Archive for the ‘Destinatia Romania’ Category

Amintiri de neuitat despre Florian Pittiş

Posted by Stefan Strajer On March - 28 - 2015

Amintiri de neuitat despre Florian Pittiş

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan)

Întocmirea unui volum biografic despre Florian Pittiş constituie un act temerar, dat fiind că este vorba de o aşa vastă şi colorată biografie, foarte greu de condensat într-o carte.  Pittiş a recitat dumnezeieşte, a cântat, a jucat în filme, a interpretat roluri ce nu se pot uita, iar din 1992 a făcut parte din formația Colibri. Între 1998 şi 2004 a fost directorul Radio 3, România Tineret, după care a devenit redactorul-şef al postului de radio Radio3net.ro care emite exclusiv pe Internet.

florian-pittis

Cred că un om ca Florian Pittiş se naşte foarte rar. Simplu, sincer, deschis şi uman, el face parte din categoria acelor oameni care ne-au marcat viața,  care au însemnat adevărate stele despre care abia după ce s-au stins ne dăm seama cât de frumos luminau sufletele noastre. Eu am fost avantajat de soartǎ să-l cunosc şi să discut cu el despre multe lucruri. Celor îndrăzneţi care îi urmăresc coordonatele vieţii şi sunt preocupaţi de documentare în vederea elaborării unui român biografic având ca subiect etapele parcurse de acest actor, traducător, regizor, interpret de muzică folk şi realizator de emisiuni radio, le ofer această addenda constând în amintiri inedite şi considerente semnificative din perioada anilor 1970, dar nu numai, precum şi relatarea unor întâmplări de suflet ce nuanţează în mod evident personalitatea emblematică a celui alintat de toată lumea, de la bunica sa încoace, Moțu.

O întâmplare deosebită petrecută împreună cu Florian Pittiş în primăvara anului 1971, mă face ca de câte ori îl ascult pe îndrăgitul Leonard Cohen, “trubadurul angoaselor”, să-mi aduc aminte ca şi cum ar fi fost ieri de pățania noastră neplăcută, dar nostimă, judecând-o astăzi. Student fiind la Politehnica din Bucureşti şi căminist, vrăjit de fenomenul cultural pe care îl oferea unui provincial capitala, intermediam întâlniri bilunare ale studenților cu personalităţi de valoare ale României. În treacăt fie spus, cea mai importantă întâlnire a fost cea cu inventatorul şi pionierul aerodinamicii, savantul Henri Coandă, ajuns atunci la venerabila vârstă de 85 de ani. Într-o frumoasă după-amiază, l-am invitat pe Pittiş la o întâlnire cu studenții la cămin. Foarte serios şi exigent în toate domeniile, Moțu a venit bine pregătit şi a început prezentarea unui mare cantautor, Leonard Cohen, despre care vorbea cu mult patos, încercând să ne desluşească profunzimea versurilor sale trădând o interesantă filozofie şi povestindu-ne despre stilul acestuia de viață şi despre elaborarea originală a creaţiilor sale pe o insulă pe care s-a izolat în acest scop pentru mai mult timp. Recuzita Moțului o constituia un magnetofon mare şi greu, destul de performant pentru acele vremuri şi, desigur, mai multe benzi magnetice. Farmecul prezentării de care numai Pittiş era în stare era susținut de faptul că la mici intervale de timp, oprea aparatul şi ne traducea versurile, într-adevăr “delicioase” ale canadianului (“Dance Me to the End  of Love”, “Hallelujah” ş. a.). Mirajul muzicii şi al poeziei nu a durat însă foarte mult: din ultimul rând al sălii, dintre studenții buluciți să-l vadă pe Pittiş şi să-l asculte pe Cohen, s-a desprins energic şi s-a apropiat cu viguroasă încordare un tovarăş chel, într-un fâş lung, un activist meritoriu, care cu vădită mânie proletară, s-a repezit urlând ca un disperat la mine, care eram organizatorul şi stăteam mândru alături de DJ, cu venele jugulare gata să-i plesnească: “Opriți imediat manifestarea!! Ce-i porcăria asta?! “Şi cine-i pletosul ăsta??”. Nu am apucat să-i răspund că Moțu, care nu era un fricos, i-a tăiat-o scurt: “Sunt actorul Florian Pittiş, angajat al Teatrului Lucia Sturza Bulandra, vă rog să vă adresați conducerii teatrului” şi s-a legitimat. Pentru binele meu însă, consecinţele putând fi foarte nefaste, Moțu a considerat că e mai înţelept să plecăm, totul petrecându-se în rumoarea şi fluierăturile studenților care sancționau astfel intervenţia deplorabilă a activistului. Am plecat cărând împreuna cu un bun coleg magnetofonul, iar Moțu, compătimindu-mă, ne-a invitat la el acasă, pe str. Cazărmii, “urcând” de la Podul Izvor pe strada Uranus, pe lângă fostul Stadion Republicii, un perimetru încărcat de un farmec special al capitalei de altădată, astazi disparut. El locuia atunci cu parinții într-o casă veche, ca toate casele din acea zonă de nostalgică amintire. În camera sa m-au surprins, întipărindu-mi-se adânc în minte, două lucruri. În primul rând, o fotografie alb-negru imensă, aproape cât peretele de care era fixată, cu chipul angelic al unei femei. Întrebându-l curios şi nerăbdător “Cine-i?”, mi-a răspuns liniştit “Ancuța”. Era poza Andei Călugăreanu, a cărei nume adevărat era Anca, prenume pe care la sugestia actorului Mircea Crişan, şi l-a schimbat în Anda pentru evitarea cacofoniei. În al doilea rând, am rămas în minte cu discurile nenumărate şi revistele americane de muzică pe care şi le aducea din turneele în străinătate, dar şi multe primite de la maestrul Radu Beligan care călătorea mult (era pe atunci preşedintele Institutului Internaţional de Teatru) şi-l preţuia pe Pittiş foarte mult. Avea saci de discuri în valoare de mulţi dolari. A fost o seară minunată în care am ascultat muzică pană noaptea târziu şi am râs cu poftă. Îmi sună şi astazi în minte din muzica cu care ne-am delectat în acea noapte câteva melodii ale unui grup de mult uitat pe care îl apreciam deopotrivă, “Dr. Hook and the Medicine Show”, formație ce a lansat celebra “Sylvia’s Mother”, precum şi câteva originale glume, cum ar fi: “Ați auzit? Albania a declarat război Republicii Monaco! În caz de ploaie, războiul va avea loc in sala de mese”.

L-am îndrăgit mult pe Florian Pittiş. Pentru mine intâlnirile cu el erau reconfortante şi fără îndoială fermecătoare. Ne-am întâlnit de multe ori la Teatrul Bulandra, eu fiind un ahtiat al acestui gen de artă. M-a dus in vestita Cabină 16 a teatrului care dacă ar putea vorbi ne-ar putea povesti despre colegii săi, nume celebre ale teatrului românesc: Cornel Coman, Petre Gheorghiu, Mihai Mereuță. Nu voi uita niciodată serile de după spectacolele de la Sala “Grădina Icoanei” ( “Puricele în ureche” de Georges Feydeau, în care juca rolul lui Camille, “Valentin şi Valentina” de Mihail Roscin, în care juca rolul lui Valentin s.a.) când la Restaurantul din apropiere, “Moldova”, împreună cu genialul actor Marin Moraru, dilatam, în lacrimi de râs, la o bere, multe probleme “importante”, Moțu iubindu-l din străfundul sufletului său pe inegalabilul “Marinuş”.

Pe la jumatatea anilor ’70, un trio format din Anda Călugăreanu, Florian Pittiş şi Dan Tufaru, sub bagheta marelui dispărut la cutremurul din 1977 Alexandru Bocaneț,  însenina şi înviora la TV serile monotone ale românilor. Acele momente de aur din istoria televiziunii române se pot revedea cu multă placere, astăzi, toți patru fiind dispăruți dintre noi.

Florian Pittiş era unic în tot ce făcea, era o personalitate demnă de respect şi, indiscutabil, un perfecționist. Era mereu “cel mai frumos din oraşul acesta”, parafrazând cu titlul poeziei de Radu Stanca pe care o recita într-un mod greu de imitat. Îmi povestea cu multă sobrietate despre perioada de început în ale artei dramatice când la prima încercare nu a fost admis la institut pentru că avea un “R” prea puternic. Eşecul nu l-a descurajat şi timp de un an a luat lecții susținute de dicție. În acea perioadă s-a angajat ca electrician la Bulandra, numai ca să poată vedea cât mai multe piese de teatru. Zicea că piesa “Cum vă place” a vizionat-o de 236 de ori, primul său rol oferit de marele nostru regizor Liviu Ciulei fiind în această piesă.

Este inevitabil să-ți aminteşti de Florian Pittiş fără să te gândeşti la una dintre cele mai longevive şi de succes emisiuni produse de Televiziunea Naţională, Teleenciclopedia. Vocea Moțului din documentarele acesteia, probând naturalețe, seriozitate şi profesionalism, persistă şi astăzi în urechile telespectatorilor.

Şi la radio a realizat emisiuni deosebit de gustate, identificate în mod cert cu vocea sa: “Clubul curioşilor”, “Pittiş Show”, precum şi seriale şi multe emisiuni de divertisment.

Cu seria de spectacole “Poezia muzicii tinere” a încântat sute de mii de tineri din întreaga țară.

Sobru şi simpatic, foarte modest, neafişând niciodata aere de vedetă, dar totuşi conştient de talentul său de a comunica, vorbea cu oamenii, cânta împreună cu ei, îi făcea să ofteze, să plângă, dar şi să râdă sănătos, iubea publicul cu toată puterea sa. Era un mare admirator al fenomenului “flower-power” sau “hippie”, un poet, un interpret aparte şi un răzvrătit.

Mă simt dator să reproduc opinia sa exprimată retoric despre folk, gen muzical în fața căruia îngenunchia şi la propriu şi la figurat: “Ce inseamnă folkul? Un om cu o chitară? Asta s-ar putea să însemne şi blues-ul. Un om care işi cântă propriile compoziții? Şi la blues se întâmplă lucrul ăsta. Folk este destul de apropiat de folclor…Să fie oare nevoia de cultură a unor oameni care şi-au pierdut calitatea de ţărani şi n-au dobândit-o încă pe cea de orăşeni? Să fie o întoarcere la origini, pentru că în Antichitate versurile erau spuse acompaniate de un instrument, ceea ce se numea melopeea? Folkul să însemne numai cântecele de protest? O melodie populară cu autor cunoscut? Cine ştie?! S-ar putea să însemne toate la un loc…”.

Actor care a excelat pe scenă şi care a făcut cinste generației lui, ne-a lăsat recitări inimitabile, adevărate capodopere de rostire actoricească: “Cetatea Neamțului” de George Coşbuc, “Ultima scrisoare” de Mihai Beniuc, “Sunt tânăr, doamnă” de Mircea Dinescu, “Invocație” de pe albumul  “Cantafabule” al formației Phoenix.  A fost un cântareț de valoare care a excelat pe scena şi în ale muzicii. Nu se poate uita că a tradus cu mare pasiune şi a interpretat ca nimeni altul din muzica lui Bob Dylan pe care îl idolatriza: “Nu-i nimic, asta e!”, “Toţi suntem puţin luaţi…”, “Mr. Tamburine Man”, “Oameni buni”, “Sfârşitul nu-i aici”.

Muzicalitatea sa extraordinară într-o fericită armonie cu mişcarea scenică, împletite perfect cu meştesugul actoricesc, îl făcea pe Pittiş exponentul poeziei şi al muzicii de calitate pentru generația sa, dar nu pot omite nici meritul de a fi excelat în domeniul criticii muzicale şi de a fi fost un jurnalist cu un mesaj extrem de puternic.

Cu citate din Florian Pittiş s-ar putea tipări o carte. Voi aminti doar câteva care ne făceau să zâmbim si…să gândim: “Nu uitați, astăzi este prima zi din restul vieții voastre! Trăiți clipa!”, “Nu credeam să-nvăt a maneliza vreodată!”, “Mişcarea de rezistență împotriva prostiei revărsate a învins!”, “Ştii ce-i dragostea? E efortul supraomenesc al bărbatului de a se mulțumi cu o singură femeie”.

Îmi amintesc şi astăzi cât de mult îi plăceau Moțului ciorba de burtă şi micii şi, într-un mod cu totul special, țigarile Carpați fără filtru. Pe vremea aceea, aceste țigari erau produse la Timişoara, Iaşi, Bucureşti, Târgu-Jiu şi Sfântu Gheorghe. Dintre acestea adora țigarile de Sfântul Gheorghe, relatându-mi deseori despre trocul pe care îl facea cu alți fumători înrăiți: “trei pachete de Carpați fără filtru de Iaşi pe doua de Sfântu Georghe”. Susținea cu convingere că cele de Sfântu Gheorghe erau singurele care nu îi afectau vocea. Nu pot să uit că mă ruga când plecam în vacanţa mare la părinţii mei în vestul ţării să îi aduc câte un bax (100 de pachete) de astfel de ţigări, în acea zonă a ţării fiind preferate ţigările de Timişoara, iar eu, de câteva ori, chiar m-am conformat…Dragostea sa pentru ţigara Carpaţi a devenit de notorietate, presa remarcând în repetate rânduri patima “profetului generației în blue-jeans”: “Te miri când îl vezi pe Pittiş fumând Carpați fără filtru, fumător pătimaş, nu se fandoseşte cu ţigara, chiar o stoarce de fiecare moleculă de nicotină” (Jurnalul Naţional, Aprilie 2005), “Pittiş înseamnă plete, ţigări Carpaţi şi rock” (Evenimentul Zilei, August 2006), “Pittiş fuma la greu Carpaţi fără filtru” (Gazeta Sporturilor, August 2007).

În fine, ca evocarea lui Florian Pittiş să fie cu adevărat colorată, aşa cum cred că se cuvine, voi reda în cele ce urmează cele spuse despre prima lor colaborare, un monstru sacru al scenei româneşti, despre care voi povesti probabil în curând în “Curentul International”, Florin Piersic: “Prima dată când l-am întâlnit pe Moțu, cum îi spuneam noi, filmam împreună cu un grup de actori maghiari (…). Noi, actorii români, eram: Ilinca Tomoroveanu, Ion Dichiseanu, Pittiş şi cu mine. În călătoria pe care o făceam în timpul filmărilor, pornind de la Lacul Ballaton către Marea Neagra, treceam pe la mănăstirile din Bucovina. În comuna Pojorâta, lângă oraşul Câmpulung Moldovenesc, trăiau sora mai mică a mamei mele, Daria Vermeşan, şi unchiul meu, preot ortodox, Samoil Vermeşan. Amintirea mea excepțională cu Pittiş este legată de ei. Totdeauna, când trec pe acolo, mi-aduc aminte de ziua în care eu, ca să le arăt colegilor de filmare maghiari şi români ce rude dulci am, am anunțat-o într-una din zile pe mătuşa mea, Daria, că noi, de la filmările pe care le aveam la o mănăstire aflată aproape de Gura Humorului, o sa trecem pe la ei, să luăm o gustare. Am fost aşteptaţi cu tot felul de bunătăţi, ei ştiind ca eu, Florinel, vin cu colegii mei acolo. Pittiş era fericit şi mi-a spus atunci: „Asta parcă-i masa din Harap Alb!” – în acea vreme jucasem deja “Harap Alb”-şi a continuat: „Măi Florine, nici la Împaratul Verde, în filmul tau, nu s-a întins aşa un banchet. Oaspeții maghiari o sa plece cam bolnavi de nervi”. Am stat toată seara în curte şi, la sfârşit, mătuşa mea ne-a dat fiecăruia într-un bol dulceața de mure şi fragi. Moțu m-a întrebat atunci: „Nu poți să-i mai ceri preotesei să-mi mai dea?”. Şi atunci, mătuşa mea, Daria, i-a oferit un borcan”.

Actor de teatru şi film, mim genial, cântăreţ, recitator inegalabil, poet, traducător, inimă de aur, multitalentat, profesionist pasionat, inteligent şi fermecător, Florian Pittiş a fost una dintre cele mai complexe personalităţi pe care le-am cunoscut vreodată. Cineva spunea că viața este doar un bilet de voie prin această lume…Convins că ne priveşti dintr-o stea, vreau să-ți transmit Moțule că iți mulțumesc că în parcursul tău prin lume te-ai oprit o clipa şi în sufletul meu…

BORIS IOACHIM, DESPRE LEACUL SUFLETULUI

Posted by Gabriela Petcu On March - 25 - 2015

Alexandra MIHALACHE

IOACHIM-Boris

„Poezia lui Boris Ioachim inspiră încredere, speranţă şi poartă o aură specială. Este, fără umbră de îndoială, aura unui învingător care, în ciuda vremurilor de restrişte pe care le traversează societatea românească şi, implicit, cultura română, îşi păstrează intact seninătatea sufletului, aşternută în mod miraculous în versete de tainică rugăciune”. (Gheorghe A. Stroia)

 

Autor a patru volume de poezii, Boris Ioachim este unul dintre poeţii ale căror creaţii emană sensibilitate şi iubire, creaţii sculptate cu viziuni profunde şi har. În versul său doineşte  cel mai frumos sentiment care străbate fiinţa umană: iubirea. Poetul  ridică acest sentiment pe un piedestal strălucit, cântându-l cu măiestrie în versuri desprinse  parcă din pânza veşniciei.

 

Mesajul care se conturează în creaţiile sale este acela că omul cunoaşte adevărata viaţă doar iubind, căci singura flacără care întreţine existenţa umană şi arde cu o nobilă misiune este iubirea. Să trăieşti înseamnă să iubeşti. Iată cât de frumos curge imnul iubirii dintr-un suflet care aspiră la deplinătate: „Anotimpurile-ţi pot fi reci,/ Sau scăldate-n caldă strălucire…/ Poţi trăi plângând, sau să petreci-/ Dar nu poţi trăi fără iubire.// …Viaţa pân` la urmă, e doar scrum,/ E-un coşmar sau albă nălucire…/ Poţi păşi pe drept sau silnic drum/ Dar nu poţi trăi fără iubire”. (Imn iubirii)

 

Frământări şi emoţii  se împletesc în ramuri de toamnă, scuturând aleanul care-i macină sufletul. Însetat de linişte, poetul caută alinarea în iubire. E singurul său refugiu într-un anotimp care îi stârneşte temeri şi tristeţe. E unicul adăpost în care se risipesc neliniştile, care are puterea de a-i  şterge lacrimile suferinţei: „În seara vânătă de toamnă -/ Sărută-mi ochii umezi, doamnă/ Căci vin spre mine, fără nume -/ Gândiri despre sfârşit de lume.// Şi simt în piept tot plumbul lumii/ Şi aud tăcerea grea a humii./ Aud cum plâng copaci în toamnă -/ Sărută-mă pe suflet, doamnă.” (Alean de toamnă)

 

Iubirea este redată ca un rod curat al cărui izvor este divinitatea, care creşte sublim fiind ocrotită cu puteri lăuntrice covârşitoare. Ţesută din firul tainic al dorului şi al absolutului care invadează lumea sa, iubirea se consolidează în forma-i pură: „Hai să sădim un pom care să crească/ Din sufletele noastre, altoit/ Cu ramuri de sorginte îngerească…/ Eşti pregatită? – eu sunt pregătit!// Vreau, pomu-acesta, să-l sădim în taină -/ Cu risipiri de doruri să-l udăm,/ Să-l ocrotim sub nevăzuta haină/ Ţesută din sublimul ce-l gustăm.” (Aniversare)

 

Înlănţuit în farmecele iubirii, poetul aspiră să fie veşnic învăluit în mantaua sclipitoare a dragostei, nicicând să nu o lase să se destrame. Doreşte  să îi fie sacru legământ întru eternitate şi să se contopească de-a pururi cu aceasta, scăldându-se în seninătate: „Eu te previn, iubita mea,/ Că într-o zi- cred că-n curând -/ De suflet mi-te-voi lega/ Că nu vei mai scăpa nicicând.// Te voi lega aşa cum leagă/ Pârâu-şi apa de izvor,/ Aşa cum leagă-şi lumea-ntreagă/ Speranţele de viitor.” (Avertisment)

 

Boris Ioachim se descrie ca fiind poetul răsărit din alte veacuri, care cântă iubirea într-un tainic alfabet. E acel alfabet închegat cu pasiune şi dorinţi arzătoare care relevă profunzimea sa interioară şi prin care şi-a clădit un stil inconfudabil, propriu care îi conferă unicitate: „Şi ştiu că sunt poetul ce pare că-i căzut/ Din vremuri prăfuite, din vremuri de demult,/ Un aiurit ce cântă, cu viers cam desuet/ Iubirea pentru tine, în tainic alfabet.” (Azi vreau să-ţi scriu, iubito)

 

Poetul  descoperă în iubire unicul rost pe acest pământ.  În braţele iubirii totul are sens, de aceea îi închină o odă.  Poem sublim, sărutul iubirii îl închide în sfera frumuseţii desăvârşite, acolo nu există temeri, îndoieli sau tristeţi. Cer senin şi stea preacurată, iubirea e un cânt al inimii pe corzile unei viori divine: „Un cântec de iubire vreau să-ţi cânt/ Cu glas ca un primăvăratic vânt,/ Cânt cristalin, suav, nepământean -/ Cântec de tine, cântec de alean:// Buzele tale calde-s un poem/ Scris de un poet, nedezminţit boem…/ Dulceaţa lor, iubito, când o sorb/ Devin, la toate cele, surd şi orb.// Şi lumea mea- la tine o rezum…/ Restul e haos, pulbere şi scrum;/ Lipit de tine-o veşnicie-aş sta,/

Iubito-cerul meu şi steaua mea.” (Buzele tale)

 

Imn al nemuririi, iubirea înseamnă libertate interioară, siguranţă şi înflorire. Să vezi dincolo de efemer, să dezlegi mistere şi neînţelesuri, să frângi lacătele vremelniciei şi să pluteşti fără bariere. Asta reuşeşte Boris Ioachim prin versuri şlefuite în acorduri fermecătoare, să guste licoarea cea mai fină a legilor pământene şi să fie subjugat de cel mai nobil stăpân: „Când iubeşti ţi-e pasul sigur, calcând slobod şi vioi/ Şi privirea-ţi înfloreşte când rosteşti cuvântul <<doi>>./ Semenii ţi-i simţi prieteni şi să-i înţelegi înveţi/ Iar un zâmbet cald te face, dintr-o dată, să te-mbeţi.// Când  iubeşti, cu încântare poţi ţinti spre viitor/ Căci iubirea te preschimbă din pietroi în fulg uşor./ Într-un veac în care banul este un ciocoi hapsân -/ Vreau iubirea să-mi domine sufletul – ca un stăpân.” (Cântec despre dragoste)

 

Amurgul şi răsăritul, luna şi soarele fuzionează în cel mai sfânt decor  care descrie frumuseţea răvăşitoare a iubirii, sfinţită cu rouă şi senin. Se contemplă un peisaj divin în care murmură iubirea, iar chipul ei e mângâiat de razele eternităţii. Aici e limanul la care ajunge poetul şi simte regăsirea şi împlinirea: „Femeia mea de rouă şi de lună,/ Femeia mea de zori şi de senin,/ Cum ar putea iubirea mea să-ţi spună/ Că-mi esti liman temeinic şi deplin?// …Femeia mea de lună şi de soare,/ Femeia mea de zori şi asfinţit,/ Tu, prospeţimea pomilor în floare -/ În tine, pe deplin, m-am regăsit…” (Cântec pentru tine…)

 

Fiindcă iubirea se desfată uneori între patimi , poetul zugrăveşte imagini prin care relevă riscul de a iubi. Dar este cel mai frumos risc pe care şi-l poate asuma un muritor. Prin acest zbor te poţi înălţa victorios. Accentuând  însemnătatea iubirii prin jocul de contraste şi paradoxuri, poetul dovedeşte  măiestrie şi profunzime fără margini: „Iubirea-i plumb, iubirea-i zbor -/ E râvna lutului spre stea;/ Iubirea-i mergere pe nor -/ De unde poţi, oricând, cădea.// Iubirea-i ger, iubirea-i foc -/ Dar şi seninul infinit…/ E chin adânc şi nenoroc -/ Dar şi Edenul regăsit.” (Ce n-ai ştiut – şi nu vei şti…)

 

Chipul iubirii are o aură îngerească şi este sculptat cu dalta dorului. Din cuvântul înrourat cu credinţă, iubirea se conturează pe firmamentul nemărginirii, vegheată de aştri în mister. Poetul poate modela înfăţişarea iubirii din văpăile mistuitoare ascunse în privirea sa. Chiar dacă se înstrăinează iubirea colindând pe alei nedefinite, o poate cuprinde în unde  înflăcărate: „Adesea-ţi sculptez chipul din lespede de gând -/ C-o daltă făurită din dor şi din cuvânt…/ Dar mai ades, în noapte, cu flacăra privirii,/ Îţi  modelez făptura din purpura privirii.// Iubito, eşti departe,  sub alte zări trăieşti/ Şi pe alei străine, tu pasu-ţi potriveşti/ Cu alte ore, clipe…în triste-amiezi adaşti -/ Şi te veghează-n noapte străini şi sumbri aştri.” (Chipul tău)

 

Însăşi iubirea devine un colind, căci sufletul său tresaltă cufundat într-o dulce uitare. Bradul, simbol al verdelui etern, redefineşte făptura care-i dezmiardă simţurile şi îi alină tristeţile. Curăţenie spirituală, purificare şi seninătate sunt oglindite de neaua care pictează portetul făpturii gingaşe precum o rândunea: „Dragostea mea-i un colind -/ Căci din mine mă desprind/ Şi-n uitare dulce cad -/ Fată mirosind a brad/ A brad verde şi a nea -/ Fată – gingaş – rândunea,/ Rătăcita printre ierni/ Ca tristeţile să-mi cerni.” (Colind de dragoste II)

 

O vreme de poveste desprinsă din veşnicii îi retrezeşte poetului în simţuri doruri şi dorinţi nestăpânite. Întreaga sa lume se rezumă la dragostea care-l împlineşte şi în ochii căreia poate cuprinde întreaga zare albă ca neaua. E un orizont al profunzimii în care îşi îneacă trăirile: „Zănatice gânduri, precum că nu eşti/ Cu mine, iubito, mă scurmă…/ Afară e iarna, e timp de poveşti -/ Nicicum de privire în urmă.// Căci lumea, iubito, tu îmi eşti acum,/ În ochii tăi- largă e zarea!/ Priveşte, din hornuri se-nalţă alb fum -/ La fel de alb ca ninsoarea.” (Cu tine)

 

Tristetea e un alt sentiment care frământă adâncurile poetului căzut în însingurarea anotimpului rece. Nicio frunză care să-i trezească fioruri, niciun ecou care să-i mângâie dorurile nestăvilite: „Cum să te-ntreb, iubito, ce mai faci?/ Când nu-i, măcar, o frunză prin copaci/ Ca să trezească-n mine vreun fior -/ Sosit-a timpul sterp al brumelor.” (Cum să te-ntreb, iubito…)

 

Timpul trece nepăsător faţă de  firea omenească, ţesând amintiri şi spulberându-le în negura vremilor. Dorinţa cea mai arzătoare a poetului ar fi ca timpul să stea în loc, căci în această manieră ar putea să atingă valorile vieţii. Contopit cu timpul ar reuşi să desăvârşească forma iubirii: „Dacă timpul amintire/ Despre toate ar avea -/ Poate des mi-ar sta în fire/ Să  te port în mintea mea.// Daca anii- păsări sure -/ N-ar zbura prin veacul spân,/ Sufletu-ar putea să îndure/ Numele să ţi-l îngân// Însă timpul- gri plămadă -/ Zboară, întins, pe drumul său,/ Printre vise, dor şi sfadă -/ Am pierdut numele tău.” (Dacă timpul…)

 

Întrebări mistuitoare vin ca o avalanşă peste gândurile poetului, cufundându-l într-un cerc tainic unde caută nerăbdător răspunsuri la legile firii. Încearcă să desluşească din aceste taine care-l macină, lăsându-se purtat de un văl tulburător: „Te rog să-mi spui, iubito, de ce sunt plopii goi/ Şi soarta de ce oare ne-a împărţit la doi?// De ce e rece noaptea, cocorii de ce  pleacă/ Şi de ce simt, adesea, că plânsul mă îneacă?// Hai spune-mi tu, iubito, de ce a căzut brumă/ Şi ce blestem ne face să nu fim împreună?” (De ce?)

 

Însetat de doruri, poetul îşi cheamă iubirea acolo unde doar roua poate stinge focul dezlănţuit: „De s-ar putea, iubito, cumva să ne-ntâlnim/ În ceasu-n care roua se-aşează- s-o sorbim…/ Cu buzele uscate de dor şi nenoroc/ Ca perlele de rouă să stingă-al nostru foc.” (De s-ar putea, iubito)

 

Fumul toamnelor târzii învăluie sufletul poetului într-un dor nemărginit, rememorând clipe de o semnificaţie aparte. Acolo unde frunzele s-au aşternut pe pământul nemuririi, acolo au căzut şi dovezile supreme ale iubirii. În toamnele târzii au rămas amintiri nepreţuite ce reînvie atunci când priveşte ramurile sfinţite cu dor: „Hei, iubito, tu mai ştii/ Azi când frunza-i încă-n ram -/ Fumul toamnelor târzii/ Când în braţe te ţineam?// Mai ţii minte, tu, cum –vai!/ Sub năvala norilor -/ Roua ochilor jertfeai/ Pe mormântul frunzelor?” (Fumul toamnelor târzii)

 

Prin versurile sale poetul îşi găseşte vindecarea, îşi alină rănile, îşi întreţine visele. Respiră poezie şi se hrăneşte cu poezie. Îi este chin, îi este balsam, îi este viaţă. „Pentru mine poezia este atât  boală, căt şi leac al sufletului”, afirmă poetul Boris Ioachim.

————————-

Alexandra MIHALACHE

23 martie 2015

Slobozia

Războiul epigramistului cu lumea – autor Liviu Comşia

Posted by solariu On March - 8 - 2015

epigrame

A scrie epigrame nu-i deloc un lucru uşor. Este, poate, genul literar cel mai pretenţios. Şi unul care presupune calităţi intelectuale şi literare nenumărate. În primul rând, să fii un fin observator al firii omeneşti şi al lumii sale, să ai simţul umorului, să iubeşti nespus de mult oamenii, să ai putere de sinteză, să fii ironic fără a eşua în vulgaritate, să exprimi maximum de sens în minimum de cuvinte, şi câte alte asemenea însuşiri!
Lumea întreagă e scena pe care se desfăşoară acest spectacol al cuvântului încărcat cu tensiune şi semnificaţie maxime, pregătit pentru a corecta fiinţa umană şi pentru a însănătoşi lumea din jur. Pericolul moralismului e la fel de mare, însă; acolo unde încetează sugestia încărcată de spiritul ironic şi satiric se sfârşeşte şi cuvântul tămăduitor.
Cum socialismul, de pildă, s-a considerat o lume perfectă, epigrama a fost exilată din literatură. Sau, în cel mai bun caz, convertită înspre defectele generale ale omului care şi el devenise nou şi multilateral. Reîntoarcerea epigramei acasă, în cuvântul ei dintotdeauna, ca armă eficientă împotriva răului din noi şi dintre noi, s-a produs triumfal, Fiindcă omul a rămas acea fiinţă imperfectă, fascinantă şi imprevizibilă care mereu încearcă să se autodepăşească, care tinde spre perfecţiune, ca măsuri ale unei fiinţe ideale. Printre floretiştii aceştia se află, desigur, epigramiştii care şi-au reluat locul în cultura română contemporană.
Ne-a oferit prilejul de-a spune aceste cuvinte antologia numită simplu „Epigrame” (Ed.Anamarol, Bucureşti, 2007) de Sorin Olariu, cu o copertă a cunoscutului umorist Ştefan Popa Popas. Avem de-a face, prin urmare, cu o selecţie de autor, catrenele fiind aşezate în patru cicluri, din patru volume: „Glume noi din diaspora pe-nţelesul tuturora” (Ed. Marineasa, Timişoara, 2006, cu o copertă de Cristi Vecerdea-Criv); „Cartea-i mică dar furnic㔠(Ed. Marineasa, Timişoara, 2003, coperta de Ştefan Popa Popas, prefaţă de George Corbu); „Urzici pentru mari şi mici” (Ed. Tibiscum, Uzdin, Serbia, 2001, coperta Ciprian Stanciu-Spic, prefaţă de George Corbu); „Vând epigrame şi catrene la standarde europene”, (volum în pregătire, cu o prefaţă de Sorin Olariu). Ca orice antologie de autor, şi aceasta este supusă unui subiectivism hotărâtor: aşa s-a închegat imagine lumii în comentariul epigramistic al lui Sorin Olariu. Cum anume? Haideţi să cercetăm împreună.
Nu ştiu dacă autorul a voit, prin aşezarea ciclurilor scrise în timp, să ne sugereze evoluţia gândirii sale critice despre lume şi viaţă. Dar simt că a dorit să ne conducă prin acest fantastic tărâm unde toate dezertările de la legile firii, ale naturii şi ale moralei oamenilor sunt puse la zid. Este o declaraţie de război pentru întregirea fiinţei umane pe care dl. Sorin Olariu îl duce necruţător. Nu cred, mă grăbesc să spun, să fi existat vreun aspect al existenţei umane care să-i fie străin. Dar, tot aici trebuie adăugat, că privirea critică se desfăşoară fără patimă, fără ură; se simte de departe adierea puterii de-a înţelege şi-a iubi fiinţa umană în chiar imperfecţiunea sa. În acest tablou, îşi găseşte locul chiar şi autoportretul: „Prieteni dragi, băgaţi de seamă:/ Deşi vă scriu din altă ţară,/ Încerc s-arăt că-n epigramă/ Eu n-am rămas pe dinafară!” Si: „Am să vă spun acum cinstit/ De ce din ţară-am emigrat:/ N-aveam o sursă de venit/ Şi-am prin o sursă de plecat”. Şi încă: „Sunt intelectual sau ţăran din Banat?” Răspunsul: „La-ntrebarea cu venin,/ Vă răspund aşa. deschis:/ Eu… Olariu Sorin,/ Sunt ce sunt şi mi-s ce mi-s”.
Acum, după ce am descoperit călăuza să ne continuăm drumul prin lumea care este odată privită în ansamblul ei şi apoi pe domenii sau, cu un cuvânt mai potrivit, pe inconsecvenţele ei pe care le usucă dintr-o lovitură de… cuvânt. Iată, în primul caz: „Urmează tainica poruncă/ Ce nu cunoaşte frontiere: / Decât cocoaşă de la muncă,/ Mai bine burtă de la bere”. În al doilea despre femei: „Ne-om aminti de bunătatea/ Acestui dulce îngeraş,/ C-a fost odată jumătatea/ A… jumătate din oraş”. Sau: „Dumnezeu, creând femeia,/ S-a fentat peste măsură:/ Nu a-nzestrat-o, vorba-ceea,/ Şi cu un plasture pe gură”; despre sex: „S-a făcut mai nou un studiu/ Care m-a lăsat perplex:/ Astăzi, dacă vrei preludiu’/ Îl mai afli doar în DEX”; despre guvernanţi: „Măgarul, dacă vrei să ştii,/ E patruped interesant/ Ca făce-atâtea măgării…/ Aproape cât un guvernant”. Sau „Guvernanţii explică reforma”: „Cu voci suave, cristaline,/ Ne-o spune aşa, ca între fraţi:/ Priviţi reforma foarte bine,/ Că alta nu mai apucaţi!…”; despre personalităţi: „Nu-i deloc bogat Năstase,/Bombo n-are şapte case!../ Ba vă spun şi nu m-ascund:/ E de-a dreptul … rupt în fund!” Şi: „Lui Antonie Iorgovan, părintele Constituţiei”: „De umeri în zadar ridic/ Şi nu găsesc soluţie:/ Cum poate fi aşa voinic/ Dar slab de… constituţie”; Pamelei Anderson. „Sânii ei cu formă plină/ M-au convins că nici măcar/ AirBag-ul de la maşină/ Nu-i mai este necesar.” Apoi, înregistrarea atentă, cu un umor temperat a evenimentelor politice şi sociale care bântuie lumea românească şi planeta. Iată: „Aleşii noştri fac prostii/ Şi-atâta sar de-o vreme calul,/ Încât nici Marx n-ar investi/ În ţara asta… Capitalul”. Sau: „Vin ortacii!… I-am văzut/ Printre căşti şi printre scuturi;/ Au ieşit acum din şut/ Ca să ia Guvernu-n… şuturi”. Sau: „Românul nostru, plin de zel,/ Întoarce faţa spre Apus:/ Mai bine Varză de Bruxelles/ Decât Salată a la Russe!!!” Sau: „Se încinge bătălia,/ Dar un lucru este cert:/ În Irak, Democraţia/ E luată… în deşert” Sau: „Zice-un moş mânat de boală/ Şi de ani…vreo sută zece:/ – Încălzirea cea globală/ Cred c-o să mă lase rece!”
Aşadar, ochiul atent şi mintea lucidă ale d-lui Sorin Olariu nu lasă nimic la întâmplare. Critica sa, aşezată în unghiuri diferite, surprinzătoare, scoate la iveală învăţămintele de urmat. Morala este inclusă, explicită, un zâmbet doare mai mult decât o lacrimă. Umorul ţine sub control întregul sistem românesc mereu ameninţat de paradoxurile fundamentale la e existenţei noastre. Dl. Sorin Olariu le parcurge cu eleganţă şi tandreţe, cu inteligenţă critică. Nimic din ceea ce-i omenesc nu-i este străin, dar nici nu acceptă necondiţionat această cunoaştere în profunzime a firii omeneşti. O descoperă cu încântare, ne-o înfăţişează cu calmul celui care ştie că imperfecţiunea are forţa de-a deveni perfecţiune din momentul în care a fost descoperit cuvântul.

Liviu Comşia

Pe Transfăgărăşan, eveniment de exceptie!

Posted by Stefan Strajer On February - 26 - 2015

Pe Transfăgărăşan, eveniment de exceptie!

Autor: Ana Moroşanu Magdin (Bucureşti)

În luna iunie, Asociaţia Legal Drive, lansează una dintre cele mai mari provocări ale acestui an, un eveniment „Extreme Drift/Rallz Challenge”, care va avea loc pe Transfăgăraşan.

Iată şi programul acestui eveniment:

Extreme Drift & Rally Challenge

12-14 iunie 2015

Transfăgărăşan; pe sectorul de drum Bâlea Cascadă – Bâlea Lac

Obiectiv eveniment:

Asociaţia Legal Drive, doreşte ca prin realizarea acestui eveniment, să creeze o mobilizare a tuturor pasionaţilor sportului cu motor indiferent de naţionalitate pentru promovarea siguranţei rutiere la nivel european.

Asociatia Legal Drive - eveniment

„Totodată, prin realizarea acestui eveniment, dorim să consolidăm brandul

Transfăgărăşan, un sector de drum, care este considerat raiul de pe pamântul românesc, printre pasionaţii motorsportului”, spune Madalin Chipirlin, Preşedinte la Asociaţia Legal Drive.

Probe :

– “Extreme Drift” disponibil pentru profesionişti (grad ridicat de dificultate)

şi pentru amatori (grad scăzut – mediu de dificultate);

– “Rally Challenge” disponibil pentru profesionişti ( grad ridicat de

dificultate ) şi pentru amatori ( grad scăzut – mediu de dificultate ).

În conceptul evenimentului prin adăugarea probelor de “extreme drift”, se va realiza în premieră, pe acest sector de drum, tehnica derapajului controlat în cadru legal organizat! Sperăm să aibă un succes real atât în rândul participanţilor cât şi în rândul spectatorilor.

Evenimentul este creat atât pentru participarea din rândul amatorilor cât şi pentru participarea celor din rândul profesioniştilor, fiind concepute câte două etape de conscurs pe zi.

Link promo : https://www.youtube.com/watch?v=H7_06H6gktE&feature=youtu.be

In Memoriam: ION ȘIUGARIU

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2015

In Memoriam: ION ȘIUGARIU

(*6 iunie 1914, Băița, jud. Maramureș — † 1 februarie 1945, Brezno, Cehoslovacia)

Autor: Ion Dumitru (München, Germania)

Îmi revine îndatorirea de onoare, de a vă reaminti, celor interesați, că la 1 februarie a.c. se împlinesc 70 de ani de la moartea lui Ion Șiugariu, poetul erou al cărui centenar a fost consemnat anul trecut!

În urmă cu 30 de ani, din inițiativa soției sale, Lucia Soreanu, domiciliată la Aachen, Germania, care și-a consacrat cu o neobișnuită dăruire viața și eforturile pentru a-i păstra curată și vie amintirea, în colecția Pașii lui Orfeu, Jon Dumitru Verlag, München, a apărut volumul antologic de poezii: Ion Șiugariu, Sete de ceruri, despre care, în prefața sa, Vintilă Horia, consemna:

„Cetindu-l, am reavut dinainte drama întreagă a generației mele. Idealul universal, proiectarea României către ceea ce îi semăna și către ceea ce o aștepta, adunarea într’o revistă și într’o grupare a voinței noastre de putere spirituală, războiul, separările, morțile, exilurile. Decenii de deșerturi și sânge între acea imagine pură, voitoare de mai bine pentru toți oamenii pământului, împrospătați în românism, adică în cunoaștere, și teribilul destin care a făptuit contrariul. Ură, lupte de clase, materialism absurd, plin de molii și de răutate, patru decenii de proză întunecată și neomenească, de durere românească, definitoare și ea, într’un fel, deoarece a fost poporul român punctul în spațiu și în timp în care s’a concentrat suferința și nedreptatea. Poate că și asta înseamnă ceva, deși noi am fi vrut concentrarea pe alte valori și pe alte recorduri. Oricum, poesia lui Ion Șiugariu, atât de legată de acea intenție, stă mărturie în aceste pagini de ceea ce ar fi putut fi și n’a fost decât în sacrificiu și în moarte. În această nedorită dar acceptată grandoare de a fi, generația dela 1939 se reîntâlnește cu Ion Șiugariu într’un moment în care întunericul care l-a ucis pare a face loc luminii care din Soare începuse să curgă peste noi.” (Vintilă Horia, „Ion Șiugariu dela Meșterul Manole“ Madrid, 21 I. 1985).
Ion Siugariu
Foto. Ion Șiugariu
Născut la 6 iunie 1914, Ion Șugar(iu) este primul dintre cei șase copii ai familiei minerului aurar Ion Șugar și Floarea Șugar (n. Griga), de confesiune greco-catolică, din satul Băița, comitatul Maramureș (Máramoros), administrat de maghiari, sub dubla monarhie austro-ungară. Ca urmare a politicii de maghiarizare, în certificatul de botez, eliberat de autorități, este înregistrat sub numele de Sugár János, pe care-l va schimba, la 24 iunie 1936, printr-o decizie a Ministerului de Justiție din România, în Ion Soreanu. „dar scriitorul va semna: Ion Șiugariu, Ionel Șiugar, folosind și pseudonime ca Sonia Mugur, Sergiu Băițan, Ion Sorescu“ (L.S.-Ș)

Conform notei biografice alcătuită de Lucia Soreanu-Șiugariu, „școala primară o urmează târziu, la Băița și Valea Borcutului (1924-1928), cu mari întreruperi“,„Nevoit să lucreze de timpuriu, în mina de aur, alături de tatăl său“. „Copilăria și-o împarte între hoinăreli prin pădurile misterioase, șteampuri umede și școală, unde mintea lui ageră, iscoditoare și sârguința la învățătură impresionează pe cei ce-i sunt dascăli și mai ales pe preotul-dascăl Victor Băcilă din Valea Borcutului“.

„După absolvirea clasei a IV-a primară (1928), la sfatul și cu sprijinul preotului Băcilă, reușește, în urma unui concurs, să intre la Școala Normală din Oradea. Trei ani mai târziu, tot în urma unui concurs, trece la liceul „Emanoil Gojdu“ din Oradea, fiind bursier până la sfârșitul studiilor (1936). Înclinațiile lui vădite sunt pentru literatură, pentru poezia românească, dar are aplicații și pentru matematică. Aceasta este perioada de formare intelectuală temeinică a poetului sub îndrumarea unor profesori ca Teodor Neș și mai ales Octav Șuluțiu. Citește mult, visează, scrie. În anul 1934, încă elev fiind, debutează la revista Observatorul din Beiuș cu versuri pe care le semnează Ionel Șiugariu. Mai târziu devine colaborator al revistei Familia, din Oradea, apoi va publica și la revisteie Veac Nou, din Baia Mare, Afirmarea, din Satu Mare, Lanuri, din Mediaș, Cronica, din Baia Mare, ș.a. În 1936 își ia examenul de bacalaureat reușind în fruntea promoției“.

„Îndrumat de criticul literar al revistei Familia – Octav Șuluțiu-, poetul înclină să plece spre Capitală. Mai întâi își efectuiază stagiul militar la Școala de Ofițeri de Rezervă din Ploiești (1936-1937) de unde iese cu gradul de sublocotenent“.

„Atras de centrul vieții literare tinere românești, intră în București în toamna anului 1937 și se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie, specialitatea Filologia modernă. Din primii ani se face remarcat și apreciat pentru pregătirea lui de către profesorii de înaltă cultură: Mihail Ralea, Tudor Vianu și Ion Petrovici. Viața lui este însă poezia, scrisul… Desfășoară o activitate prodigioasă colaborând la diferite publicații din Capitală și din Ardeal, semnând poezii, critică literară sau eseuri, cronici de orientare artistică, însuflețit de dorința de a ridica cultura tânără românească.“(L.S.-Ș).

În eseul Țara crinilor din Decalog, (dec. 1937) enunța, între altele: „Purtăm în noi setea de lumină ca pe un stigmat al veacului“… „Niciodată foamea de cer n‘a bântuit mai puternic inimile, niciodată țipătul pentru realizarea deplină n‘a pătruns mai neînfricat întunericul, decât foamea și țipătul nostru.“ (Ion Șiugariu, Țara crinilor, în Decalog, dec. 1937, anul II, nr. 56).

În Martie 1938 îi apare volumul Trecerea prin alba poartă, Editura Librăriei Pavel Suru, Tipografia Cărților Bisericești, considerat un debut promițător și, despre care, Octav Șuluțiu, în Familia, scrie: „E o țâșnire vulcanică, un clocot de pasiune, o tinerețe neastâmpărată care irumpe, dornică de viață și de avânt, e o izbucnire sinceră și nestăpânită, așa cum îi șade mai bine adolescenței să fie. Sufletul poetului se revarsă direct, ca o apă umflată peste malurile constrângătoare ale oricăror reguli“. În Viața Românească, Lazăr Iliescu: „Domnul Ion Șiugariu este un însetat de viață. Poesia Domniei Sale e un strigăt de bucurie, de dragoste, de amintiri avântate. Un panteism covârșitor stăpânește culegerea Domniei Sale de versuri, dela prima poesie Cântec de pornire la drum și până la ultimul vers din Incantații. Versificator abil, Domnul Ion Șiugariu nu cade în păcatul atâtor poeți tineri, de a-și clădi poezia numai pe vers. Ideea rămâne predominantă. Și domnia Sa o îmbracă într‘o haină strălucitoare, vie, gâlgâitoare de viață“. În Sfarmă Piatră, Ovidiu Caledoniu: „Ceea ce-mi place mai mult în poesia Dlui Șiugariu este acel cult și respect deosebit al imaginei în care se simte vibrând tot temperamentul poetului“. În Pagini Literare, Romulus Demetrescu: „Frăgezimea sentimentului tumultos e trecută în muzica domoală a versurilor pline, prin mijlocul înflorit al imaginilor din natura care le împrumută uni iz pastoral oarecum, primăvăratic“. Horia Nițulescu, în Porunca Vremii: „Domnul Ion Șiugariu este un poet al vârstei lui: simplu și curat. Poesia lui este poesia unei adolescențe tumultoase care se revarsă firesc în slavă. Ea este pentru el o cale aleasă care se străbate cu sufletul întinerit de sărbătoare“…

În 1939 începe colaborarea la revista Meșterul Manole deținând rubrica de critică, Poezia tânără, și „creindu-și un limbaj critic propriu, distinct“. În articolul Poezia/ Poezia tânără, scria: „Credem din tot sufletul nostru într‘o literatură românească mare, unică, universală. O literatură fără compromisuri, fără resemnări minore“ (Ion Șiugariu, Poezia tânără, în Meșterul Manole, nr. 7-10, sept.-dec. 1939, p. 58)

După Dictatul de la Viena (august 1940), Ion Șiugariu, aflat în refugiu, cu fratele său George, despărțiți de părinți și de ceilalți frați —Vasile, Mărioara, Augustin și Zaharia, rămași sub ocupația maghiară, scrie scurta mărturisire Am venirt din Ardeal. Citez:

„—Da, am plecat în pribegie. Ne-am lăsat casa, părinții, amintirile, totul. N‘am avut răgaz nici cel puțin să ne uităm în urmă. A venit așa de pe neașteptate, atât de surprinzător, cu atâta brutalitate. Ne-am zguduit din temelii, ni s‘au tulburat toate credințele. Am visat, am scris, am așteptat o Românie mai mare, mai deplină, mai veșnică. Atâta vreme și cu atâta suflet! Am ascultat șoaptele strămoșilor, am descifrat sensul vieții lui Horia, nebunia lui Iancu… În naivitatea noastră am crezută că toți sunt ca noi, că nu se poate să fie altfel. Cu câtă pasiune am poposit lângă cărțile sfinte și cât de mult am crezut că generația noastră este la fel de eroică. Ne-am căutat prieteni, am crezut în Meșterul Manole și ne-am închipuit că avem dreptul să începem lupta cea mare, munca de zi cu zi pentru a ne depăși propriile granițe, pentru a bate la poarta unei universalități românești. Cât de mulți au crezut la fel ca noi! Astăzi privim o Românie nouă, ciuntită, strâmbă. Asta nu poate fi România noastră. Cine ne-a trădat, ne-a întins o cursă, a vrut să ne arunce în prăpastie. Generația asta n‘a fost înțeleasă. Am vrut să fim ofensivi, mândri, demni, am vrut să fim eroici, dar nu ni s‘a dat voie. Acum avem în fața noastră o ruină, o monstruozitate“… “Am vrut să fim catedrală dar nu ni s‘a dat voie să fim nici măcar bisericuță. Da. Am venit din Ardeal. Și am adus Ardealul aici cu toate credințele, hotărîrile și dârzeniile lui.“ (Ion Șiugariu, Am venit din Ardeal, în Meșterul Manole,   aug.-nov. 1940, p. 63).

În noiembrie 1941, Ion Soreanu, este ales președinte al Asociației Studenților Refugiați din România (adică din toate teritoriile răpite Regatului României Mari: Ardealul de Nord, Basarabia, Bucovina, Cadrilater, ținutul Herța) și desfășoară o bogată activitate publicistică, încercând să suplinească publicațiile din Ardeal, suprimate. Colaborează cu poezii sau critică literară la revistele: Universul literar, Meșterul Manole, Revista Fundațiilor Regale, Decalog, Curentul Literar, Vremea.

În iarna aceluiași an pregătește teza de licență cu titlul „Aspectul jurnalistic în literatura modernă“, pe care o susține în februarie 1942 și este calificat cu foarte bine— magna cum laudae.

La patru ani după debutul cu Trecerea prin alba poartă, apare și volumul Ion Șiugariu, Paradisul peregrinar, Colecția „Meșterul Manole“, București, Martie 1942, despre care s-a scris:

Nicolae Roșu, în Gândirea: „În aceste versuri se definește toată poesia d-lui Ion Șiugariu. Avânturile, mirajele, ispitele, năzuințele, nepotolita sete de evadare în spații metafizice, fulgurata întruchipare într’o identitate umanistă, duc poesia d-lui Ion Șiugariu către o dumnezeească desprindere a omului de humă. Desigur, un temperament poetic de un remarcabil dinamism, și nu mai puțin, o trudnică năzuință spre purificare“; Petru P. Ionescu în Revista Fundațiilor Regale: „remarcăm dela început această constatare îmbucurătoare că d. Ion Șiugariu aduce în poesia noastră tânără un suflu sănătos de viață, o atitudine în fața marilor probleme și o încercare de tehnică, oarecum nouă, personală“; Pericle Martinescu în Dacia Rediviva: „Paradisul peregrinar este, în concepția poetului, acea stare de căutare continuă, de nostalgie a realizării interioare, singura care garantează o satisfacție deplină a existenței. Dar cum această realizare este greu de atins, poetul este mereu în căutarea ei, paradisul său este întotdeauna peregrinar. Acesta este miezul concepțiilor pe axa cărora d. Ion Șiugariu își alcătuiește, cu un deplin simț al construcției, volumul său de versuri“; Mihai Niculescu în Universul literar: „Reținem din această poezie, ca din lectura întregei cărți, vibrația unui elan sufletesc de o puritate cum rareori am întâlnit, dornic de idealitate și de tot ce depășește mărginirea impusă condiției noastre pământești“; Aurel Marin în Gazeta Transilvaniei: „Poesie de atmosferă, de suavități ca și de fericite ecouri folclorice, Paradisul peregrinar este lumea cu minunile ei nedeslușite, văzute cu un ochi avid de toate puritățile și uimit de puterile elementare ale naturii“; Gherghinescu Vania în Tribuna: „D. Ion Șiugariu este tânăr și la primul volum. Nu s’ar părea. Căci el a trecut dincolo de preocupările poetice ale primei tinereți și dincolo de exprimările în carii plutesc impurități inerente începutului. Versul său e cristalizat ca expresie și scuturat de orice banalitate“; Vasile Damaschin în Seara: „Paradisul peregrinar, culegerea de poesii a tânărului scriitor Ion Șiugariu, este o excepție. Ea ne amintește de victoriile de odinioară ale versului tânăr“;

Apollonius în Preocupări literare: „Poetul este de reținut. O anumită tehnică muzicală răspândește o plăcută atmosferă lirică, în care cuvintele devin adesea vibrații și adieri“; George Drumu în Revista Bucovinei: „Poesia d-lui Ion Șiugariu e o litanie liniștită cu mici umbre de tristețe pentru un orizont care se îndepărtează într’una. Prezența omului nu tulbură nimic. E o risipire de imagini bine închegate, printre cari se împletește ca un vis nesfârșit, ca o făclie în nopțile luminate de toamnă“.

În Iulie1942, Ion Soreanu, obține pașaport și pleacă la Băița, aflată sub ocupația maghiară, unde își vede părinții și frații pentru ultima oară. Reîntors în România ciuntită, pregătește poemul Țara de foc, care apare în aprilie, în Colecția „Meșterul Manole“, București, 1943, cu dedicația: „Acest poem a fost scris pe marginea unui episod din viața marelui meu prieten Laurențiu Fulga. Deaceea, acolo unde se află, în lumină sau în întuneric, cu dragoste de frate i-l închin“, apariție urmată de pertinente aprecieri critice semnate de: Ovidiu Papadima în Revista Fundațiilor Regale, nr.8, 1943; Pompiliu Constantinescu în Vremea, nr. 717, 26 sept. 1943; Traian Stoica în Bacăul, 6 iulie 1943, nr. 2166.

Încă din Ianuarie (1943), Ion Șiugariu este concentrat ca ofițer de rezervă la o școală de instrucție, din Ploiești și, mai târziu, repartizat la un regiment de infanterie din Bacău, împreună cu un bun prieten și coleg de breslă. Puținele clipe libere ce le rămân după instrucție sunt dăruite scrisului. Colaborează la publicația locală Bacăul, continuând să se ocupe frecvent polemic și critic față de deficiențele fenomenului literar contemporan, în articole precum: Literatura războiului actual, în Bacăul, nr. 2152, 22 iunie 1943; Ceva despre noi, în Bacăul, nr. 2166, 6 iulie 1943; Muncă și literatură, în Bacăul, nr. 2222, 31 august 1943, etc.

La 29 iulie 1943, în timpul unei permisii, Ion Soreanu, se căsătorește la Râmnicu Vâlcea cu Lucia Stroescu, studentă la farmacie. În septembrie 1943, este, pentru o scurtă perioadă, deconcentrat, dar, la 2 iunie 1944, este din nou concentrat la Bacău“, iar în iunie-august 1944 este mobilizat și se află cu regimentul la Mogoșești-Jitaru, lângă Slatina.

Imediat, după 23 august 1944, sublocotenentul Ion Soreanu, mobilizat, „ia parte la luptele pentru apărarea Bucureștiului“. El îi scrie soției: „Nu ți-am scris pt. că am fost la Buc. cu Reg. Am luptat cu Reg. la Băneasa și Otopeni. Avem morți și răniți. Mie nu mi s-a întâmplat nimic. Acum plecăm la Mediaș pentru Ardeal. La Buc. e jale. Rușii își fac de cap. Te rog să fii cu băgare de seamă dacă vor veni în Râmnic, să stai rezervată și ascunsă. Să eviți să fi văzută de ei și să nu stai unde sunt ei. S-au întâmplat lucruri groaznice. Cred că ai auzit.“ Continuă să-i scrie tot timpul. La 12 septembrie 1944: „Mi-a fost frică tot timpul să nu alergi prea mult .. Știam apoi că vor veni Rușii la Rm. Vâlcea și sufeream numai la gândul că ți s‘ar putea întâmpla ceva. Acum știu că au venit f. mulți peste tot locul, deci și acolo. Îmi place să cred, și tu m‘ai asigurat în scrisoare, că te vei ști păzi, chiar trebuind uneori să te ascunzi. Nu risca absolut nimic“… „Tu ești femeie, să te păzești cât poți mai bine. Mâine Regimentul nostru începe atacul cel mare. Cu ajutorul lui Dumnezeu vom intra în Ardealul ocupat“… „Din toată durerea asta va izvorî în curând și o mare bucurie: aceea că voi putea merge acasă la Băița. Te voi duce imediat și pe tine acolo și te voi lăsa până trec toate valurile. Mama va fi așa de fericită și tu veii fi în siguranță absolută. Casa noastră este între munți, ferită de toate vânturile trecătoare“… La 25 septembrie 1944, din Tirimia, jud. Mureș, scrie: „Eu stau aici în mijlocul iadului, înconjurat din toate părțile de foc și gloanțe și totuși găsesc în mine destul curaj pentru a-ți da și ție“… La 3 octombrie 1944: „Eu mă aflu undeva în Ardeal, cu gândul și inima împărțită între tine și plaiurile natale. Peste greutățile de fiecare zi trec cu destul curaj și nu am nici un motiv să mă plâng“… “Dintre prietenii noștri de la Jitaru mai sunt aici Dobrescu și doctorul. Santău a plecat la spital cu icter. Alții au murit, alții sunt răniți, ca la război. Populația românească de pe aici ne primește ca pe niște salvatori. Pe mine asta mă mișcă f. mult. Știu că mama ne așteaptă pe amândoi cu nerăbdare și că va fi fericită să te cunoască“… La 5 octombrie 1944, din Cristești, jud. Mureș: „Am început să ne îngropăm în noroi. Suntem plini de murdărie, ne mănâncă păduchii. Pe poziții mai sunt 150 de oameni. Când am plecat de la Jitaru eram 1000. Pe unde am trecut am lăsat numai morminte și țărână amestecată cu sânge. Tare am plătit scump Ardealul! Am văzut cum plâng soldații când pleacă la atac, am auzite strigătele disperate ale răniților rămași între linii. Nu s‘a dus nimeni să-i ridice. O! Cărțile frumoase, care vorbesc de eroism, de vitejie! Câte minciuni împodobite. Am văzut la Otopeni un camion de eroi. Erau aruncați unul peste altul, cu capetele sfârmate, murdari, plini de sânge. Li se luaseră bocancii. Unii miroseau a hoit putred. Erau morți de mai multe zile. Un elev adjutant era complet gol. Nimei n-a știut vreodată cine și de unde este. Poate îl mai așteaptă acasă cineva să se întoarcă. Alături de el erau doi nemți: unul avea falca de jos zdrobită; celălalt —un copil frumos, blond —era lovit în inimă. Îi înfrățise moartea. Mergem, mai departe. Câți vor ajunge până la capăt? Suntem atât de singuri, de uitați în tragedia noastră“… „În stânga a început azi dimineață să bată tunul. Ai noștri încearcă să ajungă la creastă (am sângerat și vom sângera pentru toate crestele Ardealului). Câți vor ajunge sus? Și cei care vor ajunge cât vor sta acolo? Câteodată mi se par atât de inutile jertfele noastre. Tunul bate mereu, sinistru, monoton, în ritmul morții. Oare mai există oameni fericiți în lume? Fericire înseamnă: un somn bun și o mâncare caldă“. La10 octombrie 1944, din Căpușul de Câmpie, jud. Cluj, îi scrie: „Am început să mă obijnuiesc cu războiul. Sunt totdeauna f. obosit, dar gândul că mă voi întoarce la tine și la ocupațiunile mele obișnuite îmi dă puteri să rezist la toate“… Continuă să-i scrie soției, ori să-și noteze în jurnalul pe care-l ține, toate etapele frontului, până la eliberarea Ardealului și în continuare. La 10 .XI. la Tisza-Eszlár, în Ungaria, notează: „Nu cred în rostul meu aici. Noi am terminat când am depășit granița. Mai departe am intrat în aventură. Tot așa am făcut când am trecut Nistru“… „Toți care vin din țară aduc numai vești proaste. Guvernul nu poate stăpâni situația…Țara este prădată, jefuită ostil, sistematic. Pe de altă parte însuși jefuitorii instigă poporul să pretindă mai mult decât se poate da, să mărească starea de nemulțumire generală. E o manevră diabolică, inumană. O cunoaște toată lumea. Biata Românie! Ieri am fost slugi Nemților, astăzi ni se cere să fim slugii Rușilor. Nici aici pe front nu suntem cruțați. Nu ne putem opune. Nu putem face nimic“./…/. Urmează Prügy (22.XI.), Taktaharkány (23. XI.), Ujvilag (26-29 XI.), Csobad (15.XII.), Novajidrány (18.XII.), Péreny (21-28 XII.), Buzita (30.XII, 1944- 2,I. 1945), Debréte (3.I.6.I. 1945), Jablonca (18.I. 1945) ș.m.d.

La 1 februarie 1945, la ora 11 dimineața, sublocotenentul de rezervă Soreanu Șiugariu Ion cade grav rănit în bătălia pentru orașul Brezno, din Cehoslovacia, și se stinge după câteva minute. Este îngropat în cimitirul de la Polhora pri Brezno, Cehoslovacia. La 28 februarie 1945, prin Decretul nr. 641, sublocotenentul de rezervă Soreanu Șiugariu Ion este decorat postmortem cu „Coroana României cu spade în gradul de Cavaler și cu panglica de Virtutea Militară“. În 1956, osemintele îi sunt reînhumate în cimitirul militar român de la Zvolen, lângă Banská Bystrica, Cehoslovacia.

În 1968, într’o ediție îngrijită de Laurențiu Fulga, apar Carnetele unui poet căzut în război — care conțin și ciclul Elegii pentru Ardeal. Urmează apoi o totală tăcere de peste 29 de ani, până când, după răsturnările din țară, sub îngrijirea și prin eforturile Luciei Soreanu și cu sprijinul profesorului universitar Alexandru Husar, de la Universitatea din Iași, încep să apără și operelor sale postume, care au putut fi recuperate.

Alexandru Husar, unul dintre bunii amici, din tinerețe, în prefața „Locul lui Ion Șiugariu“ din volumul „Țara Crinilor“ -o culegere de eseuri și articole-, Editura Agora, Iași, 1997, considerată „cartea unui om și a unei generații“, îi face, cu pietate, una dintre cele mai succinte și pertinente prezentări, cu nenumărate citate din propriile-i mărturii.

Volumul Ion Șiugariu „Ceva despre noi, Eseuri“, publicat în 2013 de Doamna Soreanu la Fundația Culturală Memoria, București, reunește scurte „tablete“ cu mărturisirile, observațiile și opiniile critice publicate de autor în contextul evenimentelor sau preocupărilor curente care ni-l releveă în toată complexitatea caracterului, talentului, viziunilor și opțiunilor sale. Alexandru Husar, în prefața pe care o semnează și la acest volum, conchide: „Se gândea, hotărît, la o operă mare, la eternitate, la ceva durabil, – opera lui mare, pe care o purta în suflet“… „Misiunea mea în lumea aceasta e – poezia, afirma în scrisoarea din 10- februarie 1942 adresată soției. „Ardoarea cu care poetul se dăruia celui mai curat dintre vise, credinței în Umanitate și Poezie“, cum spun prietenii săi, o confirmă“… „Volumul grupează… o suită de pagini, oferind în ansamblu o nouă imagine a preocupărilor multiple ale poetului – eseist și critic literar deopotrivă“… reprezentând „cartea unui om și, implicit, cartea unei generații. Cartea unui om despre care s-a spus: Era în Ion Șiugariu un permanent izvor de optimism, visul unei plenare realizări într-un viitor cât mai apropiat. Cartea unui om care în 19 noiembrie 1944, pe front, scria despre sine: Și oricât de mare gol voi găsi în preajma mea la întoarcere și oricât viața mea va fi mers înainte fără mine, și oricât voi avea de suferit dintr-o cauză ori alta – știu la fel de bine că mă voi bate să devin omul întreg pe care-l presimt încă de pe acum în mine...“, „Cartea unei generații – în ochii săi – „adevărata generație, torturată de setea de a se găsi pe ea însăși, de a se realiza în cadrele virtualităților de care dispune, fără să admită nici-un compromis cu viața de toate zilele și care ridică standardul întoarcerii spre lumină, luptă pentru reîntronarea sufletescului din om și pentru reabilitarea menirii lui adevărate“, „generația cerului“ cum o numea el“… „În pagini de o rară sinceritate, încredințând hărtiei un zbucium interior pe care nu-l putea mărturisi „nici ființelor cele mai dragi și mai apropiate“, Ion Șiugariu ascunde un om de o noblețe morală impresionantă prin verticalitatea unei poziții poate examplare în generația sa.“

Omul și poetul Ion Șiugariu, noblețea devotamentului cu care Lucia Soreanu s-a dedicat cu atâta pietate readucerii în atenția publică a operei sale, a fost mobilul care m-a determinat – în prezența și de acord cu dânsa, să anunț la încheierea festivității jubiliare -care a marcat în octombrie 1996, 20 de ani de existență a editurii Jon Dumitru Verlag, München-, instituirea concursului și Premiului de poezie „Ion Șiugariu, (în valoare de 2000 DM și publicarea în volum a laureatului, pe care dna Soreanu le-a finanțat integral) și ale căror trei ediții s-au desfășurat la București, sub auspiciile Uniunii Scriitorilor din România, începând cu concursul președintelui acesteia, Laurențiu Ulici. Câștigătoarea premiului primei ediție, 1998, a fost poeta Aura Christi, cu ciclul „Sonete crepusculare“, juriul fiind format din: Alexandru Husar, Nicolae Prelipceanu, Nelu Oancea, Lucia Soreanu și Ion Dumitru. Premiul ediției a II-a, 2000 a fost câștigat de poetul Radu Cristian Rădoi, pentru ciclul „La marginea satului“ și s-au acordat mențiuni speciale poetelor Claudia Muther, pentru ciclul „Despre singurătate“ și Irina Raluca Moraru, pentru ciclul “Descântece“. Juriul a fost format din Eugen Uricaru –președintele U.S.R.-, Lucia Soreanu, Nicolae Boghian, Liviu Vișan, Gheorghe Bulgăr, Alexandru Husar, Ion Dumitru. Premiul ediției a III-a, 2002, a revenit lui Gabriel Berceanu, elev în clasa a X-a, liceul „Mihai Eminescu“ Călărași. S-au acordat mențiuni speciale poetei Gabriela Cucu pentru ciclul „Silabisire de sine“, poetei Andrea Gabriela Șarcani, pentru ciclul „Pietre de altar“ și poetului Marius Valeriu Cârmaci, pentru ciclul „Îngerul care cioplea“. Juriul a fost format din Eugen Uricaru, Lucia Soreanu, Ion Dumitru, Liviu Vișan, Vasile Preda, Ioan Flora și Alexandru Husar. Din motive obiective, continuarea concursului și acordarea premiilor nemafiind posibile, mi-a revenit onoarea să alcătuiesc „Antologia participanților la concursurile premiului pentru poezie Ion Șiugariu“, ediția I, II și III. apărut la Editura „Fundația Culturală Memoria“, București, 2005, 254 p., cuprinzând o selecție din poemele laureaților, câștigătorilor mențiunilor speciale și a altor participanți.

Inițiativa – deși nu a putut fi continuată – a fost de succes, atât întru cinstirea memoriei poetului cât și în spiritul dragostei și angajamentului său pentru poezia tânără, un imbold pentru tinerele talente care au concurat, din tot cuprinsul țării, pentru care sufletul i-a vibrat și i s-a dăruit, fără veleități provinciale.

La începutul anului 2013, Doamna Soreanu, m-a întrebat dacă, în întâmpinarea centenarului nașterii lui Ion Șiugariu (6 iunie 2014) ași putea-o ajuta la redactarea și îngrijirea unei noi ediții, mai complete, a poeziilor antume și postume ale poetului. Noul volum, Ion Șiugariu, Poeme, a apărut în vara anului trecut, la Editura Fundației Culturale Memoria, București, unde în anii din urmă au mai fost publicate și alte cărți cuprinzând opera sau scrieri consacrate poetului, precum; Ion Șiugariu, Bacovia, studiu critic, cuvânt înainte de Titu Popescu, ediție îngrijită de Lucia Soreanu, București, 2001; Al. Husar, Meșterul Manole, antologie literară, cu numeroase și ample referiri și la viața, opera și activitatea lui Ion Șiugariu, București, 2004; Ion Șiugariu, Scrieri (Poeme, Critică literară, Varia), cu o prefață de Alexandru Husar, ediție îngijită și postfațată de Lucia Soreanu, București, 2006; Ion Șiugariu, Iluzie și destin (Scrisori, Album, Jurnal pentru Lucia (Jurnal de Front), ediție deasemeni îngrijită cu o evocare și postfață de Lucia Soreanu, București, 2006. Deasemeni, au mai apărut: Ion Șiugariu, Țara crinilor, ediție îngrijită de Prof. Al. Husar, cuprinzând o culegere de eseuri și artcole, Editura Agora, Iași, 1997 și Ion Șiugariu, Viața poeziei, critică literară, ediție îngrijită și tabel cronologic de Marcel Crihană (la recomandarea lui Alexandru Husar),   Editura Marineasa, Timișoara, 1999.

Volumul Poeme, preia cuprinsul din Sete de ceruri, JDV, la care sunt adăugate ciclurile: Culori de toamnă cu 27 de poezii; cinci poeme în Traduceri și 29 în ciclul „Selecționate din primele creații”. La dorința Luciei Soreanu, volumul cuprinde și „O prefață întârziată”, de subsemnatul.

Tot datorită Luciei Soreanu-Șiugariu, anul trecut a apărut și volumul Ion Șiugariu, Însemnări din război – 1944-1945, Editura Gutinul, Baia Mare, 2014, o carte excepțională, în care poetul erou   zugrăvește, cum puțini alții, trăirile sale și ale camarazilor, momentele de cumpănă, speranțe, înfrângeri și disperări, mizeria și oribilul chip al războiului, în care am fost antrenați, ca urmare a ciopârțirii țării în 1940, ș.a.m.d.

Cum am afirmat și cu alte ocazii, cred că este datoria cercetătorilor, criticilor și istoricilor literari, să zăbovească mai mult asupra scrierilor sale, pentru a-i redefini, cum se cuvine, locul în cadrul literaturii române și pentru al dărui atenției publice în adevărata lumină. Acesta este dealtfel și motivul evocării centenarului nașterii poetului la 6 iunie 1914, în Rotonda Muzeului Literaturii Române, Bd. Dacia Nr.12, unde cca 2 săptămâni s-a putut vizita o expoziție foto-documentară din Arhiva Bibliotecii Academiei Române și unde poetul a fost evocat de amfitrionul Lucian Chișu, critic și istoric literar, de subsemnatul, de redactorul șef-adjunct al revistei „Viața Românească“ Marian Drăghici, de poetul Lt. Colonel Liviu Vișan din partea Bibliotecii și Editurii Militare din București, și de tânărul critic și istoric literar George Neagoe, și de alți participanți. Tot acesta a fost și motivul evocării pe care am făcut-o la finele lunii iunie 1914 în cenaclul Societății Culturale Româno-Germane „Apoziția“, e.V., din München, ca și evocarea susținută în octombrie, anul trecut, cu prilejul reuniunii științifice anuale dela Biblioteca și Institutul Român de Cercetări de la Freiburg, i.Br. și, implicit, a celei din 17 ianuarie a.c. făcută la invitația Asociației Românilor din Rin-Main pentru Cultură și Artă (ARO), la Offenbach, Germania.

(Ion Dumitru, München, 26 ianuarie 2015)

 

 

 

„DEPARTE DE ŢARA CU DOR”

Posted by Gabriela Petcu On February - 1 - 2015

MUNTEANU-Milena---DEPART-DE-TARA-CU-DORElena BUICĂ

 

LANSARE DE CARTE: „DEPARTE DE ŢARA CU DOR” DE MILENA MUNTEANU

 

În ziua de 15 ianuarie 2015, românii aflaţi în toate colţurile lumii au sărbătorit 165 de ani de la naşterea poetului nostru naţional, Mihai Eminescu şi în acelaşi timp, Ziua Naţionala a Culturii noastre. În Toronto, Consulatul Român, aşa cum obişnueşte să pună umărul la toate problemele şi manifesările românilor, a organizat şi a găzduit acest eveniment cultural şi a încredinţat desfăşurarea acestui act de cultură directorului publicaţiei „Observatorul”, domnului Dumitru Puiu Popescu.

 

Din bogatul program, sub lumina cuvântului genialului nostru poet, Mihai Eminescu, am despris anume, pentru a prezenta separat, lansarea unui debut editorial „Departe de ţara cu dor”, apărut la Editura Napoca Nova, decembrie 2014, datorat scriitoarei Milena Munteanu. Debutul este numai editorial, căci preocuparea pentru scris pare să o fi însoţit dintotdeauna pe autoare. Milena Munteanu a publicat în diverse reviste, a fost premiată la diverse concursuri şi a fost inclusă în multiple antologii şi culegeri de texte. Ea are o rubrică permanentă în publicaţiile „Observatorul” şi „Candela de Montreal”.

 

Având mereu condeiul în mână, a făcut ca numeroasele sale scrieri să nu mai încapă în sertare, ba chiar să dea pe răscoale. Cartea de faţă se pare că a sărit singură din sertar, luând calea editurii şi datorită efervescenţei vieţii adunate în paginile ei. Chiar titlul sugerează încărcătura afectivă. Cartea nu e voluminoasă, dar e densă în conţinut. Autoarea reface imagini din câteva creionări, creând inefabila iluzie a eternităţii, asemenea unui abur prin care poţi zări veşnicia.

 

Prima parte cuprinde impresii de călătorie. Poetul Liviu Jianu, referindu-se la această carte, afirmă cu admiraţie: „Există oameni care transmit prin cuvânt o simfonie a simţurilor, şi nu numai, a memoriei, istoriei, geografiei, artei, culturii, intuiţiei, a extrasimţurilor, a conştiinţei, a magmei care le aparţine, dar la care suntem şi noi toţi conectaţi, fie şi numai prin cuvântul comunicat”. Sub pana autoarei, lumea largă devine “Omenirea Pitorească”, parafrazându-l pe Vlahuţă. Ceea ce spune Milena Munteanu este fundamentat pe o observalie subtilă şi o gândire profundă. Fiecare călătorie este un act creativ, ceea ce îl îndreptăţeşte pe criticul literar Dr. Dan Ionescu să facă următoarea remarcă: “Informaţiile sunt copleşitoare şi deschid ochii asupra lumii oricărui cititor mofluz”. Într-adevăr, comentariile făcute la descoperirea minunăţiilor întâlnite parcă dezvăluie povestea adâncită în negura vremurilor, căci fiecare realizare are un Manole al ei şi o Ană a sa, ca jertfă a creaţiei.

 

Oriunde s-ar găsi, autoarea raportează ceea ce întâlneşte în peregrinările sale la ceea ce dăinuie pe tărâmul nostru. Ea gândeşte la valorile de acasă şi „în termeni absoluţi, dar şi în termeni relativi”. Remarcabilă scriitoare Cezarina Adamescu, apreciindu-i scrisul, subliniază: „Cine nu ştie să prefacă Departele în Aproape, nu va putea să prindă rădăcini nicăierea… Pentru Milena Munteanu nici timpul, nici spaţiul nu mai au semnificaţia lor ancestrală. Ea le-a modelat astfel încât să-i aducă sub ochi mirajul întoarcerii. E ca şi când ar vorbi despre lumi paralele, care, printr-un mister încă nedesluşit, se unesc într-un punct inefabil”.

 

În partea a doua a cărţii, Milena Munteanu ne aduce înainte lumea mult mai apropiată sufletului său, cea din care îşi trage originile, lumea Săliştei, a Mărginimii Sibiului. Autoarea îşi aşterne rândurile asemenea nonagenarului săliştean, Nicolae Stan Petruţiu, autorul unei o radiografii a sufletului românesc în care vorbeşte despre memoria colectivă a obştei: „Scriu cu reculegere, cu evlavie, cu respect pentru acest trecut pe care, dacă nu-l cinstim, nu vom avea nici viitor”.

 

Criză de identitate naţională manifestată în ţara noastră în ultimii ani a făcut ca patriotismul să fie evacuat din tabloul sentimentelor noastre, dar Milena Munteanu, în cartea sa, îi redă viaţa şi dă naştere unor emoţii scăpate din dimensiunile obişnuite, emoţii despre care nici nu credeam că se pot trăi la o asemenea intensitate. Înţelegând că există ceva mult mai adânc decât noi înşine, ceva ce s-a clădit din timpuri ancestrale, autoarea mărturiseşte: „Am avut nevoie de rădăcini, de stabilitate şi repere, ca să pot vedea mai departe”. Curăţenia şi frumuseţea vieţii săliştenilor o citeşti în carte cu ochiul şi sufletul curat, cu respiraţia adâncă. Frumuseţea portului ne aminteşte cuvintele remarcabilului sculptor Nicăpetre, care spunea că şi-ar dori că artă să să aibă „Cuviinţa costumului din ţara Săliştei”.

 

Evocarea zilelor petrecute sub bolta viţei de vie, în curtea bunicii, formează pagini de o frumuseţe tulburătoare la care puţini scriitori consacraţi au putut ajunge. Adunaţi în jurul bunicii în ziua de Sfânta Maria, nepoţii şi strănepoţii mâncau din bunătăţile pregătite de dânsa, intonau cu emoţie cântările ce dădeau farmec acelor vremuri, recitau versuri, şi-şi onorau moştenirea. “Simţeai astfel că făceai parte din ceva mult mai mare decât tine însuţi: o familie? O naţie? O tradiţie? O istorie? Simţeai că eşti o fiinţă umană demnă, care e respectată şi respectă, o persoană invitată să aducă ce e mai bun în ea. Iar noi, copiii, ne formăm în acea atmosferă, învăţând să preţuim valoarea cugetului şi să rezonăm la frumuseţea lumii. Învăţam să ne punem întrebări şi să găsim răspunsuri, devenind mici trestii gânditoare.

 

Participăm cu mândrie la aventura cunoaşterii, care abia începea pentru noi şi uite aşa învăţam să fim noi înşine, parte a unui întreg mult mai mare şi mult mai important decât oricare dintre noi”. „Totul făcea parte dintr-un tabiet, o reţetă de trai frumos şi cumpătat. Nu la întâmplare, ci cu chiverniseală, cu băgare de seamă şi recunoştinţă. Totul părea să fie conform unui ritm ancestral. Tu doar intrai într-un rol ce-ţi era destinat dintotdeauna. Repetai aceleaşi obiceiuri în ritmuri predefinite, transmise de bunici şi părinţi”. Cartea cucereşte prin vibraţia calităţii de martor dornic să pătrundă esenţa, miracolul vieţii, prin efortul de a prinde palpabilul şi chiar inefabilul, prin migala de bijutier cu care a dat întrupare gândului înaripat. E un imn în proză închinat omenirii, e un spectacol al minţii. Textul are forţă, e dinamic, efervescent. În timpul lecturii, lenea nu-şi găseşte cale să se strecoare printre cutele gândului. Lectura este plăcută şi pentru scrisul său limpede, şlefuit, pentru stilul rafinat, subtil, cu sclipiri de gând şi de emoţii trăite.

 

Cartea „Departe de ţara cu dor”, privită ca un întreg, se remarcă prin distincţie şi prestanţă intelectuală aparte. Ea dă pulsaţie gândului frumos şi naşte boabă de speranţă că nu ne vom desprinde de ceea ce are omenirea de preţ. Nici că ne vom desprinde de frumuseţile şi valorile ţării noastre, de care suntem legaţi prin rădăcini ancestrale.

—————————————

Elena BUICĂ

Pickering, Toronto, Canada

ianuarie 2015

LUMINIŢA DIN FLOAREA OCHIULUI

Posted by Gabriela Petcu On January - 31 - 2015

GROZA-GentianaGabriela Genţiana GROZA

 

O urmă de vis

 licărind între pleoape

- nicio lacrimă

 

Revenim la Staţiunea cu Băi Termale după o pauză de zece ani. Îl reîntâlnim pe maseurul care îmi liniştise în urmă cu ani, durerile reumatismale. Orb din naştere, la cei patruzeci şi cinci de ani, este cunoscut şi apreciat atât pentru energia binefăcătoare a mâinilor cât şi pentru istorisirile din viaţa lui, depănate în timpul şedinţelor de tratament. Povestite de el, întâmplările capătă o aură aparte, stârnind interesul interlocutorului. Mi-a recunoscut vocea şi m-a întâmpinat ca pe o veche cunoştinţă.

– N-aţi mai fost de mult pe la Băi, remarcă el.

– Aşa e, au trecut ceva ani. N-am avut răgaz să mă mai gândesc la ce mă mai doare… Am venit  acuma, de mare nevoie. Mi-a zis medicul să am grijă că am un  început de coxartroză. Trebuie să fac  tratament, până când nu-i prea târziu. Data trecută, după ce am fost aici, la Băi, m-am simţit  bine, o perioadă. Să ştii că masajul făcut de dumneata m-a ajutat.

 

Şi, în timp ce mă pregătesc pentru masaj îl întreb cum îşi mai petrece zilele. Ştiu că-i place să comunice cu oaspeţii veniţi la tratament. Îmi vorbeşte despre grindina care a căzut în localitate zilele trecute şi a afectat culturile din grădini şi de pe câmp. Îmi spune apoi cum mai merge piaţa din Oradea, bogată anul acesta ca şi altădată. Vin oamenii cu legume, carne şi fructe din satele din jur. Preţurile sunt potrivite pentru buzunarul fiecăruia. Vorbeşte cumpănit, făcându-şi în acelaşi timp datoria cu silinţă. Discutăm şi despre articolele din revistele editate în alfabetul Braille pe care ştiu că le citeşte. Conversaţia curge de la sine. Îi place să se ştie la curent cu multe lucruri. Cum ar putea vieţui altfel, ca om cu mintea întreagă, în lumea lui în care lumina lipseşte cu desăvârşire?

– Aveţi copii? Îl întreb.

– Nu avem, ar fi prea riscant să facem vreunul. La noi în familie, se naşte un copil orb, tot la a doua generaţie. Nu ştii niciodată când vine necazul. Am citit undeva că asta se transmite ereditar, continuă el, vădit resemnat. E greu de trăit şi pentru cei cu vedere, darmite pentru cei care se nasc fără lumina ochilor… Avem însă o nepoată pe care am îndrăgit-o de mititică. Ţine mult la noi, e ca şi cum ar fi fetiţa noastră. La toamnă va fi şcolăriţă, e tare drăguţă… Are voce frumoasă, cântă şi spune poezioare, ca să ne bucure, măcar că eu n-o pot vedea.

 

Şi în vreme ce mâinile lui îmi împrăştie răul din încheieturile oaselor, continuă să vorbească aşezat şi calm, ca un ardelean autentic ce este. Degetele lui pricepute înaintează de-a lungul şirei spinării mele ca într-un dans, cu alunecări meşteşugite şi apăsări ondulate, rapid repetate şi dintr-odată încetinindu-şi înaintarea, în mişcări leneşe. Palmele fac scurte popasuri, pentru ca să reînceapă uşoare pendulări, comunicând nebănuit de subtil cu muşchii şi nervii, după un cod transmis parcă de undeva din neant.

 

Prin geamul transparent aflat în faţa maseurului pătrund razele minunate ale soarelui dintr-o amiază de iunie. Lumina inundă încăperea. Bănuiesc numai, că percepe  căldura astrului. Îşi dezbracă  vesta. Sau  poate o fi oboseala lucrului său?… Are mulţi doritori să intre în cabină pentru masaj, iar el nu refuză pe nimeni… Ridică ochii

spre tavan. În locul irisului colorat, prezent în ochiul sănătos, este o pată alburie care opreşte pătrunderea luminii spre retină. Fereastra ochilor lui e închisă pe veci!…

 

Cum e, oare, să nu vezi toată viaţa, culorile obiectelor, ale fiinţelor din preajma ta? În cabina maseurului, pe pervazul ferestrei se află câteva ghivece cu muşcate înflorite, splendide, cu corole bogate, albe şi mov.

– Cine îngrijeşte florile? întreb curioasă.

– Eu le am grija, doar sunt aici cu mine, în tot ceasul. Cum aş putea să le las altcuiva? Avem şi acasă ghivece cu flori. Dar de acelea se ocupă soţia mea.

 

Femeia cu care îşi duce traiul e mulţumită că ea vede puţin, în comparaţie cu soţul ei. Poartă ochelari cu multe dioptrii. E şi ea maseuză, lucrează în cabina alăturată celei în care mă aflu acum. Desigur, soţia e mai mereu în preajma lui. Vin şi pleacă  de la serviciu spre casă,  numai împreună. Locuiesc într-un apartament de bloc la câţiva kilometri de Staţiune.

– Ce mai fac părinţii dumneavoastră? îl întreb, amintindu-mi că îmi vorbise altădată şi despre dânşii.

– Ai mei s-au strămutat dincolo, în urmă cu patru ani. S-au dus amândoi, unul după celălalt, în acelaşi an, la interval de cinci luni. S-a stins mai întâi maica, deşi era mai sănătoasă. Tătuca era la pat de un an. Rămăsese prea mare greutate pe maica mea. Luaseră şi ei pământul înapoi. Au gândit că îl mai pot munci, că mai sunt tineri, în putere, ca altădată… Ştiţi cum e acum la ţară, n-au vrut să se lase la alţii… Acum  că ei nu mai sunt, am vândut şi noi iosagul şi am pus lacăt la casă. Ne mai ducem  când putem pe acolo… Că de lucrat pământul, nu-i cine…

 

Şi omul continuă să glăsuiască cumpănit, ca un înţelept, despre ai lui, de aici şi de dincolo, ca şi cum nicio graniţă nu i-ar putea despărţi vreodată.

– Acum un an a decedat şi tatăl soţiei care locuia tot la ţară, spuse omul. A trebuit să plece în sat unde a stat câteva zile pentru ca să-şi înmormânteze părintele. Am rămas în timpul acesta singur acasă. M-am descurcat şi eu cum am putut. M-a condus la serviciu o colegă de-a mea. Apartamentul nostru e la etajul nouă, de aceea nu mă încumet să umblu fără însoţitor. Trebuie să ajung la timp aici, şi de aceea pornesc de-acasă înainte de  ora şapte. Dar să vedeţi ce s-a întâmplat luni dimineaţa, în ziua în care soţia mea s-a întors de la înmormântarea socrului meu. Eu ajunsesem deja la autobuz cu colega mea care mă însoţea în dimineaţa aceea. Soţia  intră direct în bucătărie ca să lase nişte sacoşe cu ce adusese de la ţară. Se îndreaptă spre dormitor şi ce crezi dumneata, aude un zgomot aşa, ca un hârşâit… Ea îşi încordează auzul. „Poate că mi s-a părut, îşi zice în sinea ei, o fi din cauza oboselii”, şi îşi vede mai departe de treabă.

 

În timp ce povesteşte, omul îşi îndreaptă capul în sus. Zăresc o luminiţă în irisul şters, de parcă persoana din faţa mea şi vede aievea! Simt că acum comunică cu bunul Dumnezeu, cel care desigur, are grija lor, a orbilor, să nu li se întâmple vreun rău, la fiece pas… Îl privesc cu mirare, mă impresionează forţa de supravieţuire care se desprinde din spusele lui. 80% din amintirile noastre provin din imaginile formate pe retină, un strat de celule uşor sensibile la lumină. Iar ei, orbii din naştere, sunt privaţi de posibilitatea cunoaşterii lumii înconjurătoare cu ajutorul acestui minunat aparat viu de fotografiat!

 

Ascult mai departe cu interes, cuvintele lui…

– Şi cum vă spuneam, intră soţia mea în baie, se duce iar în dormitor şi iar în bucătărie. Aici rămâne pentru câteva secunde fără grai, în faţa unei namile de bărbat. Nenorocitul îşi dezlega, tocmai atunci, o funie cu care era încins peste mijloc. Funia venea de undeva de pe acoperişul blocului, deasupra apartamentului nostru. Nici nu ştiu ce-ar fi putut fura de la noi, că n-am strâns cine ştie ce lucruri care să merite deranjul hoţomanului… Dar putea, doamnă, s-o lovească pe soţia mea, asta-i mai mult ca sigur! Ea începe să strige după ajutor dar în acelaşi timp animalul dispare prin fereastra bucătăriei, de parcă ceva l-a aspirat cu iuţeală…

– Poate că era mai bine să fugă din casă, îmi dau eu cu părerea.

– Oricum, bine că a scăpat ea întreagă…Vă daţi seama ce s-ar fi întâmplat dacă eram eu singur în bucătărie, în clipa aceea… După vizita nemernicului, ne-am pus gratii la fereastra bucătăriei ca să nu ne pomenim că ne înjunghie careva în somn, cum am mai auzit despre unii. Viaţa, aşa cum ne-a lăsat-o Domnul  fiecăruia dintre noi, merită să fie trăită, îmi spuse.

 

Cel din faţa mea avea glasul omului care a primit darul vieţuirii cu mulţumire, trăind între semenii cu sau fără lumina din floarea ochiului, nepreţuită fereastră a sufletului.

Gabriela Genţiana GROZA

Cluj-Napoca

20 ianuarie 2015

Un român de excepţie: Eugen Doga

Posted by Stefan Strajer On January - 31 - 2015

Un român de excepţie: Eugen Doga

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan)

După cum am mai scris, mă încearcă un sentiment de o aparte mândrie ori de cate ori iau cunoștință despre români bine înzestrați de Dumnezeu cu talent, har, minte sau aptitudini excepționale, români performanți ce fac cinste nației noastre.

Sunt întotdeauna fascinat de oamenii care prin strădania și viata lor îți transmit în jur lumină, te fac să fii mai bun și îți deschid larg ușa speranței, aducând, incontestabil, bucurie și bine celor din jur.

Un exemplu de român predestinat să încânte oamenii și să-i uimească prin performanța sa este basarabeanul nostru Eugen Doga, despre care se spune că este unul dintre cei mai mari compozitori ai planetei.

Eugen Doga este cel care a compus cântecele din celebrul film „Șatra”, film la care aflu că la Paris încă se mai fac considerabile cozi pentru cumpărarea unui bilet spre vizionare. De asemenea, el este cunoscut și pentru că este autorul coloanei sonore a filmului „Maria Mirabela”.

Valoros și remarcabil a devenit compozitorul basarabean și prin producția filmului „Gingașa și tandra fiară” pentru care a compus celebrul său vals, apreciat în întreaga lume. Potrivit unei decizii speciale a UNESCO, celebrul vals este calificat ca fiind unul dintre primele patru faimoase bijuterii muzicale ale secolului al XX-lea. Este demn de precizat că apreciatul președinte al Americii, Ronald Reagan, afirma că valsul compozitorului cu sânge românesc este cel mai frumos vals pe care l-a auzit vreodată.
Eugen-Doga-Foto

 

Foto. Eugen Doga

Creațiile maestrului Eugen Doga se constituie într-o operă vastă, cuprinzând cântece și melodii lirice, lucrări muzicale de balet şi cvartete, muzică pentru piese de teatru și producție muzicală pentru peste 200 de filme. Această bogată operă îi justifică cu prisosință aprecierea de neprețuit concretizată în numeroase distincții, premii naționale și internaționale, includerea sa în primele personalitați ale lumii, precum și în calificarea sa ca „maestru al artei, artist al poporului şi om al mileniului”.

Se mai impune remarcat că în topul internațional al site-ului „History Rundown” cu cele mai bune opere muzicale din toate timpurile, Eugen Doga este menționat cu două lucrări. „Top 200 Classical Music Pieces” include „Gramofon” la poziția 83 și „Dulcea și tandra fiară” la poziția 94.

În fine, trebuie să reținem și o recentă recunoaștere a farmecului pieselor sale excepționale ce poartă ascultătorul spre sferele cerești: Uniunea Astronomică Internatională a Academiei de Stiințe din Rusia a acordat numele „Doga” unei planete mici, mai exact planetei cu numărul 10504 descoperită în toamna anului 1987.

Emoțiile profunde pe care mi le declanșează de fiecare dată o sumară analiză a personalității unui astfel de compatriot îmi consolidează cu tărie resursele de încredere și de bine, resursele de toleranță și înțelepciune și, mai ales, convingerea că aceste resurse ale noastre nu pot fi înfrânte de nimeni şi de nimic.

Doamne, ocrotește-i pe români!

Dorin Nadrau
Foto. Dorin Nadrau

Laszlo Tokes – fals revoluţionar

Posted by Stefan Strajer On January - 11 - 2015

Laszlo Tokes – fals revoluţionar

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Scriitorul Titus Suciu este cel mai autorizat scriitor român să vorbească despre Revoluţia de la Timişoara din Decembrie 1989. Îmi permit această afirmaţie pe următoarele argumente. Întâi de toate, la Timişoara a fost o adevărată revoluţie în Decembrie 1989. Cei ce se mai îndoiesc, nu acceptă sau dezavuează acest eveniment istoric de la Timişoara, fără nici o legătură de ce a făcut Ion Ilici Iliescu şi Petre Roman la televizor, trebuie să deschidă DEX-ul la cuvântul revoluţie, să citească, compare, judece şi pe urmă să vorbească şi să scrie. Al doilea, Titus Suciu a participat la revoluţia timişoreană şi a fost primul care a publicat Reportaj cu sufletul la gură, un reportaj de 269 (douăsuteşaizecişinouă) de pagini a acelor şapte zile timişorene. Acest reportaj a apărut în mai multe ediţii, primul în 1990. Titus Suciu a continuat să cerceteze în amănunţime revoluţia timişoreană şi pe lângă articole a mai publicat Revoluţia pe înţelesul detractorilor şi recent Candelă împotriva timpului, în colaborare cu Vasile Bogdan.
Sătui, cum suntem cu toţii, de ipocrizia lui Laszlo Tokes şi-a acoliţilor săi, Titus Suciu a deschis DEX-ul la cuvântul revoluţionar şi a realizat că decoratul lui Băsescu cu „Steaua României” ca scânteia revoluţiei, a fost, de fapt, absent la revoluţia timişoreană, s-a ascuns în spatele perdelelor! Atunci, când dintre cei adunaţi, în faţa casei parohiale de la Maria, s-au desprins primii revoluţionari şi l-au chemat să meargă cu ei, să înfrunte dictatura comunistă, a refuzat categoric, trimiţându-i acasă, cu: „totul s-a rezolvat bine, mergeţi acasă!” Revoluţionarii au plecat, Laszlo Tokes a tras chiulul de la revoluţie!
El nu a fost scânteia revoluţiei, ci cel ce a vrut să o stingă: mergeţi acasă! Pe urmă Securitatea l-a ambalat şi la trimis cadou, de Crăciun, reformaţilor din Meniu, ce aveau nevoie de un pastor. Mare greşeală a făcut Securitatea, pentru că odată începută revoluţia nici nu ar mai fi trebuit păzit Laszlo Tokes care, pe cât e de murdar ca individ şi agent informator, pe atât e de poltron, singur s-ar fi baricadat în casă, o săptămână întreagă!
Am deschis DEX-ul la revoluţionar: care ţine de revoluţie… în legătură cu revoluţia… care aderă la revoluţie… adept al revoluţiei… participant la revoluţie (sublinierea îmi aparţine) Nimic din toate acestea nu au nici-o legătură cu acest Laszlo Tokes. Titus Suciu are perfectă dreptate. În paranteză, mulţi cetăţeni unguri au participat activ la revoluţia din oraşul lor şi au rămas anonimi acum, pe când acest oportunist, care a făcut revoluţia la fără frecvenţă, a parvenit mai mult decât toţi cei de la televiziunea revoluţionară din capitală, cu excepţia lui Ion Marcel Ilici Iliescu. În Canada, fratele lui din Montreal dădea interviu la televiziune afirmând că Securitatea i-a rupt mâna în bătăi în timp ce, de fapt, el dădea mâna cu tovarăşul Iliescu, care-l primea în noua lui ochlocraţie şi-l ungea episcop reformat la Oradea. Apoi mass-media l-a gonflat, mai ales cea nouă a UDMR-ului, a colindat în Europa şi Statele Unite, i-a dus pe români, de urechi, la Centrul Carter că nu le dau dreptul la limba maternă, deşi el a făcut tot învăţământul în ungureşte. Apoi, încet, încet a început să de-a în clocot din el şovinismul şi iredentismul.
La Timişoara, am avut o deschisă discuţie cu domnul Radu Tinu, adjunctul Securităţii din Timişoara la acea vreme, care a preluat dosarul de urmărire a pastorului de la Securitatea din Cluj şi printre o mie şi una câte am vorbit despre Laszlo Tokes mi-a spus esenţialul: „Tokes nu a luptat împotriva lui Ceauşescu, el luptă împotriva României Întregite’’. Exact aşa este, un mare adevăr pe care Radu Tinu l-a concentrat cel mai bine într-o singură propoziţie. Laszlo Tokes, crescut în feroce spirit antiromânesc a început cu limba maternă, a trecut la 1001 de drepturi, mai departe la autonomia secuilor şi ca, europarlamentar aranjat al lui Băsescu, a cerut la Bruxelss protectoratul Transilvaniei! Abia în acest moment a mârâit mass-media din Ardeal după care a cârâit un pic şi cea din Capitală. Nu mult însă, pentru că Viorel Ponta are mai mult nevoie de voturile UDMR-ului decât de Transilvania. E o poveste subţire, pentru debili mintali, cât e Ponta de mândru că e român, el e mândru ca prim-ministru şi va fi şi mai mândru dacă ajunge preşedinte. Ponta e la fel ca Tokes, diferite naţionalităţi, aceeaşi lipsă de caracter.
Se pare că, lucrurile, cu Laszlo Tokes şi ai lui iredentişti, au mers prea departe şi Consiliul de Onoare a Ordinului „Steaua României” a cerut retragerea acestei decoraţii, pe care Băsescu i-a acordat-o, nu după merite, fiindcă nu sunt, doar după interese lor. Cu această decernare Traian Băsescu ne-a mai făcut încă odată greaţă printr-un scurt discurs, pe cât de sforăitor pe atât de mistificat. Iar acum, când i s-a cerut să retragă decoraţia, a sărit ca ars în vârful catargului, şi nu se mai dă jos de acolo fără documentaţie şi avizul Justiţiei.
Când le-a primit pe toate, a amânat şi amânat până ce a plecat definitiv de la Cotroceni, pupând Tricolorul. Şi în ultimul moment tot farsor. Vă rugăm să daţi acel drapel la curăţat.
(Decembrie, 2014, Winnipeg – Canada)

florea-corneliu-frx-wb

Foto. Corneliu Florea

SA FIM MÂNDRI CĂ SUNTEM ROMÂNI

Posted by Gabriela Petcu On November - 22 - 2014

 

JANIK-L-GabrielaGabriela JANIK

 

„Dle Cozmin Guşă,

cine este inconştient

şi îndobitocit, în cazul de faţă?”

Zilele trecute citisem un articol intitulat „Românii din afara ţării nu mai sunt români, deci nu au dreptul la vot!”, iar aseară, la Realitatea TV., Cozmin Guşă şi-a permis să spună că cei 11 milioane de cetăţeni, sunt „inconştienţi şi îndobitociţi…” Nu înţeleg, cum şi-a permis să aducă acestă insultă poporului Român, să gândească, dar mai ales, să scrie aşa ceva ?

 

O doamnă mai cucuiată, pe nume Loredana Dorobanţu, făcea furoruri că românii din afara ţării nu ştiu ce se întâmplă în ţară. De aceea, nu au dreptul la vot. Însă jignirea adusă milioanelor de români de către Cozmin Guşă m-a cutremurat, făcându-mă să-mi pun inevitabila întrebare: „Cine este inconştient şi îndobitocit în cazul de faţă, domnule Cozmin Guşă?”

Mă aflam în faţa televizorului şi nu îmi venea să cred ce îmi aud urechile. Să faci asemenea afirmaţie, stând pe un fotoliu aurit, în timp ce mii de români îşi pun viaţa în pericol doar pentru a-şi exercita dreptul la vot, este o neruşinare de nedescris şi nu mă aşteptam din partea unui manager de televiziune să vorbească asemenea aberaţii de pe fotoliul său. Păi, domnule Guşă, dumneavoastră aţi votat? Nu faceţi parte din rândul celor 11 milione de români înconştienţi şi îndobitociţi? Sau aţi rămas cuplat pe scaunul auriu de la Sânmartin – Oradea si nu aţi mers la vot ca oricare cetăţean conştient că votul său poate schimba ceva în ţara de origine?

În orice ţară civilizată cetăţenii votează. Dumneavoastră… cum de v-aţi permis să numiţi 11 milioane de români, „înconştienţi şi îndobitociţi” doar pentru că şi-au cerut drepturile lor?. Au cerut respectarea Constituţiei, au cerut o viaţă mai bună, fără corupţie şi minciună. Au cerut o viaţă  mai sigură, pentru ziua de mâine. O şcoală, un spital, un nivel de trai măcar pe jumătatea celor din Occident?

 

Vă întreb, în calitate de cetăţean român care face parte din cei 11 milioane care au mers la vot. Dvs. nu v-aţi făcut datoria de cetăţean al acestei ţări numită România?  Nu v-a fost ruşine, nu v-aţi cutremurat de lipsa de respect faţă de mamele care au stat ore în şir cu copii mici în braţe ca sa voteze? Ar trebui să întraţi în pământ de ruşine, din cauza lipsei de respect faţă de acele persoane în vârstă, care, cu noaptea în cap, au mers la sute de km. să voteze. Da, votul lor a contat. Nu au votat pentru ei, stiind că zilele vieţi lor sunt scurte. Ci au votat pentru noi, cei care rămânem după ei. Votul lor a fost numărat alături de miile de voturi. Au fost conştienţi că poate nu vor mai apuca ziua în care să vadă o schimbare spre bine din ţara noastră, dar au fost alături de miile de români care încă au şansa sa traiască într-o ţară mai bună.

Frumos ar fi fost, dacă pentru o clipă v-aţi fi ridicat de pe fotoliul de la Sânmartin şi, din respect, să aduceţi un omagiu românilor din Torino, Paris, bătrânilor, mamelor cu copii mici, cu copii în braţe, în cărucioare, îngheţaţi şi flămânzi stând la o coadă mai mare decât cea din vremea răposatului Ceauşescu. Din respect pentru ei şi pentru toţi românii ieşiţi în stradă, ar fi trebuit să intonaţi Imnul României. Pentru că aceşti români au fost eroii noştri. Ei nu au stat ca nesimţiţii acasă plângându-se de viaţa grea care îi apasă.

Dar desigur, cum să faceţi aşa ceva când că nu aţi simţit emoţiile celor din stradă, celor de la secţiile de votare, nu aţi simţit frigul, foamea, oboseala, cum aţi fi putut respecta şi aprecia efortul acestor oameni? Nu m-am aşteptat la atâta lipsă de respect din partea dv. Şi încă odată mi se confirmă că  „ 7 ani de acasă ” nu au intrat în educaţia tuturor românilor.

 

Domnule Guşă, votul de astăzi nu a fost pentru Iohannis, un necunoscut până acum 3 luni, ci unul împotriva corupţiei, împotriva clientelismului, unei mafii politice, împotriva sclavagismului şi a minciunii, a plagiaturii şi analfabetismului,  reprezentată de Ponta şi echipa sa. Românii care au iesit în strada ne-a arătat ce înseamnă demnitate, curaj şi solidaritate. Curajul românilor din stradă au aprins spiritul românesc în fiecare inimă în care mai pâlpâia speranţa unui trai decent. Românii iesiti în stradă şi cei de peste hotare au arătat care trebuie să fie drumul acestei ţări. Un drum spre Occident fără hoţie şi minciună.

 

Am fost acolo, ca om de ordine. Am văzut mame cu copii mici în braţe, în cărucioare, copii nerăbdători şi nu înţelegeau ce se petrece, de ce părinţii lor îi ţin în picioare doar cu o singură toaletă la mii de oameni ? Copiii plângând de frig, de foame…. iar unul din consuli, care făcea parte din comisia de votare, abia, abia se mai mişca. Vorbea la telefon şi se plimba… era evident că trăgea de timp. 7 ştampile la peste 2000 de oameni până la ora 11:00.

 

Am văzut bătrâni veniţi de la sute de km. Încă de la primele ore ale dimineţii. Persoane care poate, nu mai au o speranţă pentru ei, dar şi-au pus votul pentru miile de români.

Am văzut persoane în cârje, în cărucioare, persoane care au venit să voteze. Cum să nu te supere afirmaţiile unor oameni fără pic de inimă şi conştiinţă spunând că „cei 11 milioane de români care au votat sunt inconştienţi şi îndobitociţi?” (Cozmin Guşă, Realitatea TV.)

 

Sunt mândră că sunt româncă şi mi-e ruşine cu româniii ca dumneavoastră şi altor asemeni vouă. Să fim mândri că suntem români! Dumnezeu să ajute România!

 

Ligia-Gabriela JANIK

Aldingen, Germania

17 noiembrie 2014

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors