Archive for the ‘Destinatia Romania’ Category

WUNDERBAR! WUNDERBAR!

Posted by Gabriela Petcu On July - 28 - 2014

Festivalul Intercultural de Vară şi „Hora Satului Românesc“

la Stuttgart – Iulie 2014

STUTTGART-2014-wb

 

Stuttgart, capitala Baden-Württemberg, a fost gazda Festivalului Intercultural de vară în perioada 15-20 iulie 2014. În piaţa primăriei s-a susţinut un program folcloric de către reprezentanţii tuturor ţărilor care au emigranţi în Germania. Şi de data aceasta, ca în fiecare an, spiritul românesc, cântecul, jocul şi voia bună au fost cele mai apreciate pe scena Festivalului din Stuttgart.

 

Pe lângă Germania, ţara gazdă, alături de România, au mai participat şi reprezentanţi din China, Turcia, Mozambic, Brazilia, Italia, Grecia, Polonia, Croaţia, Columbia, Siebenbürger (asociaţia saşilor din toată lumea), India Africa Ungaria, Bulgaria şi alte ţări, aducând în faţa celor prezenţi, grupuri de dansatori şi cântăreţi, porturi, vestimentaţie şi specialităţi culinare specifice fiecarei naţionalităţi participante.

 

Timp de şase zile, în piaţa primăriei s-a putut face înconjurul lumii prin ochii şi sufletul celor prezenţi. Am asistat din poziţia de actori şi spectatori, deopotrivă, la spectacolul luminii lumii, un spectacol al păcii, armoniei şi bucuriei, jucat atât pe scenă, cât şi pe chipurile celor prezenţi la această manifestare a iubirii. Ţara noastră a fost prezentată de Forumul Român-German Stuttgart prin organizarea spectacolului de cântece şi jocuri româneşti care s-a desfăşurat sub genericul „Hora Satului“. La realizarea celui mai înalt, mai mândru şi mai frumos stand au contribuit voluntari care au reprezentat România atât pe scenă cât şi prin serviciile excelente şi profesionalismul care i-a încântat pe cei prezenţi. Mâncărurile tradiţionale au făcut deliciul publicului şi la propriu şi la figurat şi au adunat în jurul bucătăriei româneşti sute de „pofticioşi” de toate naţionalităţile. Mititeii, sărmăluţele, mămăliguţa cu brânză şi multe alte bunătăţi au fost asortate si servite cu un vin românesc sau o bere nemţească.

 

Pe scena din piaţa Primăriei, a urcat grupul de dansatori din Croaţia, după care a urmat România cu un grupaj de melodii şi dansuri populare. Solista care a incântat auzul cu vocea ei plăcută, nu a fost alta decât o mică domnişoară de 13 ani, Maria-Ines Păun. Născută în Spania şi domiciliată de curând în Germania, vocea Mariei-Ines Păun a răsunat cu putere pe scena festivalului impresionând întreaga audienţă. Am întrebat-o pe Maria-Ines Păun cine a învăţat-o să cânte atât de frumos melodiile populare în limba română şi mi-a marturisit: „Nu m-a învăţat nimeni. Am făcut asta, singură. Am vrut să aduc o bucurie românilor de la festival!“  Şi într-adevar artista în vârstă de numai 13 ani, a reuşit să mişte nu numai inimile românilor, ci ale tuturor celor prezenţi. Un moment emoţionant în care puteai observa chipurile oamenilor plecaţi de mulţi ani din România şi lacrimile care îşi croiau drum pe obrajii lor vibrând de sensibilitate la ascultarea tinerei interprete. Lacrimi de bucurie dar şi de dor de ţară. De asemenea, în cadrul suitei de manifestari, horele au adunat pe cei din mulţime la joc şi voie bună. Astfel că nu numai pe scenă s-a cântat şi dansat, dar şi in public, formându-se ad-hoc grupuri de dansatori.

 

Cum era şi de asteptat reacţia ascultătorilor a apărut fără întârziere. De menţionat starea de entuziasm a domnului Schmidt Kohl (59 de ani) din Stuttgart care a exclamat: „ Wunderbar! Wunderbar! Ohne worte! Die musik war echt schön. Es ist für erste mal wenn ich rumänische musik Höre! Und das Mädchen, war echt klasse“! (Minunat!  Minunat! Fără cuvinte! Pentru prima oară ascult muzică românească. Iar fetiţa a fost extraordinară.)

 

Bineînţeles, că de la acest eveniment intercultural, nu a lipsit nici literatura, reviste, pliantele, fotografii şi calendare cu tot felul de imagini prin care publicul a putut să admire peisaje deosebit de frumoase din România. Deasemenea, printre exponatele de literatură română s-au aflat şi câteva numere ale revistei „Singur” cât şi volumul cu poezii a poetului Doru Ştefan Dăncuş  intitulat „Întoarcerea poetului rătăcitor“. Televiziunile, mass-media şi presa au fost prezente încă din prima zi a festivalului şi până la încheierea acestuia. Astfel că şi cei care nu au putut, din anumite motive să fie prezenţi la festival, au putut urmări spectacolele prin intermediul canalelor de televiziune. Românii au demonstrat ca sunt un popor care ştie să traiască frumos, au demonstrat profesionalism prin organizarea excelentă, prin mâinile harnice ale bucătăreselor care au impresionat pe toţi cei prezenţi, prin cei care au simţit româneşte şi au lucrat voluntar punând România într-o nouă lumină.

 

Pe această cale, mulţumim organizatorului de la Forumul Român-German, domnului Florin Zaheu, alături de membrii şi prietenii Forumului. Prin dăruirea şi dragostea lor, au făcut să ne simţim noi românii, adevărate minuni în spectacolul luminii lumii.

Nu pot incheia decât spunând:

„Wunderbar! Minunat!“

—————————————-

Gabriela JANIK

Stuttgart, Germania

21 iulie 2014

 

 

Interviu cu scriitorul român, Ştefan Străjeri

Posted by Gabriela Petcu On July - 23 - 2014

stefan strajeri„…omul cât trăieşte vrea mai mult, dar ar trebui să se poziţioneze într-o relaţie echilibrată pe axa dorinţe – potenţial”!

 

Ştefan Străjeri, un om fără egal, un băiat născut în inima Bucovinei, în satul Pojorâta, într-o familie frumoasă, cu oameni educaţi şi cu principii sănătoase pentru această viaţă. Plecat departe, în lume, pe un alt continent, Ştefan Străjeri, are în inima lui bună, adunate adevărate valori ale neamului românesc, ale românilor împrăştiaţi prin America: prieteni, amintiri din satul natal, o educaţie rară şi un dor nemărginit de meleagurile pe care a făcut primii paşi în această viaţă, de tărâmul pe care a învăţat să spună mamă şi tată sau primele lui cuvinte rostite în acest Univers.

După întâlnirea mea reală cu Ştefan Străjeri, am învăţat şi mi s-a confirmat, că prietenia, educaţia şi cei 7 ani de acasă, au un rol esenţial în această viaţă, nu putem trăi oricum, nu putem face orice în această lume, ci doar aşa cum suntem meniţi pe acest pământ, cu un mesaj şi cu o misiune foarte clară şi de luat în serios.

După ce am schimbat câteva cuvinte, cu scriitorul nostru bucovinean, am înţeles că plecarea sa în America, nu este întâmplătoare, el are de transmis lucrurile bune din sfânta noastră ţară, de promovat adevăratele tradiţii şi valori româneşti, fiind atât de credibil prin curăţenia sufletului şi prin dorinţa lui fără margini, de a arăta lumii ce oameni minunaţi are România, strângând în cartea “Românii americani de la Marile Lacuri”, adevărata istorie a românilor din ultimii 100 de ani, plecaţi şi stabiliţi în America.

Pe scurt, cam acesta este românul cu suflet de aur dăruit lumii pe acest pământ, numit Ştefan Străjeri!

 

Ana Magdin: Cine este şi ce face Ştefan Străjeri în America?

Ştefan Străjeri: Un român oarecare… plecat din România, acum 11 ani. În ceea ce priveşte „ce face”, ce aş putea spune mai mult decât că am o viaţă relativ normală – până la un punct; casă, muncă şi activităţi sociale. Din punct de vedere al implicării în comunitatea românească din America de Nord sunt editorul publicaţiei Curentul Internaţional, pe care l-am preluat în 2005, membru fondator al Societăţii Româno-Americane „Avram Iancu” şi a altor două organizaţii.

Ana Magdin: Cum a fost plecarea din România?

Ştefan Străjeri: Mai întâi să vă spun că nu mi-am dorit să emigrez din România în nicio ţară, până în vara anului 2002. În acea vară când am primit răspuns la Loteria Vizelor mi-am schimbat punctul de vedere. Apăreau la orizont două ponteţiale păreri de rău în funcţie de decizia pe care aş fi luat-o; dacă nu plecam mi-ar fi părut rău (probabil) toată viaţă şi nu aş mai fi putut pleca, iar dacă plecam şi aş fi regretat, cel puţin mă puteam întoarce. Aşa că am optat pentru a doua variantă. Plecarea din România a avut fireşte o încărcătură emoţională. Despărţire de părinţi, de rude, prieteni, oameni şi locuri dragi, pe de o parte şi pe de altă parte anxietatea dată de plecarea într-un tărâm necunoscut, o lume nouă. Spre deosebire de mulţi emigranţi români, nu aş putea spune că am plecat din motive economice sau politice. În corelaţie cu cele spuse şi prin faptul că nu am visat la o Americă care aşteaptă imigranţii cu braţele deschise nu am prea resimţit aşa-zisul şoc al adaptării; nu a fost o discrepanţă mare între vise şi realitate. Am luat de bun tot ce am găsit şi văzut, încercând pe cât posibil o adaptare la noul mediu existenţial.

Ana Magdin: Ce v-a determinat să vă stabiliţi împreună cu soţia, în Michigan?

Ştefan Străjeri: Aveam nevoie de o adresă în SUA unde să stăm temporar şi unde să primim Green Card-ul. Alegerea statului Michigan s-a datorat verişoarei mele, Ioana Florescu, care locuia în acest stat din 1999. Astfel, soarta a făcut să mă stabilesc la Marile Lacuri, unde am găsit o mare comunitate românească cu rădăcini încă de la începutul secolului XX.

stefan strajeri pojorataAna Magdin: Ca un bun român, vă întoarceţi mereu, cu drag, acasă. Ultima venire, a adus românilor o surpriză fără egal. Aţi lansat o carte unică şi de mare suflet, în localitatea natală, Pojorâta, din judeţul Suceava. Cum de v-a venit această idee minunată şi cât a durat să lucraţi la ea? Vă rog să povestiţi totul, începând cu primii paşi către „Marile Lacuri”!

Ştefan Străjeri: Mă întorc cu drag şi dor de casă de fiecare dată. Şi o voi face de atâtea ori cât voi mai putea. Încă mai visez că poate într-o zi, la pensie, mă voi întoarce definitiv. Dar cine mai ştie?! Eu cred că toţi românii, născuţi în ţară, trebuie să o iubească în mod firesc; pentru că acolo îşi au părinţii, rudele şi prietenii, acolo au copilărit şi s-au bucurat de frumuseţile mediului înconjurător, de muzica populară, tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti. Nu de puţine ori s-a spus că ţara natală întruchipează mama şi ţara adoptivă pe cea a iubitei. Iar în opinia mea, dragostea de ţară nu trebuie să fie alterată de guvernanţii politici vremelnici care de cele mai multe ori sunt percepuţi ca slabi administratori ai ţări şi chiar anti-români.

În ceea ce priveşte cartea „Românii americani de la Marile Lacuri” (cu subtitlul „Peste 100 de ani de prezenţă românească în statul american Michigan”) vă spun câteva cuvinte… Când am ajuns în America aveam câteva informaţii vagi despre prezenţa românească pe aceste meleaguri. Mă refer în principal la statul Michigan. Ştiam mai multe lucruri despre imigraţia politică de după al Doilea Război Mondial din ceea ce ascultasem la posturile de radio „Europa Liberă” şi „Vocea Americii”, de pe la o vârstă cam precoce – clasa a 6-a sau a 7-a. Dar nu ştiam că a existat un val imigraţionist la începutul secolului XX. Proiectul acestei lucrări monografice îl pot fixa în timp, acum zece ani, în anul 2004. De atunci am adunat documente privind activitatea religioasă, culturală, socială şi politică a românilor americani, cum ar fi: ziare vechi româneşti tipărite în SUA, respectiv în statul Michigan, registre cu procese-verbale ale unor organizaţii, fotografii ş.a. Accesul la aceste surse de informare cred ca s-a datorat şi faptului că din anul 2005 m-am ocupat de realizarea şi distribuirea Curentului Internaţional ceea ce a adus un plus de încredere dat de cei care mi-au donat arhive consistente. Trebuie să aduc un prinos de recunoştinţă unor oameni deosebiţi, implicaţi ani de zile în manifestările românilor americani. Astfel i-aş menţiona pe următorii: Eugene S. Raica (membru şi conducător al unor instituţii româno-americane timp de peste 30 de ani), George Alexe (editor de ziare, fondator al unei Corale, poet, scriitor) alături de soţia lui, Ruxandra Didi Alexe, Theodor Morgoş (mi-a dat o colecţie consistentă de publicaţii româneşti), George Pâslaru (fotograf profesionist, venit din al Doilea Război Mondial în SUA şi participant activ în comunitatea românească peste 50 de ani), Marge-Magdalena Predeţeanu (implicată, alături de soţul ei, dr. Constantin Predeţeanu, în multe manifestări şi fondatoare de organizaţii). Au mai fost, într-o proporţie carteamai mică şi alte donaţii. Iar pentru completarea surselor bibliografice am apelat la alte lucrări scrise de-a lungul timpului; unele le aveam în biblioteca personală, altele le-am comandat. Astfel, în toamna anului trecut, am luat decizia de a finaliza cele şase capitole ale cărţii, stimulat de o dorinţă de a revedea România după patru ani, de un dor cu o amprentă emoţională mai deosebită şi de a fi prezent în Pojorâta mea dragă, din Bucovina, la manifestarea organizată de primărie, în frunte cu prietenul meu, primarul Ioan Bogdan Codreanu; manifestare care poartă numele „Comori de suflet românesc”. Dar pentru a duce la bun sfârşit acest lucru – nemaipunând la socoteală munca din anii precedenţi – a trebuit să trec prin nopţi albe şi să mă retrag din viaţa socială timp de câteva luni bune. Iar pe lângă efortul depus mi-au fost de un real ajutor patru persoane: prof. univ. dr. Anca Sîrghie, de la Universitatea Alma Mater din Sibiu (corectură, consultanţă privind întocmirea unei lucrări ştiinţifice şi prefaţa cărţii), Gabriela Petcu, redactor-şef la Curentul Internaţional (grafică), Valentin Popescu (tehnoredactare) şi Rodica Elena Lupu, directoarea Editurii Anamarol din Bucureşti. Cartea a fost tipărită la limită, cu câteva zile înainte de 1 iunie când a avut loc lansarea în cadrul manifestării de la Pojorâta. Iar pe 12 iunie a urmat a doua lansare la Biblioteca Metropolitană din Bucureşti.

Ana Magdin: Ce aţi simţit când v-aţi reîntors acasă, având alături foarte mulţi oameni dragi, care au venit numai pentru a vă vedea?

Ştefan Străjeri: Emoţiile date de revederea cu cei dragi m-au copleşit, în toată perioada cât am stat în România. Fiecare întâlnire a avut „povestea” ei. Au fost bineînţeles părinţii, dar şi prieteni mai vechi sau mai noi, foşti colegi de liceu, facultate, muncă… Iar în perioada 30 mai – 2 iunie am avut bucuria şi onoarea să-i am alături pe cei legaţi într-un fel sau altul de Curentul Internaţional sau de realizarea monografiei, din diferite colţuri din ţară (Bucureşti, Iaşi, Sibiu, Bistriţa, Deva, Ieud – Maramureş, Suceava, Timişoara, Piatra Neamţ) şi din străinătate (SUA, Canada, Olanda).

Ana Moroşanu Magdin: Cum vă este viaţa în America?

Ştefan Străjeri: De obicei, această întrebare îmi este pusă frecvent, atât atunci când revin în România, cât şi când vorbesc la telefon cu cei apropiaţi. Ar fi două tipuri de răspunsuri. Unul scurt prin care spun doar că e bună, mulţumitoare. Şi unul detaliat. Prefer primul răspuns. Şi nu neapărat din moderaţie, ci şi din alte considerente.

Ana Magdin: Ştiu că organizaţi evenimente pentru românii din Michigan. Cu ce ocazii şi de câte ori pe an au loc astfel de momente?

Ştefan Străjeri: Nu organizez singur evenimente pentru românii din Michigan. E drept că am avut şi unele iniţiative personale, dar cele mai multe dintre aceste evenimente au fost organizate împreună cu membrii Societăţii „Avram Iancu”. În medie, începând din anul 2008, au fost organizate trei evenimente pe an; cel mai important fiind sărbătorirea Zilei României, de 1 Decembrie.

Ana Magdin: Ce vă mai doriţi să aduceţi nou românilor şi prietenilor din America?

Ştefan Străjeri: Idei şi proiecte ar fi mai multe. Deocamdată aş vrea să continuu la Curentul International, alături de colaboratorii mei, astfel ca această publicaţie să-şi păstreze linia pe care a avut-o şi până acum, aceea de promovare a valorilor româneşti. În perspectivă, sper să mai pot scoate la lumină şi alte lucruri despre imigraţia românească în America de Nord. Fiind bucovinean, îmi propun să adun cât mai multe date despre imigraţia bucovinenilor în Canada, de la începutul secolului trecut. Se ştie că această imigrare s-a deosebit de cea din SUA, mai ales prin faptul că bucovinenii s-au aşezat, în mare pondere, în zone rurale şi nu puternic industrializate ca cele din nord-estul SUA, primind pământ în provinciile Alberta şi Saskatchewan. Începutul nu le-a fost deloc uşor. Fără unelte şi alt inventar gospodăresc au trebuit să defrişeze aceste terenuri primite, au trăit iniţial în bordeie sărăcăcioase. Şi cu toate aceste vicisitudini, prin muncă dârză, au construit şi prima biserică românească pe continentul nord-american, în 1902, au fondat organizaţii şi chiar o localitate care poartă numele uneia omonime din Bucovina de Nord, respectiv Boian.

Ana Magdin: Nu v-am întrebat niciodată cum vă petreceţi timpul liber şi ce locuri vă bucură sufletul?

Ştefan Străjeri: Noţiunea de timp liber pentru mine are valenţe restrânse. Din anul 2005, când am preluat Curentul Internaţional, timpul liber nu a prea existat, mai ales până în 2009 cât acest ziar a fost tipărit săptămânal. Nu am avut nici măcar weekenduri libere. Şi în plus pe lângă toată activitatea legată de publicare, tipărire şi distribuire am avut şi un alt job de bază din care mi-am câştigat existenţa. Astfel că au fost zile în care am muncit şi 14-15 ore pe zi. Dar, bineînţeles, am încercat să mă bucur şi de unele pasiuni, cum ar fi cititul unor cărţi, în special de istorie, atât românească cât şi americană, sau să particip la unele întruniri ale prietenilor din Michigan şi la alte manifestări organizate de români în SUA şi Canada.

Ana Magdin: Domnule Ştefan Străjeri, sunteţi un om fericit, împlinit?

Ştefan Străjeri: Da! Pot să spun că sunt mai degrabă mulţumit de ceea ce am făcut şi am dobândit până în prezent; în primul rând, din punct de vedere spiritual. Fireşte că omul cât trăieşte vrea mai mult, dar ar trebui să se poziţioneze într-o relaţie echilibrată pe axa dorinţe – potenţial.

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

Ştefan Străjeri: Să nu-şi renege niciodată originea românească şi să fie mândri cu ceea ce ne-a dat spaţiul românesc. Tuturor românilor, le ofer spre meditaţie epitaful de la mormântul poetului Vasile Posteucă, din cimitirul „Sf. Maria” de la Vatra Românească din Grass Lake, Michigan: „Romania… Să treci din neam în neam acest cuvânt/ Din casă-n casă şi din nume-n nume/ Că noi pe tine te-am iubit pân-la mormânt/ şi alta n-am avut mai scump pe lume”.

Vă mulţumesc frumos pentru acest interviu şi vă doresc cele mai frumoase gânduri de bine!

 

Ana Moroşanu Magdin

FAIOO-SIGLA-wbFundaţia Academia Internaţională Orient-Occident

 

THE INTERNATIONAL ACADEMY “ORIENT-OCCIDENT”

FESTIVALUL INTERNATIONAL

„NOPTILE DE POEZIE DE LA CURTEA DE ARGES” ROMANIA


ORGANIZATORI:
Dumitru M. Ion – preşedinte şi Carolina Ilica – vicepreşedinte al Fundaţiei şi Organizaţiei Culturale Academia Internaţionalã „Orient-Occident”; director artistic şi preşedinte al Juriului Festivalului Internaţional “Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş

——————————————–

 

În perioada 09-16 iulie 2014, în organizarea Fundaţiei Academia Internaţională Orient-Occident, a avut loc ediţia a 18-a a Festivalului Internaţional Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş, cu partciparea a peste 60 de academicieni, poeţi, muzicieni,  plasticieni, editori din 36 de ţări, inclusiv din România.


Consiliul Director al Academiei Internaţionale Orient-Occident a ales noul membru în persoana poetului, dramaturgului, eseistului, istoricului miturilor şi religiilot, profesorul universitar dr. KHAZAL ALMAJIDI (Irak).


Juriul Academiei Internaţionale Orient-Occident, format din: CAROLINA ILICA (poetă, preşedinte), OVIDIU GHIDIRMIC, critic şi istoric literar, profesor univ., dr.; membru) şi MIHAI GOLESCU (eseist, ziarist, profesor univ. dr.; membru) a acordat următoarele premii ale festivalului:

……………………………………….

MARELE PREMIU INTERNAŢIONAL (Pentru Poezie).

Nominalizaţi: JONATHAN LOCKE HART (Canada); RICARDO RUBIO (Argentina); ORSION BARTANA (Israel). Laureat: JONATHAN LOCKE HART (Canada).

 

PREMIUL NAŢIONAL (Pentru Literatură). Laureat: MIRCEA PETEAN (Romnia);

 

PREMIUL INTERNAŢIONAL ORIENT-OCCIDENT (Pentru Arte). Nominalizaţi: EDUARD HARENTS (Armenia); HUSSEIN HABASCH (Siria); GILLIAN BICKLEY (Ţara Galilor); MARIAN RAMENTOL (Spania). Laureată: GILLIAN BICKLEY (Ţara Galilor);

PREMIUL EURPEAN (Pentru Poezie). Nominalizaţi: DMYTRO CHYSTIAK (Ukraina); ERLING KITTELSEN (Norvegia); JETON KELMENDI (Belgia). Laureat: ERLING KITTELSEN (Norvegia);

 

PREMIUL VALAHIA (Pentru traduceri din limba română): Laureată: NICOLE CATRICE-LAURENT (Franţa);

 

Premiile şi calitatea de membru al Academiei Internaţionale Orient-Occident au fost acordaqte pentru întreaga operă a autorilor.

 

Parteneri principali: Institutul Cultural Roman si Consiliul Judetean Arges.

————————————–

Acad. Dumitru M. Ion                                                                   

preşedinte                                                                                      

Tel. 0721 483 180   

 

Carolina Ilica  

director artistic

Tel. 0736 944 331                

Email: faiorientoccident@yahoo.com

Sit: www.faiorientoccident.wordpress.com

Tentaţia monografiei exhaustive

Posted by Stefan Strajer On July - 12 - 2014

IMG_9820Tentaţia monografiei exhaustive
Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

 

Ştefan Străjeri s-a lăsat ispitit de abordarea monografică a fenomenului românesc imigraţionist privit sub aspectele lui economice, culturale şi spirituale de la începuturile lui până în prezent pe teritoriul statului Michigan. Din această ispită a ieşit o carte impresionantă de şase sute de pagini publicată recent sub titlul Românii americani de la Marile Lacuri la editura Anamarol, Bucureşti, sub îngrijirea dedicatei redactoare Rodica Elena Lupu.
Intreprinderea sa se bazează pe sinteze anterioare mai vechi şi mai noi despre prezenţa românilor în Lumea Nouă, dar mai ales pe o vastă documentare personală referitoare la aspectele particulare ale manifestărilor româneşti în statul Michigan. Dintre lucrările care preced monografia de faţă amintim câteva mai recente: Radu Toma, Românii din America (1978), Aurel Sasu, Cultura română în Statele Unite şi Canada. 1. Presa (1993), Alexandru Nemoianu, Cuvinte despre românii americani, vol. I (1997); vol. II (1999), Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc vol. I – X (1999-2011), Aurel Sasu, Comunităţi româneşti din Statele Unite şi Canada (2003). Aceste lucrări au reprezentat doar un ghid pentru o viguroasă intreprindere ştiinţifică, purtând marca exclusivă a lui Ştefan Străjeri a unui remarcabil efort de investigaţie şi sistematizare. Monografia este structurată în şase capitole, care abordează geografia şi istoria statului Michigan, migraţia românilor în America şi în Michigan, istoricul bisericilor şi mănăstirilor româneşti, al societăţilor fraternale, culturale, al presei, încheindu-se cu ultimul capitol despre românii reprezentativi din Michigan.
Până a ajunge la fenomenul românesc în Michigan, Ştefan Străjeri o ia de departe, de la istoria geologică, geografică a statului, urmată de o destul de detaliată panoramă a valurilor demografice succesive, care au condus la mozaicul actual al grupurilor etnice din această zonă. Dinamica demografică este privită în corelaţie cu dezvoltarea diferitelor ramuri economice ale statului, începând cu exploatarea primitivă a bogăţiilor ariei până la explozia industriei automobilului, domeniu în care SUA a deţinut supremaţia din 1904 până în 1980, când japonezii trec la înaintare pentru câţiva ani. Deşi primul capitol se intitulează Scurtă istorie a statului Michigan, să observăm că pasiunea cercetării îl împinge pe autor prin meandrele puţin cunoscute publicului larg din evoluţia acestui colţ din Lumea Nouă. Între noi fie vorba, acest colţ cu o suprafaţă de 250.387 kilometri pătraţi este mai mare decât România, situându-se pe locul al douăzeci şi treilea ca mărime între cele cincizeci de state americane. Numele de Michigan vine din limbajul nativilor indieni, având sensul de apă mare. Cu o suprafaţă de 244.106 kilometri pătraţi de apă a Marilor Lacuri, pe care Michiganul le împarte cu Canada, nu este de mirare că locul s-a ales cu această denumire. Şi nu este de mirare că indienii au avut întâietatea numirii locului de vreme ce, aşa cum ni se spune în această monografie, ei sunt cei mai vechi pe teritoriul actual al statului Michigan, unde s-au aşezat cu nouă mii de ani înainte de Christos, venind din Asia prin strâmtoarea Behring. Au trebuit să treacă sute de ani până în jurul anului 1620 când pacea băştinaşilor va fi tulburată de primii colonişti de origine franceză. Dominaţia francezilor este înlocuită pe la 1760 de cea britanică, durând până la 1796, pentru ca apoi să intre pe rol cea americană impusă de tânărul stat federativ. Sub dominaţia franceză are loc întemeierea localităţii Detroit la 24 iulie 1701 când un comandant militar, Antoine de la Mothe Cadillac, ajunge în zonă pentru a pune bazele unui nou fort francez botezat Fort Pontchartrain, în onoarea ministrului francez.
Scrisă antrenant cu preocuparea pentru relevarea esenţialului în păienjenişul evenimentelor, cartea lui Ştefan Străjeri ne dezleagă sensul atâtor denumiri de străzi, instituţii, mărci de maşini şi al altor aspecte din limbajul nostru cotidian, umplând de conţinut cuvinte demonetizate de utilizare. Când ne instruim însă cine a fost Cadillac, generalul Waine, şeful de trib Pontiac etc. avem dintr-odată revelaţia semanticii profunde a cuvintelor, a faptului că ele nu au apărut dintr-un joc al întâmplării. Autorul urmăreşte constant logica faptelor istorice, încercând să creeze imagini pline de vivacitate ale unor timpuri demult apuse marcate de tensiuni, confruntări, lupte pentru dominaţie şi putere. În malaxorul istoriei de atunci indienii au fost cei deposedaţi, asupriţi, înşelaţi cu tertipuri, tratate, dislocaţi nu o dată de pe pământurile lor, idee subliniată în monografie în mod special. Conflictele şi războaiele se petrec nu doar între nativii indieni, cei mai vulnerabili şi cuceritori, ci şi între cuceritorii înşişi. A se înţelege că succesiunea britanicilor după francezi nu s-a făcut prin vot democratic, ci printr-o suită de războaie coloniale anglo-franceze, care au avut ca rezultat desprinderea Teritoriului de Nord Vest, denumirea de atunci a Michiganului din Dominionul Canadei şi integrarea lui la 1754 în noua configuraţie politică prezidată de George Washington.
Autorul prezintă evoluţia economică şi demografică a Michiganului în corelaţie cu marile evenimente istorice care au brăzdat secolul al XIX-lea şi al XX-lea: Războiul de Independenţă al SUA, Războiul Civil, cele două războaie mondiale, Războiul din Coreea, din Vietnam, instalarea şi căderea comunismului. Autorul nu uită să ne amintească despre crizele economice care zguduie America încă de la începutul dezvoltării ei capitaliste, nici de personalităţile care au marcat-o, precum Aaron Bliss (magnat în chererestea), James McMillan (magnat al căilor ferate), John B. Ford, fondator al industriei chimice în Michigan, apoi după 1900, Henry Ford, Walter P. Chrysler, William C. Durant ş.a. Zorii revoluţiei tehnice surâd şi statului Michigan, contribuind la scoaterea lui din înapoiere şi provincialism. Concomitent, această dinamică economică atrage emigranţi din Europa, în primul rând din spaţiile anglo-saxone, dar şi din Peninsula Scandinavă, Olanda, Belgia, Italia şi abia la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX din Centrul şi Sud-Estul Europei, odată cu apariţia şi înflorirea industriei automobilului. În acest moment trebuie plasat şi debutul imigraţiei româneşti.
Această monografie copleşitoare prin volumul de informaţie conţine numeroase date despre viaţa culturală şi spirituală de-a lungul timpului în Michigan, privind înfiinţarea de biblioteci, a principalelor universităţi, muzee, teatre, societăţi fraternale, biserici, coexistenţa diferitelor religii şi culte, liniile de forţă ale orientărilor politice în diferitele momente ale istoriei statului, nu lipsită de încordare. Este menţionată de pildă activitatea xenofobă a Clanului în jurul lui 1920, îndreptată împotriva noilor imigranţi şi mai ales împotriva ideilor comuniste, care ar fi putut fi aduse din Rusia, după Revoluţia din 1917.
Am putea obiecta autorului o prea detaliată incursiune în geografia şi istoria statului Michigan şi deci o abatere de la subiect. Pentru mulţi cititori însă, incluzându-mă pe mine, această parte introductivă este foarte captivantă, colportând date puţin sau deloc cunoscute publicului larg de aici sau din România.
stefan strajeri carteaCinci ar fi perioadele imigraţioniste ale românilor în Lumea Nouă: 1. Înainte de 1880 – un număr infim; 2. Între 1880-1914 – imigrare masivă din motive economice şi de asuprire naţională; 3. În perioada interbelică – imigraţie foarte redusă; 4. Între 1945 – 1990, în perioada comunistă cu mulţi aspiranţi, dar puţini scăpaţi din lagăr sau admişi legal – motivele imigrării eminamente politice; 5. După 1995 datorită loteriei vizelor imigrează relativ mulţi români din motive economice, dar şi pentru a gusta libertatea occidentală, după o jumătate de secol de Gulag. Printre primii imigranţi români sunt amintiţi inşi de o oarecare notorietate ca Samuel Damian, preot ortodox român din Transilvania preocupat de experimente electrostatice, care l-a cunoscut pe Benjamin Franklin, de asemenea Gheorghe Pomuţ, care a luptat în Războiul Civil între 1861-1865 şi a fost numit consul general la St. Petersburg de către preşedintele Andrew Johnson şi Eugen Alcaz, (rudă a lui Al. I. Cuza) care a participat la Războiul Civil, dar s-a întors în Moldova natală, îndeplinind funcţia de colonel în armata română. Este interesant de ştiut că doar 89 de persoane au imigrat în America, după Marea Unire de la 1918, iar între 1919-1939 ponderea imigraţiei o constituie evreii, şvabii şi saşii. Înfăptuirea visului milenar al Unirii a asigurat avântul economic al României şi libertăţile democratice garantate de cea mai bună Constituţie pe care au avut-o vreodată românii, cea din 1923. În schimb după comunizarea României şi urgia sovieto-securisto-comunistă abătută asupra românilor, după 1945 au existat toate motivele ca românii să-şi părăsească ţara iubită. Puţini au putut s-o facă. Cei mai mulţi au căzut victime ale Gulagului inventat de Soviete şi clonat în lagărul comunist. Autorul subliniază apăsat manevrele de tot felul ale poliţiei secrete din România pentru urmărirea cetăţenilor români care aveau fericitul prilej al transplantării în America. Să-i urmărească şi să-i dezbine, iată obiectivul principal al temutei instituţii comuniste în care scop, după modelul lui Castro, arată Ştefan Străjeri, au fost expediaţi în America patru sute de delincvenţi.
Cum noi cunoaştem bine condiţiile imigrării contemporane, mult mai atractive mi s-au părut în carte amănuntele vieţii primelor generaţii de români desţăraţi. Majoritatea celor care luau drumul Americii de origine rurală proveneau din provinciile de sub ocupaţia austro-ungară. De remarcat că acei ţărani nu se lăsau cu una cu două convinşi să se permanentizeze în State. După ce au economisit 1000 de dolari, mulţi dintre ei s-au întors acasă, de aici şi numele generaţiei de „mia şi drumul”. „Pământul nostru ne cheamă” se intitula în epocă un volum al lui Octavian Goga. Şi într-adevăr aceasta a fost generaţia pe care dorul de plaiurile natale a mânat-o peste ocean acasă. Doar cu titlu de curiozitate, preţul unui bilet pentru adulţi, clasa a treia era între $30 şi $37, iar călătoria putea dura trei până la cinci săptâmâni sau doar opt zile cu o cursă directă de la Le Havre la New York. Strunga prin care se intra la New York, se ştie, că era Insula Ellis, unde erau respinse destul de multe categorii de aspiranţi: bolnavii de ochi, inimă, tuberculoză, de circulaţie a sângelui, alcoolicii, femeile gravide, cele singure, cele divorţate sau persoanele peste cincizeci de ani. După cum vedem, funcţiona o foarte strictă discriminare. Trebuia să fii sănătos, tânar şi energic, fără complicaţii de stare civilă, deci foarte apt de munca grea care te aştepta. Veneai la frânt de oase, nu la distracţie.
Majoritatea românilor s-au încadrat în mediul urban industrial, locuind în pensiuni, numite borturi, primind la 1927 un salariu mediu săptămânal de $44.80 în ziua de plată numită pedă. Lucrul peste programul stabilit se chema obertime, în slangul românilor. De precizat că salariul era cu mult mai bun decât câştigul din Europa timpului, iar condiţiile la pensiune, dacă la început au fost precare, treptat s-au optimizat, fiind superioare celor de pe vechiul continent. Pitoresc mi se pare amănuntul că pe la 1910 lucrau în statul Montana 320 de ciobani din Săliştea Sibiului, care au trimis acasă în Poiana $250.000 prin Banca Albina. Să recunoaştem că suma este mai mult decât impresionantă. Prezenţa acestor ciobani vrednici se reflectă în toponimul Neagu’s Field, cum se cheamă o câmpie din apropierea Helenei, capitala statului Montana.
Christina Avghi Galitzi, citată de autor, menţionează în legătură cu integrarea românilor în mediul american faptul că asimilarea la prima generaţie se manifestă superficial, dar se adânceşte la următoarele. Oricum românii îşi schimbau portul ţărănesc de acasă cu hainele „nemţeşti” ca să nu fie ridiculizaţi şi porecliţi greenhorns (ageamiu). În esenţa lor obiceiurile de logodnă, nuntă, înmormântare, de Paşti şi de Crăciun erau respectate conform tradiţiei, cu deosebire că datorită programului de muncă nu mai erau ţinute toate sărbătorile religioase. În contact cu tehnica americană mult mai avansată decât în ţara de origine şi chiar decât în Europa, mentalitatea muncitorilor români evoluează de la suspiciune şi teamă la un pragmatism bazat pe credinţa în puterea creatoare a minţii şi oportunităţile societăţii americane.
De la aceste consideraţii generale privind imigraţia românească în America, Ştefan Străjeri se axează pe aspectele privind fenomenul în Michigan, care are multe caracteristici comune cu cel pe întreaga Americă. Primii români imigranţi sunt înregistraţi la 1904 la Detroit în industria automotivă. În 1909 ia fiinţă Deşteaptă-te Române, prima asociaţie fraternală, culturală românească, iar în 1912 membrii ei au votat înfiinţarea primei biserici ortodoxe româneşti, care se va numi Sfântul Gheorghe, funcţionând la Detroit până în 1961 când se va muta în Southfield. Deşteaptă-te Române se contopeşte în 1924 cu o asociaţie din Highland Park, sub noua denumire de Unirea Românilor. După cum este anunţat din numele noii grupări, pe lângă ajutorul reciproc al membrilor în caz de boală sau deces, un scop cardinal era sprijinirea luptei politice a românilor pentru realizarea Marii Uniri. Societatea a ajuns să numere opt sute de membri după Primul Război Mondial. Dintre realizările societăţii se cuvine amintită Casa Română, prima sală socială din Detroit a societăţii, care a găzduit în 1924 o conferinţă a lui Gh. Ţiţeica, apoi un concert al lui George Enescu în timpul turneului american din 1929 şi o conferinţă a lui N. Iorga în 1930 în faţa unei audienţe impresionante.
În ciuda scăderii numărului de membri la două sute prin 1930, Unirea Românilor rămâne pe baricade sub conducerea entuziastului preşedinte Nicolae Dragoş, protestând în 1941 împotriva răpirii Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi împotriva Diktatului de la Viena. După Al Doilea Război Mondial societatea s-a opus dominaţiei comuniste, ridicându-şi viguros glasul împotriva arestării lui Iuliu Maniu, a abdicării Regelui Mihai şi a ocupaţiei sovietice. La recepţia organizată la Casa Română în martie 1949 cu ocazia vizitei la Detroit a Regelui, societatea Unirea Românilor şi-a exprimat suportul pentru monarhie. Organizaţia a fost profund antisocialistă şi anticomunistă. Astfel la adunarea generală din 1 noiembrie 1925 a hotărât excluderea din rândul ei a membrilor de orientare socialistă, fapt pentru care a fost numită de Dreptatea, oficiosul socialiştilor, unealtă a sistemului imperialist.
Au fiinţat aproximativ o sută de organizaţii româno-americane de la 1900 până în prezent. Timp de un secol s-au editat 50 de publicaţii în limba română, iar în 1934 a fost iniţiată o emisiune de radio pentru români. În prezent comunitatea româno-americană din Michigan sprijină 22 biserici româneşti tradiţional ortodoxe, greco-catolice şi neoprotestante, 5 societăţi fraternale, echipe sportive, ansambluri folcorice. Michigan a fost sediul a două episcopii până în 2003 când Episcopia Româno-Americană din America şi Canada (ROAA) şi-a mutat sediul la Chicago. Funcţionează de asemenea două mănăstiri: una de măicuţe la Rives Jackson şi una de călugări în Clinton. Se apreciază că numărul de 24.832 de inşi de origine română în Michigan înregistrat la recensământul din 1990 este mai mare decât cel real.
Se impune o observaţie valabilă pentru majoritatea asociaţiilor fraternale şi culturale şi anume dualitatea luptei lor, care a servit pe de-o parte interesele românilor americani şi pe de altă parte s-a ancorat profund în slujirea ţelurilor politice progresiste din ţara de baştină. Un moment de rezonanţă din eforturile concertate ale românilor pentru realizarea Marii Uniri a fost vizita preotului Vasile Lucaciu la Detroit, când la 16 septembrie 1917 s-a întâlnit cu 2000 de români într-o adunare a cărei însufleţire este reţinută şi de Free Press. Turneul lui Vasile Lucaciu s-a finalizat cu o telegramă trimisă Preşedintelui Woodrow Wilson semnată de Vasile Lucaciu, Dionisie Moldovan şi Mihai Barza, accentuându-se că pacea Europei depinde de eliberarea popoarelor subjugate din Austro-Ungaria.
Vom puncta numai momentele relevante ale diferitelor forme de expresie culturală, politică a românilor din Michigan. În 1906 Uniunea Asociaţilor Culturale a Românilor din America înmănunchează mai multe grupări mai mici, reuşind să dăinuiască aproape de zilele noastre. În 1909 Uniunea cumpără ziarul America, oficialul acestei organizaţii până la începutul secolului nostru. La congresul din 1912 al Uniunii, care a ieşit cu încăierare între muncitori şi intelectuali se produce scindarea uniunii prin crearea Ligii de Ajutor şi Cultură formată din „domni”, având Românul ca organ de presă şi mijloc de atac continuu împotriva Uniunii. După potolirea animozităţilor Uniunea şi Liga s-au contopit în 1928 sub denumirea de Uniunea şi Liga Societăţilor Româneşti din America. A fost o organizaţie centenară de anvergură, care şi-a făcut simţită prezenţa prin înfăptuiri notabile. În 1941 când SUA intra în război Uniunea a cumpărat ambulanţe, a donat sânge pentru Crucea Roşie, a cumpărat chiar şi un avion. A protestat vehement împotriva deportărilor masive de români în Siberia în timpul stalinismului, cerând audienţă la Preşedintele Harry S. Truman căruia i s-a înmânat un memorandum despre ororile Kremlinului. Deşi Uniunea şi Liga îşi avea sediul la Cleveland, OH ea este reprezentativă pentru aspiraţiile românilor din Detroit de asemenea, înglobând de altfel organizaţii mai mici din Michigan. Trebuie să subliniem atitudinea anticomunistă a Uniunii formulată limpede în ziarul America, redutabil în polemica sa cu publicaţia Românul American. Trebuie relevat în chip deosebit calitatea de seismograf a publicaţiilor româneşti din America, sensibile la lupta de idei din patria mumă. O dimensiune importantă a acestei lupte a fost combaterea ideilor comuniste şi totalitariste, demascarea caracterului imperialist al Uniunii Sovietice, care a confiscat abuziv teritoriile româneşti.

Ziarul America iniţiat la 1 septembrie 1906 de preotul Moise Balea, a fost editat între 1968-1972 la Detroit, beneficiind de colaborarea multor români din Michigan şi a multor scriitori de faimă din România interbelică, precum: N. Iorga, M. Sadoveanu, L. Rebreanu. Cezar Petrescu, L. Blaga, Geo Bogza, etc. Petru Lucaci, foarte valorosul editor din ultimii patruzeci de ani de vieţuire a publicaţiei a apărat tradiţiile culturii româneşti aici peste ocean şi a fost infrangibil în respingerea fermă a comunismului. A polemizat constant cu publicaţia Deşteptarea (1914-1939), care-şi schimbă în 1939 numele în Românul American, fiind ca organ al Federaţiei Socialiştilor din America, un vehicol al ideilor comuniste, un cal troian strecurat în comunităţile româneşti. Redactorul publicaţiei, Harry (Horia) Făinaru se născuse în Piatra-Neamţ şi stabilit în America devenise încă din 1933 membru în Partidul Comunist american. El insera în Românul American portretul lui Stalin şi se referea la „chipul sinistru al lui Iuliu Maniu”. L-a avut între alţi colaboratori pe Mihai Roller, falsificatorul istoriei româneşti. Publica ridicolul folclor nou, consonant cu ceea ce Maria Banuş sau Veronica Porumbacu comiteau la Bucureşti. Iată o mostră de îndesat pe gâtul românilor: „În grădina noastră mare/ Răsărit-a mândra floare/ Mândra floare-a prieteniei/ Cu popoarele Rusiei.” Ideologia comunistă trâmbiţată de H. Făinaru în publicaţia sa şi începând din 1934 şi de la tribuna emisiunii româneşti de radio nu a avut audienţă în sânul masei de români din Michigan. Presa românească din Detroit a fost la unison sarcastică la adresa propagandei agentului comunist H. Făinaru. Exemplele sunt numeroase. Am selectat din lipsă de spaţiu doar extrase din ziarul Încotro editat la Detroit în 1945. Sunt incluse în coloanele ziarului articole de condamnare a Uniunii Sovietice, care a promis să respecte teritoriul vecinilor ei, dar a anexat în fapt un sfert din România. Publicaţia demască minciuna lui H. Făinaru şi a colaboratorilor din jurul lui care pot fi „realişti”, atât de realişti ca şi Stalin. Ana Pauker este descrisă ca „acea amazoană din viţa lui Traian şi Decebal (venită din Moscova)”. Ziarul Încotro se delimitează net de toţi acei „adepţi ai totalitarismului stalinist”. (Şt. Străjeri, op. cit, p. 450). Bucovinenii, ca unii care au fost urgisiţi de samavolnica politică sovietică, s-au dovedit a fi unii dintre cei mai redutabili luptători pentru demascarea crimelor comuniste. Lăudabilă este iniţiativa ţăranului bucovinean Dumitru Nimigeanu, el însuşi victimă a stalinismului, de a sprijini ridicarea unui monument la Vatra la 30 mai 1964 în memoria românilor deportaţi în Siberia lui Stalin.

Confruntarea între democraţie şi totalitarism se poate descifra şi în evoluţia organizaţiilor religioase româneşti de pe pământ american. Un întreg capitol este dedicat bisericilor şi mănăstirilor româneşti din Michigan, care s-a dovedit un spaţiu binecuvântat atât pentru ortodoxie cât şi pentru greco-catolicism şi pentru cultele neoprotestante. Autorul le ia pe rând, în ordinea cronologică a fondării lor, punându-ne la dispoziţie un volum impresionant de informaţii utile despre organizarea şi evoluţia parohiilor. Nu puţine au fost luptele intestine, degradându-se uneori în adevărate încăierări. Aşa s-a întâmplat la Biserica Sf. Nicolae în 1972, unde preotul paroh Dumitru Mihăescu a fost alungat de către un preşedinte abuziv de consiliu parohial. În cele din urmă s-a făcut dreptate, fiind înlăturat agresorul şi repus în drepturi preotul. Uneltirile de culise pot fi exemplificate, din nefericire, cel mai bine cu apariţia, organizarea, dezvoltarea şi suferinţele Episcopiei Ortodoxe Române din America, având sediul în orăşelul Grass Lake, unde în 1937 a fost cumpărată proprietatea Boland. Pe scurt noi o numim Episcopia de la Vatra pentru că încă de la înfiinţare şi-a propus să fie cuib şi leagăn al credinţei strămoşeşti şi unităţii românilor. Înfiinţarea Episcopiei a fost hotărâtă de congresul din 26-28 aprilie 1929 al clerului şi credincioşilor. Este recunoscută de Patriarhul României Miron Cristea, iar în 1934 Parlamentul României votează legea înfiinţării Episcopiei Româno-Americane.

Primul episcop ales în 1935 a fost Policarp Moruşca. Episcopul pleacă în România în 1939 pentru a participa la un sinod şi nu i se permite să se mai întoarcă datorită unor conspiratori din cadrul clerului român din America. Caiafele comuniste vor să-l impună pe Antim Nica, şcolit la Moscova în funcţia de episcop, dar s-au izbit de o dârză rezistenţă din partea românilor americani din episcopie. Presiunile grupului divergent reuşesc să-i dezbine pe români datorită unor uneltitori ca preoţii Andrei Moldovan sau Glicherie Moraru, care în 1945 a fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru colaborare cu o putere străină (România comunistă). Preotul Andrei Moldovan ajutat de un grup restrâns a luptat cu mijloace neloiale să ajungă în fruntea episcopiei de la Vatra. După alegerea lui Valerian Trifa ca episcop (la congresul din 3-5 iulie 1951 la Chicago), opozanţii i-au întâmpinat cu arma în mână pe cei care l-au însoţit la Vatra pe episcopul nou ales.
Sub înţeleapta păstorie a Episcopului Valerian Trifa s-au realizat progrese remarcabile pe linie spirituală, financiară, organizatorică, ştiinţifică, prin fondarea unui centru de studii cu bibliotecă, arhivă, buletin propriu, supravegherea revistei Solia, care apărea încă din februarie 1936. Valerian Trifa s-a dovedit a fi nu doar un prelat cu har, dar şi un excelent gospodar, dovedind o disciplină exemplară în conducerea episcopiei, însufleţind prin exemplul personal viaţa religioasă a comunităţilor româneşti americane. Episcopul cere să fie schimbat din funcţie în 1979 din motive politice şi de sănătate. Îi va lua locul Nathanaiel Popp, episcop vicar ales la Cleveland în 20 septembrie 1980. În 1950 se înfiinţează o a doua episcopie în America subordonată Patriarhiei Române de la Bucureşti. Îşi atinsese scopul grupul de simpatizanţi ai guvernării de la Bucureşti.
Sciziunea din rândul românilor nu a putut bara totuşi înfăptuiri deosebite cum ar fi amenajarea Sălii Româneşti de la Wayne State University, inaugurată la 8 iunie 1978. În realizarea proiectului au fost implicaţi Arhiepiscopul Valerian Trifa, Arhimandritul Bartolomeu V. Anania, Arhimandritul Felix Dubneac, pictor licenţiat de icoane, autor al frescei executate în sala amintită şi mulţi alţii. În iulie 1999 datorită sprijinului businessman-ului de origine română, John Rakolta Jr. s-a înfiinţat la Detroit Consulatul Onorific al României. În 2009 s-a iniţiat la Detroit Camera de Comerţ, care nu a avut însă până în prezent o activitate palpabilă.
Cu regret constată autorul că spre deosebire de perioadele anterioare de după 1900 la începutul secolului nostru numărul organizaţiilor culturale româno-americane s-a subţiat dramatic, astăzi activând doar societatea Avram Iancu şi American Romanian Festival. Unele au dispărut odată cu animatorul lor, cum ar fi Corala România (1971-2005) îndrumată de George Alexe, altele activează sporadic, cum ar fi ansamblul Ţărăncuţa fondat şi instruit de Doris Plantus.
Un întreg capitol este dedicat publicaţiilor româneşti din Michigan de la începutul secolului XX până în prezent grupate în ordine alfabetică. Capitolul este foarte util celor interesaţi de istoria presei. Am amintit deja de publicaţiile de prestigiu care au sprijinit marile evenimente din istoria zbuciumată a României şi au luptat împotriva comunismului. Găsim publicaţii care intenţionează să semene discordie în rândul românilor, slujind unor interese de putere şi orgoliu propriu. De tristă faimă este în acest sens Episcopia (The Episcopate)- 1951, editată de susţinătorii preotului Andrei Moldovan, care a condus la scindarea Episcopiei Ortodoxe din America. După al doilea număr publicaţia a fost interzisă de tribunal din cauza vrajbei diseminate. În contrast, Solia, organul de presă al Episcopiei de la Vatra a menţinut întotdeauna standarde morale înalte, pronunţându-se mereu împotriva luptelor fratricide din interiorul comunităţilor româneşti. Demn de admirat este curajul unor voci din presă care denunţă lipsa de loialitate a Marilor Puteri faţă de România, lăsată pradă jafului sovietic. Arhimandritul Felix Dubneac scria astfel în revista sa Gândire şi artă (1979-1983): „De câte ori vom avea ocazia vom aminti marilor puteri, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia că au semnat acum, cu câteva decenii în urmă tratatele internaţionale de garanţie a integrităţii hotarelor României. De ce uită făgăduinţa dată şi de ce lasă ca să fie urgisiţi şi deportaţi fraţii noştri români din Basarabia răpită, din Bucovina furată, împreună cu ţinutul Herţei moldovene”. (Idem, ibidem, p. 445). Indignarea arhimandritului putea fi transmisă şi altora decât românii deoarece revista se publica nu doar în limba română, ci şi în engleză şi franceză.
În zilele noastre să amintim de Lumea Românească editată sporadic de Mihai Gheorghiu la Grand Rapids şi de Curentul Internaţional publicaţie cu merite deosebite, tipărită în Michigan, începând din 2005 timp de opt ani, (acum continuând versiunea on line) prin munca stăruitoare şi efortul financiar al bucovineanului Ştefan Străjeri sprijinit de un grup de colaboratori.
Cei interesaţi să afle cine s-a implicat în diferitele înfăptuiri economice, culturale, politice ale românilor pe parcursul unui secol vor găsi nu doar preţioase date sistematizate, ci adevărate clipe de viaţă evocate în ultimul capitol, al VI-lea intitulat Români reprezentativi din Michigan, urmat de indicaţiile bibliografice, trădând o vastă şi tenace muncă de cercetare efectuată, de menţionat, în paralel cu slujba pentru supravieţuire. Acest ultim capitol este scris cu participare afectivă la tot ceea ce a însemnat epopeea de un veac a românilor strămutaţi pe pământ străin. Se perindă prin faţa ochilor noştri atâtea drame existenţiale ale unor oameni care s-au străduit să dea un sens autentic vieţii lor în ciuda tuturor opreliştilor. Nu este domeniu în care să nu găsim şi unul sau mai mulţi români de exceptie, de la industria automotivă la învăţământul universitar, cercetare ştiinţifică, business, activitate clericală, muzicală, jurnalistică, arte plastice, literatură etc. Citând doar câteva nume ar însemna să nedreptăţim atâtea altele, care toate la un loc se constituie în florilegiul energiilor româneşti care au încercat să marcheze timpul cu semnele lor durabile.
Consider apariţia acestei cărţi de exceptie un adevărat eveniment editorial. Nu mă îndoiesc că Românii de la Marile Lacuri de Ştefan Străjeri va interesa o gamă largă de cititori, dintre care mai ales pe cei pasionaţi de istoria noastră culturală pentru care lucrarea de faţă este una de referinţă.
Waterford, 25 iunie 2014

17.Silvia Jinga. Foto

 

 

 

 

 

 

Silvia Jinga

 

Sărbătoare de suflet la Pojorâta

Posted by Gabriela Petcu On June - 3 - 2014

curentul iMi-era de ploaie … să nu vină…

 

Mi-era de soare … să nu fie prea mult…

 

Mi-era de Ștefan Străjeri și de-ale lui bucățele de suflet înșirate pe fiecare dintre cele peste șase sute de pagini minuțios adunate în a lui monografie  ”Românii americani de la Marile Lacuri”… să fie primit și prețuit așa cum se cuvine…

Mi-era ca toate trăirile învălmășite alandala în pieptul ”Curentului Internațional” la aniversarea celor cincisprezece anișori de viață … să-și găsească împlinirea pe care o merită…

Mi-era de impozanța numelui și renumelui fiecărui participant la eveniment, dar mai ales de inimile și de sufletele lor … să se simtă încântate și mulțumite…

Și copleșită de tot și de toate am ales și de astă dată să-L rog pe El să coordoneze tot.

 

L-am rugat ca la repetiția generală să coloreze în verde crud fiecare fir de iarbă al Pojorâtei, să învețe vântul să bată lin și atât cât trebuie, soarele să strălucească cât se cuvine și eventual, să adune și câțiva norișori pe care să-i îmbrace în alb și să-i pună să danseze frumos pe cer.

L-am mai rugat să ne regleze sufletele în așa fel  încât să știe să rezoneze la capacitate maximă unele cu altele iar evenimentul să capete vibrația potrivită pentru a dăinui în inimile noastre peste vreme.

Și poate că în final nu-I va fi greu să aibe îngăduința de a avea grijă și de mine, ca în tăvălugul de trăiri de tot felul să nu mă pierd cu firea, să-mi scap pe jos cuvintele din vocabularul inimii, să le calc în picioare și să nu le mai pot resuscita pentru a scrie despre frumoasa sărbătoare.

Apoi, cu încrederea că El va ști ca de fiecare dată să facă ce și cum e mai bine pentru noi, m-am îndreptat cu nădejde înspre Pojorâta atât de dragă lui Ștefan Străjeri.

Cred că m-am lăsat dusă de valul emoțiilor și am uitat să vă povestesc ce se întâmplă la Pojorâta, cine e Ștefan Străjeri și de ce mă frăsuiesc atât de tare.

Ștefan e un ilustru fiu al Pojorâtei în al cărui suflet Bucovina are un loc aparte. Născut în această comunitate la data de 24 mai 1972, din părinţii Maria şi Teodor (Toader), are o soră, Teodora, născută în 1977, medic specialist pneumolog la Spitalul „Centre Hospitalier Bretagne Atlantique”, din Vannes, Franţa și este căsătorit din 1996 cu Mihaela Luminiţa (Roman, judeţul Neamţ).

A absolvit Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi, Facultatea de Ştiinţe Economice, Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi în perioada 1991-1996, apoi a absolvit studii postuniversitare (master) la aceeaşi universitate, în specializarea „Audit şi Management Contabil”.

Pentru un român cum e Ștefan, acasă nu e un loc, e un sentiment.

 

Din dorul lui de Bucovina, de tradiții românești și de acasă s-a născut primul lui copil: un volum despre românii americani de la Marile Lacuri (carte tipărită la Editura Anamarol – Director Rodica Elena Lupu, tehnoredactată de Valentin Popescu, coperta și grafica aparținând Gabrielei Petcu).

SONY DSC

Ce prilej de a prezenta copilul lumii întregi putea fi mai bun decât aniversarea celor cinsprezece ani de la prima apariție a ziarului ”Curentul Internațional”, editat în Detroit, Michigan, pe care îl coordonează, îngrijește și ocrotește cu drag?

 

Și care loc ar fi putut să fie mai potrivit pentru frumoasa celebrare decât acasă, în satul lui natal, cu ocazia Zilei Comunei Pojorâtei care întâmplător coincide și cu Ziua Copilului?

 

Așadar ziua de 1 iunie 2014 a concentrat la Pojorâta un cumul de evenimente care mai de care mai deosebite, mai de seamă, mai importante, dar de mare însemnătate atât pentru comunitatea pojorâtenilor cât și pentru toți participanții la sărbătoare.

 

Ziua a debutat cu lansarea de carte ”Românii americani de la Marile Lacuri” a lui Ștefan Străjeri.

 

Printre invitații la lansare s-au numărat Profesor Universitar Doctor Anca Sârghie(Sibiu) de la Universitatea Alma Mater Sibiu, Corneliu Florea (Winnipeg, Canada), scriitor a peste zece cărți și numeroase articole publicate de peste treizeci de ani de când a emigrat în Canada, Profesor Viorica Cernăuțeanu (Pojorâta), Profesor Domnica Codreanu (Pojorâta), Stela Nacu (București), realizator emisiuni la TVR Internațional București, George Oscar Păduraru(București), operator TVR Internațional, doamna profesor Gabriela Volosciuc (Sibiu), Ana-Morosanu-Magdin (București), șef departament interviuri la Romania Press, editor la București News și Colaboratoare a Curentului Internațional, Petre Magdin(București), compozitor și realizator de emisiuni TV, Virgil Rațiu(Bistrița), director Editura Aleteia, Gheorghe Chindriș (Cluj/Ieud) – membru fondator al Societății ”Avram Iancu” din Detroit, Adriana Verhange(Deva) – membră fondator al Societății ”Avram Iancu” din Detroit, Oana Rotariu (Suceava), Colaborator la Curentul Internațional, Adrian Beznă și Cătălin Ungureanu (Iași), artiști muzică folk pe care Primarul Pojorâtei, ing. Ioan Bogdan Codreanu i-a găzduit la Primăria din Pojorâta, într-un ambient elegant, simplu și decent în care trona o încărcătură emoțională aparte.

 

Pentru a destinde puțin tensiunea generată de emoțiile din sala, cei doi artiști folk din Iași ne-au interpretat două cântece din repetoriul lor.

 

Domnul primar Codreanu l-a prezentat apoi pe Ștefan Străjeri despre care a spus că deși e plecat fizic la mare depărtare de locurile natale, cu sufletul și inima a rămas mereu alături de cei de acasă, că datorită lui Bucovina n-a murit și că sufletul ei trăiește și a elogiat munca titanică pe care acesta a depus-o pentru a scrie monografia pe care a venit să o lanseze în satul natal. Domnia sa i-a mulțumit lui Ștefan că în inima lui scrie Pojorâta pentru totdeauna.

 

Apoi, Ștefan Străjeri vădit emoționat a prezentat ”Românii americani de la Marile Lacuri” ca fiind o carte eveniment, dorită și necesară pentru toți românii, o scriere menită a-i lega pe români de români. Apoi, cu modestia-i caracteristică i-a lăsat pe ceilalți invitați să spună câte ceva despre cartea sa.

 

Doamna Profesor Universitar Doctor Anca Sârghie care s-a îngrijit de corectura și de prefața acestei impresionante monografii a evidențiat faptul că lecturând ”cartea economistului publicist Ștefan Străjeri rămâi uimit gândind la efortul de Sisif al celui care a agonisit atâtea date, cu conștiința că un asemenea studiu monografic va dăinui peste timp ca o carte de vizită onorantă pentru întreaga comunitate a românilor de pretutindeni.”

A vorbit despre structura logică a cărții, a prezentat fiecare capitol în parte și a spus că întrunește toate caracteristicile unei reale teze de doctorat. A mai adăugat că nu s-ar mira ca, în timp, pornind le la sfârșit spre început, Ștefan să adauge celorlalte realizări ale sale și titulatura de doctor.

Domnia sa a menționat că orice carte, odată făptuită își are traseul ei în lume, independent de voința autorului și că Pojorâta este kilometrul zero din viața acestei monografii care leagă depărtările.

A încheiat apoi cu un inspirat citat care aparține marelui nostru poet Tudor Arghezi: ”Carte frumoasă, cinste cui te-a scris.”

 

pojorataFelul în care Ștefan Străjeri a contribuit la aducerea și perpetuarea tradițiilor românești în Statele Unite ale Americii a fost elogiat de Gheorghe Chindriș, membru fondator și președinte până în 2010 a Societății ”Avram Iancu” din Detroit.

 

Despre Ștefan Strajeri și despre a lui carte au vorbit și doi dintre dascălii pe care el i-a avut pe timpul școlii gimnaziale,  Doamna profesor de istorie Viorica Cernăuțeanu și Doamna profesor de română Domnica Codreanu, care au reușit să sensibilizeze până la lacrimi  audiența.

Impresionate de multiplele talente de jurnalist, economist și chiar și de istoric ale lui Ștefan, domniile lor au spus că ceea ce le-a determinat să-l îndrăgească mai mult decât o făcuseră până atunci a fost faptul că atât în 2009 la celebrarea împlinirii celor zece ani de la prima apariție a ”Curentului Internațional” cât și acum el a ales să aducă personalități de renume în satul natal.

Mândre de faptul că distinsul autor, fostul lor elev, nu și-a uitat obârșia, ele au remarcat cum în timp el a devenit un om de mare valoare pentru comuna lor.

Au mai pomenit și că ”prin truda condeiului și sfințirea cuvântului el a continuat un vis al altui înaintaș al său, cum ar fi călugărul cărturar Iraclie Flocea și că de acum încolo numele lui Ștefan Străjeri se va adăuga în panoplia oamenilor de valoare ai Pojorâtei”.

 

Domnul Corneliu Florea, scriitor a peste zece cărți și a numeroase articole, a omagiat împlinirea celor cincisprezece ani de la prima apariție a ”Curentului Internațional”, a evidențiat valoarea antologică pe care acest ziar o are, faptul că e o publicație independentă, curajoasă, o voce într-adevăr liberă care unește românii de pretutindeni, îi inspiră și spune lucrurilor pe nume dar cu respect, pe cât posibil cu obiectivitate și fără a induce teamă și ură.

El a adăugat că din 2005 de când l-a preluat Ștefan Străjeri se străduiește să continue în stilul și pe linia pe care cel mai mare ziarist patriot român de după Mihai Eminescu, Pamfil Şeicaru,  a trasat-o:  „…eu steagul ţării îl văd, eu steagul ţării îl apăr”.

În opinia distinsului domn Florea, ”Curentul Internațional” a devenit astfel cea mai importantă, mai căutată şi mai apreciată publicație românească, care dezbate liber, argumentat şi profund toate problemele româneşti istorice, politice şi culturale din trecut şi prezent. Este o tribună liberă în care fiecare cititor, indiferent de opţiunile sale politice, culturale, istorice sau de ideologiile pe care le îmbrăţişează, a găsit articole diferite, clare, documentate care să-i stârnească interesul.

Deoarece e o onoare să fiu colaboratoare a ”Curentului Internațional”,  ca un elogiu adus celor cincisprezece ani de la prima sa ediție,  îndrăznesc să aduc și eu o notă personală și să afirm,  fără teama de a fi contrazisă, că acest ziar este cu mult mai mult decât un jurnal obișnuit. El reprezintă o victorie în realizarea idealului de libertate a românului și o mărturie că românismul n-a murit poate și din pricina faptului că există o publicație care îi unește pe românii de pretutindeni în cuget și simțire.

 

Și ca o dovadă a faptului că bucovinenii sunt renumiți pentru tradiții și spiritualitate, sărbătoarea s-a mutat firesc, așa cum se cuvenea, la Biserica ”Sfântul Ioan Botezătorul” din Parohia Pojorâta II, unde distinsa doamnă a muzicii populare românești, doamna Veta Biriș ne-a cântat și încântat cu pricesne de biserică.

 

De la biserică, evenimentul a continuat pe stadion, unde pe scena frumos amenajată am putut urmări un spectacol artistic inspirat ales și adecvat momentului, prilejuit și de a XI-a Ediție a Festivalului de obiceiuri și tradiții ”Comori de suflet românesc.”

 

În deschidere, un sobor de preoți a oficiat nunta de aur a două perechi de pojorâteni ce au avut privilegiul de a împărți împreună câte o jumătate de veac de căsnicie.

Apoi a urmat deschiderea oficială a programului artistic de către Primarul Pojorâtei Ioan Bogdan Codreanu.

 

SONY DSCAu urmat frumoșii micuți interpreți ”Mugurașii Pojorâtei” îmbrăcați în port popular specific zonei, care  au cântat spre deliciul spectatorilor.

 

Au fost invitați apoi pe scenă toți consilierii comunei, cărora domnul primar a ținut să le mulțumească pentru frumoasa colaborare și susținere de care se bucură din partea lor.

 

În cadru festiv au fost investiți cu titlul de Cetățean de Onoare al Comunei Pojorâta Doamna Profesor Viorica Cernăuțeanu, Domnul Ștefan Străjeri, fiu al Pojrâtei venit de peste mări și țări pentru a-și lansa prima sa carte în comuna natală, Domnul inginer silvic Valerian Solovăstru și Domnul deputat Corneliu Mugurel Cozmanciuc, care au ținut fiecare în parte câte un mic discurs.

 

La sărbătoarea Pojorâtei au participat primari și primărițe din comunele și orașele învecinate: Vama, Frumosu, Sadova, Vatra Moldoviței, Moldovița, Pojorâta, Fundu Moldovei, Breaza, Moldova Sulița și Izvoarele Sucevei care și-au adus aportul contribuind fiecare cu aducerea la eveniment a artiștilor și formațiilor cele mai reprezentative ale comunelor lor, fapt pentru care primarul Pojorâtei și-a exprimat recunoștința. La Ziua Comunei Pojorâta au fost prezenți atât Prefectul de Suceava Florin Sinescu cât și Președintele Consiliului Județean Suceava Cătălin Nechifor.

 

În continuare, Pamfil Roată si ”Ansamblul Plaiurile Pojorâtei” pe care Ștefan Străjeri i-a adus la Detroit în 2012 au susținut un frumos moment artistic  premergător momentului în care Doamna Veta Biriș ne-a încântat din nou cu a ei voce cu timbru unic și cu ale sale cântece populare cu iz profund patriotic.

 

Au urmat  Ansamblul folcloric ”Cetina” din Vama, Călin Brătianu, Felicia Oblesniuc și Ansamblul folcloric ”Huțulca” din Moldovița.

 

Un alt moment important a fost cel al premierii sportivilor comunei: Flocea Alexandru și domnul profesor de educație fizică Agoston Zoltan.

 

Au mai performat  Ansamblul folcloric ”Brăduțul” din Frumosu, Ansamblul folcloric ”Izvorașul” din Izvoarele Sucevei, Ansamblul folcloric ”Brezeanca” din Breaza, Nicoleta Hafiuc și Ansamblul folcloric ”Străjerii Bucovinei” din Pojorâta, Mircea Coca și Ansamblul  ”Flori de Bucovina”, din Sadova și din nou Ansamblul folcloric ”Piatra Străjii” din Pojorâta, Laura Cazac și Diana Ivașcu împreună cu Ansamblul folcloric ”Plaiurile Pojorâtei”.

 

Ajuns la timp pentru a participa la eveniment, tânărul interpret timișorean Florin Boita, a încântat publicul cu a sa voce caldă și cântec ce pornea parcă direct din suflet.

 

În încheierea programului artistic au urcat pe scenă Adrian Beznă și Cătălin Ungureanu care au delectat audiența cu muzică folk de calitate.

 

De remarcat este că evenimentul s-a bucurat de organizare ireproșabilă datorată dăruirii și sufletului investite de întreaga echipă de organizatori, printre care amintim Grupul de acțiune locală ”Bucovina de Munte”, Consiliul Local și Primăria Pojorâtei (mulțumiri speciale aducem doamnei Nicoleta Ursachi de la Primăria Pojorâta).

 

Printre lucrurile care m-au impresionat cu adevărat au fost tenacitatea, iubirea și devotamentul lui Ioan Bogdan Codreanu, Primarul Pojorâtei, care a conceput, a coordonat și s-a implicat activ, minut cu minut în fiecare moment al evenimentului.

 

Și nu în ultimul rând, vreau să amintesc despre
profesionalismul fără cusur al minunaților reprezentanți  TVR Internațional, operator TV George Oscar Păduraru și Doamna Realizator emisiuni Stela Nacu, despre care pot spune cu mâna pe inimă că e mai mult decât un profesionist și un om de televiziune, e o ființă nobilă, delicată, deosebită, o artistă adevărată care știe să transmită și să așeze într-un tot armonios bucăți din sufletele evenimentelor, motiv pentru care țin să-i mulțumesc într-un mod aparte.

 

Sărbătoarea de la Pojorâta a dovedit încă o dată că pentru un român adevărat acasă nu e un loc, e un sentiment pe care Dumnezeu i-l agață în piept atunci când ajunge acasă.

Scena1

E mireasma ce-i umple nările și-i freamătă  ființa, e iureșul care-i face ca tot trupul să-i chiuie de fericire atunci când dă binețe fiecărui om pe care-l întâlnește pe orișicare dintre ulițele satului bine bătătorite în inima lui.

 

E acolo unde parcă nici vântul nu îl  bate ci doar îl mângâie, nici soarele nu îl arde, ci numai îi sărută fierbinte pielea.

Acasă stă în dumnezeirea fiecărui fir de iarbă, în liniștea foșnitoare de la poalele pădurii, în susurul pâraielor ce izvorăsc ape din ochi.

 

Știe că a ajuns acasă atunci când iarba pare mai verde și-i colorează privirile, râurile îi curg direct prin ființă, aerul îl umple de liniște și marea în loc să fie neagră e mai albastră ca oricând.

 

Acasă e mireasma suavă a mamei pe care-o poate resimți prin toate ungherele frumos zidite ale templului amintirilor din inima lui.

 

Nicăieri în lume nu găsești gust ca cel al zamei de găină  din curtea casei de acasă, ori al găluștelor în foi de viță fierte în chiup de lut în gura sobii, ca cel al plăcintelor poale-n brâu, sau al învârtitelor din belșug umplute cu nucă și stafide, ale căror mirosuri îmbietoare sunt menite să-i amprenteze definitiv amintirile cu miros de acasă.

 

Acasă e fiorul care îl trezește din nou la viață atunci când buzele îi ating mâna muncită a mamei, e bătaia pe spate plină de mândrie a tatălui, e privirea drăgăstoasă a fratelui sau a surorii mai mici.

 

E acolo unde fiecare sărbătoare e mai presus de toate o înlânțuire de tradiții care-l fac să simtă că merită și are cu-adevărat un loc sub soare.

 

Acasă e liniștea înmărmurită din jurul mănăstirilor frumos pictate, care rivalizează cu atât de minunat încondeiatele ouă de paște, e în înălțarea cântecelor psalmilor bisericești, e în spiritualitatea  frunzei care doar acolo știe să foșnească într-un anume fel.

 

Acasă, dorul e mai dor, doina mai doină, balada mai baladă, poezia mai poezie și duioșia și jalea pot atinge cote maxime în corzile abia acordate ale sufletului.

 

Pentru un român, acasă nu e un loc, e sentimentul pe care Dumnezeu i-l aprinde și i-l stinge în piept, atunci când ochii sufletului său sunt aburiți de emoția de a fi din nou…acasă.

 

Mi-era de ploaie…să nu vină…

 

Și chiar dacă în acea zi de vară Bucovina toată era stropită de picuri reci,  la Pojorâta, ploaia n-a venit… iar soarele și-a mutat strălucirea de pe cer, în sufletele noastre…

 

Oana Rotariu  - Colaborator de suflet și cu suflet la  ”Curentul Internațional”

 

 

 

 

 

Ana Pasti – o nouă aspirantă la Hollywood

Posted by Gabriela Petcu On May - 26 - 2014

Ana Pasti

Se pare că românilor le prieşte aerul din Los Angeles. În ultima vreme, tot mai mulţi tineri din lumea lite­rară, a cinematografiei sau a medi­cinei scriu adevărate poveşti de succes în America. Visul american se trăieşte cu ochii deschişi. O astfel de poveste, aflată în plină desfăşurarepoarta numele Ana Pasti, o actriță româncă determinată să deschidă ușile de la Hollywood.

Ana Pasti a avut șansa să cutreiere lumea în lung și în lat și să trăiască în locuri exotice precum Madagascar, Uganda, Kenya, Thailanda și Pakistan. Un globtrotter autentic care, se pare, că și-a găsit destinația finală: Los Angeles, USA! A ajuns în State acum mai bine de trei ani pentru a-și aprofunda studiile de actorie și a-și împlini visul american, un vis pe care speră să-l trăiasca  la Hollywood. Absolventă de UNATC, fosta elevă a profesorului Dem Rădulescu, a ales USA, țara tuturor posibilităților, deoarece a considerat că, deși în România există foarte mult talent, posibilitățile de realizare sunt,  din pacate, foarte limitate. Recent aboslventă a renumitei “University of Southern California”, unde a studiat actorie timp de trei ani, visează în continuare frumos și speră să răzbească în “jungla hollywoodiana”. Talentul, inteligența, ambiția, personalitatea de învingător și un look exotic, fac din Ana Pasti o candidată puternică care, în opinia mea, va reuși să deschida ușile de la redutabila fortăreața a filmului mondial, locul de unde se da oră exactă în lumea cinematografiei – HOLLYWOOD!

Profesorii mei se așteptau să devin o a doua Draga Olteanu Matei …”

 

Ana ești un globtrotter autentic. Ai avut șansa să vezi locuri exotice precum Madagascar, Uganda, Kenya, Pakistan si Thailanda, însă, acum, se pare, ca halta ta finală este USA….De ce ai ales USA?

Am încercat să combin utilul cu plăcutul în proporții diferite.Călătoriile în locurile de care ai amintit tu au fost vacanțe, deci experiențe foarte plăcute. “Calatoria” în USA e mai degrabă profesională, dar și plăcută. Ideea este că dintotdeauna mi-am dorit mai mult și cred că acest loc îmi poate oferi mai mult. Nu degeaba se spune că America e țara tuturor posibilităților, nu? Cred că în România există foarte mult talent, și puține posibilități. E încă o țara în tranziție culturală cu un public nostalgic. În ciudă noului val cinematografic care a pus România pe harta filmului internațional, în continuare cred că reperele noastre culturale și artistice apatin României aniilor ’70-’80. Actorii generației mele nu sunt cu nimic mai puțin talentați decât monștrii sacri ai generației de aur, dar nu au nici pe departe aceeași vizibilitate și același statut. Pur și simplu o carieră artistică în România capitalistă, e mult mai dificilă decît în România comunistă. Competiția e mai mare și banii mai puțini .


La Griffith Observatory copyAi intrat la UNATC la vârsta de 18 ani, a treia pe lista. Ai fost comparată, atunci, cu Draga Olteanu Matei? De ce?
Pentru ca eram mai ușor de sărit decât de ocolit! .(râde). La 18 ani, când încă nu ești formată ca femeie, 60 de kg arată cu totul altfel ca la 30 de ani! Eram, însă, un “patrățel” cu multă forță și ritm comic, iar parte din repertoriul meu de admitere
a fost un monolog din “Chirița în Iași” a lui Vasile Alecsandri, unul din rolurile consacrate ale Dragei Olteanu Matei. Profesorii mei se asteptau să devin o  a doua Draga Olteanu Matei . Nu a fost sa fie…Nu știu ce am devenit exact, pentru ca percepțiile despre mine diferă de la un regizor la altul, și mai ales de pe un continent pe altul. În America am jucat „Isabela” din “Măsura pentru masură” de Shakespeare, un rol de ingenua care nu cred că mi s-ar fi oferit vreodată în România. De asemenea, am jucat Rebecca, o adolescentă rebelă, din “Orașul Nostru” de Thorton Wilder, un rol pe care de asemenea nu cred ca l-aș fi putut făcut în România. Managerii, agenții și directorii de casting de aici, ma vad jucând de la spioană, până la diplomat internațional, și de la soție de mafiot,
până la prințesă războinica. În general, mă vad în personaje exotice sau fantastice și asta, în principal, din cauza accentului si look-ului. Look-ul meu era considerat destul de exotic și în România, însă, în  America e super-exotic. Am fost luat drept orice nație care are legatură cu tipul de look mediteranean sau din Orientul Mijlociu. Sunt luata, în special, drept spanioloaica – de obicei când intru într-un supermarket mi se vorbește in spaniola.(râde). Dar am fost întrebată și dacă sunt italiancă, turcoaică, braziliancă, iraniancă, orice, mai puțin româncă.

De ce ai ales actoria?

După cum bine ai remarcat, îmi plac călatoriile, inclusiv cele interioare. Când creezi un personaj, ajungi să trăieşti aventuri pe care în viaţa reală nu ţi-e neparat dat să le traiesti, desi eu, şi în viaţa reală sunt o aventurieră şi o nomadă. Însă, pe scenă, sau pe platou, orice e posibil şi orice e permis. Nu există bine şi rău, nu există drumuri corecte şi drumuri greşite, nu există eşec şi reuşită, există doar  natură umană în toată splendoarea şi abjecţia ei. Există doar adevărul tău suspendat în clipă prezentă şi împărtăşit cu ceilalţi. Mi se pare un privilegiu să ai parte de astfel de experienţe..

 

Cornel Mihalache îmi spunea ca semăn cu Anda Onesa…”

În ce filme și seriale ai jucat in România? Care sunt actorii tăi români preferați din generația de aur?

În România am jucat în “5 minute de Cultura”, o docu-dramă după istoria literaturii române a lui George Călinescu, regizată de Cornel Mihalache. Pe atunci, şi eu şi el, lucram în TVR. Eu prezentam împreună cu Adrian Păduraru, emisiunea concurs “Vacanta la Roma”, şi de de cîte ori ne întîlneam pe culoarele televiziunii, Cornel îmi spunea că semăn cu Anda Onesa, o actriţă româncă de mare succes a anilor ’70-’80 şi că ar trebui să încerc neapărat o carieră internaţională ca şi ea. Într-un final aşa am făcut… Apoi am jucat în serialul “La urgenta”, o variantă românească a ER-ului.Cât despre filme, cele mai importante roluri le-am avut în “Tanti” a lui Şerban Marinescu şi “Umilinta”, filmul de debut al lui Cătălin Apostol, care a fost selectat la Festivalul Internaţional de Film de la Cairo. Iar în US am jucat, deocamdată, în patru scurt metraje. În două dintre ele am jucat cu Maria Dinulescu. Cât priveşte actorii preferaţi, e o lista lungă, însă, i-aş aminti în special pe Olga Tudorache, Mariana Mihut, Irina Petrescu, Tora Vasilescu, Maia Morgersten, Oana Pellea, Victor Rebenciug, Horaţiu Mălăele, Toma Caragiu, Amza Pelea, Ştefan Iordache, Marcel Iureş şi, fostul meu profesor, Dem Rădulescu. Îmi plac, însă, o  mare parte din colegii generaţiei mele, din cei care au absolvit în ultimul deceniu care, în opinia mea, cred că vor deveni noua generaţie de aur.

 

Ai jucat Elmire in “Tartuffe”, de Moliere , o piesă cu decoruri și costume specifice epocii respective în care,  jumătate din distribuție a fost afro-americana, inclusiv principalul tău partener de scenă, Tartuffe. O experiență inedita, nu-i asa?

Da, a fost foarte diferit. Când joci texte clasice montate cu decoruri și costume în stilul epocii respective, cumva trebuie să gasești o motivatie, măcar interioara, pentru care un afro-american din Boston și o româcă din Brașov coexistă în același timp si spațiu! În spectacolul nostru, Tartuffe era un predicator de culoare, tipic
sudist, iar Elmire o straina, venită din batrâna Europa pe meleaguri americane să înceapă o viață nouă.  Ipocrizia religioasă si conflictele de clasa dintre aristocrația și burghezia franceză a secolului al XVIII-lea, pe care piesa lui Moliere le aduce in discuție s-au transformat într-un comentariu la adresa tensiunilor rasiale și religioase încă foarte prezente in America contemporana. Apoi, intre personajul meu și Tartuffe, există atât rivalitate, cât și atracție. Iar atractia, in
viziunea mea, se datora faptului că împărtașeam aceeași conditie: cea de outsider. Ceea ce ne facea să avem o întelegere și o admiratie reciprocă pentru felul în care operam în societate. Amândoi am fost nevoiți să devenim maeștri în arta manipularii, pentru a putea fi acceptati într-o lume atât de puritană. Iar acesta este unul din mesajele principale ale piesei - mesaj care poate nu ar fi fost atat de interesant exprimat, dacă spectacolul ar fi fost jucat cu actori de aceeași
rasă și etnie.

 

Bianca_Imblinzirea_Scorpiei_de_Shakespeare_regia_Lisa_Wolpe Povestește-mi, te rog, despre rolul “Bianca”, în“Îmblânzirea Scorpiei”, un  rol care ar putea fi, de asemenea, considerat un contra-amplois și careți-a plăcut foarte mult. Ce te-a atras la acest rol?

Personajul meu are un aer de frivolitate și de romantism pe care accentul meu exotic a reușit să-l exprime. Apoi am vrut altceva cu acest personaj ,decât se vrea de obicei. În montările pe care le-am văzut pînă acum, Bianca e fie o tânără prostuță și naivă, fie o alintată și o egoistă. În orice caz își detesta sora. Și cred că în felul asta se pierde un mesaj esențial al piesei: faptul că ambele surori se află de fapt în aceeași situație dramatică, adică trebuie să lupte împotriva tatălui lor pentru șansa de a-și hotărî singure destinul. Ambele își doresc același lucru: să se căsătorească din dragoste. Doar că aleg strategii diferite. Mi s-a părut important că spectatorii să înțeleagă că în ciuda certurilor copilărești, cele două surori, în fapt, se iubesc.

 

Ce îți dorești de la coloborarea cu un regizor?

Îmi doresc să ne inspirăm reciproc. Nu-mi doresc nimic din ce nu pot oferi, dar îmi e foarte greu să accept mai puțin decât ce pot eu să dau. Îmi doresc să fie pasionat de proiect și să își asume riscuri. Îmi mai doresc un anumit tip de atenție și grijă, nu în mod specialfață de mine – deși n-aș putea spune că îmi displace când lucrul asta se întâmpla – ci mai ales față de actul de creație. Putem să nu ne plăcem deloc, dar trebuie să ne placă ceea ce facem împreună.

 

Nu e greu să întâlnești celebrități în LA, e mai greu sa devii una…

Cum ți se pare Los Angeles și de ce ai ales Orașul Îngerilor”?

Mi se pare orașul aparențelor. Hollywood-ul e cetatea filmului si ce altceva este filmul, decât o iluzie? Los Angeles mi s-a parut la început un imens platou de filmare. Decorurile din “Nașterea unei Natiuni “ a lui Griffithși “Cleopatra” cu Elisabeth Tayor, de exemplu, au facut parte pentru câțiva zeci de ani din arhitectura orașului. Aproape că nu există colț de stradă care să nu fi apărut într-un film. Așadar, mi se pare un oraș capcană, o capcană în care mulți intră și din care puțin ies. Cu toate astea, trebuie încercat, măcar o data, indiferent unde ai fi, în România sau în SUA, ai șanse atât de succes, cât și de eșec. Însă, în State sunt mai multe lucruri care depind de tine, ai un control mai mare asupra carierei tale. Succesul, chiar și relativ, în State, este transferabil în România, invers însă, nu. Oricât de mic ar fi succesul în State e totuși la nivel global, iar un succes, fie chiar și minor, aici, te face dorit pe orice alt tip de piață europeană - și nu numai.

O întrebare inevitabilă: ai avut șansa să te întâlnești cu “greii” de la Hollywood?

Da, m-am întâlnit. Cu unii chiar am și lucrat. La unul din scurt metrajele de aici am lucrat cu Jeremy Kagan, un important regizor american, laureat Golden Globe si nominalizat Emmy. Întâlnirea care a însemnat cel mai mult pentru mine a fost cea cu Al Pacino. L-am vazut la o sesiune Q&A dupa vizionarea filmului său “Wilde Salome” si mi s-a parut  ireal ca eu ajunsesem să-i  pun întrebări unuia dintre idolii intregului mapamond! A doua întâlnire semnificativă a fost cea cu David Lynch.

Dupa vizionarea documentarului său despre meditația transcedentală, am înțeles de ce el, și numai el, putea să facă un film ca Twin Pix! Când am fost membră a juriului la gala premiilor OBI – echivalentul din LA al Tony-urilor din New York – l-am întălnit pe Val Kilmer si l-am si vazut jucând in spectacolul care a fost premiat in gala. Am discutat cu Gerald Butler despre cum i-a placut România la recepția de lansare a ultimului său film. Am vorbit cu John Leguizamo despre ce înseamnă o carieră de solo performer, dupa ce l-am vazut jucând într-un astfel de spectacol. Iar la ieșirea din sala de teatru am dat peste Aidan Queen, căruia am început să-i vorbesc in romaneste pentru ca l-am confundat cu un cunoscut de acasa.(râde). Am ascultat un concert de jazz cu Jeremy Renner într-un mic piano bar din West Hollywood. Pe Kathleen Turner am vazut-o jucâd într-un one women show si apoi am avut-o invitata la un work-shop la USC. Tot la USC am cunoscut-o si pe Kate Burton, care mi-a devenit un fel de mentor. Nu e greu să întânești clelebrități in LA, e mai greu să devii una…

Călărie pe plajă și răsfățări în spa-uri Koreene


Cum ți se pare America? Pe unde ai fost și ce te-a impresionat cel mai mult?

America e de multe feluri, iar eu am fost doar în câteva locuri, dar pot să-ți spun ce părere am despre locurile pe care le-am vizitat. Cel mai familiar, mai aprope de cultură europeană mi se pare New York-ul. E un oraș pe care poți să-l urăști sau să-l iubești, dar indiferent nu-ți va fi. Întotdeauna se întîmpla ceva aici, doar e orașul care nu doarme niciodată.

Apoi am fost în San Francisco, un oraș foarte artistic și foarte progresist. Cel mai mult, aici, îmi plac librăriile, casele victoriene și graffiti-urile de pe străzi. Îmi place și că are mult roșu. Podul Golden Gate e roșu, funicularul care merge în vechiul port pescăresc e roșu, poartă de intrare în China Town e roșie, chiar și tramvaiul pe sârmă e uneori roșu.

În San Diego îmi plac parcurile de distracție. Preferatele mele sunt Balboa Park, cel mai mare parc urban din SUA, unde am văzut niște galerii de artă foarte interesante, și Sea World, unde am văzut un spectacol cu balene. Cândajungi în orașul vechi ai senzația că ești în Old Mexico. Fiecare cactus a văzut un moment de vestul sălbatic, fiecare a treia casă e bântuită. San Diego e foarte pitoresc, foarte superstițios și foarte distractiv!

Iubesc Vegas-ul! Iubesc ideea că există un „Sin City”(Oraș al Pierzaniei – n.a) extravagant și decadent, creat special pentru a te rupe de realitate, pentru a-ți consuma toate viciile. Cred că e foarte sănătos să te pierzi, dincând în când, pe tine, cum se pierde ziua în noapte, pe străzile lui Sin City. Eu, cel mai frecvent, mă pierd în show-urile Cirque du Soleil și pe terasa de la Bellagio admirând baletul superb al fântânilor arteziene.

Cel mai mult, insa, m-au impresionat Grand Canyon și Yosemite. Am călătorit pe catâri, prin inima Canionului, până la cascada Havasu în care  am și făcut baie. Am văzut peșteri cu picture rupestre, lunci cu iarbă indiană, arbori de tamariscă, flori de tutun, violete deșertice și plantele de agave. Noaptea am dormit în cort, sub un ceratât de clar, incât aveai senzația că poți vorbi cu stelele. În Yosemite am văzut arbori de sequoia, curcubee și crini sălbatici.

 

Mulhollan DriveȘtiu că programul tău de lucru e foarte intens. Totușicând reușești să mai ai și timp liber? Hobby-uri?
Să călăresc pe plajă și să dansez tango argentinian. Îmi place să merg la observatorul astronomic din Griffith Park și să privesc stelele și planetele prin binoclu. Merg des în cafenele să scriu. Câtedata îmi petrec nopțile în spa-uri koreene. Îmi plac parcurile de distracție, în special Diseny Land, mai ales când merg în gașcă. Din când încând, mă duc în deșertul Mojave, la Integraton, și fac o baie de sunete, sau, mă urc în mașină, și merg la degustări de vinuri, cu prietenii, în Napa Valley. De multe ori îmi iau o carte cu mine și îmi petrec ziua citind în amfiteatrul grecesc de la Getty Villa. Îmi mai plac masajele thailandeze și să umblu desculță în iarbă.

 

Planuri pentru viitorul apropiat?

VACANȚĂ! (râde). Au fost trei ani foarte intenși. Nouă spectacole și patru scurt metraje, plus școală. După care, cel mai probabil, voi continua să joc “Troienele”. Regizorul David Bridel e în discuții cu cei de la Boston Court Theater pentru a prelua spectacolul în stagiunea lor viitoare. Știm că îl vom juca cu siguranță la Kennedy Festival  în Washington în primăvară. Tot atunci voi începe un nou proiect cu David Bridel, o commedia della arte. Iar în vara asta voi filma un scurt metraj, după o ideea de-a mea, la al cărui scenariu colaborez chiar acum cu regizoarea, Carina Rosanna Tăutu, o foarte talentată compatrioată.

  • ·Carte de vizita

  • ·singura actriță româncă care a câștigat o bursă Fulbright pe actorie
  • ·șefă de promotie la UNATC
  • ·bursă integrală la University of Southern California
  • ·premiul ATPR si UCIN pentru cel mai bun serial TV – “La Urgența
  • ·premiul ATPR – “Viață de țigan
  • ·scurt metraj in Los Angeles – “Stepping out” - selectat la Short Corner Festival la Cannes
  • ·prezentatoare TVR – “Vacanță la Roma” cu Adrian Paduraru si “Tonomatul de pe 2” cu Cătălin Măruță.

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

 

 

 

Lumină Sfântă

Posted by Gabriela Petcu On April - 18 - 2014

invierea_domnului_17_aprilie

Lumina Sfântă

 

„Lumina luminează în întuneric

şi întunericul nu a cuprins-o.” (Ioan 1.5)

 

 

Hristoase,

Iată! la Sfântul tau Mormânt pecetluit

«Axios, Kirie eleison»* strigăm cu toţii

Pe noi prin Învierea Ta ne-ai mântuit

Şi vom primi Lumină în miezul nopţii

 

Se simte vânt uşor la piatra de mormânt

Cănd  rugăciuni la cer, spre Tine înălţăm

Doamne Isuse Hristoase, Fiu şi Cuvânt

Din moartea şi-nvierea Ta noi învăţăm !

 

Şi vântul tace…mirajul ne cuprinde

Pe piatră încep să-apară stropi de rouă

Foc ce nu arde, Lumina Sfântă-aprinde

Iar Patriarhul, ne dă Lumină nouă

 

Vă-apropiaţi! Veniti de luaţi Lumină!

Şi clopotele bat vestind lumii întregi

De Învierea din  noaptea cea divină

Când păcătoşi fiind, de rele ne dezlegi!

 

Hristos a Înviat!

 

 

*Vrednic Este, Doamne miluieşte! (gr)

 

 

 

 

 

Îndrumar creştin

 

Motto: “Adu mâna ta şi o pune în coasta Mea,

adu degetul tău şi îl pune în urmele cuielor

şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27).

 

Omule,

Tu ţi-ai ales un drum atât de lung

Încât te pierzi şi uiţi de ce-ai plecat

Şi-n grabă aduni păcat după păcat

Să nu te miri că relele te-ajung!

 

Degeaba plângi şi-n taină tu suspini

De vrei ca în lumină să-ajungi,

Mult Adevăr în inimă să strângi

Să Crezi în El! apoi, să te închini!

 

Tu ştii cât s-a jertfit, om păcătos!

Pe cruce-ndurerat şi înrobit,

Ţi-a luat păcatele şi te-a iubit

Acum, fii în credinţă lui Hristos!

 

Om bun,

Azi, iată învierea Sa din morţi

Când s-a întrupat dumnezeirea

Să-ţi mântuiască ţie firea

În trup şi suflet viaţa să o porţi!

 

Fii martor învierii lui Iisus!

Tu vino-n noapte şi te închină,

Slăveşte-L! apoi, să iei lumină.

Aşa să te uneşti cu Cel de Sus!

 

Să spui curat: „Hristos a înviat”!

Iar cei ce-n adevar sunt luminaţi

Şi în credinţă binecuvântaţi,

Răspund: „Adevarat a înviat”!

 

 

Gabriela PETCU

 

 

STROIA-Gheorghe---ALBASTRU-wbIon CATRINA

 

De curând, prestigioasa Editură „ANAMAROL” din Bucureşti a trimis la tipar un volum de excepţie al poetului, publicistului şi eseistului Gheorghe Stroia. Este vorba de volumul de versuri: „Albastru glas de înger”.

 

Numele omului de cultură Gheorghe Stroia şi creaţia lui poetică nu mai constituie o surpriză pentru publicul cititor din ţară şi din străinătate. Volumul de versuri recent apărut nu face altceva decât să întregească şi să consolideze o personalitate artistică puternică a vremurilor noastre.

 

Neobosit şi inspirat căutător de frumos şi sensibilitate, poetul demonstrează, prin linia proprie pe care o deschide în poezia românească contemporană, că poate înmagazina şi decanta imagini de o deosebită valoare artistică.

 

Volumul este dedicat celei mai iubite fiinţe a omului – mama. Numărul poeţilor din literatura română care au scris versuri memorabile închinate mamei este destul de mare.  Amintim aici doar pe câţiva dintre ei, care ne vin imediat în minte, cum ar fi: Andrei Mureşanu, Vasile Alecsandri, D. Bolintineanu, Mihai Eminescu, George Coşbuc, Victor Eftimiu, Octavian Goga, Panait Cerna, Şt. O. Iosif, Elena Farago, George Lesnea,  Tudor Arghezi, Nicolae Labiş, Virgil Carianopol, Ion Pillat, Magda Isanos, Ion Brad, Radu Cârneci, Alexandru Andriţoiu, Nichita Stănescu, Ion Crânguleanu, Horia Zilieru etc. Este meritul poetului Gheorghe Stroia de a-şi găsi un loc distinct printre ei.

 

Poezia „Albastru glas de înger” care deschide Partea I, intitulată sugestiv „Albastru glas”, curge lin spre sufletul cititorului. Rareori se întâlneşte în poezie un omagiu mai sincer şi mai ardent ca la Gheorghe Stroia. Poetul vede chipul mamei pretutindeni şi-l identifică atât cu fenomenele trecătoare, dar mai ales cu cele durabile şi nemuritoare. „În fiecare frunză şi-n fiecare rug de floare/ În fiecare nor şi-n cer un geamăt de culoare/… E chipul mamei mele izvorul dintre stânci/ … E chipul mamei mele luceafărul de seară/ Un murmur de lumină în sufletu-mi de ceară./”

 

Nesigur, dar pios, el cere ajutorul celei ce i-a dat viaţă în clipele de grea cumpănă. „În fiecare ceas al vieţii, dă-mi plâns de alăută,/ În fiecare zi cu soare, o rugă-mi împrumută!/” Rugăciunea către mama sa e pentru că, pentru poet, chipul mamei sale este sacru. /„E chipul mamei mele o ploaie vis, bogată, /  Aroma cea de smirnă, icoană preacurată./”       Pentru poet, mama este: „Albastru glas de înger, din cerul meu cu stele,/ „Eşti inima cea vie ce-mi bate cu putere!/”

 

Prezentă în viaţă, încă de la începuturi, mama este: „Mâna ce trece peste frunte-mi,/ Lacrimă în mare taină,/ Liniştea sădită-n bobi de rouă,/ Viaţa – anotimpul ca o haină./”, după cum ne mărturiseşte el în „Miere şi descântec”. Chipul mamei este indisolubil legat de scurgerea nisipului din clepsidra vieţii. Decantarea energiilor materne în plăpândul trup al fiului se înfăptuieşte gradual. Despărţirea este firească, dar dureroasă. „La căpătâi măicuţă, lacrimi te plâng tăcute,/” cum este în „Sărut de mângâiere”, sau, „La cimitir un hău stă trupul să-ţi înghită,/” Poetul mărturiseşte inspirat: „Mama este raiul ce adesea suspină/” cum se confesează în poezia „Mama este” sau, „Lacrimă”, „Liniştea”, „Fântâna” etc.

 

Partea a II-a „Tăcere de azur”, aduce un crez şi o iubire fierbinte faţă de mamă, când maturitatea poetului poate găsi nebănuite valenţe în adoraţia sa. Dacă împlinirea sa se va petrece în concordanţă cu sentimentele sale se va atinge împlinirea prin comuniunea cu universul nemuritor. Doar iubirea mamei sale îl ţine să-şi împlinească menirea sa pe pământ. „dacă apa vieţii n-ar picura/ din al tău suflet/ plin de soare/ m-aş preschimba în dor nebun/ bolnav pelerin/ pe o stea călătoare./” (Vezi poezia „Dacă”). Mama devine succesiv „Limba noastră”, „Lumina cărţii”, „Raiul vieţii”, „Femeia”, etc. Adoraţia lui pentru mama, exprimată cu sinceritate şi căldură umană îl apropie de Serghei Esenin.

 

Partea a III-a – Albastru vis – tratează aceleaşi probleme profunde, dar poetul se depărtează uşor de adoraţia pentru mama sa şi se îndreaptă spre sacru şi nemurire. După ce a primit viaţa, poetul îi defineşte marcajele limită de la: „Lumina soarelui”, la  „Amurgul”. Între ele stă „Bucuria rodirii”. Tot acest ciclu reprezintă hora vieţii pe pământ.

Densitatea imaginilor şi avalanşa sentimentelor generate de această cromatică sugestivă, produce o invitaţie la o meditaţie tăcută şi profundă. Ea naşte sentimente de linişte, împlinire, gingăşie şi respect. Este un pios omagiu adus tuturor mamelor de pe pământ.

 

Volumul de versuri aduce în final, prin Partea a IV-a, („Rai de crini”), pregătirea conştientă spre marea trecere din finalul vieţii, când, floarea de pe pământ ajunge, prin credinţă şi iubire, la un nou început, când este „Cerul pe pământ”.   Nu este locul aici să facem o analiză exhaustivă a întregului volum de versuri. Dincolo de orice consideraţie subiectivă, cartea este un succes deosebit al creaţiei unui poet ajuns la deplină maturitate. La succesul ei contribuie şi ilustraţiile extrem de inspirate ale maestrului Radu Bercea. Cititorii vor avea un motiv de reală satisfacţie, lecturând aceste versuri.

 

Ion CATRINA

10 aprilie 2014

Craiova

Dan Isăcescu: Visul francez sub zgomotul roţilor de tren!

Posted by Gabriela Petcu On April - 18 - 2014

TrenFranta2

Odiseea lui Dan Isăcescu şi aventura lui franceză este imposibil să nu te captiveze, mai ales, dacă relatarea o face prietenul meu Mitică Sinu (Phoenix, Arizona). Povestea lui nu este una obişnuită. Modul în care reuşeşte să părăsească România este unul ieşit din tiparele acelor timpuri: Dan Isăcescu trece graniţa între roţile unui tren de marfă! Isăcescu va respira aerul libertăţii într-o lume nouă  în care continuă aventura începută pe un vechi peron de gară şi trăieşte din plin fiecare clipă a vieţii sale, ca şi cum ar fi ultima.

Compartiment de lux spre Occident – curaj şi inventivitate!

Anul de graţie 1948 se evidenţiază, printre altele, prin cel mai puternic exod de refugiaţi spre Occident, care se manifesta ca un adevărat curent, pe care nea Mitică îl numise paşoptismul secolului XX. Prigoana comunistă nu avea limite şi părăsirea României părea singura cale de supravieţuire pentru mulţi dintre ei. Preţul pe care unii au fost nevoiţi să-l plătească nu poate fi echivalat în bani, niciodată. Şi-au riscat propria viaţă pentru a se bucura de gustul libertăţii, dar uzând de inteligenţă şi mult curaj. Cazul lui Dan Isăcescu, românul care a ajuns în Franţa sub un tren, a fost mediatizat multă vreme şi s-a aflat pe prima pagină a gazetelor din Paris. Speriat de ceea ce se întâmpla în ţară, tânăr, inteligent, cu o minte inventivă şi ispitit mereu de lumea liberă, occidentală, lui Dan Isăcescu i-a venit o idee: ce-ar fi să vadă dacă trenul n-ar fi mijlocul  prin care ar putea părăsi ţara? A studiat cu atenţie potenţialul  mijloc de fugă, şi ochiul lui ager a identificat un loc în care se putea amplasa o cutie din lemn, numai bună pentru a-i servi drept compartiment. „Dacă cutia se află tot acolo când trenul se întoarce în România, înseamnă că nu verifică nimeni sub tren, aşa că pot să stau acolo, în condiţii sigure” – a gândit românul nostru. Experimentul făcut s-a dovedit a fi decisiv pentru punerea în aplicare a planului. În acest fel, în cutia pe care şi-a confecţionat-o până în cele mai mici detalii, cu mare atenţie, Dan Isăcescu reuşeşte să ajungă la Paris.

TrenulFranta1„Eu am venit din Franţa, dar să nu spui la nimeni!”

Nea Mitică l-a întâlnit pe Dan Isăcescu în Italia, la Torino.  Plecase din Franţa, unde ajunsese ilegal, pentru că auzise el că la Torino era un grup de români, într-o tabără de refugiaţi. Intenţiona să se întoarcă din nou în Franţa, dar pe cale legală. Şi cum de-abia se învăţase cu compartimentul său atât de original, ajunge în Italia, tot sub tren. Câţi ani ai? – au fost cuvintele pe care Isăcescu i le-a adresat lui Mitică la prima lor întâlnire – Tu îi cunoşti pe ăştia pe toţi?  Şi-a studiat atent partenerul de dialog. Parcă ceva din interiorul său îi şoptea să-i acorde încredere lui Mitică, spunându-i pe un ton deschis: Eu am venit din Franţa dar să nu spui la nimeni! Le voi spune eu odată la toţi, să audă direct de la mine. S-au împrietenit imediat. Era genul de om care ştia să se apropie de ceilalţi şi să se facă plăcut, dar numai după ce-l studia atent, pe fiecare.

Paris – oraşul luminilor şi-al libertăţii!

La scurtă vreme, până şi refugiaţii de alte naţionalităţi au aflat că printre ei se află un refugiat român, ce tocmai sosise de la Paris. Toţi lagăriştii se interesau despre viaţa şi posibilităţile din Franţa. Pentru mulţi, urma să fie destinaţia finală. Isăcescu îşi depusese cerere de azil politic ca şi refugiat român, cu opţiunea Franţa. Italienii au fost expeditivi, aşa că, în scurtă vreme, grupul lărgit de prieteni ai lui nea Mitică s-a reînchegat la Paris, oraşul luminilor. Perioada care a urmat a stat sub semnul aventurii, aventura franceză, care prin ineditul şi farmecul ei a unit sufletele românilor aflaţi la Paris. Greutăţile au fost mai uşor de trecut iar bucuriile erau savurate la maxim.

De la cloşar – la inginer!

Începuturile vieţii în Occident n-au fost uşoare, pentru niciunul dintre refugiaţii români. Condiţia emigrantului într-o societate occidentală era limitată, iar barierele ce trebuiau trecute până la a ajunge la integrare nu erau simplu de depăşit. Intelectual sau pauper, emigrantul, şi nu numai, trecea prin furcile caudine până la desăvârşirea lui în calitate de cetăţean al unei ţări din Vest. „Cum în America e bine cunoscut termenul homeless sau în România, oamenii străzii, cloşarii trăiau în Parisul anilor ’50 – îmi spune nea Mitică – însă spre deosebire de homeless, cloşarii deţineau un fel de permis de şedere pe malul Senei. Aparţineau tuturor categoriilor sociale, dar mulţi erau din rândul intelectualilor. Dan Isăcescu stătea pe cheiul Senei, împreună cu cloşarii. Stive de cărţi tronau printre locaşurile improprii, construite după priceperea şi posibilităţile lor. Dan citea foarte mult, îi plăcea să înveţe, îşi dorea foarte tare să ajungă inginer”. Nu de puţine ori, când nea Mitică ajungea pe malul Senei, între ei, era întrebat despre Panait Istrati sau despre Cioran, pe care îi citiseră majoritatea celor cu care vorbea. „Tu citeşti mult, măi Dane, dar n-ai făcut nimic în viaţă!” – i-a spus prietenul meu într-o zi lui Isăcescu. Era vorba de realizarea lui pe plan profesional. Într-o zi, când nea Mitică repetase această frază pe care Dan o ura, de-a dreptul, i-a spus pe un ton confidenţial: Măi, tu zici că eu n-am făcut nimic! Du-te la Grenoble şi vei vedea că apar şi eu pe lista celor care s-au remarcat. Au scris că sunt inginer, deşi nu am o diplomă în mână!

Trei curtezani, un curier… şi-o domnişoară greu de cucerit!

Una dintre cele mai interesante întâmplări legate de Dan Isăcescu, petrecute la Paris, de care nea Mitică şi-a amintit cu lux de amănunte, a fost cea legată de o tânără franţuzoaică de origine română, pe nume Nadine. Această tânără lucra împreună cu mama ei la un hotel şi locuiau tot acolo.  Nadine era o fată frumoasă şi era privită cu admiraţie de către românii emigranţi din Paris. În grupul de prieteni în care se învârtea şi nea Mitică, existau trei pretendenţi care îi făceau curte lui Nadine, cu gândul chiar la căsătorie: căpitanul Epuran, ajuns inginer, doctorul Miclea şi doctorul Aerichide – un grec născut în România. Însă tânăra Nadine nu discuta cu cei trei curtezani, pentru că se pare că niciunul nu-i era pe plac, aşa că aceştia au găsit o modalitate ingenioasă de a-i transmite mesajele lor. Ştiind că Dan Isăcescu e un tip descurcăreţ şi deschide cu uşurinţă orice uşă, au convenit să-l folosească curier, urmând ca el să le ducă scrisorile şi să le predea tinerei Nadine. Dar n-o făcea pe gratis, bineînţeles, întrucât cei  trei feţi-frumoşi îl plăteau chiar bine, pentru serviciul prestat.

„Hercule- Savinien” – varianta românească!

Când Dan îi ducea corespondenţa Nadinei dialogul cu fata decurgea cam în felul următor: Ai o scrisoare de la Aerichide, o anunţa Isăcescu calm. Păi deschide-o şi citeşte-o! – spunea fata zâmbind ştrengăreşte. Eşti neserioasă, riposta el, cum să citesc eu corespondenţa ta? Era un şmecheraş înnăscut şi mai mult decât atât, foarte simpatic în societate”. Uneori, când curierul neoficial intra la ea în cameră, Nadine se afla în pat, într-o ţinută lejeră… Pune ceva pe tine – striga el înfuriat – cum poţi să stai aşa în faţa unui bărbat?  Stilul acesta confident a început să-i placă Nadinei… Alteori, Dan îi citea scrisorile şi tonul lui era ferm, dar totodată cuceritor. Era la fel ca în piesa „Hercule – Savinien”, de Cyrano de Bergerac, unde o tânără se îndrăgosteşte de cel care-i citea scrisorile… Încet, încet, domnişoara Nadine se îndrăgosteşte de vocea lui Dan, bătăile inimii i se accelerează tot mai mult în prezenţa lui, iar sentimentele frumoase prind contur. Nu peste mult timp, spre dezamăgirea mamei sale care ar fi dorit să o mărite cu un intelectual, Nadine se căsătoreşte într-o bună zi cu Dan Isăcescu. Omul care a ajuns la Paris, sub tren, care apoi a locuit cu cloşarii pe malul Senei, ajunge să aibă o familie! Tatăl Nadinei era român – căpitan de vas -, iar mama ei era franţuzoaică. Fata vorbea bine româneşte; deşi era născută în Franţa; locuise pentru o perioadă în România. După ce şi-a adunat nişte bani, Dan a trimis-o pe Nadine în vizită în România să o cunoască  şi mama lui.

Însurat cu o femeie deosebită, frumoasă şi serioasă şi cu care avea doi copii, Dan Isăcescu nu a putut renunţa însă la stilul de aventurier în care se obişnuise să trăiască şi care i se potrivea ca o mănuşă. Şi astfel, la un moment dat, inevitabilul s-a produs. Neînţelegerile ţinându-se lanţ în familia lor, după o perioadă de încercări de reconciliere, cuplul s-a destrămat. Nadine a intentat divorţul şi s-au despărţit, fiecare dintre ei urmându-şi calea. Nadine, totuşi, nu l-a putut uita. Când a prins de veste că Dan s-a mutat aproape de graniţa dintre Franţa şi Elveţia, s-a mutat şi ea într-o zonă adiacentă; dorea ca Dani să fie mereu aproape de ea, căci îl iubise enorm… Viaţa întreagă a lui Dan Isăcescu a fost o continuă aventură. N-avea astâmpăr, era fascinat de nou şi-i plăcea riscul, era mereu pe fugă, mereu grăbit, de parcă s-ar fi născut cu un dor de ducă, la fel de nestăvilit precum cel al roţilor de tren…

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Nuţu Dosescu, un reprezentant de seamă al românilor din Canada

Posted by Gabriela Petcu On April - 18 - 2014

nutu dosescu cu familia„Când trăieşti în lumea viselor, îţi vin tot felul de idei”!

 

Ana Magdin: Domnule Nuţu Dosescu, aveţi una dintre cele mai frumoase familii din Canada, sunteţi un om împlinit. Cum v-aţi acomodat şi cu ce vise v-aţi dus acolo?

Nuţu Dosescu: M-am născut în România în timpul vechiului regim. Când aveam eu 3 ani, auzisem de la parinţii mei că a venit un unchi din SUA să ne viziteze. În acea perioadă s-a născut gândul şi visul de a merge într-o vizită în SUA. După aproximativ 7 ani, tatăl meu a obţinut un paşaport pentru o vizită în SUA care a stârnit şi mai mult dorinţa de a pleca în Occident. Au mai durat 5 ani până la împlinirea acestui vis când părinţii mei au plecat şi eu am rămas în ţară încă 811 zile. A fost o perioadă destul de crâncenă aş putea spune dar care m-a făcut să mă maturizez mai rapid dacă se poate spune aşa. Visam la Occident şi mă gândeam la ce oportunităţi ar fi, odată ajuns acolo… era o problemă de timp. Ştiţi, când trăieşti în lumea viselor îţi vin tot felul de idei şi de aventuri pe care ai vrea sa le pui în aplicaţie… (minte de visător).

Ana Magdin: Când aţi decis că trebuie să plecati din România, cu ce gânduri şi care au fost primele lucruri pe care le-aţi făcut acolo?

dosescu nepotiNuţu Dosescu: Ajuns în Canada, primul obstacol înâlnit a fost limba Engleză. (Învăţasem eu ceva Engleză la liceu dar…) Al doilea lucru dificil era în aţi face noi prieteni. Lăsasem în ţară un grup de buni prieteni. Nu mă puteam acomoda, mă gândeam să fac ceva bani şi să mă întorc în România. Nu după mult timp am întâlnit câţiva tineri români cu care am legat prietenii si s-a mai ameliorat situaţia. Împreună cu ei am reuşit să învăţ limba şi să mă implic în societate. După şase luni m-am angajat la uzina de automobile Ford, unde urma sa lucrez următorii treizeci de ani.

Ana Magdin: Am văzut foarte multe produse pregătite de dumneavoastră, jamboane afumate, slăninuţe, cârnaţi, etc! Ce sfaturi daţi oamenilor care doresc să mănânce produse preparate acasă?

Nuţu Dosescu: Tatăl meu este un om foarte priceput şi de la dânsul am furat multe lucruri. Zic furat pentru-că tata nu este un maistru care să ştie să înveţe. Un om iute din fire dar cu abilităţi multiple. De mic copil mergeam cu el prin comună la pomana porcului, el fiind măcelarul iar eu uceniculJ. Aşa am învăţat metodele de preparare a mezelurilor, jamboanelor (şuncă – cum se spune în Banat) etc. Mai târziu am început să experimentez şi să-mi developez reţetele proprii. Pentru cei care vor să mănânce ceva bun, le sugerez să-şi găsească un măcelar renumit de la care să cumpere produsele respective, în cazul în care nu au posibilităţi să le prepare singuri. Este adevărat că se găsesc tot felul de produse la mezelărie, dar dacă vrei într-adevăr ceva deosebit, preparat după metode să zic clasice, atunci la un specialist de profesie.

pageAna Magdin: Tatăl dvs este stabilit în America. Ştiu că este un om cu toate meseriile posibile şi mai ştiu că este unul dintre cei mai buni apicultori care şi-a cumpărat stupi şi s-a ocupat de albinărit în propria gospodărie! Care a fost reacţia americanilor când au văzut că vecinul lor extrage miere şi chiar le ofera si lor spre degustare?:)

 Nuţu Dosescu: Într-adevăr aşa cum spuneţi tatăl meu cred că este unicat (şi se pare că eu îl moştenesc) s-a ocupat cu albinele în Romania şi încă se mai ocupă şi aici. Eu am crescut în mijlocul albinelor si nu-mi amintesc să nu fi avut vre-o dată albine. Unii dintre vecini sunt încântaţi, alţii mai puţinJ. Am avut şi reclamaţii şi am fost vizitaţi de autorităţi dar nu au fost niciodată neînţelegeri pe această temă. Mierea întotdeauna îndulceşte, chiar şi pe aceia cărora le este frică de albine.

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

Nuţu Dosescu: În aceste vremuri cred că românii au posibilitatea mai mult ca oricând să se realizeze, atât în ţară cât şi diaspora. În general, sunt oameni harnici şi gospodari însă cred că le lipseşte spiritul de echipă. “Unde-i unu nu-i putere la nevoi şi la durere, Unde-s doi puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte…”!!!

 

ana morosanu magdinAna Moroşanu Magdin

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors