Archive for the ‘Destinatia Romania’ Category

De vorba cu Clara Popescu, singura femeie care are un club de fotbal la Viena, „FC CALAROMÂNIA Wien”!

Autor: Ana Moroşanu Magdin (Bucureşti)

„Pe 19 septembrie, vom spune de la Viena, „HAPPY BIRTHDAY, BUCHAREST!””

Ana Magdin: Clara Popescu, eşti unul dintre românii cu cel mai mare suflet, atunci când vine vorba despre români şi despre România. Organizezi cele mai frumoase evenimente la Viena dar şi în România. Te rog să povesteşti despre evenimentul din 19 septembrie, care va avea loc, în această toamnă, la Viena!

Clara Popescu: Dragă Ana, încep prin a-ţi mulţumi pentru implicarea ta şi pentru sprijinul tău în tot ceea înseamnă proiectul „HAPPY BIRTHDAY, BUCHAREST!” care va avea loc în data de 19 septembrie 2015 la Viena. Acest eveniment a prins viaţă cu ajutorul sufletului tău frumos. Evenimentul se va desfăşura în aer liber, prezentat în limba română şi în limba germană, cu invitaţi de mare calibru pentru imaginea Romaniei din toate timpurile, domnul Petre Magdin, ne face onoarea şi bucuria să fie printre noi şi să prezinte evenimentul secondat de Andreea Minescu Dragan, în limba germană, trupa R.U.S.T., una dintre cele mai bune trupe de rock din România, va aduce bucurie în sufletele spectatorilor prin piesele lor. Trupa HAIDUCII, alături de liderul lor, Constantin Drăghici care este şi primarul localităţii Amărăşti-Vâlcea, vor reprezenta localitatea Creţeni din judeţul Vâlcea, cu cele mai frumoase cântece olteneşti, alături de domnul primar Ionel Spârleanu, care îşi va expune la Viena, tot ceea ce ţine de tradiţia şi de obiceiurile locurilor în care s-a născut. Membrii grupului „Zestrea Ieudului”, însoţiţi de unul dintre cei mai buni lideri ai Maramureşului – Gheorghe Chindriş, îşi vor expune tot ceea ce ţine de tradiţia ieudenilor şi un spectacol unic, care va reprezenta „Nunta în Maramureş”, cu cântece şi jocuri populare dar şi cu mâncăruri tradiţionale nunţilor din Maramureş! Vom încerca o bună promovare a evenimentului tocmai pentru a aduna un spectru larg de spectatori de toate naţionalităţile şi vârstele, dornici de muzică de calitate şi însetaţi de cunoaşterea unui vector important de cultură european, mă refer la oraşul Bucureşti, capitala României. Vom avea în programul evenimentului şi o „bătaie“ cu flori, costume de epocă din Bucureştiul interbelic, programe artistice susţinute de trupe din Viena. Îmi doresc ca acest eveniment să aibă ca public ţintă atât românii, austriecii şi oamenii de alte naţionalităţi care locuiesc în Austria. Vreau ca evenimentul să aibă caracter multicultural şi o largă adresabilitate tocmai pentru a aduce Bucureştiul mai aproape de inima europenilor. Îmi doresc şi sper ca evenimentul să aibă repetabilitate.

Ana Magdin: Sunt receptivi românii din Austria, atunci când vine vorba despre evenimente venite din ţara lor natală?

Clara Popescu: Da, românii din Austria sunt receptivi şi iubitori de muzică, de artă, de cultură în general. Ştii, eu sunt de parere că cea mai mare greşeală în promovarea României de până acum, a fost că nu ne-am promovat suficient de bine extraordinarii oameni obişnuiţi pe care îi avem. Oamenii obişnuiţi, primitori, buni, modeşti, cu simţul umorului, sunt cel mai valoros brand al României şi din acest brand fac parte şi românii din Austria.

2

Ana Magdin: Cât de greu este să organizezi un astfel de eveniment şi pe ce instituţii te poti baza?

Clara Popescu: Să organizezi un astfel de eveniment în Austria, este o adevărată provocare, trebuie să fii pregatit să ţi se trântească uşa în nas, să fii refuzat în încercările tale de a strânge cele necesare pentru bunul mers al organizării, să fii criticat şi în acelaşi timp, să găseşti oameni care să-ţi spună „cu ce pot să te ajut“ sau „vreau şi eu să mă implic şi să fiu alături de voi“. Despre instituţiile pe care mă pot baza? Eu, de obicei, mă bazez pe oameni şi nu pe instituţii, dar, la instituţii o să pun întrebări şi sper să primesc sprijin de la Ambasada României la Viena, primăriile de Bezirk (Sector), Ministerul Culturii Austria, Biroul de Turism al României în Austria. Vom încerca să aducem aproape şi mediul privat, să facem colaborări şi cu alte asociaţii interesate de acest eveniment.

Ana Magdin: Cum merge politica partidului tău?:)

Clara Popescu: Este un partid nou înfiinţat care se numeşte RumänInnen Partei Österreich, adică Partidul Româncelor şi Românilor din Austria, este primul partid care are aşa cum îi spune şi numele, o majoritate românească, înfiinţat în ţările vorbitoare de limba germană şi este ceva care acum câţiva ani era o utopie, dar astăzi, în felul în care s-au mişcat lucrurile în Europa, a devenit realitate. Austria, a urcat pe o treaptă înaltă la ceea ce înseamnă democraţie şi a permis înfiinţarea acestui partid. Profit de bunăvoinţa ta de a-mi lua acest interviu şi vreau să lămuresc o bârfă şi anume, că în spatele Partidului Româncelor şi Românilor din Austria, nu stă şi nu sprijină cu bani niciun partid românesc, ne plătim singuri aşa cum putem cheltuielile, nu ne umple nimeni conturile partidului cu bani aşa cum se bârfeşte. În spatele acestui partid, suntem doar noi, cei care vrem alături de austrieci, turci, sârbi, bosnieci, polonezi, somalezi, bulgari, etc., o schimbare a societăţii în bine, justiţie egală pentru toţi, micşorarea programului de lucru săptămânal, stimularea micilor întreprinzători, etc. Partidul nu este nici de stânga, nici de dreapta, este un partid al alegătorului bazat pe respect şi bun simţ. Nu ştiu dacă aceste două elemente ne vor asigura sorţii de izbânda la alegerile locale din 27 septembrie 2015, la Linz şi 11 octomrie 2015 la Viena dar noi avem candidaţi pentru posturile de consilieri şi dreptul să încercăm. Dacă vom reuşi, va fi un moment istoric, dacă nu, va rămane o echipă inimoasă de oameni, care au îmbrăţişat mii de oameni şi şi-au strâns mâinile în semn de recunoştinţă pentru votul acordat. Cu această experienţă de viaţă, vom merge mai departe, mai sunt alte alegeri şi alte proiecte de realizat în sprijinul comunităţii.

Ana Magdin: Ce lucruri frumoase mai organizezi la Viena?

Clara Popescu: Am înfiinţat de curând clubul de fotbal FC CALAROMÂNIA Wien, l-am înscris în campionatul austriac iar acum, pe lângă Asociaţia Culturală CALAROMÂNIA există şi Fotbal Club CALAROMÂNIA Wien, au personalităţi juritice diferite ca să nu se mai amestece cele două obiecte de activitate, adică, domnii (deocamdată) care sunt pasionaţi de mişcare şi vor să facă fotbal pot să se înscrie la echipa noastră. Cu Asociaţia de femei, Miss Oesterreich, dupa campania „Water for Ghana“ am început o colaborare cu Ambasadele Olandei, Turciei, Rusiei şi Namibiei, într-un proiect cultural care se va desfăşura pe mai mulţi ani.

Ana Magdin: Clara, ce-ţi bucură sufletul şi viaţa, în această lume?

Clara Popescu: Îmi bucură sufletul soţul meu, prietenii mei, colegii mei din asociaţii, bichonul meu, plimbările dis de dimineaţă, vara pe Kärntnerstrasse, vacanţele în România

Ana Magdin: Care sunt locurile tale preferate în acest Univers?

Clara Popescu: Visez să trăiesc o perioadă în Jamaica şi să pun bazele unei firme de export de rom, cafea şi piper, să nu plătesc căldura, să nu fie niciodată iarnă şi să ascult la nesfârşit melodiile lui Bob Marley.

Ana Magdin: Ce îţi place cel mai mult să mănânci?

Clara Popescu: Nu sunt pretenţioasă la mâncare, mănânc cu drag mâncăruri româneşti, fasole bătută, cu gogonele murate, papanaşi, ciorbă de burtă.

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

Clara Popescu: Le doresc ceea ce îmi doresc şi mie, sănătate, înţelepciunea de a găsi întotdeauna soluţiile cele mai bune pentru ei şi pentru familiile lor, să aibă mereu încredere în ei pentru că în ei stă puterea şi răspunsurile la toate întrebarile, în rest, putem doar să ne rugăm, Doamne, ocroteşte-i pe români!

Povestea românilor din Michigan de la „mia şi drumul” la „loteria vizelor”

– O lansare de carte la Cleveland, Ohio, SUA –

Autor: prof. univ. dr. Anca Sîrghie (Universitatea Alma Mater, Sibiu)

 

Orice carte adevărată își urmează traiectul ei în lume, având un destin singular. Nu am în vedere tonele de maculatură pe care le scot pe piață mulți nechemați, ci mă refer la cărțile binecuvântate care sintetizează esențele existenței umane, experiențele plenare, ce merită să fie preluate de generațiile viitorului, care au nevoie mai mult sau mai puțin conștient de povața trecutului.

Sunt de o viață om al literei așternute cu grijă pe hârtie și am încredințat tiparului 30 de volume, ca autor unic, ca prefațator sau ca îngrijitor de ediție. Am semnat peste 400 articole de presă, fie recenzii de carte, eseuri, reportaje, interviuri sau cronici de spectacole, atât cele de teatru cât și cele muzicale. Iată de ce consider că am căderea să afirm fără rezerve că în ultimul timp am participat la ieșirea în lume a unei lucrări deosebite, Românii americani de la Marile Lacuri, carte semnată de Ștefan Străjeri. Structurată monografic, cartea aceasta de 630 pagini conține povestea românilor stabiliți în statul american Michigan în ultimul secol, așa cum ne înștiințează, de altfel, și subtitlul volumului: Peste 100 de ani de prezență românească în statul american Michigan. Este o acoladă uriașă de la valul imigranților veniți în Lumea Nouă cu „mia și drumul” și până la recenta strategie aplicată de S.U.A. pentru completarea dirijată a forței de muncă, realizată ca și în trecut cu o mare eficiență, acum numită ademenitor „loteria vizelor”.

Prima monografie a comunității conaționalilor noștri din Michigan a fost realizată de economistul bucovinean Ștefan Străjeri, care a activat ca redactor și a sponsorizat de ani buni, ziarul „Curentul internațional”, cea mai prestigioasă publicație în zonă. Când afirm că eu am participat activ la nașterea monografiei Michiganului românesc al Americii, mă gândesc la emoția pe care am trăit-o citind rând pe rând cele 6 capitole ale cărții, ca să fac apoi prefața solicitată de autor. Am realizat că nu a fost deloc simplu să cuprinzi într-o asemenea sinteză caleidoscopică prezentarea a 23 biserici românești de diferite confesiuni, 19 organizații, 57 ziare și 78 personalități. O muncă de Sisif, care merită toată prețuirea cititorilor de pretutindeni, întrucât mesajul acestei lucrări se adresează atât românilor din țară, cât și celor de pe oricare meridian al diasporei. Modul cum a expus Ștefan Străjeri datele selectate la capătul unei documentări vaste, structura limpede și riguroasă a volumului, susținând impresia de simplitate expresivă, stilul concis dar nu lipsit de căldură, ilustrarea edificatoare, toate se constituie într-un model, ce așteaptă replica de la celelalte comunități românești din afara granițelor țării. Dar sarcina autorului, ca și cea a mea de prefațator, nu s-a încheiat în momentul când am văzut cartea scoasă de la tipar, frumos copertată, strălucind în splendoarea ei de a fi prima monografie a românilor din Michigan. Nu!

Datorită importanței sale pilduitoare, consider că la fel de importantă ca însăși crearea monografiei este prezentarea ei atât în fața cititorilor din țară cât și din America. Punctul de plecare al maratonului abia început nu putea fi altul decât Pojorâta, satul natal al autorului, unde la 1 iunie 2014, abia sosit din America, Ștefan Străjeri,   și-a lansat cartea, el fiind declarat cetățean de onoare al localității. Evenimentul a fost surprins de mai multe echipe de televiziune și de câteva publicații. La București, am fost invitată să prezint monografia lui Ștefan Străjeri în fața societății scriitoricești de la Biblioteca Metropolitană, iar la Sibiu studenții Universității „Alma Mater” au fost cei mai entuziasmați să ia aminte la semnificația unui asemenea eveniment cultural major.

După momentul cel mai așteptat, cel al lansării monografiei chiar în comunitatea românilor din Michigan, unde periplul a început la Biserica Sf. Treime din Troy, continuând la alte biserici și mânăstiri din regiune, unde autorul locuiește, eu am participat în 31 mai 2015 la o nouă prezentare, cea de la Biserica greco-catolică Sf. Elena din Cleveland, Ohio, unde în 1906 s-a construit prima instituție religioasă a românilor din America. Lansarea s-a încadrat într-un program aniversar onorat de prezența unor înalți prelați, cum a fost episcopul greco-catolic al românilor din America, John Michael Botean.

0334

Evenimentul lansării noii apariții editoriale a fost moderat de Dr. Petru Stinea Mihalțanu, preot paroh la Biserica Sf. Elena, care a dat pentru început cuvântul pictorului Josef Balaș, care și-a exprimat încântarea de a fi citit o asemenea carte importantă. Participanții la eveniment au înțeles fericita întâmplare ca în orașul lor să participe la lansarea unei cărți semnificative, ca aceasta, atât autorul sosit dintr-un alt stat american, cât și prefațatoarea venită din România. Publicului, mai numeros și mai receptiv decât m-aș fi așteptat, i-am explicat într-o atmosferă de   deplină liniște emoționantă că istoria românilor din cele două state vecine este aceeași în esența ei, chiar dacă autorul monografiei a particularizat Michiganul atunci când a consemnat creșterea meteorică a industriei automobilului la Detroit în perioada interbelică. După invenția „trăsurii fără cai” de la 1890 s-a ajuns ca tot la Detroit Henry Ford „să pună pe roți” America.

În 1935 în metropola statului Michigan se formase cea mai puternică comunitate de români din America, grupați în 86 societăți, slujite de 4 publicații. Într-o asemenea ascensiune economică, românii aveau un cuvânt de spus, ei fiind implicați în toate sectoarele uriașului angrenaj industrial. Astfel îi prezintă Ștefan Străjeri într-un capitol incitant, cel al personalităților comunității românești de-a lungul epocii moderne. Sub titlul Români reprezentativi din Michigan autorul etalează din punct de vedere tipologic un spectru uman și profesional de o mare diversitate. Un inovator ca John De Lorean, al cărui nume este purtat până azi de un anumit prototip de automobil, și-a făcut loc în cinematografia americană a epocii, așa cum el s-a înălțat de la sărăcie lucie la glorie, ca să-și sfârșească viața în procese zgomotoase, în care a fost implicat pentru droguri. Lui i se alătură din punct de vedere profesional proiectantul Joe Oros, care devenise „creierul” companiei la care lucra. Episcopul Policarp Morușca rămâne un martir al credinței. La polul eroismului militar, în al Doilea Război Mondial s-a afirmat exemplar Alexandru Vraciu, care a doborât 41 avioane japoneze, 6 dintre ele în aceeași zi. Faptele lui l-au trasformat pe aviatorul român în „Vulturul Pacificului” sau „Șoimul Carpaților”, cum s-a consemnat în presa timpului.

Dar nu numai oamenii de cele mai diferite profesii, de la muncitori și comercianți la medici, profesori, artiști și scriitori, au avut destinele lor, ci și instituțiile, organizațiile și bisericile ridicate prin osârdia enoriașilor cu vie credință în Dumnezeu, ele găsindu-și locul mai spațios în măsura în care situația financiară o permitea. În 1988 s-a terminat edificarea Bisericii Pogorârea Duhului Sfânt din Warren Detroit, cu imboldul preotului Ioan Mihuț, acest lăcaș sfânt având să fie socotit de Aristide Buhoiu „cel mai mare lăcaș din afara țării de pe toate continentele.”

Între instituțiile cele mai reprezentative, „Vatra Românească” s-a impus ca un centru al credinței și al spiritualității naționale. Atmosfera ei de liniște și biblioteca plină de valori inestimabile a atras personalități de prestigiu. Un țel urmărit continuu a fost reacționarea ei seismografică la istoria politică a țării-mame. Nu întâmplător, la „Vatra Românească” s-a ridicat în 1964 monumentul închinat deportaților în Siberia, autorul acestei inițiative fiind tocmai un asemenea român bucovinean, care trăise teribila experiență.

În marele concert al vieții imigranților stabiliți în Michigan din diferite țări ale lumii, Sala etnică de la Wayne State University a pus din nou la încercare spiritul de inițiativă a comunității conaționalilor noștri, ea fiind și în prezent o emblemă a românismului în expresia lui cea mai autentică.

Am evidențiat în fața participanților la lansare rolul important pe care l-au jucat în istoria Michiganului românesc societățile și organizațiile care veneau în ajutorul proaspeților sosiți din țară, ele susținând deseori inițiativele de interes obștesc sau religios. Dacă în 1906 Uniunea Societăților Române din America se organiza în statul Pennsylvania, trei ani mai târziu în Michigan se înființa societatea „Deșteaptă-te române”. Pentru ca Uniunea și Liga Societăților Române din America să activeze la parametrii ei optimi, Eugen Popescu a făcut naveta săptămânală de la Cleveland la Detroit spre a coordona 60 de societăți cu cei 5.000 de membri ai lor. Ridicată în 1912, Catedrala „Sf. Gheorghe” din Michigan avea să fie pictată cu cei 65.000 dolari donați de această societate, care a mai oferit 15.000 dolari pentru edificarea sălii sociale. Reuniunile doamnelor au susținut activitatea dobândirii drepturilor egale cu ale bărbaților. Pentru a înțelege prestigiul pe care societățile românilor americani le aveau în perioada interbelică, ar fi suficient să recompunem imaginea paradelor locale la care ele participau cu entuziasm național, astfel că nașul steagului american și al celui românesc plăteau sume importante spre a se bucura de o asemenea cinste. Activitatea voluntară era făcută cu dăruire, fără vreun gând de beneficiu pecuniar. Președintele Societății Române Nicolae Dragoș, la centenar, în 1992 a fost felicitat printr-o simplă scrisoare și i s-a oferit modica sumă de 100 dolari.

Din cele 150 de organizații românești ale Americii cu 200.000 membri, în 1929 s-au ales 300 de delegați, care au trecut Atlanticul sosind la Alba Iulia, unde au fost întâmpinați de Primul Ministru Iuliu Maniu, spre a sărbători împlinirea celor 10 ani de la Marea Unire, în prezența Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria. Activitatea organizațiilor românești din Michigan era constant axată pe ajutorarea conaționalilor din țară, în caz de calamități naturale sau de situații politice de mare cumpănă.

În cartea lui Ștefan Străjeri este consemnat cu o necruțătoare obiectivitate declinul societăților românești din statul Michigan, care s-au redus numeric în mod drastic. Astăzi mai sunt identificate doar două societăți, dar și acelea au o activitate anemică, deloc ritmică. De ce? Pentru că ele nu-și mai găsesc utilitatea în epoca prezentă, când ajutarea noilor veniți nu mai este resimțită ca o responsabilitate a obștii întregi, iar comunicarea cu țara și cea dintre membrii comunităților diasporei se face direct, pe alte coordonate, datorită tehnicii avansate și mass-mediei foarte pertinente.

IMG_0302

Prezentarea monografiei a fost urmată de o sesiune de autografe pe care autorul le-a dat cu multă emoție, la gândul că în curând cartea sa va încălzi sufletele și va îmbogăți mințile românilor din Ohio. Nu m-am îndepărtat de vechea vatră a românismului de la Cleveland înainte de a mă asigura că pr. Petre Stinea Mihălțanu, gazda noastră la acest eveniment livresc cu adevărat vibrant, ca intelectual entuziast, îndrăgostit de istorie, și distinsa lui soție, de formație filologică, nu vor întârzia să proiecteze, în replică, o similară oglindă a vieții românilor din statul lor.

Consulat itinerant la Windsor

Posted by Stefan Strajer On June - 10 - 2015

Consulat itinerant la Windsor

Sâmbătă, 27 iunie 2015, între orele 9:00 -18:00 reprezentanţii Consulatului General al României din Toronto (Canada)se vor deplasa în Windsor pentru a oferi servicii consulare românilor din această zonă.

Persoanele care doresc să beneficieze de aceste servicii au nevoie de o programare prealabilă.
Aceasta se poate face direct la Consulatul General al României din Toronto la adresa de e-mail: toronto.cg@mae.ro

Locaţia unde se va desfăşura activitatea este:

Galeria de Arta Leydan
3214 Sandwich Street West
Windsor, Ontario, N9C 1A8

Suportul pentru această activitate este asigurat de către Romanian Cultural Association ” Graiul Românesc ”

http://toronto.mae.ro/local-news/947

anunt poza

Călin Cutean – In Memoriam

Posted by Stefan Strajer On May - 1 - 2015

Călin Cutean – In Memoriam

(1962-2015)

Călin Cutean, preşedinte al Centrului Cultural Româno-American din Troy, Michigan, membru marcant al comunităţii româneşti din Michigan, un om deosebit a plecat dintre noi, în ziua de 24 aprilie 2015.

Câteva cuvinte despre acest om cu suflet cald, românesc, redate de două persoane care l-au cunoscut de-a lungul vieţii:

Prof. univ. dr. Anca Sîrghie (Universitatea Alma Mater – Sibiu):

„Un mare suflet de român confruntat cu visul american

Între absolvenții anului școlar 1981/82 din clasa a XII-a B de la Colegiul Național „Gh. Lazăr” din Sibiu, elevul CĂLIN CUTEAN a avut un destin cu totul aparte. De la clasa a IX-a, când a studiat cu profesorul Ioan Candrea matematică, cu Adriana Bejan fizică, chimie cu Livia Rusu, română cu Felicia Cărăuş, engleză cu Doina Zaharia, diriginta clasei, istorie cu Maria Slavu, educaţie fizică îndrumat de Lucian Ciovică. Materiile lui preferate, la care avea și cele mai mari note, erau tehnologia, fizica, chimia și engleza. Media obţinută în   primul an de liceu 1977-78 este 8.22, o notă mare pentru acea perioadă. Drumul lui spre o viitoare profesie tehnică era de pe acum conturat, iar deschiderea spre limba engleză, providențială. Adolescentului inteligent, harnic și pasionat în domeniul tehnicii, anii următori de liceu i-au îmbogățit cunoștințele pe care el simțea nevoia să le asimileze pentru viitoarea sa formație profesională. Întregul colectiv în care învăța era format din elevi ambițioși, competitivi și luptători, cum prin tradiție cerea prestigiul celui mai renumit liceu al orașului Sibiu.

Ca profesor timp de 18 ani în acel colectiv didactic reputat, aveam siguranța că absolvenților noștri li se deschid porțile facultăților cu toată încrederea că ei vor deveni în curând studenți temeinici, convinși de importanța unei pregătiri de calitate pentru viitoarea lor profesie. Un asemenea absolvent al Liceului „Gh. Lazăr” din Sibiu fusese și Călin Cutean. Despărțirea mea, ca profesor de literatura română, de promoția lui Călin Cutean stătea sub semnul unei imagini poetice, pe care ne-o oferise Nichita Stănescu:

„Această mare e acoperită de adolescenți/ care învață mersul pe valuri, în picioare,/ mai rezemându-se cu brațul, de curenți,/ mai sprijinindu-se de-o rază țeapănă, de soare./ Eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect/ și îi contemplu ca la o debarcare./ O flotă infinită de yole. Și aștept/ un pas greșit să văd, sau o alunecare/ măcar pân’ la genunchi în valul diafan/ sunând sub lenta lor înaintare./ Dar ei sunt zvelți și calmi, și simultan/ au și deprins să meargă pe valuri, în picioare.” (din poezia Adolescenți pe mare, de N. Stănescu)

Călin s-a numărat printre absolvenții pe care învățătura de lăzărist, asimilată sistematic și cu temeinicie, l-a deprins „să meargă pe valuri, în picioare”. Yola cu care a pornit Călin Cutean spre lume, scrutând zările, a țintit cel mai departe. Inginerul Cutean a ajuns în America, gata să-și măsoare puterile cu visul împlinirilor spectaculoase pe care numai Lumea Nouă i le putea oferi. Lecția pe care i-a rezervat-o America a fost „per aspera ad astra”, căci nimic nu se poate realiza aici fără un efort susținut, fără sacrificii. Dar confruntarea lui Călin cu visul american nu s-a rezumat la realizările materiale, ci el urmărea mai ales împlinirea întru spirit. Așa l-am reîntâlnit la renumita Bibliotecă orășenească din Troy în iarna anului 2006 între tinerii sibieni reuniți într-o seară cu gândul de a se întrajutora profesional și social. Curând am constatat că inginerul Cutean era un organizator entuziast al evenimentelor culturale din comunitatea românilor de aici. El înțelegea că fără o viață spiritual-culturală, o comunitate națională degenerează, fie la ea acasă, fie departe de patrie. El m-a invitat să vorbesc românilor iubitori de literatură. Toate lansările cărților pe care le-am scris și publicat în țară despre scriitorii români, în anii din urmă despre Lucian Blaga, Radu Stanca și Emil Cioran ori despre memorandistul Nicolae Cristea, aduse in Michigan cu știuta dificultate a trecerii prin vamă, și conferințele pe teme literare de la Tinerețea unui geniu, Mihai Eminescu, la Alteța Sa regală, Limba română, au fost aici organizate de el, de Călin Cutean, care era la fel de experimentat la stabilirea programului și la invitarea celor dornici de cultură. Am vorbit în anii ultimului deceniu la mai multe mănăstiri sau biblioteci în fața unor săli pline, apoi pentru un public tot mai anemiat, fenomen, care l-a determinat pe Călin Cutean să se întrebe cu teamă încotro se îndreaptă românii noștri din Michigan, dornici de distracții ușoare, dar înstrăinați de cultura autentică. Am încercat împreună să facem comunitatea să înțeleagă că nu este normal ca să-i oferim cultură adevărată, dacă ea nu este interesată.

Călin Cutean avea o conștiință ctitorială neînduplecată. El totuși nu s-a descurajat. A căutat cea mai eficientă și atractivă formă de promovare a culturii, astăzi, din moment ce cu ultimul său efort, unul cu valoare testamentară, a contribuit la întemeierea unui post de radio românesc local, RadioRo. Înființat nu de mult timp aici, postul cu emisiunea de sâmbătă dimineața este o nouă dovadă că el trăia pentru spirit, iar dialogul românilor diasporei americane cu țara era resimțit de el ca un semn de revenire la normalitate după cei 50 de ani de comunism, care au mutilat ființa neamului prin fals și amputare ideologică. Îmi pun cu neliniște întrebarea: Oare cine se va mai ridica în viitorul apropiat la înălțimea aspirațiilor lui Călin Cutean, ca să-i poată lua locul în viața comunității noastre din Michigan?

În numele cadrelor didactice ale liceului și al foștilor absolvenți lăzăriști, al colegilor și prietenilor sibieni, exprim durerea de a ne despărți astăzi de Călin Cutean, de un om cu suflet mare și cu o conștiință românească trează, care pleacă spre lumea drepților tocmai când a atins pragul maturității, fără să se mai bucure de roadele ei. Ni se alătură dintre lăzăriștii altei promoții sibiene jurnalistul american Andrei Codrescu, poetul care mi-a trimis în 27 aprilie 2015 următorul mesaj: „Dragă Anca, îmi aduc aminte de Călin… băiat deștept, interesat, plăcut. Dă, din partea mea, condoleanțe familiei, dacă ești în legătură.”

Rugăm cu toții pe Bunul Dumnezeu să dea familiei îndoliate puterea de a trece cu înțelepciune peste marea suferință a despărțirii de Călin, soțul și tatăl minunat.

Domnul Cerurilor și Maica Preacurată să te primească în cetele celor drepți!”

Calin inaugurare Centru in 2000

Foto. Calin Cutean la inaugurarea Centrului Cultural Romano-American, in 2000.

*

Silvia Jinga (colaboratoare la „Curentul International”, membră a Centrului Cultural Româno-American):

Călin Ioan Cutean (1962-2015) – In Memoriam

Îmi este atât de greu să scriu despre Călin Cutean la timpul trecut și totuși realitatea crudă îmi șoptește că timpul tors de ursitoarele lui a ajuns nemilos la capăt. Ne tot mirăm cum de-a trecut, că parcă mai ieri l-am întâlnit pe Călin cu doamna inimii sale la biserică, un cuplu tânăr, respirând speranța unui minunat început de viață pe pământ american. Aveau amândoi priviri încrezătoare, inspirau optimism și credință în drumul lor, care va fi numai al lor, unic, plin de încordare și luptă ca a fiecăruia dintre cei care și-au asumat aventura din Lumea Nouă.

Într-una din duminici cu zâmbetul lui larg, bonom care îi lumina întreaga făptură, venind de undeva din adâncul inimii, Călin s-a apropiat de mine ca pentru a discuta ceva de taină. Mi-a vorbit despre intenția lui de a genera cu ajutorul celor care n-au uitat de patria mumă, o mișcare de împărtășire din valorile culturii românești. Simțea în el elanul și voința de îndrumător cultural, de inspirat leader al eforturilor care altfel ar fi rămas risipite, fără finalitate. Iată, mi-am zis, omul acesta, inginerul acesta abia debarcat în Michigan simte nevoia creării unui climat spiritual românesc, în care grupul nostru etnic să se regăsească, să se împărtășească din valorile binelui și ale frumosului și să crească întru adevăr odată cu ele. Tânjea după un spațiu impregnat de românism. Este fantastic, mi-am zis, cum pune Dumnezeu elanuri generoase în sufletul unor oameni, căci trebuie să recunoaștem că inginerul Călin Cutean s-ar fi putut gândi numai la sporirea propriilor hambare, dar el s-a simțit chemat să împlinească o misiune culturală românească aici în America, pe lângă cea lucrativă, de care sunt preocupați majoritatea imigranților.

Cinste ție Călin Ioan Cutean pentru că ai smuls din făptura ta îndemnuri la acțiune pentru cinstirea tradițiilor românești, a marilor noștri scriitori, a evenimentelor istorice cruciale pentru dăinuirea peste veacuri a poporului nostru. Urmând viziunii sale despre menirea intelectualului român pe meleaguri străine, cu stăruință, cu tenacitate ne-a strâns în Centrul Cultural Româno-American de pe lângă Biserica Sfânta Treime din Troy, Michigan. Păstrăm cu toții vii în amintire secvențele spectacolului inaugural al Centrului, pentru pregătirea căruia mulți au pus umărul. Fără îndoială, Călin cu limbajul lui colorat de umorul expresiilor ardelenști a fost liantul care a închegat lucrarea tuturor. Cine poate uita Festivalul Naționalităților din Parcul Boulan, unde românii au făcut cunoscută expresivitatea costumelor populare și istoria lor grea de semnificații. Dar spectacolul Eminescu cu participarea lui Ion Caramitru, Valeria Seciu, Ovidiu Iuliu Moldovan? Dar grija lui Călin pentru menținerea în condiții optime a Sălii românești de la Wayne State University? Dar numeroasele serate literare cu invitați din țară, din Canada sau din Michigan? Trimitea invitații la sute de oameni și tuturor le spunea atât de frumos: „aduceți și un prieten”. În toate acestea și în atâtea altele se pot regăsi crâmpeie din ființa lui Călin Cutean, specialist apreciat în marile companii auto în care a lucrat și totodată un însuflețitor al vieții culturale românești din aria Detroitului.

Călin a fost unul dintre acei oameni neliniștiți, cutreierat de întrebări despre sensul existenței, despre drumul României, despre aspecte conflictuale morale sau politice, mereu îngrijorat de destinul țării pe care o lăsase în urmă. În ultimul timp primeam de la el e-mail-uri cu reflecții asupra Atotputerniciei lui Dumnezeu. Să fi fost acestea un fel de premoniție a apropierii acelui misterios sfârșit al ghemului depănat de Ursitoare? Noi toți am fost luați prin surprindere de plecarea lui precipitată, care ne-a cernit inima pentru multă vreme. Am fost surprinși pentru că omul acesta și-a disimulat suferința, ascunzând-o sub zâmbetul pe care-l împărțea fără zgârcenie tuturor. Da, și-a purtat suferința cu o mare discreție, nelăsându-ne să vedem cât de aproape era ireparabilul.

Cu sufletul îngreunat de un doliu pe care nu-l așteptam, invocăm Rugăciunea eminesciană la Maica Domnului:

„Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Și zid de mântuire,/ Privirea-ți adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, Maică Prea Curată/ Și Pururea Fecioară,/ Marie!”

Dumnezeu să-l aibă în paza sa pe Călin Cutean în lunga sa călătorie spre marea veșniciei.”

(Florida, 27 aprilie 2015)

*

În calitate de editor al „Curentului Internaţional” îi aduc, în acest moment dureros, un omagiu şi mulţumiri pentru toată implicarea sa în cadrul comunităţii, finalizând cu organizarea lansării cărţii „Românii americani de la Marile Lacuri”, în data de 27 septembrie 2014. Atunci, în acea zi, a fost şi ultima dată când l-am văzut.  Un român dedicat cu tot sufletul românismului, aici pe pământ american! Dumnezeu să-l odihnească în pace! (Ştefan Străjeri)

Gala Eminescu.Actorii 2

 

Foto. Cu actorii, la Gala Eminescu. Calin Cutean, in randul din spate, al doilea din dreapta. Printre participanti si actorul Ion Caramitru.

Poza 1.Un alt 1 Decembrie cu care ne-am putut mandri.CALIN CUTEAN

Foto. Manifestare la Centrul Cultural Romano-American din Troy, Michigan, cu ocazia Zilei Nationale a Romaniei. 1 Decembrie 2003. Calin Cutean in centrul imaginii.

Arhimandritul Roman Braga – In Memoriam (1922-2015)

Posted by Stefan Strajer On May - 1 - 2015

Arhimandritul Roman Braga – In Memoriam (1922-2015)

Arhimandritul Roman Braga a plecat la Domnul în dimineaţa zilei de 29 aprilie 2015 la vârsta patriaharlă de 93 de ani. A fost unul dintre fruntaşii vieţii spirituale româneşti din comunitatea românească din statul american Michigan. Redăm un text despre viaţa biografică din cartea „Românii americani la Marile Lacuri” (de Ştefan Străjeri):

Părintele Arhimandrit Roman Braga(1) s-a născut în Codriţa, Judeţul Lăpuşna, Basarabia, la 2 aprilie 1922, fiind cel de al şaptelea copil al lui Cosma şi al Mariei. Clasele primare le face în satul natal (1930-1934). A intrat de tânar, la 12 ani, ca frăţior la Mânăstirea Căldăruşani de lângã Bucureşti. În următorul an se înscrie la Seminarul de la Cernica. După desfiinţarea acestuia, în 1940, se transferǎ la Seminarul Central din Bucureşti, iar ultimul an îl incheie la Seminarul Teologic din Chişinău (1943).

Întorcându-se în Bucuresti, între anii 1943 şi 1947 urmează atât cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie cât şi pe cele ale Seminarului Pedagocic „Titu Maiorescu”. Absolvă Facultatea de Teologie din Bucureşti cu menţiunea „magna cum laude” în 1947. Obţine certificatul de profesor de Limba Românǎ şi Religie. Urmează cursurile anului I de doctorat la Facultatea de Teologie din Bucuresti.

ArhRomanBragaEC

 

Arhimandrit Roman Braga (1922-2015)

Pe 16 iulie 1948 începe calvarul închisorilor din timpul regimului comunist. Este arestat înscenându-i-se o posibilă legatură cu mişcarea legionară, deşi Roman Braga nu era legionar.

După un an de cercetări şi anchetări la Ministerul de Interne şi la Jilava, este condamnat la 5 ani temniţă grea pentru omisiune de denunţ şi ajutor. Cunoaşte teroarea „reeducării” de la Piteşti şi apoi distrugerea fizică şi morală din lagărele de muncă forţată de la „Canal”, la colonia Peninsula. Este eliberat în 1953, cu domiciliu obligatoriu în Bucureşti. Între timp reuşeşte să meargă pe ascuns la Iaşi, unde se afla sora lui Maica Benedicta. Mitropolitul Sebastian Rusanu îl cǎlugǎreşte la 2 ianuarie 1954 şi îl hirotoneşte întru diacon la 6 ianuarie acelaşi an.

Următorii cinci ani au fost roditori în propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu.

În anul 1959 începe un nou val al arestărilor aşa-zise politice de care nu scapă. Sub închipuite învinuiri, anchetat timp de un an de zile, este acuzat în final de singura vinovăţie că a făcut parte din „grupul” Rugului Aprins de la Mânăstirea Antim, în timpul studenţiei. Este condamnat la 18 ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru activitate duşmănoasă la adresa regimului „democrat” comunist. Execută în Balta Brǎilei, la colonia Salcia, numai cinci din ei, fiind eliberat cu ocazia amnistiei generale a deţinutilor politici, din 1964.

După eliberare a urmat un timp de pelerinaj, prin Episcopiile şi Mitropoliile României, unde era primit cu indiferenţă şi chiar izgonit. Dar prin mila lui Dumnezeu i se aprobă Episcopului Valerian Zaharia de la Oradea sǎ-l hirotonească preot. Un timp lucrează la arhiva Episcopiei. La 1 ianuarie 1965 este instalat ca preot la Negreşti, Ţara Oaşului, unde funcţionează timp de trei ani. Este mutat la Parohia din comuna Sârbi, lângă Oradea, ca în final să fie trimis misionar în Brazilia. Slujeşte ca preot pentru comunitatea româneascǎ din Sao Paulo, Brazilia în perioada 1968-1972.

În anul 1972 episcopul Valerian Trifa (ROEA) îl cheamã la Episcopia de la Vatra. Aici timp de 7 ani se ocupă de educaţia religioasă a copiilor, traduce texte religioase din românǎ în engleză şi transpune cântările bisericeşti pe texte englezeşti.

Este numit preot la parohia „Sfânta Treime” din Youngstown, Ohio în octombrie 1979, şi apoi la Catedrala „Sfântul Gheorghe”, din Southfield, Michigan în ianuarie 1982.

Slujeşte ca preot şi duhovnic în perioada 1983-1988 la Mânăstirea „Schimbarea la Faţǎ” din Ellwood City, Pennsylvania, iar în 1988 se retrage la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului”, Rives Junction, Michigan.

Părintele Roman Braga a avut largi preocupări teologice culturale. Colaborează la periodicile creştine din care amintim „Solia” (The Herald), editează jurnalul monahal „Rugul Aprins” (The burning bush) şi revista teologică „Lumină lină” (1991). A publicat cărţile: „Pe drumul credinţei” (On the Way of faith) la HDM Press Inc. ediţie îngrijită de PC Stareţă Maica Gabriela, (1995, 2006); „Trepte duhovniceşti – Interviu cu Părintele Roman Braga”, Editura Arhiepiscopiei Ordodoxe Române (1998), „Exploring the Inner Universe”, HDM Press (1996, 2001).

Despre Roman Braga:

A fost uimitoare noaptea aceea…, cu pǎrintele Roman Braga. O noapte de revelaţie, într-adevǎr, ca o eurofonie. Adicǎ acest preot, cu figura de icoanǎ, cu pǎrul alb, cu barba albǎ colilie şi un zâmbet neşters pe faţǎ, de o inteligenţǎ strǎlucitǎ, la curent cu fiecare problemǎ politicǎ europeana, americanǎ, vorbea cu o iertare, cu o dragoste, nici nu se sinchisea de ce trecuse, de ce suferise. Pentru el totul era întru Christos, totul era admirabil, totul era nǎdejde, totul era credinţǎ şi totul era posibil. Ei, o astfel de fǎpturǎ, cu totul, cu totul speciala, ar trebui multiplicatǎ pentru vindecarea rǎnilor noastre.” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga)

„Roman Braga şi-a dedicat întreaga lui viaţǎ în a sluji pe Dumnezeu. Prin armonia şi cumpǎtarea cugetǎrii, prin ascendentul moral şi marele talent duhovnicesc, cât şi pentru exemplul sǎu de totalǎ dǎruire în slujba Bisericii şi a oamenilor, acest Apostol al lui Hristos se impune ca o nobilǎ întrupare a unui om superior, care ştie instinctiv sǎ armonizeze gândul cu gestul, sǎ adapteze teoria la practic şi sǎ transforme golgota suferinţelor în optimism şi seninǎtate.” (Pr. Constantin Alecse)

„Orice cinste omeneascǎ s-ar acorda Pǎrintelui Roman pentru duhovnicia sfinţiei sale, sunǎ ciudat, deoarece viaţa sa jertfitǎ lui Dumnezeu nu o poate cinsti decât binecuvântarea Celui Cǎruia i s-a jertfit. Totuşi, la iniţiativa IPS Arhiepiscop Nathaniel, Mitropolitul Teodosie al Bisericii Ortodoxe în America i-a acordat o Gramata sinodalǎ şi o medalie a Sfântului Inocent, din bronz. Pe cea de aur a Duhului Sfânt, Dumnezeu i-a dǎruit-o de mult.” (Dinu Cruga)

Prea Cuviosul Pǎrinte Roman Braga, indiferent unde îl întâlneşti, la Sfânta Liturghie, la spovedanie, când conferenţiazǎ, când acordǎ un interviu, sau pe aleea mǎnǎstirii, îţi apare ca un chip sfânt, trǎitor în duhul filocalic al isihiei, radiind o luminǎ taboricǎ.

Cuvintele lui au o vibraţie blândǎ, sunt aureolate de o iubire nemǎrginitǎ. Totul în jurul Sfinţiei Sale devine mirific, ponderabilitatea dispare şi o stare de plutire spre înǎlţare se instaleazǎ pe nesimţite, ca o tainǎ duhovniceascǎ.

Dacǎ încerci sǎ-l apelezi cu un subiect, care te urmǎreşte ca o obsesie, pǎrintele se dǎruieşte în explicaţii şi ideea devine aşa de simplǎ şi de clarǎ încât rǎmâi privind dincolo de cele lumeşti. Este o desǎvârşitǎ împlinire a cuvântului, în fapt o sfântǎ transfigurare…” (Alexandru Tomescu)

(1)Alexandru Tomescu, „Roman Braga” www.alternativaonline.ca, Toronto, 30 iulie 2011. Surse alternative: Dan Fornade, „Românii din America: 500 de personalităţi din SUA şi Canada”, Danway Publications, Montreal, 2000, p.60. Calendarul Solia, 1992, The Romanian Orthodox Episcopate, Grass Lake, Michigan, p.308; Pe drumul credinţei, HDM Press, 1995.

HAIKU PRINTRE PETALE

Posted by Gabriela Petcu On April - 13 - 2015

DSC02600Gabriela Gențiana  Groza

 

Compuse în mediul naturii generoase din România, așa cum e acum , primăvara la noi.

 

*Atingere-n taină

de roua Învierii-

lumină Sfântă

 

*Livada cu meri-

aripi de bondari sclipind

printre petale

 

*Primul Mărțișor-

în liniștea casei

gângurit de prunc

 

*După furtună-

printre crinii în floare

singur motanul

 

*S-au dus Babele-

miros de pământ reavăn

sfințește livada

 

*Picuri de ploaie-

pisica vecinului

stând sub o scară

 

*La geamul casei-

florile magnoliei

în zori de Prier

 

*Surâsul de prunc-

aripi de barză

fâlfâind peste casă

 

*Printre narcise-

Doar un gândăcel grăbit

Căutând locul

 

*Cais înflorit-

dulceața nectarului

plutind în aer

 

*Liniștea nopții-

razele lunii printre

merii în floare

 

 

 

 

Metoda pătrățelelor – Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Posted by Gabriela Petcu On April - 10 - 2015

Gabriela Sonnenberg Coperta bCUVÂNT ÎNAINTE

 
Manuscrisul „Pătrățelelor” va împlini cinci ani. A crescut mare ca un copil de vârstă preșcolară, atingând momentul lansării în larg. Poate că e timpul să scape de diminutivul din titlu, devenind ceva mai serios. Se va ridica oare mai sus, cumva la… pătrat?

 

Fraged, abia copt, vlăstarul trezește sentimente amestecate nu doar în sufletul autoarei ci și în cel al unora care au apucat să-l citească nepublicat. Căci, la fel ca și eroina sa neobișnuită, manuscrisul n-a fost ignorabil încă de la bun început, cum bine remarca și domnul Corneliu Leu după prima citire: „v-am parcurs cu interes toată cartea pe care, intrigat (este un merit, o carte trebuie să-ți trezească un sentiment, indiferent care, numai să nu te lase placid) am constatat că nu știți pentru ce ați scris-o.” Sau cum spunea o altă distinsă doamnă a Literelor, insistând însă să nu i se pomenească numele „Are prospețime și câștigă atenția cititorului. Cu o bună redactare poate ieși o carte chiar bună.”

 

Au trecut anii. Din teama de a nu comite un sacrilegiu trăgând foloase de pe urma destinului dramatic al eroinei nu m-am grăbit cu publicarea. Cu timpul, însă, personajul principal s-a transformat în cu totul alt om, nemaiavând multe în comun cu corespondentul lui din viața reală, așa cum nici personajul povestitor nu mai are legătură cu mine, autoarea.

 

Trecând peste vanități și orgolii personale, judecând la rece ecourile primite până acum, mai toate părerile converg într-o direcție: se pare că e o carte demnă de luat în seamă. Meritul meu se limitează la faptul de a o fi pus pe hârtie, dar e și asta ceva. Mă consider un fel de executant-scrib; am avut într-adevăr impresia, în timp ce scriam, că-mi dicta cineva textul din „off”, ca un sufleur de la teatru.

 

Și iată că deja am pomenit un termen din lumea actorilor, când de fapt cu totul altceva doream să spun până a ajunge la acest punct. Păstrez ideea cu punerea în scenă și revin scurt la manuscris, ca să înțelegeți despre ce e vorba.

 

Totul a început așadar cu povestea vieții lui Eli, care are aspect preponderent biografic, pentru că realmente trebuia să umple golul pe care ea l-a lăsat. Pe măsură ce avansam în așternerea amintirilor, personajul și acțiunea se descătușau parcă, devenind din ce în ce mai complexe. Firesc, veți spune, căci nu poți vorbi despre un om fără să-l încadrezi în spațiul și în timpul în care a trăit!

 

Personajele secundare au dat năvală peste firul epic, pe care inițial mi-l doream cât mai neutru și imparțial, revendicând dreptul la replică. Așa se face că „Aproape tot ce știu despre Eli” s-a transformat într-o adevărată frescă a anilor nouăzeci, o fotografie crudă și încărcată de suspans și emoții, care redă palpitant perioada pre – și post-decembristă a României.

 

M-am bucurat când i-am pus punctul, conchizând Gata, eu atâta am avut de spus!, dar era prea târziu pentru a îngropa povestea pe fundul unui sertar. Apucasem să o trimit spre simplă luare la cunoștință câtorva dintre cei menționați în ea. Sincer, nu mă așteptam să reziste mulți cu cititul până la capăt. Cu atât mai mare mi-a fost mirarea când mi-au venit răspunsuri și încurajări, unele sunând aproape ca un ordin, care mă soma să continui. Dar cum – mă întrebam – din moment ce eu scrisesem deja totul? Cel puțin asta credeam.

 

Atunci s-a născut personajul Mia, cea care privea totul relaxat, de la distanță sigură, de la New York; iar realitatea s-a transformat în ficțiune sută la sută. Rezultatul nu mai e deloc conform adevărului, fantezia primează, personajele nu au corespondent real; ele sunt mai degrabă un cumul de sentimente și aventuri, pe care poate unii și alții le-au avut, dar în mod cert nu în constelațiile în care le-am asamblat eu. Da, romanul acesta nu e o confidență, e un exercițiu de imaginație. Rămâne o oglindă, dar nu a realității noastre, ci a uneia dintr-un vis, pe care constat bucuroasă că nu sunt singura care l-a visat. Ce bucurie mai mare să-ți dorești, ca scriitor, decât să afli de la mulți că nu ești singurul care simte așa? Redau doar câteva mostre de feedback:

„Am început să răsfoiesc dimineaţa cartea ta, completările şi pe alocuri chiar şi capitolele, şi m-am trezit că se face ora opt seara şi nu mă mai lăsam de ea… Concluzia, o tragi singură.” (G. R., poetă și publicistă)

“De pe vremea adolescenței nu am mai stat nemiș- cat circa 3 ore, cuprins de lectură. Nu este numai o frescă a societății românești din preajma evenimentelor din decembrie 1989, ci și a evenimentelor de după. Cele de dinainte se derulează într-o lentoare bună, încărcată de trăiri pline de valoare, deși într-o epocă fără valoare; cele de după sunt invers, precipitate dar lipsite de sens, pline cu date, fapte fade, cronologie, mereu în așteptarea a ceva ce va urma. Chiar și pentru adepții cifrelor (ingineri și politehniști ca mine, sau pragmatici) este o provocare în a transcrie o concluzie. Ea poate fi chiar și o simplă înjurătură din convingere peste împărtășania de departe. N-ar trebuie oare „altceva”?” (I., inginer)
“Foarte frumos: alert, caractere puternice, portrete pregnante, frază bine articulată.” (G. P., matematician și scriitor)
„Am condus tot drumul cu o singură mână, cealaltă o foloseam să-mi păstrez semn la pagina rămasă și să închid repede lampa la pornirea de pe loc. S-a întâmplat să mă claxoneze la schimbarea în verde a semnaforului, după ce realizau că nu mă mișcam, dar ce contează, habar n-aveau că eram în altă lume. Cartea m-a răscolit într-un fel pe care acum nu pot să îl descriu, sau, mai degrabă, încă nu am curajul să îl recunosc. Eu aș merge mai departe și aș vedea un scenariu de film, sunt destui regizori fascinați de perioada anilor 90; la tine e ca o ramă de tablou, iar personajele au povestea lor, care se poate proiecta și în alt cadru.” (C., manager din domeniul finanțelor)

 
Și iarăși obsesia aceasta a vieții proiectate pe un ecran! În carte se rezolvă surprinzător de simplu prin filmul care încununează acțiunea la final. În realitate se întâmplă ceva asemănător, simetric: cartea bazată pe viață tinde să intervină în viața care i-a dat naștere. Inițiativa unui grup restrâns de tineri cineaști ar putea conduce la ecranizare, exact ca-n carte… și ca-n filmul din carte. După ezitările de a o publica, iată că imboldul decisiv pentru tipărirea acestui volum vine tocmai din dorința de a participa cu ea la festivalul ecranizărilor, propunând-o dezbaterii publice în acest scop. Roata se-ntoarce în mod cu totul surprinzător: realitatea care a modelat romanul devine ea însăși subiectul modelării. Ar fi un cerc perfect dacă s-ar închide cu ultima verigă: transformarea romanului în realitate palpabilă, vizionabilă. Dar acesta e punctul la care las volanul din mână și vi-l încredințez dumneavoastră, cititorilor mei. Și iarăși am impresia că atât am avut de spus, dar ce greu îmi vine să pun punct!

 
Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERGGabriela Căluțiu Sonnenberg Spania, 2015

 

 

Ferestre colorate – Rodica Elena Lupu

Posted by Gabriela Petcu On April - 10 - 2015

Ferestre colorate c1 jpgO invitaţie la lectură

 

După volumele sale de versuri anterioare (Voi trăi… Clipa, Autoportret, Cu în-ce-ti-ni-to-rul, Haos, Cât mai e vreme, Între anotimpuri şi altele) apreciate de regretatul poet şi eseist Octavian Paler, ca şi de maestrul Radu Cârneci, era vremea ca doamna Rodica Elena Lupu să le reunească atent, să aleagă lamura lor, să adauge o bogată recoltă recentă şi să dea la lumină, astfel, apărând această admirabilă antologie, frumos şi potrivit intitulată „Ferestre colorate”.

Titlul ne indică atât varietatea lor, cât şi luminile proiectate de poetă asupra lumii interioare, cât şi a realităţilor din jurul ei.

Din interior, nimic nu lipseşte. Tot ce e omenesc ne răsare în faţă. De la naştere până la moarte, trecând prin toate experienţele vieţii, legate între ele prin sentimentul dominant al iubirii. O căutare perpetuă, întâlnim şi despărţiri, fericirea şi nefericirea, care sparg monotonia vârstelor şi anotimpurilor. O metaforă a fenomenului o găsim în această Scară cu flori:

 

Urcăm cu inima uşoară

Cu-n trup care-a crescut treptat

Purtând în spate trista scară

A tot ce-a fost şi am uitat.

 

 

Ne avântăm pe calea înaltă

Purtând doar clorofila-n gând

Şi-apoi cu floarea laolaltă

Ne pomenim visând, cântând.

Iar când se-aprind din noapte zorii

Şi nu mai ştim ciopli lumina,

Alunecăm pe scara florii

Luând în braţe rădăcina.

 

Şi tot aşa, dintr-un poem mai amplu Amintiri, aceste strofe revelatoare:

Am luptat pentru amintiri,

Le-am împletit în ghirlande

În ele sengeamănă

căldura unui dulce glas,

culoarea unei blânde seri,

o caldă mângâiere

sau rana unei despărţiri.

 

Nu mai suntem decât aşteptare

Ca să treacă timpul

înşirăm gânduri,.

Dorul e focul ce arde speranţele

dorinţele, durerile…

Cenuşa ce rămâne…

 

Doar prin amintiri, zice poeta, prin ele pot crede:

Că iubirea-i anotimpul

de veghe al destinului.

 

Frumoasă şi această întrebare De ce?

 

Iubire, tu

De ce eşti nemiloasă?

De ce mă-ntorci

la primii tăi fiori?

Şi mă priveşti

           şi mă măsori

ca o fereastră nouă de la casă…

Iubire, tu…

Pedeapsă luminoasă…

Tot de lumea aceasta interioară, ca la alţi poeţi ardeleni, ne întâlnim cu Casa părintească, Nu am utat, Bunicul şi bunica şi duioşia din Iubită mamă:

Nu te-am uitat, nu te-oi uita,

Prin vis te chem, iubită mamă,

Să te întorci în viaţa mea,

Căci fără tine-mi este teamă.

 

E-atâta răutate-n lume,

Nu ştiu pământul cum ne ţine,

De-aceea eu te rog anume

De sus să te-ngrijeşti de mine.

 

Rodica Elena Lupu si Ion BradMulte, foarte multe alte versuri ar putea fi citate ca să ne convingem că poeta se mişcă atât de firesc în acest univers interior, cu toate tainele şi frumuseţile lui. Şi numai un poet adevărat le poate scoate la suprafaţă fără a le bagateliza.

O altă mare parte din această antologie este reprezentată de lumea dinafară, de istorie şi peisaj, până la elementele mărunte ale cosmosului, cum ar fi simplul contact cu Iarba:

Ascultaţi iarba cum cântă
Înnăuntru, în afară.
Cel care de ea se-ncântă
Niciodată n-o să moară
.

 

Ce să mai zicem despre acest Peisaj real şi simbolic?!

Tufişuri verzui…

Umbrele negre-ale stâncilor

cad pe pământ…

Câmpuri cu mirişti rostogolite

Reflexe de apă…

 

Munţii se-nvăluie-n aburi

de-argint strecurat.

Nori nemişcaţi – blocuri metalice –

apasă pe visuri…

Sus, foarte sus,

pe stânca cea mai înaltă

stă atârnat un copac…

Figură de visător…

La picioare, supărat, un torent…

Se-aude plânsetul muntelui…

 

Şi eu, rătăcind printre toate…

 

Numai un poet şi pictor modern poate contura un asemenea tablou! Altele asemănătoare sunt intitulate: Pescăruşii, Toamna, Anotimpul ploilor, Înspre asfinţit, Seara, Ploaia, O nouă zi etc.

Din când în când, realitatea înconjurătoare e mutată în vis:

Nici un nor împins de vântul dinspre apus

Nu întuneca cerul palid.

Casa se înălţa neatinsă

Ca şi când aş fi părăsit-o în ajun,

Numai grădina urmase legea junglei.

 

Trandafirii se întovărăşiseră

Cu o grămadă de bălării fără nume,

Plante sărmane, vitregite,

Care se agăţau de rădăcinile lor

De parcă şi-ar fi dat seama de umila lor obârşie.

 

Tot aşa, asistăm uneori la viziuni caudate ca această Toamnă a tuturor animalelor:

Se pare că oamenii s-au scuturat,

Că oraşul e plin de schelete de cretă,

Că întreg peisajul s-a înfăşurat

Într-un aer subţire cu sticlă de eprubetă.

 

Se spune că timpul se stinge încet,

Pe cer astronauţi deşurubează stele

Şi că totul doarme perfect,

N-au dat de viaţă pe niciuna din ele.

 

   Ba mai mult, se pare că şi animalele mor

   Lăsând locul liber insectelor viitoare

Ce se vor mulţumi cu un cer incolor

În care nicio pasăre n-o să mai zboare.

 

Alte asemenea viziuni le vedem în Rezervaţie:

Cu braţele ridicate

în semn de victorie,

Un om

pe marginea prăpastiei râzând.

E nebun! E nebun!

ţipă vulturii negri (…)

 

Sau în Drum închis:

Să vorbim despre altceva,

Despre copaci sau statui,

Despre ceva ce nu se mişcă

Şi nu poate vorbi.

 

Să facem aluzie doar la realitate

Ca nu cumva realitatea

Să se supere pe noi.(…)

 

Şi tot aşa, Cu în-ce-ti-ni-to-rul, Pe gazon, Lanţul slăbiciunilor legii, cu trimiteri polemice actuale:

Cei care conduc o ţară

nu respectă Legea.

Cei care fac Legea,

nu respectă Legea.

Cei care păzesc respectarea legii

nu respectă Legea.(…)

 

Nu este cazul să poposesc mai îndelung  în acest univers real sau închipuit, normal sau straniu, ce naşte Trompete şi păpădii, fiindcă:

 

Toate acestea au ceva

din umanismul subţire

şi întârziat al tinerilor gânditori

din acest început de veac.

Deşi mulţi vor spune că,
desigur,
asemeni lui El Greco
sufăr de astigmatism ideatic,
tot ce se poate,
dar Zgârîie Norii,
turnul Eiffel,
rachetele,
păpădiile…?

 

Închei aici această simplă invitaţie la lectura noilor Ferestre colorate ale acestei poete plină de har, ajunsă, evident, la maturitate deplină, stăpână pe toate mişcările care dau originalitate universului său, cu muzcalităţi interioare, ori revărsate generos, ca să ne cucerească şi să ne încânte.

 

Ion Brad,

27 Ianuarie 2015

 

Amintiri de neuitat despre Florian Pittiş

Posted by Stefan Strajer On March - 28 - 2015

Amintiri de neuitat despre Florian Pittiş

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan)

Întocmirea unui volum biografic despre Florian Pittiş constituie un act temerar, dat fiind că este vorba de o aşa vastă şi colorată biografie, foarte greu de condensat într-o carte.  Pittiş a recitat dumnezeieşte, a cântat, a jucat în filme, a interpretat roluri ce nu se pot uita, iar din 1992 a făcut parte din formația Colibri. Între 1998 şi 2004 a fost directorul Radio 3, România Tineret, după care a devenit redactorul-şef al postului de radio Radio3net.ro care emite exclusiv pe Internet.

florian-pittis

Cred că un om ca Florian Pittiş se naşte foarte rar. Simplu, sincer, deschis şi uman, el face parte din categoria acelor oameni care ne-au marcat viața,  care au însemnat adevărate stele despre care abia după ce s-au stins ne dăm seama cât de frumos luminau sufletele noastre. Eu am fost avantajat de soartǎ să-l cunosc şi să discut cu el despre multe lucruri. Celor îndrăzneţi care îi urmăresc coordonatele vieţii şi sunt preocupaţi de documentare în vederea elaborării unui român biografic având ca subiect etapele parcurse de acest actor, traducător, regizor, interpret de muzică folk şi realizator de emisiuni radio, le ofer această addenda constând în amintiri inedite şi considerente semnificative din perioada anilor 1970, dar nu numai, precum şi relatarea unor întâmplări de suflet ce nuanţează în mod evident personalitatea emblematică a celui alintat de toată lumea, de la bunica sa încoace, Moțu.

O întâmplare deosebită petrecută împreună cu Florian Pittiş în primăvara anului 1971, mă face ca de câte ori îl ascult pe îndrăgitul Leonard Cohen, “trubadurul angoaselor”, să-mi aduc aminte ca şi cum ar fi fost ieri de pățania noastră neplăcută, dar nostimă, judecând-o astăzi. Student fiind la Politehnica din Bucureşti şi căminist, vrăjit de fenomenul cultural pe care îl oferea unui provincial capitala, intermediam întâlniri bilunare ale studenților cu personalităţi de valoare ale României. În treacăt fie spus, cea mai importantă întâlnire a fost cea cu inventatorul şi pionierul aerodinamicii, savantul Henri Coandă, ajuns atunci la venerabila vârstă de 85 de ani. Într-o frumoasă după-amiază, l-am invitat pe Pittiş la o întâlnire cu studenții la cămin. Foarte serios şi exigent în toate domeniile, Moțu a venit bine pregătit şi a început prezentarea unui mare cantautor, Leonard Cohen, despre care vorbea cu mult patos, încercând să ne desluşească profunzimea versurilor sale trădând o interesantă filozofie şi povestindu-ne despre stilul acestuia de viață şi despre elaborarea originală a creaţiilor sale pe o insulă pe care s-a izolat în acest scop pentru mai mult timp. Recuzita Moțului o constituia un magnetofon mare şi greu, destul de performant pentru acele vremuri şi, desigur, mai multe benzi magnetice. Farmecul prezentării de care numai Pittiş era în stare era susținut de faptul că la mici intervale de timp, oprea aparatul şi ne traducea versurile, într-adevăr “delicioase” ale canadianului (“Dance Me to the End  of Love”, “Hallelujah” ş. a.). Mirajul muzicii şi al poeziei nu a durat însă foarte mult: din ultimul rând al sălii, dintre studenții buluciți să-l vadă pe Pittiş şi să-l asculte pe Cohen, s-a desprins energic şi s-a apropiat cu viguroasă încordare un tovarăş chel, într-un fâş lung, un activist meritoriu, care cu vădită mânie proletară, s-a repezit urlând ca un disperat la mine, care eram organizatorul şi stăteam mândru alături de DJ, cu venele jugulare gata să-i plesnească: “Opriți imediat manifestarea!! Ce-i porcăria asta?! “Şi cine-i pletosul ăsta??”. Nu am apucat să-i răspund că Moțu, care nu era un fricos, i-a tăiat-o scurt: “Sunt actorul Florian Pittiş, angajat al Teatrului Lucia Sturza Bulandra, vă rog să vă adresați conducerii teatrului” şi s-a legitimat. Pentru binele meu însă, consecinţele putând fi foarte nefaste, Moțu a considerat că e mai înţelept să plecăm, totul petrecându-se în rumoarea şi fluierăturile studenților care sancționau astfel intervenţia deplorabilă a activistului. Am plecat cărând împreuna cu un bun coleg magnetofonul, iar Moțu, compătimindu-mă, ne-a invitat la el acasă, pe str. Cazărmii, “urcând” de la Podul Izvor pe strada Uranus, pe lângă fostul Stadion Republicii, un perimetru încărcat de un farmec special al capitalei de altădată, astazi disparut. El locuia atunci cu parinții într-o casă veche, ca toate casele din acea zonă de nostalgică amintire. În camera sa m-au surprins, întipărindu-mi-se adânc în minte, două lucruri. În primul rând, o fotografie alb-negru imensă, aproape cât peretele de care era fixată, cu chipul angelic al unei femei. Întrebându-l curios şi nerăbdător “Cine-i?”, mi-a răspuns liniştit “Ancuța”. Era poza Andei Călugăreanu, a cărei nume adevărat era Anca, prenume pe care la sugestia actorului Mircea Crişan, şi l-a schimbat în Anda pentru evitarea cacofoniei. În al doilea rând, am rămas în minte cu discurile nenumărate şi revistele americane de muzică pe care şi le aducea din turneele în străinătate, dar şi multe primite de la maestrul Radu Beligan care călătorea mult (era pe atunci preşedintele Institutului Internaţional de Teatru) şi-l preţuia pe Pittiş foarte mult. Avea saci de discuri în valoare de mulţi dolari. A fost o seară minunată în care am ascultat muzică pană noaptea târziu şi am râs cu poftă. Îmi sună şi astazi în minte din muzica cu care ne-am delectat în acea noapte câteva melodii ale unui grup de mult uitat pe care îl apreciam deopotrivă, “Dr. Hook and the Medicine Show”, formație ce a lansat celebra “Sylvia’s Mother”, precum şi câteva originale glume, cum ar fi: “Ați auzit? Albania a declarat război Republicii Monaco! În caz de ploaie, războiul va avea loc in sala de mese”.

L-am îndrăgit mult pe Florian Pittiş. Pentru mine intâlnirile cu el erau reconfortante şi fără îndoială fermecătoare. Ne-am întâlnit de multe ori la Teatrul Bulandra, eu fiind un ahtiat al acestui gen de artă. M-a dus in vestita Cabină 16 a teatrului care dacă ar putea vorbi ne-ar putea povesti despre colegii săi, nume celebre ale teatrului românesc: Cornel Coman, Petre Gheorghiu, Mihai Mereuță. Nu voi uita niciodată serile de după spectacolele de la Sala “Grădina Icoanei” ( “Puricele în ureche” de Georges Feydeau, în care juca rolul lui Camille, “Valentin şi Valentina” de Mihail Roscin, în care juca rolul lui Valentin s.a.) când la Restaurantul din apropiere, “Moldova”, împreună cu genialul actor Marin Moraru, dilatam, în lacrimi de râs, la o bere, multe probleme “importante”, Moțu iubindu-l din străfundul sufletului său pe inegalabilul “Marinuş”.

Pe la jumatatea anilor ’70, un trio format din Anda Călugăreanu, Florian Pittiş şi Dan Tufaru, sub bagheta marelui dispărut la cutremurul din 1977 Alexandru Bocaneț,  însenina şi înviora la TV serile monotone ale românilor. Acele momente de aur din istoria televiziunii române se pot revedea cu multă placere, astăzi, toți patru fiind dispăruți dintre noi.

Florian Pittiş era unic în tot ce făcea, era o personalitate demnă de respect şi, indiscutabil, un perfecționist. Era mereu “cel mai frumos din oraşul acesta”, parafrazând cu titlul poeziei de Radu Stanca pe care o recita într-un mod greu de imitat. Îmi povestea cu multă sobrietate despre perioada de început în ale artei dramatice când la prima încercare nu a fost admis la institut pentru că avea un “R” prea puternic. Eşecul nu l-a descurajat şi timp de un an a luat lecții susținute de dicție. În acea perioadă s-a angajat ca electrician la Bulandra, numai ca să poată vedea cât mai multe piese de teatru. Zicea că piesa “Cum vă place” a vizionat-o de 236 de ori, primul său rol oferit de marele nostru regizor Liviu Ciulei fiind în această piesă.

Este inevitabil să-ți aminteşti de Florian Pittiş fără să te gândeşti la una dintre cele mai longevive şi de succes emisiuni produse de Televiziunea Naţională, Teleenciclopedia. Vocea Moțului din documentarele acesteia, probând naturalețe, seriozitate şi profesionalism, persistă şi astăzi în urechile telespectatorilor.

Şi la radio a realizat emisiuni deosebit de gustate, identificate în mod cert cu vocea sa: “Clubul curioşilor”, “Pittiş Show”, precum şi seriale şi multe emisiuni de divertisment.

Cu seria de spectacole “Poezia muzicii tinere” a încântat sute de mii de tineri din întreaga țară.

Sobru şi simpatic, foarte modest, neafişând niciodata aere de vedetă, dar totuşi conştient de talentul său de a comunica, vorbea cu oamenii, cânta împreună cu ei, îi făcea să ofteze, să plângă, dar şi să râdă sănătos, iubea publicul cu toată puterea sa. Era un mare admirator al fenomenului “flower-power” sau “hippie”, un poet, un interpret aparte şi un răzvrătit.

Mă simt dator să reproduc opinia sa exprimată retoric despre folk, gen muzical în fața căruia îngenunchia şi la propriu şi la figurat: “Ce inseamnă folkul? Un om cu o chitară? Asta s-ar putea să însemne şi blues-ul. Un om care işi cântă propriile compoziții? Şi la blues se întâmplă lucrul ăsta. Folk este destul de apropiat de folclor…Să fie oare nevoia de cultură a unor oameni care şi-au pierdut calitatea de ţărani şi n-au dobândit-o încă pe cea de orăşeni? Să fie o întoarcere la origini, pentru că în Antichitate versurile erau spuse acompaniate de un instrument, ceea ce se numea melopeea? Folkul să însemne numai cântecele de protest? O melodie populară cu autor cunoscut? Cine ştie?! S-ar putea să însemne toate la un loc…”.

Actor care a excelat pe scenă şi care a făcut cinste generației lui, ne-a lăsat recitări inimitabile, adevărate capodopere de rostire actoricească: “Cetatea Neamțului” de George Coşbuc, “Ultima scrisoare” de Mihai Beniuc, “Sunt tânăr, doamnă” de Mircea Dinescu, “Invocație” de pe albumul  “Cantafabule” al formației Phoenix.  A fost un cântareț de valoare care a excelat pe scena şi în ale muzicii. Nu se poate uita că a tradus cu mare pasiune şi a interpretat ca nimeni altul din muzica lui Bob Dylan pe care îl idolatriza: “Nu-i nimic, asta e!”, “Toţi suntem puţin luaţi…”, “Mr. Tamburine Man”, “Oameni buni”, “Sfârşitul nu-i aici”.

Muzicalitatea sa extraordinară într-o fericită armonie cu mişcarea scenică, împletite perfect cu meştesugul actoricesc, îl făcea pe Pittiş exponentul poeziei şi al muzicii de calitate pentru generația sa, dar nu pot omite nici meritul de a fi excelat în domeniul criticii muzicale şi de a fi fost un jurnalist cu un mesaj extrem de puternic.

Cu citate din Florian Pittiş s-ar putea tipări o carte. Voi aminti doar câteva care ne făceau să zâmbim si…să gândim: “Nu uitați, astăzi este prima zi din restul vieții voastre! Trăiți clipa!”, “Nu credeam să-nvăt a maneliza vreodată!”, “Mişcarea de rezistență împotriva prostiei revărsate a învins!”, “Ştii ce-i dragostea? E efortul supraomenesc al bărbatului de a se mulțumi cu o singură femeie”.

Îmi amintesc şi astăzi cât de mult îi plăceau Moțului ciorba de burtă şi micii şi, într-un mod cu totul special, țigarile Carpați fără filtru. Pe vremea aceea, aceste țigari erau produse la Timişoara, Iaşi, Bucureşti, Târgu-Jiu şi Sfântu Gheorghe. Dintre acestea adora țigarile de Sfântul Gheorghe, relatându-mi deseori despre trocul pe care îl facea cu alți fumători înrăiți: “trei pachete de Carpați fără filtru de Iaşi pe doua de Sfântu Georghe”. Susținea cu convingere că cele de Sfântu Gheorghe erau singurele care nu îi afectau vocea. Nu pot să uit că mă ruga când plecam în vacanţa mare la părinţii mei în vestul ţării să îi aduc câte un bax (100 de pachete) de astfel de ţigări, în acea zonă a ţării fiind preferate ţigările de Timişoara, iar eu, de câteva ori, chiar m-am conformat…Dragostea sa pentru ţigara Carpaţi a devenit de notorietate, presa remarcând în repetate rânduri patima “profetului generației în blue-jeans”: “Te miri când îl vezi pe Pittiş fumând Carpați fără filtru, fumător pătimaş, nu se fandoseşte cu ţigara, chiar o stoarce de fiecare moleculă de nicotină” (Jurnalul Naţional, Aprilie 2005), “Pittiş înseamnă plete, ţigări Carpaţi şi rock” (Evenimentul Zilei, August 2006), “Pittiş fuma la greu Carpaţi fără filtru” (Gazeta Sporturilor, August 2007).

În fine, ca evocarea lui Florian Pittiş să fie cu adevărat colorată, aşa cum cred că se cuvine, voi reda în cele ce urmează cele spuse despre prima lor colaborare, un monstru sacru al scenei româneşti, despre care voi povesti probabil în curând în “Curentul International”, Florin Piersic: “Prima dată când l-am întâlnit pe Moțu, cum îi spuneam noi, filmam împreună cu un grup de actori maghiari (…). Noi, actorii români, eram: Ilinca Tomoroveanu, Ion Dichiseanu, Pittiş şi cu mine. În călătoria pe care o făceam în timpul filmărilor, pornind de la Lacul Ballaton către Marea Neagra, treceam pe la mănăstirile din Bucovina. În comuna Pojorâta, lângă oraşul Câmpulung Moldovenesc, trăiau sora mai mică a mamei mele, Daria Vermeşan, şi unchiul meu, preot ortodox, Samoil Vermeşan. Amintirea mea excepțională cu Pittiş este legată de ei. Totdeauna, când trec pe acolo, mi-aduc aminte de ziua în care eu, ca să le arăt colegilor de filmare maghiari şi români ce rude dulci am, am anunțat-o într-una din zile pe mătuşa mea, Daria, că noi, de la filmările pe care le aveam la o mănăstire aflată aproape de Gura Humorului, o sa trecem pe la ei, să luăm o gustare. Am fost aşteptaţi cu tot felul de bunătăţi, ei ştiind ca eu, Florinel, vin cu colegii mei acolo. Pittiş era fericit şi mi-a spus atunci: „Asta parcă-i masa din Harap Alb!” – în acea vreme jucasem deja “Harap Alb”-şi a continuat: „Măi Florine, nici la Împaratul Verde, în filmul tau, nu s-a întins aşa un banchet. Oaspeții maghiari o sa plece cam bolnavi de nervi”. Am stat toată seara în curte şi, la sfârşit, mătuşa mea ne-a dat fiecăruia într-un bol dulceața de mure şi fragi. Moțu m-a întrebat atunci: „Nu poți să-i mai ceri preotesei să-mi mai dea?”. Şi atunci, mătuşa mea, Daria, i-a oferit un borcan”.

Actor de teatru şi film, mim genial, cântăreţ, recitator inegalabil, poet, traducător, inimă de aur, multitalentat, profesionist pasionat, inteligent şi fermecător, Florian Pittiş a fost una dintre cele mai complexe personalităţi pe care le-am cunoscut vreodată. Cineva spunea că viața este doar un bilet de voie prin această lume…Convins că ne priveşti dintr-o stea, vreau să-ți transmit Moțule că iți mulțumesc că în parcursul tău prin lume te-ai oprit o clipa şi în sufletul meu…

BORIS IOACHIM, DESPRE LEACUL SUFLETULUI

Posted by Gabriela Petcu On March - 25 - 2015

Alexandra MIHALACHE

IOACHIM-Boris

„Poezia lui Boris Ioachim inspiră încredere, speranţă şi poartă o aură specială. Este, fără umbră de îndoială, aura unui învingător care, în ciuda vremurilor de restrişte pe care le traversează societatea românească şi, implicit, cultura română, îşi păstrează intact seninătatea sufletului, aşternută în mod miraculous în versete de tainică rugăciune”. (Gheorghe A. Stroia)

 

Autor a patru volume de poezii, Boris Ioachim este unul dintre poeţii ale căror creaţii emană sensibilitate şi iubire, creaţii sculptate cu viziuni profunde şi har. În versul său doineşte  cel mai frumos sentiment care străbate fiinţa umană: iubirea. Poetul  ridică acest sentiment pe un piedestal strălucit, cântându-l cu măiestrie în versuri desprinse  parcă din pânza veşniciei.

 

Mesajul care se conturează în creaţiile sale este acela că omul cunoaşte adevărata viaţă doar iubind, căci singura flacără care întreţine existenţa umană şi arde cu o nobilă misiune este iubirea. Să trăieşti înseamnă să iubeşti. Iată cât de frumos curge imnul iubirii dintr-un suflet care aspiră la deplinătate: „Anotimpurile-ţi pot fi reci,/ Sau scăldate-n caldă strălucire…/ Poţi trăi plângând, sau să petreci-/ Dar nu poţi trăi fără iubire.// …Viaţa pân` la urmă, e doar scrum,/ E-un coşmar sau albă nălucire…/ Poţi păşi pe drept sau silnic drum/ Dar nu poţi trăi fără iubire”. (Imn iubirii)

 

Frământări şi emoţii  se împletesc în ramuri de toamnă, scuturând aleanul care-i macină sufletul. Însetat de linişte, poetul caută alinarea în iubire. E singurul său refugiu într-un anotimp care îi stârneşte temeri şi tristeţe. E unicul adăpost în care se risipesc neliniştile, care are puterea de a-i  şterge lacrimile suferinţei: „În seara vânătă de toamnă -/ Sărută-mi ochii umezi, doamnă/ Căci vin spre mine, fără nume -/ Gândiri despre sfârşit de lume.// Şi simt în piept tot plumbul lumii/ Şi aud tăcerea grea a humii./ Aud cum plâng copaci în toamnă -/ Sărută-mă pe suflet, doamnă.” (Alean de toamnă)

 

Iubirea este redată ca un rod curat al cărui izvor este divinitatea, care creşte sublim fiind ocrotită cu puteri lăuntrice covârşitoare. Ţesută din firul tainic al dorului şi al absolutului care invadează lumea sa, iubirea se consolidează în forma-i pură: „Hai să sădim un pom care să crească/ Din sufletele noastre, altoit/ Cu ramuri de sorginte îngerească…/ Eşti pregatită? – eu sunt pregătit!// Vreau, pomu-acesta, să-l sădim în taină -/ Cu risipiri de doruri să-l udăm,/ Să-l ocrotim sub nevăzuta haină/ Ţesută din sublimul ce-l gustăm.” (Aniversare)

 

Înlănţuit în farmecele iubirii, poetul aspiră să fie veşnic învăluit în mantaua sclipitoare a dragostei, nicicând să nu o lase să se destrame. Doreşte  să îi fie sacru legământ întru eternitate şi să se contopească de-a pururi cu aceasta, scăldându-se în seninătate: „Eu te previn, iubita mea,/ Că într-o zi- cred că-n curând -/ De suflet mi-te-voi lega/ Că nu vei mai scăpa nicicând.// Te voi lega aşa cum leagă/ Pârâu-şi apa de izvor,/ Aşa cum leagă-şi lumea-ntreagă/ Speranţele de viitor.” (Avertisment)

 

Boris Ioachim se descrie ca fiind poetul răsărit din alte veacuri, care cântă iubirea într-un tainic alfabet. E acel alfabet închegat cu pasiune şi dorinţi arzătoare care relevă profunzimea sa interioară şi prin care şi-a clădit un stil inconfudabil, propriu care îi conferă unicitate: „Şi ştiu că sunt poetul ce pare că-i căzut/ Din vremuri prăfuite, din vremuri de demult,/ Un aiurit ce cântă, cu viers cam desuet/ Iubirea pentru tine, în tainic alfabet.” (Azi vreau să-ţi scriu, iubito)

 

Poetul  descoperă în iubire unicul rost pe acest pământ.  În braţele iubirii totul are sens, de aceea îi închină o odă.  Poem sublim, sărutul iubirii îl închide în sfera frumuseţii desăvârşite, acolo nu există temeri, îndoieli sau tristeţi. Cer senin şi stea preacurată, iubirea e un cânt al inimii pe corzile unei viori divine: „Un cântec de iubire vreau să-ţi cânt/ Cu glas ca un primăvăratic vânt,/ Cânt cristalin, suav, nepământean -/ Cântec de tine, cântec de alean:// Buzele tale calde-s un poem/ Scris de un poet, nedezminţit boem…/ Dulceaţa lor, iubito, când o sorb/ Devin, la toate cele, surd şi orb.// Şi lumea mea- la tine o rezum…/ Restul e haos, pulbere şi scrum;/ Lipit de tine-o veşnicie-aş sta,/

Iubito-cerul meu şi steaua mea.” (Buzele tale)

 

Imn al nemuririi, iubirea înseamnă libertate interioară, siguranţă şi înflorire. Să vezi dincolo de efemer, să dezlegi mistere şi neînţelesuri, să frângi lacătele vremelniciei şi să pluteşti fără bariere. Asta reuşeşte Boris Ioachim prin versuri şlefuite în acorduri fermecătoare, să guste licoarea cea mai fină a legilor pământene şi să fie subjugat de cel mai nobil stăpân: „Când iubeşti ţi-e pasul sigur, calcând slobod şi vioi/ Şi privirea-ţi înfloreşte când rosteşti cuvântul <<doi>>./ Semenii ţi-i simţi prieteni şi să-i înţelegi înveţi/ Iar un zâmbet cald te face, dintr-o dată, să te-mbeţi.// Când  iubeşti, cu încântare poţi ţinti spre viitor/ Căci iubirea te preschimbă din pietroi în fulg uşor./ Într-un veac în care banul este un ciocoi hapsân -/ Vreau iubirea să-mi domine sufletul – ca un stăpân.” (Cântec despre dragoste)

 

Amurgul şi răsăritul, luna şi soarele fuzionează în cel mai sfânt decor  care descrie frumuseţea răvăşitoare a iubirii, sfinţită cu rouă şi senin. Se contemplă un peisaj divin în care murmură iubirea, iar chipul ei e mângâiat de razele eternităţii. Aici e limanul la care ajunge poetul şi simte regăsirea şi împlinirea: „Femeia mea de rouă şi de lună,/ Femeia mea de zori şi de senin,/ Cum ar putea iubirea mea să-ţi spună/ Că-mi esti liman temeinic şi deplin?// …Femeia mea de lună şi de soare,/ Femeia mea de zori şi asfinţit,/ Tu, prospeţimea pomilor în floare -/ În tine, pe deplin, m-am regăsit…” (Cântec pentru tine…)

 

Fiindcă iubirea se desfată uneori între patimi , poetul zugrăveşte imagini prin care relevă riscul de a iubi. Dar este cel mai frumos risc pe care şi-l poate asuma un muritor. Prin acest zbor te poţi înălţa victorios. Accentuând  însemnătatea iubirii prin jocul de contraste şi paradoxuri, poetul dovedeşte  măiestrie şi profunzime fără margini: „Iubirea-i plumb, iubirea-i zbor -/ E râvna lutului spre stea;/ Iubirea-i mergere pe nor -/ De unde poţi, oricând, cădea.// Iubirea-i ger, iubirea-i foc -/ Dar şi seninul infinit…/ E chin adânc şi nenoroc -/ Dar şi Edenul regăsit.” (Ce n-ai ştiut – şi nu vei şti…)

 

Chipul iubirii are o aură îngerească şi este sculptat cu dalta dorului. Din cuvântul înrourat cu credinţă, iubirea se conturează pe firmamentul nemărginirii, vegheată de aştri în mister. Poetul poate modela înfăţişarea iubirii din văpăile mistuitoare ascunse în privirea sa. Chiar dacă se înstrăinează iubirea colindând pe alei nedefinite, o poate cuprinde în unde  înflăcărate: „Adesea-ţi sculptez chipul din lespede de gând -/ C-o daltă făurită din dor şi din cuvânt…/ Dar mai ades, în noapte, cu flacăra privirii,/ Îţi  modelez făptura din purpura privirii.// Iubito, eşti departe,  sub alte zări trăieşti/ Şi pe alei străine, tu pasu-ţi potriveşti/ Cu alte ore, clipe…în triste-amiezi adaşti -/ Şi te veghează-n noapte străini şi sumbri aştri.” (Chipul tău)

 

Însăşi iubirea devine un colind, căci sufletul său tresaltă cufundat într-o dulce uitare. Bradul, simbol al verdelui etern, redefineşte făptura care-i dezmiardă simţurile şi îi alină tristeţile. Curăţenie spirituală, purificare şi seninătate sunt oglindite de neaua care pictează portetul făpturii gingaşe precum o rândunea: „Dragostea mea-i un colind -/ Căci din mine mă desprind/ Şi-n uitare dulce cad -/ Fată mirosind a brad/ A brad verde şi a nea -/ Fată – gingaş – rândunea,/ Rătăcita printre ierni/ Ca tristeţile să-mi cerni.” (Colind de dragoste II)

 

O vreme de poveste desprinsă din veşnicii îi retrezeşte poetului în simţuri doruri şi dorinţi nestăpânite. Întreaga sa lume se rezumă la dragostea care-l împlineşte şi în ochii căreia poate cuprinde întreaga zare albă ca neaua. E un orizont al profunzimii în care îşi îneacă trăirile: „Zănatice gânduri, precum că nu eşti/ Cu mine, iubito, mă scurmă…/ Afară e iarna, e timp de poveşti -/ Nicicum de privire în urmă.// Căci lumea, iubito, tu îmi eşti acum,/ În ochii tăi- largă e zarea!/ Priveşte, din hornuri se-nalţă alb fum -/ La fel de alb ca ninsoarea.” (Cu tine)

 

Tristetea e un alt sentiment care frământă adâncurile poetului căzut în însingurarea anotimpului rece. Nicio frunză care să-i trezească fioruri, niciun ecou care să-i mângâie dorurile nestăvilite: „Cum să te-ntreb, iubito, ce mai faci?/ Când nu-i, măcar, o frunză prin copaci/ Ca să trezească-n mine vreun fior -/ Sosit-a timpul sterp al brumelor.” (Cum să te-ntreb, iubito…)

 

Timpul trece nepăsător faţă de  firea omenească, ţesând amintiri şi spulberându-le în negura vremilor. Dorinţa cea mai arzătoare a poetului ar fi ca timpul să stea în loc, căci în această manieră ar putea să atingă valorile vieţii. Contopit cu timpul ar reuşi să desăvârşească forma iubirii: „Dacă timpul amintire/ Despre toate ar avea -/ Poate des mi-ar sta în fire/ Să  te port în mintea mea.// Daca anii- păsări sure -/ N-ar zbura prin veacul spân,/ Sufletu-ar putea să îndure/ Numele să ţi-l îngân// Însă timpul- gri plămadă -/ Zboară, întins, pe drumul său,/ Printre vise, dor şi sfadă -/ Am pierdut numele tău.” (Dacă timpul…)

 

Întrebări mistuitoare vin ca o avalanşă peste gândurile poetului, cufundându-l într-un cerc tainic unde caută nerăbdător răspunsuri la legile firii. Încearcă să desluşească din aceste taine care-l macină, lăsându-se purtat de un văl tulburător: „Te rog să-mi spui, iubito, de ce sunt plopii goi/ Şi soarta de ce oare ne-a împărţit la doi?// De ce e rece noaptea, cocorii de ce  pleacă/ Şi de ce simt, adesea, că plânsul mă îneacă?// Hai spune-mi tu, iubito, de ce a căzut brumă/ Şi ce blestem ne face să nu fim împreună?” (De ce?)

 

Însetat de doruri, poetul îşi cheamă iubirea acolo unde doar roua poate stinge focul dezlănţuit: „De s-ar putea, iubito, cumva să ne-ntâlnim/ În ceasu-n care roua se-aşează- s-o sorbim…/ Cu buzele uscate de dor şi nenoroc/ Ca perlele de rouă să stingă-al nostru foc.” (De s-ar putea, iubito)

 

Fumul toamnelor târzii învăluie sufletul poetului într-un dor nemărginit, rememorând clipe de o semnificaţie aparte. Acolo unde frunzele s-au aşternut pe pământul nemuririi, acolo au căzut şi dovezile supreme ale iubirii. În toamnele târzii au rămas amintiri nepreţuite ce reînvie atunci când priveşte ramurile sfinţite cu dor: „Hei, iubito, tu mai ştii/ Azi când frunza-i încă-n ram -/ Fumul toamnelor târzii/ Când în braţe te ţineam?// Mai ţii minte, tu, cum –vai!/ Sub năvala norilor -/ Roua ochilor jertfeai/ Pe mormântul frunzelor?” (Fumul toamnelor târzii)

 

Prin versurile sale poetul îşi găseşte vindecarea, îşi alină rănile, îşi întreţine visele. Respiră poezie şi se hrăneşte cu poezie. Îi este chin, îi este balsam, îi este viaţă. „Pentru mine poezia este atât  boală, căt şi leac al sufletului”, afirmă poetul Boris Ioachim.

————————-

Alexandra MIHALACHE

23 martie 2015

Slobozia

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors