Archive for the ‘Romani in lume’ Category

Dr. Ileana Marin

Dr. Ileana Marin

Ileana Marin (născută în 1969) este originară din Constanţa, România. Este absolventă a Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Litere (licenţă, 1991; doctorat, 2000) şi a University of Washington din Seattle (doctorat în literatură comparată, 2011). Lucrează la Universitatea Ovidiu din Constanţa ca asistent universitar (1997-2003) şi conferenţiar (2003-2011), apoi ca profesoară de limba engleză la Seattle Pacific University (2014-2015) şi lector la University of Washington din Seattle (din 2012 până în prezent). Este bursieră Fulbright (2004). Din anul 2005 îşi continuă studiile în Statele Unite, iar în anul 2010 se stabileşte în oraşul Seattle, Washington.

Ileana Marin este specializată în literatură comparată, studii textuale, multiculturalism şi societăţi post-comuniste. Este autoare a cinci cărţi de literatură, artă şi estetică. Este co-fondatoare şi preşedintă a asociaţiei non-profit Societatea Culturală Americano-Română (American-Romanian Cultural Society/ARCS) (2013).

În prezent, Ileana Marin locuieşte şi lucrează ca lector la University of Washington în oraşul Seattle din statul Washington.

Am avut ocazia să o întâlnesc pe doamna Ileana Marin la 16 noiembrie 2018 la Ambasada României de la Washington, DC, în cadrul unei gale-simpozion pe probleme de politică, securitate, management și cultură, eveniment sponsorizat de organizaţia ALIANȚA (Alianța – Prietenii Alianței Româno-Americane). Cu acea ocazie, doamna Ileana Marin a avut amabilitatea să îmi acorde un scurt interviu.

1. Doamna doctor Ileana Marin, sunteţi specialistă în literatură comparată şi studii textuale la Universitatea Washington din Seattle. Ce loc ocupă limba română în acest context?

De când am început să predau la University of Washington, şi am început cu cursurile de literatură comparată, am integrat, am încercat să integrez în fiecare un text, o referinţă, un film, o referinţă către un artist român pentru că, de fapt, cultura română a produs genii ca Brâncuşi, ca Tristan Tzara, ca Victor Brauner, ca Fundoianu, Cioran, Eliade, care trebuie cunoscuţi într-un context internaţional mult mai larg, cu atât mai mult cu cât există interesul în spaţiul academic american. Însă, să ai acces la aceste valoroase opere prin traducere, cum, de altfel, toţi aceşti autori se bucură de traduceri, chiar foarte bune, este diferit de accesul nemediat la textul original. Dorinţa mea e să pot furniza un acces, chiar şi uşor limitat, la textul în limba română şi, mai ales, la limba română, în general.

2. Vă mulţumesc. În anul 2012 aţi iniţiat fundarea studiilor româneşti la universitate. De asemenea, vă număraţi printre iniţiatorii organizaţiei non-profit American-Romanian Cultural Society (ARCS). Ce programe aţi desfăşurat în trecut şi ce agendă de programe aveţi pe viitor? Pe scurt.

Da, în 2012 am organizat un eveniment pentru a strânge fonduri în scopul deschiderii acestui, de fapt, cont, e un cont sub University of Washington, care se cheamă Romanian Studies Fund, în care oamenii, fie din comunitatea românească, fie americani care sunt îndrăgostiţi de Europa de Est şi chiar de România, pot contribui prin a dona fonduri direct către universitatea din Seattle. Cu acest fond anul acesta subvenţionăm cursul de „One Hundred Years of Cultural Transformations: Romanian Literature, Art and Film” la University of Washington. Fără acest fond acest curs nu va fi avut loc. Deja avem doisprezece studenţi înscrişi, mai e loc până la cei douăzeci şi cinci câţi i-am preconizat. Ori astfel, vocea culturală românească se va auzi şi în spaţiul academic de la University of Washington, care, trebuie spus, e una din universităţile americane proeminente, locul 13 în SUA.

3. Foarte frumos. O ultimă întrebare. Care sunt, în opinia dumneavoastră, pe scurt, cele mai bune practici în predarea limbii române în şcoli?

Depinde de audienţa şi de spaţiul cultural în care se află şcoala. Experienţa noastră, a Otiliei Baraboi şi a mea ca instructori de limbi străine în alte spaţii culturale, este că fiecare spaţiu cultural are un orizont de aşteptare care trebuie împlinit, atât prin metodă, cât şi prin conţinutul textelor, modalităţilor în care se predă. De aceea, noi suntem extrem de atente la reacţiile elevilor noştri, studenţilor noştri şi încercăm să creăm o metodă comprehensivă, aşa cum am spus şi astăzi în prezentarea mea, metoda integrativă în care, aţi văzut, gramatica nu are loc. Gramatica se predă interactiv, se predă prin proiecte, se predă prin activităţi, nu prin drill-uri plictisitoare sau prin exerciţii de memorare. Atâta timp cât limba nu se predă pintr-un context viu, o punere în context, limba nu poate fi învăţată într-un mod alert de către studenţi sau elevi.

4. Vă mulțumesc mult pentru acest interviu.

Cu plăcere.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în INTELLECTUAL CONSERVATIVE şi MEDIUM.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Dr. Otilia Baraboi

Dr. Otilia Baraboi

Otilia Vieru Baraboi s-a născut în anul 1976 în oraşul Iaşi, România. Este absolventă a universităţilor din Iaşi, România (Facultatea de Litere, licenţă, 2000), Geneva, Elveţia (Facultatea de Litere, masterat, 2004) şi University of Washington din Seattle (masterat, 2003; doctorat, 2010).

Otilia Baraboi este specializată în literatura franceză din România, ideologie lingvistică, bilingualism şi studii ale diasporei. Este co-fondatoare şi directoare executivă a asociaţiei non-profit Societatea Culturală Americano-Română (American-Romanian Cultural Society/ARCS) (2013).

În prezent, Otilia Baraboi locuieşte şi lucrează ca lector asociat la University of Washington în oraşul Seattle din statul Washington.

Am întâlnit-o pe doamna Otilia Baraboi la 16 noiembrie 2018 la Ambasada României de la Washington, DC, în cadrul unei gale-simpozion pe probleme de politică, securitate, management și cultură, eveniment sponsorizat de organizaţia ALIANȚA (Alianța – Prietenii Alianței Româno-Americane). În cadrul evenimentului doamna Otilia Baraboi a avut amabilitatea să îmi acorde un scurt interviu.

1. Doamna doctor Otilia Baraboi, sunteţi preşedinta Asociaţiei Culturale Americano-Române (ARCS). Prezentaţi pe scurt pentru cititori cum a luat naştere această asociaţie şi ce obiective are.

Asociaţia noastră s-a înfiinţat în 2013 cu scopul de a promova cultura română, nu numai pentru comunitatea de români, ci şi pentru americanii care sunt interesaţi de România.

2. Cu ce provocări s-a confruntat şi se confruntă asociaţia în prezent şi cum încercaţi să le depăşiţi?

În primul rând, suntem o asociaţie bazată pe muncă voluntară. Este foarte greu să motivezi echipa să vină la evenimente, să fie prezentă la toate evenimentele noastre de-a lungul anului, pentru că avem evenimente în mai multe sectoare, facem evenimente în muzică, educaţie şi festivaluri de film, despre care aţi auzit probabil. În medie, avem nevoie de cel puţin douăzeci de voluntari. Şi aceşti oameni sunt ocupaţi, au familii, au profesiile lor. Este foarte greu să îi motivezi să vină în timpul liber să voluntarieze pentru ARCS. Dar cred că, pentru că misiunea noastră este coerenţa, este o misiune bine articulată şi rezonează în mod profund cu comunitatea de români şi de americani, de fapt, cred că acest lucru ne-a adus împreună şi ne va duce departe împreună şi în viitorii ani.

3. Ultima întrebare. Asociaţia a fost foarte activă în promovarea de filme româneşti în Statele Unite. Ce alte proiecte de viitor are asociaţia?

Asociaţia noastră îşi doreşte să adapteze programele educaţionale noilor tehnologii. Din acest motiv vom crea programe educaţionale care să integreze artele vizuale şi filmul, aşa cum a fost prima tabără de vară ARCS anul acesta la University of Washington, în colaborare cu Asociaţia Control N şi [având ca instructoare pe regizoarea] Iulia Rugină şi [actriţa] Ioana Flora. Ne dorim să creăm, la fel, o metodă de predare a limbii române pentru copiii de origine română, o metodă interactivă şi integrativă care să fie plasată pe proiecte, pe proiecte de film, pe proiecte audio pentru a crea o ancorare în interesele actuale ale generaţiei de români-americani.

4. Vă mulțumesc foarte mult.

Mulţumesc.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în INTELLECTUAL CONSERVATIVE şi MEDIUM.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Consulul onorific Iulian Calinov

Consulul onorific Iulian Calinov

Iulian Calinov s-a născut în anul 1967 la Bucureşti, România. Este absolvent al Universităţii Politehnica din Bucureşti, Facultatea de Inginerie Electrică (licenţă, 1992) şi al Academiei de Studii Economice din Bucureşti (masterat, 1997). Studiază la Loughborough University din Leicestershire, Marea Britanie (bursier, 1991-1992). Este asistent universitar la Universitatea Politehnica din Bucureşti şi, în paralel, lucrează ca inginer de sisteme software la diverse companii din România (1992-1998). Ulterior lucrează ca director de programe pentru compania Microsoft în Redmond, Washington (1998-2018) şi apoi ca director de programe tehnice pentru compania Facebook (din 2018 până în prezent).

Iulian Calinov îndeplineşte funcţia de preşedinte, apoi cea de secretar al Societăţii Româno-Americane din statul Washington (2010-2018). Ulterior lucrează pentru Fundaţia Alianţa ca director de programe şi membru în comitetul de conducere (din 2016 până în prezent). Domnul Calinov îndeplineşte şi funcţia de Consul Onorific al României în oraşul Seattle din statul Washingon (din 2016 până în prezent).

L-am întâlnit pe domnul Iulian Calinov la 16 noiembrie 2018 la Ambasada României de la Washington, DC, în cadrul unei gale-simpozion pe probleme de politică, securitate, management și cultură, eveniment sponsorizat de organizaţia ALIANȚA (Alianța – Prietenii Alianței Româno-Americane).

În cadrul evenimentului am avut un scurt interviu cu domnul consul onorific.

1. Stimate domnule Iulian Calinov, sunteţi consul onorific al României la Seattle, statul Washington. Ce atribuţii aveţi pe această linie privind comunitatea românască de pe coasta Pacificului?

Vă mulţumesc pentru posibilitatea de interviu. Oficial, practic, nu am… nu sunt angajat al statului român, toată activitatea mea este voluntară. Ideea noastră la Seattle este să urmăm modelul folosit de alte comunităţi etnice din Statele Unite, un model de succes dacă ne gândim, să spunem, la irlandezi, la italieni, să nu spunem şi alte naţii, dar au un succes extraordinar în promovarea propriei comunităţi, în a-şi face vocea auzită, atât în Statele Unite, cât şi în ţara de origine. Asta nu se face peste noapte pentru că, din păcate, există o istorie destul de dureroasă pentru unii. Şi ce încercăm noi să facem este să construim ideea asta pe termen lung, da, de a uni comunităţi împreună, atât în beneficiul comunităţii aici, cât şi în beneficiul României. Cam asta vrem noi să facem.

2. Mulţumesc mult. Sunteţi, de asemenea, şi secretar al Societăţii româno-americane din statul Washington. Ce realizări are societatea pe linia promovării culturii româneşti în Statele Unite?

Da, deci asociaţia ROAS [Romanian American Society/Societatea româno-americană], de care menţionaţi, s-a unit acum un an cu ARCS [American Romanian Cultural Society/Societatea culturală româno-americană] şi aţi văzut astăzi realizările ARCS. Da, programul de limba română pentru copii la liceu, avem patruzeci de copii care au limba română pe diploma oficială emisă de statul Washington. Asta cred că e o realizare cu care ne mândrim pentru că e o realizare cumva pe termen lung în scopul pe care l-am menţionat anterior. Iar acei copii, pentru tot restul vieţii lor, vor avea limba română şi se vor gândi la lucrul ăsta. Da, de asemenea, foarte important, [avem] cinci festivaluri consecutive, cinci ani la rând Festival de film românesc. Începem să extindem mult mai multe programe de limba română pentru copiii mai tineri, tabere româneşti. Astea sunt doar câteva, avem foarte multe, dar astea probabil sunt cele mai importante.

3. Vă mulţumesc mult. Ultima întrebare, care sunt, în opinia dumneavoastră, cele mai bune practici de voluntariat şi de construire a comunităţilor?

Cele mai bune practici sunt legate de motivarea comunităţii. Şi comunitatea se motivează, în principiu, foarte uşor dacă le dai [comunităţilor] această oportunitate. Şi, de multe ori, e legat, pur şi simplu, de recunoaştere. Da, deci în calitatea de consul onorific n-am ezitat niciodată să dau recomandări tinerilor care s-au implicat. Părinţii sunt foarte recunoscători pentru asta. Efectiv, [referitor la] activităţile pe care le facem cu limba română cu toată lumea [din comunitate], n-am primit niciun fel de critică la adresa acestor activităţi şi toată lumea este foarte pornită să voluntarieze. Deci, practic, vino în întâmpinarea comunităţii şi comunitatea îţi va răspunde foarte pe cuprins.

4. Vă mulțumesc mult, domnule consul.

Cu mare plăcere.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în INTELLECTUAL CONSERVATIVE şi MEDIUM.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Daniela Kammrath

Daniela Kammrath

Daniela Fugaru Kammrath (născută la 30 iunie 1967) este originară din Bucureşti, România. Este absolventă a Liceului „Ion Neculce” şi a Universităţii Politehnica din Bucureşti, Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii (1990). Lucrează ca inginer şi jurnalist la Radio România (1990-1994).  Este absolventă a unui curs BBC de jurnalism radio şi conduce activitatea Fundaţiei Shoah a lui Steven Spielberg în România, perioadă în care coordonează filmările unui documentar cu supravieţuitori ai Holocaustului din România (1998-1999).

Doamna Kammrath este membră fondatoare a Asociaţiei Internaţionale a Femeilor, filiala din România (1998-2000) şi co-fondatoare a unui site despre comunitatea femeilor senzaţionale, www.212.ro (2001). Este partener fondator şi director executiv al companiei MK Co., specializată în publicitate, marketing, concepte şi iniţiative digitale (1994-2015), apoi devine director executiv la Fundaţia Alianţa (2015-2018). Ulterior lucrează ca director de proiecte comunitare la această fundaţie (din 2018). În prezent locuieşte şi lucrează în Washington, DC.

Am avut ocazia să o întâlnesc pe doamna Daniela Kammrath la 16 noiembrie 2018 la Ambasada României de la Washington, DC, în cadrul unei gale-simpozion pe probleme de politică, securitate, management și cultură, eveniment sponsorizat de organizaţia ALIANȚA (Alianța – Prietenii Alianței Româno-Americane). Cu această ocazie, doamna Daniela Kammrath a avut amabilitatea să îmi acorde un scurt interviu.

1. Domnul Bill Avery este acum director executiv al organizaţiei ALIANŢA şi dumneavoastră sunteţi director de proiecte comunitare. Puteţi prezenta pe scurt organizaţia pentru cititorii revistei?

Suntem o organizaţie non-profit care activează pe teritoriul Statelor Unite şi care îşi doreşte să consolideze legăturile dintre America şi România, să promoveze România aici în toate modalităţile posibile – economic, cultural, social, business – şi suntem implicaţi în diverse proiecte şi organizăm în fiecare an această gală, prin care recunoaştem diverse persoane care au contribuit substanţial la acest parteneriat româno-american.

2. Vă mulţumesc. De când aţi devenit director de proiecte comunitare, ce proiecte a avut ALIANŢA până acum?

Acum consolidăm proiectele comunitare pe cultură, proiectele de limba română – de şcoli de limbă română – şi proiectele  de festivaluri de film. Am făcut o cercetare extinsă să vedem care sunt acestea pe teritoriul Statelor Unite. Sprijinim celelalte proiecte, noi susţinem că, având ca misiune să sprijinim proiectele care deja au transmis un prim acces pe informaţie, acces la comunitate, să creăm astfel de întâlniri în care oamenii se pot conecta şi se pot ajuta unii pe ceilalţi şi sprijinim proiectele pe care le au.

3. Ultima întrebare. Ce planuri de viitor aveţi?

În general, după ce se întâmplă aceste întâlniri şi gala, se întâlneşte întregul board al organizaţiei – funcţionăm pe baza deciziilor luate de board – şi facem strategia pentru anul viitor, acum se va stabili această strategie după gală şi voi fi în măsură să vă spun mai multe detalii probabil spre sfârşitul anului [2018], la începutul anului 2019.

4. Foarte interesant. Vă mulțumesc mult de tot.

Mulţumesc.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în INTELLECTUAL CONSERVATIVE şi MEDIUM.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Un voiaj triumfal: turneul Reginei Maria în America

Posted by Stefan Strajer On August - 21 - 2019

Regina Maria a României „a reprezentat, începând cu Primul Război Mondial și până la moartea sa, ce mai faimoasă figură regală din lume – Prințesa Diana a zilelor noastre”. Astfel o califica celebra revistă „People” în anul 1985. Era percepută la nivel internațional drept una dintre cele mai elegante prezențe feminine, fiind prima suverană care a apărut pe coperta revistei „Time”. A moștenit, fără îndoială, o puternică atracție pentru rafinament și originalitate de la bunica ei, Regina Victoria a Marii Britanii, ca și de la mama sa, care era fiica Țarului Alexandru al II-lea. Dar, mai presus de orice, Regina Maria a dovedit o impresionantă implicare în evenimentele majore petrecute pe vremea sa, însemnând tot atâtea pagini de o covârșitoare importanță în istoria poporului român, demne de amintit fiind, în special, contribuțiile majore la luarea unor decizii politice, îngrijirea răniților de pe front și a bolnavilor de tifos, ajutorarea refugiaților, încurajarea armatei.

queen-marie-of-romania-on-the-cover-of-time

Turneul răsunător pe care l-a întreprins în anul 1926 prin care realmente a cucerit inima Americii, a marcat un reper fundamental al relațiilor româno-americane. Mesajul președintelui Woodrow Wilson adresat regelui Ferdinand relevă poziția de care se bucura România în fața Americii: „Poporul Statelor Unite a urmărit cu sentimente de caldă simpatie și admirație curajoasa luptă a poporului român pentru păstrarea integrității și libertății României de dominația militarismului german. Guvernul Statelor Unite este decis să continue a ajuta România în această luptă. În același timp, doresc să o asigur pe Majestatea Voastră că Statele Unite vor spijini România după război cu întreaga lor putere și în toate negocierile finale de pace”. Promisiunile s-au adeverit și la tratativele de pace de după Primul Război Mondial, în cadrul cărora Regina Maria a avut un remarcabil rol, regina beneficiind, pe lângă susținerea diplomatică, și de invitația de a vizita America din partea unor personalități deosebit de influente, milionarii William Nelson Cromwell și Samuel Hill, vizita desfășurându-se abia peste șapte ani.

Documentele oficiale care s-au păstrat în arhive dovedesc interesul acordat vizitei, corespondența între Departamrntul de Stat al SUA și Ministerul Afacerilor Externe al României consemnând că Regina, însoțită de Infanta Beatrice, Prințesa Ileana, Prințul Nicolae și o suită de 17 peroane se vor îmbarca pe 12 octombrie 1926 pe „Leviathan” pentru o călătorie cu caracter privat în scopul vizitării Americii, respectiv onorării invitațiilor primite de la Samuel Hill de a asista la inaugurarea Muzeului Mary Hill din apropiere de Seattle, statul Washington (muzeu dedicat populației din zonă, cuprinzând o sală românească a cărei amenajare a fost oferită de regină în numele poporului său), de la guvernatorii din statele Pennsylvania și Oklahoma și de la primarul din Detroit. De o deosebită importanță au fost strădaniile depuse în faza pregătirii vizitei de Vasile Stoica care s-a afirmat ca un admirabil profesionist, gândind și aranjând în detaliu întregul traseu și utilizând cu multă pricepere mijloacele de propagandă cele mai moderne, pentru acele timpuri, privind viitoarele declarații de intenție ale reginei.

Se cuvine subliniat că turneul Reginei Maria în Statele Unite s-a petrecut într-o perioadă în care România traversa o gravă criză dinastică, Carol al II-lea renunțând la succesiunea la tron pentru Elena Lupescu, ceea ce probează indubitabil că regina urmărea să obțină măcar o susținere simbolică pentru țara sa aflată într-o situație delicată și dificilă.

Voiajul reginei a fost un adevărat triumf, impresiile fiind notate cu rigurozitate în jurnalul ținut în timpul călătoriei. Primirea pe care i-au făcut-o americanii a fost una fabuloasă și emoția este redată cu multă afectivitate: Nu mă așteptam ca New York-ul să îmi facă o primire atât de oficială. Am fost întâmpinată cu toate onorurile militare și civile posibile, de parcă aș fi fost regina suverană. Toate trupele fuseseră scoase la paradă, cu întreaga poliție călare. Am pornit înainte, într-o mașină deschisă, alături de unul dintre domnii oficiali și ne-am îndreptat cu toată viteza de-a lungul uluitoarelor străzi ale New York-ului, despre care s-au auzit atâtea, cu acei gigantici, inimaginabili zgârie-nori, înălțându-se deasupra noastră. Trebuie să spun că sunt mult mai impozanți decât mi-aș fi imaginat, cu o grandoare la care nu m-aș fi așteptat. Toată circulația a fost oprită, iar populația New York-ului mi-a făcut o primire minunată, o primire din inimă. Puteai simți, vedea, înțelege că era o primire privată, primirea cuiva pe care erau cu adevărat bucuroși să o întâmpine. Mărturisesc că îmi creștea inima de mândrie și tulburătoare emoție. Maria! Maria! Îmi auzeam numele strigat de mii de voci și, după obiceiul american, de la geamuri se aruncau lungi ghirlande de hârtie și tot felul de alte bucățele de hârtie, de la miile de geamuri ale fantasticelor clădiri, până când tot aerul se umpluse de fâlfâiri albe, ca de milioane de păsări mari și mici.

Trebuie menționat că, în ciuda faptului că vizita a avut o durată apreciabilă, de cinci săptămâni, regina intenționa să părăsească America pe 11 decembrie, însă telegramele primite de acasă privind starea de sănătate a Regelui Ferdinand (ulterior, aflându-se că avea cancer) au determinat-o să-și scurteze călatoria, astfel că se îmbarcă pe vasul „Berengaria” cu trei săptămâni mai devreme.

Regina-maria-regele-ferdinand

În timpul turneului său, s-a întâlnit cu americani din cele mai diverse straturi ale societății, fără deosebire de avere sau poziție socială: politicieni, intelectuali, jurnaliști, milionari, muncitori, indieni, mineri, artiști, deținuți.

În pofida programului deosebit de încărcat, Regina Maria a dat curs invitației oficiale la Casa Albă, astfel că după succesele de răsunet de la New York și din capitala Washington, la 19 octombrie 1926 s-a întâlnit, mai mult protocolar, cu președintele Calvin Coolidge, întrevederea fiind notată în jurnal cu o anumită amărăciune, estompată de o fină ironie și umor: Ceremonia americană este ciudată, iar președintele american se comportă mai regal decât ar face-o oricare rege. De exemplu, el nu-și întâmpină musafirii, ci apare numai după ce ei au sosit și se retrage cel dintâi, lăsându-i în seama casei sale militare. De fapt, noi nu am considerat aceasta un mod politicos de a primi oaspeții, dar acesta este ceremonialul lor și au aderat la el cu strictețe.

Despre dineul oficial notează: Am fost condusă înăuntru cu toată ceremonia și toate onorurile cuvenite unei regine, dar președintele și soția lui au venit după aceea, braț la braț, el m-a întâmpinat la fel ca pe ceilalți musafiri, iar apoi a părăsit din nou primul încăperea împreună cu soția sa, lăsându-mă în grija suitei sale, un fel în care, în mod sigur, un rege nu ar fi putut părăsi o regină. La dineu am fost așezați pe scaune cu spătar înalt, diferite de ale noastre și am fost serviți primii. 

Micul „incident diplomatic” i-a oferit prilejul de a-și consemna o adevărată demonstrație de înțelegere și toleranță: Acest gen de protocol este,desigur, foarte diferit de cel european și ai mei s-au uitat cam chiorâș, mai ales pentru că, dacă cineva are simțul umorului, preşedintele nu pare a fi simpatic. Dar le-am spus: fiecare om la el acasă, cu obiceiurile lui, mi-au fost acordate toate onorurile cuvenite în concordanță cu ideea lor despre aceasta, de aceea sunt perfect mulțumită. Obiceiurile lor nu sunt ca ale noastre, asta-i tot!

O cât de succintă evocare a prezenței Reginei Maria pe tărâm american nu poate eluda relația cu presa, bine pregătită încă din țară în vederea unei cât mai eficiente mediatizări a imaginii României în „țara făgăduinței”. Regina a fost cu adevărat impresionată de rolul și forța presei americane pe care a catalogat-o ca „mașinărie teribilă care duce la desființarea oricărei forme de intimitate”. Pe parcursul călătoriei, regina a dat numeroase interviuri și a scris cu multă asiduitate, probând un incontestabil talent, articole de o dezarmantă sinceritate și căldură pentru presa din America. De asemenea, a vorbit la radio, declarându-se fascinată de nivelul noii tehnici de comunicare, maximum de audiență fiind probabil atins cu mesajul transmis la 11 Noiembrie 1926 de Ziua Veteranilor. Era de părere că fotografii sunt „omnipotenți și omniprezenți”, dar astăzi trebuie apreciat că de la ei ne-au parvenit peste ani numeroase instantanee surprinse în timpul deplasării pe teritoriul american.

Nu trebuie uitat că americanii au fost alături de România în timpul Primului Război Mondial, însăși Regina Maria având o contribuție deosebită la această relație prin crearea unei rețele complexe de legături cu miltari și diplomați ai Statelor Unite și îndeosebi cu reprezentanți ai Crucii Roșii, dar această vizită a consolidat și mai mult atașamentul reciproc al celor două țări, având, evident, și o componentă politică accentuată. De asemenea, contactele cu proprietarul companiei Ford, Henry Ford, prin intermediul Prințului Nicolae, vizita la uzina ilustrului Edison, precum și faptul că o serie de milionari americani s-au alăturat turneului, fac dovada inițierii unui adevărat lobby economic.

Le-Roi-et-La-Reine-de-Roumanie

În fine, mai trebuie precizat că Regina Maria era conștientă de buna reputație internațională de care se bucura după Primul Război Mondial din care România ieșise cu capul sus și cu o suprafață teritorială pe care nu o mai avusese, știind că poate să joace un rol geostrategic important. Triumful turneului american a reprezentat pentru ea o oportunitate de a face prin întreaga sa atitudine și abilitate diplomatică o pledoarie pentru monarhia românească într-o perioadă de profundă criză a Casei Regale de la București. Prestația ei pe tot itinerarul voiajului în Statele Unite ale Americii a făcut ca Gene Smith, analizând detaliat vizita, să exclame: „În nebunia anilor ’20, Regina Maria a fost pentru scurtă vreme, cea mai populară femeie din țară”.

Dorin - poza de profil Curentul

 

 

 

 
Dorin Nădrău (S. U. A.)

De vorbă cu scriitorul Sorin Olariu

Posted by Stefan Strajer On August - 20 - 2019

De vorbă cu scriitorul Sorin Olariu
Autor: Ana Moroşanu Magdin

De vorbă cu scriitorul, epigramistul și inginerul român, Sorin Olariu, care lucrează în America, pentru General Motors, la Vehicle Engineering Center din Warren, Michigan, în domeniul ingineriei auto pentru brandurile: Cadillac, Buick, GMC și Chevrolet.
„M-am stabilit în statul Michigan, la vreo 30 de kilometri nord de Detroit și iată că, au trecut de atunci mai bine de 15 ani, cu bune și rele, dar mai ales cu bune. De atunci și până acum m-am întors aproape în fiecare an în vizită în România pentru a-mi vedea locurile dragi, rudele și prietenii!”
*
Ana Magdin: Domnule Sorin Olariu, sunteți român, din comuna Buchin, județul Caraș- Severin, vă rog să îmi spuneți care este povestea plecării dvs în America?
Sorin Olariu: Da, m-am născut în satul Buchin, din comuna cu același nume, într-o familie de gugulani înstăriți și făloși din Banatul de Munte. Tatăl meu a fost preot, iar mama contabilă. Bunicii și străbunicii mei au fost agricultori și crescători de animale. La vremea plecării mele din țară eram profesor la un liceu din Caransebeș și colaborator la posturile de radio și televiziune locale. Așadar, plecarea mea în America nu s-a produs deloc din rațiuni economice, ea a fost mai mult o provocare. Am vrut să demonstrez tuturor – și mai ales mie – că pot, că românii nu sunt cu nimic mai prejos decât alții. De altfel, eu am un dicton călăuzitor în viață: “Lumea aparține celor ce pot!” Au existat voci care spuneau că un poet nu are ce căuta acolo, în capitalismul sălbatic din America și că va fi strivit de pragmatism și de rutină. Mai în glumă, mai în serios, le spuneam acestora să nu uite că în primul rând sunt inginer, absolvent al unei școli de prestigiu din România și anume Universitatea Politehnica din Timișoara – Facultatea de Mecanică și abia în al doilea rând sunt poet, poezia fiind pentru mine doar o mare pasiune. Cu alte cuvinte, cel mai bun inginer dintre poeți și cel mai bun poet dintre ingineri.

Sorin-Olariu-poza-2
Primii pași pe tărâm american i-am făcut la sfârșitul anului 2003. M-am stabilit în statul Michigan, la vreo 30 de kilometri nord de Detroit și iată că, au trecut de atunci mai bine de 15 ani, cu bune și rele, dar mai ales cu bune. De atunci și până acum m-am întors aproape în fiecare an în vizită în România pentru a-mi vedea locurile dragi, rudele și prietenii. Am fost invitat la mai multe emisiuni de radio și de televiziune locale, în Timișoara, Reșița și Caransebeș și am lansat mai multe cărți la București și la Caransebeș.
Ana Magdin: Cum au fost începuturile dvs în America? Ce amintiri aveți din acea perioadă?
Sorin Olariu: Ca orice început a fost puțin mai greu, cu toate că eram conștient că nu umblă câinii cu covrigi în coadă niciunde în lume. Un mare noroc pentru mine a fost faptul că în România am avut acces le internet cu mulți ani înainte de plecare și știam exact care este mersul lucrurilor în SUA, Canada și în alte țări, mai ales în cele din Europa de Vest. Am fost pregătit deci și pentru așa numitele “survival jobs”, adică joburi de supraviețuire, pe care trebuie să le accepte un emigrant care vine într-o țară străină fără un ban în buzunar. Nu m-ar fi deranjat deloc munca de jos, pentru că eram obișnuit cu munca fizică încă din România. Am lucrat din greu și în perioada armatei obligatorii, dar și în facultate, pentru a mă întreține. Să nu mai spun de munca pe care am depus-o în agricultură, mai ales după Revoluție, când ni s-a dat pământul înapoi. Constituția mea destul de robustă m-a făcut să nu îmi fie deloc teamă de munca fizică. Nu a fost însă cazul, pentru că după un scurt stagiu la un depozit de mobilă, am început să lucrez la departamentele de Marketing, Customer Service și Billing pentru o companie de telecomunicații din Michigan, care, oferea clienților convorbiri internaționale. Acolo am acumulat o foarte bună experiență pentru că la acea companie se vorbeau peste 40 de limbi și am avut de-a face cu oameni din toate colțurile lumii. M-am integrat perfect printre colegi, deoarece în România absolvisem și Facultatea de Istorie-Teologie „Andrei Șaguna“ din cadrul Universității „Lucian Blaga“ din Sibiu, așa că am fost foarte apropiat de ei ca bun cunoscător al culturii și al religiei pe care le aveau fiecare. De asemenea, în calitate de angajat la departamentul de Marketing, am participat la numeroase festivaluri etnice care au avut loc in SUA și în Canada, ceea ce, m-au făcut să îmi lărgesc orizontul cu privire la aceste două țări și la etniile care trăiesc în ele. După câțiva ani petrecuți în Telecomunicații am fost angajat la General Motors, una dintre cele mai mari companii producătoare de automobile din lume. Pentru soția mea a fost chiar mai ușoară adaptarea, fiindcă ea, ca absolventă a Facultății de Biologie și ca asistentă medicală cu experiență în România, a reușit să își găsescă imediat un serviciu în domeniu, actualmente lucrând pentru un spital de renume din Michigan.
Ana Magdin: Sunteți autor al mai multor cărți de poezii și epigrame! Când ați simțit că trebuie să scrieți poeziile în grai bănățean, care au un haz de neegalat! Ce vă inspiră?
Sorin Olariu: Într-adevăr, am scris și am tipărit mai multe cărți, atât ca unic autor, cât și în colaborare cu alți poeți și epigramiști. Atât de multe încât le-am uitat numărul. De asemenea, numele meu apare în numeroase culegeri și antologii de poezii, de poezii în grai bănățean și de epigrame de la noi din țară, dar și de peste hotare. Am debutat acum mai bine de două decenii, în urma câștigării unui concurs național de poezie – dealtfel, unul dintre foarte puținele concursuri la care am participat – cu un volum de versuri intitulat „Șapte Păcate”, carte care s-a bucurat de o prefață scrisă de renumitul poet timișorean Anghel Dumbrăveanu și de o postfață semnată de poeta caransebeșeană, Maria Bologa. Apoi, au urmat volumele „Poeme Infidele – prefață de Anghel Dumbrăveanu și „Poeme Apocrife“ – prefață de Silvia Jinga, toate acestea fiind cărți de poezie lirică, în limba literară. Primele încercări ale mele de a scrie literatură dialectală au avut loc pe vremea când realizam emisiuni culturale la TV Eurosat, unde i-am avut de câteva ori ca invitați pe membrii cenaclului de poezie în grai bănățean „La Poșmândre“: Dorina Șovre și Petru Andraș, cărora li s-au adăugat ulterior Ioan Jorz, Ioan Ghera, Pătru Fara Răcolț, Adrian Gerhard, Florin Bogdea și alții. De asemenea am colaborat cu scriitorii în grai Ioan Viorel Boldureanu și Ionel Iacob-Bencei de la emisiunea „Gura Satului“ (Radio Timișoara), cu Ștefan Pătruț și Sergiu Boian de la Radio Europa Nova Lugoj, cu Vasile Barbu de la „SLA Tbiscus“ – Uzdin, Serbia și cu redactorul Florin Humița de la Radio Reșița. Pe unii dintre aceștia, cât și pe mebrii cenaclului „La Poșmândre“, i-am avut ca invitați în emisiunile mele culturale unde citeau din creațiile lor, așa că de la ascultarea unor poezii în grai și până la scrierea lor nu a fost decât un pas. Fiind crescut de bunici, la țară, aveam graiul bănățean în sânge, așa că am început să scriu și eu poezii dialectale și să le citesc la radio și la televiziune, ba chiar să le recit pe scenele diferitelor festivaluri. Ele s-au bucurat imediat de un mare succes, au devenit foarte cunoscute publicului bănățean și mă trezeam uneori cu oameni care mă opreau pe stradă și mă rugau să fac o poezie despre ce au pățit ei cu soacra, cu popa din sat sau cu scroafa lor care a fătat purcei cu dinți de aur. Așadar, ceea ce mă inspiră este anecdotica populară, pățaniile oamenilor de la sat. Am creat și un personaj imaginar, pe nume Uica Nielu dân Buchin, un fel de Nea Mărin în variantă bănățeană. Cărți ca „(Ț)Uica Nielu din Buchin”, „Uica Nielu să întoarșe”, „La Chicago-ntr-o Grăgină”, „Sama la covei” sau „Șoadă-i lumea pă la noi” au făcut și fac mereu deliciul publicului cititor din Banat și nu numai. Îmbucurător pentru mine este faptul că pe la concursurile și festivalurile de poezie în grai bănățean de la noi din țară și din Vojvodina, majoritatea copiilor recită din poeziile mele. Probabil acesta a fost și motivul pentru care, pe lângă premiile pe care le-au luat pe merit acești copii, am câștigat și eu câteva premii pentru poezie în grai și mi-au fost editate două noi cărți în colecția „Literatura Dialectală Bănățeană”. Altfel, sunt un scriitor român atipic, pentru că nu particip la viața literară românească, nu sunt înscris în niciun cenaclu, nu merg la festivalurile și concursurile de profil și nici nu trimit poezii sau epigrame pentru concursuri.
Ana Magdin: Aceste poezii satirice le traduceți în engleză, ca să înțeleagă și americanii…?
Sorin Olariu: Nu am tradus niciodată aceste poezii satirice în grai bănățean pentru că nu am găsit încă traducători profesioniști și fiindcă nu cred că americanii le-ar înțelege. Satul românesc este unic și nu poate fi înțeles decât de români. Ce-i drept, am tradus personal câteva poezii pe care le aveam scrise în româna literară. Cu una dintre poezii chiar am câștigat un concurs gen „Tinere Talente Americane“. Singurul concurs de poezie la care am participat, aici, pe tărâm nord-american. Poezia se intitulează „In Memoriam“ și a fost publicată în volumul „Twilight Musings, iar premiul a constat într-o excursie la Las Vegas. Cu această ocazie aștept propuneri de colaborare de la traducătorii români care se încumetă să îmi traducă poemele în limba engleză.

4    Foto. Cu poetul Valeriu Cercel si Stefan Strajeri, Hamilton, Canada
Ana Magdin: Ce alte talente mai aveți?
Sorin Olariu: Pe lângă poezii și epigrame aș putea spune că mai cochetez cu proza SF și caricatura. Am publicat câteva povestiri SF online, pe site-urile de profil și mai multe caricaturi cu teme politice, prin anii ‘90, imediat după Revoluție, în ziarele care apăruseră ca ciupercile după ploaie. Și care au dispărut la fel de brusc cum au apărut. De asemenea, practic mai multe sporturi, dar ca amator: înotul, tenisul, voleiul, șahul, etc. Și nu în ultimul rând, îmi place să testez mașini noi, dar cred că asta nu se poate pune la capitolul talente.
Ana Magdin: În America, lucrați la General Motors Technical Center! Ce faceți mai exact acolo?
Sorin Olariu: Cum spuneam în cele de mai sus, sunt de profesie inginer. Dealtfel, atunci când am fost la Ambasada S.U.A. din București, la interviul pentru obținerea vizelor, funcționarul de acolo, văzând că eu sunt inginer iar soția mea asistentă medicală, ne-a spus după mai puțin de un minut: „Bine ați venit în America! Sunt sigur că o să reușiți, acestea sunt cele mai căutate meserii la noi“. Și cum a avut gura aurită, actualmente lucrez pentru General Motors, la Vehicle Engineering Center din Warren, Michigan, în domeniul ingineriei auto pentru brandurile: Cadillac, Buick, GMC și Chevrolet. Din păcate, mai multe nu pot să vă spun. Prietenii știu de ce.
Ana Magdin: Cu siguranță în zona dvs sunt și mulți români, am cațiva prieteni acolo…, ce faceți în timpul liber, vă întâlniți, aveți evenimente românești…, sau aveți un program special cu familia dvs?
Sorin Olariu: Pe vremea când lucram în Marketing am făcut mai multe studii de piață în domeniu și am constatat astfel că numai în Michigan trăiesc peste 100.000 de români. După știința mea sunt mai mult de zece biserici românești în Detroit și în suburbiile acestui oraș, dintre care eu cunosc cinci ortodoxe și câteva baptiste sau penticostale. La unele dintre ele obișnuiesc să merg constant, dar de vizitat le-am vizitat pe toate. Cu alte cuvinte, există o comunitate puternică de români în acest stat, la fel ca în statele California, New York, Illinois și Florida și aș îndrăzni să spun că pentru mulți dintre românii din SUA, viața socială se desfășoară în jurul bisericilor, care dețin săli unde se organizează festivaluri, concerte și alte evenimente românești. Se sărbătorește ziua de 1 Decembrie cu mai mult patos decât în țară, se fac revelioane cu peste 500 de invitați români unde se servește mâncare tradițională și se ascultă muzică din toate provinciile țării. Românii se întâlnesc mereu și cu ocazia concertelor la care sunt invitați artiștii noștri din țară sau din străinătate și de asemenea se întâlnesc între ei pe la petrecerile românești. Există ziare, dar și posturi de radio și de televiziune în limba română, atât în SUA cât și în Canada, unul dintre ziarele de succes distribuit în aceste două țări fiind Curentul Internațional, al cărui patron este prietenul nostru comun, Ștefan Străjeri.
Ana Magdin: Cum sunt românii din America, vă ajutati, vă sprijiniți când aveți nevoie unii de ceilalți?
Sorin Olariu: Personal, am fost ajutat de românii din SUA și la rândul meu i-am ajutat pe alți români de aici. În general, pot spune că românii din diaspora sunt mai puțin dezbinați decât cei din țară. Ceea ce îi unește mai mult este dorul de România. Desigur, ca peste tot, mai sunt și excepții. Noi am plecat din România, dar România nu a plecat din noi.
Ana Magdin: În acest moment, ce vă doriți cel mai mult de la viață?
Sorin Olariu: Sănătate, că-i mai bună decât toate!
Ana Magdin: Doriți să vă mai întoarceți în România? De ce…?
Sorin Olariu: Da, îmi doresc să mă întorc cândva înapoi în România. La pensie sau poate chiar înainte. De ce? Pentru că acolo este țara mea, cu bunele și relele ei.
Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!
Sorin Olariu: Să fim întotdeauna mândri că suntem români și să nu ne fie fie niciodată jenă sau teamă să spunem cine suntem și de unde venim, pentru că nu suntem cu nimic mai prejos decât alții!

Cu bucurii, prin Basarabia

Posted by Stefan Strajer On August - 7 - 2019

Cu bucurii, prin Basarabia

Autor: Cornel Cotuțiu

 

Însemnările de acum le-am început a doua zi după ce ne-am întors din Republica Moldova, când, prin mass media, aflu despre declanșarea haloimăsului politico-administrativ de peste Prut. Întâiul verb din text l-am folosit la plural. Să-l motivez: Am străbătut patru zile, acest spațiu basarabean, un grup de astriști condus de Doamna Areta Moșu (președinta Despărțământului „Mihail Kogălniceanu” Iași), colegii dumneaei Gabriela Ciubotă, Vasile Cornea și autorul acestor rânduri (din partea Despărțământului năsăudean al Astrei).

Am fost doriți de către Despărțământul Astra al localității Feștelița (raionul Ștefan Vodă) să participăm la dezvelirea bustului regelui Ferdinand I, dăruit de Asociația „Oameni printre oameni” din București, condusă de dl. Gh. Rotariu. Invitația a fost un gest de prețuire pe care acest sat (de 3.300 de locuitori) îl are pentru Despărțământul Astra Iași. Aceeași atitudine este manifestată și din partea Primăriei; nu întâmplător, pe platoul clădirii acesteia se află bustul lui Eminescu (dăruit de astriștii ieșeni), iar prețuirea pentru Transilvania e mărturisită alături printr-o falnică troiță de Maramureș. De altfel, instituția aceasta inspiră, prin spațiile ei, încredere în semeni, în cultură, în valori morale persuasive. Am trăit o plăcută surpriză când, căzându-mi privirea pe afișierul Primăriei, remarcamm rubrici, înrămate, de felul acesta: „Programul-pilot Femei și afaceri”, „Fondul de Antreprenoriat pentru tineri”, dar și poezia „Balada vieții trecătoare” a lui Rabindranath Tagore (Până unde a ajuns celebrul indian!).

E de reținut, deopotrivă, un fapt mai mult decât lăudabil: Am văzut în holul Primăriei arborate, cu sugestie de înfrățire,   trei drapele: al Republicii Moldova, al României și al Uniunii Europene. Încă ceva, care iese din obișnuit: Primarul Nicolae Tudoreanu a publicat, acum, în 2019 un splendid album foto, de 200 de pagini, intitulat „Feștelița de odinioară” (1926 – 1977). Să vrei să gospodărești memoria colectivă în felul acesta e un fapt vrednic de laudă.

De ce bustul acestui rege, aici, în zona Nistrului? Pentru că, pretutindeni, în spațiile românești, Ferdinand I a rămas în memoria românilor drept ÎNTREGITORUL, așadar, cel în timpul căruia s-a săvârșit (prin voința tuturor provinciilor românești) Marele Act de la Alba Iulia – 1 Decembrie1918. Iar noile provincii aduse la sânul Mamei România doreau să-l cunoască „pe viu” pe formidabilul rege; care, aici, în Basarabia era apropiat de memoria lui Ștefan cel Mare. Și Ferdinand, într-adevăr, spre bucuria tuturora, a fost cunoscut și întâmpinat în consecință, în Bucovina, apoi în Basarabia, trecând și prin Feștelița. Ziua a fost inspirat aleasă. Fiind Ispasul creștinilor, Ziua Eroilor, regele a fost asociat și cu a ceastă postură. Plus că s-a mers și la mormintele celor 40 de eroi ostași din cimitirul satului.

Filolog fiind, mi-a fost de-o mirare amuzată denumirea acestui sat (atestat documentar pe la 1700), căci e un mare contrast între înțelesul vechi al acestui toponim și prezentul concret al zilei de azi. Verbul „a feșteli” înseamnă „a mânji”, „a păta”, „a o păți”, „ a o încurca” etc. Or, realitatea neagă ferm aceste sensuri, căci Feștelița e o localitate foarte frumoasă, cu oameni tot așa, cu săteni harnici și organisme administrativ-culturale de toată lauda. Scumpi români din România, eu nu prea am văzut la noi, de pildă, o casă de cultură, cu așa înfățișare, interioare spațioase, dotări moderne, sală de spectacole, bibliotecă (Au primit din partea noastră volume și publicațiile „Revista Română” și „sud-vest”; de altfel, reviste dăruite peste tot pe unde am oprit la întâlnirile cu astriștii basarabeni). E nostim și semnificativ peretele din fundalul scenei, acoperit, cu litere de-o șchioapă, cu următoarea întâmpinare rimată:

„Drumețule! / Tu, care-ți porți prin Feștelița pasul, /   Noi te-om cinsti cu pâine și cu sare. / Noi bucuroși ți-om îndulci popasul, / Cu masă pusă și cu vinuri rare”.

Și nu a fost greu să ne convingem că așa este. Desigur că, înaintea spectacolului de la Casa de Cultură (Atenție, nu „cămin cultural”!), s-a desfășurat un microsimpozion pe teme culturale și monarhice. Am avut și eu o intervenție în același spirit, făcând precizarea că sunt astrist și membru al ”Clubului Monarhist din Bistrița”.

Încă ceva, tot la acest capitol al mirărilor admirative: În cele două zile/nopți de ședere la Feștelița, am fost găzduiți de admirabila familie Diana și Sergiu Ciubotaru (au un băiat în clasa a IX-a și un prunc dulce de 5 ani). Eu nu am văzut o astfel de casă în mediu rural. Clădirea e reconstruită, dar totul cu/prin mâna celor doi adulți: de la un bun gust, o modernitate a mobilierului, ușilor de n-am încetat să mă tot mir. I-am cerut mâna frumoasei Diana: Palma nu mințea – aspră, cu bătături. L-am și întrebat pe Sergiu… cum simte mângâierile soției. Le-a plăcut întrebarea, amândurora… Dacă șefa delegației noastre repeta – cu referire la basarabeni – că au o sensibilitate aparte, uneori suspicioasă, eu am constatat că basarabenii au mai cu seamă simțul umorului și un spor de bonomie.

(Paranteză 1.Totuși, am rămas, în acest răstimp, intrigat de etimologia toponimului – Feștelița. Mi-am zis că mă dumiresc după ce ajung acasă și deschid ceva dicționare. Ei bine, stupefacție! Cuvântul este dat de origine… maghiară. Doamne, ce să caute un astfel de toponim acolo, la nu mare depărtare de Nistru?! Dădeam cu presupusul: Pesemne, localitatea fiind cu mult mai veche decât atestă documentele, dintr-un trecut, de pe vremea hunilor (…excursioniști), un astfel de mâncător de carne crudă, păstrată sub șaua calului, se va fi amorezat de vreo muiere a locului și a rămas   definitiv aici, să mănânce sarmale, fără știrea lui Atilla…).

Toate văile pe unde am trecut știau de prezența noastră – a „doamnei Areta” -, încât au avut loc momente de întâlnire, pe traseu, cu membri ai despărțământelor (aveam să aflu că unul dintre ele, din zona Valul lui Traian, Areta Moșu îl pusese la cale încă în urmă cu 20 de ani). De altfel, la una dintre aceste „ședințe de lucru” cineva considera că doamna are „o preocupare nobilă: dăinuirea culturii române în sânul colectivităților românești din estul Europei”. Deopotrivă, nu m-a surprins când, acasă la formidabila româncă Olga Leșenco, am văzut pe un panou (ceea ce a uluit-o și pe cea în cauză) – cu litere mari – genericul „Despărțământul Astrei ARETA MOȘU, Gura Căinarului.”

În drum spre Chișinău, ne-am oprit la Tănătari, pentru a se definitiva aspectele majore ale viitorului Festival folcloric „Dor cu dor”, pus la cale, desigur, de Astra ieșeană și despărțămintele de dincolo de Prut. M-a impresionat neașteptat de mult ținuta, firea, doamnei Lidia Jubea, – președinta despărțământului de aici -, care degaja calm și bunătate generoasă, (pentru mine) copleșitoare. A se închipui ce efect a putut avea o astfel de rostire pe tonul dumneaiei: „Dumnezeu ne-a dat legământ să ne străduim întru unirea românilor”.

La Chișinău am oprit doar pentru a dona cărți și reviste Bibliotecii „Onisifor Ghibu”. Instituția aceasta este situată pe strada Nicolae Iorga. N-a fost o surpriză să întâlnim alături un splendid   bust bărbos al marelui român. Însă – o revelați bombă – am avut descoperind pe placa fixată pe soclu o afirmație uluitoare a acestuia: „Fără steagul culturii un popor e ca o gloabă!” Nici acum nu încetez să mă întreb, admirativ, cum a acceptat, public,   municipalitatea o astfel de zicere dură, care-ți taie respirația. Căci, precum afirma un critic literar din România, lipsa de cultură „înseamnă implicit lipsă de luciditate și spirit critic”.

(Paranteză 2. Areta Moșu e acel gen de om care crede că oamenii din jur sunt așa de fragili, încât trebuie tratați / atinși în consecință; fără replică, fără controverse, ci doar un dialog zâmbăreț. E un mod al relației interumane care, pe mine, uneori mă depășește. Fie, spre exemplu, următoarea secvență, ca un fel de oximoron pitoresc-iritant. Opriți la un punct turistic, pentru o cafea la terasă, deodată dă buzna peste noi un tip scund, rotofei, transpirat și entuziasmat că, trecând, a zărit-o din mașină pe doamna Areta. Cu un fel de debit verbal al bunăvoinței, ținându-mi mâna între palmele lui, a început să mi se prezinte, la modul acesta: Sunt președinte la…, șef de secție la…, director la…, secretar de…, conducător la…, șef peste… Îmi da impresia că nu mai termină, încât l-am întrerupt, prezentându-mă astfel: Sunt președintele bășinoșilor din Europa de Est. A plecat îndată, dar șefa… noastră era stupefiată la gândul că insul va fi crezut că pe el l-am făcut emițător de… flatulență. Și când te gândești – se jelea …șefa noastră -, că el va finanța cutare festival pe care Astra îl va organiza peste două luni aici. Nu aveam cum știi despre astfel de demersuri, poate, așa, m-aș fi prezentat: Sunt șeful păpădiilor de pe Copou.)

Apoi: o seară, o noapte, o jumătate de zi, la Gura Căinarului. Un spațiu, un timp fabulos, prin românii de aici, prin fapte săvârșite, prin frumusețea locurilor (Până una-alta: Începând de la primărie, până la profesori ai locului sau veniți chiar din Capitala Republicii, am tot întrebat care este originea acestui toponim, câtă vreme lângă mine, în Transilvania, sunt localitățile Căianu Mare și Căianu Mic – desigur, localnicii se numesc „căienari”. N-am dezlegat… misterul).

Familia Olga și Vladimir Leșenco a ținut ca în prezența noastră, a astriștilor din România să aibă loc inaugurarea (a ceea ce Doamna Olga a ținut să se numească) Muzeul „Vatra Mamei”. Casa părinților ei (câteva odăi), lipită de casa (renovată) a familiei de-acum, e așa de garnisită cu tot ce ține de viața tradițională, seculară a românilor de aici, încât îmi venea să-i găsesc un corespondent în România; și până la urmă mi-am zis: Iată „Muzeul Satului” din București, în miniatură, în rezumat. Firește, totul s-a desfășurat după datină, cu sfințirea lăcașului (doi preoți – și ei astriști), prezența doamnei primărese, orchesta de alămuri a Liceului de Arte de la Chișinău, masă festivă, cu „bunătățuri” cum numai basarabencele știu… să uimească (supravegheate de nora Ludmila, medic la Chișinău).

Pe domeiul Leșencilor, într-un răgaz de singurătate, mi-am descoperit copilăria. În curtea din față, la marginea acestui spațiu copleșit de trandafiri, crini, gladiole, bujori și gardat de curgătoarele brâu al Maicii Domnului, am descoperit un leagăn atârnat la umbra unui nuc. Atât mi-a trebuit!…

Litera scrisă ori tipărită e foarte prețuită în rândul oamenilor… de rând (Îi includ, implicit și pe intelectuali). Iată, la Gura Căienarului găsesc, la gazda noastră, două cărți, recent tipărite: Olga Leșenco (țț! se putea altfel?!), „La fereastra timpului” (un volum autobiografic, alcătuit din poezie și fotografii de familie) și „Gura Căinarului: trecut, prezent și viitor” de (…?) septuagenarul Vladimir Leșenco, profesor de istorie.

În finalul lucrării se spune că Primăria i-a propus să o conceapă (2018!) „pentru a întâmpina cu demnitate jubileul localității de 430 de ani și Centenarul Unirii Basarabiei cu România.” Într-un dialog cu domnia sa, pe această temă, am conchis la fel: Centenarul a fost o parodie caraghioasă.

În fine, în câteva rânduri, pe unde am stat de vorbă cu români de frumoasă cedință, le-am auzit aceeași surprinzătoare tânguire: „Ce frumoasă țară e România și ce necazuri vi se întâmplă!”

Ultimele rânduri, de mai sus, se potrivesc cu o remarcă a unui analist bucureștean, pe seama anului românesc (și basarabean, adaug eu) 2019: Noi vrem să respectăm autoritatea prezidențială, politică, guvernamentală, suntem pregătiți să ne supunem lor, dar pretindem ca aceia care emană legi, care apar la tribună, să aibă forță morală, să fie inteligenți, competenți și să inspire încredere… Da, nu pot altfel, decât să-mi închei textul cu puncte de suspensie…

(Paranteză 3. Deși, ce urmează, e mai mult decât o paranteză. Transilvănean fiind, am o satisfacție aparte, firească – zic, privind relația dintre denumirea acestui organism nonguvernamental – ASTRA -, spațiul românesc în întregimea lui reală și calitatea faptelor sale. Adică: Înființată în 1861 într-o Transilvanie înrobită, Astra a reușit nu numai să-și permanentizeze aspirațiile, obiectivele de manifestare cultural-naționale și cu subsidiar politic, dar s-a ajuns ca ele să fie asimilate de românii de pretutindeni, dincolo de curbura Carpaților. Am orgoliu de a afirma că acest cuvânt – „transilvană” (TRA) – a devenit, în timp (de aproape 160 de ani încoace) factorul coagulant al românismului, care palpită până dincolo de granițele actuale, în Republica Moldova, Ucraina, Ungaria, Banatul Sârbesc.)

 

Cornel-Cotutiu

Foto.Cornel Cotuțiu

Istoria graniţei Banatului într-o carte-document jubiliară

Posted by Stefan Strajer On August - 6 - 2019

Istoria graniţei Banatului într-o carte-document jubiliară

Autor: Dorin Nădrău (S.U.A)

 

Sorin Berghian și Dinu Barbu, doi competenți specialiști ai istoriei, sunt autorii unei cărți recent apărute la Editura Eurostampa, intitulată „La centenar: GRANIȚA BANATULUI 1918-2018”. Lucrarea analizează cu o admirabilă rigurozitate problemele privitoare la granița bănățeană a României cu Serbia pe parcursul a 100 de ani, începând cu dispariția Banatului istoric, eveniment politic și diplomatic indiscutabil nefast în istoria românilor. În pofida faptului că în capitolul care prefațează scrierea autorii „avertizează” că demersul lor nu a fost acela de „a construi o lucrare cu veleități științifice, ci doar o încercare de a reaminti faptele petrecute în acele vremi pline de semnificație pentru istoria țării”, cititorul va fi surprins de complexitatea textelor care alcătuiesc cartea, de acuratețea prezentării evenimentelor, precum și de impresionanta documentare ce rezidă cu prisosință din bibliografia menționată. Este de remarcat totodată că numeroasele citate incluse fluent după fiecare relatare sau comentariu, fără trimiteri sau note de subsol, fac ca volumul să aibă calitatea de a fi ușor de lecturat, asigurându-i în același timp un caracter atractiv. Sunt demne de apreciat și excursurile privind biografia unor participanți la evenimente mai puțin cunoscuți, precum și abundența datelor relative la evoluția concretă a consecințelor topografice și demografice ale frontierei stabilite la Paris. Se mai impune subliniat că expunerea cu lux de amănunte a schimbărilor care și-au pus amprenta pe frontiera cu Serbia și frecventele incursiuni în istoria zbuciumată a Banatului istoric conferă lucrării o indubitabilă valoare documentară.

Examinarea împrejurărilor importante din perioada care face obiectul opului se derulează pe perioada 1918-2018, putându-se distinge patru intervale, vizând: sfârșitul Primului Război Mondial și Conferința de Pace de la Paris (I), cel de-al Doilea Război Mondial (II), anii ’50 (III) și deceniile următoare, până în 1989 și după aceea (IV).

Partea cărții cu cea mai largă dezvoltare se întinde de-a lungul a trei capitole, primul, cu titlul „Ședințe, congrese, tratate”, trădând o cercetare istorică de mare profunzime, în perfectă concordanță cu însemnătatea evenimentelor relatate.

Sfârșitul Primului Război Mondial, cel mai mare și cel mai distrugător de până atunci, a fost urmat de cea mai mare conferință de pace din istorie, cea mai amplă acțiune politică și diplomatică cunoscută până la acea dată în istorie. Practic, războiul a pus capăt unei vechi arhitecturi internaționale, ceea ce a impus necesitatea redefinirii unor frontiere și a unor vecinătăți, precum și a unor instituții internaționale. Timp de cinci luni, între 18 ianuarie și 28 iunie 1919, când prin semnarea tratatului cu Germania la Versailles s-a încheiat etapa principală a Conferinței de Pace, Parisul a fost gazda unui adevărat guvern mondial. Organul principal de decizie al lucrărilor conferinței a fost Consiliul celor Patru (președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, prim-ministrul Franței, Georges Clemenceau, prim-ministrul Marii Britanii, David George Lloyd și prim-ministrul Italiei, Vittorio Orlando), ideile președintelui american dominând dezbaterile odată cu lansarea principului „autodeterminării”, devenit cuvântul-cheie.

Banat harta 1919

Chestiunea Banatului, a stabilirii graniței de vest a României Mari, a devenit prioritară din perspectivă militară, politică și diplomatică pentru elitele românești după semnarea Convenției de armistițiu între Puterile Aliate și Asociate cu Ungaria de la Belgrad din 13 noiembrie 1918 și Declarația de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 (pag. 13).

Teritoriul Banatului a fost un teren aspru disputat: maghiarii sperau ca războiul să se sfârșească cu o Ungarie Mare care să înglobeze și Banatul, iar sârbii promovau în rândul Antantei o propagandă agresivă pentru interesul lor, urmărind „politica faptului împlinit” și încheierea războiului cu un Banat aflat deja sub suveranitate sârbească. Tratatul de alianță cu Antanta (4/17 august 1916) prevedea recunoașterea de către aceasta a drepturilor României asupra teritoriilor locuite de românii din Transilvania, Crișana, Maramureș, Bucovina și Banat, precum și de a fi tratată similar în cadrul conferințelor de pace cu ceilalți aliați. Ion I. C. Brătianu, cu o intransigență maximă și pe care mulți contemporani nu au înțeles-o, respinge „ab initio” orice politică de „transacțiune” sau de compromis. Era și motivul pentru care s-au iscat divergențe ireconciliabile de păreri între el și președintele Partidului Conservator-Democrat, Take Ionescu (…) Nicolae Iorga avea să surprindă existența în acea perioadă a „două politici românești”. A lui (Brătianu), de o intransigență gata și de ruptură, orice ar fi să se întâmple, și alta (a lui Take Ionescu), care isprăvea prin a recunoaște că e necesară, inevitabilă, o capitulare (pag. 38-39).

Discuțiile contradictorii și poziția neunitară a diplomaților români participanți, lobby-ul accentuat al diplomaților sârbi și unguri și, în special, poziția amenințătoare a sârbilor consolidată de ocuparea militară a Banatului, procedeele îndelungate de expertiză instituite de conferință, au condus la un deznodământ nedorit: la 18 martie 1919, membrii Comisiei Teritoriale au optat pentru împărțirea Banatului, fără a fi luat în considerație faptul că această provincie reprezenta o unitate geografică și economică bine definită. Noua linie trasată pe hartă n-avea cum să mulțumească populația locală, câtă vreme aproape 60 000 de sârbi au rămas pe teritoriul românesc, 100 000 de români  și circa 400 000 de maghiari în Iugoslavia (…) Astfel, două treimi din Banat reveneau României și o treime Serbiei. O mică bucată de teritoriu, aflat între Mureș și Beba Veche, a fost alipită Ungariei (…) Hotărârea Consiliului Suprem din 21 iunie 1919 privind divizarea Banatului între România și Serbia a fost primită de români cu amărăciune și indignare. Au avut loc mitinguri de protest pe întreg cuprinsul țării (pag. 53-55).

Lucrarea prezintă în continuare în integralitate „Expozeul d-lui I. G. Duca” rostit de reputatul liberal în Camera Deputaților la 27 decembrie 1923 referitor la „Chestiunea graniței Banatului”, un document de o reală valoare istorică și o probă de netăgăduit a duelului Putere-Opoziție dus în Parlamentul României de la acea vreme.

Cu cinismul specific politicianului de profesie, Duca recunoaște că România, la Congresul de Pace de la Paris, „a pierdut procesul istoric în chestiunea Banatului”, de aici rolul istoriei de a judeca în viitor modul în care politica românească a tratat problema Banatului istoric înainte, în timpul și după Congresul de Pace. Duca consideră chestiunea Banatului, el și P.N.L., din momentul în care granița a fost trasată, ca o chestiune aparținând de domeniul istoriei, primordiale fiind, de acum, bunele relații cu Regatul Sârbilor, Slovenilor și Croaților. Aruncă, în același timp, săgeți către tabăra lui Take Ionescu: „Din nefericire pentru cauza națională, pe când nu s-a găsit nici un sârb să spună străinilor că Serbia se mulțumește dacă i se dă numai o parte din Banat, s-au găsit în timpul acela români care au spus, și la Paris, și la Londra, că România nu are nevoie de Banatul întreg” (pag. 89).

Sunt redate apoi condensate note biografice privindu-i pe „Actorii politici care au luat cuvântul în timpul expozeului ministrului de externe din 27 decembrie 1923”: Ion Gheorghe Duca, Alexandru Vaida Voevod, Dimitrie Lascu, Ion Grădișteanu, Pavel Brătășeanu, Ioan Giurculescu, Ștefan Cicio Pop, Mihai G. Orleanu, Alecu Constantinescu, Vasile Goldiș, Eduard Mirto, Nicolae Iorga.

Următoarea secțiune a cărții, „Dincolo de graniță”, este o expunere a situației românilor care au continuat să trăiască în Banatul românesc înglobat în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor și evoluția vieții lor politice și sociale ulterioare, până în anii ’50. Conjunctura creată după Primul Război Mondial, marcată de înregistrarea a numeroase abuzuri ale administrației sârbești, a făcut ca mulți învățători, avocați, medici, funcționari, împreună cu un mare număr de familii de țărani români, să se stabilească în România. Câteva cazuri concrete sunt descrise în detaliu.

În satele românești, autoritățile sârbești au numit învățători sârbi, ruși sau bulgari care nu cunoșteau limba maternă a elevilor, iar funcționarii români au fost înlocuiți cu alții din rândul sârbilor. Școlile confesionale au fost transformate în școli de stat. Situația a fost rezolvată abia în anul 1935, când în baza unei convenții, Ministerul Învățământului de la Belgrad a numit în școlile din satele cu populație majoritar românească învățători „contractuali”, chemați din România, urmând ca la sfârșitul anului să activeze în acest regim în total 47 de învățători. Fruntașii românilor din Banatul sârbesc s-au preocupat de organizarea învățământului primar în limba maternă (pag. 170).

Sunt consemnate și câteva cazuri care ilustrează cum au reacționat slujitorii Bisericii Ortodoxe Române față de nedreptățile la care erau supuși românii din Banatul sârbesc, cerând cu hotărâre ca enoriașii lor să fie tratați ca cetățeni cu drepturi egale.

Este tratată amănunțit relația caselor regale ale României și Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor care începând cu anul 1922 (an în care are loc căsătoria Principesei Marioara cu Regele Alexandru I) părea a se fi îmbunătățit, dar care s-a deteriorat vizibil după ce la conducerea Consiliului de Miniștri al Iugoslaviei a venit Milan Stoiadinovici care a dus o politică de orientare progermană.

Chestiunea Banatului a rămas la fel de dureroasă și la aproape 20 de ani de când Marile Puteri au impus frontiera artificială care a rupt Banatul istoric în cele două părți, plus câteva sute de kilometri pătrați atribuiți Ungariei (pag. 181).

După invadarea de către Germania la 6 aprilie 1941, armata iugoslavă a capitulat după doar 11 zile, Iugoslavia fiind împărțită între Germania, Ungaria, Italia și Bulgaria, cea mai mare parte a Serbiei fiind ocupată de Germania. Demnă de semnalat este precizarea în lucrare a faptului că România nu a luat parte la dezmembrarea Iugoslaviei, vecina sa, cu toate că a existat un moment în care Berlinul și Roma îndemnau Bucureștiul să li se alăture în ciopârțirea Iugoslaviei, momeala lui Hitler fiind promisiunea de a i se atribui României partea vestică a Banatului. Generalul Antonescu a evitat cu precauție un război cu țara vecină, respingând oferta germană. Câteva întâmplări povestite cu elocvență evocă imaginea graniței terestre dintre România și Iugoslavia în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, precizându-se și faptul că în acele timpuri numeroși sârbi din Banatul românesc au trecut granița și au plecat voluntari în armata iugoslavă. Evoluția iugoslaviei după cea de-a doua conflagrație mondială a fost legată de numele Partidului Comunist și de cel alui Iosip Broz Tito.

Dorința atât de intensă a sârbilor de a îngloba Iugoslaviei, acum republică, Banatul întreg, manifestată după Primul Război Mondial, s-a manifestat și în anii postbelici (…) Tito și serviciile sale secrete au acționat intens pe teritoriul României, la Timișoara, prin așa-zisul Front Antifascist Slav din România. Frontul, aflat sub conducerea comuniștilor sârbi, a convocat la Timișoara un congres în 8 mai 1945, când urma să se solicite oficial „unirea” Banatului românesc cu Iugoslavia, ca expresie a voinței întregii populații a regiunii! Prinzând însă de veste, autoritățile române au solicitat Înaltului Comandament Sovietic de la București interzicerea acestui congres, fapt ce s-a și petrecut, deși delegații din Iugoslavia își făcuseră deja apariția la Timișoara. Sovieticii au dizolvat Frontul Antifascist Slav ca organizație politică, înlocuindu-l cu una culturală (pag. 189-191).

Capitolul următor, urmărind perioada anilor ’50, intitulat „Cazematele”, consemnează situația de un dramatism sfâșietor provocat de măsurile întreprinse de Partidul Muncitoresc Român pentru contracararea amenințării „independenței” tot mai evidente a lui Tito față de Uniunea Sovietică și constituirii unui pol socialist liber la granița de vest. O hotărâre dezastruoasă a partidului, din anul 1950, prevedea „curățarea” unui teritoriu de cel puțin 25 de km de la granița iugoslavă de toate elementele considerate „dăunătoare și suspecte: chiaburi, titoiști, hitleriști, legionari, macedoneni suspecți, șoviniști unguri, sioniști, sectanți, ofițeri reacționari deblocați, funcționari comprimați”. Aplicarea măsurii s-a concretizat prin operațiunile de deportare în Bărăgan a populației din zona de la frontiera României populare cu Iugoslavia socialistă. Se menționează că au fost deportate persoane dintr-un număr de 203 localități. Conform Deciziei nr. 200/1951 au fost dislocate din zona frontierei de vest din raioanele Sânnicolaul Mare, Timișoara, Deva, Reșița, Oravița, Mehadia și raioanele Băneasa și Constanța din fosta regiune Constanța, un număr de 10 099 familii, însumând 43 899 persoane cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu și li s-au creat condiții de muncă și de locuit în regiunile București, Constanța (raionul Fetești) și Galați. Cu această ocazie, au fost înființate 18 noi comune (pag. 197).

Un destin aparte printre deportații în Bărăgan l-au avut sârbii din Banat. De asemenea, au avut de suferit și au fost alungați mulți țărani români din Banatul sârbesc, relațiile dintre R.P.R. și R.F.S.I. degradându-se accentuat în anii ’50.

Se apreciază că în total, în perioada 1950-1955, pe litoralul Mării Negre, în Banat și în Oltenia s-au executat aproape 10 000 de obiective (fortificații) diferite, dispuse pe un front de 500 de km, însumând un milion de metri cub de beton armat, costul lor ridicându-se la 1,5 miliarde de lei. Cazemate construite între 1951-1954 se găsesc și se pot vedea și astăzi în județul Timiș. Au rămas dovezi despre cum autoritățile comuniste ridicaseră un adevărat zid care să despartă țara de restul Europei.

În textele reunite sub titlul „Moartea vine pe frontiera de vest” sunt reproduse și comentate câteva extrase din presă și din consemnările unor mărturii și concluzii rezultate ca urmare a preocupărilor unor personalități în vederea investigării și dezvăluirii unor adevărate tragedii cărora le-au căzut victime civili la granița româno-iugoslavă.

Capitolul „Frontieriștii” publică impresionanta listă a celor condamnați la Judecătoria Deta, instanța abilitată cu soluționarea cauzelor privind infracțiunile la regimul de frontieră săvârșite la granița bănățeană cu Iugoslavia, între anii 1980-1985, menționându-se că între acești ani au fost condamnați 1 000 de „frontieriști” la aproape 900 de ani de pușcărie. Sunt evocate și două cazuri mai deosebite: cel al unui cunoscut cântăreț de restaurant și fuga din țară în 1977 a membrilor îndrăgitei formații „Phoenix”.

Cazul „Autobuzul” și tragedia numeroaselor persoane implicate este prezentat detaliat în secțiunea cu același titlu.

În fine, cartea se încheie cu relatarea deschiderii în anul 2000 a singurului punct de frontieră al Banatului cu Ungaria (pe frontiera româno-sârbă a Banatului se află 11 puncte pentru controlul trecerii graniței, toate în regim de trafic internațional), purtând titlul „Mărturiile unui președinte: Bătălia pentru Cenad”, sub semnătura unui fost președinte al Consiliului Județean Timiș, o personalitate probând cu evidență un dar nativ al narațiunii.

Dorin - poza de profil Curentul

Foto. Dorin Nădrău

În inima de foc a Spaniei, la Zaragoza

Posted by Stefan Strajer On August - 6 - 2019

În inima de foc a Spaniei, la Zaragoza

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

În orașul spaniol Zaragoza am poposit într-o seară de vară caniculară, taxiul rulând dinspre anostele periferii smulse unei zone semideșertice spre centrul care nu și-a arătat nici el frumusețea, ci doar scrisul pe pereții incendiați în răstimpuri de lumina neoanelor. Nerăbdătoare să văd totul chiar de la primul contact, am constatat că nu întâlnisem în cale nimic din luxul barocului spaniel, la care visam, sau al artei mudejar, cu care îi binecuvântaseră arabii pe spanioli în 800 de ani de dominație în Peninsula iberică. Și apoi, după ce vizitasem Madridul, Barcelona, Granada, Valencia, Sevilla, Algesiras, Cadiz și Cordoba, (nici nu am enumerat orașele Galiciei, văzute și ele în descinderile mele anterioare în Spania), ei bine, ce mai putea să-mi ofere deosebit Zaragoza, unde eu veneam acum pentru un congres internațional la Universitate? Privind programul ediției a XVI-a a ISSEI, renumit prin manifestările științifice care pun în dialog universitari din toate colțurile lumii, de la China și Australia, la Africa de Sud, Norvegia, Rusia, S.U.A., Spania și altele, emoția mi-a crescut la constatarea că eram singura invitată din România care a reușit să participe. Sosiseră Theodor Damian, profesor la Metropolitan College din New York, și Anca Pop care venea de la o universitate britanică, dar din țară nu mai era nimeni, ceea ce simțeam că mă obligă enorm. Tema comunicării mele The Romanian National Identity as reflected in Mihai Eminescu’s Poetry urma să familiarizeze pe participanții secțiunii moderate de profesorul Th. Damian cu idealul de unitate al poporului român, ilustrat de cel mai mare poet al său, o noutate pentru cei mai mulți. De succes a fost ideea de a oferi în exemplare pe hârtie un rezumat însoțit de portretul lui Eminescu și cu harta provinciilor istorice reunite la 1 Decembrie 1918. Încântată să-l primească a fost și organizatoarea Congresului ISSEI, dr. Edna Rosenthal din Israel, care mi-a mărturisit-ce surpriză!- că mama ei era româncă.

Zaragoza

Totuși, un preludiu turistic de o zi nu era de refuzat. La Zaragoza, al cincilea oraș spaniol, cu peste 800.000 de locuitori, bucuria mea era să reîntâlnesc Ebro, fluviul iberic ce, alături de Guadalquivir, se distinge perfect din avion. Dar nu bănuisem la prima descindere în Spania că, pe caniculă estivală, ele sunt singurele cursuri de ape ce rezistă căldurii de foc, pe când alte râuri seacă pur și simplu. Interesant este că Ebro a înregistrat în istorie revărsări catastrofale și avusese un port pe vremea colonizării romanilor. Între alții, pictorul Velazquez i-a consacrat o pictură, pe care am văzut-o la Muzeul Prado din Madrid. Este greu de imaginat asemenea caniculă ce trebuie să dispere pe turiști, gândeam eu, pășind spre hotelul din Plaza d’España unde eram cazată.

A doua zi, protejată de o cremă antisolară, am luat-o la pas prin centrul orașului, țintind spre marile biserici, ce păstrează frumusețile barocului, purtate prin timp în vechea capitală a Aragonului, care se mândrește și azi cu istoria sa glorioasă. Înființat de romanii colonizatori, atestați în situri arheologice și – atât de surprinzător – de o statuie uriașă a lui Caesar August, așa cum este înglobată într-un centru comercial pe înălțimea a două etaje, astfel că mâna împăratului întemeietor se odihnește pe balustrada etajului superior (idee șocantă și total neinspirată!), orașul aflat la răscrucea drumurilor dintre Madrid, Barcelona și Valencia este o destinație turistică ofertantă. Despre faima folclorului său, nutrit din sevele câtorva culturi, ce se îngemănează semnificativ în palate-muzeu, ca Alhaferia, spre exemplu, aș dori să aflu mai multe, cândva, dar nu de data aceasta, când ținta mea este științifică și programul Congresului va fi încărcat la maxim, zi după zi. Înțeleg ce interesantă este și gastronomia sa, ceea ce constat că devine și în câteva orașe din România un laitmotiv al inițiativelor de promovare turistică în ultimii ani. O idee inspirată și practică, așadar cu bătaie lungă. Dar înainte de toate, dintre numeroasele obiective turistice și culturale, (dacă ascultăm sfatul ghidului turistic, ar fi cel puțin 10 ținte distincte) va trebui să-mi aleg la Zaragoza pe cele mai tentante, pentru ca să am ,,o experiență spaniolă de neuitat”, cum promite același ghid.

P1120556

Abia depășind Mercado de Zaragoza, odată intrată în Plaza del Pilar, tentațiile curg-lanț. Nu pot face altă alegere pentru început decât să întru în Bazilica Nuestra Señora del Pilar, unde liturghia este în plină desfășurare. Câtă pace în rugăciunea catolică! M-am liniștit rugându-mă, după atât zbucium al pregătirilor de călătorie din ziua precedentă. În majestuoasa biserică se întrec în strălucire capele diferite, fiecare cu credincioșii ei. Am ascultat predica preotului, dar nu m-am putut abține să nu întreb în șoaptă pe o doamnă, îngrijit vestimentată, unde se află fresca lui Goya, pictorul care între septembrie 1780 și februarie 1781 a decorat într-un stil academic tema Maria, mama martirilor. Pentru că singură nu mă puteam orienta între cele 11 cupole ale bisericii cu 4 turle, speram că localnicii știu precis ce comori artistice există pe pereții bazilicii lor. Doamna nu știa, dar nici nu accepta să rămână datoare în fața întrebării mele, așa că a scos un ,,telefon deștept” și imediat mi-a arătat pe micuțul ecran imaginea dorită. Ca să văd acea lucrare în realitate, trebuia să trec în spatele altarului, unde erau alte capele. Doamne, dar cum să mă descurc? Nu aveam de ales, așa că după ce am luat cuminecătura catolică, m-am oprit la altarul unde este plasată statuia din lemn negru a Fecioarei Maria, așezată pe stâlpul de jasp, cea care prilejuiește atâtea pelerinaje în amintirea singurei arătări între pământeni a Señorei în anul 40 d. Hr., ea cerând sf. Iacov căruia i-a dăruit statuia și coloana de jasp să ridice o biserică închinată ei. Sus, în frescele cupolei de la Corul mic, am întrezărit pictura lui Goya căutată, dar se afla prea departe ca să-i pot vedea detaliile. Tot telefonul doamnei era mai clar și exact.

P1120531

Norocul a fost ca, invitată de familia prof. Damian, după Congres să vizitez în Fuendetodos, satul natal al lui Goya, cele 3 spații expoziționale, pornind de la casa unde s-a născut pictorul și completând cu muzeul, ce se mândrește cu lucrări originale. Foarte convingătoare   prin șocanta fantezie funebră și caricatural-umoristică, lucrările lui Goya m-au impresionat, de altfel, și în muzeul din centrul orașului Zaragoza. Satul lui natal, abia cât o palmă de loc, așezat într-o înfundătură de dealuri golașe, poate umili, gândeam eu, Rășinariul sibian, dacă avem în vedere că pe lângă centrul muzeal, în onoarea pictorului spaniol s-au ridicat două busturi, atât de diferite ca stil. Pe când, m-am întrebat cu tristețe, se vor deschide și în vecinătatea Sibiului muzeele pe care poetul Octavian Goga și gânditorul Emil Cioran le merită cu prisosință? Dar câte alte muzee nu sunt în România în aceeași situație de nefuncționare. Turismul românesc ar avea mult de câștigat prin reabilitarea lor.

Ca să continui periplul primei mele zile turistice la Zaragoza, nici la Museo Pilarista din bazilică nu am stăruit prea mult, admirând obiecte din aur, ce ilustrează opulența lăcașelor sfinte din Spania, mare putere colonială a lumii. Revenită în imensa piață centrală, o altă localnică mi-a mărturisit că, de departe mai reprezentativă decât Bazilica Nuestra Señora del Pilar, renumită ca loc de pelerinaj, când catolicii fac munți de flori aduse Sfintei,   este Catedrala metropolitană de Seo, aflată în vecinătate.

Dar vrând să-mi creez un intermezzo, am intrat în Bursa de comerț construită în stil florentin între anii 1541-1551 cu joc de ogive în formă de stea și coloane mândre. Devenită de câteva decenii un spațiu expozițional, La lonja păstrează arhitectura renascentistă aragoneză, dar interesul vizitatorilor se orienta acum spre tema cutremurătoare a celor 40 de fotografi care ilustrau condiția tragică a omului în epoca confruntărilor, ce au traumatizat contemporaneitatea noastră. Ei, artiștii fotografi, deveneau niște modelatori de conștiințe și fiecare panou explica în ce situație au fost făcute pozele ce în acest spațiu fast recompun tragedia epocii noastre. Ceva mai îngrozitor nu mi-a fost dat să văd despre civilizația prezentului în lume!

Da, acum merita să respir alt aer, însă afară dogoarea își făcea de cap. Erau 41 grade Celsius la ora prânzului, așa că nici apa din bazinele pieței nu mă mai ajuta, chiar așa cum anume încălțasem niște șlapi de plastic, ca să mă răcoresc la oricare fântână ivită în cale. Simțeam că asfaltul emana din belșug căldura, lăfăindu-se în lumina soarelui neiertător. O cervesa rece m-a potolit pe moment, mai ales că i-am închinat-o lui Goya, care mă privea pacient din statuia ce patrona acel colț de piață. Acum elanul meu de reintrare în lumea frumosului etern era deplin. Catedrala Metropolitană La Seo mai păstrează câteva elemente ale artei romane, ca absida   centrală splendidă din interior,   amintindu-mi că edificarea catedralei începuse în secolul al XII-lea. Un întreg perete exterior cu turla sa hexagonală ilustrează, ca veche moschee, arta mudejar, atrăgând curiozitatea turiștilor prin îngemănarea culturilor în Spania. Expresia absolută a înglobării unei moschei într-o catedrală catolică o admirasem cândva la Mezquita din Cordoba. În anii 1316-1319 la Zaragoza s-a modelat în stil gotic noua biserică, cu materiale aduse din zonă și cu faianța emailată, realizată în ateliere aragoneze. La alt interval, în 1491, Episcopul Alonso de Aragon a dispus să se adauge vechiului lăcaș de cult două nave laterale, iar după vreo 60 de ani, sub episcopatul lui Hernando de Aragon, s-a completat structura clădirii, dându-i-se aspectul păstrat până astăzi. O imensă catedrală, așadar, copleșitoare ca frumusețe, unde s-au încoronat cu fală regii Aragonului. Pentru vizitatorul străin este greu de cuprins o asemenea bogăție artistică, întrucât ansamblul acesta, unic în spațiul Aragonului, te uimește cu cele 20 de capele dedicate unor sfinți ai catolicismului. La ele s-a lucrat câteva secole medievale, cu ce au avut înalții prelați mai bun ca bogăție și ca geniu european. Capela Sf. Mihai, consacrată patronului catedralei, are zidul de nord ornat în stil gotic mudejar, cu ceramică policromă, acolo apărând blazonul episcopului de Luna (1352-1381). Nu știi ce să admiri mai întâi, de la statui de sfinți la morminte de episcopi, ferestre, bolți și coloane gotice. Și câtă strălucire săpată în piatră de alabastru policrom!

Dar minunea nu s-a terminat aici. Catedrala adăpostește Muzeul de tapiserii, o colecție ce prezintă scene istorice și mai ales religioase, datând din secolele XV-XVI. Secretul păstrării tapiseriilor stă în climatul uscat al zonei. Totuși, nimeni n-ar putea crede că din secolul al XV-lea ele au rămas intacte până astăzi. Nu! De aceea, în ultimul timp s-a decis restaurarea unor lucrări care au fost deteriorate de vreme. Colecția a pornit de la inițiativa episcopului Alonso de Aragon (1497-1529) și a tatălui său, regele Fernando Catolicul, completată harnic și de urmași ai înaltului prelat sau de nobili aragonezi bogați. Esențial este că în secolul al XX-lea colecția a intrat în atenția opiniei publice ca expoziție permanentă. Din 1985 s-au dat 5,1 milioane de euro pentru organizarea muzeului, completat cu săli noi. Astfel, s-au restaurat 22 de pânze și s-a creat un depozit modern, în care sunt adăpostite tapiseriile neexpuse. Deși am început vizita sălilor mari ale muzeului convinsă că voi afla istoria Aragonului ,,urcată pe pereți”, cum preciza un pliant oferit la agenția de turism, surpriza a fost să întâlnesc, în fapt, cu totul altceva, anume istoria mitologică a lumii. Erau câteva momente din istoria Israelului, reprezentată prin povestea frumoasei Estera și a regelui Persiei sau prin Moise și fiul său luând, într-o interpretare apocrifă, coroana faraonului egiptean. Alte panouri de tapet îi reprezintă pe Priam și Hecuba, pe Agamemnon și Ifigenia, pe Hector, Paris și Elena, exact așa cum îi cunoaștem din epopeile homerice și din tragediile antice grecești. Nu lipsesc zeii mitologiei eline, care încarcă până la refuz casetele din care sunt formate tapiseriile. Am urmărit de-a lungul lor povești conduse minuțios de la scene cu rol de expozițiune, până la punct culminant și deznodământ. Culorile sunt și acum strălucitoare în tonalități vii de roșu și auriu. Mai important este că figurile personajelor au expresivitate caracterială. Mi-a plăcut lucrarea intitulată Tapiul spadelor, unde se pregătesc de duel Paris și Menelau. Penthesilea, fiica zeului Marte, aduce spade și scuturi oferite amazoanelor care urmau să-l ajute pe regele Priam. În centru apare Achile, alături cu Menelau, care ia o atitudine pasivă. Altundeva, minunat realizate sunt corăbiile din lucrarea intitulată Expediția lui Brutus în Aquitania, având ca protagonist pe nepotul lui Eneas. Așadar, o călătorie prin marile mituri ale lumii, care și-au făcut loc în fantezia episcopilor   aragonezi, spre cinstea lor eternă. Aragonezii au știut să iasă în universalitate și cu această colecție, care, într-un miez de zi caniculară, la Zaragoza, s-a constituit într-un neașteptat cadou, anume unul care să-mi învingă prejudecata că văzusem totul în Spania excursiilor precedente.

Patriotul român Vasile Stoica, misionar în S.U.A.

Posted by Stefan Strajer On July - 24 - 2019

Patriotul român Vasile Stoica, misionar în S.U.A.

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

Despre personalitatea profesorului diplomat Vasile Stoica (1889-1959), s-a scris în răstimpuri, dar textele unor doctorate, ale unei monografii purtând semnătura prestigiosului istoric Ioan Opriș din capitală și ale mai multor articole apărute în presa din țară și din străinătate nu au răzbătut suficient dincolo de cercurile specialiștilor. Așezat pe o placă turnantă a istoriei, Vasile Stoica, originar din Avrigul Transilvaniei, a luptat pentru marile idealuri ale neamului său, el trecând prin cele două conflagrații mondiale ale veacului al XX-lea, mereu animat de patriotismul cel mai activ, vizibil în inițiative diplomatice salutare la Tirana, Sofia, Haga, Bruxelles și Riga, și în decisive luări de atitudine în momente cheie, ca cele din conferințele de pace de la Paris, singurul român care a avut un rol decisiv în acele două reuniuni istorice cruciale pentru întreaga Europă.

Un asemenea om care a făcut istorie în cel mai concret sens al cuvântului, împlinind idealurile neamului său, de la Marea Unire la salvarea Transilvaniei după al Doilea Război Mondial, merita recunoștința urmașilor. De ce nu s-a întâmplat așa? De ce nici după șase decenii de la moartea sa în închisoarea comunistă de la Jilava, documentele aflate în multe arhive din locuri diverse nu au fost încă valorificate? Explicația se găsește în însăși linia destinului său terminat tragic, ca al mai tuturor intelectualilor generației interbelice secerate de comunismul instalat în România postbelică.

Vasile Stoica.distinsul-diplomat-scriitor-profesor_91091

Foto.Vasile Stoica

Potrivnic declarat al scopurilor Imperiului austro-ungar, ca susținător vizionar al unirii Transilvaniei cu Țara, el trecea munții în 3 octombrie 1914. Aflând de sosirea lui la București, după ce comisarul de la Budapeste îl eliminase din toate școlile, socotindu-l dușman al statului, ambasadorul Austro-Ungariei a cerut în 4 octombrie audiență la Guvern, ca să anunțe autoritățile că în Regatul României a intrat un dușman de moarte.

În Primul Război Mondial, profesorul Stoica a optat pentru înrolarea ca voluntar în Armata română, activând ca ofițer de informații. Va fi rănit în două rânduri, dar nu se descurajează, ci dimpotrivă, acceptă o misiune dificilă, dar foarte importantă în America. Vasile urma pilda lui Gheorghe Stoica, tatăl său, care în anii de la începutul secolului al XX-lea plecase din Avrig să muncească la Kokomo, Indiana, dar nu acceptă să rămână în S.U.A., deși a învațat limba engleză și s-a abonat la un ziar american. Țăranul avrigean a inoculat feciorului său, pe care îl crescuse în cultul Americii,   ideea că lumea secolului al XX-lea va fi condusă de anglo-americani.

Prima misiune care i-a pus în valoare calitățile excepționale de poliglot (care va ajunge să cunoască 14 limbi străine), diplomat înnăscut, a fost cea desfășurată din 29 iunie 1917 până în ianuarie 1920 în America, spre care locotenentul Vasile Stoica pleca având autorizația Marelui Cartier General, eliberată la 18 aprilie 1917, întărită de viza Legației americane, emisă la 5 mai 1917. Din cauza conflictelor din centrul Europei în plin Război Mondial, delegația preoților Vasile Lucaciu și Ion Moța, cărora li s-a alăturat profesorul Vasile Stoica, este nevoită să urmeze drumul spre Est, trecând prin Rusia, apoi prin Japonia, spre a ajunge în S.U.A,, unde publicația „San Francisco Chronicle” salută la data de 23 iunie 1917 Misiunea Românească venită din patria-mamă cu un mesaj patriotic clar, formulat de însuși guvernul țării, care îi delega pe cei trei ca să sporească în Lumea Nouă interesul pentru idealurile nației.

Delegația s-a prezentat la Legația română de la Washington, stabilind scopul de a sprijini idealul unirii Transilvaniei cu Țara, prin crearea unei trupe de voluntari, dar fără a leza guvernul României de atunci. Întreaga aventură americană avea să fie relatată de Vasile Stoica la aproape un deceniu după revenirea în țară, astfel menționându-se că în 2 iulie 1917 cei trei delegați au fost primiți în audiență de ministrul de externe al S.U.A., dl Robert Lansing, care le-a dat asigurarea că Statele Unite vor susține lupta pentru unitate a românilor. Imediat apoi, respectiv în 6 și în 7 iulie 1917, ei vor purta o discuție cu ministrul de război al S.U.A, dl. Newton Baker, căruia i s-a prezentat proiectul constituirii unei formații de luptă a românilor transilvăneni pentru armata americană. Acesta nu a fost întru totul de acord cu ideea concretă a delegației, pe care a înțeles să o nuanțeze astfel: „America nu poate primi nici o unitate cu specific național…Vor să aibă, înainte de toate, o armată americană cu spirit american…, dacă însă mai târziu se va ivi necesitatea, atunci Guvernul American va primi bucuros această ofertă; până atunci ne roagă ca având în vedere scopul pentru care America a intrat în război și care cuprinde și dezrobirea noastră (s.n.), să îndemnăm pe români să intre în armata americană.”

În calitatea sa de lider al delegației, Vasile Stoica a fost și singurul care a rămas în America 26 luni (ceilalți doi, necunoscând limba engleză, s-au întors în Europa mai curând, respectiv pr. Moța, după două luni, a revenit la Iași, iar pr. Lucaciu după 10 luni s-a întors la Paris), timp de care a dispus peste Atlantic pentru a publica articole în presa americană centrală din Washington, New York, Cleveland etc. Și despre el se scrie cu mare entuziasm în acel răstimp, în presă apărând portretul său. Americanca Marie Yates, impresionată de „agnificul său patriotism” aprecia pe bună dreptate că „umea de aici nu cunoaște suficient de bine problemele serioase legate de situația de fapt din țara Dvs.”

În acest fel, Vasile Stoica devine o vedetă, care intrând în atenția opiniei publice americane punea pe tapet problemele arzătoare din țară, din Basarabia și îndeosebi din Imperiul austro-ungar, ceea ce i-a atras admirația Curții Regale, el fiind felicitat și încurajat de însăși Regina Maria. Misiunea de a constitui și organiza o legiune de imigranți români transilvăneni, care să se încadreze fie în armata franceză, fie în cea americană, dar fără să-și piardă   identitatea românească, nu s-a putut împlini, căci au fost înscriși într-un asemenea proiect aproximativ 4000 de voluntari. În schimb, propaganda proromânească s-a realizat pe căi eficiente, bine alese de profesorul diplomat: „mă bizuii deci să intru în legătură cu ziariștii de seamă ai orașelor din estul Statelor Unite și să le dau informațiile necesare…ținui, de asemenea, încă din toamna lui 1917 câteva conferințe în Washington, Boston și în Manchester by de Sea.” Prietenia legată cu renumitul slovac M.R. Stefanik, care va deveni general de armată, dar totodată era antrenat în lupta pentru refacerea Cehoslovaciei ca stat, el având ca tovarăși pe Thomas Masaryk și pe Edward Beneș, l-a edificat asupra unui front de activitate similar atât în America, cât și în Europa.

5-61

În mod surprinzător, oficialitățile de la București nu înțelegeau destul de clar acest mod nou de propagandă adoptat de Vasile Stoica în comunitățile conaționalilor săi din America, așa cum a procedat, spre exemplu, la Congresul parohiilor ortodoxe de la Youngstown, Ohio, din 10 martie 1918, când a redactat Hrisovul de închinare și de credință, solicitat de preotul paroh, care organizase acea manifestare anume pentru a face mai bine înțeleasă   decizia fermă a românilor transilvăneni de a se uni cu Regatul liber. Ca să dea o mai sigură eficiență acțiunii lui, inițiate în numele celor 4 milioane de români transilvăneni dornici să se elibereze de stăpânirea maghiară și nemțească prin unirea cu țara-mamă, vizionarul Vasile Stoica înființează la 5 iulie 1918 Liga Națională Română din America, al cărei președinte a fost ales și care a rămas activă până după terminarea Primului Război Mondial. Astfel au fost spulberate neadevărurile cu care împânzeau oficialitățile imperiale austro-ungare opinia publică internațională, Vasile Stoica aducând argumente științifice corecte, pe care le-a popularizat prin conferințe și prin presă, el ajungând la oameni politici importanți și chiar la guvernul american.

În 25 octombrie 1918 el prezintă moțiunea redactată în numele Uniunii Medio-Europene, o organizație a națiunilor oprimate de Imperiul austro-ungar. Din ordinul președintelui S.U.A. Woodrow Wilson, s-a constituit o comisie de specialiști, supravegheată de colonelul E.M. House și condusă de geograful S. Mezeș. Cu referire la situația românilor din Transilvania, acolo existaseră numai documente oficiale ungurești și austriece. Salutară a fost în aceste condiții inițiativa lui Vasile Stoica, el purtând la 2 septembrie 1918 o discuție lămuritoare cu E.M.House și chiar cu președintele SUA la 21 septembrie 1918, spre a-i edifica asupra propunerii românești în problema minorităților naționale, care în viitorul stat urma să se bucure de toate drepturile democratice, fără ca acelea si   impieteze autoritatea. Președintele S.U.A. nu ezită să-l aprecieze drept un „apostol”, un „iluminat”, care rămâne „pentru viitorime ca una dintre cele mai curate, mai înălțătoare și cele mai idealizate personalități ale istoriei.”

america-pentru-cauza-212687

Era de la sine înțeles că în februarie 1919 profesorul Vasile Stoica a fost invitat de către Dl Ion. I. C. Brătianu la Conferința de pace de la Paris, el fiind singurul român care avea să participe și la Conferința de pace de după al Doilea Război Mondial. Astfel se explică faptul că la 5/18 noiembrie 1918, respectiv cu 13 zile înainte de proclamarea unirii Transilvaniei, Banatului și Bucovinei cu țara, Guvernul SUA redacta o Declarație de susținere a idealului național al românilor, textul emis fiind tocmai cel redactat de Vasile Stoica, un specialist în formularea expertizelor de ordin economic, politic, etnografic și istoric din argumentarea delegației din care făceau parte Al. Lapedatu, C. Brediceanu, Oct. Goga, Emil Isac, V.V. Tilea, Iosif Schiopu și Constantin Lecea. Celui din urmă Vasile Stoica, pregătit să revină în America, i-a dăruit mașina de scris la care se dactilografiaseră documentele românești ale conferinței.

Acesta era rezultatul unui front de lucru asiduu, pornind de la Memoriul scurt asupra chestiunilor românești cu care Stoica s-a prezentat în 19 octombrie 1918 la ministrul de interne al SUA, dl Franklin Lane, care era cel mai important membru al cabinetului lui W. Wilson, președintele țării. Concomitent, în urma Apelului discret, pe care profesorul avrigean, având un spirit diplomatic înnăscut, l-a răspândit la absolut toate organizațiile și societățile conaționalilor din America, de la care au fost trimise spre președintele Wilson și spre secretarul său de stat Robert Lansing zeci de telegrame prin care se solicita recunoașterea unirii românilor într-un stat unitar. La secretarul de stat Lansing a ajuns și un memoriu lămuritor pe care Vasile Stoica l-a redactat spre a face înțeleasă ideea idealului suprem al nației române. Oficialitățile americane ca și unii membri ai delegației române la Conferința de pace de la Paris i-au recunoscut fără ezitare contribuția decisivă în stabilirea punctului de vedere oficial al președintelui SUA față de problema unirii, de care nu a rămas străină nici Regina Maria a României, care s-a implicat cu o dezinvoltură uimitoare și cu un efect sigur.

Nimeni nu ar putea înțelege prin ce lipsuri a trecut Vasile Stoica, în condițiile în care de la București nu i s-a trimis nicio formă de susținere materială. „Guvernul n-a făcut nimic-avea să-și amintească el cu amărăciune 8 ani mai târziu – și nu mi-a pus la dispoziție pentru scopul pentru care fusesem trimis, nici un singur ban. Simplu, m-a uitat în lume largă.”

Date fiind perseverența și eficacitatea inițiativelor pe care le-a avut în SUA în cele 26 de luni de activitate, s-a afirmat pe bună dreptate că profesorul Vasile Stoica a fost „cel mai influent român din toate timpurile pe lângă guvernul SUA.” Și chiar că nu există român mai important în universalitate, dar, pentru că nu-l cunoaștem, nu avem nici cum să-l prețuim.

La 130 ani de la naștere și șase decenii de la moartea diplomatului Vasile Stoica, mai există mulți metri de arhivă-fie militară, fie în unele județe și chiar în capitală – încă nestudiată. Creația sa literară – nici ea neglijabilă – este nedefrișată. Dar fie și numai din mărturisirile publicate sau din expozițiile de documente itinerante organizate de prof. Ioan Opriș, se desprinde imaginea unui spirit uriaș, iubitor de țară și de neam românesc, martirizat de comuniști și scos în răstimpuri prea arar din umbrele uitării. Este clar, că Vasile Stoica merită cu mult mai mult. Orașul nașterii sale de sub Munții Făgărașului a declarat 2019 „Anul Vasile Stoica”. Pentru un viitor pas, Avrigul, în care tocmai s-a desfășurat în 30 mai 2019 un simpozion dedicat marelui diplomat, ar fi mai mult decât firesc să-i ridice o statuie, iar exemplul acesta să fie urmat în cât mai multe orașe ale țării. Povestea vieții sale pline de înfăptuiri epocale și de jertfă martirică trebuie să intre în manualele școlare, ca imaginea lui Vasile Stoica să treacă în zestrea generațiilor ce vin.

 

P1120430

Foto.Nepoata diplomatului, Emilian Dobrescu, Ioan Opriș

P1120435

Foto. Slujba de pomenire la mormântul fam. Stoica din cimitirul orașului Avrig

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors