Archive for the ‘Destinatia Romania’ Category

LA „CÂMPUL ROMÂNESC” DE LA HAMILTON, CANADA

Posted by Dorin Nadrau On July - 22 - 2017

Impulsul de a merge la Câmpul Românesc din Hamilton l-am avut de multă vreme, chiar din momentul în care acum câţiva ani am aflat câte ceva despre acest spaţiu autentic românesc, organizat, îngrijit şi păstrat de peste cinci decenii în perimetrul canadian al provinciei Ontario. Este însă îndeobşte ştiut că nu e greu să faci un lucru, ci e greu a te pune în starea de a-l face, iar această stare s-a lăsat cam mult aşteptată. Sunt atâtea amănunte care intervin zilnic şi împiedică bunele intenţii, amânându-le punerea în aplicare. O deosebit de plăcută invitaţie a unui prieten apropiat, fost coleg de facultate în Bucureşti, pe care nu l-am văzut de mulţi ani, de a-l vizita la Toronto, unde trăieşte de peste treizeci de ani, s-a constituit într-un fericit prilej de a face un popas la Hamilton. A contat, de asemenea, împrejurarea că „Săptămâna Internaţională de Cultură de la Câmpul Românesc” era la a 50-a ediţie, acest moment jubiliar consolidându-mi dorinţa de a vizita acest încântător simbol de românitate.

Locul unde anual se adună numeroşi români dornici de a susţine adevărate eforturi de exprimare a sentimentelor naţionale mi-a stârnit impresii de neuitat pe care încerc să le menţionez în rândurile ce urmează.

Situat pe la mijlocul ariei peninsulare a provinciei Ontario, într-un peisaj fermecător, cu o vegetaţie foarte bogată şi nealterată, la mare distanţă de aglomeraţia centrelor urbane şi de autostrăzile ce fac legătura între marile orașe, Câmpul Românesc este o proprietate de 25 de hectare de teren parţial împădurit, o notă specială fiindu-i conferită de un râu leneş care îl străbate, străjuit la maluri de sălcii pletoase. La intrarea la Câmp te întâmpină o stâncă vopsită în culorile tricolorului românesc, plasată pe partea dreaptă, şi un indicator pe care este înscris cu caractere mari „ROMANIAN PARK”, drumul de acces fiind mărginit de copaci. Pe latura stângă se întinde un parc în care întâlneşti o frumoasă troiţă încercuită de busturile unor însemnate personalităţi ale culturii româneşti, „Rotonda Scriitorilor din Exil”. În continuare se găseşte o suprafaţă destinată desfăşurării de picnicuri amenajată corespunzător acestui scop la umbra unor copaci bătrâni. Pe una dintre laturile Câmpului sunt amplasate o mulţime de case de vacanţă construite pe fundaţii, dar şi rulote, menite petrecerii weekend-urilor.

Centrul Cultural „Nae Ionescu”, realizat din donaţii ale unor români răspândiţi în întreaga lume, deschis în anul 1986, include o bibliotecă ticsită de cărţi, un mic muzeu al satului românesc, o încăpere cu obiecte tradiţionale româneşti, o sală cu o capacitate de până la 350 de persoane şi alte dependinţe. De la Centrul Cultural se poate coborâ la râul ce străbate perimetrul. Un pod şi ingenioase trepte din lemn permit accesul la Capela „Sfânta Maria”, aşezământ unde se oficiază slujbele religioase la sărbătorile de peste an, sărbătoarea hramului, precum şi cununii şi botezuri. Câmpul mai are şi un teren de fotbal şi o frumoasă piscină.

O veritabilă cutumă a devenit la Câmpul Românesc începerea sezonului de activităţi în fiecare an în luna mai, momentul inaugural constituindu-l un banchet la care vin sute de români din oraşele învecinate Hamilton, Kitchener, London şi Toronto. După acest semnal de deschidere a sezonului estival, la Câmp se organizează picnicuri la sfârşit de săptămână, ca şi variate activităţi culturale şi sportive, totul culminând cu „Săptămâna Culturală”, eveniment care în acest an a avut loc în a doua săptămână a lunii iulie, marcând aniversarea semicentenarului. În fiecare an la această importantă manifestare spirituală, timp de şase zile, de luni până sâmbătă, jurnalişti, profesori, artişti, prozatori, poeţi, actori şi alte categorii de intelectuali din comunităţile româneşti din Canada şi Statele Unite, precum şi din România, prezintă subiecte şi teme de interes pentru toate generaţiile, probând un admirabil nivel de expunere şi relevând o evidentă profunzime în alegerea şi dezvoltarea tematicilor.

Nu se poate vorbi de acest colţ de rai al românilor fără a face referire la Nicăpetre. Sculptor român de mare valoare, pe numele de stare civilă, Petre Bălănică, Nicăpetre a părăsit România în anul 1980 şi după o scurtă perioadă petrecută în Grecia şi Italia, în iulie 1981 s-a stabilit în Canada, la Toronto. Artist care s-a impus prin varietatea tehnicilor şi genurilor, a creat opere de certă valoare, expuse în galerii şi spaţii culturale de referinţă din Grecia, Austria, Germania, Japonia, Canada şi Statele Unite ale Americii. Contribuţia sa la imaginea de astăzi a Câmpului Românesc a fost una majoră: busturile din marmură ale lui Mihai Eminescu şi Nae Ionescu, precum şi „Rotonda Scriitorilor din Exil”, incluzând busturile turnate în bronz ale unor ilustre personalităţi: Mircea Eliade, Aron Cotruş, Vintilă Horia, Vasile Poşteucă, George Donev, Horia Stamatu. Am fost adânc impresionat de sculptura Poetului nostru Naţional despre care a precizat: „În ’89, m-am gândit la Mihai Eminescu pentru că am luat o marmură frumoasă adusă de mine din Grecia. Şi am început s-o cioplesc, dar nu chipul lui Mihai Eminescu, ci am cioplit nevoia noastră de Mihai Eminescu, de acolo, de departe, aşa cum zicea Mircea Eliade, că Eminescu ne adună! Am cioplit direct, în marmură, chiar pe locul unde urma să fie instalat – la Câmpul Românesc de la Hamilton -, în acest parc, lângă un râu, lângă o pădurice şi a fost bine primit de toţi vizitatorii”. Neîndoielnic, măreţia operelor sale de la Câmpul Românesc fac ca Nicăpetre să fie prezent în acest loc feeric al românilor, chiar şi acum la 9 ani de la dispariţia sa.

Dintre gazde, primul pe care l-am întâlnit a fost cel care oficia cu multă ospitalitate primirea oaspeţilor, preotul-poet Dumitru Ichim, o personalitate binecunoscută în Canada şi despre care citisem anterior. După ce l-am ascultat cu mare interes şi am aflat că este coordonatorul unui cenaclu literar la Kitchener, un oraş în apropiere înglobând o largă comunitate de români în totalul populaţiei de 520 000 de locuitori, am constatat cu încântare că, deşi septuagenar, este în plină vervă, dovedindu-se un artist al cuvântului aflat într-o continuă activitate creatoare, autor al unor opere literare inedite de mare sensibilitate. Gândul m-a dus involuntar la ceea ce cu ani în urmă Bartolomeu Valeriu Anania afirma despre părintele-poet: „Dumitru Ichim împărtăşeşte norocul şi nenorocul scriitorilor români din străinătate. Pe de o parte, şansa de a avea acces la cultura lumii libere şi de a se simţi în largul său în abordarea unor genuri literare afine (…). Pe de altă parte, are neşansa izolării de ceea ce se cheamă o piaţă a cărţii la dimensiunea cititorilor potenţiali”.

Am apreciat cu admiraţie dăruirea sa şi diligenţele zeloase depuse pentru asigurarea unei ambianţe cât mai favorabile ale lui Dumitru Răchitan, preşedinte al „Asociaţiei Culturale Române” din Hamilton. Mi-au rămas în minte strădaniile inimosului Marian Costache (Montreal, QUE, Canada) care este prezent la acest eveniment de peste douzeci de ani, gata permanent să ajute la desfăşurarea propice a săptămânii culturale.

Fără îndoială, pentru ilustrarea cât mai veridică a derulării evenimentului, merită amintită succint desfăşurarea conferinţelor din timpul petrecut de mine la Câmpul Românesc, subiectele şi prelegerile fiind demne de apreciat.

Prima seară a debutat cu prezentarea participanţilor de către prof. Sebastian Doreanu (Denver, Colorado, S.U.A.), un împătimit al manifestărilor de la Câmpul Românesc, fiind prezent la Săptămâna Culturală de aici de peste douăzeci de ani, aproape în fiecare vară. El a fost moderatorul sesiunii, reuşind cu remarcabila sa spontaneitate să creeze şi să asigure o atmosferă pe cât de destinsă pe atât de incitantă, pe tot parcursul sejurului meu. Apoi, s-a trecut la expunerea temelor programate pentru ziua de luni. „Contribuţia Cenaclului Florica Baţu Ichim la succesul Săptămânii Culturale de la Hamilton”, autor Constantin Groza (Hamilton, Canada) a deschis seria din ciclul zilei. A urmat prezentarea de către prof. Marieta Dincov (Toronto, Canada) a unei admirabile lucrări, trădând incontestabil o riguroasă cercetare şi indubitabilă pasiune. Comunicarea evidenţiază preţuirea poetului nostru nepereche, materializată prin busturi şi statui ale acestuia, amplasate atât în ţară, cât şi în Europa (Paris, Chişinău, Cernăuţi, Odesa, Budapesta) şi peste Ocean (S.U.A.: New York şi Canada: Câmpul Românesc de la Hamilton, Montreal, Windsor şi Edmonton). Opinii inedite şi comentarii originale au format conţinutul celei de-a treia prezentări, „Prinţul Charles al Angliei şi conservarea valorilor naturale”, aparţinând lui Julian Theodore Ichim (Kitchener, Canada).

Finalul primei seri l-a constituit o interesantă lansare de carte: „Poezia lui Dumitru Ichim. Eseu monografic” de Maria-Daniela Pănăzan, apărută recent la Editura CronoLogia, Sibiu. Cu proverbiala-i elocinţă şi vădind un remarcabil profesionalism, prof. univ. dr. Anca Sîrghie (Preşedinte al Ligii Culturale, Sibiu, România) a oferit o detaliată prezentare a scrierii, apreciind: „Ceea ce realizează Maria-Daniela Pănăzan prin eseul monografic dedicat lui Dumitru Ichim este mult mai mult decât o critică de întâmpinare. Este vorba de o primă propunere de sintetizare, de panoramare a motivelor specifice universului său (…). Când creaţia poetului este în plină desfăşurare şi în prezent, rostul unei monografii-eseu nu poate fi altul decât acela de a ilustra stadiul cercetării operei autorului până astăzi. Aşadar, avem în faţă o bornă a exegezei, pentru care hic et nunc este semnalată bogăţia motivelor-axă ale unui univers poetic. Neîndoios se fixează un punct de plecare pentru viitoarele sinteze, mai obiectivate şi sigure în a cuprinde şi rodul poetic al viitorilor ani de creaţie”.

Campul Romanesc 2

Seara de marţi a înregistrat o amplă expunere cu titlul „Constantin Noica sau aspiraţia spre universal a culturii române” susţinută de prof. dr. Rodica Gârleanu Costea (Oakville, Ontario, Canada), după care doi îndrăgiţi oaspeţi din România, prof. Elena M. Cîmpan (Colegiul „Liviu Rebreanu”, Bistriţa) şi Menuţ Maximinian (redactor al ziarului „Răsunetul”, Bistriţa) au prezentat şi comentat două filme documentare interesante: „Palatul Culturii din Bistriţa” şi „Poezia bistriţeană în America şi Malaezia”, ambele regizate de prof. dr. Dorel Cosma (Preşedinte I.G.F. Bistriţa). În plus, ni s-a oferit ca bonus vizionarea unui filmuleţ original privind „desantul” poeţilor bistriţeni la New York. A urmat apoi un moment poetic de mare sensibilitate: poetul-preot Dumitru Ichim a recitat în stilul său unic care, cu siguranţă, îi dublează harul bisericesc, din sonetele sale.

În fine, seara s-a încheiat cu un medalion sorescian, „Pe cine numim…eu?”, protagonist fiind Sergiu Cioiu, artist complex şi compozitor român, una dintre vocile-simbol a tinereţii mele. I-am redescoperit farmecul muzical aparte, revenindu-mi în memorie interpretările de excepţie care l-au plasat printre cele mai proeminente voci ale muzicii uşoare româneşti din anii ’60 şi ’70. Sergiu Cioiu, care se autodefineşte ca „un artizan al cântecului şi un interpret al verbului”, a fost viu aplaudat amintindu-ne de perioada sa de glorie în care performa cu cântece de Alexandru Mandy şi făcându-ne să împărtăşim magia timbrului inconfundabil al vocii sale atât de apropiat de tonalităţile unor şansonetişti celebri ca Edith Piaf şi Yves Montand, dar şi de glasul inegalabil al Andei Călugăreanu. Recitalul dăruit audienţei de la Câmpul Românesc cu o ţinută artistică de necontestat a cuprins compoziţii pe versurile lui Marin Sorescu, printre care „Goange”, „Bănuitorul iepure”, „Grijă”, „Dii!”, Dumneata, lampă”.

În aceeaşi seară, am avut plăcuta surpriză de a viziona la final şi o interesantă expoziţie de sculpturi şi bucuria de a-l cunoaşte pe autor, artistul Sylvio Suga, originar din Bucureşti şi stabilit în Canada în urmă cu 15 ani, unde deţine compania proprie „Sugat Design” şi este membru al „Al Green Sculpture Studio”. Lucrările sale, atât cele cu tematică personală, cât şi cele de inspiraţie brâncuşiană, denotă o incontestabilă valoare artistică.

Campul Romanesc 1

Miercuri, 12 iulie 2017, am luat parte la utrenie în Capela „Sfânta Maria”. A slujit preotul Dan Chirtu, demonstrând cu prisosinţă un ales har duhovnicesc. După masa de prânz, am plecat supraîncărcat de impresii şi copleşit de dăruirea extraordinară a unor conaţionali pentru conservarea şi promovarea valorilor spirituale româneşti, dar şi cu regretul de a nu putea audia şi comenta alte momente de un nedisimulat interes şi de o neîndoielnică satisfacţie, însemnând expuneri şi activităţi ca: prelegerea „Câmpul Românesc de la Hamilton între minunile exilului românesc” (prof. Sebastian Doreanu), prezentarea „Tudor Arghezi, psalmistul” (prof. univ. dr. Anca Sîrghie), recitalui „Fluturele din fântână” (poetul Adrian Munteanu din Braşov), citirea „Apelului pentru Centenar” privind evenimentul istoric al sărbătoririi „Centenarului înfiinţării statului naţional român” (postat ulterior de respectabilul domn Mircea Popescu, prezent la Câmpul Românesc).

Cele aproape trei zile cât am stat la Hamilton s-au constituit pentru mine într-un interval de intensă trăire emoţională, participând cu un sentiment de mare mulţumire la conferinţele ce s-au ţinut în fiecare seară după cina incluzând meniuri gătite în neaoşul stil românesc de către doamne demne de preţuire pentru rezultatele lor culinare, precum şi la discuţiile în care am „dilatat” cu ardoare idei şi opinii până după miezul nopţii. Perioada petrecută la Câmpul Românesc mi-a fost deosebit de benefică, aflând şi învăţând multe de la românii dedicaţi păstrării valorilor noastre naţionale pe care i-am întâlnit şi cunoscut. Negreşit, voi reveni…

Dorin Nadrau

 

 

 

 

 

foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

Scrisoare foarte deschisă adresată jurnaliştilor români acreditaţi la vizita preşedintelui României la Casa Albă

Autor: Grigore Culian (New York)

 

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor jurnalişti,

Nu voi folosi termenul “colegi”, mai ales după ce am asistat stupefiat la comportamentul dumneavoastră pe parcursul vizitei preşedintelui României, domnul Klaus Iohannis, la Washington. Am fost singurul jurnalist româno-american prezent la acest eveniment şi mi-au trebuit câteva zile să-mi revin după cele auzite de la oameni care ar trebui să fie modele de comportament civilizat şi de etică profesională. În meseria de jurnalist, limbajul de mahala, pregătirea superficială, aroganţa şi lipsa totală de respect faţă de cei din jurul dumneavoastră – inclusiv subsemnatul – mă determină să vă adresez aceste rânduri, în speranţa că veţi înţelege ceva din ceea ce vreau să vă transmit. Am 65 de ani şi trăiesc de 28 de ani la New York, unde sunt refugiat politic din februarie 1989. Practic meseria de jurnalist din aprilie 1997, când am fondat, împreună cu fiica mea, cel mai vechi ziar românesc în activitate la New York, “New York Magazin”, pe care îl conduc şi îl editez de 20 de ani. Am făcut această introducere pentru a vă arăta că nu sunt un nou-venit în presa scrisă şi că m-am pregătit serios înainte de a porni într-o aventură despre care nu ştiam când – şi dacă – se va încheia. Nu am avut resurse financiare, nu am beneficiat de banii unor “sponsori”. În toţi aceşti 20 de ani, mi-am asumat întotdeauna greşelile şi am încercat să le dau cititorilor mei tot ce am avut mai bun, fără să le cer nimic în schimb. Mi-am dorit să informez corect şi să protejez libertatea de exprimare a colaboratorilor mei în această ţară liberă, America, unde presa reprezintă cu adevărat o putere de care societatea a beneficiat întotdeauna.

1

Dar să trec la subiect. Miercuri, 6 iunie 2017, am fost prezent la întâlnirea preşedintelui Klaus Iohannis cu “Comunitatea Română din Washington, DC.”, acţiune care a avut loc la Ambasada României. Întrebare: a fost o întâlnire a preşedintelui cu românii din America sau cu dumneavoastră, cei veniţi din ţară?! M-am trezit îmbrâncit şi apostrofat de reporterii sau cameramanii televiziunilor din România, deşi aveam acelaşi statut cu domniile lor, fără să mai vorbesc de diferenţa de vârstă şi de faptul că am condus 6 (şase) ore pentru a ajunge la acea întâlnire. Întrebare: de ce aţi transformat un eveniment dedicat Comunităţii Româneşti într-o şedinţă foto a preşedintelui României, fără să ţineţi seama de faptul că oamenii veniseră acolo pentru a discuta problemele românilor din America şi a căuta soluţii împreună cu preşedintele?

Vineri, 9 iunie 2017, m-am prezentat la Ambasada României, pentru a merge împreună la întâlnirea de la Casa Albă dintre preşedinţii Donald Trump şi Klaus Iohannis. Urma să stabilim de comun acord protocolul întrebărilor şi să desemnăm persoanele care urmau să se adreseze celor doi şefi de stat. Lăsând la o parte ce mi-au auzit urechile în drumul spre Casa Albă (mai ales din partea unor doamne sau domnişoare, cărora nu vreau să le dau numele din respect pentru sexul frumos), m-am oferit să vă ajut, având în vedere că trăiesc de atâţia ani în America şi am fost prezent la toate întâlnirile de la Casa Albă ale preşedinţilor români cu omologii lor americani de după Revoluţie. M-aţi privit cu superioritate şi aroganţă, lăsându-mă să înţeleg că dumneavoastră sunteţi stăpânii adevărului şi că politica americană nu poate fi comentată decât de “specialiştii” trimişi de la Bucureşti. Nu am probe pentru a lansa acuzaţii de manipulare orchestrate în laboratoarele de intoxicare ale Puterii din România, oricare ar fi ea, deşi am serioase îndoieli în ceea ce priveşte buna credinţă a unora dintre dumneavoastră. De fapt, nu acesta este scopul scrisorii mele.

În final, doresc să vă transmit următorul mesaj: treziţi-vă şi învăţaţi că respectul faţă de meseria de jurnalist vă obligă să adoptaţi o conduită care să se ridice la nivelul lumii civilizate! Vă urmăresc în fiecare zi pe posturile de televiziune din România şi nu mi-a venit să cred că oameni care se erijează în monumente de etică şi le spun românilor ce e bine şi ce e rău pot coborî atât de jos! Nu vă mai lăsaţi călcaţi în piciare de forţa banilor şi apăraţi ce se mai poate apăra într-o presă ajunsă în pragul dezastrului moral în România! Vă garantez că notorietatea şi gloria temporară se vor întoarce ca un bumerang împotriva celor care încearcă să transforme această meserie nobilă într-o afacere rentabilă! Cât despre limbajul incalificabil pe care îl folosiţi în relaţiile dintre dumneavoastră, nu e treaba mea. Totuşi, vă întreb: Nu vă e ruşine?

Grigore L. Culian, editor/fondator “New York Magazin”

Un fleac, ne-au ciuruit!

Posted by Stefan Strajer On June - 9 - 2017

Un fleac, ne-au ciuruit!

Vizita lui Klaus Johannis în America. Corespondenţă din Washington

Autor: Grigore L. Culian (New York)

 

Întâlnirea președintelui Klaus Iohannis cu Comunitatea Română din Washington a fost o ședință foto pentru televiziunile din România!

Ceea ce ar fi trebuit să fie o întâlnire-dialog a președintelui Klaus Iohannis cu membri ai Comunității Române din zona Washington, DC., urmată, eventual, de întrebări și/sau răspunsuri, s-a transformat într-o ședință foto prost regizată de Ambasada României la Washington și la fel de prost executată de armata de „jurnaliști” teleghidați trimiși de televiziunile din țară.

Ambasadorul României la Washington, George Cristian Maior, a deschis show-ul cu un discurs de introducere a președintelui Iohannis, a urmat „magistrala cuvântare” a șefului statului, îndelungi aplauze, apoi îmbrânceli, dări din coate și coada la fotografii individualizate cu familia prezidențială. Preț de aproximativ o oră și jumătate am asistat la o acțiune în care presupusul dialog al românilor din America (unii veniți de la sute de kilometri din alte state – printre care și subsemnatul) cu Primul Bărbat al Țării a fost practic inexistent, în ciuda eforturilor președintelui de a lega câteva vorbe cu cei cu care se fotografia în fața camerelor de luat vederi.

În aceste condiții, mi-a fost imposibil să pun o întrebare și/sau să primesc un răspuns, așa că m-am așezat la coadă pentru a-i spune câteva cuvinte oaspetelui. Când mi-a venit rândul, am salutat-o mai întâi pe Prima Doamnă, apoi i-am strâns mâna președintelui și i-am spus: „Domnule președinte, bine ați venit în America, sunt un jurnalist româno-american, am condus 10 ore pentru a fi prezent la această întâlnire și sunt decepționat. Sigur ca mă simt onorat sa fac o fotografie cu Președintele României, dar eu nu am venit aici pentru a face fotografii, am venit pentru a-mi face meseria și a va aduce la cunoștință câteva probleme ale comunităților de români din America, urmând să public toate aceste lucruri.” Președintele m-a privit lung și mi-a spus: „Vă pun în legătură cu consilierul meu și puteți discuta cu el aceste probleme”. Așa s-a încheiat „dialogul”.

A urmat o discuție cu consilierul prezidențial Andrei Muraru, care m-a trimis scurt la plimbare, spunându-mi că „așa a fost formatul” întâlnirii.

Ar mai fi de adăugat faptul că „spectacolul” de miercuri, 7 iunie 2017, desfășurat la Ambasada României din Washington, a avut loc în prezența actualului ambasador al Statelor Unite în România, Hans Klemm, dar și a doi foști ambasadori, James Rosapepe și Mark Gitenstein, toți democrați! Surprinzatoare a fost absența de la întâlnire a Sandrei Pralong, consilierul prezidențial pentru relația cu Diaspora (și vârful de lance al Fundației Soros în România, unde „capul răutăților” este cel mai mare dușman al președintelui Donald Trump: George Soros!) lăsată acasă, probabil, din motive „strategice” (am scris despre asta în editorialul din 6 iunie din Cotidianul).

iohannis-washington-de-la-gculian.v6a9rqso1n

Înconjurat și puternic susținut de trei foști sau actuali ambasadori americani în România numiți de președinții democrați Bill Clinton și Barack Obama, președintele Klaus Iohannis se va întâlni mâine, 9 iunie, în Biroul Oval de la Casa Albă, cu republicanul Donald Trump. Foarte interesant de urmărit cu ce se va alege România în urma acestei vizite. Până una-alta, întâlnirea de ieri a președintelui Klaus Iohannis cu românii din zona Washington a fost un fleac pentru reprezentanța diplomatică românească din capitala americană, condusă de fostul șef al SRI, George Cristian Maior. Ne-au ciuruit!

P.S. Mulțumesc Ambasadei României de la Washington pentru invitație și acreditare. Apreciez pozitiv lipsa tradiționalului chiolhan de final cu mici si sarmale, care ar fi amplificat înghesuiala și ar fi dat apă la moară televiziunilor din România.

Washington, DC, 8 iunie 2017

Grigore L. Culian (director al publicatiei “New York Magazin”, http://www.nymagazin.com/en_US/)

Grigore Culian

 

Foto autor: Grigore L. Culian

La Casa Albă nu se merge cu căciula în mână!

Posted by Stefan Strajer On June - 9 - 2017

La Casa Albă nu se merge cu căciula în mână!

 

Autor: Grigore L. Culian (New York)

 

„Voi divorţa de Europa şi de toate ţările care trag America în piept şi îi mănâcă banii. Matale în ce barcă te vei urca?”. Aşa am tradus eu invitaţia surprinzătoare de a vizita Washingtonul adresată de preşedintele american Donald Trump omologului său român Klaus Iohannis, al treilea şef de stat sau de guvern primit oficial de liderul de la Casa Albă – după cancelarul german Angela Merkel şi premierul britanic Theresa May! Unii au spus că e vorba de un succes fulminant al diplomaţiei româneşti, alţii că Donald Trump jr., fiul cel mare al preşedintelui SUA, care a vizitat recent România, a fost impresionat de cele văzute şi l-ar fi sunat pe tăticu să-i spună că trebuie să acorde mai multă atenţie acestui colţ de lume, alţii că Donald Trump vrea să afle cu cine pleacă la drum şi îşi testează potenţialii aliaţi europeni. Optez pentru ultima variantă.

Nu sunt analist politic sau militar şi nu mă voi lansa în teorii geostrategice sofisticate greu de înţeles, dar trebuie să spun că, indiferent de culisele acestei vizite cel puţin ciudate, României i se oferă şansa de a alege între o politică externă directă, onestă, şi cartea duplicităţii, două opţiuni care vor fi în mâinile lui Klaus Iohannis vinerea viitoare (9 Iunie, n.n.). Nu sunt nici în măsură să dau sfaturi şi mă voi limita la a spune cum aş aborda eu întâlnirea din Biroul Oval de pe 9 iunie, când Klaus Iohannis va avea în faţă „uraganul” Donald Trump.

Aş lăsa baltă povestea cu lupta anticorupţie şi statul de drept. Donald Trump ştie că Iohannis e un „convicted felon” („infractor condamnat”) în povestea cu casele şi că o parte din procurorii, judecătorii şi oamenii din Servicii lăsaţi moştenire de Traian Băsescu încă îşi fac de cap.

Aş ţine-o la uşă pe Sandra Pralong, consilier prezidenţial şi vârf de lance al Fundaţiei Soros în România, prezenţa ei în Biroul Oval putând fi taxată drept o ofensă, în condiţiile în care fosta jurnalistă este o apropiată a celui mai înverşunat duşman al liderului de la Casa Albă: George Soros!\

Aş pune accent pe latura economică a relaţiilor româno-americane şi pe lupta împotriva terorismului, două subiecte pe care Donald Trump le stăpâneşte foarte bine şi reprezintă priorităţi ale primului său mandat.

Nu aş uita să amintesc – fie şi în treacăt – de problema ridicării vizelor pentru români, NU ca o monedă de schimb, ci ca un semn de prietenie.

În final, i-aş spune lui Donald Trump doar trei cuvinte: „suntem cu voi”. Apoi l-aş întreba ce înseamnă „covfefe”, cuvântul ciudat care a derutat întreaga presă americană! După care aş tăcea, căci Iohannis ştie să tacă.

Lăsând gluma la o parte, prezenţa lui Klaus Iohannis la Casa Albă este o şansă uriaşă pentru România de a-şi defini clar poziţia în faţa unui lider mondial impredictibil, dar pentru care cuvântul dat înseamnă tot. Va alege România calea europeană a Angelei Merkel sau va risca mergând pe mâna unui preşedinte care ignoră toate regulile pentru a impune interesele americane (şi) în Europa? În fond, asta este fişa postului oricărui şef de stat, iar Donald Trump nu dă doi bani pe cei care vin la Casa Albă cu căciula în mână şi bătând din călcâie!

New York, 5 iunie 2017

***

P.S. Vineri, 2 iunie 2017, am trimis Administraţiei Prezidenţiale o cerere de acreditare. Iată răspunsul primit: „Bună seara! În vederea acreditării pentru întâlnirea de la Casa Albă dintre Preşedintele României, domnul Klaus Iohannis, şi Preşedintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump, vă rog să ne furnizaţi următoarele date: nume, prenume, data naşterii, număr SSN (dacă există), cetăţenie, ţara de reşedinţă, oraş, stat, număr de telefon, când ajungeţi în D.C. (dată şi oră), când plecaţi (dată şi oră), unde sunteţi cazat în D.C. Precizăm că protocolul Casei Albe impune anumite restricţii cu privire la numărul de jurnalişti care au acces la această întâlnire, astfel încât vă vom putea confirma acreditarea numai în urma răspunsului oficial al institu]iei americane. Vă mulţumim!

Administraţia Prezidenţială,  Departamentul Comunicare Publică”.

Pănă astăzi, 5 iunie 2017, nu am primit niciun răspuns, dar datele le-am dat! Prin comparaţie, acreditarea pentru USOpen 2017 am primit-o cu 3 luni înainte de începerea turneului şi nu mi s-au cerut decât o adresă, un act de identitate şi un număr de telefon, deşi marele turneu de tenis de la New York reprezintă o potenţială ameninţare teroristă de gradul 0 (zero)!

 

Grigore Culian

Foto. Grigore L. Culian, director al publicaţiei româno-americane: New York Magazin” (http://www.nymagazin.com/en_US/)

Academia Româno-Americană (ARA) – promotoare de valori românești!

Congresul ARA – la a 41-a reuniune internațională a oamenilor de știință

Autor: Galina Martea

În scopul de a promova valorile culturale și spirituale umane, o instituție academică reprezintă, în primul rând, istoria și dezvoltarea complexă a propriei activități și, nemijlocit, procesele evolutive ce aparțin propriei națiuni. Pe când, persoanele ce administrează această instituție, la rândul lor, sunt oameni distinși ce tind să promoveze cele mai frumoase și alese valori spirituale; sunt personalități marcante ce promovează în mod onorabil cultura universală și cea națională, nivelul de dezvoltare a celor mai importante domenii de activitate intelectuală – stiință, instruire, artă și, nu în ultimul rând, totalitatea valorilor spirituale și materiale acumulate de propriul popor în decursul vremurilor. Astfel, o asemenea instituție academică, cu însușiri spirituale/intelectuale/științifice, este Academia Româno-Americană de Științe și Arte (American Romanian Academy of Arts and Science, ARA) din S.U.A., aceasta fiind condusă de Doamna Ruxandra Vidu (Președinte ARA, dr., prof. univ., om de ştiinţă în domeniul nanomaterialelor şi nanotehnologiilor, cu numeroase invenţii brevetate în SUA; decorată cu importante premii şi distincţii mondiale; profesor la renumita Universitate din California Davis – instituţie de învăţământ superior ce este în topul celor mai bune 50 universităţi din lume). Reprezentând și întrunind intelectualitatea poporului român de pretutindeni și nu numai, ARA se identifică prin „personalitatea sa” ca cel mai important centru academic al oamenilor de știință din diaspora română. Având în palmares personalități de o valoare aparte a neamului românesc, ARA mereu a întrunit și continuă să unească în rândurile sale pe cei mai onorabili oameni de știință și de cultură din întreaga lume. Cu multă onoare, printre membrii Academiei Româno-Americane au fost prezenți: profesorul și filozoful Mircea Eliade, scriitorul și dramaturgul Eugen Ionescu, profesorul George Emil Palade – cu Premiul Nobel în fiziologie şi medicină în anul 1999, etc. Printre membrii de onoare, de asemenea, sunt prezenți savanți cu renume: academicianul Eugen Simion – România, academicianul Augustin Buzura, ambasadorul John R. Davis – S.U.A., și, respectiv, multe alte personalități marcante din domeniul științei. Nemijlocit, cu mult prestigiu, ARA colaborează activ și întreține legături de comunicare științifică cu Academia Română, Academia de Științe Medicale din România, Academia de Științe a Moldovei, Institutul Cultural Român etc. Este mereu implicată în proiecte bilaterale ce pun bazele în dezvoltarea culturii academice.

ARA_imagine-2017x

Academia Româno-Americană de Știinte și Arte promovează valorile intelectuale cu multă prețuire și gratitudine, în mod special, valorile ce sunt concepute de oamenii de știință ai neamului românesc. Promovând la nivel internațional realizările oamenilor de știință din diaspora română și nu numai, ARA își aduce contribuția reală în stimularea domeniului de cercetare științifică din diverse domenii de activitate. Pentru a motiva și mai mult omul de știință și cultură, în fiecare an are loc Congresul ARA – reuniune stiințifică de nivel internațional prin care delegații/invitații dezbat probleme majore de ordin organizatoric, științific, economic, instructiv, cultural etc., respectiv, cercetătorii științifici prezentând cu mare interes și satisfacție contribuțiile și realizările științifice efectuate în timp. Așadar, în anul 2017 Congresul ARA, cu ediția 41, va fi organizat în cadrul Universității din Craiova, România, în perioada 19-22 iulie, președinte organizatoric al congresului fiind dna Ruxandra Botez (dr., prof., univ., savant). Comitetul Local de Organizare și Comitetul Internațional Consultativ al Congresului ARA vor asigura desfășurarea/derularea calitativă a evenimentului științific preconizat cu toate cele necesare. Cu atât mai mult, realizarea și organizarea unei asemenea acțiuni de valoare în țara de origine, în România, este o onoare enormă atât pentru Academia Româno-Americană, cât și pentru întreaga națiune română. Ediția 41 a Congresului ARA își va desfășura lucrările cu genericul „Știința și arta în epoca modernă”, astfel, oferind diverse oportunități pentru tinerii savanți din țară și străinătate, și, nemijlocit, oferind spațiul necesar pentru publicarea lucrărilor/materialelor științifice prezente la secțiunile: științe exacte, științe ale naturii, științe sociale, știinte aplicate, artă și design, limbă și literatură, estetică, teologie și studii religioase, filosofie, istoria științei, științe interdisciplinare, design, arte marțiale, etc. În așa mod, cercetătorii științifici, membri ARA, vor avea ocazia să prezinte lucrările științifice elaborate conform domeniilor indicate, ulterior, acestea fiind publicate într-un volum destinat materialelor congresului, denumit „Proceedings of the 41th ARA Congress”. Prin urmare, obiectivul de bază al evenimentului preconizat, Congresul ARA, reprezintă aspectul de valorificare sau mai bine zis punerea în valoare a muncii intelectuale/științifice/culturale în slujba omului. Astfel de acțiuni și ediții ale Congreselor ARA au fost organizate și în anii precedenți, adică în fiecare an și de-a lungul celor 42 de ani de existență de la înființarea academiei. Respectiv, în așa mod s-au derulat: în anul 2015   Congresul ARA, ediția 39, a avut loc la Institutul Național de Fizică Nucleară din Frascati, Roma; în anul 2016 Congresul ARA, ediția 40, a avut loc la Montreal, Canada, etc. Aici este cazul de menționat: contribuția majoră în organizarea acestor evenimente de talie/de valoare internațională revine Consiliului de Administrație ARA și, nu în ultimul rând, Președintelui ARA, și, în acelați timp, membrilor ARA care sunt destul de activi și receptivi în a sprijini acțiunile/activitățile înaintate de ARA. Deci, complexitatea acestor acțiuni și valori spirituale nu sunt altceva decât corelarea fenomenelor sub raportul necesităților sociale umane și idealurilor generate de acestea. La rândul lor, toate sunt lucruri nobile ce însuflețesc și motivează existența umană prin cele mai frumoase forme ale dezvoltării.

Ruxandra Vidu_Foto-Presedinte ARA

Foto. Presedinte ARA: Ruxandra Vidu

Prin urmare, pentru contribuția enormă în administrarea Academiei Româno-Americane de Stiinte și Arte să ne exprimăm mesajul de mulțumire și respect față de Ruxandra Vidu (dr., prof. univ., om de știință de valoare mondială), Președinte ARA. Iar pentru organizarea Congresului ARA, ediția 41, urmează a fi transmise mulțumirile de rigoare Consiliului de Administrație ARA și, cu aceleași considerațiuni, Dnei Ruxandra Vidu (Președinte ARA). De asemenea, felicitări și mulțumiri de respect tuturor membrilor ARA, oameni de bună credință care prin aportul lor academic îmbogățesc cultura națională și cea universală. Totodată, în mod prioritar, cu salut de recunoștință și cu cele mai frumoase urări de bine Academiei Româno-Americane pentru faptul că există în calitate de instituție academică în viața românilor de pretutindeni și nu numai; pentru faptul că promovează în mod distinct valorile spirituale/intelectuale/științifice/culturale românești în spațiul universal al existenței umane; pentru faptul că unește în sine tot ceea ce este suprem în viața unui om de știință.

(Galina Martea, membru ARA)

G.Martea,foto 45,ag,jpeg

Foto. Galina Martea

Interviu cu Sorin Olariu

Posted by Stefan Strajer On May - 15 - 2017

Interviu cu Sorin Olariu

Autor interviu: Alexandru Ologu

A.O: Pentru început dacă ne-aţi putea povesti ceva frumos despre copilăria dumneavoastră. Ce cărţi v-au plăcut? Ce filme v-au marcat? Ce alte intâmplări v-au marcat copilăria?

Sorin Olariu: M-am născut în anul 1965 în comuna Buchin, o localitate de pe Valea Timișului, aflată la câțiva kilometri de Caransebeș, într-o familie de gugulani, bănățeni făloși de la munte. Copilăria mi-am petrecut-o colindând pădurile, apele și zăvoaiele și hârjonindu-mă cu alți copii de vârsta mea.

Tatăl meu, Pavel Olariu, a fost preot în parohiile Naidăș, Rugi și Buchin, iar mama, Marița Olariu, născută Martinescu, a fost contabilă. Am învățat să citesc titluri din ziare pe la vârsta de cinci ani și interesant este că prima carte citită a fost Istoria Românilor, manualul de clasa a IV-a de pe atunci. Carte pe care am citit-o nu singur, ci cu ajutorul bunicii care m-a crescut, iar acest lucru s-a întâmplat înainte de a merge la școală. Îi știam pe toți domnitorii și eram familiarizat cu faptele lor de vitejie, lucru care a uimit-o peste măsură pe toa’rșa Murița, mătușa mea și totodată prima mea învățătoare din sat. Apoi am trecut la Povești Nemuritoare, 1001 de Nopți și mai târziu la cărțile lui Jules Verne. Mi-au plăcut de asemenea Cireșarii, Tom Sawyer, Robin Hood, Cei Trei Mușchetari și alte cărți de acest gen. Aveam de asemenea o adevărată colecție de cărți de aventuri și de cărți Științifico-Fantastice. În liceu și în facultate am fost un împătimit al poeziei românești și al literaturii de anticipație românești și anglo-saxone. Până la absolvirea celor 12 clase citisem printre altele cam toate cărțile existente în biblioteca tatălui meu din Casa Parohială.

Cât despre filme, mi-au plăcut filmele istorice românești: Dacii, Columna, Mihai Viteazu, Mircea, Vlad Țepeș, dar și filmele de aventuri americane, italiene sau franțuzești.

Nu pot spune că au fost întâmplări majore care să-mi fi marcat copilăria sau adolescența în afară de faptul că din cauza zbenguielii mai îmi luxam câteo mănă sau câteun picior. Sau că mă mai deochia câteo babă, dar bunica mea era meșteră în descântece și mă punea imediat pe picioare.

A.O.: Ştiu că acum locuiţi în Statele Unite. Vă amintiţi şi, dacă da, ne puteţi spune cîteva momente din copilărie, din adolescenţă, în care aţi simţit acut dorinţa de a emigra?

S.O.: Cu toate că erau multe restricții pe vremea copilăriei mele, nu pot spune că am avut o viață mai grea decât a altor copii de o vârstă cu mine. Părinții și bunicii au făcut tot posibilul să nu ne lipsească nimic mie și sorei mele mai mici.

Țin minte că pe când aveam vreo 14 ani, tatăl meu – care era preot în Buchin – a fost vizitat de un alt preot ortodox român, fost coleg de facultate, stabilit în America. Acesta ne-a arătat un album cu poze de-ale sale din SUA: cu copiii săi îmbrăcați în stil occidental, cu casa și cele două mașini, cu electronicele din casă, cu locurile exotice în care își petrecea vacanțele, etc. Chiar dacă acum mi se par niște lucruri absolut firești, pe atunci am fost profund impresionat, așa că i-am spus tatălui meu că vreau să mă fac popă și să emigrez în SUA. Poate de aceea el a făcut ulterior tot posibilul să devin inginer.

A.O.: Din câte ştiu pe atunci se învăţa în şcoală şi limba rusă; d-voastră ce aţi studiat? Ne puteţi spune căte ceva despre prietenia cu poporul rus?

S.O.: Din fericire nu am făcut rusa, ci am studiat limba engleză cu d-na prof. Argheliu, un cadru didactic de excepție care a predat la actualul liceu Traian Doda din Caransebeș. Acest lucru m-a ajutat mult în periplurile mele peste hotare.

Nu am avut o prea mare tangență cu poporul rus, așa că nu mă pot pronunța în legătură cu el. În schimb le-am avut ca și colege de liceu pe mai multe fete din satele de refugiați ucraineni din jurul Caransebeșului: Zorile, Copăcele și Sălbăgel care erau la fel de prietenoase și de viață ca fetele românce. Noi, copiii români, le ziceam rusoaice pentru că nu prea știam să facem diferența între ruși și ucraineni, dar ele ne corectau mereu spunându-ne cu mândrie că sunt ucrainence.

A.O.: Tinerii de azi sărbătoresc Valentines Day, 9 mai Ziua Europei, Hallowenul. Dumneavoastră la care sărbători participaţi? Cum erau acestea? Ce amintiri vă trezesc manifestări precum Daciada sau Cântarea României?

S.O.: Cele mai frumoase sărbători erau rugile sau nedeile din satul meu natal și din satele învecinate: Obreja, Cârpa, Prisian, Zăgujeni, Prisaca, Bolvașnița și Vârciorova. Atunci era hramul bisericilor din acele sate iar lumea petrecea trei zile și trei nopți alături de neamuri și prieteni. Aveau loc baluri cu muzică populară și seara discoteci pentru tineret.

De fapt, acestea erau cam singurele distracții ale noastre de pe atunci în afară de nunți, revelioane, zile de naștere, onomastice, 1 Mai și 23 August.

Cu toate că era destul de greu să obții aprobarea pentru a organiza o serată dansantă la Căminul Cultural din sat, întotdeauna când se apropia Paștele cei de la primărie deveneau brusc interesați și ne curtau pe toți tinerii din sat să ținem discotecă pentru a ne face să nu mergem la Înviere. Totuși, nimeni nu ne putea opri să mergem la biserică de Paște sau de Crăciun. Când eram copil mergeam în fiecare an în Pițărăi, în Colindă și cu Steaua. De asemenea, până la vârsta de 14 ani mergeam în fiecare an la Mătcălău, care se ținea a treia zi de Paște și era un obicei premarital de înfrățire sub ramurile unui pom înflorit.

Despre Daciadă îmi amintesc mai puține lucruri, dar știu că eram luați de la școală și din timpul liber și cărați la grămadă cu autobuzele pentru a fi duși pe stadioane, fie că vroiam sau nu vroiam. În ceea ce privește Cântarea României pot spune că am amintiri plăcute fiindcă eram membru al trupei de Călușari din Buchin și am avut ocazia să călătoresc prin toată țara pentru a da spectacole împreună cu colegii mei.

sorin_olariu

Foto. Sorin Olariu 

A.O.: O mare problemă cu care ne confruntăm noi azi este corupţia. Generalizată, continuă și luând diverse aspecte. Despre ce acte de micro corupţie vă amintiţi? Au dat părinţii dumneavoastră mici atenţii la doctori, profesori sau alţi funcţionari?

S.O: Nu cred ca părinții mei să fi dat mici atenții funcționarilor de pe atunci, pentru că nu era cazul, nu aveau cine știe ce mari chestii de rezolvat. La doctori nici atât, fiindcă am avut multe rude care erau medici și care veneau în miez de noapte dacă eram bolnavi, iar la profesori chiar nu aveau de ce să dea ceva fiindcă atât eu cât și sora mea am învățat foarte bine. Oricum, părinții mei erau de o cinste și de o corectitudine exagerate și nu s-ar fi pretat la așa ceva.

A.O.: Vi s-a întâmplat vreodată să spuneţi prietenilor sau colegilor lucruri despre care părinţii considerau că ar trebui să rămână în familie? Au ajuns acestea şi la “urechile” altora?

S.O.: Da. Țin minte că prin școala generală, fiind ascultat la o lecție de istorie m-am apucat să spun că de fapt legionarii au fost adevărați patrioți români și că Horia Sima a fost profesor chiar în acea școală și că a fost de mai multe ori la noi acasă, fapt care a făcut-o pe d-na profesoară Clitan să se ia cu mâinile de cap și să mă trimită înapoi în bancă. A doua zi a trebuit să vin cu tatăl meu la școală, iar cei doi m-au luat deoparte și mi-au spus să îmi țin gura și să nu mai discut chestii din astea. Norocul că profesoara era din aceeași comună cu tatăl meu și se cunoșteau din copilărie că altfel s-ar fi putut să avem probleme. În naivitatea mea, eu spusesem tot ce știam de la bunica mea Talida Olariu și de la fratele ei învățătorul Busuioc Busu care fuseseră mari legionari. Chiar dacă ei mi-au zis să nu mai spun nimănui. Țin minte că tata a certat-o atunci pe bunica și m-a certat și pe mine.

A.O.: Sub ce aspect credeţi că au fost copiii, tinerii din comunism mai bine pregătiţi pentru viaţă?

S.O.: Consider că pe vremea aceea se făcea mai multă școală și era mai mult respect pentru cadrele didactice și pentru instituțiile de învățământ. Tinerii nu erau supuși atâtor tentații și aveau modele de urmat în viață, nu ca acum când mulți și-ar dori să ajungă maneliști sau fotbaliști și nu medici sau ingineri.

Cu toate acestea, nu pot spune că școala de atunci ne-a pregătit cu mult mai bine pentru viață, deoarece era prea multă vorbărie și mai puțină practică. Să nu mai zic de spiritul de turmă și de curmarea din fașă a oricărei inițiative pe care ar fi avut-o tineretul.

A.O.: Care credeţi ca sunt cele mai rele influenţe pe care le-a avut comunismul asupra gândirii tinerilor de atunci, influenţe ce au avut efect asupra adulţilor de azi?

S.O.: Comunismul a încercat și în bună măsură a și reușit spălarea creierelor unor întregi generații. S-a dorit tasarea vârfurilor, distrugerea elitelor si aducerea tuturor cetățenilor la același nivel de masă amorfă, ușor de stăpânit. Numai citind unele comentarii de pe diferitele forumuri online românești se poate vedea că acest lucru a reușit în parte. Sunt mulți români nostalgici ai comunismului și ai vremurilor când erau conduși de un tătuc care le dădea fiecăruia serviciu binișor plătit și garsonieră în blocurile muncitorești. Nu trebuiau să se agite, nu trebuiau să se zbată, salariul venea fie că te speteai muncind, fie că trăgeai mâța de coadă.

A.O.: Vă amintiţi din experienţa d-voastră sau a celor apropiaţi, modul în care colectivizarea forţată, deportările sau persecuţiile politice v-au marcat copilăria?

S.O.: Cum spuneam, provin dintr-o familie de chiaburi cărora comuniștii le-au confiscat averea. Casa mea părintească fiind cea mai mare din sat și aflată chiar în centru, lângă biserică, era cât pe ce să fie transformată în sediul Cooperativei Agricole de Producție din localitate. Numai o minune a făcut ca presedintele C.A.P.-ului de atunci să abandoneze ideea și să construiască un ssediu nou în capătul satului.

De asemenea provin și dintr-o familie de legionari, bunica mea și fratele ei, învățătorul Busu, fiind șefi de cuib în zonă. De altfel, acesta a și fost încercuit și dezarmat de soldații lui Antonescu, chiar in ziua de Paște când lumea ieșea din Biserica din Buchin și cum a opus rezistență era cât pe ce să fie împușcat de aceștia. Norocul lui a fost că bunica s-a aruncat în fața soldaților, iar aceștia au ezitat câteva secunde, timp suficient pentru ca el să poată fugi în pădure. După câteva luni s-a predat și ca să obțină iertarea s-a înrolat în armata română pentru a lupta în războiul anti-sovietic. Apoi s-a întors frontul și a luptat în războiul antihitlerist unde a fost grav rănit, rămânând de atunci cu un singur plămân. Tot bunica mea, o adevărată Vitoria Lipan, a fost cea care l-a găsit și l-a recuperat de sub un morman de morți, într-un sat din județul Arad. După care a cumpărat o căruță cu cai și l-a adus acasă, la un spital din Caransebeș.

Dar toate acestea nu l-au ajutat prea mult, comuniștii veniți la putere și-au amintit că a fost legionar și l-au arestat, iar unchiul meu, pe atunci tată a trei minori, a făcut mai mulți ani de pușcărie politică în diferite închisori din țară.

Au suferit persecuții politice și au făcut închisoare și alți unchi de-ai mei, preotul Corneliu Temeș din Bolvașnița, fost locotenent în războiul anti-sovietic și profesorul Petru Hamat din Buchin, coleg de catedră cu Horia Sima la Liceul Tarian Doda din Caransebeș. Un alt unchi de-al meu prin alianță, Filon Verca din Petroșnița, de asemenea profesor la Traian Doda unde exista o puternică mișcare legionară, a reușit să fugă în Germania și apoi Franța de unde a fost parașutat de câteva ori în România comunistă pentru a ține legătura cu partizanii din munți. Din păcate nu a găsit deloc sprijin la populație, ba mai mult, a fost trădat și a fost nevoit să treacă Dunărea în Bulgaria, de unde a trecut apoi prin Grecia și Italia pentru a se reîntoarce în Franța. Ulterior a lucrat în Franța pentru Legiunea Străină. A   scris și o carte despre asta: „Parașutați în România vândută”.

Și tatăl meu a suferit din cauza comuniștilor care l-au dat afară de la Politehnica din Timișoara fiindcă era fiu de chiaburi și de gardiști. Până la urmă a absolvit Teologia la Sibiu, unde nu l-a mai întrebat nimeni dacă avea origine politică sănătoasă.

Personal, pot spune că în timpul armatei făcute la Sighișoara, pe baza faptului că proveneam dintr-o familie de legionari și eram fiu de preot s-a încercat intimidarea și racolarea mea de către CI-istul unității care mă amenința că o să am viața lui Berilă dacă nu îmi torn colegii. După a doua întâlnire de la el din birou s-a prins că își pierde vremea de pomană cu mine și m-a lăsat în pace. Ce-i drept, nici nu am văzut decât o singură permisie timp de nouă luni cât am făcut armata la T.R.

A.O.: Care erau diferenţele dintre concepţia familei despre comunism şi cea expusă în şcoli şi alte cadre oficiale? În ce fel v-aţi format propria opinie?

S.O.: Țin minte că în clasa a doua am venit fălos acasă cu basca, cu tresele și cu cravata și m-am lăudat bunicii mele cu jurământul de pionier învățat pe de rost. Mă așteptam ca ea să fie încântată de asta, așa că am fost puțin dezamăgit văzând că ea nu se bucură. Apoi mi-a explicat ea cam cum stăteau treburile cu partidul comunist și cu tovarășii de la putere. Încet, încet mi-am format propria părere despre comunism, parte din spusele ei, parte din cărțile și ziarele vechi aflate prin casă și citite, iar atunci când am primit de la școală carnetul de utecist l-am luat și l-am aruncat într-o fântână părăsită, sub privirile mute de admirație a doi prieteni de vârsta mea din sat cărora le-am spus să nu sufle nicio vorbă că o să îi mănânc de vii. Desigur, a fost mai mult teribilismul unui puștan de 14 ani, nu neapărat un gest anticomunist.

S.O.: Aţi avut de pătimit din pricina convingerilor d-voastră politice sau religioase? Vă amintiţi un astfel de episod?

S.O.: Cum spuneam mai sus, au exista două episoade minore: acela din școala generală, când la ora de istorie am lăudat mișcarea legionară, lucru care însă nu mi-a atras nici măcar scăderea notei la purtare și acela din armată când mi se insufla ideea că voi avea viață grea pentru că sunt pui de legionar. Nu mi s-a întâmplat însă aproape nimic, deci nu pot spune că am pătimit pentru asta.

Ar mai fi însă o chestie: debutul meu literar relativ târziu pentru că am refuzat permanent să scriu ode și să ridic osanale partidului comunist. Nu am scris nici măcar un vers în care să îl preamăresc pe conducătorul iubit de atunci sau să laud partidul comunist. Dar nici nu am fost publicat până după Revoluție.

A.O. Vă amintiţi o întâlnire cu o persoană marcantă a comunismului sau cu o altfel de personalitate importantă a vremurilor?

S.O. Eram prea mic pentru a fi băgat în seamă de personalitățile vremurilor de atunci. Țin minte însă că odată am jucat cu trupa de călușari de la noi din sat în fața lui Adrian Păunescu, la Deva, în cadrul Cântării României, iar altădată am mers cu toată școala la aeroportul din Caransebeș să îl întâmpinăm pe Nicolae Ceaușescu care făcea o vizită de lucru în județul Caraș-Severin, însă de-abia dacă l-am zărit în goana mașinii.

Deci nu pot spune că am întâlnit personal membri de vază ai comunismului, dar nici nu le-am dus dorul.

A.O.: Va multumesc pentru ca ati acceptat sa raspundeti acestor intrebari si, chiar daca probabil vi se va parea extrem de stereotip, va rog sa transmiteti cateva cuvinte copiilor, tinerilor de azi.

S.O.: Să nu uite de unde au plecat și să nu uite niciodată că sunt români.

Un gost neaşceptat

Posted by Stefan Strajer On May - 3 - 2017

Un gost neaşceptat

(poezie în grai bănățean)

Autor: Sorin Olariu (Michigan, USA)

 

Într-o jioi dă gimineaţa, ca tot omu, vrei-nu vrei,
Am ieşât să dau mâncare la găini şî la purşei.
La găini vreo câcea boabe, la purşei niscai lături
Că făşeau potop dă zarvă, nu măi do tăşeau dân guri.

Când colo, să vez năcazu, un cipezăr cu ocheţ
Să băgă ca valvârceju drept la mine în voreţ:
Sunt agent Jan Glod Vădanei de la firma Julitor
Şi-am adus pentru vânzare cel mai bun aspirator.

– Nu mulţam, că am nevastă, dar ca om dă omenie
Ce pofcesc la mine-n casă la o ştampă dă răchie.
Ş-am intrat în soba mare, io, cu gostu după mine
Şî uiaga într-o mână să-l şinstăsc cum îi măi bine.

Dar să vez la maţă-fripce, fir-ar naibii dă prostan:
Trosc! C-un băligar dă vacă pă covoru meu persan.
P-orm-aşa, ca-ntr-o clipită, când văzu cum am rămas,
Răgică aspiratoru şî mi-l fluştură supt nas:

Domnul meu, să stai pe pace!… Trage aerul adânc,
Că de nu o să dispară, îţi promit c-am să-l mănânc!

– Păi atunşea: Poftă Bună! Că dă când am dat dă criză
M-or tăiat dă tot curentu şî la becuri, şî la priză!

*

sorin poza

Foto autor: Sorin Olariu

Scriitoarea Anca Sîrghie la Biserica „Sf. Teodora de la Sihla” din Michigan

Autor: Maria Muguraş (Ohio, USA)

 

Se știe că românii plecați de acasă și stabiliți prin țări străine nădăjduiesc să muncească, să reușească, să aibă un trai mai bun și să se grupeze în jurul preotului parohiei bisericii de care aparțin. Cei mai mulți dintre ei se gândesc cum să aducă sau să construiască pe meleaguri străine ,,un colț de rai” din cele pe care le-au lăsat în urmă și la care visează mereu, purtându-le în suflet. Muncesc pe rupte, mult și din greu. Adaptarea într-o altă țară nu este deloc ușoară. Dar trebuie remarcat faptul că nimeni nu renunță și că toți au aceeași idee: să demonstreze că ceea ce înfăptuiseră în România, pot face și în străinătate, poate chiar mai bine. În plus, cu drag și mândrie. Aceștia sunt și românii din parohia Bisericii „Sf. Teodora de la Sihla” din Royal Oak City, statul Michigan, SUA.

Nu sunt foarte mulți la număr, dar atâția câți sunt au reușit cu vreo șase ani în urmă, prin puterile lor, să cumpere un așezământ pe care să-l transforme, fără niciun fel de ajutor financiar din țară, într-o adevărată biserică ortodoxă românească. Intri în locașul sfânt și te simți cuprins de emoție: ești „acasă”. Acasă în Statele Unite ale Americii, acasă în România, lucru consfințit de prezența celor două steaguri, american și românesc, ce flanchează altarul de-a dreapta și de-a stânga. Aici domnesc pacea și curățenia spirituală. Pe un ton grav de litanie se aud rugăciuni rostite în limba română. E liniște în biserică, e liniște și în sufletele noastre: ,,… Încă ne rugăm pentru poporul român și american cel binecredincios de pretutindenea”, se aud la sfânta evanghelie cuvintele rostite de părintele Ștefan Vlad. Ne rugăm și noi, cei de față, împreună cu sfinția sa, sperând la bunăstarea și liniștea românilor, oriunde s-ar afla, rugându-L pe Bunul Dumnezeu să vindece rănile acestei țări atât de greu încercate și să ierte păcatele fiecărei generații ,,de sacrificiu”.

Prin munca și strădania lor, românii parohiei au cumpărat un autocar pe care părintele Ștefan Vlad tocmai urma să-l sfințească în acea zi de duminică. Mai aveau de plătit vreo 2.000 de dolari, pentru a-l achita complet. Dar nu-și făceau griji de acest lucru. Parohia urmează să-l folosească pentru excursii, ce vor fi organizate pentru cei mici și oameni mai în vârstă.

În câteva rânduri au trimis acasă ajutoare pentru copiii din orfelinate. Când au ajuns cu imensele colete la poștă, salariații americani au considerat că este de datoria lor să ajute cu o reducere substanțială la costurile serviciilor poștale către România.

Ca în multe alte locuri din diaspora, românii de aici s-au gândit că ar fi bine să-și cumpere un pământ al lor. De aceea, au achiziționat un teren de câteva hectare unde organizează picnicuri și își doresc să construiască o bisericuță maramureșeană, terenuri de joacă pentru copii și un centru cultural. Proiectul este frumos, dar necesită foarte mulți bani și muncă pe măsură. Nici această perspectivă nu-i sperie. Vorbeam cu Dl Nelu Țic, de la Felix, consilier al bisericii. Visa cu ochii deschiși și își dorea din tot sufletul să ajungă să muncească efectiv la ridicarea acestor edificii pe noua proprietate românească, așa cum făcuse, când muncise pentru biserica actuală și pentru sala socială. Îl ascultam și mă gândeam că așa cum reușise atunci, la fel va izbândi în viitor cu proiectul lor măreț. Credea în el, așa cum cred toți românii acestei parohii, care s-au strâns în jurul preotului Ștefan Vlad, punându-și speranțele în rugăciunile lui adresate către Dumnezeu.

Dar până atunci, sunteți poftiți (conform invitației de mai jos) la o adevărată petrecere românească, de primăvară.

1

***

2

Foto. De la stânga: Ștefan Străjeri, conf. univ. dr. Anca Sîrghie, pr. Ștefan Vlad, pr. Alexandru Partioc, jurnaliști culturali David Paul Vnuck și Muguraș Maria Vnuck, membri UZPR

Activitatea acestei biserici are și o componentă culturală. Una dintre cele mai active personalități ale culturii românești contemporane, ,,ambasador” a tot ceea ce înseamnă românism peste hotare, conf. univ. dr. Anca Sîrghie a fost prezentă la Biserica ,,Sf. Teodora de la Sihla’’ din Royal Oak City, Michigan, în ziua de duminică, 2 aprilie a.c. pentru a ține o conferință despre ,,Mihai Eminescu, poet al dragostei, al naturii și al iubirii de Dumnezeu”.

3b

Muguraș Maria Vnuck, ziarist cultural și traducător de literatură, sosind din statul Ohio anume pentru a participa la acest eveniment, a rostit câteva cuvinte despre activitatea scriitoarei Anca Sîrghie: ,,Absolventă a Facultăţii de Filologie din Cluj, la specialitatea Limba şi Literatura Română, în mai 1981 şi-a susţinut teza de doctorat cu tema Radu Stanca- Studiu monografic, prima abordare de acest fel consacrată scriitorului. Preocupat să stabilească importanţa unei asemenea cercetări, Constantin Noica aprecia: ,,Într-un ceas când absurdul, morbiditatea şi manierismul solicită tineretul nostru din toate părţile, o asemenea lucrare face dreptate nu numai unui mare destin românesc, ci şi fiinţei umane, prea des primejduită de propriii ei cronicari, literatorii.“

Chemată în timpul ministeriatului lui Mihai Şora în București, în perioada 1990-1992 a funcţionat în Ministerul Învăţământului, concomitent fiind profesoară de limba şi literatură română la Colegiul Naţional „Sf. Sava”. Conferenţiar titular la Facultatea de Litere şi Arte a Universităţii „Lucian  Blaga” din Sibiu din februarie 1997 până în octombrie 2007, de când a fost invitată să activeze la Universitatea „Alma Mater”, unde predă şi astăzi, ea a scris pentru studenți 17 cursuri universitare, apărute la Editura Alma Mater, Sibiu, dintre care enumerăm doar Pagini din istoria bibliotecilorBiblioteci celebre ale lumiiCarte veche româneascăIstoria scrisului, a cărţii şi a tiparului, Literatura pentru copii în contextul beletristicii româneşti și Din istoria presei româneşti. Până în prezent a călăuzit liceenii și studenții din 50 de promoții, o adevărată performanță care onorează învățământul românesc.

Profesor asociat la Universitatea de Teatru din Tg. Mureş, în perioada 1996–2004, ea a susţinut cursurile de Estetica artei spectacolului de teatru, domeniu în care era cunoscută atât ca un cronicar de teatru cât şi ca autor al monografiei Radu Stanca şi obsesia Thaliei. Ipostazele omului de teatru, devenind în 1995 membru UNITER.

Ca scriitoare, tratează probleme de istorie şi critică literară, dar şi de cultură în peste 400 articole apărute în publicaţii atât din ţară, cât şi din străinătate. Face parte din colectivul redacţional al mai multor reviste culturale, printre care „Destine Literare” şi „Mioriţa USA”din America. Este redactor şef al publicaţiei academice „Lumina Slovei Scrise” de la Sibiu ajunse la volumul 18.

Ministerul Culturii o atestă în anul 2003 expert în Carte veche românească. În 2005 a fost primită ca membru în Uniunea Scriitorilor din România, apoi în Uniunea Ziariştilor Profesionişti, în ASTRA de la Sibiu şi în Asociaţia de literatură comparată din România.

Activitatea desfăşurată în domeniul istoriei literare, al biblioteconomiei, al pedagogiei, teatrului şi culturii, totalizează 28 volume de carte. Dintre acestea, ca unic autor al unor monografii selectăm: Radu Stanca – Ipostazele omului de teatru, Memorandistul Nicolae Cristea şi epoca sa – Culegere de studii, Întâlnire pe calea undelor, Interviuri radiofonice despre scriitori români. 2002-2008, Lucian Blaga şi ultima lui muză care a luat Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2015, Radu Stanca. Evocări şi interpretări în evantai, 2016 ș.a. Ca îngrijitor de ediţie a realizat cartea Nicolae Cristea. File de memorialistică. Jurnal, iar în colaborare cu profesorul Marin Diaconu volumele Aurel Cioran –Fratele fiului risipitor, Dăltuiri cuprinzând creaţii inedite editorial ale lui Radu Stanca şi Radu Stanca – Profil Spiritual din 2016.

A semnat numeroase prefeţe ale unor apariţii contemporane, a publicat interviuri pe teme literare ca Imposibila prelungire – fragmente de convorbiri cu Marin Preda, despre Emil Cioran, Constantin Noica, Lucian Blaga, Radu Stanca, Aurel Rău etc. şi a vorbit despre marii scriitori români în emisiuni radiofonice și de Televiziune. A realizat filme documentare: Constelaţia Sibiu (tradus în cinci limbi străine) şi Amintiri despre Lucian Blaga” partea 1 și 2. A conferenţiat la Universitatea ,,Humboldt” din Berlin în 1999, la „Michel de Montagne, Bordeaux III” din Frața în perioada 1994-2006, iar în 2007 la „Harvard” şi este un neobosit ambasador al culturii române în Americaîn ultimii 16 ani.

I s-a acordat Premiul „Radu Stanca” de către Revista ,,Euphorion” cu prilejul Simpozionului ,,Cercul Literar de la Sibiu şi cultura europeană” în 2006 şi Premiul „BIBLIOS” la Festivalul Internaţional „Lucian Blaga” de la Lancrăm-Sebeş, Alba Iulia, ediţia a XXIII-a în 2009.

A fost intronizată cu titlul de Cavaler pentru merite culturale în Franţa în 2000. În 2007 guvernul României îi acordă ,,Ordinul Naţional Serviciul Credincios, în grad de Cavaler”.

*

După o asemenea prezentare fastă, publicul prezent a ascultat cu interes conferința Mihai Eminescu, poet al dragostei, al naturii și al iubirii de Dumnezeu, mai ales că mulți dintre participanți își aminteau de alte evenimente precedente când Anca Sîrghie le vorbise despre George Coșbuc, Lucian Blaga, Radu Stanca sau Ioan Alexandru. Vom spicui câteva fragmente din expunerea ascutată: ,,Iubirea a fost un filon de inspirație dintre cele mai fecunde, de la Sapho în antichitatea elină, la Petrarca divinizându-și iubita la fel de intangibilă ca și a trubadurilor în Evul mediu francez, până la Shakespeare, cu celebrele-i sonete inspirate de misterioasa doamnă brună. Goethe era convins că ,,etern femininul ne-nalță-n tării” idealizând iubirea, pe care au cântat-o Schiller și Lenau, Pușkin și Lermontov, ca toți romanticii, de altfel.

Între poeții români, Mihai Eminescu a realizat prima revoluție a viziunii asupra modului cum este exprimată iubirea în versuri și asupra metaforei. El va ajunge, spre exemplu, la complexa formulă de „farmec dureros”, o nuanțare nemaiîntâlnită până la el în poezia românească, definirea iubirii fiind exprimată printr-un atât de concis oximoron: ,,Ea privi atunci în jos,/ Trece mâna pe la tâmple,/ Iară inima-i se umple/ De un farmec dureros.” (Povestea teiului).

Cum portretizează poetul Eminescu femeia iubită? Iată o întrebare-cheie, la care vom răspunde, amintind că romanticul român, care luase în stăpânire tot ce creaseră esențial înaintașii lui, își găsește termenii comparației în peisajul naturii plaiului mioritic, und eîntâlnim simbolul sensibilității fragede a iubitei: ,,Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireș”. Poetul simte nevoia să o înalțe pe femeia visurilor sale, sacralizând-o: ,,Și ca un înger dintre oameni/ În calea vieții mele ieși.” Delicata ei ivire lasă bărbatului impresia unei apariții onirice: „Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior,/ Și de la creștet până-n poale/ Plutești ca visul de ușor.”

Așadar, Eminescu dispune de un întreg arsenal poetic al portretizării, căci el trimite la splendoarea sculpturală a frumuseții feminine întruchipate de antici, portretul adoratei completându-se cu noi elemente: ,,Din încrețirea lungii rochii/ Răsai ca marmura în loc/ S-atârnă sufletu-mi de ochii /Cei plini de lacrimi și noroc.” Apariția ei aduce în viața bărbatului ,,noroc”, un concept suculent ca semnificație, însemnând ca și în Luceafărul fericirea hărăzită pământenilor, căci în existența lor trecătoare ,,Norocul vă petrece”. Chemarea la dragoste conturează un ideal de puritate, identificat cu însăși vârsta de aur a vieții omului, copilăria: ,,Hai şi noi la craiul, dragă,/ Și să fim din nou copii,/ Ca norocul şi iubirea/ Să ne pară jucării.” (Povestea codrului)

Nu putea lipsi din spectrul domeniilor invocate nici basmul folclorului românesc, în care mireasa este simbolul frumuseții feminine: ,,O, vis ferice de iubire,/ Mireasă blândă din povești,/ Nu mai zâmbi! A ta zâmbire/ Mi-arată cât de dulce ești,” Idealul eminescian de frumusețe feminină este Ileana Cosânzeana hărăzită a fi mireasa lui Făt Frumos, erou pe care Eminescu îl invocă în balada Făt Frumos din tei. Metaforic, fata adorată este ,,Mireasa sufletului meu!”, ea învăluindu-l cu farmecul seducător: ,,Cu-a gurii tale calde șoapte,/ Cu-mbrățișări de brațe reci.” Antiteza între cele două epitete ,,calde/reci” produce un efect emoțional puternic. Portretizarea culminează cu invocarea sacralizantă a Fecioarei: ,,Și-o să-mi răsai ca o icoană/ A pururi verginei Marii.” Femeia iubită este o ,,floare albastră” cu păr de aur, adusă probabil din romantismul german, dar adaptată la natura românească unde floarea de nu-mă-uita are această culoare.

Spre mirificul decor, cel cu ,,codri de verdeață” unde ,,izvoare plâng în vale”, își cheamă poetul aleasa sufletului și atunci când titlul poeziei este el însuși un îndemn ,,Lasă-ți lumea ta uitată’’, în care portretul feminin se completează cu o altă podoabă, menită să-i sublinieze frumusețea, anume părul, prezent în Cântarea cântărilor, sublimul poem al dragostei lăsat de antichitate, de la care aș avansa până la frumoasa Tamara din poemul Demonul, unde părul se revarsă în plin dans într-o imagine conturată magistral de Lermontov. La Eminescu descrierea podoabei capilare se face în termeni familiari, pe un ton de șăgălnicie, menit, ca și în Floare albastră, de altfel, să-i evidențieze în treacăt rolul de a fascina. ,,Părul tău ţi se desprinde/ Şi frumos ţi se mai şede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede.” Ferestre ale sufletului, ochii vor completa portretul feminin eminescian, cu un efect angelizant: ,,Ochii tăi sunt plini de milă,/ Chip de înger drăgălaş.” Epitetul ,,drăgălaș“ estompează aura sacralizantă a imaginii în favoarea tumultului de viață pe care ea, fata îndrăgită, îl poartă. Privirea adoratoare a bărbatului se identifică cu oglindirea chipului ei în lamura apei: ,,Ce priveşti zâmbind în unde?/ Eşti frumoasă, se-nţelege.’’ (Lasă-ți lumea ta uitată).

El, bărbatul versurilor erotice eminesciene, este portretizat mai întâi spiritual în Floare albastră, nu fizic. Așa îl percepea, ca spirit gânditor, preocupat de tainele cosmosului și ale istoriei: ,,Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte?/ De nu m-ai uita încalte,/ Sufletul vieţii mele.”. În poezia Făt Frumos din tei apare și conturul fizic al eroului masculin, care se conformează prototipului: ,,De murmur duios de ape/ Ea trezită-atunci tresare,/ Vede-un tânăr, ce alături/ Pe-un cal negru stă călare.// Cu ochi mari la ea se uită,/ Plini de vis, duioşi plutind,/ Flori de tei în păru-i negru/ Şi la şold un corn de-argint.// Şi-ncepu încet să sune,/ Fermecat şi dureros -/ Inima-i creştea de dorul/ Al străinului frumos.” Un interesant prototip erotic masculin este acel „Zburător cu negre plete”, așteptat cu ardoare de prințesa îndrăgostită, rostind ritualic chemarea: „vin la noapte de mă fură”.

Peisajul eminescian al iubirii are componente inedite, particularizante, căci nici în viziunea lui D. Anghel, G.Bacovia, L.Blaga sau T.Arghezi ele nu se regăsesc cu o asemenea picturalitate. O constantă a versurilor erotice eminesciene este codrul, protector al îndrăgostiților. ,,Mititica” blondă din Floare albastră rostește chemarea: „Hai în codrul cu verdeaţă,/ Und-izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreaţă.” Există o grandoare a acestui decor, marcată prin epitetul superlativizant „măreaţă”. Deschis hiperbolizărilor de tip romantic, Eminescu atribuie codrului însemnele unei suveranități împărătești în Povestea codrului, în care nu lipsește nimic din grandoarea și strălucirea ritualică a vieții la curtea Măriei Sale: ,,Împărat slăvit e codrul,/ Neamuri mii îi cresc sub poale,/Toate înflorind din mila/ Codrului, Măriei Sale.” Printr-un joc al perspectivelor, chiar și astrele celeste devin piese ale blazonului împărătesc: ,,Luna, Soare şi Luceferi/ El le poartă ‘n a lui herb,/ Împregiuru-i are dame/ Și curteni din neamul cerb.// Crainici, iepurii cei repezi,/ Purtători ei sunt de veşti,/ Filomele-i ţin orchestrul/ Și izvoare spun poveşti.” Alături de elementele macrocosmosului se conturează pictural și universul micilor viețuitoare, impresionante nu prin dimensiunea lor, ci compensativ prin covârșitoarea mulțime: ,,Peste flori, ce cresc în umbră,/ Lângă ape, pe poteci,/ Vezi bejanii de albine,/ Armii grele de furnici.”

Dintre arborii peisajului poetic eminescian, cel mai încărcat de sacralitate este ,,teiul sfânt”, care ocrotește pe îndrăgostiți cu mireasma lui învăluitoare: ,,Adormind de armonia/ codrului bătut de gânduri/ Flori de tei deasupra noastră/ or să cadă rânduri, rânduri.” (Dorința). Departe, cât mai departe de ,,orașul furnicar” și de răutatea lumii clevetitoare, îndrăgostiții din Povestea codrului caută locuri tainice și pure: ,,Amândoi vom merge-n lume/ Rătăciţi şi singurei,/ Ne-om culca lângă izvorul/ Ce răsare sub un tei.” Iată, alăturate cele mai iubite elemente ale naturii eminesciene, izvorul și teiul, puse în directă relație cu dragostea.

Eminescu este cel mai mare poet cosmogonic al literaturii noastre prin Scrisoarea I, în care imaginează geneza și apocatastaza Cosmosului, prin partea a 3-a a poemului Luceafărul, unde este descrisă călătoria lui Hyperion spre Demiurg, sau prin poezii ca La steaua, Povestea magului călător prin stele etc. Desigur că și în poezia erotică sunt prezente Luna, Soarele, stelele cerului.

Manifestarea iubirii rămâne o taină, dezvăluită numai naturii, nu unor martori curioși. Apogeul erotic visat de poet este unul sufletesc, regăsit și în finalul poeziei Sara pe deal: ,,Ne-om răzima capetele unul de altul/ Și surâzând vom adormi sub înaltul/ Vechiul salcâm. Astfel de noapte bogată/ Cine pe ea n-ar da viața lui toată”.

Există în erotica eminesciană o măsură temporală, evoluând de la clipă la oră (,,O oră să fi fost amici/ să ne iubim cu dor/ S-ascult de glasul gurii mici/ O oră și să mor”), ajungând la noapte (,,Astfel de noapte bogată…’’). Sub semnul pedanteriei stă un autentic ars amandi în dialogul Cătălin-Cătălina din Luceafărul: ,,Şi ochii tăi nemişcători/ Sub ochii mei rămâie…/ De te înalţ de subsuori/ Te-nalţă din călcâie;// Când faţa mea se pleacă-n jos,/ În sus rămâi cu faţa,/ Să ne privim nesăţios/ Şi dulce toată viaţa;// Şi ca să-ţi fie pe deplin/ Iubirea cunoscută,/ Când sărutându-te mă-nclin,/ Tu iarăşi mă sărută”. Și nu întâmplător, idila în decor vesperal din finalul poemului rezonează perfect cu decenta exprimare a sentimentului, specifică poeziei din secolul al XIX-lea românesc, în care latura sexuală a iubirii era eludată. Mărturisirea lui Cătălin înalță sentimentul iubirii pe culmile absolutului omenesc: ,,- O, lasă-mi capul meu pe sân,/ Iubito, să se culce/ Sub raza ochiului senin/ Şi negrăit de dulce;// Cu farmecul luminii reci/ Gândirile străbate-mi,/ Revarsă linişte de veci/ Pe noaptea mea de patimi.// Şi deasupra mea rămâi /Durerea mea de-o curmă,/ Căci eşti iubirea mea dentâi/ Şi visul meu din urmă.” Nu am găsit nicăieri în lirica română un asemenea punct înalt al exprimării idealului erotic, dragostea fiind sentimentul care poate alunga durerea, identificată cu existența omenească, văzută metaforic drept ,,noapte a patimilor”. O acoladă deschisă între prima iubire și visul din urmă cuprinde în ea împlinirea sufletului uman în speță. Iată absolutul pe care Dante Alighieri îl formula în versul final al Divinei Comedii, „L’amor che move il sole e l’altre stele” spre a face din iubire o forță ce guvernează întregul Univers și pe care Eminescu îl raportează, mai restrâns, la existența omului.

Interesant este că nu numai în idile, ci și în elegiile sale erotice, care sunt cele mai numeroase și mai variate artistic, având drept cadru ,,aceeași ulicioară”, peisajul toamnei în via unde se scutură frunzele nucului, strada urbană cu plopi fără soț, peisajului oceanului înghețat, Eminescu păstrează perspectiva absolutului. Iubirea poate izbăvi ființa umană de moarte și de uitare. În atât de populara elegie Pe lângă plopii fără soț meditația poetului sfârșește cu un reproș făcut femeii care nu i-a împărtășit sentimentul: „Tu trebuia să te cuprinzi/ De acel farmec sfânt,/ Și noaptea candelă s-aprinzi/ Iubirii pe pământ.”

Definiția dragostei ca ,,farmec sfânt” nu conduce spre ideea religioasă, exprimată în versurile din poezia Rugăciune, ci este susținută de puterea ancestrală a trăirii, venind spre el de la moși și strămoși. Se configurează astfel o altă dimensiune a absolutului: ,,Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Și plini de suferinți,/ Ce mi-i lăsară din bătrâni/ Părinții din părinți.” Numai o iubire de o asemenea forță poate eterniza chipul muzei sale, trecând triumfală peste umbrele secolelor viitoare: ,,Dându-mi din ochiul tău senin/ O rază dinadins,/ În calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi aprins;// Ai fi trăit în veci de veci/ Și rânduri de vieți,/ Cu ale tale brațe reci/ Înmărmureai măreț.” Poezia depășește forța transfiguratoare a sculpturii, dacă amintim de motivul tratat de Shakespeare în Sonete: ,,Nici bronzul, nici granitul, oceanele măreţe/ Nu vor putea să-nfrunte al Morţii ochi deschis… Da, n-o să poată nimeni, ci doar cântarea mea:/ Ea, peste Timp, nălţa-va iubirea ca o stea!” (Sonetul 65).

Reluând ideea pe care Tudor Vianu o afirmase prin cuvintele ,,Fără Eminescu am fi altfel și mai săraci”, filosoful Constantin Noica o nuanțează într-un mod necesar: ,,Și dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu – nu cu un Eminescu idealizat, nu cu un Eminescu trimes în genialitatea lui, – cu Eminescu acesta al haosului germinativ, dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu acesta, atunci vom rămâne, în cultură, mai departe înfometați.“

Participanții la conferință au fost invitați să citească din versurile lor preferate cu care au venit la acest eveniment și microrecitalul realizat astfel a dat prilejul prelungirii bucuriei pe care au simțit-o românii de a-și umple sufletele cu frumoasa poezie eminesciană.

Preotul Ștefan Vlad a mulțumit oaspetelui sibian pentru conferința prezentată, mărturisind că atunci când o aude pe Anca Sîrghie are impresia că ascultă un înger. În asentimentul întregii asistențe, părintele paroh a invitat-o să revină în Michigan spre a vorbi românilor diasporei despre scriitorii noștri, de care departe de țară le este mereu dor.

(Au consemnat pentru dvs., Muguraș Maria Vnuck și David Paul Vnuck, jurnaliști culturali, Membri UZPR)

Epigrame

Posted by solariu On May - 1 - 2017

Epigrame

Autor: Sorin Olariu (Michigan, USA)

CARICATURISTULUI ȘTEFAN POPA-POPAS

Desenând, din joacă,
Fără apropou,
Mi-a făcut o moacă
De-am rămas tablou!

VIS DE GINERICĂ

Și-ar dori pesemne
Munca în etape:
El s-aducă lemne
Soacra lui să crape!

CHEF DE CHEF

Un bețiv, cu-o găleată,
Pe un altul îl învie:
– Mai trezește-te odată,
Să mai tragem o beție!

ERORI DE EXPRIMARE

În țara-n care ne-ntrerupt
Poporul zace-ntr-un marasm,
Spui politician corupt
Și-ai obținut un pleonasm!

ODĂ POLITICIENILOR ROMÂNI

Aleșii noștri, bunăoară,
Sunt tipi mișto, de nota zece:
De câte ori mi-e dor de țară
Îmi amintesc de ei și-mi trece!

DEFRIȘĂRI ÎN HARCOV

Azi, secuiul, complexat,
Vrea să facă pe stăpânul:
– Codrul ăsta l-am tăiat
Că e frate cu românul!

NEDUMERIRE

Nu-nțeleg cum de se poate
Că la noi în Românica
Dumnezeu ne-a dat de toate
Însă noi n-avem nimica!

Sorin-Olariu-poza-dublura

 

Foto. Sorin Olariu

Ştefan Străjeri – promotorul de valori şi tradiţii naţionale româneşti

Autor: Galina Martea

Este un proverb „sângele apă nu se face!”. În consecinţă, oriunde nu s-ar afla omul pe acest pământ, oricum rădăcinile îşi simt mereu originea. Aceasta este o realitate care există independent de orice lucru şi nu poate fi înlocuită sau remodelată cu nimic în astă lume. Provenienţa, prin naştere, îşi urmează existenţa în mod autonom, fiind liberă în decizii. Astfel, omul devine dependent de rădăcinile sale, purtându-le mereu cu sine până la ultima suflare. Deci, cât omul nu ar călători prin lume, cât de mult nu s-ar îndepărta de ţara natală, oricum sufletul acestuia se regăseşte necontenit prin procesele afective umane, prin procesele care exprimă sentimente/credinţă/devotament faţă de propria origine/naţiune. În asa mod, prin procesele afective se regăseşte nemijlocit fiinta umană care dă viaţă şi continuitate existenţei. Într-un asemenea proces real se regăseşte omul şi scriitorul Ştefan Străjeri care îşi menţine cu demnitate existenţa prin valorile identitare ale originii.

Scriitorul, jurnalistul şi editorul Ştefan Străjeri, fiind parte componentă a naţiunii române (născut în România, Bucovina, judeţul Suceava, satul Pojorâta), este acea expresie în existenţa umană care, prin sentimente autentice, demonstrează atitudinea sa creştinească şi civilizată față de propriul popor şi ţara de origine. Plecat departe de meleagurile natale (Statele Unite ale Americii) Domnia Sa este maestrul care cu multă inteligenţă/înţelepciune/dragoste şi bunătate sufletească ştie cum să promoveze prin lume valorile naţiunii române; ştie cum să păstreze dorul de ţărâna natală şi casa părintească; ştie cum să transmită mesajul identitar prin vibraţiile sufletului iubitor de valori şi tradiţii naţionale. Fiind persoana cu o cultură aparte, cu sentimente curate şi pline de tandreţe/nobleţe faţă de poporul român, propriul popor, dl Ştefan Străjeri a conştientizat în modul cel mai uman care sunt valorile prioritare în existenţa omului din acest univers. Astfel, Domnia sa, prin inteligenţa şi cultura ereditară, a reuşit, în timp, să realizeze acţiuni de preţ care, la rândul lor, au promovat cultura şi nivelul de dezvoltare a poporului român în spaţiul universal, totodată, promovându-se pe sine ca personalitate şi identitate integră în viaţa socială, culturală şi creativă. Deloc uşor de a te promova în această viaţă pe meleaguri străine, dânsul a reuşit să obţină şi să cuprindă acele acţiuni cu efecte pozitive care i-au creat o existenţă decentă, având la bază o activitate spirituală distinsă care-l stimulează şi îl motivează continuu. Toate acestea s-au obţinut prin muncă asiduă şi devotament real faţă de valorile naţionale/intelectuale/individuale, fundamentate pe un comportament uman adecvat. Fiind stabilit cu traiul în SUA, statul Michigan, Ştefan Străjeri, prin intelectul său, s-a implicat în jurnalism (necătând la faptul că este licenţiat în economie şi cu studii postuniversitare de masterat în domeniul auditului şi managementului contabil), astfel preluând activitatea de editor al ziarului “Curentul Internaţional”. Între timp, devine un bun organizator de manifestări culturale româneşti şi anume: de a sărbatori anual Ziua Naţională a României de 1 decembrie la Detroit, SUA, cu începere din 2008. Este membru fondator al Societăţii Româno-Americane „Avram Iancu” şi membru fondator al Asociatiei Jurnalistilor Romani din America de Nord (NARPA – North-American Romanian Press Association). Nemijlocit, este parte componentă printre membrii fondatori ai Forumului Românilor de Pretutindeni ale cărui baze au fost puse la Câmpul Românesc de la Hamilton, Canada, 14 iulie 2011. Rezultat al acestora, în 2006 din partea postului de radio “Vocea Basarabiei” din Chişinău i se decernează Premiul de Excelenţă pentru promovarea românismului. Iar în mai 2011 la Gala Celebrităţilor Româno-Americane i se înmânează o Diplomă de apreciere, acţiune organizată la Las Vegas de Consulatul Onorific al României în Las Vegas împreună cu postul de televiziune TVR Internaţional. În acelaşi timp, Ştefan Străjeri este un publicist activ cu lucrări de istorie şi despre românii imigraţi în SUA şi, nu în ultimul rând, este autorul inegalabilei şi valoroasei monografii “Românii americani de la Marile Lacuri”.

Coperta2

 

Monografia “Românii americani de la Marile Lacuri” (autor Ştefan Străjeri, Editura Anamarol, Bucureşti, 2014, pagini 600), cu o prefaţă de Anca Sirghie (prof. univ. dr., Universitarea Alma Mater Sibiu, România), este o lucrare cu cele mai speciale efecte în evoluţia umană şi anume: despre valoarea şi importanţa unui popor stabilit pe meleaguri străine. Prin intermediul acestei monografii, realizată cu multă capacitate de Ştefan Străjeri, aflăm adevărul ce reliefează şi demonstrează, cu certitudine, nivelul de inteligenţă şi cultură a naţiunii române care este capabilă de lucruri frumoase şi nobile. Respectiv, se conturează latura despre acţiunile exercitate şi modul de comportare în viaţa socială a diasporei române, ca factor migrator aflat în afara graniţelor ţării de origine, care s-a identificat de a fi exemplară cu adevărat în fapte, totodată, fiind capabilă de a promova valorile naţionale româneşti la cel mai înalt   nivel. La acest capitol, Ştefan Străjeri vine cu un şir de argumente care demonstrează prin fapte reale atât identitatea poporului român, ca factor pozitiv în existenţă, cât şi capacitatea intelectuală a naţiunii române, ca factor în evoluţie. Argumentele prezente în lucrare sunt fundamentate pe fenomene reale şi anume: prezenţa comunităţii româneşti în statul american Michigan mai mult de peste o sută de ani. Aici autorul spune cu încredere, că pe parcursul unui secol diaspora română s-a prezentat în statul Michigan, SUA, ca o comunitate demnă şi integră de a fi, astfel contribuind esenţial în dezvoltarea diverselor domenii de activitate din acest stat, în acelaşi timp, promovând cultura şi valorile naţionale româneşti. Autorul concretizează în nenumărate rânduri, că majoritatea românilor nu numai că au muncit cu onestitate în diverse sectoare ale economiei naţionale americane, dar, în mod onorabil, au realizat activităţi care au încurajat şi promovat viaţa românilor din zonă. Începând cu anul 1904, intelectualitatea şi oamenii dornici de valori spirituale organizează sistematic activităţi culturale cu caracter naţional românesc, în aşa mod, păstrând şi ocrotind cu credinţă tradiţiile naţionale pentru a fi transmise din generaţie în generaţie, indiferent de faptul ca sunt pe meleaguri străine. Astfel, unitatea naţiunii române este bine integrată spiritual în SUA, având la bază cultura, obiceiurile şi credinţa proprie natională. Monografia respectivă, fiind cu adevărat de o valoare exceptională, cuprinde şase capitole prin care sunt descrise minuţios şi cu multă atenţie procesele despre migraţia românilor în Statele Unite ale Americii, inclusiv în statul Michigan; procesul de existenţă şi istoria comunităţilor româneşti, inclusiv instituţiile creştinismului (bisericile şi mănăstirile româneşti); activitatea culturală, socială şi ştiinţifică a românilor din diasporă (societăţi ştiinţifice, culturale, mass-media, religioase, etc.); şi, nu în ultimul rând, despre geografia şi istoria statului Michigan, ca element component în existenţa acestora. Nemijlocit, un capitol aparte îl ocupă în lucrare activitatea şi acţiunile întreprinse de pătura cea mai reprezentativă a comunităţii româneşti, şi anume: despre personalităţi marcante din viaţa socială care s-au evidenţiat cu merite deosebite prin artă, cultură, creaţie, ştiinţă, etc. Dintre aceştea sunt actori, scriitori, pictori şi savanţi cu renume de origine română care au contribuit enorm la dezvoltarea şi promovarea culturii naţionale în spaţiul american. Printre ei, convingător, este şi contribuţia dlui Ştefan Străjeri care valorizează la cel mai înalt nivel identitatea poporului român în S.U.A. şi, în special, în statul Michigan. Referitor la aceasta, în prefaţa cărţii, doamna Anca Sirghie (prof. univ, dr., Universitatea Alma Mater din Sibiu) ne concretizează următoarele: “Citind cartea cu un titlul inspirat, Românii Americani de la Marile Lacuri, a lui Ştefan Străjeri şi cu documentatul comentariu privind activitatea organizaţiilor, a presei româneşti şi a instituţiilor religioase ce poartă semnele identităţii noastre naţionale, a personalităţilor care s-au remarcat de-a lungul deceniilor, totul raportat la istoria generală a Americii de Nord, rămâi uimit, gândind la efortul de Sisif al celui care a agonisit atâtea date, cu constiinţă că un asemenea studiu monografic va dăinui peste timp ca o carte de vizită onorantă pentru întreaga comunitate a românilor. Şi nu mă refer numai la românii americani despre care dorise să scrie economistul publicist Ştefan Străjeri în monografia lui, ci şi la cei din ţară care în egală măsură au multe, foarte multe noutăţi de aflat şi de înţeles din cartea aceasta”. Totodată, dna Anca Sirghie mai spune: “Între atâtea volume editate azi, monografia comunităţii românilor americani din Michigan, scrisă de Ştefan Străjeri, este, cu certitudine, o carte-eveniment. O carte dorită, o carte necesară…”.

Scriitorul, economistul, jurnalistul şi editorul Ştefan Străjeri, fire de o sensibilitate rară şi mărinimoasă, cucereşte în permanenţă publicul român din diasporă, şi nu numai, prin acţiuni şi creaţii care promovează cu mândrie importanţa şi rolul naţiunii române în cultura şi viaţa universală. Astfel, evenimentele organizate în statul Michigan, nemijlocit prin Societatea Culturală Româno-Americană „Avram Iancu” (fondator Ştefan Străjeri), sunt ca un mijloc de intersecţie culturală dintre spiritul românesc cu spiritul american, care, în rezultat, formează câmpul magnetic al spiritualităţii dintre popoare. În respectivul proces al valorilor spirituale, în special al valorilor spirituale româneşti, rolul distins, cu siguranţă, îl ocupă şi dl Ştefan Străjeri, fiind maestrul ce conştientizează şi reglează corect comunicarea dintre viaţă-existenţă-cultură-identitate naţională. Cred, că poporul român trebuie să fie mândru de faptul că printre ei se regăseşte o asemenea personalitate precum Ştefan Străjeri – omul care nu-şi uită ţara natală, indiferent de faptul unde nu s-ar afla pe acest pământ.

(Galina Martea, dr., academician de onoare al învăţământului universitar din R.Moldova, scriitoare, poetă)

G.Martea,foto 45,ag,jpeg

Foto. Galina Martea

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors