Archive for the ‘Destinatia Romania’ Category

Semicentenar la Câmpul Românesc din Hamilton

Posted by Stefan Strajer On October - 4 - 2017

În Canada, un eveniment românesc unic într-un colţ de rai unic

Semicentenar la Câmpul Românesc din Hamilton

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

În recenta vizită a lui Klaus Iohannis la Washington, întâlnindu-se cu românii diasporei americane, președintele le-a spus: „Sunteți un catalizator pentru dezvoltarea României. În același timp, este firesc ca și România să vă apere și să vă promoveze drepturile și interesele”. Încântată să constat că fostul nostru elev la Colegiul Național Brukenthal din Sibiu, acum primul om al statului, gândește la fel ca mine, mărturisesc că în ultimii 16 ani mi-am făcut un proiect personal, astfel că tocmai la acest dialog, purtat în plan cultural de diaspora noastră americană cu țara-mamă, ținem să participăm, oriunde și oricând se cuvine și constatăm că este binevenit. Aceasta, pentru că lacuna sufletească și spirituală, pe care o resimt conaționalii noștri, trăitori în Lumea Nouă, este greu de acoperit, cel puțin la nivelul primelor două generații.

Răspunzând unei noi invitații, ne îndreptam într-o zi de iulie 2017, an jubiliar în care însăși Canada își sărbătorește 150 ani de existență. spre Toronto, metropola financiară a frunzei de arțar. Ținta noastră era un eveniment al comunității conaționalilor noștri, care și-au făcut o onorantă tradiție din solicitarea unor personalități de pe întregul continent american și din țară, care să participe la Săptămâna Internațională a Culturii Române, ajunsă în acest an la a 50-a ediție. Evenimentul face parte din calendarul Câmpului Românesc de la Hamilton, Canada, un picior de plai mioritic creat în Ontario, foarte departe de țară. În 1957 acolo au fost cumpărate 25 ha de teren, pe care s-a construit în 1986 Centrul cultural „Nae Ionescu”, având sală festivă cu 400 de locuri, muzeu etnografic, sală de muzică și bibliotecă, iar afară piscină și o scenă de spectacole a parcului, în care tronează Rotonda scriitorilor români din exil, cu Aron Cotruș, Vintilă Horia, Mircea Eliade, George Donev, Horia Stamatu și Vasile Posteucă, sculptați de Nicăpetre, acest Brâncuși al spațiului american. Mai bine de 3 decenii, acolo s-au organizat cele mai înflăcărate manifestări anticomuniste, susținute și de ziarul „Cuvântul Românesc”, răspândit în întreaga lume. Desigur că în noul anotimp postdecembrist, Câmpul Românesc de la Hamilton și-a pierdut funcția de bastion al luptei anticomuniste, dar este spațiul unui fertil dialog cultural panromânesc, având noi targeturi impuse de cerințele diasporei române de peste Atlantic.

IMG_4038

O seară de petrecere românească, susținută în 8 iulie 2017 de șase ansambluri de dansuri folclorice din zonă, a adunat la Câmpul Românesc din Hamilton peste 700 de participanți, bucuroși de joc și cântec până târziu în noapte. Cu un asemenea preludiu de veselie românească, am simțit, ca invitată pentru a cincea oară la evenimentul de elită care este Săptămâna Internațională a Culturii Române, că dialogul spiritual care va urma între 10 și 15 iulie 2017 își va împlini menirea. Delegația noastră prezenta noutatea oaspeților veniți de la Palatul Culturii din Bistrița, orașul unde președinta Societății scriitorilor bistrițeni, Elena M. Cîmpan, activează ca profesoară la Colegiul Național „Liviu Rebreanu” și totodată poetă, de curând membră a Uniunii Scriitorilor din România, iar directorul ziarului „Răsunetul”, Menuț Maximinian, este un bun publicist și poet. Desigur că seară după seară surprizele evoluției unor noi invitați s-au ținut lanț, asigurând strălucire sărbătorească evenimentulului axat pe ideea păstrării identității românești în spațiul transatlantic.

Gazdele noastre ne-au condus din primul moment la Toronto, unde am urcat în Turnul CN, adevărat cui care împunge cerul, ca de la 342 metri să admirăm panorama capitalei financiare a Canadei. Programul Semicentenarului Săptămânii Internaționale a Culturii Române de la Câmpul Românesc, Hamilton, într-o ediție jubiliară ca aceasta, nu putea să înceapă altfel decât cu prezentarea Cenaclului literar de la Kitchener, înființat acum 20 de ani din inițiativa preotului-poet D-tru Ichim, un “dezvoltator al limbii române”, cum se impune în prezent, când cărțile lui au început să aibă succes în România. „Asigurăm o zi iei, sărutului, dar lui Eminescu nu-i mai dedicăm o zi, din moment ce semnificația lui 15 ianuarie este Ziua culturii naționale – ține să opineze Dumitru Ichim, spre a continua – La Kitchener cele 3 școli de limba română oferă publicului, care cântă, împreună cu corul, melodii pe versurile lui Eminescu. Facem la Kitchener ceea ce nu se face în țară. La Kitchener, în Canada, viețuiesc români, dar și germani sau șvabi, care sărbătoresc pe marii scriitori.” Moderatorul simpozionului științific, prof. Sebastian Doreanu, din Denver Colorado, întărește ideea, considerând că „Eminescu este un simbol identitar de care nu ne putem lipsi”. În conferința intitulată Eminescu în eternitate, prof. Maria Dincov din Toronto a plecat de la convingerea că „Rareori un neam s-a regăsit într-un poet ca românii în Eminescu”. Trecând în revistă busturile presărate în țară și în lume, fiecare cu istoria sa, ilustrate și cu imagini, conferențiara a menționat cu justificată mândrie faptul că în Canada, se găsește la Câmpul Românesc, Hamilton, un minunat bust, creație din 1989 a lui Nicăpetre, în marmură adusă din Grecia, sculptorul ținând să precizeze: „nu aveam comandă, ci am sculptat nevoia noastră de Eminescu”. La Montreal în sept. 2004 se dezvelea statuia lui Eminescu sculptată de Vasile Gorduz, lucrare pe care tocmai în prezent românii din capitala culturală a Canadei o vor plasa într-un loc mai bun decât fusese până acum. La Windsor și la Edmonton sunt altele, în total 4, pe când în SUA este un singur bust, creat de Nicolae Pascu-Goia, adus din țară și aflat la Biserica „Sf. Maria” din Queens, New York.

IMG_3972

Iulian Teodor Ichim, luptător ecologist din Kitchener, a vorbit despre Prințul Charles și conservarea valorilor naturale, expunând un punct de vedere original, care a atras contraargumente din partea asistenței. „Autointitularea lui Charles ca prinț de Transilvania nu are nicio urmare negativă pentru România”, a concluzionat moderatorul. Prezentarea pe care am făcut-o eseului monografic Poezia lui Dumitru Ichim de profesoara sibiancă Maria-Daniela Pănăzan a stârnit o reală emoție întregii asistențe, dar mai ales poetului, care mi-a mulțumit cu lacrimi de bucurie în glas pentru prefața intitulată Acrobația imaginarului în poezia lui Dumitru Ichim, redactată noii cărți proaspăt apărute la Editura CronoLogin din Sibiu. Prima seară s-a încheiat cu filmele documentare regizate de Dorel Cosma, începând cu Palatul Culturii din Bistrița, urmat de Poezia bistrițeană în America și Malaezia. Circulația poeților bistrițeni pe diferite continente a fost o revelație pentru participanții la serată, care au aflat noutăți impresionante despre orașul cu cel mai înalt turn din Transilvania. Este vorba despre un turn de biserică cu lift, cum nu există altul pe linia de la Paris până la Moscova. Palatul Culturii are un imn, scris de Cornel Udrea, iar ansamblul formațiilor de cântece și dansuri moderne și folclorice de pe Someș este tot mai cunoscut.

Marți, 11 iulie 2017, a debutat cu o excursie la Cascada Niagara, cea mai căutată destinație turistică pe continentul american. Încântarea noastră a fost absolută, mai ales că de pe malul canadian și în plimbarea cu vaporașul, imaginea celor 3 părți ale cascadei a fost covârșitoare. Seara, simpozionul zilei a doua a fost deschis de prof. dr.   Rodica Gârleanu, care a vorbit despre Constantin Noica și aspirația spre universal a culturii române, trecând de la biografie la etapele creației gânditorului, al cărui target fundamental este cel de a duce cultura română spre universal. Revelația serii a constituit-o medalionul sorescian susținut de Sergiu Cioiu, acel „artizan al cântecului și un interpret al verbului”, cum îi place să se autodefinească, amintindu-ne felul cum solistul șlagărului Vânt nebun valorifica prin 1970 texte clasice în spectacole poetic-muzicale. După trei decenii de viață canadiană, recent Sergiu Cioiu a lansat la București volumul de interviuri Nu știm aproape nimic. Fabliourile inofensive ale lui Marin Sorescu, gen Goanga, Bănuitorul iepure, Dii, Grijă etc, au fost folosite într-un spectacol, pe care acum îl reface cu titlul Pe cine numim… eu? Este un titlu inspirat de versurile lui Sorescu, despre ce este dincolo de ceea ce se vede la oameni. Mulțumirea lui Sergiu Cioiu a fost să descopere printre participanții la jubileu fanii de altădată ai cântecelor sale, iar proiectele artistice de viitor cuprind spectacole ale unor turnee în România.

Începută cu o liturghie, oficiată la capela „Sf. Maria” de la Câmpul Românesc, ziua a treia de simpozion a debutat cu conferinţa Elenei M. Cîmpan, intitulată Tudor Arghezi şi canonul literar, aducând argumente ale originalităţii lui Arghezi, „al doilea mare poet de după Eminescu în lirica română”. Pentru că tema literară-cadru a simpozionului era Tudor Arghezi și contemporanii lui, am tratat un sibiect incitant, Lucian Blaga, „fratele mai mic” al lui Eminescu, demonstrând cu date concrete că nimic nu lipsise din arsenalul admirației față de marele lui înaintaș, pe care l-a editat în 1923, scriind prefețe la cele două volume, (am oferit participanților copii ale acelor ediții rarisime și necunoscute marelui public), l-a tradus în limba germană, meritând pentru calitatea acestei prestații onorantul Premiu „Hamangiu”, a citat în discursuri la Academia Română și a comentat versuri eminesciene, a chiar polemizat în 1943 cu primul detractor, blăjeanul Alexandru Grama. Tuturor admiratorilor lui, care încercau să acrediteze ideea că el este superior lui Eminescu atât ca poet, ca filozof și nu mai puțin ca dramaturg, Lucian Blaga le răspundea cu înțeleaptă decență că tot ce dorește este să fie „fratele mai mic al lui Mihai Eminescu”. Profesorul brașovean Andrian Munteanu, aflat într-un amplu turneu în Canada, a prezentat un proiect transdisciplinar intitulat Poezia românească între tradiție și modernitate, seara încheindu-se cu filmul documentar pe care l-am realizat recent, Amintiri despre Lucian Blaga, partea a II-a, în continuitatea peliculei prezentate în ediția precedentă, numai că acum mărturisirile aparțineau a două prietene ale poetului, doctorițele Livia Armeanu și Elena Daniello, surprinse într-un dialog efervescent.

IMG_3998

Conform tradiției, în dimineața zilei de joi, noi, musafirii, am făcut o excursie la Kitchener, oraș cu 520.000 locuitori, între care populația de menoniți stârnește interesul pentru modul lor de viață în care nu acceptă tehnica modernă, cu aportul electricității, al automobilelor, ei înțelegând să trăiască la început de secol XXI exact ca străbunii lor. Un popas binecuvântat s-a făcut la frumoasa Biserică Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”, edificată de pr. Dumitru Ichim, care ne-a fost călăuză, încântându-ne cu originalitatea picturii din sfântul locaș și cu spațiile largi ale sălilor dedicate activităților sociale și culturale.

Ultimele două zile de simpozion au fost mai bogate ca precedentele prin desfășurarea   unor mese rotunde, cu program de lansări de carte, cu lecturi de poezie, moderate de mine, cum se crease tradiția din edițiile precedente.

Elena M. Cîmpan și Menuț Maximinian au prezentat Societatea scriitorilor „Conexiuni”, însumând 15 ani de lucrare culturală bogată, și revista „Conexiuni literare”. Exemplificator, antologia Cinci poeţi germani (Editura „Karuna” din Cluj-Napoca, 2006), cuprinde nume contemporane, traduse din germană în română de către Elena M. Cîmpan, care menționează pe Ulla Hahn, Hellmuth Opitz, Nora Gomringer, Volker Zumbrink, Barbara Köhler, așa cum în carte sunt prezenţi cu o pagină de comentariu şi cu câte zece texte, alese din volumele publicate. Traducătoarea găseşte elemente caracteristice pentru fiecare autor şi pune în valoare poezia germană. Pe coperta a IV-a apare poemul Contaminare scris de Elena M. Cîmpan, potrivit pentru munca de traducător: „Poezia trece fără să treacă,/ Din germană în română/ şi din română în germană,/ Prin tot pământul vorbitor,/ Ca o adiere printre crengi,/ Ca un râu peste pietre,/ Ca un nor printre alţi nori,/ Ca o zi către alte zile,/ ca un sentiment de la om la om;/ Poezia străbate zări şi mări,/ Pustiuri şi gândiri – / Poezia se ia,/ Din română în germană/ Şi din germană în română,/ Prin toate trece poezia,/ Fără să treacă…/” Debutul scriitorului Cristian Medelean, din Toronto, cu cartea La colibe și al Alyssei Sîrghie, din Michigan, cu Povestea celor trei cățeluși, carte bilingvă pentru copii, ca și romanul Surorile de Ionuț Leonard Voicu, Muchia malului, Povești din New York de Menuț Maximinian, recenta mea carte America visului românesc și nominalizările unor titluri ce reprezintă Cenaclul „Grigore Vieru”, activ la Toronto prin inițiativa Mariei Tonu, au dovedit, întocmai revistelor „Lumina slovei scrise” de la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu sau „Destine literare” de la Montreal și ziarului „Răsunetul”, care apare la Bistrița, că pulsul literaturii române este intens și bine reprezentat la jubileul semicentenarului din Canada. Sărbătorirea lui Mircea Ștefan din Cleveland, Ohio, la cei 50 de ani ai săi de poezie, a fost augmentată prin lectura expresivă a lui Sergiu Cioiu, care s-a oprit asupra unor versuri reprezentative din volumele autorului.

De la ultima zi de simpozion se așteaptă, ca de obicei, conferințele cele mai interesante și nici de data aceasta așteptările asistenței n-au fost zadarnice. Prof. univ. dr Cezar Vasiliu, apreciat ca personalitatea cea mai presitigioasă a comunității românilor din Montreal, a vorbit despre 2000 de ani de la moartea împăratului Traian. Conferința mea intitulată Tudor Aghezi – psalmistul a dezvăluit mistificarea ateistă la care a fost supus poetul în învățământul comunist din România de până la 1979, când Nicolae Balotă a cutezat să demonstreze că dramatica zbatere între credință și tăgadă nu a fost stăvilită de ideologia marxist-leninistă, însușită samavolnic, ci l-a însoțit pe psalmist până la sfârșitul vieții sale. Poetul Adrian Munteanu a adeverit Ce aduce nou sonetul lui Dumitru Ichim, fiind el însuși autorul unor volume de sonete, valorificate într-un recital emoționant Fluturele din fântână. Așa cum era firesc, simpozionul jubileului a fost încheiat cu o temă de sinteză, Câmpul românesc de la Hamilton între minunile exilului românesc în interpretarea prof. Sebastian Doreanu.

Ziua de sâmbătă a fost rezervată strălucitului banchet jubiliar, când numărul participanților a întrecut măsura tuturor serilor precedente. Conform tradiției,   moderatorul programului artistic a fost Dumitru Popescu, directorul ziarului „Observatorul” din Toronto, unde dânsul animă, ca nimeni altul, Cenaclului „Nicăpetre”, care a propus un program de muzică, poezii și lansări de carte, secondat de Cenaclul „Grigore Vieru”, prezent cu un recital de poezie și muzică.

Artele și-au dat mâna la jubileu, căci standurilor cu cărți li s-a alăturat expoziția de sculptură a lui Sylvio Suga, care în cei 15 ani de activitate în Canada conduce compania Sugat Design și este membru al cunoscutului Al Green Sculpture Studio. Sculpturile sale în marmură împletesc într-o manieră originală reflexe brâncușiene cu teme ale ipostazierii frumuseții feminine. Sophia Leopold, acum în vârstă de 8 ani, este de mai mult timp prezentă ca talentată pictoriță la Toronto, deschizând expoziții care promit un viitor artistic cert.

Evenimentul care a marcat semicentenarul Câmpului Românesc de la Hamilton, Canada, a fost onorat de prezența Viceconsulului General al României la Montreal, Ileana-Letiția Belivacă, și a Consulului General al României la Toronto, Mugurel Stănescu. Ei au marcat prin cuvântul lor importanța acestei manifestări, ce a strălucit ca densitate a activităților și ca bună organizare a fiecărui moment, izbândă datorată și implicării președintelui Dumitru Răchitan și a echipei sale de români inimoși. Dialogul diasporei cu țara-mamă ar putea să fie acum mai efervescent ca oricând, dacă Ministerul românilor de pretutindeni, destinat unor asemenea inițiative, ar ieși din inerția prezentă, venind cu propuneri eficiente, căci asemenea evenimente culturale majore dovedesc cu prisosință că Atlanticul nu mai este o stavilă, ci devine o punte de legătură spirituală și sufletească între români, iar diaspora, atât de sporită numeric în anotimpul postdecembrist, poate fi înțeleasă ca parte integrantă a marii comunități naționale, așa cum observa și președintele Klaus Iohannis care o consideră un vector al progresului. Spre a fi astfel, este necesar să se aplice un program coerent al ministerului de resort, care va trebui să-și dovedească eficiența.

Călătoria ca o formă de catharsis

Posted by Stefan Strajer On October - 4 - 2017

Călătoria ca o formă de catharsis

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

Neobosit turist și scriitor, în același timp, Corneliu Florea se caută pe sine, străbătând meridianele, scrutând semnificații dincolo de aparențe, mărturisind că fericirea de-a călători „m-a obligat să-mi bat și capul, nu numai picioarele …” (op. cit. p. 5). În volumul Călător prin felurite lumi (Aletheia, Bistrița, 2016), ca și în alte cărți ale sale, este limpede că spațiul de elecție al autorului este cel european, pe care îl colindă în lung și-n lat când compania britanică Globus îi oferă o ocazie corespunzătoare aspirațiilor sale. Și astfel, suntem purtați prin Țările de Jos, Germania, Italia, Elveția, Portugalia, Spania. În România se apleacă asupra durerilor țării. Recunosc în euforia trăirii călătoriei la Corneliu Florea împlinirea unor aspirații frustrate ale generației noastre, marcată în timpul dictaturii de interdicția de-a avea un pașaport. Eram tineri, dornici să vedem lumea, dar condamnați la imobilitate. Pașaportul era un privilegiu, care se acorda numai clientelei partidului și a securității. Eliberat demult de acest obstacol, Corneliu Florea își ia revanșa, oferindu-și un adevărat regal al frumuseții în „felurite” spații și într-o infinitate de ipostaze.

Dacă am rămâne numai la dimensiunea contemplării frumuseților europene am sărăci substanța cărții. Ea este mai mult decât atât. Este o rememorare a unei suferințe discret ascunse, care iese liniștit la suprafața sufletului ori de câte ori un colț, un tablou, o sculptură, o catedrală, un comentariu îl fac să retrăiască emoțiile încercate în premieră cu Ica, tovarășa de viață care a plecat în lumea umbrelor. Al doilea personaj insistent prezent este România cu toate rănile ei. Din scena potopului pictată de Michelangelo pe tavanul Capelei Sixtine autorul reține, în mod special, chipul unei femei modeste, purtând pe cap un scaun răsturnat cu puținele lucruri de salvat. O proiecție lăuntrică l-a făcut să remarce imaginea: „Privind-o acum, am o senzație stranie de déjὰ vu, a refugiului nostru din calea potopului comunist, și parcă femeia aceea e Ica mea neînfricată, încrezătoare în altă lume …” (op. cit, p. 117). Vizitează majoritatea locurilor pentru a doua oară, după ce prima dată fusese împreună cu jumătatea sa. Revenirea în aceleași locuri este o formă de căutare a ființei dragi de odinioară, precum miticul Orfeu. Mai mult decât în alte memoriale de călătorie în acesta drumul printre capodopere, minuni ale naturii și ale arhitecturii medievale este o formă catharctică, un mod de purificare prin emoția estetică, dar și un mod de „căutare a timpului pierdut”, în sensul proustian al cuvântului. Multe pasaje din carte au un ton elegiac, amintind de acel minunat vers eminescian „Din valurile vremii nu pot să te cuprind”. Autorul trăiește o adâncă experiență spirituală, în care emoția artistică se împletește cu dorul, care o aprofundează. Cu ani în urmă cei doi medici, soț și soție au fost copleșiți de cea mai impunătoare catedrală din lumea catolică, Sagrada Familia din Barcelona, promițându-și neapărat o întoarcere. Dar l’homme propose, Dieu dispose. Viața le-a fost potrivnică: „Cerule Mare, ce soartă am avut de atunci, luptându-ne pentru viață în toți anii aceștia și cât de cumplit am fost înfrânți în urmă cu șapte ani.”(op. cit., p. 255). De unde decizia celui învins de-a nu se lăsa răpus: „Voi împlini acea hotărâre pentru amândoi” (idem, ibidem).

Subsumat aceluiași concept de catharsis este drumul pelerinilor creștini și necreștini la Santiago de Campostella, care îl impresionează în mod deosebit pe autor. Este al treilea loc de pelerinaj pentru creștini după Ierusalim și Roma. La Santiago de Campostella este catedrala unde se păstrează osemintele Sfântului Iacob, unul dintre apostolii lui Christos, protectorul Spaniei cu un destin tragic ca și ceilalți discipoli ai Mântuitorului. Este un pelerinaj de opt sute de kilometri, străbătut pe jos, cu stăruință și sacrificiu de sine de indivizi dintre cei mai diverși. După cum notează autorul, în timpul drumului se leagă prietenii, se strigă dureri, se autoexaminează oameni, care se simt fericiți și mai ales vindecați de balastul sufletesc, după această probă de tărie fizică și spirituală. Dacă luăm în considerare că pelerinajul a început în secolul al IX-lea, tradiția este cu totul impunătoare pentru Spania și pentru Europa, dar nu numai. Autorului i-a atras atenția un cuplu coreean care a călătorit mii de kilometri din Coreea de Sud numai pentru a participa la acest „tratament natural”. Corneliu Florea îl numește „un spectacol fără asemănare”. (op. cit., p. 275).

În cu totul alt registru este redactat textul când vine vorba despre comparația dintre realizările Vestului și teribilele fapte ale guvernanților români din ultimii treizeci de ani. Sarcasmul și diatriba i se par mijloace insuficiente în judecarea realităților românești. Mut de admirație în fața tablourilor marelui Rubens, pe care le contemplează la Anvers (Antwerp), își amintește de un alt ins care a bătut străzile orașului. Este vorba de fostul președinte Traian Băsescu, șef al Agenției Navrom în timpul dictaturii. Faima lui e de tristă amintire: „a băgat mâna până la cot în devizele statului” (op. cit., p. 48), după care a fost adus în țară, dar n-a pățit nimic deoarece era informator de nădejde „prin scris, oral și ambivalent” la securitatea română. Și am adăuga noi, nu numai că nu a pățit nimic, dar a ajuns președinte ca să ruineze țara în două mandate. Este „cel mai jalnic dintre vânzătorii de țară”, așa cum a dovedit-o în campania pentru distrugerea exploatării de la Roșia Montana și de asemenea, adăugăm noi, în vizitele la cursurile de vară din secuime, când s-a fotografiat cu udemeriștii și steagul Ungariei. Nu a avut bunul simț și curajul pe care l-a avut recent președintele Klaus Johannis, care a înmânat maghiarilor de la Covasna steagul tricolor, amintindu-le de Constituția țării. În concluzie: Băsescu este un „jucător în sforile străinilor”. (op. cit. p. 60) Așa că, fără exagerare, ceea ce spune Corneliu Florea este perfect adevărat și trist totodată.

Deși vede pentru a doua oară, ce privilegiu, minunile civilizației și culturii europene, autorul trăiește cu intensitate momentele. Floriada din 2012, expoziție magistrală a florei pământului organizată în orașul Venlo din Olanda o mai văzuse cu zece ani în urmă. Ea este organizată din zece în zece ani. I se pare „uluitoare, fascinantă, de neuitat”. Geniul lui Michelangelo îl copleșește în Capela Sixtină, la Florența, la Bruges în Biserica Doamnei Noastre Maria, în pictură sau sculptură. Măreția artistului este incomensurabilă. Geneza și Judecata de Apoi pictate pe bolta Capelei Sixtine sunt opere care îi dau fiori de neliniște, ducându-l în păcatul „de a-l vedea pe Creatorul din Biblie în penumbra lui Michelangelo” (op. cit., p.111). Nu uită să amintească de Voronețul nostru, Capela Sixtină din Est, care îi este tot atât de apropiată de inimă. Florența este memorabilă prin atâtea bogății artistice lăsate de magnifica Renaștere italiană. Basilica Santa Croce este sfântă prin mormântul monștrilor sacri pe care-i adăpostește: Galileo, Michelangelo, Dante, Machiavelli, Rossini în total 276 de florentini care au contribuit la gloria Florenței. Aflăm de sindromul Stendhal, care când a intrat în bazilica Santa Croce a fost copleșit de emoție, a amețit, s-a așezat de teamă să nu cadă. A avut o criză de hiperculturemie. Câți indivizi ar mai avea-o în timpul nostru searbăd?

Cezar a înființat pe malul fluviului Arno o colonie de veterani, călugărul dominican Savonarola a fost spânzurat, ars pe rug și cenușa sa aruncată în Arno pentru ideile sale reformatoare împotriva corupției bisericii catolice și a papalității, în special. Magnifice vremuri, cumplite vremuri. Aflăm atâtea lucruri despre istoria catolicismului, despre ordinul franciscanilor din orașul Assisi, despre credință, perseverență, asumarea de bună voie a sărăciei la acei călugări numiți mendicans. Este reconfortant să citim despre asceză într-un veac consumeristic ca al nostru. La Anvers tablourile lui Rubens îl fac pe autor să exclame ca la slujba de Inviere „Veniți și luați lumina minunii artei lui Rubens cu voi” (op. cit., p. 51). La Amsterdam multe îi rețin atenția, dar mai ales „Rembrandt, în fața căruia ne plecăm” (op. cit., p. 15). Descrie cu lux de amănunte tabloul Rondul de noapte, încercând să prindă în cuvinte dinamismul lui. Aflăm că personajele înfățișate au fost reale și și-au plătit fiecare locul pe pânză. La Amsterdam observatorului Corneliu Florea nu-i scapă nici cuplurile de homosexuali și lesbiene, care se afișează public fără nici o pudoare. Îi înregistrează că există, dar nu-i aprobă.

Ceea ce îl impresionează mereu este dovada muncii, tenacității și talentului investite în uimitoarele catedrale gotice ce stăpung cerul, în construcțiile moderne din Olanda, cea care a smuls Mării Nordului pământ, bătându-se cu ea o mie de ani, în viaductele, tunelurile care străbat Alpii elvețieni, în curățenia și ordinea lucrurilor puse la locul lor într-o lume care frizează perfecțiunea. Prin sașii de la noi din Transilvania au pătruns și în România breslașii nemți, dovedindu-și măsura hărniciei și priceperii lor în construirea bisericilor cetate. „Ceea ce mă uimește și mai mult sunt aceste bresle germane ce se bazau pe muncă, fraternitate și credință și au cuprins și au construit în Europa de aici din Bruxelles până în Transilvania celor șapte cetăți sășești.” (op.cit., p. 40-41). Aceași prețuire nutrește pentru constructorii republicii venețiene, fugari din calea barbarilor. Ei și-au construit „o arcă socială prin muncă, ordine și credință cum nu s-a mai văzut și va rămâne în istoria societății umane” (op. cit., p. 141). Copleșitor prin fantezia debordantă, efort neîntrerupt timp de aproape o jumătate de secol i se pare marele arhitect Antonio Gaudi, care a înzestrat Barcelona cu capodopere de faimă mondială.   Nu știi ce să admiri mai mult: grandoarea catedralei neterminate Sagrada Familia sau grandoarea vieții arhitectului, care în fiecare dimineață timp de 43 de ani se ducea la o mică biserică catolică, se ruga și apoi se scufunda în munca la propria-i catedrală de o originalitate șocantă, ca tot ce a creat Gaudi. Moartea lui absurdă, lovit de un tramvai în vara anului 1926 și anonimitatea lui sunt zguduitoare. A făcut comoție cerebrală și a zăcut în stradă, fiind îmbrăcat ponosit și neavând acte de identitate, până când un polițist l-a transportat la spital, unde a doua zi doar preotul spitalului l-a recunoscut pe genialul artist. Omul acesta care a zăcut în stradă a lăsat Spaniei o moștenire care aureolează această țară prin talent, străduință, sacrificiu de sine, pasiune, dând totul pentru alții, luând nimic pentru sine.

Prietenia este o altă virtute umană mult apreciată în această carte. Și, cum autorul ne-a obișnuit din alte cărți ale sale cu judecata sa antitetică, nu ne miră că marile prietenii de odinioară le pune în contrast cu derizoria „socializare de celofibră” din zilele noastre, referindu-se în mod expres la facebook. La polul opus contactelor efemere, superficiale, intermediate azi de media se situează legăturile de durată, de profunzime ca aceea dintre Erasmus de Rotterdam și Thomas Moore, sau dintre Moore și Juan Luis Vives, un alt mare gândior renascentist, care a scăpat de eșafodul regelui Henric al VIII-lea, refugiindu-se în orașul Bruges, din Belgia, port la Marea Nordului. Când a aflat de moartea sângeroasă a lui Thomas Moore, pe care îl admira nespus, a căzut într-o adâncă depresie. „In vremurile medievale prieteniile de suflet și minte aveau alte dimensiuni, alt conținut, altă trăinicie față de surogatele facebook-ului de astăzi.”, cade greu reflecția autorului, pe care îl simțim că tânjește după asemenea trăiri sedimentate, verificate de viață și timp. Cruzimea dementă a regelui englez ne înspăimântă și astăzi. Sub alte fațete ea continuă să se manifeste și acum, multiplicată. Iuda, cum observă undeva în carte autorul, are din nefericire urmași nenumărați pe tot pământul. Interesant este că pictorul Bernardino Luini, renascentist și el, discipol al lui Da Vinci, s-a autoreprezentat în Iuda în tabloul lui Cina cea de Taină, aflat la biserica dominicană Santa Maria della Grazie din orașul elvețian Lugano, situat aproape de Milano. Să fi vrut Luini să ne spună că artistul are o personalitate contorsionată ca aceea a lui Iuda, că nu este linear, că uneori face pact și cu diavolul ca Faust de dragul lărgirii cunoașterii?

Când vine vorba de istorie, Corneliu Florea se ferește de truisme, nu repetă adevărurile sucite prin manualele de istorie din România, doamne ferește. Îl judecă sarcastic pe Napoleon, care, atunci când s-a năpustit în 1797 asupra Republicii Venețiene, s-a confundat cu toți cuceritorii „roși de ambiții, putere, acaparare” (op.cit., p. 145). Cu Napoleon mai are și o altă răfuială. El a aprobat răpirea Basarabiei de către țarul Alexandru I în 1812 pentru că atunci „nu mai putea de dragul țarului”, apoi numai după trei luni „s-a luat după el prin Rusia” (op. cit., p. 39). Atunci ca și astăzi fiecare are atâta dreptate câtă putere are, ca să parafrazăm o cugetare a filozofului Spinoza, mult îndrăgită de Corneliu Florea. Filozoful celebru prin Etica sa, ostracizat pentru scepticismul lui privind originea divină a Bibliei, a șlefuit lentile la Haga până a făcut silicoză, murind de tânăr.   Asemenea vieți îl emoționează pe autor nu doar prin celebritatea lor, ci mai ales prin jertfa lor. Ora et labora (roagă-te și muncește), deviza specifică creștinismului monastic, se poate aplica tuturor celor care și-au legat numele de o înfăptuire care a înfruntat timpul. În pereginările sale autorul remarcă noblețea acestui principiu care stă la baza minunatului edificiu cultural al Occidentului. Îl regăsește și la noi în anumite obști călugărești, pe care le evocă oricând are prilejul, cum ar fi mănăstirea de maici ridicată la Piatra Fântânele în Pasul Tihuța. Să ne aducem fiecare contribuția cu modestie, fără zarvă la binele lumii în care trăim, cam aceasta este esența eticii lui Corneliu Florea. Este atât de simplu și totuși atât de greu de îndeplinit pentru mulți, pe care demonii îi încearcă și îi împing să răspândească moarte și dezastru în jur, astăzi ca și atunci în Evul Mediu.

Autorul nu este un credincios creștin, dar faptul nu-l oprește să constate noblețea ideilor propagate de creștinism „o ideologie religioasă a păcii și iubirii, a muncii cinstite și-a rugăciunii. Cea mai frumoasă religie de până acum a omenirii” (op.ciy., p. 109). Reține din creștinism ritualul aprinderii unei lumânări în memoria morților dragi, ceea ce și face indiferent de bisericile prin care trece. Prin acest ritual se simte solidar cu toți cei care prețuiesc elevația sufletească, iar în bisericile românești „prin care a trecut și trece neamul meu, mă simt alături de el, îl simt și vin să-i dau un semn de respect” (op. cit., p. 109), ni se confesează autorul. Se întâmplă ca starea bisericilor românești să-i cauzeze sentimente de amărăciune și revoltă, atunci când dreptul românilor de a se ruga este boicotat în județele Covasna și Harghita. IPS Ioan Selejan, Arhiepiscop al Episcopiei înființate în 1994 ne vorbește despre pridvoare de biserici atacate cu pietre, cimitire profanate, despre ostilitatea anumitor grupuri de maghiari, care forțează epurarea celor două județe de populație românească. Plângerile IPS Selejan n-au găsit ecou în rândul administrației locale, știut fiind faptul că există o larg răspândită complicitate între autorități și secuii maghiarizați. Clădirea episcopiei, notează reporterul, nu are steagul tricolor arborat. Probabil de teamă.

Acum când scriu, ofensiva iredentistă a Ungariei și cea udemeristă în România sunt în plină desfășurare, având în vedere irascibilitatea, paranoia stârnite de centenarul Păcii de la Trianon. Corneliu Florea face o analiză la obiect a drepturilor maghiarilor din secuime pe toate planurile, economic, politic, religios, cultural, lingvistic. Bătând cu pasul județele în chestiune, realizează cât de abuzivi sunt maghiarii față de minoritatea românească din zonă, ca și când aceasta nu s-ar afla la ea acasă. Să ne întoarcem la 1910 la legile de deznaționalizare forțată prin educație și cultură ale ministrului învățământului Albert Apponyi (1846-1933). Nu este o taină că în Europa politica maghiară de deznaționalizare a fost cea mai atroce. A fost atât de atroce încât nu i-a exceptat nici pe secuii din comitatele lor. Corneliu Florea insistă asupra unui adevăr trecut mereu sub tăcere și anume că între 1848 și 1918 secuii au fost maghiarizați. În 1910 se declarau secui 400.000, iar în 2012 sub 1,000. Concluzia este limpede: cu o mie de secui nu se poate forma un ținut secuiesc, dar domnii Iliescu, Năstase, Severin, Băsescu, Ponta sau nu știu asta sau se fac că nu știu, fiind „niște hiene politice jegoase” (op. cit., p. 177) la cheremul străinilor. Minoritatea maghiară din România, cea mai zgomotoasă dintre minorități s-a dus cu jalba-n proțap mereu pe la forurile internaționale, plângându-se de atentatul politicii românești la identitatea lor etnică. Toți maghiarii din România își vorbesc limba maternă, dar nu toți cunosc limba oficială. Cât de zguduitoare este însă mărturisirea IPS Arhiepiscop Ioan Selejan că în unele sate „sunt români care vorbesc limba română numai cu Dumnezeu” (op.cit., p. 189). Toleranța românilor față de fenomenul udemerist este vecină cu prostia, iar miopia politică voită a multor guvernanți români se numește trădare națională.

(Waterford, 20 iulie 2017)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Urdea (Jinga)

Oh, Canada!

Posted by Stefan Strajer On September - 22 - 2017

Oh, Canada!

Adică o recenzie…

Motto: Nu fii popular, fii necesar!

 

Autor: Mircea Vişan (Detroit, Michigan)

 

Fiindcă m-am băgat şi eu în seamă de vreo trei ani de zile prin comunitatea românească, am fost invitat la Conferinţa A.J.R.P. de la Montreal, Quebec, Canada. Oh, Canada!

Jurnalist de sâmbătă fiind (mai nou), m-am gândit să nu ratez ocazia şi să bag un ochiometru la ce mai zic şi ce mai fac colegii de prin presa diasporeza, aşa, în direct.

Şi pentru că orice întâlnire românească cu iz oficial în diaspora, fie ea şi de jurnalişti, trebuie să aibă invitaţi de vază din rândul celor ce păstoresc câmpia românească din afară ţării, am avut parte, nu-i aşa (vorba lu’ Brucan), de băgarea în seamă ce onorabilii au considerat că o merităm.

Oficialul numărul unu (în ordinea luărilor de cuvânt) zice ceva de genul „să sărbătorim împreună marea unire, să ne concentrăm pe acest eveniment”. Ştiţi ceva? Eu zic să uităm de altele şi să-ncepem de pe-acum… Mesaj patriotic, de bun simţ.

Mi-am şoptit în barbă: da…

Bun, mulţumesc, ciao, trebuie să fug până la New York!

Apropos, când oficialul numărul unu a început să vorbească, oficialul X şi-a adus aminte că şi-a lăsat acasă laptele pe foc, apa curgând la baie, îşi uitase snack-ul în bucătărie şi colac peste pupăză, îl durea crunt o bătătură. Şi a ieşit din sală. Oficialul X ne vorbeşte (mai târziu, după ce şi-a închis apa la baie şi şi-a tratat bătăturile), stând pe scaun, mai mult ca sigur fiindcă nu dorea să ne privească „de sus”.

Mesajul, în esenţă, sună ceva de genul: „se vor înăspri condiţiile de acordare a finanţărilor MRP”, „ori faceţi presă profesionist, ori ba”, „nu mai luaţi articole de pe la alţii”, „fiţi cuminţi că vă dau na na”. Sau cam aşa ceva. Păi da, că noi, ăştia de dăm din gură şi tastatură prin diaspora, suntem jurnalişti profesionişti cel puţin 8 ore pe zi. Păcat că doar în afara orelor de program care ne asigură ce să băgăm în gură înainte să o deschidem.

„Gata, nu mai răspund la întrebări!”. OK! Perfect! Au revoir, că doar suntem în Quebec. Pardon, am greşit… am uitat să pun semnul întrebării după “au revoir”… Un mare filozof bulgar ar fi zis mai repede drum bun şi cale bătută… Ah, uitasem, oficialul X şi-a împărţit cafeaua cu mine. Din bucata mea de pâine… nu?

x

Apropos, pe tot timpul discursului, oficialul unu a păstrat distanţă de un scaun gol faţă de oficialul X, care tocmai îşi rezolvase problema cu bătăturile. Un al treilea oficial, sau mai repede oficios, a glăsuit ceva (sincer, nici nu mai ţin minte ce), apoi s-a supărat. Şi a plecat spunându-ne pa-pa! După care s-a întors, mânat înapoi de alt oficios şef (care la rândul său vorbise ceva, dar scuze, n-am reţinut ce…). A asistat în continuare pios, tăcut şi gânditor la desfăşurarea lucrărilor. La un moment dat chiar am crezut că este atent la ce se discută. A doua zi, când erau programate mese rotunde şi unde domnia sa (???) putea să ia cuvântul cu adevărat, ne-a tratat cu un scaun gol pe laterală. Un adevărat diasporlamentar, ce mai! Respect! (ar zice unii…).

Noroc că am avut şi un oficial care s-a respectat pe sine şi ne-a respectat şi pe noi. Gee Boy! Nu-mi venea sa cred…

Am văzut şi alţi oficiali în sală, care n-au luat cuvântul dar i-au păzit grijulii pe cei care şi-au luat inima-n dinţi şi au glăsuit.

În rest, în lipsa oficialităţilor, totul a mers bine şi frumos. Ne-am etalat experienţa, ne-am spus păsurile, ne-am lăudat, am criticat, arătat cu degetul, am schimbat păreri, adrese de email, numere de telefon. Am stabilit viitoare colaborări. Adică, exact ce trebuie să facă un jurnalist la o asemenea conferinţă.

Care conferinţă a fost organizată bine, având în vedere condiţiile. Pe care le ştiu şi bine fac că nu le spun la nimeni (las pe alţii)! O conferinţă deschisă şi total transparentă, transmisă integral live video. O premieră care s-a dovedit a fi fost extrem de oportună.

Personal, m-am ţinut de cuvânt. Când unii oficiali, jurnalişti actuali sau foşti, artişti, scriitori sau activişti comunitari au dat-o în comunicare cu iz politic, am ieşit la o ţigară. Sau la un pachet, f(x), unde x variază de la unul la altul.

Acum, odată ajuns înapoi acasă, mănânc o ridiche şi scriu cele de mai sus.

„Diaspora, dragostea mea?!”

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2017

„Diaspora, dragostea mea?!”

Autor: Grigore L. Culian (director „New York Magazin”)

 

Președintele Klaus Iohannis se află la New York și se întâlnește cu „comunitatea română“ la … Philadelphia (!?) într-o locație „secretă“! Ambasada României de la Washington a luat „toate măsurile” pentru a-l ține pe președinte departe de cea mai mare comunitate de români din SUA și de jurnaliștii româno-americani!

O știre apărută pe agențiile de știri și în ziarele din România ne informează că: „Președintele Klaus Iohannis va participa, în perioada 18-23 septembrie, la Adunarea Generală a ONU, unde va rosti un discurs, va participa la recepția organizată de Președintele SUA, Donald J. Trump, va avea întrevederi bilaterale cu secretarul general ONU, precum și cu omologi din alte state (…). Se va afla la New York, unde va conduce delegația română participantă la segmentul la nivel înalt al celei de-a 72-a sesiuni a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite (…) Va avea întâlniri cu reprezentanții principalelor organizații evreiești din Statele Unite și cu reprezentanții Comunității Românești din zona Philadelphia.”

Nimic nou, am spune, dacă ne gândim că prezența românească, (în fiecare an, în luna septembrie, la nivel de președinte sau prim-ministru) la Adunarea Generală a ONU este un lucru important și firesc, numai că modul în care Ambasada României la Washington a organizat vizita președintelui Iohannis la New York pare cel puțin ciudat și ignoră, practic, cea mai mare comunitate de români din Statele Unite – cea newyorkeză!

În primul rând, ambasada condusă de d-l George Maior a trimis invitații pentru „crema“ Comunității Românești, pe care a chemat-o la Philadelphia, deși președintele Iohannis se află la New York, unde era mult mai ușor (și normal!) să se desfășoare un astfel de eveniment. Apoi presa româno-americană a fost ținută, cu discreție, la distanță, deși staff-ul d-lui ambasador Maior are grijă să trimită zilnic informații privind activitățile Ambasadei României. Evident că, în aceste condiții, orice jurnalist onest se poate întreba care este motivul acestei secretomanii și de ce d-l Maior și oamenii Domniei Sale l-au transformat pe președintele Klaus Iohannis într-un „prizonier al elitelor” Comunității?!

Nu în ultimul rând, turneul doamnei Sandra Pralong, consilier de stat pentru Diaspora, la Montreal și New York (în 16 și 17 septembrie, înainte de vizita președintelui), lasă loc de interpretări. Sâmbătă, 16 septembrie, d-na Pralong a participat la întâlnirea organizată de Asociația Jurnaliștilor Români de Pretutindeni (AJRP) la Montreal, Canada, la care au fost invitați, în premieră, ziariști de limba română din întreaga lume, șefi de agenții de presă, politicieni din România și membrii ai comunităților românești. A fost un eveniment foarte bine organizat de d-l Cristian Bucur, președintele AJRP, unde s-au discutat probleme importante privind situația jurnalismului românesc în străinătate sau programe de finanțări pentru publicațiile care promovează imaginea României.

Discursul d-nei Sandra Pralong, foarte clar și bine articulat, a transmis un mesaj pozitiv și firesc pentru funcția pe care o ocupă și unde are menirea de a promova politicile președintelui țării privind relația cu Exilul/Diaspora. Ca fostă jurnalistă, însă, d-na Pralong știe că nicio presă serioasă din lume nu scrie/vorbește despre frumusețile patriei… E de ajuns să urmărim presa americană, de unde provine doamna Pralong, și vom vedea că președintele Donald Trump, de exemplu, este o țintă fixă 24 de ore din 24. În fond, rolul jurnaliștilor – în special al celor care trăiesc în democrații consolidate, cum este cazul nostru – este să semnaleze abuzurile, să comenteze, să caute, să găseascăși să propună soluții, NU să ascundă gunoiul sub preș de dragul țărișoarei noastre dragi! În caz contrar, riscăm să ajungem din nou la osanale și la povestea cu „cel mai iubit fiu al poporului“, practici care nu au ce căuta în această meserie! Și aș mai avea o întrebare/ nedumerire: de ce d-na consilier de stat nu a scos un cuvânt despre vizita președintelui Iohannis la New York și întâlnirea pe care acesta urma să o aibă cu „Comunitatea”?

culian.cz75uo89xv

Turneul d-nei Sandra Pralong a continuat a doua zi, duminică, 17 septembrie, cu prezența la Biserica „Sf. Maria“ din Woodside, New York, păstorită de preotul Chesarie Bertea, unde a participat, alături de noul Consul General al României la New York, dl Cătălin Dancu, la Slujba de Duminică, urmată de o întâlnire cu enoriașii în sala socială a bisericii. Mesajul d-nei consilier de stat a fost, în mare, cel prezentat cu o zi înainte la întâlnirea de la Montreal în fața jurnaliștilor români de pretutindeni, încurajându-i pe cei prezenți să se întoarcă în țară și să ajute, cu experiența lor, la o schimbare în bine, discutând cu oamenii programe de finanțare în cazul repatrierilor și oportunități pentru afaceri în România. Periplul doamnei Sandra Pralong la Montreal și New York și-a atins scopul, pregătind terenul pentru vizita președintelui Iohannis la New York și întâlnirea de la Philadelphia (?!) cu „crema” Comunității Române, despre care d-na consilier de stat a uitat să le vorbească enoriașilor „de rând” prezenți duminică la Biserica „Sf. Maria”…

American dream

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2017

American dream

(Prefaţă la cartea „America visului românesc”)

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

Văzând titlul America visului românesc, dat acestei cărți, compus din trei cuvinte care pot alimenta o ambiguitate semantică, m-ar putea întreba cineva de când am înțeles eu adevărul despre visul românilor ajunși în America și al celor care rămași în țară, „la coarnele plugului” cum se spunea și acum câteva decenii, tânjeau după norocul celor dintâi. Drumul spre înțelegerea acestei sintagme pornește de departe, din anii copilăriei, când în casa părinților mei poștașul lăsa în răstimpuri niște cărți poștale lucioase și viu colorate, cum nu aveai șansa să cumperi de la chioșcurile de ziare ale Republicii Populare Române. Tot ce puteam încerca era să localizez pe hartă acel bulevard cu palmieri înalți ai Californiei și cu Oceanul Pacific în fundal, prilej de visare neostoită pentru fetița nevinovată și curioasă care se apleca asupra lor. Când am aflat că asemenea splendoare exotică este la îndemâna unei surori a tatălui meu, numită Maria, care locuia în orașul californian Santa Monica, acel tărâm a primit aura inaccesibilității. Cine să mai plece atât de departe de țara în care m-am născut eu, când în perioada imediat postbelică, cea a „obsedantului deceniu” din cultura noastră, prinsă puternic în chingile comunismului de tip stalinist, noi, copiii României nu ne apropiam decât teoretic, citind în cărți sau privind pe hartă, fie și numai de Marea Neagră sau de Delta Dunării? Ne convingeam singuri că șansele reale de a călători dincolo de frontierele țării noastre erau nule. Nici măcar cărțile sau filmele pe care le aveam atunci la îndemână nu ne încurajau pentru așa ceva, căci era ordin de sus, ca tinerele generații să disprețuiască tot ce era american, iar lozinca „Lumina vine de la Răsărit” lucra harnic în mințile noastre de elevi aplicați, urmând sfaturile învățătorului clasei, un basarabean sobru, care era foarte atent să nu se abată de la linia indicată de Partidul Comunist Român. De aceea, am plâns cu toată naivitatea noastră, întreaga clasă a II-a, când a murit „Tătucul Stalin”, în 1953, și nici în familie nu se putea crea vreo supapă de atenționare la falsul în care ne tăvăleam mental noi, cei mici, bucuroși că merităm să fim pionieri, luându-ne angajament de bună purtare și implicare activă în societatea care se făurea „cu elan muncitoresc”.

Dar vizita la Sâmbăta de Jos, satul de obârșie al tatălui, mi-a rezervat un alt moment de încântare, unul tactil, căci m-am pomenit mângâind suprafețele mătăsoase ale unor cuverturi de pat în culori aurii-pastelate. Nici acelea nu semănau cu păturile pe care noi le cumpăram pe cartelă, ca produse ale noii industrii socialiste. Pentru că la țară, asemenea cuverturi lucioase nu-și găseau locul sau pentru că ele fuseseră destinate tocmai tatălui meu, singurul vlăstar din familia de țărani făgărășeni care se făcuse domn, ele au ajuns la noi. Eu nu mai pot afla care fusese rațiunea direcționării acelui cadou, dar îmi amintesc că ne-am întors la Sibiu cu acele blanketuri încântătoare, cu care eram convinsă că se vor înfrumuseța cele trei camere ale apartamentului în care locuiam. Ce ecuații se vor fi produs în gândul meu între strălucirea inaccesibilă a acelor cuverturi mătăsoase americane și păturile groase și mate pe care le-au înlocuit grabnic pe paturile locuinței noastre este greu de reconstituit. Cert este că în gândurile mele America își făcea încetul cu încetul un loc ca terra incognita.

Vecinul nostru, care în mod forțat, dar cu îngăduința părinților mei, ne-a ocupat una dintre camere, nu era altul decât fostul director al Spitalului de Psihiatrie din Sibiu și inspector, doctorul Gheorghe Preda, o personalitate a domeniului medical românesc, care astăzi dă numele instituției medicale respective. Pe atunci, abia ieșit la pensie, el avea nevoie de liniște, ca să citească în paralel, de obicei, câteva cărți așezate, în lipsa unui birou, pe masa lui mare, și să pregătească din timp conferințele pe care le ținea medicilor sibieni, rostind conținutul lor câteva zile la rând, ca foarte serioasă pregătire. Eu îl auzeam repetând cu voce tare prin peretele camerei proaspăt ocupate, dar fără îndoială și el ne auzea pe noi, copiii, râzând, alergând, certându-ne pentru orice nimicuri. Pe mine mă asculta cântând la pian Mozart, Schubert sau Bach și în curând Domnul Inspector și-a făcut obiceiul de a intra în ținuta lui de casă, pe nesimțite, în camera noastră cu pian, ca să mă roage să-i cânt aria Martei din creația lui Flotow, ca să retăiască fericirea unei idile pariziene, care îl făcea și acum să lăcrimeze. Modul în care a înțeles el să ne potolească pe cei trei copii, gălăgioși nevoie mare, mi-a rămas clar întipărit în amintire. Convenția stabilită între noi prevedea o clauză unică, anume: dacă toată săptămâna noi respectam liniștea în coridorul cel mare, care fusese până atunci arena bătăliilor între frați, el ne invita sâmbăta la ora 17.00 la el în cameră și ne oferea dintr-o cutie de pantofi vârfuită cu cărți poștale din cele 37 voiaje pe care le făcuse pe toate continentele (mai puțin Australia, unde a fost invitat, dar nu reușise să ajungă) în anii perioadei interbelice. La fiecare întâlnire săptămânală, doctorul Preda ne vorbea timp de un ceas despre o țară, pe care noi o alegeam. Desigur că eu am ales după Franța și Anglia, da, Statele Unite ale Americii. Ele răpiseră familiei noastre 4 din cei 7 fii ai bunicii Eva. În America trăiau două mătuși și un unchi, toți frați ai tatălui meu, care pe măsură ce noi creșteam a început să ne povestească cum au plecat ei spre America și prâslea familiei, Vlase, tatăl meu de mai târziu, conducea plângând pe câte o soră, implorând-o să-l ia și pe el. Eram foarte impresionată să aflu că unchiul Victor plecase la 14 ani, fără să se mai întoarcă vreodată în țară, el fiind dus de valul emigrărilor, care dezvoltase la noi, ca și în alte țări europene, o întreagă industrie, încă una prosperă, a celor care mijloceau plecarea spre America și stimulau integrarea noilor veniți în ramurile economice deficitare din Lumea Nouă. Așa cum aveam să aflăm mai târziu, când în 2004 am descins în orașul Winona, statul Minnesota de pe Mississippi, Victor Bițu, ca emigrant neșcolit la 14 ani, fusese angajat într-o moară în care se inițiase și muncise până la pensionare. Îmi amintesc perfect, că de la el primeam poze cu o familie întreagă, după ce se căsătorise cu o americancă, poze în care eu am văzut prima dată un televizor, însă din cele cu ecran foarte mic, desigur încă inexistente în România. Cred că era tot prin 1950, când la Winona s-a întâlnit Victor cu surorile lui, respectiv cu Maria din California și cu Istina, sosită din Warren, Ohio. Așadar, frații tatei erau risipiți ca făina orbului cât este America de mare.

America_Coperta

Foto. Coperta cartii

Desigur că și această neadunare a fraților într-un loc trebuie să fi îndurerat pe mama lor, Eva, femeie văduvă, care le purta grija, mai ales că ea se opusese din răsputeri la cele 4 plecări ale copiilor, dar nu biruise. De Istina era într-un fel cea mai îngrijorată, pentru că fusese la vremea ei cea mai frumoasă fată din sat, iar americanul Dan Galbincea, rămas văduv cu 3 copii, venise la Sâmbăta de Jos cu gând de recăsătorire și tocmai pe ea o dorea. Tot ce a mai putut face acel suflet de mamă rănită în fața unei decizii, ca aceea a fetei frumoase, a fost să o blesteme, anume ca indiferent ce i se va întâmpla în noua familie, să nu se gândească să divorțeze, să-și ia lumea în cap, ci să îndure până la capăt ce-i hărăzise soarta, rămânând alături de soțul acela care o convinsese să părăsească familia și țara. Nu, Istina nu s-a despărțit de bărbatul ei, chiar dacă Dan Galbincea a fost un bețiv, care cheltuia pe băutură tot ce-i cădea în mână. Biata mamă parcă îi citise destinul de la bun început. Numai Ion, cel mai mare dintre frați, s-a mai întors în țară, după ce a muncit cu îndârjire, aducând bani cu care a ridicat o casă mândră în satul lui de amintire brâncovenească de sub Fereastra Mare a Munților Făgăraș. Parcă lui îi sunaseră în urechi versurile din folclorul muzical al românilor americani: „Ce folos că ai dolarul, dacă n-ai boii și carul”. Ion s-a întors la boi și car, muncind pământul până la 96 de ani, spre mirarea tinerilor din sat, care nu-i puteau ține pasul pe brazdă.

Și mințișoara mea de copil naiv, nutrită în perioada avântului comunist românesc cu ideologia marxist-leninistă, proliferată în școli, avea să primească prin 1955 un șoc, în plină vacanță de vară, când în drum din Avrig spre Poiana Neamțului, o femeie frumoasă în vestmântul ei țărănesc ne-a sărit în cale dinspre râul Avrig și, cum dintr-o privire ne-a citit că nu suntem oameni ai ordinii publice, ci niște orășeni pașnici, ne-a pus o întrebare disperată, rostită cu năduf: „Când vin americanii?” Un turbion s-a produs în mintea mea, în care se lăfăia pe atunci ideea că prietenul nostru se află la Răsărit și este marele popor sovietic. De ce există români care tânjesc după ajutorul altui popor decât sovieticii, care ne sunt dați la școală ca exemplu în toate, până și la problemele de matematică sau la modelele de eroism tineresc? Turnul de la Pisa din mintea mea s-a răsturnat în momentul când simțeam că ceva nu este clar, chiar dacă pe atunci citeam Tânăra Gardă de Fadeev cu mai mult elan decât un roman al lui Sadoveanu.

S-a petrecut apoi în familia noastră un eveniment neașteptat, când tata a fost invitat la Securitate să dea socoteală de corespondența lui cu frații din America. Mama cu noi, cei trei copii, am rămas în așteptare la poarta acelei temute instituții, care în orele ce au urmat, decidea soarta tatălui nostru. El putea fi arestat ca dușman al poporului și trimis la Canalul Dunărea – Marea Neagră ori era închis ani grei în teminițele comuniste. Ce culpă plana asupra lui și, implicit, asupra noastră? Nimic altceva decât corespondența cu americanii din familie, căci părinții mei nu făcuseră niciun fel de politică. Demonstrația tatei se pare că a fost convingătoare, căci, după ce a citit toate scrisorile în fața anchetatorilor, el a dovedit că acel epistolier nu are nimic, dar absolut nimic politic. Tata nu a intrat la închisoare, cum, tremurând, mama s-a temut timp de o jumătate de zi, cât a durat ancheta, dar din momentul acela corespondența lor de familie s-a întrerupt. Poate credeți că am confundat verbul, prin care să consemnez definitiva ruptură în familia Bițu de pe cele două maluri de Atlantic. Tata nu a mai scris de atunci nici un rând spre America, este clar. Dar după mai mulți ani, poate vreo zece, în plină studenție, pe la mijlocul deceniului șapte, eu am simțit un aer de eliberare ideologică, din moment ce se vorbea despre Titu Maiorescu, despre Octavian Goga și despre Blaga, până atunci total interziși. M-am avântat, luând inițitiva! Mai cu grijă la început, am reluat corespondența cu verii mei, copii ai lui Victor Bițu din Winona Minnesota, și cu Istina, care, prin grija pe care mi-a purtat-o apoi de la distanță, dar binecuvântat de consistent din punct de vedere financiar, a devenit a doua mamă a mea.

Priveam de acum alte poze color, pe care mi le aducea poștașul și visam, încercând să-mi închipui cum este viața de americani a unchiului, a mătușilor și a verilor mei, ca rude de sânge. Aveam peste Ocean o familie răsfirată cât este America! Sângele nostru pulsa tânăr pe mai multe meridiane ale Terrei. Să fie rău? Să fie bine? Visam la America lor fără să bănuiesc că după Revoluția din Decembrie 1989, o nouă generație, cea a fiilor mei, va relua drumul emigrației. Și ei, atrași de același American Dream, ca înaintașii, dar în cu totul alte condiții, căci formula plecării nu mai era „mia și drumul”, ci „loteria vizelor”. Desigur că drama pe care am trăit-o eu, ca mamă, în primul moment, nu mai avea nimic din temerile bunicii mele Eva de la Sâmbăta de Jos, despărțită total și definitiv de fiii ei plecați în America, printr-un nemărginit ocean. Felul cum Atlanticul poate deveni azi un liant între părțile îndepărtate geografic, dar unite spiritual ale unui popor european puteți afla din cartea de față, ce însumează experiența celor 15 ani de dialog al meu cu America românilor. Roadele publicistice și literare ale călătoriilor mele peste Ocean n-ar fi putut exista, dacă destinul nu-mi oferea o asemenea deschidere spre societatea cu cea mai evoluată tehnologie din lume, prioritate care se resimte în toate planurile existenței. Uimirile pe care le-am trăit, călătorind în Lumea Nouă, au fost nenumărate, macazul mutându-se adesea de la admirație la respingere. American dream a devenit și visul meu, născut din credința că acolo, în Lumea Nouă, avem multe de făcut și noi, românii din țară.

Destin de familie!

Destin de generație!

Destin național în universalitate!

Semicentenarul unei promoţi prestigioase de filologi la Cluj-Napoca

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2017

Semicentenarul unei promoţi prestigioase de filologi la Cluj-Napoca

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie (Sibiu)

 

Revederea la semicentenar a promoției 1967, specialitatea Limba și Literatura Română, de la Filologia clujeană a avut o semnificație cu totul specială, ca summum emoțional, provocat de bucuria de a ne întâlni voioși, sentiment încercat la unison de toți colegii prezenți. Desfășurat pe parcursul a trei zile, evenimentul a fost conceput larg și esențializant, pe măsura importanței lui unice. O întâlnire de poveste! O revedere cu multe povești! Nota comună a fost exuberanța trăirii noastre, parcă dovedindu-ne chiar nouă, ca actanți, că sufletul nu îmbătrânește în același ritm cu trupul. Adică, ceea ce am simțit este că sufletește suntem tineri, da, exact ca în anii studenției!

Și cum nimic nu este întâmplător în viață, începutul aniversării noastre semicentenare s-a petrecut la Sighetul Marmației, unde microbuzul ne-a lăsat la Memorial într-un moment de mare sărbătoare, Ziua Eroilor. Acolo am aflat că s-a temeinicit tradiția ca la acest eveniment din toate colțurile țării să sosească membri ai unor asociații care cinstesc memoria vechilor deținuți, alături de rude și prieteni ai familiilor lor. Se știe că în închisoarea de la Sighet fusese decimată elita intelectualității române și imaginea completă pe care muzeul o oferă vizitatorilor este copleșitoare cu adevărat. În interviul pe care l-am dat instantaneu unei televiziuni locale am explicat că acest muzeu care ilustrează ororile comunismului și rezistența organizată în țară și în lume împotriva lui, trebuie perceput ca un loc de pelerinaj. El se cuvine vizitat în egală măsură de români și de străinii vizitatori, întrucât aici, mai bine ca oriunde, poate fi înțeleasă tragedia țării noastre care în mod samavolnic a fost supusă comunismului de tip stalinist. Mărturiseam în fața camerei de filmat că fac parte din generațiile care au crescut odată cu instaurarea dictaturii proletare și mulțumesc lui Dumnezeu că am avut șansa să văd abolită această holeră a istoriei noastre contemporane. În muzeu am descoperit – ce surpriză! – figura unei persoane din familia mea, pe speakerul la BBC dr. Liviu Cristea, care ani la rând a transmis mesaje de îmbărbătare la emisiunilor postului românesc din Londra către românii din țară.

Evenimentul comemorativ organizat la Sighet de Ziua Eroilor s-a desfășurat în câțiva timpi distincți, pornind cu dezvelirea plăcii dedicate lui Romulus Rusan, alături de Ana Blandiana, soția lui, ctitori ai muzeului. A urmat o sesiune evocativă consacrată lui Romulus Rusan, care, plecat la Ceruri de curând, lipsea fizic, dar era simțit aproape, păstrat în amintirea celor care au avut șansa de a-l cunoaște, ca intelectual de inițiativă, scriitor, publicist și distins prieten. La Cimitirul Săracilor s-a oficiat slujba de pomenire și nu a lipsit din program o masă bogată pentru toți participanții. Ne-am propus să revenim la Sighet anual de Ziua Eroilor, aducând mai ales tineri și copii, care să afle, vizitând Memorialul, prin ce perioade tragice au trecut înaintașii noștri în istoria contemporană, drept care le datorăm toată prețuirea.

Următoarea zi a fost consacrată la Mânăstirea Nicula pomenirii celor 37 colegi plecați la Bunul Dumnezeu și a profesorilor noștri de la facultate, exact același număr de 37, printr-o coincidență de-a dreptul simbolică. A fost un moment de neuitat, căci amfiteatrul natural în care este așezată mânăstirea, atmosfera de evlavie a sălașului sfânt și slujba preoților ne-au copleșit sufletele. Cu sentimetul unei comuniuni de spirit cu poetul senator Ioan Alexandru și cu scriitorul Vasile Avram, care a murit cu 15 ani în urmă exact în această mânăstire, ne-am întors la Cluj-Napoca în preziua aniversării propriu-zise.

La Facultatea de Litere, cu grilaje metalice arcuite și cu clădiri solide, ne-am adunat în cea de-a treia zi cu mare încântare noi, absolvenții specialității Limba și literatura română de acum 50 de ani. Împlinirea acestei jumătăți de secol ne-a motivat emoția și sala Ovidiu s-a umplut de râsetele amintirilor noastre de studenție.

Nu m-aș încumeta să apreciez că noi am fost generația de aur a facultății, pentru că în fiecare promoție printr-o ierarhizare naturală se afirmă personalități creatoare, chiar de talie națională și europeană, precum scriitoarea Ana Blandiana, în cazul promoției noastre, alături de care se cuvine să așezăm alți poeți, ca Gh. Pituț, Matei Gavril, prozatori și dramaturgi ca   Mariana Vartic, Cornel Nistea, și Vasile Avram, critici și istorici literari ca Ion Vartic, Anca Sîrghie, Antonia Bodea, regizori ca Mircea Cornișteanu, cadre didactice universitare, ca Mircea Muthu, Gligor Gruiță și cercetători științifici ca Ion Cuceu, Rodica Marian, Ion Faiciuc și alții. Dar cei mai mulți colegi au fost profesori, care în sate și orașe au format generații de tineri, misiune nobilă, asumată responsabil, cu riscul de a nu fi fost retribuiți pe măsura efortului lor. Realitatea este că promoția 1967 a dat țării într-un spectru larg umanist personalități de marcă în toate domeniile în care s-au afirmat și aceasta tocmai pentru că pregătirea cu care au plecat din facultate a fost exemplară. Merită pentru aceasta să mulțumim cu toată sincera noastră recunoștință profesorilor care ne-au format. Suntem siguri că nu i-am făcut de rușine pe Liviu Rusu, și pe academicienii Emil Petrovici și Dimitrie Macrea, pe Octavian Schiau, pe Ion Vlad, Dumitru Drașoveanu și Gavril Scridon, pe Ștefan Bitan, Maria Protase, Georgeta Antonescu, Elena Dragoș, Silvia Tomuș și alții, căci la absolvire, părăsind facultatea, am dus cu noi pilda unor specialiști ai domenului absolut remarcabili, ca dascăli devotați misiunii lor didactice, în primul rând.

La semicentenar, fiecare dintre noi venea cu povestea lui, care s-ar fi cuvenit ascultată de colegi. Pot afirma cu satisfacție că m-am întors ca profesor exact în Colegiul Național „Gh. Lazăr” din Sibiu, unde fusesem liceană, iar astăzi mărturisesc studenților universității unde încă activez că am slujit învățământul românesc peste 50 de ani printr-o activitate neîntreruptă. Ca scriitor și publicist, am semnat sute de articole, studii de istorie și critică literară, reportaje și interviuri, atât în presa culturală din țară cât și din străinătate. Pe lângă activitatea la catedră, am lucrat ca autor unic ori în volume colective, ca îngrijitor de ediție sau ca prefațator la mai mult de 30 volume publicate ori cursuri universitare pentru studenți. Dar nu despre roadele scriitoricești sau cele ale carierei didactice doream să vorbesc colegilor în acest moment al raportului la semicentenar. Fiecare dintre noi a avut modul propriu de a se realiza, unul particular și inconfundabil.

IMG_3616

Prima mărturie a fost făcută de Lucia Chirmigiu-Voicu: „Să dea Dumnezeu să ne întâlnim mulți, mulți ani de acum înainte. Sunt fericită că trăiesc, sunt chiar foarte fericită că sunt în viață. Vă doresc să găsiți puterea să depășiți orice boală. Sper să fiu un exemplu. Eu am o boală absolut cumplită, care ne-a răpit mulți dintre foștii noștri colegi. Sper să o mai duc mulți ani înainte, ca să vă văd pe voi, pentru că, probabil, dragostea pentru voi și pentru tot ceea ce mă înconjoară, mă ajută să trăiesc. Vă doresc din toată inima să vă gândiți la voi. E momentul să vă gândiți și la voi, nu numai la alții”. Cutremurător de adevărat și emoționant mesajul tonic al colegei noastre, care luptă de mult timp cu o boală nemiloasă.

Eram uimită de o repetare fatidică a unei cifre, căci în sala Ovidiu ne aflam 37 colegi, după cum la Mânăstirea Nicula fuseseră pomeniți 37 profesori și tot 37 sunt absolvenții decedați din promoția noastră. Ce se cuvine făcut cât mai suntem în putere și chiar entuziaști? Cei ce scriu, să nu-și irosească niciun efort pentru a-și încheia operele. Felicia Avram, care ne-a emoționat intrând în sală cu un imens buchet de spice de grâu și maci, culeși de la Mânăstirea Nicula parcă spre a-i aduce astfel alături de noi pe colegii care nu mai sunt, rămâne pentru noi model de generos devotament prin felul cum a publicat lucrările netipărite ale soțului ei, Vasile Avram, colegul de care mă leagă neșterse amintiri la Sibiu. Misiunea promoției noastre nu se poate limita la orizontul imediatului temporal și spațial. Așa cum am relatat colegilor mei, în America an de an țin conferințe despre marii noștri scriitori, chiar și despre cei ridicați cu brio din generația noastră, precum Ioan Alexandru, spre exemplu, despre care am vorbit în anul 2016. Desigur că vor urma și alții, în conferințele mele viitoare. Am propus pentru edițiile anuale care vor urma un maraton al cărților noastre reprezentative, ca mod de a cunoaște mai bine ce a realizat fiecare dintre noi. De altfel, ca semn al generoasei camaraderii profesionale, semnalez excelenta colaborare pe care o realizez de ani buni cu Antonia Bodea, foarte aplicat critic literar, recenzent al cărților mele, și care conduce un cenaclu activ în inima Clujului. Urmărind inițiativele și realizările ei, însumate de curând într-un volum premiat, Gravuri pe obrazul clipei. Profiluri literare, consider că pasiunea pentru literatură nu are vârstă. Poetul Raul Constantinescu de la Hațeg, ținut căruia i-a închinat o monografie tocmai acum terminată, a dorit să ne citească din versurile lui, producându-ne o reală bucurie. Semnificativ mi s-a părut faptul că cei mai mulți colegi ne-au vorbit despre responsabilitatea majoră, deloc ușoară, dar și încântătoare, aceea de a fi bunici, unii chiar cu realizări excepționale, ca profesoara Ileana Jurca, al cărei nepot este olimpic internațional. Regizorul Mircea Cornișteanu, fostul director al Teatrului Național din Craiova, are cinci nepoți, trei la Londra, doi la Viena. Îi vede destul de rar. Așadar, o generație a excelenței, transmise și urmașilor. Nu au lipsit din evocările colegilor, copleșiți de amintirile studenției, nici momente de tensiune politică, soldată, ca în relatarea lui Octavian Cadia, renumit cantautor în tinerețe, cu exmatriculări din facultate și cu alte forme de prigoană ideologică aplicate nonconformiștilor.

În cuvântul meu, am mărturisit că eu consider că misiunea noastră nu s-a încheiat odată cu pensionarea, ci țin să semnalez nevoia atavică a unui ajutor cultural de care are nevoie diaspora noastră de pretutindeni, drept care în călătoriile pe care le facem în străinătate, putem susține conferințe despre scriitorii români și să încurajăm lansări de carte interesantă la cenaclurile românești care activează în străinătate. Ele se află nu oriunde, ci numai acolo unde oameni cu minți luminate reușesc să-i mobilizeze pe conaționalii noștri, anume pe cei ce simt nevoie dialogului cu literatura țării-mamă.

Am plecat de la revederea din facultate cu convingerea că, în plan creator, generația Anei Blandiana mai are multe de realizat. Chiar ei, admiratei noastre colege, i-aș putea răspunde, mai edificată ca oricând, la o întrebare pe care cândva mi-o pusese, anume „dacă ea, neavând copii biologici, oare poate să considere că volumele pe care le creează cu atâta efort ar conta ca niște prunci?” Acum, când Ana Blandiana a scris 45 de cărți, eu socotesc că este cea mai dăruită de Dumnezeu dintre noi, toți colegii ei de facultate. După o întreagă viață în care nu avusese nicio altă prioritate în fața creației, ea este cea mai bogată dintre noi, devenind nu doar emblema promoției 1967, ci și o voce a țării noastre ascultată în lumea întreagă. Totuși, nu despre propria creație avea să ne vorbească poeta, ci din mărturisirea Anei a reieșit că după decesul soțului ei, singura preocupare a fost să selecteze din textele lui rămase nepublicate, cu care a pregătit pentru lansare, la o librărie centrală din Cluj, cartea Istorie, memorie, memorial sau cum se construiește un miracol, eveniment la care am participat cu mare interes cei mai mulți dintre colegi.

Era un mod de a închide simbolic un circuit al evenimentului nostru aniversar, atât de solid ancorat în ritmul vieții culturale actuale, căci noua carte ilustra felul cum s-a înfăptuit „minunea” de la Sighet, Memorialul care a animat viața orașului de pe Tisa. Și acest Memorial este unul dintre copiii miraculoși ai scriitorilor Ana Blandiana și Romulus Rusan. Convinsă că mai presus de toate creația perenizează, Ana Blandiana spunea, parcă spre a ne îndemna la meditație și la faptă: „Deci, nu există dispariție totală. Cei care nu mai sunt continuă să existe în măsura în care noi ne gândim la ei”. Ce altceva am făcut noi, ca profesori sau ca istorici literari, decât „să ne gândim” activ la mânuitorii de geniu ai condeiului?

tête-à-tête, NIG și pictorița și poeta Carmen Doreal(Canada)

Posted by Nuta Istrate Gangan On September - 15 - 2017

~cu cât propria-mi fiinţă ucide superficialitate privirilor voastre/ reproşul încă mai foloseşte capodopere universale /vindecându-mă~(Carmen Doreal)

14729236_10210546940058581_8313371189440327410_n

Carmen Doreal pictează trăiri. Explozii. Pictează bucuria de a trăi, fericirea de a fi viu.
Ai impresia că a adunat toate culorile lumii într-o singură paletă şi apoi ni le-a dăruit tuturor acelora care alegem să trăim bej. Sau gri. Sau numai roz.
Culorile ei dansează când flamenco când jazz când hora, se omogenizează într-un calm aparent, într-o simbioză perfectă de contraste, albastrul galbenul şi verdele ţâşnesc pur şi simplu iar roşul, dacă mi-ar fi permis să-l numesc, i-aş spune Roşu Doreal.

dream-emotions-carmen-doreal20206049_10213337913471172_2095941103_n20179753_10213337914511198_2005502083_n20158337_10213337873150164_1383359720_n (1)20196564_10213337904630951_415528841_o20179656_10213337873670177_1326309329_n
Carmen Doreal este numele artistic al poetei şi artistei plastice de origine română Carmen Ţuculescu Poenaru, stabilită din 2001 în Montreal, Canada. Carmen Doreal s-a născut la Petroşani România a absolvit cursurile Școlii de Muzică şi Arte Plastice din Tg-Jiu şi Liceul Sanitar din Tg-Mures. Este membră în Academia Internaţională de Arte, Quebec şi Cercul Artiştilor Plastici şi Sculptori din Quebec, Asociaţia Scriitorilor de Limbã Română din Quebec, şi Fundaţia Culturală Constantin Brâncuşi din România. Carmen Doreal este autoarea a peste 100 de tablouri pictate în ulei şi acrilic, multe dintre ele făcând parte din colecţii particulare în întreaga lume. A participat la nenumărate expozitii în Europa si în Canada. A avut patru expoziţii personale; Două, organizate de Galeria de Arta Inter-Pallas din Montreal şi două la Biblioteca Municipală Deux-Montagnes.

21744608_10213916392252780_1785596999_n

,,Eu cred că sunt o pictoriţă expresionistă & impulsionată, prefer două stiluri, cu precădere, frontiera figurativă şi abstractul . Ador picturile lui Mark Chagal, Van Gogh , Picasso şi Salvador Dali pentru că iubesc poezia subiectelor acestor mari, ce lasă loc imaginaţiei. De aceea îmi place să abordez mai frecvent compoziţii de frontieră figurativă şi fantasticul peisajelor abstracte. Eu cred că lucrările mele sunt amprentate de simboluri provenite din literatură şi cultura românească, de pasiunea pentru viaţă şi frumuseţea ei , personalizată de textura bogată şi curajul culorilor vii, aplicate sculptural. Subiectele pe care le abordez sunt, cu precădere, iubirea, natura, amintirile româneşti, cu influenţe din simbolistica sculpturilor brâncuşiene, pentru că vin din oraşul marelui Brâncuşi. Şi  “ce atribut este mai potrivit lumii, decât frumosul, tot atât de nemărginit ca şi ea?”(Carmen Doreal)

20158127_10213337888150539_258266208_n20158557_10213337900190840_167512243_n20136675_10213337897750779_2127232309_n20182626_10213337894630701_2055435915_n

Carmen Doreal a publicat trei volume de versuri, Vernisajul iubirii, in 1999, Poeme în culori/Poemes en couleurs, în 2010, și ,,Întâlnite fără argumente”, 2013.

21754184_10213916397292906_2108662783_n

Transcendenţă

dragoste fără griji
versuri albe pentru poeţi trişti
publicaţi în manuale şcolare
nu am uitat numele voastre
Eminescu, Arghezi, Sorescu
Nichita Stănescu

orice atelier de creaţie este pustiu
recit prea rar
rime romantice provocatoare
nu mai ştiu unde creşte
visul meu românesc de sub pernă
îmi amintesc doar
că voiam să impresionez
Dali, Elytis, Claude Debussy,
agăţau oglinzi suprarealiste înalte
deasupra patului meu la Paris

tulburată de umbre lumina mă împarte
poem însufleţit în valuri de culoare
pasăre cu inima de foc
reiterez din propria-mi cenuşă
aripi de neuitare
dragostea ucide
dar inima nu moare
pe malul fluviului Saint-Laurent
divaghez în vers alb cu Pierre Morency
dansez fericită pe frunze de arţar cu picioarele goale
reinventez iubirea sub Poartă de Sărut
Coloană Nesfârşită în nopţi incendiare
la Masa Tăcerii albastre
mă aşteaptă la cenaclu umbre stelare
cu dragoste fără griji
Eminescu, Arghezi, Sorescu,
Nichita Stănescu şi Pierre Morency

***
Tu nu îmi poți atinge cuvintele

trebuie doar să înveți
cum să îmi citești sufletul

imaginează-ți întâlnirea ta proprie
bărbatul ideal cu femeia ideală
trăind amorul bumerang
în a vieții spirală
surprinși pe o canava iluzorie

de fiecare dată
când dorința ta converge
in jurul visului meu
eu reîncep poemul

despre această noapte
pe care tu o mângâi
doar cu vârful degetelor

uitând de mine însămi
în brațele tale

în timp ce luna
înoată cu noi
în ape virtuale

***

Siddhartha

vânzătoarea de iluzii
dedublată de un iubit secret
îmi invadează sângele
cu telepatii halucinante

o altă toamnă
mă regăsește înveșmântată
în rochița de funze
colorată rebel
de un pictor expresionist

dansez pe o fantezie de Bach
simulând vântul îndrăgostit
de imaginea mea din oglindă
complicitate și foșnet
harpha serii mă desfrunzește
deasupra unui lac necunoscut
mă dezbracă de așteptări
cu opusuri transparente
insinuate profund
în arșița cărții

în numele iubirii semnez
aerul pictat cu fluturi adictivi
când aprind noaptea
sub ceruri străine

fluxul pur sânge contează
nu desfrunzirea de sine
to be or not to be
pată vie cu-vân-tul

decantează mirajul luminii
cu mine

***

Trei zile cu Irma în Davie/Florida

Posted by Nuta Istrate Gangan On September - 14 - 2017

20900562_10211865142238805_8508639028496904213_o (1)

Sâmbătă/

Uraganul Irma, unul dintre cele mai  mari uragane înregistrate în Atlantic, a reuşit de câteva zile să destabilizeze întreaga peninsulă a Floridei, de la Miami la Tallahassee, din Key West la Jacksonville. După distrugerile masive din  Caraibe, deşi ,,e drept, nu au infrastructurile noastre” – vorba unui reporter, oamenii au avut şi au genul ăla de flash în care, într-o secundă, tot ce înseamnă totul pentru tine s-ar putea să nu mai fie.Când scriu aceste rânduri, Irma a coborât la Cat 3 şi se află în nordul Cubei după ce a intrat acolo cu Cat 5.

21558752_10212067601740166_3373301553174668957_n

-Saffir-Simpson Scale-

Floridienii ştiu cum să se pregătească pentru un eventual uragan, fiecare ştie că trebuie să îşi tragă obloanele de metal la ferestre sau să le acopere cu placaj, evitând astfel posibilitatea vântului puternic de a pătrunde în casă. Că are nevoie de apă, mâncare neperisabilă, baterii, lanterne, lumânări, vin, bere, alcool :) Exista expresia ,,Hurricane Party” nu?
Că nu trebuie să îşi lase lucruri afară, scaune, mese, umbrele etc., pentru că acestea se pot transforma în adevărate proiectile purtate de vânturile puternice. Autorităţile, şi asta este foarte impresionant, sunt ,,pe problemă” 100%, 24/24.Meteorologii sunt pe canalele de ştiri aproape nonstop, au reporteri dispersaţi peste tot, se transmite aproape continuu ,,de la faţa locului”. Unii sunt mai realişti, alţii mai alarmişti, majoritatea însă îşi păstrează simţul umorului chiar în condiţii deloc amuzante.Cu stilul extrem de explicit, tipic american atunci când autorităţile vor să se facă înţelese, ţi se spune iar şi iar că este indicat să te evacuezi dacă locuieşti foarte aproape de ocean sau în case mobile ; dacă crezi că nu eşti în siguranţă în propria locuinţă eşti sfătuit să mergi la unul dintre ,,adăposturile”(shelters) puse la dispoziţie. De obicei, şcoli.

Matematica este simplă, se raportează numărul de evacuaţi conform numărului de oameni care trăiesc în zonele evacuate. Numărul este istoric dar cu siguranţă nu este cel real pentru că mulţi aleg să nu plece. În Key West, deşi se ştia că uraganul va avea impact direct, 25% din populaţie a ales să rămână.

Toată Florida va fi afectată mai mult, mai puţin sau devastator acolo unde ,,ochiul” va lovi direct.Prima victimă făcută de uraganul Irma  a fost înregistrată în Davie, oraşul în care locuiesc, ieri când Irma era undeva la nord-est de Cuba. Când nicio o fâşie de vânt măcar nu atinsese ţărmul floridian. Un bărbat a căzut de pe casă în vreme ce fusese angajat să pună  shutters la ferestrele cuiva. De altfel, este obişnuit să existe morţi legate de  uragan fără ca uraganul să fie 100% implicat. S-a întâmplat că au ieşit afară să facă poze şi o ţiglă rătăcită i-a lovit mortal. Sau un copac. Sau au pășit în apa în care era un cablu electric și s-au electrocutat. Oamenii sunt avizi după inedit şi, uneori, ineditul te loveşte când nu te aştepţi. Deși autoritățile repetă continuu și înainte și după: ,,Rămâneți în casă”.

Apa se vinde repede, conservele, pâinea. Benzina. Deși am văzut și rafturi goale, după câteva ore le-am văzut din nou pline. Sunt convinsă că nimeni nu a rămas fără apă și fără mâncare. Mi-am făcut plinul în mai puțin de 15 minute și am fost la supermarket cu o zi înainte ca Irma să ajungă în zonă. Desigur am observat tonul dramatic al stiriștilor.

Scriu cât de cât relaxată, sud-estul Floridei este în afara conului preconizat, în afara loviturii directe, dar acum trei zile, când prognoza era sumbră pentru Miami şi Fort Lauderdale, nu am fost chiar atât de relaxată.Când au anunţat că uraganul va ,,şterge” Coasta de Est, ne-am făcut plan de evacuare undeva pe Coasta de Vest, am rezervat împreună cu nişte prieteni o vilă în Cape Coral, un orăşel la sud de Fort Meyers.

21587228_10212067354773992_2796491610114756823_o

-linia uraganului pe Coasta de Est-

Rezervarea a durat doar o noapte pentru că a doua zi ,,linia uraganului” s-a mutat puţin mai la vest, adică mai aproape de zona pe care am considerat-o ,,de siguranţă”. Proprietarul vilei şi ,,Booking.com” au fost cei care ne-au scris că nu e ok să venim înspre ei pentru că uraganul s-ar putea să ajungă acolo. Dacă tot ne-am pus în minte să plecăm, mai ales că linia uraganului  trecea la ora respectivă chiar prin zona noastră, am rezervat două camere la un hotel care părea să aibă o structură puternică în Saint Petersburg, în vestul-central al Floridei, aproape de Tampa.După câteva ore, când linia cu pricina a continuat să se mute și mai mult înspre vest, ne-au sunat şi ne-au anunţat că au ordin de evacuare peste weekend.

21544071_10212067351093900_4313662374425630841_o21586923_10212067558219078_5515596695526743663_o

-Irma proiectată să treacă prin mijlocul Floridei și, mai târziu, pe Coasta de Vest-

Nu ni s-au oprit taxe de renunţare la rezervare nici în Cape Coral nici în St Pete. De altfel, Guvernatorul Floridei  a avertizat hotelurile să nu reţină taxe  aşa cum se întâmplă în vremuri paşnice şi normale. Telefonul a venit la momentul potrivit pentru că nu ştiam cum să renunţăm la rezervare fără să plătim taxa de 300 de dolari. Așa că am rămas acasă unde am știut că suntem în siguranță dacă uraganul nu trece direct peste noi.

Un  lucru necinstit care se întâmplă în jurul catastrofelor este ridicarea preţurile la produsele de primă nevoie, fără nicio autorizaţie. În State acest lucru poartă un nume, este ilegal şi se pedepseşte legal :gouging. 

Cum spuneam, scriu mai relaxată, dar numai mâine furtunile tropicale şi ploile  provocate de Irma vor ajunge în zona mea. Cheile Floridei, Key Largo, Islamorada, Marathon şi Key West vor fi lovite din plin; acolo evacuarea a fost implementată devreme. Foarte mulţi s-au aliniat cererilor, au plecat înspre continent, dar mulţi au rămas convinşi fiind că autorităţile, ca întotdeauna, exagerează.Nimeni nu te obligă să pleci din zonele evacuate, dar după ce vântul ajunge la 45 mile pe ora,nimeni nu îţi mai poate da o mână de ajutor în caz de nevoie. Eşti pe cont propriu.

Este impresionat de observat însă, cum autorităţile au planurile aranjate pentru a interveni în secunda în care vremea este mai puțin periculos pentru oamenii lor : pompieri, poliţie, lucrătorii de la Florida Power Line; ”The first Responders”

p/s : Avem curent. Încă. Am făcut clătite şi am băut prosseco pentru că nu există uragan fără ,,dieta de după uragan,,

Duminică

Încă avem curent electric. În concordanţă cu statusurile de pe facebook, mulţi floridieni nu mai au. Deşi unii se aventurează afară, indicat este să șezi blând şi să aştepţi să treacă urgia. Urgie care în zona mea s-a manifestat prin vânturi puternice şi ploi în rafale. Dar nu este un uragan ploios. În Miami, Brickell, în zonele limitrofe plajelor, oceanul a ieşit în stradă.Cu nisip cu tot. Ba apa face şi valuri, de vină fiind Irma dar şi mareea. Oamenii care nu s-au evacuat stau ,,liniştiţi” în clădirile înalte. Unii reporteri au folosit expresia ,,trapped” – prinşi/sechestraţi.

Un floridian ştie că atâta vreme cât este  la adăpost şi are apă de băut, este ok. Apa se va retrage aşa cum a venit. Oamenii știu că bunurile materiale se pot înlocui, vieţile nu.Deşi teribilişti sunt peste tot. Unii şi-au scos câinii  la plimbare deși am fost  avertizați că vânturile sunt prea puternice pentru a ne aventura afară.

Este interesant de urmărit felul în care fiecare reporter prezintă aceeaşi situaţie dar cu  stil diferit. Am văzut reporteri serioşi ca nişte ciocli dar şi reporteri cu un simţ inteligent al umorului, genul ,,din fiecare situaţie proastă învăţăm ceva”sau ,,zâmbește, mâine va fi mai rău”. Cei de la Weather Chanel mi s-au părut cei mai dramatici şi da, stimate posturi, noi telespectatorii chiar nu vrem să vă vedem reporterii chinuindu-se să stea în picioare în bătaia vântului şi a ploii.

21616301_10212067733743466_1918977028253960508_n

-Weather Chanel-

Nu ne interesează să vedem, doamne fereşte, accidente în direct. Mulţumim că ne ţineţi informaţi dar este indicat să o faceţi şi siguranţă, fără exces de teribilisme.

la 12 ni s-a luat curentul şi am intrat în the black hole ; nu televizor, nu internet, nu mai știi unde e conul, unde se îndreaptă monstrul, când ajunge la punctul X sau Y.Irma se pregătea să aterizeze în magnifica  Marco Island de lângă frumosul oraş Naples.Cu două seri înainte ca uraganul să ajungă în zona noastră, la televizor, la ştiri, au arătat un panoramic din Miami și Miami Beach. În Bayside pe un bloc, un panou electric spunea ,,Stay safe, Miami”. Prezentatoare, cu ochii umezi, a oftat ,,Ce oraş frumos avem; nici nu vreau să mă gândesc cum va arăta în câteva zile”. Va fi ok, Laurie Jennings. Miami a trecut prin  multe și de fiecare dată apare și mai mândru, și mai măreț.După ce ai văzut însă, ce a făcut Irma în insule, greu poţi privi altfel monstruozitatea asta de categoria 5, mare, largă, puternică şi înspăimântătoare.(Nu, nu s-a folosit expresia ,,Uragan Nuclear”)

p/s:Am adormit foarte greu; am încercat să deschid ferestrele să fac puțin curent dar vântul totuși sufla prea tare. În Florida şi pe vreme de uragan, fără aer condiţionat, suferi.

Luni.

Dimineața pe la 5 curentul a revenit. Nu m-am așteptat. După uraganul Wilma, în 2005, am stat fără curent electric trei săptămâni. Am văzut că apele s-au mai retras, în multe locuri cu desăvârşire(vezi Brickell, Miami) deşi în Fort Lauderdale şi Hollywood nisipul a rămas în straturi groase pe şoseaua paralelă cu oceanul. În comunităţile de mobile homes, casele tip vagon au fost, unele, răsturnate, dar la un uragan mult mai mic decat Irma acestea sunt primele care sunt afectate. Două macarale în downtown Miami au căzut peste blocurile la care lucrau. În Cheile Floridei, beciurile unde localnicii îşi ţineau frigiderele cu peşte, au fost inundate; sau cel puţin aşa îşi explică un reporter de la Weather Chanel în vreme ce survola zona, apariția frigiderele pe marginea drumului. Irma a atins pământul de două ori pe teritoriul Floridei: în Key West (Cudjoe Key) și Marco Island.
In Keys distrugerile sunt mari. Acolo clădirile sunt   mai vechi și nu au fost construite dupa codurile impuse de după Uraganul Andrew din 1992, când Sudul Floridei, Homstead, a fost distrus.
Poate și faptul că Cheile se prind între ele prin poduri și fâșii foarte înguste de pământ; în rest, Atlantic cât vezi cu ochii.
În Marco Island impactul a fost mai puțin distrugător, deși s-au înregistrat avarii și inundații: acolo sunt case noi, hoteluri înalte, structuri puternice. Uraganul a atacat cu aceeași forță.

Dar eu văd monstrul  acesta mai mult la televizor pentru că în  Davie, Irma a fost mai blândă. Cei care au plecat din presupusa cale estică a uraganului îşi fac probleme de întoarcere pe şosele aglomerate şi poate blocate. Cei care s-au adăpostit în shelters s-au întors acasă fericiţi că au găsit acest acasă cu foarte puţine probleme în raport cu ceea ce ar fi putut să fie. Mulți se vor întoarce și vor regreta că au plecat. Dar uneori fuga este sănătoasă. În alte locuri însă, mulți nu-și vor mai găsi casele.

Uraganul a trecut. Două dintre cele mai frumoase locuri din South-Florida, unde am fost de câyeva ori în vacanță și de unde am amintiri grozave, vor păstra multă vremea memoria trecerii acestui uragan. Mulţi copaci dezrădăcinați, stâlpi, crengi, fire electrice căzute;  unele acoperișuri sunt avariate.Structurile fragile au fost spulberate. Casele din Cheile Floridei, în marea lor majoritate, sunt avariate.

Un angajat de la Florida Power Line spunea că ,,natura are felul ei de a face curăţenie o dată la câţiva ani trimiţând un uragan. Din păcate însă, crengile au căzut pe firele electrice și vom avea mult de lucru”. Nu a sunat prea ortodox dar, în felul lui, a avut dreptate. Legea junglei; doar cei puternici rămân în viaţă ; deşi un lămâi mic şi necăjit cu patru lămâi destul de greoaie din grădina mea a supravieţuit dar un copac uriaş dintr-un parc alăturat, nu.

Nişte idioţi au spart câteva magazine, dimineaţa pe lumină, profitând de faptul că  în clădirile respective nu era  curent electric. Au fost filmaţi şi arestaţi la ţeava pistolului.(n-am altă traducere pentru ,,gun-point”:)Toţi negri din păcate, unii foarte tineri. Fete. Asta când guvernatorul și Poliția au fost categorici : faci asta, vei fi arestat!

Deja unele magazine alimentare s-au deschis, de mâine mergem la serviciu, sunt benzinării care au benzină pentru că două rezervoare imense  au fost staționate în portul Miami cu o zi înaintea sosirii uraganului. Pe falezele pline cu nisip oamenii au ieșit la plimbare. În Cheile Floridei, acolo unde Irma a facut atingere cu pământul, podurile au fost inspectate deja și sunt practicabile deși rezidenții nu se pot întoarce acasă până când drumurile acelea foarte înguste dintre ape nu vor fi curățate, până când nu se face o analiză clară a situației. Acolo  sunt distrugerile cele mai semnificative. Și acolo există posibilitatea ca vieți omenești să fie pierdute. Este prea devreme să știm.

Crucea Roșie, Armata Salvării, Garda Națională, doctori, asistente, camioane pline cu apă și mâncare, avioane cu echipament medical și utilități, sunt deja acolo pentru prim ajutor si stabilizare. Muncitori veniți din toată țara și din Canada au început deja procesul de revenire la normal. Lucrurile se mișcă repede.

21640757_10212067536178527_2043299049455200623_o (1)
-Camioane aliniate pentru intervenție-

Marea problemă nu constă în clădiri avariate, inundaţie, copaci smulşi; nici măcar în semafoarele care nu funcţionează. Cea mai mare problemă rămâne lipsa curentului electric. Autorităţile spun că în unele cazuri vor trece săptămâni până când totul va fi pus din nou în funcțiune deși, în unele zone, restaurarea a început. După uragan, vremea se încălzeşte. Atât cât să îţi facă viaţa mizerabilă din cauza lipsei de aer condiţionat.

Este numai ziua 1 după ce  Irma a părăsit SoFlo. Cu siguranță statisticile se vor schimba.Se vor înregistra morți.Este inevitabil.

Expresia cea mai des auzită printre prietenii și colegii mei  însă, este: ,,Slavă Domnului, putea fi mult mai rău!”

 

LA „CÂMPUL ROMÂNESC” DE LA HAMILTON, CANADA

Posted by Dorin Nadrau On July - 22 - 2017

Impulsul de a merge la Câmpul Românesc din Hamilton l-am avut de multă vreme, chiar din momentul în care acum câţiva ani am aflat câte ceva despre acest spaţiu autentic românesc, organizat, îngrijit şi păstrat de peste cinci decenii în perimetrul canadian al provinciei Ontario. Este însă îndeobşte ştiut că nu e greu să faci un lucru, ci e greu a te pune în starea de a-l face, iar această stare s-a lăsat cam mult aşteptată. Sunt atâtea amănunte care intervin zilnic şi împiedică bunele intenţii, amânându-le punerea în aplicare. O deosebit de plăcută invitaţie a unui prieten apropiat, fost coleg de facultate în Bucureşti, pe care nu l-am văzut de mulţi ani, de a-l vizita la Toronto, unde trăieşte de peste treizeci de ani, s-a constituit într-un fericit prilej de a face un popas la Hamilton. A contat, de asemenea, împrejurarea că „Săptămâna Internaţională de Cultură de la Câmpul Românesc” era la a 50-a ediţie, acest moment jubiliar consolidându-mi dorinţa de a vizita acest încântător simbol de românitate.

Locul unde anual se adună numeroşi români dornici de a susţine adevărate eforturi de exprimare a sentimentelor naţionale mi-a stârnit impresii de neuitat pe care încerc să le menţionez în rândurile ce urmează.

Situat pe la mijlocul ariei peninsulare a provinciei Ontario, într-un peisaj fermecător, cu o vegetaţie foarte bogată şi nealterată, la mare distanţă de aglomeraţia centrelor urbane şi de autostrăzile ce fac legătura între marile orașe, Câmpul Românesc este o proprietate de 25 de hectare de teren parţial împădurit, o notă specială fiindu-i conferită de un râu leneş care îl străbate, străjuit la maluri de sălcii pletoase. La intrarea la Câmp te întâmpină o stâncă vopsită în culorile tricolorului românesc, plasată pe partea dreaptă, şi un indicator pe care este înscris cu caractere mari „ROMANIAN PARK”, drumul de acces fiind mărginit de copaci. Pe latura stângă se întinde un parc în care întâlneşti o frumoasă troiţă încercuită de busturile unor însemnate personalităţi ale culturii româneşti, „Rotonda Scriitorilor din Exil”. În continuare se găseşte o suprafaţă destinată desfăşurării de picnicuri amenajată corespunzător acestui scop la umbra unor copaci bătrâni. Pe una dintre laturile Câmpului sunt amplasate o mulţime de case de vacanţă construite pe fundaţii, dar şi rulote, menite petrecerii weekend-urilor.

Centrul Cultural „Nae Ionescu”, realizat din donaţii ale unor români răspândiţi în întreaga lume, deschis în anul 1986, include o bibliotecă ticsită de cărţi, un mic muzeu al satului românesc, o încăpere cu obiecte tradiţionale româneşti, o sală cu o capacitate de până la 350 de persoane şi alte dependinţe. De la Centrul Cultural se poate coborâ la râul ce străbate perimetrul. Un pod şi ingenioase trepte din lemn permit accesul la Capela „Sfânta Maria”, aşezământ unde se oficiază slujbele religioase la sărbătorile de peste an, sărbătoarea hramului, precum şi cununii şi botezuri. Câmpul mai are şi un teren de fotbal şi o frumoasă piscină.

O veritabilă cutumă a devenit la Câmpul Românesc începerea sezonului de activităţi în fiecare an în luna mai, momentul inaugural constituindu-l un banchet la care vin sute de români din oraşele învecinate Hamilton, Kitchener, London şi Toronto. După acest semnal de deschidere a sezonului estival, la Câmp se organizează picnicuri la sfârşit de săptămână, ca şi variate activităţi culturale şi sportive, totul culminând cu „Săptămâna Culturală”, eveniment care în acest an a avut loc în a doua săptămână a lunii iulie, marcând aniversarea semicentenarului. În fiecare an la această importantă manifestare spirituală, timp de şase zile, de luni până sâmbătă, jurnalişti, profesori, artişti, prozatori, poeţi, actori şi alte categorii de intelectuali din comunităţile româneşti din Canada şi Statele Unite, precum şi din România, prezintă subiecte şi teme de interes pentru toate generaţiile, probând un admirabil nivel de expunere şi relevând o evidentă profunzime în alegerea şi dezvoltarea tematicilor.

Nu se poate vorbi de acest colţ de rai al românilor fără a face referire la Nicăpetre. Sculptor român de mare valoare, pe numele de stare civilă, Petre Bălănică, Nicăpetre a părăsit România în anul 1980 şi după o scurtă perioadă petrecută în Grecia şi Italia, în iulie 1981 s-a stabilit în Canada, la Toronto. Artist care s-a impus prin varietatea tehnicilor şi genurilor, a creat opere de certă valoare, expuse în galerii şi spaţii culturale de referinţă din Grecia, Austria, Germania, Japonia, Canada şi Statele Unite ale Americii. Contribuţia sa la imaginea de astăzi a Câmpului Românesc a fost una majoră: busturile din marmură ale lui Mihai Eminescu şi Nae Ionescu, precum şi „Rotonda Scriitorilor din Exil”, incluzând busturile turnate în bronz ale unor ilustre personalităţi: Mircea Eliade, Aron Cotruş, Vintilă Horia, Vasile Poşteucă, George Donev, Horia Stamatu. Am fost adânc impresionat de sculptura Poetului nostru Naţional despre care a precizat: „În ’89, m-am gândit la Mihai Eminescu pentru că am luat o marmură frumoasă adusă de mine din Grecia. Şi am început s-o cioplesc, dar nu chipul lui Mihai Eminescu, ci am cioplit nevoia noastră de Mihai Eminescu, de acolo, de departe, aşa cum zicea Mircea Eliade, că Eminescu ne adună! Am cioplit direct, în marmură, chiar pe locul unde urma să fie instalat – la Câmpul Românesc de la Hamilton -, în acest parc, lângă un râu, lângă o pădurice şi a fost bine primit de toţi vizitatorii”. Neîndoielnic, măreţia operelor sale de la Câmpul Românesc fac ca Nicăpetre să fie prezent în acest loc feeric al românilor, chiar şi acum la 9 ani de la dispariţia sa.

Dintre gazde, primul pe care l-am întâlnit a fost cel care oficia cu multă ospitalitate primirea oaspeţilor, preotul-poet Dumitru Ichim, o personalitate binecunoscută în Canada şi despre care citisem anterior. După ce l-am ascultat cu mare interes şi am aflat că este coordonatorul unui cenaclu literar la Kitchener, un oraş în apropiere înglobând o largă comunitate de români în totalul populaţiei de 520 000 de locuitori, am constatat cu încântare că, deşi septuagenar, este în plină vervă, dovedindu-se un artist al cuvântului aflat într-o continuă activitate creatoare, autor al unor opere literare inedite de mare sensibilitate. Gândul m-a dus involuntar la ceea ce cu ani în urmă Bartolomeu Valeriu Anania afirma despre părintele-poet: „Dumitru Ichim împărtăşeşte norocul şi nenorocul scriitorilor români din străinătate. Pe de o parte, şansa de a avea acces la cultura lumii libere şi de a se simţi în largul său în abordarea unor genuri literare afine (…). Pe de altă parte, are neşansa izolării de ceea ce se cheamă o piaţă a cărţii la dimensiunea cititorilor potenţiali”.

Am apreciat cu admiraţie dăruirea sa şi diligenţele zeloase depuse pentru asigurarea unei ambianţe cât mai favorabile ale lui Dumitru Răchitan, preşedinte al „Asociaţiei Culturale Române” din Hamilton. Mi-au rămas în minte strădaniile inimosului Marian Costache (Montreal, QUE, Canada) care este prezent la acest eveniment de peste douzeci de ani, gata permanent să ajute la desfăşurarea propice a săptămânii culturale.

Fără îndoială, pentru ilustrarea cât mai veridică a derulării evenimentului, merită amintită succint desfăşurarea conferinţelor din timpul petrecut de mine la Câmpul Românesc, subiectele şi prelegerile fiind demne de apreciat.

Prima seară a debutat cu prezentarea participanţilor de către prof. Sebastian Doreanu (Denver, Colorado, S.U.A.), un împătimit al manifestărilor de la Câmpul Românesc, fiind prezent la Săptămâna Culturală de aici de peste douăzeci de ani, aproape în fiecare vară. El a fost moderatorul sesiunii, reuşind cu remarcabila sa spontaneitate să creeze şi să asigure o atmosferă pe cât de destinsă pe atât de incitantă, pe tot parcursul sejurului meu. Apoi, s-a trecut la expunerea temelor programate pentru ziua de luni. „Contribuţia Cenaclului Florica Baţu Ichim la succesul Săptămânii Culturale de la Hamilton”, autor Constantin Groza (Hamilton, Canada) a deschis seria din ciclul zilei. A urmat prezentarea de către prof. Marieta Dincov (Toronto, Canada) a unei admirabile lucrări, trădând incontestabil o riguroasă cercetare şi indubitabilă pasiune. Comunicarea evidenţiază preţuirea poetului nostru nepereche, materializată prin busturi şi statui ale acestuia, amplasate atât în ţară, cât şi în Europa (Paris, Chişinău, Cernăuţi, Odesa, Budapesta) şi peste Ocean (S.U.A.: New York şi Canada: Câmpul Românesc de la Hamilton, Montreal, Windsor şi Edmonton). Opinii inedite şi comentarii originale au format conţinutul celei de-a treia prezentări, „Prinţul Charles al Angliei şi conservarea valorilor naturale”, aparţinând lui Julian Theodore Ichim (Kitchener, Canada).

Finalul primei seri l-a constituit o interesantă lansare de carte: „Poezia lui Dumitru Ichim. Eseu monografic” de Maria-Daniela Pănăzan, apărută recent la Editura CronoLogia, Sibiu. Cu proverbiala-i elocinţă şi vădind un remarcabil profesionalism, prof. univ. dr. Anca Sîrghie (Preşedinte al Ligii Culturale, Sibiu, România) a oferit o detaliată prezentare a scrierii, apreciind: „Ceea ce realizează Maria-Daniela Pănăzan prin eseul monografic dedicat lui Dumitru Ichim este mult mai mult decât o critică de întâmpinare. Este vorba de o primă propunere de sintetizare, de panoramare a motivelor specifice universului său (…). Când creaţia poetului este în plină desfăşurare şi în prezent, rostul unei monografii-eseu nu poate fi altul decât acela de a ilustra stadiul cercetării operei autorului până astăzi. Aşadar, avem în faţă o bornă a exegezei, pentru care hic et nunc este semnalată bogăţia motivelor-axă ale unui univers poetic. Neîndoios se fixează un punct de plecare pentru viitoarele sinteze, mai obiectivate şi sigure în a cuprinde şi rodul poetic al viitorilor ani de creaţie”.

Campul Romanesc 2

Seara de marţi a înregistrat o amplă expunere cu titlul „Constantin Noica sau aspiraţia spre universal a culturii române” susţinută de prof. dr. Rodica Gârleanu Costea (Oakville, Ontario, Canada), după care doi îndrăgiţi oaspeţi din România, prof. Elena M. Cîmpan (Colegiul „Liviu Rebreanu”, Bistriţa) şi Menuţ Maximinian (redactor al ziarului „Răsunetul”, Bistriţa) au prezentat şi comentat două filme documentare interesante: „Palatul Culturii din Bistriţa” şi „Poezia bistriţeană în America şi Malaezia”, ambele regizate de prof. dr. Dorel Cosma (Preşedinte I.G.F. Bistriţa). În plus, ni s-a oferit ca bonus vizionarea unui filmuleţ original privind „desantul” poeţilor bistriţeni la New York. A urmat apoi un moment poetic de mare sensibilitate: poetul-preot Dumitru Ichim a recitat în stilul său unic care, cu siguranţă, îi dublează harul bisericesc, din sonetele sale.

În fine, seara s-a încheiat cu un medalion sorescian, „Pe cine numim…eu?”, protagonist fiind Sergiu Cioiu, artist complex şi compozitor român, una dintre vocile-simbol a tinereţii mele. I-am redescoperit farmecul muzical aparte, revenindu-mi în memorie interpretările de excepţie care l-au plasat printre cele mai proeminente voci ale muzicii uşoare româneşti din anii ’60 şi ’70. Sergiu Cioiu, care se autodefineşte ca „un artizan al cântecului şi un interpret al verbului”, a fost viu aplaudat amintindu-ne de perioada sa de glorie în care performa cu cântece de Alexandru Mandy şi făcându-ne să împărtăşim magia timbrului inconfundabil al vocii sale atât de apropiat de tonalităţile unor şansonetişti celebri ca Edith Piaf şi Yves Montand, dar şi de glasul inegalabil al Andei Călugăreanu. Recitalul dăruit audienţei de la Câmpul Românesc cu o ţinută artistică de necontestat a cuprins compoziţii pe versurile lui Marin Sorescu, printre care „Goange”, „Bănuitorul iepure”, „Grijă”, „Dii!”, Dumneata, lampă”.

În aceeaşi seară, am avut plăcuta surpriză de a viziona la final şi o interesantă expoziţie de sculpturi şi bucuria de a-l cunoaşte pe autor, artistul Sylvio Suga, originar din Bucureşti şi stabilit în Canada în urmă cu 15 ani, unde deţine compania proprie „Sugat Design” şi este membru al „Al Green Sculpture Studio”. Lucrările sale, atât cele cu tematică personală, cât şi cele de inspiraţie brâncuşiană, denotă o incontestabilă valoare artistică.

Campul Romanesc 1

Miercuri, 12 iulie 2017, am luat parte la utrenie în Capela „Sfânta Maria”. A slujit preotul Dan Chirtu, demonstrând cu prisosinţă un ales har duhovnicesc. După masa de prânz, am plecat supraîncărcat de impresii şi copleşit de dăruirea extraordinară a unor conaţionali pentru conservarea şi promovarea valorilor spirituale româneşti, dar şi cu regretul de a nu putea audia şi comenta alte momente de un nedisimulat interes şi de o neîndoielnică satisfacţie, însemnând expuneri şi activităţi ca: prelegerea „Câmpul Românesc de la Hamilton între minunile exilului românesc” (prof. Sebastian Doreanu), prezentarea „Tudor Arghezi, psalmistul” (prof. univ. dr. Anca Sîrghie), recitalui „Fluturele din fântână” (poetul Adrian Munteanu din Braşov), citirea „Apelului pentru Centenar” privind evenimentul istoric al sărbătoririi „Centenarului înfiinţării statului naţional român” (postat ulterior de respectabilul domn Mircea Popescu, prezent la Câmpul Românesc).

Cele aproape trei zile cât am stat la Hamilton s-au constituit pentru mine într-un interval de intensă trăire emoţională, participând cu un sentiment de mare mulţumire la conferinţele ce s-au ţinut în fiecare seară după cina incluzând meniuri gătite în neaoşul stil românesc de către doamne demne de preţuire pentru rezultatele lor culinare, precum şi la discuţiile în care am „dilatat” cu ardoare idei şi opinii până după miezul nopţii. Perioada petrecută la Câmpul Românesc mi-a fost deosebit de benefică, aflând şi învăţând multe de la românii dedicaţi păstrării valorilor noastre naţionale pe care i-am întâlnit şi cunoscut. Negreşit, voi reveni…

Dorin Nadrau

 

 

 

 

 

foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

Scrisoare foarte deschisă adresată jurnaliştilor români acreditaţi la vizita preşedintelui României la Casa Albă

Autor: Grigore Culian (New York)

 

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor jurnalişti,

Nu voi folosi termenul “colegi”, mai ales după ce am asistat stupefiat la comportamentul dumneavoastră pe parcursul vizitei preşedintelui României, domnul Klaus Iohannis, la Washington. Am fost singurul jurnalist româno-american prezent la acest eveniment şi mi-au trebuit câteva zile să-mi revin după cele auzite de la oameni care ar trebui să fie modele de comportament civilizat şi de etică profesională. În meseria de jurnalist, limbajul de mahala, pregătirea superficială, aroganţa şi lipsa totală de respect faţă de cei din jurul dumneavoastră – inclusiv subsemnatul – mă determină să vă adresez aceste rânduri, în speranţa că veţi înţelege ceva din ceea ce vreau să vă transmit. Am 65 de ani şi trăiesc de 28 de ani la New York, unde sunt refugiat politic din februarie 1989. Practic meseria de jurnalist din aprilie 1997, când am fondat, împreună cu fiica mea, cel mai vechi ziar românesc în activitate la New York, “New York Magazin”, pe care îl conduc şi îl editez de 20 de ani. Am făcut această introducere pentru a vă arăta că nu sunt un nou-venit în presa scrisă şi că m-am pregătit serios înainte de a porni într-o aventură despre care nu ştiam când – şi dacă – se va încheia. Nu am avut resurse financiare, nu am beneficiat de banii unor “sponsori”. În toţi aceşti 20 de ani, mi-am asumat întotdeauna greşelile şi am încercat să le dau cititorilor mei tot ce am avut mai bun, fără să le cer nimic în schimb. Mi-am dorit să informez corect şi să protejez libertatea de exprimare a colaboratorilor mei în această ţară liberă, America, unde presa reprezintă cu adevărat o putere de care societatea a beneficiat întotdeauna.

1

Dar să trec la subiect. Miercuri, 6 iunie 2017, am fost prezent la întâlnirea preşedintelui Klaus Iohannis cu “Comunitatea Română din Washington, DC.”, acţiune care a avut loc la Ambasada României. Întrebare: a fost o întâlnire a preşedintelui cu românii din America sau cu dumneavoastră, cei veniţi din ţară?! M-am trezit îmbrâncit şi apostrofat de reporterii sau cameramanii televiziunilor din România, deşi aveam acelaşi statut cu domniile lor, fără să mai vorbesc de diferenţa de vârstă şi de faptul că am condus 6 (şase) ore pentru a ajunge la acea întâlnire. Întrebare: de ce aţi transformat un eveniment dedicat Comunităţii Româneşti într-o şedinţă foto a preşedintelui României, fără să ţineţi seama de faptul că oamenii veniseră acolo pentru a discuta problemele românilor din America şi a căuta soluţii împreună cu preşedintele?

Vineri, 9 iunie 2017, m-am prezentat la Ambasada României, pentru a merge împreună la întâlnirea de la Casa Albă dintre preşedinţii Donald Trump şi Klaus Iohannis. Urma să stabilim de comun acord protocolul întrebărilor şi să desemnăm persoanele care urmau să se adreseze celor doi şefi de stat. Lăsând la o parte ce mi-au auzit urechile în drumul spre Casa Albă (mai ales din partea unor doamne sau domnişoare, cărora nu vreau să le dau numele din respect pentru sexul frumos), m-am oferit să vă ajut, având în vedere că trăiesc de atâţia ani în America şi am fost prezent la toate întâlnirile de la Casa Albă ale preşedinţilor români cu omologii lor americani de după Revoluţie. M-aţi privit cu superioritate şi aroganţă, lăsându-mă să înţeleg că dumneavoastră sunteţi stăpânii adevărului şi că politica americană nu poate fi comentată decât de “specialiştii” trimişi de la Bucureşti. Nu am probe pentru a lansa acuzaţii de manipulare orchestrate în laboratoarele de intoxicare ale Puterii din România, oricare ar fi ea, deşi am serioase îndoieli în ceea ce priveşte buna credinţă a unora dintre dumneavoastră. De fapt, nu acesta este scopul scrisorii mele.

În final, doresc să vă transmit următorul mesaj: treziţi-vă şi învăţaţi că respectul faţă de meseria de jurnalist vă obligă să adoptaţi o conduită care să se ridice la nivelul lumii civilizate! Vă urmăresc în fiecare zi pe posturile de televiziune din România şi nu mi-a venit să cred că oameni care se erijează în monumente de etică şi le spun românilor ce e bine şi ce e rău pot coborî atât de jos! Nu vă mai lăsaţi călcaţi în piciare de forţa banilor şi apăraţi ce se mai poate apăra într-o presă ajunsă în pragul dezastrului moral în România! Vă garantez că notorietatea şi gloria temporară se vor întoarce ca un bumerang împotriva celor care încearcă să transforme această meserie nobilă într-o afacere rentabilă! Cât despre limbajul incalificabil pe care îl folosiţi în relaţiile dintre dumneavoastră, nu e treaba mea. Totuşi, vă întreb: Nu vă e ruşine?

Grigore L. Culian, editor/fondator “New York Magazin”

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors