Archive for the ‘Destinatia Romania’ Category

Criza economică a Basarabiei între putere şi mentalitate

Posted by Stefan Strajer On January - 28 - 2016

Criza economică a Basarabiei între putere şi mentalitate

Autor: Galina Martea

 

Cu cât mai mult se înrăutăţeşte situaţia socială şi economică a unei ţări, cu atât mai mult dorinţa clasei de guvernare este în a domina integral puterea statală, respectiv, dominând integral şi bogăţia naţională în propriile interese. Un astfel de fenomen, specific fiinţei umane, reprodus prin conceptul unui „materialism nesăţios/absurd” si al unui „materialism al puterii”, conduce mereu la situaţii de criză, care afectează în mod direct sistemul economic şi social al ţării, şi procesul de existenţă decentă a poporului. Astfel, criza declansată începe a crea probleme serioase în dezvoltarea umană şi socială, iar procesul de degragare a societăţii devine un factor normal al existenţei. În acelaşi timp, clasa dominantă devine tot mai nemiloasă şi indiferentă faţă de necesităţile poporului şi procesele ce se produc în societate, iar explicaţiile de rigoare ale acestora nu sunt altceva decât nişte aberaţii cu argumente constante centrate pe calamităţi naturale, criza mondială, instabilitatea politică, etc. Toate argumentele sunt puse doar pe cântarul necinstei şi neomeniei, şi, totodată, pe nerespectul faţă de popor şi ţară, în aşa mod fiind neglijate atribuţiile reale în procesele de administrare a unei societăţi. Cu regret, nu sunt luate în consideraţie argumentele reale ce cauzează cu adevărat această criză economică şi socială de proporţii catastrofale. Motivul este că nimeni nu este responsabil de nimic şi nimeni nu poartă nicio vină pentru degradarea totală a societăţii, iar guvernatorii sunt numai pentru a ocupa funcţia publică în stat şi pentru a-şi asigura doar necesităţile personale.

Bineînţeles, constientizăm cu toţii că în procesele de dezvoltare a unei ţări pot contribui diverşi factori interni şi externi, inclusiv calamităţi naturale ce pot afecta economia ţării, astfel contribuind negativ la instabilitatea socială, la nivelul de trai al populaţiei, etc. Acesta este un lucru firesc ce se poate întâmpla în cadrul oricărei ţări. Dar, pe lângă toate acestea, este un lucru firesc că şi clasa de guvernare trebuie să fie responsabilă de acţiunile sale şi de modul cum relatează tabloul real al dezvoltării sociale şi al piedicilor ce intervin atât de grav în distrugerea totală a economiei naţionale şi a bunăstării sociale. Aici ar urma să fie puse în discuţie, în mod public, acţiunile concrete ce sunt întreprinse şi realizate de clasa dominantă în soliţionarea tuturor problemelor din societate; care sunt succesele şi insuccesele proceselor economice şi sociale; şi, nu în ultimul rând, care sunt veniturile personale ale guvernanţilor, care de la o zi la alta devin tot mai consistente , iar aceştea devin tot mai bogaţi în timp ce poporul devine tot mai sărac în pas cu întreaga ţară. În mod special, să fie o claritate şi transparenţă totală la capitolul „venituri şi cheltuieli” pentru clasa de guvernare. În caz contrar, absenţa discuţiilor publice şi absenţa explicaţiilor de rigoare cu privire la capitalul existent al clasei dominante, realitatea denotă faptul că criza economică şi socială se intersectează în mod direct cu acţiunile ilegale realizate de guvernatorii ţării. Deci, criza socială şi economică se aprofundează tot mai mult în cadrul ţării, aceasta nefiind simţită/trăită doar de clasa dominantă. Oamenii puterii continuă să-şi menţină existenţa printr-un belşug exagerat, având la bază şi în proprietate bogăţia statului, iar poporul continuă să existe tot mai deprimat, având la bază o administrare incapabilă şi necivilizată. În această situaţie, cu certitudine, se conturează nivelul de mentalitate a clasei de guvernare, care, prin acţiunile realizate şi modul de comportare, îşi autodetermină de sine stătător care le este identitatea personală şi publică într-o societate. Astfel, putem defini că, fiind adepţi ai materialismului, puterea statală din Basarabia/R.Moldova negligează la extrem conceptul idealismului corelat cu existenţa unui popor. Pentru oamenii puterii nu există idealuri nobile, valori naţionale, interese de bunăstare a poporului.   Deci, constiinţa clasei dominante este destul de departe faţă de totalitatea proceselor autentice ce au loc în lumea modernă.

Acţiunile clasei dominante din Basarabia sunt complet contradictorii lumii civilizate şi, astfel, compromit imaginea ţării şi a poporului atât în interior, cât şi în exterior. Omul societăţii/poporul este elementul cel mai neînsemnat şi neprotejat, iar necesităţile şi nevoile acestuia pentru clasa de guvernare există ca factor derivat al existenţei sociale. Întreaga societate se confruntă cu supraviețuirea, cu nedreptatea socială, cu criza economică doar din motivul că poporul este guvernat de indivizi mediocri/incapabili/nesimtiţi, care nu ştiu şi nu au sesizat încă ce înseamnă inteligenţă, civilizaţie, evoluţie, dezvoltare umană şi socială. Mediocritatea, fără morală, s-a infiltrat în măduva puterii din stat, astfel, coordonând în mod arbitrar/dezechilibrat toate procesele sociale, economice şi politice, totodată, instaurând anarhia în stat la toate treptele de existenţă. Iar poporul, fiind într-o agonie totală, încearcă să mai creadă şi să mai emane speranţă într-o realitate plină de sărăcie şi umilinţă. Puterea, plină de funcţionari cinici, conduce o ţară, la figurat, doar pentru a fi stăpână în propriile necesităţi şi interese ce sunt axate doar pe un materialism absurd al existenţei. Clasa dominantă, atribut al puterii, utilizează statul ca un instrument în propriile interese, astfel dezvoltând/instaurând fărădelegea, corupţia, criminalitatea, nedreptatea socială. Pentru ei nu există nici într-un mod nevoile şi problemele poporului.

Criza economică, politică şi socială din Basarabia, cu caracter extrem de dezastruos, instaurată la toate treptele de existenţă, este derivatul mentalităţii a persoanelor ce conduc ţara. Oamenii puterii, prin comportamentul inuman al conducerii, au distrus propriul stat, propriul popor, care este doar un produs al existenţei şi nu un produs al bunăstării. Poporul continuă să existe doar pentru a menţine şi suporta greul crizei economice, politice şi sociale. Pe când clasa politică şi de guvernare se îmbogăţeste la nesfârşit de pe spatele acestei crize economice, care a atins apogeul. În structurile de guvernare ale statului tinde tot mai mult mediocritatea care doreşte să-şi rezolve numai interesele personale. Tot ei, în timp, însuşesc foarte bine fenomenul de a obţine averi şi venituri băneşti de proporţii exagerate prin metode ilegale, iar prin poziţia pe care o ocupă în structurile de conducere reuşesc să se infiltreze mai uşor în sfera de influienţă a ţării. Guvernând ţara prin metode necivilizate, aceştea se adaptează uşor la „teoria scurgerii”, sau mai bine zis la sustragerea tuturor bunurilor din buzunarul public al statului, ulterior devenind averea personală. Puterea destul de evidentă în Basarabia este un factor al mentalităţii care se răsfrânge destul de negativ în reglarea tuturor proceselor economice, politice şi sociale din cadrul ţării. Criza economică şi socială este rezultatul conducerii prin forme primitive, având la bază fărădelegea şi corupţia, care este o abatere totală de la moralitate. Astfel, întreaga societate este supusă unui proces de intimidare, care, la rândul lui, filtrează într-un mod foarte sigur poporul şi anume: în a produce efectul pozitiv în spălare de creiere. Astfel, poporul devine subjugat până la măduvă în mizerie şi nedreptate, în aşa mod neconştientizând corect procesele reale ce au loc în societate.

basarabia

Criza economică, la cel mai înalt nivel, este prezentă în R.Moldova în toate domeniile de existenţă socială şi de subzistenţă umană. Aceasta are loc în condiţiile când ţara timp de 25 ani a fost mereu finanţată de creditori externi şi asigurată cu mijloace băneşti enorme din partea organismelor internaţionale (FMI, Banca Mondială şi UE, Banca Europeană de Investiţii, Banca Europeană pentru reconstrucţie şi dezvoltare, etc.). Împrumuturi băneşti, cu dobândă şi fără dobândă, granturi, ajutoare materiale destul de impunătoare până la ziua de mai ieri. Mijloace băneşti destul de reprezentative pentru o ţară atât de mică, credem, ar fi soluţionat într-un mod oarecare problemele societăţii pentru a nu se ajunge la falimentul economic total şi la un nivel înspăimântător de sărăcie socială/umană (ultimul loc în clasamentul european şi printre ultimele locuri în clasamentul mondial). Este de necrezut faptul că cifra de 6,495 miliarde dolari S.U.A., datoria externă a R.Moldova în 2014 (datele Bancii Naţionale a Moldovei), nu a servit nici într-un fel la prosperarea sau menţinerea cât de cât decentă a societăţii, având în subordine o populaţie doar de 3.555.159 persoane (exclusiv teritoriul transnistrean și municipiul Tighina), conform estimărilor Biroului Naţional de Statistică. Potrivit estimărilor FMI, la începutul anului 2015 pentru prima dată în istorie, datoria externă totală a R.Moldova a atins cota egală cu valoarea PIB-ului. Conform rapoartelor prezentate de BNM, datoria externă a ţării între anii 2001-2005 a avut o stabilitate cât de cât relativă, însă începând cu anul 2006   datoria externă a ţării a fost mereu într-o creştere galopantă. Acest lucru denotă faptul că în cadrul ţării au intrat mijloace băneşti impunătoare, dar, necătând la toate acestea, societatea a devenit tot mai săracă şi ruinată complet economic. Aici poate servi exemplul cu dispariţia unui miliard de dolari din trei instituţii bancare a Moldovei, care au constituit 15% din Produsul Intern Brut (PIB) al ţării (relatează Agenţia de Ştiri AFP). Luând în consideraţie datoria externă a ţării şi nivelul de trai al poporului, atunci putem confirma că puterea statală nu este absolut deloc capabilă să administreze o societate. Cu atât mai mult, clasa dominantă a acestui stat este o eroare gravă a administrării care nu ştie să promoveze nici înt-un fel valorile identitare naţionale, procesele economice şi sociale, relaţiile umane dintre individ şi putere. Respectiv, banii împumutaţi de la creditori externi (inclusiv, ajutoare materiale/financiare acordate ţării în toţi aceşti ani, după 1991) dacă ar fi fost utilizaţi în modul cel mai transparent şi echitabil în folosul poporului şi al întregii societăţi, atunci, cu certitudine, nu s-ar fi ajuns la o asemenea situaţie catastrofală. Cu atât mai mult, decalajul între nivelul de trai al guvernanţilor şi al poporului este o realitate certă ce demonstrează în mod evident care este forma de echitate socială în acest stat şi cum sunt distribuite bunurile materiale şi financiare fiecărui cetăţean. Astfel, mediul social în care fierbe şi există societatea şi omul societăţii poate fi comparat cu o catastrofă umanitară, nimic altceva de spus.

Deci, criza economică şi socială prezentă în societatea basarabeană va exista atât timp, până când nu va fi remodelată mentalitatea clasei politice şi a celor persoane ce guvernează ţara. Nici un miracol nu va putea salva situaţia critică a acestui stat şi popor până când la putere vor exista oameni şi funcţionari publici cu o mentalitate coruptă, necinstită şi incompetentă. Astfel, este necesar, în regim de urgenţă, remodelarea   mentalităţii, ca necesitate absolută a existenţei, care, credem, poate va realiza schimbarea pozitivă în viaţa politică, socială şi economică a ţării. Prin urmare, eliminarea şi reducerea totală a cadrelor necalificate şi necinstite din puterea statului este o condiţie de neamânat, aceasta fiind completată, în regim de urgenţă, cu cadre competente şi oneste, având ca suport o mentalitate deschisă/civilizată.

G. Martea, foto 45,jpg

(Galina MARTEA, dr., savant, scriitoare)

Către IPS Nathaniel Popp al Episcopiei Ortodoxe Române din America

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2016

Către IPS Nathaniel Popp al Episcopiei Ortodoxe Române din America

(Scrisoare deschisă)

Ȋn situația actuală creată de d-voastră din motive de neȋnțeles pentru noi și viitorul episcopiei de la Vatră venim cu anunțul nostru deschis și sincer de-a ne asculta doleanțele noastre de enoriași fideli și susținători ai Vetrei.

Ȋn primul rȃnd noi cei care vă scriem suntem 95% din membrii episcopiei. Am fost născuți, botezați și crescuți ȋn Romȃnia, ȋn tradițiile noastre ortodocse romȃnești și dorim a le continua și trăi și aici pe continentul nord american cel puțin ca și acolo, dacă nu și mai bine, ȋnsă suntem ȋmpiedecați de d-voastră cei care nu ne puteți ȋnțelege pentru că n-ați trăit ȋn ortodoxia romȃnescă niciodată.

De aceea este creată această situație neplăcută, care nu se mai poate continua. Prin suspendarea Preasfințitului Irineu Duvlea s-a pus capac la toate abuzurile ce le-ați făcut ȋn decursul anilor, pe care le-am tolerat.

Noi vă aducem aminte următoarele și-am dori să nu le uitați:

  1. Noi vrem pace nu război și Preasfințitul Irineu ȋnapoi.
  2. Banii noștri din membriile personale susțin Vatra așa cum banii patriarhiei au cumpărat-o și aceștia se pot și opri. Dacă nu ne ascultați și faceți ce vă cerem noi nu mai plătim membria pe anul 2016 și nu mai susținem bisericile cu nici-un fond.
  3. Organizarea Bisericii Ortodoxe este Teocratică nu dictatorială ca la catolici, adică după legile lui Dumnezeu și a Bisericii Sale se constituie o democrație aproape de perfecțiune, ȋnsă d-voastră ați transformat-o ȋntr-o dictatură groaznică, ne mai ȋntȃlnită nici ȋn viața laică. Vă rugăm reveniți la forma ortodoxă de conducere și administrare și ne ascultați (noi suntem majoritatea) pȃnă nu este prea tȃrziu.
  4. Ȋncetați cu susținerea homosexualilor din episcopie prin expulzarea lor.
  5. Ȋncetați cu pedepsirea abuzivă a clerului (fără motive), numai a vă impune punctul d-voastră de vedere, ȋn destrimentul Biserici și al episcopiei.
  6. Ȋncetați folosirea poziției de episcop și folosirea episcopiei spre beneficii proprii.
  7. Ȋncetați sutragerea fondurilor episcopiei ȋn conturile proprii.
  8. Ȋncetați de-a mai fi membru ȋn organizații oculte ca masoneria și altele.
  9. Respectați hotărȃrile congreselor de la Vatră din anii precedenți referitoare la UNIREA cu cealaltă episcopie romȃnească din America. (RE: Congresul din 2010, 2015 ș.a.)
  10. Da-ți-ne răspuns la scrisoarea noastră ȋn viitorul număr din solia din acest an (Ian, Feb. a. c.) 2016.
  11. Dacă una dintre acestea nu le puteţi împlini da-ţi-vă demisia, nu meritaţi să ne conduceţi!!!

 

PS   Scrisoarea a fost trimisă la toate ziarele și presa romănească din USA și Romȃnia

Pr. Remus Bleahu (în numele preoţilor semnatari ai acestei scrisori)

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Foto. Congresul Episcopiei de la sediul “Vatra Romaneasca” (Jackson, Michigan) din 2008

Documentarul „Armânii”, lansat cu succes și la televiziune!

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2016

Documentarul „Armânii”, lansat cu succes și la televiziune!

Autor: Ana Magdin (Bucureşti)

 

ARMÂNII de la faimoșii Manakia la Nu sunt faimos dar sunt aromân! – „di la faimoșl’i Manakia pân di Nu hiu faimos….”

 

Iată că, după marele succes cu primul film în limba aromână, „Nu sunt faimos dar sunt aromân”, vine rândul documentarului „Armânii”, o nouă creație cinematografică, trecută tot prin mâna, inima, spiritul și întreaga istorie armânească din sufletul marelui regizor, Toma Enache. Atât filmul „Nu sunt faimos dar sunt aromân” cât și documentarul „Armânii”, au fost difuzate de Neptun TV, în perioada sărbătorilor de iarnă de câte 4 ori, în săptămâna 29 decembrie 2015 – 6 ianuarie 2016. Nici nu este greu de ghicit că ambele au fost în topul audiențelor la acest post de televiziune care este unul dintre cele mai vizionate dar și la TVR2, succesul a fost uriaș, difuzarea a avut peste 400.000 de telespectatori, la cele două difuzări! Prin tot ceea ce face Toma Enache, prin tot ceea ce intuiește să facă, pe tot ce-și lasă amprenta strămoșească, Toma, ne învață că trebuie să iubim, să respectăm și să ajutăm chemarea sângelui, păstrarea graiului din moși-strămoși care strigă să nu fie abandonat și unirea sufletelor pentru cauze bune, nobile!

2

„Documentarul mi-a adus niște satisfacții incredibile. Prezența chiar la festivalul care poartă numele celor doi Armâni pionieri ai cinematografiei balcanice „Festivalul Internațional Manakia Brothers”, apoi la „Balkan fillm & food Festival” iar acum, urmează să plecăm în America și în vară, la „Venice film Week”. Cred că acest documentar recuperează trecutul Armânilor și le dă speranțe pentru viitor”, ne spune cu multa bucurie, regizorul Toma Enache!

1

Așadar, „ARMÂNII”… se pregătesc de „Venice Film Week”! Documentarul este în selecția oficială de la Veneția! Toma Enache ne spune că în luna martie a acestui an, va pleca într-un turneu în America, pentru prezentarea documentarului “ARMÂNII”.

Tot anul acesta, regizorul dorește să demareze un nou film dacă va găsi finanțarea necesară! Scenariul e gata, o poveste fabuloasă, inspirată din povești uluitoare de viață.

Pentru toți cei care doresc să facă donații pentru următorul film al regizorului Toma Enache, să acceseze site-ul http://lasteaua.ro/, sectiunea Donații.

Felicitări și mult noroc, Toma Enache! Urmează-ți calea!

Ana Moroșanu Magdin

EPIGRAME

Posted by solariu On January - 25 - 2016

Sorin Olariu - poza Curentul

GASTRONOMIE GEOPOLITICĂ

Românul nostru, plin de zel,
Întoarce faţa spre Apus:
Mai bine Varză de Bruxelles
Decât Salată a la Russe!!!

:)

INTEROGATORIU

M-au dus aseară la Chestură
Că scriu articole cu tentă
Și-atât de mult mă descusură
C-abia mă coase-o asistentă.

:)

PARADOX ROMÂNESC

Când românii sunt pe-afară
Se topesc din dor de țară,
Iar în țară se usucă:
Se topesc din dor de ducă.

:)

DIVORȚ AMIABIL

Să divorţăm civilizat,
Că doar niciunul nu-i mai breaz:
Tu nu mă suferi când sunt beat,
Eu nu te sufăr când sunt treaz!

:)

NEUROLOGUL

Pacienți cu fel de fel
De probleme neuro
Vin cu sutele la el…
De dolari sau euro.

:)

Testamentul lui Avram Iancu a fost donat BCU Cluj-Napoca – eveniment de reală rezonanţă istorică

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Agerpres ne informează că testamentul olograf al lui Avram Iancu, document socotit pierdut vreme de decenii, poate chiar timp de mai bine de un secol, a fost donat vineri 6 noiembrie 2015, după peste 160 de ani de la data redactării, Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga”din Cluj-Napoca. Testamentul, datat 20 Decembrie 1850, scris cu cerneală neagră, într-o grafie deosebit de îngrijită, este în  stare bună.

Documentul a fost conservat de familia Raţiu, considerată de majoritatea istoricilor o exponentă a familiilor româneşti transilvănene „dedicate idealurilor naţionale şi de unitate politică a românilor”. Donaţia a fost făcută de familia Raţiu prin Indrei Raţiu, fiul lui Ion Raţiu, fost candidat la preşedinţia României la alegerile din anul 1990, care a predat o mapă conţinând testamentul lui Avram Iancu, mapă ce cuprinde şi alte documente privind familia şi viata conducătorului revoluţiei paşoptiste din Transilvania. În ciuda tuturor vicisitudinilor şi împrejurărilor nefaste prin care a trecut, familia Raţiu a reuşit să păstreze peste 150 de ani valorosul document. Astfel, după înmânarea testamentului de către însuşi Avram Iancu părintelui Basiliu Raţiu de la Episcopia Greco-Catolică din Blaj, actul a fost transmis din generaţie în generaţie, până în zilele noastre. Cel care a moştenit responsabilitatea păstrării preţiosului document a fost bunicul lui Indrei Raţiu, Augustin Raţiu, fost primar în Turda. Testamentul a trecut şi pe la doctorul Radiu Raţiu care prin anii ’80 s-a stabilit la Paris, nu înainte de a transmite mapa cu documente mătuşii lui Indrei, Mia Raţiu, de la care a ajuns la Ion Raţiu. Cel care a păstrat în ultimii 15 ani acest testament, făcându-i posibilă recuperarea pentru istorie, a fost Mihai Bănică, fost bodyguard şi apropiat prieten al liderului Partidului Naţional Ţărănesc, care afirmă: „Dorinţa domnului Raţiu era clară: testamentul să fie ori la Cluj, ori la Turda”.

11-testament_40d8a6278e

Documentul, datat la doar un an de la înabuşirea revoluţiei maghiare de către trupele austriece şi ţariste, probează fără echivoc viziunea postrevoluţionară a fostului tribun, precum şi crezul său mărturisit că doar făcând uz de lege românii vor putea învinge. Conţinutul testamentului este clar şi explicit:

„Unicul dor al vieţii mele este să-mi văd naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, [cu] durere, fără mult succes, dar tocma acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jerfta adusă se prefac în nimica. Nu ştiu câte zile mai pot avea. Un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc dară şi [am] hotărât să dispun ca după moartea mea toată averea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii şi întru ajutorul înfiinţării unei academii de Drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii noi.

Câmpeni, 20 decembrie, Avram Iancu, avocat”.

Avram Iancu

Câteva comentarii şi observaţii se impun a fi remarcate cu îndreptăţire. În primul rând, se poate constata de la început mărturisirea idealului întregii sale vieţi („Unicul dor al vieţii mele este să-mi văd naţiunea fericită”), urmată de confirmarea tenacităţii puse în realizarea acestui ideal („după puteri am şi lucrat până acuma, [cu] durere, fără mult succes”). Emoţionează apoi înţelegerea lucidă a liderului politic şi militar învins în final („tocma acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jerfta adusă se prefac în nimica”). Este impresionantă recunoaşterea cu onestitate a eşecului, concluzia fiind fără îndoială determinată de trista experienţă practică trăită în timpul revoluţiei şi în cadrul tratativelor purtate cu imperialii (marcate, desigur, de negocierile lui Kosuth, mediate de Bălcescu). Este evident că în mintea sa se prefigura un viitor sumbru („Nu ştiu câte zile mai pot avea. Un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur”), ceea ce explică incontestabil căderea sa psihică, inducând o deteriorare tot mai accentuată a stării sale de sănătate. Testamentul este elaborat foarte clar în favoarea românilor transilvăneni („Voiesc dară şi [am] hotărât ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii), precizând în mod expres visul său de a veni „[…] întru ajutorul înfiinţării unei academii de Drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii noi”. Această ultimă menţiune relevă credinţa omului legii, a celui care alesese domeniul legal ca obiect de studiu şi profesia de a apăra drepturile românilor în spiritul legilor, precum şi convingerea că numai studiile de nivel academic şi folosirea legii ca armă pot fi soluţia „scoaterii” drepturilor naţiunii.

Manuscris de o mare valoare documentară şi în egală măsură cu o puternică valoare simbolică și emoţională pentru istoria modernă a românilor transilvăneni şi a românilor în general, testamentul olograf original care înnobilează colecţia bibliotecii clujene, se alătură marilor înscrisuri ale vieţii politice, spirituale şi culturale ale naţiunii române.

Dorin-Nadrau

Foto. Dorin Nadrau

„Seara unui regal” la biblioteca Astra din Sibiu

Posted by Stefan Strajer On December - 22 - 2015

„Seara unui regal” la biblioteca Astra din Sibiu

Autor: Alexandra Drăguț

Patru cărţi deosebite au fost lansate rând pe rând, marţi seara, respectiv în 27 octombrie 2015, la Biblioteca ASTRA din Sibiu, în prezenţa unor distinşi autori din ţară şi din străinătate şi a cititorilor sibieni, care timp de trei ore au savurat cu încântare întregul program. Evenimentul găzduit de Biblioteca ASTRA a fost organizat de Universitatea „Lucian Blaga” în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România și cu Consiliul Judeţean Sibiu, reprezentat la serată prin persoana consilierului Radu Nechit.

Titlurile celor patru cărţi sunt: Lucian Blaga şi ultima lui muză, de Anca Sîrghie, Ze­vedei Barbu, Metafizică şi umanism, ediţie îngrijită de Marin Diaconu, sosit la acest eveniment din Bucureşti, Zevedei Barbu, psiholog, sociolog şi filosof, român şi englez de Daniela Maci din Oradea şi Michael Finkenthal, venit de la Universitatea din Maryland Columbia, S.U.A., şi Radu Stanca, profil spiritual, de Marin Diaconu şi Anca Sîrghie. În cadrul lansării, actorii Lerida Buchholzer, Gabriela Neagu, Dana Lăzărescu   şi Mihai Coman de la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu   au susţinut un recital din lirica poeţilor Lucian Blaga şi Radu Stan­ca şi au citit din eseurile lui Zevedei Barbu.

Un prim moment   al seratei a fost susţinut de   Maria Muguraş Petrescu, publicista lansând volumul Lucian Blaga şi ultima lui muză, o carte-document   în care autoarea, Anca Sîrghie, prezintă în primele două părţi interviul pe care l-a realizat cu o cvasinecunoscută “doamnă a literaturii ro­mâne”, Elena Daniello, iar într-o a treia parte intră în dialog imaginar chiar cu Lucian Blaga. „Sunt fericită-va afirma Anca Sîrghie- că exact în dreptul meu s-a deschis sufletul unei asemenea femei delicate, care tăinuise iubirea aceasta mulţi ani, vrând să nu deranjeze pe nimeni. Am avut față de prietena mea Elena Daniello o datorie morală, pe care acum și astfel mi-o împlinesc. A­ceastă carte este rodul unei experienţe scriitoricești inedite- a precizat autoarea-. Este probabil a 30-a carte la care am lucrat, dar niciodată nu s-a întâmplat ca mai întâi ea să aibă forma unui film documentar, (desigur că mă refer la cel intitulat Amintiri despre Lucian Blaga, cuprinzând dialogul meu cu Elena Daniello înregistrat în 1998 la Cluj-Napoca), şi numai apoi să devină text pe hârtie.”

Cu atât mai neobișnuit – va observa Maria Muguraş Petrescu – este faptul că abia ieșită de sub tipar, cartea a ajuns la românii din California, unde în aprilie 2015 ea a fost lansată de istoricul Gh. Naghi la Casa Română, ca în Denver, capitala statului Colorado, ea să fie prezentată de profesorul Sebastian Doreanu la Cenaclul “Mircea Eliade”. În lunile ce au urmat cartea a fost comentată direct şi radiofonic în comunitățile românilor din Michigan și la cei din statul Ohio, unde la Cenaclul “Cafeneaua de cultură” din Cleveland, autoarea a răspuns invitației scriitorilor comunității locale de trei ori, la mici intervale. În aceste întâlniri cu românii americani, Anca Sîrghie le-a vorbit despre Mihai Eminescu, Lucian Blaga și despre Radu Stanca, oferindu-le “adevărate lecții de literatură română”, așa cum va mărturisi cu emoție doctorița Doina Antonescu, sosită împreună cu mama dânsei, Maria Cristea, tocmai din statul Pennsylvania, ca să asculte la Cleveland conferința universitarei de la Sibiu. Interesul stârnit   în Statele Americii de noua cartea a Ancăi Sîrghie a explicat și invitațiile primite din partea unor români din Canada, ţară unde dânsa a conferențiat și a lansat cartea Lucian Blaga şi ultima lui muză la Societatea “Graiul românesc” din Windsor și la Câmpul Românesc de la Hamilton, în cadrul celei de a 45-a ediții a Săptămânii Internaționale a Culturii Române.

 

IMG_0775

Foto. Actorii Mihai Coman, Lerida Buchholzer (în picioare), Dana Lăzărescu şi organizatoarea evenimentului, Anca Sîrghie

Maria Muguraş Petrescu a continuat prezentarea, propunându-şi să răspundă la întrebarea: „În ce constă importanța acestei cărți?” Elena Daniello, ultima muză care l-a inspirat pe Lucian Blaga, s-a apropiat de poet în cel mai aspru deceniu al vieţii şi activităţii lui creatoare. De asemenea, şi soţul doctoriței, Leon Daniello, era un prieten bun al poetului, un sfătuitor în anii când Blaga   traducea poemul Faust al lui Goethe. Elena și Lucian au devenit prieteni de taină după ce Blaga fusese dat afară din Academia Română și din Universitatea de la Cluj, nemaiputând să publice nimic din ceea ce scria în țara ocupată de comuniști. Ca mulți dintre intelectualii români ai “obsedantului deceniu” (1950-1960), în fiecare noapte ei se temeau că vor fi ares­taţi. O umilință mai mare nu poate exista pentru un creator autentic decât cea trăită de bibliotecarul indezirabil Lucian Blaga, obligat să-și dea propriile volume la moara de hârtie. De aceea, el se simţea “mort ca poet”, iar “Elen”, cum era ea numită de cei apropiați, este ființa inteligentă, cultivată și sensibilă care i-a retrezit optimismul necesar creaţiei. Datorită ei, poetul Lucian Blaga a avut șansa unei renașteri sufletești și creatoare pe care poetul o definește astfel:” Aceasta este nu bătrânețea, ci adolescența triumfătoare, păstrată prin voia destinului în mine, timp de decenii pentru clipa singurei întâlniri cu iubirea.“ Dacă Mihai Eminescu definea dragostea ca pe un “farmec sfânt”, Lucian Blaga se referea la Elen în poezia Portret, glorificând, așa cum formula poetul   “sfânta ta planetă“, pentru descrierea căreia “culori eu n-am în graiul lumii,/ și nici uleiuri pe paletă”. Poetul a reînceput să scrie versuri de dragoste ca în prima tinereţe, cuprinse în ciclul Vară de noiembrie, și a încheiat opera filosofică prin care a constituit un sistem de gândire propriu. Locul Elenei este, după cum confirmă versurile blagiene, între marile femei adorate din literatura universală, precum Francesca da Rimini din capodopera lui Dante Alighieri și Margareta poemului scris de Goethe. Lucian și Elena   au trăit o iubire adevărată, dar dramatică, ce îmbogăţeşte istoria literaturii române contemporane, fapt evidențiat strălucit prin dialogul consemnat de Anca Sîrghie în noua ei carte. Tocmai de aceea, noua apariție editorială este în primul rând un valoros document de istorie literară. Maria Muguraș Petrescu a realizat o cuprinzătoare şi aplicată recenzie de carte, care urmează să fie prezentată în reviste de cultură din țară și din străinătate. Versurile recitalului susţinut de actorii sibieni au augmentat imaginea „doamnei”, care merită un loc special între femeile literaturii române.

IMG_0788

Foto. Decanul Dumitru Batâr vorbind despre Zevedei Barbu. Dde la stânga: Lerida Buchholzer, Dana Lăzărescu, Anca Sîrghie

Al doilea moment al seratei a adus în atenţia publicului prezent o lucrare solidă de 720 de pagini, intitulată Radu Stanca, profil spiritual, prelungind cercetarea realizată în 2012 sub titlul Dăltuiri de aceiași doi îngrijitori de ediție, Marin Diaconu şi Anca Sîrghie. Este o carte-document ce va rămâne în istoria literaturii, completând strălucit exegeza stanciană. Lucrarea cuprinde, după cum a consemnat Marin Diaconu, o sec­venţă de reală valoare, Repere biobibliografice și spirituale. 1920-2014, un capitol Ra­du Stanca, despre el însuşi, urmat de Valorizări critice cu opiniile celor mai importanți critici literari care au cercetat pe autorul transilvănean. Noua exegeză   mai cuprinde un capitol de Evocări, alte texte inedite ale scriitorului şi cele 50 de pagini cu ilus­traţii edificatoare. “Este o carte-document de mare valoare pentru istoria literară, pentru că în ea se reconsti­tuie biografia scriitorului cu multe amănunte pe care nu le-am avut până acum în vedere. Pe lângă bibliografii minuțioase, devenite un instrument excelent de lucru pentru viitorii monografi și eseiști- a spus Anca Sîrghie- eu ţin foarte mult la capitolul Evocărilor, dinspre finalul cărții. Am surprins în el persoane care l-au cunoscut pe scriitor şi le-am creat dorinţa de a face mărturisiri despre Radu Stanca. Între ei sunt actori nonagenari, prieteni sibieni, colegi de-ai scriitorului regizor, cât și oa­meni din alte părţi ale lumii. Chiar în Canada am descoperit pe poeta Veronica Lerner, care ne-a oferit câteva amin­tiri despre familia Stanca. Pentru că în urma unei documentări de înaltă valoare, oferim prin lucrarea de față repere indispensabile editorilor care sperăm că vor realiza cât de curând mult aşteptatele Opere complete de Radu Stanca, fără falsă modestie apreciez că avem în față o carte care va rămâne în istoria literaturii”.Despre valoarea cărții Radu Stanca. Profil spiritual a vorbit şi istoric literar Mircea Braga, care a avut mai multe tangențe cu personalitatea și cu opera dramaturgică a scriitorului.

P1090733

Foto. Publicista Maria Muguraş Petrescu lansează cartea “Lucian Blaga şi ultima lui muză”. De la stânga.: Mihai Coman, Lerida Buchholzer, Dana Lăzărescu, Anca Sîrghie, Radu Nechit, Michael Finkenthal, Marin Diaconu

La fel de interesante sunt cele două cărți dedicate psihologului și filosofului Zevedei Barbu, universitarul clujean care prigonit fiind politic, după cum a relatat Marin Diaconu, creionându-i biografia, va părăsi țara și va continua să scrie, activând în Anglia și apoi în Brazilia, unde a și murit în anul 2000 . Tocmai pentru că destinul l-a rupt de țară, opera lui Zevedei Barbu a fost uitată decenii de-a rândul, astfel că inițiativa lui Michael Finkenthal, sosit anume în cadrul proiectului său recuperator la fastul eveniment cultural sibian consemnat aici, are drept țintă scoaterea la lumină a unei asemenea personalități reprezentative a culturii naționale și a diasporei române din Brazilia. Ţin să-l felicit pe profesorul univ. Michael Finkenthal de la Universitatea din Maryland Columbia, S.U. A. pentru proiectul său şi pe colegii dumnealui din ţară care îl susţin cu pasiune profesională.

Despre cele două cărți ce evidențiază personalitatea lui Zevedei Barbu a vorbit și decanul Dumitru Batâr, care în dimineața aceleiași zile a invitat pe profesorii Michael Finkenthal și Marin Diaconu la un dialog cu studenții specialității Sociologie de la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu. Afișul acelui moment academic a avut și o formulare edificatoare, anume Întoarcerea Profesorului Zevedei Barbu la Universitatea din Sibiu, formulare explicată prin faptul că în anii celui de-al Doilea Război Mondial tânărul de o sclipitoare inteligenţă Zevedei Barbu fusese asistentul lui Lucian Blaga la Sibiu.

P1090735

Foto. Criticul literar Mircea Braga depănând amintiri despre Radu Stanca. Din stânga: Mihai Coman, Gabriela Neagu, Lerida Buchholzer, Dana Lăzărescu, Anca Sîrghie

Proiectul lansării de două ori duble de la Sibiu a continuat la Cluj-Napoca, la Deva și Bistrița, la Timișoara și București. Pretutindeni publicul țintă în proiectul profesorului Michael Finkenthal şi în lansarea noilor cărţi despre Lucian Blaga şi Radu Stanca au fost în primul rând studenții și masteranzii, tinerii cititori, adică cei ce pot folosi șansa de a-și forma un model de muncă închinată științei sau artelor, urmând totodată să ducă mai departe cercetarea generațiilor mature de   ieri și de astăzi.

Emigranţi români consemnaţi de istoria Americii până la sfârşitul primului Război Mondial

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan)

 

Atât literatura izvorâtă din interesul celor preocupaţi de diaspora, precum şi relatările scrise şi orale ale americanilor de origine română (în majoritatea lor, urmaşi ai foştilor imigranţi plecaţi din provinciile Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi Bucovina) sunt cvasiunanime în a considera că începuturile emigrării românilor în S.U.A. datează din perioada imediat următoare anului 1850. Oficial, statisticile nord-americane menţionează pentru prima oară, la rubrica privind naţionalitatea, abia în 1881, prezenţa a 11 imigranţi români. Cu toate acestea, informaţiile ulterioare furnizate de statisticile oficiale, precum şi documentele private din România şi America ale românilor americani atestă că emigrarea în S.U.A. a românilor a început cu mult înainte.

Astfel, către jumătatea secolului al XVIII-lea, a fost consemnată cu certitudine prezenţa unui vrednic român în Lumea Nouă: în luna martie a anului 1775 ilustrul om de ştiinţă, diplomat şi luptător pentru independenţa americană Benjamin Franklin, semnala într-o corespondenţă relaţia sa cu Samuel Damian, preot ortodox român din Transilvania, precum şi prezenţa acestuia în America. Profund interesat de un domeniu nou al fizicii, electrostatica, în care se iniţiase în Europa, prin contactul cu savantul american, el îşi adânceşte cunoştinţele în acest domeniu. Samuel Damian şi-a câştigat existenţa cu demonstraţii şi experienţe efectuate cu aparate electrostatice proprii în mari oraşe ale Americii coloniale, ca Philadelphia, Charleston ş.a. Susţinută şi animată de pasiunea comună pentru ştiinţă, relaţia celor doi se constituie într-un episod incontestabil al relaţiilor timpurii româno-americane, având o evidentă semnificaţie simbolică.

Lucrările de specialitate apeciază că prima etapă a imigrărilor româneşti în S.U.A., constând din câteva zeci de persoane, s-a înscris într-un proces european general, anume refugierea unei părţi a revoluţionarilor din Europa în America după înăbuşirea Revoluţiei de la 1848, în contextul indubitabil al declanşării prigoanei antirevoluţionare în toate colţurile vechiului continent aprinse de flacăra revoluţiei.

Din punct de vedere al evaluării corecte a prezenţei româneşti pe pământ american, se poate afirma cu convingere că secolul al XIX-le este secolul Pomutz. Născut în anul 1818 în oraşul Gyula din imediata apropiere a graniţei Ungariei cu România, George Pomutz provenea dintr-o familie română ortodoxă, aflată ea însăşi în pribegie. A urmat cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Pesta şi a practicat pentru puţin timp magistratura. În 1848, din motive încă neelucidate, se înrolează în armata naţională ungară, având gradul de căpitan, decizie care îi va scimba, cu consecinţe imprevizibile, tot restul vieţii.

După înfrângerea revoluţiei maghiare, împreună cu alţi douăzeci de camarazi pleacă la Paris, de aici la Londra, iar apoi, în februarie 1850, în Statele Unite unde cere azil politic. George Pomutz primeşte în 1855 cetăţenia americană „cu toate drepturile şi privilegiile” şi în 1861 se înrolează ca sublocotenent în Regimentul de Voluntari 15 Infanterie, Iowa (stat admis în  Uniune în 1846). Guvernatorul statului Iowa îl considera în anul 1865 „printre cei mai capabili şi mai merituoşi ofiţeri”. Participă la Războiul Civil cu rezultate remarcabile datorate unor memorabile fapte de arme, iar în anul 1862 este grav rănit în luptele de la Shiloh, fiind avansat în anul 1863 la gradul de maior, apoi la gradul de colonel, iar în 1865, iar prin ordinul din 22 Iunie 1867, la general de brigadă, grad acordat începând cu 1867 pentru merite deosebite. Preluând comanda Regimentului 15 Infanterie, Iowa, participă la cinci campanii decisive împreună cu celebrul general William Tecumseh Sherman, alături de care defilează la 24 Mai 1865, la încheierea ostilităţilor, pe Bulevardul Pennsylvania din Washington în faţa preşedintelui Andrew Johnson şi a membrilor cabinetului american. Merită menţionat că bătălia pentru Atlanta, la care George Pomutz a luat de asemenea parte, este considerată în unanimitate de istorici „o confruntare a uriaşilor”. A fost numit consul în 1866, apoi consul general al Statelor Unite la St. Petersburg n anul 1874, rămânând în funcţie până în anul 1878 când este înlocuit de succesorul său, William H. Edwards. A murit în 1882 în împrejurări rămase neclare, în oraşul nopţilor albe.

Mai trebuie precizat că George Pomutz n-a fost doar militarul probând cu prisosinţă bravură, inegrutate şi abilitate de comandant, ci a fost şi un mare diplomat şi om de cultură, autor al cel puţin două lucrări remarcabile, dintre care una merită menţionată, şi anume, istoria, apreciată ca cea mai exactă până astăzi, a Regimentului 15 Infanterie, Iowa. Contemporanii l-au preţuit ca pe un „om de cultură universal” care părăsind Europa după înfrângerea unei revoluţii, cea din 1848, a contribuit decisiv la la victoria altei revoluţii, cea împotriva sclaviei, peste Ocean.

În Iowa, George Pomutz s-a aflat în tovarăşia mai multor camarazi de arme din timpul revoluţiei transilvane, dintre care cel mai apropiat îi era un anume Dragoş. Un alt român participant la Războiul Civil american a fost moldoveanulă Eugen Alcaz, despre care se crede că a căzut în lupta de la Bull Run din 18-21 Iulie1861. Într-o alta variantă, Eugen Alcaz, rudă cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a urmat cursurile Şcolii Superioare de Aplicaţii Militare din Metz, Franţa, s-a înrolat apoi în armata preşedintelui Abraham Lincoln şi a fodt numai grav rănit la Bull Run, după care, revenit în Moldova, a fost colonel în armata română şi a murit în anul 1892. Căpitanul Nicolae Dunca, ucis în Războiul Civil în 1862 şi Constantin Teodorescu, mort în explozia unui vas de război în portul Havana, în 1892, sunt alţi doi militari români în armata americană.

George-Pomutz

Foto. Generalul George Pomutz

În fine, se cuvine subliniate atitudinea întregii comunităţi românilor din America acelor ani faţă de opţiunile politice majore ale naţiunii americane, precum şi angajarea morală şi materială în efortul de război general al Americii din anii 1917-1918. Astfel, situaţia internaţională deosebit de dificilă de la încheierea celui de-al doilea an de război, orientarea tot mai vădită a opiniei publice şi a politicii guvernului american către Puterile Aliate europene, a generat afirmarea poziţiei românilor din S.U.A. în primul schimb de mesaje dintre Uniunea Societăţilor Româneşti din America (U.S.R.A.) şi Casa Albă. Răspunsul primit de la Washington relevă aprecierea pozitivă a şefului puterii executive americane faţă de atitudinea loială şi de angajare politică a grupului românilor americani.

Declaraţia de război a Statelor Unite împotriva Germaniei de la 7 Aprilie 1917 a găsit mişcarea de organizare a voluntarilor români gata pregătită, astfel că la apelul preşedintelui Wilson de la 20 Aprilie 1917 de înrolare voluntară în armatele S.U.A. au răspuns peste 6000 de români cu vârste cuprinse între 21 şi 24 de ani. Trebuie să mai menţionăm faptul că, după intrarea S.U.A. în războiul mpotriva Germaniei şi Austro-Ungariei nici un român transilvănean din America nu a făcut uz de cetăţenia austro-ungară pentru a refuza serviciul în armata americană, U.S.R.A. desfăşurând în acest sens o susţinută activitate mobilizatoare pe lângă recruţii români din diferite unităţi militare.

Efortul material şi uman al românilor din America a constituit în anii războiului şi în cei următori obiectul unor aprecieri elogioase atât în Congresul american, cât şi în coloanele presei americane. Semnificativă pentru sacrificiile emigraţiei româneşti este o declaraţie făcută la acea vreme de John Cooper, membru al Congresului Statelor Unite, care cu ocazia adunării naţionale a românilor din Youngstown, Ohio din 9 Martie 1918 omagia astfel comportamentul exemplar al românilor transilvăneni înrolaţi în armata americană: „Românii din America, în proporţie cu numărul lor, au dat armatei Statelor Unite mai mulţi soldaţi decât orice alt popor din America. Mă simt dator a elogia îndeosebi pe românii din Youngstown care au întrecut toate celelalte colonii (…)”.

Dorin-Nadrau

Foto. Dorin Nadrau

Identitatea naţională a Basarabiei în condiţii de criză

Posted by Stefan Strajer On December - 20 - 2015

Identitatea naţională a Basarabiei în condiţii de criză

Autor: Galina Martea (dr., academician de onoare al învăţământului universitar din R.Moldova)

Dacă prin termenul de identitate putem identifica individualitatea unei persoane, atunci, în acelaşi mod, prin termenul respectiv urmează să identificăm şi imaginea unei ţări care reprezintă un popor, o naţiune, o societate. Ȋn ambele cazuri prin conţinutul identităţii se distinge multitudinea de elemente care exprimă în mod direct imaginea faţă de sine şi faţă de ansamblul aspectelor prin care se identifică o fiinţă sau un obiect prin propria individualitate. Ȋntr-un acemenea proces rolul determinant îi revine conţinutului motivaţional care implică factori dinamici ce sunt în directă legatură cu comportamentul omului într-un mediu social. Cu atât mai mult, în procesul respectiv, comportamentul individului urmează a fi condiţionat şi motivat în modul cel mai distins şi nobil de comportamentul acelor persoane care administrează mediul social al respectivei comunităţi. Deci, pentru a identifica personalitatea sau identitatea unei societăţi, în primul rând, trebuie să identificam imaginea reală a clasei de guvernare prezentă în capul societăţii, care este reglatorul tuturor proceselor sociale şi substanţa prioritară în motivarea oricărui individ din comunitatea respectivă.

Fiinţa umană, fiind şi fiinţa socială, este acel obiect care tinde mereu de a-şi forma identitatea prin propriul comportament ce activează în baza conştiinţei de sine. Ȋn acest proces omul încearcă să înveţe şi să facă diferenţieri dintre rolul său ca individualitate socială şi în calitate de membru al unei societăţi. Astfel, omul aspiră în permanenţă să se prezinte în viaţa de zi cu zi cu fapte concrete în acţiuni, acestea fiind cật mai folositoare pentru sine şi pentru propria societate. Acţiunile omului în procesele de existenţă devin tot mai pronunţate şi mai benefice atật pentru sine, cật şi pentru comunitate doar atunci, cậnd sunt influenţate şi motivate pozitiv de mediul social existent, de clasa de guvernare corespunzătoare, de modul cum este organizată administrarea societăţii respective. Ȋn caz contrar, acestea fiind cu efecte negative, omul societăţii devine tot mai pasiv şi mai rezervat în acţiuni, neavậnd la bază substanţa motivaţională necesară, astfel evoluậnd destul de lent spre o treaptă superioară a dezvoltării. Respectiv, în acelaşi mod, şi societatea corespunzătoare începe să diminueze în dezvoltare, punậnd în pericol şi fenomenul de identitate naţională. Astfel, începe procesul de stagnare a societăţii, iar omul devine tot mai ruinat în existenţa socială. Ȋn acest proces bilateral al existenţei omul nu reuşeşte să-şi formeze individualitatea cu identitatea autentică, iar societatea devine tot mai inferioară în faţa proceselor identitare.

Procesele identitare se întemeiază pe valorile umane (personale şi sociale), având la bază   sentimentul suprem faţă de valorile naţionale. Pentru a menţine echilibrul real al valorilor identitare într-o societate este necesar să existe în mod real suportul motivaţional autentic din partea clasei dominante, bazat în exclusivitate pe corelaţia dintre conştiinţa personală şi cea naţională. La acest subiect, acţiunea prioritară revine pe umerii acelor persoane care administrează ţara, statul, societatea. Deci, pentru a contura această poziţie cu accente clare urmează să identificăm la concret care este individualitatea, personalitatea şi identitatea naţională a unei ţări. Aici ar fi cazul să abordăm care este identitatea naţională a Basarabiei în condiţiile când valorile naţionale identitare sunt negate la direct şi indirect, iar societatea este dispersată în diverse direcţii şi forme de gândire.

Basarabia, fiind o ţară de origine latină, parte integrantă a naţiunii şi literaturii române, este obligată să respecte aceste valori supreme care determină identitatea poporului şi a societăţii. O societate formată şi apărută istoriceşte ca stat în baza unității de limbă, de teritoriu, de existenţă socială şi economică, tradiţiilor şi sistemului de credinţă, aspectelor spirituale şi morale trebuie să-şi urmeze cu demnitate ansamblul manifestărilor în acţiuni în aşa mod ca să scoată în evidenţă permanent particularitățile specifice ale culturii naționale şi de conștiinţă a originii de neam. Ȋn acest proces de menţinere a valorilor identitare şi naţionale rolul fundamental îl constituie pătura dominantă a societăţii, care este menită să poarte întreaga răspundere în dezvoltarea, orientarea şi educarea poporului. Pentru realizarea acestor obiective clasa dominantă a societăţii trebuie să demonstreze în toate acţiunile realizate transparenţă şi onestitate, comportament cu caracter cert. Astfel, vor fi puse în mişcare acele valori umane care vor corespunde necesităților naţionale şi idealurilor generate de acestea. Respectiv, şi omul societăţii se va forma în limitele umane corespunzătoare, astfel înţelegând corect esenţa mişcărilor şi schimbărilor sociale, urmând şi respectând cu demnitate tradiţiile şi convingerile naţionale.

Contrar voinţei poporului, acţiunile realizate de clasa dominantă din Basarabia se produc în direcţii opuse şi contradictorii, care deviază de la normalitate. Aceasta are loc în condiţiile când poporul este adus la limita disperării şi a sărăciei, iar omul puterii din stat nu cunoaşte ce este omenia şi răspunderea integrală faţă de societatea pe care o administrează. Aceşti oameni ajunşi la cârmuirea statului şi-au asumat răspunderea deplină doar pentru propria personalitate, acumulând   avere pe principii de necinste, iar poporul este lăsat pradă curentului ce bântuie atât din afară, cât şi din interiorul ţării. Clasa de guvernare, indiferentă şi incompetentă, nu doreşte să cunoască nici într-un mod aspectele ce ţin de necesităţile omului din societate, nu vrea sa înţeleagă care sunt problemele cele mai importante în a menţine echilibrul valoric al unei naţiuni pe principii de umanitate şi respect bilateral, nu vrea să recunoască corect valorile identitare naţionale ale acestui ţinut cu nume Basarabia. Activitatea şi acţiunile întreprinse de clasa dominantă se reduc numai la compartimentul “necesităţi personale” şi anume: de a produce efecte pozitive în acumularea de bunuri materiale pentru propria fiinţă atât timp cat se află la putere. Alte chestiuni nu-i mai interesează, iar poporul trăieşte şi există la voia intâmplării. Deci, concluzia este ca mentalitatea acestor persoane ce stau la cârma puterii în stat este destul de demodată, dar destul de reală şi prezentă pentru Basarabia. Cât priveşte poziţia privind valorile naţionale identitare, acestora nici nu le pasă despre acest subiect atât de important pentru o ţară, o naţiune. Această problemă de fapt nici nu există în dialogul social şi în activităţile preconizate în administrarea societăţii, în dezvoltarea şi educarea corectă a poporului. Faptele reale ce se produc în cadrul societăţii demonstrează de la sine acest lucru, fără a mai fi prezente şi alte argumente suplimentare. Fenomenul valorilor naţionale cu accent pe identitatea naţională nu figurează ca acţiune la ordinea zilei şi nu prezintă nici o importanţă în viziunea guvernanţilor. La ordinea zilei sunt prezente în pozitie verticală alte chestiuni care, la rândul lor, produc doar ruinarea şi instabilitatea completă a ţării, dezvoltă în mod spectaculos corupţia şi birocraţia, dezbină poporul în mod intenţionat pentru ca societatea să-şi piardă în totalitate coeziunea internă. Cât despre alte probleme ce ţin de dezvoltarea economică şi socială a ţării, de dezvoltarea umană a societăţii nu sunt de actualitate. Oricum sărăcia şi degradarea socială au atins apogeul, iar clasamentele mondiale la care R.Moldova este parte componentă sunt doar o realitate pentru ţară. Degradarea socială şi sărăcia la cel mai înalt nivel s-a obţinut în rezultatul acţiunilor întreprinse de clasa dominantă. Acţiunile acestora de-a lungul anilor au secătuit buzunarul financiar al statului prin cele mai josnice şi murdare căi, iar poporul condus în mod artificial către sărăcie şi degradare a fost nevoit, totodată, să accepte condiţiile prezente. Astfel, procesul istoric în cadrul ţării s-a produs, iar fenomenele ce ţin de valorile naţionale identitare au rămas dincolo de spaţiul populat. Este un lucru nefiresc, însă realitatea din Basarabia vorbeşte cu fapte concrete la direct şi indirect despre toate acestea.

Fiecare fiinţă umană, fiecare popor tinde mereu spre desăvârşire, spre valori umane nobile. Acest lucru este firesc în dezvoltarea umană. Totodată, fiecare popor, fiecare comunitate tinde către valorile naţionale, corelate cu originea de neam. Ȋn acest proces este cert că rolul hotărâtor îl are statul cu clasa de guvernare, care reprezintă substanţa prioritară în a motiva omul şi societatea în toate acţiunile întreprinse. La rândul lor, acţiunile întreprinse de clasa dominantă trebuie să fie realizate pe principii de drept şi transparenţă care să exprime un exemplu real pentru om şi societate. Numai în aşa mod se construieşte societatea bazată pe valori autentice naţionale, iar omul societăţii este îndatorat să recunoască cu demnitate originea de neam şi respectul faţă de complexitatea valorilor identitare. Astfel, şi poporul din Basarabia, dacă ar fi motivat corect de către clasa de guvernare, ar urma să onoreze cu mare credinţă valorile identitare naţionale. Iar clasa dominantă a societăţii, fiind obligată să-şi modifice în modul cel mai urgent mentalitatea şi comportamentul, trebuie să producă cele mai umane efecte în prosperarea ţării şi în recunoaşterea/valorificarea deplină a identităţii naţionale, ca valoare absolută pentru o naţiune. Numai în aşa mod se va produce efectul mult dorit şi mult aşteptat întru binele poporului, indiferent de faptul că destinul Basarabiei, în repetate rânduri, inclusiv la începutul secolului XXI, este marcat profund de criza identitară, rezultat al unei mentalităţi mărginite a clasei de guvernare. Cu speranţă, schimbările pozitive în dezvoltarea Basarabiei pot parveni pe parcurs, dacă vor fi modificate în totalitate procesele administrării din cadrul ţării. Criza identitară; perioada de tensiune economică, socială şi politică; procesul justificat prin încălcarea şi nerespectarea valorilor identitare naţionale oricum se vor remodela în timp, cu dorinţa corespunzătoare, însă pagina neagră din istoria basarabeană va rămâne nestearsă pentru totdeauna.

 

G. Martea, foto 45,jpg

Foto. Galina Martea

Sfințirea Bisericii Ortodoxe Române „Sfânta Treime” din Philadelphia, după ample reparații – Aniversarea bicentenarului ei

Interviu cu preotul paroh Nicolai Buga

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, SUA)

 

Ioan Ispas: Prea-cucernice părinte, duminică întâi noiembrie a avut loc slujba de sfințire a bisericii. Este un eveniment care încheie mai mulți ani de muncă și de nădejde că lucrarea va fi dusă la bun sfârșit din partea enoriașilor, a Consiliului Parohial și al dvs în mod deosebit. Dar mai întâi cine a participat la această slujbă?

Pr. Nicolai Buga: Mai întâi, aș vrea să vă mulțumesc pentru interesul dvs. față de biserica noastră și pentru că aveți bunăvoința de a face cunoscute eforturile comunității românești din Philadelphia și împrejurimi de a restaura această frumoasă biserică, monument istoric federal. Am ținut mult să avem sărbătoarea sfințirii în anul Bicentenarului clădirii bisericii. Iată că Dumnezeu a fost bun cu noi și ne-a ajutat să reușim. Trebuie să vă mărturisesc că, inițial, am vrut să o sfințim în 2013, anul în care comunitatea din Philadelphia a sărbătorit 100 de ani de la întemeierea primei parohii ortodoxe române, care a funcționat în această biserică. Din păcate, acum doi ani a fost prea devreme. Ar fi fost cu adevărat imposibil să terminăm lucrările până atunci. Dar, pe 1 noiembrie 2015, ne-am văzut visul împlinit: Înaltpreafinția Sa, Arhiepiscopul Nicolae Condrea, al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din cele două Americi, cu sediul la Chicago, IL, însoțit de Preasfințitul Episcop Vicar Ioan Casian Tunaru, și de un numeros sobor de preoți, a sfințit biserica prin ungerea cu Sfântul Mir și stropirea cu apă sfințită, pecetluind Sfânta Masă în care au fost puse sfinte moaște, hrisovul oficial și pomelnicele celor care au dorit ca numele lor și ale celor din familie să fie pomenite în veci.

Ioan Ispas: Ce lucrări s-au realizat, cine le-au făcut, cu ce fonduri și cine sunt principalii donatori?

Pr. Nicolai Buga: Sărbătoarea de pe 1 noiembrie a încununat un efort imens al întregii comunități a Bisericii Sfânta Treime, care a durat nouă ani. Am început în 2007. Dispunând de un grant obținut de Consiliul parohial din acea vreme de la fundaţia Partners for Sacred Places din Philadelphia, pe care l-am dublat cu fondurile proprii strânse de la membrii parohiei, s-au reparat și consolidat zidurile exterioare, s-au adus mici reparații exterioare la ferestre și s-a realizat sistemul de alarmă contra incendiilor. În anii următori, cu fondurile colectate de membrii parohiei și cu cele obținute, prin programul Andrei Șaguna, de la Direcția pentru Relațiile cu Românii de Pretutindeni, am consolidat fundația casei parohiale și a sălii de festivități, adiacente bisericii. Întrucât zidurile de est și de sud ale Sălii sociale se aflau într-o stare avansată de degradare, punând în pericol însăși integritatea clădirii, din aceleași fonduri am refăcut și consolidat o suprafață importantă a acestor ziduri. A urmat apoi remodelarea Sălii sociale. A fost o inițiativă inspirată, căci timp de cinci ani de zile în această sală aveam să săvârșim Sfânta Liturghie și celelalte taine și ierurgii bisericești – fără ca în momentul efectuării lucrărilor să bănuim măcar că pregăteam astfel locul unde atâția ani urma să ne închinăm.

Ioan Ispas: Mărturisesc că în urmă cu circa opt ani când am fost pentru prima dată la slujbă în această biserică am fost surprins neplăcut de starea deplorabilă în care arăta și mirosul neplăcut care emana din podele. Când am auzit de câți bani sunt necesari pentru reparații am fost sceptic că se vor finaliza. Optimismul dvs mi-a dovedit încă odată că omul sfințește locul. Deci cine sunteți și cum ați ajuns aici, Prea-cucernice părinte paroh?

Pr. Nicolai Buga: Când am început restaurarea interiorului bisericii, am crezut că în câteva luni vom ne vom întoarce înapoi în biserică. Ne-am imaginat că pereții îi puteam repara în câteva luni, iar în privința pardoselii, ne închipuiam că este necesară doar o simplă supra-înălțare a zonei altarului. Când am desfăcut însă podeaua și am văzut ce ne aștepta, am înțeles că deschisesem o adevărată „cutie a Pandorei”. Am descoperit atunci că grinzile care susțineau întreaga structură a „floor”-ului, în zona unde ele pătrundeau în zid, erau complet putrede. Aceasta a fost prima surpriză de proporții pe care am avut-o. În plus, am fost nevoiți să   scoatem peste optzeci de tone de moloz și pământ, care fusese folosit inițial drept material izolator, dar care devenise cu timpul sursa unui miros greu, de mucegai, care – așa cum ați observat și dvs. – era ușor de detectat în întreaga biserică. A doua surpriză a fost aceea că, pe mai bine de jumătate din suprafața tavanului, tencuiala era desprinsă de pe grinzile care se presupunea că ar fi trebuit să o susțină. Din cauză că timp de zeci de ani apa de ploaie și cea rezultată din topirea zăpezii s-au prelins prin acoperișul bisericii, plin de găuri, distrugând astfel nu numai zidurile ei. Se ajunsese în situația când, dacă ploua torențial, apa nu se mai preligea ci curgea șiroaie din tavan, pe pereți, de parcă s-ar fi deschis un robinet imens. Ne-a păzit Dumnezeu că nu s-a întâmplat nici o nenorocire în toți acești ani. Abia în timpul părintelui Florin Șalgău aceste probleme s-au rezolvat prin repararea acoperișului. Au rămas însă consecințele.

Cât despre mine, nu sunt prea multe de spus. Sunt un smerit slujitor al Bisericii lui Hristos, care și-a început cariera preoțească la Solca, un orășel de la poalele Obcinelor Bucovinei, acum mai bine de 38 de ani, și care – după ce a slujit acolo 15 ani – a ajuns, în 1990, profesor la Seminarul Teologic Ortodox din București și preot slujitor la Biserica Sfântul Visarion din Piața Romană. Iată-mă, însă acum, în postura de a număra nouă ani de când mi s-a oferit onoarea și privilegiul de a sluji comunitatea românească a credincioșilor ortodocși din Philadelphia. Îi sunt recunoscător soţiei mele, presbitera Rodica, nu numai pentru încurajare și pentru sprijinul continuu pe care pe care mi l-a dat de-a lungul întregii mele cariere de preot, dar mai cu seamă pentru că mi-a fost aproape și m-a secondat în acești ultimi nouă ani, când ne-a fost cel mai greu: printre străini, departe de Țară, de copii și de părinți, de prieteni… Recunoștința mea se îndreaptă către părinții mei, Leon și Eleonora, din Bucovina, și, desigur, către fii mei, Lucian și Andrei, care au ales să rămână în țară.

Ioan Ispas: La amploarea unor asemenea lucrări e nevoie de sponsori dar și de oameni care pun umărul la activități care aduc banii necesari. Cine sunt cei care v-au sprijinit în mod deosebit și constant în aceste activități?

Pr. Nicolai Buga: Cei care au contribuit de-a lungul acestor ani la reușita acestui proiect sunt mulți iar spațiul tipografic nu ne îngăduie să-i menționăm pe toți, fără a nedereptăți pe cineva. Totuși, dintre toți, se distinge în mod deosebit dl Nicolae Grigoraș, care s-a implicat literalmente cu timp și fără timp, cum spunem noi într-o expresie bisericească, cheltuind efort, plătind muncitorii, donând materiale și bani (în toatal, peste 50 de mii de dolari), muncind el însuși adeseori până noaptea, târziu, după ce venea de la business-ul său (dl Grigoraș este proprietarul unei firme de reparații auto). Dânsul a fost și rămâne un exemplu de devotament și modestie, inclusiv pentru noi, clericii. Trebuie să-l menționez apoi pe dl Michael Chiriac, de la New York, care, fiind președintele Consiliului parohial, a făcut posibil să primim în dar iconostasul de la Biserica „Sfânta Maria”, iar apoi ne-a donat materialul lemnos pentru întregirea iconostasului, lucrare săvârșită impecabil de dl Ioan Pop. Cum spuneam, lista donatorilor este lungă. În fruntea ei stă familia Constantin și Maria Ioniță. Deși s-au mutat în Baltimore, dânșii continuă să se socotească membri ai bisericii noastre. Urmează apoi o tânără familie de medici, Adrian și Andra Popescu, și mulți alții, față de care îmi cer iertare că nu-i pot menționa pe toți. Lucrul cel mai important este că, atât dânșii cât și ceilalți ctitori și binefăcători, au făcut această jertfă cu dragoste, din toată inima. Cei mai mulți fără să spună nimănui cât au cheltuit pentru biserică. Toți au ajutat biserica având convingerea că prin aceasta împlinesc o întreită datorie sacră; față de Dumnezeu, căci biserica este „casa Domnului”, față de semeni și față de propriul suflet. Mă bucură faptul că ei au înțeles că, sprijinind biserica, investesc în bunăstarea spirituală a fiilor, nepoților și strănepoților lor, care vor avea nevoie de biserică: aici își vor găsi ei alinare în momentele grele din viață și binecuvântare în cele fericite. Când noi nu vom mai fi, ei vor fi cei în purtarea de grijă a cărora va rămâne acest sfânt lăcaș. Nutrim speranța că vor fi mândri că au primit o asemenea moștenire.

DSCN6340

Mă bucur deasemeni că toți cei care și-au arătat generozitatea față de biserica noastră, ctitorii, binefăcătorii și sprijinitorii ei, au făcut acest lucru și pentru sufletul lor, căci nu e jertfă mai plăcută și mai bine primită de Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor pe care toți le avem, decât aceea de a ctitori sau de a ajuta la repararea unei biserici. Pentru ei se roagă preoții nu numai la proscomidie, înainte de a începe Sfânta Liturghie, ci și la încheierea ei, când rostesc: „Binecuvântează, Doamne, pe cei ce iubesc podoaba casei Tale (Psalmul 93:5); Tu pe aceştia îi preamăreşte cu dumnezeiască puterea Ta” (Sf. Ioan Gură de Aur). Dacă, în pofida atâtor obstacole și greutăți financiare, am reușit să restaurăm această biserică veche, aceasta este pentru că Dumnezeu ne-a ascultat ruga; ne-a ajutat trimițându-ne oamenii pe care el i-a ales și care n-au precupețit nici un efort pentru a-și arăta în felul acesta recunoștința pentru binefacerile primite de la El. Când spun că datorăm Bunului Dumnezeu faptul că am reușit să o restaurăm, o spun nu pentru a diminua rolul celor care ne-au fost de ajutor, ci pentru că sunt conștient că Dumnezeu lucrează prin oamenii Săi și că fiecare dintre noi avem un rost, rânduit de El, în această lume; suntem instrumente ale Proniei Divine, ale purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru Biserica Sa. El este Cel care a făcut această biserică, pe care a dăruit-o bunicilor noștri, pentru noi, cei de azi, iar azi ne sprijină pe noi s-o lăsăm nepoților noștri. „Mare esti, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale !… ” (Rugăciunea de la Sfințirea Apei, din Molitvelnic, inspirată din Psalmi 85: 9; 138: 14).

Ioan Ispas: Biserica renovată are o vechime de 200 de ani și este monument istoric. Vă rog să ne spuneți câteva cuvinte despre arhitectul construcției, prin ce se evidențiază ea ca și monument istoric și care a fost destinația ei inițială?

Pr. Nicolai Buga: Biserica noastră a fost construită între 1815 și 1816, pentru comunitatea credincioșilor episcopalieni (anglicani) din Northern Liberties. St. John’s Episcopal Church – cum se numea atunci – a fost proiectată de un tânăr care avea să devină foarte curând unul din marii arhitecți americani: William Strickland (1788-1854). Socotit cel mai valoros și mai talentat dintre studenții marelui Benjamin Henry Latrobe, Strickland era la a doilea proiect care i se încredința. Chiar anul când începea construcția acestei biserici, avea sa-l învingă pe propriul său profesor cu design-ul clădirii cunoscute drept Second Bank of America. Strickland este unul dintre părinții   stilului neo-clasic american, numit și „American Greek revival”. Dat fiind faptul că „Sfânta Treime” a rămas   cea mai veche clădire care s-a păstrat până azi, am putea spune, pe drept cuvânt, că – alături de Second Bank – biserica noastră reprezintă certificatul de naștere a acestui stil. Biserica a fost sfințită în 20 septembrie 1816. Un articol publicat în numărul de a doua zi al ziarului Relf’s Philadelphia Gazette and Daily Advertiser descrie noua ctitorie din Northern Liberties drept un „edificiu curat și elegant”, al cărei „design a fost realizat de dl William Strickland, din acest oraș”. Reporterul anonim al evenimentului sfințirii era de părere că „punerea în operă este pe măsura gustului Arhitectului”. El remarca deasemeni decorațiile în stucatură ale vestitului meşter William Thackara, o realizare despre care autorul articolului spune că „a depășit orice lucrare de acest gen din acest oraș” (Jeffrey A. Cohen, 1983).

Ioan Ispas: Când și în ce împrejurări această biserică a ajuns în proprietatea parohiei ortodoxe române?

Pr. Nicolai Buga: Biserica noastră a fost preluată de comunitatea credincioșilor ortodocși români după aproape 100 de ani de la inaugurarea ei. Istoria ei se înscrie într-un șir de posibile exemple care ar exemplifica, din perspectiva Teologiei Istoriei, ideea purtării de grijă a lui Dumnezeu față de poporul Său. Pe la începutul veacului al XX-lea, în Philadelphia au sosit mulți români din Ardeal și Banat. Sătui de „binefacerile” Imperiului Habsburgic, sub care se aflau atunci provinciile lor (Transilvania încă din 1699, iar Banatul din 1716), mulți români au luat calea bejeniei ajungând în America. Așa se face că, cei mai mulți dintre cei sosiți în Philadelphia s-au așezat în jurul acestei biserici, care avea să joace un rol fundamental în istoria comunității. În 1906, ei înființează Societatea „Bănățeana”, pentru ca apoi, în 1913, în duminica Rusaliilor, la îndemnul părintelui misionar Moise Balea, să se hotărăscă să întemeieze prima lor parohie. Întrucât comunitatea românească abia se încropea, neavând putință să-și cumpere o biserică, românii dau curs invitației preotului episcopalian de atunci de la Biserica „Sf. Ioan Evanghelistul”, aflată peste drum de sediul societății, să folosească spațiile bisericii, în schimbul unei sume modice. Astfel, prin grija lui Dumnezeu, biserica aceasta avea să joace un rol crucial în viața lor. În 1929, ei dobândeau dreptul de folosință nelimitată a bisericii și a clădirilor aferente, iar în 1972, românii devin stăpânii de jure ai unei proprietăți pe care de facto o dețineau de aproape jumătate de secol. În actul de vânzare-cumpărare întocmit, se arată că au plătit pentru aceasta un dolar. Trebuie să adaug însă că, dobândind această proprietate, pe care au primit-o în dar, românii s-au pomenit cu o imensă povară pe umeri: povara unei biserici mari și vechi, care trebuia nu numai întreținută, ci și reparată. Era o perspectivă care i-a speriat pe mulți, așa cum îi speriasecu câțiva ani înainte pe o parte importantă dintre membrii Consiliului parohial de atunci (suntem în anii ’70) care au hotărât să părăsească biserica și să se mute în Elkins Park. E adevărat că aceasta nu era principala motivație a plecării lor din Strada Brown, ci degradarea zonei Northern Liberties.

Astăzi lucrurile s-au inversat, cartierul nostru devenind unul extrem de căutat, mai ales de către tineri, dar și extrem de scump. Din păcate, casele pe care românii le-au vândut atunci pentru câteva mii, astăzi nu le-ar putea redobândi nici măcar cu jumătate de milion. Dar mentalitatea aceasta de a ridica mâinile în fața greutăților și de a da bir cu fugiții am întâlnit-o și eu. Chiar până de curând, mai erau unii în comunitate care o vedeau deja abandonată și înstrăinată. Acestora eu le-am răspuns că, dacă avem această biserică, lui Dumnezeu o datorăm. Și tot bunul de El ne va ajuta să o și păstrăm frumoasă și luminoasă, ca o adevărată mireasă a lui Hristos, cum mi se pare a fi azi; caldă și primitoare, cum trebuie să fie orice biserică, după modelul Capului Bisericii, Blândul nostru Mântuitor Iisus Hristos.

DSCN6337

Ioan Ispas: În Philadelphia sunt două biserici ortodoxe române. La slujba de sfințire am văzut foarte mulți oameni care sunt membri ai parohiei „Pogorârea Sfântului Duh” din Elkins Park. Nu l-am văzut însă pe părintele Adrian Grigoraș printre preoții care au oficiat. Adică enoriașii celor două episcopii participă fără probleme la evenimentele fericite ale celor două biserici în timp ce ierarhii și preoții se ignoră reciproc. Cine va sparge gheața?

Pr. Nicolai Buga: Vă rog să nu vă supărați, dar aș prefera să nu comentez. Doar atât vreau să vă spun că, din partea noastră, a celor de la „Sfânta Treime”, s-au făcut repetate încercări de apropiere, de „spargere a gheții”, cum spuneți. Vreau ca românii să știe că prima mea vizită după sosirea la Philadelphia, în 2006, a fost la Biserica din Elkins Park. Cei care erau la vecernie în acea seară, acolo, își amintesc. Când, la un moment dat apăruseră zvonuri cum că eu nu aș da voie enoriașilor mei să meargă la evenimentele organizate la Elkins Park, am hotărât împreună cu tot Consiliul parohial și cu enoriașii să participăm cu toții la spectacolul lor cu Junii Sibiului. Am fost la spectacol și nu regret. Vă mărturisesc că m-am bucurat să văd că sala era plină de credincioși care veneau și vin regulat la slujbele noastre. Cât despre invitația la sfințirea bisericii noastre, mă limitez să vă dau și dvs. textul trimis prin e-mail atât părintelui paroh cât și membrilor consiliului parohial, pe adresele existente pe web-site-ul bisericii. Iată textul invitației:

„Dear Reverend Father,

Holy Trinity Romanian Orthodox Church in Philadelphia has the honor to invite you to the celebration of the Bicentennial of our church and the consecration of the sanctuary, which will take place Sunday, November 1, 2015, starting at 9 am.

The consecration service, followed by the Divine Liturgy, will be performed by His Eminence Archbishop Nicolae, of the Romanian Orthodox Archdiocese in the Americas, headquartered in Chicago, IL, and His Grace Bishop Ioan Casian, Auxiliary Bishop of our Archdiocese.

The celebration starts Saturday evening October 31, 2015 with Great Vespers and the presentation of the Holy Relics for the Holy Table.

Friday and Saturday we will be holding the Conference of the US East Coast Deanery, a meeting of our Romanian Orthodox   priests, deacons and parish delegates belonging to our deanery, which takes place every two years.

I will be very grateful to you if you could serve the Vespers or/and the Divine Liturgy together with our hierarchs and priests. Also, I would appreciate very much If you could tell the faithful in your church about our celebration.

Thank you.

For your GPS, our physical address is: 230 Brown St. Philadelphia, PA 19123.

There are great chances for us to have the opportunity to worship the relics of both St Calinic of Cernica, from Romania, and St John Maximovitch. I will keep you informed.

I am looking forward to having you among our guests.

Your brother in Christ,

Fr. Nicolai Buga”

Ioan Ispas: Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Nicolae a ținut predica în limba engleză. Personal am simțit o amărăciune amintindu-mi cât de mult au luptat strămoșii noștrii pentru ca limba română să fie limba liturgică. A fost însă opțiunea Înaltpreasfinției Sale explicată în sensul că în engleză va fi înțeles de mai multe persoane. Pe de altă parte, trăgând cu urechea la conversațiile dintre copiii românilor se poate observa că ei discută în engleză. Cum vedeți viitorul limbii române ca limbă liturgică?

Pr. Nicolai Buga: Observația dvs. este de natură să sublinieze justețea hotărârii ierarhului nostru. Vorbind despre viitorul limbii române ca limbă liturgică pe teritoriul nord american, trebuie să spun că este de datoria noastră, a clerului, să menținem aprinsă, pe cât este cu putință, flacăra culturii și limbii românești în comunitatea pe care o păstorim. Este însă cel puțin la fel de important, dacă nu cumva chiar mai important, să păstrăm duhul credinței ortodoxe în sufletele enoriașilor noștri. Iar acest lucru este aproape imposibil de realizat atunci când, slujind și predicând exclusiv în românește, mesajul preotului nu poate ajunge la inima și mintea enoriașului său vorbitor de limbă engleză. Nu este ușor, în contextul vieții americane, ca românii ajunși imingrați pe acest continent să-și păstreze tradițiile și limba moștenite de la părinți. Din experiența mea americană, constat că la a treia generație, românii – și nu numai ei – nu mai vorbesc limba părinților. Repet, fenomenul este general.

Ioan Ispas: Noi, ca români nu ne deosebim în cadrul rasei albe de ceilalți decât prin limbă și religie. Dacă ne pierdem limba va mai exista oare motivația de a pierde o oră pe drum pentru a ajunge la o biserică ortodoxă română când la câteva minute se află o altă biserică creștină cu limba liturgică engleză?

Pr. Nicolai Buga: Desigur, aveți dreptate. Este important ca frumusețea cântării noastre liturgice și muzicalitea cu totul specială a limbii române să constituie o motivație puternică pentru ca românii americani sau, dacă vreți, americanii de origine română să frecventeze bisericile noastre, în care se slujește în românește. Dar trebuie să nu uităm că cei doi factori, oricât de importanți ar părea la prima vedere, nu sunt singurii și nici cei mai importanți care să-i mențină pe acești credincioși printre membrii bisericii noastre. Factorul principal mi se pare a fi, pe de o parte, seriozitatea și zelul pastoral izvorât din credința preotului și din dragostea lui față de fiecare membru al turmei cuvântătoare care îi este încredințată, iar, pe de altă parte, din perspectiva credincioșilor păstoriți, sunt importante: respectul, încrederea și dragostea fiiască a enoriașilor față de preotul lor. Aceste sentimente sunt cele care cimentează o relație preot – enoriaș, care devine fundamentală pentru bunul mers al comunității. Odată stabilită această relație, problema limbii în care slujește preotul devine secundară.

Ioan Ispas: Cunosc multe familii de români care vorbesc în casă în engleză cu copiii lor. Personal cred că aceștia fac o triplă greșeală: ratează șansa copiilor de a învăța o limbă pe gratis, distrug o punte de legătură cu țara și îi învață o engleză de baltă. Când nepotul meu de trei ani (născut în Canada) care nu știa o boabă în engleză, noi vorbind româna în familie, a ajuns la grădiniță (în SUA) și am avertizat-o pe educatoare despre această situație, ea ne-a răspuns: „Nicio problemă. Ocupați-vă dvs de română că de engleză ne ocupăm noi!”. Ce credeți că ar putea face biserica pentru a convinge tinerele familii de români să vorbească româna cu copiii lor?

Pr. Nicolai Buga: Îi dau mare dreptate acelei educatoare despre care vorbiți. Din nefericire, noi, ca părinți, păcătuim adesea din exces de grijă față de ceea ce ar putea să i se întâmple copilului nostru la școală. Nu vrem să fie traumatizați, să râdă copiii americani că el nu știe sau nu vorbește engleza ca ei. Este greșeala subestimării capacităților de adaptare și învătare ale copilului nostru. Ca slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române din cele două Americi, încercăm să facem tot ce ne stă în putință să încurajăm studiul limbii române, prin lecțiile Școlii parohiale, prin slujbele duminicale, prin săvârșirea preponderent în românește a Sfintei Liturghii, prin tălmăcirea Sfintei Evanghelii în limba română, prin evenimentele culturale pe care le organizăm, etc. Dar repet, sunt foarte multe situații când trebuie să ținem cont de faptul că mulți copii care vin la biserică nu înțeleg, pentru că la școală și, de cele mai multe ori chiar și acasă, ei vorbesc englezește, mai ales când e vorba de familii mixte. Eu mă străduiesc, atât în predici cât și prin discuții personale, să le explic românilor că, în acest context al bunelor relații economice, financiare, militare și culturale dintre România și S.U.A, vorbind românește, copii lor vor avea o șansă în plus pentru un loc de muncă. În plus, vorbind și o altă limbă decât engleza, ei au șansa unei ferestre în plus, deschisă către cunoaștere. Unii americani învață românește pentru că urmează să lucreze sau să fie trimiși de către firmele lor cu diverse misiuni în România. Personal, cunosc mulți americani care doresc să învețe limba nostră pentru că România este o țară frumoasă, de care s-au îndrăgostit, vizitând-o. Alții au învățat românește pentru a înțelege versurile cântecelor unor formații românești (am întâlnit, de exemplu, pe cineva care se străduia să învețe limba noastră ca să cânte Dragostea din tei, a fraților basarabeni de la O-Zone), sau pentru a aprofunda muzica unor copozitori români sau operele unor scriitori sau teologi. Aș vrea să-l menționez aici pe prietenul nostru, Mark Klus, care a învățat românește din admirație pentru părintele Arsenie Boca și din dorința de a aprofunda scrierile sale, în special Cărarea Împărăției, pe care a și tradus-o în engleză, alături de un român.

Revenind la copiii din comunitatea noastră, pentru ei se străduiește preoteasa Rodica Buga, ca profesor la Școala duminicală, să-i învețe în românește rugăciuni, cântări, să le spună povești, și pilde, etc. Atunci când există colaborarea părinților, șansele de reușită sunt mult mai mari. S-ar resimți nevoia distribuirii, la un preț accesibil, a unor cărți gen Mica Biblie, cu desene frumoase și atractive pentru copii. Viețile Sfinților povestite pentru copii ar avea mare succes.

De aceea îndrăznesc să propun editurii Sfintei Patriarhii și altor edituri bisericești din Țară să se ocupe de acest segment al publicului lor cititor, copiii. În felul acesta, am avea și noi un sprijin mai consistent, iar roadele acestui efort pe care Biserica noastră l-ar face în acest sens s-ar putea vedea peste ani. N-ar strica dacă editurile noastre bisericești s-ar inspira din activitatea în acest sens a editurilor ortodoxe din Rusia. Avem nevoie să ne asigurăm că mâine bisericile noastre nu vor fi goale, că nu vom fi obligați să le închidem, din lipsă de credincioși, cum se întâmplă aici, în S.U.A., cu alarmant de multe biserici catolice, transformate peste noapte în restaurante, apartamente de locuit, dacă nu sunt demolate.

Deasemeni, ar fi nevoie de cărți cu povești și de CD-uri cu desene animate, în limba română. Ce bine ar fi dacă Institutul nostru Cultural, pe lângă evenimentele culturale de mare anvergură și de mare importanță, ar avea fonduri, așa cum au toate celelalte institutii similare din S.UA. și pentru asemenea investiții. Ce grozav ar fi dacă la ICRNY s-ar organiza piese de teatru pentru (și cu copii), lecții model ținute de specialiști, care să deschidă copiilor noștri vorbitori doar de limbă engleză apetitul pentru basmele românești. La aceste spectacole sau lecții să fie invitați activiști culturali din diverse comunități, profesorii nostri de la școlile duminicale, care ar putea astfel să deprindă tehnica de a-i apropia pe copii de asemenea frumuseți ale literaturii noastre populare. Iată o propunere pentru distinsa scriitoare, doamna Doina Uricariu!

DSCN6330

Ioan Ispas: Am fost surprins plăcut de împodobirea pereților bisericii cu multe și mari icoane, toate având ca fundal o frumoasă culoare albastră (o fi albastru de Voroneț?). Unde au fost pictate aceste frumoase icoane?

Pr. Nicolai Buga: Icoanele la care vă referiți sunt copii după cele de la Biserica din Victor (Rochester), NY, și sunt nespus de îndatorat Părintelui paroh Daniel Ene, colaboratorilor săi de la Rochester pentru bunăvoință, precum și tuturor celor care m-au ajutat să le avem expuse pe pereți în timp util.

Ioan Ispas: Nu am privit fiecare icoană în parte dar senzația mea este că sfinții martiri români nu sunt prezenți în aceste icoane. Anul viitor vom comemora pe Sfinții Brâncoveni. Există vreo icoană care să-i reprezinte în bisericile noastre? De la cine credeți că ar trebui să vină inițiativa reprezentării sfinților martiri români în icoane?

Pr. Nicolai Buga: E adevărat că nu am primit și icoane ale unor sfinți români, pentru că cele originale aveau alte dimensiuni, nepotrivite pentru nevoile noastre de moment. Pe viitor, vom încerca să avem și sfinți români. Vă reamintesc însă că cel de-al doilea hram al bisericii noastre – cel de toamnă – este Sfinții Mărturisitori Ardeleni. Icoana lor ne de pe catapeteasma bisericii este un omagiu pe care această comunitate românească, întemeiată acum maibine de 100 de ani de către transilvăneni și bănățeni, îl aduce apărătorilor Ortodoxiei din Transilvania, care au trăit în secolul al 18-lea și care au pătimit atâtea chinuri pentru dreptul românilor de a-și păstra credința ortodoxă în Ardeal.

Ioan Ispas: Patriarhia Română a apreciat eforturile depuse de d-vs și de Consiliul parohial în restaurarea bisericii. Cum s-a concretizat această apreciere?

R: Prin bunăvoința Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Nicolae, atât eu cât și Părintele Diacon Timotei Avram am primit primit din partea Patriarhiei Române ordinul Crucea Sfântului Andrei, pentru care îi suntem recunoscători Prea Fericitului Patriarh Daniel și îi mulțumim din suflet Părintelui Arhiepiscop.

Ioan Ispas: Acum, la final, vă rog să răspundeți la întrebări care considerați că ar fi trebuit puse dar au fost omise. Profit de ocazie pentru a vă transmite admirația mea pentru ceea ce ați reușit să realizați.

Pr. Nicolai Buga: Vă mulțumesc! Mi se pare că nu a rămas nici un aspect important neacoperit. Vă mulțumesc mult pentru onoarea de a-mi solicita acest interviu. Vă sunt recunoscător mai ales pentru interesul dvs. față de biserica noastră. Cred că despre acest monument istoric federal (inclus încă din 1983 în Registrul Național al Siturilor Istorice) merită să se vorbească mai mult; despre eleganța și frumusețea lui, despre locul și importanța lui în istoria arhitecturii americane.

(Wilmington, noiembrie 2015)

Vară indiană

Posted by Stefan Strajer On December - 20 - 2015

Vară indiană

Autor: Monica Ligia Corleanca (Cincinnati, Ohio)

N-am dormit toată noaptea din cauza unui greiere scandalagiu și obraznic care mi-a intrat in casă. Mi-a trecut supărarea amintindu-mi că s-a făcut răcoare și o fi avut nevoie, bietul de el, de puțină cădură să se dezmorțească. Mi-a făcut serenade pe toate tonurile, s-a mai potolit din cântare după miezul nopții, dar a pornit să-și dreagă glasul dimineața; să-l omori și alta nu! Când am început să-l caut după voce, mereu mă păcălea schimbându-și locul, așa că pe moment am renunțat să-l bag în seamă. M-am mutat la computer să-mi citesc mesajele și în timp ce eram concentrată pe un text mi-a bătut cineva în geam; întorc capul și ce-mi văd ochii? Un guguștiuc adorabil pe pervaz mă privea cu insistență de parcă ar fi spus: „hei, nu vezi că mi-e foame, ai vreun grăunte, ceva?” Am tresărit emoționată. Am fugit la bucătărie să adun niște firimituri de pâine, m-am întors la geam, dar uitasem că am plase pe care nu le pot ridica pe dinăuntru să-i pun mâncarea. Uffff! L-am chemat la balcon, i-am lăsat firimiturile și niște semințe pentru păsări pe balustardă, dar n-a mai apărut. In schimb mi-a sărit dintre flori, drept în față, o minune de pasăre colibri care-și căuta și ea ceva de lucru acolo. Am fost atât de fericită să-mi dau binețe cu aceste delicate zburătoare că m-am înveselit pe loc. Mai aud acum dimineața și seara un fluierat ascuțit la fereastră, un fel de țipăt disperat al unei păsărele pe care n-am reușit s-o văd niciodata, dar îi recunosc strigătul ciudat și insistent când vine primăvara și-și anunță prezența. Acum este pe ducă, dar chiuie și flueră atât de tare pe la trei dimineața că-mi vine s-o împușc!

Ce și-or fi găsit domnule să se adune toți taman la geamurile mele? Ca să nu mai pun la socoteală gândacii zburători și rău mirositori pe care-i găsesc grămezi dincolo de ușa balconului meu când vine frigul și-i adun cu fărașul, sau bietele buburuze care dau buzna în casă speriate de vântul tomnatec. Chiar și câteva viespi își caută acum loc de adăpost pe lângă ușa debaralei din balcon, însă de dumnealor mi-este tare frică. Toți par a fi în mare forfotă pentru pregătirile de iarnă, iar eu simt și văd cum toată natura se pregătește pentru o profundă schimbare. Begoniile mele superb colorate se ofilesc, alte câteva ghivece cu petunii și flori minuscule albăstrui s-au uscat de mult, fucsia se bălăbănește amețită atârnând de un cârlig, așa că și le-am înlocuit cu niște tufănele, semn că vara ne-a părăsit. Un curcan sălbatec cu trei pui își face rondul zilnic prin păduricea din spatele clădirii mele și-l admir de la distanță ce țanțoș calcă; mă mir cum de nu s-a întâlnit încă cu o vulpe care se tot circulă prin aceleași tufișuri și-i poate înhăța urgent un puișor pentru masa de seară. Pe cumătra vulpe ~locatară veche ~o văzusem într-o seară cu un pui de iepuraș în gură, așa că… unul de curcan fraged i-ar fi căzut chiar mai bine. Căprioara noastră știută de câțiva ani n-a mai apărut, s-o fi ascuns si ea pe undeva să-și pregătească culcușul de iarnă, fiindcă stând pitită în păduricea vecină a scăpat de împușcăturile vânătorilor. Avusesem trei, dar au dispărut; aici se împușcă toamna căprioarele, ceea ce îmi frânge sufletul. În parcul cu grădină botanică din apropiere veverițele sunt în mare agitație, cu fălcile umflate de ghinde, se bat, se ceartă, urcă și coboară în viteze mari pe copaci spre depozitele lor de alimente, niște mahalagioace cu stil. Pe pământ, apare dintre tufe o marmotă grasă și leneșă mirându-se de ceea ce se petrece în jur. Prea puțin îi pasă de prezența mea, ne știm de multă vreme, cred că este și ea debusolată de timpul care a trecut atât de iute că mai-mai să vină iarna și nu și-a terminat de umplut galeriile cu provizii. Pe motanul parcului, căruia i-am dus de mîncare ani de zile, nu l-am mai văzut,   poate nici nu mai trăiește bietul de el, lepădat și chinuit stând ascuns prin tufișuri pe vreme de vară sau iarnă, supraviețuid doar cu ceea ce primea de la trecătorii generoși. Privesc la gâștele canadiene trecând pe deasupra pădurii în stoluri organizate de formație asimetrică „V”, iar țipătul lor mă înfioară sunând ca un trist adio acestor locuri unde toată lumea le iubește și hrănește. Până la primăvară avem multe luni de așteptare ca să le revedem. Tare mi-ar place să am și eu aripi de condor s-o iau din loc către ținuturi unde vara este veșnică.

Toamna, anotimpul sufletului meu, se află aici, cu adiere de vânt cald-rece, cu bogăția de fructe, legume și flori cu miros amărui, cu crizanteme elegante și cu frunzele copacilor colorate pe toate tonurile ruginii-aurii în pădurea la care privesc din balconul apartamentului meu. Mă scald în bucuria naturii care mă înconjoară și mă răsfăț sub razele benfice ale soarelui de Răpciune. Intru într-o stare de beatitudine prin expunere la baia de lumină, în uitarea de sine, dar până să mă dezmeticesc, am intrat în Brumărel. Prea repede! Așa simt și eu: azi e luni iar mâine vineri, a trecut anul ca o lună, ne fuge timpul pe sub nas de nu mai apucăm să ne bucurăm de zilele frumoase sau să ne terminăm treburile.

La acest timp ne mutau nasurile din loc aromele de pastramă de oaie din grătarele mustăriilor îmbrăcate în stuf la câte un colț de stradă din București, iar în Dobrogea toamna era sărbătorită cu   mămăliguță, pastramă și neapărat cu must sau tulburel, urmate de plăcintele cu dovleac cum n-am mai mâncat nicăieri în lume. Când eram copii ne trimiteau părinții cu bucăți mari de dovleac la cuptoarele fierbinți ale simigeriilor, unde ne coceam și cozonacii de Paște, să ni le scoată cu coaja aurită să le mâncăm ca pe prăjituri, cu scorțișoară și nuci presărate pe deasupra. Când apăreau prunele brumării făceam măcar zece-douăsprezece borcane de fructe pregătite după rețeta amicei mele Dana, cu batoane de scorțișoară, nuci și felii de lămâie, să le deschidem numai iarna la o cană fierbinte cu ceai sau pentru umplut clătitele. La fel ne zdrobeam să facem zacusca la care munceam câteva zile, apoi o sigilam în borcănașe pe care le deschideam numai la Crăciun, sau Anul Nou. Eu și colega mea Gratziela ne luam măcar două zile libere lângă duminică să muncim împreună la zacusca pe care o împărțeam frățește când era gata; gata zacusca, dar gata și noi, frânte de oboseală. După ce puneam la acrit castraveciorii pentru salatele de boef, ciupercile de pădure la saramură și murăturile la butoiaș, ne potoleam respirând fericite că am scăpat de grijă până la primăvară. Aceste mici bucurii erau parte din tradiția și mândria noastră de a oferi musafirilor ceva special la mesele în jurul cărora ne adunam la povești când afară bătea crivățul turbat, în timp ce noi ne încălzeam cu un pahar de vin negru sau coniac vechi fără să ne pese. Atunci ne așezam în jurul mesei discutând ultimele cărți apărute în lume, ascultam poeziile scrise de prietenii poeți, evaluam piesele de teatru din noua stagiune, ultimii laureați Nobel, concertele recente cu soliștii preferați și pictorii prezenți în expozițiile bucureștene. Ne prindeau diminețile în dispute culturale cu care ne-am hrănit tinerețea îmbogățindu-ne sufletele, fiind fericiți.

Toamna cădeau frunzele, mureau florile, se goleau parcurile, începeau ploile, dar abia se deștepta viața culturală la București: teatrele pe alese, deschiderea stagiunilor de concerte la Atheneu și Radiodifuziune și expozițiile de pictură peste tot locul. Tempi passati.

În America acest sfârșit de toamnă este cunoscut ca Vară Indiană (Indian summer), nume dat de indienii nativi fiindcă vine cu mângâieri de soare târziu, tocmai când credeai că s-a terminat toamna, cu o boare caldă ca la Amalfi sau Ana Capri, inducând emoții ce te trimit la visare, iar pe mine la o călătorie imaginară în jurul lumii. Acum ni se tot spune că avem doar 16 ore pe zi ore în loc de 24, apropiindu-ne de momentul „zero”; tot pământul este în schimbare! Chinezii spun că ne aflăm în anul de capră și vom intra pe anul de maimuță după sfârșit de ianuarie 2016. Nu știu pe ce an al chinezilor sau Maya ne aflăm, dar acesta a fost unul plin de vești proaste, cu războaie, cu zecile de mii de fugari din Orient invadând Europa, cu preziceri că vor veni zile negre așteptându-se un dezastruos crash al băncilor, că Yellow Stone este gata să explodeze, cutremure mari ici și colo, accidente dese de avioane, o adevărată răsturnare a liniștii noastre; trăim într-o teamă permanentă cu care adormim în brațe seara și ne gândim să nu ne trezim dimineața într-o mare mare catastrofă. O frică ce ne este indusă subliminal ca să nu ne mai tihnească nimic. Fiecare zi începe cu vești rele, parcă anume difuzate ca să ne țină cu frica în sân, să nu ne mai putem concentra pentru ceva creativ.

Viața noastră este ca un Halloween, ați observat? trăim într-un permanent zbucium organizat de Ghionoaia care ne tulbură liniștea zburând călare pe un măturoi nuclear, sau pe rachete-spion survolând spațiile și unde zărește pace sau bunăstare, aruncă imediat otrava contaminâd locurile, ucigând oamenii, dărâmând clădirile, dar cel mai dureros că sunt rase de pe suprafața pământului monumente vechi, vestigii culturale, valori ale civilizațiilor trecute de care nu-i mai pasă nimănui. Ne vom întoarce oare la epoca pietrei cioplite!? Vor trăi generațiile viitoare precum aborigenii? Tot ce se poate, fiindcă Ghionoaia rade tot!

Nu mai deschid TV-ul cu zilele, caut să-mi protejez sistemul imun ascultând doar muzică bună, iar pentru o terapie de toamna-iarnă mi-am cumpărat niște lână peruviană pentru tricotat. Cum sunt friguroasă și nu se găsesc decât pulovere din acrilic, a-mi face eu pulovere din lână pură mă amuză; n-am mai tricotat de pe vremea studenției, iar mai târziu, când așteptam primirea actelelor de plecare din țară îmi măcinam timpul să-mi calmez emoțiile în mod productiv; atunci mi-am făcut câteva pulovere și două fuste în care mi-am împletit toate fricile, rugăciunile și semnele de întrebare despre viitorul meu pe un alt continent. Mi-au ținut loc de mătănii.

Urmărind cum ne trec zilele, Vara Indiană e pe ducă, dar vine Halloween-ul autentic pe care eu îl detest, însă nebunii lumii îl celebrează cu patos, în costume de vrăjitori, cu măști odioase, cu păianjeni, lilieci și pisici negre. În sălile de concerte simfonice s-au pus în scenă spectacole cu muzică sinistră pentru Halloween, cu scenografie plină cu imagini înfricoșătoare, apoi în fiecare an n-am scăpat de filme și comentarii despre Vlad Țepeș. (Vlad the Impaler).

Vremea frumoasă ne părăsește, dar eu aștept Thanksgiving-ul, cea mai importantă sărbătoare a Americii: zilele de mulțumire lui Dumnezeu pentru tot ceea ce am primit sau avem, în amintirea primilor pelerini care la 1621 au inițiat această celebrare în colonia din Plymouth Massachusetts împreuna cu indienii Wampanoag cu care au împărțit recolta, sărbătoare aprobată și declarată în 1777 de Congresul USA ca sărbătoare națională. În anul 1863 președintele Abraham Lincoln a proclamat ca celebrarea Thanksgiving-ului să se facă în fiecare an în cea de a patra joi a lunii noiembrie.

Mi se pare înălțător să găsești timp măcar o dată pe an pentru meditație și rugăciune, de conectare la Sursa Divină când elberându-te de toate durerile și emoțiile negative, înlocuindu-le cu bucuria de a trăi, cu recunoștință pentru ceea ce ai, cu gânduri de dragoste pentru familie și prieteni, cu spălarea răului și instaurarea binelui pe întregul pământ mutilat de prea multe suferințe.

Etimologia cuvântului Thanksgiving cuprinde două părți distincte: „thanks” (mulțumire) şi „giving” (dăruire), deci să fim îndatoritori, dar și generoși cu semenii noștri.

Ce bine ne-ar prinde tuturor să inițiem o sărbătoare mondială de mulțumire lui Dumnezeu pentru darurile primite și pentru o împăcare unii cu alții, cu toate neamurile locuind pe Terra. Atunci ne-am putea considera cu adevărat oameni superiori ai acestui secol.

(Brumărel 29, 2015)

Foto.Monica-Corleanca

Foto. Monica Ligia Corleanca

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors