Archive for the ‘Destinatia Romania’ Category

Lumină Sfântă

Posted by Gabriela Petcu On April - 18 - 2014

invierea_domnului_17_aprilie

Lumina Sfântă

 

„Lumina luminează în întuneric

şi întunericul nu a cuprins-o.” (Ioan 1.5)

 

 

Hristoase,

Iată! la Sfântul tau Mormânt pecetluit

«Axios, Kirie eleison»* strigăm cu toţii

Pe noi prin Învierea Ta ne-ai mântuit

Şi vom primi Lumină în miezul nopţii

 

Se simte vânt uşor la piatra de mormânt

Cănd  rugăciuni la cer, spre Tine înălţăm

Doamne Isuse Hristoase, Fiu şi Cuvânt

Din moartea şi-nvierea Ta noi învăţăm !

 

Şi vântul tace…mirajul ne cuprinde

Pe piatră încep să-apară stropi de rouă

Foc ce nu arde, Lumina Sfântă-aprinde

Iar Patriarhul, ne dă Lumină nouă

 

Vă-apropiaţi! Veniti de luaţi Lumină!

Şi clopotele bat vestind lumii întregi

De Învierea din  noaptea cea divină

Când păcătoşi fiind, de rele ne dezlegi!

 

Hristos a Înviat!

 

 

*Vrednic Este, Doamne miluieşte! (gr)

 

 

 

 

 

Îndrumar creştin

 

Motto: “Adu mâna ta şi o pune în coasta Mea,

adu degetul tău şi îl pune în urmele cuielor

şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27).

 

Omule,

Tu ţi-ai ales un drum atât de lung

Încât te pierzi şi uiţi de ce-ai plecat

Şi-n grabă aduni păcat după păcat

Să nu te miri că relele te-ajung!

 

Degeaba plângi şi-n taină tu suspini

De vrei ca în lumină să-ajungi,

Mult Adevăr în inimă să strângi

Să Crezi în El! apoi, să te închini!

 

Tu ştii cât s-a jertfit, om păcătos!

Pe cruce-ndurerat şi înrobit,

Ţi-a luat păcatele şi te-a iubit

Acum, fii în credinţă lui Hristos!

 

Om bun,

Azi, iată învierea Sa din morţi

Când s-a întrupat dumnezeirea

Să-ţi mântuiască ţie firea

În trup şi suflet viaţa să o porţi!

 

Fii martor învierii lui Iisus!

Tu vino-n noapte şi te închină,

Slăveşte-L! apoi, să iei lumină.

Aşa să te uneşti cu Cel de Sus!

 

Să spui curat: „Hristos a înviat”!

Iar cei ce-n adevar sunt luminaţi

Şi în credinţă binecuvântaţi,

Răspund: „Adevarat a înviat”!

 

 

Gabriela PETCU

 

 

STROIA-Gheorghe---ALBASTRU-wbIon CATRINA

 

De curând, prestigioasa Editură „ANAMAROL” din Bucureşti a trimis la tipar un volum de excepţie al poetului, publicistului şi eseistului Gheorghe Stroia. Este vorba de volumul de versuri: „Albastru glas de înger”.

 

Numele omului de cultură Gheorghe Stroia şi creaţia lui poetică nu mai constituie o surpriză pentru publicul cititor din ţară şi din străinătate. Volumul de versuri recent apărut nu face altceva decât să întregească şi să consolideze o personalitate artistică puternică a vremurilor noastre.

 

Neobosit şi inspirat căutător de frumos şi sensibilitate, poetul demonstrează, prin linia proprie pe care o deschide în poezia românească contemporană, că poate înmagazina şi decanta imagini de o deosebită valoare artistică.

 

Volumul este dedicat celei mai iubite fiinţe a omului – mama. Numărul poeţilor din literatura română care au scris versuri memorabile închinate mamei este destul de mare.  Amintim aici doar pe câţiva dintre ei, care ne vin imediat în minte, cum ar fi: Andrei Mureşanu, Vasile Alecsandri, D. Bolintineanu, Mihai Eminescu, George Coşbuc, Victor Eftimiu, Octavian Goga, Panait Cerna, Şt. O. Iosif, Elena Farago, George Lesnea,  Tudor Arghezi, Nicolae Labiş, Virgil Carianopol, Ion Pillat, Magda Isanos, Ion Brad, Radu Cârneci, Alexandru Andriţoiu, Nichita Stănescu, Ion Crânguleanu, Horia Zilieru etc. Este meritul poetului Gheorghe Stroia de a-şi găsi un loc distinct printre ei.

 

Poezia „Albastru glas de înger” care deschide Partea I, intitulată sugestiv „Albastru glas”, curge lin spre sufletul cititorului. Rareori se întâlneşte în poezie un omagiu mai sincer şi mai ardent ca la Gheorghe Stroia. Poetul vede chipul mamei pretutindeni şi-l identifică atât cu fenomenele trecătoare, dar mai ales cu cele durabile şi nemuritoare. „În fiecare frunză şi-n fiecare rug de floare/ În fiecare nor şi-n cer un geamăt de culoare/… E chipul mamei mele izvorul dintre stânci/ … E chipul mamei mele luceafărul de seară/ Un murmur de lumină în sufletu-mi de ceară./”

 

Nesigur, dar pios, el cere ajutorul celei ce i-a dat viaţă în clipele de grea cumpănă. „În fiecare ceas al vieţii, dă-mi plâns de alăută,/ În fiecare zi cu soare, o rugă-mi împrumută!/” Rugăciunea către mama sa e pentru că, pentru poet, chipul mamei sale este sacru. /„E chipul mamei mele o ploaie vis, bogată, /  Aroma cea de smirnă, icoană preacurată./”       Pentru poet, mama este: „Albastru glas de înger, din cerul meu cu stele,/ „Eşti inima cea vie ce-mi bate cu putere!/”

 

Prezentă în viaţă, încă de la începuturi, mama este: „Mâna ce trece peste frunte-mi,/ Lacrimă în mare taină,/ Liniştea sădită-n bobi de rouă,/ Viaţa – anotimpul ca o haină./”, după cum ne mărturiseşte el în „Miere şi descântec”. Chipul mamei este indisolubil legat de scurgerea nisipului din clepsidra vieţii. Decantarea energiilor materne în plăpândul trup al fiului se înfăptuieşte gradual. Despărţirea este firească, dar dureroasă. „La căpătâi măicuţă, lacrimi te plâng tăcute,/” cum este în „Sărut de mângâiere”, sau, „La cimitir un hău stă trupul să-ţi înghită,/” Poetul mărturiseşte inspirat: „Mama este raiul ce adesea suspină/” cum se confesează în poezia „Mama este” sau, „Lacrimă”, „Liniştea”, „Fântâna” etc.

 

Partea a II-a „Tăcere de azur”, aduce un crez şi o iubire fierbinte faţă de mamă, când maturitatea poetului poate găsi nebănuite valenţe în adoraţia sa. Dacă împlinirea sa se va petrece în concordanţă cu sentimentele sale se va atinge împlinirea prin comuniunea cu universul nemuritor. Doar iubirea mamei sale îl ţine să-şi împlinească menirea sa pe pământ. „dacă apa vieţii n-ar picura/ din al tău suflet/ plin de soare/ m-aş preschimba în dor nebun/ bolnav pelerin/ pe o stea călătoare./” (Vezi poezia „Dacă”). Mama devine succesiv „Limba noastră”, „Lumina cărţii”, „Raiul vieţii”, „Femeia”, etc. Adoraţia lui pentru mama, exprimată cu sinceritate şi căldură umană îl apropie de Serghei Esenin.

 

Partea a III-a – Albastru vis – tratează aceleaşi probleme profunde, dar poetul se depărtează uşor de adoraţia pentru mama sa şi se îndreaptă spre sacru şi nemurire. După ce a primit viaţa, poetul îi defineşte marcajele limită de la: „Lumina soarelui”, la  „Amurgul”. Între ele stă „Bucuria rodirii”. Tot acest ciclu reprezintă hora vieţii pe pământ.

Densitatea imaginilor şi avalanşa sentimentelor generate de această cromatică sugestivă, produce o invitaţie la o meditaţie tăcută şi profundă. Ea naşte sentimente de linişte, împlinire, gingăşie şi respect. Este un pios omagiu adus tuturor mamelor de pe pământ.

 

Volumul de versuri aduce în final, prin Partea a IV-a, („Rai de crini”), pregătirea conştientă spre marea trecere din finalul vieţii, când, floarea de pe pământ ajunge, prin credinţă şi iubire, la un nou început, când este „Cerul pe pământ”.   Nu este locul aici să facem o analiză exhaustivă a întregului volum de versuri. Dincolo de orice consideraţie subiectivă, cartea este un succes deosebit al creaţiei unui poet ajuns la deplină maturitate. La succesul ei contribuie şi ilustraţiile extrem de inspirate ale maestrului Radu Bercea. Cititorii vor avea un motiv de reală satisfacţie, lecturând aceste versuri.

 

Ion CATRINA

10 aprilie 2014

Craiova

Dan Isăcescu: Visul francez sub zgomotul roţilor de tren!

Posted by Gabriela Petcu On April - 18 - 2014

TrenFranta2

Odiseea lui Dan Isăcescu şi aventura lui franceză este imposibil să nu te captiveze, mai ales, dacă relatarea o face prietenul meu Mitică Sinu (Phoenix, Arizona). Povestea lui nu este una obişnuită. Modul în care reuşeşte să părăsească România este unul ieşit din tiparele acelor timpuri: Dan Isăcescu trece graniţa între roţile unui tren de marfă! Isăcescu va respira aerul libertăţii într-o lume nouă  în care continuă aventura începută pe un vechi peron de gară şi trăieşte din plin fiecare clipă a vieţii sale, ca şi cum ar fi ultima.

Compartiment de lux spre Occident – curaj şi inventivitate!

Anul de graţie 1948 se evidenţiază, printre altele, prin cel mai puternic exod de refugiaţi spre Occident, care se manifesta ca un adevărat curent, pe care nea Mitică îl numise paşoptismul secolului XX. Prigoana comunistă nu avea limite şi părăsirea României părea singura cale de supravieţuire pentru mulţi dintre ei. Preţul pe care unii au fost nevoiţi să-l plătească nu poate fi echivalat în bani, niciodată. Şi-au riscat propria viaţă pentru a se bucura de gustul libertăţii, dar uzând de inteligenţă şi mult curaj. Cazul lui Dan Isăcescu, românul care a ajuns în Franţa sub un tren, a fost mediatizat multă vreme şi s-a aflat pe prima pagină a gazetelor din Paris. Speriat de ceea ce se întâmpla în ţară, tânăr, inteligent, cu o minte inventivă şi ispitit mereu de lumea liberă, occidentală, lui Dan Isăcescu i-a venit o idee: ce-ar fi să vadă dacă trenul n-ar fi mijlocul  prin care ar putea părăsi ţara? A studiat cu atenţie potenţialul  mijloc de fugă, şi ochiul lui ager a identificat un loc în care se putea amplasa o cutie din lemn, numai bună pentru a-i servi drept compartiment. „Dacă cutia se află tot acolo când trenul se întoarce în România, înseamnă că nu verifică nimeni sub tren, aşa că pot să stau acolo, în condiţii sigure” – a gândit românul nostru. Experimentul făcut s-a dovedit a fi decisiv pentru punerea în aplicare a planului. În acest fel, în cutia pe care şi-a confecţionat-o până în cele mai mici detalii, cu mare atenţie, Dan Isăcescu reuşeşte să ajungă la Paris.

TrenulFranta1„Eu am venit din Franţa, dar să nu spui la nimeni!”

Nea Mitică l-a întâlnit pe Dan Isăcescu în Italia, la Torino.  Plecase din Franţa, unde ajunsese ilegal, pentru că auzise el că la Torino era un grup de români, într-o tabără de refugiaţi. Intenţiona să se întoarcă din nou în Franţa, dar pe cale legală. Şi cum de-abia se învăţase cu compartimentul său atât de original, ajunge în Italia, tot sub tren. Câţi ani ai? – au fost cuvintele pe care Isăcescu i le-a adresat lui Mitică la prima lor întâlnire – Tu îi cunoşti pe ăştia pe toţi?  Şi-a studiat atent partenerul de dialog. Parcă ceva din interiorul său îi şoptea să-i acorde încredere lui Mitică, spunându-i pe un ton deschis: Eu am venit din Franţa dar să nu spui la nimeni! Le voi spune eu odată la toţi, să audă direct de la mine. S-au împrietenit imediat. Era genul de om care ştia să se apropie de ceilalţi şi să se facă plăcut, dar numai după ce-l studia atent, pe fiecare.

Paris – oraşul luminilor şi-al libertăţii!

La scurtă vreme, până şi refugiaţii de alte naţionalităţi au aflat că printre ei se află un refugiat român, ce tocmai sosise de la Paris. Toţi lagăriştii se interesau despre viaţa şi posibilităţile din Franţa. Pentru mulţi, urma să fie destinaţia finală. Isăcescu îşi depusese cerere de azil politic ca şi refugiat român, cu opţiunea Franţa. Italienii au fost expeditivi, aşa că, în scurtă vreme, grupul lărgit de prieteni ai lui nea Mitică s-a reînchegat la Paris, oraşul luminilor. Perioada care a urmat a stat sub semnul aventurii, aventura franceză, care prin ineditul şi farmecul ei a unit sufletele românilor aflaţi la Paris. Greutăţile au fost mai uşor de trecut iar bucuriile erau savurate la maxim.

De la cloşar – la inginer!

Începuturile vieţii în Occident n-au fost uşoare, pentru niciunul dintre refugiaţii români. Condiţia emigrantului într-o societate occidentală era limitată, iar barierele ce trebuiau trecute până la a ajunge la integrare nu erau simplu de depăşit. Intelectual sau pauper, emigrantul, şi nu numai, trecea prin furcile caudine până la desăvârşirea lui în calitate de cetăţean al unei ţări din Vest. „Cum în America e bine cunoscut termenul homeless sau în România, oamenii străzii, cloşarii trăiau în Parisul anilor ’50 – îmi spune nea Mitică – însă spre deosebire de homeless, cloşarii deţineau un fel de permis de şedere pe malul Senei. Aparţineau tuturor categoriilor sociale, dar mulţi erau din rândul intelectualilor. Dan Isăcescu stătea pe cheiul Senei, împreună cu cloşarii. Stive de cărţi tronau printre locaşurile improprii, construite după priceperea şi posibilităţile lor. Dan citea foarte mult, îi plăcea să înveţe, îşi dorea foarte tare să ajungă inginer”. Nu de puţine ori, când nea Mitică ajungea pe malul Senei, între ei, era întrebat despre Panait Istrati sau despre Cioran, pe care îi citiseră majoritatea celor cu care vorbea. „Tu citeşti mult, măi Dane, dar n-ai făcut nimic în viaţă!” – i-a spus prietenul meu într-o zi lui Isăcescu. Era vorba de realizarea lui pe plan profesional. Într-o zi, când nea Mitică repetase această frază pe care Dan o ura, de-a dreptul, i-a spus pe un ton confidenţial: Măi, tu zici că eu n-am făcut nimic! Du-te la Grenoble şi vei vedea că apar şi eu pe lista celor care s-au remarcat. Au scris că sunt inginer, deşi nu am o diplomă în mână!

Trei curtezani, un curier… şi-o domnişoară greu de cucerit!

Una dintre cele mai interesante întâmplări legate de Dan Isăcescu, petrecute la Paris, de care nea Mitică şi-a amintit cu lux de amănunte, a fost cea legată de o tânără franţuzoaică de origine română, pe nume Nadine. Această tânără lucra împreună cu mama ei la un hotel şi locuiau tot acolo.  Nadine era o fată frumoasă şi era privită cu admiraţie de către românii emigranţi din Paris. În grupul de prieteni în care se învârtea şi nea Mitică, existau trei pretendenţi care îi făceau curte lui Nadine, cu gândul chiar la căsătorie: căpitanul Epuran, ajuns inginer, doctorul Miclea şi doctorul Aerichide – un grec născut în România. Însă tânăra Nadine nu discuta cu cei trei curtezani, pentru că se pare că niciunul nu-i era pe plac, aşa că aceştia au găsit o modalitate ingenioasă de a-i transmite mesajele lor. Ştiind că Dan Isăcescu e un tip descurcăreţ şi deschide cu uşurinţă orice uşă, au convenit să-l folosească curier, urmând ca el să le ducă scrisorile şi să le predea tinerei Nadine. Dar n-o făcea pe gratis, bineînţeles, întrucât cei  trei feţi-frumoşi îl plăteau chiar bine, pentru serviciul prestat.

„Hercule- Savinien” – varianta românească!

Când Dan îi ducea corespondenţa Nadinei dialogul cu fata decurgea cam în felul următor: Ai o scrisoare de la Aerichide, o anunţa Isăcescu calm. Păi deschide-o şi citeşte-o! – spunea fata zâmbind ştrengăreşte. Eşti neserioasă, riposta el, cum să citesc eu corespondenţa ta? Era un şmecheraş înnăscut şi mai mult decât atât, foarte simpatic în societate”. Uneori, când curierul neoficial intra la ea în cameră, Nadine se afla în pat, într-o ţinută lejeră… Pune ceva pe tine – striga el înfuriat – cum poţi să stai aşa în faţa unui bărbat?  Stilul acesta confident a început să-i placă Nadinei… Alteori, Dan îi citea scrisorile şi tonul lui era ferm, dar totodată cuceritor. Era la fel ca în piesa „Hercule – Savinien”, de Cyrano de Bergerac, unde o tânără se îndrăgosteşte de cel care-i citea scrisorile… Încet, încet, domnişoara Nadine se îndrăgosteşte de vocea lui Dan, bătăile inimii i se accelerează tot mai mult în prezenţa lui, iar sentimentele frumoase prind contur. Nu peste mult timp, spre dezamăgirea mamei sale care ar fi dorit să o mărite cu un intelectual, Nadine se căsătoreşte într-o bună zi cu Dan Isăcescu. Omul care a ajuns la Paris, sub tren, care apoi a locuit cu cloşarii pe malul Senei, ajunge să aibă o familie! Tatăl Nadinei era român – căpitan de vas -, iar mama ei era franţuzoaică. Fata vorbea bine româneşte; deşi era născută în Franţa; locuise pentru o perioadă în România. După ce şi-a adunat nişte bani, Dan a trimis-o pe Nadine în vizită în România să o cunoască  şi mama lui.

Însurat cu o femeie deosebită, frumoasă şi serioasă şi cu care avea doi copii, Dan Isăcescu nu a putut renunţa însă la stilul de aventurier în care se obişnuise să trăiască şi care i se potrivea ca o mănuşă. Şi astfel, la un moment dat, inevitabilul s-a produs. Neînţelegerile ţinându-se lanţ în familia lor, după o perioadă de încercări de reconciliere, cuplul s-a destrămat. Nadine a intentat divorţul şi s-au despărţit, fiecare dintre ei urmându-şi calea. Nadine, totuşi, nu l-a putut uita. Când a prins de veste că Dan s-a mutat aproape de graniţa dintre Franţa şi Elveţia, s-a mutat şi ea într-o zonă adiacentă; dorea ca Dani să fie mereu aproape de ea, căci îl iubise enorm… Viaţa întreagă a lui Dan Isăcescu a fost o continuă aventură. N-avea astâmpăr, era fascinat de nou şi-i plăcea riscul, era mereu pe fugă, mereu grăbit, de parcă s-ar fi născut cu un dor de ducă, la fel de nestăvilit precum cel al roţilor de tren…

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Nuţu Dosescu, un reprezentant de seamă al românilor din Canada

Posted by Gabriela Petcu On April - 18 - 2014

nutu dosescu cu familia„Când trăieşti în lumea viselor, îţi vin tot felul de idei”!

 

Ana Magdin: Domnule Nuţu Dosescu, aveţi una dintre cele mai frumoase familii din Canada, sunteţi un om împlinit. Cum v-aţi acomodat şi cu ce vise v-aţi dus acolo?

Nuţu Dosescu: M-am născut în România în timpul vechiului regim. Când aveam eu 3 ani, auzisem de la parinţii mei că a venit un unchi din SUA să ne viziteze. În acea perioadă s-a născut gândul şi visul de a merge într-o vizită în SUA. După aproximativ 7 ani, tatăl meu a obţinut un paşaport pentru o vizită în SUA care a stârnit şi mai mult dorinţa de a pleca în Occident. Au mai durat 5 ani până la împlinirea acestui vis când părinţii mei au plecat şi eu am rămas în ţară încă 811 zile. A fost o perioadă destul de crâncenă aş putea spune dar care m-a făcut să mă maturizez mai rapid dacă se poate spune aşa. Visam la Occident şi mă gândeam la ce oportunităţi ar fi, odată ajuns acolo… era o problemă de timp. Ştiţi, când trăieşti în lumea viselor îţi vin tot felul de idei şi de aventuri pe care ai vrea sa le pui în aplicaţie… (minte de visător).

Ana Magdin: Când aţi decis că trebuie să plecati din România, cu ce gânduri şi care au fost primele lucruri pe care le-aţi făcut acolo?

dosescu nepotiNuţu Dosescu: Ajuns în Canada, primul obstacol înâlnit a fost limba Engleză. (Învăţasem eu ceva Engleză la liceu dar…) Al doilea lucru dificil era în aţi face noi prieteni. Lăsasem în ţară un grup de buni prieteni. Nu mă puteam acomoda, mă gândeam să fac ceva bani şi să mă întorc în România. Nu după mult timp am întâlnit câţiva tineri români cu care am legat prietenii si s-a mai ameliorat situaţia. Împreună cu ei am reuşit să învăţ limba şi să mă implic în societate. După şase luni m-am angajat la uzina de automobile Ford, unde urma sa lucrez următorii treizeci de ani.

Ana Magdin: Am văzut foarte multe produse pregătite de dumneavoastră, jamboane afumate, slăninuţe, cârnaţi, etc! Ce sfaturi daţi oamenilor care doresc să mănânce produse preparate acasă?

Nuţu Dosescu: Tatăl meu este un om foarte priceput şi de la dânsul am furat multe lucruri. Zic furat pentru-că tata nu este un maistru care să ştie să înveţe. Un om iute din fire dar cu abilităţi multiple. De mic copil mergeam cu el prin comună la pomana porcului, el fiind măcelarul iar eu uceniculJ. Aşa am învăţat metodele de preparare a mezelurilor, jamboanelor (şuncă – cum se spune în Banat) etc. Mai târziu am început să experimentez şi să-mi developez reţetele proprii. Pentru cei care vor să mănânce ceva bun, le sugerez să-şi găsească un măcelar renumit de la care să cumpere produsele respective, în cazul în care nu au posibilităţi să le prepare singuri. Este adevărat că se găsesc tot felul de produse la mezelărie, dar dacă vrei într-adevăr ceva deosebit, preparat după metode să zic clasice, atunci la un specialist de profesie.

pageAna Magdin: Tatăl dvs este stabilit în America. Ştiu că este un om cu toate meseriile posibile şi mai ştiu că este unul dintre cei mai buni apicultori care şi-a cumpărat stupi şi s-a ocupat de albinărit în propria gospodărie! Care a fost reacţia americanilor când au văzut că vecinul lor extrage miere şi chiar le ofera si lor spre degustare?:)

 Nuţu Dosescu: Într-adevăr aşa cum spuneţi tatăl meu cred că este unicat (şi se pare că eu îl moştenesc) s-a ocupat cu albinele în Romania şi încă se mai ocupă şi aici. Eu am crescut în mijlocul albinelor si nu-mi amintesc să nu fi avut vre-o dată albine. Unii dintre vecini sunt încântaţi, alţii mai puţinJ. Am avut şi reclamaţii şi am fost vizitaţi de autorităţi dar nu au fost niciodată neînţelegeri pe această temă. Mierea întotdeauna îndulceşte, chiar şi pe aceia cărora le este frică de albine.

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

Nuţu Dosescu: În aceste vremuri cred că românii au posibilitatea mai mult ca oricând să se realizeze, atât în ţară cât şi diaspora. În general, sunt oameni harnici şi gospodari însă cred că le lipseşte spiritul de echipă. “Unde-i unu nu-i putere la nevoi şi la durere, Unde-s doi puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte…”!!!

 

ana morosanu magdinAna Moroşanu Magdin

Pădurarul de la Băile Felix

Posted by Gabriela Petcu On April - 18 - 2014

rotariu oanaOana ROTARIU

 

Nu e întâmplător că destinul ne face să deschidem ochii pe pământ într-un anume loc și ne dă identitate într-o anumită rasă, etnie, religie și cultură.

Dar traseul pe care îl urmăm în viață e dictat de alegerile noastre.

Care anume dintre ele? Toate.

Toate situațiile de viață pe care le întâlnim și pe care ne grăbim să le catalogăm în fel și chip vin fără manual de utilizare.

Cu toate astea, de fiecare dată, ne este pus la dispoziție întreg arsenalul de ustensile de care avem nevoie pentru a le soluționa.

Pe undeva în evoluția asta a noastră ne-am obișnuit să credem că Dumnezeu e acolo sus pentru a ne judeca la tot pasul.

 

Felul în care am fost educați ne determină să vedem greșeli și vinovați peste tot în jurul nostru.

 

Uneori, pare că reușim să ne regăsim liniștea doar atunci când avem înspre cine arăta cu degetul, sau să găsim pe cineva în ograda căruia să putem arunca toată așa-zisa vină.

 

Te-ai întrebat vreodată oare ce gândește Dumnezeu atunci când privește o balerină care face câțiva pași incorecți?

 

Ce-și zice El când o vede cum se chinuie zi de zi să-și perfecționeze tehnica, eleganța și armonia mișcărilor, când se străduiește să-și rafineze expresiile și trăirile interioare spre a ne putea transmite nonverbal o poveste?

 

Crezi că i-ar considera greșeli sau doar încercări nereușite în drumul ei spre desăvârșire?

 

E oare întâmplător că pentru a-și urmări evoluția, balerina se privește și se antrenează într-o încăpere cu oglinzi montate pe toți pereții?

 

Nu e oare mai ușor să ne observăm din exterior și ăsta e motivul pentru care ne privim în oglindă?
Cred că ar fi mai potrivit să facem și noi la fel.

 

Să ne observăm fără a ne critica, să ne acceptăm fără a ne învinovăți și să ne respectăm toate deciziile oricât de bune sau rele ar putea părea în ochii altora.

 

Iar dacă ceva nu ne-a reușit așa cum am sperat, să ne iubim, să nu ne denigrăm în ochii propriei conștiințe și  să mai încercăm încă și încă o dată.

 

În definitiv, cred că așa face și Dumnezeu: pentru că ne iubește și ne are grija, ne privește nu pentru a ne judeca, ci doar ca să ne pună întotdeauna și necondiționat la dispoziție tot ceea ce ne trebuie, în fiecare moment al vieții noastre.

Pentru ca să creștem, să ne întărim și să ne desăvârșim El ne lasă să cădem și să ne ridicăm ori de câte ori avem nevoie…

 

Iar dacă vreodată nu găsim puterea de a ne ridica și singuri, El ne trimite în drum acele persoane care exact în acel moment au nevoie să întindă cuiva o mână de ajutor.

 

Dumnezeu are o manieră extraordinar de delicată de a se comporta cu oamenii vulnerabili și de a-i pregăti să facă față unei vești teribile.

 

Eram la Băile Felix în concediu, răvășită, supărată și neîmpăcată cu mine, cu o depresie care se agrava cu fiecare zi care trecea.

Simțeam că ceva rău se petrece cu mine, în mine și aveam nouă luni de când mă căutam pe la toți medicii, pentru a primi un diagnostic, iar disconfortul meu să primească un nume, ca mai apoi să pot face ceva să simt că trăiesc din nou, cu adevărat.

Toate analizele de sânge îmi ieșeau perfecte, fără ca absolut nicio valoare să fie ieșită din parametri normali.

Nu mă durea nimic la modul concret.  Simțeam doar o durere generală, o oboseală exagerată ce se cuibărise peste tot prin mine și-mi era frică.

Frică de ce? De toate, în special de moarte.

 

Mi-era atât de frică de moarte, că mi-era până și frică să trăiesc.

 

felixCu toate astea, găseam puterea ca totuși, cumva, să pun durerii o mască, să zâmbesc și să mă mișc mai mult sau mai puțin în sensul vieții.

Așadar, să continuăm.

Eram la Băile Felix unde apele radioactive și-au adus o contribuție destul de substanțială asupra stării mele de sănătate și tumora pe care nu știam că o am la sân a devenit vizibilă (ulterior s-a stabilit clinic că se propaga cu o viteză de 60% în fiecare zi).

Făceam anticameră la o distinsă doamnă doctor, ajunsă la vârsta senectuții, dar care își mai păstrase colaborarea cu unitatea medicală respectivă, din dragoste pentru oameni.

Doamna, pe nume Oana Nicodim, e unul dintre acei medici care aparțin vechii școli de medicină românești.

Unul dintre doctorii obișnuiți să vadă în pacient și prin pacient, capabili să pună un diagnostic doar discutând cu el de la om la om, palpând și punând mâna pe fiecare centimetru din corpul și sufletul lui.

Alături de mine, tot pentru consultație, s-a așeazat un domn fermecător, un tip înalt, cam la 1,80 metri, cu părul alb și burtică. Avea ceva din alura și chipul lui Moș Crăciun.

A salutat și la un moment dat a intrat în discuție cu o doamnă care se plângea de tot și de toate…de la culoarea șosetelor și până drumul lung pe care trebuia să-l facă înapoi până acasă.

Graiul lui dulce te fermeca pe loc. Vorbea cu dialect, exact ca-n poveștirile lui Creangă, în dulșili grai moldovinesc.

Mi s-au umezit ochii și mi s-a făcut dor de casă și ca magnetizată îi sorbeam fiecare cuvințel.

Era foarte volubil și se distra copios pe seama faptului că liftul nu funcționa și că el a fost cazat la etajul opt.

Se afla de trei zile la băi și povestea că în prima zi i-a fost mai greu să urce până acolo, dar următoarele două zile a reușit să intre în ritm.

Ne-a pus la curent cu faptul că venea tocmai din județul Iași, că a fost pădurar și că toată viața lui n-a mers decât pe jos și că nu lasă să treacă nicio zi fără să facă o plimbare până la pădure și-napoi.

O spunea cu atâta dragoste și fervoare de simțeai cum pădurea pentru el era un fel de iubită sau, de ce nu, poate unica iubire adevărată.

Și nu știu cum și de ce, tam-nesam, a ținut să ne împărtășească și nouă despre faptul că el și-a ghidat întreaga viață după educația primită de la bunicul lui, care-l învățase așa:

”Uită-te afară! Acum e frumos și soare, dar în cinci minute poate o veni o furtună care să culce totul la pământ și să nu mai recunoști nimic din ceea ce-ți era atât de familiar. Așa e și în viață, dar tu să faci în așa fel încât nici să nu te bucuri prea tare nici să nu te superi prea rău!”

Apoi distinsul domn a adăugat: ”Și am avut și eu o groază de tras în viața mea, la cei șaptezecișiopt de ani ai mei.”

Am rămas stupefiată, omul nu părea nici de șaizeci de ani. Fapt pentru care și-a scos cardul de identitate și mi-a dovedit că așa era.

Nu rețin numele lui… în general rețin doar culoarea ochilor și sufletul omului.

Apoi a fost poftit la consultație, am urmat eu și n-am mai apucat să vorbim nimic, nici atunci, nici de atunci încolo.

Cert e că deși eram deja de o săptămână la băi, abia după această întâmplare și în acea zi am simțit nevoia să-i spun doamnei doctor despre faptul că sânul meu drept s-a deformat și e întărit.

M-a rugat să-i arăt unde, m-a palpat, m-a invitat să mă așez și cu un calm deosebit și o privire de un albastru ca cerul, la care a adăugat un zâmbet plin de iubire, mi-a spus că ar dori ca atunci când ajung acasă să mă prezint de urgență la medic pentru investigații.

Și pentru ca să nu mă sperii de tot și să fie sigură că așa am să și fac, m-a rugat ca mai apoi să o sun și să-i confirm că totul este bine.

Totuși, a ținut să-mi spună că ar trebui să țin cont că nimeni nu are garanția zilei de mâine.

Apoi a arătat înspre ea ca înspre un exemplu viu și mi-a spus că e un fel de miracol că ea încă e în viață și trăiește.

Asta pentru că în urmă cu mulți ani, după un accident de mașină prin care a trecut împreună cu soțul ei i s-au dat șanse minime de supraviețuire.

În schimb, soțul ei, care atunci scăpase viu și nevătămat, a murit foarte de tânăr de infarct miocardic, la câțiva ani după acel incident nefericit.

Mi-a mai spus că și de-ar fi să am și cancer pot trăi mult și bine și că doar Dumnezeu e cel care rânduiește chestiunile astea pe pământ.

Am plecat de la ea pe gânduri…

Începusem să cam întrezăresc ce e în neregulă cu mine… dar încă nu aveam nicio confirmare…

Acum, privind în urmă la viața mea, îmi dau seama, fie că putem vedea sau nu, sau putem conștientiza sau nu, suntem îngeri unii în viețile celorlalți…

Iar câteodată, îngerul vieții noastre așează ca pe un buchet de flori sufletul nostru pe banca goală din viața altui înger…

 

Nevoia unuia de a fi salvat e întotdeauna completată  de nevoia celuilalt de a salva pe cineva…

Frumusețea situației e că, până în final, nimeni nu știe cu certitudine cine pe cine a salvat cu adevărat…

 

Foto: Iuliana Ojog

DESTINUL / DESTINO (POEME BILINGVE)

Posted by Gabriela Petcu On April - 11 - 2014

PUSCAS-Simona-2okwb

 

DESTINUL

Am gravat numele tău în argilă dar marea a învăluit iniţialele

Am reconstituit urmele tale pe nisip
dar vântul a acoperit profilul tău

Am scris pe scoarta unui măslin poezia vieţii
dar furtuna a rupt copacul

Am construit un zmeu cu firul destinului meu
dar puterea iubirii l-a purtat de la mine
legându-ne de piscul tău

pentru a fi mai puternic zborul destinului

 

 

 

DESTINO

Ho inciso il tuo nome sull’argilla
ma il mare ne ha ammantato le iniziali

Ho ripercorso le tue orme lasciate sulla sabbia
ma il vento ne ha coperto il profilo

Ho scritto sulla corteccia di un ulivo la poesia della vita
ma la tempesta ne ha divelto il tronco

Ho costruito un aquilone con il filo del mio destino
ma la forza dell’amore me lo ha sottratto
legandone la cima al tuo
che ha spiccato il volo

 

OGLINDA

Crezi că tăcerea noastră
poate respinge
valorile impuse
Cred că da!
Gândeste-te la examinarea
sufletului
fără reţinere
Aşa cred!!!
În oglindă
Vânătăile ego-ul
acţionează netulburat,
În oglindă
sunt desfigurată
de simptomul de proprietate
al gândurile mele.

 

ALLO SPECHIO

Pensi che il nostro silenzio
possa destituire
valori imposti
lo pensi davvero!!!
Pensi di scrutare
attraverso l’anima
senza decadenza
lo pensi davvero!!!
Allo specchio
I lividi dell’ego
agiscono indisturbati,
Allo specchio
sono deturpato
dal sintomo di proprietà
dei miei pensieri.

 

 

EŞTI TU…
Eşti arta mea, cea mai adevărată expresie de emoţii,
Eşti stiloul care se consuma pe coli de hârtie interminabile,
Eşti inima ca un tambur care sparge timpanele,
Eşti tu, chemarea taranei
puterea ideilor mele
Eşti tu,
vocea care o astept în fiecare noapte
furia care consumă mandria
Tu, dragostea mea
destinul meu,
răbdarea mea,
mirosul de mare,
Se pare că te caut peste tot…
recurg la toate dar nu pot sa te opresc
cu gândurile mele de pretutindeni vin
imi scutur mâinile la fel ca o mână de nebun, nebun
ca ceea ce mă leagă de tine pentru totdeauna,
şi dacă nu există nici o altă cale de a ajunge la tine
Vreau să mor… nebună!.

 

SEI TU…


Sei tu la mia arte, l’espressione più vera di ogni emozione,
la penna che si consuma su interminabili fogli di carta,
il cuore come un tamburo che spacca i timpani,
Sei tu,
il richiamo della mia terra
la forza della mie idee
Sei tu
la voce che aspetto ogni sera
la rabbia che consuma l’orgoglio
Sei tu,amore mio
il mio destino,
la mia pazienza,
il profumo del mare,
mi sembra di cercarti in ogni dove
di rincorrerti senza riuscire mai a fermarti
con i miei pensieri arrivo ovunque
ma le mie mani stringono solo un pugno di insana pazzia
quella che mi lega a te da sempre,
e se non c’è altra via per giungere a te
Pazzo- voglio morire!

 

 

LASĂ…
Lasă să fie,

Lasă-te dus,
Lasă-te copleşit,

Lasă-te explorat,

Lasă să te guste,
Lasă-te să respiri,

Lasă să se întâmple,
Lasă-l să te ia de mâna,
Lasă să se citeasca în tine,
Lasa-te surprins  şi chiar mai mult…

Mai mult!

 

LASCIA


Lascia che sia,

Lasciati andare,
Lasciati leggere,
Lasciati respirare,

Lasciati assaggiare,

Lascia che ti esplori,

Lascia che avvenga,
Lascia che ti travolga,
Lasciati sorprendere ancora

Lascia che ti prenda per mano,
E di più!

 

 

ADIERE
Ce frumuseţe fermecătoare
această plajă şi această adiere,
această lună, care ne însoţeşte
aproape ca un tovarăş,
in acest cer care se prăbuşeşte
prin norii unui gazon verde,
un sentiment de căldura
în răcoarea prospeţimii tale.

 

BREZZA

 

Che incantevole bellezza
questa spiaggia e questa brezza,
questa luna che ci accompagna
quasi come una compagna,
questo cielo diroccato
da nuvole di verde prato,
questo senso di tepore
nel fresco del tuo calore.

 

 

CÂNTEC
Puterea unui cântec
îţi copleşeşte inima.
Un strigăt de speranţă,
ca o undă care se strecoara
fără a-ţi da mai mult răgaz.
Asculta această voce
din înălţimi
şi vino la mine
cu un pas strălucitor
ce mă atrage şi ma învăluie
într-un vartej de pace.

 

CANZONE

 

La forza di una canzone
che ti travolge il cuore,
un grido di speranza,
quel l’onda che si insinua
senza darti più tregua.
Ascolto questa voce,
sorvolare le cose
e giungere a me
come fosse brillante pece
mi avvolge e mi trascina
in un vortice di pace

 

 

GÂNDINDU-MĂ LA TINE

Plouă cu pânze de paianjeni
Fumatul înaripat
Se înalţă la cer
Abisul lacrimilor
Care se scurg încet
Ca şi cum nu ar fi fost nimic…
Cerneala din degete
Să usuce mângâierile
Care încă mai ard.

 

PENSO A TE

E piovono ragnatele
Dalle ali fumanti
E salgono al cielo
Abissi di lacrime
E cola lentamente
Come se fosse niente
Inchiostro dalle dita
Ad asciugare le carezze
Che bruciano ancora

 

 

SINGUR

 

Şi daca în ochii tăi a fost doar soare

şi doar durere in ai mei
pe buze-ţi dezacord şi încântare
spini şi flori aveau mâinile tale,
cuvintele-ţi doar împunsături şi iubire …
Ai fost in toate foc şi gheaţă,
dezinteres şi dar şi mult zel.
Ai fost eternul şi sfârşitul,
al meu pentru totdeauna…

şi niciodată la fel!
Acum când nu mai eşti al meu

eşti singur… părăsit de Dumnezeu!

 

SOLITUDINE

 

E nei tuoi occhi c’era sole

 e tenebre per me,
sulle tue labbra delizia e dissapore,
nelle tue mani spine e fiori,
nelle tue parole coltelli e amori.
Eri fuoco e gelo,
disinteresse e zelo.
Eri eterno e fine,
il mio sempre e il mio mai.
Ora sei solo, solo molto di più

 

 

SPECTRUL SINCER

 

Jertfit cu blândeţe

între privirile distrate şi cântecele reci,

eclipsate de flăcările care ard in linişte

pe ruinele membrelor incinerate

chiar înainte de a arde cu adevărat.

Ploaia sărată

hrăneşte focul fragil

între dansul unei fantasme trecătoare,

dezvaluit în reflecţii de sticle dezordonate

ca o minte uzată de la sine.

Te ating…

între limbile roşii,

in speranţa de a obţine

corpul tău

cu o atingere tangibilă,

de piele.

 

CANDIDO SPETTRO

Immolato dolcemente
fra sguardi distratti e canti freddi,
eclissato dalle fiamme che ardono pacate
sulle spoglie membra incenerite
ancor prima di bruciare veramente.
Pioggia salmastra
alimenta il fuoco tenue
fra la danza d’un fantasma evanescente,
riflesso e svelato nei vetri sciatti
di una mente sciupata da sé stessa.
Ti sfioro
fra lingue sfavillanti,
sperando d’acchiappare
un tuo tangibile
lembo di pelle
.

 

 

FARUL VERDE

 

Peste pod

acum văd paşii

profilului meu

palidă şi mascată:

ochi în ochi

absorbiţi ne uităm…

Unul este dulce,

celălalt pasional.

O lumină verde

în departare închide

limita extremă

A Lunii:

Umbră şi Esenţa

Uniţi navigăm

oferind visele noastre

norocului.

 

FARO VERDE

Sopra il ponte
ora vedo camminare
la mia sagoma
pallida e velata:
occhi negli occhi
assorte ci guardiamo…
e l’una è dolce,
l’altra appassionata.
Un faro verde
in lontananza chiude
l’estremo limitare
della luna:
Ombra ed Essenza
unite navighiamo
offrendo i nostri sogni
alla fortuna.

 

 

OCHII TĂI

 

Trebuie să fi fost o greşeală,
dar nu te şterg din inima mea!
Îmi amintesc acei ochi
care aveau culoarea mării…
Am naufragiat în culoarea aceia
Aproape înecându-mâ
in gândul care îmi dă o căldură ciudată

Cu privirile tale m-ai provocat
şi ştiu că am căzut în capcana…
Ei bine, nu ştiu dacă sunt salvată
dar în inimăi un gol mi-ai lasat…

 

OCCHIONI

 

Sarai stata un errore
ma non me te levo dal cuore
ricordo quell occhioni

erano del colore del mare
e naufragato in quel colore
stavo quasi per affogare
e il pensiero mi da uno strano calore

con i tuoi sguardi mi hai provocato
e io ce so cascato…
bene non sò se mi sono salvato
ma nel cuore che buco hai lasciato.

 

—————————————————————

 

Simona PUŞCAŞ

Roma, Italia

7 aprilie 2014

Răzvan Cojanu, un român fericit în patria boxului-America!

Posted by Gabriela Petcu On April - 11 - 2014

R cojan

De 7 ori campion naţional în România, nenumărate turnee internaţionale câştigate şi bronz la campionatul European din Danemarca 2009( la amatori). 8 meciuri câstigate la profesionişti, din care, 4 prin KO. Obiectivul lui fiind ca într-un an de zile să lupte pentru o centură!

 

Ana Magdin: Cine este şi ce face Răzvan Cojanu în America?

 

Răzvan Cojanu: Mă numesc Răzvan Cojanu şi profesia mea e de boxeur profesionist. Fac box de la vârsta de 15 ani. La doar un an de când m-am apucat de box,  am reuşit să câştig campionatul naţional şi am intrat în lotul României format din campionii de la toate categoriile. Atunci am avut plăcerea să-l cunosc şi să lucrez cu Titi Tudor ( sau Titi prosop) antrenorul lui Leonard Dotoftei. Tot timpul am visat de atunci să pot ajunge sa boxez în cele mai mari gale, respectiv patria boxului, America. Visul mi s-a îndeplinit iar în 2011 am primit o ofertă de nerefuzat în SUA.

 

Ana Magdin: Eşti unul dintre românii cu care ne mândrim în ţara tuturor posibilităţilor! Cum este viaţa ta acolo?

 

razvan si davidRăzvan Cojanu: Viaţa mea, acum s-a liniştit, la începuturi a fost mai grea, dar aşa cred ca sunt toate începuturile (asta o spun ca să mă auto încurajez) :)))!  Pot spune că am ajuns unde am ajuns, datorită familiei mele, în special soţiei, care îmi este cel mai bun prieten şi un om de nădejde pe care mă pot baza. Un alt personaj din viaţa mea care mă stimulează şi-mi dă energie, este baiatul meu, David, care mă face să trag la antrenamente şi efectiv mă încarcă pozitiv. Viaţa mea e simplă aici, două antrenamente pe zi, cel puţin. În rest, acasă, odihnă şi-mi petrec tot timpul liber cu familia.

 

Ana Magdin: Care sunt visele unui campion?

 

Răzvan Cojanu: Cred ca visele unui campion sunt de a rămâne cât mai mult campion, adică să fie cât mai mult timp neţnvins. Visul meu este sa ajung cel mai bun din lume, respectiv, world champion. Acum, am toate şansele, calităţile şi o echipă minunată în spatele meu care mă ajută să-mi îndeplinesc visul. Echipa mea se numeşte “Journeyman” şi este condusă de Andy Zack.

 

cojanAna Magdin: Ce sfaturi dai tinerilor români care nu mai doresc să trăiască în România?

 

Răzvan Cojanu: Nu ştiu dacă mă pricep prea bine la sfaturi dar le-aş spune tuturor tinerilor să facă tot ce le stă în putinţă să-şi îndeplinescă visele. În acelaşi timp, îmi iubesc foarte mult ţara şi tot încerc să înţeleg că la ora actuală, România nu îmi poate oferi ce-mi oferă America şi din cauza asta sunt aici. Respect America, dar România este şi va fi în inima mea indiferent cum e ca ţara, bună, sau mai puţin bună, e ţara mea şi nimeni nu-mi poate schimba originea şi sentimentele.

 

Ana Magdin: Să presupunem că un român doreşte să se stabilească în America, dar nu are bani, vrea să-şi înceapă viaţa de la zero, ce face statul american pentru a sprijinii această categorie de oameni?

 

Răzvan Cojanu: Când vrei să te stabileşti aici în SUA şi o iei de la zero, trebuie să te înarmerzi cu multă răbdare şi putere. O să fie greu, dar satisfacţia e pe măsură. Sistemul american e bine pus la punct şi te poate ajuta, ideea e doar să fii bun şi serios în ceea ce faci.

 

cojan rAna Magdin: Cum ai ajuns să trăieşti în America? Eşti un om fericit şi împlinit acolo?

 

Razvan Cojanu: Am ajuns sa trăiesc în SUA, datorită jobului meu, respectiv boxului şi a ofertei pe care am primit-o de aici. Da, sunt un om fericit şi chiar foarte fericit. Sunt aici cu familia mea, soţia şi băiatul meu în vârsta de 7 ani. Soţia mea este acum insărcinată si vom avea tot băieţel! Sunt fericit pentru că am o familie atât de bună şi de frumoasă! Sunt fericit, aici mi-am făcut şi prieteni adevăraţi, suntem ca o familie şi aici ţin să-i mulţumesc în mod special unui bun prieten de-al meu de aici, care mă mai ajută şi mă sfatuieşte, Ady Simion. În schimb, ce mă face să lupt ca să fiu fericit e familia mea şi când spun familie, mă referer la mama mea, sora şi fratele meu care mă susţin şi au fost langa mine când mi-a fost greu.

 

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

 

Răzvan Cojanu: Suntem o naţiune foarte puternică şi inteligentă, trebuie doar să vrem şi vom reuşi, asta am realizat pe pielea mea. Le transmit romanilor de peste tot, multă sănătate, putere de muncă şi nu uitaţi, România e ţara noastră! Am încredere că România se va schimba în bine şi oamenii se vor gândi cu plăcere la ţara lor.

God bless România & America!

 

ana morosanu magdinAna Morosanu Magdin

 

 

ROCA GeorgeVeronica IVANOV

 

Veronica IVANOV: Multe articole au trecut prin mâna dumneavoastră. Sunteţi un recunoscut scriitor, poet şi ziarist, atât în România cât şi în ţara dumneavoastră de adopţie, Australia. Eu aş zice că sunteţi şi un artist desăvârşit!

 

George ROCA: În primul rând salutări dumneavoastră şi cititorilor revistei RoMania. Referitor la multitudinea de articole… aşa este! Multe articole (materiale scrise) mi-au trecut prin mână. De când mă ocup de redactare am preparat (până acum, 10 aprilie 2014) peste 6250 de materiale. Adică, după ce le-am primit de la autori în diferite formate, le-am corectat, le-am pus semne diacritice, le-am ataşat o imagine complementară, le-am făcut publicabile, şi le-am răspândit la revistele cu care colaborez. Peste 60 de reviste! Publică cine vrea, sau cine este interesat de materialul respectiv! Uneori a fost publicat acelaşi articol, simultan, şi de zece reviste virtuale sau pe hârtie. Înseamnă că publiciştii au fost interesaţi şi le-a plăcut ceea ce le-am trimis. Spre bucuria autorului! Eu cu ce m-am ales!? Am fost şi sunt cel mai câştigat! Citesc totul! Absolut totul, în amănunţime! Normal! Doar redactez materialele… şi trebuie să fiu atent ce se scrie în conţinutul acestora. Şi astfel, în felul acesta, nu duc lipsă de literatură de limbă română chiar dacă mă aflu la antipozi. Trăiască Internetul care facilitează acest mijloc minunat de comunicare. Mă veţi întreba de unde am „muşterii” care scriu… Am fost şi mai sunt prezent în redacţiile unor reviste… de la redactor şef până la simplu corespondent. De acolo, deci, vin scriitorii! Nu îi fur… de la aceste reviste, dar mă caută domniile lor în particular ştiind că pot să le facilitez relaţia cu diferite publicaţii literare şi totodată să le fac materialele publicabile. Unii mă consideră  un fel de PR… literar. Desigur că mulţi scriitori se bucură atunci când îşi văd materialele apărâd într-o publicaţie, dar şi revistele au aceeaşi bucurie când primesc câte un material de valoare. Desigur că întotdeauna pun la vedere adresele de e-mail ale celor două entităţi (corespondentul şi publicaţia) pentru a putea întreţine legături şi fără intermediul meu.

 

Cât despre propoziţia a doua din întrebarea de mai sus… Vă mulţumesc! Prea multe laude totuşi! Nu ştiu cât de cunoscut sau re-cunoscut scriitor sunt, apoi poet sau ziarist… dar sincer, mă zbat cât pot de tare! Îmi plac lucrurile rotunde, perfecte, frumoase, plăcute… şi de aceea fac eforturi ca şi scrierile mele să fie aşijderea. Nu întotdeauna reuşesc… căci doar… oameni suntem! Artist desăvârşit!? Vorbe mari! Sarutmana! Cred că v-aţi referit la grafica digitală de care mă ocup!? Hm! La unii place, la alţii mai puţin, iar alţii trec indiferenţi pe lângă…! Cu toate că am am o vitrină destul de vastă cu imagini digitale artistice, grafică, portretistică, sigle, colage, afişe, radiografii… care pot vizitate pe pagina mea de facebook.

 

AUSTRALIA 2014Veronica IVANOV: Ce v-a determinat să plecaţi atât de departe de casă?

 

George ROCA: Cu sufletul şi gândul nu am plecat de „acolo” niciodată! Nu sunt un naţionalist de linie dură dar am încercat să duc cu mine, în cutiuţa inimii, ţara în care m-am născut. Şi nu e greu! De ce am plecat!? Aşa a fost atunci… prin 1979… când mi-am depus actele să mă exilez la capătul lumii! Nu am plecat de plăcere şi nici de bucurie. Am plecat de necaz, de supărare. Ar trebui să umplu zeci de pagini cu această motivaţie… aşa că mai bine să sărim peste… Nimeni nu părăseşte meleagurile strămoşeşti de bine. Şi iată că au trecut 34 de ani de atunci… şi plecarea „aceea” mă afectează până în zilele de azi. Am descris acest sentiment în câteva din poeziile mele. Exemplu: „… Dorul mă macină-ncet/ Şi-mi aduc cu drag aminte/ De stradă copilăriei/ Şi de-o vorbă de părinte.// Am lăsat acolo totul/ Cu durere şi regret/ Şi-acum simt că amintirea/ Se şterge încet-încet!// Inima îmi plânge tare/ După sfânta Românie/ Nu mai cânt ca altădată/ Nu mai recit poezie// Aş vrea să mă-ntorc acasă/ Să găsesc ce am pierdut,/ Dulcea mea copilărie/ Şi… s-o iau de la-nceput// Ştiu că asta nu se poate/ Mă învinge depărtarea/ Şi puterile mă lasă/ Căci se stinge lumânarea//.  (Ardeal, fragment)

 

Veronica IVANOV: Aveţi mulţi prieteni români. Un prieten comun este doamna Georgeta Resteman care este redactor cultural al ziarului nostru. Ce face ca o prietenie să dureze peste mări şi ţari?

 

George ROCA: Aşa este! Ne înţelegem bine deoarece avem aceleaşi iniţiale! Eu GR, dansa GR! Apoi… ne-am născut pe aceleaşi meleaguri… undeva la poalele muntelui Vlădeasa. Geta scrie excelent! Are pană! Vocaţie. Voinţa şi dăruire. Of, of! Şi cât am bătut-o la cap să scrie… să publice. Era timorata! Ea organiza tabere de literatură, dar îi era frică să se producă… Până într-o zi… Pe 17 martie 2010 i-am publicat prima plachetă de versuri! Titlul „Debut”. Succesul a fost garantat! Materialul fost publicat simultan în mai multe reviste. Şi după aceea a scris de parcă ar fi avut aripi la degete! Şi poezie, şi proză… Văzându-i-se valoarea a fost cooptată în redacţiile mai multor publicaţii online… Şi astfel a ajuns să fie cunoscută, apreciată, să ştie lumea de dânsa. Consider că doamna Georgeta Resteman e un nume destul de sonor în literatura română contemporană. Căutaţi-l pe net şi veţi vedea. Aşa că, aveţi grijă de dânsa! Preţuiţi-o! Aduce beneficii redacţiei, revistei, cititorilor din Cipru şi nu numai. Ce face ca o pretenie să dureze peste mări şi ţări? În primul rând respectul reciproc, profesionalismul, afinităţile literare, prietenii comuni (printre care vă socotim şi pe dumneavoastră), apoi preocupări şi proiecte comune, colaborări… la diferite publicaţii, unde ne intersectăm deseori! Uneori nu comunicăm personal (pe net, desigur!) cu săptămânile, dar asta nu înseamnă că nu ne urmărim activitatea sau nu ne citim producţiile literare…

 

Veronica IVANOV: Cât de importantă este familia pentru dumeavoastră? Aveţi un băiat care vă seamănă… povestea scrisă de el a fost publicată în paginile ziarului nostru. Cum aţi reuşit să-i cultivaţi dragoastea de limba română?

 

George ROCA: În general evit să vorbesc despre membrii familiei. Să nu semene a nepotism! A… laudă de sine. Fiecare îşi laudă marfa şi desigur aproapele. Familia este importantă! Singurătatea distruge sufletul. A împărţi bunele şi relele cu partenerul de viaţă uşurează tarele stresului de zi cu zi. Se creează o armonie, o simbioză, care cu timpul te obişnuieşti şi îţi este necesară. Pentru armonie, pace şi linişte. Copiii!? Aceşti ne reprezintă… rămân după noi să ducă stindardul mai departe. Depinde cum îi educi! Râma îşi educă copilaşii să sape tunele prin pământ, albina să culeagă miere, iar oamenii să facă ceea ce fac domniile lor, sau ce au făcut părinţii acestora… Oglinda lor! Majoritatea reuşesc… dacă pot face faţă influenţelor nocive ale societăţii moderne. Eşti căldărar, înveţi copilul să facă căldări. Eşti muzician, înveţi copilul să îi placă muzica. Scrii, eşti om de litere… Scrie şi copilu’! Uneori chiar literatura de calitate. La început imita părintele… apoi personalitatea îi dictează să fie indepentent. Fără influenţe… dar totuşi păstrează linia celor „şapte ani de-acasă”. Desigur că l-am ajutat pe băiatul meu să îşi cizeleze unele texte literare. Dar acum scrie fără influenţe, şi fără implicaţii parentale. Şi eu m-am oprit din dădăceala… Îi admir scrierile! Cât despre cultivarea dragostei de limba română la copiii noştri, ce pot zice? Chiar dacă eşti departe de ţară, este posibil acest fapt! Chiar dacă partenerul este de altă limbă. Secretul!? Vorbiţi româneşte cu copiii dumneavoastră. Nu fiţi snobi! Nu vă fie frică de faptul că nu vor poseda bine limba ţării de adopţie. O limbă înnobilează o altă limbă şi îi întregeşte vocabularul. Limba română este foarte aproape de limba latină… baza multor limbii europene, inclusiv engleza, care are în fondul de cuvinte o mulţime de cuvinte uşor de înţeles de vorbitorii de limbă română… Aici e secretul… de ce învaţa uşor şi vorbesc românii atâtea limbi străine.

 

Veronica IVANOV: www.confluente.ro este un loc unde poţi întâlni oameni cu aceleaşi preocupări, iubitori de cultură şi de frumos, români de pe mapamond. Cum v-a venit ideea de a deveni promotor cultural şi de a realiza acest site?

 

George ROCA: Revista „Confluenţe Literare” este fondată de domnul Octavian Lupu şi de mine. Ne-am cuplat datorită afinităţilor literare, a limbajului comun în ceea ce priveşte elaborarea unei reviste utile care să fie la îndemâna oricărui scriitor cu înţelegere minimă de webmastering. Un loc unde se întâlnesc scriitorii consacraţi cu debutanţii. O tribună în care fiecare om de litere îşi etalează talentul, lucrările, ideile şi de unde primeşte deseori critici (literare) constructive de la cititori de bună-credinţă. Să ştiţi că producem una dintre cele mai citite reviste de limbă română din zilele noastre! Această revistă era deci necesară! Am realizat-o deci, împreună cu dl. Lupu (chiar dacă nu ne-am văzut fizic niciodată!!!), dânsul venind cu cunoştinţele de webmastering (şi desigur minunatele sale lucrări literare), eu venind cu corespondenţii pe care îi cunoşteam, cu grafica şi cu scrierile mele. Cu timpul ne-am sofisticat, iar revista „Confluente literare” a început să devină foarte cunoscută şi apreciată de iubitorii de literatură de limbă română. De curând a fost înregistrată şi a primit codul ISSN (International Standard Serial Number), un număr unic de înregistrare, necesar pentru a putea fi identificată ca publicaţie periodică recunoscută internaţional. Acest fapt îi dă greutate şi recunoaştere de către diferitele foruri de profil profesional, materialele publicate putând fi citate în studii academice, lucrări stiinţifice, lucrări de doctorat, prezentări, proiecte de specialitate…

 

Veronica IVANOV: Sunt multe ore de lucrat… la grafică, inserarea articolelor pe site… Cum vă este răsplătită această muncă?

 

George ROCA: Aşa este! Multe ore… Mult timp dedicat acestei munci: editare, grafică, promovare… Consider că, atunci când trimiţi un material la o revistă spre publicare, acesta trebuie să fie perfect din punct de vedere gramatical şi estetic… de la aranjarea paragrafelor până la imagine adiacentă… (a cărei grafică o execut cu plăcere), pentru a nu îi da publicistului prea mult de lucru. Dacă şi conţinutul textului este de calitate… nu contează că eşti debutant sau nu… se publică! Şi bucuria (după cum am mai spus deseori) este de ambele părţi… atât la scriitor cât şi la cititor. Tot ceea ce fac este gratuit, voluntar… pentru bucuria minţii şi a ochiului citiorului. Şi apoi, cine e primul care citeşte, vede, admiră şi se bucura de materialul scris? Tot eu! Aşa că merită!

 

Veronica IVANOV: Îmi place foarte mult cum reuşiţi să combinaţi fotografiile pe care vi le trimit cu ocazia diverselor evenimente care au loc în Cipru şi care prin abilitatea dumneavoastră grafico-artistică se îmbină ca un tot unitar. Ce cursuri aţi urmat în această artă?

 

George ROCA: Grafica digitală este o meteahnă, o plăcere şi o satisfacţie pentru mine. Simt că mă întregeşte. Mă bucur atunci când pot să prezint o imagine pe care am creat-o şi această imagine încântă ochiul celui care o receptează. În general lucrez cu programul Photoshop. Am făcut câteva cursuri profesioniste pentru a mă acomoda cu acest program. Lucrez cu migală şi caut să nu fac nimic de mântuială. Am făcut astfel şi pentru revista dumneavoastră câteva colaje sau pelicule multiple (tip film) deoarece este recomandat să se reducă numărul de fotografii ataşate la un articol… şi colarea acestora într-o singură imagine. Multe reviste nu suportă imagini multiple ataşate la un material scris. Multe dintre fotografiile trimise de autor trebuiesc prelucrate, tăiate, îmbunătăţite ca rezoluţie şi culoare. Unele necesită un text explicativ, scris cu diferite fonturi şi multe altele, care creează un produs finit estetic, plăcut ochiului şi care atrage atenţia.

 

ROCA Film 2014Veronica IVANOV: Când şi unde a avut loc prima dvs. lansare de carte?

 

George ROCA: În Australia am publicat versuri în două antologii colective (mai mulţi autori), prima „Orizonturi albastre”, Editura Cogito, Oradea, 1993 şi „Dincolo de orizont”, Editura Călăuza, Deva, 1996. Lansările au fost făcute aici, la Sydney, în prezenţa repezentaţilor Ambasadei Române şi ale altor personalităţi diplomatice şi desigur a membrilor comunităţii româneşti din Sydney. Consider că a fost nu numai un succes ci şi o provocare deoarece a aflat „lumea de aici” că şi românii pot „face” literatură chiar dacă se află la peste 16 mii de kilometri de casă.

 

Veronica IVANOV: Ce alte cărţi aţi mai publicat după aceea?

 

George ROCA: În 2006 am publicat proză, tot într-o antologie colectivă, numită „Mărturisire de credinţă literară” (Vol 1), Ed. Carpathia Press, Bucureşti, 2006, apoi a urmat prima mea carte proprie, un studio istoric numit „Dezvoltarea arhitecturii în perioada de domnie a binecredinciosului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt”, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2006. A urmat şi primul volum de versuri: „Evadare din spaţiul virtual”, Editura Anamarol, Bucureşti, 2009, două volume de interviuri: „De vorbă cu stelele” (Vol 1 şi 2), Editura Anamarol, Bucureşti, 2010, 2011, „Căutând insula fericirii” (Poezii. Ediţie bilingvă), Edtura Anamarol, Bucureşti, 2013.

 

Veronica IVANOV: Aţi publicat recent şi câteva antologii. Ce ne puteţi spune despre acestea?

 

George ROCA: Împreună cu doamna Rodica Elena Lupu, directoarea editurii Anamarol din Bucureşti, am iniţiat două proiecte, două serii de antologii româneşti – una de poezie purtând titlul „Simbioze lirice” şi una de proză, „Scripta Manent”. Eu am executat grafica, copertele şi chiar editarea unor segmente. Proiectele sunt vaste. Fiecare antologie de poezie cuprinde 20 de poeţi, fiecare poet are alocate câte 16 pagini. Deci 320 de pagini în total. Volumul de proză conţine tot 20 de autori, a câte 20 de pagini fiecare. Deci 400 de pagini în total. Până în prezent (de un an) am publicat 6 volume de poezie cu titlul „Simbioze lirice”, deci 120 de poeţi, şi aproximativ 2000 de pagini A5, incluzând şi prefeţe, postfeţe, comentarii şi cuprinsul volumului. „Scripta Manent”, antologiile de proză, a apărut în 2 volume. 40 de scriitori şi 800 de pagini. Ne-am propus să scoatem câte zece volume de poezie şi zece de proză! Munca e frumoasă, dar epuinzantă. Mai ales că totul se face în regim de non-profit şi fără sponsorizări. Autorii plătesc doar tipărirea cărţii şi unele mici cheltuieli pentru servicii poştale sau de distribuţie. Din această cauză tirajul este limitat.

 

Veronica IVANOV: Ce proiecte de viitor aveţi? Ce surprize veţi pregăti iubitorilor de literatură?

 

George ROCA: Pregătesc un nou volum de interviuri „De vorbă cu stelele” (3), o antologie iniţiată şi semnată de mine cu titlul „Taina scrisului – 50 de scriitori”. O carte de dicţie, perspicacitate şi amuzament numită „Prune-n gură”, şi o culegere de eseuri australiene cu titlul „Sub Crucea Sudului”. Sper ca acestea să vadă lumina tiparului până la sfârşitul anului 2015.

 

Veronica IVANOV: Ne puteţi face o comparaţie între Bucureşti şi Sydney?

 

George ROCA: Bucureşti e o metropolă iar Sydney un metrolpolis. Bucureşti este un oraş frumos, diferit de alte oraşe. Trebuie să îl iubeşti pentru a-l aprecia. Este locul tinereţii mele… locul unde am trăit, unde deseori m-am bucurat, am iubit şi mi-am făcut prieteni. Sydey e ceva mai vast… mai întins… Frumos, elegant, dar cu mai puţini prieteni, cu mai puţine obiceiuri obişnuite inimii, cu o posibilitate de acomodare mai dură. Lipsesc strămoşii, părinţii, „mioriţele”, „miticii”, „dâmboviţenii de pe mal”, „peşcheşul şi alte influenţe otomane”, „rahatul de pe clanţa”, „halimaua”, „micul şi sarmaua”, „ca la noi la nimenea”, „capra vecinului”, „doină, doină cântic dulce”, „nea Alecu”, „bancurile cu Bulă” şi multe altele. Dar nu vă speriaţi… şi aici la Sydney veţi găsi metehne: „taclalagii” numiţi „yuppies”, băutorii de bere care râgâie prin pub-uri numiţi „bogans”, soldaţi şi lucrători publici îmbrăcaţi în pantalonaşi scurţi şi ciorapi trei sferturi, pălării Akubra cu motocei pentru a alunga muştele, Ned Kelly-haiducul, bumerangul – devenit obiect turistic care nu mai zboară demult, cangurii boxeri… şi paianjenul ucigaş cu cruce roşie pe spate (Red Back Spider) din toaletă. Dar fiind un oraş multicultural, multietnic, te acomodezi uşor şi te scufunzi cu încredere în „melting pot-ul” înconjurător. Cu timpul devii mai încrezător, mai înţelegător, mai prietenos şi te simţi chiar (mai) ca acasă. Dar noaptea… tot româneşte visezi! Parol!

 

Veronica IVANOV: Migraţia este apanajul celor care au un vis… acela de a vedea o lume nouă… Cum este să munceşti şi să trăieşti în Australia?

 

George ROCA: Mulţi emigranţii şi-au părăsit ţara natală pentru o viaţă mai bună. Mulţi de frica unui sistem totalitar. Australia este o ţară „eminamente” de emingranti. Majoritatea au venit aici cu o bocceluţă de haine şi cu un sac enorm de vise şi speranţe… Majoritatea au rămas pe loc! Aici! Puţini s-au rentors de unde au venit. Înseamnă că s-au acomodat. Şi-au construit o viaţă nouă! Ai fost şi mulţi care au pierit şi nu s-au putut obişnui cu noua ţară. Cel mai greu a fost pentru veniţii din fostele ţări ex-comuniste. Altă climă, altă mentalitate, alte obiceiuri, altă orânduire, altă limbă… Dar cei care au fost puternici şi au perseverat şi-au făcut o viaţă mai tihnită şi mai liniştită… Şi apoi, omul sfinţeşte locul! S-au obişnuit… şi culmea, majoritatea mor în ţara de adopţie! Deci nu se mai reîntorc la bătrâneţe în ţara de unde au venit. Cu toate că mulţi şi-au jurat, atunci când au emigrat, ca la bătrâneţe vor pleca să moară acolo… unde sunt şi mormintele strămoşilor lor. Nu prea se poate! Stai în exil nişte ani buni, lucrezi, îţi faci o gospodărie… iar la bătrâneţe, când nu te mai ţin balalmalele unde vrei să te duci!? Au murit cei dragi, au murit prietenii, vecinii, a dispărut habitatul copilăriei şi al tinereţii… Te duci acolo ca un străin… şi-ţi mai laşi şi urmaşii în urmă… Căci nu le poţi porunci să te urmeze. Au servicii, au şi ei copii… case, împrumuturi la bancă, rudenii noi, prieteni… cunosc locul, şi mai apoi, mulţi sunt născuţi aici, pe meleagul emigranţilor, aici unde „ei” o numesc ţara „lor” natală! Aşa că… ţineţi legătura cu ţara strămoşilor pe toate căile posibile până sunteţi în putere fizică şi mentală, iar când obosiţi de atâta viaţă bună şi frumoasă… căutaţi-vă un loc de veci, prin apropiere, pentru ca să fie uşor pentru urmaşii cei dragi să vă mai aducă o floare la mormânt…

 

Veronica IVANOV: Cum poate cineva ajunge acolo, fără să aibă o rudă sau un prieten?

 

George ROCA: Întrebarea e foarte uşoară. Răspunsul îl găsiţi pe saitul (n.a. aşa scriu eu „site” în limba română!”) Guvernului Australia referitor la emigrare: http://www.immi.gov.au. Acolo veţi primi foarte multe detalii despre cum poţi emigra în Australia. În general fiecare individ care doreşte să se stabilească în Australia este tratat diferit, în funcţie de pregătire profesională, studii, aptitudini, comunicare. Odată admis, nu te mai trimite nimeni în ţara de unde ai venit. Devii rezident permanent şi în doi-trei ani primeşti şi cetăţenia ţării. Un sfat amatorilor! Deoarece în momentul de faţă este foarte uşor pentru români să obţină o viză de turist în Australia (o simplă cerere completată pe net) este recomandat să vină şi să vadă… înainte de-a face pasul cel mare, saltul la Antipozi!

 

Veronica IVANOV: Cum arată comunităţile de români din Australia? Care sunt principalele evenimente care se organizează acolo?

 

George ROCA: Sunt convins că seamănă leit cu cele din Cipru. Au culoare şi „temperament”. Românii sunt la fel peste tot, pe tot mapamondul. Iubitori, prietenoşi, sensibili, veseli, primitori, purtători de tradiţii, dar şi supărăcioşi, zeflemişti, unii chiar încrezuţi, invidioşi… Ei, dar parcă alte neamuri sunt mai breze!? Că, deh, doar oameni suntem cu toţii! Şi cu bune şi cu rele! Sunt vreo 15 mii de români în Sydney. Oraşul e mare! 80 de kilometri lungime şi 60 de kilometri lăţime. Ai noştri sunt răspândiţi peste tot. Biserici vreo 3 ortodoxe, vreo două neoprotenstante şi una greco-catolică. Întâlnirile majore se fac la picnicuri, nunţi, botezuri, înmormântări sau la câte un spectacol cu artişti veniţi din România. Viaţa culturală e cam la pământ… De fapt nu primim nici un fel de ajutor din România. Australia, un continent întreg… cu multe oraşe, cu o comunitate românească destul de numeroasă după 1989, nu are nici un Institut Cultural Român, nu avem un club, o casă românească… nimic! Suntem uitaţi de ţară mamă! Mulţi oficiali de-acasă vin, văd, se manifestă turistic, adică se plimbă… dar nu fac nimic pentru bieţii românaşi de la Antipozi! Nimic-nimic-nimic! Aşa că ducem lipsă de evenimente naţionale şi culturale. De curând am organizat pe forţe proprii, împreună cu alţi trei scriitori români stabiliţi la Sydeny, un eveniment cultural, un spectacol de poezie şi muzică. Consider că a fost încununat de succes. Am avut şi vreo 80 de spectatori. Doar atât. Poate cu ajutorul Excelenţei Sale, doamna Nineta Bărbulescu, noul ambasador român în Australia, vom putea organiza pe viitor şi alte spectacole de acest gen în câteva oraşe australiene. Românii sunt dornici să se întâlnească, să socializeze.

 

Veronica IVANOV: Ce ne puteţi spune despre recentele evenimente culturale la care aţi participat şi care au avut loc în Spania şi în Israel?

 

George ROCA: Secretele ajung până în Cipru? Glumesc! Am fost la Madrid unde mi-am lansat cartea „Evadare din spaţiul virtual”. Am acolo mulţi prieteni români dar şi spanioli. Am fost încântat de ospitalitatea acestora. Limba spaniolă nu este un impediment în comunicare. Românii o asimilează uşor. Pregătesc un volum de poezie bilingv român-spaniol. Aşa că, sper să mai ajung în scurt timp prin metropola madrielenă, la prietenii mei de la „Espacio Niram”, o cafenea literară situată lângă Palatul Operei, un loc unde cultură, literatură şi unde artele plastice prevalează şi stau la loc de cinste. În Israel, am fost în octombrie 2013. Invitat de către Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română de acolo. Am fost încântat de atâta prietenie şi bună organizare. Am avut două lansări personale de carte, la Tel Aviv şi la Haifa. Am cunoscut oameni de litere excepţionali, scriitori originari din România, oameni de înaltă factură intelectuală, eleganţă şi cultură. Am mulţi prieteni şi acolo… Prieteni cu care ţin legătura, care îmi trimit materiale spre publicare, sau doar ne împărtăşim ideile… Am cunoscut acolo artişti plastici, muzicieni, jurnalişti de marcă… Israelul e un mediu de cultură românească nemaintâlnit în afara graniţelor perimetrului naţional românesc şi basarabean.

 

Veronica IVANOV: Se ţin şi în Australia tradiţiile şi obiceiurile româneşti – Paştele, Crăciunul?

 

George ROCA: Desigur că se ţin! Paştele… cu tradiţiile pascale, cu slujbele religioase, cu ouă roşii, cu miel-friptură, miel-ciorbiţă, miel-drob, sărmăluţe, cozonaci… Întruniri, întâlniri, mese, veselie… „Hristos a înviat!”. Crăciunul e mai ciudat! Atunci e miezul verii la noi. Cald, foarte cald. Nu zăpadă, nu sanie, nu Moş Crăciun cu nasul roşu! Nu piftie! Doar noi, în pantaloni scurţi, adunaţi la un grătar, o bere rece… şi taclale. Povestiri şi amintiri din copilărie… de alde „Mai ţii minte ce bine mirosea pomul de Crăciun? Îţi mai aduci aminte când mergeam la patinaj pe gârlă?” Sau „Ce colinde frumoase cântau copilaşii din cartier…”. Apoi „O brad… frumos, o brad frumos…” Cer fără pic de nor, soare arzător şi ochi înlăcrimaţi de amintiri şi dor… Dar haideţi să nu fim prea sentimentali!

 

Veronica IVANOV: Cât de des reveniţi acasă?

 

George ROCA: În fiecare an! Doar odată. Pe la începutul toamnei. Mă duc să mă întâlnesc cu prietenii, cu cunoscuţii, cu oamenii care scriu… Să mai învăţ expresii româneşti de ultimă oră (de alde „aşa vrea muşchii mei!”) Să mai lansez o carte. Să-mi încarc bateriile!

 

Veronica IVANOV: În 2006, la „Miss Diaspora” a fost o fetiţă din Melbourne… care a sărit ca un cangur pe scena plutitoare a Festivalului Callatis din Mangalia, aducând pentru prima dată îndepărtata Australie atât de aproape de Europa.

 

George ROCA: „În urmă cu aproape opt ani îi luăm un interviu talentatei cântăreţe australiene de origine română Loredana Sachelaru. Atunci se pregătea, plină de speranţe, să plece în România pentru a participa la concursul «Miss Diaspora», parte componentă a faimosului festival anual de la Callatis (Mangalia). Ce-a făcut acolo? A avut succes! A fost aleasă printre cele 8 finaliste, a susţinut un recital muzical pe marea scenă a festivalului, a fost invitată de mai multe ori la televiziunea română, la emisiuni-show precum cea a lui Horia Moculescu, Alexandru Arşinel şi TV Timişoara. A cântat şi a dat interviuri la câteva posturi radio naţionale, în ziare şi reviste româneşti de specialitate…”

 

Pe fetiţa o chema atunci Loredana Sachelariu. Acum, are 24 de ani şi este ştiută sub numele de XONIA. A devenit vedetă pop în România. După ce a a participat la concursul „Miss Diaspora” s-a îndrăgostit de România. Părinţii ei sunt originari de acolo. Moldoveni frumoşi şi buni! Au crescut „fetiţa” în tradiţie românescă. Cât a fost copil, a fost o vedetă la Melbourne, unde s-a născut. A fost actriţă în serialul de televiziune australian „Neighbours”. Reclame de televiziune pentru Toyota. A făcut canto, a dat concerte în săli cu peste 500 de locuri, a scos compact discuri.

 

„Trebuie menţionat faptul că Loredana nu a fost numai o «voce de succes» australiană, călcând pe urmele celebrei cântăreţe pop Kyle Minogue, ci şi compozitoare şi textieră a propriilor producţii. Înainte de-a se îndrepta cu precădere spre lumea cântecului, Loredana a fost o balerină profesionistă. A absolvit «Australian Ballet School», a strălucit pe cele mai bune scene australiene, în spectacole organizate de «Australian Ballet Company» şi de «English Naţional Ballet», precum «Spărgătorul de nuci» a lui Piotr Ilici Ceaikovski (rol principal!), «Don Quijote» şi «Romeo şi Julieta» ş.a. Încununarea succesului i-a adus-o invitaţia de a dansa cu faimoasa trupă de notorietate mondială «Kirov-Mariinski Ballet» aflată în turneu în Australia. La mijlocul anului 2005 s-a retras din dansul clasic, dedicându-se în totalitate cantoului şi compoziţiei. Astfel, a putut să compună mai mult, să cânte în concerte şi să facă primele imprimări vocale cu cântecele originale scrise de ea. A frecventat şi faimoasele şcoli melbourneze de artă: «David Jaanz School of Singing» şi «Cicone Academy of Performing Arts» (patronată de Cossimo Ciccone), unde se studiază mişcare scenică, dans, dramă, dicţie, canto clasic, operă, pop, RMB, rock, jazz, etc.

 

Apoi s-a mutat pentru o perioadă la Hollywood, unde a studiat canto-ul, dansul şi actoria la faimoasa „Hollywood Pop Academy”. De aproape cinci ani îşi încearcă norocul în România. Şi cred că a reuşit. Am găsit-o deseori pe net pe locurile de frunte ale topurilor muzicale, a jucat ca actriţă în serialul „Miss fată de la ţară”. I-am luat până acum două interviuri. Se pot citi pe net. (Ceea ce este prezentat mai sus cu litere italice sunt paragrafe extrase dintr-unul din interviurile mele).

 

Veronica IVANOV: Care este marea dvs pasiune?

 

George ROCA: Mă împart între literatură şi grafica digitală!

 

Veronica IVANOV: Un gând cu ocazia Sărbătorilor Pascale, şi un mesaj pentru cititorii noştri…

 

George ROCA: Să aveţi parte de sărbători pascale fericite şi frumoase, lumina în suflet şi multă iubire din partea celor dragi. Ori unde v-aţi afla nu uitaţi minunatele versuri ale poetului George Sion: „Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce-o vorbim,/ Altă limbă-armonioasă/ Ca ea nu găsim.// Saltă inima-n plăcere/ Când o ascultăm,/ Şi pe buze-aduce miere/ Când o cuvântam.// Românaşul o iubeşte/ Ca sufletul său,/ Vorbiţi, scrieţi româneşte,/ Pentru Dumnezeu!//.

———————————————————————-

GEORGE ROCA – SCURTĂ BIOGRAFIE

 

ROCA George, născut la 14 iulie 1946, la Huedin-Cluj, România. Stabilit în Australia, la Sydney. Studii: Facultatea de filologie – secţia Limba şi Literatura Română. Scriitor, poet, promotor cultural, editor de carte, grafician, redactor şi redactor şef la mai multe publicaţii virtuale şi fizice.

 

1993 – Membru al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte (ASLA)

2002 – Membru Emeritus al Academiei Româno-Americane (ARA)

2006 – Membru al Asociaţiei Române pentru Patrimoniu (ARP)

2008 – Membru al Asociaţiei Naţionale a Cavalerilor de Clio

2009 – Membru al Ligii Scriitorilor din România

2011 – Membru al Fundaţiei Academice DacoRomâne

2011 – Membru de onoare al Internaţional Association of Paradoxism

2011 – Primeşte distincţia „Virtutea Literară” din partea Ligii Scriitorilor Români;

2012 – Premiul Ligii Scriitorilor Români – Secţiunea Proză/Interviuri (Pentru volumul „De vorbă cu stelele”);

2013 – Medalia „Virtutea literară” din partea Ligii Scriitorilor Români (Pentru promovarea limbii şi literaturii

Interviu cu actriţa şi cântăreaţa Teodora Calagiu Garofil

Posted by Gabriela Petcu On April - 10 - 2014

gala teodora toma

“Cãtu ma multsã di noi va s-andrupascã cultura Armãneasca!”

 

Teodora Calagiu GarofilAna Magdin: Teodora, ai devenit cunoscută după ce ai jucat în filmul „Nu sunt faimos dar sunt aromân”, în regia lui Toma Enache. Ce rol ai avut în acest film şi ce a însemnat pentru sufletul tău această producţie unică, numai în limba armână?

 

Teodora Calagiu: În film am interpretat-o pe “Haida”, sora mai mică a lui Toni Caramuşat. O fire dedicată, protectoare, prinsă la mijloc în conflictul permanent al familiei, dintre tată şi fiu.

M-am implicat trup şi suflet în acest proiect. În primul rând, pentru că mi-o cere meseria, iar în al doilea rând, pentru că, fiind primul film în aromână, va rămâne în istorie. E minunat să ştiu că o parte din mine, e acolo şi va dăinui. Nici nu ştie Toma, cât îi mulţumesc pentru că a avut încrederea necesara în mine, şi că mi-a dat o asemenea şansă, în aceste vremuri, când nu toata lumea o face. Cu această ocazie, i-am întâlnit pe Lica Gherghilescu-Tănăsocă şi pe Rudy Rosenfeld, actori deosebiţi de la care am avut ce învăţa. Distribuţia a fost numeroasă, ţin minte că la casting au venit peste 300 de fete, în diferite etape. S-a muncit extraordinar de mult, şi înainte de filmari, şi în timpul filmărilor şi după, fiind un proiect total independent, mai ales că s-a filmat în 4 ţări şi peste 45 de locaţii. Dar orice efort a meritat pentru că, uşor-uşor, se culeg şi roadele. Pâna acum, “Nu sunt faimos..” a fost premiat la festivalul de film “Babel”, din Sardinia,  patronat de Parlamentul italian și de Parlamentul European, unde a câştigat premiul Maestrale Unica, şi se află în top 5 cele mai vizionate filme româneşti ale anului 2013. Doamne ajută pe viitor!

 

Teodora CalagiuAna Magdin: Tu nu eşti doar  actriţă, eşti şi o cântăreaţă foarte talentată. Spune-mi te rog, cine îţi compune şi ce cântece simţi că sunt foarte aproape de sufletul şi de viaţa ta?

Teodora Calagiu: Cu muzica am de când mă ştiu,  o legătură puternică. Simt, iubesc şi creez prin muzică iar cel mai frumos e faptul că se îmbină armonios cu actoria, se ţin de mână, altfel… nu ştiu ce aş fi făcut…o alegere între cele două ar fi fost dificilă spre imposibilă.

Melodiile pe care le cânt în aromână, sunt, în mare parte, compuse de Sirma Guci, cântareaţa de folk, apropiată sufletului meu. Muzica o ascult în toate fomele ei, dar, recunosc, folkul pentru mine, este special. O chitară, o voce sensibilă, cadru intim…imi place să cred că uneşte oameni.

 

Ana Magdin: Cum vezi viaţa tinerilor artişti din România?

Teodora Calagiu: Chiar mă bucur că m-ai întrebat. Aici, într-adevar, este o problemă mai delicată. Noi trăim într-un ritm alert, un ritm căruia eşti obligat să-i faci faţă, altminteri, devii un inadaptat al sistemului. Nu este cel mai normal sau “sănătos” sistem, dar, din pacate, asta este, cu asta defilăm. Am convingerea că, odată cu trecerea timpului, îl putem schimba. Suntem o generatie bună, cu actori talentaţi şi pasionaţi, atât în Bucureşti cât şi în celelalte oraşe. În ultimii ani, de nevoie,  s-au deschis tot felul de spaţii de joc. Mai mici sau mai mari, mai potrivite sau nu, important e că ele există şi că publicul nu mai priveşte circumspect teatrul independent. Până acum ceva timp, am fost o răzvrătită pentru că nu înţelegeam multe din lucrurile care ar  trebui să fie normale, pentru noi, tinerii. Însă, există  trăsături care mi se par esenţiale, în acest context: să ai rabdare, fără a-ţi pierde entuziasmul, şi să lupţi pentru crezul tău. Spun asta, pentru că am văzut cum mulţi actori buni se pierd pe drum. E foarte greu să îţi ţii capul sus când nu ai şansa să te vadă cine trebuie, când eşti plătit în bătaie de joc, şi te mai şi  lupţi cu morile de vânt. Iar dacă nu ai un psihic tare, în meseria asta, clachezi. Psihicul te înalţă sau te distruge. Iar pentru asta, am încercat să fiu cât mai activă, să-mi antrenez mintea şi sufletul, să cânt, să dansez, să descopar cât mai multe în orice şi oricine, să citesc, să fac cât mai multe pentru mine, eu,  ca artist.  Presupun că trebuie să fie un sentiment înfiorator, să nu fii pregătit pentru marele rol al vieţii tale.

Teodora Toma

Ana Magdin: Ce îţi doreşti cel mai mult pentru viaţa ta?

Teodora Calagiu: Sănătate, mie şi celor dragi. Chiar intenţionez să duc la bun sfârşit tot ceea ce mi-am propus. În rest, prietenul meu, Brâncuşi, spune: “Eu nu creez Păsări, ci Zboruri”!  Îl port mereu cu mine…! Ahh, şi mai mult curaj…câteodată!

 

Ana Magdin: Ai ajuns rapid în topul actriţelor de succes,  odată cu filmul “ Nu sunt faimos…”! Care este următorul pas pe care simţi să-l faci în acest domeniu?

Teodora Calagiu: Cu  “Nu sunt faimos…” continuăm să mergem cu galele prin ţară. Am început anul în forţă. Doar ce ne-am întors de la Slatina şi Drobeta Turnu Severin, urmând ca săptămâna viitoare să plecam în alte 4 oraşe, iar în martie, în Macedonia. Sunt discuţii şi pentru Franţa şi Statele Unite. Peste tot pe unde am fost până acum, sălile au fost pline şi am întlnit oameni minunaţi care au vibrat la povestea noastră. Se pot întâmpla lucruri memorabile anul acesta, în ceea ce priveşte filmul. Asteptăm să se concretizeze ca să ne putem bucura cu toţii.

Imi doresc să fac atât teatru, cât şi film. Sunt experienţe total diferite, care au la bază acelaşi numitor comun: dăruirea. Deocamdată, sunt implicată în două proiecte noi, teatrale, suntem în repetiţii, urmând ca în această primăvară să scoatem premierele şi să ieşim la rampă.

3

 

Ana Magdin: Ce îţi propui în domeniul muzical?

 

Teodora Calagiu:  Am o trupă de coveruri, “Jumi’Juma”, înfiinţată anul trecut, şi cântăm de la romanţe până la cele mai noi hituri internaţionale. Suntem o gaşcă nebună, şi deja lucrăm la prima noastră piesă originală. Ne distrăm teribil şi evoluăm artistic! Combinaţia perfectă, părerea mea! Îmi doresc, totdodată, să continui să cânt şi în limba pe care o vorbesc în casă şi cu care am crescut. Îmi doresc să ating cât mai multe suflete..

 

Ana Magdin: Ce te fascinează cel mai mult în această viaţa?

Teodora Calagiu: Întâlnirile dintre oameni. Cred în legături, cred în oameni!

 

Ana Magdin: Gândul tău pentru armânii de pretutindeni, în limba ta dar şi în limba română!:)

Teodora Calagiu: Voi, sh-tragu nãdia cã tu yinãtoru, cãtu ma multsã di noi va s-andrupascã cultura Armãneasca! Mashi ashi va s-putemu s-dutsemu ma largu tsi apruchemu di la stripãpãnjlji a noshtsã!

(Vreau şi sper că pe viitor, cât mai mulţi dintre noi, să susţinem şi să ne implicăm în acte culturale armânești. Doar aşa putem păstra şi duce mai departe ceea ce am primit de la străbunicii noştri.)

 

ana morosanu magdinAna Morosanu Magdin

INTERVIU CU GLOBTROTTERUL ROMÂN VICTOR PERDEVARĂ

Posted by Gabriela Petcu On April - 9 - 2014

AVENTURILE-LUI-PERDEVARA-wb„Voi face un tur de 100+1 ţări, pe bicicletă”

 

 

Veronica Ivanov: De unde ţi-a venit ideea de a merge cu bicicleta prin lume?

 

Victor Perdevară: În perioada copilăriei am citit multe basme şi poveşti populare în care am găsit sămânţa ce a rodit mai târziu. Din acel moment mi-am spus, cu atlasul în mână, ca voi face înconjurul lumii ca voinicul din poveste. În vremurile noastre am ales să folosesc velo-mârţoaga pentru a  realiza o călătorie iniţiatică peste şapte mări, şapte continente.

 

Veronica Ivanov: Care este scopul acestei călătorii? Ce ţi-ai propus să faci prin acest proiect?

 

V.P.: Misiunea principală e să lucrez pentru cazare şi mâncare în diferite comunităţi spirituale, ferme  şi grădini organice, familii… Până să ajung în Cipru am pus în aplicare acest obiectiv într-o familie de olandezi în Croaţia, în grădina unui soldat bosniac din Sarajevo,  într-un castel catolic din Medugorje (Bosnia-Herţegovina), la adunarea europeană a hipioţilor din Grecia, într-o familie de fermieri din Antalya; iar în insula Afroditei mi-am găsit locul într-o altă comunitate de hipioţi (Gaia Urania) şi din când în când într-un centru de echitaţie din Lysos. Pe lângă misiunea principală mai este una specifică fiecărui pas. Până la finalul  călătoriei prin Europa o să pedalez cu mesajul NU GAZE DE ŞIST ÎN ROMÂNIA şi SOLIDARITATE PENTRU PUNGEŞTI.

 

Veronica Ivanov: Ce studii ai terminat? Unde ai lucrat?

 

Victor Perdevară: Am studiat Relaţii Internaţionale şi Studii Europene la Cluj pentru a înţelege cum funcţionează mecanismele şi politicile globale. Am ştiut de la început că va rămâne doar o dragoste pentru studiu şi nimic mai mult. În perioada septembrie 2010 – iunie 2011 am făcut un stagiu de voluntariat european în Polonia. Acest progam e oferit gratuit de UE tuturor tinerilor care vor să lucreze voluntar într-o altă ţară  pentru o perioadă maximă de un an. Până în Polonia nu lucrasem în grădiniţe, şcoli primare, licee sau alte instituţii de învăţământ. Prin muncă şi disciplină am reuşit să parcurg toate cursurile de formare oferite de organizaţie.  În cele nouă luni am găsit terenul fertil pentru a dezvolta ateliere de creativitate, drepturile omului, educaţie globală şi câteva prezentări publice. La finalul acestei perioade am ştiut că am ales trenul corect şi până la ultima staţie mai e cale lungă. La întoarcerea în România am continuat să creionez ateliere de dezvoltarea comunicării creative şi mai târziu ateliere de re-imaginare urbana. Am mers în locurile unde educaţia alternativă nu ajunge atât de uşor. Aşa am reuşit să am o relaţie apropiată cu comunităţile de ţigani. La începutul lui aprilie, anul trecut, am spus că am nevoie de o pauză de inspiraţie.

 

Veronica Ivanov: Câte limbi străine vorbeşti?

 

Victor Perdevară: În fiecare moment al zilei mă folosesc de limba engleză pentru a comunica. Vorbesc puţin germană, greacă, turcă, italiană, poloneză, rusă. În celelalte limbi cunosc expresii şi cuvinte de bază. Suficient pentru a realiza o conversaţie de bază.

 

Veronica Ivanov: Cu ce ţi-ai umplut rucsacul?

 

Victor Perdevară: Atunci când călătoreşti cu bicicleta e inconfortabil să porţi un rucsac pe umeri. Cea mai fericită variantă a fost să-mi pun două genţi speciale pe portbagajul din spate. În cele două genţi sunt câteva haine, o mică bucătărie de campanie formată dintr-un cuţit şi lingură de lemn, o pompă de bicicletă, câteva cărţi în limba engleză, o lanternă şi alte mărunţişuri ce ţin de igiena personală. Pe portbagaj mai am cortul de două persoane, sacul de dormit şi izolirul. În fiecare moment al zilei se mai umple bagajul cu fructe, legume, brânza, prăjitură şi alte delicatese locale.

 

Veronica Ivanov: Ai un traseu programat, reuşeşti să te ţii de un program?

 

Victor Perdevară: Îmi propun puncte de atins în următoarele zile şi doar atunci când cineva mă aşteaptă undeva îmi stabilesc un progam clar, cu număr de kilometri şi ore pe mârţoagă. Nu vreau să alerg dintr-un punct în altul şi de aceea încerc să fiu cât mai flexibil. Traseul îl stabilesc de cele mai multe ori prin locuri unde nu ajunge un turist obişnuit, dar totul se rezuma la realitatea locală şi la variantele pe care le am.

 

Veronica Ivanov: Câţi kilometri faci pe zi?

 

Victor Perdevară: Fiecare zi e o nouă zi şi îmi este greu să spun o medie generală. Prin peninsula Balcanică şi apoi prin Grecia am hoinărit doar prin munţi şi dealuri înalte. Numărul de kilometri parcurşi se schimbă în funcţie de oboseala acumulată, de cum ai dormit în ultimele nopţi, nivelul pantei, temperatura de afară. Sunt mulţi factori care pot face diferenţa dintr-o zi lungă de pedalat sau una cu multe pauze de hidratare. Plus că în fiecare moment al zilei stau la poveşti cu oameni, care parcă m-ar aştepta de o veşnicie.

 

Veronica Ivanov: Te consideri un sportiv de performanţă?

 

Victor Perdevară: Evit să mă etichetez ca biciclist sau ciclist de performanţă. Sunt doar un simplu călător cu mârţoaga prin lume şi din când în când un colecţionar de vise împlinite.

 

Veronica Ivanov: Povesteşte-ne despre experienţa acumulată în miile de kilometri parcurşi. De unde ai început traseul şi unde se va termina.

 

Victor Perdevară: Am pornit din oraşul unde mi-am petrecut o primă parte din adolescenţă. Ştiam pentru început că vreau să iau o pauză. După primele zile am găsit firul acestei aventuri şi asta m-a făcut să ţin steagul sus. Din fragedă copilărie îmi doream o călătorie iniţiatică, aşa ca în basmele populare. Era timpul să nu mai tratez acest vis cu moderaţie şi maximă precauţie. Am simţit în primăvara lui 2013 o mâncărime în talpă ce îmi spunea că a sosit clipa aşteptată.  După ce am tranversat Ungaria de la nord la sud am continuat prin Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Albania, Macedonia. Iniţial mi-am propus să locuiesc în Grecia pe perioada lunilor de iarnă. După trei luni de hoinărit prin frumoasă Eladă am înţeles că nu-i locul potrivit pentru iernat. Aşa că pe la mijlocul lui octombrie am plecat spre sudul Turciei şi de acolo cu vaporul în Cipru.

 

Veronica Ivanov: Cât timp vei rămâne în Cipru?

 

Victor Perdevară: Am ajuns în Cipru la începutul lui decembrie şi voi sta până la mijlocul lui aprilie.

 

Veronica Ivanov: Prin ce momente dificile ai trecut?

 

Victor Perdevară: Momentele dificile sunt pentru mine provocări peste care sunt obligat să trec. A fost o cursă de obstacole până aici şi nu s-a terminat încă. Pot să zic că am ajuns la urgenţe în Croaţia, cu temperatura corpului extrem de ridicată (39.5), am rămas pe zero din punct de vedere financar la Sarajevo, era să-mi pierd viaţa într-un accident de circulaţie, în Turcia, din cauza unui şofer beat şi tot în această ţară mi-am pierdut portofelul cu 25 de euro.

 

Veronica Ivanov: Care a fost cel mai frumos moment din timpul călătoriei? De câte ori ai dormit sub cerul liber?

 

Victor Perdevară: Îmi place ideea boemă de a sta pe plajă sau într-un alt loc de unde pot vedea stelele şi dimineaţa răsăritul. Să dormi sub cerul liber nu-i o mare problemă dacă afară sunt câteva grade în termometru şi sacul de dormit te protejează de frig. În situaţii mai delicate am montant cortul sau am găsit un loc de dormit într-o moschee sau în casa unei gazde primitoare.

 

Veronica Ivanov: În câţi ani vei face ocolul lumii? Te gândeşti să găseşti şi alţi adepţi?

 

Victor Perdevară: Înconjurul lumii cu mârţoaga nu o să fie alergătură dintr-o ţară în alta sau dintr-un punct în altul. Prefer să petrec câteva luni într-un loc şi să cunosc puţin limba locală, să înţeleg cum se raportează oamenii la clima locală şi să descopăr mâncarea din regiunea respectivă. Nu mă sperie faptul că poate voi parcurge cele 101 ţări în următoarele două decade.

 

Veronica Ivanov: Cum te priveşte lumea, treci prin ţări cu tradiţii şi culturi diferite, există diferenţe?

 

Victor Perdevară: În Germania, Olanda, Franţa sau în alte de ţări din vest e văzută această călătorie ca ceva absolut normal. E o tradiţie a multor vestici să-şi petreacă vacanţa într-un mod activ şi sănătos. Din aprilie anul trecut şi până acum am întâlnit mulţi hoinari care mergeau pe jos, cu bicicleta sau cu auto-stopul. În ţările familiarizate cu vacanţele clasice o să rămâi surprins când o să vezi modul cum se raportează la ideea de a merge într-o lungă călătorie. Prin ţările balcanice şi apoi prin Turcia am întâlnit oameni extrem de primitori şi joviali. Toţi au rămas surprinşi de energia şi voinţa de care dau dovadă în fiecare moment al zilei.

 

Veronica Ivanov: Ce planuri ai când vei termina călătoria? Unde ai vrea să te stabileşti? Ce ai vrea să lucrezi?

 

Victor Perdevară: Sunt conştient de faptul că undeva se va termina călătoria şi de acolo voi urma un alt drum. Poate mă voi întoarce pe terenul lui bunica să fac un adăpost pentru călători hoinari. La fel de bine aş putea să mă opresc undeva să învăţ o limbă străină şi să mă bucur de o carte scrisă bine.

 

Veronica Ivanov: Ce înseamnă pentru tine „acasă”?

 

Victor Perdevară: Dacă mă uit în buletin aş putea să zic că acasă e adresa din buletin şi strada unde am copilărit. De când călătoresc prin lume am început să înţeleg că acasă e ceva relativ. Am o viaţă de nomad şi atunci pot să-mi găsesc confortul de acasă oriunde şi oricând. Când sunt pe bicicletă îmi montez balconul şi sufrageria unde mă prinde noaptea şi mă trezesc cu gândul că mă aşteaptă o nouă zi.

 

Veronica Ivanov: Dacă ţi se strică bicicletă, ce faci?

 

Victor Perdevară: O să găseşti oriunde un mecanic de biciclete sau un magazin de unde poţi cumpăra componente. Există şanse mici să ramani blocat pe undeva. Dacă pedalezi prin pustiul din Sahara sau Mongolia atunci treaba-i puţin mai complicată. În cel mai rău caz o să faci autostopul la un TIR şi te opreşti la primul service.

 

Veronica Ivanov: Ce tip de asigurare ai, Cardul European de Sănătate?

 

Victor Perdevară: Dacă te uiţi prea mult la televizor sau în presă o să începi să te gândeşti la asigurare medicală, pericole la tot pasul şi uiţi să mai priveşti experienţa cu relaxare şi încredere.

 

Veronica Ivanov:  Cum stai cu bugetul? Cum faci rost de venituri? Există un sponsor oficial sau doar mici donaţii?

 

Victor Perdevară: Bugetul acestei ture nu mă sperie pentru că nu există. Am pornit din oraşul copilăriei cu 270 de lei şi am reuşit să cheltuiesc în ultimele zece luni sub 900 de euro. Pe drum am întâlnit mulţi oameni generoşi care au donat bani, mâncare, un loc de dormit. Mă bucur de o existenţă frugală, fără alcool, ţigări, droguri, cafea sau alte vicii. Până la această oră am cheltuit cei mai mulţi bani pe întreţinerea bicicletei, transportul cu vaporul dintr-o parte în alta şi câteva sute de euro pe mâncare.

 

Veronica Ivanov: Un salut pentru toţi românii…

 

Victor Perdevară: VÂNT DIN SPATE :)

 

Veronica Ivanov: Unde îţi putem urmări călătoria?

 

Victor Perdevară: Din când în când sunt prezent cu o poveste pe pagina de facebook a iniţiativei, TAIL WIND AROUND THE WORLD.

——————————————-

 

Veronica IVANOV

Cipru

martie 2014

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors