Archive for the ‘Destinatia Romania’ Category

Românii din Michigan sărbătoresc Mărita Unire

Posted by Stefan Strajer On November - 30 - 2018

Românii din Michigan sărbătoresc Mărita Unire

Autor: Silvia Urdea

 

Celebrarea centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 s-a realizat la Detroit în anul acesta, prin conlucrarea românilor de confesiune ortodoxă și neoprotestantă. Subliniem deci că s-au unit românii pentru a cinsti cel mai important eveniment istoric al națiunii române din ultima sută de ani. Nu este oare firesc ca Marea Sărbătoare să-i găsească pe români uniți în cuget și simțire? Cred că gestul îi onorează pe românii din Michigan și sperăm ca o asemenea colaborare să devină statornică de-acum înainte. Uniți pentru a ne bucura de Unirea României acum o sută de ani.

1

Inițiativa i-a aparținut preotului paroh Ștefan Vlad de la Biserica Ortodoxă Română Sf. Teodora de la Sihla din Royal Oak, sprijinit de un mănunchi de preoți și pastori, care și-au dat concursul la organizarea unui simpozion-spectacol de o calitate deosebită, impresionând întreaga asistență. Pe lângă preotul Ștefan Vlad s-au mai implicat preoții și pastorii de Catedrala Ortodoxă Română Sf. Gheorghe din Southfield, Biserica Ortodoxă Română Sf. Treime din Troy, Biserica Ortodoxă Română Sf. Petru și Pavel din Dearborn, Biserica Penticostală Română Bethesda, Biserica Română Baptistă Golgota, Biserica Română Logos, și Prima Biserică Română Baptistă din Detroit. În sală au mai fost prezenți Arhiepiscopul Nathaniel de la Vatra, Arhiepiscopul Nicolae de la Chicago și Consulul General Tiberiu Trifan de la Consulatul Român din Chicago. Manifestarea a fost găzduită în 17 noiembrie a.c. de Zion Church din Troy, care a pus la dispoziție o sală încăpătoare pentru numeroșii participanți la acest eveniment.

4

A fost invitat de la Cluj-Napoca pr. prof. univ. dr. Stelian Tofană (n. 1958), decan al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității Babeș-Bolyai, pentru a susține conferința Marea Unire din 1918 și unitatea românilor de astăzi. Domeniul de expertiză al pr. profesor este studiul biblic și exegetic al Noului Testament, iar activitatea sa didactică se îmbină cu o bogată muncă de cercetare, de îndrumare a doctoranzilor, cu colaborări la variate publicații în țară și străinătate, cu o rodnică activitate de conferențiar. Între 1990-1993 a studiat la Facultatea de Teologie Ortodoxă Friedrich Alexander, în Erlanger-Nurnberg, Germania unde și-a susținut doctoratul.

În conferința sa a relevat momentele esențiale ale manifestării conștiinței unității tuturor românilor, anticipând evenimentul de la 1918. Ideea centrală a conferinței a fost aceea că românii, în ciuda munților care i-au despărțit sau a orgănizării statale în zone geografice diferite de-a lungul timpului, au avut un viguros sentiment al apartenenței la același neam. Acest sentiment s-a exprimat plenar prin unitatea de limbă, de cultură, de idealuri. De la diaconul Coresi, care a tipărit Liturghierul și Psaltirea (1570) în limba română la Brașov, la Simion Ștefan, care în prefața lucrării Noul Testament de la Bălgrad (1648) a subliniat necesitatea utilizării limbii române în cărțile de cult, comparând circulația cuvintelor cu aceea a banilor, accentuând asupra valorii unui serviciu religios accesibil poporului, trecând prin apostolatul Școlii Ardelene, care a făcut atât de mult pentru trezirea demnității neamului întreg în lupta cu opresorii și ajungând la marea generație de la 1918, Marea Unire a fost anticipată și pregătită în cugetul și sufletele cărturarilor de-a lungul timpului. Lor li s-a alăturat falanga dascălilor și preoților de la țară, în Transilvania mai ales, care au ținut treaz, prin osârdia lor, spiritul de unitate a tuturor românilor de pe ambele versante ale Carpaților. Sabia lui Mihai Viteazul a fulgerat la 1600, înfăptuind acea „pohtă ce-am pohtit-o”, cum s-a exprimat marele voevod, adică unirea celor trei principate. Gheorghe-Pop de Băsești, Vasile Goldiș, Octavian Goga, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Maniu, Ion Slavici sunt doar câteva dintre cele mai strălucite nume care s-au înscris pentru vecie în cartea neamului românesc, reprezentând generația de aur, care a pus energie, sacrificiu și o mare iubire în actul sacru de la 1 Decembrie 1918 de la Alba-Iulia. Ion Slavici înscria pe frontispiciul revistei Tribuna, fondată de el în 1884 la Sibiu, un adevăr care era pe buzele majorității românilor: Soarele pentru toți românii la București răsare. Profesorul univ. dr. Stelian Tofană a înviat în fața ochilor noștri atmosfera electrizantă de la Adunarea ținută la Alba-Iulia, unde reprezentanții națiunii, plugarii, din rândul cărora mulți se jertfiseră în tranșeele Primului Război Mondial, au venit în căruțele lor sau chiar pe jos ca să vadă cu ochii lor înfăptuirea visului secular.

3

Din nefericire, astăzi națiunea română este mai dezbinată ca oricând de tensiunile politice, care sperăm să se clarifice nu peste multă vreme spre folosul tuturor, pentru concentrarea tuturor energiilor creatoare în dăltuirea unei societăți democratice autentice.

La spectacolul de o înaltă ținută artistică au participat corul și o orchestră de suflători din partea bisericilor protestante, cântăreții atât de admirați de muzică populară Dinu Iancu Sălăjanu și Mioara Velicu, acompaniați de orchestra Țara Silvaniei, veniți din România special pentru această extraordinară manifestare.

Dinu Iancu Sălăjanu (n. 1969) este un interpret deosebit de înzestrat al cântecului ardelenesc. A absolvit secția de canto clasic la Facultatea de Muzică a Universității din Oradea. Este directorul Casei de Cultură din Zalău și al ansamblului de cântece și dansuri Porolisum. Ne-a delectat cu vocea sa bogată în rezonanțe grave, cu un timbru original și un registru bogat în nuanțe.

5

Mioara Velicu (n. 1944) a adus în spectacol frumusețea cântecului moldovenesc, prin care s-a afirmat ca solistă la ansamblul folcloric Rapsodia Dunării, urcând apoi continuu în arta ei, în cadrul orchestrei Trandafir de la Moldova și între 1980-1996 ca solistă consacrată la ansamblul Ciocârlia din București. Vocea ei de o mare frumusețe, coloratura expresivă mergând de la nostalgie la umor și șăgălnicie aparțin unei autentice virtuoase.

S-au interpretat cântece patriotice, mult îndrăgite melodii și colinde de Crăciun. Emoțiile și entuziasmul au ridicat de multe ori spectatorii în picioare, cântând împreună cu interpreții. Un tânăr violonist de numai 17 ani din formația Țara Silvaniei ne-a ținut cu răsuflarea tăiată, dând glas Ciocârliei. Cum s-ar spune, sufletul nostru a fost pe înălțimi. Spre cinstea și spre lauda lor, mulți spectatori au purtat multicolorele costume populare românești din diferite zone ale țării sau costumele sobre, în alb negru din sudul Transilvaniei. Portul popular a pus o notă de intimitate în ambianța serbării noastre, transpunându-ne în lumea horelor la care ne duceau bunicile noastre în copilărie. S-a creat o minunată comuniune între sală și scenă. Trăiam cu toții la unison emoții rare după care orice imigrant însetează. La sfârșitul spectacolului câțiva dintre cei prezenți s-au prins într-o horă, care s-a tot lărgit până când sala s-a urcat pe scenă cu horă cu tot, având interpreții în mijloc ca într-o îmbrățișare de recunoștință și rămas bun. Ne-am bucurat cu toții că organizatorii au oferit un simpozion-spectacol de excepție pentru a cinsti un act istoric de excepție din istoria noastră.

9

În pauza spectacolului s-au colectat bani pentru a fi trimiși în țară ca să ajute la construirea la București a unui spital oncologic pentru copii. Nu trebuie să uităm niciodată că multe sunt durerile în România și că avem datoria de a alina, după puterile fiecăruia, cât mai mult din suferința celor rămași acasă.

După trei ore petrecute împreună cu organizatorii și actorii acestui spectacol ne-am dus pe la casele noastre cu un sentiment de satisfacție că se poate înfăptui ceva memorabil atunci când eforturile se unesc pentru un scop nobil.

*

Nota redactie: Celebrarea Centenarului Marii Uniri la Detroit a mai fost organizata de catre Societatea “Avram Iancu”, in data de 24 noiembrie, la Catedrala Ortodoxa Romana “Sf. Gheorghe” din Southfield. Si o alta organizare va avea loc pe 1 Decembrie la Biserica Ortodoxa Romana “Pogorarea Duhului Sfant” din Warren, Michigan; manifestare a Societatii “Maramures”.

 

O mărturisire de credință despre familie, istorie și neam

Posted by Stefan Strajer On November - 30 - 2018

O mărturisire de credință despre familie, istorie și neam

(Corneliu Florea, Fierăria lui Staricu, Ed. Aletheia, Bistrița, 2018)

Recenzie de Silvia Urdea

 

Pe scriitorul Corneliu Florea l-a urmărit demult gândul elaborării unei cărți despre obârșia sa în strânsă relație cu evenimentele care au brăzdat secolul al XX-lea. Ideea l-a obsedat cu atât mai mult cu cât ecoul întâmplărilor au fost „scrise în inima sa”, cum ar zice Neculce. La Mihail Sadoveanu în finalul romanului Neamul Șoimăreștilor descoperim aceeași implicare personală în istorie: „Bunicii mei sunt strănepoți acelor oameni. Și această istorisire de acum trei sute de ani, din vremea când strămoșii erau încă dârji, am scris-o în liniștea unei prisăci, având în inima mea răsunetul durerii lor” (wikipedia.org/Neamul Soimăreștilor). Dintr-o atitudine similară de congenialitate cu strămoșii s-a născut fresca istorică și autobiografică Fierăria lui Staricu. Este o poveste cu tâlc, care aduce în fața cititorului valorile morale tradiționale din ce în ce mai uitate și contestate în spațiul occidental, o poveste cu un substrat polemic. Nuanța polemică este mai vizibilă în dezbaterea unor aspecte din istoria Întregirii Neamului, a celor două conflagrații mondiale și a epocii staliniste. Scriitorul nu se sfiește să etaleze opiniile proprii despre subiecte controversate, urmărind adevărul și autenticitatea. Odissea familiei Pădeanu din satul Bârza de pe „Jii”, județul Dolj este reprezentativă pentru întreaga nație, care a fost supusă unor presiuni istorice abominabile. Ceea ce ne interesează este rezistența acestei familii în fața încercărilor vieții datorită solidarității, iubirii, întrajutorării și credinței sau, mai succint spus, datorită omeniei țărănești. Războaiele le mutilează chipul, dar nu și sufletul.

Valorile după care rudele din ramura paternă a autorului și-au rânduit viața, încercând să le transmită urmașilor i se par scriitorului atât de importante încât a considerat o datorie a sa să le fixeze într-o poveste. Corneliu Florea nu este nici primul nici ultimul care se entuziasmează în fața umanismului țărănesc. De la Coșbuc până la Arghezi, trecând prin opera lui Goga, de la Rebreanu la Marin Preda descoperim un viguros sentiment de identificare cu blazonul rural. Corneliu Florea încearcă să recupereze valorile umanismului țărănesc de inspirație creștină ca să demonstreze pe de-o parte nedreptatea unei istorii care i-a supus pe români la o imensă suferință și, pe de altă parte, să propună aceste valori ca modele de urmat într-o lume aflată vizibil în decadență.coperta-1-fieraria-lui-staricu

Familia bunicului patern Stan Pădeanu funcționa ca un univers coerent, guvernat de legi proprii, eficiente în confruntarea cu lumea. Originari din comuna Padea, frații Ilie și Ștefan, orfani crescuți din mila rudelor, se strămută în Bârza, aciuându-se la Stana, o bătrână sărmană, care îi îmbie pe noii sosiți să se așeze în gospodăria ei și să muncească împreună, argumentând că „oameni buni suntem și vorbele noastre la fel ca noi îs”. (op. cit., p. 26). Trebuie să remarc de la început intenția stilistică a autorului de a recrea ambianța locului prin inserarea cuvintelor din graiul oltenesc și chiar particularități lingvistice ale familiei. Autorul este mândru de genealogia Pădenilor pentru că sunt urmași ai pandurilor lui Tudor Vladimirescu, ce făcură Adunarea Norodului, luptând împotriva jugului otoman și asupririi fanariote. Tragedia slugerului Tudor îi făcură pe pădeni „aspri” și „drepți”, purtând în sânge „dreptatea pământului de la moșii lor” (p. 22).

Evenimente năprasnice brăzdează viețile clanului Pădeanu, dar ei rezistă ca arborii de esență tare în vuietul furtunilor existențiale datorită stabilității firii lor, a trăiniciei pe care o pun în tot ce construiesc, de la viața de familie, educația copiilor, relațiile cu semenii, ridicarea caselor lor. Ei se îndrăgostesc o dată pentru totdeauna, se leagă de o „fomeie” pe care o cheamă Marta-Maria, cea furată de la horă din Padea sau Siea-Anastasia, adusă de pe front din Basarabia, unde îl îngrijise pe Ilie ca infirmieră. Pe cât de iute se învolburează Pădenii când sunt nedreptățiți pe atât de blânzi sunt față de „fomeile” pe care le-au luat din dragoste curată. Nimic mai străin de acești oameni decât capriciile sau fițele. Cum s-ar spune, sunt oameni de încredere cu care nu ți-e frică să te însoțești. La toate aceste trăsături importante ale ființei lor se adaugă și, nu în ultimul rând, hărnicia, munca necontenită din zori până în noapte fără să se plângă. Ei caută armonia cu apropiații din familie sau cu cei la care lucrează. Nu o dată se subliniază în carte principiul conlucrării împreună, ca fiind o garanție a tuturor înfăptuirilor. Omul singur puțin lucru este, dar „toți împreună lucrară de schimbară casa și ograda…” (p.27). După ce Stan și Ilie se întorc din tranșeele primului război mondial cu chipul mutilat, în cazul lui Stan sau cu răni și suferință, în cazul lui Ilie ei reflectează asupra minunii învingerii atâtor obstacole și a supraviețuirii: „Rănile ni se vindecară, prin muncă ne înzdrăvenirăm și rămânând laolaltă, uniți le răzbirăm pe toate. Ne dădu atâta minte Cel de Sus ș-om răzbi și d-aci-nainte” (p.107). Uniți, împreună, laolaltă sunt cuvinte cheie pentru înțelegerea filosofiei de viață a acestor oameni. La bine și la rău conceptul de împreună „era ca un crez în casa lor: trăiau împreună, gândeau și socoteau împreună, hotărau împreună, munceau împreună, le împărțeau pe toate împreună, credeau că așa e bine și folositor în viața lor.” (p. 125). Insistăm asupra acestor termeni deoarece ei oferă antidotul la nihilismul, narcisismul, egotismul și alte -isme, cauzând destrămarea morală a multor societăți contemporane. Acești oameni simpli sunt înfipți cu picioarele în treburile lor zilnice, la care revin iarăși și iarăși, indiferent de tragediile care-i marchează. Sunt călăuziți de credința în Dumnezeu și în soarta inerentă. Stan îi spune unui superior în armată că „pe fiecare dintre noi, ne trage sau ne împinge ursita pe câte-o cărare a vieții, mai bună, mai rea…”. (p. 39). De unde și percepția că tot ce li se întâmplă este în ordinea firii.

Recruții din comuna Bârza iau pregătirea pentru războiul de întregire a neamului foarte în serios, trăind solemn un moment ca acela al sosirii unui grup de ardeleni ca să se înroleze în armata regală. Locotenentul Ion Someșan îi recomandă cu căldură pe noii veniți, iar unul dintre ei „zâse rar și apăsat Tatăl Nostru și toată suflarea platoului parcă s-a ridicat la ceruri ca un jurământ de credință”. (p. 48). Sunt multe pasaje în cartea lui Corneliu Florea închinate plugarilor care s-au sacrificat fără ezitare în războiul de Întregire, Regelui Ferdinand și Reginei Maria, conducători luminați în momentul de răscruce în care s-a aflat atunci România, tuturor celor care prin efortul lor au pus o cărămidă la fundamentul țării, generali, oameni politici, vizionari. Cartea se vrea un elogiu al tuturor anonimilor care au făcut Unirea cea Mare, fiind implicit o critică la adresa guvernanților actuali de la București, năuciți de lupte sterile pentru putere, incapabili să se ridice la înălțimea simbolisticii Centenarului.

Corneliu Florea punctează adevăruri peste care se trece uneori în grabă. Regele Ferdinand și Regina Maria sunt apreciați pentru dedicația lor față de cauza românească, „pentru comportamentul modest și profund devotat poporului în doliu, bântuit de boli și mari nevoi” (p. 72). În schimb aliații ruși în primul război „ne-au lăsat singuri în toate luptele”, iar după instalarea lui Lenin la Petrograd cu ajutorul banilor nemțești, observă C. Florea, soldații ruși contaminați de morbul bolșevic „deveniseră doar niște paraziți precum păduchii tifosului exantematic” (p. 74). Ascuțișul satirei se îndreaptă și spre regele Carol al II-lea, „prințișorul”, comandant al unui regiment pe front în Moldova și care se găsi să dezerteze de la datorie, fugind la Odessa cu Zizi Lambrino ca să-și astâmpere năbădăile. A dezertat când îi era sărmanei țări mai greu, cu Bucureștiul ocupat de nemți, austrieci, turci. Țăranii din Bârza îl judecă aspru, considerându-l pe Carol un candidat la execuție, ceea ce nu se va întâmpla.

Evocând episodul înfrângerii lui Bela Kuhn, autorul insistă asupra nobleței armatei române, care nu a manifestat nici o clipă intenții anexioniste, ci a salvat Ungaria de molima bolșevică. Doi olteni, sergentul Iordan și caporalul Bivolaru au înfipt o opincă pe Parlamentul de la Budapesta ca răzbunare „pentru toată batjocura ungurească” și ca „avertisment pentru viitor” (p. 85). Dacă despre opincă știe toată lumea, în schimb despre incursiunea lui Nandor Urmanczy în Transilvania, la Beliș știu prea puțini. De aceea autorul ține să ni-l descrie detaliat. Urmanczy a descins cu o armată de mercenari în Transilvania, masacrând barbar pe moții de la Beliș și din împrejurimi. În toată campania armatei române împotriva sovietizării Ungariei nu s-a pomenit de nici un act bestial, deoarece soldații români au reprezentat trăsăturile noastre de națiune pașnică, dornică să apere ce este al nostru, dar nu să pună mâna pe teritorii străine.

Țara încă plină de durere și-a mobilizat energiile pentru a sărbători miraculosul act al Măritei Uniri, cum i s-a spus în epocă. Autorul inserează informații care, în general, ne scapă, dar care sunt foarte revelatorii. În mai puțin de doi ani s-a ridicat la Alba-Iulia Catedrala Reîntregirii pe platoul roman, în apropierea vestigiilor castrului în care a stat Legiunea a 13-a, Gemina. La 15 octombrie 1922 dimineața la ora 9:00 a sosit la Alba-Iulia cu trenul familia regală. S-au sfințit coroanele, a regelui Ferdinand făcută din oțelul unui tun de la 1877, iar a reginei făcută din aurul Munților Apuseni. Suveranii au semnat actul unirii într-un palat devenit muzeul reîntregirii. Apoi au urmat dejunurile: unul de 300 de persoane pentru oaspeții străini, unul de 700 de persoane pentru reprezentanții națiunii și unul de 20.000 de persoane pentru oamenii de rând, înfăptuitorii Măritei Uniri. Momentele înălțătoare evocate cu atâta bucurie și cu entuziasm de Corneliu Florea ne implică emoțional în cel mai însemnat moment din istoria noastră. Constituția promulgată în 1923 statuează chiar de la început adevărul care este piatra din capul unghiului: „Regatul României este un stat național, unitar și indivizibil”.

România a fost jefuită la sânge de ocupantul german, țițeiul, sarea, lemnul, produsele agricole luând calea Vaterlandului. Țăranii din Bârza, cărora nu le scăpa nici un eveniment din istoria pământului strămoșesc, participă și ei la euforia generală. Tricolorul a fost ridicat la primărie, iar vătășelul Petru, corespondentul lui breaking news de astăzi, s-a pornit cu toba „să afle tot leatul că România deveni dodoleață, adicătele rotundă” (p. 111). Autorul reflectează cu amărăciune la sensul celor petrecute cu națiunea română în prima conflagrație mondială, subliniind absurditatea demersurilor beligerante împotriva României: „Aceste armate străine s-au repezit asupra românilor, să le împiedice unirea cea firească ca națiune pe vechea lor vatră istorică, ce de drept le aparținea fiind poporul primordial. L-au copleșit numeric cele șase națiuni ce își aveau țările lor, de la care românii nu au avut nici o pretenție teritorială, doar au cerut și au luptat pentru ceea ce a fost și era românesc.” (p. 93).

Prefacerea României după reforma agrară întreprinsă de regele Ferdinand, pe care bârzanii îl vedeau ca pe „un dar dumnezeiesc” nu întârzie să se producă. Boierii, care au cedat din pământul lor, s-au dovedit adevărați patrioți, înțelegând necesitățile sociale. Intelectualii, preoțimea satelor toți laolaltă și-au adus contribuția la „schimbarea la față” a țării. Deși trecuseră atâtea dureri peste ei, țăranii din Bârza nu-și pierd nădejdea de mai bine și continuă perseverent să meșterească la treburile zilnice și să dezbată evenimentele politice după mintea lor „simplă, dar cinstită și de nenumărate ori erau mai corecți și drepți decât cei mari, puternici și avuți” (p. 134). Dragostea lor de viață și optimismul nu pot fi înfrânte de nici o opreliște. Plăcerea taifasului pe prispă, care la Bârza se cheamă a avea o taină, cu conversația care se-ncheagă din nimic, dar înflorește cu panseuri istețe și spirit zeflemitor de cea mai veritabilă marcă este o trăsătură dominantă a vieții lor. Din această plăcere se încheagă filosofia lor existențială înfiptă în practica zilnică, în acea anteică legătură cu pământul. De aceea Tudor Vladimirescu îndemna „țineți cu poporul ca să nu rătăciți”.

Țăranii din Bârza întâmpină noul cu „uimiri neliniștitoare și uluiri tulburătoare”. Candida lor nedumerire este bine surprinsă pe tot cuprinsul cărții. Recruții din Bârza care trebuiau să ajungă la Craiova la Comandamentul militar nu fuseseră cu „trinul” niciodată și se minunează cum de există toaletă în tren. Scena cu recrutul care se închide involuntar la toaletă și cu opintirea confraților ca să-l scoată, manevrând ușa mai s-o scoată din țâțâni, conține un umor savuros. Și prima trăsură fără cai, citește automobil, îi miră atât de mult încât atunci când boierul le spune că dihania are caii în față, aluzie la motor, țăranii se îmbulzesc să vadă caii cei atât de mici de puteau să încapă sub capotă. Ei nu rămân nepăsători la viteza pe care secolul 20 începuse s-o etaleze, dar se întrebau naiv „de ce atâta grabă, încotro o luară la picior așa de iute, ce și cine-i mână cu bici nevăzut din spate, până unde vor ajunge”. (p. 123). Sunt întrebări de înțelepți.

Binele nu ține mult la români. Cu moartea regelui Ferdinand și a lui Ion I.C. Brătianu se încheie „epoca astrală” a Regatului Român. După instalarea pe tron cu iuțeală de scamator a lui Carol al II-lea începe nebunia politică a ciocnirii ideologiilor de extremă dreaptă și stângă, care au condus la a doua și atât de nimicitoarea conflagrație mondială. Autorul nu are simpatie pentru nici una dintre extreme. Bolșevismul îl detestă din toată ființa. Notează cu tristețe că monarhia constituțională era sugrumată la repezeală de dezertorul Carol al II-lea, care, între timp, făcuse pasiune pentru Lupeasca, zisă și duduia, o evreică ce se amesteca influențându-l pe rege în deciziile lui. Crimele odioase comise de Carol împotriva legionarilor îl expuse lumii întregi ca fiind nelegiuit, instabil, slab de caracter. Se punea de un nou război apocaliptic.

Valuri de neliniște se răspândiră printre țăranii din Bârza. Cu toate acestea ei își urmau neclintiți rostul cotidian. Așa ajunse Nistor, zis și Staricu, unul din cei șase copii ai lui Stan Pădeanu și ai Martei-Maria, ucenic și apoi calfă la un meșter din Craiova ca să învețe meștesugul de fierar. În septembrie 1939 lumea a fost târâtă într-un nou război. Înfrângerea Franței și a Marii Britanii în vara lui 1940 a lăsat complet descoperită România în fața Germaniei, fără nici un fel de aliați, ceea ce a împins-o să accepte alianța cu Germania în mai 1940. De acum începe dezastrul pentru țara noastră. Ce reușiserăm să cucerim la 1918 ne este răpit din nou, soarta nefiindu-ne favorabilă de această dată. Mai marii lumii hotărâseră peste capul popoarelor mici. Eram ca și tranșați în abatorul războiului.

Din nou ne captează atenția detaliile selectate de autor pentru a zugrăvi fresca apocalipsei. La 26 iunie 1940 noaptea Molotov îl chemă pe ambasadorul român la Moscova, Davidescu ca să-i dea un ultimatum privind cedarea Basarabiei și Nordului Bucovinei. Hitler nu mișcă un deget pentru că ne vânduse demult. Prin Dictatul de la Viena din august 1940 Hitler cadorisește Ungaria cu Nord-Vestul Transilvaniei. Carol al II-lea abdică și pleacă, jefuindu-ne și el, cu un tren încărcat. Din nou C. Florea ne oferă un amănunt semnificativ. Pe peronul gării, în văzul tuturor regele Mihai îl imploră pe tatăl său „Nu mă lăsa aici, ia-mă cu tine” (p. 192). Acest detaliu anunță critica acerbă la adresa regelui Mihai, intreprinsă de autor ori de câte ori are prilejul. Pe cât este de fervent admirator al regelui Ferdinand, pe atât de sever îl judecă pe regele Mihai și îl desființează pe regele Carol al II-lea.

Aprecierea reală a autorului se îndreaptă spre Mareșalul Ion Antonescu, care a făcut ordine militară în țară, a ordonat mobilizare națională pentru eliberarea pământurilor românești tranzacționate de diabolicul caporal, l-am numit pe Hitler. Antonescu era văzut ca eliberatorul românilor după toată pacostea ce-o adusese asupra țării aventurierul dezertor, Carol. Mobilizarea i-a prins și pe Pădeni. Staricu a fost trimis ca fierar la un batalion, iar Florea în trupele de geniu prin stepa Calmucă spre Don, în cadrul Armatei a 3-a române. Antonescu a ordonat trecerea Prutului și până la sfârșitul lui octombrie Bucovina și Basarabia erau eliberate. Mareșalul a greșit însă continuând campania și dincolo de Nistru. Ce eroare de judecată să nu vadă că un caporal ticălos ca Hitler nu merita în nici un caz loialitatea absolută, pe care Mareșalul o datora doar armatei lui și țării. „Ce greșeală majoră față de un caporal ticălos care, după ce a fost factorul principal al dezmembrării României, în această campanie, zisă anti-bolșevică, nu a vrut să echipeze modern armata română, nici contra preț în aur negru”, cade greu judecata lui Corneliu Florea (p. 198). A nu se uita însă că Ion Antonescu a făcut tot ce i-a stat în putință pentru armata sa, fiind „singurul conducător de stat și de armată ce s-a aflat mai mult pe front, alături de soldații și ofițerii lui, decât în țară în această campanie…” (p. 199). Mareșalul a fost singurul care a ținut piept urgiei în acele momente de cumpănă pentru țară. România se afla în fața uriașei invazii a armatei roșii, urmată de coloana a cincea a evreilor comuniști și de torționarii NKVD-eului.

Prin contrast, arată C. Florea, Curtea Regală a manifestat nepăsare față de durerile românilor. Elena, mama regelui Mihai, se amuza cu amantul ei grec, Jacques Vergotti, iar fiul ei cu Dolly Chrissoleghos, fiica unui comunist grec, ea însăși tovarășă de încredere a lui Emil Bodnăraș. Contextul acesta explică toate concesiile regelui Mihai față de puterea sovietică. Comportarea regelui față de Ion Antonescu a fost infamă. Constituțional, regele avea dreptul să-l demită din funcție, dar nu să-l aresteze. Regele Mihai a fost singurul monarh care și-a arestat comandantul armatei regale și l-a dat pe mâna lui Stalin. Surprins de un asemenea gest de supunere, se spune că Stalin ar fi exclamat: „Cu asemenea rege aliat facem comunism în România mai înainte de-a termina acest război victorios” (p. 216). N-a fost singura decizie catastrofală a regelui. C. Florea, un judecător aspru al ultimilor doi monarhi din dinastia de Hohenzollern, subliniază vinovăția lui Mihai față de cei 150.000 de soldați români, dezarmați la ordinul lui după semnarea armistițiului, lăsați la voia batjocurii armatei sovietice. Acești bieți români au fost luați prizonieri și trimiși în Gulagul siberian. Țăranii din Bârza se întrebau sarcastic cum de a fost posibil ca o armată aliată, cea sovietică, să facă prizonieri pe soldații unei alte armate aliate. Logică inexpugnabilă! Biata țară lăsată fără apărare se afla în calea tuturor răutăților. Titlurile capitolelor spun totul despre starea disperată a oamenilor și a țării: Americanii cu bombe, rușii cu tancuri, Americanii nu mai vin, rușii nu mai pleacă, Cartela noastră cea de toate zilele, Viitorul comunist vine cu duba neagră. Ocupanții au trecut cu șenilele peste sufletele oamenilor care se simțeau pustiiți, jefuiți, dominați de o adâncă lehamite.

Cartea excelează prin judecăți curajoase asupra istoriei românești, smulgând orice văl de ipocrizie, de convenționalism comod, practicat atâta vreme în istoriografia noastră prea obedientă față de un stăpân sau altul, care ne-a dictat scrierea unei istorii conjuncturale, mincinoase. Fierăria lui Staricu este o carte document, o cronică de familie și o profesie de credință, scrisă dintr-un sentiment de datorie și recunoștință față de înaintașii care au făcut istorie. Reverența față de adevăr este principiul călăuzitor al cărții, dublat de o subliniată atitudine polemică față de măsluitorii istoriei noastre și față de cleptocrația care a confiscat puterea în România de astăzi. Ce contrast izbitor, pare a spune autorul, între generația Marii Uniri și politicienii de doi bani de astăzi! Călător pe diferite meridiane, cunoscător și al altor civilizații, Corneliu Florea îi contemplează pe oltenii săi dintr-o perspectivă amplă, care conferă temei judecăților sale de valoare, justificând solidaritatea sa cu acel spiritus locci, cu un mod de viață bogat prin căldura inimii și sinceritatea gândului, într-un cuvânt prin omenie: „Omenia, mi-am adus aminte de omenia țărănească, cel mai mare dar dumnezeiesc al lor”.

„Vatra Românească” la 80 de ani

Posted by Stefan Strajer On November - 15 - 2018

„Vatra Românească” la 80 de ani

 

Autor: Dorin Nădrău (USA)

 

„Vatra Românească va rămâne în conștiința obștească o palmă de pământ românesc în țară depărtată (…), păzitoare a Ortodoxiei românești și conștiinței naționale, în toată vremea…Acesta mi-a fost gândul călăuzitor când am preconizat o așezare episcopală ca cea de la Vatră”. Aceste cuvinte sunt extrase dintr-o scrisoare personală a primului episcop al românilor din America adresată unui devotat preot român din St. Louis, Missouri, în anul 1956, pe când era captiv în propria sa țară. Prin credința, zelul și optimismul său greu de egalat, episcopul Policarp Morușcă a reușit să consolideze episcopia, câteva covârșitoare izbânde meritând desigur a fi evocate: publicarea revistei „Solia”, iar, mai apoi, a almanahului anual „Solia” (1936), modificarea statutului episcopiei (1936), achiziționarea proprietății de la „Vatra Românească” (1938), constituirea organizațiilor auxiliare ale episcopiei pentru tineretul ortodox (AROY) și pentru femeile ortodoxe (ARFORA) (1938).

VatraCalSolia2002_1307

Inaugurarea „Vetrei Românești”, ajunsă la 80 de ani, a avut loc în zilele de 3 și 4 iulie 1938, la trei ani de la consacrarea sa ca episcop. După cum menționează „Jackson Citizen Patriot”, festivitatea, la care se estima că au participat peste trei mii de persoane, a fost unul dintre cele mai strălucite evenimente petrecute până atunci, comportând ceremonii grandioase, solemnitate și fast.

O incursiune privind evoluția acestui simbol al românismului din „lumea nouă” se impune cu prisosință relevată. Apariția „Vetrei” în cadrul comunității românilor-americani se datorează neîndoielnic sosirii noului episcop, Policarp Morușcă. Acesta, la momentul venirii în America, nu avea un loc anume destinat a locui ca ierarh. Parohia „Sfânta Maria” din Cleveland i-a pus la dispoziție o casă pentru folosința personală care asigura și un spațiu pentru organizarea unui birou, având în vedere că arhivele oficiale, în anii care au precedat sosirea sa, erau permanent transferate din oraș în oraș, fiind deținute de persoana ce îndeplinea funcția de secretar. Un eveniment care a grăbit rezolvarea locației pentru părintele Policarp a fost întronizarea sa ca episcop care a avut loc la parohia „Sfântul Gheorghe” din Detroit, la care a participat o mare mulțime de oameni: după încheierea festivității, neavând la dispoziție o reședință sau un birou, episcopul s-a retras în camera de hotel pentru a-și pune în ordine programul și ideile. Părerile privind viitorul centru episcopal erau împărțite. Pe de o parte, noul episcop, venit din România dintr-o mănăstire (Hodoș-Bodrog, județul Arad), își dorea o reședință care să-i ofere un mediu similar, în preajma unei ape curgătoare, cu aer curat, mai ales că la Cleveland, unde șezuse temporar, constatase că emisiile toxice urbane nu erau doar neplăcute, ci și foarte dăunătoare sănătății sale. Pe de altă parte, o bună parte din cler, dar și mulți credincioși, își doreau ca episcopul lor să fie văzut ușor și să fie implicat în activitățile metropolei, asemenea ierarhilor altor biserici din „lumea nouă” din care făceau parte acum și unde se simțeau încrezători.

În perioada în care românii-americani ortodocși căutau o reședință pentru episcopul lor, ferma Grey Tower din Michigan a fost scoasă la vânzare. Ferma constituia o proprietate de 1000 de acri și aparținea familiei Boland, cu origini scoțiene, ai cărei predecesori veniseră în America în 1710, stabilindu-se apoi în zona Grass Lake din Michigan (1835), profitând de o concesiune oferită de președintele Andrew Jackson. De-a lungul anilor, membrii familiei au construit clădirile durabile din prezent, precum și rezervorul de apă care a dat numele șoselei din imediata apropiere. Aflat în România, episcopul Policarp a fost înștiințat printr-o scrisoare de faptul că un grup de persoane au găsit locul căutat. Se pare că episcopul ar fi acceptat propunerea, cu condiția ca tranzacția să nu implice o povară financiară pentru episcopie, dar a adăugat că, dacă nu dispune de o sursă de apă, așa cum își dorea, consideră că nu există un motiv întemeiat pentru cumpărare. În opinia sa, nu avea sens să fie cumpărată o fermă care să devină centrul de activități al comunității românești. În scrisoarea de răspuns, i s-a comunicat episcopului că cei care s-au ocupat de găsirea proprietății o vor ține pentru ei, o altă fermă, la Big Wolf Lake, de doar 73 de acri fiind disponibilă pentru vânzare. S-a convenit achiziționarea și  acestei a doua proprietăți (considerând-o o soluție pentru ceea ce își dorea episcopul) și că s-ar beneficia de o bună sursă de venit prin vânzarea de parcele care ar fi putut asigura în final plata ambelor proprietăți. Revenind din România, episcopul a vizitat ambele proprietăți și a apreciat că aceasta era varianta cea mai potrivită pentru ce avea nevoie. Trebuie menționat însă că episcopul nu a locuit niciodată lângă lac, iar în timp ce ferma a devenit centru al activitățior precizate anterior, aceasta și-a continuat și activitățle agricole, fiind activă până în anul 1952.

La doar câteva luni de la inaugurare, episcopul Policarp Morușcă avea să plece în România de unde nu se va mai întoarce niciodată. Odată cu plecarea sa, în ciuda faptului că prețul proprietăților trebuia plătit, fondurile întârziau să apară, iar interesul față de „Vatră” începe să scadă. Totuși, prin eforturile și osârdia celor aflați în fruntea administrației, între anii 1939 – 1944, ratele împrumutului au fost achitate, întreaga datorie fiind onorată. Când a devenit cert că nu va mai posibil ca episcopul să se reîntoarcă, administrarea a trecut în sarcina Consiliului Episcopilor până la întoarcerea preotului Andrei Moldovan în Statele Unite și consacrarea sa, în secret, în scaunul episcopal, acesta preluând și „Vatra”. Lupta pentru drepturile asupra proprietății a fost una îndelungată și istovitoare, înregistrându-se o perioadă de haos, tendințe de separare, neglijare completă a întreținerii proprietății, animozitate și frustrare. În anul 1952, urmare a unei decizii judecătorești, Andrei Moldovan a părăsit definitiv „Vatra”. Astăzi, se apreciază că în procesele de judecată au fost cheltuiți, la acea vreme, mai mulți bani decât au fost investiți în proprietate.

Anul 1952 marchează o nouă etapă în istoria „Vetrei Românești”. Viorel D. Trifa, un teolog aflat printre candidați, a fost admis ca episcop auxiliar în locul episcopului Policarp. Prin alegerea sa, s-a făcut trecerea de la dezordine la rânduială, de la separare la unitate și de la neglijență la judicioasă gospodărire. A fost cea mai potrivită personalitate, în acea perioadă tulbure, dovedindu-se a fi un bun cârmuitor care să continue lucrarea începută de predecesorul său și probând încă de la început că era un om capabil, entuziast, neclintit și zelos. Episcopul Valerian s-a lovit de aceeași situație ca și episcopul Policarp, în sensul că episcopia nu avea o reședință oficială pentru ierarh. A locuit și el o perioadă la Cleveland, existând o tentativă ulterioară de a se muta la Detroit, după care Consiliul Episcopilor a hotărât ca „Vatra” să devină reședința temporară a episcopului Valerian. Clădirea nu se afla într-o stare prea bună de locuit, dar dovedind un spirit practic deosebit și adâncă motivare episcopul a instituit rapid un program de renovare și demolare pe termen lung. Prima clădire care a fost recondiționată și reutilată a fost reședința episcopală, lucrările vizând: instalațiile sanitare și electrice, instalațile de gaz, reparații substanțiale și curățenia. Viața de fermă a încetat odată cu vânzarea animalelor. Tot din inițiativa episcopului, terenul arabil a fost inclus în „U.S. Land Bank Program”, profitul aferent fiind utilizat la plata taxelor. În 1953, a fost restructurat grajdul cailor care a fost transformat într-o bucătărie de vară și o sală de mese denumită „Avram Iancu”, iar în anul următor s-a trecut la reînnoirea clădirii destinate anterior îngrijitorilor de animale, fiind amenajate dormitoare pentru studenți, bucătari și doamne, clădirea devenită „Casa ARFORA”. În anul 1955, a fost amenajat un cimitir cu locuri de veci pentru preoți și credincioși, ridicându-se totodată și un monument memorial în cinstea episcopului Policarp. De asemenea, au fost construite alte două monumente pentru două morminte din vecinătate: unul în cinstea preotului John Trutza, luptător în folosul episcopiei și „Vetrei”, iar celălalt pentru preotul misionar Moise Balea, unul dintre pionieri. După aproape douăzeci de ani au fost edificate capela și biserica închinate Maicii Domnului. Clădirile care nu mai puteau fi puse în uz au fost demolate, iar hambarul mare a devenit spațiu adițional pentru dormitoare, dându-i-se numele legendarului general american de origine română George Pomuț. Mai trebuie subliniat că în anul 1970 a fost construit un mare pavilion cu o capacitate de până la 600 de persoane destinat programelor și banchetelor desfășurate pe perioada congreselor anuale, în 1984, adăugându-se o largă scenă.

„Vatra” a continuat să se dezvolte, câteva dintre edificiile și activitățile actuale, la împlinirea a opt decenii, meritând a fi prezentate. „Centrul patrimoniului româno-american” a fost înființat de episcopul Valerian și inaugurat la 28 mai 1978. De-a lungul anilor, în timpul vizitelor sale la parohii, episcopul a constatat că noua generație nu păstrează elemente de arhiva și a considerat că acestea trebuie să aibă rolul de a atesta generațiilor următoare eforturile predecesorilor. Din această rațiune a fost fondat centrul care nu avea să aparțină episcopiei, fiind, astfel, mai ușor de acceptat. La data de 4 iulie 1988, centrul a luat numele de „Valerian D. Trifa Romanian-American Heritage Center”. O preocupare permanentă majoră a episcopului și a parohiilor a constituit-o și a continuat ulterior a fi o activitate principală a „Vetrei”, educația religioasă a tinerilor. Organizarea taberelor religios-educaționale pe timpul verii este asigurată printr-un spațiu adecvat, dormitoarele aduse la standarde corespunzătoare având o capacitate de cazare a 60 de persoane. Pe proprietatea întinsă a „Vetrei” se află amplasate mai multe troițe. Cu toate că aici nu se fac pelerinaje, retragerile spirituale și întâlnirile educaționale se circumscriu dorinței episcopului Policarp de a face din „Vatra” un centru al oportunităților spirituale. Sărbătoarea principală este „Nașterea Maicii Domnului” care se prăznuiește anual la 8 septembrie, zi în care e celebrat hramul bisericii. Evenimentul de cea mai mare anvergură îl constituie Congresul Anual al Bisericii pentru care au fost ridicate anumite construcții pe proprietate, în mod special, pavilionul Grey Tower. O clădire extrem de utilizată este „Casa ARFORA”. Asociația Reuniunilor Femeilor Ortodoxe Române din America(ARFORA) este cea mai veche asociație auxiliară a episcopiei, sărbătorind la rândul ei, anul acesta 80 de ani de existență, și  fost dintotdeauna cel mai de neclintit susținător al episcopiei, acordând permanent timp, ajutoare bănești, dragoste și dăruire.

Un edificiu mai nou, de indubitabilă importanță, este Cancelaria Administrativă. Pe vremea administrației arhiepiscopului Valerian, birourile episcopiei erau la etajul al doilea al reședinței episcopale ocupând trei dintre cele cinci camere. După pensionarea sa și retragerea de la „Vatra” în anul 1984, întregul etaj a fost pus la dispoziția administrației, care includea acum și departamentul editorial, mutat recent de la Jackson, Michigan, la „Vatra”. După 1990, odată cu venirea unui nou val de preoți și credincioși români, au crescut rândurile membrilor cancelariei. Creșterea numărului de parohii și de misiuni, nevoia dotării cu mijloace de comunicare avansate, precum și extinderea utilizării indispensabile a computerelor, au implicat necesitatea stringentă a unei clădiri moderne cu spațiu corespunzător pentru birouri. Clădirea nouă a cancelariei a fost inaugurată la 5 septembrie 1998, anul 2018 marcând astfel aniversarea a 20 de ani de la darea în folosință. Mai trebuie menționat că aripa din partea de nord a cancelariei găzduiește un muzeu de artefacte ale episcopiei și o mare arhivă situată în partea estică a muzeului.

„Vatra Românească” de la Grass Lake, MI a reprezentat un autentic simbol al românilor care și-au părăsit țara natală, fugind de opresiune și nedreptate, copleşiți de convingerea că niciun guvern și nicio autoritate nu le-ar putea răpi libertatea de care se bucurau în „Lumea Nouă”. Sediu episcopal cu o impresionantă istorie, „Vatra” a fost și va rămâne, fără îndoială, imaginea credinței ortodoxe strămoșești continuată pe pământ american.

Românii-americani și Marea Unire din 1918

Posted by Dorin Nadrau On October - 2 - 2018

Apărută recent, cartea Pr. Dr. Remus Grama „Românii-americani și Marea Unire din 1918” constituie un strălucit omagiu adus sărbătoririi centenarului desăvârșirii unirii provinciilor istorice ale României. Lucrarea este un studiu aprofundat și documentat consacrat contribuției românilor-americani la realizarea actului de unire a neamului românesc, contribuție destul de puțin cunoscută de generațiile de astăzi.

Cartea Pr. Dr. Remus Grama „Românii-americani și Marea Unire din 1918

 

Încă din primele rânduri, în „Cuvânt Înainte”, autorul ne dezvăluie crezul său că o observare atentă a evoluției celei mai vechi și mai organizate diaspore a românilor, cea din America, induce constatarea că cei care și-au părăsit țara în trecut niciodată nu au uitat-o, ci mai degrabă au ajutat-o la marile răscruci ale istoriei.

„Prefața” volumului include scopul elaborării lucrării, enumerarea autorilor celor mai semnificative studii publicate în secolul trecut consultate, precum și precizarea că cercetarea sa consemnează îndeosebi etapele și contribuțiile specifice ale românilor din America între anii 1916 – 1920, „cu un deosebit accent asupra importanței acțiunilor lor la promovarea imaginii României pe scena politicii americane a acelei vremi”.

Pentru o cât mai judicioasă evaluare, se menționează câteva date preliminare referitoare la comunitățile românești din America acelor ani. Astfel, aflăm că la începutul Primului Război Mondial în America și Canada existau deja 24 de parohii românești, dintre care 16 făceau parte din Protopopiatul din Cleveland. Potrivit surselor la care a avut acces, pe la sfârșitul anului 1918, numărul total al comunităților ortodoxe se ridicase la 30, cifra totală a românilor-americani fiind cuprinsă între 125 000 – 150 000. Toți aceștia erau afectați de aceleași nevoi și împărtășeau idealuri asemănătoare, dar odată cu izbucnirea războiului situația lor s-a complicat: cei care trebuiau să se întoarcă la familiile lor din țară erau obligați să aștepte, alții, nefiind încă cetățeni americani, au primit ordin de concentrare în armata austro-ungară, iar unii dintre ei au plecat în România și s-au înrolat în armata română. Această situație potrivnică ce exista în timpul neutralității României (1914-1916) și a Americii (1914-1917) s-a înrăutățit mult odată cu intrarea celor două state în marea conflagrație. În acest context, comunitățile românilor-americani fierbeau de neliniște. Regatul României, în urma unui acord secret cu puterile Antantei, a declarat război imperiului austro-ungar la data de 14-27 august 1916, revendicând Ardealul, leagănul istoric de formare a poporului român. Intrarea Statelor Unite în război a avut loc la 7 decembrie 1917. Această importantă împrejurare a produs în inimile emigranților est și central-europeni aflați în America, mai cu seamă ale românilor, sârbilor, cehilor și slovacilor sosiți cu pașaport maghiar, o însuflețită speranță, aceea a eliberării țărilor lor de origine de sub imperiul austro-ungar.

În continuare, autorul evidențiază o observație de importanță majoră în desfășurarea examinării sale, anume aceea că sprijinul guvernului american pentru „cauza românească” nu se putea câștiga ușor, mulți politicieni americani considerând că existența imperiului austro-ungar este necesară, ca factor de stabilitate. Este îndeobște cunoscut că numai după o vreme președintele american Woodrow Wilson va afirma angajamentul că Statele Unite vor lupta pentru „drepturile și libertățile națiunilor mici”, la formarea noii sale viziuni contribuind, fără îndoială, și demersurile curajoase și hotărâte ale românilor-americani.

Cea mai amplă secțiune a cărții relevă rezultatul unei analize riguroase și îndeosebi documentate, oferind un răspuns indubitabil asumat la întrebarea „cum au sprijinit românii-americani Marea Unire?”. Dintru început ni se arată că un rol important în omogenizarea și direcționarea energiilor naționale ale românilor din America l-a jucat Biserica. Un aport deosebit de însemnat și-au adus, de asemenea, societățile culturale și de ajutor reciproc, precum și presa, mai ales că după procesul memorandiștilor, activismul românesc a fost iarăși regenerat de persecuția maghiară sporită, iar majoritatea românilor-americani proveneau din Transilvania, Banat și Bucovina.

Pr. Dr. Remus Grama remarcă faptul că neexistând, la acea vreme, o episcopie ortodoxă română în America, un rol semnificativ în unificarea comunității românești și crearea unui centru de influență politică în vederea promovării provinciilor istorice românești l-a avut tânărul protopopiat înființat în 1912 de Mitropolia Ardealului, condus de controversatul preot Ioan Podea.

Probând veritabile calități de rafinat istoric, autorul identifică o succesiune de șapte evenimente definitorii care au avut loc în diaspora românească din America însemnând sprijinul neîndoielnic acordat realizării României Mari, evenimente a căror prezentare, în ordine cronologică, reprezintă fiecare în parte un capitol distinct al cărții.

Înființarea Comitetului Național din America – C.N.R. (1916) Acest comitet a luat naștere din inițiativa preotului Ioan Podea a cărui activitate patriotică a cuprins legături cu mai multe organizații, unele cu idei de stânga pentru care ulterior a avut de suferit, fiind chiar exclus din rândurile clerului. În ciuda derapajelor sale se impune recunoscută contribuția sa personală la marile evenimente dintre anii 1916-1919 prin care românii și-au sprijinit țara de origine. C.N.R. a fost înființat ca organizație politică ce să reprezinte comunitatea românilor din America. La 24 septembrie 1916, a fost convocată adunarea de constituire la care au participat atât ortodocși, cât și greco-catolici, hotărându-se crearea comitetului. Imediat după ce au revenit de la congres la casele lor, reprezentanții ziarului „America”, persoane care luaseră și ele parte la lucrări, au demisionat, discreditând această tentativă de organizare a unității românilor-americani. Ziarul „America” îmbrățișând o orientare mai de stânga, fiind vizibil anti-clerical, susținătorii săi și-au constituit o altă organizație, sub numele de „Asociația Română pentru Ajutor de Război”. În pofida tuturor neînțelegerilor, se poate afirma astăzi, după o sută de ani, că totuși s-a realizat ceva folositor deoarece ambele organizații au avut – în cele din urmă – rostul și utilitatea lor. Așa după cum arată documentele vremii, C.N.R., care și-a asumat un rol atât de reprezentativ, vorbea nu numai în numele românilor din America, ci s-a angajat a fi și purtătorul de cuvânt a fraților „de acasă”. Activitatea politică a C.N.R. a continuat până la al Doilea Război Mondial, organizația trimițând, asemenea „Asociației pentru Ajutor de Război”, sprijin caritabil unor orfelinate și spitale din țară.

Formarea Regimentului de Voluntari Româno-Americani din Youngstown (1917). La 20 aprilie 1917, președintele Woodrow Wilson a adresat poporului american un apel de înrolare voluntară în armată. La înflăcărata chemare a protopopului Ioan Podea, parohul Bisericii „Sfânta Treime” din Youngstown, numeroși bărbați români apți de luptă s-au prezentat la stațiile de recrutare, astfel că mii de români-americani cu vârste între 21-45 de ani au fost înscriși în armata americană. Faptele pline de eroism ale acestora i-a impresionat pe americani și au contribuit într-o mare măsură la nașterea unui spirit de recunoaștere și apreciere de către guvernul Wilson și de alte oficialități americane. Chiar și ziarul „Washington Post” a semnalat loialitatea româno-americanilor proveniți din imperiul Austro-Ungar, după declarația de război a S.U.A. împotriva acestui lagăr al națiunilor. Se cuvine reținută constarea că, între alte naționalități din America de Nord, proporțional cu numărul lor, românii au dat cei mai mulți voluntari. Cu prilejul marii adunări de la Youngstown din 9-10 martie 1918, congresmanul american John Cooper afirma următoarele: „După câte știu, românii din S.U.A., în proporție cu numărul lor, au dat armatei Statelor Unite mai mulți soldați decât oricare alt popor din America. Jertfa acestor voluntari nu este a noastră, ci a neamului românesc în primul rând. Prin victoria S.U.A. și a aliaților săi, România se va mântui și întregul neam românesc va fi chemat la o viață nouă, liberă și democrată”.

Succesiunea evenimentelor identificate de autor continuă cu „Românii -americani sprijină România prin Crucea Rosie (1917-1919)”. Înscrise în cadrul „Crucii Roșii” americane, femeile românce din America, dând dovadă de dârzenie și virtute, au participat activ la jertfele cerute de război. În septembrie 1917, o misiune a „Crucii Roșii” americane, călătorind prin Rusia, a ajuns în România, găsind în spitale peste 40 000 de răniți. Misiunea s-a plasat imediat sub conducerea Reginei Maria, binecunoscută pentru umanitarismul său în timpul războiului, conducătoarea „Crucii Roșii” românești. Sprijinul a fost indiscutabil de un enorm ajutor, constând în: 110 vagoane de scrumbii sărate aduse de la Iași pentru a hrăni peste 30 000 de oameni, 80 000 de rânduri de haine, 30 de vagoane de material medical adus de la Moscova și Petrograd, 100 000 de dolari pentru orfelinate, resurse lăsate la plecare pentru încă trei ani, inclusiv materiale lăsate pentru încă 10 000 de rânduri de haine. Misiunea „Crucii Roșii” americane a fost sever limitată de începerea revoluției bolșevice din Rusia și, în special, de anarhia din decembrie 1918 din această țară.

Capitolul următor, „Sprijinul românilor-americani față de misiunea patriotică a căpitanului Vasile Stoica și a altor corifei din România (1917)”, ne oferă o analiză extinsă a activității profesorului și jurnalistului Vasile Stoica, vorbitor a 14 limbi, cea mai remarcabilă pentru lobby-ul românesc în America de Nord. Trimisă în Statele Unite de Regele Ferdinand prin Ordinul nr. 1082 din 18 aprilie 1917, „Misiunea Patriotică” era alcătuită din căpitanul Vasile Stoica și din doi „corifei” ai Unirii Transilvaniei cu România: Pr. Dr. Vasile Lucaciu (1852-1922) și Pr. Ioan Moța (1868-1940). Delegația a transmis guvernelor aliate mesajul guvernului român. Vasile Stoica se număra printre cei mai calificați diplomați români din acea perioadă, alături de generația marelui Ionel I. C. Brătianu și, desigur, Nicolae Titulescu. În opinia autorului, formarea regimentului de voluntari s-a realizat tot din inițiativa lui Vasile Stoica, lucru foarte anevoios, deoarece guvernul american a respins inițial ideea înființării unei astfel de legiuni pe baze etnice, invocând argumente constituționale și pecuniare, încurajând totuși înrolarea românilor în armata americană. Stoica a înțeles de la început cât erau românii de necunoscuți în America, mai ales pe plan politic și mediatic. Având alături de el doi preoți care nu vorbeau limba engleză, profesorul și diplomatul Vasile Stoica avea înaintea sa o sarcină deosebit de grea, aceea de a desfășura o campanie publicistică prin care să explice situația României. A întreprins rapid contacte și prietenii cu ziariști de la diverse ziare americane, s-a conectat cu reprezentanții românilor-americani și a început să bată la ușile marilor potentați americani. A organizat adunări solemne la Youngstown, Trenton, Cleveland, Detroit și Chicago. De o reală importanță este sublinierea că „românii-amercani, deși nu aveau un lobby bine organizat, dar semnaseră loialitatea față de țara lor de adopțiune cu propriul lor sânge, au fost în schimb întotdeauna convinși că cele 14 puncte enunțate de Wilson au fost cheia recunoașterii României Mari, pe criterii etnice”. Președintele Theodore Roosevelt (1858-1919), rivalul republican al lui Wilson, care și el credea în rolul civilizator al imperiului habsburgic, după o întâlnire cu Vasile Stoica și generalul Milan Radislav Stefanik, viitor ministru al Cehoslovaciei, a afirmat într-o cuvântare publică la radio că pacea nu se va putea realiza până când națiunile mici nu vor fi „dezrobite” și „până ce România ungară nu va fi unită cu Regatul României”. Vasile Stoica a avut strânse legături cu celelalte grupuri etnice din America. În plin război, paginile ziarului „America” au început să îi acorde lui Stoica spații ample, începând cu prima pagină. Sesizând faptul că existau extrem de puține lucrări despre România, a început să tipărească broșuri în limba engleză prin care să facă cunoscută tragica situație din țară, distribuindu-se prin efortul său 23 000 de astfel de broșuri. Se mai menționează că în decursul întregii sale activități deosebit de laborioase ținea legătura permanent cu Regele Ferdinand, dar și cu lideri americani și cu preoții și funcționarii societăților românești din marile comunități din America  de Nord.

Ministrul Vasile Stoca

Vasile Stoica

Impresionat de destinul acestui bun român, autorul urmărindu-i parcursul, consemnează sfârșitul său într-un pasaj elocvent pe care îl voi cita în cele ce urmează: „Mai înainte de a încheia acest studiu, doresc să menționez că, după Conferința de la Paris, la care a participat ca ofițer de legătură între delegația bitanică și cea americană, Vasile Stoica s-a întors în România. Între cele două războaie mondiale și-a servit patria ca ambasador, până în 1945. În această calitate, el a reprezentat România și a pledat pentru ea ca țară cobeligerantă și la cealaltă Conferință de Pace de la Paris, din anul 1945 (…) El a mai revenit de câteva ori în America, unde, în tinerețe, a lăsat pagini strălucite de jurnalism, patriotism și diplomație. Rolul său la Marea Unire a fost de o importanță covârșitoare pentru România. Așa după cum s-a petrecut cu mulți și mari ctitori de Țară, după instalarea comunismului în România, în 1946, refuzând să intre în partidul muncitoresc român, în timpul guvernului Petru Groza, Vasile Stoica a fost și el arestat între 1948-1954, fiind tratat de noul regim ca dușman al poporului. Apoi, a fost iarăși arestat în 1957 și chinuit prin mai multe închisori comuniste, sfârșindu-și zilele – din păcate – ca și Iuliu Maniu și alți făurotori ai României Mari, în anul 1958, în închisoarea de tristă amintire de la Jilava”Adunarea Bisericească din Youngstown, 9-martie 1918 – primul act de unire cu România beneficiază de o expunere analitică pe măsura importanței sale și pentru faptul că despre aceasta s-a scris mult în America, dar cu toate acestea este prea puțin menționată în istoria României. Deși a fost doar un „congres” sau o „adunare bisericească” a reprezentanților parohiilor ortodoxe din America, adunarea a exprimat înaintea presei americane și a președintelui Woodrow Wilson voința neamului românesc din Ardeal, având două scopuri principale: formarea unei episcopii ortodoxe române în America și desprinderea parohiilor ortodoxe române din America de Mitropolia Ardealului. Totodată, reprezentanții parohiilor ortodoxe și-au mărturisit loialitatea către statul american, în fața căruia s-au angajat să facă lobby pentru Patria-Mamă. La încheierea acestui sinod, preoții Ioan Podea, în calitate de președinte și Teofil Roșca, vicepreședinte, au adresat o telegramă președintelui Wilson, telegramă ce va fi confirmată la 13 martie 1918 de Casa Albă. Cu ocazia sinodului din 9-10 martie 1918, s-a semnat și faimosul „Hrisov de închinare” prin care cei 150 000 de credincioși români-americani, reprezentați prin delegații lor la adunarea de la Youngstown, au hotărât să rupă orice legătură atât cu Mitropolia Ardealului, cât și cu statul maghiar. Ambele documente, telegrama și „hrisovul”, sunt redate integral în acest capitol. Prezintă interes teza lansată de autor prin convingerea sa exprimată astfel: „Cred că acest eveniment merită să fie însemnat în istoria națională a României, alături de însemnatele date ale plebiscitelor Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei.

Adunarea Bisericească din Youngstown, 9-10 martie 1918 – primul act de unire cu Româniabeneficiază de o expunere analitică pe măsura importanței sale și pentru faptul că despre aceasta s-a scris mult în America, dar cu toate acestea este prea puțin menționată în istoria României. Deși a fost doar un „congres” sau o „adunare bisericească” a reprezentanților parohiilor ortodoxe din America, adunarea a exprimat înaintea presei americane și a președintelui Woodrow Wilson voința neamului românesc din Ardeal, având două scopuri principale: formarea unei episcopii ortodoxe române în America și desprinderea parohiilor ortodoxe române din America de Mitropolia Ardealului. Totodată, reprezentanții parohiilor ortodoxe și-au mărturisit loialitatea către statul american, în fața căruia s-au angajat să facă lobby pentru Patria-Mamă. La încheierea acestui sinod, preoții Ioan Podea, în calitate de președinte și Teofil Roșca, vicepreședinte, au adresat o telegramă președintelui Wilson, telegramă ce va fi confirmată la 13 martie 1918 de Casa Albă. Cu ocazia sinodului din 9-10 martie 1918, s-a semnat și faimosul „Hrisov de închinare” prin care cei 150 000 de credincioși români-americani, reprezentați prin delegații lor la adunarea de la Youngstown, au hotărât să rupă orice legătură atât cu Mitropolia Ardealului, cât și cu statul maghiar. Ambele documente, telegrama și „hrisovul”, sunt redate integral în acest capitol. Prezintă interes teza lansată de autor prin convingerea sa exprimată astfel: „Cred că acest eveniment merită să fie însemnat în istoria națională a României, alături de însemnatele date ale plebiscitelor Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei. Trebuie notat că între acestea, evenimentul din Youngstown, Ohio a fost cel dintâi semnal și a precedat toate celelalte uniri ale provinciilor românești”.

Înființarea Ligii Naționale Române din America, 1918, reprezintă în cercetarea Pr. Dr. Remus Grama un al moment de o semnificativă importanță. Pentru a deveni mai convingătoare în relația cu guvernul american, comunitatea românilor din America   avea nevoie de o mai mare coeziune, fapt pentru care Vasile Stoica a încercat o unire a „Comitetului Național Român” cu „Asociația de Ajutor de Război”, dar tentativa sa nu a reușit. Din acest motiv, a fost înființată la 5 iulie 1918, la Congrsul Național al Românilor, desfășurat la Youngstown, „Liga Națională Română din America”, Vasile Stoica fiind ales președinte. „Liga”, organizație culturală și politică, a polarizat energiile românilor-americani, militând pe lângă guvernul american pentru o „Românie unită”. La îndemnurile „Ligii”, au fost adresate numeroase scrisori și petiții președintelui Wilson, solicitându-se respectarea drepturilor românilor din provinciile imperiului austro-ungar, de acum intrat în declin. Ca rezultat al eforturilor de sprijin pentru România, la 6 noiembrie 1918, s-a anunțat prin „Associated Press”, că S.U.A., „prin influența sa, va da României tot sprijinul ca această țară, în conferința păcii generale, să-și câștige justele sale drepturi politice și teritoriale”. Rolul românilor-americani, al „Ligii Naționale” și al lui Vasile Stoica a fost recunoscut oficial în termeni elogioși, după aceea, chiar și la Conferința de Pace de la Paris.

Ultimul capitol al lucrării este intitulat „Adresa românilor-americani către Conferința de Pace de la Paris, 1919” și este rezervat reproducerii unei scrisori istorice denumită „Moțiunea românilor-americani adresată Conferinței de Pace de la Versailles, din anul 1919”. Documentul relevă fără echivoc că semnatarii cereau la ceasul marii decizii Conferinței de la Paris din februarie 1919 recunoașterea politico-diplomatică internațională și consfințirea în tratatele de pace a integrității statului unitar național. Moțiunea a produs o profundă impresie și chiar a fost menționată în acte la cel mai înalt nivel.

În fine, cred că merită apreciat că studiul Pr. Dr. Remus Grama, un remarcabil omagiu adus solidarității românilor-americani cu frații lor din provinciile fostei Austro-Ungarii și spiritului lor de jertfă, gata să-și dea viața pentru înfăptuirea României Mari, acoperă un câmp al cercetării mai puțin explorat, fiind totodată un autentic îndemn la neuitare.

Dorin Nadrau.Poza noua
Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

TREI ZILE ÎN „MICA ROMÂNIE DIN CANADA”

Posted by Dorin Nadrau On July - 21 - 2018

Veritabilă sursă de hrană spirituală, participarea la „Săptămâna Internațională de Cultură de la Hamilton”, programată anul acesta între 9 -14 Iulie 2018, mi-a îndreptat pașii spre Câmpul Românesc, cu năzuința de a fi părtaș (chiar și pentru doar trei zile) la manifestările care, fără îndoială, incită la gândire și meditație, impresiile cu care rămâi persistând pentru o îndelungată perioadă de timp. Acest spațiu cu o semnificație unică privind românismul autentic care a găzduit anul trecut celebrarea semicentenarului Săptămânii Culturale constituie un martor indubitabil al drumului anevoios parcurs de românii emigrați peste Ocean de la generația exilului, izolată de-a lungul deceniilor comuniste de țara aservită, până la generația diasporei situată pe o poziție de nedisimulată deschidere cu țara liberă. Evenimentul de cultură românească adevărată ce se desfășoară anual în acest „colțișor de Rai” numit de către acad. Nicolae Dabija, după vizita sa aici, „o mică Românie”, probând de-a lungul vremii o irezistibilă atracție, a adunat mari personalități din toate domeniile culturii, scriitori, poeți, artiști, filosofi, actori, muzicieni și interpreți de orice gen de muzică, precum și ambasadori, consuli, diplomați, lideri de partide, miniștri. Câmpul Românesc a dat microfon liber nenumăratelor conferințe cu subiecte deosebit de interesante și a oferit un spațiu propice povestirilor și mărturisirilor de tot felul, urmate invariabil de îndelungi comentarii.

Întâmpinat la intrarea în Câmp, pe partea dreaptă, de stânca vopsită roșu-galben-albastru și inscripția „Romanian Park”, am străbătut aleea care duce la locul de derulare a programului, trecând pe lângă troița ce străjuiește drumul pe partea stângă, iar apoi alături de Rotonda scriitorilor în exil care îți răscolește sufletul ducându-te cu gândul la puternice personalități care au însemnat adevărate simboluri ale neamului românesc care au trăit atât de departe de țara natală. Ajuns la Centrul Cultural „Nae Ionescu”, am fost primit cu mare cordialitate de Președintele Asociației Culturale Române, Ing. Dumitru Răchitan și de Pr. Dr. Dumitru Ichim, liderul spiritual de necontestat al întregului eveniment.

Campul Romanesc, July 12 2018

 

Prima zi din seria întâlnirilor la care am luat parte, joi, 12 Iulie 2018, a inclus o serie de expuneri cu teme dintre cele mai diverse. Moderatorul prezentărilor și discuțiilor a fost un apreciat invitat din Romania, Nicolae Băciuț. Poet inteligent și talentat ale cărui versuri se constituie într-un univers liric bine conturat ce trădează un patetism sobru dublat deseori de vădite nuanțe de ironie sau autoironie, editează la Târgu Mureș revista „Vatra Veche” și a venit cu o plăcută surpriză, aceea de a aduce Suplimentul la Nr.7 al revistei (Iulie 2018) dedicat integral manifestărilor anuale de la Câmpul Românesc. Conf. Univ. Dr. Ștefan Damian (Cluj Napoca), poet, prozator, dar și prolific traducător consacrat din literatura italiană modernă și contemporană, a prezentat auditoriului expunerea „Deschideri culturale: poezia străină în reviste și edituri românești”. „Valori estetice în cinematografia românească” s-a intitulat alocuțiunea lui Ioan Pavel Azap (Cluj Napoca), critic de film, redactor la revista „Tribuna”, prezent și în volume colective și antologii de poezie și proză din țară și din străinătate. A urmat prezentarea eseului „Literatura – o posibilă victimă a ofensivei social-media și societății informaționale?”, autor: Dorin Nădrău (Michigan, USA), jurnalist la „Curentul Internațional” – Detroit, „New York Magazin” – New York și „Observatorul” – Toronto. Prof. Dr. Rodica Gârleanu Costea a vorbit celor prezenți despre „Lucian Blaga – dincolo de filosofie și poezie”. Momentul poetic ce a încheiat ziua de joi, a prilejuit, ca de altfel la fiecare ediție, un dialog al mânuitorilor de condei de pe ambele maluri ale Oceanului Atlantic, provocând o vie emoție. Protagoniștii au fost: Ștefan Damian (Cluj Napoca), Ioan Pavel Azap (Cluj Napoca), Victoria Milescu (București), Ani Bradea (Cluj Napoca), Mircea Ștefan (Cleveland, USA), Nicolae Băciuț (Târgu Mureș) și Dumitru Ichim (Kitchener, Canada).

Vineri, 13 Iulie 2018, de o bună considerare s-a bucurat masa rotundă moderată cu delicatețe și profesionalism de Milena Munteanu, secțiune care a marcat o reală reușită. Participanții au fost numeroși, periclitând prin alocuțiunile și discuțiile iscate timpul afectat. S-a relatat și s-a intervenit, după cum urmează: Prof. Univ. Dr. Nicholas Andronesco (USA), filosof, om de știință, profesor la University of Connecticut, USA, și-a prezentat cărțile și s-a referit in extenso la un articol propriu despre poezia lui Mihai Eminescu; Dorin Nădrău și-a lansat o admirabilă monografie privind „O perlă a monahismului românesc în America: Mănăstirea Ortodoxă Adormirea Maicii Domnului din Michigan”; Nicolae Băciuț s-a referit la volumele sale „Pleoapa lui Homer” și „La Taclale cu Dumnezeu”; Claudiu Murgan (Toronto), apreciat scriitor SF distins cu câteva premii acordate pentru proză scurtă și nuvele SF, participânt la interesante întâlniri cu scriitori contemporani aparținând genului, atât în Europa, cât și în America de Nord, a relatat despre cărțile sale „The Decadence of Our Souls” și „Water Entanglement”; Victoria Milescu (București), poetă și critic literar, autoare a peste 50 de volume de poezie, traduceri și literatură pentru copii, a oferit un portret liric cuprinzând poezii din mai multe cărți, dar, mai ales, din „Deriva Sentimentelor”; Articolul „Marea Unire și Biserica” al reputatului preot, teolog și ziarist, cunoscut că a reprezentat Biserica Ortodoxă din țară la mai multe întâlniri cu caracter ecumenic peste hotare; Pr. Prof. Cezar Vasiliu (Montreal), a fost citit de Milena Munteanu; Mircea Ștefan (Cleveland, USA), poet, o prezență literară specială și deosebit de activă în evoluția mișcării culturale a diasporei de peste Ocean, a făcut atractive referiri la ultimul său volum publicat „Zero Absolut”, dar și la viitoarea carte, aflată în pregătire, „Stare de Psoriazis”; Milena Munteanu (Canada), scriitoare care a publicat în diverse reviste („Observatorul”, „Candela de Montreal” ș.a.), premiată la mai multe concursuri și inclusă în diferite antologii și culegeri de texte, pe lângă cărțile sale „Departe de Țara cu Dor” și „Din Țara Soarelui Răsare” a vorbit despre noua sa carte „Culori și Ritmuri Sud-Americane”. Ultima secțiune a zilei, „Conferințe”, a constituit-o desfășurarea a trei plăcute expuneri: Nicolae Băciuț a făcut cunoscut „Fenomenul publicistic al revistei Vatra Veche”; Pr. Dr. Gheorghe Șincan (Târgu Mureș), cel „binecuvântat de Dumnezeu cu slujire în folosul Bisericii și al neamului în părțile Mureșului, în Eparhia Alba Iulia, în Frunzeni și Târgu Mureș”, un distins invitat din România, a prezentat lucrarea „Câtă credință atâta poezie, câtă poezie atâta credință”; La final, Prof, Univ. Dr. Nicholas Andronesco a reținut atenția celor prezenți cu expunerea „O interpretare modernă a fizicii lui Eminescu”, bazată pe articolul său „Noroc, Ideal și Pesimism în versurile lui Mihai Eminescu”.

Ziua care a încheiat Săptămâna Culturala 2018 (Sâmbătă, 14 Iulie), a debutat cu Sfânta Liturghie oficiată la Capela „Adormirea Maicii Domnului” din incinta Câmpului Românesc de patru preoți: Pr. Dr. Gheorghe Șincan (Târgu Mureș), Pr. Didel Furtună (Kitchener,ON), Pr. Dan Chirtu (Markham,ON), Pr. Dr. Dumitru Ichim (Kitchener, ON).

A urmat un program cultural-artistic (muzică, poezie, cărți și autori), dublat de un banchet festiv, potrivit unei binecunoscute cutume, numărul participanților depășind pe cel al celor prezenți în serile precedente. Potrivit aceleiași cutume, moderatorul și animatorul strălucitului spectacol care a durat mai bine de șase ore a fost inegalabilul Dumitru Puiu Popescu, directorul ziarului „Observatorul” din Toronto, unde organizează și conduce într-un mod demn de toată admirația Cenaclul „Nicăpetre”. După festivitatea de premiere a participanților la Săptămâna Culturală, au fost invocate o serie de evenimente mai însemnate, precum și aniversări în luna Iulie ale unor personalități. Alături de cărțile expuse pe durata întregii săptămâni de către unii dintre participanți, și-au prezentat noutățile literare Veronica Lerner, Elena Buică, Dumitru Popescu, Claudiu Murgan, Gabriela Căsineanu. Sophia Leopold, o tânără pictoriță din Toronto, a prezentat o interesantă expoziție, iar Sylvio Suga, membru al cunoscutului „Al Green Sculpture Studio”, a oferit o expoziție originală și atrăgătoare de sculpturi în marmură, lucrări valoroase de o vădită influență brâncușiană. Muzica a fost reprezentată de studenta Lizuca Cojocaru care a susținut un recital la pian, de elevul Victor Tarca, împreună cu tatăl său, care au impresionat prin interpretarea unor frumoase piese muzicale, precum și de studentul Gabriel Adam Munteanu, protagonistul unui număr muzical la clarinet. O expoziție de cărți, pliante și fotomontaje vizând istoria celor două țări, România și Canada, a stat la dispoziția celor prezenți.

20180714_201800886_iOS

Asemenea întregii perioade de desfășurare a Săptămânii Culturale, și în ultima etapă a evenimentului, gazdele au probat o adevărată măiestrie culinară grație doamnelor Emilia Răchitan și sora domniei sale, Nelly, Mihaela Moisin, Olivia Colceriu, Sanda Breaz, preparatele tradiționale românești încântând întreaga asistență. După ce au fost recitate alese poezii de către Victoria Milescu, Nicolae Băciuț Nicholas Andronesco și  Pr. Dr. Dumitru Ichim și după emoționante discuții și dialoguri provocate de Dumitru Puiu Popescu, toate țintind promovarea valorilor tradiționale românești, seara a luat sfârșit cu mulțumirile adresate participanților de inimosul şi neobositul Dumitru Răchitan, președintele asociației și Părintele Dumitru Ichim, indiscutabil, sufletul evenimentelor și director al Săptămânii Culturale, precum și cu invitația de a partcipa la ediția viitoare în anul viitor.

Copleșit de impresionanta dăruire a conaționalilor mei pentru conservarea valorilor tradiționale și promovarea culturii românilor, am părăsit Câmpul Românesc cu regretul de a nu fi audiat și comentat și expunerile personalităților din primele trei zile: Sebastian Doreanu (Denver, Colorado), Mihaela Moisin (Kitchener, Ontario), Vakar Istvan Valentin (Cluj Napoca), Mircea Arman (Cluj Napoca), Ani Bradea (Cluj Napoca). Timpul petrecut la manifestările de la Câmpul Românesc de la Hamilton, inducându-mi o trăire emoțională de excepție prin conectarea zilnică la mesele rotunde, conferințele și schimburile benefice de opinii, mă face să cred cu convingere că în Iulie 2019 voi reveni cu plăcere în acest minunat spațiu românesc din țara multiculturalității, Canada.

Dorin-Nadrau.Poza-noua
Dorin Nădrău (S.U.A.)

RADU GHEORGHE – o poziție unică în lumea actoricească

Posted by Dorin Nadrau On June - 13 - 2018

Actor înzestrat cu un talent aparte care trădează multiple fațete, Radu Gheorghe are un CV ce ne dezvăluie o viață și o carieră artistică în plină consacrare deosebit de interesante. A făcut cam tot ce și-a dorit: a cântat la vioară, apoi, la flaut doar pentru a fi component al unei fanfare, s-a apucat de pictură fiind chiar premiat, a avut câteva grave corigențe, a fost anchetat de Securitate, dar a scăpat ușor, a făcut teatru, a jucat în filme, s-a alăturat Cenaclului Flacăra, a emigrat în Statele Unite ale Americii și s-a întors în țară, continuându-și viața în România.

Personalitatea sa, relevând calitățile unui actor de succes, dedicat și care pune mult suflet în interpretatrea unui rol, ne convinge cu prisosință că avem de-a face cu un artist de forță care impresionează printr-o prestație de excepție, pe o traiectorie palpitantă, caracterul său fiind invariabil dublat de un rațional optimism. În mod evident, ceea ce face este în permanență comedie, reușind constant să aducă zâmbet pe fețele oamenilor și creând o stare de confort specială pe care mulți o numesc „terapie de râs”.

S-a născut la data de 16 ianuarie 1951, la Tulcea. Radu e numele de familie. A fost coleg de grădiniță cu actrița Tora Vasilescu. Radu Gheorghe a început să studieze vioara în clasa întâi, la școala de muzică deschisă chiar în anul în care deslușea literele alfabetului. A învățat vioara din suflet. Liceul din Tulcea avea o fanfară și dorind să se înscrie în ea, a învățat să cânte la flaut, conștient că nu putea merge cu vioara la fanfară. Tot în liceu, a avut o formație care se chema Beattehnichiphop, denumire ce venea de la Beatles, tehnic, hippie și hop. Pentru că în orașul natal nu era o profesoară de vioară pentru clasa a VIII-a, părinții au hotărât să îl trimită la Liceul „George Enescu”, astfel că a făcut anul școlar în București. S-a întors apoi la Tulcea la liceul teoretic de matematică, unde a avut serioase corigențe, practic, la toate cele cinci materii reale. În compensare, cânta la flaut în fanfară și a participat la un concurs de pictură la care a obținut premiul I pe țară. După aceea, încet-încet a reintrat în rigorile școlii, astfel că a dat bacalaureatul la latină, una din materiile la care rămăsese corigent, luând nota 10.

Un episod al adolescenței sale ce trebuie menționat este acela că a fost interogat de Securitate, dar agresiunea a fost mai degrabă psihologică. L-au închis într-o cameră și i-au cerut să dea o declarație în care să afirme că anumiți colegi au scris la Radio Europa Liberă, colegi cu care chiar el asculta acel post. Spunându-le, ironic, că nu știe să scrie, unul dintre securiști a început să-i dicteze. Radu Gheorghe a scris cu totul altceva („Am fost la plajă cu prietena mea și ne-am scăldat până seara…”), securistul trântindu-i ușa și trăgându-i o urâtă înjurătură. După o oră de așteptare, un ofițer l-a trimis acasă.

Tot în liceu a avut primele experiențe scenice, descoperind echipa de teatru coordonată de profesoara de română. A intrat imediat în echipă jucând în „Înșir’te mărgărite”, după care a urmat „O noapte furtunoasă” la Teatrul Popular din Tulcea.  A dat examen la Institultul de Artă Teatrală și Cinematografică. Pe timpul desfășurării examenului de admitere, care consta în mai multe etape, a stat la o rudă în București, dar la bloc nu se putea repeta, astfel că a ales să meargă în parc, în Herăstrău, seara după 9-10, sperând să nu întâlnească pe nimeni. Într-o seară, l-au descoperit niște milițieni care erau în patrulare cărora a început să le recite. Gustând din plin recitalul, aceștia au râs cu poftă, fiind primii care i-au acordat aplauze de spectatori.

A absolvit I.A.T.C.-ul în anul 1975 la clasa profesorilor Sanda Manu și Octavian Cotescu, fiind diplomat în Arte cu specializarea actorie teatru și film. A absolvit suplimentar cursurile de pantomimă și music-hall ale aceluiași institut. A fost coleg de grupă cu Vlad Rădescu și de generație cu Horațiu Mălăele, Dan Condurache și Maria Ploae.

radu-gheorghe-interpretul

Primul loc de muncă, după terminarea facultății, a fost Teatrul Țăndărică. Consideră și astăzi că a fost o bună oportunitate pentru profesia sa să ia contact cu suflete atât de delicate să le înțeleagă. Devenit actor profesionist, Radu Gheorghe a jucat apoi la unul dintre cele mai bune teatre din țară, Teatrul „Lucia Sturza Bulandra” (cu arhi-asaltatele săli „Izvor” și „Grădina Icoanei”), avându-i colegi pe Marin Moraru, Mariana Mihuț, Florian Pittiș, Gheorghe Dinică, Victor Rebengiuc ș.a. Activitatea teatrală a fost și este completată din plin cu numeroase apariții pe micul și marele ecran. Au rămas memorabile rolurile din filme ca „Căsătorie cu repetiție”, „Mireasa din tren”, „Căruța cu mere”, „Grăbește-te, încet”, „Lotus”, dar și în televiziune piesele „Institutorii”, „Nunta lui Figaro” și „Actorul”, filmul „Trenul de noapte”, serialul „Un trio formidabil” și numeroase emisiuni de varietăți.

Radu Gheorghe a fost și în Cenaclul Flacăra. Este bine știut că există și astăzi destui critici față de cei care au făcut parte din echipa lui Adrian Păunescu. Referitor la acest aspect, actorul precizează: „E foarte greu, după atâta timp, să judeci o mișcare care a fost atât de populară. Nu poți, cu gândirea și cu libertățile de acum, să judeci o perioadă în care nu exista deloc libertate. Eu cred că am fost cel mai liber de-acolo. Am făcut toate experimentele care mi-au trecut prin minte. Nu aș fi putut să le fac într-o sală de teatru”.

Image result for radu gheorghe si cenaclul flacara

Un reper important al vieții sale actoricești îl constituie spectacolul „Ucenicul vrăjitor” (1986), jucându-se repetat până în zilele noastre, reprezentație originală ce i-a adus o mare popularitate, dar care a înregistrat și momente neplăcute. Astfel, trebuie amintit că „Ucenicul vrăjitor” a fost suspendat în timpul comunismului, deși avea mare succes. Un coleg a făcut un denunț cum că în acest spectacol se spun lucruri defăimătoare la adresa regimului. Ceea ce nu era departe de adevăr, numai că nu se spuneau, ci se făceau. Spectacolul a fost repus în scenă pentru că l-a rugat pe maestrul Radu Beligan să o invite pe Suzana Gâdea, președintă a Consiliul Culturii și Educației Socialiste (cu rang de ministru) la vizionare. Ştia bine că are o singură șansă: să o facă să râdă. Și a făcut-o să râdă…

Un capitol special al existenței sale îl reprezintă perioada de șase ani cât Radu Gheorghe a fost emigrant în America. Cu farmecul inconfundabil, referitor la acea experiență, actorul se confesează: „Plecarea mea, ca și întoarcerea, s-au petrecut în spiritul a ceea ce eu consider că sunt: un actor universal. Prin posibilitățile mele de a juca și altceva decât teatru în înțelesul clasic al cuvântului (mă refer la celelalte mijloace universale: pantomima, numere muzicale garnisite cu intervenții ale instrumentelor la care știu să cânt, adică vioară, chitară, flaut și pian), mă pot adresa oricăror spectatori, fie ei și japonezi, deși eu nu cunosc limba japoneză. Sentimentele, intențiile pot fi transmise și fără cuvinte (…). Eu am plecat în ’91. Am făcut un turneu de o lună de zile pentru diaspora din Canada și S.U.A., cu un colectiv mic: Tamara Buciuceanu, Vasile Șeicaru, Mădălina Manole, Mircea Drăgan și Chitaristul Alivej. Cu toții aveam viză pentru șase luni. Pentru că pe parcursul turneului nu am avut timp să văd nimic altceva decât autostrăzi și câțiva zgârâie-nori, iar în țară nu mă aștepta vreun angajament ferm, am decis să accept invitația unui fost prieten regăsit peste ocean și să văd și eu America. Eu trec experiența americană la capitolul cadouri divine. Nu că aș fi trăit în toți acei ani ca-n puf. Am muncit, am avut și perioade grele, am suferit ca orice om care se desprinde de la sânul mamei, dar am cunoscut o altă lume, din interior. Ceea ce e un câștig extraordinar. Că una e să te vânturi prin lume ca turist sau actor plecat în turneu și alta e să trăiești într-un anume loc și să te lași inundat de ceea ce înseamnă viață de zi cu zi. Eu am găsit o Americă în care nici pe departe câinii nu aleargă cu colaci în coadă, dar care m-a primit și m-a asimilat fără nici o problemă. Am avut șansa să muncesc într-un domeniu care m-a făcut să-mi plătesc datoriile din perioada de elev zburdalnic: am fost învățător la o școală publică(…). Am construit o relație foarte caldă cu elevii mei și cu ceilalți profesori. Asta, deşi până când am plecat din învățământ, nimeni nu a știut ce profesie de bază am eu. Abia în ultima zi, i-am dezvăluit directorului cine sunt și omul a rămas cu gura căscată. Dar și-a lămurit astfel mutarea mea de la Chicago la Los Angeles (…). În clipa în care am dobândit Green Card-ul, am venit în țară să-mi văd părinții și familia. Cum aveam o fetiță mică, o perioadă am făcut naveta România – S.U.A., dar curând mi-am dat seama că trebuia să mă decid: acolo sau aici. Familia murea de dorul meu, eu muream de dorul ei, așa că am hotărât să fac ceea ce trebuie. Ca să nu te trezești mai târziu cu regrete, trebuie să-ți asculți conștiința. Or, mie conștiința mi-a spus că familia e pe primul loc. Mi-am desfăcut bagajele definitiv și gata!…”.

Foto: Stanca Radu alaturi de tatal ei, Radu Gheorghe

Revenit în țară, Radu Gheorghe și reluat activitatea artistică. În prezent este om de afaceri, producător, scenarist și actor jucând pe cele mai mari scene bucureștene. De asemenea, este profesor la U.N.A.T.C. unde predă genul „stand-up”, despre care spune: „Mi-ar place ca tinerii de astăzi să înțeleagă acest gen pentru că este foarte ofertant. Eu iubesc libertatea, iar gen de teatru mai liber decât ăsta nu există”.

Cu toate că a jucat într-un număr impresionant de filme, a strălucit mai mult în teatru și radio-televiziune, fiind recunoscut ca un as al improvizație și ca unul din promotorii genului „Stand-Up Comedy” în România, probând o rar întâlnită ușurință în a folosi modalități de exprimare artistică ce îmbină actoria, pantomima și prestația muzicală vocală și instrumentală. Aparițiile artistice ale lui Radu Gheorghe fascinează, fără îndouială, prin originalitate și diversitate, elocventă fiind creația sa, interpretată cu un farmec specific, ce se bucură de o imensă popularitate, „Broasca țestoasă”:

 

Am ani o mie, asta-i tot

Și vin asupră-mi alții.

Sub Teobalt, regele got,

Crescui în rezervații.

 

Refren:

Hai lin, hai lon

Ciu-daga-dinghi-langhi-lo

Ciu-daga-dinghi-langhi-dobobldinghi

Daghi-dobobldinghi-daghi-dobobldinghi

Daghi-dobo-bldinghi-langhi-lo.

 

Atâte-au fost în acești ani

Din care nu știu boabă,

Acum expusă-s pentru bani

La Moși într-o tarabă.

 

Stafia morții nu-mi dă ghes,

Nu știu temuta-i coasă,

Sunt broasca țest,

Sunt broasca țest,

Sunt broasca țestoasă.

Dorin-Nadrau.Poza-noua
Dorin Nădrău

 

thumbnail

Discursul politic actual, înainte și după fierbintele an electoral 2016, gravitează în jurul unor idei simple şi de bun simţ, dar grandioase în acelaşi timp, precum: a face America mare din nou; revitalizarea comerțului; recuperarea locurilor de muncă subcontractate extern de la națiunile care au beneficiat de pe urma globalizării; și consolidarea armatei, slăbită de pe urma politicilor demagogice.

În prezent, produsele fabricate în Statele Unite sunt mai puțin competitive pe piețele internaționale, în timp ce armata americană este, probabil, incapabilă să mai lupte cu success într-un război pe două fronturi în acelaşi timp.

Între timp, dușmanii tradiționali ai Americii de pe arena internațională și-au reconfigurat viguros politicile de expansiune teritorială. Rusia își extinde sfera de influență atât în ​​Arctica, precum și în Pacific. China își impune unilateral granițele în zona disputată a Mării Chinei de Sud, în timp ce Coreea de Nord a declarat că este gata să lanseze un atac nuclear împotriva Statelor Unite.

În plus, națiuni războinice, cum ar fi Iranul și Venezuela, îşi afișează discursuri bombastice despre dominația regională, în timp ce terorismul internațional continuă să se extindă.

În consecință, Statele Unite trebuie să își perfecţioneze retorica despre o nouă eră a grandorii și a excepționalismului american. Nu mai este însă vorba despre rolurile anterioare, de “jandarm mondial” sau de “constructor de națiuni”, ci despre modul în care America își poate recâștiga măreția pentru ea însăși, nu atât pentru lumea care o înconjoară.

În acest sens, trebuie să ne reamintim de perioadele trecute când America era, într-adevăr, mai mare (la propriu şi la figurat!). Să recapitulăm succint câteva dintre acestea.

1. Războiul hispano-american din 1898: suveranitatea SUA se extinde asupra fostelor colonii insulare spaniole Cuba, Puerto Rico (în Oceanul Atlantic/Marea Caraibelor), Guam și Filipine (în Oceanul Pacific), și mai târziu, asupra Canalului Panama (în 1903). https://seventhgradehistory.wikispaces.com/file/view/DIVI444.jpg/84936297/720×495/DIVI444.jpg

2. Anii Primului Război Mondial (SUA a intrat în război în 1917): administrația americană se extinde în Haiti (1915), Republica Dominicană (1916), Insulele Virgine (cumpărate de la Danemarca în 1917) și în zona Rhinului din Germania (1918). https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0a/US.EEZ_Pacific_centered_NOAA_map.png

3. Perioada din timpul și de după cel de-al Doilea Război Mondial: ocupația SUA are loc în Islanda și Groenlanda (1941), părți din Austria și Germania, inclusiv Berlinul de Vest (1945), Japonia și Coreea de Sud (1945), zona Triest/Italia (1947); se înfiinţează protectoratul American asupra Insulelor din Pacific/Micronezia din vestul Pacificului (1947). http://www.lib.utexas.edu/maps/united_states/us_terr_1970.jpg

Pe de altă parte, Statele Unite au o tradiție îndelungată de a-și transforma teritoriile și posesiunile în state, atunci când imperativele vremurilor le-au cerut să facă acest lucru. De altfel, majoritatea statelor din componenţa SUA, cu excepția primelor 13 foste colonii, au fost ele însele teritorii înainte de a deveni state. Ultimele teritorii care au căpătat statutul de stat au fost: Oklahoma (în 1907), New Mexico și Arizona (ambele în 1912), Hawaii și Alaska (ambele în 1959).

În prezent, există 16 teritorii ale SUA, dintre care cinci sunt locuite permanent: Samoa Americană (AS), Guam (GU), Insulele Mariane de Nord (MP/NM), Puerto Rico (PR) și Insulele Virgine Americane (VI). Restul celor 11 teritorii sunt insule mici, atoli și recife coraliere răspândite în Oceanul Pacific și în Marea Caraibelor, fără populație permanentă. https://www.youtube.com/watch?v=JLX0Qh80nzU

De asemenea, există anumite diferențe constituționale și administrative între aceste teritorii. Unele teritorii sunt sau nu sunt încorporate (ca parte a Statelor Unite propriu-zise) și au sau nu au un guvern organizat (adică desemnat printr-un act organic emis de Congresul SUA).

Astfel, există teritorii încorporate şi organizate ale SUA (cum au fost Alaska și Hawaii până în 1959). În prezent, în SUA există doar teritorii încorporate şi neorganizate (Atolul Palmyra), teritorii neîncorporate şi organizate(Guam și Insulele Virgine Americane), teritorii neîncorporate şi neorganizate (Samoa Americană și alte insule, atoli și recife din Oceanul Pacific și Marea Caraibelor), precum şi state asociate de tip dominion sau comunitate/commonwealth (Insulele Mariane de Nord – commonwealth, și Puerto Rico – stat liber asociat).

Alte foste teritorii ale SUA au devenit țări independente, cum ar fi Cuba şi Filipinele, ori state asociate cu SUA, cum ar fi Statele Federate ale Microneziei, Insulele Marshall și Republica Palau.

48165498d9f49f844ddda96e6e46da81

Trebuie menționat faptul că, exceptând Cuba (fost teritoriu) și Filipinele (fost commonwealth), celelalte trei foste teritorii americane menţionate mai sus, în prezent state asociate, și-au câștigat independența în cadrul Tratatului de liberă asociere (Compact of Free Association, COFA). Acest tratat permite Statelor Unite să aibă autoritate deplină asupra aprovizionării, apărării, asistenței medicale și a altor servicii guvernamentale (cum ar fi serviciile federale de comunicații și poștale) în entităţile statale respective, precum şi a asigurării dreptului localnicilor de a lucra în SUA și a americanilor de a lucra în aceste state asociate. https://lh6.googleusercontent.com/-_DuPY_-IF2g/TYQv7h-_gCI/AAAAAAAAAUE/Cyir32pyz1c/s1600/MapofTTPI_Trust+Territories+of+the+Pacific+Islands_1961.gif

În ciuda diferențelor de organizare locală, elementul comun al tuturor acestor entităţi este că toate sunt teritorii (sau foste teritorii) ale SUA. Pentru motivele evidente menționate mai sus (de ordin strategic, militar și economic), este nevoie de o nouă abordare, serioasă şi neîngrădită, în a acorda statutul de stat american pentru cel puțin cinci teritorii: Samoa Americană, Guam, Insulele Mariane de Nord, Puerto Rico și Insulele Virgine Americane.

Un alt pas poate include atragerea în noua construcţie federală şi a entităților actuale ale Tratatului de liberă asociere (COFA), adică Statele Federate ale Microneziei (FM), Insulele Marshall (MH) și Republica Palau (PW).

Procesul de acordare a statalității pentru teritoriile SUA urmează procedura prevăzută de Articolul IV, Secțiunea 3, Clauza 1 din Constituția Statelor Unite. https://en.wikipedia.org/wiki/Admission_to_the_Union

De altfel, Puerto Rico a organizat mai multe referendumuri pentru statalitate (ultimul fiind în 2017), dar fără succes. https://en.wikipedia.org/wiki/Statehood_movement_in_Puerto_Rico

Unii critici se opun ideii de a se admite noi state-membre în federaţia americană din diferite motive: suprafeţele şi populațiile reduse ale teritoriilor; posibila inversare a controlului puterii în Congresul SUA; în fine, datoria imensă la bugetul federal a unor teritorii.

Soluții se pot însă găsi, cu voinţă politică: reunirea a două sau a mai multor teritorii în state mai mari (de exemplu, Insulele din Pacific într-un stat şi Insulele din Marea Caraibelor în alt stat); ajustarea unor locuri din Congres între statele existente și cele recent admise; în fine, crearea de oferte bipartizane pentru problemele legate de datoriile de la buget, aplicate de la caz la caz.

O mișcare de largă inspirație, pe care o numim STATALITATEA PENTRU TERITORIILE SUA, venită de la nivelul executivului (Preşedinte), în colaborare cu omologul legislativ (Congresul), este mult-așteptată pentru a comasa și canaliza energiile și resursele de la nivel local, în vederea îndeplinirii acestui ideal nobil și vizionar.

Dacă este implementat și realizat în mod corespunzător, acest proiect de țară sau plan național este capabil să asigure un loc peren în istorie pentru inițiatorii săi. În final, Statalitatea pentru Teritoriile SUA reprezintă o șansă istorică şi ea își poate găsi inițierea firească în cadrul deja popularului concept “Să facem America (mai) mare din nou”. http://www.tmealf.com/4×6/Territories+.jpg

De data aceasta la propriu, adică literalmente.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Versiuni ale articolului au fost publicate în revistele PUERTO RICO MONITOR,http://puertoricomonitor.blogspot.com/2016/05/statehood-for-us-territories-historical.html CARIBBEAN NEWS NOW!, http://www.caribbeannewsnow.com/topstory-Commentary%3A-Statehood-for-US-territories%3A-A-new-parameter-for-our-national-policy-30444.html MARIANAS VARIETY, http://www.mvariety.com/cnmi/cnmi-news/editorials/103002-opinion-statehood-for-the-us-territories-a-new-country-project şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE. http://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-statehood-for-the-u-s-territories/

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică şi societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

“Vin americanii!”: Paradigme atlantice şi pacifice / Tiberiu Dianu

Posted by Nuta Istrate Gangan On April - 30 - 2018

thumbnail

 

1. Când vin americanii?

Acestă interogaţie la nivel social a fost conturată ca un strigăt pentru libertate în perioada postbelică. Ea a cuprins un orizont de așteptări mari, dar nematerializate, transformate ulterior într-un depozit de sentimente neîmplinite, transmise de la o generație la alta sub forma unor acțiuni motivate de speranță sau frustrare.

Am identificat două regiuni unde acest sentiment a fost şi mai este prevalent:

– (1) regiunea Atlanticului de nord, în unele țări europene (în special est-europene) aliate militar cu Statele Unite, precum și:

– (2) regiunea Pacificului de sud, la unele populații din Oceania (şi descris de antropologi).

Fiecare dintre aceste paradigme social-culturale prezintă implicații strategice.

2. Paradigma atlantică

În Europa de Est, așteptările pentru o sosire a americanilor s-au conturat începând cu invazia din Normandia de la 6 iunie 1944. Dar în primăvara anului 1945, când armatele americane și ruse se îndreptau spre Berlin din direcții opuse, mai multe națiuni est-europene au fost prinse în jocurile de interese ale acestor doi actori principali. Acest lucru s-a datorat unui acord anterior dintre SUA şi Uniunea Sovietică prin care se demarcau zonele de interese ale celor doi aliaţi.

În Cehia, de exemplu, membrii rezistenției anti-germane ai Insurecţiei de la Praga (5 mai – 8 mai 1945) nu au putut convinge armata americană să intervină, deși unitățile americane erau la aproape 20 de kilometri (12 mile) distanță și puteau ocupa orașul în doar câteva ore. Dar politicienii americani din administrația lui Harry S. Truman și generali ca Omar Bradley, pentru a nu îi aliena pe sovietici, și-au forțat militarii să joace un rol pasiv și nu i-au permis generalului George Patton să ocupe Praga, deşi venirea americanilor a fost mult dorită și așteptată de majoritatea populației (cu excepția simpatizanților pro-sovietici). https://en.wikipedia.org/wiki/Prague_uprising

În România, fostă membră a Axei, după trecerea ei de partea Aliaţilor la 23 august 1944, așteptările neîmplinite ale populației, de a fi eliberată de trupele americane, au avut parte de un curs mai dramatic al evenimentelor. Luptătorii anti-comunişti din Munţii Carpaţi, conduşi de foști ofițeri ai armatei regale, au reușit să opereze relativ eficient, dar limitat, împotriva armatei sovietice şi a administraţiei comuniste româneşti. Rezistenţa lor a durat de la sfârșitul anilor 1940 până la începutul anilor 1960, când a fost înăbuşită de autorităţi. http://www.cinemagia.ro/trailer/undeva-in-est-930/

Sentimentele mixte de speranță și frustrare au persistat ulterior, chiar şi după căderea comunismului în 1989. https://www.youtube.com/watch?v=75NoNVMkQwU

Nevenirea americanilor, atât în ​​perioada postbelică, dar și în perioada postcomunistă, a fost o temă exploatată generos de cinematografia locală, fiind recompensată cu premii la diverse festivaluri de film internaționale.

3. Paradigma pacifică

Cu un fenomen similar s-au confruntat și unele populaţii din Oceania, în special în Melanezia. https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/93/Pacific_Culture_Areas.jpg

Aceste așteptări neîmplinite s-au manifestat parțial sub forma unor culte de cargouhttps://en.wikipedia.org/wiki/Cargo_cult

Cultele de cargou au apărut iniţial ca o sinteză a elementelor locale și străine ce implicau idei de abundenţă a bunurilor şi de ajutor din partea strămoșilor. Mai târziu, în special în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial, cultele din Oceanul Pacific erau asociate mai ales cu desanturile americane de echipament militar şi provizii furnizate trupelor de la sol şi băştinaşilor, cu mare impact asupra stilului de viaţă al celor din urmă.

După 1945 americanii şi-au abandonat bazele aeriene, iar desanturile de provizii au încetat. În consecinţă, liderii locali şi-au dezvoltat culte prin care promiteau livrarea de bunuri ca ofrande din partea strămoşilor sau din alte surse. http://googlesightseeing.com/2008/02/john-frum-day/

Sentimentul de nostalgie a fost extrem de intens încă de atunci, făcându-i pe membrii cultelor să imite anumite activităţi de rutină ale militarilor americani, precum instrucţia, paradele şi semnalizările de aterizare pentru avioane. Vezi VIDEO aici. https://www.youtube.com/watch?v=dVZ9bPRTiIA

Vechile culte de cargou îşi au obârşia în “Mişcarea Tuka”, apărută în 1885 în insulele Fiji. http://www.newworldencyclopedia.org/entry/Cargo_cult

Culturile de cargou, precum şi unele manifestări greșit interpretate drept culturi de cargou, sunt încă active în țări ca Vanuatu, Papua Noua Guinee, precum și în alte zone ale Oceaniei. Dintre acestea, menționăm:

– (1) Cultul “John Frum (America)” din Vanuatu; https://en.wikipedia.org/wiki/John_Frum

– (2) Cultul Johnson din Papua Noua Guinee. https://en.wikipedia.org/wiki/Johnson_cult

4. Implicații strategice

Toate aceste manifestări de simpatie pentru armata şi valorile americane trebuie, în mod evident, apreciate şi susţinute corespunzător pentru loialitatea și durabilitatea lor în timp.

Atitudinile pro-americane din Europa de Est au fost un element constant încă din perioada de după 1920. În consecință, aceste națiuni trebuie încurajate și recompensate (pentru a nu reveni la vechile lor frustrări) prin implicarea lor mai activă împotriva tendinţelor expansioniste ale Rusiei spre vest, înspre Oceanul Atlantic.

La rândul lor, atitudinile pro-americane ale populațiilor din Oceania s-au manifestat şi ele constant încă din timpul războiului hispano-american din 1898. Prin urmare, actuala administrație americană ar trebui să reflecteze la o construcție reînnoită a principalelor sale teritorii din Oceanul Pacific (Guam, Insulele Mariane, Samoa Americană) şi Marea Caraibelor (Insulele Virgine Americane, Puerto Rico), precum şi a celor trei state asociate – aşa-numitele ţări COFA – din Oceanul Pacific (Insulele Marshall, Republica Palau şi Statele Federate ale Microneziei). Această construcție reînnoită ar trebui să vizeze neutralizarea actualelor tendinţe expansioniste ale Chinei şi Rusiei spre est, înspre Oceanul Pacific.

 Kwajalein-Invasion_1944

Kwajalein-Invasion_1944

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia. Versiuni ale articolului au fost publicate anterior de revistele SAIPAN TRIBUNE http://www.saipantribune.com/index.php/when-are-the-americans-coming/,CARIBBEAN NEWS NOW! http://www.caribbeannewsnow.com/headline-Commentary%3A-The-arrival-of-the-Americans%3A-Atlantic-and-Pacific-paradigms-33011.html şi MARIANAS VARIETYhttp://www.mvariety.com/cnmi/cnmi-news/editorials/103320-opinion-the-americans-are-coming-atlantic-and-pacific-paradigms .

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică şi societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

*****

Copleșit în permanență de o mare și autentică smerenie, Părintele Roman Braga aparține acelei alese categorii de oameni care au legat cerul de pământ îmbrăcând haina îngerească a călugărului și viețuind ca slujitori ai lui Hristos la modul desăvârșit al cuvântului. Viața sa, putând constitui, fără îndoială, subiectul unui fascinant roman de o incontestabilă valoare documentară, abundă de întâmplări impresionante, petrecute din rațiuni deseori nefirești, incluse în anii copilăriei, perioada de studii și ralierea la „Rugul Aprins”, calvarul închisorilor comuniste, peregrinările prin țară, preot misionar în Brazilia și, în final, intervalul de timp cât a fost preot și duhovnic în Statele Unite. Drumul prin această lume a Părintelui Roman Braga, readus laconic în memorie în rândurile ce urmează, convinge din plin că acesta a fost un model incontestabil al monahismului românesc.

„Sunt născut în Basarabia, în Codrii Lăpușului. Noi ne mândrim spunând că suntem răzeși, adică țărani liberi; n-am fost niciodată pe moșiile boierești. Acolo erau așa-numitele armate de țărani liberi ale voievozilor români care, până să vină armata de la Suceava sau mai știu eu de unde, făceau singuri față tătarilor care năvăleau peste Nistru. Din țăranii aceia m-am născut, în Codrii Lăpușului, lângă o mănăstire, așa încât faptul că sunt călugăr și preot nu e chiar întâmplător”. 1

Roman Braga

Roman Braga s-a născut în satul Condrița, județul Lăpușna din Basarabia, la 2 aprilie 1922, fiind al șaptelea copil dintre cei opt ai lui Cosma și al Mariei Braga. În apropierea satului natal, se găsea Mănăstirea ortodoxă Condrița, având o obște de călugări, locaș ctitorit de un ieromonah venit de la Mănăstirea Căpriana, ulterior separându-se de aceasta și devenind mănăstire de sine stătătoare. Întreaga familie frecventa biserica mănăstirii pentru că în sat nu exista biserică. Rolul călugărilor în viața comunității era covârșitor. Părinții, împreună cu copiii, constituiau o veritabilă familie drept credincioasă. Un rol primordial în formarea viitorului monah, în special în inițierea evoluției sufletești, l-a avut mama sa. Copilul Roman Braga a crescut având în casă o bogată literatură creștin-ortodoxă, cărți religioase de o profundă însemnătate („Psaltirea”, „Ceaslovul”, „Triodul”), atmosfera din sânul familiei fiind una de excepție și insuflându-i de la o vârstă fragedă simțirea vieții duhovnicești. Între anii 1930-1934, urmează cursurile școlii primare din sat, având învățători buni, prieteni cu călugării cu care și părinții săi aveau relații de mare atașament.

Anii de formare încep cu 1934, când, la vârsta de 12 ani, intră la Mănăstirea Căldărușani, județul Ilfov, de unde în anul următor este trimis la Seminarul Monahal de la Cernica. „Cernica este o mănăstire veche din secolul al XVIII-lea, dar înnoirea monastică a venit odată cu discipolii Sfântului Paisius Velichikovsky de la Mănăstirea Neamț. Se știe că Sfântul Paisius, care este înmormântat la Mănăstirea Neamț, a reorganizat trei mănăstiri în Moldova: Neamț, cu o mie de călugări, Secu, cu șase sute de călugări și Dragomirna, cu cinci sute. Dar, spiritul paisian nu se potrivea cu specificul românesc, astfel că Părintele Gheorghe, un discipol al Sfântului Paisius, s-a despărțit de acesta și a mers în Valahia, organizând mănăstirile Cernica și Căldărușani”.2 Roman Braga a rămas pentru tot restul vieții la părerea că în acel an, Cernica era „un cuib de pustnici”, aici învățând „Rugăciunea Inimii”, cu accentul pus pe pravilă și mai puțin pe teologia ei, cu alte cuvinte, aici însușindu-și practicarea ei, înainte de a ști bine ce este. În timpul războiului, în anul 1940, seminarul de la Cernica a fost desființat, iar cei 120 de elevi au fost trimiși la toate seminariile din țară. Roman Braga a fost repartizat la Seminarul Central din București, școală renumită care îl avea profesor pe Anton Pann, unde absolvă clasa a VII-a. Purtând corespondență cu mama sa și cu un frate aflat în Basarabia și fiind mistuit de dorința de a fi mai aproape de casă, în clasa a VIII-a s-a transferat la Chișinău, unde între 1942-1943, a urmat cursurile Seminarului Teologic, o școală înființată încă din 1812. În anul 1943, fiind încă război, imediat după absolvirea seminarului de la Chișinău și obținerea diplomei, a fost trimis la Școala Militară de la Bacău, unde a rămas până la încheierea războiului, în 1945. Contrastul dintre rafinamentele spirituale de la care venea și atmosfera cazonă („bădărănie”, „lipsa oricărei sensibilități”) l-a cutremurat. Totuși, în această nefastă perioadă, i se permite, asemenea altor colegi, să se înscrie la teologie, facultate la care, timp de doi ani de zile, își dă examenele la „fără frecvență”.

În anul 1945, o dată cu plecarea din armată și pe când era în anul III la Facultatea de Teologie, se mută la București pentru continuarea studiilor. Era anul în care Părintele Stăniloae a fost mutat de la Sibiu la București, astfel că a început cu el cursul de „Mistică”. A absolvit teologia în 1947 cu mențiunea „Magna cum laudae”. În 1948, obține certificatul de profesor de limba română și religie și urmează cursurile anului I de doctorat la Facultatea de Teologie din București. Despre acei ani își va aminti peste timp: „Eu am rămas întotdeauna cu călugării mei de la Cernica. Mă duceam des acolo (…). Mă mărturiseam la călugării care mai trăiau, mă îmbibam de viață duhovnicească ca un burete uscat și, într-un fel, continuam să-mi trăiesc viața mănăstirească. Nu vă mai spun că vacanțele le făceam ori la Căldărușani, ori la Cernica. Pentru mine, mănăstirea era singura viață care mi se potrivea”.3 „Am trăit intens toată drama acelor 3-4 ani de ocupație rusească, ca să spun așa, între armistițiu și primul guvern comunist care s-a instalat o dată cu plecarea Regelui în 1948. Am trait, împreună cu toți oamenii care au simțit ceva ortodox și românesc, toată drama ucigătoarelor transformări. Era epoca în care toate valorile începuseră să se răstoarne complet”.4

Contactul lui Roman Braga cu Mănăstirea Antim și „Rugul Aprins” se datorează colegului său de la teologie Nicolae Bordașiu. Erau foarte buni prieteni, fiind amândoi activi la Asociația Studenților Teologi unde erau implicați în diverse preocupări. În paralel cu teologia, ei studiau la Facultatea de Filosofie, aici cunoscându-l pe Heinrich Stahl, iar, prin acesta, îl întâlnesc pe Ernest Bernea care lucra la Seminarul de Sociologie al lui Dimitrie Gusti. Cu timpul, chiar s-au împrietenit cu profesorii și au început să citească cu interes „Caietele de filosofie” în care publicau Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Alexandru Mironescu, Grigore Moisil, intelectuali de marcă ai culturii române. De Mănăstirea Antim, ctitorită de marele ierarh Antim Ivireanu, și-au legat numele personalități ilustre ale istoriei românilor, cum ar fi, Tudor Vladimirescu și Alexandru Ioan Cuza. Mi se pare imperios necesară restituirea aici a stării mănăstirii din anii premergători experienței „Rugul Aprins”. Comunitatea de călugări se completa cu studenți, mai ales la teologie, cu precădere, dar și la filosofie, arte frumoase și chiar matematici. «Persoanele pe care Antimul le reunea (…), citadini adesea tineri sau foarte tineri, veneau din lumea studiilor riguroase și deschise, cum se cuvine, universalului. Pentru aceștia, viața monahală, departe de pitoresc sau evlavie semănătoristă, răsuna de chemările Absolutului viu. Ea deschidea calea cântărilor și descoperirilor, dar de un „alt ordin” – ar fi spus Pascal – decât ordinul „acestei lumi” (…).  Excepția  situației de la Antim consta, poate, în „calitatea” acelei experiențe, vădind un soi de armonie prestabilită între latura sa monastică și latura laic-intelectuală».5 În repetate rânduri, Părintele Roman spunea că nu se poate vorbi despre mișcarea „Rugul Aprins” fără a începe cu referiri despre inițiatorul ei, cel care coordona întâlnirile, poetul Alexandru Teodorescu, cunoscut ca publicist sub numele de Sandu Tudor, devenit apoi călugărul care s-a numit Părintele Daniil. Orice dezbatere la care participa Sandu Tudor (îndeosebi conferințele sale), era urmărită „cu interes de vânătorii de simboluri, pentru că avea o înclinație înnăscută către substratul tainic al lucrurilor, fapt care l-a apropiat de literatura Sfinților Părinți și de mistica vieții călugărești”. Un eveniment de importanță majoră la care Roman Braga a asistat a fost venirea la Mănăstirea Antim a lui Ioan Kulighin, cunoscut ca Ioan Străinul, sosirea acestuia fiind considerată ca providențială pentru „Rugul Aprins”. Dacă Sandu Tudor era pe vremea aceea doar frate, deci, în fond, un căutător, la fel ca ceilalți călugări, Ioan Kulighin a venit și a implementat regula practicării Rugăciunii Inimii, făcând o incontestabilă dovadă că exersarea Rugăciunii lui Iisus nu poate să o realizeze cineva fără știrea, sfatul și binecuvântarea unui bun cunoscător al acesteia. Între anii 1945-1948, în sala bibliotecii Mănăstirii Antim s-au ținut o serie de conferințe susținute de personalități proeminente ale vieții cultural-religioase de atunci, printre care: părintele ieroschimonah Daniil, citat mai înainte, părintele arhimandrit Vasile Vasilachi, starețul mănăstirii, părintele profesor Dumitru Stăniloae, profesorul universitar Alexandru Elian, profesorul universitar Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu. Prelegerile aveau caracter pur teologic, cu referire la rugăciune în general și la raporturile omului cu Dumnezeu, privite și din punct de vedere istoric. Pentru orice observator de bună-credință, Antimul și „Rugul Aprins” au determinat o adevărată revigorare duhovnicească, atingând stratul cel mai rece și împietrit al societății, intelectualitatea.

La data de 16 iulie, Roman Braga a fost arestat. Această arestare a fost expresia unei înscenări, invocându-se o presupusă legătură cu mișcarea legionară, cu toate că el nu era legionar. Motivul invocat de autorități a fost acela de a fi găzduit și ajutat un bărbat (bunul său prieten Nicolae Bordașiu) care era în mișcarea legionară și care era căutat în acel timp. După ce petrece un an de anchetă (1948-1949) la Ministerul de Interne și la Jilava, este condamnat la 5 ani de temniță grea pentru „omisiune de denunț și ajutor” și este transferat la închisoarea Pitești, unde cunoaște toată gama ororilor, timp de trei ani. În 1950 a fost introdus în „laboratorul de reeducare”, unde a parcurs grozăviile metodelor comuniste alături de Părintele Calciu, coleg de cameră. Apoi, este mutat la Canal (1951-1952), în lagărul de la Peninsula-Valea Neagră, unde muncește în „brigada preoților” timp de 582 de zile. Aici, l-a întâlnit pe Părintele Evghenie Hulea, „un mare călugăr”, cel care va avea un rol hotărâtor în viața sa, Părintele Roman fiind convins că prin el a lucrat Dumnezeu convertirea sa la călugărie. În august 1953, este eliberat și i se dă domiciliu forțat în București. După scurt timp, asumându-și toate riscurile, pleacă la Iași, unde era sora sa, Maica Benedicta.

La 2 ianuarie 1954, Mitropolitul Iașului, Sebastian Rușanu, îl călugărește, iar la 6 ianuarie 1954, este făcut diacon la Mitropolia Iașului. Aici, împreună cu alți patru diaconi, participă zilnic la slujirea Sfintei Liturghii, cântă în strană. Între timp, i se ridică domiciliul obligatoriu și primește buletin de identitate de Iași. Înconjurat de studenți, majoritatea la medicină, ține ședințe teologice, discută și practică Rugăciunea Inimii, discută Filocalia. Este urmărit permanent de autorități, dar este lăsat în pace în tot acest timp. Dintre cei câțiva duhovnici de la Mitropolia Moldovei, pe care i-a cunoscut în vremurile acelea își amintea cu mare drag de Părintele Bartolomeu Dolhan, o figură aparte, un artist. Studiase artele, dar se limitase la iconografie. Părintele Bartolomeu nu era un ascet, dar emana o rară bunătate și o anumită lumină care copleșea pe oricine. În vara anului 1957, Roman Braga participă, timp de opt zile, la „meditațiile” ținute de starețul Sandu Tudor la Mănăstirea Rarău, făcând împreună cu acesta educație anti-materialistă unui grup de studenți de la Facultatea de Arhitectură din București. «Între 1953-1958, „în toată această perioadă, în mod consecvent, cu scop dușmănos regimului democrat, am făcut educație anti-comunistă în rândurile tineretului – și în special a celui studios – deoarece speram ca astfel să-i rup de regim și de concepțiile sale” (extras din declarația Părintelui Roman Braga dată anchetatorilor)».6

În anul 1959, Părintele Roman Braga este arestat a doua oară. Autoritățile ezită în a decide în ce categorie de deținuți politici să-l încadreze. Ancheta durează un an de zile. Cu două luni înainte de proces, este dus la București, la închisoarea Uranus. Este inclus în grupul celor de la „Rugul Aprins”. «A fost o parodie de proces cu ușile încuiate, deoarece au fost rostite, ca martori, nume ale unor oameni din guvern, cum era Atanase Joja, de exemplu, despre care Securitatea nu ar fi vrut să se vorbească în acea situație. Procurorul a început prin a ne acuza că am vrut să-i ardem pe rug, făcând aluzie la denumirea asociației, „Rugul Aprins”, își amintește Părintele Roman Braga. Apoi, am fost învinuiți că ne adunam și comentam texte dușmănoase la adresa regimului din sfinții Vasile cel Mare, Ioan Scărarul și Grigorie de Nyssa. Nu spun că era ignoranță a procurorului, ci mai degrabă cinism diabolic, specific comuniștilor». (7) Părintele Braga a fost condamnat, în urma procesului, pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, conform art. 209 pct. 1 Cod penal, prin Sentința Nr. 125 din 8 noiembrie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii II Militare, la 18 ani muncă silnică și 10 ani de degradare civică. După pronunțarea sentinței toți condamnații au fost transportați la Jilava, închisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu păcură, Părintele Roman rămânând aici timp de două luni, perioadă după care a fost repartizat în Balta Brăilei, în colonia Salcia. Între anii 1959-1964, lucrează în diferite colonii la construirea de diguri. Urmare a mnistiei generale (Decretul-Lege Nr. 411/1964), este eliberat din lagăr la data de 31 iulie 1964. Întors la Iași, Părintele Roman găsește totul schimbat. Sebastian Rușanu murise, iar mitropolit era Iustin Moisescu, care nu l-a acceptat, spunându-i direct: „În eparhia mea, nici măcar cântăreț nu te vreau!”. Stigmatul de deținut politic își spunea deja cuvântul. După o lună de suspine și frământări, petrecută la Văratec, la sora sa, Maica Benedicta, se hotărăște să meargă din episcopie în episcopie, cu speranța că va găsi un ierarh care să înțeleagă că este întrutotul cuprins de dorința de a rămâne în Sfânta Biserică. Peregrinările prin țară au urmat traseul Craiova, Cluj, Timișoara (fără rezultat) și Oradea, unde Episcopul Valerian Zaharia îl angajează să lucreze cu ziua la arhivă, cu doamna Coman, mama Anei Blandiana, tatăl poetei făcând pușcărie cu părintele la colonia Salcia. Roman Braga a fost hirotonit în preoție de Preasfințitul Valerian Zaharia, care, primind aprobare de la Departamentul Cultelor pentru numire cu data de 1 ianuarie, l-a numit preot pe seama Parohiei Negrești-Oaș. Părintele Braga a stat în Țara Oașului timp de trei ani, adaptându-se repede la noua sa misiune. În 1967, este transferat forțat și pe ascuns, într-o noapte, la o parohie din comuna Sârbi, o localitate mică între Marghita și Oradea, „unde te înglodai în noroi”. În anul 1968, fiind, cu siguranță, incomod pentru autorități, Părintele Roman Braga este invitat la Patriarhie pentru a pleca în Brazilia.

Cu trimiterea sa ca preot misionar în Brazilia, începe o nouă etapă a itinerarului său prin această lume, după ce a pătimit cu mare preț de jerfă nădejdea unei vieți în Hristos și credința în izbăvirea poporului său greu încercat de tirania satanică a comunismului. A slujit între anii 1968-1972 ca preot misionar pentru comunitatea românească din Sao Paolo, având experiențe interesante.

În anul 1972, Părintele Braga este chemat de Preasfinția Sa Valerian Trifa al Episcopiei Române Ortodoxe din America. Între anii 1972-1979, locuiește la Vatra Românească din Grass Lake, Michigan, unde era și sediul episcopiei. Aici este foarte dedicat educației religioase a copiilor pe timpul taberelor de vară, face parte din comisia de traducere a textelor religioase din limba română în limba engleză și se ocupă de transpunerea cântărilor bisericești pe texte englezești. De asemenea, în această perioadă, suplinește, la nevoie, diferiți preoți parohi din Canada și Statele Unite.

Între 1979-1982, vreme de trei ani, este preot paroh al  Bisericii „Sfânta Treime” din Youngstown, Ohio.

În ianuarie 1982, i se încredințează păstorirea Catedralei „Sfântul Gheorghe” din Southfield, Michigan.

Între anii 1983-1988, se nevoiește, timp de cinci ani, ca ieromonah și duhovnic, la Mănăstirea „Schimbarea la Față” din Ellwood City, Pennsylvania.

Ieșit oficial la pensie, în anul 1988, se retrage, ca preot și duhovnic, la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, Michigan, unde, până la sfârșitul vieții, desfășoară o bogată activitate religioasă.

Joi, 28 aprilie 2015, Părintele Roman Braga trece la Domnul, după o lungă suferință. Este înmormântat în cimitirul mănăstirii din Rives Junction, alături de sora sa Maica Benedicta cu care a avut întreaga viață o relație specială, de interdependență reciprocă. Se cuvine remarcat că, până în anul 2013, părintele n-a lipsit de la nici o liturghie. Deși grav bolnav, Părintele Roman nu a „căzut la pat” decât pentru ultimele zece zile. Vestea mutării în eternitate a părintelui a fost primită cu multă durere de toți cei care l-au cunoscut, consternați de faptul că încă un sfânt al închisorilor comuniste a plecat către Mântuitorul Iisus Hristos pe care l-a slujit cu fiecare suflare a sa și la tovarășii săi de suferință și izbândă.

Se mai impune menționat că în America, viața sa intrând pe un făgaș lipsit de convulsii, Părintele Braga a avut remarcabile preocupări teologice, valoroase și demne de amintit fiind: colaborarea la numeroase periodice creștine, ca: „Solia (the Herald)”; editarea jurnalului monastic „Rugul Aprins” și a revistei teologice „Lumina Lină” (1989, 1991); publicarea cărților: „Pe drumul credinței (On the Way of Faith)”, HDM Press Inc. (1995, 2006), „Trepte duhovnicești”, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Alba Iulia (1998) și „Exploring the Inner Universe”, HDM Press Inc. (1996, 2008).

În fine, găsesc de cuviință să precizez că împrejurările de viață sumar evocate însemnând, desigur, doar o parte din noianul de întâmplări și evenimente care i-au marcat calea aspirației spre izbăvire, constituie contribuțiile mele formulate în urma unei laborioase documentări, oferite în mod deliberat redactării și editării unei mai complexe scrieri privind biografia sa, în consonanță plenară cu admirabila lui personalitate, o lucrare necesară și pe care Părintele arhimandrit Braga o merită cu prisosință.

 

Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

Note:

(1) „Trepte duhovnicești – Interviu cu Părintele Roman Braga”, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Alba Iulia, 1998, pag. 6

(2) Roman Braga, „Exploring the Inner Universe – Joy yhe Mistery of Life”, HDM Press Inc., 2008, pag. 22

(3) „Trepte duhovnicești…”, op. cit., pag. 27

(4) „Lumea monahilor” nr. 95, mai 2015, pag. 48

(5) André Scrima, „Timpul Rugului Aprins – Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană”, Editura Himanitas, 2000, pag. 116; 120

(6) „Lumea monahilor” nr. 95, mai 2015, pag. 49

(7) Marius Oprea, „Adevărata călătorie a lui Zahei: Vasile Voiculescu și taina Rugului Aprins”, Editura Humanitas, pag. 83-84.

 

IMPERIUL BIZANTIN ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ – o analiză comparativă

Posted by Dorin Nadrau On April - 11 - 2018

Succesor al Greciei și Romei, Imperiul Bizantin sau Imperiul Roman de Răsărit, a fost primul imperiu creștin și a dăinuit o perioadă impresionant de îndelungată: peste o mie de ani. După ce 11 secole a stat la originea artei nobile și literaturii, beneficiind de un sistem complex și eficient de guvernare și fiind considerat centrul întregii lumi, hărțuit de invadatori, în final, aproape a dispărut. Gloria acestui imperiu, roman prin excelență și devenit creștin, este, cu certitudine, unul dintre cele mai fascinante subiecte ale istoriei universale, captivând prin parcursul său ce îndeamnă la meditație de la momentul când a luat naştere, trecând prin răstimpul de înflorire și până la decăderea sa, când a fost cucerit de turcii otomani care au schimbat pentru totdeauna cultura și religia Turciei, afectând nu doar istoria proprie, ci și cursul evenimentelor mondiale.

O carte ce tratează acest imperiu creștin pierdut în negura timpului în urma unui sfârșit tragic care a sărăcit, de fapt, Turcia din punct de vedere spiritual, cultural și politic este cea intitulată „The Lost World of Byzantium” de Jonathan Harris, profesor de istorie la Royal Holloway University of London, lucrare apărută la Yale University Press, New Haven și Londra, 2016. Lectura volumului prin prisma evenimentelor care zdruncină lumea contemporană constituie, fără îndoială, o lecție binevenită ce facilitează înțelegerea declinului în care se află întreaga umanitate.

rp_Justinianus-Retake-Rome-690x460.jpg

Bizanțul este o temă perfectă pentru a face o paralelă cu ciocnirile de interese care macină lumea în zilele noastre, similitudinile fiind evidente: atunci, ca și acum, exista un conflict major între creștinătate și islamism; atunci, ca și acum, exista o putere mondială cu un sistem de guvernământ complicat care se degrada tot mai accentuat. Dacă mai adăugăm că puzderia de invazii care deranjau imperiul nu era cu nimc mai prejos de potopul de emigrări la care asistăm astăzi, ajungem la concluzia că o analiză comparativă a Imperiului Bizantin cu Uniunea Europeană este justificată și chiar incitantă.

Superstat federal, structură apropiată unui imperiu prin multitudinea de etnii conlocuitoare, Uniunea Europeană, cu o populație de peste 500 de milioane de locuitori, reprezentând 7,3% din populația globului, este o uniune economică și politică alcătuită din 28 de state. Uniunea funcționează printr-un sistem de instituții supranaționale interguvernamentale care iau decizii prin negociere între statele membre. A dezvoltat o piață unică în cadrul unui sistem standardizat și unificat de legi care se aplică tuturor statelor membre. Politicile U.E. sprijină și garantează libera mișcare a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalului, au fost emise legi în domeniul justiției și afacerilor interne și se păstrează politici comune în domeniul comerțului, agriculturii, în domeniul pescuitului și dezvoltarea regională. Cu aceste precizări, se poate lesne purcede la o comparație judicioasă a celor două entități, urmărind a fi cercetate elementele comune.

Istoria măririi și decăderii Imperiului Bizantin relevă incontestabil că durabila sa existență s-a datorat îmbinării eficace a cinci elemente funcționale: o capitală, o religie, o monedă, un împărat și un patriarh. Practic, se impune să examinăm cum se regăsesc acești piloni în structura Uniunii Europene, fiind evident că acești stâlpi puternici au asigurat persistența Imperiului Bizantin timp de mai bine de un mileniu dovedind o surprinzătoare eficiență.

Capitala Imperiului Bizantin a fost Constantinopol. Cronologic, imperiul a acoperit perioada dintre întemeierea Constantinopolului și căderea acestuia. Impunătorul oraș, unul dintre cele mai importante din Orient, cunoscut astăzi sub numele de Istambul, este singurul din lume care se întinde pe două continente și a fost de-a lungul vremii, capitala a patru imperii: Roman, Bizantin, Latin și Otoman. Începând cu secolul al VI-lea d.H., Imperiul Roman s-a extins considerabil, capitala Roma pierzându-și poziția centrală din imperiu. Căutând o nouă capitală pentru imperiu, împăratul Constantin cel Mare a ales Istambulul, apreciind poziția strategică pe care o avea fiind situat la intersecția dintre rutele pe mare și cele pe uscat, precum și climatul său perfect. Orașul a suferit repede o considerabilă extindere, au fost construite noi temple, palate, băi și hipodroame, iar în anul 330 d.H. a fost declarat oficial capitală a imperiului. A fost numit atunci și „a doua Romă” sau „Noua Romă”, denumiri repede uitate și înlocuite cu „Constantinopol”. Se mai cuvine amintit că Imperiul Roman s-a divizat în anul 395 în două imperii: Imperiul Roman de Apus care a rezistat cinci secole și Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) cu capitala la Istambul care a durat peste o mie de ani. Orașul, care avea deja în secolul al VI-lea o jumătate de milion de locuitori a cunoscut o altă epocă de aur pe timpul Împăratului Iustinian, frumoasa Hagia Sofia, considerată una dintre cele mai grandioase clădiri din istorie, fiind opera sa. Invazia latină a constituit o perioadă neagră pentru istoria Istambulului ce a început cu invadarea orașului de către armatele cruciadei a IV-a în anul 1204,

pentru mulți ani toate bisericile, mănăstirile și monumentele capitalei fiind jefuite de comorile lor. Ca o remarcă specială ce trebuie făcută, reputația capitalei Imperiului Bizantin a fost una și aceeași de la început și până la sfârșit. În ce privește Uniunea Europeană, aceasta are două capitale: prima, Bruxelles, percepută ca o fortăreață a birocrației, și a doua, Strasbourg, fără mare greutate, total subordonată celei dintâi.

Religia Imperiului Bizantin era creștinismul a cărui eficiență a dus la convertirea tuturor triburilor nordice care îi ataca granițele, de la cele germanice până la cele slave. Cu o pronunțată autoritate, patriarhul ca instituție de vârf a religiei, își subordona de fiecare dată, fără excepție, clericii, până în ziua în care era la rândul său trimis în exil sau ucis. Despre o religie majoritară în U.E. nici nu poate fi vorba, uniunea refuzând cu premeditare să-și recunoască rădăcini creștine și asta cu atât mai de neînțeles cu cât asistăm la o adevărată expansiune a Islamului în țările europene care a căpătat deja proporții de masă, mulți comentatori considerând fenomenul migrației contemporane o cruciadă inversă, purtată în numele lui Allah.

În ciuda numeroaselor fluctuații, moneda în Imperiul Bizantin a rămas neschimbată, purtând efigia împăratului pe ea. În cadrul U.E. a luat ființă și o uniune monetară, Zona Euro, care include în prezent 19 state. Se pare că moneda unică este singurul element pe care îl găsim într-o formă activă, cel puțin în țările apte să susțină simbolul numismatic al lui euro.

Imperiul era supus unui împărat (și au fost aproape o sută în decursul celor peste o mie de ani) în a cărei persoană puterea dobândea rangul unui oficiu sacru. Trebuie menționat că istoria Imperiului Bizantin dovedește că, invariabil în timp, împăratul își înlătura constant orice pretendent la tron. Continuând paralela, este lesne de constatat că în cadrul uniunii nu poate fi vorba despre o persoană cu prerogative similare împăratului care să fie recunoscut de liderii europeni.

În ce privește patriarhul, în Imperiul Bizantin statutul său de cap al bisericii culmina cu privilegiul de a-l unge pe împărat în numele lui Hristos. În Uniunea Europeană, în contextul nerecunoașterii originii creștine, patriarhul de la Roma, în speță papa, și-a pierdut demult infailibilitatea, fiind în repetate rânduri contrazis și apostrofat fără jenă de conducătorii laici, iar patriarhii ortodocși se mulțumesc cu autocefalia bțisericilor.

Image result

Să mai observăm că în U.E. nu există o armată comună, că uniunea are o piață comună și o circulație liberă a cetățenilor, dar și că granițele sale suferă continuu străpungeri masive din partea unor emigranți care nu numai că nu-și schimbă religia, dar pe deasupra privesc cu desconsiderare la autohtonii care și-au pierdut credința și sufletul.

Revenind la Imperiul Bizantin, se cuvine să mai arătăm că toate entitățile etnice, rasiale și culturale erau supuse unei unități organizatorice de cadru, coerciția fiind impusă tocmai de conlucrarea perfectă a elementelor sistemului pe care le-am specificat și cercetat. Investigând cu atenție traseul istoric al imperiului se poate constata că întotdeauna atunci când un curent de opinie era contrar viziunii creștine, el era indiscutabil eliminat. Exemplul cel mai elocvent este desființarea cu promptitudine a școlilor de filosofie din Grecia prin edictul lui Iustinian din anul 529. Când un trib dădea semne de insubordonare împăratul trimitea repede o armată pentru a liniști spiritele, astfel cum s-a întâmplat cu avarii în anul 599. Imperiul Bizantin nu a fost scutit de perturbații interne, meritând amintite și evenimentele nefericite care i-au tulburat în mod serios liniștea: schisma din 1054, când patriarhul de la Constantinopol și episcopul de la Roma (papa) s-au destituit și exclus reciproc sau lanțul de cruciade care au culminat nu doar cu eliberarea vremelnică a Constantinopolului în 1204 când cavalerii de limbă latină au devastat capitala ortodoxă de limbă greacă. Cu toate acestea, în ciuda tuturor dezordinilor prin care a trecut, imperiul a rezistat. Explicația rezidă, fără doar și poate, în funcționarea armonioasă a elementelor examinate.

Incontestabil, comparația conduce la îndreptățite reflecții privind uniunea și viitorul ei, o interpretare legitimă fiind și aceea că o organizație statală poate căpăta viabilitate numai cu o structură asemănătoare celei a longevivului imperiu, orice dezechilibru ce ar apărea în armonia elementelor ce configurează organizația, reducându-i durata de viață.

Dorin Nadrau
Foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors