Archive for the ‘Romani in lume’ Category

China. Trăirile unui turist

Posted by Stefan Strajer On June - 28 - 2019

China. Trăirile unui turist

Autor: Viorica Pop

 

În avion, îmi apăsa pe timpane vocea guturală a unui avocat, istoric, scriitor etc, etc: „De ce mergeți la poluarea din China?” „Să mai schimbăm poluările”, i-am răspuns scurt.

Era pentru noi acum și un prilej de a compara ADN-ul occidental cu acela din Extremul Orient, în variantă chineză. De la obținerea vizei (la un preț mai mult decât credeam) la verificările minuțioase din aeroporturi, din hoteluri, gări, stații de metro, intrările în principalele obiective turistice… rigoarea se întipărea pe fizionomii, iar zâmbetul nostru se intersecta cu unul reținut, dacă nu glacial în Orizontul Roșu, cum suna o melodie de pe aici…

Intram în prima „poluare”, metropola Shanghai. Orașul în sine este o țară cu 24 de milioane de locuitori. O țară în care pagodele fac casă bună cu zgârie-norii, veșmintele orientale cu stilul european, bicicletele cu limuzinele, multe ecologice, recunoscute după numărul de înmatriculare , iar vârtejul trenului de mare viteză cu un destin milenar, asumat de omul cu rișca!

800px-Pudong_Shanghai_November_2017_panorama

Dintr-un sătuc de pescari, pe un teren mlăștinos, la cel mai cosmopolit oraș din China, babilonic centru al corporațiilor și al distracțiilor, Shanghaiul respiră prin paradoxuri. Aici s-a înființat Partidul Comunist Chinez, în 1921 (ca și la noi!), aici apar neînțelegeri, confruntări ale comuniștilor cu naționaliștii, asasinate, măceluri care au dus la refugierea multor naționaliști în Taiwan. Unele evenimente l-au avut martor pe Andre Malraux (romanul „Condiția umană”).

Revoluția Culturală face din Shanghai cel mai roșu, mai poluat oraș. Este distrusă o parte din patrimoniu, atmosfera cenușie, sărăcia pun stăpânire peste tot. La câteva decenii însă, metropola devine simbol pentru reușita chinezilor ca putere economică, iar mirarea   turiștilor se dilată aflând că suplii zgârie-nori, peste cinci mii, sfidează un teren amenințat să se scufunde…

Din altarele templelor veghează statuile lui Lao-Zi, Confucius (Kong-Fu-Zi), Buddha, ale dregătorilor (mandarinii) sau ale generalilor sanctificați, privirile lor pătrunzând prin tremurul ușor a mii de bețișoare aromate, aprinse. Afară, pe înălțimi amețitoare, furnicar de lucrători pe schele, o disciplină electronică prin birouri, departe de cotloanele birocrației de pe alte meleaguri (Aici ciubucul e pe față, ca o instituție acceptată de legi nescrise.) Îți amintești de Confucius cu al său cult pentru strămoși: „Începând cu omul cel mai înalt în funcție și până la cel mai umil și necunoscut, toți au o obligație comună: îndreptarea și desăvârșirea propriei persoane sau, altfel spus, autoperfecționarea constituie fundamentele oricărui progres și ale oricărei dezvoltări morale.” Tradițiile milenare, armonizate cu exigențele progresului rezonează, prin sfatul lui Goethe ca o reacție la răsturnarea de valori dintr-o democrație mimată: „Tratează-i pe oameni ca și cum ar fi ceea ce ar trebui să fie și ajută-i să devină ceea ce sunt capabili să fie.”

Privirile pe verticala timpului se amestecau în explicațiile ghidului și la alte obiective turistice: clădirile corporațiilor internaționale, înființate la Shanghai după cele două Războaie ale Opiului (sec. XIX), bulevardul Nanjing, cu tradiționalele-i lampioane și cu luxoase magazine, celebrul Centru Financiar, Turnul TV, nu mai puțin celebru, ca și Marele Teatru, apoi, fabrica de mătase cu foșniri multicolore și exponate ale minunățiilor ieșite din crșterea viermilor de mătase.

Din nou la tăcerile înțelepte ale statuilor. Statuia de Jad Alb a lui Buddha, oferită orașului de către regele Birmaniei, în 1882, și statuia lui Buddha Adormit (amândouă în Templul Zeului Orașului) ne chemau profunzimi de visare din proza eminesciană.

Prin muzee, răsunau glasurile adolescentine ale grupurilor venite să-și cunoască civilizația „ab antiquo”: „Numai cel ce-și aprinde/ A științei faclă-n suflet/ Este vrednic să trăiască/ Printre noi pe-acest pământ”// (Țiui Iuan, 340-278 î. Hr.)

Și, ca o trimitere la vremuile noastre, oda închinată de către Tzia I (201-169 î.Hr.) lui Tiui Iuan capătă un gust amar când se revoltă împotriva relelor societății: „Când prostul are azi la slavă dreptul,/ Tâlharul din putere să se-nfrupte,/ Sortit pieirii este înțeleptul/ Cu răul și minciuna vrând să lupte!”.

Un muzeu în aer liber – oglindă a diversității lumii – găseam în grădinile Yuyuan, cu dealuri artificiale, iazuri și poduri printre pavilioanele cu dragoni și flori multicolore asigurând eternitate efemerității… Dintr-un magazin se auzea muzică românească, iar plimbarea cu barca pe canalele unei mici Veneții din apropiere de Shanghai se făcea uvertură la simfonia Fluviului Albastru.

yu-garden-768(1)

Drumul spre „poluarea albastră” avea și el paradoxuri. Un tren de mare viteză (nu puteai să nu remarci curățenia și amabilitatea personalului sau disciplina călătorilor) spinteca noaptea de noiembrie. Clipele se răsuceau în aduceri aminte: „Frunze, frunze-ngălbenite/ Răsucit le mână vântul,/ Spune-ți cântecul, iubite,/ Vreau să-ngân cu tine timpul” („Cântarea cântărilor”)

Dar n-avea gând de plecare insomnia. M-am „instalat” în lecturi dintr-o antologie clasică chineză:             „Eram străin și singur/ Acolo, și-am gemut.// Bătuse raza lunii/ Sau bruma a căzut?// Eram străin acolo/ Și singur, și gemeam.// Mi-am ridicat privirea/ Spre luna albă-n geam;// Și se-ntindea cărarea/ De raze, se-ntindea// Și mi-am adus aminte/ De-un drum, spre țara mea.” (Li-Tai-pe, 701-762)

După șapte ore, autocarul ne duce într-un port, de unde urma să luăm vaporul de croazieră pe Fluviul Albastru (Yangzi). Alt ghid local, alt șofer, alt ciubuc! A dispărut însă zâmbetul nostru ironic când am văzut chipurile brâzdate de sărăcie și rupte de oboseală ale hamalilor. (Nu aveai voie să-ți duci tu bagajul, obligatoriu era luat de hamali și dus până pe vapor. Alt ciubuc! Dar, milostenia era binevenită…)

Yangtze-River-Cruise1

La îmbarcarea pe vapor, control riguros, precum în marile aeroporturi, inclusiv al pașapoartelor. În graba prezentării actelor și a urcării pe vapor, un coleg și-a pierdut portofelul cu acte și bani. Disperat, s-a întors spre punctul de control, dar, spre marea lui bucurie și uimire, o colegă de grup i-a înmânat portofelul fără să lipsească nimic, dat ei de un lucrător localnic. Sărăcie, dar CINSTE!

În împărăția albastră de apă și cer, nu era loc pentru supărări. Un aer proaspăt se acorda cu admirația față de tehnica ultraperformantă de la cel mai mare baraj din lume… rezultat al luminii de știință fără hotare și fără dușmănii politice.

Oamenii de știință susțin că, la pornirea megaliticei construcții, marea acumulare de apă a determinat o întârziere cu o fracțiune de secundă a rotației Pământului. Moromete al nostru ar fi zis: „Așa ceva nu există!”…

Spre labirintice defileuri ne ducea feribotul. Ne așteptau legănări din bărcile cu vâsle, care-și uneau plescăitul cu ridurile de pe obrajii obosiți ai celor împăcați cu un destin milenar, străjuit și el de riduri verticale de pe stâncile care sprijineau poduri arcuite spre lumini de constelații: „Părea că din ceruri în pulberi puhoind/ Se prăbușește Caleea Lactee scânteind (LI-Tai- pe)…

Începută în timpul dinastiei Ming, când se desfășura și misiunea diplomatică a cărturarului român Nicolae Milescu Spătaru, trimisul țarului Alexei Mihailovici și autorul unui jurnal de călătorie în Țara Chitairilor (1675-1678), terminată în perioada dinastiei manciuriene Qing, Pagoda Roșie privește peste veacuri spre Fluviul Albastru cu toți ochii etajelor, având 99 de trepte, cu poduri pe care trec cupluri de îndrăgostiți, cu tufe de liliac simbolizând norocul și cocori sculptați ca purtători de viață lungă. Aici, pe ape și pământ, zodiacul străvechi unește oamenii cu Cerul. Ca în filosofia taoistă.

În Xi’an (Sian), reședința multor dinastii (împăratul Quin Shi Huang, 259- 210 î.Hr., a unificat aici teritoriile) poți să-ți dai saema de ce orașul istoric cel mai important al Chinei rivaliza cu Roma și Bagdadul califilor, după cum îl imortalizează vechea zicală: „Așa cum există o Romă în apus, așa ste și un Xi,an la răsărit.” Zidurile vechi de cetate ridicată în timpul dinastii Ming adăpostesc Turnul Clopotului și Turnul Tobei din Piața Centrală pentru a marca începutul zilei și începutul nopții, când se deschideau sau se închideau porțile orașului. Peste zi, un ceas elibera parfumuri speciale pentru a se ști fiecare oră. Nu e, așadar, de mirare că expoziții de acuarelă stabilesc corespondențe cu parfumul aranjamentelor florale și răcoarea pietrelor de jad, răspândită din fabrică în magazine de artizanat cu broderii de mătase. Sinestezii chineze în aer de noiembrie!…

La numai 30 de km, celebrul sit arheologic din Lutong, cunoscut ca Muzeul Armata de Teracotă, devine a opta minune a lumii din patrimoniul UNESCO. Uluitoarea legiune de sculpturi pentru unificatorul Chinei, descoperită întâmplător de către un țăran care săpa un șanț de irigații, e un mormânt-cetate menit să-l păzească pe împărat după moarte și să-i execute comenzile în viața veșnică. Opt mii de războinici, fără să semene la chip unul cu altul, care de luptă pictate, având mulți cai prinși cu o singură oiște, arme de bronz de toate felurile ridică   eternitatea în slavă: „Mereu viteji între viteji/ Au meritat obșteasca slavă.// Pe ei, eroi ne-nduplecați/ Nu-i poate nimeni birui.// Se stinge trupul muritor/ Dar sufletul trăiește veșnic…// …Și sufletul celor căzuți/ Rămâne suflet de erou.” (Tiui Iuan, 340-370 d.Hr.)

Nu am văzut multe din imensa Chină, dar orașele vizitate dobândesc, în spațiu și timp, dimensiuni de țări, iar capitala, de imperiu! Din Piața Tiananmen („Piața Păcii Cerești”), cea mai mare din lume, intri liber azi în Orașul Interzis. Portretul lui Mao veghează de la tribună din 1947, când a proclamat Republica, iar din 1978 este o veghe postumă. Privindu-l, un fior rece se strecoară prin puzderia de oameni și se amestecă în cadențele cizmelor militare ale detașamentelor de gardă. Peste tot, steagul chinez cu Steaua Roșie (având, desigur, pe reversul ei instituția ciubucului!).

La intrare în Palatul Imperial (Orașul Interzis), doi stâlpi solizi, cu lei și dragoni privesc pe axa centrală a pieții, pe care sunt aliniate toate monumentele (Inclusiv Portretul!) cu drumul peste pod al împăratului. Gândul zbura spre sculpturile lui Brâncuși de la Târgu-Jiu căutând verticalitatea din coloana fără sfârșit pe porțile dantelate: Poarta Supremei Împărății, Poarta Păcii Cerești, Poarta Supremei Armonii. Leii (forța), elefanții (longevitatea), cocostârcii (viața liniștită), rațele și peștii (fericirea) și mai presus de toate, dragonul, simbolul puterii, al terorii cosmice, al norocului și înțelepciunii sau foenixul (forța feminină) iradiau, în tăcerea misterioasă a sculpturilor, spirale spre „yang” și„yin”. Vizitatorii sunt astfel invitați să descifreze decorații interioare și exterioare din palatele și templele cu balustrade din                                                                                       marmură, cu basoreliefuri care introduc în atmosfera aniversărilor împărătești sau de celebrare a noului an. Numele palatelor, al complexului de pavilioane au cuvântul-cheie „armonie”, viziune chineză asupra cosmosului: Palatul Armoniei Perfecte (pregătirea pentru ceremonii, primiri de ambasadorui), Palatul Păstrării Armoniei (pentru audiențe   și examenele demnitarilor), Palatul Supremei Armonii, cu tronul Dragonului Galben (al ceremoniilor amintind de liniștea pământească a cuplului imperial, de punctele cardinale, de viață și de moarte, de cultul strămoșilor, de conviețuiri, haremuri…) Simpla   enumerare generează stoluri de idei și aspirații spre trăire totală: „Stoluri! Aripi de mi-ar crește,/ Eu v-aș urma săgetând/ Cerul de-albastră mătase.// Și de-oi zări înainte-mi/ Munții-n zăpezi, voi ucide/ Gândul întoarcerii – acasă.” (U SIUN, cca 1700)

Gândul nostru nu avea cum să nu se întoarcă la chemări carpatine, la cremena Făgărașilor înzăpeziți sub albastru ceresc, către care se deschid pridvoarele părintești ale dorului…

Într-o deschidere pe unde cosmice se îngemănează culori și parfumuri din Grădina Armoniei sau Grădina Undelor Limpezi, în care se află Palatul de Vară (1750). Așezat înspre lacul Kunming și colina Wanshou, palatul are săli, pavilioane, temple, turnuri, coridoare ingenios pictate, o barcă de marmură, Podul de Jad, ca un curcubeu deasupra lacului, Podul lui Marco Polo, Podul celor 17 Arce, de toate bucurându-se dinastiile Ming, Qin…

64006a484da31a62290201

Templul Cerului, cu 88 (9 x 9) de dale pentru a urca pe colina din mijlocul a 270 de ha, reprezintă la bază Pământul, iar în partea cealaltă, Cerul, ca o armonie arhitectonică a celor două principii taoiste „Yang” și „Yin”. Aici venea alaiul imperial pentru a celebra solstițiile, recoltele, zeitățile. Aici e Centrul Lumii, cu 360 de balustrade reprezentând multiplicarea cifrei norocoase „9”.

Cifra norocoasă a chinezilor s-a multiplicat și în arhitectura modernă din Satul Olimpic, construit într-un timp record, cu o geometrie provocând cosmicul.

Pe frontispiciu, descifram îndemnul antic CITIUS, ALTIUS, FORTIUS, cu vibrări ale conștiinței până la îndemnul din antichitatea   Eladei, de pe templul din Delphi: NIMIC   PREA MULT și CUNOAȘTE-TE PE TINE ÎNSUȚI. Desigur că chinezii contemporani s-au regăsit în cultul strămoșilor… La noi, (titlul unei poezii de Octavian Goga) inscripțiile sunt în durerea neamului!… Inscripțiile se întâlnesc și în drama poetului Du-Fu (712-770 d. Hr.) în timp ce contempla vâslașii de pe marele fluviu: „…n-am mai fi pierduți,/ De-ar fi la cârma țării/ Tot oameni pricepuți.// Ori țara duce lipsă/ De oameni potriviți,/ Ori nu-s lăsați la cârmă/ Luntrașii iscusiți!”…

O coincidență a contrariilor ne urmărea în China, de la grandoare și armonie arhitectonică la locuințele sărăcăcioase din centrul orașelor vizitate, de la amabilitate și ordine la îndemnurile gălăgioase ale vânzătorilor ambulanți să la cumperi marfa mai ieftin, de la ospitalitate la ciubuc (!)…

La Marele Zid, cea mai lungă structură defensivă construită vreodată, una din cele 7 minuni ale lumii, simțeai încă foșnet pe Drumul Mătăsii amestecat cu valuri de vânt de pe mtereze. Ascultam detaliile ghidului și nu puteam să nu ne amintim de jertfa atâtor Manoli pentru creații durabile sau de mărturisirea poetului Cen Lin (cca 217 î. Hr.) din scrisoarea trimisă soției sale: „Tu poate nu bănuiești/ Că-n șanțul Marelui Zid zac/ Atâtea oase omenești/ Și totu-i mohorât, posac.”

Prinși în vraja cuvintelor, găseam, tot ca o coincidență a contrariilor, mărturisirea peste veacuri a lui Eugen Barbu din „Jurnal în China”: „Chinezii surâd unei imagini interioare lor. Ei trăiesc interior, lumea dinafară este numai un incident suportabil.”. Așadar, chiezii se cunosc pe ei înșiși! Deschiderea spre cunoașterea de sine chema în noi dorul și nerăbdarea întoarcerii. Nerăbdarea de a-i spune domnului avocat, publicist etc., responsabil cu „poluările”, că doar văzându-i pe chinezi la ei acasă poți să înțelegi cum inteligența, hărnicia, inventivitatea, cultul strămoșilor, cumpătarea au contribuit la păstrarea teritoriului și a caracteristicilor culturale: limbă, filosofie, morală, religie, reprezentări cosmologice și antropologice („Cartea transformărilor”, „Cartea documentelor”, „Cartea cântărilor”),   toate valorificate prin repere de elită. Progresul este astăzi în China un miracol și o realitate cu umbrele și luminile ei, dar cu provocări pe spirala umanității. Asta da poluare!

Bibliografie selectivă:

„Antologia poeziei chineze clasice”, B.P.T., 1968.

Ion Bâtlan, „Introducere în istoria și filozofia culturii”, E.D.P.R.A., București, 1993.

Elena Macovei, „China. Un univers fascinant de cultură și civilizație”, Ed. Asoc. ASTRA, Sibiu, 2000.

Justin Liuba la 95 de ani

Posted by Stefan Strajer On June - 27 - 2019

Justin Liuba la 95 de ani

Autor: Victor Rusu:

Icoanele Exilului Românesc luminează de-a pururi! Întreaga viaţă a fostului şef al redacţiei Europei Libere din New York reprezintă un model de patriotism, de rezistenţă anticomunistă şi de demnitate total lipsită de compromisuri.

În anii cei mai grei ai dictaturii comuniste, câţiva jurnalişti respectaţi şi personalităţi ale Exilului, care nu se temeau deloc de mâna lungă a Securităţii, transmiteau zilnic, în eter, pentru toţi românii suferind acasă, adevărul despre ceea ce se întâmpla în ţara lor şi despre situaţiile internaţionale de criză. În 1986, când s-a produs catastrofa nucleară de la Cernobîl, presa de la Bucureşti a negat realitatea, amânând, cât s-a putut, anunţarea dezastrului. Radio Europa Liberă a fost atunci unica sursă obiectivă şi credibilă de informaţii. La fel şi în noaptea cutremurului din 4 martie 1977, când românii au aflat, pe calea undelor, dimensiunile cataclismului. Şi tot de la Europa Liberă auzeau românii mesajele de îmbărbătare adresate naţiunii de Regele Mihai I, dar şi despre începutul sfârşitului pentru tirania clanului Ceauşescu, în zilele fatidice ale Revoluţiei Române din decembrie 1989.

2.Justin Liuba

Justin Liuba a ajuns în Statele Unite în 1952, venind din Germania, unde studiase cu o bursă la celebra Universitate din Heidelberg, răspunzând apelului generalului Nicolae Rădescu – ultimul prim-ministru al unui Guvern Român necomunist – adresat românilor din Exil de-a se uni pentru continuarea luptei antitotalitare după modelul generalului Charles De Gaulle. A fost angajat la Europa Liberă de regretatul director Noel Bernard, în 1956, la scurt timp după ce Revoluţia Maghiară era înăbuşită în sânge de tancurile sovietice, şi a transmis, vreme de trei decenii, sub pseudonimul Dan Vâlceanu, ştiri, reportaje şi interviuri de valoare istorică, care au fost donate ulterior Bibliotecii Institutului „Hoover“ al Universităţii Stanford, statul California, şi pot fi consultate, la cerere, de cei interesaţi. (The Justin Liuba Papers, 1959-2010.)

În paralel, Justin Liuba activează neobosit, timp de mai multe decenii, ca preşedinte al Fundaţiei „Iuliu Maniu“, o organizaţie româno-americană fondată în 1951 la New York de un grup de naţional-ţărănişti în Exil, pentru a sprijini refugiaţii politic şi a ajuta imigranţii români să se descurce mai bine pe Pământul Făgăduinţei. În fiecare an, în luna martie, Fundaţia „Iuliu Maniu“ organizează întruniri de o înaltă ţinută intelectuală, în care militează consecvent pentru unirea Basarabiei răpite de sovietici cu patria-mamă, România. Ultimele activităţi remarcabile ale Fundaţiei din 2018 au fost trimiterea de donaţii unor organizaţii patriotice din România, comemorarea trecerii în nefiinţă a M.S. Regele Mihai şi aniversarea la New York a Centenarului Marii Uniri, în cadrul căreia a conferenţiat profesorul britanic Dr. Dennis Deletant. Având spiritul la fel de treaz şi viguros ca în anii tinereţii, Justin Liuba lucrează în prezent la o istorie necunoscută a Exilului Românesc, fapt care mi-a dat ideea de a-l provoca pe distinsul şi rafinatul meu interlocutor la o serie de convorbiri din care au rezultat câteva episoade pitoreşti şi foarte puţin ştiute ale vieţii sale, pe care am plăcerea să le prezint, la ceas aniversar, cititorilor ziarului New York Magazin.

Justin Pavel Liuba a văzut lumina zilei pe 13 iunie 1924 (peste două zile va împlini venerabila vârstă de 95 de ani!) la Oraviţa, în capitala judeţului Caraş-Severin, ca fiu al avocatului Dr. Pavel Liuba şi al soţiei acestuia, Juliana Liuba, născută Velcean. A absolvit învăţământul primar şi secundar la Liceul general „Dragalina”, unde, spre stupoarea naţional-ţărăniştilor, care erau la putere în 1932 şi aranjaseră o vizită a Regelui Carol al II-lea şi a Marelui voievod de Alba Iulia Mihai I, a fost ales de directorul liceului pentru a oferi, alături de o colegă, un buchet de trandafiri înalţilor oaspeţi şi a rosti un mic discurs de bun venit. Surpriza fusese generată de faptul că tatăl său se număra printre liderii partidului naţional-liberal şi era un apropiat al lui I.G. Duca, cel care mai târziu avea să devină prim-ministrul integru răpus de gloanţele legionarilor pe peronul gării din Sinaia. Directorul şcolii şi-a motivat alegerea spunând că nu avea niciun fiu de ţărănist în şcoala primară care să fie mai calificat pentru această misiune. A fost premiat în fiecare an la liceu (de două ori pe ţară, de organizaţia „Tinerimea Română”). O singură dată nu i s-a decernat premiul la serbarea de sfârşit de an datorită unei note scăzute la purtare, pe care o primise în urma unei escapade amoroase. Alături de câţiva prieteni, încercase să bată la geamul unor tinere atrăgătoare de la gimnaziul de fete. Fiind, însă, iarnă şi purtând mănuţi groase, nu se auzea ciocănitura. Atunci a bătut mai tare şi geamul s-a spart, făcând un zgomot infernal şi iscându-se mare scandal. Deşi familia sa a plătit paguba, tot n-a scăpat de sancţiunea liceului condus la acea vreme de directorul Drugărin, care l-a eliminat trei zile de la cursuri, refuzând să-i înmâneze premiul pe care îl câştigase şi în acel an. Ultimele două clase de liceu şi bacalaureatul le-a absolvit la liceul „Constantin Diaconovici Loga” din Timişoara. La terminarea studiilor, a scris şi pus în scenă un muzical închinat anilor de liceu („Suflet de Logan”), spectacol în care au jucat nu doar colegii săi, ci şi colege de la Liceul de fete „Carmen Sylva”.

4.Justin Liuba...aviator

Dorind să se angreneze în sporirea producţiei petroliere a României (care, la acea vreme, ajunsese la 10 milioane de tone anual), pentru a asigura prosperitatea ţării după războiul pe care nu-l considera de lungă durată, Justin pleacă în Germania, la Dresda, unde se înscrie la Facultatea de Chimie Industrială a Politehnicii locale. De ce în Germania? Pentru că nu se mai putea pleca în Marea Britanie sau în Statele Unite, iar ingenioşii chimişti germani reuşiseră să producă nu doar benzină, ci şi cauciuc („Buna“) din cărbune, pe care îl aveau din belşug şi era de bună calitate. Din cărbune ajunsese să se fabrice chiar şi un soi de margarină, care avea un gust acceptabil, pe care profesorul său i-a permis să o încerce. Aflând de la un coleg cehoslovac (despre care nu ştia că era agent britanic, dar cu care asculta, discret, jazz american) că Dresda urma să fie bombardată de aliaţi, se transferă la Politehnica din Viena, unde întâlneşte un grup numeros de studenţi români şi unde se va afla la 23 august 1944, când România avea să întoarcă armele şi să devină, din ţară aliată, inamic. În noua conjunctură devenise evident că Germania va pierde războiul şi participă la o întrunire care fusese ordonată de Berlin la cererea aşa-numitului Guvern naţional de la Viena, condus de Horia Sima, căpetenia legionară în exil, în cursul căreia acesta somează studenţimea română să se înroleze în „Armata Naţională”, formată din legionarii scoşi de la naftalină de Hitler, refugiaţi şi prizonieri de război. Cu acel prilej, şeful Gărzii de Fier le declară că Fuhrerul îi comunicase că Germania avansase în crearea noilor arme secrete (rachetele V1 şi V2), cu care va câştiga războiul şi că, prin urmare, studenţii români din Viena aveau toate motivele să se înroleze în „Armata Naţională”. Cu excepţia a trei studente la Medicină, care, pentru a-şi putea asigura studiile, au acceptat să devină infirmiere în cadrul serviciilor medicale germane, studenţimea română din Viena nu a dat curs chemării lui Horia Sima, care mototoleşte şi aruncă pe jos listele pregătite pentru semnăturile de înrolare, plecând furios din sală. Ceea ce nu le spusese căpetenia legionară studenţilor este faptul că era prea târziu. Aliaţii vestici debarcaseră în Normandia şi înaintau spre Berlin, iar dinspre est venea tăvălugul Armatei Roşii. Nedorind să asiste la ocuparea Vienei de către sovietici, Justin Liuba şi alţi doi colegi români decid să ajungă în vestul Germaniei, pentru a putea fi eliberaţi acolo de forţele anglo-americane.

3.Regele Mihai si Justin Liuba

Folosind unica rută de ieşire din Viena, care trecea prin Praga, ei reuşesc să ajungă la Stuttgart, unde sunt eliberaţi de forţele franceze, conduse de generalul de Lattre de Tassigny şi înglobate în Armata a 7-a americană. Intenţionând să ajungă la Paris, unde ştiau că trăia o numeroasă comunitate românească, dar neavând mijloace de locomoţie, Justin Liuba şi tovarăşii săi decid să meargă pe jos, spre vest, către Strasbourg. Îşi procură un cărucior în care pun bagajele, îi ataşează un mic drapel românesc şi pornesc la drum. Cu o zi înaintea plecării, reuşiseră să-şi procure, de la un tanchist german întâlnit în gara Stuttgart, un pistol militar Luger pentru protecţie personală. Dar, în timp ce treceau prin Munţii Pădurea Neagră („Schwarzwald”), mărşăluind voioşi, cântând şi admirând fermecătorul peisaj, sunt interceptaţi de o patrulă de militari marocani, îmbrăcaţi în tradiţionalele „gelabah”, purtând căşti britanice şi fiind comandaţi de un sergent francez, care îi duce la comandantul său, un căpitan din FFI („Forces Francaises de l’Interieur”, care îngloba partizanii francezi ai vremii, aşa-numiţii „maquisards”). Căpitanul, un tip neprietenos, a cărui amantă şedea picior peste picior pe biroul său, tocmai ordonase executarea unui nefericit soldat german, deşi acesta se jurase că era dezertor. Pledând în franceză, Justin Liuba n-a reuşit să-l salveze pe neamţ, răpus de o scurtă rafală de mitralieră trasă de sergent. Ordonându-i, vulgar, să-şi „ţină fleanca” („Ta gueule!”), căpitanul i-a explicat nervos că dezertorul era, fără îndoială, partizan german din spatele frontului, aparţinând unităţilor „Wehrwolf”, şi că, potrivit ordinelor în vigoare, aceştia trebuiau să fie executaţi pe loc. Apoi le-a ordonat să deschidă geamantanele, în care, spre groaza românilor, a găsit Luger-ul, înfăşurat în lenjerie de corp. Căpitanul era sigur acum că cei trei erau, la rândul lor, partizani „Wehrwolf” şi, după ce a telefonat la Comandamentul general din Baden-Baden, care i-a spus să se descurce singur, a ordonat imediat executarea celor trei români. Dar căpitanul francez era absolvent al faimoasei „Ecole Polytechnique” din Paris şi, auzind, că Liuba studiase la politehnicile din Dresda şi Viena, a decis să-i acorde o şansă să probeze că nu era partizan. I-a dat să rezolve o problemă de matematici superioare, spunându-i că, dacă va găsi soluţia, îi va elibera pe cei trei. Apoi a scris pe o hârtie o serie de fracţii algebrice şi l-a îndemnat să continue. Justin Liuba şi-a dat seama că era vorba de formula elipsei din geometria analitică şi i-a desenat-o pe loc. Atunci, căpitanul i-a strâns mâna şi i-a ordonat sergentului să le facă un permis de liberă trecere, cu ajutorul căruia au ajuns, fără dificultăţi, în pitoreasca staţiune Baden-Baden, adică la Cartierul general francez din regiune, unde se află şi o ctitorie românească numită „Capela Sturdza”. Cei trei studenţi români au renunţat să mai ajungă la Paris, găsindu-şi de lucru la Clubul forţelor franceze („Foyer du combatant”), unde Justin Liuba a fost acordeonist într-o mică trupă de jazz, care, la cererea militarilor, interpreta, seară de seară, o piesă americană swing – „In the Mood”.

Admis, ca bursier, la Universitatea „Ruperto Carola” din Heidelberg, tânărul Justin Liuba a făcut parte dintr-un grup operativ iniţiat de Înaltul comisar american John McCloy, destinat denazificării tineretului academic german după prăbuşirea celui de-al III-lea Reich. Deşi era ortodox, a participat, ca voluntar, la Roma, la pelerinajul de Anno Santo 1950, organizat de Monseniorul greco catolic Octavian Bârlea, distribuind, la volanul unei camionete, pachete cu alimente trimise de Vatican studenţilor de orice confesiune din zonele vestice ale Germaniei ocupate de către aliaţi. Când s-a anunţat că emigrările, sprijinite de organizaţiile internaţionale, se vor încheia în scurt timp, Justin Liuba a decis plecarea în Statele Unite, înainte de a-şi mai putea susţine teza de doctorat în Istoria Artei („Imaginea bufonului în arta occidentală”). A ajuns cu vaporul la New York în decembrie 1952, fiind întâmpinat de dna Veturia Manuilă, de la recent înfiinţata Fundaţie „Iuliu Maniu” (1951), care, împreună cu Mircea Carp, se ocupa de românii nou-veniţi. Contactul cu realitatea americană a fost dur pentru tânărul student nepriceput de la Heidelberg. Justin Liuba a descoperit la New York o comunitate românească total nepregătită pentru a face faţă afluxului postbelic de imigranţi. Românii nu emigrau în America doar ca să-şi creeze o viaţă mai bună, ci şi ca să se ralieze mişcării de eliberare a patriei lor de sub comunism, iniţiată de generalul Nicolae Rădescu. După îşi găseşte ceva de lucru la compania de carburatoare „Bendix International”, Justin Liuba are şansa de-a fi intervievat şi angajat pe loc la Radio Europa Liberă de însuşi faimosul Noel Bernard, directorul Departamentului românesc din Munchen, urmând să activeze la subredacţia din New York, condusă pe atunci de Pascal Valahu. Pentru a căpăta experienţă, petrece trei ani la redacţia principală, din Munchen, a postului de radio anticomunist, unde are ocazia să viziteze bazele aeriene NATO din Europa. În 1966, a decolat, pentru un interviu, de la baza Izmir din Turcia, la bordul noului avion supersonic F-15, în a cărui carlingă a trăit şi momente bizare, nemaitrebuind să-şi ridice vocea pentru a discuta cu pilotul, deoarece zgomotul asurzitor al reactoarelor rămânea în urma lor.

În lunga sa carieră de jurnalist radio şi politolog (a obţinut, între timp, şi un Masterat în Ştiinţe Politice la „New School University” din New York), Justin Liuba a realizat mii de programe, reportaje şi interviuri, dintre care unele se mai află, probabil, în arhivele Securităţii, iar altele la „Institute of War and Peace” al Universităţii Stanford din California, unde pot fi consultate de istorici şi de toţi cei interesaţi. Printre cele mai valoroase interviuri se numără cel luat la Montreal doctorului Petre Vlad, originar din Cluj, care a fost prezent la istorica întrunire de la Alba Iulia din 1918, când a fost alipit Ardealul de Patria-Mamă, România. Un alt interviu important este cel luat de Justin Liuba lui Averell Harriman, prietenul şi ambasadorul Preşedintelui Franklin Delano Roosevelt la Moscova în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în care intervievatul a menţionat elogios rolul jucat de diplomaţia română comunistă a vremii în negocierile de pace dintre SUA şi Vietnamul de Nord. Deşi Harriman îi lăudase pe comunişti, întreg interviul a fost transmis necenzurat, dovedindu-se, astfel, profesionalismul şi obiectivitatea emisiunilor Radio Europa Liberă. Întrebat ulterior de impresia pe care i-a lăsat-o Averell Harriman, Justin Liuba a răspuns: „Un politician milionar, ambiţios şi frustrat, dezagreabil ca individ, care credea că i se cuvenea Casa Albă şi îşi ascundea nesiguranţa de sine în spatele unei aroganţe aproape insuportabile. La un moment dat, părea mai interesat de a afla natura relaţiei mele cu fiica sa, Mary, care îmi facilitase interviul, decât de a răspunde întrebărilor mele din sfera politicului.”

În interviul luat creatoarei de modă Carolina Herrera, o venezueleancă ce reuşise să se impună în acest sector extrem de competitiv, Justin Liuba a întrebat-o ce credea despre strădaniile liderilor sovietici din timpul Glasnostului de a face din Moscova o nouă capitală a modei, alături de Paris, Milano şi New York. La care ambiţioasa venezueleancă a izbucnit în râs, spunându-i: „Asta ne mai lipsea! Modă sovietică…”

Un alt interviu, luat de Justin Liuba trecătorilor de pe Strada 34 din Manhattan, în faţa marelui magazin „Macy’s”, cu prilejul mult-trâmbiţatei vizite a cuplului Ceauşescu în America, a îndemnat nişte jurnalişti români să meargă la Ambasada SUA din Bucureşti, rugând să se transmită felicitări realizatorului pentru întrebarea „Ce ştiţi despre Elena Ceauşescu?”, la care newyorkezii îi dăduseră răspunsuri care de care mai hilare: „Cred că e amanta lui Hruşciov”, „E prima balerină de la Bolshoi”, sau „E o enchiladă” (delicioasa clătită mexicană).

5.Liuba cu mai multi.Explicatie pe poza

Foto: echipa Europei Libere, New York, 1974

La New York, Justin Liuba a întreţinut permanent relaţii strânse cu Comitetul Naţional Român, condus de Constantin Vişoianu, ultimul ministru român de Externe înaintea venirii comuniştilor la putere, care preluase conducerea Exilului Românesc în 1953, după decesul generalului Nicolae Rădescu. De asemenea, cu comitetul „Adevărul despre România” („Truth About Romania”), condus de Brutus Coste, apoi de dr. Ştefan Issărescu. A devenit membru al Fundaţiei „Iuliu Maniu”, înfiinţată de doamna Veturia Manuilă şi alţi ţărănişti, cărora avea să li se ralieze o doamnă din înalta societate americană, Dorothea Harkness, care era îndrăgostită de cusăturile şi costumele populare româneşti şi despre care a scris chiar şi o carte. După dispariţia biologică a naţional-ţărăniştilor, Fundaţia a fost salvată de la pieire de liberali, din rândurile cărora s-a remarcat doamna Ariana Popa, o descendentă a familiei revoluţionare paşoptiste Rosetti. Din respect pentru martiriul lui Iuliu Maniu, care decedase, ca şi Dinu Brătianu, în temniţa comunistă de la Sighet, aceasta avea să preia Fundaţia, asigurându-i astfel supravieţuirea.

Ales la preşedinţia Fundaţiei după decesul doamnei Popa, Justin Liuba a continuat cu fermitate păstrarea identităţii româneşti pe meleagurile Lumii Noi, sprijinind apoi eforturile organizaţiilor din România şi din Republica Moldova pentru reîntregirea neamului.

9.Liuba.Basarabia

Foto: Justin Liuba / Fundaţia Iuliu Maniu

În acest demers a fost ajutat de un grup de oameni de bine, dintre care merită enumeraţi Dan Manuilă, Yolanda Papageorge, Patricia Issărescu – Kennedy, Elizabeth Vasilescu, Sorin Naoum, Ervin Popa, Lucia Giurgiu, Dorella Maiorescu, Vladimir Wertsman şi Cătălin Nicolaescu, cărora li s-au raliat Despina Hodoş şi Ştefana Cantacuzino, descendente ale unei alte ilustre familii paşoptiste – Golescu.

8.Culian cu Liuba

Justin Liuba a fost de asemenea, pentru scurt timp, preşedinte al organizaţiei „Romanian Welfare”, fondată, printre alţii, de fraţii Irimescu şi de Nicolae Caranfil, cunoscuţi drept întemeietorii aviaţiei civile româneşti (LARES) şi asanatorii lacurilor Herăstrău şi Floreasca. După încheierea războiului din Vietnam, „Romanian Welfare” a reuşit, prin relaţiile pe care le avea la Paris, să asigure ca eliberarea prizonierilor români din Legiunea Străină, care luptaseră împotriva comuniştilor în acea ţară, să se efectueze în acelaşi mod cu al celorlalţi membri ai unităţii combatante franceze, adică să nu fie predaţi autorităţilor comuniste de la Bucureşti.

7.Liuba cu Mirela Roznoveanu

În plan personal, bănăţeanul Justin Liuba şi-a găsit o devotată şi excepţională parteneră de viaţă într-o frumoasă aromâncă, Veronica Muşi, plecată în Ceruri în 2017, ce făcea parte din cercul celebrei Cella Delavrancea, cu care are o fiică, Arabella – Justine, devenită, între timp, o cunoscută scriitoare de literatură pentru copii. În prezent, tatăl şi fiica locuiesc în statul Massachusetts.

În luna mai 1994, Justin Liuba a primit o scrisoare de recunoştinţă de la preşedintele american la acea vreme, Bill Clinton: „În numele unei naţiuni recunoscătoare, doresc să vă mulţumesc pentru misiunea îndeplinită în cadrul posturilor Radio Europa Liberă / Radio Libertatea, care au jucat un rol crucial în dezvoltarea forţelor democratice din Europa de Est şi fosta Uniune Sovietică. Aportul Dvs. a fost unul valoros pe multiple planuri. Lumea va resimţi impactul dedicării şi loialităţii Dvs. faţă de cauza libertăţii pentru mulţi ani de-acum înainte. Vă mulţumesc pentru contribuţia Dvs. remarcabilă. Cu sinceritate, Bill Clinton.”

6.Scrisoare Clinton

„De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;/ Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…” La 30 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, stihurile eminesciene par mai actuale ca oricând. Societatea românească se confruntă azi cu o lipsă acută a valorilor şi a unor modele care să fie promovate în spaţiul public. Avem o clasă politică venală şi coruptă, care nu numai că nu e interesată de reîntregirea neamului, ci vinde ţara străinilor şi o înrobeşte economic, pas cu pas. Avem o cultură fatalistă, care se traduce printr-o atitudine total dezinteresată şi apatică a majorităţii românilor, care preferă doar să profite de slăbiciunile sistemului în interes propriu. În acest context dramatic, poate că exemplele vibrante oferite de nişte veritabile icoane ale Exilului, precum Justin Liuba, ar trebui să fie mediatizate şi în România. Dar nu există interes pentru aşa ceva, căci icoanele nu aduc rating. Însă Dumnezeu e generos cu viaţa oamenilor care sunt realmente folositori ţării şi a făcut-o, între alţii, cu Regele Mihai I şi cu Justin Liuba. Cu cât avem mai multe asemenea modele inspiratoare printre noi, cu atât se păstrează încă vie speranţa că România va reuşi să facă, în cele din urmă, schimbarea la faţă, deschizând zări curate noilor generaţii.

La mulţi ani, domnule Liuba!

Victor Rusu şi Redacţia New York Magazin

*

N.R. Articol trimis la Curentul Internaţional de către Grigore L. Culian, editorul şi fondatorul ziarului New York Magazin. A fost publicat în New York Magazin în nr.954 din 11 iunie 2019.

1.Victor Rusu

Foto.Victor Rusu

Privighetoarea transilvană din Chicago (un Interviu cu Laura Bretan)

Posted by Nuta Istrate Gangan On June - 15 - 2019
thumbnail
 
de Tiberiu Dianu

 

Laura Bretan s-a născut în 2002 la Chicago, Illinois. https://ro.wikipedia.org/wiki/Laura_Bretan Părinţii ei sunt români originari din Transilvania (mama – din Hunedoara, tatăl – din Maramureş). Soprana cu voce de excepţie are participări multiple la emisiuni de televiziune şi festivaluri internaţionale de prestigiu, precum America’s Got Talent 2016. https://www.youtube.com/watch?v=akYY02ul3pY
La 17 octombrie 2018 Laura a participat la Gala 100 pentru Centenar, organizată de Ambasada României în Statele Unite ale Americii de la Washington, DC, ocazie cu care i-am solicitat un scurt interviu.
Mai recent, ea a fost finalistă la Selecţia Naţională din România pentru Eurovision 2019https://www.youtube.com/watch?v=x1NPm88iflU
1. Laura, aveţi un nume greu pentru lumea muzicală din România. Nicolae Bretan a fost un compozitor român celebru. Sunteţi cumva înrudită cu el? https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Bretan
(Surprinsă) Ah, nu, chiar nu ştiu.
2. Este un compozitor (şi bariton) celebru, care e născut în Transilvania.
Da, da, am auzit despre el, dar nu ştiu dacă…
3. Oricum, continuaţi numele cu strălucire.
(Râde) Eh…
4. Să trecem la următoarea întrebare. În anul 2016, la numai 14 ani, aţi fost câştigătoarea celei de a Şasea Ediţii a spectacolului Românii au talent şi aţi fost a şasea finalistă a Ediţiei a Unsprezecea a spectacolului America’s Got Talent. https://www.youtube.com/watch?v=Lcow_2_IBs0
Da.
5. De la cine aţi moştenit acest extraordinar talent muzical pe care îl aveţi?https://www.youtube.com/watch?v=_Jq-eAGQeto
Eu cred că este un dar de la Dumnezeu de Sus. Eu cred că asta [vocea – nota autorului] nu se poate da (aşa a zis mama) şi mă bucur foarte mult de ea şi sper să fac pe cei din jurul meu să fie bucuroşi prin muzica mea.
6. Aţi fost criticată de unii pentru îndemnul adresat românilor de a participa şi a răspunde cu „DA” la Referendumul din octombrie 2018 din România privind căsătoria şi familia tradiţională. Cum le răspundeţi criticilor dumneavoastră?https://www.americanthinker.com/articles/2018/10/romanias_misbegotten_referendum_on_marriage_and_family.html
(Puţin surprinsă) Fie de bine, fie de rău, criticii o să fie oricum.
7. Pentru admiratorii dumneavoastră, care sunt următoarele dumneavoastră proiecte? Aveţi în lucru CD-uri sau concerte?
Da, pregătim acuma un album şi aş vrea să am un turneu.
8. Un turneu în Statele Unite, în alte ţări?
Eu aş vrea şi în România, şi în State.
maxresdefault
9. În final, care este mesajul dumneavoastră pentru comunitatea româno-americană?
Vă mulţumesc mult, din tot sufletul meu, pentru susţinerea dumneavoastră. Şi pentru că m-aţi primit cu aşa căldură şi frumuseţe. Şi chiar mă simt foarte iubită şi vă mulţumesc!
10. Aşa este. Vă mulţumim şi noi foarte mult.
Mulţumim. God Bless!
NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.
TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.https://medium.com/@tdianu
thumbnail
de Tiberiu Dianu
Natalia-Elena Intotero s-a născut în 1976 la Brad, judeţul Hunedoara (România). Este absolventă a universităţilor din Timişoara (2002) şi Bucureşti (2006). A fost deputat în Parlamentul României (în 2012-2016 şi 2016-2020), secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe (în 2009 şi 2012) şi ministru la Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, înfiinţat în ianuarie 2017 (în 2018-2019).
La 17 octombrie 2018 a participat la Gala 100 pentru Centenar, organizată de Ambasada României în Statele Unite ale Americii de la Washington, DC, ocazie cu care i-am solicitat un scurt interviu.
În 2019 a fost şi candidată pentru Parlamentul European.
Diaspora românească numără aproximativ 5 milioane de persoane, dintre care 3,93 de milioane în Europa, 860 de mii în America (de Nord, Centrală şi de Sud), 280 de mii în Asia, 25 de mii în Australia şi Oceania şi 5 mii în Africa. https://en.wikipedia.org/wiki/Romanian_diaspora
 
1. Doamna Ministru, care este scopul vizitei dumneavoastră în Statele Unite acum şi cu cine urmează să vă întâlniţi?
În primul rând, este o mare emoţie şi o mare bucurie ori de câte ori am posibilitatea să întâlnesc românii noştri de pretutindeni, oameni cinstiţi, oameni harnici, oameni extraordinari.
De această dată, sunt în Statele Unite pentru a premia 10 români din cadrul celor 100 de români de success din cele mai mari 10 comunităţi cu prilejul Anului Centenar [2018 – nota autorului].
Desigur, nu a fost o muncă uşoară în a selecta 10 români de success dintre atâţia mulţi români de succes de aici, din Statele Unite. Pe această cale vreau să mulţumesc Domnului Ambasador [George-Cristian Maior – n.a.], echipei din cadrul misiunii diplomatice, dar şi colegilor din cadrul consulatelor generale pentru toată munca depusă în selecţia românilor noştri valoroşi.
2. Ce proiecte proprii derulează ministerul şi care este stadiul proiectelor destinate românilor de peste hotare?
Derulăm foarte multe proiecte, între care aş aminti câteva, şi m-aş bucura ca în următorul an, pentru că sunt proiecte care au continuitate, să avem participanţi români şi din Statele Unite.
În primul rând, mă gândesc la taberele “ARC”, prin intermediul cărora, pe durata unei săptămâni de zile copiii – tineri, studenţi, adolescenţi – pot să vină în ţară şi să se conecteze mai mult cu ceea ce înseamnă ţara de origine, dar să şi cunoască alţi tineri de vârsta lor din întreaga lume.
În acest an [2018 – n.a.] am avut 3.000 de locuri în tabere la Sulina – Tulcea, Oglinzi – Neamţ, [Căprioara – n.a.] Hunedoara şi [Săcelu – n.a.] Gorj. Pentru anul următor ne propunem creşterea numărului acestor participanţi. Desigur, aceste tabere se desfăşoară în lunile iulie şi august ale fiecărui an.
De asemenea, anul acesta dotăm 100 de biblioteci pretutindeni în lume cu carte în limba română. Am primit solicitări şi de aici, din Statele Unite şi vom onora aceste solicitări.
În egală măsură, cunoscând importanţa păstrării identităţii noastre lingvistice şi ştiind că aici, în Statele Unite, ca pretutindeni în lume, este nevoie de auxiliare didactice, am demarat un proiect privind achiziţia a peste 10.000 de auxiliare didactice pentru studiul în limba română.
Dar, mai precis, pentru Statele Unite am şi adus de această dată 100 de DVD-uri cu manuale care, sper eu, să ajungă la toţi cei interesaţi.
Nu în ultimul rând, în luna noiembrie [2018 – n.a.] – un proiect de suflet, ca toate celelalte, de fapt, este aducerea jurnaliştilor români din diaspora acasă. Ei vor putea participa la finalul Galei “100 pentru Centenar”, vor putea participa la o socializare şi la un schimb de experienţă cu jurnalişti de la Televiziunea Română, Agerpres, dar şi Radio România Actualităţi şi, nu în ultimul rând, vor fi alături de mulţi români prezenţi pe Întâi Decembrie la Alba Iulia.
Sunt o mică parte a proiectelor noastre, pe care vi le-am enumerat. Desigur, toţi cei interesaţi pot să descopere întreaga noastră activitate accesând site-ul Ministerului pentru Românii de Pretutindeni. http://www.mprp.gov.ro/web/
Şi aş vrea să fac un apel către toţi românii prin intermediul dumneavoastră. Am lansat platforma “Muzeului Românilor de Pretutindeni”. Această platformă este dedicată tuturor conaţionalilor noştri, pretutindeni în lume. Desigur, ea poate fi mai bogată prin contribuţia fiecărui român.
De aceea, pe toţi cei care pot să ajute la dezvoltarea acestei platforme, care să reflecte existenţa românilor de-a lungul anilor, pretutindeni în lume, îi aşteptăm să ne transmită materiale în format electronic pe adresa Ministerului pentru Românii de Pretutindeni şi le mulţumim anticipat.
dsc_0485 (1)
3. Ce iniţiative legislative a adus ministerul pentru sprijinul acordat românilor de pretutindeni?
În primul rând, modificarea Legii 299 [din 13 noiembrie 2007, republicată şi actualizată, privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni – n.a.] prin intermediul căreia vom avea posibilitatea de a trimite ataşat cu probleme de diasporă pe lângă misiunile diplomatice.
În egală măsură, vom avea posibilitatea de a  înfiinţa Agenţia pentru Diaspora, aşa cum există şi Institutul „Eudoxiu Hurmuzachi”, în momentul de faţă, în subordinea ministerului, dar şi crearea cadrului legal pentru a acorda burse, respectiv stimulente financiare, pentru acele comunităţi unde studiul în limba română a început să fie o dificultate.
4. Există finanţări nerambursabile ale ministerului şi la cine se referă ele?
Există – finanţările pe care noi le acordăm mediului asociativ pe domeniul educaţional, cultural, mass-mediei în limba română, dar şi spiritualitate şi tradiţie, respectiv culte.
5. În final, ce prioritate reprezintă educaţia pe agenda ministerului dumneavoastră?
Educaţia este principala noastră preocupare, şi este principala noastră preocupare pentru că am primit şi foarte multe solicitări din partea românilor de pretutindeni.
Practic, prin derularea tuturor proiectelor educaţionale, ducem mai departe tot ceea ce avem mai frumos: România şi românii.
6. Vă mulţumesc mult, Doamna Ministru.
Şi eu vă mulţumesc.
NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.
TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.https://medium.com/@tdianu

Alegerile europarlamentare din 2019 în România/Tiberiu Dianu

Posted by Nuta Istrate Gangan On May - 24 - 2019
 De ce voi vota cu Partidul Mişcarea Populară, dar voi da un vot negativ la Referendumul pe justiţie
 
thumbnail
Alegerile-Europarlamentare
1. Alegerile europarlamentare
Pentru alegerile europarlamentare de la 23-26 mai 2019 România va avea un număr de 32 de parlamentari, iar după ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană – 33 de parlamentari. Pe eşichierul politic se înfruntă, cu şanse de reuşită, şapte partide, aliniate următoarelor grupuri europarlamentare: populari (de dreapta) – PNL, PMP, UDMR; socialişti (de stânga) – PSD; centrişti – ALDE, PRO România; şi partide noi – Alianţa 2020 USR+. https://ig.ft.com/european-parliament-election-polls/
Prin tradiţie, alegerile europarlamentare au în România o prezenţă la vot redusă (în jur de 35%) şi servesc ca barometru de opinie pentru alegerile interne (locale, parlamentare şi prezidenţiale). Din păcate, nici în acest an situaţia nu a fost diferită. În loc de a se concentra pe prezentarea pentru cetăţenii votanţi a proiectelor europene privind România, partidele au preferat să adopte poziţii pro sau contra privind coaliţia de centru-stânga de la putere (PSD şi ALDE) şi liderul acestuia, Liviu Dragnea (preşedinte al Camerei Deputaţilor), condamnat pentru corupţie. Cu o singură excepţie: Partidul Mişcarea Populară (PMP), condus de Traian Băsescu, fost preşedinte al României între 2004-2014, care este şi cap de listă a partidului pentru aceste alegeri şi, în premieră, primul preşedinte eligibil pentru un post de europarlamentar.
Am urmărit atent dezbaterile şi mitingurile electorale ale tuturor partidelor şi, punctual, ofertele lor electorale. Subiectul Dragnea a dominat copios campania electorală şi a împărţit partidele în două tabere agresive – pro (PSD şi ALDE, un partid de dizidenţi de la PNL) şi contra (PNL, USR+, PRO România, un partid de dizidenţi de la PSD, şi, în ultimele zile, şi UDMR). În schimb, PMP a optat să prezinte cu mai mare claritate alegătorilor oferta lor electorală mai diversificată, pe linie economică (Canalul Rin-Dunăre, subvenţiile agricole), socială (anti-imigraţionismul şi menţinerea valorilor creştine), politică (integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană prin reunirea cu România) şi militară (puternic pro-NATO şi rezervată privind o armată a Uniunii Europene fără SUA).
De aceea, sunt pe deplin convins că, votând PMP pentru alegerile europarlamentare din 2019, România va avea prin preşedintele Băsescu o voce autorizată la Bruxelles, el fiind deja cunoscut ca un bun negociator şi un fin cunoscător al complicatelor proceduri ale Uniunii Europene.
2. Referendumul pe tema justiţiei
Preşedintele României, Klaus Iohannis, a hotărât ca odată cu alegerile europarlamentare din 26 mai 2019 să aibă loc şi un referendum pentru justiţie, ca reacţie la intenţiile guvernului PSD-ALDE de a modifica legislaţia penală şi a dezincrimina unele infracţiuni. Mulţi au văzut, şi pe bună dreptate, în acţiunile guvernului o tentativă de a-l scăpa pe liderul social-democrat Liviu Dragnea de rigorile legii.
Pentru ca referendumul să fie validat a fost stabilit un prag de 30% din numărul votanţilor înscrişi în listele electorale permanente, conform unei legi a referendumului din decembrie 2013. Acest prag a fost coborât de la 50% în urma eşecului referendumului de suspendare a preşedintelui Traian Băsescu din 2012.
Referendumul pe justiţie din 2019 conţine două teme considerate de interes naţional de către preşedintele Iohannis şi anume: (1) interzicerea amnistiei şi graţierii pentru fapte de corupţie şi (2) interzicerea ordonanţelor de urgenţă ale guvernului în domeniul infracţiunilor, pedepselor şi al organizării judiciare, precum şi dreptul altor autorităţi constituţionale de a sesiza direct Curtea Constituţională cu privire la ordonanţe.
Preşedintele Iohannis, având intenţia generoasă şi lăudabilă de a lupta eficient împotriva corupţiei, a îndemnat electoratul să voteze cu DA la ambele întrebări.
Din păcate (şi o spun şi ca fost judecător, profesor de drept şi cercetător ştiinţific în domeniul juridic), întrebările sunt slabe din punct de vedere legal şi au un efect limitat din punct de vedere politic.
Din punct de vedere legal, interzicerea amnistiei şi graţierii pentru fapte de corupţie va crea o discriminare între infractorii condamnaţi pentru acest tip de infracţiuni (care nu vor beneficia de amnistie şi graţiere) şi infractorii condamnaţi pentru restul infracţiunilor, multe din ele mult mai grave decât infracţiunile de corupţie, precum omorul sau trădarea (infractori care vor beneficia de amnistie şi graţiere). În plus, pe planul formulării, întrebările sunt prea tehnice pentru nespecialişti şi, pe bună dreptate, au creat multă confuzie chiar şi printre adepţii preşedintelui Iohannis.
Din punct de vedere politic, întrebările au o viziune limitată şi par formulate ca şi cum PSD şi aliaţii săi vor conduce România pe vecie, fără a se ţine seama de alternanţa partidelor la putere, specifică democraţiei. Nu mai devreme de luna mai  a anului 2016,  guvernul de centru-dreapta al lui Dacian Cioloş a dat o ordonanţă de urgenţă de modificare a codurilor penal şi de procedură penală şi a legii privind organizarea judiciară, adică exact în acele domenii pe care acum preşedintele Iohannis vrea să le excludă din ordonanţele de urgenţă. http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/178639
În plus, mai mult ca sigur că pe viitor, pentru alte guvernări de dreapta, se pot ivi situaţii care să justifice asemenea decizii. Însă acele decizii vor fi, la rându-le, puternic criticate chiar de opoziţia de stânga în baza aceluiaşi referendum.
Adversarii politici ai preşedintelui Iohannis au anunţat în mod direct că vor boicota referendumul (ALDE)  sau, în mod mai subtil, că îl vor ignora (PSD), cu scopul de a-l invalida printr-o prezenţă la vot de sub 30%. Din păcate, atât preşedintele Iohannis, cât şi adversarii săi politici folosesc acest referendum (care ar fi trebuit să aibă nişte întrebări mai simple şi mai clare privind justiţia) nu în ideea reformării României, ci de a marca puncte în mod politicianist şi demagogic.
Ca votant responsabil, eu nu voi boicota referendumul şi nici nu îl voi ignora, ci voi vota la acest referendum pentru a contribui la pragul de validare de 30%. Sunt convins că intenţiile nobile ale preşedintelui vor beneficia de o majoritate de voturi de DA la cele două întrebări.
Eu voi vota însă cu NU la ambele întrebări din motivele mai sus-menţionate. Este reacţia mea de a arăta politicienilor de orice culoare că votul meu este responsabil faţă de propria mea conştiinţă (ca alegător) şi formaţie profesională (de jurist) şi că acest vot nu poate fi manipulat politicianist într-o direcţie sau alta.
NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.
O variantă a articolului a fost publicată anterior de revista INTELLECTUAL CONSERVATIVEhttp://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-voting-for-the-european-parliament-election-2019/.
TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.https://medium.com/@tdianu
*****

„Exilat” în propria sa țară: Policarp Morușcă, primul episcop al românilor din America

Autor: Dorin Nădrău (SUA)

 

Biografia lui Policarp Morușcă, cleric ortodox român de o neîndoielnică însemnătate în istoria bisericii noastre, ne dezvăluie o personalitate de excepție, un destin tulburător, un episcop prigonit și captiv în propria sa țară după o perioadă de patru ani (1935 – 1939) în care s-a dovedit un demnitar bisericesc plin de râvnă pentru păstoriții săi din Statele Unite și Canada. Cauzele fatalității care s-a abătut asupra lui s-au datorat, inițial, unor intrigi de palat, iar apoi, unui regim ateu și abuziv, care l-a izolat departe de credincioșii săi din America de Nord până la moarte.

Pe numele său de botez, Pompei Morușcă, viitorul episcop a văzut lumina zilei la 20 martie 1883, în localitatea Dealul Geoagiului, com. Cristești, jud. Alba. Părinții, preotul Ioan Morușcă și Ana Morușcă, oameni modești ca stare materială, au avut ca prioritate grija pentru o bună creștere a celor șase copii, trimițându-i pe toți la școală. După absolvirea școlii primare la Ighiu și Alba Iulia, Pompei Morușcă a urmat studiile medii, timp de trei ani, la gimnaziul maghiar in Alba Iulia, iar apoi, la gimnaziul românesc de la Blaj, înființat în 1874. Acesta a fost primul liceu de limba română din Ardeal, o școală referitor la care Ion Eliade Rădulescu spunea că „aici a răsărit soarele românilor”. Între anii 1902-1905, a frecventat cursurile Institutului teologic-pedagogic „andreian” din Sibiu, având dascăli de înaltă ținută academică și colegi de elită: Onisifor Ghibu, ilustru pedagog și reputat patriot român, Moise Balea, primul preot misionar din America, Teodor Scorobeț, viitorul arhiereu vicar.

În baza unei vechi cutume din Ardeal, între 1905-1908, Pompei Morușcă a fost învățător, funcționând în trei școli confesionale ortodoxe (Sebeș-Alba, Ludoșul Mare-Sibiu și Pâclișa, care astăzi face parte din municipiul Alba Iulia).

În vederea hirotonirii ca preot, s-a căsătorit cu Maria, fiica preotului Vasile Bălan din Blașfalăul de Sus-Bistrița, sora viitorului mitropolit Nicolae Bălan. La 19 iunie 1908, a fost hirotonit de mitropolitul Ioan Mețianu pe seama parohiei din Șeica Mare, o comună cu oameni harnici și gospodari, așezată lângă Mediaș. Asemenea multor intelectuali români, în timpul primului război mondial, a fost suspectat de autoritățile maghiare de activitate filo-românească și a fost mobilizat ca preot militar pentru soldații români din armata habsburgică (1917-1918). Preoteasa Maria Morușcă a fost arestată și deportată în Ungaria vestică, iar despărțirea de părintele Pompei a fost definitivă, în 1922 urmând divorțul. Se cuvine precizat că în ciuda rănii care a rămas, părintele Morușcă s-a rugat pentru fosta sa soție până la moarte.

Bishop-Polycarp-(Morusca)

Foto.Episcopul Policarp Morusca

A părăsit Șeica în anul 1919, când a fost angajat la Consiliul Dirigent care avea sediul la Sibiu, la departamentul Culte și Instrucție, aflat sub comanda lui Vasile Goldiș, unul dintre „corifeii Marii Uniri”. Ales de Congresul Bisericesc al Mitropoliei Ardealului în funcția de consilier economic la nou înființata Episopie a Clujului (1919-1920), se înscrie la cursurile de religie pentru profesorii români ai renumitei universități clujene. Numele părintelui Pompei Morușcă a devenit și mai cunoscut în anul 1920, atunci când a fost ales secretar general al Asociației „Andrei Șaguna” a clerului din Transilvania și Banat, fiind readus de către mitropolitul Nicolae Bălan la Sibiu, moment care marchează începutul „perioadei sibiene” (1920-1924). A lucrat pe lângă Consistoriul Mitropolitan, apoi ca director al Oficiului de Statistică al consistoriului, iar mai apoi ca redactor la „Revista Teologică”, desfășurând o intensă activitate intelectuală, lăsând numeroase scrieri, concretizate în broșuri, articole și recenzii. Cu siguranță, atmosfera deosebită a Sibiului acelor ani, l-a format ca destoinic administrator, apreciat scriitor și veritabil publicist, rafinat intelectual, incontestabil vizionar, dar, mai ales ca desăvârșit slujitor al Bisericii.

După ce în 1925 părintele Pompei îl însoțește pe mitropolitul Nicolae Bălan într-un pelerinaj la Ierusalim, se hotărăște să se călugărească. Marcat de nefastul final al căsătoriei, se decide să se consacre vieții chinoviale monastice, cu gândul la ierusalim unde primise titlul de „Cavaler al Sfântului Mormânt”. În același an, 1925, a fost tuns în monahism sub numele Policarp, hirotesit prptosinghel și arhimandrit, încredințâdu-i-se stăreția Mănăstirii Hodoș-Bodrog din jud. Arad. Aici, între anii 1925-1935, s-a preocupat asiduu de organizarea vieții monahale a acestui străvechi așezământ mănăstiresc atestat documentar încă din 1177, îngrijindu-se totodată și de viața spirituală a celor patru parohii aparținătoare: Bodrogul Nou, Bodrogul Vechi, Vinga Nouă și Zădăreni. Reînviind cu multă dăruire și pricepere pelerinajele, a fost în scurt timp remarcat de preoțime și de credincioși, dar și de ierarhul local, Grigorie Comșa, fiind ales în Adunarea Eparhială de la Arad și în Congresul Mitropolitan, precum și consilier episcopesc onorific. În această perioadă, de asemenea, scrie și publică numeroase și valoroase lucrări religioase.

Urmărit cu mare interes de unii preoți de peste Ocean, încă din 1931 ca un potențial candidat pentru păstorirea Episcopiei Românilor din America, la 26 ianuarie 1935, părintele Policarp Morușcă a fost ales episcop misionar pentru românii din America. Iată cum descrie acele momente într-un raport trimis din Ismail patriarhului României, în timpul celui de-al doilea război mondial: Ales episcop misionar „pentru creștinii ortodocși români din țările apusene neortodoxe” la 26 ianuarie și hirotonit la 24 martie, am plecat în America la 17 iunie și am fost înscăunat la Detroit-Michigan la 14 iulie 1935. De îndată am purces în misiunea de a vizita toate așezările românești din Statele Unite și Canada, fiind aproape neîntrerupt pe drumuri, de la 14 iulie 1935 până la 18 iulie 1936, întorcându-mă după ce am sfințit toate bisericile – nesfințite de arhiereu – și am văzut pe români în toate așezările lor. În toamna anului 1935, printr-o pastorală de orientare amănunțită, am pregătit sufletele pentru organizația bisericească. Episcopul Policarp Morușcă a păstorit efectiv credincioșii rtodocși din America până în anul 1939, orânduind eparhia cu 6 protopopiate, 44 parohii, 62 filiale, cu 43 biserici și 5 paraclise, deservite de 34 de preoți. A dovedit o neclintită credință și un optimism de neegalat, reușind să consolideze episcopia. Un merit deosebit este acela de a fi inițiat apariția și publicarea foii „Solia” și a calendarului eparhial „Solia”. De asemenea, a întemeiat reședința eparhială „Vatra Românească” de la Grass Lake, Michigan, cu o fermă, un cămin pentru bătrâni și un început de mănăstire.

În vara anului 1939, în pofida sfaturilor multor apropiați care l-au atenționat despre tensiunile politice care prevesteau războiul, a plecat în România pentru a-și revedea familia și spre a raporta noului patriarh Nicodim Munteanu (1939-1948) situația eparhiei din America. Anul 1939 s-a scurs cu repeziciune, fiind precipitat de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. În 1940, urmare a unor „intrigi de palat”, Legația Americană din București îl anunță că nu se va putea întoarce în America „până la încetarea ostilităților”. Dezamăgit și resemnat, s-a retras pentru un an în satul copilăriei sale, Craiva, unde locuia sora sa, Lucreția Nicoară, al cărei soț, învățătorul Sabin, era pe front, ofițer în armata română.

După mai bine de un an de așteptare, patriarhul Nicodim l-a numit director al Internatului Teologic „Radu Vodă” din București (1940), care fusese închis de autorități și evacuat. Episcopul Policarp Morușcă a contribuit la redeschiderea lui, dar, în acest timp, se preocupa de revenirea sa în America. Din 28 august 1941, ca urmare a pensionării episcopului Dionisie Erhan al Cetății Albe-Ismail, părintele Policarp este numit de către patriarhul Nicodim locțiitor la acea eparhie extrem de dificilă și care se afla într-o stare de deplorabilă dezorganizare, situată în coasta Ucrainei ocupate de Rusia comunistă, unde a rămas pe durata războiului, până în ianuarie 1944. Declarația de război a României împotriva Statelor Unite, relațiile dintre cele două țări fiind suspendate, l-a întristat profund. Simțindu-se neputincios în fața marii conflagrații ce a cuprins întreaga lume, s-a dedicat pe deplin lucrării apostolice în Basarabia de Sud. După revenirea din Basarabia, a rămas pentru o scurtă perioadă de timp iarăși în București (1944-1945), ca director al Institutului Teologic. Patriarhia a intervenit, la acea vreme, pentru obținerea unei vize în vederea întoarcerii episcopului în America, dar, în loc ca acesta să fie trimis înapoi, la 4 decembrie 1945 a fost numit, tot temporar, într-o nouă funcție, „până la alegerea titularului”, la o altă margine de țară, în orașul Sighet. Astfel, între anii 1945-1946, Policarp Morușcă a servit ca locțiitor de episcop la Episcopia Maramureșului, mai dezorganizată și în mai mari lipsuri materiale decât Cetatea Albă.

În acele condiții, guvernate de faptul că regimul comunist trecuse la controlul și reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române, episcopul Policarp a fost pensionat forțat de autoritățile comuniste („pus în retragere”), la fel ca mulți alți ierarhi care deveniseră incomozi. După pensionare, a fost închinoviat la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, fiind stareț al Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba Iulia, între 1955-1958.

A trecut la cele veșnice la 26 octombrie 1958, de Sfântul Mare Mucenic Dumitru, fără să-și vadă împlinită dorința reîntoarcerii la eparhia sa din America. A fost înmormântat la modestul schit „Sf. Ioan Botezătorul”, situat lângă Platoul Romanilor din Alba Iulia. Alături de el sunt mormintele altor doi ierarhi: P.S. Venianim Nistor, episcopul Caransebeșului, care a avut o soartă similară (1886-1963) și P.S. Ioan Stoia, episcopul armatei (1865-1937). Până a trecut hotarul acestei lumi, a ținut, în limitele posibilului, legătura cu preoții și enoriașii săi din Statele Unite, cu speranța neclintită de a-i putea revedea și sluji, un regret care străbate și din impresionantul lui testament în care a prevăzut: Înmormântarea să mi se facă cât mai simplu, cum simplă mi-a fost viața, fără predică, de către duhovnicul mănăstirii „Sf. Ioan Botezătorul”, sau de către preotul parohiei, dacă n-am fost vrednic să-mi închei zilele în cuprinsul Episcopiei mele din America.

…Un destin fără egal în istoria Bisericii Ortodoxe, o personalitate fascinantă, un mare ierarh „exilat” în propria sa țară.

Dorin-Nadrau.Poza-noua

Foto. Dorin Nădrău

Summitul de la Rășinari

Posted by Stefan Strajer On May - 16 - 2019

Summitul de la Rășinari

Autor: Mihai Posada

 

În zilele de vineri 10, sâmbătă 11 și duminică 12 ale lunii lui Florar 2019, la Rășinari, lângă Sibiu – prima gazdă românească, în zilele precedente, a unui summit politic european – au avut loc lucrările celei de-a XXV-a ediții a Colocviului Internațional „Emil Cioran”, desfășurat cu începere de la 1994, când manifestarea aceasta științifică și culturală – ce adună la un loc specialiști și public iubitor de spiritualitate românească din Țară și din afara ei – a fost inițiată la propunerea universitarului sibian Ion Dur, preluată de regretatul poet neerlandez naturalizat sibian Eugène van Itterbeek și a crescut în importanță, până astăzi, ca un brand sibian ce nu poate fi nici diminuat, nici neglijat pe viitor.

Ajuns la o ediție jubiliară, Colocviul ce poartă numele gânditorului de la Paris, originar din Rășinarii Sibiului, a creat cadrul unui veritabil summit cultural sub coasta Boacii – „muntele magic” al copilăriei invocate cu „nostalgia Paradisului” de desțăratul Cioran, unde s-a regăsit un număr impresionant de cercetători și admiratori ai operei cioraniene, sosiți de la Sibiu și din alte localități ale Țării și din străinătate. Evenimentul a avut un oaspete de onoare cu totul deosebit, în persoana Alinei Diaconu, venită tocmai „din… Patagonia” imaginată de Cioran în convorbirile cu romanciera, traducătoarea și jurnalista din Buenos Aires, celebră în Argentina și devenită recent membru al Uniunii Scriitorilor din România (USR), la Filiala Sibiu. Strădania acestei recuperări de literatură românească valoroasă, din exilul și diaspora sudamericană în literatura română contemporană, precum și osârdia legată de invitarea tuturor participanților, de aducerea invitatei de la aeroportul din București la Rășinari, se datoresc neobositei energii managerial-culturale a dascălului de literatură Anca Sîrghie, inițiatorul evenimentului acestei ediții jubiliare. Domnia Sa și profesorul de filosofie Ion Dur au jucat – ambii, de pe poziția de cercetători ai gândirii literare românești – și rolul de moderatori ai lucrărilor Colocviului.

btrhdr

btrhdr

Comunicările invitaților au abordat, din varii perspective, aspecte interesante din opera și viața fulminantului moralist al lumii contemporane, declarat de experții europeni drept cel mai mare stilist al limbii franceze, E. M. Cioran, fiul preotului Emilian Cioran din Rășinari, ajuns protopop la Sibiu în anul 1924. Dintre cei șaptesprezece comunicanți invitați, zece sunt universitari, doctori, doctoranzi sau studenți, unii prezenți, printr-o salutară tradiție, și la mai multe dintre edițiile precedente. Numărul mare, poate prea mare al comunicărilor, deși prezentate pe parcursul a două zile, a făcut să pară îngust timpul alocat, duminica fiind rezervată excursiei la Păltinișul de deasupra Rășinariului, comuna în care mai dăinuie și azi casele părintești, de odinioară, ale lui Octavian Goga și Emil Cioran. Niciuna din aceste potențiale monumente istorice de valoare universală nu este până în prezent înregistrată, așa cum s-ar cuveni, în zestrea firească a patrimoniului național căruia îi aparțin. Aceasta, din cauza tărăgănelii birocrației noastre executiv-nematurizate, parcă în ciuda eforturilor depuse de primarul localității sau de reprezentanții altor instituții din România.

La sesiunea de comunicări din prima zi, după alocuțiunile de deschidere rostite de organizatori, și-au prezentat lucrările: Anca Sîrghie – Emil Cioran, licean la Sibiu, Mihai Posada – Din publicistica națională a lui Emil Cioran – anul 1931, Ada Stuparu (Craiova) – Emil Cioran, întâlniri cu Marin Sorescu, Aurel Goci (București) – Filosofia lui Emil Cioran, trepte și ascensiune, Claudia Voiculescu (București) – Simțirea și speranța lui Emil Cioran, Vlad Bilevsky (București, student la Filosofie) – Emil Cioran și despărțirea de filosofie, Rodica Brad – Tema originilor în corespondența lui Cioran și Doina Constantinescu – Diagramele nostalgiei din arhitectura discursului cioranian. Poeta Paula Romanescu (București) a susținut un emoționant recital de poezie românească din perioada detenției politice a luptătorilor patrioți anticomuniști intitulat Timp de lacrimi și de sfinți, pentru imaginarea a ceea ce s-ar fi întâmplat dacă atât de liberul gânditor de la Paris ar fi rămas în România, o dovadă fiind chiar condamnarea fratelui său Aurel sau a prietenului de o viață întru cugetare Constantin Noica. Cina festivă oferită tuturor de Primărie la o mândră pensiune locală a încălzit prietenii mai vechi sau mai recente, înfiripate între toți participanții, ospătați cu bucate ardelenești, pâine albă și băuturi de casă, de teasc și de cazan.

rbt

rbt

A doua zi, 11 mai, slujba religioasă de comemorare a gânditorului și a membrilor familiei sale din cimitirul Bisericii ortodoxe „Sfânta Treime”, oficiată la ora 9 dimineața de patru clerici locali, i-a adunat pe invitații Simposionului în jurul mormântului Cioranilor, situat lângă monumentul vrednicului de pomenire Mitropolit al Ardealului, Andreiu Baron de Șaguna și în apropierea locului de veci al părinților lui Octavian Goga. Reveniți în Sala de ședințe „Emil Cioran” a Primăriei Rășinari, participanții au ascultat comunicările susținute de: Ion Dur – Adolescența erotică a septuagenarului Emil Cioran, invitata de onoare Alina Diaconu – Emil Cioran și Argentina, Marin Diaconu (București) – Emil Cioran – profesor de filozofie la Brașov, Anca Sîrghie – Întâlnirea lui Emil Cioran cu Franța, Radu Petrescu (București) – Centenar. Preotul Gh. Cotenescu și protopopul Emilian Cioran, oaspeți și gazde la Congresul preoțesc de la Sibiu, martie 1919, Gigi Sorin Sasu (Cluj-Napoca) – Melancolia discursului cioranian, Daniel Ioniță (președintele Academiei Româno-Australiene, Sydney) – Între confuzie și deznădejde – relevanța lui Emil Cioran în situația geopolitică contemporană și Gheorghe Răducan (Râmnicu Vâlcea) Ediții Emil Cioran, în Biblioteca județeană „Antim Ivireanul” din Râmnicu Vâlcea. Actrița bucureșteană Genoveva Preda a adus un elogiu femeii, adresat interogativ-retoric partenerei de viață a lui Cioran vreme de câteva decenii, la Paris și intitulat Unde se duc iubirile, Simone Boué? A urmat spectacolul Exerciții de admirație Emil Cioran, susținut pe ulițele comunei, în sălile Școlii Gimnaziale „Octavian Goga” și încheiat în fața casei unde a locuit în copilărie Cioran cu familia, de actori ai Teatrului „Aureliu Manea” de la Turda, în colaborare cu Asociația internațională de tineret „Become” din Sibiu.

DSC_0356

Alina Diaconu a vorbit despre prietenia sa, datând din anul 1985, cu gânditorul rășinăreano-parizian, dar și despre prietenia legată cu Eugen Ionescu și cu Mircea Eliade, pe care i-a întâlnit de multe ori la Paris, începând de la vârsta de șaptesprezece ani. Apoi a prezentat comunicarea Emil Cioran și Argentina, lansând cu acest prilej și traducerea din spaniolă în românește, datorată Gabrielei Banu, prezentă la lucrări, a volumului de memorialistică Dragă Cioran (Cronica unei prietenii), apărut ca „semnal editorial”, fără editură, din pricina inerției neroditoare a salariaților Institutului Cultural Român din București care, rămași în urma evenimentelor, a solicitărilor culturale adresate și a propriilor promisiuni, sugerau o lansare de carte… fără carte, obligând la samizdat autorul întors – după 60 de ani de la emigrare – în Patria Limbii Române, azi, când afirmăm aici 30 de ani de libertate postcomunistă! Cartea are valoarea deosebită a unei culegeri de documente inedite în spațiul românesc, din viața lui Cioran. Sumarul cuprinde dialoguri, convorbiri telefonice, dedicații pe cărți, articole din presa sud-americană, relatarea întâlnirilor dintre cei doi și despre „iubirile secrete” ale septuagenarului îndrăgostit, părerile unor personalități despre Cioran și zece scrisori păstrate de Alina Diaconu de la marele prieten din Rue de l’Odéon. Cealaltă carte, prezentată de autorul ei, este traducerea în limba engleză a studiului semnat de Ion Dur, cu titlul Cioran. A Dyonisian with the Voluptuousness of Doubt, prin care cercetarea profesorului sibian intră pe piața mondială de carte.

În ziua următoare, duminică 12 mai, oaspeții au vizitat Muzeul Etnografic al Comunei, au urcat în mod simbolic Coasta Boacii, și au fost conduși la Păltiniș, unde își doarme somnul de veci, în umbra vechiului Schit, Constantin Noica. La mormântul filosofului, au asistat la o slujbă religioasă de pomenire. S-a făcut un popas și la cabana în care a locuit în ultimii patru ani filosoful și prietenul de o viață al lui Cioran. În așezarea de păstori Șanta, parte a stațiunii montane, familia Cioran deținea o casă de vară, unde Emil a scris celebrul volum Schimbarea la față a României, apărut în anul 1936 la editura Vremea.

Organizatorii summitului cultural de la Rășinari merită toată recunoștința și lauda noastră pentru implicarea responsabilă, generozitatea și ospitalitatea dovedite și în acest an: Bogdan Bucur, primarul comunei Rășinari, finanțatoare a manifestării în cadrul Agendei Culturale 2019 prin Asociația „Rășinari – Confluențe Europene”, care a asigurat cazarea nesibienilor și masa oferită, după datină, tuturor celor prezenți la eveniment; U.S.R. – Filiala Sibiu, reprezentată de însuși președintele acesteia, condeierul Ioan Radu Văcărescu, care i-a oferit o Diplomă de excelență invitatei de onoare a Colocviului; Liga Culturală din Sibiu, condusă de Anca Sîrghie, care a agrementat chiar și în afara summitului de la Rășinari prima vizită a Alinei Diaconu în Transilvania.

 

Declarația de la Rășinari a celei de-a XXV-a sesiuni de comunicări științifice prevede deschiderea a două case memoriale, în comună: respectiv Muzeul Goga și Muzeul Cioran. Alina Diaconu a mărturisit că a oferit originalele celor zece scrisori ale sale primite de la Cioran, Bibliotecii Naționale a Franței, mulțumită să le știe în „Sala Manuscriselor” din vechiul Palat Richelieu din Paris, aceasta tocmai pentru că „aici, la Rășinari, nu avea unde să le doneze”. Toate comunicările și conferințele prezentate la această ediție jubiliară vor fi tipărite într-un volum reprezentativ. A fost luată tot acum hotărârea instituirii unui Premiu literar „Emil Cioran” la Rășinari, ce va fi acordat anual în timpul desfășurării edițiilor viitoare ale Colocviului, prin colaborarea între Filiala sibiană a U.S.R., Primăria Rășinari și Liga Culturală Sibiu.

Cum încă ne mai salutăm cu “Hristos a înviat/ Adevărat, a înviat”, facem acum și aici urarea: Să fie într-un ceas bun!

Sibiu-pe-Cibin, 15 mai 2019.

 

 

 

Conturul incert al unei străvechi stări de suflet

Posted by Stefan Strajer On May - 15 - 2019

La noi
Conturul incert al unei străvechi stări de suflet
Autor: Cornel Cotuţiu

Cuvântul „dosar” provoacă imediat (pentru nu puțini dintre noi) un altul – „securitate”. Dar să nu ne impacientăm, mai sunt dosare și de alte categorii; inclusiv cel al dosarelor din propria-ți arhivă.
Or, vine o vreme când începi să le iei din rafturile uitate, îmboldit cel puțin de nostalgii.
Și așa am dat de o mapă dolofană cu lucrări scrise ale foștilor mei elevi, absolvenți ai colegiului de la Beclean acum un sfert de secol. Făcuseră cu mine la clasă nu numai română, ci și latină. Mai păstram amintirea unei compoziții, în română, pe seama unei ziceri latinești; am găsit teza respectivă, efectuată de elevii unei clase a XI-a, profil de filologie.
Expresia este: „Ubi bene, ibi patria”: „Unde este bine, acolo e patria.”. Era în vogă pe vremea romanilor, asimilată de cei care sacrificau sentimentul patriotic în fața intereselor și satisfacțiilor personale. Firește că, de-a lungul istoriei, au fost mari personalități care au veștejit acest crez, de la Horațiu la Voltaire ș.a.m.d.
Totuși… Această îndoială a mea pornea de la ceea ce trăiam (și cu atât mai vârtos acum): după o „societate socialistă multilateral dezvoltată” – cum pretindea dictatorul de la Scornicești -, am ajuns la o „societate românească multilateral împrăștiată, degradată”.
Am scris pe tablă și reversul zicerii antice, adică: „Ubi patria, ibi bene”. Le-am cerut să opteze pentru una dintre cele două variante, apoi să-și argumenteze fiecare opțiunea.
Un prim aspect la care mă așteptam: confuzia între câteva noțiuni, precum patrie, țară, națiune, stat. Bănuiala mi s-a adeverit: După 11 ani de educație școlară, elevii mei erau indeciși (Nu e mai puțin adevărat că astăzi – acum, când înșir aceste impresii – confuzia este și mai… „groasă”; neglijată în învățământul de toate gradele și cultivată cu o inconștiență crasă în mass-media.)
Revenind la lucrarea invocată: Unii dintre „subiecți” se vede că au optat pentru a doua ipostază, cu „Ubi patria”. Sunt câteva lucrări cu argumente convingătoare; dar și câteva, unde transpare (ușor amuzant) motivul alegerii, de genul: Așa se spune, așa ar fi bine să zici. Mai mult de jumătate dintre opinenți au mers pe varianta latină, cu „Ubi bene”. Adică: pe mine mă interesează unde e bine, unde pot acumula bănet, mai puțin patria. Numai că toți au afirmat că, în acest context, nu poate fi evitat „dorul de patrie”.
(Am remarcat această stare mai cu seamă la familiile românești așezate peste Atlantic – distanța mare augmentând și permanentizând acest sentiment.)
În întâlnirile ulterioare am remarcat mărturisiri și atitudini pro și contra. Una dintre aceste foste eleve trăiește în Tenerife, cea mai mare insulă din arhipelagul Canare (originară din comuna Nușeni). I-am împărtășit o nedumerire: Prin lumea pe unde am fost, am observat că spanioloaicele nu sunt așa de frumoase, cu trupuri așa de balerine, precum arată a fi în filmele ce provin din Insula Iberică. Replica ei: „Aveți dreptate. Pe plaja unde mă duc, am observat că suntem doar vreo cinci femei frumoase, dintre care, se spune, mai ales Stela, românca aceea, adică… eu.” Își însoțise aprecierea cu un râs ce adeverea că face doar un joc al înfumurării.
Un caz, oarecum extrem: Din clasa de care pomenisem, una dintre persoane (o botezasem „Gioconda”) s-a stabilit definitiv în Spania; dar un fel de„ excesiv” categoric: De 20 de ani, de când s-a așezat acolo, nu a mai venit în România niciodată. Are familie, un serviciu îndestulător, dar… Trimite celor rămași la Beclean pachete cu fel de fel, C.D.uri, fotografii, dă mereu telefoane, dar… Am abordat-o pe o soră de-a ei, pe tema asta. Mi se răspunde cu același ciudat „Nu știu”, al datului din umeri.
O altă impostază a „binelui” și „patriei”. Genoveva trăiește în Ann Arbor, un adevărat oraș universitar american (Michigan). „Vinovatul” este un român stabilit acolo. Deopotrivă, doi copii și o catedră universitară de istoria literaturii universale. Mi-a zis la un moment dat așa:
„Uneori, când îmi pregătesc cursul sau chiar în sală fiind, printre studenți, mi se întâmplă să-mi amintesc brusc de dumneavoastră, adică remarc că am aceeași gesticulație, același mod de a solicita, de a problematiza, un mod asemănător de a concepe strategii didactice. Dar, tot atunci, țâșnește un dor viu de locurile natale, de țară. E o stare similară când mă gândesc la ai mei de acasă, la părinți.”
E de la sine înțeles că m-a emoționat o asemenea mărturisire. Adaug încă o componentă a acestei relații: Cu niște ani în urmă, i-a murit tatăl, încât, an de an vine la Beclean, să-și vadă mama. De fiecare dată însă ține să se întâlnească și cu mine. E limpede, doar o cunosc de mică: Îi este dor de tatăl ei…
Încă o ipostază a relației „ubi” – „ibi”. Deunăzi, un băiat din clasa suspomeniră (vorba vine „băiat”), la mirarea mea că îl văd „din secol în secol”, mi-a răspuns așa: „Cât de curând ne vom vedea mai des. După 20 de ani de Irlanda, am venit acasă să-mi cumpăr o casă, să-mi fie bine și în patria mea. Apropo de ubi, dom profesor.”
Și câte și mai câte nuanțe ale acestei condiții existențiale: UBI – IBI; parcă mai pregnantă ca oricând.

Cornel-Cotutiu

Foto.Cornel Cotutiu

Incursiunile sentimentale ale unui româno-american

Posted by Stefan Strajer On May - 14 - 2019

Incursiunile sentimentale ale unui româno-american

Autor: Menuţ Maximinian

 

Stabilit de câţiva ani pe tărâmul făgăduinţei, Dorin Nădrău nu şi-a uitat nicio clipă rădăcinile, vorbind şi scriind cu ardoare şi patriotism despre ţara natală şi despre reperele cultural istorice ale acesteia în publicaţii de largă circulaţie peste Ocean, cum sunt „Curentul internaţional” şi „New York Magazin”. Astfel, ca un firesc, textele publicate de acesta au văzut, în 2017, lumina tiparului în cadrul volumului „Incursiuni sentimentale”.

Deşi ne atrage încă de la început atenţia că nu avem de-a face cu literatura în această carte, Dorin Nădrău reuşeşte, totuşi, să aducă în faţa noastră adevărate pagini de jurnal „rezultatul parcurgerii unui drum bătătorit al rememorării, un drum intim, care îmi stârneşte invariabil sufletul, readucându-mi în minte o lume trecută care în mine n-a vrut să moară şi oferindu-mi farmecul tonic al aducerilor aminte” (p.7).

De la aşternerea pe hârtie ale unor poveşti personale legate de statutul de imigrant, pornind pe urmele bunicilor ce au locuit o perioadă în America, până la evocarea unor mari personalităţi ale istoriei şi culturii noastre, autorul ne prezintă, în carte, dorinţa de libertate, dar şi sentimentul celor plecaţi „de a nu fi acasă”, estompat printr-un „antidot probat în ultimii ani”, acela al scrisului.

Poate, unul dintre cele mai interesante texte ale cărţii este „Din însemnările unui (alt fel de imigrant)”, în care autorul îşi descrie propria poveste a drumului american, unul poate nedorit la început, dar care i-a adus mai apoi o serie de împliniri într-o etapă a vieţii în care se gândea că nu mai poate relua viaţa de la capăt. Cineva spunea cândva că destinului nu-i place să facă retuşuri.

Incursiuni Sentimentale.Dorin Nadrau

„Aserţiunea cu valoare de maximă am putut-o deseori verifica de-a lungul anilor, gândindu-mă în urmă, acum mai conştient ca oricând că am trecut de jumătatea firului pe care mi l-a tors ursitoarea. Convins că nimic nu este absolut întâmplător pe lumea asta, îmi amintesc astăzi cu nostalgie şi înţelegere un moment din tinereţea mea fragedă care putea să-mi schimbe radical drumul prin această viaţă efemeră. Bunicii mei din partea mamei au aparţinut generaţiei de români „Mia şi drumul” de la începutul secolului trecut, emigrând în America. Asemenea multor ardeleni, după mai bine de zece ani, s-au întors în România unde după puţin timp s-a născut mama mea, cea mai mare dintre cei trei copii pe care i-au avut. Nu o dată m-am întrebat ce parcurs ar fi avut viaţa mea dacă mama mea s-ar fi născut în America… Dar iată o întâmplare petrecută după mulţi ani de la repatrierea bunicilor ce îmi induce un motiv justificat de a mă convinge tot mai mult că, structural cel puţin, totuşi, America mă atrăgea în mod inconştient şi involuntar… Despre America ştiam multe şi pot să afirm cu tărie că niciodată nu am fost influenţat în opiniile mele despre această ţară de mulţi dintre cei care după ce ajung în State devin musafiri de profesie în România şi care cum au apucat să treacă Oceanul se uită la români de sus şi îi socotesc, în sinea lor, drept proşti. Cunoşteam despre America şi părerile unora care duceau la concluzia că reprezintă o cultură unde doar cel tare supravieţuieşte şi unde lamentările şi slăbiciunile sunt privite cu dispreţ. Naţiune de învingători, nu de visători. De asemenea, că aici piaţa dictează şi totul se realizează prin iniţiativă privată, nimeni neriscând un cent dacă nu se întrevede un profit. Profesiile mele (inginer şi avocat), dintre cele pentru care la ora actuală în ţară tinerii care păşesc pe porţile facultăţilor fac cele mai lungi cozi, mi-au permis să cunosc şi alte aspecte despre America, lucruri cu adevărat minunate, nemaipomenite. Astăzi pot să afirm că America este mult mai mult decât mi-am putut eu închipui… Nici în cele mai ciudate vise nu mi-aş fi închipuit că voi ajunge în America. Tot paradoxal este că atunci, în 2010, destinul meu a decis să facă retuşuri…, povestea vieţii mele devenind foarte simplă şi uşor de relatat: în mai puţin de o lună am primit viza de SUA, în ciuda unor posibile impedimente, având în vedere că eram singur şi cu o situaţie materială superioară mediei, peste aproape două luni m-am (re)căsătorit, iar în următoarele trei luni mi s-a eliberat autorizaţia de muncă şi Green Card-ul. Eu nu am părăsit România nici din raţiuni politice şi nici economico-sociale. Plecarea mea a fost, pur şi simplu, o alegere. Este incontestabil că nu am fost obligat să iau calea exilului. De fapt, trebuie spus că eu mă situez alături de cei care consideră, pe bună dreptate, că termenul a devenit caduc în lumea globală în care trăim şi că la un anumit nivel suntem cu toţii călători pe acest pământ, în această viaţă.Pentru cineva care se gândeşte că practic am luat viaţa de la capăt, vreau să spun că secretul ţine de personalitatea mea. Firea mea de ardelean m-a obligat toată viaţa mea să nu mă dau bătut… Pe „Titanic” au fost 13 transilvăneni: unul a supravieţuit. Îmi persista în minte scena din film cu orchestra care, pe puntea vasului, a cântat până în ultima clipă, pierind cu toţii, înghiţiţi de apele Atlanticului, „Mai aproape de Tine, Doamne!”… Integrarea în sistemul american înseamnă în primul rând promovarea redefinirii identităţii, necesităţii vitale de a exista şi funcţiona într-o alta lume, adică într-o nouă cultură şi într-un nou context. Pot să spun acum că de la început am fost fascinat de americani, de atitudinea „I can” şi spiritul pozitiv. Sunt entuziasmat că aici lucrurile au sens, că există reguli bine gândite care se aplică şi chiar funcţionează. Îmi place şi că societatea americană te învaţă să nu închizi uşa… În sfârşit, nu regret nici o clipă că, vorba unui bun prieten, „am dat porcul pe curcan că-i mai corect politic şi nici n-are colesterol”.Desigur, îmi lipseşte România natală, nu cea abtractă sau conceptuală” spune autorul cărţii.

Însemnările din paginile 9-12 sunt completate cu altele, la paginile 13-17, astfel încât avem o relatare amănunţită a prezenţei românului nostru în spaţiul american. Despre Eugen Doga, cel care a compus cântecele celebrului film „Şatra”, despre Ilie Stepan, valoros muzician al rock-ului românesc, generalul american de origine română Simeon G. Trombitas, comandant al Armatei de Sud a SUA, despre laureaţii premiului Oscar – Jean Negulesco şi Edward G. Robinson, şi mulţi alţi români ce ne-au făcut cinste în America, găsim date în această carte. Nu sunt omişi  nici cei care au scris istorie, începând cu Avram Iancu, Nicolae Iorga, Constantin Brâncuşi, fiecare poveste este trecută prin filtrul propriului suflet, astfel încât scriitorul este prins în această horă a respectării valorilor. În textul „False ipoteze, calomnii şi neadevăruri care dor”, de la pag. 161, trăgând un semnal de alarmă asupra falselor poveşti ce circulă despre oameni precum  Mihai Viteazul,  Avram Iancu, Mihai Eminescu. „Calitatea articolelor sale, temele abordate şi excelenta documentare probează o cunoaştere profundă a istoriei şi tradiţiilor româneşti pe care le promovează în ţara de adopţie, Statele Unite, ca un adevărat patriot trăitor la mii de kilometri de ţara natală, România. Dorin Nădrău este un bun exemplu pentru românii care nu au uitat că vectorul principal în recunoaşterea unui popor, în străinătate, este cultura sa fără de care naţiunile lumii ar însemna nimic în America”, spune Grigore L. Culian, fondatorul New York Magazin.

La rândul lui, directorul „Curentul internaţional”, Ştefan Străjeri, scrie în Postfaţa cărţii: „Textele lui Dorin Nădrău, prin spectrul larg al subiectelor tratate, îmbie la reflecţii spre cultura şi istoria românilor, sociologia românilor, atât a celor din ţară, cât şi a celor răzleţi pe mai multe continente. Dorin Nădrău, în mod cert, este şi va rămâne un nume cunoscut în corpul viu şi activ al comunităţii româno-americane”.

Dincolo de faptul că apără istoria neamului, că o spune răspicat şi tare că nu a mers din propria ţară din cauza unor nevoi, ci aşa a fost destinul, Dorin Nădrău este şi un apărător al bisericii străbune.

Cartea lui este ca o oglindă a unui intelectual care promovează în America cultura poporului său, declarând răspicat, prin textele lui, că este mândru de originile sale. Şi nu e puţin lucru.

Ce bogăţie v-a dat America?

Posted by Stefan Strajer On May - 14 - 2019

Ce bogăţie v-a dat America?

Interviu cu Didi Alexe

 

Destinul a voit ca pe doamna Ruxandra Didi Alexe să o întâlnesc la câteva ediții ale Simpozionului Eminescu de la Consulatul general al României din New York, unde George Alexe, soțul dânsei, „un interdisciplinar de calibru și redutabil enciclopedic, un reprezentant, acum rarisim, din generațiile marilor profesori enciclopedici de altădată”, cum îl creionase Th. Damian, se număra între comunicanți. Nu uit că soții Alexe au venit la conferințele mele din statul Michigan, alt prilej de bucurie. După înmormântarea lui George, de acum 4 ani, când întâmplarea a făcut să fiu lângă dânsa, doamna Didi a rămas singură, fără familie, dar căutată de prietenii temeinici pe care îi are. Am regăsit-o la început de primăvară 2017 senină, lucidă, optimistă.

Anca Sîrghie: Care este secretul?

Didi Alexe: Nu pot să mulțumesc destul lui Dumnezeu, pentru că mi-a dat mai mult decât meritam. Plus că noi am venit aici ca misionari cu activitatea la Arhiepiscopia Misionară Română din America și Canada cu sediul la Detroit, Michigan, nu ca să ne îmbogățim, că modești am fost toată viața.

A.S.: Privind-o mai de aproape, viața dumneavoastră nu a fost deloc simplă. Atât ca româncă, plecată din țara de origine, cât și ca artist plastic, format în România, fără să vă împliniți acolo, apoi ca femeie căsătorită, dar nu și mamă de copii, ați avut un destin special. Soarta v-a supus la o repetată dizlocare. Acum, la 89 de ani, trăiți singură într-un hotel american de vârstnici din statul Michigan. Poposită în apartamentul plăcut, vegheat din tabloul mare de imaginea soțului, vă propun să pornim cu începutul. Care vă sunt cele mai dragi amintiri din copilărie?

D.A.: M-am născut în 22 mai 1928 la Galați, fiind a treia fiică a familiei lui Mihai Ursu și a Ecaterinei, născută Lepădatu. Părinții erau oameni evlavioși, foarte harnici și înțelepți. Tataia, ca și ceilalți 3 frați ai lui, a fost dat la armată. Ca infanterist și subofițer, el a fost trimis în 1916 pe front, căzând prizonier la nemți, dar a reușit să evadeze, ajungând cu greu acasă, rănit fiind , cu vreo 3 schije în tot corpul. Pentru bravura dovedită, a fost decorat cu „Virtutea Militară”, decorație care i-a înlesnit gratuitate în toate călătoriile cu C.F.R-ul la clasa I. Așa se face că după pensionare, călătorea în toată țara, contractând produse alimentare sau de uz casnic pentru diferiți patroni ai magazinelor de desfacere din Galați. Apoi tata a intrat într-o afacere cu încă doi parteneri, luând pescăria din Galați, aducându-ne câte o cegă, știucă cu icre sau morun afumat, aduse de pescarii marini, care pregăteau pentru export și consum în țară. Mama, țărancă, avusese mulți pretendenți, unii chiar înstăriți, dar l-a ales pe bărbatul bălan cu ochi albaștri, pentru că el putea să o ducă la oraș, mai ales că fiind cea mai mare, părinții o țineau acasă, spre a le fi de ajutor în gospodărie.Tataia a primit după Război loc de casă în cartierul demobilizaților. Acolo a ridicat o casă frumoasă și s-a așezat cu soția lui. În familie s-au născut 5 fete în 7 ani. Casa nu a fost electrificată decât când am împlinit 9 ani, așa că până atunci ne făceam lecțiile la o lampă cu petrol. Îmi amintesc că toate eram îmbrăcate la fel, fie în roz, fie în roșu, și aveam funde mari, ca avioanele. Intram în biserică, după înălțime. Mama ținea o gospodărie mare, cu vite, cu stupi, bordei cu ciuperci, orătănii, așa că toți lucram din greu. Noi, fetele, pliveam, tăiam și fierbeam la rațe, făceam pene, udam zarzavaturile din grădină. Părinții au avut ambiția să ne dea la școală. În vacanțe eram duse cu trenul în satele de obârșie ale părinților, unde locuiam la preot, la învățători. Ne întâlneam cu 30 de verișori primari și ne distram la iarmaroace, mergeam la nunți, îmbrăcate în rochii de voal. Bunicul ne dădea câte un creițat cu care luam de la iarmaroc câte ceva dulce. Hrăneam curcile. Odată, am dansat cu un ofițer, care nu credea că sunt liceană, așa micuță cum eram. De aceea, la următoarea nuntă m-am îmbrăcat în uniforma de școală. Când am ajuns liceană, familia mea avea 2 ha de teren agricol și o livadă cu mai mulți pomi fructiferi. Tataia altoia pomii din grădină. Aveam bordei cu ciuperci și stupi, o sută de butuci cu viță de vie americană, tămâioasă. Era raiul pe pământ! Băteam semințele de floarea soarelui sau treieram grâul urcată pe cal. Părinții noștri erau extraordinari ca gospodari, astfel că iarna aveam brânză în putină, murături în poloboace, vin în butoaie mari. Pentru biserică mi se cumpăra o rochie bună și aveam, desigur, uniforma de școală. Acasă purtam haine rămase de la surorile mai mari. Vânzând peștele cu spor, aceea fiind cea mai bună perioadă din punct de vedere financiar. Într-un an părinții ne-au cumpărat 5 paltoane, confecționate la comandă și ne-au laut 5 perechi de ghete. Purtam vara sandale cu talpa de sfoară împletită în formă de melc. Apoi a venit moda sandalelor cu talpa înaltă de plută și chiar de lemn, sandale care mă deranjau cum pocneau în mers. Eu eram cam băiețoasă, așa că eu înhămam calul la treierat. Pe părinți i-am iubit și respectat, asfel că de câte ori venam sau plecam, le sărutam mâna.

scan0001

A.S.: Cum era învățământul pe atunci?

D.A.: Am avut profesori buni, dedicați, pe care nu-i uit nici acum. Doamna Leonte, profesoara de română, ne sfătuia să purtăm părul împletit în codițe, cordeluța cu fundițe, căci nu vom mai fi niciodată fetițe ca atunci. La religie aveam pe părintele Georgescu, care era solid, serios, mi-a rămas figura lui. Întorcându-ne la anii mei de școală, foarte frumoasă era d-na Stamate, profesoara de muzică. Ea m-a îndemnat să mă pregătesc pentru Conservator și m-am pomenit pe o scenă cântând solo. Pentru că, emotivă cum eram, nu s-a auzit bine în sala aceea de cinema, dezolantă, am decis să mă îndrept spre Belearte, pentru că tabloul se vede, iar artistul se ascunde după el. Părinții socoteau că am ales o facultate neserioasă, așa că am dat admitere la Politehnică. Eram 9 pe un loc și am picat la oral, ceea ce a fost, până la urmă, foarte bine, pentru că aș fi lucrat cu coloranți chimici, cu războaie și mai puțin cu desenul.

A.S: Spre ce profesii v-au îndemnat părinții?

D.A.: Aurelia, sora cea mai mare, a urmat Școala Normală din Brăila, ca elevă eminentă. Cânta la pian și la acordeon. Era cea mai talentată, ea ne-a adus în casă revista „Gândirea” lui Nichifor Crainic și a rugat părinții să cumpere un radio, ca să asculte pe Maria Callas și pe alți soliști de operă. Ea a urmat Conservatorul din București și Facultatea de Filozofie, cu bursă. După doi ani, a fost arestată, pe motiv că numele ei fusese găsit în carnetul unui student condamnat, și dusă la Jilava. După 3 luni a fost eliberată, dar la Facultate nu mai putea fi primită, așa că a dat din nou admitere, dar fără viitor. S-a specializat în canto și a fost angajată la Filarmonică, unde era solistă de lieduri, având la pian pe profesoara Teișanu. Noi toate am moștenit ambițiile și talentele părinților. Tataia când era fecior își construise o vioară. Mama cânta toată ziua, să-i facă plăcere ascultând muzică, mai ales valsuri. Aurelia a făcut sculptură, a îmbrăcat păpuși, a realizat 3 expoziții și a publicat un volum de versuri. Aurelia s-a căsătorit cu un arheolog, Petre Diaconu. De 3 ori a avut chemare în S.U.A., dar a fost refuzată. A cântat în Corala Patriarhiei, numai profesioniști. Acum are 92 de ani. Următoarea fiică a fost Vasilica Suzana, care a urmat Farmacia la Iași, căsătorindu-se cu un agronom. Eu am făcut Beleartele la București. Paraschiva s-a stabilit la București unde a lucrat în construcții, iar Eugenia a urmat Piscicultura la Constanța, căsătorindu-se cu un piscicultor brăilean care activa în Delta Dunării și a murit din cauza accidentului nuclear de la Cernobâl. Toate l-am iubit pe tataie, care mai târziu a rămas fără pensie, ca fost militar, iar noi, cele cinci fete, am pus câte 100 de lei, ca să-i asigurăm pensia. Eu în liceu desenam, în loc să citesc pentru istorie, așa că tataie exasperat s-a dus la școală să reclame, că profesorii de desen dau prea multe teme pentru acasă. Doream să urmez Politehnica, la secția Textile, unde se prezentaseră 9 candidați pe un loc și am picat la oral. M-am angajat suplinitoare în învățământul primar din Galați, făcând un curs de contabilitate la seral. M-am angajat economistă la Centrofarm, pentru că așa eram educată, să nu fiu povară pentru părinți.

A.S.: Cum ați decis să vă urmați vocația artistică?

D.A.: Un evreu mi-a cerut să-i fac un desen ca reclamă pentru vitrina dughenei lui și văzând desenul meu m-a îndemnat să plec la București la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, unde am dat admitere în 1950. Acolo am studiat 7 ani arta decorativă. Vara urcam pe schele și pictam la Biserică, drept care, după absolvirea Beleartelor, am învățat la Școala de pictură bisericească. Atunci când am văzut ce puțin câștig ca angajată la Fabrica de textile din Galați, m-am întors la Belearte să dau diploma înapoi. Decanul Ioanide m-a sfătuit să nu renunț la diplomă, așa că am considerat că trebuie să-mi duc crucea. Dar nu aveam buletin de București. Făceam draperii pentru Comitetul Central P.C.R., pentru litoral. Eram zilieră și locuiam în chirie la o bătrânică, unde trebuia să ajung numai seara târziu, ca să nu mă vadă vecinii ei. Așadar, eram o chiriașă clandestină.

A.S.: Cum v-a cucerit teologul George Alexe?

D.A: George Alexe lucra la Biblioteca Sinodului Patriarhiei. O cunoștea pe sora mea. Cânta în corul Patriarhiei, dirijat de maestrul Nicolae Lungu, unde a întâlnit pe sora mea. Când m-a văzut zugrăvind baia cu niște culori rămase de la o biserică, sora mea m-a anunțat că trebuie să mă schimb, pentru că vine George. El m-a invitat la plimbare. Nu-mi făcea declarații, ci m-a întrebat ce preferințe am. Răspunsul meu a fost: Lapte cu orez și alune americane. Ne-am logodit în ziua de Sf. Gheorghe, așa cum am aflat când el a citit scrisoarea tatălui, unde se menționa logodna noastră. Atunci am alergat la croitoreasă, ca să-mi facă un costum alb. Am anunțat familia mea la Galași. Au venit ai lui de la Smârdan Buzău, așa că ne-am adunat la logodnă 50 de rude. Cununia civilă s-a oficiat pe 1 iunie 1960, mai restrâns. Așa ne-am cunoscut și în 1960 ne-am căsătorit. Nași ne-au fost familia profesorului Lungu, iar la nuntă Valetin Teodorian a compus un vals „Vino din Liban, mireasă”. Căsătoria a avut loc în 19 iunie 1960. Când mi-a spus că are salariu de 400 lei, eu am înțeles că aceea este chenzina. Părinții mei nu au avut nicio obiecție, cum procedaseră cu fiecare dintre fiice. Am trăit nedespărțiți 52 ani și jumătate. Peste tot mergeam împreună. Nu m-a mai lăsat în ruptul capului să activez la fabrica unde lucrasem până la căsătorie. M-am angajat la Fondul plastic și locuiam într-un bloc al teologilor, având o singură cameră. Eu beam acasă cafeluța de dimineață la ora când Gică era servit la Patriarhie de către secretară. Pentru Fondul plastic lucram baticuri, rochii de mătase și atunci când mi se dădea suma vânzărilor realizate, era de 3 ori cât salariul soțului. Am făcut totdeauna ce mi-a plăcut. Pictorul bisericesc Nicolae Stoica m-a chemat să-l ajut la pictarea bisericilor deja în lucru peste tot în țară. Condiția era să ni se asigure casă, masă și 25 lei pe zi. Nu lucrasem la Biserici, dar știam că pot învăța. Așa, am plecat la Măzăceni, lângă Ploiești, am lucrat în București, Iași, Gura Humorului. Stoica nu m-a plătit niciodată și atunci când suma datorată ajunsese la 3.000 de lei, am deschis gură. Rezultatul a fost că el nu m-a mai luat pe schelă unde eu lucram câte 16 ore pe zi. În București, am participat la 3 expoziții de grup la Muzeul de Artă Populară de la Palatul Regal, care mi-a luat o piesă -imprimat pe mătase naturală cu elemente folclorice. Mare mi-a fost surpriza ca studentă, că trecând pe str. Victoriei, colț cu Lipscani, se descărcau dintr-un camion baloturi de material textil cu unul dintre desenele mele lucrate cu profesoara de specialitate din facultate.

A.S.: Cum ați ajuns în Lumea Nouă?

D.A.: Se știe că episcopul Policarp Morușca fusese reținut în țară în 1935. Contrar minciunii care s-a proliferat, nu comuniștii l-au oprit în țară, ci românii din America nu l-au mai vrut, ca să facă mânăstiri. Patriarhul și regele au dat curs acestei solicitări. Se cerea făcută ordine în exilul nostru american. Episcopul Andrei Moldovan a fost izgonit de la Vatra Românească în 1952 de enoriași, la picnic. A fost alungat pentru că se spunea că era comunist. Bartolomeu Anania fusese trimis de Patriarhie în 1965 în America, prin transfer. Gicu îi trimitea cu regularitate lui Anania texte pregătite pentru tipar la „Almanahul Episcopiei Misionare Române”. Când a murit fostul episcop Andrei Moldovan în 1963, a rămas postul vacant și i s-a propus lui Bartolomeu Anania să-l ocupe. El a refuzat, așa că în presă apare titlul Unul care refuză să fie episcop. Preasfințitul Victorin, care fusese 10 ani la Sfântul Mormânt și în 1965 era profesor la Seminarul ortodox din Pennsylvania, a devenit episcop pentru S.U.A și Canada. George a venit în 1965 singur în America, însoțindu-l pe mitropolitul Corneanu să participe la sfințirea lui Victorin. Într-o zi a plecat cu avionul mitropolitul, iar a doua zi a călătorit Alexe, ducând cârja uitată, dar nu putea să treacă la frontiera aeroportului și valuta de diurnă primită oficial. După 3 luni, cât a stat în Americă făcând „Almanahul Credința” pe anul 1966, Gicu a fost amendat că ținuse valută în casă. Plecând în America, Anania i-a lăsat lui Gicu în grijă publicarea operelor lui personale, care se cereau corectate, urmărite îndeaproape la tipar. De câte ori revenea în țară, Anania insista, făcându-ne invitația de a veni și noi în America, unde urma ca ei doi să scoată un ziar românesc etc., etc., etc. Insistențele acestea s-au repetat timp de 4 ani.

Anca Sirghie si Didi Ruxandra Alexe

Foto. Prof.univ.dr. Anca Sirghie cu Didi Alexe

A.S.: Multe și tulburi s-au scris despre sejurul american al lui Bartolomeu Anania. Ce ne spuneți din experiența dumneavoastră directă?

D.A.: Din 1965 lui Gicu i se cerea să vină în America, unde să facă un ziar cultural-religios, la care să lucreze, tipărit de George Alexe și Bartolomeu Anania. Dar s-a ivit altă ocazie, oferită de biserica veche de 100 de ani în 1969, ruptă de luterani, numiți Noii apostolici. În România se făceau niște încercări, dar apostolicii aveau sediul la Kitchener în Canada, șef fiind Kraus, plecat din România. În țară au descins Kraus și Kroitner, cu intenția de a-l convinge pe Alexe să vadă la Kitchener cum se organizează ei. De cealaltă parte, părintele Bartolomeu Anania ne cerea să acceptăm să intrăm într-un lagăr în Italia, de unde el urma să ne ceară pentru Michigan, ceea ce, evident, nu avea nicio șansă reală. În acest context, apostolicii i-au dat lui Gicu al meu noaptea, când i-a luat de la aeroport și i-a dus la Hotel Ambasador, un plic cu 500 lei, cu care el a ajuns acasă. L-am certat și l-am obligat să-i dea înapoi, pentru că nu sunt bani munciți. Așa s-a întâmplat. Canadienii și-au dat seama ce oameni de caracter suntem noi. Le-am pus întrebarea: Dacă sunteți convinși că Anania ne păcălește, atunci voi ce doriți de la noi? Voi ne vreți? Ne-au răspuns: În Canada oricând este nevoie de oameni ca voi. Una peste alta, am cerut Patriarhului să-i dea voie soțului meu să vină în Canada, ca să vadă cum sunt organizați ca biserică. Patriarhul le-a spus că Gicu este căsătorit și nu pleacă fără soție. Ca atare, am fost învitată și eu. Astfel am ajuns în 14 iunie 1969 la Toronto, cu destinația Ontario, așteptați de 8 Cadilacuri. Ne-am plimbat de la Montreal la Vancouver, oprindu-ne în orașe de pe traseu, vizitând biserici, locuințe cu luxul lor, care ne-au impresionat, însă văzând și sărăcia lor spirituală. Ne-au luat actele, au făcut traducerea, ne-au plătit drumul și școala de engleză, curs intensiv timp de 6 luni, ne-au dat apartament. În ce mă privește, ajunsă în Kitchener, m-am interesat de culori și pensule și am început să pictez icoane. Am căutat pe românii noștri, biserica, instituție în sine, dar… fără o clădire de biserică. Slujbele se făceau într-o casă pentru care se plătea chirie, unde exista un altar cu iconostas pliant. Preotul era trimis de la Episcopia din Detroit sau din Windsor, prin rotație. Gicu a început să scoată „Vestitorul român-canadian”.

A.S.: Cum ați ajuns în S.U.A?

D.A.: Amărâți, ne-am întors la Kitchener de la Windsor și ne-am dus la Emigrația canadiană. Ei ne-au întrebat: Cine sunt cei care vă cheamă în S.U.A., pentru că așa cum vă fac actele, nu vă vor. La care Gicu a aruncat o vorbă: Dar Dumneavoastră ne vreți? Dar noi nu doream să rămânem în Canada și din Windsor făceam navetă la Detroit. Plăteam chirie în Canada și făceam treaba lui Anania la Detroit, pentru că el dorise să plece fără plată în Hawai, unde a stat 6 luni. Faimosul ziar cultural românesc, pe care urma să-l facă amândoi, când venim în America, s-a transformat într-o fițuică mai mică decât „Biletele de papagal” ale lui Tudor Arghezi, intitulat „Noi”, în care a publicat doar el singur. Anania scotea ziarul „Noi” în Hawai. A continuat și în Detroit câteva numere. Era nevoie la Episcopie de un teolog ca Gicu. Tocmai când canadienii apostolici făceau shower pentru noi, am decis să ne mutăm în S.U.A. Zis și făcut! La Episcopie în Detroit pe Riopelle str. stăteam claie peste grămadă. Am dus o viață chinuită. Timp de 11 ani Gicu a scos împreună cu colaboratorii lui publicația „Comunitatea românească“. Se tipărea la linotip. Acolo tipăreau diferite materiale, invitații de nuntă și altele, ca să sporească venitul tipografiei. Abia când s-a întors Anania, s-a plătit mașina electronică de tipărit IBM. Anania a făcut o ședință la care nu l-a invitat și pe Gicu, dar acolo a stabilit că soțul meu va avea salariu de 100 $, iar el 400 $. Nu era drept, pentru că soțul meu avea licență și doctorat în Teologie. Eu m-am revoltat și pe mine Anania nu m-a mai suferit. Sigur că Anania era o forță intelectuală, dar avea o dublă personalitate, era ascet și Făt-Frumos, purtând ciorapi de mătase colorați și costum alb. Circula cu un automobil cum nici Ceaușescu nu avea pe atunci. Pe mine mă persecuta, căci eu găteam pentru toți, iar episcopul venea cu musafiri și eu trebuia să fac față. În schimb, noi nu eram lăsați să conducem autoturismul. Anania a trăit ca un laic, care la masă aducea băutură cu destinație. Îmi era foarte greu, dar m-am supus. Corespondența lui Bartolomeu Anania de la Mânăstirea Nicula a fost lăsată în grija lui Aurel Sasu, care a scos cărți unde apar și scrisorile lui Gicu. În schimb, răspunsurile epistolare ale lui Anania au rămas în țară.

A.S.: Ce v-a ajutat să suportați regimul de misionari în America?

D.A.: În Canada, unde am stat la Kitchner de la 14 iunie 1969 până în decembrie 1970 și apoi în Windsor până în noiembre 1971, am cunoscut pe pictorița De Silaghi Sirag Helen din Burlington Ontario, care era și graficiană, cu studii la București, unde, înainte de a pleca din țară, lucrase la restaurarea a două biserici. A ajuns în Canada în 1949 și avea galeria ei personală, unde ne dădea și nouă posibilitatea să ne prezentăm lucrările. Ca mine mai erau șapte tineri, cu care realizam icoane, ouă încondeiate pentru Paști etc. Eu am fost educată să muncesc. La București lucrasem pe schele de biserici 16 ore pe zi, ca să prindem toată lumina bună pentru pictare. La Detroit s-a întâmplat să schimb de 3 ori într-o zi așternutul unui pat. Lucram continuu, ca să pregătesc materiale textile și pentru expoziții, specialitatea mea artistică. La Winnipeg anual se organiza Festivalul grupelor etnice Folclorama, care la Windsor se numește Carusel.

A.S.: Am fost invitată în anii din urmă la câteva ediții ale Caruselului și am văzut indienii, slovenii, grecii, maghiarii. Cum se petreceau momentele festivalului Folclorama la Winnipeg?

D.A.: Erau 30 grupuri naționale care realizau expoziții cu obiecte artizanale specifice, standuri cu produse alimentare. Aveau scenă pentru spectacole folclorice tradiționale. George era ghid, care prezenta geografia și istoria României. Eu expuneam de la ora 3 la 12 PM produsele artistice pregătite și făceam demonstrație de încondeiere a ouălor. Eu desenam cocarde pe metal, cu steag românesc și canadian sau cu horă stilizată. Pictam pe sac, făceam panouri decorative, care se mai folosesc chiar și acum la noile ediții, ouă spledide. Costa 20 $ unul, pentru că erau unicate. Lumea rămânea uimită, căci prin desen și combinație de culori era altceva decât la ouăle expuse de ruși. La Detroit a venit mitropolitul Mladin, apoi episcopul Antim, la care i-am pregătit mic dejun cu cireașă pusă ca decor. A fost plăcut impresionat și m-a întrebat cum am procedat. I-am răspuns că pentru asemenea idee trebuia să facă belearte… Aveam și eu secretele mele profesionale, nu?

A.S.: Ce alte manifestări culturale v-au lăsat urme adânci în amintire?

D.A.: Prima dată în 18-19 noiembrie 1977 Gicu a fost invitat la Kent University în Indiana, unde profesorul Glee Willson, care vorbea și românește, organiza periodic expoziții naționale în muzeul lor etnic. Am văzut acolo icoane, ouă, dar cel mai mult m-au impesionat hainele Reginei Maria, păstrate în pungi speciale de custozii muzeului. Anual am participat la Simpozionul Eminescu de la New York. Mai exact, eram invitați de părintele profesor Th. Damian de la Crăciun și rămâneam găzduiți de el până după 24 ianuarie, ca să sărbătorim și Mica Unire. Soțul meu ținea conferințe și cum era îndrăgostit de muzica psaltică, organiza ansambluri corale în care cântam și eu, astfel evenimentele de iarnă având mai multă strălucire.

A.S.: Am participat și eu la asemenea demonstrații de profesionalism muzical la Biserica „Sf. Petru și Pavel” din Astoria newyorkeză. Eu am studiat 8 ani pianul și sunt notistă, așa că m-a impresionat faptul că se cânta la liturghie după partituri, iar melodiile psaltice propuse acolo de George Alexe nu le mai auzisem nicăieri. Ce alte evenimente v-au rămas în amintire?

D.A: Altădată ne-a invitat la San Francisco un Cavaler de Malta, Șerban Andronescu, care se îmbrăca în uniformă. Nu pot uita că am făcut cu Grey Hound-ul 3 zile și 4 nopți până acolo, iar hotelul era așa de scump, încât nu am rămas decât o noapte. Am plecat mai departe spre Los Angeles. În 1970 Gicu a înființat Corala „România”, în amintirea celei pe care o organizase cu ani în urmă Nicolae Lungu la București și cu care maestrul a putut susține concerte și peste graniță. Acum nu era deloc ușor să dirijezi un cor cu unii oameni care nu au cântat niciodată. Dar cu răbdare, Gicu a reușit. Eu mă ocupam cu scrisul partiturilor. Cu Corala „România” ne prezentam și la Crăciunul cu cântări autentice. În 1972, când am dat primul concert de colinde într-o sală de cinematograf a românului Tatu, corul avea 30 de membri. La concert au venit și niște români care nu aparțineau de Patriarhia din București, dar care auziseră de noi. Am avut un mare succes. În Windsor locuia și un frate al maestrului Lungu, căsătorit cu o nemțoaică. Nu uitasem că atunci când ne-am stabilit în acel oraș, am dorit să-i dăm binețe domnului Lungu, cu un mesaj din parte maestrului și ea, soția nemțoaică, nu ne-a primit. Hei bine, la concert ea a fost prezentă și nu numai că i-a plăcut, dar a scris și maestrului că „băiatul acesta a făcut o treabă bună și poate că asta este calea de-a se face unirea între români.“

A.S.: Desigur că acesta era doar începutul. Ce a urmat?

D.A. În 1973 am urcat în avion 35 de coriști și am plecat în vestul Canadei la Congresul anual bisericesc de la Edmonton-Alberta, găzduit anual în mereu altă parohie. Nu mai știu câți cozonaci am frământat la întoarcere, câte ouă am încondeiat, câte murături am pus la borcan ca să achităm cheltuielile de drum, deși 1000 $ aveam din fondul coralei, 2000 $ ne dăduse biserica, dar tot mai rămăsese să plătim alți 2000 $. În Windsor, de 25 decembrie, Biblioteca locală instaurase obiceiul manifestărilor tradiționale, intitulat „Crăciunul în diferite limbi”. Erau prezente 14, chiar 15 naționalități, fiecare cu programul ei de colinde. Într-un an, am dus acolo și pe sârbi, care erau îmbrăcați în alb și negru, pe când românii cântau vestimentați românește. Abia ieșită din programul grupului românesc, eu nu am mai avut timp să mă schimb, așa că în grupul coral al sârbilor am apărut și eu, dar vestimentată în costum național românesc. Pentru că era în zile de post, prin mâncărurile servite la standul nostru dovedeam ce gustoase produse pot fi făcute fără carne. Îmi amintesc că la Biserica „Sf. Gheorghe“ din Windsor am prezentat într-un an un concert cu 22 colinde din diferite regiuni ale țării, cântate pe 4 voci. Am făcut și programe de sală, iar colindele erau comentate de un prezentator, nu altul decât Anania.

A.S.: Sunt sincer impresionată de memoria intactă pe care o aveți la vârsta dumneavoastră, căci ceea ce relatați acum completează istoria culturală a acelor comunități de români și nu numai. Ce ați mai realizat pe atunci, în ideea misionarismului cultural căruia v-ați dedicat?

D.A.: În Canada multiculturalismul era mult susținut, încât în august erau festivalurile folclorice: cel din Winnipeg se intitula Folclorama, la Windsor era Caruselul, iar la Toronto el se desfășura sub numele de Carnaval. Noi am mers la Winnipeg 9 ani la rând, când era paroh părintele Ignătescu cu preoteasa Adelina, iar apoi pr. Malanca. Se ajunsese la 36 grupuri de participanți. Totul era foarte bine organizat, căci fiecare vizitator avea un pașaport, ce se ștampila la intrarea în „țara respectivă”. În sală se prezentau exponatele de artizanat, țesături, icoane, fotografii cu locurile cele mai minunate din țara de proveniență a grupului. Un ghid arăta harta țării, dădea explicații și răspundea la întrebările puse de vizitatori. Aici Gheorghe Alexe și-a găsit locul potrivit. La o masă, eu făceam demonstrații de încondeiere a ouălor de Paști și uneori și de pictat icoane. În fundal erau panourile decorative pe pânză de sac, baticurile pe mătase naturală, șaluri bărbătești pe cașmir pictate sau imprimate manual. Apoi treceau pe la bufetul cu specialități românești, cu care intrau în sala de spectacol, unde se prezenta un program de coruri, dansuri, muzică instrumentală și multă voie bună. Era deschis zilnic de la ora 12.00 și programul dura până la miezul nopții. Timp de o săptămână ne vizitau până la 15.000 de interesați.

A.S.: Dar dumneavoastră, ca actanți, cu ce vă alegeați?

D.A.: Noi ajungeam la Winnipeg cu o săptămână înainte, ca să aranjăm totul, și ne întorceam după o săptămână, ca să participăm la ședința plenară de închidere a festivalului, care se desfășura într-o sală imensă, ca să ne odihnim. Atunci gazdele ne duceau la spectacole, la „dinner” servit pe vapor într-o cursă pe râu. Într-un an, după închiderea „Folcloramei”, toate lucrările mele au fost expuse pentru 3 luni la Muzeul de arte din oraș. La Whasington D.C., vara era de obicei un festival folkloric, care dura cam două săptămâni. În 1976, când în Statele Unite în toate marile centre se organiza sărbătorirea bicentenarului Independenței, a durat 3 luni. Selectată să reprezinte pe românii Americii, Corala „România” a fost invitată la Washington, selectată de o profesoară cehoaică de 76 ani, care activa la Institutul Smithsonian. Totul era plătit de institut. Corala România a reprezentat țara noastră, de unde a sosit Sofia Vicoveanca, Dumitru Fărcaș și Gheorghe Turda, alături de grupul de dansatori „Călușarii”. Corala „România” venise cu doar 16 persoane, 4 la fiecare voce. Interpretam și unele piese compuse de românii veniți în America cu ani în urmă: „Ce folos că ai dolarul, dacă n-ai boii și carul” etc. Organizatorii luau interviuri despre tradițiile fiecărei țări. Oricare grup etnic avea scena la dispoziție timp de o săptămână. Am aranjat stand românesc unde eu demonstram cum se pictează ouăle ornamentale și icoanele pe sticlă. Pe scenă s-a desfășurat programul artistic de 4-5 ori, ca lumea să ne cunoască. În afara momentelor de program artistic, eu stăteam în „cușca” mea, făcând demonstrații de pictare a icoanelor și de încondeiat ouă, având pe peretele din spate și exponatele tradiționale românești. Apoi la Philadelphia unde se desfășura Congresul bisericesc anual, găzduit de Biserica „Sf. Treime”, pe vremea preotului Bodale, în 4 iulie 1976 noi am dus Corala „România”, care a evoluat chiar pe scena rămasă de la spectacolele bicentenarului și am dat un splendid program. Era lume multă. Doi africani s-au așezat pe scaunele rezervate de noi pentru episcop și însoțitorul lui. Noi am vorbit între noi de această impolitețe, așa că mare ne-a fost mirarea când, la sosirea delegației episcopului, cei doi africani ni s-au adresat în limba română, spunând: „Uite că v-au venit episcopii.“ Studiaseră în România și noi eram consternați să-i vedem vorbind atât de bine limba noastră. Să vezi cu ce însuflețire cântam Treceți batalioane române Carpații! A fost un mare succes.

A.S.: Unde ați expus obiecte artistice realizate de dumneavoastră ca plasticiană?

D.A.: Eu expuneam peste tot unde călătoream, în Canada la Windsor, Hamilton, Burlington, în S.U.A. la New York. Washington sau Kalamazoo, dar nimic în cadrul Bisericii „Sf. Treime” din Detroit, de unde am fost îndepărtați de două ori, o dată trimițându-ne scrisoare, cu explicația că „nu îndeplinim prevederile statutare, cu deosebire la obligațiile morale față de Biserică.“ (semnau pr. paroh Nicolae Bârsan și președintele consiliului Vasile Barna, sept. 1977, Detroit) și returnându-ne banii de membrie. Atunci „ne-am scuturat sandalele” și am mers la o biserică sârbească unde cântam la liturghie în slavă veche și unde am scris 4 seturi de partituri de-a lungul a 18 ani și jumătate. Ei ne plăteau cu 250 $ pe lună, nu cu 100 $ ca la Biserica „Sf. Treime”. Dar noi nu ne duseserăm acolo pentru bani. Este drept că s-au ținut conferințe în aria orașului Detroit despre Eminescu, Voiculescu, Sadoveanu, Arghezi. Este drept că după 18 ani, corul Bisericii „Sf. Gheorghe” din Windsor rămăsese fără dirijor; ne-au chemat, dar nu a durat mult, căci plecând în țară într-o vacanță, la întoarcere am găsit o altă dirijoare, angajată de preot cu motivația că studiase   muzică la Conservator în Timișoara, dar într-o biserică ortodoxă, după cum chiar ea ne-a mărturisit, intrase de vreo 5 ori în toată viața ei. Și atunci domnul Ștefan Feraru, un stâlp al Bisericii de totdeauna (l-am vizitat acum o lună într-un azil particular foarte curat, unde el este bine îngrijit la împlinirea a 95 de ani) ne-a trimis o scrisoare, cerându-și scuze pentru cele întâmplate și rugându-ne să ne întoarcem la Biserica „Sf. Treime”, mutată acum la Troy. Ne-au făcut și membri de onoare în mai 1997. Acolo s-a oficiat slujba de înmormântare a soțului meu decedat după 52 ani de căsnicie.

A.S.: Ce alte oportunități de prezentare a operei dumneavoastră ați mai avut?

D.A.: O pictoriță ardeleancă Helen, din familia de Silaghi Șirag, care organiza în Canada Galeriile Sila, mă invita alături de vreo 8 pictori să prezint icoane pe sticlă, ouă încondeiate etc. Am apărut   alături de ceilalți artiști în cartea Icoana în Canada scoasă în 1996 în limba engleză de Robert B.Klymasz, în care Paula Vachon în capitolul Romanian Religious and Iconographers in Canada prezintă peste 30 de artiști români care s-au ocupat cu pictarea icoanelor în stil bizantin. La mine menționează icoana celor trei sfinți români: Visarion, Oprea și Sofronie. La Biserica „Sf. Treime”, care atunci era în orașul Detroit, iar acum este la 19 Mile, am cântat în Corala „România”. Este o poveste a acestei corale. În România la București profesorul Nicolae Lungu înființase Corala „România” în care cântase și sora mea, căci nu acceptau decât profesioniști. Lui Gicu i-a dat atestare de specialist în muzică psaltică. Singurul! La ce a folosit acel certificat? În Canada la consulatul american, prima întrebare pusă soțului meu fusese să dea o listă cu compozitori români, dovadă că nu era politruc, necunoscător al muzicii, căci fusese turnat de o preoteasă care pierdea salariul în momentul când Gicu ar fi înființat corala. Așa că la Detroit soțul meu a dus mai departe inițiativa profesorului său de la București. Altădată, în Indiana am participat la un hram la Biserica „Sf. Gheorghe” sau la Pontiac în Michigan. La Edmonton am ajuns cu avionul într-un ansamblu de 35 coriști, ca să participăm la un congres bisericesc. A fost extraordinar, căci într-o singură zi am cântat de 6 ori, la sfințirea Bisericii „Sf. Constantin și Elena”, la liturghie, la vecernie etc. De 6 ori! Eram găzduiți fie în familii, fie la hotel. Acolo am avut o expoziție de farfurii decorative.

A.S.: Ce personalități v-au vizitat la Detroit?

D.A.: Cred că prin anii ’70 a venit la Episcopia din Detroit scriitoarea Ioana Postelnicu. Eu o cunoscusem la Belearte în studenție când prin 1952 prof. Petre Dumitrescu a adus-o în anul nostru să facă un interviu cu el. În Statele Unite, ea a fost primită de Prea Sfințitul Victorin, care a prezentat-o în Biserica „Sf. Treime” din Detroit. Mi-o amintesc îmbrăcată decent, așa cum a intrat în casa episcopală plină de călugări. Ea dorea să scrie despre românii din America. A ajuns și la Montreal, unde avea pretenția să i se plătească o călătorie la Vancouver, cum va scrie apoi în cartea Roată gândului, roată pământului, publicată în 1977. Venită în altă lume, era tentată să facă aici cumpărături. Zoe Dumitrescu Bușulenga a dorit să se împărtășească la Biserica „Sf. Treime” în secret și a cumpărat un costumaș. Mi-i amintesc pe Ioan Alexandru și Marin Sorescu. Pe George Muntean cu Adela lui, pe Mircea Malița. Membrii delegației cu care venise profesoara erau găzduiți la familii de români. I-am văzut pe prof.univ. Șt Pascu, pe arheologul Emil Condurachi, bătrân atunci. Nu uit pe profesorii Virgil Cândea, venit la Detroit cu acea delegație și Vesa, care avea regim de visiting professor la Wayne State University. Și istoricul Constantin Giurescu a fost la Wayne State University, făcând schimburi cu alte cadre didactice. Cu Ilie Ceaușescu, venit împreună cu doamna Bușulenga, soțul meu a făcut o emisiune la Televiziune. Gicu afirmă la un moment dat că hotarele noastre încă sângerează la Răsărit. Între cei 6-7 musafiri prezenți la emisiune, Virgil Cândea a cerut să fie ștearsă afirmația aceea, dar nu se mai putea, pentru că redactorii eminiunii plecaseră deja. Prof. Maior de la Cluj a fost lăsat să asculte emisiunea, dar nu a făcut-o, așa că nu s-a întâmplat nimic. Realitatea este că George Alexe vorbea la „Ora românească” de la Detoit la fiecare eveniment național important, adică de 1 Decembrie, de Ziua lui Eminescu, în 24 ianuarie etc.

A.S.: Într-un fel erau percepuți de dumneata în țară profesorii celebri de care mi-ați vorbit și altfel vă apăreau la Detroit, unde jucați rolul de gazdă. Care musafir sosit din țară v-a impresionat cel mai mult?

D.A.: Dintre toți românii care ne-au vizitat, cel mai mult m-au impresionat Ana Blandiana și Romulus Rusan, la care le-am oferit 100 $, dar ei nu acceptau să-i primească. Au fost nevoiți de situația precară în care ei călătoreau prin America, sărăcie evidentă și în cartea America ogarului cenușiu, dar nu au uitat de darul nostru și când ne-am întâlnit în România, mi-au cumpărat un costum, la rândul lor. Dar după atâta timp, eu regret că nu rețin pe musafirii noștri nici cronologic, nici în ce grup au sosit, cu atât mai puțin pentru ce activități anume, căci unii au fost la universități, alții au fost prezenți la un post românesc de televiziune, plus că, fără să vreau, pe foarte mulți i-am omis.

A.S.: Este cel mai normal lucru, ca dumneavoastră, ca om al inspirației picturale, să nu aveți cum reține asemenea detalii, în bună parte chiar neinteresante pentru dumneavoastră. În schimb, v-aș întreba care a fost cea mai spectaculoasă comandă care vi s-a făcut ca artistă a penelului în America?

D.A.: La Biserica „Sf. Treime”, când era pe str. State Fair din Detroit, a fost un incendiu într-o noapte către ziuă. Apoi mie mi s-a dat însărcinarea de a picta icoanele distruse: Sfinții Petru și Pavel din rândul icoanelor împărătești, arhanghelul Mihail de pe ușa diaconească și în rândul portretelor până la talie pe sfinții Andrei și Filip, care trebuiau repictați, pentru că fuseseră distruse de foc. Când l-am pictat, pe Sf. Andrei l-am îmbrăcat în cojoc românesc și cu brâu tricolor. Vernisajul lucrărilor mi-l făcuse Prea Sfințitul Victorin și părintele Ștefan Slevoacă, parohul bisericii pe atunci. Președintele consiliului, Vasile Borka (de loc din satul Uzdin-Iugoslavia) s-a împotrivit, dar opunera lui n-a avut răsunet. Când ne-a vizitat Mitropolitul Moldovei Teoctist, la intrarea în biserică a fost plăcut impresionat de icoana Sfântului Andrei, încât și-a început predica precizând că nu știa ce să le vorbească astăzi, dar văzând icoana Sf. Andrei de pe catapeteasmă îmbrăcat românește, s-a decis să le vorbească tocmai despre cel care, atunci când apostolii au fost trimiși de Mântuitorul nostru să predice în toată lumea, a ajuns la noi pe unde-i Dobrogea de azi. În 1999, când părintele Costică Popa din Caracas, Venezuela, isprăvise instalarea și pictarea bisericii de lemn pe care o adusese din România, o altă întâmplare de neuitat s-a petrecut. Părintele l-a invitat pe Preafericitul (de data aceasta) Teoctist, Patriarhul României, ca să oficieze sfințirea. Ne-a invitat și pe noi doi și ne-am dus cu partiturile, ca să dăm „o gură” de ajutor la sfințire. Biserica este undeva pe un deal, cu reflectoare, astfel că mai ales noaptea se vede din toate părțile orașului Caracas. A fost un eveniment de neuitat, căci noi eram în delegația Patriarhului și călătoream din loc în loc numai cu automobile albe și dirijați de polițiști pe motociclete. După Sfințirea Bisericii, Prea Fericitul Patriarh a oficiat o nuntă, ca apoi recepția să se petreacă la un restaurant, a cărui terasă era înconjurată de arbuști de cafea. Nu voi uita niciodată acel eveniment de la Caracas.

A.S.: Ce vi s-a părut greu de suportat în America?

D.A.: Cel mai greu a fost dorul de familia rămasă în urmă și dorul de țară. În România toate erau mai aproape, puteam merge pe jos oriunde doream. Aici nu puteam să mergem să ne luăm ziarul sau pâinea, dacă nu aveam o mașină. Și noi n-am avut, ceea ce-i miră pe mulți, când află acest lucru. Am avut o foarte bună prietenă de origine română, o credincioasă născută aici, care ne spunea mereu: „Mă rog la Dumnezeu să vă trimită oameni buni în cărare”. Și se pare că rugăciunile i-au fost ascultate, pentru că totdeauna s-a găsit câte cineva lângă noi. Chiar povesteam cuiva că, după o sfântă slujbă, am avut 4 oferte de-a mă duce acasă. Până la urmă, m-a tranportat o a cincea persoană, care era chiar în drumul meu. De aceea, am spus că Dumnezeu ne-a purtat mie și lui Gicu multă grijă, pe care o resimt și acum când sunt văduvă. Soțul meu și-a dat seama de la începutul activității lui profesionale ce viață specială duce un preot adevărat și i-a fost frică, probabil, să se hirotonisească. Să știți că nu este deloc simplu să fii preot, cum cred unii. Atunci când se plângea în tinerețe ce sărac este, i se spunea de către pr. Gagiu de la Patriarhie să se facă popă și într-un an va avea casă și autoturism. Gicu nu a acceptat. A fost inspector general la Patriarhie, dar nu a conceput să primească nici o sticlă cu vin pe nemuncite. Nici în America nu i-a fost mai ușor. Gicu era al doilea pe listă după Mircea Malița, amenințat cu moartea. Se insinua că este colonel de securitate, de către unii, și că fusese legionar, de către alții. Aurel Sasu explică această situație absolut ingrată într-un articol recent apărut în „Lumină lină”. Am fost alungați, după cum v-am povestit deja, de trei ori, prima dată de la Catedrala „Sf. Gheorghe” din Windsor și de două ori de la Biserica „Sf. Treime” din Michigan, așa că timp de 18 ani, cântând în slavă veche, soțul meu a dirijat corul Bisericii sârbe „Sf. Ștefan”, unde mitropolitul Irinei a afirmat că „nu știe ce a făcut dirijorul acesta, dar că orice catedrală s-ar mândri cu un asemenea cor.” Soțul meu scria în presa românilor americani. În ziarul „Tricolorul” scos de Dima Drăgan, (cel asasinat la Toronto, dar niciodată nu s-a mai descoperit de cine), a publicat și George, ca să dau doar un singur exemplu.

A.S.: Ce bogăție v-a oferit America? Ce vă supără astăzi la românii americani?

D.A.: Da, America, unde noi am făcut misionariat, ne-a dat posibilitatea să ne păstrăm limba și să ne practică religia. În ciuda tuturor stavilelor, sper că am putut demonstra cine suntem noi, ca români, patrioți, iubitori de tradiție și de Dumnezeu. Mă supără faptul că românii care sosesc acum din țară în America se îndepărtează de comunitate, de evenimente, de tradiția națională. De ce? Pentru că lipsesc liderii! Apoi, ați văzut ce mulți credincioși sunt în bisericile noastre din America de Florii, la Paști și la Crăciun? Mă întreb unde se află acești români în restul anului? Nu-i mai interesează decât să câștige bani, ca să mănânce bine. Dar viață spirituală nu mai există pentru ei? Vreau să vă mărturisesc că este pentru prima dată când am acceptat să dezvălui cum a fost viața mea, căci mulți m-au iscodit, dar am refuzat constant să vorbesc despre mine. Nici să scriu nu voi accepta, pentru că socotesc că nu am talent să mânuiesc condeiul.

A.S.: Sunteți o autentică enciclopedie a vieții românilor americani în Michigan, nu numai ca martor, ci ca actant decent și echilibrat, perfect busolat. Pentru mine, ca interlocutor, ați fost o prezență stenică, un model de existență asumată cu responsabilitate patriotică departe de țară. Vă mulțumesc pentru povestea vieții dumneavoastră, cu întâmplări păstrate ca o zestre de spirit românesc exemplar, pe care le purtați cu dumneavoastră în drum spre centenar! Este o urare pe care simt nevoia să v-o fac, văzându-vă atât de vioaie și optimistă. De ce nu?

(A consemnat prof.univ.dr. Anca Sîrghie la Auburn Hills, Michian, 8 aprilie 2017)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors