul de viaţă existent… (pag. 36). Nivelul de viaţă al populaţiei extrem de redus din zonele rurale (la 1 ianuarie 2013 constituind 58,1% din toată populaţia ţării) este un tablou zguduitor ce ar putea fi comparat cu nivelul de viaţă al omului din epoca primitivă. Omul de la sate (în special, de vârsta a treia, ba chiar şi de alte vârste) nu cunoaşte fenomenele ce au loc în lumea modernă, neavând informaţia respectivă. Astfel, poporul este împotmolit într-un întuneric al existenţei care îl predispune la incultură, neştiinţă, înapoiere, izolare, în consecinţă, crezând în tot felul de aberaţii ale guvernanţilor…” (pag. 37).

Autoarea cărții deplânge și descrie în modul cel mai direct durerea poporului român din Basarabia, care este extrem de umilit și care suferă la nesfârșit. Având ca referință negativă sindromul autoritar al puterii demagogice, ea ne confirmă următoarele: „Patologia sindromului demagogic se reflectă prin răul instaurat într-un mediu social care induce în eroare masele doar pentru a fi ţinute în bezna involuţiei. Complexitatea simptomelor caracteristice acestui sindrom autoritar al puterii demagogice este provocată/cauzată de clasa dominantă a societăţii care sub nicio formă nu doreşte să recunoască, în mod normal, realitatea existentă, valorile umane autentice şi, în special, valorile identitare ale propriului popor. Astfel, prin conţinutul unui materialism şi nu prin conţinutul unui idealism, demagogia clasei dominante se manifestă cu multă încredere prin forme false de administrare care nu fac altceva decât să ademenească masele în acţiuni ce sunt favorabile doar puterii statale. Această realitate, lipsită de valori, este prezentă…” („Demagogia – procedeu real în subjugarea poporului basarabean”, pag. 70). Iar în studiul „Criza economică între putere şi mentalitate”, pag. 96, autoarea concretizează că „clasa dominantă devine tot mai nemiloasă şi indiferentă faţă de necesităţile poporului şi procesele ce se produc în societate…”, continuând, ceva mai jos: „…acţiunile clasei dominante din Basarabia sunt complet contradictorii lumii civilizate şi, astfel, compromit imaginea ţării şi a poporului atât în interior, cât şi în exterior. Omul societăţii / poporul este elementul cel mai neînsemnat şi neprotejat, iar necesităţile şi nevoile acestuia pentru clasa de guvernare există ca factor derivat al existenţei sociale…Criza economică, politică şi socială din Basarabia, cu caracter extrem de dezastruos, instaurată la toate treptele de existenţă, este derivatul mentalităţii a persoanelor ce conduc ţara. Oamenii puterii, prin comportamentul inuman al conducerii, au distrus propriul popor care este doar un produs al existenţei şi nu un produs al bunăstării. Poporul continuă să existe doar pentru a menţine şi suporta greul crizei economice, politice şi sociale…” (pag. 98).

Pentru a înțelege valoarea autentică a lucrării „Basarabia – destin și provocare”, autor Galina Martea, ea trebuie citită de către fiecare cetățean al societății basarabene și nu numai. Dar, ca să recapitulăm cele relatate mai sus, ne vom referi din nou la cele scrise de Iurie Colesnic, în prefața cărții, astfel Domnia Sa spunând: „Concluzia care se impune în urma lecturii acestei ediţii este una sigură – ca să evoluăm avem nevoie de o purificare. De o transfuzie de conștiință națională… Și numai atunci vom putea să preluăm drumul de la capăt. Dacă ne urmăm cu fidelitate idealul, negreșit așa vom proceda şi doar atunci vom izbândi…”. La rândul ei, Galina Martea (dr., acad., savant, scriitor), autoarea cărții, prin expresivitatea și inteligența cuvintelor sale spune: „O societate va fi perfectă numai atunci, când factorul uman va fi perfect în acţiuni, comportament și gândire… (pag. 155). Formarea unei societăți autentice se întemeiază numai prin comportamentul și sentimentul autentic al individului față de valorile naționale… (pag. 204). Prin conștiința de sine în corelație cu conștiința națională omul poate forma acea interacțiune care ar condiționa formarea unor trăsături de caracter cu care ar stimula și ar contribui pozitiv în dezvoltarea propriei culturi… (pag. 214). Cu unitatea propriei culturi omul este acel care formează cultura întregii societăți și, nemijlocit, imaginea reală a conștiinței de sine în corelație cu conștiința națională. Numai prin unitatea curată de conștiință națională un popor își poate menține echilibrul autentic în existența spirituală / intelectuală / materială, astfel, fiind capabil să construiască o societate fundamentată pe valori naționale și beneficii comune… (pag. 215).

În acest context, este cazul de menționat că Galina Martea, din Basarabia, este autoarea mai multor lucrări literare și științifice (poezie, proză, publicistică, știință), iar valoarea acestora este pusă pe cântarul inteligenței, demnității și decenței personale.

(Valentin TOMULEȚ, dr. hab., prof. univ., Facultatea de Istorie şi Filozofie, Universitatea de Stat din Moldova)

Valentin Tolumet

Foto. Valentin Tomulet

La Consulatul General al României la Chicago – eforturi vizibile pentru menţinerea încrederii publicului în calitatea serviciilor prestate

Autor: Dorin Nădrău (S.U.A.)

Recent, o vizită la Consulatul General al României la Chicago mi-a oferit ocazia de a aprecia evoluţia activităţii echipei privind creşterea eficienţei în efectuarea de servicii consulare şi încurajarea oamenilor de a se adresa consulatului în vederea soluţionării unei game foarte diversificate de probleme. Prezenţa mea la această instituţie aparţinând României natale s-a datorat, ca şi precedenta, de acum un an, necesităţii de a obţine un document autentic, impus de legislaţia românească aliniată actualmente reglementărilor europene.

Logo-Consulatul-General-al-Romaniei-la-Chicago-1
CONSULATUL GENERAL AL ROMÂNIEI la Chicago, Statele Unite ale Americii

Ca o primă impresie, am constatat că strădania personalului de aici pentru îmbunătăţirea lucrului cu oamenii se menţine, preocupare, de altfel, destul de anevoioasă. Am în vedere, în primul rând, împrejurarea că circumscripţia consulară nu este una redusă, competenţa teritorială incluzând persoane care locuiesc permanent sau temporar în statele: North Dakota, South Dakota, Illinois, Indiana, Iowa, Kansas, Michigan, Minnesota, Missouri, Nebraska, Wisconsin. În al doilea rând, complexitatea serviciilor consulare este impresionantă şi prin multitudinea domeniilor abordate: cetăţenie, documente de călătorie, acte de stare civilă, acte notariale, obţinerea de acte din România ş. a.

Am regăsit o atmosferă de mult calm a oamenilor care îşi aşteptau clarificarea unor probleme personale sau eliberarea unui act autorizat, persoane care înţeleg importanţa şi cerinţele speciale pe care le implică emiterea unui act juridic specific activităţii consulare, alături de inşi de o vârstă respectabilă binevoitori, dar copleşiţi de sentimentul zădărniciei într-o perioadă a vieţii în care societatea pare să nu mai aibă nevoie de ei.

Între noutăţile înregistrate în decursul ultimului an, un loc aparte îl ocupă, prin plusul de eficacitate indus, modernizarea asistenţei consulare o dată cu introducerea în utilizare a unui nou sistem de interfaţă cu solicitanţii de servicii consulare, numit generic SIMISC (Sistem Informatic pentru Managementul Inegrat al Serviciilor pentru Cetăţeni), care permite iniţierea unui seviciu consular prin intermediul unui portal din internet. Acest sistem oferă posibilitatea ca funcţionarul consular să evalueze îndeplinirea condiţiilor legale de întocmire a serviciului consular, materializat prin validarea cererii electronice. În noile condiţii, serviciile se prestează la consulat în două moduri: fără programare, în fiecare zi de luni până vineri sau cu programare, exclusiv prin sistemul menţionat.

În lumea contemporană, insecurităţile mediului socioeconomic îi constrâng pe indivizi, tulburaţi de existenţa schimbării constante şi de incertitudinea viitorului, să-şi piardă treptat încrederea în instituţiile publice. Se ştie, de asemenea, că societatea modernă, aşa cum o cunoaştem şi o experimentăm în totalitatea interacţiunilor şi experienţelor noastre cotidiene, este imposibilă fără încredere.

În aceste condiţii, eforturile susţinute pentru asigurarea încrederii publicului în calitatea serviciilor consulare prestate par să constituie o prioritate de necontestat a corpului consular de la Chicago, coordonat de Consulul General Tiberiu Trifan şi Consulul General adjunct Mihaela Deaconu.

florea-tiberiu_trifan                                        foto Mihaela Deaconu
foto: Consul General Tiberiu Trifan                          foto: Consul General adjunct Mihaela Deaconu

Fără îndoială, cei doi conduc cu profesionalism activitatea personalului consular, asigurând interfaţa între comunitatea de români şi autorităţile române şi/sau americane şi depunând reale eforturi în gestionarea întregii problematici consulare, juridice, de comunitate şi protocol/administraţie, probând, corectitudine, responsabilitate şi cordialitate.

În fine, în opinia mea, activitatea publică a personalului de la consulat dovedeşte în mod vădit un important pas înainte spre eliberarea de neîncredere, fiind de notorietate că în România corupţia este cel mai mare generator de neîncredere şi ştiut fiind faptul că românul, atunci când apelează la o instituţie publică, prima dată se gândeşte pe cine cunoaşte în respectiva instituţie…Şi, de ce nu, un pas însemnat spre civilizaţia modernă.

 

Dorin Nădrău (S.U.A.)

Pelerinaj întru adevăr

Posted by Stefan Strajer On April - 19 - 2017

Pelerinaj întru adevăr

Autor recenzie: Silvia Jinga-Urdea (Florida,SUA)

 

Medicul scriitor Corneliu Florea, pe numele adevărat Dumitru Pădeanu, autor a cinsprezece cărți de memorialistică, pamflete mordante, reflecţii, comentarii la problemele arzătoare ale României, un activist social sui-generis, compune în ultimul volum, Vara pisicilor negre (editura Aletheia Bistrița, 2015) tabloul unei țări jefuite de politicieni și ignorate în suferința ei de aproape trei decenii. Autorul este un imigrant incomod, care s-a stabilit în Canada în timpul dictaturii ceaușiste, dar abia a așteptat să se întoarcă după căderea Cortinei de Fier să-și revadă locurile dragi. Practică o transhumanță originală: iarna se îngroapă în zăpezile preeriei canadiene, iar primăvara ia drumul țării pe care o poartă mereu în suflet.

Corneliu Florea este cunoscut pentru robustul său spirit polemic, care lovește în punctele nevralgice ale democrației „de salvare națională”, aluzie la Frontul Salvării Naționale inițiat de Ion Iliescu spre folosul famelicilor capitaliști de sorginte securistă, nicidecum al întregii nații. Patosul acuzator al lui Corneliu Florea este pe măsura fărădelegilor care-i sar în cale la tot pasul. La Casa cu flori din Bistrița bucuria îi este umbrită de stupiditatea primarului municipal, care nu-i aprobă tăierea a trei brazi din propria curte, considerând-o defrișare, în schimb rade într-o veselie gorunii de pe coama dealului. Constată sarcastic decimarea nemiloasă a avuției forestiere, în totală desconsiderare a relației ancestrale, a „codrului, frate cu românul”. „Avem scut antirachetă”, observă amarnic autorul, „stăm la umbra lui.” (op.cit., p. 12)

Este o carte a strigătului de durere al unui intelectual profund, al unui patriot nedezmințit, al unei conștiințe oneste și neînfricate, oripilate de dezmățul elitelor politice, antrenate într-un proces de trădare a interesului național în toate domeniile societății românești. Aceste elite au dat numele de revoluție unei lovituri de stat cu numeroase victime omenești, au distrus ceea ce trebuia păstrat din economia noastră, au împins afară din țară milioane de români lăsați șomeri dintr-odată, au adus la sapă de lemn majoritatea populației. Au pus pe butuci o țară pe care dictatorul a lăsat-o fără datorie externă, ca acum să se zbată în coada clasamentelor Uniunii Europene. Politicienilor li s-au adăugat în marea trădare și intelectuali de faimă, aceia de la care ne-am fi așteptat să fie luminătorii nației, așa cum au fost considerați cărturarii din totdeauna la români.

Critica cea mai acerbă a autorului vizează căpeteniile intelectuale, care, după obediența practicată în timpul comunismului, s-au înregimentat la sacul cu bani al noului stăpân. Principiul mult trâmbițat al corectitudinii politice, atacurile la identitatea națională și la integritatea statului român, folosirea minorităților împotriva majorității românești, nepăsarea față de simbolurile culturii românești, tentativa de falsificare din nou a istoriei naționale, detractarea valorilor românești în frunte cu geniul literaturii române, Mihai Eminescu, promovarea unei literaturi pornografice, gen Mircea Cărtărescu, a subculturii, în general, toate acestea declanșează resorturile mâniei justificate a autorului. Două sunt pamfletele de rezistență ale volumului: Un pușcas numit Breban și Alexopatul rătăcitor. Primul demontează farsa isterică pusă la cale de Horia Roman Patapievici, susținut îndeaproape de Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Este cunoscută reacția normală de furie a scriitorului academician Nicolae Breban împotriva denigrării poporului român și a culturii lui cuprinsă în volumul Politice de Patapievici. N. Breban a folosit condiționalul verbului a împușca. Condiția era ca injuriosul volum să fi apărut în Polonia. Mai clar formulat: ceea ce românii au înghițit, polonezii n-ar fi făcut-o nici în ruptul capului pentru că sunt o nație care se respectă. Extrapolând absurd verbul incriminat din context, onorabilii de la GDS au provocat o furtună într-un pahar cu apă, menită a îngenunchea o personalitate a scrisului românesc ca Nicolae Breban. Să fie liniștiți că n-au reușit, pentru că cine are bun simț vede de la o poștă ce clică mercenară s-a aciuat pe la GDS-ul patronat de finanțele milionarului american George Soros, ferventul militant pentru globalizare și societate deschisă, deschisă pentru globaliștii de la centru ca să poată umbla în voie la resursele naturale și la manipularea oamenilor.

Corneliu Florea pune în paralel viața de martir a tatălui lui Nicolae Breban, preot greco-catolic maltratat de unguri în 1940, apoi trimis de comuniști la canal, unde a murit și biografia lui Dionisie Patapievici, tatăl lui Roman, evreu din Cernăuți, „tovarăș de drum” al Armatei Roșii pentru implementarea comunismului la noi. În vreme ce patrioții români erau exterminați la canal din ordinul partidului unic, Dionisie Patapievici era răsplătit cu funcții înalte în Ministerul de Finanțe, să sprijine sovromurile în jefuirea statului român, notează revoltat autorul. Stigmatul de origine nesănătoasă l-a urmărit pe N. Breban de-a lungul anilor de studii mereu întrerupte și niciodată terminate, dar, în ciuda ostracizării sale, a manifestat îndârjire, realizându-și plenar talentul de prozator. În vreme ce Roman Patapievici s-a bucurat de privilegiile nomencalturii comuniste, Breban a suportat, într-o bună parte a vieții sale presiunile unui regim vinovat de moartea tatălui său. Bunicul lui Breban a ridicat în Nordul Transilvaniei biserică de piatră și școală românească în timpul opresiunii maghiare. Breban descinde dintr-un șir de patrioți români, pe când familia Patapievici s-a aliniat celor care au slujit politica de ocupație a României. Cunoscând toate aceste antecedente, s-ar fi impus un minim sentiment de decență din partea lui Roman Patapievici.

Pamfletul este strivitor, punându-le oglinda în față tuturor celor care gravitează în jurul „trinității” Liiceanu, Patapievici, Pleșu. Concluzia extrem de tristă prin adevărul ei cade greu: „scriitorimea, cu puține excepții, și-a băgat capul în nisip, ca de obicei, de fapt în nisip și-l ține în majoritatea timpului în ultimii șaptezeci și cinci de ani” (op. cit. p. 123).

Defăimarea neamului românesc și a istoriei sale este și obiectivul lui Dan Alexe în cartea Dacopatia și alte rătăciri românești, nu întâmplător publicată la editura Humanitas condusă de Gabriel Liiceanu. Dan Alexe, fost membru al grupului dizident de la Iași, împănat cu informatori securiști, printre care și Ion Petru Culianu, este și el un stipendiat al Înaltei Porți de la Bruxelles. Mare păcat că-și folosește inteligența în mod cu totul păgubitor pentru el și pentru poporul din care face parte.

Corneliu Florea ne introduce mai întâi în istoricul problemei scriitorilor mecenari, hack writers, producând o savuroasă proză despre Grub Street din Londra, unde a originat stirpea celor care își vindeau talentul. Autorului îi plac digresiunile, care pun în valoare cultura sa clasică europeană. Fiecare din piesele volumului fac dovada bucuriei taifasului pe teme puțin cunoscute sau doar date astăzi uitării. Îi place postura de pedagog doct, care recurge frecvent la dictonul latin, combinat cu vorbe populare de duh, imprimând o coloratură ardelenească scrisului său. Demersul ironic la adresa scrântelilor lui Dan Alexe despre istoria dacilor este pus fastuos în scenă, cu insistență asupra semanticii cuvintelor hack și hackney (cal de închiriat, de călărit, mârțoagă) pentru a ridiculiza prostituția intelectuală prezentă atât în comunism cât și în capitalism. „În comunism, observă cu umor sec autorul, nu au fost cai de închiriat, toți caii au fost rechiziționați, cei care s-au opus au ajuns la abator” (op. cit, p. 168) și continuă ”majoritatea s-au lăsat convinși să devină voluntar, cai de călărit spre realismul socialist” (idem, ibidem). Îl citează pe Voltaire care spunea despre mercenarii peniței ”că sunt mai prejos decât prostituatele” (op. cit. p. 169. Îi face lui Dan Alexe un portret cu totul defavorabil pentru că nu scrie despre adevăr, ci ”după urechea grefată la Bruxelles” ca să-i denigreze pe geto-daci, după cum cer stăpânii lui cu intenții politice ascunse.

Sursele antice care mărturisesc despre traco-daci sunt, după D. Alexe, egale cu zero, tot ce știm noi despre strămoșii noștri sunt invenție a romantismului naționalist de la Bălcescu la Pârvan. În opinia lui dacii n-au avut o limbă, împrumutând cuvinte din stânga și din dreapta, ținându-se de beții, iar nevestele lor de lucruri slabe, deci un fel de neam de retardați. Pe bună dreptate, se întreabă C. Florea, de ce au fost dacii înveșniciți pe Columna lui Traian și pe Arcul de Triumf al lui Constantin cel Mare, de ce se găsesc statui de daci prin multe muzee ale lumii, dacă ar fi fost un neam de rușine, cum încearcă detractorul D. Alexe să ne convingă. În realitate, tot mai mulți cercetători serioși avansează ideea că limba dacilor ar fi fost similară cu latina pe care a premers-o. Tăblițele de la Tărtăraia ne vorbesc despre folosirea scrisului la noi înainte de Sumer.   Contraargumente arheologice la aberațiile lui Dan Alexe sunt numeroase. Reaua credință și reaua lui voință sunt de domeniul evidenței. Nu este nici primul nici ultimul care scoate de la lada de gunoi a istoriei teorii răsuflate, drapate diferit pentru uz iredentist. Concluzia lui D. Alexe despre români se rezumă la constatarea că ”suntem niște tembeli”(op.cit.,p. 174). Dacopatia lui Dan Alexe ne întărește în ideea că la editura Humanitas se consolidează o mișcare antiromânească menită a ne distruge identitatea națională pentru a ne pregăti intrarea în statul globalist. Spiritul de deriziune în care Dan Alexe a comis pseudoistoria sa este dovada unui ”neam prost”, a unui cărturar care ”vrea să sară mai sus ca puricii”, îl ridiculizează Corneliu Florea.

coperta 1

 

 

Cu stupoare constată Corneliu Florea că libertatea de conștiință și de expresie sunt cenzurate datorită noii invenții, cea a corectitudinii politice comandată din exterior, un fel de cal troian periculos. Românii au crezut că după căderea dictaturii comuniste vor fi cu adevărat liberi. Cei care au murit împușcați la revoluție au strigat „vom muri, dar vom fi liberi”. S-a adeverit că nu putem fi atât de liberi pe cât am dori-o. Decretul 217/2015 și restricțiile impuse de Institutul Wiesel în cercetarea adevărului asupra unor teme considerate încă tabu, cum ar fi mișcarea legionară, îl contrariază pe autor. Minuțios, cum este, intreprinde o incursiune în istoria documentelor care au consfințit drepturile omului, începând cu Magna Charta din 1215, continuînd cu Bill of Rights (1689) – Declarația Drepturilor, în 1789 Declaration des droits de l’homme et du citoyen, în 1948 – Declarația Universală a Drepturilor Omului dată la ONU. „S-au scris degeaba pentru români, care după 200 de ani în România Institutului Wiesel (…) acceptă și propagă corectitudinea politică chiar și în istorie, în loc să-și îndeplinească datoria de-a se opune opresiunii străine” (op. cit. p.120). „Ce decădere, ce deșert!, (p.120) exclamă autorul. Nemulțumirea lui este cauzată de estomparea adevărului despre drama românească, ”copleșitoarea, terifiantă dramă românească, începută cu jertfele de război, cu ocuparea sovietică și dictatura comunistă impusă de alogeni, cu lichidarea în închisorile comuniste a patrioților români și distrugerea țărănimii prin colectivizare …” (p. 22). În numele atâtor declarații, care circumscriu drepturile omului, ar trebui să fie posibil să putem spune cu exactitate ce s-a întâmplat în realitate cu poporul român, supus experimentului comunist. Corneliu Florea amintește, de pildă, un aspect asupra căruia se trece cu vederea și anume rolul evreilor activiști trimiși de la Moscova să comunizeze România. În schimb, se aruncă integral vina pe legionari, ignorându-se caracterul patriotic al mișcării lor, în ciuda limitelor ei. „Cu amărăciune îmi vin în minte vremurile când politrucii evrei trimiși de Moscova, cu o ură înverșunată, dădeau vina pe legionari și Securitatea lor le ținea isonul:   legionarii sunt de vină! După politrucii evrei, legionarii lui Corneliu Codreanu erau vinovați pentru că s-au devotat dreptății naționale și nu au acceptat să fie instrumentele lui Carol al II-lea”. Speră să vină vremea adevărului și să se spună „că cei mai mari vinovați au venit de la Moscova. Restul? Niște instrumente”(op. cit. p. 58).

Patosul adevărului despre istoria românească îl ajută să descopere cărțile revelatoare, cum ar fi lucrarea lui Petre Țurlea, Studențimea română din Cluj 1944-1946 (Ed. Renașterea, Cluj, 2016), pe care le opune celor false, compuse la comandă pentru denigrarea poporului român. De ce este importantă cercetarea din punctul de vedere al intereselor poporului român? Pentru că ne arată negru pe alb că studenții români patrioți s-au opus ferm comunismului instalat prin forță și, pe de altă parte, minoritatea maghiară din Cluj a comis „josnice acțiuni revanșarde antiromânești… împotriva eliberării Ardealului de Nord-Vest de sub ocupația ungurească horthistă”(op.cit., p. 23). Muncitorimea maghiară de la Dermata a atacat căminul studențesc Avram Iancu, strigând „să curgă sânge de valah”. Nici unul dintre agresori n-a fost arestat, în schimb au fost întemnițați douăzeci dintre studenți, represaliile împotriva studenților și a unor profesori patrioți, precum Victor Papilian, nerezumându-se doar la atâta. La alegerile din noiembrie 1946 românii ardeleni au votat pe flanc pentru Iuliu Maniu, în schimb maghiarii s-au plasat de partea comuniștilor. UDMR-ul face și astăzi niște jocuri foarte încurcate. Dar de ce să ne mirăm de UDMR când îi avem pe guvernanții români tranzacționiști și trădători. Prin fraudarea alegerilor în 1946, căci vorba lui Stalin, nu contează cine votează, contează cine numără voturile, Uniunea Populară Maghiară a câștigat 29 de locuri în parlament, toți acei parlamentari fiind”naționaliștii Ungariei Mari, ce urau barbar tot ce era românesc în Ardeal și din fortăreața comunistă în care s-au aciuit, sperau să submineze Tratatul de Pace de la Paris, hotărârea deja luată de reîntregirea Ardealului românesc.(op.cit., p. 32-33).

Manipulările politicienilor maghiari de atunci sunt atât de similare cu cele de astăzi ale urmașilor lor, dacă n-ar fi să amintim decât de Laszlo Tökes devenit peste noapte revoluționar anticomunist fervent, acomodându-se jocului Marilor Puteri pentru a servi însă cauza iredentistă. Vinovat nu este Tökes, vinovați sunt partidele și guvernanții români care nu sancționează cum se cuvine, la timp, atacurile antiromânești. Dar de ce să vorbim numai de guvernanți, când un filozof ca G. Liiceanu adăpostește la faimoasa-i editură lovituri sub centură date poporului român în numele corectitudinii politice și al toleranței.

Înțeleg verdictul lui Corneliu Florea în comparația dintre cărțile adevărate și făcăturile unor autori de la GDS. Cei din urmă eludează aspectele majore ale istoriei și culturii noastre. De aceea, zice C. Florea lucrarea lui Petre Țurlea ”depășește ca valoare cultural-istorică românească toate scriiturile luate împreună, ale celor trei boieri de pe malurile Dâmboviței”. Un lucru este cert, Corneliu Florea nu se ferește să atingă aspectele vulnerabile ale vieții sociale și culturale românești, evitate de cei mai mulți analiști. Celor care din răsputeri încearcă să dilueze conștiința identității naționale a românilor, autorul le răspunde prin demersuri de recuperare a valorilor trecutului, abandonate în uitare, pentru că în România de la Petre Roman și Adrian Năstase până astăzi nu sunt bani pentru menținerea patrimoniului național. În timpul ministeriatului lui Kelemen Hunor, medic veterinar instalat la cultură de președintele Băsescu, s-au găsit bani pentru restaurarea conacelor grofilor din Transilvania. Dar pentru cetățile dacice, declarate monumente UNESCO, nu sunt bani nici pentru pliante, nici pentru drumuri de acces, nici pentru o amenajare civilizată. În schimb, după cum spun localnicii, au fost storși bani grei din jefuirea siturilor arheologice, din furtul de brățări dacice, de obiecte de aur, care au fost împărțite între paznicii acestor situri și guvernanți. O întreagă mafie a fost creată ad hoc pentru stoarcerea cât mai rapidă a profitului chiar și din locurile sfinte ale istoriei noastre. Încât te întrebi: cum de-a ajuns țara noastră pe mâna unor asemenea criminali? Exasperat de nelegiuirile întâlnite în cale, C. Florea rostește o imprecație ca să se răcorească: ”Cerule Mare nu mai ai fulgere și trăsnete pentru vânzătorii de țară românească?!” (op.cit., p. 20).

Cred că dl. Liiceanu și asociații lui ne pot răspunde: când scrii cărți ca să-ți bați joc de istoria și cultura unui popor culegi ceea ce ai semănat. Ca să nu creadă distinșii intelectuali că nu poartă chiar nici o răspundere pentru dezastrul generalizat din România ultimelor trei decenii.

Este amarnic de trist să constați că obediența față de dictatul străin este un fenomen recurent la români. Nu trebuie decât să ne amintim cum a fost tratat Brâncuși căruia nu i s-a permis să se repatrieze în 1955 ca să moară la Hobița. Cât despre procesul verbal de la Academie, în legătură cu moștenirea pe care sculptorul dorea s-o lase poporului său, n-are rost să mai vorbim pentru că este prea cunoscut. Erau implicate atunci nume mari ca M. Sadoveanu, președintele Academiei, G. Călinescu, Al. Graur și trepăduși de serviciu ca A. Toma. Din nefericire M. Sadoveanu, aflăm de la C. Florea, s-a purtat execrabil și față de Mitropolitul Bucovinei, fost coleg de școală la Pașcani, Visarion Victor Puiu, de la care și-a însușit pe nedrept casa de la Schitul Vovidenia, pregătită de către mitropolit pentru rugăciune și solitudine. Tot acolo își pregătise Mitropolitul și mormântul, dar datorită ”sprijinului” tovărășesc al lui Sadoveanu a fost privat de totul și condamnat să moară în străini. Urâte vremuri, bicisnice purtări!

Ca să se curețe de sentimentele negative inspirate de neorânduielile observate la tot pasul, autorul, călător prin definiție, se aruncă în ciuda vârstei avansate, pe drumurile esențiale pentru fibra noastră națională: se duce la mănăstiri, pe Via Imperatorum, drumul străbătut de împărații romani între 106 și 271 a.d. de la Porolissum la Drobeta, se duce să cerceteze Maramureșul, provincia lui de adopție, se chinuie, dar răzbate pe drumurile bolovănoase ale cetăților dacice. În toate aceste călătorii trebuie să vedem responsabilitatea cărturarului Corneliu Florea, care vrea să trezească, mai ales în sufletul tinerilor, dragostea de glie, respectul și gratitudinea pentru   poporul întotdeauna zămislitor de valori. Drumurile peregrinului Florea au menirea să reinstituie firescul în relația românilor cu țara lor, să spubere batjocura unor scribi plătiți și să ne întoarcă la conștiința noastră mai bună. Ne îndeamnă la pietate față de eroii noștri prin unele dintre mărturisirile lui de credință: „fac o pauză în Alba-Iulia, capitala noastră istorică, de la Mihai-Viteazul la Ferdinand Întregitorul. Aprind câte o lumânare pentru moții moților, Horia, Cloșca și Crișan, Avram Iancu, Ion Buteanu, Petru Dobra, cei care sub dominații străine au avut tăria de-a ne păstra identitatea, limba și religia.”(op.cit., p. 197) Frumos și emoționant.

Celor care l-ar putea acuza de provincialism îngust, izolaționism ne grăbim să le răspundem că întreaga carte reflectă un spirit cultivat la izvoarele clasice europene, Elogiul nebuniei de Erasmus de Rotterdam fiind una dintre cărțile favorite. Recurgerea la clasicism, tehnica divagațiilor bazate pe asocieri de lectură amintesc de proza lui Alexandru Odobescu.   Deplânge copierea grăbită de către români a vestimentației americane cu blugi și teniși în orice circumstanță, precum și abandonarea politeții noastre tradiționale, înlocuită cu vulgarități de mitocani. Se întoarce mereu cu bucurie la valorile consacrate, precum O scrisoare pierdută în interpretarea unor monștri sacri ai scenei românești.

Nu doar prin ceea ce scrie, dar și prin acțiunile sale Corneliu Florea ne îndeamnă să ne întoarcem la sursele esențiale ale istoriei și culturii noastre pentru a ne cunoaște mai bine și pentru a nu uita cine suntem. Trei dintre drumurile lui prin țară: pe Via Imperatorum, la câteva mănăstiri din Moldova, la cetățile dacice ne arată cât de bogați suntem, dar, din păcate, cât suntem de risipitori cu zestrea noastră sub guvernările nepăsătoare care susțin ”cel mai abject sistem ipocrit și impostor”. (op. cit., p. 199).

Corneliu Florea este un spirit care veghează de la distanță sau de aproape, din casa lui cu flori de la Bistrița la tot ce se întâmplă în România nu doar ca să-și exerseze condeiul, ci ca să îndrepte nereguli, crezând în acel ridendo castigat mores. Dozându-și patosul și sarcasmul, el repune în drepturi adevărul într-o vreme a mistifăcărilor și a minciunii generalizate, implicându-și cititorul în demersul efervescent al unei inteligențe vii.

Scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș la Cenaclul Românesc „Mircea Eliade” din Colorado

 

Duminică, 12 aprilie, 2017, după slujba religioasă, în sala festivă a Bisericii „Sf. Dimitrie cel Nou” din Frederick, Colorado, s-a desfășurat o nouă întâlnire a Cenaclului Literar Românesc „Mircea Eliade”, avându-l ca invitat pe scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș. Prezentatori au fost profesorii Simona Sîrghie și Sebastian Doreanu, împreună cu preotul Ioan Bogdan.

În cuvântul de întâmpinare adresat celor prezenți, prof. Sebastian Doreanu, de curând reîntors din România, a subliniat două lucruri pe care le-a observat cu bucurie în timpul călătoriei. Primul este faptul încurajator că tineretul din țară citește cărți tipărite. Pentru că a văzut atât în metroul bucureștean cât și în alte mijloace de transport în comun din orașele prin care a călătorit, tineri cufundați în lectură, el apreciază că este un semn bun pentru viitorul cărții și o dovadă în plus că Umberto Eco a avut dreptate când a scris că viitorul nu va fi lipsit de cărțile în format tradițional (Umberto Eco și Jean – Claude Carriere: Nu sperați că veți scăpa de cărți, Editura Humanitas, București, 2010). În al doilea rând, tot ca un fapt îmbucurător, directorul Cenaclului a adus din țară și a prezentat celor de față primul număr din ziarul „Neamul Românesc”, publicat de Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” la Cernăuți, în Țara codrilor de fagi, Bucovina, una dintre provinciile românești ce se află în continuare sub ocupație străină, dar unde limba română se păstrează și prin asemenea publicații.

Lauda cărții tipărite formulată de Umberto Eco s-a dovedit un preambul cum nu se putea mai nimerit pentru prezentarea celor două noi volume publicate de către scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș, lansate acum în premieră în mijlocul comunității românești din Colorado. Vorbind de Sălașul de la răscruce, de fapt primul roman inspirat din biografia autorului, prof. Sebastian Doreanu, în calitate de istoric, a prezentat cadrul de desfășurare a narațiunii, anume începutul secolului al XVIII-lea, cu vremuri tumultoase, când acțiunea antiimperială a lui Rackozi al lI-lea și războiul curuților declanșat de acesta răvășeau o bună parte din Transilvania, abia intrată sub   stăpânire habsburgică. Prezentatorul i-a invitat pe participanții la cenaclu să citească acest roman de aventuri, de cape et d’épée la care se adaugă și o frumoasă poveste de dragoste. Așadar, un interesant și incitant roman istoric, din păcate un gen de literatură care nu se mai regăsește printre preferințele generațiilor   tinere actuale.

Cu toate că nici poezia nu mai este prizată în aceste vremuri de goană spre niciunde, Mircea Hortensiu Tomuș se încăpățânează să scrie și… poezie. Al doilea volum lansat cu această ocazie este o nouă carte de poeme Zile vin, zile trec, zile rămân în amintiri, într-un fel o continuare a volumului de debut Printre tristeți și bucurii, lansat, câțiva ani în urmă, tot la Cenaclul “Mircea Eliade” din Colorado.

Scriitorul Mircea H. Tomus in plina verva, prezentandu-si noile volume

De data aceasta, așa cum a subliniat Sebastian Doreanu, noul volum este realizat într-o formă tematică interesantă, dacă nu cumva unică, poeziile formând câteva cicluri bine definite. Cel aflat în deschiderea volumului amintit este ciclul săptămânii, fiecare zi din cele șapte își are poezia ei; urmează ciclul cel mai bogat, cel evenimențial, în care diferite date istorice, religioase, aniversare din România de ieri sau mai aproape de zilele noastre, evenimente ce au legătură cu familia poetului sau care se referă la însăși viața autorului își găsesc locul în versurile acestuia. Ultima parte, ca o încununare deplină a volumului amintit, cuprinde ciclul lunar, fiecare lună a anului fiind cântată în versuri de către poet.

O prezentare a biografiei scriitorului invitat a fost făcută de către prof. Simona Sîrghie. Astfel, după ce a predat literatura română o viață întreagă numeroaselor generații de elevi la Arad, de când s-a retras la pensie și locuiește jumătate din an în țară, iar cealaltă jumătate la Denver, alături de cele două fete și familiile lor, Mircea Hortensiu Tomuș a devenit de la începuturi (și iată că au trecut deja cinci ani!) unul dintre cenacliștii cei mai fecunzi sub raport creator. Iar activând în acest focar de cultură românească de lângă Munții Stâncoși, cum a subliniat Simona Sîrghie, el s-a simțit îndemnat să-și adune în volume scrierile publicate de-a lungul timpului în diferite reviste din țară și din diaspora, scriitorul tipărind astfel, în ultimii ani, nu mai puțin de șase cărți de poezie, proză, memorialistică, toate lansate în premieră la Cenaclul „Mircea Eliade” din Colorado.

S-a dat apoi cuvântul autorului. Acesta a început prin a mulțumi celor prezenți în sală pentru participare, dar și-a arătat mâhnirea față de numărul lor redus în raport cu colectivitatea românilor care locuiesc în statul Colorado. Acest cenaclu, a ținut să sublinieze scriitorul, este o oază de românism departe de locurile natale și în același timp o școală unde copiii născuți pe aceste meleaguri pot afla mai multe despre istoria și cultura părinților și bunicilor. Vorbind despre romanul istoric Sălașul de la răscruce, autorul a ținut să menționeze faptul că sursa acestuia se află în poveștile și legendele locuitorilor din zona unde domnia sa, ca tânăr profesor, a petrecut o parte din anii de început ai carierei didactice și unde a organizat numeroase excursii cu elevii. Împletind poveștile adunate din bătrâni cu adevărul istoric, Mircea Tomuș a izvodit acest roman pe care se gândea de mult să-l aștearnă pe hârtie și este foarte bucuros că a reușit să o facă, chiar dacă după mulți ani, timp în care l-a purtat mereu în minte. Trecând apoi la volumul de poeme Zile vin, zile trec, zile rămân în amintiri, autorul a mărturisit că și acesta a fost conceput de-a lungul mai multor ani în care a scris poezii, aplecându-se asupra colii de hârtie de fiecare dată când a simțit că își dorește să încrusteze în timp bucuria pricinuită de un eveniment anume: fie o sărbătoare cum ar fi Învierea Domnului, Crăciunul, 8 Martie, 1 Aprilie (da, chiar și Ziua păcălelilor își are o poezie a ei), 10 Mai, 15 iunie (poezie închinată Liceului „Moise Nicoară” din Arad, unde autorul a fost profesor și director mulți ani din viață), nașterea fiicelor sau a nepoatei, ziua mamei, toate amintiri plăcute pe răbojul vieții.

Mircea H. Tomus semneaza autografe

După ce a răspuns unor întrebări venite din sală, autorul a lecturat un fragment din romanul istoric, mai precis începutul, în care cititorul este familiarizat cu zona în care urmează să se desfășoare acțiunea, și face cunoștință cu oamenii locului. Din volumul de poeme a recitat poezia Azi ce deschide volumul amintit și 9 Septembrie, poezie dedicată soției, doamna profesoară Aurora Tomuș, aflată printre cei prezenți în sală. Preotul Ioan Bogdan a recitat poezia Învierea, închinată evenimentului ce va fi sărbătorit în curând de întreaga lume creștină, iar Sebastian Doreanu a recitat poezia 8 Martie, ca o dedicație pentru toate doamnele și domnișoarele din auditoriu.

Ca o surpriză, din partea membrilor Cenaclului „Mircea Eliade”, doamna profesoară Simona Sîrghie a înmânat autorului o Diplomă de Merit pentru cele șase cărți publicate, mai ales că toate au fost lansate în premieră în cadrul Cenaclului Românesc de la poalele Munților Stâncoși.

În încheiere, scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș și-a prezentat pe scurt, proiectele la care lucrează: o piesă de teatru și un volum de nuvele. Pentru doritori a semnat autografe pe volumele nou lansate, dar și pe cărțile anterioare, aflându-se, după propria mărturisire, pentru prima dată în situația dificilă de a nu reuși să acopere cererea de carte, exemplarele aduse de domnia sa pentru această ocazie fiind insuficiente. Doamna Simona Sirghie a deschis o listă pentru cei interesați să obțină volumele dorite, astfel ca la o viitoare întâlnire cu scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș aceștia să le primească. Pentru că, suntem încredințați, o viitoare întâlnire este așteptată. Cu nerăbdare.

(Alessia Moisil, George Alexandru)

Reunirea – component inevitabil în viața poporului român

Posted by Stefan Strajer On April - 6 - 2017

Reunirea – component inevitabil în viața poporului român

Autor: dr. Galina Martea (Basarabia/Olanda)

                                                                                                                                

Ar fi o eroare gravă în istoria naţiunii române în cazul dacă unirea Basarabiei cu România nu se va produce până în anul 2018. Acest lucru trebuie realizat nu numai pentru o necesitate istorică, dar pentru o necesitate vitală în existenţa unui popor cu aceleaşi origini de limbă vorbită, tradiţii, cultură. Dacă, în timp, în viaţa românilor din Basarabia s-au produs multe erori, s-au produs nenumărate nenorociri, s-au produs divizări/rupturi de teritoriu, oricum, la ziua de azi acest ţinut continuă să existe, de asemenea, în condiţii pline de incertitudini şi fără nicio perspectivă pentru un viitor cât de cât luminos. Actualmente, în calitate de stat independent, R.Moldova își are acumulați 25 de ani de la declararea independenţei, însă şi această aniversare este plină de regrete, scăldată de durerea poporului înfometat şi istovit, de necazurile vieţii cotidiene. În rezultat, realitatea efectivă conform evenimentelor derulate de până acum au demonstrat, în nenumărate rânduri, că R.Moldova nu poate exista în continuare în calitate de stat independent, deoarece clasa dominantă a societăţii nu este capabilă de a administra ţara pe criterii civilizate, iar poporul este condamnat, la nesfârşit, să înfrunte sărăcia absolută şi fărădelegile sociale instaurate în cadrul ţării.

Pierderile_teritoriale_ale_Romaniei_1940

Conform experţilor din domeniu, se consideră că statul moldovenesc actualmente se regăseşte în faţa unui faliment total în toate domeniile de activitate economică, socială şi politică, iar prin acţiunile realizate de-a lungul anilor statul a dovedit că este absolut incapabil de a guverna ţara pe principii moderne, transparente şi democratice, şi, respectiv, incapabilă de a întreprinde vreo decizie corespunzătoare macar atunci când ţara este în cel mai mare pericol al existenţei. În consecinţă, s-a produs falimentul integral al ţării, ruinarea şi înstrăinarea completă a poporului, astfel, rămânând prezentă în societate, în mod activ, doar sărăcia, mizeria şi degradarea socială. Ţara aflându-se la o etapă catastrofală de sărăcie şi degradare socială, nemijlocit, s-a produs distrugerea până în talpă a societăţii şi, nu în ultimul rând, s-a dărâmat în mod tragic identitatea naţională a poporului român din Basarabia. Astfel, fiind la un nivel extrem de redus în dezvoltarea umană şi socială, societatea basarabeană, în calitate de stat independent, nu mai are nicio şansă de a-şi revitaliza de sine stătător existenţa într-un viitor apropiat, sau ba chiar şi într-un viitor îndepărtat. Deci, în acest caz, societatea basarabeană are nevoie, nemijlocit, de suportul României, ţara care îi este mamă, frate, soră conform originilor. Respectiv, sub această notă şi în acest caz, devine prezentă şi necesitatea istorică de reîntregire a neamului românesc (după modelul Germaniei). Prin urmare, în mod real şi benefic, pentru poporul român din Basarabia reunirea este nespus de necesară cu România. O altă direcţie pentru societatea basarabeană nu poate fi, indiferent de faptul că mulţi dintre guvernatorii și locuitorii ţării nu doresc acest lucru. Iar eroarea grava care s-a produs în 27 august 1991 (aşa cum au demonstrat-o specialiştii din domeniu, spunând: odată cu destrămarea URSS, R.Moldova nu a trebuit să-şi declare independenţa, însă a fost necesar să declare unirea cu România, astfel realizând procesul real de reîntregire a neamului românesc cu partia-mamă) trebuie reparată acuma, în mod urgent, cu atât mai mult că societatea basarabeană actualmente se regăseşte la răscruce de drumuri, poporul fiind foarte dezorientat şi nelămurit în tot ceea ce vrea şi în tot ceea ce trebuie să facă. De aceea, pentru a înlătura erorile trecutului, atunci prezentul trebuie să fie cât mai activ în rectificarea şi instaurarea adevărului istoric şi anume: prin reîntregirea neamului românesc care în prezent este divizat în două state independente. Pentru ca această Unire/Reunire să se producă cu adevărat şi de neîntârziat este necesar ca ambele state româneşti, R.Moldova şi România, unul de pe malul drept şi altul de pe malul stâng al Prutului, să se aşeze la masa tratativelor/dialogurilor în modul cel mai civilizat pentru a găsi soluţia cea mai potrivită în a revendica această problemă nespus de stringentă a naţiunii române. Pentru ca aspiraţia/iniţiativa corespunzătoare să fie realizată cel târziu până în anul 2018 (aşa cum este preconizată de Sfatul Ţării 2 – proiect constituit în 27 martie 2016 la Chişinău, preşedintele Comitetului de Iniţiativă pentru înfiinţarea „Sfatului Ţării 2” fiind academicianul Nicolae Dabija), atunci atât R.Moldova, cât şi România trebuie să privească acest lucru ca pe unul prioritar al naţiunii şi, totodată, considerându-l o valoare inegalabilă în existenţa acestora. Respectiv, ar urma ca şi în România să fie constituit un proiect asemănător Sfatului Ţării 2, acesta fiind denumit “Sfatul Ţării 2 – Salvarea Basarabiei”. În modul acesta, România se va prezenta ca un adevărat exemplu în dorinţa de reîntregire a neamului românesc şi, totodată, în modul acesta va stimula/motiva omul basarabean pentru a înţelege mai bine procesele/evenimentele istorice ce se produc în societate şi în afara ei. Astfel, procesul de reunificare a două state româneşti, posibil, îşi va lua startul cu adevarat, iar societatea basarabeană, încetul cu încetul, posibil cu încredere, va reîncepe procesul de conştientizare corectă a evenimentelor ce trebuiesc a fi realizate în mod negreşit şi în direcţia necesară/corectă. Cu atât mai mult, ţinând cont de faptul că la etapa actuală Basarabia se regăseşte într-o situaţie destul de incertă în a lua deciziile corespunzătoare care depind în mare masură de clasa de guvernare, atunci România ar urma să fie acea care să orienteze acţiunea în cauză către acele terenuri şi soluţii care să fie cât mai benefice pentru ambele state româneşti şi, nemijlocit, pentru întreg poporul român. Cu atât mai mult, la ziua de azi având potenţialul necesar şi fiind o putere economică şi culturală dezvoltată în spaţiul european, ba chiar şi în cel mondial, România prin asemenea metode ar influenţa şi mai uşor/şi mai mult poporul basarabean care este extrem de dezorientat în viaţa personală şi socială. Pentru a reîncepe procesul real al negocierilor între două state româneşti, în cazul dat, cred, nici nu mai sunt necesare componentele de a lua în calcul care vor fi consecinţele acestei reuniri. Cu certitudine, că România va fi acea care va suporta toate consecinţele, preluând în subordinea sa un stat falimentar în toate domeniile de activitate socială şi economică, respectiv, cu imense datorii externe de miliarde de dolari, precum şi alte probleme enorme de ordin social, moral, politic. Totodată, este cazul de menţionat că România de-a lungul anilor, după anii 1990-prezent, încearcă prin toate metodele posibile să ajute nespus de mult R.Moldova (cu toate că procesul de reunificare a două state româneşti este încă prea departe de realitate), astfel, investind mijloace financiare enorme în instruirea tineretului studios, oferind burse de studii de mii de locuri în instituţiile de învăţământ din România; alocarea de milioane lei românești pentru diverse probleme interne ale societăţii basarabene; ajutoare umanitare, cu titlu gratuit,   de milioane lei româneşti pentru mii şi sute de mii tone de produse alimentare (făină, zahăr, mălai, paste făinoase, conserve de carne/de pate/de legume, dar și păcură pentru încălzire); şi multe altele; şi, nu în ultimul rând, oferirea de posibilităţi reale pentru redobândirea cetăţeniei române, acţiune de o valoare inestimabilă. Necătând la faptul că şi România are destule probleme interne de ordin economic şi social, însă ea, oricum, continuă să ajute R.Moldova. Acestea sunt acţiuni demne de apreciere din partea statului român, iar societatea basarabeană ar urma să-i fie recunoscătoare. Dar, pe lângă toate acestea este necesar ca reîntregirea neamului românesc să se producă într-un final şi cât mai urgent doar din principii de identitate şi unitate naţională; respectiv, pentru a pune în valoare identitatea, conştiinţa şi demnitatea unui popor/unei naţiuni. Iar cel mai important este ca totalitatea acestor acțiuni să aparțină și să se axeze integral pe principiul de recunoaştere a propriilor origini – neamul românesc. Acest lucru este cel mai prioritar şi cel mai important în existenţa unui popor, iar toate restul se soluţionează de la sine, în timp. Însă, pentru a realiza cursul acestor evenimente istorice, atunci realitatea respectivă trebuie să fie acceptată de orice om de conducere din ambele state româneşti şi de orice cetățean al societăţii basarabene şi al societăţii române, indiferent de consecinţele care vor urma. Astfel, va fi salvată Basarabia şi poporul basarabean care continuă să existe într-o sărăcie şi degradare socială halucinantă, plină de erori/necazuri/incertitudini. Astfel, va fi salvată şi protejată identitatea naţiunii române.

G.Martea,foto 45,ag,jpeg

Foto. Galina Martea

Din saga unui remarcabil român canadian

Posted by Stefan Strajer On April - 4 - 2017

Din saga unui remarcabil român canadian

Autor interviu: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

Dacă vă uitaţi în „Larousse” ori în „Robert”, fizicianului român Wladimir Paskievici, stabilit din 1959 în Canada, îi veți găsi un strămoş feldmareşal rus, (1782-1856), distins în luptele cu francezii, cu turcii, la Braila. Cu așa o ascendență, ar fi fost mare păcat, ca Wladimir să nu pășească falnic prin viață, mai ales că destinul l-a purtat din România, părăsită în 1947, puțin înaintea alungării Regelui Mihai, spre Italia și de acolo în Argentina. Pentru studii specializate în domeniul fizicii nucleare, a ales Franța, unde a obţinut un doctorat în 1957, iar oportunitatea de a fi aproape de mama sa, ajunsă în Canada, l-a dus pe el și pe soția lui, franțuzoaica Suzanne, spre Montreal unde avea loc, în 1958, un congres de fizicǎ nuclearǎ. Acolo a fost angajat ca profesor la Şcoala Politehnică în 1959, simțindu-se primit bine.

„Wladimir a avut o viaţă fabuloasă!” suna exclamația Mihaelei Pasat, profesor la Universitatea din Timișoara, care ne-a făcut legătura și l-a surprins pe fizicianul Paskievici cu afirmația că noi două suntem prietene… de 60 de ani. Or, prietenul prietenei mele îmi este prieten! Eram la fel de dornici să ne întâlnim, după ce fiecare dintre noi culesese informații despre celălalt, spre a face mai interesantă conversația, pe care ab initio eram deciși să o și publicăm.

Nu mi-a fost deloc greu să-l recunosc pe Wladimir apărând jovial, suplu, cu o privire tinerească la cei peste 85 de ani ai săi. El a venit la Cenaclul „M. Eminescu” din Montreal, unde fusesem invitată la reuniunea din 16 martie 2017, desfășurată la Centrul cultural multinațional din Côte-des-Neiges. Aduceam cu mine noua carte „Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai”, 2016 și un film „Amintiri despre Lucian Blaga”, partea a 2-a, proaspăt realizat. Moderatorul seratei a fost scriitorul Leonard Ionuț Voicu, președintele Cenaclului, care îmi făcuse invitația, drept care țin să-i mulțumesc și pe această cale.

Decum ne-am eliberat, dialogul și-a urmat cursul firesc.

 

-Anca Sîrghie: Ați realizat la postul Nașul Tv Canada în ultimele 3 luni 6 emisiuni O viață într-o oră cu inteligenta doamnă redactor Felicia Popa. Sunt încântată să vă mărturisesc că ați strălucit povestindu-vă saga unei vieți de profesor universitar emerit în domeniul energiei nucleare. Aș împărți evoluția dumneavoastră în anii dinainte de stabilirea în Lumea Nouă și în perioada de după 1959 cu experiența universitară canadiană. S-o pornim de pe… linia mediană. Care sunt primele impresii pe care vi le-a făcut Canada?

-Wladimir Paskievici: Când m-am apropiat prima dată de Canada, din avion nu vedeam nimic fertil, doar munți și lacuri. Am coborât în plină vară din avion la Montreal, unde mama și soțul ei m-au condus pe străzi largi, cu multe benzinării și mașini de prost gust, pe lângă magazine oribile din bulevardele St. Laurent și Ste. Catherine. Veneam din Europa, în special din Milano, unde femeile erau elegante, magazinele de blănuri străluceau, luxul era la el acasă. La Montreal vedeam bărbați în negru și femei în alb, adică erau mulți seminarişti și preoți, pe de o parte şi surori, pe de altǎ parte, într-o țară dominată de biserică. Autoritatea religioasă era suverană, dominând viața politică, școlile, mai ales spitalele, într-o vreme când nu existau asigurări medicale.

wladimirjpg

Foto. Wladimir Paskievici

-A.S.: Eu vin acum din România, unde avem o tradiție religioasă temeinică în istorie, nu? Totuși, consider că noi doi ne deosebim prin faptul că dumneavoastră ați plecat din țară înainte de impunerea ideologiei comuniste care era profund ateistă. În schimb, generația mea a trăit toate contorsionările provocate de dictatura proletariatului, care ne-a opturat dreptul la gândire liberă și la credință religioasă. Despre aberațiile la care s-a ajuns în școala și în viața socială din România unei jumătăți de secol socialist vom vorbi altădată, căci este o temă greu de epuizat. Cum ați resimțit dumneavoastră personal la Montreal prin anii ’60 acea dictatură a religiei, de care vorbiți?

-W.P.: Am fost numit profesor la Universitatea din Montreal, unde la prima petrecere colegială mi s-a pus întrebarea „Ce religie ai?” Am răspuns că părinții mei sunt ortodocși, dar că în Argentina dădusem examen de catolicism. Rectorul, Monseigneurul Lussier, care era preot catolic, mi-a mărturisit că sunt între primii necatolici angajați în Universitate. Observația aceasta îmi semnala o mentalitate și o stare de lucruri cu totul specifică societății canadiene franceze. După mai mulți ani, un student al meu termina facultatea și l-am sfătuit să continue studiul ingineriei nucleare cu un masterat. Mi-a răspuns că părinții lui se opuneau unui asemenea proiect de viitor pentru că preotul la biserică le spusese că știința este opera diavolului. Mi-a trebuit o adevărată strategie, când i-am întâlnit pe acei părinți să-i conving că, după ce băiatul lor va termina și doctoratul, va deveni coleg cu mine la catedră, ceea ce s-a și întâmplat. Așadar, era o problemă de filozofie, un mod de viață în Quebecul acelei perioade, când societatea era în alb și în negru. Preoții conduceau învățământul, colegiile erau religioase, multe localități şi strǎzi aveau nume de sfinți. În viața politică domina un partid conservator, iar la biserică preotul le spunea credincioșilor că cerul este albastru și iadul este roșu, dirijându-i prin cele două culori din alegerile apropiate spre cel ce trebuia să câștige, albastrul fiind culoarea partidului conservator, roşul fiind cea a partidului liberal.

-A.S.: Cum ați înțeles dumneavoastră, ca universitar prestigios, cu o formație profesională solidă, cu care ați venit din universitatea franceză, să vă implicați în viața orașului?

-W.P.: Ca profesori universitari, noi eram solicitați să propunem niște teme, colectate de un organism de popularizarea culturii la liceele din oraș. Eu, cu subiecte de fizică modernă, nucleară, cu teoria relativității, și un coleg, care preda biologie și prezenta teorii cu extratereștri, eram cei mai căutați. Niciodată nu știam exact cum este publicul la care urma să vorbesc. După fiecare conferință mi se puneau întrebări și nu plecam decât după ce se terminau toate întrebările, uneori întregul dialog cu liceeni și profesorii lor durând un ceas. La un liceu unde sala fusese plină de tineri îmbrăcați în negru, eu le-am vorbit de fizica modernă, un subiect incitant, presărat cu istorie, cu anecdote. La momentul întrebărilor, văd că se ridică un seminarist care mă privise tot timpul cu o anumită răceală neîncrezătoare. S-a ridicat să-mi spună că cele prezentate de mine erau în contradicție cu ce învățau elevii în acel liceu. Îl contrazisesem pe Sf. Toma! Ce să-i răspund? Spre uluirea întregii săli, am afirmat că “Sf. Toma este depășit.” M-am grăbit să adaug că tot depășit este Newton, la fel ca Einstein. Aceasta este legea progresului. Şi cǎ e bine să fie aşa, pentru cǎ va mai rǎmâne ceva de descoperit! Publicul a aplaudat. Era prima dată când cineva îndrăznise să afirme că “Sf. Toma este deposit”. Așteptam ca profesorii să nu suporte un asemenea afront, dar la plecare ei mi-au pus întrebarea: “Vii și anul viitor?”

-A.S.: Vă mărturisesc că nicăieri în Canada nu mă simt atât de bine ca în orașul Montreal, unde engleza este dublată cu brio de limba franceză, rostită – este drept – cu accente specifice Quebecului. Dumneavoastră ați fost un martor al devenirii orașului Montreal. Cum s-a metamorfozat el, ca să devină din orașul provincial anost al anilor ‘60 cea mai europeană metropolă a Canadei de acum?

-W.P.: Soarta a făcut din mine un spectator privilegiat al unei perioade cu totul deosebite din istoria Quebecului. Orașul Montreal s-a modernizat în perioada 1960-1980, când a avut o dezvoltare excepțională. Societatea cerea schimbare. Școlile, fie catolice, fie protestante, au început să aibă directori laici, se modernizau ca spirit. Cardinalul s-a retras, ca să nu se declanșeze o luptă cu efecte nefaste. Primarul Jean Drapeau a curățat afacerile canadiene de mafioții americani. Atunci s-au construit Bulevardul Metropolitan, Metroul și clădirea Expoziției din 1967, care a galvanizat energiile orașului și ale întreprinderilor independente. Au fost cinci ani în care orașul s-a transformat într-un gigantic șantier, unde s-au ridicat blocuri de locuințe, edificii pentru birouri, hoteluri moderne, insule artificiale pe fluviu, magazine de lux. A urmat complexul unde în 1976 gimnasta româncă Nadia Comăneci a dobândit uimitoarea ei victorie sportivă, cu care noi ne-am mândrit. Canada însăși ieșea dintr-un con de umbră și se făcea cunoscută, devenind mai vizibilă. Este adevărat că politica de imigrare încurajase popularea Vestului, nicidecum partea atlantică a țării, dar Quebecul avea personalitatea și modul lui particular de evoluție.

-A.S.: În popasurile mele aici, am observat că la Montreal comunitatea română este cea mai productivă cultural, ca și când mai fiecare membru al ei, prezent în Cenaclul “M. Eminescu”, este talentat, fie literar, fie ca pictor, ori manifestându-se chiar în amândouă domeniile. Am citit cu interes cartea dumneavoastră L’Arc en ciel de ma vie, care m-a ajutat să înțeleg ce personalitate fascinantă aveți. Cum s-a constituit comunitatea română din Montreal?

-W.P.: Primul val de imigraţi a sosit în Canada prin anii 1900, dar după Primul Război Mondial trăiau aici nu mai mult de 1000 de români. De ce doar atâția? Pentru că nu aveau de ce să vină. În Quebec începând de prin 1950 a sosit al doilea val de români, cei ieșiți deja din țară, ca medicul Sorin Sonea, care se specializase în microbiologie la Institutul Pasteur din Paris și a slujit Facultatea de Medicină din Montreal timp de 40 de ani. A avut o viață matusalemică, el murind la 96 de ani. Cu același vapor soseau alături de medicul Sonea și alți intelectuali români bine pregătiți, dintre care unii studiaseră în Germania. Dar în timp ce inginerii erau ușor angajați, medicii nu. Totuși, profesorul universitar emerit Sonea a fost medic remarcabil, a făcut cercetǎri în structura geneticǎ a bacteriilor, a ținut cursuri la facultate, devenind o celebritate. Avocatul Nicu Mateescu-Matte împreună cu soția sa, Monica Matte, au devenit vedete naţionale. Preotul dr. Petre Popescu a edificat noul lăcaş al Bisericii Sf. Vestire, care pe atunci era singura biserică românească, pe când astăzi sunt în orașul nostru vreo 14 biserici ortodoxe. Aceasta, pentru că numărul imigranților români a crescut considerabil.

Doctorul Jean Țăranu a avut inițiativa organizării în 1954 a primei asociații române din Canada, ARC. Interesantă este și o altă personalitate, inginerul Mitescu, fost vicepreședinte la Compania de petrol Petrofina, ceea ce dovedea că avea un înat nivel de intelectualitate, era plasat bine în societate, era capabil să comunice cu autoritățile, iar soția sa, doamna Dany, o adevărată enciclopedie, ajuta românii să se descurce. Comunitatea s-a strâns în jurul bisericii, preotul fiind un portparol în lupta anticomunistă. Cum acest grup devenise puternic, autoritățile din țară au trimis agenți care s-au infiltrat, dezbinându-ne. S-au produs astfel două fracturi, una între religioși și laici, alta între anticomuniști și comuniști. Doctorul Țăranu organiza evenimente culturale. Dar unde, în biserică sau în afara ei? Conducerea era disputată între preot și doctorul inițiator. Noul venit avea de ales, să treacă de o parte sau de cealaltă ori să rămână la mijloc. Pe măsură ce veneau noi imigranți români, din cel de al treilea val, cel de dupǎ Revoluţie, fracturile s-au accentuat, apărând noi biserici, alte asociații, societatea românească fiind transformată astăzi într-un mozaic caledoscopic. Animozitățile au devenit dramatice, la un moment dat preotul Popescu fiind bătut în cap, apoi îngrijit tocmai de dr. Sonea. O comunitate nu poate fi puternică fără unire. Deci, nu mai putem prezenta un front comun în dialogurile noastre cu autoritǎţile locale.

-A.S.: Am găsit sloganul “Să fim uniți!“ la emisiunea Nașul Tv Canada, ca dovadă că perspectiva nu este a fracturărilor pătimașe, așa cum în plan literar s-a produs acum vreo 9 ani când militarul de profesie Adrian Erbiceanu s-a separat de Societatea Canadiană a Scriitorilor Români, care avea abia 8 ani de activitate, ea fiind condusă de Alex Cetățeanu, inginer de profesie, dar poet, prozator, eseist, editor și redactorul revistei “Destine Literare”, deschisă mânuitorilor de condei din lumea întreagă. Astfel s-a constituit Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Quebec. Ambii conducători au preocupări literare, dar scriitorii români la Montreal sunt aceiași, iar dezbinarea nu le aduce niciun avantaj în plan creator. Înțeleg că în frumosul dumneavoastră oraș sunt 3 cenacluri în limba română. Mă întreb dacă nu ar fi benefică o unire a lor, astfel ca cenaclul românesc să devină mai puternic și mai valoros. Întorcându-ne la firul principal al dialogului nostru, v-aș întreba: Ce s-a întâmplat în plan universitar începând de la mijlocul secolului trecut?

-W.P.: În anii’50, Quebecul era foarte înapoiat etnic şi cultural față de România și față de Europa, în general. Când am ajuns aici, Școala Politehnică era tradiţionalǎ, având profesori buni care 9 luni propuneau cursuri, ca ingineri clasici, adică ei dădeau rețete pentru construirea de clǎdiri, poduri, mine etc. În celelalte 2-3 luni, ei activau în birouri de ingineri. În general, când am intrat eu în Universitate, nu se fǎceau cercetǎri, cu excepţia câtorva profesori în domeniul hidraulicii, al rezistenţei materialelor, al metalurgiei şi al geologiei, în care se făceau primii pași, eu venind ca al cincilea cercetător, anume în fizică nucleară. Era foarte puțin! Se simțea nevoia inovării. Programele de învățământ se cereau schimbate, era necesară o adevǎratǎ revoluție, așa că au fost angajați ingineri tineri pentru noi profiluri. Am lansat Ingineria nucleară în anul 1967, în cadrul departamentului de inginerie fizicǎ, de care ne-am separat dupǎ aceea, iar în 1970 am înființat Institutul de Energie Nucleară care oferea întâi un masterat, apoi un doctorat. Aveam studenţi din lumea întreagǎ şi absolvenţii noştri au fost toţi angajaţi de industriile şi de organismele lucrând în domeniul nuclear.

Colaboram cu Franţa, China, Mexic, atrǎgând studenți care se specializau la noi în tehnologia canadianǎ. În cadrul Institutului,   am dat cursuri de fizica reactoarelor, de controlul reactoarelor şi de aspectele de securitate. În domeniul cercetǎrilor, m-am specializat în riscurile asociate producţiei de energie nuclearǎ. Marea satisfacţie din acea fazǎ a vieţii mele profesionale a rǎmas faptul cǎ Institutul de inginerie nuclearǎ de la Şcoala Politehnicǎ din Montreal funcţioneazǎ şi e recunoscut şi azi în lumea întreagǎ.

-A.S.: Dupǎ ce aţi creat şi dezvoltat ingineria nuclearǎ, aţi intrat în administraţie…Cum au decurs lucrurile?

-W.P.: Într-adevǎr, în anul 1982 am fost ales sǎ conduc Direcţia de Cercetǎri a Şcolii Politehnice, la care s-a adǎugat, în 1985, Direcţia Studiilor Avansate. În Direcția de Cercetări, aveam ca mandat dezvoltarea tuturor cercetărilor din Politehnică; în Direcția de Studii Avansate răspundeam de dezvoltarea tuturor programelor de masterat și de doctorat. În plus, aveam și responsabilitatea legăturilor cu industria, pentru realizarea unei strânse colaborări cu aceasta – la toate nivelurile imaginabile. Din aceastǎ perioadǎ intensă și fecundǎ, aş vrea sǎ precizez numai trei lucruri. Întâi, cǎ am promovat cercetǎrile în domeniul prioritar al ingineriei materialelor şi al ingineriei informaticii. Apoi, cǎ am promovat studiile de doctorat. În sfârşit, cǎ am creat proiecte comune cu industria în materie de formaţie, de cercetǎri şi de inovaţie. Menţionez, în trecere, cǎ marile şcoli de inginerie din Franţa nu acordau în acea epocǎ doctorate, nici chiar masterate, şi cǎ nu întreţineau legǎturi cu industria… Pentru a pune în aplicaţie acest program ambiţios, dispuneam de un fond discreţionar ce a atins cu timpul un milion de dolari – practic egal cu cel disponibil în întreaga Universitate din Montreal – care provenea la început numai din surplusurile acumulate de instituţie, iar apoi şi din fonduri guvernamentale; acestea erau în funcţie de mǎrirea numǎrului de înscrişi şi de nivelul la care se înscriau (licenţǎ, masterat sau doctorat). Lor li se adăugau sume din subvenţii instituţionale acordate de organisme federale sau provinciale, şi din contractele cu industria. Acest fond discreţionar l-am întrebuinţat pentru a crea grupuri sau centre de cercetǎri, pentru angajarea cercetǎtorilor, specialişti cu doctorat care sprijineau cercetǎrile corpului didactic, pentru burse acordate studenţilor, pentru angajarea de tehnicieni specializaţi şi pentru cheltuielile de infrastructurǎ. Şi, ca suport administrativ, aveam sub conducerea mea cca. 20 de persoane care mǎ secondau.

-A.S.: Apreciez logica practică a distribuirii banilor alocați cercetării, căci mărturisirea dumneavoastră ar putea să dea de gândit colegilor mei din Universitatea sibiană, unde sunt la ora aceasta încă multe de clarificat în domeniul respectiv. M-aș bucura să concretizați relatarea dumneavoastră.

-W.P: În Canada, profesorii nou angajaţi primesc practic automat o anumitǎ sumǎ de bani pentru cercetǎrile lor, pe o duratǎ de trei ani de zile. Dacǎ sunt performanţi, primesc apoi, prin concurs, sume mai importante. Rolul meu era tocmai sǎ-i ajut sǎ fie performanţi. De fapt, acționam ca o “pompǎ virtuoasǎ”: cu cât profesorii erau mai performanţi, cu atât obţineau mai multe fonduri pentru cercetǎri, sume cu care puteau atrage mai mulţi studenți. Cu cât instituţia obţinea mai multe fonduri, cu atât fondul meu discreţionar creştea, etc. Şi la fel cu sumele obţinute prin contracte. Vǎ dau acum câteva cifre pentru a vǎ arǎta progresul Şcolii Politehnice în perioada 1980-1990. În anul 1982, când am preluat Direcţia de Cercetǎri, Şcoala Politehnicǎ a acordat 6 doctorate; în 1990, anul în care am ieşit la pensie, se acordau 45! Subvenţiile şi contractele au trecut în aceşti 8 ani, de la cca. 6 milioane la 16 milioane de dolari canadieni! Dar cea mai mare satisfacţie a mea a fost când, în urma unui studiu comparativ asupra tuturor universitǎţilor canadiene, Consiliul ştiinţific al Canadei a desemnat Şcoala Politehnicǎ din Montreal ca universitatea tehnologicǎ cel mai bine pregǎtitǎ sǎ înfrunte problemele societǎţii de mâine.

-A.S.: Ceea ce ați făcut dumneavoastră, stimate domnule profesor, a fost o muncă de pionier ca cercetător în energia nuclearǎ şi o activitate de innovator în domeniul cercetǎrii instituţionale. Imi amintesc de o vizită făcută în 1970 într-o fabrică din Zurich, unde elvețienii ne-au demonstrat că 60% din spațiul acelei întreprinderi era ocupat de cercetare și doar 40% era destinat producției. Eram uluită, dat fiind faptul că pe atunci în România soarta cercetării era cea din comedia satirică Mielul turbat de Aurel Baranga, care imagina pe inovatorul Spiridon Biserică, preocupat să îmbunătățească cheia franceză, dar era împiedecat de birocrație să o aplice. Vă dați seama ce simțeam când mi se relata că în America inovatorii sunt plătiți în centre de cercetare ani buni numai ca să le vină idei noi, care să sporească productivitatea. Este exact ceea ce ați augmentat dumneavoastră acum. Așa mi-a răspuns și ghidul nostru la uzinele din Zurich, anume că degeaba încerci să produci mult, dacă alții au rezultate mai bune pe bază de inovații și obțin produse mai ieftine, superioare calitativ. Era greu de înțeles în socialism acest principiu de bază al eficienței tehnice în producția industrială. Ce satisfacții ați avut ca director al Institutului de Energie Nucleară?

-W.P.: Roland Doré, directorul Şcolii Politehnice şi prefațatorul cărții mele La volonte de partir, în care eu dezvolt partea profesională a vieții mele, a subliniat toate trăsăturile principale ale personalității mele și a evidențiat contribuția adusă la Politehnicǎ. În domeniul energiei nucleare, am reuşit, cu echipa mea, sǎ achiziţionǎm un reactor nuclear care – în parantezǎ, zicând – este condus astăzi de o româncă. De asemeni, devenisem consultant pe Quebec și pe Ontario, fapt care – tot în parantezǎ – m-a ajutat să cumpăr un apartament la Nisa, pe Coasta de Azur a Franței, unde după pensionare ne duceam de douǎ ori pe an câte trei luni de fiecare dată și unde mi-am scris memoriile. De acolo, ne-am plimbat în toatǎ Europa, de la Gibraltar la Istanbul şi din valea Moselei în Germania la Taormina în Sicilia. În afarǎ de pasiunea ce o aveam în a îndeplini cele propuse, secretul succesului meu a constat în temeinicia familiei pe care mi-am făcut-o.

-A.S.: Iată că este timpul să părăsim profesia atât de interesantă în rodnicie a fizicianului Wladimir Paskievici, ca să vă rog să trecem la viața de familie.

-W.P.: Pe Suzanne am cunoscut-o în 1955 la Strasburg și în următorii doi ani am avut un voiaj de prenuntă, plimbându-ne cu trenul în cele mai splendide locuri ale Italiei, vizitând Florența, Veneția, Roma şi Napoli, locuri din care păstrez amintiri neșterse. Ajunși la Napoli, am urcat pe craterul vulcanului Vezuviu, iar, când am poposit la Pompei, am constatat că era închis în ziua respectivă. Suzanne, cu îndârjirea ei de franțuzoaică, nu concepea “că există ceva ce nu se poate”, așa că ne-am strecurat printr-o deschidere ascunsǎ și o zi întreagă am vizitat netulburați acel oraș antic extaordinar. Ce frumoase erau vremurile tinereții noastre, când am văzut Alsacia şi Elveţia călătorind pe un scuter!

-A.S.: Rămâne ca pentru apogeul care este finalul dialogului nostru să-mi povestiți ceva despre viața personală a dumneavoastră, unde ați avut parte de împliniri strălucite, din câte ați relatat la emisiunile de la Nașul Tv Canada. Mi-a rămas ideea că în absolut toate manifestările științifice la care ați fost invitat în străinătate, Suzanne v-a însoțit. Dar nu ar fi lipsit de interes să știm ce v-a adus nou anotimpul de după pensionare în comunitatea românească montrealeză.

-W.P.: Vă voi spune doar două cuvinte despre implicarea mea în sânul comunitǎţii române din Montreal, dupǎ ce am ieşit la pensie în 1990. Câţiva ani de zile am fost foarte activ, inclusiv preşedinte al asociaţiei Mouvement de Solidarité Québec Roumanie care ajuta noii veniţi sǎ se integreze cât mai bine în societatea canadianǎ. Apoi am ținut o serie de conferinţe cu scopul de a reabilita memoria scriitorului român Vintilǎ Horia, pe nedrept ostracizat, căci timp de 5 ani la Buenos Aires în Argentina avusesem cu acest intelectual român de excepție o comunicare intensă și foarte rodnică. Dupǎ aceea, am participat la o serie de manifestări având scopul de a face cunoscutǎ prezenţa şi contribuţia comunitǎţii române în sânul societǎţii quebecheze. În fine, am scris o lungǎ serie de articole în revista “Candela de Montreal” dintre care 24 de articole de popularizare ştiinţificǎ.

Acum, revin la întrebarea pusă cu referire la viața personală. Atunci când ai de înfruntat soarta unui exilat, cine crezi dumneata că te ajută? Familia! Ea este baza indispensabilă, atunci când ieși din țară. La 17 ani iubeam o fată adorabilă din România, pe Luminița, dar plecând din țară, Cortina de fier ne-a despărțit pentru totdeauna. Zece ani mai târziu, în 1957, m-am căsătorit cu Suzanne, care mi-a adus în viață o fericire intensă, jovialitate și spirit creator. Lângă ea am simțit că îmi pot realiza potențialul intelectual la parametri maximi. În Canada s-a născut prima noastră fetiță, Mira, care a apărut intempestiv și ne-a încântat din prima clipă cu sprâncenele expresive și părul ei bogat. Dormea, sugea, era o imensă bucurie pentru noi. Dar în curând s-a anunțat o nouă sarcină, de data aceasta născându-se gemenele Anca și Dominique. Așadar, în 14 luni m-am pomenit tată a trei copii, iar mama mea, crescută cu bonă, nu era în coardele ei să ne ajute.

-A.S.: Oricine înțelege că îngrijirea unor copii gemeni presupune un efort deosebit. La dumneavoastră în familie ce au adus cele două fetițe gemene?

-W.P.: Ne-a fost greu, desigur, dar caracterul gemenelor ne-a ajutat. Sunt convins că ele comunicaseră în stare intrauterină, fiecare simțind în sora ei pe „celălalt eu”. Se căutau din priviri decum se trezeau în cărucioarele în care le plimbam. Nu plângeau, iar când se priveau începeau să râdă, așa cum fac și astăzi, după 50 de ani, având caractere jubilatorii. Erau o entitate dublă, vorbind între ele o limbă necunoscută, arătând cu exact același deget, având simultan nevoie de mâncare. Când au început să vorbească mai coerent, articulau enunțul la plural, “ Nous voulons”, pentru că se simțeau perfect unite. Nu le îmbrăcam la fel, dar eu nu le puteam deosebi uşor. Doar soția le distingea după forma capului. Crescând mai mari, ele își schimbau între ele rochițele și ne păcăleau. Când ieșea pe stradă mama lor cu cele 3 fetițe, problema era pe care dintre ele să le țină de mână. La școală, când li se dădea un subiect anume, ele făceau aceleași eseuri, iar pe la 14-15 ani, noaptea vorbeau în somn despre școală, spunând aceleași cuvinte. Când soseam acasă de la Institutul de Energie Nucleară unde eram pe atunci director, cu începere de la ora 19 verificam temele și discutam subiecte de istorie sau despre anumiți autori de literatură. Pentru familia mea vacanțele erau sfinte. La Oceanul Atlantic în zona Boston (la Cape Cod) le-am învățat pe fete să înoate. Ca adulte, la rândul lor, fetele mele și-au dus copiii la același hotel de la Ocean, unde mâncaseră în copilăria lor pește-spadă, făcând și ele plimbări și excursii ca altădată. Cu timpul, ne-am dus din ce în ce mai departe, în New Jersey, în Virginia, în Carolina de Sud şi chiar în Florida, unde ne simțeam excelent, vizitând parcurile şi profitând de frumoasele plaje din regiune.

Când ele au terminat liceul şi înainte de a intra la universitate, le-am dus sǎ cunoascǎ Europa, în decursul unui voiaj de şase sǎptǎmâni, când le-am purtat prin Franţa, Germania, Elveţia, Italia şi Spania. În fine, le-am dus, relativ recent, pe ele şi pe membrii familiilor lor, într-o minunatǎ excursie, de neuitat, pe Marea Caraibelor, cu ocazia celei de-a 55-a aniversare a cǎsǎtoriei noastre! A fost rǎscumpǎrarea mea tardivǎ a celor 12 ore de lucru pe zi, când am ocupat ultimul meu post la Şcoala Politehnicǎ…

-A.S.: Vă ascult și sunt încântată să constat că vorbiți despre fetele dumneavoastră ca despre un miracol, care v-a fascinat la fel de mult în toate etapele vieții. Mi-ați stârnit o amintire dragă. Tatăl meu, păstrând mentalitatea tradițională a familiei clasice românești, a considerat că mama nu trebuie să se ocupe singură de cei trei copii pe care îi avea și în toți anii copilăriei noastre, activând la Spitalul Mârzescu din Brașov, unde el era director administrativ, adică managerul din zilele noastre, și apoi la Sibiu, unde eu trăiesc până astăzi, am avut în casă câte o fată tânără, angajată spre a fi de ajutor. Și tatăl meu venea, ca dumneavoastră, numai seara acasă, când noi, copiii, ne întreceam să dăm raportul despre cum am învățat pentru ziua următoare și ce note noi au mai apărut în cataloage. Era un fel de competiție, eu fiind sora mai mare, cu doi frați mai mici. Vă mărturisesc că eu am simțit totdeauna adorația tatălui meu, sentiment care s-a păstrat până la capătul vieții lui. Parcă îl aud spunând mamei mele: ”Mică dragă, oare noi am făcut pe fata aceasta frumoasă?” Nu mai eram de mult timp o fetiță, cum ați fi îndemnat să credeți, ci devenisem, la rândul meu, mămică și tocmai duceam în cărucior bebelușul, eu mergând câțiva pași înaintea părinților mei. Eu cred că tații au un sentiment special pentru fetele lor. Realitatea este că tot ce mi-ați povestit despre familia dumneavoastră mi s-a părut absolut încântător. V-ați trăit viața în familia cu trei fete, amintindu-mi “Casa cu trei fete” a lui Schubert, ca pe un miracol binecuvântat, nu-i așa?

-W.P.: Nu vă spun decât că eu, românul care am avut o copilărie fericită la Dobrosloveni, sat lângă Caracal, în Oltenia, unde părinții își aveau moșia, apoi o tinerețe de exilat, formându-mă în Argentina, Italia și Franța, stabilit în Canada, ei bine!, în anul 1960 eram tată, în 1990 devenisem bunic, bucuros să am ca nepoți trei băieți și trei fete, iar în 2020 sper să ajung… străbunic. În plus, la sfârşitul anului 2017 avem intenţia de a sǎrbǎtori cum se cuvine cea de a 60-a aniversare a cǎsǎtoriei noastre.

-A.S.: Așa să dea Bunul Dumnezeu!

(Dialog din 16.03. 2017 la Montreal, Canada, consemnat de Anca Sîrghie)

 

 

Temporal și temporar în America – Impresii de călătorie (I)

Posted by Stefan Strajer On March - 19 - 2017

Temporal și temporar în America – Impresii de călătorie (I)

Autor: Viorica Pop (Făgăraş)

 

Departe de entuziasmul tinereții, dorul de ducă își asumă despărțiri și redescoperiri într-o lumină mai puțin strălucitoare, dar tot pe cărarea destinului. La mijloc de ianuarie, 2016, trăiam în avion semnficația zilei care deschide cultural noul an românesc, în ciuda unor zvârcoliri vremelnice…

Dimineața, în grădina gazdelor, au apărut trei păsări printre veverițe și ramuri dezvelite: una roșie (pasărea Ohio), una cu pene galben-aurii și a treia, cu pene albastre. Doamne, am zis, culorile tricolorului nostru! … Căutam o împăcare în memoria afectivă, cu riscul plonjării pe planuri simboloce: „Omul se naște, deja, prăbușit în istorie, pregătit să depindă de ea, nu mai trece, nici copil, printr-o perioadă preistorică” (O: Paler). Așadar, „un deșert pentru totdeauna”… Apoi: „…în eternitate nimic nu curge, totul e prezent” (Sf. Augustin). Să fi avut și Oscar Wide dreptate când afirma că omul se naște rege și moare în exil?… (Fie și într-un exil temporar?) Încercăm o terapie, tot temporară, cu umorul, care temperează nostalgiile: George Topârceanu traducea parodic un vers din „Rondelul de adio” al lui Haraucourt – „A pleca înseamnă a muri puțin” – prin „Când mori parcă pleci nițel”…

-\\-

Paradoxurile nu încetau să apară. Într-o seară, invitația gazdelor la cazino ne făcea spectatori pe o schiță din roata norocului. Nu ne puterm imagina cât de repede curgeau dolarii pe …Apa Sâmbetei!…

-\\-

Citeam „pe sticlă” reclame comerciale românești: „Angajăm vânzătoare înghețată”; „Lapte crud muls direct de la producător”; „Frigide cu două uși”; „Roșii Spania culese de români”… Formula lui Euclid de la sfârșitul unei demonstrații – „Quod erat demonstrandum” ne făcea să ne întrebăm, nu pentru prima dată, „Unde ești, Caragiale?”. Ne-am amintit instantaneu de un exemplu scăpărător al lui Philippide, prin care preciza importanța exprimării corecte: „Una e să spui Am găsit o capră în trandafiri și alta, Am găsit-o capră în trandafiri”. Ce ți-e și cu simțul lingvistic într-o lume pragmatică, în care nu emoția, ci scopul contează. Mai ales când e și „cratima” la mijloc!…

-\\-

Afară ninge. Aici parcă ninge din tastele calculatorului, nu din cerneala albă a cerului așternând peste lume fulgi de mister. La căldura șemineului de la o fermă pomicolă, priveam livada de meri de pe coama dealului de un alb pufos. Ningea ca în Transilvania. Pe un mare ecran tv, o veveriță alerga nestingherită printre coloanele de marmură de la Casa Albă, în timp ce președintele american și premierul Canadei țineau o conferință de presă. Era un an electoral și ne gândeam că în America ai libertatea de-a candida și libertatea de-a muri de foame. La noi…„e putred mărul, spunea cândva poetul”…

-\\-

O adiere de sfințenie venea de la mormântul maicii Alexandra (prințesa Ileana, sora regelui Mihai) din incinta Mănăstirii Ortodoxe Române „Schimbarea la Față” (Pennsylvania), în vrame ce din biserică răsuna slujba ortodoxă, dar, în întregime în limba engleză! „O tempora, o mores!”…

Ne-am mângâiat cu răspunsul la o invitație trimisă de starețul-ctitor al Mănăstirii „Înălțarea Domnului” de lângă Clinton (Michigan): „Regretul de-a nu ajunge la marea sărbătoare a Mănăstirii nu va umbri bucuria de-a ne simți ocrotiți de sporul duhovnicesc pe care-l dăruiți inimilor noastre. Ne vom împărtăși cu el în 21 februarie, cănd, grație prietenilor noștri din Parma (Cleveland) sperăm să auzim clopotele înfrățite cu vibrația celor de la Sâmbăta (Făgăraș), unde ați ostenit ani buni”…

10

Foto. Manastirea “Inaltarea Domnului” din Clinton, Michigan

Veneau înspre noi cuvintele despre mănăstirea făgărășeană, din „Pagini alese” de N: Iorga: „Pornim iute, pentru a întrece căderea pripită a serii, către pădurea care ascunde schitul brâncovenesc. Străbăteam miriști, lanuri de cartofi, cucuruze semănate în pământul lutos, destul de sărac. Munții stropiți de nea se înșiră în fund, hotar de țară și desărțitor al aceluiași neam. La dreapta, în urmă, se ascunde Drăgușul, iar în stânga, turnuri albe mici, arată unde e Pojorta, apoi Lisa și Breaza, în fund, sub codru. Trei piscuri albe se înfundă rotunjit făcând ceea ce cheamă Fundul Sâmbetei. De o parte și de alta vârfurile ce urmează într-o uriașă platoșă de păduri, în care, de la fagii, mestecenii, paltinii verzi, bradul negru duce la culmile de o albeță aspră. Drept sub colțul alb al Pietrei Roșii, în marginea soborului împărătesc al munților, între copacii deși, printre care spumegă într-o nevăluire zgomotoasă două râuri de munte ce stropesc cu apă înghețată întreaga pajiște semănată cu acele brândușe plăpânde, vezi dărâmăturile schitului. Un turn fără vârf se fărâma deasupra unei clădini cu pridvor și tindă, încinse de linii zimțuite. Copacii subțiratici cresc pe zidul măcinat și-i acoperă cu pietate goliciunea părăsită”…

Azi Mănăstirea e cetate, asediată adesea de localurile din jur. La Mănăstirea ortodoxă de lângă Clinton un fior, de întrebare persista: Cum a reușit Arhitectul Divin o așa asemănare de peisaj cu aceea din Munții Făgărașului? Uimirea se topea în supărarea starețului din cauza dezbinărilor dintre români. La pecare, i-am lăsat un mesaj:

„De vor rugina s-o așeze-n clopot

Cu ura răspândită-n roata lumii,

În opinteli deșarte zac nebunii,

Pe când în noi credința vine-n ropot.

Din stropii ei ne-mpărtășim, Părinte,

Știind că tu pe Cruce încă sângeri;

Să ningă-n noi cu aripi moi de îngeri,

Să vindeci rănile-n Potire Sfinte”…

-\\-

Prin ploaia din parc („Plouă, plouă,plouă/ Vreme de beție/ Să asculți pustiul,/ Ce melancolie,/ Plouă, plouă, plouă”), simțeam că niciodată Bacovia, cel pătruns de poezia americanului A. Poe, n-ar fi putut trăi aici… Un catren se năștea în peisaj: „Peste drum, o casă retrasă, de gay/ În spate c-o uitată sinagogă,/ O ușă neagră, ca de la morgă,/ Atârnă plângând într-un tei…” Noroc cu ospitalitatea româneacsă a gazdelor noastre, Aurelia și Adriana Trâmbițaș !…

-//-

Vizita în Amish Country, în compania prietenilor, familiile Borzea și Stoia, echivala cu o întoarcere în copilăria din satul cu turnuri albe de biserici și case de bârne, văruite în albastrul vinețiu al Munților Făgăraș. Coboram într-o istorie care se încăpățâna să încremenească în bărbile lungi și pălăriile cu boruri largi sau în coamele cailor și tălpile desculțe ale tinerilor. Văzându-le însă magazinele si restaurntele, ne-am amintit de observația scriitorului Octavian Paler despre Sămănătorism: „un leșin de târgoveți care suspină după viața la țară, bându-și cafeaua la oraș.” Vinul și mâncarea, la restaurantul „amych” îți erau servite cu aer de metropolă! („Sic transit gloria mundi”)…

-//-

Popasuri într-o călătorie prin America se ivesc peste tot: la biserici, biblioteci, muzee, Niagara, Canioane, oaze, țârmuri de ocean, baruri, restaurante, spectacole, degustări de vinuri în preajma Niagarei…

Un popas spiritual a fost pentru noi casa de lângă Detroit a bucovineanului Ștefan Străjeri, directorul „Curentului Internațional”, străjer al identității românești în pluralismul american. Te întâmpină firesc, cu mireasma brazilor care îi străjuiesc locuința. Dincolo de interpretările de azi despre „spațiul mioritic”, constați, cunoscându-i familia, că omul și locul se armonizează. Din casa modernă, ospitalieră, nu lipsesc amintirile Bucovinei. Ne-a dăruit cartea „Românii americani de la Marile Lacuri”, cu subtitlul „Peste o sută de ani de prezență românească în statul american Michigan”. Emoția de-a ține în mână un volum cu peste 600 de pagini pornea de la coperta în dimensiuni albastre pe orizontală și verticală: întinderi de ape unite, prin zgârie-nori, cu albastrul cosmic. Simnțeam că suntem într-un pridvor al casei din Bucovina privind cu mâna streașinâ la ochi spre o altă lume.

Fata Spate

Ce vor fi căutat cu mai bine de 100 de ani în urmâ românii aici și ce vor mai fi căutând astăzi? Amintirea că și bunicul dinspre mamă a lucrat 10 ani în America mi-a stârnit, în scurtul răcaz al vizitei, curiozitatea de-a citi un capitol, din partea a doua, despre cauzele emigrării românești. Situația economică, psihoza colectivă (întreținută și amplificată de ghidurile de emigrare), spiritul de imitație, sustragerea tinerilor din perioada interbelică de la serviciul militar au dus la conturarea unei psihologii colective: incertitudini asupra viitorului, sentimentul de înstrăinare, atitudinea localnicilor față de imigranți…

Viorica Pop in vizita

Foto. Ştefan Străjeri , Lucica Borzea, Viorica Pop, Doina Popa, Vasile Pop, Irimia Borzea 

Fără pretenția unei prgătiri de specialitate, curiozitatea, anunțată și de titluri, persista, dar trebuia să mai aștepte până la întoarcerea acasă. Aveam totuși în mâini o monografie „stejar-străjer”, cu ramuri într-un orizont al cunoașterii și al trăirii. Desigur, „verba docent, exempla trahunt”: familia românului Ștefan Străjeri e un exemplu de patriotism autentic!

Ziua îndrăgostiţilor la „Graiul Românesc” din Windsor – Canada

Posted by Stefan Strajer On March - 12 - 2017

Ziua îndrăgostiţilor la „Graiul Românesc” din Windsor – Canada

Autor: Doina Popa (West Bloomfield, Michigan, USA)

 

În acest început de primăvară îndelung așteptată, Asociația Culturală „Graiul Românesc” din Windsor, Ontario, Canada vine din nou cu inițiativa de a organiza un cenaclu literar. De data aceasta, este aleasă o zi frumoasă de duminică cu o semnificație potrivită temei și structurii cenaclului „Mihai Eminescu, poet al iubirii” și anume, ziua de Valentine’s Day, această sărbătoare nord-americană ce s-a răspândit în întreaga lume, prinzând mlădițe pe rădăcinile Dragobetelui nostru strămoșesc. Locația aleasă, ambianța plăcută oferită de cei doi tineri români amfitrioni ai cafenelei, pe care de acum înainte o putem numi „literară”, colectivul primitor al „Graiului Românesc” și invitații speciali ai reuniunii, au contribuit la crearea unei atmosfere de comunicare călduroasă și a unui spirit poetic atât de necesar întâlnirii. Doamna Emilia Matei, președinta asociației, deschide programul cenaclului prezentând auditoriului tema întâlnirii cât și pe d-na conf.univ.dr. Anca Sîrghie de la   Universitatea „Alma Mater“ din Sibiu care a venit, ca de obicei, pregătită cu un material foarte frumos, o expunere nuanțată original a poeziei de dragoste eminesciene. Conferința dânsei s-a intitulat L’amor che move il sole e l’altre stele în poezia lui Mihai Eminescu. Trimiterea din titlu se face la versul cu care Dante Alighieri încheia capodopera sa Divina comedie, iubirea fiind definită ca forță ce guvernează întregul Univers. Reproducem aici câteva fragmente din expunere: „De la Sapho în antichitatea elină la Petrarca divinizându-și iubita la fel de intangibilă, ca și aceea a trubadurilor în Evul Mediu francez, în sonete intitulate Il canzoniere, cu poezii scrise în timpul vieții donei Laura, dar și după moartea ei, dragostea a constituit o dimensiune perenă a literaturii universale. Așa cum o regăsim apoi la Shakespeare, cu doamna în negru cea misterioasă din sonete, iubirea a înflăcărat sufletele multor creatori. În veacul său sensibil la vibrația frumosului, Goethe, care a fost inspirat de Lotte și de alte vreo 10 muze, convins că „etern femininul ne-nalță-n tării”, sau Schiller și Lenau, până la Byron, Pușkin și Lermontov, romanticii au considerat iubirea o temă fundamentală.

1

Mihai Eminescu, care luase în stăpânire tot ce creaseră esențial înaintașii lui din țară și din străinătate, a realizat prima adevărată revoluție a viziunii asupra modului cum se exprimă iubirea în versuri și totodată asupra metaforei. El va ajunge la complexa formulă metaforică de „farmec dureros”, o nuanțare nemaiîntâlnită până la el în poezia românească, exprimată printr-un atât de concis oximoron. „Ea privi atunci în jos,/ Trece mâna pe la tâmple,/ Iară inima-i se umple/ De un farmec dureros.” (Povestea teiului). Poetul concentrează la extrem formularea definitorie a iubirii, redusă la doar două cuvinte, fie „suferință dulce” sau “dulci otrăvuri”, dar aceste cuvinte spun totul.” Conferențiara a răspuns întrebării Cum portretizează poetul Eminescu femeia iubită?, o întrebare-cheie, pentru care a luat un reper antitetic îndepărtat, pe Francesco Petrarca, poetul Renașterii italiene care a modernizat modul de a privi iubirea în lirica europeană. „Chipul alesei lui este superlativizat prin comparația cu zeițele cele ascunse privirii umane și astfel Laura cea smerită, făptură unică între pământeni, întrece orice închipuire: „nu le-am văzut zeițele cum umblă/ dar ea, mergând, pășește doar pe lut./ Și totuși, jur pe cer, făptura-i rară/ cu nimeni și nimic nu se compară…”. Romanticul român, își găsește termenii comparației mai ales în peisajul naturii plaiului mioritic. În frumoasa elegie Atât de fragedă albul imaculat al florii cireșului devine simbolul sensibilității iubitei: „Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireș,”. Poetul simte nevoia să o înalțe pe femeia visurilor sale, sacralizând-o aidoma trubadurilor medievali: „Și ca un înger dintre oameni/ În calea vieții mele ieși.” Delicata ei ivire lasă bărbatului impresia unei apariții onirice: „Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior,/ Și de la creștet până-n poale/ Plutești ca visul de ușor.” În mod evident, Mihai Eminescu dispunea de un întreg arsenal de instrumente poetice ale portretizării, căci el trimite la splendoarea sculpturală a frumuseții feminine întruchipate de antici, portretul adoratei completându-se la fiecare strofă cu noi elemente: „Din încrețirea lungii rochii/ Răsai ca marmura în loc/ S-atârnă sufletu-mi de ochii /Cei plini de lacrimi și noroc.” Apariția ei aduce în viața bărbatului“noroc”, un concept suculent ca semnificație, însemnând fericirea hărăzită pământenilor, căci în existența lor trecătoare „Norocul vă petrece” cum se preciza concluziv în Luceafărul. Nu putea lipsi din spectrul domeniilor explorate de Eminescu nici basmul folclorului românesc, în care mireasa este simbolul frumuseții feminine: „O, vis ferice de iubire,/ Mireasă blândă din povești,/ Nu mai zâmbi! A ta zâmbire/ Mi-arată cât de dulce ești,” Idealul eminescian de frumusețe feminină este Ileana Cosânzeana hărăzită a fi mireasa lui Făt Frumos, erou pe care poetul îl invocă în balade ca Făt Frumos din tei. Metaforic, fata adorată este „Mireasa sufletului meu!”, ea învăluindu-l cu farmecul seducător, „Cu-a gurii tale calde șoapte, /Cu-mbrățișări de brațe reci.” Antiteza între cele două epitete „calde/reci” produce un efect emoțional puternic. Portretizarea culminează cu invocarea sacralizantă a Fecioarei: „Și-o să-mi răsai ca o icoană/ A pururi verginei Marii.”

Femeia iubită este o „floare albastră” cu păr de aur, adusă probabil din romantismul german, dar adaptată la natura românească unde floarea de nu-mă-uita are această culoare. Spre mirificul decor, cu „codri de verdeață” unde „izvoare plâng în vale”, își cheamă poetul aleasa sufletului și atunci când titlul poeziei este el însuși un îndemn, Lasă-ți lumea ta uitată, în care portretul feminin se completează cu o altă podoabă, menită să-i sublinieze frumusețea, anume părul, prezent în Cântarea cântărilor, sublimul poem al dragostei lăsat de antichitate, de la care aș avansa până la frumoasa Tamara din poemul Demonul, unde părul se revarsă în plin dans într-o imagine magistral conturată de Lermontov. La Eminescu descrierea podoabei capilare se face în termeni familiari, pe un ton de șăgălnicie, menit, ca și în Floare albastră, de altfel, să-i evidențieze în treacăt rolul e a fascina. „Părul tău ţi se desprinde/ Şi frumos ţi se mai şede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde, /Nime-n lume nu ne vede.” Ferestre ale sufletului, ochii vor completa portretul feminin eminescian, iar efectul este unul angelizant: „Ochii tăi sunt plini de milă,/ Chip de înger drăgălaş.” Epitetul „drăgălaș“ estompează aura sacralizantă a imaginii în favoarea tumultului de viață pe care ea, fata îndrăgită, îl poartă. Privirea adoratoare a bărbatului se identifică cu oglindirea chipului ei în lamura apei: „Ce priveşti zâmbind în unde?/ Eşti frumoasă, se-nţelege. (Lasă-ți lumea ta uitată)

DSC_0644(4)

Foto. Prof.univ.dr. Anca Sirghie 

El, bărbatul versurilor erotice eminesciene, este mai întâi portretizat spiritual în Floare albastră, nu fizic, întrucât ea, „Mititica”, îl percepe ca spirit gânditor, preocupat de tainele cosmosului și ale istoriei. În poezia Făt Frumos din tei apare și conturul fizic al eroului masculin, care se conformează prototipului folcloric: „De murmur duios de ape/ Ea trezită-atunci tresare,/ Vede-un tânăr, ce alături / Pe-un cal negru stă călare.// Cu ochi mari la ea se uită,/ Plini de vis, duioşi plutind,/ Flori de tei în păru-i negru/ Şi la şold un corn de-argint.// Şi-ncepu încet să sune,/ Fermecat şi dureros -/ Inima-i creştea de dorul/ Al străinului frumos.” Un interesant prototip erotic masculin este acel „Zburător cu negre plete”, așteptat cu ardoare de prințesa îndrăgostită, rostind ritualic chemarea: „vin la noapte de mă fură”. (Călin-file din poveste)

Peisajul eminescian al iubirii are componente inedite, particularizante, căci nici în viziunea lui D. Anghel, Bacovia, Blaga sau a lui Arghezi ele nu se regăsesc cu o asemenea picturalitate romantică. O constantă a versurilor erotice eminesciene este codrul, protector al îndrăgostiților. Deschis hiperbolizărilor de tip romantic, Eminescu atribuie codrului însemnele unei suveranități împărătești în Povestea codrului, în care nu lipsește nimic din grandoarea și strălucirea ritualică a vieții la curtea Măriei Sale: „Împărat slăvit e codrul,/ Neamuri mii îi cresc sub poale,/Toate înflorind din mila/ Codrului, Măriei Sale.” Chemarea la dragoste conturează un ideal de puritate, identificat cu însăși vârsta de aur a vieții omului, copilăria:” Hai şi noi la craiul, dragă,/ Și să fim din nou copii,/ Ca norocul şi iubirea/ Să ne pară jucării.” Motivul norocului, identificat cu fericirea pământeană, se regăsește în multe versuri erotice eminesciene, inclusiv în finalul poemului Luceafărul, cu funcție identificantă pentru condiția de ființă trecătoare a Cătălinei: „În cercul vostru strâmt de legi/ Norocul vă petrece”. Cu alte cuvinte, norocul este căldura sufletească, hărăzită dosr oamenilor și refuzată altora.

Dintre arborii peisajului poetic eminescian, cel mai încărcat de sacralitate este „teiul sfânt”, care ocrotește în poezia Dorința cu mireasma lui învăluitoare pe îndrăgostiți: „Adormind de armonia/ codrului bătut de gânduri/ Flori de tei deasupra noastră/ or să cadă rânduri, rânduri.” Poetul închipuie florile de tei troienindu-se deasupra iubiților fericiți. Nelipsit în scenariile eminesciene, teiul personificat este simțit ca o pavăză ospitalieră de către îndrăgostiți abia sosiți:”Și pe teiul nostru întreabă,/ Cine suntem? stau la sfaturi;/ Eară gazda noastră zice/ Dându-şi ramurile -n lături:/ O priviţi-i, cum visează/ Visul codrului de fagi,/ Amândoi ca într-o poveste…/Ei îşi sunt aşa de dragi!” Teiul veghează primii pași făcuți de cei doi tineri prin împărăția silvestră necunoscută lor, în care ei intră ca într-un eden terestru purificant. Din universul acvatic, izvoarelor și râurilor li se adaugă lacul, ca marea să-l fascineze pe poet în perspectiva morții din Mai am un singur dor. În erotica eminesciană, iubirea este arar un fapt împlinit, ci se proiectează ca vis ori ca visare, cum se întâmplă în poezia Lacul, cu un debut optimist, speranța având un corespondent în cromatica decorului: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă.”

Chemarea la dragoste va fi urmată de un întreg ritual al iubirii, proiectat de îndrăgostit: „Vom sări în luntrea mică/ Îngânați de   glas de ape/ Vom lăsa din mână cârma/ Și lopețile să-mi scape” sau “Şi mi-i spune-atunci poveşti/ Şi minciuni cu-a ta guriţă,/ Eu pe-un fir de romaniţă/ Voi cerca de mă iubeşti.. Şi de-a soarelui căldură/ Voi fi roşie ca mărul,/ Ți-oi desface de-aur părul/ Să-ți astup cu dânsul gura”… Există o sfială a trecerii peste pragul platonismului, marcată prin modul condițional-optativ al formulării, ca semn al decenței, care sigila relațiile între îndrăgostiți: „De mi-i da o sărutare,/ Nime-n lume n-a s-o ştie,/ Căci va fi sub pălărie -/Ş-apoi cine treabă are!” Manifestarea iubirii în viziune lui Eminescu rămâne o taină, dezvăluită numai naturii, nu unor martori curioși. Înflăcărarea iubirii crește odată cu evoluția în viața naturii, unde se înnoptează: „Când prin crengi s-a fi ivit/Luna-n noaptea cea de vară,/ Mi-i ţinea de subsuoară,/ Te-oi ţinea de după gât”. Ca regină a nopții și a dragostei, Luna îi conduce din înaltul cerului spre sat. Este o tipică idilă eminesciană în care crengile copacilor se întind ocrotitoare spre cei ce se iubesc: „Pe cărare-n bolţi de frunze,/Apucând spre sat în vale,/ Ne-om da sărutări pe cale, / Dulci ca florile ascunse. // Şi sosind l-al porţii prag,/ Vom vorbi-n întunecime:/ Grija noastră n-aib-o nime, /Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?// Înc-o gură – şi dispare…//Ca un stâlp eu stam în lună!/ Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare!” Iată apogeul erotic visat de poet, regăsit și în finalul poeziei Sara pe deal: „Ne-om răzima capetele unul de altul/ Și surâzând vom adormi sub înaltul/ Vechiul salcâm. Astfel de noapte bogată/ Cine pe ea n-ar da viața lui toată”. Există în erotica eminesciană o măsură temporală, evoluând de la clipă la oră („O oră să fi fost amici / să ne iubim cu dor/ S-ascult de glasul gurii mici/ O oră și să mor”) și ajungând la “o noapte bogată”.

Ce ars amandi fără egal în creația eminesciană apare în dialogul Cătălin-Cătălina din Luceafărul prea puțin realizăm astăzi: „Şi ochii tăi nemişcători/ Sub ochii mei rămâie…/ De te înalţ de subsuori/ Te-nalţă din călcâie;// Când faţa mea se pleacă-n jos,/ În sus rămâi cu faţa,/ Să ne privim nesăţios/ Şi dulce toată viaţa;// Şi ca să-ţi fie pe deplin/ Iubirea cunoscută,/ Când sărutându-te mă-nclin,/ Tu iarăşi mă sărută.” Și nu întâmplător, idila în decor sepulcral din finalul poemului rezonează perfect cu decenta exprimare a sentimentului specifică poeziei din secolul al XIX-lea românesc, în care latura sexuală a iubirii era eludată, ca astăzi să fie supralicitată. Mărturisirea lui Cătălin înalță sentimentul iubirii pe culmile absolutului omenesc: „- O, lasă-mi capul meu pe sân,/Iubito, să se culce/ Sub raza ochiului senin/ Şi negrăit de dulce; //Cu farmecul luminii reci/ Gândirile străbate-mi,/ Revarsă linişte de veci/ Pe noaptea mea de patimi.//Şi de asupra mea rămâi /Durerea mea de-o curmă,/ Căci eşti iubirea mea dentâi/ Şi visul meu din urmă.”Nu am găsit nicăieri în literatura română un asemenea punct înalt al exprimării idealului erotic, dragostea fiind sentimentul care poate alunga durerea, identificată cu însăși existența omenească, părând metaforizată ca „noapte a patimilor”. O acoladă deschisă între prima iubire și visul din urmă cuprinde în ea împlinirea sufletului uman în speță. Iată absolutul pe care Dante Alighieri îl formula în versul final al Divinei Comedii, dar pe care Eminescu îl raportează la existența omului. Interesant este că până și în elegiile sale erotice, mult mai numeroase și mai   izbutite artistic decât idilele, Eminescu are aceeași perspectivă a absolutului. Iubirea poate izbăvi ființa umană de uitare, de moarte. În atât de populara elegie Mai am un singur dor meditația poetului sfârșește cu un reproș făcut femeii care nu i-a împărtășit sentimentul: „Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt, /Și noaptea candela s-aprinzi/ Iubirii pe pământ.” Definiția dragostei ca „farmec sfânt” nu conduce spre ideea religioasă, exprimată în versurile din Rugăciune, ci ea este susținută de puterea ancestrală a trăirii, venind spre el de la moși și strămoși, așadar configurându-se astfel o altă dimensiune a absolutului:” Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Și plini de suferinți,/ Ce mi-i lăsară din bătrâni/ Părinții din părinți.” Numai o iubire de o asemenea forță poate eterniza chipul muzei sale, trecând triumfală peste umbrele secolelor viitoare: „Dându-mi din ochiul tău senin/ O rază dinadins,/ În calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi aprins;//Ai fi trăit în veci de veci/ Și rânduri de vieți,/ Cu ale tale brațe reci/ Inmărmureai măreț.” Poezia are forța transfiguratoare a sculpturii în marmură, chiar depășind-o pe aceasta, dacă amintim motivul tratat de Shakespeare în Sonete. Puterea dragostei pure este atât de mare, încât ea sporește frumusețea Cosmosului, unde se nasc prin iubire noi astre. Spre deosebire de Dante, care vedea în dragoste o putere dinamică a Universului, ultimul romantic european, românul Eminescu, concepea o iubire absolută, în stare să-l regenereze pe acesta.”

Invitată la cuvânt, doamna prof. Doina Popa vorbește auditoriului despre tema iubirii atât de des întâlnită în literatura universală, mai ales în poezia lirică, subliniind faptul că poeții romantici, visători, căutători ai absolutului în plan sentimental au nuanțat poezia iubirii în toate aspectele ei. Mihai Eminescu a perceput iubirea ca un mit fundamental al poeziei orale și culte. Elogiul iubirii și al naturii, aceste două teme se împletesc, definind sentimente, senzatii, exprimând eul liric. Doina Popa scoate în evidență   etapele creației eminesciene marcate de cele trei perioade ale vieții sale.   In prima perioadă, Eminescu cânta iubirea împărtășită. Eul liric își cheamă iubita în mijlocul naturii. Cadrul este senin și fericit (Sara pe deal). În a doua perioadă a vieții sale, poeziile capătă o tonalitate tristă, apropiindu-se de elegia erotică, de romanță, de cântec. Natura e mai sărăcăcioasă, urbană. Chipul iubitei se schimbă( Pe lângă plopii fără soț). În a treia etapă a vieții, Eminescu își îndreaptă gândurile spre iubirea celestă, dedicând versuri sublime Fecioarei Maria: “Asculta-a noastre plângeri, /Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce, clară,/ O, maică prea curată/ Și pururea fecioară,/ Marie!”

În recitalul interactiv propus de doamna Matei, ca moderatoare a reuniunii, Andreea Filip a recitat cu însuflețire poezia La mijloc de codru și Dana Mânecuț a lecturat Lasă-ți lumea ta uitată. Corul Catedralei Sf. Gheorghe, condus de d-na Daniela Burghelea din Windsor, a interpretat duios versurile poetului puse pe note muzicale, ca dirijoarea să recite apoi și versurile cele mai îndrăgite din creația poetului. Exemplificări cu recitări în volute interpretative de înalt talent au continuat, susținute de membrii „Graiului Românesc”, români canadieni, ce-l poartă pe Eminescu în sufletele lor, cu dorul nemărginit de plaiurile din țara mama. S-au remarcat prin interpretări: Emilia Matei, Ștefan Popescu, Cristina Stamate, care a citit Pajul Cupidon, iar Darius Popescu ne-a surprins plăcut lecturând poezia lui Marin Sorescu Trebuiau să poarte un nume, precum și creațiile eminesciene Floare albastră și De-or trece anii.

DSC_0689(2)

Ca invitată de onoare a seratei, d-na conferențiar Anca Sîrghie a primit un buchet mare de trandafiri roz și a fost surprinsă plăcut atunci când întreaga asistență i-a cântat Mulți ani trăiască, pentru că tocmai fusese ziua ei de naștere. În prag de Valentine’s Day, universitara sosită de la Sibiu a răspuns la gestul iubitorilor de poezie din Windsor cu afirmația că dragostea este frumoasă la orice vârstă și că de ea se cuvine să ne bucurăm în fiecare zi a vieții noastre, ca de cel mai minunat dar pe care Dumnezeu ni l-a destinat. Nu este mai puțin adevărat că, alături de o persoană adorată, în ritmul existenței noaste cotidiene, atât de tensionate prea adesea, ne pot încânta cerul senin și însorit, râsul copiilor jucându-se, frumsețea unui chip de fată trecând pe lângă noi, buchetele florilor și ramurile abia înverzite ale copacilor sau o ținută vestimentară perfect armonizată. Îndemnul de a iubi se poate extinde la tot ce întrupează frumosul în infinita lui diversitate, pe care cu o sintagmă poetică blagiană bine cunoscută am putea-o numi „corola de minuni a lumii”.

Am plecat de la Cafeneaua Literară de pe Walker Road din Windsor, mulțumită de prezența caldă a participanților, mai numeroși ca oricând la asemenea evenimente adresate elitei românești printr-o activitate de cenaclu. Sentimentul plenitudinii sufletești pe care îl încercam era o stare pe care ți-o dă numai o acțiune de puternică trăire emoțională. Da, aceste sentimente nu le poți trăi decât atunci când te reînvigorezi spiritual prin cultură, cea care departe de țara-mamă ne asigură păstrarea identității naționale.

Interviu cu pictoriţa Alexandra Iulia Stoenescu

Posted by Stefan Strajer On January - 31 - 2017

Per aspera ad astra

Interviu cu pictoriţa Alexandra Iulia Stoenescu

Autor: prof.dr.univ. Anca Sîrghie

 

  1. Cred cu toată convingerea că oriunde ar poposi de-a lungul vieții, adevărații artiști nu uită care le sunt rădăcinile.

De când datează, stimată Alexandra Iulia Stoenescu, pasiunea matale pentru pictură și ce persoane din domeniul artei, cu care în mod programat sau cu totul întâmplător ai intrat în contact, te-au stimulat  la început, ca astfel să devii pictoriță?

 

Alexandra Iulia Stoenescu: Născută la București, România, am studiat de copil, sub îndrumarea renumitului pictor Semproniu Iclozan, în atelierul acestuia din cartierul Patriarhiei. Au fost ani frumoși când în fiecare duminică desenam sau pictam, până cădea amurgul, și când anticipam cu mare emoție momentul corecturii. De multe ori învățam privind pe Maestru la lucru, în atelierul împodobit cu fructe uscate și obiecte vechi din aramă sau lemn așezate cu grijă pe pianul cu coadă. Ele stârneau în mintea mea de copil și mai apoi de adolescentă dorința de a le descrie cât mai amănunțit pe pânză sau hârtie. Astfel, socot că am fost privilegiată, căci am fost martora creării multor opere de artă ale Maestrului Semproniu Iclozan, într-un ambient aparte, când în atmosfera atelierului pluteau lumina de nord și muzica preclasică. In paralel, am absolvit Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din București, promoția 1984.

 

  1. Atunci când Emile Zola afirma că „o operă de artă este un colț al creațiunii văzută prin prisma unui temperament” dădea una dintre cele mai cuprinzătoare definiții formulate cu referire la plămădirile minții umane în plan estetic. Cum se intitulează prima lucrare a matale care ți-a dat certitudinea că poate fi socotită o operă de artă? Câți ani aveai atunci?

 

A.S.: Poate că certitudine n-am avut niciodată. M-am dezvoltat târziu ca artist plastic, deși învățasem alfabetul cu mult timp înainte.   Desprinderea s-a produs, cred, tot în atelierul Maestrului Iclozan când imediat, respectiv a doua zi după un eșec la examenul-concurs de la Institutul Grigorescu, am refuzat să-mi „iau liber” și am început să desenez pe o planșetă o natură statică de mai mare anvergură, care cuprindea trei planuri suprapuse, legate între ele de o draperie. Nu i-am dat niciodată un titlu, dar am descoperit cu acea ocazie că o natură statică poate depăși cu mult constrângerile cerințelor academice, deloc de lepădat, de altfel.

3. Indiferent de aparențele pașnice ale vieții sociale și familiale, există o luptă lăuntrică a artistului cu sine însuși, luând uneori chiar forme violente. „Per aspera ad astra” afirma anticul Seneca. Ce a urmat în perfecționarea artistică a matale?

P1010298

Foto. Metamorfoza – portret elenistic (2016)

A.S.: După bacalaureat, am continuat să mă perfecționez. Maestrul Iclozan a plecat în străinătate. Eu mi-am continuat drumul lucrând în cadrul câtorva ateliere de artiști, precum cele ale pictorilor Vasile Chinschi și Aurel Nedel, în vederea pregătirii pentru examenul –concurs de admitere la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București.

 

  1. 4. Înseamnă că ai dobândit o bază solidă pentru vocația matale, în sensul că ai făcut conștiincios liceul și facultatea de profil. Care a fost următorul pas spre cariera artistică visată?

 

A.S.: După stabilirea în Statele Unite, am absolvit cu titlul BFA (de licență în Artele frumoase) Colegiul de Arhitectură, Arte plastice și Proiectare Urbanistică din cadrul Universității Cornell din Ithaca NY sub îndrumarea artistului profesor Willard Stanley Taft. Semestrul de toamnă al anului 1993 l-am petrecut în Italia, în cadrul programului „Cornell in Rome”. În acea ambianță, mi s-a conturat interesul pentru arhitectură (mai ales pentru cea ecleziastică) și relația acesteia cu pictura. Sejurul italian îmi va marca multe dintre lucrările de mai târziu.

 

  1. Așadar, ai urmat exemplul maestrului tău și ai avut șansa unor studii înalte, cum puțini colegi cu care ai pornit la drum s-au putut bucura. Înțeleg că rezultatele tale au fost excelente. Ce ți-a dat sentimentul că ai fost o studentă apreciată a promoției matale de la Universitatea Cornell din Ithaca New York?

 

A.S.: Faptul că la absolvire am primit distincția „Medal of Art”, acordată de Corpul profesoral, precum și titlul „Merrill Presidential Scholar” a fost încurajator pentru mine.

 

  1. Înțeleg că nu ai rămas la Ithaca, ci te-ai mutat împreună cu fratele matale în New York City. În ce împrejurări ai ajuns la New York, capitala lumii, care poate fi un mare stimulent pentru oricare artist?

 

A.S.: Înainte de-a deveni un „acasa”, m-am mutat la New York City venind de la Universitatea Cornell din Ithaca NY, unde am dobândit titlul de BFA (Bachelor of Fine Arts) pentru a urma studiile din cadrul Secției de Arte Plastice ale Colegiului Brooklyn, NY. Aici m-am confruntat cu un alt tip de experiență, unică în felul ei, având acces la o mulțime de muzee și galerii de primă mână, o sursă de inspirație inestimabilă pentru travaliul oricărui artist.

 

  1. Îmi lași impresia unei anumite pedanterii în ascensiunea artistică, dacă am în vedere impresionantul traseu urmat în pregătire, rară șansă pentru un tânăr român stabilit în America. Care este titlul cu care ai ieșit din Colegiul newyorkez?

 

A.S.: De la Brooklyn College sub îndrumarea artistului profesor Lennart Anderson – din cadrul Complexului universitar CUNY al megapolisului newyorkez – am dobândit în 1997 titlul magisterial MFA (Master of Fine Arts).

P1010309

Foto. Omagiu lui Masolino (2016)

  1. O metropolă a artei moderne, cum este orașul New York, oferă tinerilor artiști cadrul unei băi artistice continue, care te ține conectată cu mișcarea cea mai avansată în domeniu pe mapamond. Care sunt lucrările admirate în muzeele newyorkeze la care te întorci cu plăcere, nu numai ca să le revezi, ci chiar spre a le studia?

 

A.S.: Aș aminti Pasărea în văzduh și Mademoiselle Pogany expuse la Muzeul MoMA (Muzeul de Arta Modernă), aparținând marelui sculptor Constantin Brâncuși, și, de asemenea, Portretul unui bărbat de Frans Hals sau St. Jerome de El Greco, ambele picturi fiind expuse la Muzeul Frick.

 

  1. De data aceasta am venit la New York ca să-l sărbătorim cum se cuvine de „poetul nepereche” Mihai Eminescu și astfel ne-am cunoscut. Data viitoare sper să ne facem timp ca să revedem împreună   aceste lucrări splendide. La prima noastră întâlnire, apropiindu-mă de numai câteva dintre creațiile matale , admir la Sanctum, Devotional, La figlia che piange, Guardian Angel, Deicide in My Native Land, Da sotto in Su, No Exit, Ecclesiastical raportul compozițiilor obiectuale cu figurile simbolice, fie că este vorba de îngeri sau de statui, imagini pe care le-am remarcat și în pictura Adinei Romanescu, puternic influențată, și dânsa, de experiența italiană a contactului cu statuile lui Bernini din Piața Catedralei Sf. Petru la Roma. Tot astfel, așezarea în spațiu din Homage to Marino Marini și Mater dolorosa ale tale, mi-i amintește pe Constantin Ilea și Nicolae Barcan, dar nu numai pe acești pictori români, pe care nu știu dacă îi cunoști, trăind în America.   Care sunt temele tratate în lucrările tale cele mai reprezentative, amintindu-ți de România? Ce titluri poartă acelea?

 

A.S.: Sunt lucrări legate de momente trăite în a doua jumătate a lunii decembrie 1989 în România. Dintre titluri amintesc seria Timișoara, Sibiu, București.

 Venere si Madona 2017

Foto. Venere si Madona (2017)

  1. Sunt convinsă că modelele începutului tău sunt artiștii pe care i-ai studiat în țară. Ce pictori români și, apoi, pe care dintre cei străini îi admiri în mod deosebit?

 

A.S.: Pictorii români pe care-i simt de mult timp foarte aproape sunt: Ion Andreescu, Theodor Pallady și Semproniu Iclozan. Din galeria universală ar fi mulți de remarcat, dar aș menționa acum: Giotto, Pierro della Francesca, Vermeer, Jackson Pollock.

 

  1. În ce mod a influențat stabilirea în „capitala lumii” viața ta de artistă româncă?

 

A.S.: M-a eliberat de academism, lucru care este și bun și rău, dar această desprindere ar fi putut să nu fi survenit vreodată și ar fi fost cred, pentru mine, un mare neajuns.

 

  1. 13. Care sunt curentele sau direcțiile picturii americane cele mai reprezentative, după opinia matale?

A.S.: Cele mai reprezentative curentele americane în opinia mea sunt Expresionismul Abstract al lui Jackson Pollock și Minimalismul lui Richard Serra.

 

  1. Spre ce teme te îndrepți în prezent?

 

A.S.: În ceea ce mă privește, trăiesc experiența revenirii la perioada italiană, numai că o abordez din punctul de vedere al acuarelei și al celei de tehnică mixtă, totodată, dar încercând să recurg la dimensiuni mai reduse.

 

  1. Așadar, pui în dialog Europa cu America. Este privilegiul drumului pe care l-ai urmat și cel al permanentei căutări pe care îl incumbă „per aspera ad astra”. Ce lucrări sunt acum pe șevaletul matale?

 

A.S.: Deocamdată este o compoziție în ulei pe care o abandonasem. Își așteaptă acum o variantă în culori de apă.

 

  1. 16. Care sunt sursele de inspirație în activitatea ta de artistă a culorii?

 

A.S.: Paradoxal, ceea ce mă incită și ceea ce structurează lucrările mele de-o bună bucată de vreme este sculptura.

 

  1. Interesant. Din nou îmi amintești de pictura Adinei Romanescu, care își trage sevele tot dintr-un contact rodnic cu Italia, patria artelor. Ai reușit în țară și în America să te încadrezi într-o grupare, mișcare sau curent al pictorilor contemporani?

 

A.S.: Acest lucru nu s-a produs încă. Poate că se va petrece cândva, în viitor.

 

  1. Ținta oricărui creator de frumos este comunicarea cu publicul. Ce expoziții personale sau de grup ai realizat?

 

A.S.: Voi enumera în ordine cronologică:

– Expoziția afiliată celui de-al 20-lea Congres ARA (American Romanian Academy), University of Nevada, Reno, NV, 1996,

„Preludes to Felicity / Shapes of Consciousness”, Expoziție pentru doi artiști, organizată la Institutul Cultural Român, New York (Manhattan), NY între 03/24/97 și 04/04/97,

– MFA Thesis Exhibition | Chuck Levitan Gallery | New York, NY, între 06/10/97 și 06/15/97,

– Expoziție Personală, la Ozone Gallery, New York (Manhattan), NY, 1998,

– „New York Centennial” – Group Show | Gallery @ 49 |  New York, NY, între 12/09/98 –și 12/30/98,

– Employees’ Annual Art Show /Expozitii ale personalului Muzeului de Artă Metropolitan din New York/, 1999 si 2000,

– Recent am participat în 2015, 2016 și 2017 la expozițiile de grup din cadrul Galeriei Spiritus, afiliată Simpozionului Mihai Eminescu, organizat anual în Queens, NY.

Totodată, la finele anului 2016 am participat cu lucrarea Omagiu lui Masolino la o expoziție de grup din cadrul aceleiași galerii, Galeria Spiritus, condusă de doamna Viorica Colpacci la Simpozionul Ecumenic afiliat Institutului Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă din New York, al cărui președinte este părintele profesor doctor Theodor Damian.

 

  1. Modul cum te exprimi, comunicându-te pentru un public al prezentului și, mai ales, pentru cel al viitorului, va depinde de originalitatea imaginilor picturale care să rezoneze cu simțirea privitorului. Căutarea   curajoasă a acelei note proprii, inconfundabile este cheia succesului, pe care ți-l doresc din plin în viitorul apropiat. Curaj, deci, mult curaj!

 

Interviu realizat de Anca Sîrghie în 15 ianuarie 2017, la sărbătoarea Culturii Naționale Române de la New York.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors