Archive for the ‘Destinatia Romania’ Category

Sărbătoarea Floriilor la Cenaclul Românesc Literar „Mircea Eliade” din Denver, Colorado

 

Autor: Dana Anadan

 

Puţini sunt cei care ştiu că în „oraşul la altitudinea de o milă” care este Denver, capitala Statului american Colorado, comunitatea românească, în plină creştere, pulsează cultural prin activitatea Cenaclului literar „Mircea Eliade”, susţinut de R.A.F.A. din localitate şi de Liga Culturală din Sibiu. Îniţiativa a aparţinut acum 5 ani profesorilor Simona Sîrghie şi Sebastian Doreanu, care organizează periodic în sala socială a Bisericii „Sf. Dimitrie cel Nou” din Denver reuniuni culturale pe teme incitante. Păstrând intimitatea unei structuri de cenaclu, participanţii nu sunt numeroşi, dar foarte motivaţi să asigure reuniunilor un autentic caracter interactiv, drept care textele literare pregătite din timp, unele pentru recitare, altele pentru lectură, creează o stare emoţională, ce ne poate aminti de lecţiile şcolilor din ţară, când clasicii literaturii noastre erau la mare cinste şi capodoperele lor memorate fără rezerve. Dacă ne-am referi numai la acest an, teme ca Ziua naţională a poeziei. Mihai Eminescu, poet naţional sau universal şi Basarabia la răscruce de vânturi au trezit interesul iubitorilor de cultură din zonă.

Sărbătoarea Floriilor în 24 aprilie 2016 a fost marcată în comunitatea conaţionalilor noştri din Denver printr-o nouă reuniune a Cenaclului literar românesc „Mircea Eliade”, având ca invitată pe scriitoarea Anca Sîrghie, care a sosit cu braţele pline de noutăţi de la Sibiu, unde continuă şi după pensionare activitatea didactică la Universitatea „Alma Mater”. Astfel, cartea-document Lucian Blaga şi ultima lui muză din 2015, care fusese lansată la Cenaclul din Denver acum un an, imediat după publicare, tocmai a fost desemnată pentru Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Au urmat Radu Stanca. Profil spiritual (720 p.), apărută în 2015 la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă din Bucureşti, ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Anca Sîrghie, cu o prefaţă de acad. Eugen Simion, şi Radu Stanca. Evocări şi interpretări în evantai (462 p.), Editura Technomedia, Sibiu, 2016, unde invitata cenaclului este semnatara Cuvântului înainte intitulat În Sibiul lui Radu Stanca la 95 ani de nemurire, este realizatoarea majorităţii inteviurilor, semnatara capitolului Interpretări, a unor Reportaje şi îngrijitoarea volumului.

În cuvântul conferenţiarei s-a semnalat faptul că au apărut la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu numerele 15 şi 16 ale publicaţiei „Lumina slovei scrise”, în care alături de autori consacraţi sunt încurajaţi să scrie şi studenţii cu rezultate deosebite în cercetarea ştiinţifică. Iată o iniţiativă unică în peisajul universitar românesc, de care profesoara Sîrghie, ca redactor coordonator, este foarte mulţumită.

P1100316

Foto. Prof. Sebastian Doreanu lansează cartea „Radu Stanca – Evocări şi interpretări în evantai” de Anca Sîrghie

Într-un an când pe toate meridianele românismului este comemorat Constantin Brâncuşi, cadoul special pe care invitata l-a adus din ţară este un DVD cu înregistrarea emisiunii radiofonice realizate de Mihai Lungeanu cu titlul Infinitul Brâncuşi, rolul principal fiind interpretat de actorul Ştefan Iordache, moment artistic care marcase finalul carierei lui strălucite. S-a făcut propunerea ca într-o viitoare reuniune de cenaclu a acestui an comemorativ, tema să fie Revoluţia creată în sculptura contemporană de Constantin Brâncuşi.

Deschizând reuniunea cu o prezentare a noilor apariţii, profesorul Sebastian Doreanu, ca director al cenaclului, a semnalat prima ediţie în limba engleză a cărţii Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, sub titlul Novel of a short-sighted adolescent, Istros Books, London, United Kingdom, 2016. Cartea aceasta a avut un destin aparte, căci textul românesc al romanului a rămas inedit timp de 6 decenii, ca în 1990 la Editura Minerva să apară prima lui ediţie, prefaţată de Mircea Handoca şi prezentată la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti. Un moment emoţionant a fost cel al prezentării unor cărţi scrise de copii, respectiv Povestea celor trei căţeluşi,- The Story of the 3 Puppies-o carte bilingvă de Alyssa Sîrghie şi alta creată pentru cei mai mici cititori, intitulată The hugging trees, de Laura Poole,   ilustrată de Ileana Barbu.

A urmat lansarea de carte recent publicată de Anca Sîrghie, intitulată Radu Stanca. Evocări şi interpretări în evantai. Ca preambul, profesorul Sebastian Doreanu a precizat că scriitoarea Anca Sîrghie şi-a dedicat o bună parte a activităţii de cercetare în domeniul istoriei literare lui Radu Stanca, începând cu studiul monografic, teză de doctorat, din care un fragment a devenit volumul Radu Stanca şi obsesia Thaliei, Ipostazele omului de teatru în 1996, urmată de îngrijirea în colaborare cu Marin Diaconu şi prefaţarea volumului Dăltuiri din 2012 şi a celorlalte două cărţi mai recente, deja semnalate, care se constituie drept un reper bibliografic important în exegeza scriitorului. Cuvântul „evantai”, a observat Sebastian Doreanu,   are multiple semnificaţii, dacă îl raportăm la viaţa teatrului sau sugerând o anumită structurare a celor două capitole, cel mai amplu, al Evocărilor, şi Interpretările, unde sunt însumate ultimele abordări ale autoarei, prezentă la sesiuni şi simpozioane ştiinţifice cu mereu alte investigaţii făcute în universul creat de scriitorul regizor. După opinia prezentatorului, noua apariţie de la Editura Technomedia din Sibiu este o carte tulburătoare, datorită mărturiilor făcute de actori, regizori, prieteni sibieni, unii dintre ei nonagenari, cărora Anca Sîrghie le-a oferit ultima şansă de a relata întâmplări din viaţa teatrului sibian şi a regizorului care a dat strălucire spectacolului scenic. Amintirile soţiei Dorina Stanca şi cele ale fratelui Octavian, care a fost ca medic lângă Radu în clipa morţii, sunt fără îndoială cele mai interesante, chiar cutremurătoare. Aşadar, o paletă de o mare diversitate de prisme din care este privit Radu Stanca, o carte valoroasă pentru exegeza scriitorului şi pentru cititorii pasionaţi de frumos.

Tema propusă pentru conferinţa anunţată pe afişul reuniunii este Poezia Transilvaniei de la George Coşbuc la Ioan Alexandru. Universitara de la Sibiu a punctat cele mai rodnice, sub raport creator, momente din viaţa lui George Coşbuc, privit nu numai ca “poet al ţărănimii” şi monograf al satului transilvănean, evocat liric în poeziile   sale, de la Noapte de vară, Numai una, Mama, Iarna pe uliţă, la O scrisoare de la Muselin Selo, Moartea lui Fulger etc., ci şi ca un traducător   al unor capodopere de literatură universală în limba română, precum Odiseea şi Eneida, şi un cunoscător al cărţilor înţelepciunii indiene în limba sanscrită. Stilizând experienţe avute la Năsăud şi la Gura Râului din vecinătatea Sibiului, geneza poemului Nunta Zamfirei, care l-a impus pe G.Coşbuc în conştiinţa contemporaneităţii literare, ilustrează modul cum poetul a   valorificat tradiţia sempiternă a românilor.

În continuare, au fost evocaţi sensibilul Şt.O. Iosif, Octavian Goga, poetul Unirii, Lucian Blaga cu evoluţia de la Poemele luminii la Nebănuitele trepte şi ciclurile postbelice, Aron Cotruş cu versul său aspru şi dârz. Oprit asupra colegului primilor ei ani de facultate la Cluj, poetul Ioan Alexandru, comentariul conferenţiarei a scos la lumină fapte de istorie literară necunoscute, privind modul cum talentul a răzbit în lupta cu sărăcia materială,cu rigorile studiului universitar, astfel ca puiul de ţăran din Ţopa Mică a Clujului să devină un spirit naţional, manifestat patriotic în ciclurile lui de „Imne”, şi chiar universal, prin interesul pentru filozofia heidegerriană, pentru arta bizantină, pentru limba şi străveche civilizaţie ebraică, pentru literatura biblică din care a tradus impecabil poemul Cântarea cântărilor, prefaţat de Zoe Dumitrescu Buşulenga. Ioan Alexandru practica un gen de oratorie efervescentă, amintindu-l pe marele profesor Nae Ionescu prin temele creştine dezvoltate.Petre Ţuţea sintetiza esenţa acestei alăturări când afirma că ”Doi laici au vorbit religios universitar: Nae Ionescu şi Ioan Alexandru”. Terminându-şi conferinţa, Anca Sîrghie a primit felicitările unor participanţi la cenaclu. Între ei, doamna Ioana Ilieş, invitată pentru a doua oară la o reuniune a acestui cenaclu, a mărturisit: “Eu am savurat grozav modul pasionat în care i-aţi evocat pe poeţii noştri şi vieţile lor. Într-adevăr aveţi un dar de a aduce la viaţa şi personalităţile oamenilor de geniu şi evenimentele lor. Vă mulţumesc tare mult pentru această oportunitate.” Decizia dânsei de a deveni o membră activă a Cenaclului “ Mircea Eliade” din Denver ne-a apărut tuturor semnificativă.

Din partea Cenaclului literar românesc “Mircea Eliade“, scriitoarei Anca Sîrghie i s-a oferit o Diplomă de Excelenţă “pentru activitatea neobosită de promovare a valorilor româneşti în Lumea Nouă (S.U.A. şi Canada) şi pentru înalta ţinută academică a lucrărilor publicate de-a lungul vremii.“ Mulţumind directorilor Cenaclului pentru acest semn de recunoaştere a contribuţiei sale la cercetarea de istorie literară, distinsa doamnă a mărturisit că este cu totul încântată de activitatea culturală care se desfăşoară la Denver în comunitatea conaţionalilor noştri şi că ea socoteşte Cenaclul “Mircea Eliade” o inimă ce pulsează româneşte aici, în capitala statului Colorado, pe care o apropie în felul acesta de ţară.

P1100319

Foto. Scriitoarea Anca Sîrghie primeşte Diploma de excelenţă a Cenaclului „Mircea Eliade” din Denver

Momentul cel mai efervescent al evenimentului a fost recitalul interactiv susţinut de câţiva membri ai cenaclului. Un grup coral a cântat versurile poeziei La oglindă de G.Coşbuc. Monica Doreanu a ales Nunta Zamfirei, Eugen Stan a citit cu emoţie Noi vrem pământ, Mariana Hortensia Croitoru a ales poezia Nebuna de G. Coşbuc. Georgeta Popa a citit Cântăreţilor de la oraş şi Plugarul, Simona Sîrghie Bătrânii de Oct. Goga, Sebastian Doreanu a citit Horia de Aron Cotruş, Alexandru Montano-Îzvorul, iar pr. Ioan Bogdan- Lumină lină, ambele de Ioan Alexandru.

Ca o înălţare în sacralitate, s-a ascultat în final melodia compusă şi interpretată de Tudor Gheorghe la poezia lui Ioan Alexandru Lumină lină, tocmai recitată, căci sub veghea crucii şi a flăcării de lumânare, care tronau pe ecran, altarul de biserică din fundal dobândea pentru toţi participanţii la acest eveniment literar noi dimensiuni. Am plecat de la Cenaclul literar românesc “Mircea Eliade” cu convingerea că sărbătorirea Floriilor   îşi găsise la Denver expresia culturală cea mai adevărată, chiar cea mai înălţătoare pentru iubitorii de frumos din comunitatea conaţionalilor noştri.

Philadelphia (I)

Posted by Stefan Strajer On May - 5 - 2016

Philadelphia (I)

 

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Istoria românilor americani relevă însemnate evenimente legate de această mare metropolă care simbolizează incontestabil naşterea democraţiei americane, aici fiind declarată independenţa Statelor Unite. Ilustrul nostru istoric Nicolae Iorga, vizitând-o cu prilejul îndelungatei călătorii în America, afirma că Philadelphia păstrează „căsuţa unde pe ascuns s-a cusut primul steag al libertăţii americane”.

Consider că prezintă interes evocarea câtorva momente de o reală importanţă din viaţa românilor americani care s-au petrecut în acest mare oraş încărcat de o copleşitoare istorie.

În lunile octombrie şi noiembrie ale anului Marii Uniri, 1918, când prăbuşirea Austro-Ungariei devenise iminentă, emigranţii români din America şi-au intensificat eforturile pentru zădărnicirea oricărei tentative de salvare a imperiului şi au expediat numeroase memorii detaliat argumentate şi telegrame pe adresa Departamentului de Stat american în scopul recunoaşterii de către guvernul S.U.A. a dreptului românilor la unitate. Urmarea acestor strădanii a fost că guvernul american, prin secretarul de stat Lansing, a recunoscut public că „nu pierde din vedere aspiraţiunile neamului românesc, atât în afară, cât şi înlăuntrul graniţelor Regatului…, simpatizează profund cu spiritul de unitate naţională şi cu aspiraţiile românilor de pretutindeni şi nu va neglija să întrebuinţeze la vremea potrivită influenţa sa, ca justele drepturi politice şi teritoriale ale neamului românesc să fie obţinute şi asigurate faţă de orice năvălire străină”.

Trebuie remarcat că, în acest context, românii americani desfăşurau o strânsă colaborare cu emigranţii aparţinând celorlalte naţionalităţi aflate sub opresiunea Austro-Ungariei, în cadrul „Uniunii Europei Centrale”. Manifestările, constând în susţinute întruniri publice la New York şi în alte mari oraşe americane, au culminat cu organizarea marii adunări din 23-26 octombrie de la Philadelphia, când în celebra sală „Independence Hall” au avut loc importante reuniuni vizând condiţiile viitoarei păci şi procesul de eliberare a naţiunilor din Europa centrală şi răsăriteană. Trebuie subliniat că la 26 octombrie, în aceeaşi sală şi la aceeaşi masă unde se semnase „Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite”, reprezentanţii românior din America, împreună cu cei ai celorlalte naţionalităţi asuprite din Austro-Ungaria, au semnat un document conceput în spiritul cunoscutei declaraţii americane de la 1776 şi a principiilor wilsoniene de organizare a lumii postbelice. La marea adunare de la Philadelphia au fost prezenţi reprezentanţi ai guvernului Statelor Unite şi ai presei americane, manifestaţia repurtând un mare răsunet şi bucurându-se de aprecierea Casei Albe care a trimis o scrisoare de felicitare, prefigurând, cu mai bine de o lună înainte, Adunarea Naţională de la Alba Iulia. Meritul esenţial al acţiunilor întreprinse de românii americani a fost acela că a determinat o substanţială schimbare de atitudine în opinia publică şi cercurile guvernamentale americane din Statele Unite. De asemenea, aceste acţiuni au constituit un preţios sprijin pentru iniţiativele politico-diplomatice româneşti în procesul de importanţă majoră de creare a statului unificat naţional.

Perioada care a urmat Conferinţei de pace de la Paris (1919-1920) a fost marcată de activitatea tot mai accentuată a grupărilor revizioniste. O primă acţiune a grupurilor etnice originare din fostul Imperiu Austro-Ungar, având ca scop contracararea revizionismului, a constat în convocarea şi pregătirea unei adunări antirevizioniste româno-cehoslovaco-iugoslave în zilele de 12-13 octombrie 1935, la Philadelphia. Delegaţii la cea de-a 27-a Convenţie a „Uniunii & Ligii S.R.A.”, reunită la Warren, OH (1-7 septembrie), în calitate de cetăţeni americani, au adoptat în unanimitate o rezoluţie de protest care condamna implicaţiile nefaste ale revizionismului, document pe care l-au trimis preşedintelui Statelor Unite. Adunarea generală a mai adoptat şi o altă rezoluţie îmbinând în plină recesiune economică revendicări sociale cu revendicări antirevizioniste ale românilor emigranţi, primul înscris politic al acestora din perioada interbelică, exprimând în termeni fără echivoc poziţia antifascistă şi antirăzboinică a comunităţii româneşti.

La sfârşitul lunii septembrie, grupările revizioniste au anunţat că au obţinut 225.000 de aderenţi şi că intenţionează să strângă două milioane de semnături pe petiţia de revizuire ce urma să fie înaintată preşedintelui şi forului legislativ al Statelor Unite. Printre semnatari s-au numărat şi o serie de politicieni, guvernatori de state, senatori, deputaţi, primari, ziarişti, profesori universitari, jurişti şi alţi intelectuali.

În pregătirea acţiunii de la Philadelphia au avut loc întruniri premergătoare, mai importante fiind cele din 29 septembrie şi 6 octombrie de la Weirton, WV şi Youngstown, OH, organizate de societăţile „Plugarul” şi „Unirea Română” şi, respectiv, „Gloria Română”. Un moment însemnat al acţiunii l-a constituit în organul de presă al „Ligii antirevizioniste din America” („Uniunea & Liga S.R.A.”), la 5 octombrie, a „Apelului” de mobilizare la marea adunare antirevizionistă, în care se preciza: „Ca cetăţeni americani, trebuie să ne reamintim, ori de câte ori auzim numele de Philadelphia, că acest oraş este leagănul democraţiei, că aici s-a declarat Independenţa Statelor Unite. Apoi trebuie să ne aducem aminte că din Philadelphia s-a revărsat mai întâi minunata lumină a cărţii în jurul ei, apoi pe continentul american şi pe urmă în alte părţi ale lumii, din teascurile lui Benjamin Franklin. Şi, în sfârşit, trebuie să ne aducem aminte că în anul 1918, în Philadelphia, s-au întrunit reprezentanţii naţiunilor oprimate din Europa, că aici, în aceeaşi Sală a Independenţei unde s-a declarat libertatea Statelor Unite, s-a declarat şi ruperea Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi Transilvaniei din corpul Ungariei milenare şi că acest eveniment a fost vestit aici, în America, prin sunetul aceluiaşi clopot care la 1776 a vestit coloniştilor independenţa Statelor Unite. Cei care vor citi aceste rânduri să nu uite a povesti aceste lucruri copiilor mai mari sau mai mici, învăţându-i de pe acum ce înseamnă pentru românii din America şi pentru neamul românesc, în general, oraşul Philadelphia.

Romani americani in Philadelphia

 

Foto. Grup de romani in port popular in Philadelphia

Adunarea antirevizionistă a grupurilor etnice emigrate din fosta monarhie austro-ungară a avut loc în 13 octombrie la Philadelphia în „Sala slovacă” a emigranţilor cehoslovaci, iar reuniunea „Comitetelor centrale de acţiune ale mişcărilor antirevizioniste” ale celor trei grupuri s-a desfăşurat în sala societăţii româneşti „Bănăţeana şi Vasile Alecsandri”. La adunare au participat câteva mii de români, cehi, slovaci şi iugoslavi americani din statele Pennsylvania, New York, Ohio şi New Jersey. Adunarea a adoptat în unanimitate „Rezoluţia împotriva revizuirii Tratatului de la Trianon” al cărei text a fost citit şi supus spre aprobare de către Joseph A. Ferko, deputat în Congresul S.U.A. Din partea românilor au luat cuvântul Rudi Nan, preşedintele „Comitetului central de acţiune al mişcării antirevizioniste româneşti din America”, Gheorghe Danciu, director-administrator al Tipografiei şi ziarului „America”, Ion Podea, reprezentant al României şi Nicolae Balindu, preşedintele „Uniunii & Ligii S.R.A.”.

Ţinută tot la 13 octombrie şi tot la Philadelphia, adunarea grupărior revizioniste din S.U.A. s-a soldat cu un usturător eşec datorat, pe de o parte, acţiunilor susţinute şi bine coordonate iniţiate de grupurile etnice antirevizioniste român, cehoslovac şi iugoslav, iar pe de altă parte, poziţiei corecte, democratice şi antihortyste a cercurilor largi ale emigraţiei maghiare care era ostilă manevrelor guvernării de la Budapesta. În fine, mai merită menţionat că primarul oraşului Philadelphia a refuzat să participe la adunare şi că în cursul adunării s-au înregistrat divergenţe serioase între liderii intelectuali şi membrii de rând ai emigraţiei, formată în majoritate din muncitori industriali, cu concepţii politice democratice şi pacifiste.

Marea adunare din 13 octombrie 1935 de la Philadelphia a constituit, indubitabil, un eveniment deosebit de important în activitatea antirevizionistă a românilor americani şi a fost urmată de acţiuni asemănătoare la Chicago, Indiana Harbor, Deaborn şi Warren, finalizate cu adoptarea de rezoluţii trimise Preşedintelui, Guvernului şi Congresului Statelor Unite, guvernatorilor de state şi principalelor ziare americane. Activitatea antirevizionistă a avut ample ecouri şi în ţară unde presa a informat pe larg despre eforturile organizatorice şi propagandistice ale românilor din America.

Despre Philadelphia identificată cu Benjamin Franklin, the Liberty Hall, Philadelphia City Hall şi Independence Hall…într-un eseu viitor.

Dorin Nadrau.Poza noua

Foto. Dorin Nadrau

Basarabia – model-simbol al suferinţei umane şi al nelegiuirilor sociale

 

Autor: Galina Martea

 

Analiză şi comentarii

Când este vorba de suferinţă, atunci ca model ar putea fi luată Basarabia care cunoaşte din plin acest fenomen al existenţei. Este un exemplu viu care trezeşte compătimire şi nedumerire pentru tot ceea ce se petrece într-o societate, având în cadrul ei oameni de toate vârstele, oameni de conducere, oameni simpli cu o situaţie socială modestă şi destul/extrem de modestă. În această societate basarabeană se petrec lucruri care, cu adevărat, şochează şi impresionează opinia publică internaţională. În special, impresionează prin faptul că în epoca modernă omul dintr-o ţară europeană s-ar putea confrunta cu foamea, element ce supune omul la suferinţă fizică şi mintală. Iar neajunsurile materiale şi nedreptatea socială îl fac pe om să devină, cu adevărat, un sclav al dezvoltării umane. În cazul dat, s-ar crede, clasa dominantă ar fi acea care promovează şi provoacă în mod special dezvoltarea unui asemenea fenomen social. Cine ştie, urmează de văzut dacă aceasta este o provocare sau o intenţie reală de a distruge un popor.

Foametea din anii 1946-1947 din Basarabia a fost provocată de sistemul sovietic existent din acea perioadă care a dorit să distrugă modelul tradiţional de viaţă a unui popor, astfel adevărul istoric al evenimentelor rămânând mereu un simbol al suferinţei umane. Cauzele foametei, fiind multiple, în rezultat, a declanşat dispariţia prin moarte a peste 200 mii de oameni, iar a peste 350 mii de persoane au supravieţuit în stare de malnutriţie. Adevărul dramatic al evenimentelor se suprapune cu acţiunile realizate de clasa de guvernare şi puterea totalitară a epocii respective. Astfel, putem spune că omul puterii este acea fiinţă umană care necruţător se răzbună pe concetăţeanul său. Ulterior, acelaşi om şi sistem al puterii a provocat dezastrul înspăimântător al deportărilor, consecinţele pactului Ribbentrop-Molotov, fiind extrem de tragice pentru românii din Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi sudul Basarabiei. În rezultat, conform arhivelor, sute de mii de români basarabeni, victime a regimului existent, au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan în anii 1940’50.

3

Deci, realitatea şi istoria adevărată încă o dată demonstrează că orice suferinţă menită unui popor este provocată de omul puterii ce administrează societatea respectivă. În aşa mod, suferinţele continuă şi se ţin lanţ în viaţa unui popor şi, în special, în soarta poporului român din Basarabia. De necrezut, dar o asemenea realitate este prezentă şi în zilele noastre ce domină astfel existenţa unui popor. Este vorba de societatea basarabeană, poporul din R.Moldova, parte din secolul XXI, care se confruntă cu probleme serioase de a supravieţui ca naţiune şi specie umană. Este o realitate aparte unde victima proceselor este acelaşi om al societăţii, sortit pentru suferinţă. În pas cu problemele curente (sărăcie exagerată; nedreptate socială în limite de neconceput; corupţie la toate treptele de dezvoltare umană şi în toate domeniile de activitate socială, cu abateri grave de la moralitate; degradare umană/economică/culturală, etc.) omul se confruntă cu clasa de guvernare care le-a subjugat viaţa şi identitatea în cel mai umilitor mod. Identitatea personală şi natională a poporului basarabean este îndobitocită atât de mult, încât acesta nici nu sesizează care este drumul corect spre civilizaţie şi o dezvoltare umană adecvată. Clasa politică şi de guvernare, încă cu o educaţie şi mentalitate sovietică, dezorientează poporul pentru a-i provoca şi mai mari suferinţe în procesul de existenţă identitară, în procesul de existenţă şi de dezvoltare umană, în procesul de conştientizare şi recunoaştere corectă a cărei naţiuni aparţine. Astfel, poporului îi sunt impuse condiţii ce le influenţează negativ atât existenţa, cât şi dezvoltarea. În linii generale, prin doctrina respectivă, instaurată de clasa dominantă basarabeană sau a R. Moldova, are loc procesul de fabricaţie socială în cadrul căruia oamenii devin dezrădăcinaţi şi îndepărtaţi complet de adevărul istoric. Astfel, adevărul istoric nu se asociază cu doctrina existentă promovată de clasa dominantă şi, în aşa mod, poporului basarabean nu i se acordă posibilitatea de a se încadra în adevărata identitate naţională, aceasta urmând să facă parte din cultura neamului românesc. În consecinţă, poporul basarabean este dominat de o criză identitară fără precedent, care, în acelaşi timp, cu voie şi fără voie, îl determină la un proces de dezvoltare regresivă sau aşa numita “involuţie”. Mişcarea regresivă în dezvoltarea umană şi identitară, fiind victima doctrinelor promovate de clasa politică şi de guvernare de după anii 1991 până în prezent, este o legatură organică cu sărăcia şi nedreptatea socială care, în timp, s-a dezlănţuit în limite catastrofale şi cu urmări destul de grave în evoluţia omului basarabean. Sărăcia de proporţii indiscutabile, instaurată integral în R.Moldova la începutul secolului XXI, s-a dezvoltat, probabil, pe principii bine gândite, fiind însoţite de nelegiuirile clasei dominante. Clasa dominantă a R.Moldova, fiind în capul puterii, pe parcursul acestor ani şi-a asigurat propriile interese din banii publici, fara a da răspuns poporului pentru faptele ilegale întreprinse. Prin acţiunile ilegale ale acestora, corupţia, ca factor extrem de distrugător în dezvoltarea unei societăţi, a maturizat şi completat grupările criminale care au împânzit ţara în toate domeniile de activitate. Îmbogăţirea şi scurgerea de bani din buzunarul statului pe căi necinstite a mutilat şi a ruinat ţara, iar cinismul clasei politice şi de guvernare a sfidat poporul la cele mai grele încercări de a exista şi supravieţui. Urmările sunt integrate prin sărăcia socială care scurtează viaţa omului în mod condiţionat. Prin neajunsurile materiale şi financiare omul basarabean îşi limitează necesităţile cotidiene, astfel aplicând organismului o subnutriţie insuficientă. În cele din urmă, intervin boli cronice care afectează buna funcţionare a organismului şi, respectiv, încetarea premeditată a vieţii. În situaţia respectivă se regăseşte majoritatea populaţiei basarabene care trăieşte la limita minimului de existenţă, în special, bătrânii cu venituri băneşti foarte mici. Veniturile lunare ale acestora la 1 aprilie 2015 variau între 767 lei moldoveneşti (pensia pentru limită de vârstă pentru lucrătorii din agricultură) şi 861 lei (pensia minimă pentru limită de vîrstă pentru alte categorii de beneficiari de pensie), respectiv 41 euro şi 46 euro (cursul valutar din acea perioadă), în raport cu coşul minim de consum care a atins în acea perioadă cifra de 1668 lei moldoveneşti sau 90 euro. De fapt, coşul minim de consum real ar urma să fie cu mult mai mare, dacă calculele respective ar lua în consideraţie toate momentele necesare pentru un trai decent şi civilizat. Ulterior, mărimea medie a pensiei pentru limită de vârstă este de 1202 lei sau 65 euro. Pentru a relata nivelul de trai şi existenţă a persoanelor cu invaliditate, atunci realitatea se prezintă şi mai dură, astfel fiind: pensia de invaliditate de gradul I constituie – 613 lei sau 33 euro; pensia de invaliditate de gradul II constituie – 592 lei sau 32 euro; pensia de invaliditate de gradul III constituie – 416 lei sau 22 euro (Disponibil: http://agora.md/stiri/7294/care-vor-fi-pensiile-in-moldova-dupa-indexarea-de-astazi). Deci, populaţia cu asemenea venituri financiare este constrânsa să existe în condiţiile când preţurile la produsele de consum sunt de câteva ori mai mari faţă de cele din ţările dezvoltate. Unul din indicatorii care indică nivelul de trai al populaţiei este ponderea cheltuielilor pentru produsele alimentare. Studiul realizat de experţii RIA Rating spune, că ponderea cheltuielilor de alimentaţie din bugetul unei familii moldoveneşti în anul 2015 este de 43,8%, pe când în ţările din Occident în acest scop se cheltuie 9-11% (RIA Rating. Disponibil: http://agora.md/stiri/15194/infografic-ria-rating-moldova-pe-penultimul-loc-in-europa-la-ponderea-cheltuielilor-pentru-produse-alimentare). În clasamentul european privind „cheltuielile pentru alimentaţie” R.Moldova se plasează pe locul 39 dintre cele 40 ţări prezente în clasament. Aceasta reprezintă o realitate care nu permite omului să se alimenteze în condiţii normale şi, respectiv, acest fenomen contribuie la extenuarea organismului şi la reducerea mai rapidă a vieţii.   Conform raportului Dezvoltării Umane al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare durata medie a vieţii în R.Moldova este de 69,3 ani. Pe când durata medie de viaţă a cetăţenilor din UE este de 77,5 ani. Se estimează că în jurul anilor 2050 circa 35-50 la sută din populaţia Republicii Moldova nu va depăşi vârsta de 60 de ani. Cât despre creşterea unui copil nici nu este cazul de-a aborda problema. La acest capitol situaţia este şi mai dezastruoasă, deoarece veniturile/indemnizaţiile oferite de către stat familiilor cu copii sunt la fel de umilitoare. De exemplu, pentru îngrijirea unui copil de până la un an şi jumătate indemnizaţiile lunare sunt de 440 lei moldoveneşti sau 24 euro, iar indemnizaţia pentru îngrijirea unui copil de la un an şi jumătate până la vârsta de 3 ani este de aproximativ 1000 lei moldoveneşti sau 54 euro. Astfel, conform clasamentelor mondiale, R.Moldova (estimări 2015) în topul „ratelor fertilităţii mondiale” este plasată pe locul 187 (coef.1,56) din 224 ţări („List by the „CIA World FactBook”, 2015. Disponibil: (https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_sovereign_states_and_dependent_territories_by_fertility_rate). Deci, putem spune că, condiţiile de viaţă şi de trai ale ţării sunt şi rezultatul acestui clasament la capitolul „fertilitate” sau mai bine zis „natalitate”, unde femeile din R.Moldova nu mai vor să aducă pe lume copii în condiţiile unei sărăcii absolute. Iar un alt raport menţionează, că mortalitatea infantilă în R.Moldova are o medie de 11,27 morţi la o mie de bebeluşi, cea mai ridicată rată în Europa. În Uniunea Europeană media mortalităţii infantile este de 4,59 la o mie de nou născuţi (Strategia Naţională de Raţionalizare a Spitalelor pe anii 2010-2012. Datele oficiale ale Ministerului Sănătăţii în colaborare cu Banca Mondială. Accesat 07.09.2010, secţiunea Societate.   Disponibil: http://adevarul.ro/news/societate/romania-republica-moldova-mortalitate-infantila-1_50aecadf7c42d5a663a07c6f/index.html).

lagheri-nkvd-2

În rezultat, putem afirma că sărăcia/involuţia societăţii şi a omului din R.Moldova este creată din vina clasei dominante care nu cunoaşte ce este organizare, colegialitate, umanitate, compasiune şi bunăvoință față de semenul său şi necazurile acestuia, şi, în acelaşi timp, nu este capabilă de a produce efecte pozitive în administrarea unei societăţi. Acest lucru poate fi confirmat prin faptul că, clasa dominantă şi-a creat o existenţă materială extrem de bună în condiţiile când întreaga societate este bântuită de o sărăcie extremă. Aceasta denotă încă o dată faptul că o stare materială foarte bună o poţi redobândi, în timp, doar pe căi necinstite, deoarece pe căi cinstite/transparente omul niciodată nu va reuşi să-şi construiască o asemenea avere. Aici sunt puse în joc mijloace financiare de proporţii extrem de mari care ţi-ar asigura existenţa pentru mai multe vieţi. Pe când poporul, cu realitatea efectivă, nu are reserve financiare nici macar pentru ziua de azi. Existenţa însoţită de suferinţa din lipsuri materiale şi financiare, de întunericul care persistă în tot ceea ce se numeşte viaţă este un bun prileg pentru degradarea totală a omului, cât şi a întregii societăţi. Conform statisticilor, sub pragul absolut al sărăciei se află 20-25 la sută din populaţia ţării, iar populaţia din zona rurală, fiind considerată cu mult mai săracă faţă de cea urbană, constituie 25-30 la sută. Deci, acesta este un proces unde omul suferă de foame, ca urmare, nutrirea organismului fiind sub nivelul minim de consum alimentar. Un asemenea proces are loc atunci când 8-10% din populaţia ţării (în special, clasa dominantă) are un nivel de trai foarte bun, aceştea deţinând o parte consistentă din bogăţia statului, iar 254 cetăţeni sunt consideraţi milionari. Conform raportului World Ultra Wealth Report Outlook 2012-2013, realizat de Wealth-X, R.Moldova se plasează pe locul 33 din 45 state europene unde averea totală a celor mai bogate 75 de persoane din republică este de opt miliarde de dolari şi este cu 20% mai mare decât PIB-ul ţării (http://www.timpul.md/articol/avuia-a-75-de-persoane-din-rm-mai-mare-cu-20-decat-pib-ul-arii-37235.html ). Pe când în alte ţări, inclusiv a celor mai bogate ţări din lume, o asemenea situaţie este diametral opusă în comparaţie cu R.Moldova. De exemplu, un tablou real, ponderea milionarilor în raportat la întreaga populaţie în SUA este de 1,5%, în Canada este de 1%, în Germania 1,4 %, în Marea Britanie 1%, Elveţia 4% (Disponibil: http://www.ziare.com/afaceri/oameni-afaceri/numar-record-de-milionari-unde-se-afla-bogatii-lumii-1244804). În condiţiile unei sărăcii absolute şi de criză financiară totală a ţării, un alt exemplu strigător la cer este că statul moldovenesc îşi permite pentru întreţinerea vilelor de la Holercani (unde clasa dominantă îşi petrece timpul liber) să cheltuie sume colosale din banii publici. Numai în 7 luni a anului 2015 statul a cheltuit pentru întreţinerea acestora aproape 2 mln. de lei moldoveneşti (1.980.000 lei) sau 106671 mii euro. Iar pentru deservirea acestor vile cu un spaţiu de 65,56 hectare sunt angajate 61 de persoane, salariul cărora în 2014 a constituit aproape 3 mln lei (2.699.600 lei) sau 150000 mii euro (Disponibil: http://agora.md/stiri/12377/infografic–vilele-de-la-holercani-in-plina-criza–statul-a-cheltuit-2-mln-de-lei-pentru-intretinerea-lor ).

Sărăcia şi situaţia catastrofală din societate, pe parcurs, devine tot mai pronunţată cu efecte tot mai negative în dezvoltarea umană şi socială. Lipsa locurilor de muncă este o parte a problemei, iar o altă parte a problemei (chiar şi pentru cei angajaţi) sunt veniturile destul de mici şi incompatibile în raport cu nivelul de trai şi, în special, cu preţurile la produsele de consum (alimente, medicamente, alte necesităţi umane şi sociale). Pentru persoanele fără locuri de muncă (inclusiv invalizi, pensionari) unica şansă de supravieţuire sunt mijloacele financiare primite de la rudele plecate la muncă peste hotare. Insă şi acest lucru în ultima perioadă devine o problemă tot mai apăsătoare, deoarece din străinătate se remit în ţară tot mai puţini şi mai puţini bani. Astfel, nivelul de trai al populaţiei se înrăutăţeşte şi mai mult de la o zi la alta, iar decalajul dintre cei bogaţi (clasa politică şi de guvernare) şi cei săraci (poporul) devine o realitate tot mai dură pentru societate. În consecinţă, populaţia vulnerabilă, regăsindu-se la marginea prăpastiei, nu mai are puterea de a se lupta cu mediul social şi clasa dominantă extrem de coruptă care a sărăcit şi subjugat întreaga ţară. Poporul, nefiind protejat de către stat, este inhibat în propriile greutăţi existenţiale şi, în aşa mod, reacţionează deja pasiv la procesele ce au loc în societate. O mare parte din populaţia ţării, în special din zona rurală, este absolut inactivă la schimbări si provocări, astfel acceptând sărăcia ca o normalitate în modul de viaţă existent. Cu atât mai mult, prin lipsa mijloacelor de informare a maselor (în special, populaţia din zona rurală) poporul şi mai mult este supus şi înrobit, astfel făcându-l să creadă că viaţa nu poate exista în alt mod, decât în această variantă. Nivelul de viaţă al populaţiei extrem de redus din zonele rurale (la 1 ianuarie 2013 constituind 58,1% din toată populaţia ţării: http://www.statistica.md/newsview.php?l=ro&id=4104&idc=168 ) este un tablou zguduitor ce ar putea fi comparat cu nivelul de viaţă al omului din epoca primitivă. Omul de la sate (în special, de vârsta a treia, ba chiar şi de alte vârste) nu cunoaşte fenomenele ce au loc în lumea modernă, neavând informaţia respectivă. Astfel, poporul este împotmolit într-un întuneric al existenţei care îl predispune la incultură, neştiinţă, înapoiere, izolare, în consecinţă, crezând în tot felul de aberaţii ale guvernanţilor. Este firesc, că un asemenea mod de viaţă a fost construit de clasa dominantă a societăţii basarabene, care de decenii nu a fost capabilă să producă niciun fel de modificări sociale în evoluţia propriului popor. Această clasă dominantă a ştiut să producă efecte pozitive doar pentru propria existenţă şi propriul conţinut material. În rest, societatea există singură la voia întâmplării, iar poporul există prin a cunoaşte doar fenomenul suferinţei şi al supunerii care îl induce spre eroare, degradare şi involuţie umană. Însă, cel mai dureros este faptul că poporul basarabean este implicat, la nesfârşit, într-un război identitar şi psihologic care nu-i permite încă să-şi recunoască originea autentică de neam, astfel fiind ţinut mereu într-o stare de demoralizare şi umilinţă totală.

G. Martea, foto 45,jpg

Foto: Galina Martea

Milton G. Lehrer: Ardealul pământ românesc

Posted by Stefan Strajer On April - 13 - 2016
Milton G. Lehrer: Ardealul pământ românesc

Problema Ardealului văzută de un american

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Prezentarea scriitorului american

 

În prefaţa volumului de cinci sute de pagini, istoricul Ion Pătroiu face o scurtă prezentare a autorului, jurnalistul şi scriitorul american Milton G. Lehrer, pe care îl caracterizează drept un om de cultură, perfect informat, observator atent şi obiectiv, având un stil concis prin selectarea esenţialului. În continuarea prefeţei, Ion Pătroiu care, în 1991 împreună cu soţia autorului, doamna Edith Lehrer, a îngrijit ediţia volumului apărut la Editura Vatra Romanească – Cluj Napoca, precizează că obiectivele lui Milton G. Lehrer au fost etalarea adevărului istoric şi social din Transilvania, a monstruozităţii Dictatului de la Viena (August 1940) şi a metodelor propagandei ungureşti: falsul deliberat, minciuna sfruntată, neruşinarea cinică.

Milton G. Lehrer s-a născut în 1906 la New York. Tot din prefaţă aflăm că părinţii săi erau evrei din România care, după un timp trăit în Statele Unite s-au reîntors în ţară. Milton şi-a continuat studiile în România deprinzând limba română foarte bine. Apoi a plecat la Paris la studii universitare şi a obţinut doctoratul în drept internaţional. Fiind cetăţean american şi vorbind ebraică, engleză, română şi franceză a făcut ziaristică la diferite publicaţii europene, dar angajat permanent era la La Tribune des Nations. În 1939, datorită unei zgomotoase propagande despre aşa zisele nedreptăţi pe care le suferă minoritatea ungară în statul român, redacţia hebdomadarului îl trimite pe Milton G. Lehrer în Transilvania să se informeze şi să informeze corect despre realitatea minorităţilor din Transilvania unită cu România din 1918.

La 6 octombrie 1939, Milton G. Lehrer scrie în hebdomadar: „Opinia publică occidentală este voit dezinformată de propaganda revizionismului maghiar. Situaţia minorităţii maghiare din România este departe de cea incriminată zilnic de presa şovinistă ungară. Pentru a impresiona străinătatea, lucrurile sunt prezentate sub o falsă lumină. Ungurii îşi au şcolile lor, bisericile lor, asociaţiile lor, şi duc o viaţă potrivit tradiţiilor lor”. În continuarea articolului: „Dacă, pe lângă superioritatea numerică a elementului românesc, se are în vedere trecutul istoric al Transilvaniei, provincie autonomă timp de secole, încorporată Ungariei abia în 1867 – cum este posibil să se conceapă revizuirea Tratatului de la Trianon care nu a creat nici o nedreptate ci, dimpotrivă, a reparat una.” Drept care a fost din nou, reafirmat şi consfinţit, în Tratatul de la Paris din 1947 al naţiunilor europene. În următoarele luni Milton G. Lehrer publică în La Tribune des Nations alte articole pe această temă printre care şi unul intitulat Transilvania, pământ românesc ce va fi şi titlul volumului   său, de mai târziu, în care a adunat toată, repet toată documentaţia disponibilă la acea vreme despre istoria locuitorilor transilvăneni cu ajutorul căreia a pledat, informat şi magistral, ideea că Tratatul de la Trianon nu a creat nici o nedreptate ci, dimpotrivă, a reparat una, pe cea făcută secole de-a rândul românilor ardeleni, majoritari autohtoni în Transilvania.

După ocuparea Parisului de către trupele germane în 1940, Milton G. Lehrer are motive întemeiate să părăsească capitala franceză şi se refugiază în România, la Bucureşti. Astfel, trăieşte alături de poporul român tragedia Ultimatului de la Moscova şi a Dictatului de la Viena. Observă atent situaţia internaţională, stă de vorbă cu refugiaţii din partea Transilvaniei ocupate de Ungaria şi adună materiale pentru volumul intitulat Le probleme transylvain vu par un americain cu subtitlul La Transylvanie – terre roumaine, terminat în franceză şi română în 1944, an în care versiunea românească este editată şi publicată în primă ediţie. Din nefericire pentru naţiunea română, versiunea franceză nu a putut fi publicată în Franţa din motive financiare şi este încă o ruşine a guvernanţilor români care aveau posibilităţi de finanţare, dar nu au făcut-o! Şi nu numai a guvernanţilor dar şi a Academiei Române, a istoricilor şi scriitorimii române, a avuţilor din acea vreme printre care nu s-a găsit nici un sponsor pentru publicarea volumului în Parisul eliberat. Astfel opinia publică occidentală nu a fost informată corect despre le probleme transylvain, lăsând cale liberă propagandei ungureşti de atunci şi până în prezent.

Ediţia de faţă, a treia, este de fapt prima ediţie completă a volumului document, imbatabil martor al adevărului şi se datorează soţiei autorului, doamna Edith Lehrer, care a venit în România aducând manuscrisul primei părţi a volumului, în care se arată continuitatea populaţiei autohtone în Dacia, parte ce nu a fost publicată în ediţiile anterioare. Apariţia ediţiei de faţă se datorează şi Uniunii Naţionale Vatra Românească şi istoricului Ion Pătroiu.

Am lăsat pentru altă dată, comentariile asupra interzicerii reeditării acestui volum necesar cunoaşterii istoriei romaneşti din 1944 până acum şi de acum înainte, pentru că actualii guvernanţi ai statului român sunt înscăunaţi de udemeriştii iredentişti, cărora le sunt vasali pentru această înscăunare. Îmi permit să afirm şi să susţin că, la ora actuală, toţi evreii din România au un statut privilegiat, indiferent dacă au făcut ceva pentru români sau împotriva lor, cu excepţia lui MILTON G. LEHRER care a fost unul dintre cei mai buni şi mari avocaţi internaţionali ai drepturilor românilor ardeleni din toate timpurile şi trebuie aşezat alături de marile personalităţi istorice româneşti care au pledat şi luptat pentru drepturile româneşti în Ardeal. Acum însă, când propaganda udemeriştilor are un avânt cumplit, guvernul statului roman şi pseudo-elitele bucureştene ce domină mass media romaneâscă nu o contracarează real, subliniez real, din contră anihilează unitatea naţională, denigrează Uniunea Naţională Vatra Romanească şi îl marginalizează, discriminează istoric şi intelectual pe MILTON G. LEHRER. Tăinuirea şi dosirea acestui volum, şi a autorului lui, în aceast moment de exacerbare a iredentismului ungar, inoculat cu ură în tânăra generaţie de unguri şi secui ardeleni, demonstrează, încă odată, că actualii guvernanţi români şi o parte din elitele culturale nu sunt nici măcar trestii gânditoare, ci doar nişte trestii de baltă aplecate după cum bate vântul şi interesele lor meschine.

 

Spicuiri notabile din prefaţa volumului

 

Istoricul Ion Pătroiu cu seriozitate istorică şi curaj civic scrie o prefaţă de 25 de pagini ce trebuie mai mult decât citită, meditată.

Prefaţa începe cu Nicolae Iorga care în 1938 a ţinut la Abrud conferinţa Lupta ştiinţifică împotriva dreptului românesc, prin care documentat arată efectele negative ale propagandei ungureşti, deformările şi minciunile în trombă prin care se încearcă să se conteste drepturile poporului român asupra teritoriului său naţional prin negarea   identităţi şi a continuităţii.

În acest sens, câteva paragrafe mai jos, Ion Pătroiu vine cu un exemplu prin care ne arată cât de departe merg ungurii cu dezinformarea şi falsul istoric. De curând s-a aflat, din Cronica de la Saint Denis – cronica considerată buletin oficial al regatului Franţei –   cum s-a celebrat la Paris, din ordinul regelui Carol al VI-lea, victoria regelui Ungariei, Sigismund de Luxenburg, la   Rovine, împotriva lui Baiazid!! Da, aţi citit bine, aşa scrie în cronica franceză că a avut loc o mare procesiune şi s-au tras clopotele la Notre-Dame în cinstea regelui, care, nu s-a aflat acolo în timpul bătăliei, sosind în ajutorul lui Mircea cel Bătrân, când bătălia luase sfârşit cu înfrângerea otomanilor care deja se retrăgeau, cu Baiazid cu tot, peste Dunăre după cum scriu chiar cronicile otomane. După   înfrângerea lui Baiazid la Rovine de către Mircea cel Bătrân, solii unguri au dus la Veneţia vestea despre vitejia regelui Ungariei care s-a bătut corp la corp cu Baizid! Mai departe, vestea vitejiei regelui ungur a ajuns până la Paris. Da, se practică din toate timpurile, ca unii să se laude cu victoriile altora, dar ungurii îi întrec pe toţi şi mă mir cum de s-au oprit aici cu fabulaţia, fără să ne spună cine a învins din bătaia corp la corp dintre cei doi, când era atât de simplu să adauge: viteazul rege al Ungariei i-a tăiat capul lui Baiazid, dar doctorul personal al sultanului i l-a cusut la loc, pe loc. Ce mai conta, în afara de faptul că la Notre-Dame de Paris s-ar fi tras clopotele o săptămână, în loc de o zi.

 

Milton G Lehrer.Ardealul.Coperta buna

Lăsând la o parte ridicolul propagandei ungureşti, Ion Pătroiu arată că, de cum românii au intrat pe scena istoriei universale, fiinţa şi faptele lor sunt numai de unii prezentate corect iar de alţii sunt deformate, minimalizate sau chiar negate şi exemplifică cu Robert Roesler, primul care ne-a scos din Dacia Superioară, din Dacia lui Burebista şi Decebal, spulberându-ne din Europa!

Mai trebuie reţinute din prefaţă şi alte aspecte ale propagandei ungureşti. În timp ce toţi vecinii Ungariei sunt distorsionaţi prin fals şi minimalizaţi cu ură, ei, ungurii cu aroganţă vorbesc de milenarul regatului lor european, când de fapt pentru aproape o jumătate de mileniu nu a existat un stat ungar de sine stătător. Cu tot acest adevăr istoric, ei nu contenesc nici astăzi să tipărească şi să răspândească hărţi cu marele regat ungar ce a existat înainte de pierderea Dalmaţiei (1430) şi a bătăliei de Mochacs (1526)! Opus acestei tardive grandomanii ungureşti, istoricul Ion Pătroiu face o comparaţie pertinentă cu Turcia şi Austria, foste mari imperii europene, care în zilele de acum nu tipăresc, pentru răspândire şi propagandă, cât de întinse le-au fost imperiile lor. Chestie de bun simţ social, istoric pe care nu îl au ungurii revizionişti de astăzi, în frunte cu Laszlo Tokes de la noi şi Viktor Orban de la ei.

Spre sfârşitul prefeţei, autorul ajunge la concluzia că românii nu cunosc adevărata istorie şi propaganda vecinului nostru ungar, din mai multe motive. Menţionez două: obstrucţia de astăzi a adevărului despre propagandă iredentistă anti-românească şi inexistenţa unei istorii corecte a ungurilor scrisă de un român pentru români. E adevărat, dar acest mare gol se poate completa citind volumul Ardealul pământ românesc scris de americanul Milton G. Lehrer.

 

Scurtă prezentare a volumului

 

Această prezentare succintă o fac în ideea ca cititorul român, sau de ce nu ungur, să facă rost şi să citească întregul volum, care este un comentariu pertinent prin sutele de documente istorice, din surse diferite, româneşti şi străine, despre Transilvania, despre populaţia şi istoria ei. Milton G. Lehrer îşi împarte volumul în cinci părţi.

Partea I-a: Ce este Transilvania?

La această întrebare autorul răspunde pe cât de direct, pe atât de corect: Transilvania este unitatea pământului locuit de români şi începe cu poporul daco-get. Şi ca să dovedească acest fapt recurge la diferite recensăminte ale populaţiei din Transilvania, insistând mai mult asupra celui din 1930. Acest recensământ a fost luat în considerare la Viena, când s-a început arbitrajul pentru Transilvania, arbitraj care până la urma s-a sfârşit ca un dictat prin ameninţare cu forţa. După acest recensământ în Transilvania avea 5.548.363 de locuitori dintre care români erau 3.207.880, unguri 1.353.276, saşi şi şvabi 543.852. deci în Transilvania din patru locuitori numai unul era ungur. Milton G. Lehrer din datele statistice ale acestui recensământ demonstrează că românii formează marea majoritate a locuitorilor Transilvaniei, că sunt autohtoni, armonios răspândiţi, pe când celelalte minorităţi sunt intruse, colonizate începând cu secolul XI-lea. De asemenea autorul, cu argumente istorice, citând peste douăzeci de autori străini, atestă continuitatea populaţiei daco-gete în Transilvania, contracarând teoria lui Robert Roesler, prin care la venirea ungurilor aceasta era un spaţiu pustiu, un vid.

Partea a II-a: Transilvania leagănul românismului

În această parte de 112 de pagini, autorul scrie pe rând, succint dar esenţialul despre Daci, Romani, Români, demonstrând istoric continuitatea şi transformarea poporului daco-get în spaţiul carpatin, cu toate vicisitudinile sutelor de ani prin care a trecut, susţinându-le existenţa permanentă aici şi, prin dovezi şi raţionament istoric, demolează pe rând toate teoriile propagandistice anti-româneşti prin care Dacia romană ar fi rămas goală după retragerea aureliană (247 A.D.). Pentru cei mai puţin informaţi şi pentru tânăra generaţie post decembristă, care este complet dezinformată istoric şi politic, recomand acest capitol din care se va afla cum istoricii unguri au distorsionat adevărul istoric, dându-ne dispăruţi de acasă pentru o mie de ani. În esenţă, după plăsmuirile ungureşti odată cu retragerea legiunilor romane întregul popor daco-roman a părăsit Dacia lui Decebal şi a pribegit păstorind pe nu ştim unde şi după o mie de ani s-a întors înapoi, ca nişte valahi arhaici, năpădind marele lor principat transilvan. Şi după ce ne-au primit, din milă, ne-am numit popor român şi ne-am făcut stăpâni la ei acasă. Citiţi: Timp de o mie de ani un gol imens în centrul Europei, în cea mai fertilă şi mai bogată regiune a continentului, gol pe care aveau să-l umple ungurii abia în secolul al IX-lea (Ardealul pământ românesc, ediţia 1991, pag 72). Ungurii s-au trudit mult să născocească o asemenea teorie a discontinuităţii şi exodului, de o mie de ani a poporului român, dar nu au putut dovedi cu probe şi raţionamente istorice aceste născociri. În schimb a venit Milton G. Lehrer care îi demolează prin erudiţie istorică. Întâi de toate, nu există un fenomen asemănător în tot imperiul roman, adică, odată cu retragerea legiunilor   romane să plece şi populaţia autohtonă după ele. De ce tocmai din Dacia, cea mai fertilă şi bogată regiune a continentului? A doua întrebare fără răspuns este: unde sunt documentele celorlaltor popoare, a cronicarilor şi istoricilor lor, prin care să ateste acest exod şi nomadism al poporului geto-dac prin ţările lor, cunoscut fiind că în asemenea situaţii inevitabil ar fi fost mari confruntări, lupte între băştinaşi şi intruşi consemnate în documente, cronici, istorii. Lipsesc dovezile şi raţionamentul istoric din teoriile ungureşti. Unde ar trebui să-i plasăm pe daco-români, se întreabă celebrul istoric Ferdinand Lot de la Sorbona, pentru că ungurii, sârbii, bulgarii şi grecii sunt de acord că ei nu au ce căuta nici în Serbia, nici în Bulgaria, nici în Macedonia sau în Pind. Nu există documente şi nici logică istorică, în schimb Milton G. Lehrer aduce zeci de dovezi şi considerente raţionale împotriva teoriei nomadismului nostru şi al vidului din Transilvania! Cititi pagina a şaptea, de exemplu sau capitolul Anonymus – Belae regis notar – care a scris în latină cea mai veche şi importantă cronică despre unguri. Notarul regelui scrie: în momentul cuceririi Transilvaniei de către unguri, ţinutul era locuit de către vlahi şi slavi organizaţi în ducate (voivodat = ducat în latină). Deci vidul a trebuit cucerit! De la cine? De la Gelu ce avea un voivodat în centrul Transilvaniei la Gilău, de la voivodatul lui Menumorut din Crişana şi de la Glad ce avea ducatul în Banat. Aceste dovezi nu i le iartă ungurii lui Anonymus, marele lor cronicar latin.

Milton G. Lehrer nu se opreşte la Anonymus, care răstoarnă tot zbuciumul falsificării istoriei de cate unguri, el aduce şi alte dovezi vechi scrise despre Terra Vlachrorum, argumente arheologice, toponimice, lingvistice. Dovada continuităţii folosirii limbii latine, în proporţie de 80%, pe care o vorbesc românii este valoroasă în a contracara falsitatea nomadismului poporului daco-get, prin fapt si raţionament. Cum poate fi un popor etichetat drept nomad pentru o mie de ani, fără să se poată preciza pe unde a fost nomad, după care îl regăsim pe vatra strămoşilor săi vorbind aceeaşi limbă ca ei?!?

 

Partea a III-a: Transilvania după năvălirea ungurilor

 

Este o parte condensată de date concrete pe care Milton G. Lehrer o începe cu anul 896, când ungurii pătrund în Panonia şi, pe parcursul a 200 de pagini, autorul ajunge până la Tratatul de la Trianon din 1920, când Ungaria devine stat independent, de sine stătător după o jumătate de mileniu de atârnări şi compromisuri. Este un capitol dens de istorie, de data aceasta şi mai încărcată de fapte, personalităţi istorice şi documente din istoria noastră, a ungurilor şi cea universală. La sfârşitul lecturii acestui capitol, am imaginea clară a unei fresce istorice de o mie de ani şi am ajuns la ideea, pe care nu am găsit-o aici, nici în alte lecturi istorice, despre mileniul de împilare   a românilor ardeleni de   către unguri!!

Fresca istorică prezentată de Milton G. Lehrer începe cu sosirea ungurilor în Panonia şi fiind opriţi din incursiunile lor de jaf şi pradă de Otto Cel Mare lângă Augsburg, se retrag din vest, întorcându-se spre Transilvania. Aceste fapte sunt atestate istoric şi încă odată autorul demonstrează că teoria lui Robert Roesler, despre golul transilvan, este doar o propagandă ungurească nefondată. Odată pătrunşi în Transilvania încep, mai ales în Secuime, maghiarizarea şi deznaţionalizarea timpurie a românilor prin mai multe căi. Unele forţate prin administraţie, şcoală, religie, armată, şi una voluntară, prin care unii români văzând ce drepturi şi privilegii au ungurii faţă de ei, se maghiarizează de la sine.

Spaţiul ocupat de unguri este mult prea mare pentru numărul lor redus, pentru a face faţă autohtonilor nemulţumiţi şi acestea sunt motivele reale ale colonizării Transilvaniei, care s-a făcut în trei rânduri consecutiv cu saşi, şvabi şi unguri. În primul rând, în secolele XI şi XII, au fost aduşi spre colonizare saşi şi teutoni la marginea de sud-est a Transilvaniei, care, pentru împroprietăririle primite, deveneau supuşii regilor unguri, îndatoraţi, obligaţi să le apere domeniile de năvălitori, dar mai ales să contrabalanseze populaţia autohtonă. Cum o altă mare parte a pământurilor românilor erau deja stăpânite de nobilimea ungară, iobăgindu-i pe valahii toleraţi, tensiunile cresc între intruşi şi românii ardeleni într-un tumultus rusticorum, cum e menţionat în cronicile latine ale timpurilor, până ce se ajunge la Răscoala de la Bobâlna – 1437. În acest moment critic, nobilimea se apără şi printr-o alianţă împotriva răsculaţilor autohtoni numită Unio Trium Nationum în care se unesc ungurii, secuii şi saşii. Cele trei naţiuni, secuii se considerau naţiune separată de unguri, prin această uniune iau cele mai diabolice hotărâri împotriva românilor, care de acum înainte sunt doar valahii toleraţi deşi erau cei mai vechi în Transilvania iar numărul lor întrecea toate cele trei naţiuni unite la un loc! Toleraţi în propria lor ţară aveau de suportat asuprirea ca o clasă inferioară. În Dieta Transilvaniei în 1653, s-a votat legea Approbatae et Compilatae prin care: Românii sunt toleraţi numai, şi aceasta în chip provizoriu în această ţară, atât timp cât va place principelui domnitor şi nobililor.

Episcopul unit al românilor ardeleni, Inocenţiu Micu – Klein, în Dieta transilvană ia apărarea toleraţilor după pofta principelui şi-a nobililor demonstrând că sunt cei mai vechi şi numeroşi în Transilvania. El scrie 24 de petiţii la Viena, împăratului prin care cere drepturi românilor, pentru că cine are obligaţii trebuie să aibă şi drepturi!! Nobilimea ungurească îl urăşte de moarte, urzind mijloace necinstite împotriva sa. Inocenţiu Micu–Klein este chemat la Viena pentru o judecată, de unde nu se mai întoarce.

Ideea mea, după lectura acestei părţi din acest tratat istoric, este că românii ardeleni erau în plin mileniu de împilare cetăţenească şi naţională, în care începuse un proces puternic de renaştere naţională. Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan este o continuare importantă a acestui proces al emancipării. Cât de hotărâţi, dar săraci erau românii reiese din faptul că Horea şi delegaţia sa a mers pe jos până la Viena, patru săptămâni la dus şi tot atâta la întoarcere! Cât de cruzi şi lugubri au fost nobilii unguri reiese din faptul cum i-au torturat pe capii răscoalei, în număr de douăzeci şi cinci în frunte cu Horia şi Cloşca. Crişan, care s-a spânzurat în închisoare, a fost condamnat post mortem prin tragere pe roată, apoi l-au despicat în patru părţi, expunând câte o parte la Abrud, la Brad, la Bucium şi Mihăleni! Era în anul 1785, când nobilii ungurii îşi dădeau aere de mari creştini şi luminători ai noii spiritualităţi europene.

Evenimentelor din Ardeal ale revoluţiei ungureşti din 1848–1849, autorul le aduce, pe de o parte date de reţinut despre intenţiile ungurilor faţă de românii ardeleni, în frunte cu Kossuth şi pe de altă parte înfăţişează lupta pentru libertate a românilor în frunte cu Avram Iancu. Sunt multe de scris pentru a învăţa, a nu uita şi mai ales a ţine seamă, mă rezum doar la bilanţul plătit de români: două sute treizeci de sate şterse de pe suprafaţa pământului, viaţa a patruzeci de mii de oameni, pagube de 30 milioane florini aur. Kossuth înfrânt fuge până în Statele Unite şi concepe un sistem dunărean federalizat dar condus de ei, de unguri cea mai splendidă realizare a speciei umane. Săracă splendidă subspecie!

Împăratul austriac cade cu picioarele pe pământ şi concepe un nou sistem imperial bazat pe individualităţile istorico-politice din imperiul său. Sistem ce acorda anumite drepturi tuturor naţionalităţilor înglobate în imperiu, dar refuzat de nobilimea ungurească, care din acest motiv începe să-l urască pe împărat. Totuşi ceva s-a mişcat în privinţa drepturilor valahilor toleraţi până în anul 1867, când se instalează dualismul austro-ungar iar   românii ardeleni cad sub jurisdicţie ungurească şi pentru următorii cincizeci şi unu de ani se instalează cea mai neagră pagină de opresiune şi maghiarizare a lor forţată. Românii ardeleni îşi cer drepturile şi trimit împăratului în 1881 un Memorandum, pe care acesta nici nu-l deschide şi-l trimite parlamentului de la Budapesta. Rămânând fără efect la curtea de la Viena, memorandiştii români trimit o copie la Paris pentru publicare, care a produs o puternică impresie în Franţa şi celelalte ţări europene, declanşând vii şi puternice proteste împotriva austro-ungarilor. Rezultatul a fost tipic unguresc, memorandiştii au fost arestaţi, judecaţi şi aspru pedepsiţi. Răzbunarea ungurească s-a întins asupra tuturor românilor ardeleni prin politica agresivă de deznaţionalizare impusă de guvernul Tisza Istvan şi legile contelui Apponyi, prin care s-au interzis ziare şi reviste româneşti, s-au desfiinţat şi maghiarizat şcolile primare şi secundare româneşti în Transilvania.

Odată cu începerea războiului în 1914, când unii l-au declanşat şi aclamat şi cu totul alţii au fost sacrificaţi, nimeni ne prevăzând că va degenera într-un război mondial, o jumătate de milion de români ardeleni a fost târât şi sacrificat pe diferite fronturi ale imperiului austro-ungar, care îşi trăia ultimii ani. Tot în acest timp se apropia de sfârşit şi mileniul de împilare a românilor ardeleni de către unguri.

Milton G. Jehrer, în repetate rânduri consemnează, în baza dovezilor milenare, că ungurii au făcut şi continuă să facă propagandă şi paradă, cu infatuare şi aroganţă, despre mileniul lor european. Noi, românii nu ar trebui să le tot socotim cât au fost ei de stăpâniţi şi atârnaţi de alţii în gloriosul lor mileniu, pe care trebuie să-l cunoaştem, ci ar trebui, mult mai mult, să cunoaştem cum a fost mileniul nostru de împilare sub ei. Aceasta este ideea prezentării pe larg, spre cunoştinţă, a volumului ARDEALUL PĂMÂNT ROMÂNESC din care reiese cu prisosinţă mileniul împilării românilor ardeleni de către vecinii noştri de la apus. Aceştia, după Tratatul de la Trianon, au început şi continuă insistent propaganda despre drepturile lor istorice asupra Transilvaniei, vituperând în toate formele România şi pe Români, acuzându-i în toată lumea că îi privează de drepturi cetăţeneşti pe etnicii lor de la noi. Perfidie şi palavre.

 

Partea a IV-a: Ungaria de la Trianon

 

Înainte de-a ajunge la Tratatul de la Trianon, trebuie cunoscute alte evenimente istorice. Sfârşitul abominabilului război în 1918 a declanşat desprinderea naţiunilor din fostul imperiu habsburgic, ajuns o umbră după compromisul austro-ungar. În octombrie se desprind cehii şi polonezii din imperiu, în noiembrie stindardul libertăţi flutură la Zagreb şi la Ljubljana, apoi începe o revoltă în Austria ce a dus la descompunerea austro-ungară, iar la 1 Decembrie Transilvania se uneşte cu Regatul României. Ungaria devine ceea ce geografic, istoric şi demografic este din toate punctele de vedere, dar majoritatea nu acceptă realitatea şi nemulţumirile lor degenerează într-o stare revoluţionară de care profită comuniştii. Astfel Ungaria devine republică sovietică după modelul sovietic sub conducerea lui Bela Kun, un evreu din Transilvania, care nu recunoaşte unirea Transilvaniei cu România şi fără nici o declaraţie de război, armata ungară atacă România în noaptea de 15/16 Aprilie 1919. Trupele ungare sunt respinse până pe linia Tisei şi astfel Bela Kun recunoaşte unirea Transilvaniei cu România. Este o recunoaştere falsă, de moment pentru că era învins şi avea nevoie de timp să urzească cu Lenin un nou atac, împreună de data aceasta, ei din vest şi ucrainenii din nord-est. Şi din nou, fără declaraţie de război, atacă România în data de 19/20 Iulie 1919. De data aceasta trupele române nu se mai opresc până la Budapesta, unde victorioase ridică tricolorul românesc pe parlamentul comunist a lui Bela Kun, plus o opincă pentru luare aminte de către cea mai splendidă dintre naţiuni. Nu românii au declanşat ostilităţile, le-au contracarat şi au înfrânt agresiunea comunistului Bela Kun, care a fugit din Budapesta până la Viena, unde printre altele pune mâna pe o parte din tezaurul Ungariei trimis aici mai înainte. Este arestat de poliţia vieneză şi folosit drept schimb cu prizonieri austrieci din Rusia Sovietică. Aici este folosit intensiv ca mare comisar sovietic sub Lenin, dar cade în dizgraţie sub suspiciosul Stalin care i-a hotărât sfârşitul.

Ungurii acelor ani au fost fericiţi că au fost scăpaţi de Bela Kun, de republica lui, dar au rămas profund afectaţi de tricolorul şi opinca românească de pe parlamentul lor. Această victorie a Armatei Române împotriva agresiunii ungare le-a stârnit şi mai puternic vechile resentimente faţă de români, declanşând cea mai cumplită campanie de distorsiune şi calomniere la adresa Armatei Române deşi i-a scăpat de Bela Kun şi nu s-a amestecat în viaţa socială şi politică a Ungariei, care în acest timp, după voinţa ei a redevenit regat. Din lipsă de rege s-a mulţumit cu un regent, un fost amiral, care, rămas fără flotă, s-a mulţumit şi cu un cal. Armata română s-a retras din Ungaria în Noiembrie 1919.

După semnarea Tratatului de la Trianon, jurnalistul şi scriitorul american scrie că ungurii s-au plâns în cele patru colţuri ale lumii de marea nedreptate care li s-a făcut prin ceea ce ei numesc dictatul păcii, dar el şi conchide: li s-a luat ungurilor atât cât au încălcat ei în cursul vremurilor prin violenţă. Cu o răbdare şi meticulozitate, pe care o găsim doar la puţini intelectuali români, Milton G. Lehrer citează, în pagini după pagini, date demografice din multe monografii şi recensăminte străine ce atestă drepturile indiscutabile ale romanilor în Ardeal; documentaţi-vă despre acestea citind paginile de la 348 la 373. După acestea urmează pagini şi pagini despre ofensiva propagandei maghiare, despre modurile oportuniste prin care ungurii denaturează adevărul şi ridică stindardul revizionismului de la început. În 1920, în ziua în care deputaţii unguri au votat în parlament ratificarea Tratatului de la Trianon au jurat astfel: Cred în Dumnezeu. Cred în patrie. Cred în reînvierea Ungariei milenare. Clar, pentru cei lucizi, ce s-au întrebat care Ungarie milenară?!?

 

Partea a cincea

 

Ultima parte a acestui competent tratat istoric despre Ardealul pământ românesc pe care noi, românii i-l datoram cu apreciere şi consideraţie doctorului în drept internaţional, Milton G. Lehrer, este despre Dictatul de la Viena prin care trupele horthyiste au reocupat Nord Vestul Transilvaniei între Septembrie 1940 şi Octombrie 1944. Sunt patru ani de cumplită teroare împotriva românilor ardeleni: de la detenţie, deportări, muncă forţată, şi crime antiumane împotriva populaţiei civile la deznaţionalizare şi maghiarizare forţată.

Înainte de-a demonstra cu date şi cifre cele menţionate mai sus, trebuie să reproducem un paragraf din comunicatul guvernului maghiar din data de 31 August 1940:

Întreaga Ungarie este recunoscătoare Fuhrerului Hitler şi Ducelui Mussolini pentru opera lor constructivă, care, după ce a desfiinţat Tratatul de la Versailles, suprimă şi Tratatul de la Trianon. Cercurile politice din Ungaria constată că actualul arbitraj de la Viena contribuie şi mai mult la strângerea relaţiilor amicale dintre Ungaria şi puterile Axei. Ungaria îşi asumă cu mândrie rolul ce o aşteaptă în noua Europă alături de puterile Axei. Ungaria va sta şi în viitor cu aceeaşi fidelitate şi amiciţie nestrămutată ca şi până acum alături de puterile Axei.”

Şi acum să vedem ce rol cu mândrie şi-a asumat Ungaria în Transilvania. Milton G. Lehrer între paginile 478 şi 495 ne ilustrează elocvent rolul lor: Furia ungurească s-a dezlănţuit vijelioasă asupra ţărănimii şi intelectualităţii româneşti şi citând din „Les Assassinants”, aflăm că în primele două luni ale ocupaţiei Transilvaniei, au fost ucişi 919 români, 771 persoane torturate,   3.373 bătute şi maltratate, peste 13.000 de români deţinuţi. Ungaria   horthystă poate fi mândră de acest rol. Şi era numai începutul, numai două luni din cele 49 de luni de ocupaţie! Citiţi aceste pagini şi veţi găsi cazuri concrete de cei ce au murit sau suferit cele mai groaznice regimuri inchizitoriale şi de teroare cum le-au numit mulţi autori.

Sfârşitul acestui tratat de istorie despre împilarea românilor ardeleni de către unguri conţine trei mici părţi: Epilogul ocupaţiei şi bucuria autorului, un Remember în care autorul, cu tâlc, îl citează pe Henry Barbusse: omul este o maşină care uită şi să fim atenţi cum se vor prezenta ungurii la conferinţa de pace fără să sufle desigur nici un cuvânt cu privire la campania lor revizionistă. Şi a avut dreptate…

Postfaţa, este scrisă de soţia autorului doamna Edith Lehrer, care face nişte dezvăluiri pe care să le citim cu multă luare aminte. Întâi ne vorbeşte despre bucuria pe care au avut-o în seara zilei de 30 Ianuarie 1945, când la Athenee Palace înconjuraţi de personalităţi din guvern, academicieni, elite intelectuale, scriitori, jurnalişti, prieteni au lansat prima ediţie a cărţii, ce a fost primită cu entuziasm şi pe drept apreciată ca o valoare academică. Nu trece prea mult şi schimbările politice şi sociale trec de la democraţia sperată spre dictatură ce încorsetează toată societatea românească şi doamna Edith Lehrer scrie: Numeroşii prieteni ai soţului meu – mari patrioţi –   au fost pe rând împrăştiaţi. O atitudine glacială din partea noilor oficialităţi s-a instalat treptat şi faţă de soţul meu … Nu mult timp după aceea, cartea, tipărită şi aşa într-un tiraj simbolic, a fost pusă la index, iar autorul a început să fie prigonit. Am fost daţi afară din toate serviciile, ori de câte ori reuşeam să găsim o slujbă   … Prigonit, hărţuit, în cele din urmă soţul meu s-a îmbolnăvit şi a murit în 1969 …

Această carte a fost pusă la index 47 (patruzeci şi şapte ) de ani, timp în care românii ardeleni nu au avut voie să-şi spună suferinţa iar urmaşii lor să nu cunoască nimic despre mileniul împilării românilor ardeleni, şi în acest timp propaganda iredentistă şi revizionismul unguresc ne defăimează insistent în toată lumea. Oare chiar să fi ajuns o naţiune degenerată în care patriotismul este anemic, hulit şi interzis de politicieni şi de lefegii lor din cultură şi de mass media. Speranţele românilor după Decembrie 1989 s-au spulberat ca şi cele din 1944–1945, numai propaganda şi speranţele ungureşti au rămas aceleaşi. Se pare că şi astăzi cartea această este pusă la index!

Au trecut 21 (douăzeci şi unul) de ani de la ultima ei ediţie şi cât de necesară este.

(Corneliu Florea – din volumul istoric „Cine tulbură liniştea Transilvaniei”)

Interviu cu Iulian Rusu

Posted by Stefan Strajer On April - 9 - 2016

Interviu cu Iulian Rusu

Autor: Ana Magdin (Bucureşti)

 Tânărul care a fost medaliat cu aur pentru că a inventat pâinea din cânepă, este un român din Dumbraveni-Sibiu!

 

Ana Magdin: Iulian Rusu, cum ți-a venit ideea să faci o pâine din cânepă?

Iulian Rusu: Acest produs a luat ființă acum 2 ani. Pentru lucrarea de licență am zis că trebuie să fac un produs nou. În urma unei discuții cu domnul prof. dr. Duda Marcel din cadrul Facultății de Agricultură, acesta coordonând un doctorand legat de producerea semințelor de cânepă, am ajuns la concluzia ca produsul să fie pe bază de făină de cânepă. Am vorbit și cu doamna inginer Crina Mureșan care îmi era coordonatoare a proiectului și am stabilit să facem acest tip de produs.

 

Ana Magdin: Se pare că această pâine are niște beneficii extraordinare pentru sănătate, care sunt acestea?

Iulian Rusu: Făina de cânepă, prin prezența lecitinei și a acizilor grași Omega 3 și Omega 6 are rolul de a îmbunătăți memoria, ajută la menținerea vaselor de sânge curate și previne apariția bolilor cardiovasculare, îi ajută pe cei care suferă de constipație prin fibrele conținute care duc la un tranzit intestinal optim, întărește oasele și ligamentele prin calciul conținut,   vitamina E, pentru sistemul nervos, mai conține proteine și toți cei 8 aminoacizi esențiali pentru alimentația noastră!

diploma iulian

Ana Magdin: Ai primit medalia de aur pentru această invenție. Mai ai în plan și alte idei speciale?

Iulian Rusu: Urmează brevetarea produsului și de ce nu, apariția pe piață a acestuia.

 

Ana Magdin: În viața de zi cu zi, cine este și ce face Iulian Rusu?

Iulian Rusu: Sunt un fost elev de liceu din Orașul Dumbrăveni, județul Sibiu, fost absolvent al Facultății de Știință și Tehnologia Alimentelor din cadrul USAMV Cluj –Napoca, am terminat un master în Controlul Calității Produselor Alimentare.

În viața de zi cu zi când sunt liber fac sport (fitness, tenis de câmp, fotbal, baschet) mă uit la programe sportive, ascult muzică, interacționez cu prietenii.

paine 1

 

Ana Magdin: Ce lucruri îți bucură sufletul și viața?

Iulian Rusu: În primul rând să fiu sănătos, să mă simt foarte bine în preajma oamenilor cu care interacționez sau o să interacționez, pentru ca în fiecare zi să aflu cât mai multe lucruri noi, fac plimbări prin natură, etc.

 

Ana Magdin: Ce îți dorești pentru viața ta, ce vrei să se întâmple bun în România pentru ca tu să rămâi aici?

Iulian Rusu: Să duc la bun sfârșit anumite planuri pe care le am, iar în România să fie cât mai multe locuri de muncă pentru tineri plus traininguri, să fie promovați și ajutați toți cei care au un cuvânt de spus atât în țară cât și în afara țării, prin prisma unor rezultate obținute la diferite olimpiade, concursuri de inventică sau alte tipuri de concursuri.

 

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

Iulian Rusu: Sănătate, mult spor și bucurați-vă de viață!

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti din România 2015.

Secţiunea “Presa scrisă”: Galina Martea – Premiul I

 

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti din România 2015

 

Sectiunea “Presa scrisă”

Premiul I – Galina Martea, articolul „O realitate istorică: Reîntregirea neamului românesc”.

Premiul II – Florin Ţene, eseuri jurnalistice.

Premiul III – Agnes Maria Orban, ciclul de documentare „Celebrităţi din România”.

Premiul de Excelenţă – Cristina Nichituş Roncea, proiectul fotografic „Alăptarea e iubire”.
Premiul de Excelenţă – Corina Mădălina Diaconu, foto-reportajul „Alexandru Gheorghe Ilinca şi
opincile dacice”.
Premiul de Excelenţă – Daniela Gîfu, interviul „O viaţă de luptă, suferinţă şi speranţă”.

Galina Martea,Diploma,Premiul I, UZPR,2016,presa   scrisa

Presa online

Premiul I – Silvia Constantinescu, editarea în Suedia a publicaţiei „Curierul Românesc”.

Premiul II – Nicolae Tomoniu, editarea publicaţiei „Sămănătorul” (Tismana).

Premiul III – Petre Cichirdan, editarea revistelor culturale ale Râmnicului.

Premiul Special al Juriului – Elisabeta Iosif, editarea revistei „Cetatea lui Bucur”.

 

Carte de publicistică

Premiul I – Rodica Lăzărescu, volumul de convorbiri „La ora confesiunilor”

Premiul II – Victor Ştir, volumul de eseuri „Riscul rostirii şi tăcerii”

Premiul III – Mihai Suciu, volumul de interviuri „Obligaţi timpului lor”

Premiul de Excelenţă – Lazăr Lădariu, volumul „Veghe”

Premiul Tezaur – George Coandă, volumul „Vechi coduri ale românilor”

Premiul Revistei UZPR – Valentin Marica, volumul „Iarba Golgotei”

Premiul Special al Juriului – Maria Vesa Aursulesei, volumul „ Foşnetul şi Tăcerea”

Premiul Opera Prima – Raluca Daria Diaconiuc, volumul  „Fonoteca excelenţei”

Premiul Eveniment – Mihai Grăjdeanu, volumul de benzi desenate „Tata Moşu”

 

Producţii radiofonice

Premiul I – Robina Cornaciu, Radio România Actualităţi (Antena satelor), reportajul „Badila, satul cu un singur locuitor”

Premiul II – Ion Vulcan, SRR, reportajul „Cântece şi poveşti auzite în Muzeul ASTRA”

Premiul III – Valentin Ţigău, SRR, reportajul „Love Story pe frontul de Vest”

Premiul de Excelenţă – Simona Nicoleta Lazăr, promovarea satului românesc

 

Producţii de televiziune

Premiul I – Daniel Roxin, scurt-metrajul „Enigma Coloanei Infinitului”

Premiul II – Daniela Apostoaie, documentarul „Destine – Copil pe muche de bisturiu”

Premiul III – Cristina Munteanu, Antena 1 Piteşti, interviu cu acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici

Premiul Special al Juriului – Larisa Avram, Luiza Fulea şi Bogdan Ghiţulescu, TVR 2, emisiunea „Printre români”

Premiul Gaudeamus – Mircea Mitrofan, TVR, reportajul „Un pod de 120 de ani”

Premiul „Geo Bogza” – Dan Mireanu, Marius Gheorghe, Iosif Sas, reportaj „Eminescu”.

G.Martea,foto,Gala Premiilor 2015,UZPR,16 martie 2016

Marele Premiu a fost decernat:

Marele Premiu – Carol Roman – pentru volumul „În balansul vremurilor”.

 

Gala Premiilor UZPR 2015 a avut loc in sala de spectacole ARCUB din Bucureşti, 16 martie 2016, condusă de Doru Dinu Glăvan, preşedintele UZPR, si Benone Neagoe, secretarul general al UZPR.

Şi la Consulatul General al României la Chicago, omul sfinţeşte locul

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Cu puţin timp în urmă, nevoia de a-mi procura un înscris oficial privind statusul meu mi-a purtat paşii la Consulatul României de la Chicago, instituţie abilitată cu redactarea şi eliberarea unui astfel de act juridic. Involuntar, gândul de a contacta o instituţie românească învestită cu întocmirea de documente autorizate privind statutul personal mi-a indus un oarecare disconfort.

Eram pentru a doua oară în viaţa mea la consulat, dar împotriva temerilor mele, starea de fapt constatată de acestă dată a produs asupra mea o reală satisfacţie, îndreptăţindu-mă să afirm că nivelul actual de comunicare şi soluţionare oferit constituie o elocventă dovadă că, cel puţin în acest spaţiu românesc, s-a făcut un pas de necontestat spre normalitate.

Pe cei cărora citirea acestor aprecieri personale le-ar provoca un zâmbet de semnificativă şi indulgentă neîncredere, dublat de o şoaptă generatoare de multiple înţelesuri, vreau să îi asigur că evaluarea situaţiei întâlnite privind întreaga echipă care deserveşte activitatea foarte diversificată de soluţionare a cererilor solicitanţilor, este consolidată cu certitudine de profesia mea juridică. Realmente am fost plăcut impresionat de probitatea, răbdarea, cunoştinţele de specialitate şi comportamentul adecvat cu care personalul consulatului tratează acest domeniu dificil şi delicat de clarificare, lămurire şi rezolvare a unor probleme impuse de legislaţia actuală într-o lume incertă şi deosebit de complexă.

Criza de încredere pe care o parcurge astăzi România are cauze uşor de identificat, la îndemâna oricui. Personal, fac parte din categoria celor care consideră că suspiciunea permanentă faţă de stat şi putere şi îndoiala metodică sunt mai bune pentru individ decât încrederea constantă şi invariabilă care anulează personalitatea sau scade gradul de implicare socială a individului, conducând la pasivism şi supunere. Consider însă că este o datorie indiscutabilă aceea de a recunoaşte unele reuşite de domeniul evidenţei. Activitatea publică a celor de la consulat reprezintă, fără îndoială, una dintre ele şi, de fapt, un pas incontestabil spre eliberarea de neîncredere.

În fine, prezentarea sumară în cele ce urmează a carierei celei care coordonează consulatul, împrejurare care motivează cu prisosinţă cum a fost posibil să se ajungă la înfăţişarea din prezent a instituţiei în cauză, mă duce cu gândul la vechea zicală românească ce simbolizează mult adevăr şi înţelepciune potrivit căreia „omul sfinţeşte locul”…

Mihaela Deaconu

Foto. Mihaela Deaconu – Consul General interimar la Consulatul General al Romaniei la Chicago

*

Prezentare profesionala

Doamna Consul General interimar Mihaela Deaconu

Consulatul General al Romaniei la Chicago, martie 2016

Doamna Mihaela Deaconu este Consul General interimar la Consulatul General al Romaniei la Chicago, din data de 21 decembrie 2015.

In perioada ianuarie-decembrie 2015, doamna Mihaela Deaconu a detinut functia de Consul General adjunct in cadrul aceluiasi consulat.

In baza obiectivelor de cariera, de echipa si individuale, pe perioada mandatului diplomatic la Consulatul General al Romaniei la Chicago, doamna Mihaela Deaconu ajuta si acorda asistenta consulara comunitatilor romanesti, mentine un nivel ridicat al serviciilor consulare, la standardele impuse de calitatea de membru al Uniunii Europene, promoveaza proiectul vizand accederea Romaniei in Visa Waiver Program, interactioneaza cu organizatiile si lacasele de cult apartinand comunitatii romano-americane, participa activ la reuniunile sefilor de misiune in format UE si la actiunile de promovare in mediile academice si economice americane ale parteneriatului UE-SUA, initiaza actiuni pentru promovarea imaginii Romaniei si abordeaza mediile economice in vederea sustinerii oportunitatilor de afaceri in Romania. In ceea ce priveste reprezentarea la nivel profesional consular, este un reprezentant activ în comunitatea diplomatică din Chicago, fiind membru al Colegiului Corpului Consular din Chicago si al Colegiului Corpului Consular din SUA.

Diplomat de cariera, in perioada 2004-2013, doamna Mihaela Deaconu a fost in misiune diplomatica in Statele Unite ale Americii, exercitand atributii de diplomat la Washington (Sef sectie consulara la Ambasada Romaniei la Washington) si la Los Angeles (Consul si Gerant interimar la Consulatul General al Romaniei la Los Angeles).

Pe perioada desfasurarii misiunii diplomatice pe teritoriul american, doamna Mihaela Deaconu a avut oportunitatea de a cunoaste in profunzime problemele consulare specifice comunitatii romano-americane, incercand de fiecare data sa vin in intimpinarea solicitarilor acesteia si sa identifice cele mai eficiente solutii pentru rezolvarea problemelor. Asigurand interfata intre comunitatea de romani si autoritatile romane si/sau americane, a gestionat problematica consulara, juridica, de comunitate si protocol/administrativa prin profesionalism, probitate morala si cordialitate. Totodata, a asigurat cu succes coordonarea activitatii celor patru misiuni consulare de cariera de pe teritoriul SUA, astfel incat acestea sa adopte practici de lucru unitare si uniforme. Prin calitatile profesionale, entuziasmul si eforturile manifestate cu ocazia asigurarii reprezentarii la nivel profesional consular, a fost aleasa membru al Consiliului Director al Colegiului Consulilor din Washington.

Doamna Mihaela Deaconu şi-a început cariera diplomatică în 2000, detinand atat functii de executie, cat si de conducere. Ca tânăr diplomat în Ministerul Afacerilor Externe, a deţinut funcţia de director adjunct al Directiei Legislatie si Contencios, activând ulterior ca diplomat cu atribuţii juridice în cadrul Direcţiei Agentului Guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului si al Directiei Afaceri Juridice. In perioada 2013-2014, doamna Mihaela Deaconu a activat in cadrul Directiei Afaceri Juridice, la Oficiul pentru Implementarea Sanctiunilor Internationale. Absolventă a Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti, a urmat atât în România, cât şi în străinătate, cursuri de Master şi formare profesională în domeniul juridic şi al relaţiilor internaţionale. În anul 2008 a obţinut titlul de Master în Drept la prestigioasa universitate American University din Washington, SUA.

Dorin Nadrau.Poza noua

Foto. Dorin Nadrau

Unitatea naţională – substanţă în salvarea societăţii basarabene

 

Autor: Galina Martea

                                                                                                                          

Luând în considerație procesele economice, sociale și politice ce au loc în R.Moldova și care, la rândul lor, se desfășoară cu multă dificultate în defavoarea societății și a poporului, s-ar putea spune că rezultatul acestora nu este altceva decât expresia unui comportament inadecvat al persoanelor ce guvernează ţara. În aşa mod, prin promovarea unei politici de guvernare cu orientare negativă se produce deteriorarea și degradarea tuturor proceselor de dezvoltare socială, iar prin comportamentul persoanelor ce conduc țara se distinge tabloul real al incapacităților de administrare și tabloul real ce contribuie negativ la dezvoltarea umană a societăţii. Astfel, succesele în prosperarea societății basarabene sunt spulberate pentru ziua de azi și pentru o perioadă nelimitată de timp, fiind prezent doar calvarul ce a împânzit întreaga ţară. Amprentele unei asemenea guvernări își spune cuvântul ferm în spălarea de creiere a factorului uman şi, respectiv, în nivelul de trai, cultură şi   dezvoltare a poporului. Sărăcia înspăimântătoare instaurată în țară (clasament european – locul 44, ultima în clasament; clasament mondial – printre ultimele locuri) s-a format de-a lungul anilor şi a creat acel mediu social care dărâmă orice speranță de a fi integrați în lumea civilizată occidentală, care au o dezvoltare umană adecvată. Nemijlocit, este pierdută orice perspectivă de a fi integraţi în Uniunea Europeană (UE) în următorii ani şi, nu în ultimul rând, posibil, de a nu mai cuprinde evenimentul istoric de reîntregire a neamului românesc. Probabil, Republica Moldova este acel spațiu astral în care guvernanții își pot manifesta cu succes capacitățile inumane în comportament şi incapacitatea de a administra o țară pe criterii autentice umane, astfel demonstrând iresponsabilitatea pentru funcția pe care o ocupă în stat. Pe de altă parte, capacitatea acestora se realizează cu mult succes în promovarea intereselor personale, cu accent sigur de a trăi doar în baza unui materialism extrem de exagerat al existenţei.

Pentru a stopa calvarul ce se produce în societate și nelegiuirile din partea guvernanților, cred, ar fi necesar de a crea de urgentă un Comitet de Salvare Națională, care, poate, ar contribui pozitiv la îmbunătățirea situației actuale și, cel mai important, la deșteptarea poporului în a conștientiza corect realitatea înconjurătoare. Ar fi corect ca în acest proces de salvare națională și de constituire a Comitetului de Salvare Națională în prima linie să stea Forumul Democrat al Românilor din Moldova (FDRM), care a fost fondat după proclamarea de independență a țării, structură care reprezintă în mod prioritar interesele autentice ale națiunii române și ale românilor de pretutindeni, interese de reunificare a două state românești, interese de dezvoltare economică și socială a țării, interese pentru o cultură și evoluție civilizată a societății, promovarea țării în spațiul occidental și de integrare reală în UE. Deci, FDRM, fiind inițiatorul principal în acțiunile de renaștere națională şi de reîntregire a neamului românesc, trebuie să fie îndrumătorul în acțiunile de salvare națională a țării în clipele de grea cumpănă. Totodată, în acest proces al salvării trebuie să participe toţi oamenii de bună credinţă care pledează întru binele poporului şi, nu în ultimul rând, intelectualitatea care este nucleul dezvoltării umane. Dar, cel mai important factor, totalitatea acestor acțiuni trebuie să aparțină și să se axeze integral pe unitatea națională, pe identitatea și conștiința națiunii, pe principiul de recunoaştere a propriilor origini – neamul românesc. Prin urmare, în mod prioritar, respectivul Comitet de Salvare Națională ar urma să fie completat din personalități cu cea mai transparentă atitudine față de sine, față   de societate şi complexitatea lucrurilor în baza cărora se menţine existenţa unei comunităţi/societăţi. Este evident, că societatea basarabeană dispune de asemenea personalități care sunt dotate cu calităţi deosebite umane şi intelect aparte în educație/instruire. Nemijlocit, prezum, în componența Comitetului de Salvare Națională trebuie să fie incluși și reprezentanți ai organismelor occidentale, precum ONU, UE, Federaţia Internaţională a Drepturilor Omului, Drepturi Globale (Global Rights), Observator al drepturilor omului (Human Rights Watch), Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, Forumul Democrat al Românilor de Pretutindeni, Biserica Ortodoxă Română, alte. Pentru a soluționa situația extrem de critică din cadrul țării, care este mereu în recesiune şi involuţie în toate domeniile de activitate socială, este necesar de a crea și adopta de urgență (de asemenea, cu ajutorul organismelor internaţionale) un act normativ prin care să se facă regulă şi să fie stopate toate nelegiuirile ce se produc în administrarea țării, şi, în mod special, pentru încălcarea dreptului uman la o existenţă decentă. Respectiv, persoanele cu putere în stat care au o influență distrugătoare în guvernare urmează a fi trase la răspundere penală de întregul popor (dar, şi cu ajutorul organismelor occidentale) pentru încălcarea jurămintelor depuse în ocuparea funcției în stat și pentru promovarea intenționată a fărădelegilor în societate. În caz contrar, imaginea cu care se prezintă şi se va prezenta în continuare R.Moldova în plan naţional şi mondial nu va fi altceva decât confirmarea repetată a expresiei că „anarhia statală este produsul ruinării sociale”(Galina Martea, lucrarea „Despre Idealul Naţional…”). Posibil, prin instaurarea Comitetului de Salvare Națională s-ar putea contribui pozitiv la îmbunătățirea situației actuale și la deșteptarea poporului în a conștientiza corect realitatea care îi determină. Important este ca accentul forte să fie pus pe unitatea şi identitatea națională, pe conștiința natională a întregii societăți care trebuie neapărat să conştientizeze corect problema identitară întemeiată pe originea neamului românesc. Dacă aceste subiecte nu vor fi soluţionate în timpul apropiat, atunci situația socială din ţară se va destabiliza și mai profund, atrăgând în sine tot mai mulți factori negativi.

Actualmente, fiind la o etapă crucială a destinului, R.Moldova (parte integrantă din cultura și istoria daco-romană, strămoșii poporului român) este obligată şi trebuie, în sfârşit, să recunoască cu demnitate componentul realității istorice şi anume: confirmarea identităţii autentice poporului. În cazul dat, este foarte important ca un popor să cunoască şi să-și recunoască originea de neam, de naționalitate, de identitate. Identitatea națională, care reprezintă atitudinea fiecărui om față de propria societate şi origine, este acel pilon care determină în esență respectul unui popor față de valorile naționale. Deci, identitatea și unitatea națională sunt expresii care reprezintă integral sentimentul național al unui popor faţă de realitate şi adevărul istoric. Atât identitatea națională cât și unitatea națională sunt noțiuni ale proceselor identitare ce includ în sine aspecte fundamentale precum: limba unică de comunicare, cultura/tradițiile şi valorile autentice naționale specifice neamului, teritoriul naţional, credința, ideologia. În cazul dat, prin absența acestor valori identitare se impune necesitatea de a fi iniţiate în mod de urgență întruniri colective cu masele pentru a promova corect politica de orientare și conștientizare a evenimentelor ce se derulează în societate, deoarece cauzele ce determină   dezorientarea maselor în viața socială sunt, indiscutabil, corelate cu aspectele susmenţionate. Evident, este necesar de a trezi în oameni marea credință în valorile spirituale ale divinităţii, astfel înlăturând ura şi răutatea care este destul de prezentă în viaţa acestora. Prin credința adevărată, cu aspirații pozitive, s-ar putea distruge/înlătura răul ce domină societatea basarabeană. Condițiile sociale și politice existente sunt cauza ce afectează în mod direct comportamentul uman prin spălarea de creiere și degradarea completă a societății. În asemenea condiţii, cu cât țara este mai săracă cu atât mai ușor populația poate fi ușor manipulată sub influența unor mișcări politice care nu produc unitatea națională și bunăstarea socială, ci produc și mai profund dezbinarea și ruinarea completă a societății și a națiunii. Imaginea reală a R.Moldova la ziua de azi reprezintă, într-un fel sau altul, nivelul primitiv de cultură și civilizație al unei comunități. Se acționează doar sub deviza: „Cine mai mult fură și cine este mai hrăpăreț pentru propria piele, acela este mai puternic, mai văzut și mai respectat în societate! Iar cine este mai obraznic, acela ajunge în capul puterii!”. În rezultat, toate aceste elemente se răsfrâng negativ pe nivelul de dezvoltare şi educație al omului, care, în timp, devine un element neocrotit în spațiu ce poate fi uşor purtat şi traumat de curenții vântului. Astfel, omul simplu din societate, fiind fără identitate și personalitate autentică, fără putere și avere, devine victima schimbărilor și robul zeilor ce conduc comunitatea.

Basarabia poza art

Cu imaginea actuală, țara a demonstrat în repetate rânduri cât de ineficientă este în acțiuni și în promovarea valorilor naționale. Totodată, ea a demonstrat că este incapabilă de a produce impresia pozitivă în calitate de stat independent, modern și democrat. Dezvoltarea socială corelată cu nelegiuirile sociale denotă faptul că în cadrul țării există structuri bine organizate care produc ruinarea adevărată a sistemelor și subsistemelor din societate. În condițiile actuale, în care se regăseşte R.Moldova, nu cred că aceasta are șanse reale de a fi acceptată în UE în deceniile următoare. Este nevoie de timp, iar timpul trebuie să soluționeze o multitudine de probleme care să reflecte imaginea clară a dezvoltării umane și sociale. În mod prioritar, schimbările trebuie să se axeze pe fenomenul de transparență absolută în administrare, iar persoanele ce urmează a fi promovare în funcții de conducere în stat să fie selectate în baza unor rigori de etichetă şi echitate, fondate pe studii adecvate și competența corespunzătoare, astfel, înlăturând fenomenul „cumătrismului” existent din țară. Iar domeniul prioritar al țării, care ar urma să producă cu adevărat schimbări pozitive, să fie considerat Sistemul de Instruire și Educație care este principalul promotor al identității naționale, al culturii și al bunăstării sociale. Pentru a regla și a face regulă în orice domeniu de activitate din cadrul ţării este necesară transparența și corectitudinea absolută sau măcar parțială în orice acțiune întreprinsă şi realizată, cu toate că acest lucru nu va fi deloc ușor de realizat în condițiile când mediul social este atât de grav afectat. Cu asemenea urmări   în dezvoltarea umană şi socială nu are loc procesul de integrare în spaţiul european. Acceptarea R.Moldova în UE, ca stat independent, ar avea șanse reale doar după 30-40 ani (posibil), dacă se vor regla pe principii de transparență procesele economice și sociale din cadrul țării, astfel eliminând în prim plan corupția din stat care este cel mai distrugător factor al dezvoltării umane. De aceea, vrem sau nu vrem, dorim sau nu dorim, recunoaştem sau nu recunoaştem, însă unica soluție reală de a ieşi din impasul respectiv şi de a deveni membru al UE într-un timp apropiat este unirea cu România. Acesta este cursul real al evenimentelor istorice în procesul evoluției și realitatea pe care trebuie să o accepte orice om de conducere din stat și orice cetățean al țării. Conștientizarea corectă a acestei uniri/reuniri este vitală și inevitabilă pentru viitorul întregului popor român, pentru viitorul întregii societăţi basarabene. Dar, cred, în mod normal, acest component al reunirii neamului românesc nu trebuie să depindă de factorii ce ţin doar de dorinţa de integrare în UE, însă trebuie să fie un proces istoric natural care să integreze şi să unească o naţiune cu aceleaşi origini. Deci, pentru a crea o reformare pozitivă şi o imagine cât de cât transparentă țării în plan mondial este necesar de a promova corect valorile naționale identitare şi spirituale, care sunt nucleul dezvoltării unui popor în evoluţie. Iar prin unitatea naţională, care este coeziune şi forţa de atracţie între fenomene, să se producă acea schimbare favorabilă care să salveze şi să elibereze cu adevărat societatea basarabeană din calvarul existent.

(Galina Martea, dr., academician de onoare al învăţământului universitar din R.Moldova, membru al UZPR)

G. Martea, foto 45,jpg

Foto. Galina Martea

Basarabia – destin sub crucea infernului

Posted by Stefan Strajer On March - 10 - 2016

Basarabia – destin sub crucea infernului

 

Autor: Galina Martea

 

Renăscută pentru un alt destin – 27 august 1991. Proclamându-şi independenţa, R.Moldova devine un stat independent , autonom, plin de speranţe pentru un viitor luminos de a-şi reconstrui şi redobândi valorile identitare naţionale. Poporul, cu deplină încredere în independenţa proclamată, este convins că în sfârşit va triumfa dreptatea mult dorită şi se vor întemeia acele principii care vor contribui la formarea unui stat modern, liber, bazat pe valori autentice şi drepturi naţionale. Sentimente de siguranţă într-o nouă schimbare şi de realizare a unor dorinţe mult aşteptate de zeci de decenii.

Cu încredere pentru un viitor şi într-o reuşită de salvare a neamului, poporul devine tot mai unit, într-o măsură oarecare, gândeşte şi acţionează tot mai solidar doar pentru a redobândi integral procesul de eliberare naţională, de restabilire a unităţii de limbă, cultură şi tradiţii specifice neamului românesc. În condiţii de dificultate, după un sistem totalitar de decenii, poporul regăseşte forţa necesară şi încetul cu încetul purcede de a forma acea temelie a societăţii care constituie, s-ar crede, integritate. O mare parte a societăţii tinde spre o reîntregire a neamului românesc cu ţara mamă, iar o altă parte încearcă să stopeze aceste năzuinţe. Aspiraţiile poporului sunt diverse în dependenţă de originea omului.

Contrar acestora, situaţia economică şi socială a populaţiei devine tot mai instabilă şi nefastă, fiind grav afectată de trecerea bruscă de la o economie centralizată socialistă la un sistem de economie de piaţă liberă. Mediul social, o mare parte din populaţie cu aspiraţii pro-europene, continuă să se confrunte cu dificultăţi de diverse aspecte, având la bază încă trecutul cu o mentalitate sovietică. Acest component formează enorme piedici în derularea mai multor acţiuni şi aspecte, care nu permite, în primul rând, reîntregirea neamului românesc şi, totodată, nu oferă posibilităţi reale de a forma o societate nouă cu dorinţe şi viziuni moderne în dezvoltare. Procesele economice şi sociale se dezvoltă într-un ritm haotic, neavând la bază lecţia necesară pentru un sistem cu economie de piaţă adevărată, iar schimbările de rigoare nu produc impresia pozitivă în evoluţia ţării. În acest proces al schimbărilor intervin diverşi factori care afectează la direct locurile de muncă, cu reduceri substanţiale ai angajaţilor; instituţiile de stat, cu întreţinere bugetară, devin tot mai impotente în faţa schimbărilor, în aşa mod, o mare parte plasându-se în caterogia falimentului economic; veniturile pe cap de locuitor ale cetăţenilor coboară de la o zi la alta într-un mod extrem de galopant, neavând în subordine nici un fel de rezerve materiale şi financiare; fenomenul inflaţiei devine un proces normal al existenţei, constând în deprecierea permanentă a banilor aflați în circulație, ca urmare a reducerii volumului producţiei şi circulației mărfurilor care duce la scăderea puterii de cumpărare a banilor; ramurile producătoare ale economiei naţionale îşi pierd din capacitate şi intensitate, treptat devenind complet incapabile de a suprvieţui, iar cele neproducătoare pur şi simplu devin victime ale proceselor economice în schimbare. Toate aceste modificări se răsfrâng negativ asupra cetăţeanului din societate, iar societatea este victima proceselor evolutive în transformare. Astfel, i-a naştere un nou proces social şi anume: procesul de migraţiune a populaţiei în afara ţării. Respectiv, procesul migraţiunii, cu laturi atât pozitive cât şi negative, se răsfrânge destul de negativ în relaţiile conjugale, iar familia încetează de a mai exista sub forma tradiţională. Aici, femeia-mamă este acea persoană care abandonează familia şi ţara, astfel muncind şi dobândind peste hotare mijloacele financiare băneşti necesare pentru a salva supravieţuirea familiei rămasă acasă, în ţară. Astfel, procesele afective dintre părinţi şi copii devin destul de dramatice, iar societatea îşi pierde din conţinutul valoric al normelor de existenţă decentă şi civilizată. În consecinţă, omul societăţii devine tot mai disperat faţă de noile schimbări sociale. Lupta pentru supravieţuire personală devine tot mai prioritară, iar aspiraţiile pentru promovarea valorilor naţionale, cu caracter complex, devin tot mai neînsemnate pentru omul societăţii. În modul acesta, haosul, confuzia, dezordinea socială şi incapacitatea clasei de guvernare de a administra o societate, în condiţiile economiei de piaţă liberă, monopolizează întreg sistemul de dezvoltare a ţării.

Basarabia

Prin urmare, pe parcursul a mai mult de două decenii clasa de guvernare, nefiind capabilă de a proteja omul şi societatea în existenţă şi de a menţine un nivel corespunzător de dezvoltare umană, nu numai că a spulberat din cetăţeni orice speranţă pentru un viitor şi un trai luminos, dar a trădat în modul cel mai obraznic idealurile naţionale şi a subjugat poporul la cel mai josnic nivel de evoluare. În consecinţă, clasa dominantă a reuşit să distrugă o ţară, care nu mai reprezintă nici un interes pentru nimeni în plan mondial, în mod special, pentru lumea civilizată modernă, iar poporul este acea victimă care suferă şi suportă consecinţele greşelilor comise de conducătorii acestui stat. Poporul basarabean pentru puterea din stat nu este nimic altceva, decât un obiect exploatat şi lipsit de orice mijloace de existență. Astfel, omul societăţii, neavând mijloace băneşti necesare pentru existenţa cotidiană, este obligat, în mod condiţionat şi necondiţionat, să-şi părăsească ţara prin toate mijloacele posibile şi imposibile. Omul, în special cel apt de muncă şi tineretul studios, mai devreme sau mai târziu, reuşeşte prin diverse metode să părăsească ţara, atfel devenind complice al procesului de migraţiune, iar acei ce nu au asemenea posibilităţi continuă să-şi trăiască existenţa în condiţii de sărăcie exagerată. R.Moldova, actualmente, este un stat cu o situaţie demografică tragică/catastrofală. Majoritatea populaţiei tinde să plece din ţară, deoarece situaţia economică şi socială a degradat la limită, fiind un faliment total în orice sector, iar societatea este administrată prin cele mai corupte şi inumane metode ale existenţei social-umane. Satele, în principiu, au rămas pustii, iar ţara se menţine doar pe orasul Chişinău, capitala ţării, şi centrele raionale, cu o populaţie moderată. Mijloacele financiare pentru întreţinerea şi deservirea necesităţilor sociale s-au epuizat (în mare parte fiind monopolizate de clasa politică şi de guvernare), iar bugetul statului nu mai este capabil să-şi onoreze aceste obligaţiuni din incapacitate de competenţă şi putere financiară. În acelaşi timp, ajutoarele şi împrumuturile financiare sunt blocate de creditorii străini şi structurile internaţionale, deoarece reformele din cadrul ţării nu funcţionează pe principii democratice şi umane. Deci, realitatea adevărului din cadrul ţării este mai dură decât însuşi existenţa. Şansa poporului de a supravieţui ca naţiune integră rămâne şi este o dilemă, iar existenţa unui stat real este pusă pe cântarul întrebărilor fără de răspunsuri. Dar, cu toate acestea, poporul continuă să mai creadă în iluzii şi promisiuni false din partea clasei de guvernare, care sunt doar nişte aparenţe neconfirmate cu realitatea. În aşa mod, se produce masacrarea poporului în totalitate care nu se poate apăra de curenţii negativi/defavorabili ai clasei dominante, astfel cetăţeanului fiindu-i blocat accesul către sursa principală de cunoaştere a adevărului cu realitatea care îi determină. Prin sărăcia şi anarhia instaurată în ţară, poporul basarabean este supus unui proces de exterminare, ca naţiune, şi imposibilitate de a se dezvolta normal, ca factor al evoluţiei şi civilizaţiei umane.  Nivelul actual de dezvoltare prin care se regăsește viata socială, materială și spirituală a omului şi a societăţii nu este altceva decât un proces al supravieţuirii prin intermediul acţiunilor ilegale realizate de clasa dominantă, care, nemijlocit, constrânge cetăţeanul să gândească şi să acţioneze după placul acestora. Un asemenea proces ar putea fi considerat ca un factor al intimidărilor şi încălcare gravă a dreptului uman în dezvoltare si convieţuire socială. Deci, filozofia de existenţă a omului în societatea basarabeană reflectă o realitate destul de crudă care este contradictorie lumii civilizate. Administrarea societăţii basarabene se bazează pe un model al primitivismului, cu caracter necivilizat şi inuman, astfel plasându-se pe treapta cea mai de jos a dezvoltării sociale. În acest caz ne întrebăm: unde a greşit şi care este vina poporului de îşi duce în spate un asemenea destin, care, în mod fatal, este subjugat la sărăcie, mizerie, nedreptate, inechitate? Oare o asemenea soartă ar putea fi corelată cu firea omului care nu ştie să-şi onoreze drepturile de cetăţean într-o societate? Sau, vinovăţia în toate acestea este că omul de pe această bucată de pământ se află la intersecţia dintre bine şi rău, dintre lumină şi nelumină, dintre păcat şi antipăcat?

Aşadar, Basarabia, cu o clasă dominantă estrem de neomănoasă şi necinstită care nu-şi îndeplinește îndatoririle morale și sociale faţă de popor şi societate, este ţara unde infernul a dominat omul, pământul, cuprinsul şi tot ceea ce se numeşte existenţă umană şi socială. Cetăţeanul acestei ţări este fiinţa care ar putea doar visa la o viaţă frumoasă şi decentă, însă existenţa reală nu-i oferă această posibilitate, deoarece clasa dominantă pe parcursul a douăzeci şi cinci ani a trădat şi violat toate interesele şi necesităţile poporului; a distrus procesul obţinerii de eliberare naţională, iniţiat şi multdorit din anii 1991; a provocat şi subjugat poporul la cele mai umilitoare procese de existenţă ce nu sunt compatibile cu valorile reale umane (valori individuale, sociale, naţionale).

G.Martea.foto 45

(Galina MARTEA, dr., savant, scriitoare, poetă)

Noi şi Oscarul

Posted by Stefan Strajer On March - 10 - 2016

Noi şi Oscarul

 

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Recent, a avut loc cea de-a 88-a gală pentru decernarea premiilor Oscar. Premiul atat de ravnit, este, fără îndoială, suprema recompensă în lumea filmului şi e îndeobşte cunoscut că mulţi valoroşi actori, oricât de multe premii ar obţine, nu se simt împliniţi decât când ajung acasă cu un trofeu Oscar. Împrejurarea, de o impresionantă audienţă, m-a stimulat să derulez câteva secvenţe demne de consemnat privind prezenţa noastră, a românilor, la remarcabila competiţie şi a eforturilor pentru includerea de către Academia de la Hollywood a unor pelicule româneşti în faimoasa întrecere. Astfel s-a născut prezenta evocare cronologică.

Pimul, într-o listă conexă a oamenilor de film vrednici de aducere aminte, este Jean Negulesco.Născut la Craiova la 29 februarie 1900, Ioan Negulescu a fost un regizor şi scenarist care s-a impus în cinematografie în Statele Unite ale Americii. A urmat la Craiova natală şcoala primară şi liceul, după care a plecat la Viena, întorcându-se la Bucureşti în anul 1919. Cochetând cu pictura, a ajuns la Paris, fiind prieten cu artişti de inestimabilă valoare: Constantin Brâncuşi, Modigliani şi Tristan Tzara. În anul 1927 a plecat la New York cu ocazia organizării unei expoziţii în care îşi prezenta picturile proprii şi a rămas în America, stabilindu-se în California, la Los Angeles şi profesând pentru început ca portretist.

Jean Negulescu

Foto. Jean Negulesco

În 1934, a intrat în industria filmului, devenind asistent de regie, iar apoi regizor principal. Desemnat să regizeze filmul „Şoimul maltez” avându-l pe Humprey Bogart în rolul principal, a înlocuit după două luni cu faimosul John Houston. Trebuie remarcat însă că în 1948 a fost nominalizat la categoria „cel mai bun regizor” cu filmul „Johnny Belinda”. Nu a câştigat Oscarul, dar a avut bucuria şi mândria de a o vedea pe interpreta rolului principal din pelicula sa, Jane Wyman, jubilând ca „cea mai bună actriţă”.

Jean Negulesco a regizat în 1953 comedia romantică de un răsunător succes „Cum să te căsătoreşti cu un milionar”, film în care le are ca protagoniste pe Marilyn Monroe, Lauren Bacall şi Betty Grabel, fiind prima peliculă filmată în noua modalitate „CinemaScope”, adică pe ecran lat. Din 1960, Jean Negulesco a trăit în Spania, la Marbella, unde a murit în 1993, în urma unui atac de cord. Mai trebuie spus că românul american nominalizat la Oscar are o stea la Hollywood Walk of Fame, pe Bulevardul Hollywood la Nr. 6212.

Actorul Edward G. Robinson a fost una dintre figurile legendare ale Hollywood-ului în anii ’40. Născut în Bucureşti la 12 decembrie 1893 cu numele de Emanuel Goldenberg, a emigrat cu părinţii săi în Statele Unite la vârsta de doar 10 ani. A devenit celebru prin rolurile de gangster care i-au adus un mare succes, figura sa de „băiat dur” devenind emblematică pentru mafiotul american al acelor ani.

Filmele care l-au făcut celebru au fost „Kid Galahad” şi „Key Largo”, dar de mare succes au fost şi „Cele 10 porunci” şi „The Cincinatti Kid”. În multe pelicule partenerul său a fost Humphrey Bogart. Este demn de menţionat că Robinson a fost distribuit de primul regizor al filmului „Naşul”, Peter Bogdanovich, în rolul principal, Vito Corleone. Francis Ford Copolla, cel care l-a înlocuit pe Bogdanovich, l-a preferat însă pe Marlon Brando. Din păcate, cu toată faima şi strălucirea câştigate cu filmele sale, Edward G. Robinson nu a fost nominalizat niciodată pentru un premiu Oscar. Cea care a îndreptat, mai târziu, această reală inechitate a fost Academia de Film Americană care în anul 1973 i-a acordat Oscarul pentru întreaga activitate, dar, ca o ironie a sorţii, Robinson a murit cu două săptămâni înainte de ceremonia de înmânare a prestigioasei statuete. Trebuie însă reţinut că actorul Edward G. Robinson a rămas singurul artist de origine română încununat cu un Oscar.

Începând cu anul 1967, România a avut aproape la fiecare ediţie propria sa propunere de nominalizare pentru Oscarul ce se acordă pentru cel mai bun film străin: „Răscoala” (1967), regizat de Mircea Mureşan, „Columna” (1969), în regia Mircea Drăgan, „Mihai Viteazul” (1972), „Osânda” (1977), „Ciuleandra” (1986), „Noi, cei din linia întâi” (1987), acestea patru, din urmă, regizate de Sergiu Nicolaescu, care după 1989 a mai avut o peliculă propusă de Centrul Naţional al Cinematografiei, „Orient Express”, film lipsit de şansa de a intra în selecţia finală. În 2008, Cristian Mungiu, cu filmul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” a fost cel mai aproape de performanţă, nenominalizarea sa printre cei cinci candidaţi la Oscar stârnind uimire şi proteste chiar din partea criticilor americani de film. La începutul anului 2016, propunerea României la Oscar pentru film străin a fost filmul „Aferim” al lui Radu Jude, film care a câştigat Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin.

levente-molnar

Foto. Levente Molnar

În fine, la Oscar 2016, din distribuţia lungmetrajului maghiar „Son of Saul”, regizat de Laslo Nemeş, care a obţinut premiul Oscar pentru cel mai bun film într-o limbă străină, face parte şi actorul român Levente Molnar de la Teatrul Maghiar din Cluj Napoca. Pelicula a triumfat la această categorie la care au concurat filmele „Embrance of the Serpant”, „Mustang”, Theeb” şi „A War”.

Dorin Nadrau.Poza noua

Foto autor: Dorin Nadrau

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors