Traducerea: Ioana Chiriță
În trăsura care urca, la pasul calului, dealul mare pe care şerpuia drumul, eram şapte: patru femei şi trei bărbaţi.
Plecaţi de cu zori din Etretat pentru a vizita ruinele din Tancarville, moţăiam acum chirciţi, în aerul răcoros al dimineţii. Mai ales femeile, neobişnuite cu această sculare matinală, specifică vânătorilor, aveau pleopele grele, aţipeau lăsându-şi capul să atârne sau căscau, insensibile la emoţia zilei care răsărea.
Era toamnă. De o parte şi de alta a drumului, câmpurile se întindeau despuiate, băteau în galben din cauza miriştei de ovăz şi grâu care acoperea ţarina ca o barbă prost rasă. Învăluit în ceaţă, pământul parcă scotea fum. Ciocârlii cântau prin văzduh, fel de fel de păsări ciripeau prin tufişuri.
În sfârşit, soarele, de un roşu aprins, răsări în faţa noastră, la capătul orizontului; şi, pe măsură ce se ridica pe cer, cu fiecare minut mai luminos, natura părea că se trezeşte, surâde, se dezmorţeşte şi îşi scoate, asemenea unei fete care tocmai se dă jos din pat, cămaşa parcă făcută din aburi albi.
Contele de Entraille, aşezat pe capră, srigă: ”Uitaţi un iepure!” şi-şi întinse braţul spre stânga, arătând un loc plin de trifoi. Animalul fugea aproape nevăzut prin acea verdeaţă, arătându-şi numai urechile lungi; apoi îşi făcu vânt printr-o brazdă, se opri, se puse din nou pe o fugă nebună schimbându-şi direcţia, se mai opri o dată, îngrijorat, pândind orice pericol, nehotărât pe ce cale să o ia, după care o luă la goană cu salturi uriaşe pe picioarele din spate şi dispăru în tarlalele de sfeclă.
René Lemanoir glăsui: ” În această dimineaţă nu prea suntem civilizaţi”, şi, aruncându-şi privirea spre vecina sa, micuţa baronesă de Sérennes, care se lupta cu somnul, îi spuse cu jumătate de voce : ”Vă zboară gândul la soţul dumneavoastră. Fiţi fără grijă, nu se întoarce decât sâmbătă. Vă mai rămân patru zile.”
Somnoroasă, ea răspunse, surâzând: ”Ce glumeţ mai sunteţi !” Apoi, încercând să-şi îndepărteze toropeala, adăugă: ”Haideţi, haideţi, spune-ţi ceva ca să ne înveseliţi. Dumneavoastră, domnule Chenal, despre care se spune că aţi fi fost mult mai norocos decât ducele de Richelieu, relataţi-ne o poveste de dragoste pe care aţi trăit-o sau altceva, ce doriţi.”
Léon Chenal, un pictor bătrân carefusese cândva foarte frumos, foarte puternic, foarte mândru de cum arăta, şi iubit, îşi mângâie barba lungă şi albă şi surâse; apoi, după câteva clipe de gândire, se înnegură dintr-o dată.
”N-o să fie ceva vesel, doamnele mele: vă voi povesti cea mai jalnică iubire a vieţii mele. Le doresc prietenilor mei să nu insufle niciodată cuiva aşa ceva!”
I
Aveam pe atunci douăzeci şi cinci de ani şi umblam haimana de-a lungul litoralului normand. Prin ”a umbla haimana” mă refer la acel fel de hoinăreală cu rucsacul în spate, din han în han, având ca pretext realizarea de studii şi peisaje din natură. Nu cred că există ceva mai frumos decât această viaţă petrecută colindând la întâmplare. Eşti liber, fără piedici de nici un fel, fără griji, fără preocupări, fără chiar să te gândeşti la ziua de mâine. Mergi pe drumul care-ţi place, neavând altă călăuză decât propria ta fantezie, fără alt povăţuitor decât plăcerea ochilor. Te opreşti pentru că eşti sedus de un pârâu, pentru că mirosul de cartofi prăjiţi, simţit la poarta unui hotel, te-a ademenit. Câteodată, alegerea îţi este dictată de parfumul unei clematite sau de privirea nevinovată aruncată pe furiş de vreo hangiţă. De ce-am privi cu neîncredere această tandreţe rustică? Aceste fete tinere au şi ele un suflet şi simţăminte, au obraji sănătoşi şi buze proaspete; sărutul lor violent este puternic şi savuros ca un fruct sălbatic. Dragostea merită întotdeauna să fie preţuită ori de unde vine. O inimă care bate mai cu putere atunci când apari, un ochi care plânge atunci când pleci, sunt lucruri atât de rare, atât de dulci, atât de scumpe că nu trebuie să le dispreţuieşti niciodată.
Am avut parte de întâlniri amoroase prin şanţuri pline de ciuboţica cucului, în spatele grajdurilor unde dormeau vacile, pe paie, în poduri unde se mai simţea căldura zilei. Păstrez amintirea unor pânze gri, grosolane, pe trupuri elastice şi aspre; nutresc păreri de rău pentru mângâieri naive şi sincere, mai delicate în neprefăcuta lor grosolănie decât plăcerile subtile primite de la femei pline de şarm şi distinse.
Dar ceea ce ne place mai mult şi mai mult în această existenţă aventuroasă, este lumea satului, câmpia, pădurile, răsăriturile de soare, apusurile, clarurile de lună. Pentru pictori, aceste călătorii în căutarea aventurii, sunt precum călătoriile de nuntă cu glia. La această lungă şi liniştită întâlnire te afli singur aproape de ea. Te culci într-o poiană, în mijlocul margaretelor şi al macilor şi, cu ochii deschişi, în lumina căzută din soare, priveşti, în depărtare, sătucul al cărui clopot bate ora prânzului.
Te aşezi la marginea unui izvor care ţâşneşte la poalele unui stejar, în mijlocul unui loc cu verdeaţă, ierburi gingaşe, înalte, pline de viaţă. Îngenunchezi, te apleci, bei din această apă rece şi limpede care-ţi umezeşte mustaţa şi nasul, o bei cu o plăcere fizică tot aşa precum ai săruta izvorul, buze pe buze. Uneori, când de-a lungul acestor mici cursuri de apă, dai de un loc mai adânc, te arunci în apă gol –puşcă şi simţi pe piele, din cap până-n picioare, un fel de mângâiere răcoroasă şi delicioasă, simţi freamătul valurilor repezi şi uşoare.
Pe dealuri, eşti plin de voie bună, melancolic pe malul heleşteielor, înflăcărat atunci când soarele se îneacă într-un ocean de nori sângeroşi şi aruncă peste râuril reflexe roşiatice. Seara, la lumina lunii care trece sus pe cer, te gândeşti la mii de lucruri deosebite care altfel nu ţi-ar veni în minte la lumina arzătoare a zilei.
Deci, hoinărind aşa chiar prin aceste locuri unde ne găsim în acest an, ajunsei într-o seară în sătuleţul Bénouville, între Yport şi Etretat. Veneam dinspre Fécamp, ţinând-o de-a lungul ţărmului, ţărm înalt şi drept ca un zid, cu ieşiturile sale de roci calcaroase căzând perpendicular în mare. Mersesem încă de dimineaţă pe iarba fină şi moale ca un covor care creşte la marginea abisului în bătaia vântului sărat care vine din larg. Şi, cântând din toate puterile, făcând paşi mari, privind când la zborul lin, în cercuri al unui pescăruş care desena pe cerul albastru linia curbă a aripilor sale, când o pânză maronie pe marea verde, pânza unei bărci de pescari, petrecusem o zi fericită, fără griji şi în libertate.
Fusei îndrumat spre o mică fermă unde erau găzduiţi călătorii, un fel de han administrat de o ţărancă, han ce se afla în mijlocul unei curţii normande străjuită de două rânduri de fagi.
Părăsind faleza mă îndreptai deci spre cătunul înconjurat de arbori înalţi şi mă prezentai la jupâneasa Lecacheur.
Era o bătrână de la ţară, plină de riduri, severă, care îţi dădea impresia că-şi întâmpina întotdeauna clienţii în silă şi cu o anume neîncredere.
Ne găseam în luna mai : merii încărcaţi de flori aruncau peste curte un văl parfumat şi, fără oprire, scuturau o ploaie învolburată de petale roz care cădeau neîncetat pe oameni şi pe iarbă.
Întrebai : „Doamnă Lecacheur, aveţi o cameră pentru mine?”
Mirată că ştiam cum o cheamă, îmi răspunse: ”Depinde, totul este închiriat. Dar poate totuşi putem aranja ceva.”
În cinci minute căzurăm de acord şi aşa îmi depusei sacul de călătorie într-o încăpere rustică, mobilată cu un pat, două scaune, o masă şi o chiuvetă. Odaia mea dădea în bucătăria mare, afumată, unde chiriaşii serveau masa cu cei de la fermă şi cu stăpâna care era văduvă.
Mă spălai pe mâini după care părăsii camera. Bătrâna tocmai frigea un pui pentru masa de seară; îl frigea în hornul larg unde era agăgaţ şi suportul de oale, negru de fum.
”Deci aveţi călători în acest moment ?”, o întrebai .
Răspunse cu aerul ei nemulţumit : ”Am o cucoană, o englezoaică în vârstă. Ocupă cealaltă cameră.”
Obţinui, prin plata a cinci soli în plus pe zi, dreptul de a servi masa singur în curte când vremea va fi frumoasă.
Mi se servi deci masa în faţa porţii şi începui să muşc din copanele slabe ale găinii normande, bând cidru limpede şi mestecând pâinea albă, mare, veche de patru zile, dar excelentă.
Deodată, bariera de lemn aflată între fermă şi drum, se deschise şi o persoană, aş zice, puţin ieşită din comun, se îndrepta spre casă. Era foarte slabă, foarte înaltă, atât de bine înfăşurată într-un şal ecosez cu carouri roşii că ai fi crezut că este lipsită de braţe dacă nu ai fi remarcat că o mână lungă, care purta o umbrelă albă din aceea de care posedă turiştii, se ivea la nivelul şoldurilor. Faţa sa de momâie, încadrată de cârlionţi de păr gri, răsuciţi à l’anglaise şi care se săltau la fiecare pas, mă făcu să mă gândesc, nu ştiu de ce, la o scrumbie sărată şi afumată care ar purta papiote. Trecu vioaie prin faţa mea, plecându-şi privirea, şi dispăru în căsuţă.
Această apariţie neobişnuită mă înveseli; cu sigutanţă aceasta era vecina mea, englezoaica nu prea tânără de care îmi vorbise gazda.
În ziua cu pricina, n-o mai revăzui. A doua zi, în timp ce stăteam şi pictam în adâncimea acestei încântătoare vâlcele pe care o cunoaşteţi şi care coboară până la Etretat, îmi ridicai pe neaşteptate privirea şi zării ceva neobişnuit ridicându-se în vârful colinei; ai fi zis, un catarg împodobit. Era ea. Văzându-mă, se retrase.
Mă întorsei la prânz pentru a servi masa şi luai loc la masa comună, putând astfel să fac cunoştinţă cu această fată bătrână originală. Dar ea nu răspunse politeţii mele, rămânând insensibilă la micile mele atenţii. Îi turnai apă cu încăpăţânare, îi dădui, cu amabilitate, felurile de mâncare. Singurul mod de a-mi mulţumi era o uşoară mişcare a capului, aproape imperceptibilă, şi un cuvinţel în engleză murmurat atât de încet că nici nu-l auzii.
Încetai să mă mai ocup de ea, cu toate că îmi ocupa găndurile.
După trei zile, ştiam despre ea la fel de mult cât ştia însăşi jupâneasa Lecacheur.
Se chema domnişoara Harriet. Căutând un sat pierdut, departe, unde să-şi petracă vara, se oprise la Bénouville acum şase săptămâni şi se părea că nu este deloc dispusă să mai plece. Nu vorbea niciodată la masă, mânca repede în timp ce citea într-o cărticică de propagandă protestantă. Aceste cărticele le împărţea la toată lumea. Însuşi preotul primise patru : i le adusese un băieţaş în schimbul unui comision de doi bănuţi. Domnişoara Harriet îi spusese de câteva ori gazdei noastre, aşa pe neaşteptate, fără ca nimic să nu fi prezis această mărturisire : ”Îl iubescu pe Domnul mai mult decât orice, îl admiru pentru tăt ce a creat, îl adoru aşa cum este, îl portu mereu în inima mea.” Şi imediat îi oferise ţărăncii rămasă înmărmurită, una dina ceste broşuri destinate a converti universul.
În sat nu era deloc iubită. Învăţătorul declarase deja : ”Este o atee” şi astfel o anume reprobare o învăluia şi o apăsa. Preotul, căruia jupâneasa Lecacheur îi ceru sfatul, răspunse : ”Este o eretică, dar Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului, iar eu cred că este o persoană cu o conduită morală perfectă.”
Aceste cuvinte ”Atee – Eretică” al căror sens precis nu era cunoscut, semănau îndoieli în toate inimile. Pe deasupra se pretindea că englezoaica era bogată şi-şi petrecuse viaţa călătorind prin toate ţările din lume, izgonită fiind de propria ei familie. De ce o izgonise familia? Din cauza nelegiuirii ei, bineînţeles.
Era, într-adevăr una din acele exaltate principiale, una din acele puritane îndărătnice pe care Anglia le-a produs în număr considerabil, una din acele fete bătrâne, de treabă dar insuportabile, care înspăimântă toate pensiunile din Europa, viciază Italia, otrăvesc Elveţia, fac oraşele încântătoare de la Maditerană, de nelocuit, aduc peste tot maniile lor ciudate, moravurile lor de vestale pietrificate, toaletele lor de nedescris şi un anume miros de cauciuc care te face să crezi că noaptea, aceste fiinţe sunt strecurate cu grijă într-un etui.
Când zăream una din acest fel în vreun hotel, o luam la sănătoasa precum păsările care văd o sperietoare pe un câmp.
Domnişoara aceasta însă îmi părea atât de neobişnuită că nu-mi displăcea deloc.
Jupâneasa Lecacheur, din instinct duşmănoasă pe tot ce nu era ţărănesc, nutrea, cu mintea ei redusă, un fel de ură îndreptată spre înfăţişarea extaziată a bătrânei domnişoare. Găsise un cuvânt pentru a o descrie, un cuvânt fără îndoială dispreţuitor, un cuvânt apărut nu ştiu cum pe buzele sale, trimis parcă de nu ştiu ce lucrare confuză şi misterioasă a minţii. Zicea deci : ”Este demoniacă.” Acest cuvânt, atribuit acestei fiinţe sobre şi sentimentale, mi se părea irezistibil de ilar. Eu însumi nu o mai numeam decât ‘demoniaca’, simţind o plăcere nostimă atunci când, zărind-o , pronunţam cu voce tare aceste silabe.
O întrebam pe leliţa Lecacheur : ”Hei, ce face demoniaca noastră stăzi?”
Şi ţăranca îmi răspundea indignată : ”O să mă credeţi oare, domnule,c-a găsit o broască râioasă care avea o labă strivită şi a dus-o în camera ei şi a pus-o în chiuvetă şi i-a pus un pansament ca unui om; dacă nici asta nu este profanare!”
Altă dată, când se când se plimba pe faleză, a cumpărat un ditamai peştele care tocmai fusese pescuit, numai şi numai pentru a-l arunca în mare. Iar marinarul, deşi fusese plătit cât nu făcea, o înjură cu foc, mai exasperat decât dacă i s-ar fi luat direct banii din buzunar. Chiar şi după o lună de la întâmplarea aceasta, marinarul nu putea s-o pomenească fără să nu-şi iasă din fire şi să n-o ocărască. Da,da! era, într-adevăr, demoniacă, domnişoara Harriet, iar lelea Lecacheur avusese o inspiraţie genială când o botezase aşa.
Flăcăul care se ocupa de grajduri şi pe care îl numeam Sapeur ( genistul) pentru că în tinereţe fusese pe front în Africa, avea alte păreri; rostea făcând-o pe deşteptul: ”E-o bătrână căreia i-a trecut vremea.”
Săraca fată, dac-ar fi ştiut aşa ceva ?
Céleste, menajera, n-o servea niciodată cu plăcere; iar eu nu puteam înţelege de ce. Poate numai pentru faptul că cealaltă era străină, de o altă rasă, de o altă limbă şi de o artă religie. În fine, era demoniacă.
Îşi petrecea timpul rătăcind pe câmp, căutându-l şi adorându-l pe Dumnezeu în mijlocul naturii. O găsii, într-o seară, în genunchi într-un tufiş. Zărind printre frunze ceva roşu, îndepărtai crengile, iar domnişoara Harriet se ridică ruşinată că o văzusem în acea poziţie şi, privindu-mă fix, cu ochii înspăimântaţi ca ochii unei bufniţe surprinse în plină zi.
Uneori, când lucram printre stânci, se ivea pe neaşteptate la marginea falezei asemenea unui semafor. Privea cu pasiune marea nesfârşită învăluită în lumină,şi cerul imens împurpurat ca de foc. Alteori o întrezăream în adâncul unei vâlcele, mergând repede, cu mersul ei mlădios de englezoaică ; iar eu mă îndreptam spre ea, atras de nu ştiu ce, numai pentru a-i vedea faţa luminoasă, faţa sa uscată, lipsită de expresie, dar având o anume bucurie interioară şi profundă.
Adesea o întâlneam şi la colţul unei ferme, stând pe iarbă, la umbra unui măr, cu cărticica sa religioasă deschisă pe genunchi şi cu privirea pierdută în depărtare .
Şi uite-aşa, nu mai aveam de gând să plec, ataşat prin mii de legături amoroase, de aceste locuri calme, cu vaste peisaje agreabile. Mă simţeam bine în această fermă necunoscută, departe de tot, aproape de Pământ, de acest pământ bun, sănătos, frumos şi verde pe care într-o bună zi noi înşine îl vom hrăni cu trupul nostru. Şi, trebuie să mărturisesc, poate că o curiozitate fără importanţă mă reţinea la jupâneasa Lecacheur. Aş fi vrut să cunosc puţin această ciudată domnişoară Harriet şi aş fi vrut să ştiu ce se petrece în sufletele singuratice ale acestor englezoaice, fete bătrâne, rătăcitoare.
II
Făcurăm cunoştinţă într-un mod deosebit. Tocmai terminasem un studiu care-mi părea grozav şi chiar şi era. Cincisprezece ani mai târziu îl vândui cu zece mii de franci. Era, de fapt, mai simplu decât doi şi cu doi fac patru şi nu se supunea nici pe departe normelor academice. Partea dreaptă a tabloului meu reprezenta în întregime o stâncă, o enormă stâncă colţuroasă, acoperită de alge cafenii, galbene şi roşii pe care soarele se prelingea precum uleiul. Astrul zilei ascuns în spatele meu nu se zărea, dar lumina lui cădea pe piatră şi o învăluia ca un foc. Asta era. Un prim-plan tulburător, învăluit de flăcări, superb.
La stânga, marea, dar nu marea albastă, marea de ardezie, ci marea de jad, verzuie, albicioasă şi, în acelaşi timp, radiind energie sub cerul închis.
Eram aşa de mulţumit de munca mea că, dansând de bucurie, adusei pictura la han. Aş fi vrut ca lumea întreagă s-o vadă imediat. Îmi amintesc că am arătat-o unei vaci, la marginea unei cărări, strigându-i : ”Priveşte, bătrâna mea. Aşa ceva nu vei mai vedea prea des.”
Ajungând în faţa casei, o chemai îndată pe măicuţa Lecacheur, urlând cât mă ţinea gura : ”Hei! Hei! Jupâneasă, vino-ncoa şi priveşte !”
Ţăranca veni şi se uită la opera mea cu ochii ei nătângi care nu desluşeau nimic, care nici nu vedeau dacă se reprezentase un bou sau o casă.
Domnişoara Harriet tocmai sosea acasă şi trecu prin spatele meu chiar în momentul în care eu, ţinând pictura pe braţe, o arătam hangiţei. Era imposibil ca demoniaca să n-o fi văzut-o, căci avusesem grijă să o arăt în aşa fel ca să nu scape privirii ei. Se opri fără a ezita, uluită, stupefiată. Stânca pictată era, se pare, stânca ei, stânca pe care se urca pentru a visa în voie.
Şi scoase un ”Aha !” britanic atât de accentuat şi de măgulitor, că mă întorsei spre ea şi surâzând îi spusei :
- Este ultimul meu studiu, domnişoară ;
Ea murmură extaziată, glumeaţă şi înduioşătoare :
- Oh! domnle, dumnvoastră înţelegiţi natur într-un fel pasionant.
M-am îmbujorat, pe cuvântul meu, emoţionat de acest compliment mai ceva decât dacă ar fi venit din partea unei regine. Eram sedus, cucerit, învins. Aş fi dorit s-o îmbrăţişez, pe cuvânt de onoare!
La masă, mă aşezai lângă ea, ca de obicei. Pentru prima oară vorbi continuându-şi gândul cu voce tare : ”Oh ! iubescu atât de mult natur!”
Îi oferii pâine, apă, vin. De data aceasta acceptă cu un mic zâmbet, aş zice, enigmatic. Iar eu începui să vorbesc despre peisaje.
După masă, ridicându-ne împreună, am făcut câţiva paşi prin curte ; apoi, fără îndoială, atraşi de incendiul magnific pe care soarele aflat la apus îl aprinsese pe mare, deschisei bariera care dădea spre faleză şi, uite-aşa, unul lângă altul, pornirăm, mulţumiţi asemenea a două persoane care tocmai au reuşit să se înţelegă şi să se impresioneze reciproc.
Era o seară călduţă, moleşitoare, una din acele seri plăcute în care trupul şi sufletul sunt fericite. Totul era bucurie şi farmec. Aerul călduţ, îmbălsămat, plin de miresmele ierburilor şi al algelor, mângâia simţul cu parfumul său sălbatic, mângâia papilele cu gustul său maritim, mângâia spiritul cu suavitatea lui pătrunzătoare. Ne îndreptam spre marginea prăpastiei, deasupra mării care, la o adâncime de o sută de metri sub noi, îşi mişca liniştit valurile. Iar noi, cu gura deschisă şi pieptul umflat, sorbeam această adiere proaspătă care traversase oceanul şi care ni se strecura sub piele încet prin sărutul lung al valurilor, încet şi cu gust de sare.
Cocoloşită în şalul cu carouri, respirând cu vântul ce o lovea din faţă, englezoaica privea soarele enorm care se pierdea în mare. În faţa noastră, acolo departe, unde se putea încă ajunge cu privirea, un fel de goeletă cu pânzele sus îşi desena silueta pe cerul incandescent şi, undeva, mai aproape, un vapor trecea scoţând fum şi lăsând în urma lui un nor nesfârşit care traversa întreg orizontul.
Globul roşu cobora încă încet. În curând atinse apa chiar în spatele vasului imobil care se ivi, ca într-un peisaj de foc, în mijlocul astrului luminos. Se scufunda încet-încet inghiţit parcă de ocean. Intră în apă, se micşoră, dispăru. Se sfârşise. Numai micuţa ambarcaţiune îşi mai arăta încă profilul ce se detaşa pe fundalul de aur al cerului îndepărtat.
Domnişoara Harriet admira cu o privire pasionantă, sfârşitul înflăcărat al zilei. Cu siguranţă că era stăpânită de o dorinţă nemărginită de a strânge în braţe cerul, marea, orizontul întreg.
Zise în şoaptă : ”Ah ! iubescu, iubescu, iubescu…” Văzui o lacrimă în ochii săi… Continuă : ”Aş vreu să fiu o păsărică şi să-mi ieu zboru spre ceru.”
Rămase în picioare, aşa cum o văzusem adesea, înfiptă parcă pe faleză, îmbujorată în şalul ei ca purpura. Mi-ar fi plăcut să-i fac un crochiu în albumul meu. Ai fi zis că era o caricatură a extazului.
Mă întorsei ca să nu zâmbesc.
După aceea îi vorbii despre pictură, ca şi cum aş fi vorbit unui prieten, punând în evidenţă tonurile, valorile, puterea de exprimare, toate în termeni specifici meseriei. Ea mă asculta atentă, înţelegând, încercând să ghicească sensul ascuns al cuvintelor, căutând să-mi pătrundă gândurile. Din când în când rostea : ”Ah ! Înţeleg, înţeleg. Este foarte emoţionant.”
Făcurăm cale întoarsă.
A doua zi, zărindu-mă, îmi strănse mâna cu vioiciune. Şi ne împrietenirăm imediat.
Era o fiinţă de treabă care poseda un fel de suflet pe arcuri şi care se entuziasma ”pe sărite”. Îi lipsea echilibrul interior ca de altfel tuturor femeilor rămase fete la cincizeci de ani. Părea conservată într-o inocenţă înăcrită, dar păstra în inimă ceva foarte tineresc, înflăcărat. Iubea natura şi animalele, îi plăcea dragostea exaltată, fermentată ca o băutură veche, dragostea senzuală pe care ea nu o dăruise câtuşi de puţin bărbaţilor.
Cu siguranţă că imaginea unei căţele care alăptează, a unei iepe alergând print-o păşune cu mânzul care i se încurcă printre picioare, a unui cuib de păsărele plin de puişori ciripind cu cioculeţele deschise, cu capul mare şi trupul golaş, o făceau să se umple de o emoţie exagerată.
Sărace suflete singuratice, triste şi rătăcitoare prin locuri de popas, sărace suflete ridicole şi lamentabile, vă iubesc din momentul în care am cunoscut-o pe EA.
Nu după mult timp înţelesei că avea ceva să-mi spună, dar nu îndrăznea nici pe departe, iar eu mă distram pe socoteala timidităţii ei. Când plecam dimineaţa, cu cufăraşul de pictor în spate, ea mă însoţea până la marginea satului, tăcută, stăpânită de o anume teamă ce se vedea cu ochii şi căutându-şi cuvintele pentru a începe. Apoi mă părăsea brusc şi se îndepărta cu pasul ei săltăreţ.
În sfârşit, într-o zi, prinse curaj : ”Aş vre să văd dumnvoastră cum faceţi pictur. Mi daţ voie? Eramu foarte curios.” Şi se îmbujoră ca şi cum ar fi rostit vorbe foarte îndrăzneţe.
Am luat-o cu mine în adâncimea Petit-Val unde începusem un studiu de mari proporţii.
Rămase în picioare în spatele meu, urmărindu-mi toate mişcările cu o foarte mare atenţie.
Apoi, dintr-o dată, poate temându-se că mă stingherea, îmi spuse ”Mulţumesc” şi se duse.
Dar nu după mult timp deveni mai apropiată şi începu să mă însoţească în fiecare zi cu o plăcere evidentă. Îşi aducea sub braţ scaunul pliant; nu-mi permitea nici în ruptul capului să-l port eu, şi se aşeza alături de mine. Stătea aşa ore întregi, nemişcată şi tăcută, urmărind cu privirea capătul pensulei mele la fiecare mişcare. Când obţineam, aruncând brusc cu cuţitul o amplă pată de culoare, un efect potrivit şi neaşteptat, scotea fără de voie un scurt „Ah !” de mirare, de bucurie şi admiraţie. Nutrea un respect plin de duioşie pentru pânzele mele, un respect aproape religios pentru această reproducere umană a unei părţi din opera divină. Studiile mele i se păreau a fi un fel de tablouri sfinte; iar uneori îmi vorbea despre Dumnezeu încercând să mă convertească.
Oh! bunul ei Dumnezeu, era un omuleţ nostim, un fel de înţelept al satului, fără prea mari mijloace şi fără prea mari puteri căci ea şi-l imagina mereu mâhnit din cauza nedreptăţilor comise sub ochii săi – ca şi cum el nu le-ar fi putut împiedica.
Ea însăşi era, de fapt, în relaţii excelente cu el, părând chiar a fi cea căreia i se mărturiseau secrete şi nemulţumiri. Zicea : ”Aşa vrea Dumnezeu” sau ”Dacă nu vrea Dumnezeu”, ca un segent care i-ar transmite recrutului : ”Colonelul a ordonat.”
Deplora din adâncul inimii ignoranţa mea legată de intenţiile divine pe care ea se silea să mi le reveleze ; şi, în fiecare zi, găseam fie prin buzunare, fie prin pălărie, când o lăsam pe jos, fie în lădiţa cu culori, fie dimineaţa în încălţămintea ceruită şi lăsată în faţa uşii, găseam deci din acele cărticele religioase pe care ea le primea, cu siguranţă, direct din paradis.
Mă purtam cu ea de parcă ar fi fost o veche prietenă, cu o sinceritate cordială. Dar nu după mult timp, băgai de seamă că felul ei de a se comporta se schimbă puţin. La început nu prea mă sinchisii.
Când lucram, fie în profunzimea vâlcelei mele, fie pe nişte cărări înfundate, o vedeam ivindu-se pe neaşteptate, apropiindu-se cu pasul ei rapid şi sacadat. Se aşeza trântindu-se brusc, gâfâind ca şi când ar fi alergat sau ca şi când ar fi fost răscolită de o anume emoţie profundă. Arăta foarte roşie, acel roşu englezesc pe care nici un alt popor nu-l poseda; apoi, fără nici un motiv, devenea palidă, prindea culoarea pământului şi părea că se sfârşeşte. Încet-încet o vedeam reluându-şi înfăţişarea obişnuită şi începea să vorbească.
Mai apoi, dintr-o dată, se oprea în mijlocul unei fraze, se ridica şi se îndepărta atât de repede şi într-un mod atât de ciudat, că încercam să înţeleg dacă nu cumva făcusem ceva care ar fi putut să-i displacă sau s-o rănească.
În sfârşit, mă gândeam că acesta era de fapt comportamentul ei normal pe care, cu siguranţă, îl modificase un pic în onoarea mea ,în prima perioadă după ce făcusem cunoştinţă.
Când se întorcea la fermă după ore de mers pe jos pe ţărmul bătut de vânt, părul ei lung, răsucit în spirale, era deseori descreţit şi atârna de parcă arcul spiralelor se stricase. Altădată ea nici că-şi făcea griji şi se aşeza la masă fără jenă aşa ciufulită cum era de către sora ei, briza.
Acum însă urca în camera ei şi-şi repara ceea ce eu numeam ”sticle de lampă”; şi când îi spuneam cu o galanterie familiară care totdeauna o scandaliza : ”Astăzi sunteţi frumoasă ca o stea, domnişoară Harriet”, un pic de sânge i se ridica imediat în obraji, un sânge de fetişcană, sânge de cincisprezece ani.
Apoi redeveni foarte sălbatică şi încetă de a mai veni să mă vadă cum pictez. Mă gândii : ”Este o criză, îi va trece.” Dar nu-i trecea deloc. Când îi vorbeam, la vremea aceea, îmi răspundea fie cu o indiferenţă prefăcută, fie cu o enervare surdă. Şi avea comportări aspre, era nerăbdătoare, avea nervi. N-o mai zăream decât la orele de masă şi aproape că nu ne mai vorbeam. Începusem să cred cu adevărat că o jignisem cu ceva. O întrebai într-o seară : ”Domnişoară Harriet, de ce nu vă mai purtaţi cu mine ca odinioară? Ce-am făcut oare pentru a vă displăcea? Mă faceţi să sufăr foarte mult !”
Îmi răspunse cu un accent de mânie pe deplin caraghios: ”Mă puort cu dumnvoastră ca odinioară. Nu adevărat, nu adevărat.” Şi fugi şi se încuie în camera ei.
În anumite momente mă privea într-un mod bizar. De atunci încoace mi-am zis adesea că o aşa privire trebuie că au condamnaţii la moarte atunci când li se anunţă că le-a venit ziua din urmă. Se ascundea în ochii ei un fel de nebunie, o nebunie mistică şi violentă; şi încă un lucru – o febră, o dorinţă exasperată, nerăbdătoare, neîmplinită şi cu neputinţă de împlinit ! Mi se părea de asemenea că se dădea în ea o luptă în care inima-i se războia cu o putere necunoscută pe care ea voia s-o îmblânzească şi poate şi altceva… De unde să ştiu eu? De unde?
III
Fuse cu adevărat o descoperire unică.
De câtva timp lucram în fiecare dimineaţă, de cu zori, la un tablou care avea următorul subiect :
O râpă adâncă, îngustă,dominată de două povârnişuri pline de mărăcini şi arbori, se întindea pierdută, înghiţită de aceşti aburi lăptoşi, de acest aer ca de vată care pluteşte din când în când peste văi, la începutul zilei. Şi în fundul acestei ceţi dense şi transparente , se vedea venind, sau mai degrabă puteai ghici, o pereche, un băiat şi o fată, îmbrăţişaţi, înlănţuiţi, ea cu capul ridicat spre el, el aplecat spre ea, sărutându-se.
Primele raze de soare, strecurându-se printre crengi, traversa această ceaţă a zorilor, îi dădea o strălucire cu nuanţe de roz în spatele îndrăgostiţilor rustici şi punea astfel în evidenţă umbra lor vagă într-o lumină argintie. Era bine, zău, era bine.
Lucram în povârnişul care duce aspre valea Etretat. În dimineaţa aceea, din fericire, era prezent aburul plutitor care-mi trebuia.
Ceva se ridică în faţa mea ca o fantomă: era domnişoara Harriet. Văzându-mă, vru s-o ia la fugă. Dar o chemai, strigând : ”Veniţi, hai, veniţi, domnişoară, am o mică pictură pentru dumneavoastră.”
Se apropie cu părere de rău, parcă. Îi întinsei schiţa. Nu spuse nimic, dar rămase mult timp privind nemişcată şi pe neaşteptate începu să plângă. Plângea convulsiv precum cei care au luptat mult împotriva lacrimilor şi care nu mai pot, care îşi dau drumul mai opunându-se încă. Mă ridicai dintr-o smucitură mişcat eu însumi de această suferinţă pe care eu o înţelegeam şi îi cuprinsei mâinile printr-un gest de afecţiune spontană, un adevărat gest de francez care acţionează mai repede decât gândeşte.
Îşi lăsă mâinile în ale mele câteva clipe şi le simţii fremătând ca şi cum toate fibrele ei nervoase erau încordate la maximum. Apoi îşi retrase mâinile brusc sau, mai degrabă, le smuci.
Freamătul acela îl recunoscui ca pe un lucru pe care îl mai simţisem deja; şi nimic nu m-ar fi putut înşela. Ah ! freamătul de dragoste al unei femei, fie că are cincisprezece sau cincizeci de ani, că este din popor sau de viţă aleasă, mă pătrunde atât de neîndoielnic la inimă că eu nu mă înşel niciodată în a-l percepe.
Toată sărmana sa fiinţă tremurase, vibrase, se sfârşise. Ştiam. Şi ea se duse fără ca eu să fi rostit un cuvinţel, lăsându-mă surprins ca în faţa unui miracol şi mâhnit ca atunci când aş fi comis o crimă.
Nu mă dusei să iau masa la prânz. Mă dusei să dau o raită de-a lungul falezei, simţind nevoia de a plânge tot atât cât o simţeam pe aceea de a râde, considerând această aventură, comică şi de plâns, simţindu-mă ridicol şi calificând-o pe ea ca o nefericită pe cale de a înnebuni.
Mă întrebam ce ar fi trebuit să fac.
Mă gândii că nu-mi rămâne decăt să plec şi aceasta fu hotărârea pe care o luai imediat.
După ce umblai aiurea până la masa de seară, puţin trist, puţin visător, mă întorsei chiar la ora la care se servea supa. Ne aşezarăm la masă ca de obicei. Domnişoara Harriet era prezentă, mânca cu gravitate, fără să vorbească cu nimeni şi fără să-şi ridice ochii. De altfel, arăta şi se comporta ca de obicei.
Aşteptai sfârşitul mesei apoi mă adresai patroanei : ”E bine, doamnă Lecacheur, nu mai e mult şi eu vă voi părăsi.”
Săraca femeie, mirată şi tristă, rosti cu voce tărăgănată : ”Ce să-mi spuneţi acolo, bunul meu domn ? O să ne părăsiţi ? Mă obişnuisem aşa de bine cu dumneavoastră !”
Cu coada ochiului o priveam pe domnişoara Harriet; faţa nici nu-i tresărise. Dar Céleste, menajera, îşi ridică ochii spre mine. Era o fată de optsprezece ani, grasă, roşie în obraji, proaspătă, puternică precum un cal şi, cum nu s-ar crede, curată. O îmbrăţişasem de câteva ori prin vreun colţ cu obişnuinţa pe care o au cei ce călătoresc din han în han, şi nimic mai mult.
Cina se sfărşi.
Mă dusei sub meri să-mi fumez pipa, străbătând în lung şi larg, de la un capăt la altul, curtea. Tot ceea ce gândisem peste zi, strania descoperire de dimineaţă, acea dragoste grotească şi pătimaşă îndreptată spre mine, aduceri aminte care m-au invadat ca urmare a acestei descoperiri, amintiri frumoase şi tulburătoare, poate chiar şi această privire de servitoare îndreptată către mine în clipa în care mi-am anunţat plecarea, toate acestea amestecate, combinate, îmi răspândeau acum un văl de bucurie prin trup, furnicături de săruturi pe buze, iar, în vene, simţeam ceva, nu ştiu ce, ceva care te îndeamnă să faci nesăbuinţe.
Noaptea cădea strecurându-şi umbra pe sub arbori şi eu o zării pe Céleste care se ducea să închidă uşa cotineţei în partea ascunsă a ţarcului. Eu pornii pe urma ei, călcând atât de uşor că ea nu putea auzi nimic şi când se ridică, după ce coborâse mica trapă prin care intrau şi ieşeau găinile, o prinsei în braţe umplându-i faţa mare şi dolofană cu o ploaie de mângâieri. Se zbătea, chicotind în acelaşi timp, obişnuită fiind cu aşa ceva.
De ce-i dădui drumul brusc? De ce mă întorsei dintr-o smucitură? Cum de simţisem pe cineva în spatele meu?
Era domnişoara Harriet care tocmai se întorcea acasă şi care ne văzuse şi rămase nemişcată ca în faţa unei vedenii. Apoi dispăru în noapte.
Mă reîntorsei la han ruşinat, tulburat, mai dezasperat pentru că fusesem surprins de ea în această situaţie decât dacă m-ar fi găsit comiţând un act criminal.
Dormii rău, extrem de enervat, chinuit de gânduri triste. Mi se părea că aud pe cineva plângând. Mă înşelam, fără îndoială. De mai multe ori mi se păru că aud pe cineva mergând prin casă şi parcă cineva deschise uşa de la intrare.
Spre dimineaţă oboseala mă birui, iar somnul mă cuprinse în sfârşit. Mă trezii târziu şi nu mă arătai decât la masa de prânz încă încurcat, neştiind ce atitudine să adopt.
Pe domnişoara Harriet n-o văzusem. Fu aşteptată, dar nu apăru. Jupâneasa Lecacheur o căută în cameră, englezoiaca era plecată. Trebuie că ieşise de cu zori aşa cum făcea deseori, pentru a privi răsăritul soarelui.
Nu ne-am mirat deloc şi am început să mâncăm în tăcere.
Era cald, foarte cald, era una din acele zile toride şi apăsătoare în care nici o frunză nu se mişcă. Pusesem masa afară, sub măr ; şi din când în când Sapeur se ducea în beci să umple ulciorul cu cidru, aşa de mult se bea. Céleste aducea din bucătărie felurile de mâncare, o tocăniţă de oaie cu cartofi, un iepure înăbuşit şi o salată. Apoi puse pe masă un castron cu cireşe, primele din acel an.
Vrând să le spăl şi să le mai răcoresc, o rugai pe menajeră să-mi scoată o găleată de apă rece.
După vreo cinci minute, se întoarse pretinzând că puţul era sec. După ce derulase lanţul în întregime, găleata atinsese fundul apoi revenise goală la gura fântânii. Jupâneasa Lecacheur vru să se convingă ea însăşi de aceasta , deci se duse şi-şi aruncă privirea în adâncul fântânii. Se reîntoarse, anunţându-mă că, într-adevăr, se vede ceva în puţul său, deci ceva nu era normal. Fără îndoială, unul dintre vecini, din răzbunare, aruncase acolo baloţi de paie.
Vrui să privesc şi eu, sperând că voi putea distinge mai bine ce era acolo, şi mă aplecai pe marginea fântânii. Vag, zării un obiect alb. Ce să fie? Mă gândii să cobor în adâncitură o lanternă la capătul unei sfori. Luminiţa galbenă dansa pe pereţii de piatră şi cobora încet, încet. Toţi patru eram aplecaţi pe gaura fântânii, căci Sapeur şi Céleste ni se alăturaseră. Lanterna se opri deasupra unei mase nedefinite, albă şi neagră, ciudată, inexplicabilă. Sapeur strigă :
- Este un cal. Îi văz copita. O fi căzut az noapte după ce s-o scapat din păşune.
Dar deodată eu mă cutremurai până-n măduva oaselor. Recunoscui o talpă, apoi un picior; trupul întreg şi celălalt picior erau ascunse în apă. Bâlbâindu-mă, rostii foarte încet şi tremurând atât de tare că lanterna se mişca cu violenţă deasupra încălţămintei.
- Este o femeie care…care…care este acolo, în fântână…este domnişoara Harriet.
Numai Sapeur rămase neclintit. În Africa văzuse el mai de toate.
Jupâneasa Lecacheur şi Céleste începură să urle şi o luară la fugă.
Dar moarta trebuia scoasă de acolo. Îl ataşai zdravăn pe argat de mijloc şi îl coborîi foarte încet,cu ajutorul roţii,în fântână, privind cum se scufundă în beznă. Avea în mână lanterna şi o altă funie. Peste căteva momente, îi auzii glasul parcă venind din fundul pământului : ”Stop…” ; şi îl văzui cum apucă ceva din apă, celălalt picior, apoi ataşă ambele picioare şi strigă : ”Trage.”
Îl adusei la suprafaţă, dar îmi simţeam braţele rupte, muşchii moi, mi-era frică să nu scap lanţul şi să las astfel omul să se prăvălească în puţ. Când se ivi la ghizdul fântânii, îl întrebai : ”Ei bine ?” ca şi cum mă aşteptam să-mi aducă veşti de la cea care se afla acolo, în fundul obscur.
Ne suirăm amândoi pe bordura din pietre care înconjura fântâna şi, fiecare de o parte, aplecaţi spre deschizătură, începurăm să tragem corpul la suprafaţă.
Jupâneasa Lecacheur şi Céleste ne pândeau de departe, pitite în spatele casei. Când zăriră ceea ce scosesem din gaura puţului, încălămintea neagră şi ciorapii albi ai înecatei, dispărură amândouă.
Săraca şi neprihănita fată! Sapeur o apucă de glezne şi o scoaserăm de acolo în poziţia cea mai indecentă; capul îi era înfiorător de negru şi plin de lovituri; iar părul ei lung şi gri, dezlegat pentru totdeauna, neondulat de-acuma pentru vecie, atârna plin de apă şi noroi. Sapeur rosti cu un glas plin de bănuială : ”Doamne, doamne, ce slăbănoagă mai e!”
O duserăm în camera ei şi, cum cele două femei nu se mai iveau, am spălat-o, ajutat de argatul de la cai, aşa cum se spală morţii.
Îi spălai trista faţă descompusă. Sub degetele mele un ochi se întredeschise şi mă privi un moment cu acea privire palidă, cu acea privire rece, cu acea privire teribilă a cadavrelor, privire care parcă ar veni de dincolo de viaţă. Îngrijii cum putui părul încurcat, cu mâinile mele nepricepute, aranjându-i pe frunte o coafură nouă şi neobişnuită.
Îi scosei apoi îmbrăcămintea udă, descoperindu-i cu oarecare ruşine, ca şi când aş fi comis o profanare, umerii şi pieptul şi braţele sale lungi, subţiri ca nişte crenguţe;
După aceea mă dusei să caut flori, maci, albăstrele, margarete şi iarbă proaspătă şi parfumată cu care acoperii aşa-zisul linţoliu.
După toate acestea, fiindu-i singurul apropiat, a trebuit să îndeplinesc formalităţile de rigoare. Într-o scrisoare pe care i-o găsii în buzunar, scrisoare scrisă în ultimele clipe, cerea să fie îngropată în acest sat unde-şi petrecuse ultimele zile. Un gând îngrozitor îmi străpunse inima. Nu era oare din cauza mea că vroia să rămână prin aceste locuri?
Către seară, toate cumetrele de prin vecini veniră pentru a privi moarta; le împiedicai însă să intre; voiam să fiu singur şi vegheai toată noaptea.
O priveam la lumina lumânărilor, săraca femeie tuturor necunoscută, găsindu-şi moartea atât de departe, atât de jalnic. Lăsa ea pe undeva, în această lume, prieteni, rude ? Cum îşi petrecuse copilăria, viaţa ? De unde venea ea singură, rătăcitoare, pierdută ca un câine izgonit de acasă? Ce enigmă a suferinţei şi a disperării se ascundea în acest trup dizgraţios, în acest corp acceptat ca pe o meteahnă ruşinoasă pe tot timpul existenţei sale, ambalaj ridicol care îndepărtase de ea orice formă de afecţiune şi orice fel de dragoste ?
Există multe suflete nefericite! Simţeam cum pe deasupra acestei creaturi umane apăsa eterna nedreptate a naturii neîndurătoare! Pentru ea se sfârşise fără să fi avut, poate niciodată, ceea ce îi ajută pe cei mai neajutoraţi: speranţa de afi iubit o dată! Căci de ce oare se ascundea aşa stând departe de ceilalţi? De ce iubea oare cu o tandreţe atât de pasionată toate lucrurile şi toate fiinţele care nu aparţineau genului uman.
Şi înţelesesem că crezuse în Dumnezeu şi că astfel sperase într-un fel o compesaţie pentru mizeria sa. De acum ea însăşi avea să se descompună şi să devină plantă. Va înflori la soare, va fi păscută de vaci, ciugulită sub formă de seminţe, de către păsări şi, carne de animale, ea va redeveni carne de om. Dar ceea ce numim suflet se stinsese în fundul întunecos al puţului. Nu mai suferea. Îşi dăduse viaţa pentru alte vieţi care se vor naşte datorită ei.
Orele treceau peste această întrevedere între patru ochi, întrevedere sinistră şi tăcută. Un licăr palid anunţa zorile, apoi o rază roşie pătrunse până la pat, aruncând o bară de foc pe cearceafuri şi pe mâini. Era ora pe care ea o iubea atât de mult. Păsărelele trezite ciripeau prin copaci.
Deschisei larg fereastra, dădui la o parte perdelele pentru ca cerul întreg să se vadă şi, aplecându-mă peste cadavrul rece, cuprinsei în mâini capul desfigurat, apoi încet, fără groază şi fără scârbă, depusei un sărut, un sărut lung, pe acele buze care nu primiseră unul niciodată.
………………………………………………………………………………..
Léon Chenal tăcu. Femeile plângeau. Pe capră se auzea cum contele de Etraille îşi sufla nasul necontenit. Numai vizitiul moţăia. Iar caii, care nu mai simţeau biciul şi îşi încetiniseră mersul, trăgeau anevoie. Şi trăsura abia dacă mai înainta, devenise dintr-o dată grea ca şi cum s-ar fi încărcat de TRISTEŢE.
