Archive for the ‘Destinatia Romania’ Category

GLUME NOI DIN DIASPORA PE-NŢELESUL TUTURORA

Posted by solariu On December - 31 - 2013

Sorin Olariu

MULŢUMESC DIN INIMĂ PARTIDULUI

Şoim al Patriei ţi-am fost
Şi te pup cu mult alean,
Că mi-ai dat arìpi şi-un rost
… Ca să zbor peste Ocean!

PARADOX ROMÂNESC

Când românii sunt pe-afară
Se topesc din dor de ţară,
Iar ’năuntru se usucă:
Se topesc din dor de ducă!

TINERETUL, VIITORUL ŢĂRII

Se-aşteaptă de la tineret
Să schimbe ţara-n mod concret,
Iar tineretul, ca urmări,
O schimbă, dar pe alte ţări.

INTEROGATORIU

M-au dus aseară la Chestură
C-am scris umor cu ceva tentă
Şi-atât de mult mă descusură
C-abia mă coase-o asistentă.

DIVORŢ AMIABIL

Să divorţăm civilizat
Că doar niciunul nu-i mai breaz:
Tu nu mă suferi când sunt beat,
Eu nu te sufăr când sunt treaz!

EPI-FABULĂ MIORITICĂ

Ţara noastră, de-o cutreieri,
Nu-i nici mare, nu-i nici mică,
Dar conţine-atâţia greieri
Că de-a dreptul te furnică!

GASTRONOMIE GEOPOLITICĂ

Românul nostru, plin de zel,
Se-ntoarce astăzi spre Apus:
Mai bine Varză de Bruxelles
Decât Salată a la Russe!

SFAT PĂRINTESC

De-ai să-nveţi, copile, carte,
Ai s-ajungi şi tu departe
Şi-o să ai atunci de toate…
În Canada sau în State!

NE PLEACĂ DOCTORII

Ne pleacă doctorii din ţară
Iar statul are ca pretenţii
Să ia, urgent, cu ei, afară,
Şi bolile şi pacienţii!…

IARBA VERDE DE ACASĂ

Iarba verde de acasă
Oare ţi-o mai da fiori
Când alergi cu limba scoasă
După nişte… verzişori?

Autor Sorin Olariu

Sună în România cu BlueTone!!!

Posted by solariu On December - 31 - 2013

BlueTone revolutioneaza convorbirile internationale!

Mai multe informatii la www.btone.us sau la tel. 855-238-3385

BLUETONE_BANNER_AD

Afla cum te poti inregistra rapid si cum poti suna si mai rapid.

BlueTone, compania telefonica pentru convorbiri internationale, ofera romanilor din Australia, Canada si SUA sansa de a suna acasa mai repede si mai usor decat oricand, cu tarife incepand de la 1 c/min. Ultima lor aplicatie, Direct Dial, scurteaza apelul international la un singur click.

Direct Dial

direct dial

Este o aplicatie a BlueTone care ii ajuta pe clienti sa faca un apel international intr-un timp cat mai scurt. Ea inlocuieste numarul international cu un simplu numar, eliminand astfel numerele de acces si codurile PIN. Iar lucrul cel mai important este ca aceasta aplicatie este gratuita pentru totii clientii BlueTone. Odata ce ati devenit clientul companiei, puteti suna oriunde in lume, chiar de pe lista de contacte din telefonul dvs. mobil.

Modalitatea de functionare e simpla. In mod normal, pentru a face o convorbire internationala, ar trebui sa apelati intai un numar de acces si eventual sa tastati un cod PIN.

Cu Direct Dial, veti primi un Numar Local Direct, care, atunci cand este format, va trece peste toate aceste etape si va face imediat apelul international.

Odata ce ati salvat acest Numar Local Direct in cartea de telefoane a celularului dvs., va veti putea apela rudele si prietenii de peste hotare printr-un singur click, apasand un singur buton.

Alte servicii si aplicatii

BlueTone Home Phone

blue call

bt app

BlueTone ofera o conectie perfecta la fiecare convorbire telefonica. Folosind serviciul BlueTone pentru telefoanele fixe, clientii pot suna in Romania la un tarif de doar 1 c/min, din confortul casei lor, in mod direct, fara a mai avea nevoie de numere de acces sau de coduri PIN.

BlueTone Cell Phone
Conecteaza rapid clientii de pe tot globul, direct de pe telefoanele lor mobile. Acest serviciu nu necesita nici numar PIN si nici detinerea unui smartphone cu o conectie de internet – este valabil pentru orice telefon celular (nou sau vechi).

BlueTone Digital Calling Card
Fie ca folosesc un telefon public, telefonul unui prieten, al unui vecin sau oricare alt tip de telefon, acest serviciu de Cartele Telefonice Digitale le da clientilor posibilitatea de a suna oriunde in lume. In plus, codul PIN securizat le ofera si ocazia de a imparti acest serviciu si cu persoanele apropiate, in care au incredere.

Virtual Numbers
Este un serviciu care le ofera clientilor posibilitatea de a fi sunati de catre familie si prieteni. Clientii BlueTone pot alege un Numar Virtual care este un numar local pentru toti cei aflati peste hotare. Cand acestia vor apela numarul local atribuit, ei il vor suna pe client si vor plati acolo, in tara, doar tariful unei convorbiri locale.

Clientii BlueTone au de asemenea optiunea de a suna de pe mai multe dispozitive. Aplicatiile unice (MyBlueTone App, Direct Dial si BlueCall) pot fi folosite de pe orice tip de PC, iPhone sau Android.

FLYER_BACK_CALENDAR_RO

PLANURI DE ANUL NOU

Posted by Gabriela Petcu On December - 29 - 2013

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERGGabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

 

Ce bine că, iată, până şi 2013 trece! Cumpăna Anului Nou îmbie cu promisiuni şi cu previziuni precaute, dar ne şi sperie puţin. Chiar dacă ştim că biet calendarul nostru gregorian este doar o invenţie, acolo, concepută de mintea imperfectă a oamenilor, e plăcut să ne dedăm bilanţului, pretinzând, sub pretextul schimbării cifrei din coadă, că am scăpa de-o pacoste.

 

Găselniţă teoretică încolo şi-ncoace, nimic nu e mai practic decât o teorie solidă! Indiferent cum şi ce a dispus Papa Grigorie al XIII-lea nu demult, la 1582, prin calendarul său ne-a furnizat o metodă practică de… omorât timpul. Anul astronomic mediu are o durată de 365,24219 zile, adică este mai scurt decât anii oficial declaraţi pe planetă (islamic, iulian etc.). Dacă nici durata lui calculată ştiinţific nu este constantă, ce să mai vorbim de percepţia noastră proprie? Ne consolăm cu faptul că o corecţie a calendarului gregorian nu va fi necesară mai devreme decât în anul 4.000. Ce şansă de ajustare ulterioară să mai avem noi, ca indivizi infimi, pe lângă un an pe care l-am trăit, poate nu tocmai la parametri optimi, dar cât de cât întreg şi, mai ales, cu toată fiinţa noastră? De vreme ce nu mai putem schimba trecutul, ne concentrăm asupra viitorului.

 

Despre cele care-au fost avem date şi înregistrări, despre cele ce vor veni nu avem nimic. Poate şi de aceea finalul de an este sezonul prognozelor. În Grecia antică, lumea obişnuia să se deplaseze la Delphi şi să întrebe oracolul. Întruchipat de o preoteasă care intra în transă odată ce apuca să respire aburii emanaţi dintr-o falie a scoarţei terestre, turuia cuvinte cuvinte greu de descifrat, pe care fiecare le interpreta în felul său. Preamăritului rege Cresus i-a prognozat că va distruge un mare Imperiu, dacă se va încumeta să treacă graniţa spre Persiei. Cresus a purces imediat la luptă, mobilizându-şi toate trupele … şi a fost învins. Preoteasa Phytia uitase să-i comunice al cui era Imperiul care  urma să se destrame.

 

În zilele noastre, sarcina şi plăcerea întocmirii previziunilor revine oamenilor de ştiinţă. Nu înseamnă că nu greşesc şi ei; chiar dacă nu lucrează sub narcoză precum ursitoarele care oficiau în antichitate în templul lui Apolo, nici ei nu sunt infailibili. Cele patru metode de „clarviziune” ale viitorologilor, ceva mai sofisticate decât arta ghicitoarelor sunt: modelele pe calculator, ciclurile Kondratjev, tehnica Delphi şi analiza Cross-Impact.

 

Modelele informatice se folosesc începând din anii 1960. Cum pe atunci nu se dispunea de un volum prea mare de date stocate în timp, corelaţiile dintre informaţiile pe care futurologii le puneau la bătaie nu ajungeau pentru un orizont de timp prea îndepărtat. Aşa au apărut scenariile pentru anul 2000, unele chiar amuzante, dacă le privim din perspectiva de acum: unul pesimist, worst case szenario, unul optimist, best case szenario şi unul tendenţial, care extrapola trendul prezent, proiectându-l în viitor. Problema lipsei de date s-a transformat între timp în opusul ei: suntem invadaţi, am conceput o adevărată industrie de extragere a lor; numai cu ajutorul super-calculatoarelor gigantice se mai pot detecta structurile şi legităţile copleştitorului overkill informaţional. Cu toate acestea, erorile sunt nelipsite. De pildă, în 1972 Clubul de la Roma prognoza pentru anul 2000 o explozie a populaţiei până la 6,8 miliarde de oameni (în fapt, am fost „doar” şase miliarde), o foamete globală înainte de mileniul trei (n-a fost) şi Sfârşitul Lumii pe la 2100 (foarte improbabil).

 

Ciclurile Kondratjev poartă numele cercetătorului rus care le-a descoperit acum un secol. Sunt perioade de patruzeci-cincizeci de ani, în care multe fenomene tind să se repete într-o o formă sau alta. Începutul unui astfel de ciclu este marcat întotdeauna de o schimbare tehnologică majoră, cum a fost invenţia motorului cu aburi la 1800. Se investesc sume mari în noua tehnologie, în aşa fel încât după circa douăzeci de ani se atinge răspândirea ei generalizată. Apoi boomul începe să se aplatizeze, făcând loc unui nou ciclu istoric. Potrivit teoreticienilor ne aflăm momentan într-un tranzit paradigmic dinspre societatea informatică (marcată de globalizare, calculatoare, internet) înspre una ecologică (caracterizată prin sustenabilitate, încurajarea modelelor sănătoase de viaţă, avansul tehnologiilor medicale şi al biologiei avansate).

 

Metoda Delphi nu este nimic altceva decât interogarea standardizată, pe bază de chestionar, a unui grup de experţi. Singura deosebire în raport cu studiile similare de pe piaţă este aceea că fiecare specialist are acces la răspunsurile celorlalţi şi poate să-şi modifice prognoza în funcţie de părerile colegilor. Aparent incertă, metoda Delphi furnizează cele mai realiste previziuni, poate şi pentru că experţii nu fac altceva decât să scrie ceea ce ştiu deja cu certitudine. Primul studiu de acest fel, efectuat în anii ’60, prevestea pentru anul 2010 că vom dispune de baze austronautice selenare locuite permanent (din păcate nu este cazul), că vom avea pastile capabile să ne sporească inteligenţa (ce bine-ar fi!) şi că, în urma automatizării proceselor de producţie, mulţi dintre noi vor fi şomeri (corect, din păcate). Interesant este faptul că niciunul dintre cei întrebaţi nu a putut prevedea extinderea planetară a reţelei informatice şi de telefonie mobilă, nici apariţia telefoanelor şi televizoarelor minaturale, de buzunar, nici navigaţia prin satelit şi nici triumful energiei eoliene, respectiv succesul programului de separare a deşeurilor.

 

Analiza Cross-Impact, sau analiza impactului încrucişat este o metodă de calcul derivată din teoria probabilităţilor şi porneşte de la constatarea că evenimentele din viitor se influenţează reciproc. Pentru început sunt selectate circa 40 de fenomene, despre care se presupune că ar interacţiona. Se calculează apoi, pentru fiecare în parte eventualitatea apariţiei. Din cauză că procedeul nu e prea clar, cercetătorii au inventat un algoritm complicat, pe care îl aplică bazei de date: algoritmul fuzzy, folosit pentru întâia oară de serviciul american de informaţii CIA.

 

Toate aceste metode şi tehnici sunt inexacte, neputând prevedea surprizele de proporţii, ca de exemplu catastrofele naturale (limbajul de specialitate le numeşte discontinuităţi). Pentru a le simula cât de cât, experţii introduc în calcul aşa numitele wild cards – un fel de jokeri, ca-n jocurile de cărţi – necunoscute capabile să răstoarne situaţia globală aproape instantaneu. Un exemplu: în urma accidentului atomic de la Fukushima, de pe 11 Martie 2011, toate prognozele au fost pur şi simplu spulberate.

 

În cartea sa „Lumea în anul 2050”, unul dintre cei mai renumiţi viitorologi americani, geologul Laurence C. Smith numeşte patru fenomene care au influenţat major omenirea şi care vor avea şi în viitor un cuvânt important de spus: demografia, globalizarea, schimbarea climatică şi limitarea resurselor. În ceea ce priveşte evoluţia demografică, iată o constatare neliniştitoare: a fost nevoie de 12.000 de ani până când populaţia Terrei a atins primul miliard, dar recent, în 2011, în decursul a doar trei ani s-a trecut de la şase la şapte miliarde. În anul 2050 se pare că vom fi nouă miliarde!

 

Tot în anul 2050 temperatura medie anuală va fi cu 1,5 grade Celsius mai ridicată decât la ora actuală. Sună puţin, dar efectele vor fi imposibil de ignorat. Îndeosebi emisfera nordică va profita de pe urma topirii calotelor de gheaţă, câştigând astfel mai mult teren valoros pentru agricultură. Nordul va continua deci să fie prosper, ferit de foamete, dar resursele de apă şi combustibil fosil vor atinge pragul epuizării. Necesarul energetic va creşte cu 80%, rezervele de petrol se vor diminua rapid şi va reveni la modă cărbunele. Energia eoliană va urca pe primul loc, în timp ce hidrocentralele vor pierde teren, datorită protestelor ecologiştilor, care atenţionează de pe acum asupra efectuleşor dezastruoase ale lacurilor de acumulare şi ale modificării cursurilor râurilor (sursa: OECD). În nordul Africii se vor construi centrale solare gigantice, care vor furniza energia electrică necesară Europei.

 

Dacă în anul 2009 clasamentul super-puterilor economice era condus de SUA, urmate de Japonia, China şi alte câteva state occidentale europene, în anul 2050 China va prelua ştafeta, urmată de SUA, India şi Brazilia. Surprinzător, Mexicul, Rusia şi Indonezia vor figura printre primele zece mari puteri ale lumii (Sursa: Banca Mondială).

 

Transportul în comun va fi la ordinea zilei. Puţinele automobile private existente vor rula silenţios, graţie electromotoarelor. În oraşele europene va fi interzis accesul maşinilor cu motoare cu combustie internă iar şofatul va intra în sarcina pilotului automat (chiar dacă vom continua să stăm la volan, pentru orice eventualitate). Energia înmagazinată în mijloacele de transport va fi racordată la un sistem permanent de stocare şi distribuţie. Cu alte cuvinte, automobilele vor funcţiona şi pe post de acumulatori electrici mobili.

 

Potrivit unui studiu efectuat de Universitatea Maastricht, în anul 2050, în Statele Unite se vor recunoaşte oficial primele căsătorii între oameni şi avatare (roboţi). Durata medie de viaţă va creşte în continuare iar în Europa sarcina îngrijirii populaţiei preponderent vârstnice va reveni tinerilor emigranţi de origine asiatică şi africană, precum şi roboţilor concepuţi special în acest scop. Încă din timpul vieţii, fiecare dintre noi va putea plasa în internet un rezumat electronic al vieţii sale, ceva asemănător profilului din forurile sociale virtuale de azi. După dorinţă, vor exista în loc de cruci monumente funerare electronice, prezentând pe un monitor viaţa şi avatarurile noastre, într-o buclă continuă. Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte? Totuşi, rămâne un vis.

 

Rezervele de apă se vor reduce periculos, dar nu vor exista războaie legate de ele. „Apa potabilă este prea importantă pentru a se preta la riscul de a o pierde în urma unui eventual război”, susţine omul de ştiinţă Laurence C. Smith. Se va dezvolta în schimb un sistem de identificare a aşa-zisei „ape virtuale”, înmagazinate în alimente  (un procentaj de 70% din totalul rezervelor de apă ale planetei). Carnea, fructele şi legumele se vor distribui raţional pe tot mapamondul: vom avea kiwi din Noua Zeelandă, struguri din Chile, portocale din Maroc sau cotlet din Argentina.

 

Încălzirea globală va avea din păcate şi efecte nefaste: 37% din speciile de animale exsitente vor dispărea. Cu alte cuvinte, ne vom confrunta cu o extincţie comparabilă doar cu dezastrul care a condus la dispariţia dinozaurilor! Fenomenul va afecta mai ales emisfera nordică; nu vor mai exista urşi polari, în schimb vor migra spre nord acele păsări care acum pot fi întâlnite doar în zonele temperate sau tropicale.

 

În anul 2008, pentru prima dată în istoria omenirii ponderea populaţiei de la oraşe a depăşit-o pe cea a locuitorilor din mediul rural. În anul 2050 vor fi peste 70%  orăşeni (sursa: www.metropolen-der-zukunft.de). Greu de imaginat este şi fenomenul formării mega-oraşelor viitorului: 33 de oraşe ale lumii vor dispune de peste 10 de milioane de locuitori, fiecare!. Potrivit estimărilor demografice, oraşe precum Delhi, din India, vor avea mai mulţi locuitori decât Germania (88 de milioane).

 

Cum ar arăta aceleaşi metode ştiinţifice dacă le-am aplica la scară redusă, individuală? Un consiliu de „specialişti Delhi”, care ne cunosc foarte bine – familie, prieteni, colegi – şi-ar da cu părerea despre noi şi ar ajunge la concluzii care probabil nu ne vor surprinde prea tare. Ciclul Kondratjev al copilăriei şi maturizării fiind încheiat la noi, am observa că repetăm experienţe pe care le credeam uitate, că experimentăm sentimente cunoscute şi retrăim aceleaşi emoţii. Odată cu avansarea în vârstă ne amintim de pasiunile din copilărie; nepoţii sunt un fel de „family reloaded”, copilăria lor vădeşte paralele cu a noastră sau cu cea a copiilor noştri. Dacă avem noroc şi nu sfârşim la bătrâneţe în mintea copiilor, putem spune că am fentat un ciclu Kondratjev.

 

Poate că extrapolările şi modelele sofisticate de calcul electronic vor prevesti în cazul nostru o durată de vârstă de 120 de ani. Cu toate acestea, un lucru nu vor putea să ne spună niciodată: dacă vom fi sau nu fericiţi. Şi, în fond, acesta este singurul lucru care ne interesează cu adevărat. Unele dintre prognoze par logice, altele au darul de a nelinişti. Avem doar certitudinea faptului că nimic nu este cert.

 

Mai devreme sau mai târziu – scria italianul Primo Levi, supravieţuitor al infernului de la Auschwitz – fiecare om descoperă că fericirea perfectă este imposibil de atins; cu toate acestea, puţini sunt cei care se întreabă dacă există şi o antiteză: anume aceea că nici nefericirea perfectă nu o putem atinge. Rămânem aşadar idealişti, chiar dacă nu ştim încotro ne poartă drumul. În definitiv, ceea ce contează este să avem fiecare un drum, al său. Semne bune anul are!

 

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

Benissa, Spania

29 decembrie 2013

 

JURNAL DE VACANŢĂ 2013 (4)

Posted by Gabriela Petcu On December - 21 - 2013

RG 4NOV2013 AGeorge ROCA

 

ESCALĂ LA SINGAPORE –

ÎN CĂUTAREA MERLIONULUI

 

Singapore oferă vizitatorului nu numai atracţii minunate ci şi multe curiozităţi. De fapt este un oraş-stat. Denumirea oficială: Republik of Singapura – Republica Singapore. Xinjiapo Gònghéguó, în chineză. Republică constituţională. Preşedinte în funcţie: Tony Tan Keng Yam. Prim ministru: Lee Hsien Loong. Unul dintre cele mai mici state din lume. Format din 63 insule. Suprafaţa: 710 km2. Populaţie: aproximativ 5 milioane şi jumătate. Situat în partea de sud a Peninsulei Malacca la 137 de km la nord de Ecuator. Clima ecuatorială, caldă şi umedă. Temperaturi: între 22 şi 35oC. Umiditate: până la 80%. Limbi vorbite: Pu-Tong-Ha (mandarină singaporeză), engleza, malaesiana, tamila (un dialect indian). Moneda: dolarul singaporez (SGD). Conform estimărilor făcute de Banca Mondială şi de Fondul Monetar Internaţional, Republica Singapore se situează pe locul 3 în lume din punct de vedere al Produsului Intern Brut (PIB), cu aproximativ 80 de mii de dolari per capita. Timp legal: UTC+8. Religie: budism (33%), creştinism, islam, taoism şi hinduism.

 

***

Mă trezesc deci la ora 9 cu punct. Dimineaţa desigur. În Sigapore City. The day after… Adică a doua zi după descoperirea durianului. Îmi prepar o cafea cam fără gust din donaţia de curtoazie a hotelului. De fapt cred că praful din plic e OK la gust şi miros… doar apa din fierbător are un gust cam sălciu. Aici nu e prea bună apă de la robinet… aşa că toată lumea bea apă îmbuteliată. Plată, desigur! Ronţăind un pacheţel de biscuiţi săraţi pe post de breakfast, înghit licoarea neagră, promiţându-mi că voi bea o cafea adevărată la o cafenea „profesionistă” de prin drumul meu… unde voi mânca şi un mic-mare dejun mai consistent. Îmi fac bagagele în cel mai scurt timp. Mă uit prin camera să văd dacă nu am uitat ceva… şi ajung la recepţia hotelului pentru a face check out-ul la orele 9 şi 20 de minute. Predau cartela-cheie şi o rog pe recepţionistă să îmi găzduiască cele două valize până seara, deoarece numai atunci voi pleca spre aeroport. Bineînţeles! Zis şi făcut! Le ducem împreună în camera de bagage. Îmi dă o chitanţă şi gata… o iau din loc! Azi voi avea o zi foarte animată. Am multe de văzut…

 

Stop! Opresc un taxiu. Îi spun şoferului că aş vrea să ajung la telefericul care duce la Sentosa Island. Venise vremea să ne întâlnim cu Merlionul şi habitatul lui din parcul de distracţii. Cauciucurile maşinii sfârâie pe asfaltul Geylag Road, Sims Way, apoi pe Nicoll Highway, Shenton Way, West Coast Highway, Harbour Front… Distanţa de 15 kilometri este parcursă – cu stopuri cu tot – în 20 de minute. Plătesc 11 dolari, cobor, mulţumesc şi mă aşez la rând pentru a lua telecabina cu care am de trecut o porţiune pe deasupra mării. Costă 26 de dolari, pentru ambele sensuri dar îţi oferă şi câteva beneficii pentru parcul de distracţii. Şi apoi, panorama… trecerii peste mare, vederea aeriană care îţi tăie răsuflarea… Ceva frumos şi minunat. Merită toţi banii! Insulă este aceesibila şi cu maşina, metroul, feriboatul… dar cel mai minunat mijloc de traversare este cel cu telecabina. Mai ales că… poţi face fotografii inedite. Cunoşteam locul, deoarece mai fusesem pe aici în urmă cu câţiva ani… cu familia. Acest mijloc de transport pe cablu face legătura aeriană între Mount Faber Station, situat pe insula centrală, având un stop la Harbour Front Station şi capătul la Sentosa Station. În fine, mă îmbăt de frumuseţea peisajelor văzute şi nu peste mult timp ajung la destinaţie. Nu prea am timp de amănunte deoarece am timpul limitat. Mi-am propus pe aceste meleaguri de vis doar 4 ore de vizită. Aici ai putea sta o săptămână şi tot nu te saturi. Precum la Disneyland… Atracţia vizuală centrală este Merlionul. O clădire înaltă costruita sub formă de turn cu cap de leu şi corp de peşte. Acesta este vestitul Merlion. De fapt o statuie. Un simbol de seamă al orasului-stat Singapore.

 

Povestea acestuia este următoarea: Merlion sau Leul de mare, este o creatură mitologică, cu cap de leu şi corp de peşte, folosită drept prim simbol al oraşului-stat Singapore, de unde derivă chiar şi denumirea urbei. În limba malaeziană „leul de mare” se traduce în „Singa-Laut”, iar „Oraşul Leului” poartă denumirea de „Singapura”. La început aşezarea a fost un sat mic de pescari numit Temasek. Legenda spune că într-o zi un rege se plimba pe malul mării. Numele lui era Nilatanam, sau Sri Tri Buana. Era unul dintre cei trei prinţi descendenţi din marele Raja Iskandar Dzu’l-Karnain, cunoscut la noi sub numele de Alexandru Machedon! Nilatanam va deveni mai târziu conducător al imperiului Srivijaya şi va purta numele de Sang Nila Utama. Intenţia lui era de a găsi un loc propice pentru a construi un nou oraş. Prin adopţie era şi moştenitorul bogatei regine Sakidar Syah, cea care domnea peste ţinuturile din care făcea parte mica aşezare Temasek. În căutările sale ajunse în locul numit Tanjung Bemian. Acolo, pe malul mării, observă o stâncă enormă pe care se căţără cu dexteritate. Uitându-se în zare, peste ape, văzu o bucată de pământ cu plaja acoperită de un nisip atât de alb încât semăna cu o cămaşă proaspăt spălată. Întrebându-şi curtenii ce loc este acela, i se spuse că acolo este sătucul Temasek. Îndrăgostit de privelişte se urcă pe corabie şi porni în acea direcţie. La mijocul drumului, o furtună groaznică avarie corabia care era în pericol să se scufunde. Aruncară peste bord toate obiectele grele, dar fără niciun rezultat. Atunci o voce venită parcă din adâcuri îi spuse că dacă îşi va azvârli coroana în mare va scăpa cu viaţă. Şi aşa făcu! Imediat marea se linişti şi ajunseră cu bine pe malul cu nisipul cel alb. De bucurie porniră la vânătoare pentru a-şi face rost de-ale gurii. La un moment dat observară pe plajă un animal ciudat. Crezură că e un leu! Apropiindu-se, ciudatul animal îi văzu şi dispăru în apele mării… Şi astfel, a fost numit acest loc, Singapura, sau Kota Singa, adică „Aşezarea Leului”. Acolo a fost construit nu după mult timp minunatul oraş. Regele Sang Nila Utama a domnit peste acele meleaguri timp de 48 de ani şi a fost înmormântat pe un deal din apropiere.

 

Cu timpul, Merlionul a devenit un simbol folosit ca personificare naţională a oraşului Singapore. În 1964, Singapore Tourist Promotion Board, a desemnat designerul Alec Fraser-Bruner pentru a crea faimoasa sigla pe care o găsim pe majoritatea produselor autohtone. Mai târziu, această reprezentare, s-a transformat chiar şi în statui. Oraşul are până în prezent şapte statui-simbol, sculpturi aşezate în diferite puncte turistice. Două din cele mai mai cunoscute sunt amplasate în Merlion Park. Cea mare are o înălţime de opt metri şi cântăreşte şaptezeci de tone, iar cea mică numită şi „Puiul de Merlion” are 2 metri şi o greutate de 3 tone. Sculpturile sunt acoperite cu plăci de porţelan şi sunt create de artistul plastic singaporez Lim Nang Seng. Din gură acestora se scurge un jet puternic de apă. Ambele au fost dezvelite în septembrie 1972 în prezenţa primului ministru de atunci, Lee Kuan Yew. Alte statui pot fi văzute în diferite locuri din oraş, una în faţa Biroului de Turism, una la Mount Faber lângă staţia de telecabină, alte două pe Ang Mo Kio Avenue.

 

Intenţionat am lăsat-o la urmă pe cea mai impresionantă statuie. Cea în apropierea căreia mă aflam în acel moment. Terminat în 1995, turnul Merlionului din insula Sentosa, a fost ridicat pe o colină înaltă de 23 de metri, având impresionantă înălţime de 37 de metri, construit în interior sub formă de bloc cu 11 etaje, având în partea terminală de sus un punct de observaţie. A fost creat în 1993 de un conaţional australian, sculptorul James Martin. În corpul gigantei statui sunt implantante zeci de luminiţe pentru a fi văzută şi noapte, iar ochii sunt dotaţi cu fascicole multicolore de laser. Fascinaţi de minunăţia Merlionului, mulţi poeţi, precum Alvin Pang, Vernon Chang, Koh Buck Song (şi alţii…), i-au dedicat poeme, iar scriitoarea Gwee Li Sui’s a scris o nuvelă cu titlul „Mith of Stone” (Mitul pietrei), care are ca subiect povestea faimosului leu de mare. Am mai aflat că singaporezii sunt puşi pe glume. Văzând că Merilonul scoate apă pe gură… folosesc în limbajul de argou cuvântul „merlion” (pronunţat „ma’laia”) în loc de „a vomita”!

 

Da te încumeţi să vizitezi Merlionul în interior – ceea ce am şi făcut -, poţi lua liftul care te duce în adâncurile mării. Vei întâlni acolo animale fantasmagorice (animate desigur!) precum sirene, lei de mare, dragoni, balauri… Dacă vei urca pe acoperiş, punctul de observaţie îţi va oferi o vedere de 360 de grade asupra minunăţiilor naturale dimprejur. După terminarea vizitei la Merlion m-am plimbat prin apropiere pe o promenadă lungă de 120 de metri inspirată parcă din sculpturile lui Gaudi de la Barcelona. Apoi m-am oprit la o cafea, după cum îmi propusesem. O cafea tare, espresso şi un croissant cu caşcaval m-a remontat şi mi-a dat noi forţe pentru a cuceri alte locuri minunate. Trec în grabă pe lângă „Universal Studios”, îl ignor de fapt… deoarece îl mai vizitasem înainte şi pe acesta şi pe cele două din America, de la Orlando, Florida şi Hollywood, California. Ştiu că acolo nu poţi sta doar câteva ore… Îţi trebuiesc zile… Aşa că lăsăm parcul de distracţii pe altădată când vom avea mai mult timp.

 

Mă îndrept spre „Butterfly Park & Insect Kingdom”, adică „Regatul fluturilor şi al insectelor”. De cum intru sunt înconjurat de stoluri de fluturi (vii, desigur!) care zboară liber în încăperi acoperite cu plasa. Pentru a nu se pierde în depărtări… Fluturi de toate culorile, mai mari, enormi, ca nişte păsări, sau mici ca nişte muşte. Aerul e în mişcare din cauza aripilor care se zbat. Un fel de ventilatoare naturale pentru oamenii înfierbântaţi de căldura de afară. Să nu uităm că temperatura exterioară este de peste 30 de grade Celsius, iar umiditatea de aproape 80%. Wow! Ce căldură! Măi ce căldură…! Vorbă lui Guta Băieşu în „Iubirea e un lucru mare”.

 

Înconjurat de fluturi mă simt ca un Icar fără aripi. Unul mi se aşează direct pe nas, şi mă gâdilă plăcut… Mi-e milă să-l alung cu mâna, aşa că suflu spre el un jet de aer. Dar ce credeţi că vrea să plece!? Lumea dimprejur râde, eu par că un clown suferind de strabism convergent şi când să pun mâna pe el, zboară şi mă lasa cu ochii în soare. Un papagal din apropiere, aşezat pe o stinghie de lemn, scoate un sunet de râs! Parcă ar râde de mine! O fi în cârdăşie cu fluturele! Parte din spectacol! Observ că şi alţii fluturi sunt blânzi şi se aşează pe hainele sau pălăriile vizitatorilor. Intru în muzeu. Zeci de panouri acoperite cu geamuri de sticlă, oferă privirii insecte minunate. Am văzut mai multe coleoptere – cărăbuşi, scarabei sau rădaşte – cu aripi de aur. Parol! Apoi scorpioni de toate mărimile… cu ţepuşa din vârful cozii pregătită de atac. Brrr! Mă retrag înspăimântat spre ieşire cu toate că pe un panou scrie că doar 25 din cele 1500 de specii de scorpioni de pe mamamond pot să ucidă oamenii!

 

Este ora două şi zece minute. Trebuie să mă retrag de pe Sentosa. Mai am şi alte misiuni de îndeplinit. De exemplu cea de a-mi astâmpăra foamea. Iau telecabina în sens invers şi cobor la aceeaşi staţie de unde m-am urcat. De data asta voi lua metroul în direcţia Orchard Road, faimosul bulevard al metropolei Singapore.

 

Deci iată-mă în vagonul de metro (SMRT), adică neabreviat „Singapore Mass Rapid Transit”, călătorind de la Harbour Front Station spre artera principală a oraşului. Trec în viteză prin staţiile Raffles Place şi City Hall şi ajung la Dhoby Gaut, unde schimb direcţia. Prima staţie Somerset, iar apoi ION Orchard, unde cobor. Ionel, Ionelule! Mă tot munceşte gândul de unde vine denumirea de „ION”. Or fi avut şi ei „ioneii” lor poate… Călătoria a durat aproximativ 10 de minute. Preţul biletului de metro pe această porţiune, un dolar şi treizeci de cenţi singaporezi. Ies din staţie şi sunt întâmpinat de alţi „IONI”! ION cu majuscule! ION de Singapura! ION sus, ION jos, ION la dreapta, ION la stânga. Exact ca şi Figaro!!! ION se numeşte şi complexul arhitectonic de lângă ieşirea din staţia de metrou. Apoi văd „ION Art Gallery”, „ION Fashion”, „ION Dining”, „ION Sky”… O mulţime de Ioni… Chiar dacă nu dau de „Grădina lui Ion” mă simt ca acasă. Ar mai lipsi o firmă cu ION Iliescu, una cu ION Dolănescu şi… Mirabela Dauer cu faimoasa ei melodie şi tacâmul ar fi complet.

 

O iau la pas şi nu după mult timp ajung la complexul de magazine Somerset, unde la subsol se afla restaurantul elveţian „Marche”. Aici se mănâncă bine şi ieftin. Un restaurant cu autoservire. Plăteşti cât mănânci. Preţuri afişate. Îmi iau o „miso”, adică  o supă uşoară japoneză şi un grătar cu salată şi cartofi prăjiţi. Beau un pahar de apă minerală. Atât! Încep să mă simt bine. Plătesc şi plec. Afară pe strada zăpuşeala mare. Parcurg în două ore cei 2.2 kilometri ai Orchard Road, oprindu-mă deseori în diferite magazine pentru a vedea ce se vinde acolo. O mulţime de produse îţi atrag atenţia şi îţi fac cu ochiul. De la Gucci, la Prada, de la Chanel la o îngheţată de toate aromele, de la ultimul răcnet de tablete Sony la atelierele de croitorie unde se confectioneza (încă!) costume „la minut”. Magazinele de aparatura electonica au în faţa câte un samsar care te trage de mânecă pentru a intra. Îţi promite marea cu sarea, doar-doar vei cumpăra ceva. Produsele sunt totuşi mult mai ieftine decât în Europa.

 

Simt o oboseală în picioare. Am cam umblat de dimineaţă până acum, nu glumă. Sunt transpirat de parcă aş fi făcut baie în ciorba miso. Ce căldură… Încerc să opresc un taxi, dar trece pe lângă mine fără să clipească. Şoferul desigur! Apoi, altul, şi altul… Nici unul nu opreşte chiar dacă luminiţa de pe capota arată că e „liber”… de parcă ar avea ceva cu mine. Of, of… ciudaţi or mai fi şi asiaticii ăştia! Nu după mult timp ajung în faţa unei staţii unde văd nişte oameni în aşteptate. Pe o plăcuţă văd însemnele „taxi”, adică pătrăţelele alb-negru. Deşteaptă-te romane! Îmi dau seama că de acolo se poate lua taxiul! Toată lumea aşteaptă la rând. Maşinile se opresc şi-l invită pe cel mai din faţa să urce. Frumos şi civilizat! Ordine şi disciplină. În sfârşit ajung şi eu să fiu primul din rând! Mă urc – bineînţeles, tot pe bancheta din spate – bucurându-mă de răcoarea aerului condiţionat din interiorul maşini şi o luăm spre Geylang. Lorong 20 ne întâmpină cu Hotelul Ruby tot în acelaşi loc!!! Sunt obosit… Foarte obosit. Intru la recepţie şi îi spun recepţionerei că aş dori o „cazare” pentru 2 ore. Aici se poartă! Ştiam asta… Plătesc 20 de dolari şi am în mâna cartela „Sesam deschide-te” a uşii de la o cameră de la etajul doi. Puţin mai mică decât cea anterioară pe care am am părăsit-o dimineaţa. The time is 17:00 sharp! Adică 5 dupămasă fix! Dau o fugă până la sala de bagage şi îmi iau valiza de mâna sus în cameră. Am nevoie de haine de schimb. Fac un duş scurt cu apă aproape rece şi apoi mă lăfăi într-unul dintre cele două paturi. Adorm instantaneu. Fără vise, fără regrete, fără gânduri…

 

La ora 19:15 sună telefonul. Recepţionerul mă anunţă că au trecut cele două ore. Ce baiat generos! Mă îmbrac în grabă, cobor şi din nou îmi las valiza la păstrare. Bine dispus mă îndrept spre cunoscutul Geylag Road, dau colţul şi intru într-un birt unde îmi face cu ochiul o reclamă cu ciorba de peşte. 5 dolari. Un bol mare, cu legume, frunze de varză chinezească, bok choy, paste făinoase şi trei felii de file de ling. Adaug în ea şi o linguriţă de ardei iute… Mă simt precum calul lui Harap Alb după ce a mâncat jăratec. O iau din loc şi caut o cafenea. Nu după mult timp dau de una care face cafea expresso. De obicei singaporezii, precum americanii (sic!) beau un fel de zeamă lungă de culoare maronie cu gust de cafea… Cană mare, să impresioneze! Mă aşez pe terasă şi îmi sorb cafeaua în tihnă admirând tumultul străzii.

 

Pe la 8 şi 30 de minute mă reîntorc la hotel Ruby, îmi eliberez bagajele din camera cu pricina, mulţumesc celor de la recepţie pentru ospitalitate, promit că o să mai trec pe la ei (oare când va fi asta…!?) comand un cab (taxi) şi direcţia Changi Airport. Ajung în jurul orei 21:15. La „Departures” aglomeraţie mare, dar organizare excelentă. Caut să localizez pe un ecran de afişaj electronic ghişeul Finair. Îl găsesc destul de repede. Predau valiza cea mare. Nu am nicio problemă cu greutatea acesteia. Cantarul arata 22 de kilograme. Primesc un „Boarding Pass” nou. Mă uit la ceas. Mai am timp până pleacă avionul. Bine dispus o iau spre hala de trecere spre zona de plecare. Trec printr-un filtru de control paşapoarte, după care ajung la shopurile duty free. Nu mă interesează nimic deosebit. Admir frumosul aeroport – după părerea mea cel mai minunat din lume – trec prin câteva coridoare şi mă opresc pentru un scurt timp la grădina de orhidee. Un lac minuscul trecut de un podeţ arhaic înfrumuseţează peisalul. Călătorii îşi încântă privirea cu această explozie de flori minunate care răsar de peste tot. Te simţi ca în paradis. Parcă nu îţi mai vine să pleci…

 

Şi totuşi uitându-mă la timpul de îmbarcare înscris pe boarding pass revin la realitate. Zborul AY 082 al companiei Finnair pleacă în curând de la Gate D42. Time 22:50. Mai am la dispoziţie doar 30 de minute. O iau cu paşi repezi spre poarta D42, unde sunt întâmpinat de mai mulţi pasageri în aşteptare, aşezaţi la un rând lung de câţiva metri. Acţiunea este încetinită din cauza controlului riguros al bagajelor de mână. Peste vreo 10 minute îmi vine rândul să intru la filtru. Îmi pun bagagele pe bandă rulantă pentru a fi controlate prin sistemul de raze roentgen. Bingo! Un distins ofiţer de la brigada cerberi îmi face semn să trag pe dreapta. Apoi se apropie şi îmi spune că doreşte să se uite în valiza mea de mână. Arătă cu degetul necessaire-ul meu de toaletă şi îmi face semn  să-l deschid. Mă execut! Ia în mână sticluţa cu apă de toaletă „Aramis” şi se uită atent la eticheta de pe fundul acesteia exclamând: „Acesta este un recipient de 110 mililitri. Regulile permit transportul containerelor cu lichid până la maximum 100 de mililitri. Vă rog să-l aruncaţi la gunoi în cutia aceasta…”. Ce pot să zic!? Pe aeroport nu se face scandal şi nu se aduc argumente. Altfel poţi să fii arestat! Nu glumesc de loc! Greşeala este a mea! Ştiam regulile, dar dintr-o neatenţie, în camera de hotel, trecusem recipientul din valiza de cală în cea de mână. În prima puteam să trasport cât lichid doream. Numai să nu fie inflamabil! Mi-am muşcat limba şi m-am supus regulilor  înghiţind în sec, desigur! Asta este… Altădată să fiu atent! Şi astfel uşurat de lichide bine-mirositoare mă duc amărât spre avion. Locul 34J. Direcţia Helsinki!

———————————————-

 (VA URMA)

marius dragomirMarius Dragomir este un artist polivalent, care la mijlocul anilor ‚90 a revoluţionat muzica aducând pe piaţă un nou stil, unul original, care a creat isterie în rândul iubitorilor de muzică – stilul KASHAYMUSIC, al cărui nume este un joc ghiduş de cuvinte derivat din titlul unui foarte cunoscut cântec popular patriotic românesc: “C-aşa-i românul”.

Stilul KASHAY- MUSIC conţine o combinatie originală unde sunt împletite genurile: folcloric, dance, reggae şi techno. Aceasta reţetă inedită a fundamentat un nou stil: etno-dance-ul.

Nebunia etno-dance i-a adus lui Marius Dragomir Discul de Aur”, pentru albumul “Party in Transilivania”, recompensă bine-meritată în urma uriaşelor vânzări înregistrate: peste 1.800.000 de exemplare vândute!

Au urmat multe alte succese etno-dance, după care artistul a intrat într-un con de umbră, cu toate că a încercat să se reinventeze atacând şi alte stiluri muzicale, de exemplu muzica de film.

Anii ‚90, şi prin muzica artistului Marius Dragomir au făcut istorie. Eu cred că va curge multă apă pe Dâmboviţa până când un alt artist român va atinge borna de un milion albume vândute.

Marius Dragomir, în ciuda tuturor vicisitudinilor vieţii pe care a trebuit să le înfrunte, continuă să respire prin muzică şi continuă să creeze muzică de calitate – Marius Dragomir nu se predă!

PETRU UMANSCHI (muzicolog, critic muzical, istoriograf de muzică poprock, realizator de emisiuni de radio şi televiziune) spunea despre muzica lui Marius G. Dragomir: ,,Muzica lui Marius Dragomir vine direct din inimă, ea nu va fi niciodată legată de timp sau modă dar, cu siguranţă, va impune un stil căci se adresează tuturor vârstelor, marelui public.. Interesul pentru compartimentul muzicalETNO” justifică necesitatea schimbărilor din zona anchilozată a cântecului de petrecere.

S-ar putea ca într-o asemenea prielnică conjunctură, muzica lui Marius Dragomir, să se prefigureze sunetul mileniului III”.

Cu respect, un braşovean salută un alt braşovean…Servus, Marius, ce mai faci? Spune-mi, în câteva cuvinte: cine este Marius Dragomir?

Sunt născut la Braşov, pe 19 aprilie 1969, în Zodia Berbecului. Sunt compozitor şi interpret, un omcorect, sincer şi iubitor de frumos, de natură, de adevăr şi de Dumnezeu. Mottoul meu este:“Credinţa în reuşită şi în Dumnezeu, ţine loc de GENIU !”. Alţii mă pot caracteriza mai bine, după gradul de înţelegere şi raportare la viziune.

Când ai început să cânţi şi la ce vârstă ai debutat?

Am început activitatea artistică la 4 ani; anul 1973 avea să îmi aducă primul premiu la FestivalulLira de Aur“, cu Balada lui Ciprian Porumbescu interpretată la vioară. Părinţii au fost cei care m-au susţinut de-a lungul timpului, iar devotamentul pentru muzică şi ambiţia de a exprima ceea ce sunt m-au determinat să particip la numeroase concursuri şi festivaluri de prestigiu din ţară.

Anul 1989 a fost un an important în viaţa mea pentru că am fost recompensat cu Marele Premiu la Festivalul ,,Steaua fără nume,, şi cu Premiul I la Festivalul de la Mamaia la secţiunea de interpretare cu piesa ,,Prin noi trăieşte muzica,, de Cornel Fugaru.

Am cântat, pentru prima oară în cadrul acestui festival, şi vocal şi instrumental , respectiv la trompetă..

Am devenit apoi cunoscut în ţară pentru prestaţiileoriginale, atât componistice cât şi instrumentale, pe care criticii de artă, şi nu numai, aveau să le aprecieze si sa le expună în massmedia.

Cum ţi-a venit ideea cu stilul etnodance? Ştiu ca discul Party în Transilvania a vândut peste un milion de exemplare….deţii recordul în materie de vânzări…

Sunt primul artist din România care a intrat în celebrul topul Billboard în 1995, cu piesa ,,Party in Transilvania,,. Eu m-am străduit şi am reuşit să aduc muzica populară în atenţia tinerilor. Acesta este meritul meu şi mă bucur că am reuşit să fac acest lucru.

Am gândit că ar fi interesant să încerc să îmbin muzicadance, reggae şi techno cu genul folcloric.

În 1995 am venit pe piaţă cu un nou stil muzical KASHAY MUSIC (derivat dintr-un titlu de cântec pe cât de cunoscut, pe atât de drag nouă: „C-aşa-i romanul”) Etnodance, stil muzical născut din cei zece ani de studiu al muzicii populare. Am reuşit să aduc albumul ,,Party in Transilvania,, pe piaţă foarte greu, pentru că producătorilor le era teamă că nu o să se vândă. Dar am fost convingător şi, întrun final, cu ajutorul unui producător de la Timişoara şi apoi în toată ţara, l-am lansat.

După o săptămână se vânduseră deja 200.000 de exemplare!

Am primit “Discul de Aur“ pentru albumul “Party in Transilvania,, vânzările atingând cote nemiîntâlnite de 50 de ani în România, peste 1.800.000 de exemplare pe acte, vândute numai în România, toată ţara vuia de stilul Kashaymusic (etnodance).

m dragomirDupă isteria cu Party in Transilvania, ai cam dispărut, reapărând la intervale mai mari cu piese noi, şi stiluri noi de muzică…însă, se pare că succesul nu a fost cel aşteptat. De ce?

După succesul ,,Party in Transilvania,, au urmat şi alte albume de succes, dar din păcate nu am fost difuzat şi promovat la valoarea pe care am demonstrat-o…pentru că citez anumiţi producători din ţară : “Lasă, că Marius Dragomir se vinde oricum”…

Dupa ,,Party in Transilvania,, au urmat numeroase albume se succes: HAPPY BIRTHDAY, DRACULA!, CÂNTĂ ROMANE, SEX ON THE BEACH, ONE MORE PARTY, MUSTAFA, DĂ-MĂ MAMĂ DUPĂ GYURI, CINE OARE, SUFLET DE ROMÂN, KASHAY ROMÂNUL, DRAGOSTEA MEA E.T.C.

Eu am fost invidiat de mic şi mereu m-am lovit de rea credinţă, speculare şi manipulare, cu care eu nu am fost niciodată de acord, dar cred că ăsta este destinul Berbecilor. Suntem norocoşi şi oamenii ne invidiază. Deşi muncim enorm, luptăm şi perseverăm. Nu obţinem nimic uşor. Însă, dacă ne devitalizăm din cauza stresului şi a muncii sau există probleme psihice, suntem pierduţi…. Aceste lucruri dărâmă un Berbec. Sunt ferm convins că niciodată nu am fost promovat pe măsura valorii.

Cum vezi muzica din ziua de azi? De ce artiştii din generaţia ta, dar şi mai veche, îşi fac greu loc pe “sticlă” şi în rafturile muzicale?

Muzica astăzi înseamna să fii la locul potrivit, să comunici cu oamenii necesari, să beneficiezi de condiţii favorabile pentru maturizarea şi cresterea ta ca artist, să fii remarcat şi sustinut de cine trebuie și să simţi ceea ce faci. Eu am trecut deja mai multe etape în viată şi consider că am locul meu printre artiştii de valoare ai acestei ţări; fiecare gen, fiecare timp, fiecare modă are publicul ei. Ce ar trebui să fac eu, în condiţiile în care se promovează zilnic incultura şi nonvalorile, oamenii care nu ar trebui să fie promovaţi şi care să nu devină un model pentru copii noştri.

Într-o societate care se vrea dezvoltată din punct de vedere cultural, legile nescrise ale respectului nu

trebuie să îngăduie acest lucru.

Nu cred că un artist e pe val sau sub val doar pentru că unii sau alţii nu vor să îl promoveze suficient.

Cred că un artist trebuie inspirat şi ajutat, nu călcat în picioare şi umilit, ca alţii să poată să îşi extragă “foloasele” mai mult sau mai puţin cuvenite. La noi nu a existat nimeni şi nu există nimeni care să sprijine artiştii, aceştia sunt descoperiţi. La fel sunt şi eu. În momentul în care voi înceta să mai cânt, voi înceta să mai am surse de venit. Din punct de vedere artistic, dacă după treizeci şi ceva de ani de carieră nu mai produci, ţara te lasă să mori. Dar asta e…, asta e ţara, asta e societatea, ăştia sunt oamenii, aştia sunt artiştii.

Care au fost cele mai mari satisfacţii din viaţa ta? Dar decepţii?

Cele mai mari satisfacţii, cu toată sinceritatea, au fost atunci când muzica mea s-a impus pe plan naţional şi internaţional dar a fost pusă în braţele unor oameni din showbussiness care puteau face multe şi au facut, dar, din păcate, în cea mai mare parte a situaţiei s-au orientat cum pot scoate ,,pielea,, de pe artistul Marius Dragomir. Când am sesizat asta, acei oameni, pentru netăcerea mea au făcut ameninţări şi au făcut tot posibilul ca, de-a lungul anilor să nu îmi pot manifesta dragostea pentru muzică şi nici măcar de a o împărtăşi fanilor mei. Nici nu ştiţi cât de otrăvită este această tavă de argint care li se oferă atât tinerilor artişti cât şi celor mai în vârstă, care vor să apară. Li se impun reguli în care artistul nu are niciun mijloc de a se apăra sau a avea o părere personală, într-o situaţie în care el a intrat.

Viaţa bate filmul…tu ai trecut prin multe….nebunia succesului, drama divorţului, dar şi un atac de inimă care te-a încercat din greu….Cum eşti acum? Cum ai trecut peste toate?

Starea de sănătate este stabilă, analizele au ieşit ok, dar am facut şi o ecocardiografie… Şi se vede o pată pe inimă de mărimea unei măsline, este consecinţa infarctului asupra muşchiului inimii. Înseamnă, de fapt, că s-a necrozat o părticică de mărimea unei măsline, din muşchiul inimii. Rămâne aşa şi, dacă fac un alt infarct, se măreşte, deci trebuie să evit, dar Dumnezeu are grija de mine, de noi toţi de altfel. Dumnezeu m-a ajutat întotdeauna, binecuvântat fie în vecii, vecilor, Amin! Dacă am căzut de exemplu de şase ori, înseamnă că Dumnezeu m-a ridicat de şapte. Misiunea mea nu s-a terminat aici, cred într-un viitor bun, frumos şi drept.

Unde poate fi găsit Marius Dragomir acum? Mergi în concerte prin ţară? Dar peste hotare? Sunt mulţi din generaţia ta, dar şi mai veche, care pleacă peste hotare, chiar şi în State, şi au mare succes? Tu ai fost?

Fanii mă pot găsi pe adresa mea personala de website www.mariusdragomir.ro iar cei care îmi scriu le garantez că mesajul lor ajunge direct la mine. De asemenea, cei iubitori de Marius Dragomir şi tot ce înseamna muzica sa, mă pot gasi şi pe Facebook, unde postez mereu noutăţi şi îi aştept cu drag pe toţi să comunicăm şi să împărtăşim gânduri.

marius dAcum nu mai susţin aşa multe concerte ca altădată, deoarece starea de sănătate nu-mi permite să fac efort mult, trebuie să mă menajez cât pot de mult, am şi un regim alimentar pe care trebuie sa îl respect, dar încerc să onorez toate invitaţiile pe care le primesc, susţin spectacole atât în ţară cât şi în străinătate.

Îmi iubesc mult ţara şi deşi am avut multe ocazii de a mă stabili în străinătate, pentru mine România înseamnă comuniunea de energii care mă „hrăneşte, mă iubeşte şi mă învaţă” ceea ce am ales înainte de venirea mea aici. Legătura cu pământul natal este făcută printrun cordon ombilical sacru.

Ruperea lui înseamnă neîmplinirea poverilor care ţi-au fost încrediţate, şi mai înseamnă stagnarea ta pe plan spiritual chiar dacă financiar în altă parte îţi merge bine, dar când vine vremea sfârşitului, vedeţi, tot acasă se îngroapă românul. Am o vorbă pe care o spun de câte ori pot: „Ţara mea e ţara mea şi dragoste găsesc în ea”.

Începand cu anul 1990 am susţinut numeroase concerte şi în străinătate, iar din anul 1997 şi în SUA, apoi, în 2005 am şi colaborat cu o mezzosoprana căreia i-am compus un album popopera şi alături de care am şi înregistrat două duete de gen popopera.

Ai compus şi muzică de film? Am văzut că ai “atacat” şi genul clasic? Crezi că îţi reprezintă starea de spirit de acum?

Da, muzica de film îmi reprezintă bine starea de spirit. Pentru moment compun muzică de film, muzica de gen clasic şi popopera. Consider că am ajuns la un moment din viaţa mea când trebuie să mă dedic acestui gen de muzică, mai spiritual, mai vibrant, un gen de muzică care nu ,,atinge,, pe oricine, doar oamenii sensibili şi cu sufletul deschis înţeleg ce transmite muzica asta. Muzica de film are conotaţie importantă în momentul în care există o echipă care face corp comun cu mine ca şi compozitor, şi vorbesc de: director de film, regizor, producător etc. Printre compoziţiile mele pentru film se numără şi coloana sonoră a filmului italoamerican ,,The lost amulet,, un film medieval de lung metraj, cu conotaţii religioase, pentru care am compus, orchestrat şi mixat muzica de gen clasic cu orchestră simfonică şi cor mixt de copii şi adulţi, am compus genericul muzical al emisiunii ,,În premieră cu Carmen Avram,, ,,Secvenţial,, cu Adrian Ursu; de asemenea am intrat în patrimoniul naţional cu trei compoziţii de muzică clasică care sunt difuzate şi la Radio Romania Muzical.

Ce îţi doreşti cel mai mult acum?Unde te vezi în viitorul apropiat?

Sănătate! Mâine nu este azi, iar azi nu este ieri. Dumnezeu le aranjează pe toate! Nu ştiu ce îmi va rezerva viitorul apropiat, doar Dumnezeu ştie, şi sper că le va aranja în aşa fel încât să îmi fie bine. Am încredere în EL.

Marius, în final, îţi doresc multă sănătate şi mult noroc. Sper să ne vedem curând, poate chiar la un spectacol peste ocean, pentru românaşii din diaspora…

Dacă sunt onorat din toate punctele de vedere, probabil că ne vom vedea….să mă ţină sănătatea! Le mulţumesc tuturor celor care îmi ascultă muzica, celor care m-au susţinut, mă susţin şi mă vor susţine şi pe viitor. Le doresc PACE şi LUMINĂ!

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

Ligia-Gabriela JANIK – COŞUL CU COLINDE

Posted by Gabriela Petcu On December - 15 - 2013

25-Nasterea„Hristos S-a născut!” a răsunat pe scena Casei de Cultură din Trossingen – Germania, sub genericul „Coşul cu colinde.“

 

În seara zilei de 7 decembrie 2013 a avut cel mai mare eveniment cultural şi spiritual din ultimii ani pentru comunităţile române din Germania. Spectacolul religios, dedicat sărbătorilor de iarnă, a fost organizat de Centrul Creştin Eklesia din Trossingen, condus de pastorul Kornelius-Birle – Krumbacher, care a avut un salut de bun venit pentru toţi oaspeţii sosiţi la concert. Liderul corului bărbătesc, pastorul Croitorul Virgil, din Stuttgart, a salutat de asemenea cu multa căldură şi dragoste pe toţi cei prezenţi în sală.

 
Sute de români, nemţi, maghiari şi ruşi s-au îndreptat spre Casa de Cultură pentru a-şi stinge dorul de ţară, dar şi setea spirituală a sufletului, unindu-şi vocile cu ale îngerilor şi păstorilor din câmpie. A fost un moment sublim, de cinstire a Celui ce S-a născut în ieslea din Bethleem.

 
S-au intonat imnuri în cinstea Pruncului Isus, Cel care a coborât din Slava-i cerească să se nască umil într-o iesle simplă. Doar vitele din grajd Îl încălzeau cu suflarea lor. Un moment unic, solemn, l-a reprezentat deschiderea programului, când toţi cei aproximativ 800 de participanţi, indiferent de ţară şi naţionalitate, şi-au unit inimile cu inima de Tată a lui Dumnezeu, rostind binecunoscuta rugăciune „Tatăl Nostru.“ Mare a fost bucuria când primul colind a răsunat din pieptul tuturor celor prezenţi în sală, unindu-şi vocea cu cea a colindătorilor. Astfel, cântăreţi vestiţi din diaspora, plecaţi de multi ani din ţară, au incântat sufletul ascultătorilor prin colindele duioase, aprinzând în inimi dorul după locurile natale.

 

Lacrimi de dor, dar şi de fericire, se vedeau pe feţele multor ascultători, dând de înţeles că nimic nu e mai trist şi apăsător decât dorul de ţară. Şi acest dor care apasă inimile celor plecaţi, se evidenţiază tot mai mult în preajma Sărbătorilor de iarnă. Pe scena Casei de Cultură a urcat vestitul cântăreţ Nicu Wagner, o personalitate importantă în comunitatea română din München. Plecat, de asemenea, de foarte multi ani din România. La fel ca el, mulţi cântăreţi ca Ligia Bodea, Lidia Părăuan, Ramona Vas, Mariana Demeter şi mulţi solişti instrumentişti au colindat spre bucuria sufletului nostru şi spre slava Pruncului Isus, bucurându-se de venirea Lui pe lume. Fanfara formată din grupul reunit Trossingen-Frankfurt şi Belgia, a făcut să tresare inimile şi glasurile celor prezenţi. De asemenea, Ansamblul orchestral Dück a încântat audienţa cu frumoase colinzi. Comunităţile române din Germania, Elveţia, Franţa, Belgia şi România au fost reprezentate prin grupuri de cântăreţi, prin corurile unite şi corurile bărbăteşti, făcând să răsune colinzi în limba română şi germană. Un ambient armonios şi înduioşător a fost creat prin unirea glasurilor corului de copii, care au răsunat cu putere în sala cu cea mai bună acustica din Germania. Scena sălii a fost neîncăpătoare pentru grupurile de copii de diferite vârste, din Trossingen, uniţi cu corurile de adulţi din Trossingen, Stuttgart şi Bergamo-Italia. Acest eveniment înălţător va rămâne viu în istoria oraşului Trossingen, unde comunitatea română, caracterizată prin traiul în armonie şi pace, este apreciată de către autorităţile oraşului.

 
Vestirea naşterii Mântuitorului a răsunat cu putere în această seară, aducând mulţumire în suflet, dar totodată amintindu-ne că într-o seară ca aceasta,în ieslea din Bethleem, Domnul Isus a coborât din Ceruri. A venit printre noi şi a trăit ca şi noi, învăţându-ne cum să trăim frumos, iubind şi cinstind pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru. Prin jertfa Sa pe cruce, El a ispăşit vina păcatului nostru şi S-a inălţat apoi la Tatăl, sa ne pregătească un loc. Caci acolo unde este El, să fim şi noi.

 
De Sărbători, fiecare dintre noi încearcă să fie mai bun, mai iubitor, mai răbdător şi iertător. Însă scopul lui Dumnezeu pentru Creaţia Sa este ca fiecare clipă a vieţii noastre să fie trăită la standardele înalte pe care ni le cere Sfânta Scriptură. Domnul Isus, prin venirea Lui în lume şi răstignirea Sa pe cruce, ne-a făcut fraţi ai Lui şi fii ai lui Dumnezeu. Să lăsăm deci Steaua Sfântă de la Bethleem să strălucească în viaţa noastră şi să-L primim pe Fiul lui Dumnezeu să se nască cu adevărat în inima noastră. Deşi s-a născut în Ieslea cea săracă acum 2000 de ani, El trăieşte, se află la dreapta Tatălui şi are puterea să ierte păcatul din viaţa noastră, să alunge sărăcia şi întunericul din sufletul nostru, făcându-ne asemenea Lui. A venit să salveze creaţia Sa de la moartea veşnică, ca în ziua mult aşteptată să fim împreuna cu el pe norii cerului.

 
Mare mi-a fost surpriza şi bucuria când pe holul Casei de Cultura am întâlnit mulţi cunoscuţi şi prieteni, dar o bucurie deosebită a fost când am întâlnit familia Meiroş Marian şi Onorina împreună cu cei cinci copii frumoşi ai lor. Familie venită din Brăila şi pe ai cărei membri nu-i mai văzusem de aproximativ 18 ani. Am depănat amintiri de acasă, astâmpărându-ne dorul dupa cei dragi rămaşi în România. După sfârşitul programului artistic, seara a continuat în aceeaşi armonie tradiţională în jurul miilor de sarmale, cozonaci şi prăjituri de casă, pregătite de gospodinele gazdă. Dumnezeu sa răsplătească şi să binecuvânteze osteneala lor, pe aceste fiinţe minunate, care de fiecare dată, cu dragoste,întâmpină oaspeţii veniţi de departe. Fie ca de acest Crăciun, Domnul Isus să se nască în inimile fiecăruia, aducând pace, bucurie, iertare, iubire şi o viaţă mai bună în fiecare casă şi inimă de român! Colindul „S-a născut pe Pământ un Mântuitor“ să răsune în inimile noastre, slăvind pe Domnul Slavei împreună cu păstorii şi îngerii din ceruri. Ca şi Magii de la Răsărit, venim şi ne închinăm cu bucurie Pruncului din Bethleem şi să-i aducem inima noastră ca dar înaintea Lui.

 

Sărbători binecuvântate şi fericite tuturor românilor, oriunde s-ar afla, de aici, din Trossingen. Iar de Crăciun, la ceasul naşterii, să ne unim vocile în colind frumos să-l lăudam pe Domnul Vieţii care ne-a adus iertarea şi mântuirea în dar
Sărbători Fericite tuturor românilor de pretutindeni!

 

 

Ligia-Gabriela JANIK

Decembrie 2013

Aldingen, Germania

Yvette Larsson promovează imaginea României în lume

Posted by Stefan Strajer On December - 12 - 2013

YvetteAutor: Ştefan Frîncu (Danemarca)

 

Pentru cei care nu au auzit de noul ambasador pe care România îl are în lume

 

Yvette Larsson este o profesoară din Suedia care a venit pentru prima dată în vizită în România în anul 1985 pe litoralul românesc împreună cu familia, la doar 13 ani. A revenit în 2011 şi de atunci s-a mai întors de 15 ori. Yvette a crescut în nordul Suediei, a plecat la universitate, a trăit în mai multe locuri, în Norvegia, Franţa, insula Reunion, Anglia, Danemarca după care s-a întors în ţara natală şi predă la Şcoala Internaţională din Helsingborg, în sudul Suediei.

 

O persoană optimistă, plină de entuziasm care crede în frumuseţea României şi a românilor aşa cum probabil nu foarte mulţi români mai cred.

 

Eu locuind în Danemarca, aici printre nordici care îşi văd fericiţi de traiul lor bun şi nebăgând în seamă prea mult dorul meu de casă, când am descoperit această minune, am şi dat o fugă până aici aproape, în sudul Suediei, să o cunosc.

 

 

Cum în Europa nu avem prea mulţi aliaţi, o femeie din nordul Europei dispusă să muncească  să schimbe prejudecăţile şi mentalitatea despre români şi Romania nu putea să nu-mi capteze atenţia.

 

*

 

Yvette cu iaŞ.F.: Dragǎ Yvete, trebuie să-ţi mărturisesc cǎ ţi-am urmǎrit evoluţia şi nu eşti la fel precum mulţi alţi strǎini veniţi în România de care se îndrǎgostesc, revin periodic sau unii chiar se stabilesc aici. La tine diferă puţin. Ai încercat sǎ descoperi România, te-ai îndrǎgostit de ea şi nu te-ai oprit aici, vrei sǎ-i arǎţi frumuseţile şi sǎ schimbi prejudecǎţile şi imaginea negativǎ construitǎ de mass media în Europa.

 

Nu o să repet aceleaşi întrebări la care ai mai răspuns în presa din România. Mulţi români te cunosc deja, îţi cunosc povestea. Mai multe publicaţii româneşti au scris despre tine şi te numesc ambasadorul României în lume.

 

Scopul tău şi al blogului The Bucharest Lounge este să răspândeşti frumuseţea şi însemnătatea României în lume prin ochii unui suedez.

 

Cu ani în urmǎ când auzeam de ţǎrile nordice, primele lucruri care îmi veneau în minte erau gradul ridicat de civilizaţie, nivelul ridicat de trai, oamenii cei mai fericiţi din lume şi cele mai democratice ţǎri.

 

Dupǎ relaţia de suflet pe care ai legat-o cu România şi cele 15 vizite pe care le-ai facut în ţara noastră în ultimii 2 ani şi cea dinainte de revoluţie, cred că poţi să ai o idee despre cum evoluează lucrurile în România.

 

Trăieşti aici în ţările nordice ai căror oameni se spune cǎ sunt cei mai fericiţi din lume, dar aş vrea sa te întreb cum vezi tu relaţia românilor cu fericirea şi ce ar avea românii de învǎţat de la voi, nordicii?

 

Yvette Larsson: Aici oamenii au nevoile primare satisfăcute, nu avem drame foarte mari, e un echilibru continuu. Poate fi monoton şi plictisitor dar te poţi simţi bine şi în siguranţă. Nu suntem nevoiţi să ne facem atâtea griji cum sunt din păcate nevoiţi să-şi facă românii în viaţa zilnică, aici funcţionează, e bine, este eficient. Nu e simplu să vorbeşti despre fericire, dar când merg în România văd un contrast, pe de o parte văd români care se străduiesc mult, luptă pentru traiul zilnic dar care mai gǎsesc şi energie să se bucure la petreceri, grătare, terase şi baruri. Chiar dacă viaţa e  grea, mai găsesc puterea să ştie să trăiască viaţa cu bucurie, să se bucure de lucrurile simple.

 

Yvette cu bondita 3Ş.F.: Crezi în această construcţie europeană în care românul şi sǎ zicem suedezul pot sǎ-şi descopere împreună valorile şi să-şi respecte diversitatea culturală?

 

Y.L.: Da, sunt o persoană optimistă şi cred într-o Europă unită de aceleaşi valori. Nu cred în proiectul politic Uniunea Europeană, pentru că reprezintă globalizare, uniformizare, nu trebuie să fim toţi la fel, dar în acelaşi timp este Europa şi ţările în care trăim şi iubesc Europa pentru diversitatea ei. Îmi plac foarte mult diferitele culturi, limbi, folclor, tradiţii, arhitectura diferită. Puterea poate sta şi în diferenţele dintr noi. Da, cred că putem trăi frumos fiind toleranţi unii cu alţii, în ciuda lucrurilor care ne deosebesc.

 

Ş.F.: De ce crezi că noi românii uitǎm uneori să apreciem frumosul pe care îl avem acasă şi avem nevoie de confirmarea străinilor să realizam ce minunăţie de ţară avem, ce mulţime de lucruri frumoase ne înconjoară?

 

Y.L.: Cred că România este într-o fază de construcţie a unei identităţi. Noi, în ţările vestice aveam foarte puţine informaţii despre România şi acelea erau destul de întunecate, cu copiii din orfelinate, cu Ceauşescu, iar unde oamenii nu au informaţii, adaugă de la ei, astfel românii au astăzi de suferit de pe urma acestor prejudecăţi.

 

Românii nu au încă o stimǎ de sine bine construită sau încredere, prea mulţi privesc în jos încă. Când am venit pentru a doua oară în România, am fost uimită de cât potenţial este aici. De ce nu arată toate astea? Românii au foarte mult de oferit la diferite niveluri chiar dacă nu realizează încă acest lucru. Am întâlnit multă ospitalitate aici, sunt mişcată de natura şi relieful ţării, mâncarea, satele româneşti cu viaţa şi autenticitatea lor, viaţa din oraşele din ţară, aş putea continua ore în şir să vă reamintesc ce aveţi frumos aici. Dar cred că lucrurile încep să se mişte în direcţia bună. Prin intermediul paginii de facebook The Bucharest Lounge şi al blogului (http://bucharestlounge.wordpress.com/), am întâlnit multe iniţiative frumoase, mulţi oameni care gândesc la fel ca mine, mulţi tineri care vor să schimbe lucruri şi atitudini. Cred că oamenii vor fi surprinşi puţin câte puţin de România într-un mod plăcut. Dar trebuie avut răbdare, schimbările de atitudine şi mentalitate nu se petrec peste noapte. Acum cu facebookul, lucrurile pot merge mai repede. Eu pun multe fotografii din România pe pagină, cred că prin fotografii poţi descoperi latura frumoasă a unui loc. Vreau ca oamenii să fie impresionaţi, să rămână fără cuvinte necunoscând  România. Mulţi europeni cred în continuare că este totul gri şi întunecat în România, dar când le arăţi fotografii, îi surprinzi într-un mod pozitiv.

 

Yvette cu ciorbaEste atâta frumuseţe în România, încât e greu să o treci cu vederea.

 

Uite încă ceva care m-a uimit. Când merg la acele supermarketuri mari, trec pe la fructe şi legume şi vǎd de unde sunt, mă gândesc cum România ar putea hrăni o mare parte din Europa şi totuşi mai importă fructe şi legume. De ce să importe fructe şi legume? Le aveţi şi sunt cu mult mai bune. Eu mă distrez cu roşiile de import care nu au nici un gust, spun că sunt ca mingile de tenis. Dar asta necesită puţină gândire, puţină analiză. De ce aş importa ceva de la mare distanţă? De ce nu i-aş ajuta pe cei care au muncit aici? La fel şi cu restul produselor. Trebuie să aveţi mai multă încredere în produsele proprii, asta îi va ajuta şi pe producătorii locali şi implicit economia locală.

 

Ş.F.: Citeam chiar şi zilele acestea despre o nouă campanie mediaticǎ a celor de la Daily Mail împotriva românilor. Tu cum reacţionezi la astfel de ştiri sau campanii îndreptate generic asupra tuturor românilor?

 

Y.L.: Eu sunt o persoană pacifistă, nu cred într-un război mediatic. Pentru mine e suficient să arăţi ce este Romania, ce este Bucureştiul. Eu vreau să arăt toate lucrurile bune, care pot impresiona oamenii, în loc să alimentez aceste şicanări mediatice. Aşa funcţionează presa, pe lucruri negative, drama şi negativul se vând cel mai bine în presă.

 

Ş.F.: Cum vezi promovarea României, ce strategie ai aborda tu?

 

Y.L.: Cred că graficienii, web designerii, oamenii de PR, publicitate, cei din Ministerul Turismului ar putea să se concentreze pe mesaje pozitive. Aştept o campanie care să explice: Asta e România, ăsta e Bucureşti şi mai puţine comparaţii. Sunt sătulă de comparaţia Bucureştiului ca fiind „micul Paris”. De ce nu spui ce este Bucureştiul de fapt? Pentru că europenii obişnuiţi nu ştiu, efectiv nu au nici o idee despre cum este Bucureştiul. Ei nu ştiu că aveţi munţii Carpaţi, că se poate schia foarte bine acolo. Dacă ieşim acum pe stradă şi îi întrebăm, pot paria că nu au nici o idee. Chiar fiica mea a învăţat să schieze în Bucovina, la Vatra Dornei.

 

De aceea prin The Bucharest Lounge am încercat să atrag atenţia asupra capitalei României şi să-l punem pe hartă, sa-i construim o identitate. Mulţi avem în minte marile oraşe europene şi avem o imagine formată cu ce putem vedea la Paris, Londra, Barcelona. Bucureştiul nu are încă această imagine formată sau are una negativă, deci este mult de muncit la asta.

 

Când mă gândesc la Bucureşti, văd diferite feţe ale capitalei, un Bucureşti clasic, unul pentru folclorul urban, unul pentru tineri şi distracţie, un altul pentru cultură.

 

yvette naturaŞ.F.: Care crezi că sunt trăsăturile la care românii mai au de lucrat?

 

Y.L.: Nu pot să le spun oamenilor cum ar trebui să se poarte, dar o să-ţi spun ce am întâlnit eu. Aici aş avea de spus două lucruri: colaborare şi planificare. Când merg în România eu mă lovesc de multe ori de aceste aspecte. Există o lipsă de colaborare, de un efort unitar spre un scop comun. Este nevoie de planificare pentru ca lucrurile să se întâmple într-adevăr, ideile bune şi proiectele să se concretizeze în acţiuni.

 

Şi aş mai adăuga încrederea. Dacă nu avem puţină încredere unii în alţii, nu vom putea colabora eficient. Primesc propuneri directe de a promova proiecte sau persoane fără să cunosc persoanele respective, fără să-şi prezinte ideile, fără o colaborare sau un sprijin reciproc. Remarc, din păcate, mult individualism care poate strica o idee bună. Cred că de aici vine şi corupţia de care se plâng românii. Nu există un efort comun pentru un scop important.

 

Ş.F.: Dupǎ cum spui eşti o persoană pozitivă şi optimistă. Cum crezi cǎ putem inspira optimism şi bucurie într-o ţară aparent tristă şi lipsită de încredere, dominată de scandaluri, fie ele politice, fie de altă natură?

 

Y.L.: Asta poate începe cu tine însuţi. Este decizia fiecăruia dacă va rămâne optimist sau nu. Este o alegere conştientă de a vedea partea frumoasă a lucrurilor. Peste tot sunt probleme, poate nu de aceeaşi natură, dar ele există. Există şi lucruri frumoase şi pozitive care se întamplă în România şi este important să le vedem şi pe acestea, nu doar scandalurile de la televizor.

 

Dacă vrei mai mult optimism, trebuie să decizi asta şi să nu te laşi atras de negativitatea altor persoane. Dacă te aflii într-un grup de oameni negativi, trebuie să gândeşti constructiv, ce poate fi îmbunătăţit aici? Ce soluţii ar fi să schimbăm asta? Pentru că dacă doar stai şi nu faci nimic în legătură cu asta, vei deveni şi tu la fel.

 

La fel şi pe facebook, câte pagini de facebook crezi că fac ceva real pentru schimbare? Câte persoane sau pagini cu zeci de mii de prieteni cu un mare potenţial care doar vorbesc şi nu acţionează în nici un fel pentru a schimba lucrurile? Sunt mulţi artişti sau fotografi care fac o treabă bună şi pe care îi urmăresc şi îi apreciez. Dacă ai o pagină cu 30.000 de oameni care te apreciază şi totul se rezumă doar la discuţii, nu se va întâmpla nimic. Ai puterea să inspiri 30.000 de oameni să facă ceva. Discuţia e bună dar să se şi finalizeze cu acţiuni concrete.

 

yvette rosia montanaLipseşte de multe ori curajul de a trece la acţiune. Pentru o bună viziune a situaţiei, ai nevoie de o perspectivă ca din elicopter, de o analiză detaşată. Să-ţi pui întrebări: vreau să continui aşa la nesfârşit sau să încerc să fac o schimbare, să îmbunătăţesc ceva? După care ai nevoie de acţiuni reale. E nevoie de muncă şi acţiune, nu doar vorbă multă.

 

Dar vă trebuie curaj să faceţi lucruri şi să schimbaţi ce nu vă place, curajul de a lua decizii şi a trece la acţiune. Am un citat favorit a lui Voltaire: „Chiar atunci când nu mai e nici un motiv să crezi, tot trebuie să mai crezi”. Dacă nu crezi, nu se va întâmpla nimic.

 

Le vorbesc elevilor mei câteodată, celor care îmi zic că nu pot realiza un anumit proiect: „dacă îmi spui că nu poţi face asta, atunci nu vei putea; dar dacă spui că voi încerca să fac asta şi voi da tot ce pot mai bun pentru a realiza, atunci şansele sǎ-l realizezi vor fi mult mai mari”.

 

Ştiu, viaţa nu e uşoară în România, aveţi o luptă zilnică de dus, poate fi greu. Eu nu am trăit acolo, îmi este uşor să spun toate astea, dar dacă mă uit la oameni pe care îi admir, pentru că ei au curajul să facă o schimbare chiar dacă viaţa este grea, atunci pot să o facă şi alţii. Văd oameni care deşi au multe provocări în viaţă, găsesc totuşi puterea să fie pozitivi şi optimişti. Aşa îmi păstrez şi eu speranţa.

 

Ş.F.: Cum îi vezi pe tinerii români, adolescenţii, cei de 20 – 30 de ani? Cum îi simţi?

 

Y.L.: Eu văd două tendinţe aici. Există mai mult optimism printre tineri decât printre cei de vârsta mea de exemplu. Sunt unii optimişti care vor o schimbare, vor o viaţă mai bună în România şi sunt mulţi care vor să plece în străinătate, care nu văd un viitor în ţară.

 

Pe tineri îi simt mai doritori să schimbe lucruri, atitudini. Eu aş vrea să am puterea să inspir tinerii români să aibă suficientă stimă de sine şi curajul de a schimba lucruri.

 

Am câteva idei şi aş vrea să am posibilitatea să organizez un program de leadership pentru tinerii români.

 

yvette cu tricolorulŞ.F.: Crezi că românii s-ar simţi mai bine dacǎ ar închide televizorul pentru o săptămână?

 

Y.L.: Ha ha… Cred că totul este despre echilibru. Depinde la ce te uiţi la televizor. Atât în România cât şi în alte locuri, mass media poate fi dezechilibrată, poate distorsiona realitatea sau manipula adevărul, poate fi vocea doar a unui anumit grup de persoane. Media trebuie privită critic şi selectiv. E dificil de spus, nu ştiu cât timp petrec efectiv românii la televizor, dar poţi urmări şi emisiuni bune, este important să ştii să selectezi. Eu nu am televizor acasă şi nu mă uit prea mult la televizor.

 

Ş.F.: Cum  vede un optimist ca tine pagina de facebook The Bucharest Lounge dezvoltându-se, care este visul tǎu legat de promovarea şi schimbarea imaginii României, care sunt paşii următori?

 

Y.L.: Mi-aş dori să am posibilitatea să lucrez full-time cu The Bucharest Lounge şi mi-aş dori ca aceasta să se întample în România. Îmi place să fac asta şi mi-aş dori să-mi pot câştiga existenţa din asta. Poate aş avea nevoie de ajutor la început dar aş vrea să mă simt în siguranţă din punct de vedere financiar astfel încât să pot lucra zilnic, acum o fac doar în timpul liber.

 

Visul meu este să trăiesc în România făcând ceva ce îmi place şi sǎ ajung să pot trǎi din The Bucharest Lounge. Nu am nici un interes ascuns, nu am nici o firmă de turism pentru care să fac asta. Unii oameni cred că am o firmă de turism şi îmi cer să-i sponsorizez.

 

Am o mulţime de idei despre promovarea României, la diferite niveluri. Aş vrea să promovez turismul de grup, să merg cu grupuri de turişti prin satele româneşti, să descopere şi să simtă viaţa satului românesc.

 

Aş dori să lucrez mai mult cu fotografii români, cum îţi mai spuneam aş vrea să pun umărul la dezvoltarea liderilor de mâine din România. Să ştie care le sunt valorile, să fie vizionari, oameni de acţiune, să aibă suficientă stimă de sine şi curajul să schimbe lucruri, mentalităţi. Tinerii sunt proaspeţi, nu au un bagaj din trecut.

 

Aveţi atâtea lucruri pe care aş vrea să le promovez: produsele alimentare, dulceţurile fabuloase, ceramica, ia românească care începe să devină tot mai cunoscută. Am putea construi un adevărat brand din ia românească. Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile de care ar trebui să fiţi mândri.

 

Din păcate nu am suficient timp acum să mă ocup doar de The Bucharest Lounge, fiincă am un loc de muncă aici în Suedia. Mi-aş dori să mai fac interviuri cu oameni care inspiră din România, să promovez modele de oameni şi proiecte deschizători de drumuri în domeniile lor.

 

Yvette cu The bucharest loungeŞ.F.: Ce poate face un român obişnuit sǎ te ajute în munca ta?

 

Y.L.: De exemplu să doneze serviciile pe care le poate presta, pentru că nu am un buget acum, un fotograf să doneze fotografii pentru o expoziţie, web designeri care işi pot dona serviciile, oameni care pot dona spaţii pentru conferiţe şi cursuri, bilete de avion şi altele. Sau să aprecieze pagina The Bucharest Lounge şi să promoveze pur şi simplu imaginea frumoasă a României. Cred în puterea fiecăruia de a ajuta, dacă eşti bun la ceva, atunci contribuie cu asta, cu talentul tău. Dacă eşti un bun bucătar în bucătăria românească putem promova degustări ale mâncărurilor româneşti şi vom avea nevoie de web designeri pentru a promova asta. Avem nevoie de acest tip de colaborare.

 

Ş.F.: Ce crezi că are România de oferit culturii europene, cu ce crezi că poate România îmbogăţi spaţiul cultural european?

 

Y.L.: Sunt şi aici o mulţime de spus. Dispuneţi de un adevărat tezaur spiritual tradiţional, spiritualitatea satului românesc, toată cultura voastră tradiţională este impresionantă şi trebuie promovată, arătată lumii. Eu personal sunt îndrăgostită de viaţa autentică a satului românesc, de ia românească. Am câteva ii din România şi ies în oraş aici în Suedia îmbrăcată cu ele. Vreau să vă spun că de fiecare dată sunt întrebată pe stradă despre ele. Au un adevărat impact. Toată moştenirea culturală pe care o aveţi este complet nedescoperită în afara României şi există atât de mult potenţial aici. La fel cum îţi spuneam mai înainte, dacă ieşim acum pe stradă şi vom întreba cine este Brâncuşi, Eminescu, Enescu, oamenii obisnuiţi nu vor avea nici o idee. Am în minte multe proiecte de răspândire a moştenirii culturale a României referitor la scriitori, poeţi, cântăreţi, pictori, filosofi care sunt complet necunoscuţi în afara României.

 

Există atâta spiritualitate în România pe care o puteţi dărui lumii. Mereu când vorbeşti cu români, au mereu câte un proverb la îndemână în legătură cu subiectul tratat. Asta e ceva ce m-a mişcat, bineînţeles că avem în fiecare ţară proverbe, dar la voi e mai mult decât atât. Aveţi o mulţime de lucruri care au un sens mai profund la voi, ca acele linguri de lemn sculptate care spun o poveste de viaţă. Poate noi aici în vestul Europei gândim mai mult cu mintea, dar voi gândiţi mai mult cu inima, cu sufletul.

 

Eu aşa văd România, ca o persoană cu multe calităţi dar căruia îi lipseşte puterea, stima de sine şi te gândeşti: ceva nu se potriveşte aici. Aceastǎ persoană este atât de frumoasă, are atâta de oferit, de ce să nu fie această persoană mai puternică, mai demnă şi să creadă în ea?

 

Nu cădeți în capcana globalizării, România are ceva unic şi autentic, nu-l pierdeţi!

 

Ş.F. În încheierea acestui interviu, cu un prinos de recunoştinţǎ pentru ataşamentul tău faţă de români, îţi mulţumesc pentru interviul acordat publicaţiei româneşti „Curentul Internaţional”, editate în Statele Unite ale Americii, la Detroit.

Stefan Frincu

 

Ştefan Frîncu (Danemarca)

Sună în Romania cu BlueTone începând de la 1 cent/minut

Posted by solariu On December - 10 - 2013

Suna in Romania cu BlueTone incepand de la 1 cent pe minut

Istoria, cultura, dar şi problemele românilor din arcul carpatic, abordate la Izvorul Mureşului

 Nicolae Balint

 

Autor: Prof. Nicolae Balint (Târgu Mureş)

 

 

 

Cea de-a XIX-a ediţie a Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice cu tema Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie” s-a desfăşurat în perioada 7-9 noiembrie 2013, în generosul cadru geografic oferit de staţiunea montană Izvorul Mureşului din judeţul Harghita. Cu această ocazie un număr de 112 istorici, cadre didactice universitare, teologi, cercetători ai fenomenului istoric, lingvistic, sociologic sau cultural, arhivişti şi jurnalişti şi-au prezentat comunicările în cadrul celor şase secţiuni organizate pentru desfăşurarea manifestării. Tot cu această ocazie au fost lansate 14 cărţi, inclusiv cea a fostului ministru de Interne, Doru Viorel Ursu, prezent şi el pentru o zi la lucrările sesiunii. Reuşita manifestării a fost asigurată de implicarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, în colaborare cu Centrul Ecleziastic „Mitropolit Nicolae Colan”, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, Centrul European de Studii Covasna-Harghita şi Centrul Cultural Topliţa.

 

 

 

Lucrările în plen. Despre problematica zonei şi pericolul transilvanismului

 

 

 

Acestea au fost deschise de ÎPS Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, find continuate apoi de scurtele alocuţiuni rostite de Jean-Adrian Andrei, prefectul județului Harghita, Mihail Tinca, primarul comunei Voşlobeni, dr. Valeriu Cavruc, director general al Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni şi dr. Ioan Lăcătuşu, director al Centrului European de Studii Covasna-Harghita. Tot în plen au mai fost prezentate şi comunicările ştiinţifice ale prof. univ. dr. Ştefan Păun, prorector al Universităţii Hyperion din Bucureşti, prof. univ. dr. Ioan Scurtu, prof. ing. Nicolae Noica, fost ministru al Lucrărilor Publice, prof. univ. dr. Ioan Agrigoroaiei din Iaşi, prof. univ. dr. Gelu Neamţu din Cluj-Napoca şi prof. univ. dr. Radu Baltasiu din Bucureşti. Despre importanţa manifestării, dr. Ioan Lăcătuşu a declarat: „Această sesiune, ajunsă acum la a XIX-a ediţie, a devenit începând din 1995 o manifestare recunoscută pe plan naţional pentru valoarea contribuţiilor din domenii ce acoperă o paletă largă de interes, începând cu istoria şi continuând cu sociologia, psihologia şi lingvistica, studii ce acoperă cu precădere acest areal geografic românesc, respectiv sud-estul Transilvaniei…” Prezent la debutul manifestării, în scurta sa alocuţiune Jean-Adrian Andrei, prefectul judeţului Harghita a ţinut să arate că zona are o problematică de o factură aparte care trebuie tratată cu multă atenţie. „În calitatea pe care o am – a arătat acesta -, îmi face o reală plăcere să fiu prezent alături de dumneavoastră, la o manifestare plină de conţinut şi semnificaţii. Bine aţi venit într-o zonă încărcată de istorie, de cultură şi civilizaţie românească – parafrazând chiar titlul sesiunii organizate -, dar şi o zonă, din păcate, încărcată de evenimente care de multe ori aduc atingere identităţii româneşti şi promovează acţiuni generatoare de tensiuni (…) o zonă în care prea adesea mâinilor întinse li s-a întors spatele…” Un apel la politicienii care-şi aduc aminte de românii din zona Ciuc şi Covasna doar în preajma alegerilor, a adresat prin intermediul participanţilor Mihail Tinca, primarul comunei Voşlobeni: „Noi, cei din comuna Voşlobeni – a declarat primarul Tinca – suntem acei români din sud-estul Europei care locuim compact în această mică insulă de maghiarime. Mă bucur că aţi venit în mijlocul nostru şi sper să aveţi o şedere cât mai plăcută cu rezultate cât mai fructuoase. Aş  face un apel la dumneavoastră, cei prezenţi azi, ca în întâlnirile pe care le aveţi cu politicienii noştri să le spuneţi să mai ţină cont şi de noi, cei care locuim în această zonă…” Vorbind despre pericolul pe care-l reprezintă transilvanismul, o concepţie tot mai mult promovată în ultimul timp de către medii de influenţă şi propagandă abil dirijate, prof.univ.dr. Gelu Neamţu din Cluj-Napoca a menţionat: „Transilvanismul nu este o găselniţă nouă, este un proiect mai vechi menit să spargă unitatea naţională şi să destructureze astfel România care, oricum se va regionaliza, iar apoi se va globaliza. În fine, putem spune că transilvanismul este o amplă acţiune de persuasiune desfăşurată asupra românilor ardeleni pentru a-i convinge că sunt superiori sudiştilor şi că trebuie să se rupă de aceştia…” Tot cu trimitere la transilvanism, prof.univ.dr. Radu Baltasiu din Bucureşti a făcut o inspirată remarcă: „Referitor la transilvanism, pot spune că este oarecum subsidiar pangermanismului fiind probabil dat în leasing Ungariei…” În alocuţiunea rostită de prof.univ.dr. Ioan Scurtu, fost director al Arhivelor Naţionale ale României, acesta a ţinut să sublinieze importanţa documentelor din arhive pentru scrierea istoriei şi păstrarea acestora în condiţiuni cât mai bune, în spaţii adecvate, ferite de intemperii. Acesta a subliniat în mod deosebit ce înseamnă păstrarea arhivelor compact, pe fonduri, în evidenţe clare, ferite de imixtiunea politicului care nu de puţine ori a încercat să înstrăineze o parte din fondurile naţionale sub pretextul că se retrocedează instituţiilor creatoare de fonduri.  

 

 Foto 1

 

Omagiu arhivistului, istoricului şi profesorului Corneliu Mihail Lungu la 70 de ani

 

 

 

Cea de-a doua zi a manifestării a fost dedicată vizitării mânăstirii de maici cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” de la Izvorul Mureşului. Cu această ocazie a fost omagiat prof.univ.dr. Corneliu Mihail Lungu, fost director al Arhivelor Naţionale ale României, un apărător consecvent al apărării integrităţii arhivelor, ilustru dascăl şi cercetător. În prezenţa ÎPS Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, a fost lansat volumul „Permanenţele istoriei. Profesorul Corneliu Mihail Lungu la 70 de ani”, coordonatori Sorin Liviu Damean, Marusia Cârstea, Mihaela Damean, Lucian Dindirică, Editura Cetatea de Scaun din Târgovişte, 2013, precum şi volumul „Profesioniştii noştri 10. Corneliu Mihail Lungu, arhivist, istoric, profesor, la 70 de ani”, coordonatori Vilică Munteanu, Ioan Lăcătuşu, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2013. Vorbind despre personalitatea celui omagiat, dr. Ioan Lăcătuşu a ţinut să arate că, citez: „A fost o reală plăcere să lucrăm cu domnia sa. I-am apreciat atât autoritatea profesională, cât şi pe cea ştiinţifică şi nu în ultimul rând, i-am apreciat latura umană.” În acelaşi context, prof.dr. Liviu Boar, director al Direcţiei Judeţene Mureş a Arhivelor Naţionale a subliniat în mod deosebit faptul că, citez: „Prof.univ.dr. Corneliu Mihail Lungu a lăsat în urma sa o amintire cât se poate de plăcută. Cu toţii i-am apreciat în mod deosebit implicarea de care a dat dovadă în rezolvarea oportună a problemelor de serviciu cu care ne-am confruntat, verticalitatea şi obiectivitatea în munca cu oamenii. Îi doresc multă sănătate, ani lungi şi fericiţi!” Prezent la această sesiune cu comunicarea intitulată „Sfântul Împărat Constantin cel Mare – 1700 de ani de la eliberarea creştinismului”, prof.dr. Florin Bengean din Târgu-Mureş, a ţinut să arate faptul că, citez: „Manifestarea a fost o reuşită deplină la care şi-au adus contribuţia atât organizatorii, cât şi participanţii prin calitatea comunicărilor susţinute. A fost o activitate de excepţie, cu semnificaţii aparte şi ceea ce este foarte important, toate comunicările, ca de fiecare dată, vor fi cuprinse într-un volum, or acest lucru rămâne peste timp ca un reper de spiritualitate românească.” Din judeţul Mureş au mai participat cu comunicări dr. Virgil Pană, prof. Doina Pană, prof.dr. Valentin Marica şi subsemnatul. Lucrările sesiunii s-au încheiat cu adoptarea unei rezoluţii.

 

*

 

Centrul European de Studii Covasna-Harghita

 

 

 

REZOLUŢIE

 

 

 

Sesiunea Naţională de Comunicări ŞtiinţificeRomânii din sud-estul Transilvaniei. Istorie, cultură şi civilizaţie”, ediţia a XIX-a, s-a desfăşurat în perioada 7-9 noiembrie 2013, la Sfântu Gheorghe şi Izvoru Mureşului, cu binecuvântarea şi participarea ÎPS Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei. La lucrările sesiunii au participat prefectul judeţului Harghita, Jean-Adrian Andrei, primarul comunei Voşlobeni, Dumitru Mihail Tinca, istoricii Ioan Scurtu, Ştefan Păun, Alexandru Porţeanu, Petre Ţurlea, Ioan Giurca şi sociologul Radu Baltasiu din Bucureşti, Ioan Agrigoroaiei din Iaşi, Gelu Neamţu din Cluj-Napoca, Sorin Damean din Craiova, foştii miniştri Doru Viorel Ursu şi Nicolae Noica, precum şi arhivistul, istoricul şi profesorul Corneliu Mihail Lungu care a fost omagiat la împlinirea vârstei de 70 de ani.

 

În plenul sesiunii şi pe secţiuni au prezentat comunicări peste 100 de cunoscuţi specialişti – cercetători, cadre didactice universitare, muzeografi, arhivişti, etnografi, sociologi teologi, profesori, preoţi şi alţi oameni de ştiinţă şi cultură, din peste 30 de localităţi din întreaga ţară. La actuala ediţie, pe lângă probleme referitoare la istoria şi cultura naţională, majoritatea temelor au abordat aspecte ale istoriei şi culturii româneşti din sud-estul Transilvaniei şi ale convieţuirii interetnice din zona Arcului Intracarpatic.

 

În urma dezbaterilor, s-a formulat un important set de propuneri, grupate în următoarea

 

 

 

REZOLUŢIE

 

 

 

·        Sesizarea Parlamentului, a Guvernului şi punctual a ministerelor cu privire la:

 

a)      disoluţia autorităţii Statului Roman în regiune prin subordonarea autorităţilor şi instituţiilor publice locale, inclusiv a administraţiei judeţene de stat, intereselor iredentiste maghiare;

 

b)      implicarea autorităţilor şi instituţiilor publice locale în crearea bazelor instaurării de facto a unei autonomii teritoriale pe criterii etnice a judeţelor Covasna, Harghita şi parţial Mureş, maghiarizate samavolnic în perioada ocupaţiei maghiare şi a experimentul stalinist al Regiunii Autonome Maghiare;

 

c)      implicarea autorităţilor şi instituţiilor publice locale, inclusiv a unităţilor de învăţământ, în promovarea proiectului separatismului teritorial pe criterii etnice şi a sentimentului de ură şi şovinism antiromânesc în rândul populaţiei în general, şi a tineretului în special;

 

d)      susţinerea financiară şi organizatorică de către autorităţi şi instituţii publice locale a unor tabere extremiste, la care participă inclusiv membrii unor organizaţii interzise în Ungaria;

 

e)      „modelul” de nesupunere civică oferit populaţiei ca act de mare virtute de către primari sau preşedinţi de consilii judeţene care: refuză să arboreze drapelul României pe sediile unor instituţii, refuză să poarte eşarfa tricoloră, arborează drapelul Ungariei pe instituţii publice sau aşa-zisul drapel secuiesc compus în 2008, se adresează la manifestări publice exclusiv în limba maghiară, organizează manifestări şi programe dedicate sau care privesc exclusiv minoritatea maghiară, majoritară numeric în zona, înlocuiesc inscripţiile publice în limba română cu altele în limba maghiară, refuză să îngrijească/amplaseze monumente româneşti amplasând exclusiv monumente referitoare la istoria maghiară sau chiar busturile unor fascişti ori criminali de război (Wass Albert, Nyro Jozsef), fac angajări în sectorul public exclusiv pe criterii etnice etc.

 

f)        nevoia de monitorizare şi implicare a administraţiei centrale pentru a asigura românilor din regiune drepturi fundamentale precum: dreptul la identitate, dreptul la munca, dreptul la învăţământ, dreptul la cultură etc.

 

g)      elaborarea unei legislaţii care să sancţioneze cu pierderea mandatului utilizarea de către aleşii locali a prerogativelor publice pentru promovarea şi desfăşurarea unor activităţi privind separatismul teritorial pe criterii etnice, contrare jurământului depus la investirea în funcţia publică de demnitar local în România.

 

 Foto 2

 

·        Sesizarea Senatului României pentru respingerea iniţiativei legislative a UDMR privind oficializarea limbii maghiare în justiţie. Legislaţia română, în acord cu Carta Europeană a limbilor minoritare şi regionale, prevede dreptul persoanelor de a se adresa în limba maternă în justiţie prin intermediul unui translator. Utilizarea în scris nu doar că nu se justifică, actele fiind întocmite de avocaţi şi nu de petenţi care neavând pregătire juridică nu se pot adresa în scris nici în română nici în altă limbă, dar presupune alte două mari inconveniente: suportarea unor costuri uriaşe de traducere ale tuturor actelor, precum şi angajarea de procurori şi judecători pe criterii etnice de la nivel de judecătorie până la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, trebuind a fi înfiinţate secţii paralele fiecărei secţii din cadrul instanţelor de judecată, câte una pentru fiecare minoritate.

 

 

 

·        Verificarea retrocedărilor în natură a terenurilor agricole, forestiere şi construcţii, respectiv sesizarea instanţelor de judecată pentru anularea Titlurilor de proprietate eliberate nelegal în baza Legii nr. 1/2000, 247/2005, OG 83/1999 şi următoarele în condiţiile în care statul român i-a despăgubit pe proprietarii unguri după primul război mondial (aşa-numitul proces al optanţilor de la Paris). În ciuda limbii de lemn cum că „Ungaria nu ia Transilvania şi pleacă cu ea”, în urma aplicării arbitrare a legislaţiei în domeniul retrocedărilor, se constată dobândirea masivă în condiţii ilegale de terenuri agricole şi forestiere, precum şi de construcţii unele amplasate strategic (spitale, şcoli, unităţi militare, parcuri naţionale) de către entităţi care reprezintă interesele altui stat în inima României. În condiţiile în care statul român a despăgubit pe grofi şi pe urmaşii acestora în 1925, iar după 1945, conform legislaţiei internaţionale, o serie dintre moştenitorii acestora au fost declaraţi criminali de război, neaplicarea legislaţiei în domeniu constituie cel mai grav atentat la adresa securităţii naţionale din ultimii 23 de ani. Ba mai mult în cazul multor imobile acordate nelegal în prezent din bugetul public se plătesc chirii pentru şcoli, spitale, instituţii celor care le-au dobândit pe nedrept. Astfel, prin cetăţenii săi sau prin bisericile maghiare Ungaria a ajuns să domine nelegal din punct de vedere al proprietăţii Transilvania. Daca legislaţia proprietăţii ar fi fost aplicată corect în judeţele Covasna şi Harghita nu s-ar fi putut cere autonomia teritorială a unor teritorii aflate în proprietatea Statului Român, proprietăţi plătite şi deţinute de Statul Român legal din 1922.

 

 

 

·        Regionalizarea, în măsura în care va avea lor, trebuie să cuprindă judeţele din actuala regiune de dezvoltare Centru: Alba, Sibiu, Mureş, Harghita, Covasna şi Braşov. Aceasta este, în opinia participanţilor, condiţia garantării modernizării administraţiei, a politicii interne locale, a gestionarii finanţelor locale în raport cu interesele reale ale cetăţenilor.Având în vedere comportamentul naţionalist şovin, antiromânesc din ultimii 23 de ani a persoanelor care ocupă funcţii de demnitate locală, creionarea unei regiuni în care formaţiunile extremiste maghiare, moderate sau radicale ar deţine controlul, ar conduce la accentuarea fenomenului de epurare pe criterii etnice a românilor din aceste zone şi la accentuarea fenomenului de separatism teritorial.

 

 

 

·        În domeniul cultural, participanţii la sesiune solicită autorităţilor competente următoarele:

 

a)      luarea unor măsuri urgente pentru culegerea şi promovarea culturii tradiţionale din Harghita şi Covasna, în condiţiile în care demografia română din zonă scade mult mai rapid decât în restul României, pe fondul activităţilor programatice antiromâneşti manifestate la vedere sau mai subtil în regiune care a determinat un exod permanent al românilor în alte localităţi din ţară.

 

b)      instituirea unui mecanism de supervizare a manualelor de istorie, a tuturor lucrărilor auxiliare care se adresează elevilor, în particular a celor din Harghita şi Covasna, în spiritul Constituţiei României şi al respectului drepturilor omului, de către o comisie mixtă formată din reputaţi specialişti din cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale şi Academiei Române. Cu acest prilej reiterăm solicitarea de a avea un reprezentant al profesorilor de naţionalitate română din Harghita-Covasna,  cu girul Forumului Civic al Românilor din Covasna Harghita şi Mureş,  în funcţia de  consilier al ministrului educaţiei în problematica specifică zonei.

 

 

 

·        Refacerea infrastructurii simbolice româneşti prin încurajarea construirii unor monumente şi simboluri, inclusiv prin înălţarea la Arad a unui monument dedicat celor 40 mii de români care au pierit la 1848.

 

 

 

·        Verificarea monumentelor şi grupurilor statuare amplasate în Transilvania după 1990, în condiţiile în care autorităţile locale au înălţat busturi ale unor persoane condamnate pentru crime de război, persoane care au făcut parte din guverne fasciste maghiare, ori cu simbolistică iredentistă precum „Gardianul Carpaţilor” recent ridicat în judeţul Harghita. Înlăturarea Stemelor Ungariei Mari amplasate în ultimii trei ani de pe frontiscipiul unităţilor de învăţământ din zonă.

 

 

 

·        Susţinem, de asemenea, instituirea unui program pentru promovarea unui jurnalism intercultural, familiarizat cu problematica românilor din Harghita şi Covasna. În acest sens, solicităm autorităţilor competente aprobarea proiectului nostru. Scopul programului este asigurarea formării unui număr critic de jurnalişti din presa centrală românească şi internaţională în problematica Arcului Carpatic. În acest fel, se va asigura informarea corectă şi operativă a opiniei publice româneşti, a clasei politice, a opiniei publice internaţionale privind problematica comunităţilor româneşti aflate în situaţia de a fi minoritare în cele doua judeţe.

 

(Sfântu Gheorghe, 11 Noiembrie 2013)

 

Biroul de presă al CESCH

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Din cele mai frumoase și mai puțin cunoscute basme ale lumii

Posted by Gabriela Petcu On December - 4 - 2013

Ioana ChiritaIoana CHIRIȚĂ

 

Cuvânt înainte

Ador poveștile…cele ce mi se povestesc cu glas dulce, cele pe care le strecor eu însămi cu voce caldă la urechea celor ce vor și mă ascultă cu plăcută mirare.

Ar fi trebuit poate să spun ador  ”basmele”, dar în acest caz m-aș fi împotmolit la utilizarea verbului. Cum se face că ”a băsmui” nu a fost încă inventat? Nu sună rău – ”a băsmui”. Rog să fie preluat în următoarea ediție revizuită și adăugită  a dicționarului.

Când vorbim despre basme, ne gândim imediat la cele care fac parte din patrimoniul universal, care au însoțit atât de multe generații și care sunt atât de populare, că mulți dintre noi avem nevoie de câteva minute de gândire pentru a ghici autorul: Albă ca zăpada , Motanul încălțat, Rățușca cea urâtă, Aladin și lampa fermacată

Basmele sunt dedicate mai ales copiilor, căci noi, adulții știm că unele lucruri nu pot exista în realitate așa cum sunt relatate de autorii cunoscuți sau anonimi. Dar oare nu râvnim noi toți la o lume ”ca în basme„?

Trebuie să recunoaștem că povestea basmelor ne învață că, la origine, acestea nu au fost destinate exclusiv copiilor. Demult , în negura vremurilor, erau spuse de adulți pentru adulți, în lungile, recile și minunatele seri de iarnă ale satului  românesc și universal. Exista un fir roșu al acțiunii, dar după voia povestitorului și interesul auscultătorilor, conținutul era îmbogățit, adaptat, înnoit. Iar povestea începută cu arhicunoscutul ”A fost odată ca niciodată că de n-ar fi …” era revizuită și adăugită de către narator și uneori de ascultător, cu personaje din lumea lor: regi, croitori, soldați, cerșetori, castelani, prinți, țărani, morari.

Basmele sunt fructul vieții de la țară acolo unde toată lumea cunoștea pe toată lumea, unde oamenii erau foarte atașați unul altuia, oameni care aveau timp și chef să petreacă serile împreună ”la povești”. Se mai zice că, pentru copiii care se duceau devreme la culcare ( éducation obligeait !) și nu ascultau basmul în totalitatea lui,  pentru ei deci se inventau variante abreviate. Aceste scurte versiuni stau, se pare, la baza prelucrărilor care aparțin renumiților frați sau celebrului Charles, ca să nu-i mai pomenesc pe toți. Pe deasupra, accentul se pune  pe anumite calități la care fiecare dintre noi aspiră, pentru el insuși și pentru copiii săi: cinste, hărnicie, supunere – ascultare, empatie, iar elementele religioase au și ele locul lor. Nimeni, nici chiar copiii, nu se teme de o anume cruzime prezentă în narațiune : vrăjitoarea cea rea sau zmeoaica teribilă merită să fie arse de vii, iar lupul își primește răsplata înecându-se în puț.

Greșesc când afirm că, maturi sau copii, savurăm în basme, de fiecare dată, anumite elemente de stil care ne rămân fidele și pe care le tratăm cu fidelitate? Mă refer la:

–       una dintre eroine este frumoasă și săracă, cealaltă este urâtă și bogată, ca și când ceva intermediar nici nu ar exista;

–       eroii de basm își desfășoară acțiunea întotdeauna de pe poziții la antiteză: isteț-nătărău, uriaș-pitic, viteaz-fricos, blând-răutăcios, cinstit-corupt ;

–       distanțele, măsurile sunt deseori exagerate – Neghiniță este mic cât o neghină, zmeul ajunge până la ceruri, se merge până la capătul pământului;

–       numerele 3 și 7 ne-au devenit fetișe;

–       eroii preferați primesc sarcini dificile și, spre bucuria tuturor, de la mic la mare, le duc la bun sfârșit. Peripețiile prin care trec sunt pline de suspens dar acest lucru nu afectează cu nimic puterea de concentrare și înțelegere a copiilor. Cei mici pătrund anumite înțelesuri și trăiesc anumite situații pe unde  (electromagnetice)  mai benefice decât s-ar crede la prima vedere;

–       în palate găsim numai splendori și bogății, totul sclipește, strălucește în mii de culori vii;

–       minunile și miracolele mai sunt posibile în lumea prinților cu părul de aur;

–       binele învinge răul și ”all’s well that ends well” după care putem dormi liniștiți, prichindei și mai bătrâiori .

Cine sunt oare mai sensibili la ”minuni” și „sfârșit  bun”? Eu cred că noi, cei trecuți de vârsta copilăriei, chiar dacă nu ne place să o recunoaștem întotdeauna. Nouă, tuturor, mari și mici, ne este sete și foame de basme, căci lumea lor ne ajută să evadăm din când în când din cotidianul prea pământesc; avem nevoie de o lume de basm pentru a ne putea destrăma existența în trecerea pe aici. Toți avem nevoie să visăm cu ochii deschiși. Iată unul dintre lucrurile esențiale care nu fac nici o diferență între, cum zicea Michel Sardou în ”La maladie d’amour”, 7 și 77 de ani.

Aș încheia prin a spune că, poate, copiii sunt mai puțin timorati în fața exigențelor societății moderne – a gândi,  a trăi, a iubi, a  munci ca un robot; fără prejudecăți sunt mai curați în visarea lor cu ochii deschiși și deci se bucură mai intens, mai deschis, mai nevinovat. Poate… Ceea ce este sigur este că, după sute de ani, basmele, poveștile sunt apreciate de mic și mare.

Şi, uite-așa, am hotărât în această iarnă – specialiștii spun că va fi una foarte lungă și extrem de grea (Basme, nu-i așa ?!!) – am hotărât deci să vă băsmuiesc în traducere imaginară, precum sonetele lui Vasile Voiculescu, buzoian de-al meu, câte ceva din basmele mai vechi sau mai noi ale lumii…

 

print

 

Vânătorul Verde

Wilhelm Matthiessen

Traducerea: Ioana Chiriță

 

A fost odată un împărat care locuia la marginea pădurii, într-o căsuță simplă,departe de oraș; tatăl lui avusese bani și-i risipise nebunește, iar el era acum sărac, atât de sărac încât, la el, chiar și șoarecii mureau de foame. Ultimele bunuri pe care le mai avusese le vânduse, iar din veșmântul de purpură împărătesc, soția sa croise o rochie pentru fata lor, căci aceasta mergea la Şcoala Normală de fete și voia să se facă învățătoare. Împăratul purta un impermeabil vechi. De altfel el trebuia să se ducă în fiecare zi la primărie. În una dintre dependențele primăriei stătea într-un mic birou și de acolo își dirija împărăția. Toți supușii săi îl iubeau căci era înțelept și drept. Când se ducea uneori la un han ca să bea o cafea și să joace cărți cu muncitorii, pe cât era posibil, îl lăsau să câștige. Şi, uite-așa, deseori se întorcea acasă cu cincizeci, șaizeci de bănuți și pe deasupra mai aducea și o bucată de ciocolată pentru împărăteasă și pentru fiica lor.

Nu departe de el locuia un pădurar care avea trei feciori: doi erau deja la facultate, numai mezinul mai mergea încă la liceu, dar după Paști va trebui să se pregătească și el de facultate. Tatăl său îi zicea necontenit : ”Din tine tot nu iese nimic!” căci ficiorul cel mic făcea numai năzbâtii și deseori chiulea de la școală . În fiecare seară însă, când fata de împărat venea la casa pădurarului după lapte, el o însoțea apoi până acasă. Şi dacă se însera devreme, îi oferea chiar și brațul. Din acest motiv umbla voios cât era ziulica de mare. Drumul trecea în mare parte prin pădure și se pare că pe acolo nu toate erau cum trebuie. Lumea zicea că deseori, printre copaci, rătăcea Vânătorul Verde. Purta un tricorn și la capătul fiecăruia dintre colțuri ardea o luminiță. Mulți oameni care se întâlniseră cu el, se reîntoarseră acasă cu părul încărunțit. Unii erau convinși că vânătorul era bunicul împăratului, bunic care, cât trăise fusese un om rău și furios. Dacă aveai noroc și nu-ți era frică de el, atunci îți arăta nenumărate bogății pe care le ascunsese prin locuri numai de el știute. Fata de împărat nu credea în asemenea arătări. Dar când, la lăsarea serii, trecea cu feciorul pădurarului pe acea înfiorătoare parte a drumului, se făcea că-i e frică și-l strângea mai puternic de braț.

Era aproape de Paști iar cei doi frați studenți veniseră acasă, în vacanță. Se punea întrebarea cine să o ducă seara acasă pe frumoasa fată; se certară din această cauză și, pentru că nici unul dintre ei nu se lăsă mai prejos, se hotărâră să meargă toți trei. Acest lucru îl bucură pe împărat căci studenții îi aduceau câte o țigară bună. După care mai stăteau un timp de vorbă despre toți și despre toate, fie pe prispa casei, fie  în camera de zi. Şi așa ajunseră să pomenească despre Vânătorul Verde, iar împăratul rosti: ”De-ar fi existat măcar un flăcău curajos care să-i ceară să dea socoteală, căci comorile împărăției noastre erau neprețuite.”

Cei trei flăcăi luară bine în seamă cele spuse; nu se gândeau, de fapt, atât de mult la aurul și argintul care erau în paza duhului, cât se gândeau la prințesă. Pentru ei era limpede: prințesa va alege pe cel căruia Vânătorul Verde îi va arăta comorile. ”Dacă s-ar arăta o dată individul !”, își ziceau pe drumul de întoarcere. ”Ah”, rosti cel mai mare, ”ăsta micu (se referea deci la cel mai tânăr dintre frați), este prea prost. Voi duceți-vă acasă, iar eu îmi voi încerca norocul. Astă-seară este așa de întuneric, norii sunt atât de aproape de pământ, o adevărată vreme pentru ăla verde!”

Se duse degrabă în pădure, dar și mai degrabă nu mai văzu nimic nici la doi pași, iar bufnițele huiau peste tot în jurul lui.

Când se ivi luna printre nori, drumul lucea ca argintul, dar în clipa următoare totul redevenea negru ca smoala. Pe neașteptate studentul avu impresia că, prin iarbă, se auzeau pași strecurându-se în spatele lui. Este vântul, se gândi el și nici că se uită în urmă. Dar chiar în acel moment luna apăru printre nori iar el văzu înaintea sa, pe drum, o umbră palidă. Şi auzi din nou, dar mult mai aproape, pași ciudați. În acel moment, pe neașteptate, alături de el se ivi o a doua umbră. Dar luna pieri iară după un nor. ”O fi Vânătorul Verde?”, se întrebă studentul. Simți o suflare rece învăluindu-l și, uitându-se într-o parte, văzu mergând alături de el un bărbat pe cap cu un tricorn la care ardea o luminiță pe fiecare din cele trei colțuri. Pe student îl trecură fiorii și începu să alerge mai repede, dar Vânătorul Verde îl opri. Studentul alergă și mai tare, dar Vânătorul Verde îl opri. Atunci studentul alergă și mai vârtos, dar Vânătorul Verde continua să-l urmărească la stânga sa iar cele trei luminițe nici că se mișcau în bătaia vântului. Studentul o luă pe o cărare lăturalnică, dar vânătorul se ținu după el. Alerga acum ca un apucat prin pădure împleticindu-se de rădăcinile copacilor și călcând prin toate gropile. Luna se ridica din ce în ce spre cer, din frunzele groase ale copacilor cădeau picături mari de ploaie, dar luminile arătării nu se stingeau. Flăcăul era mort de frică și de mult nu mai știa unde se află. În sfârșit, într-un târziu, la răsărit începu să se lumineze, iar clopotele începură să sune.Studentul se găsea la marginea pădurii, iar Vânătorul Verde dispăruse. Jos în vale se zărea un sat total necunoscut, iar flăcăul a trebuit să mai meargă vreo trei ore până să ajungă acasă. Când deschise ușa casei, ai lui beau cafeaua de dimineață. ”Ei, l-ai văzut pe Vânător?”, întrebară frații. Atunci fratele cel mare își scoase pălăria și așa înțeleseră că, în noaptea aceea, părul îi albise.

”Nu mă interesează”, zise al doilea frate în seara următoare, ”acum este rândul meu.” Şi când căzu înserarea, plecă spre pădure. Se făcu și mai întuneric decât în seara precedentă. Nu era nici urmă de vânt iar luna se ascundea după nori. Studentul mergea însă înainte fără teamă până când, deodată, zări printre brazi un licăr. Nu-i decât un copac putrezit, gândi el. Când se apropie însă și putu distinge cu claritate cele trei luminițe, strânse din dinți și se repezi la arătarea care nemișcată stătea în vârful unui mușuroi de furnici și se zgâia la el cu ochi mari ca roțile unei mașini. Studentul trecu pe lângă el alergând cu pași mari și își dădu seama că în jurul lui aerul era ca de gheață. După un mic răgaz se uită în urmă. Şi…arătarea dispăruse. Ușurat, încetini pasul. Dar cine ședea pe vine pe o creangă joasă a unui stejar bătrân, la următoarea cotitură? Vânătorul Verde cu cele trei luminițe ale sale. ”O să vorbesc cu el”, se gândi flăcăul. Dar când se îndreptă spre el, văzu că duhului îi atârna limba din gură, o limbă lată ca o palmă; lucrul acesta i se păru înfricoșător și fugi din nou în pădure. Putea să fugă cât dorea de tare căci când credea că arătarea a dispărut, o vedea din nou ghemuită în fața lui, cu luminițele la pălărie, fie pe un indicator de drum semănând unui croitor așezat picior peste picior, fie sub o cruce veche sau pe o stivă de lemne. Studentul alerga cât putea de tare și brusc recunoscu cărarea care ducea la casa pădurarului. La cotitura pe care o făcea drumul chiar în dreptul unei sălcii bătrâne, scoase un țipăt de groază. În salcie atârna Vânătorul Verde cu o funie de gât, cu luminile la pălărie și cu picioarele legănându-se peste drum. Flăcăul leșină de frică și când, după o vreme, își reveni, văzu că se găsea încă sub salcie. Se făcuse ziuă și arătarea dispăruse. Ajunse fără întârziere acasă, dar și el, în noaptea aceea, albise.

”Acum e rândul meu”, zise mezinul, cu toate că tatăl și mama lui nu voiau să-l lase să se ducă. Seara , când fiica de împărat veni după lapte, încercă și ea să-l facă pe flăcău să-și uite planurile. Dar el își luă pălăria, le ură celorlalți noapte bună și plecă, așa cum făcea în fiecare seară, cu fata. Fără prea multă zăbavă o  luă de braț.

– Nu-ți fie frică, fătucă, zise el, o s-o termin eu cu individul ăsta chiar de-ar avea la pălărie un întreg brad de Crăciun !

–  Lasă-l într-ale lui, răspunse fata de împărat. Tu devii șeful pădurarilor iar eu îți voi fi soție și totul se va aranja așa cum trebuie !

Atunci  el îi fură un sărut și fugi repede în pădure. Printre brazi înaintă el în adâncul pădurii, cât mai adânc, și acolo unde pădurea era cea mai deasă se așeză pe o moviliță. Dar Vânătorul  Verde nu se arăta. Flăcăul auzea strigătele bufnițelor, vântul adia prin cetina brazilor și, până la urmă, tânărul ațipi. Prin somn, auzi departe clopotul care bătea miezul nopții și de îndată se trezi. Foarte aproape de el stătea Vânătorul Verde cu cele trei luminițe ale sale și-l privea pe flăcău cu ochii săi mari, arzători.

–       Ah, tu erai?, zise flăcăul căscând. Hai, stai jos și povestește-mi și mie de ce dai mereu târcoale pe aici cu cele trei luminițe ale tale pe smintita ta de pălărie?

–       Deoarece  există numai trei posibilități de a te ucide; poți alege singur una din ele, răspunse Vânătorul  Verde cu o voce cavernoasă.  Vrei să te spânzur sau să-ti sucesc gâtul sau să pun mâna pe pieptul tău și să-ți transform inima într-un sloi de gheață?

Flăcăul începu să râdă.

–       Ultima,  prieten bun. Hai ce mai aștepti?

Atunci fantoma își puse mâna pe pieptul flăcăului.

–       Nu simt nimic, strigă flăcăul și suflă spre pălărie.

Şi ia te uită, una din luminițe se stinse.

–       Acum nu mai ai decât două, îi strigă flăcăul în batjocură.

Vânătorul  își scoase tricornul și îl privi.

–       Ei drăcie, ce situație iritantă! Pe aceasta nu mai pot s-o aprind niciodată! Acum nu-mi rămâne decât fie să te spânzur, fie să-ti rup gâtul.

–       Ai mai putea aștepta câteva ore? întrebă feciorul. Tare mi-ar plăcea să-ți văd întâi casa.

–       De acord. Hai cu mine, bolborosi Vânătorul Verde și o porni înaintea lui cu pași mari de-a dreptul prin pădure, peste pârloage și bălți, de se zguduia pământul sub el.

În sfârșit, ajunseră la niște ruine, iar Vânătorul  îl conduse jos în adăncuri la lumina celor două colțuri ale pălăriei, pe o scară din piatră aproape prăbușită. Împinse o ușă de fier și se treziră într-o sală mare. În lumina licuricilor, pereții păreau verzi-albaștri. Flăcăul se uită în jurul lui.

–       Este plăcut aici la tine, zise el. De ce umbli ca o arătare prin pădure?

Vânătorul  Verde îl privi cu uimire.

–       Nici eu nu știu de fapt, răspunse , dar așa sunt obișnuit. Iar acum pregătește-te să-ți tai gâtul.

–       Cu plăcere!, răspunse flăcăul întinzându-și gâtul spre înainte și pfff ! stinse și a doua luminiță.

–       Fii cu băgare de seamă!, strigă Vânătorul Verde. N-o să reușesc s-o mai aprind niciodată!

–       Ce păcat!, rosti feciorul; până și copiii o să-și bată joc de tine când te vei rătăci ca o arătare numai cu o singură flăcăruie.

–       O să te spânzur!, zbieră Vânătorul  Verde, căci cum o să-mi mai număr banii numai cu o luminiță?

–       Dacă nu se poate altfel, răspunse fiul cel mic, îți pot da o mână de ajutor. Dar…ai chiar atât de mulți bani că merită osteneala?

–       Oho, oho ! grămezi și iar grămezi!, strigă duhul. Privește!

Şi deschise o ușă în perete. Ca un râu de aur curgeau bani din saci, cufere și dulapuri. Erau, de asemenea, și pietre prețioase, bijuterii, lănțișoare și inele care luceau și sclipeau.

–       Acum hai să numărăm oleacă, zise flăcăul.

–       Ţie îți vine ușor să vorbești, răspunse Vânătorul  Verde. Eu număr de mai bine de o sută de ani și n-am reușit să termin !

–       Hai să începem așa ușurel, propuse flăcăul.

Arătarea se aplecă peste comori iar flăcăul pfff! suflă și ultima luminiță. În aceeași clipă se auzi un tunet puternic, atât de puternic că pereții se zguduiră. Apoi se făcu liniște iar Vânătorul  Verde pieri. La lumina licuricilor flăcăul privi în jurul său. Dar nici urmă de Vânător. Flăcăul se întinse apoi cât era de lung, pe grămada de aur și adormi. Se trezi abia în momentul în care soarele pătrundea printre crăpăturile pereților. Se sculă, își umplu buzunarele cu bani de aur, luă cu sine o coroniță de aur pe care o găsise între timp și urcă pe scară până afară. Când se trezi în lumina soarelui, nu știa nici pe departe unde se afla. Această colină, cu vechile ziduri, cu toate aceste flori și fluturi, n-o mai văzuse niciodată. Cum să găsească el drumul înapoi la vizuina plină cu aur ? Deci, de fiecare dată după ce făcea câțiva pași, lăsa să-i cadă un ban de aur și, după ce a mers el așa câteva ore, pe cărări nebătute, prin pajiști și locuri mlăștinoase, ajunse până la urmă să recunoască pădurea și drumul. În sfârșit, ajunse la indicatorul care  se afla aproape de casa pădurarului . mai întâi însă merse la căsuța împăratului. Fata de împărat stătea la gard; cât fusese dimineața de lungă, ea se uitase în drumul lui.

Şi uite-așa, peste gard, îi luă el căpșorul și-i așeză coronița pe cap. Sosi și împăratul încă în cămașă. Imediat văzu coroana.

–       Ce-mi văd ochii?, strigă el. Nu mai spune, drag băiet, te-a lăsat Vânătorul  Verde să-i vezi comorile?

–       Da, răspunse flăcăul, iar eu i-am stins toate cele trei luminițe ale vieții sale!

Apoi a trebuit să povestească de-a fir a păr toate câte i se întâmplaseră în noaptea precedentă. Mare bucurie fu în familia împăratului. Monezile de aur îi ajutară să regăsească drumul spre ruinele cu pricina unde dădura peste sala plină de aur și pietre prețioase. Împăratul fu nevoit să dea poruncă să se înhame sute de cai pentru a putea transporta comoara în oraș. Era acum mult mai bogat decât toți împărații din împrejurimi.

Mezinul pădurarului deveni șeful pădurarilor iar fata de împărat îi deveni soție. Dimineața devreme sau seara când ea se duce să-și admire trandafirii din grădină, deseori își pune pe cap coroana. Nu de mult oamenii au zărit-o căci chiar și în ziua de azi ea se tot duce prin pădure, în spatele casei pădurarului ca să caute monezi de aur care au mai rămas de pe vremuri.

Şi printre oamenii împărăției mai sunt unii care au găsit și ei un bănuț de aur.

Încălecai pe-o aurită șa și vă tradusei povestea așa!

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors