Archive for the ‘Destinatia Romania’ Category

Nebunul cu ochii închişi. Poveşti de viaţă

Posted by Stefan Strajer On January - 18 - 2017

Nebunul cu ochii închişi. Poveşti de viaţă

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, USA)

 

Recent a apărut la Editura INTEGRAL din Bucureşti o carte interesantă, demnă de atenţie, „NEBUNUL CU OCHII ÎNCHIŞI” ce consemnează aducerile aminte ale lui Mony Bordeianu în dialog cu Doru Ionescu. De la început, autorul ne avertizează că volumul nu este o lucrare de beletristică, nu e nici o autobiografie şi nici măcar o expunere exactă a celor întâmplate de-a lungul anilor, ci e doar o încercare de a relata nişte „poveşti de viaţă”.

Este îndeobşte cunoscut că nu există o reţetă generală pentru redactarea unei recenzii, pe considerentul că fiecare carte este un unicat. Originalitatea lucrării care, în mod evident, trădează un profund caracter autobiografic probând o adevărată abundenţă de păreri personale şi argumente proprii captivante, mă îndreptăţesc să purced la o prezentare incitantă şi agreabilă a scrierii.

Referitor la autor, titlul lucrării şi background-ul cărţii, se impun din start câteva precizări. Mony Bordeianu este unul dintre fondatorii trupei Phoenix, ce se numără printre primele formaţii de muzică rock din România, membrii săi abordând numeroase subgenuri ale rock-ului, itinerarul stilistic desfăşurat pe aproape jumătate de secol, pornind de la muzică beat, rock psychedelic şi hard rock şi ajungând la etno-rock. Înfiinţată în 1962 sub numele de „Sfinţii”, trupa a cărui lider incontestabil a fost şi este Nicu Covaci, grupul a marcat tinereţea generaţiilor de români şi a lansat mari muzicieni şi piese nemuritoare. Mony Bordeianu a fost cel dintâi solist al trupei noastre atât de iubite. Visător înveterat, a plecat în lume într-un moment în care Phoenix era pe culmile succesului după ce ajunsese foarte îndrăgit, chiar adulat, show-ul său fiind de neegalat în România. „Viaţa lui Mony Bordeianu, solistul şaizecist de la Phoenix. Plecat în plină glorie şi pe nepusă masă în America, după şapte ani revine în Europa, să renască alături de cei ce i-au dat re-nume. Dar Vremurile s-au schimbat. O poveste adevărată cu tâlc şi…cântec, la propriu şi la figurat!” (Doru Ionescu).

Cartea reproduce traseul autorului constituit din înşiruirea evenimentelor evocate în cadrul unui dialog cu Doru Ionescu, cel care „recidivează” (pentru a câta oară?!) în recurgerea deosebit de plăcută şi atrăgătoare la tehnica interviului. Mony Bordeianu vorbeşte deschis şi fascinant despre viaţa şi dragostea lui secretă, despre muzică şi rătăcirile sale prin lume. Titlul ales este numele unui cântec devenit una dintre cele mai îndrăgite compoziţii ale grupului (text: Florin-Mony Bordeianu; muzica: Florin-Mony Bordeianu şi Nicu Covaci).

Moni Bordeianu

Foto. Moni Bordeianu

Structura cărţii, realizată cu intercalarea între capitole a unor excelente intermezzo-uri cu oameni care au scris istoria formaţiei Phoenix sau au participat activ la evoluţia legendarei trupe (Nicolae Covaci, Petru Umanschi, Victor Cârcu, Mircea Baniciu, Victor Șuvăgău, Kamocsa Bella, Cornel Chiriac, Mugur Winkler), îi conferă o particularitate care incită şi mai mult.

În primul capitol, intitulat „Lumina zorilor”, autorul ne face cunoscute câteva date iniţiale privind biografia sa. Aflăm astfel că s-a născut într-o noapte de februarie a anului 1948, într-un sat nu departe de Timişoara, Dudeştii Noi, în casa bunicii, unde stăteau părinţii săi, o casă pe o stradă de la marginea satului, „cu vecini nemţi şi ţigani”, o casă lipsită de curent electric, fără apă curentă, „cu toaleta în spatele casei, lângă grajdul cu porci, gâşte şi găini”. Din câte îşi aduce aminte, copilăria i-a fost frumoasă şi fericită. A fost botezat ortodox, dar la cinci ani a trecut la catolocism, bunica şi mama sa fiind nemţoaice. Anii petrecuţi la Dudeştii Noi au fost cei mai ușori şi fără griji, cei mai fericiţi şi veseli din viaţa lui. „O viaţă simplă, însă fericită”. În anul 1960, împreună cu familia, s-a mutat la Timişoara, ceea ce însemna „oraş, lume, tramvaie, maşini și o locuinţă cu lumină electrică, baie, aragaz, apă la robinet”. A intrat la liceu, făcea canotaj şi s-a îndrăgostit. În acest timp, a avut loc prima întâlnire cu muzica, declanşând o schimbare interioară şi prevestind ceea ce va urma, împrejurarea datorându-se unui vecin de-al său, „un domn mai în vârstă, gras, diabetic, dar cu o vastă poftă de viaţă”, care îl invita mereu să asculte Ray Charles, „Fats Domino”, Little Richards ş.a.

Capitolul al II-lea, „Vremuri”, ne prezintă noi informaţii despre familia sa trăitoare în satul natal, „un sat plin de şvabi” şi despre anii copilăriei. „Bunica era şvăboaică, mama era şvăboaică, iar tata a fost alocat în acel sat ca învăţător sau ca profesor şi aşa a cunoscut-o pe mama”. Destăinuirile sunt fără echivoc: „Tata, Ion Bordeianu, a fost învăţătorul mamei, ea – eleva lui (…). Tata fusese ofiţer în război, iar după aceea l-au făcut învăţător; mai târziu, a lucrat ca inspector contabil la Judeţ, la Timiş, alocat pentru colectivele agricole, ceea ce ne-a ajutat să nu ducem lipsă de fructe, carne etc. Mama, Ana Bordeianu, născută Keller, era casnică, iar bunica lucra la colectiva din sat. După naşterea mea, tata a fost mutat la Bihor, iar mama şi cu mine am mers după el”.

Copilăria, frumoasă şi fericită, i-a fost marcată de multe schimbări de localităţi. După Bihor s-a mutat la Biled (jud. Timiş), din nou la Dudeştii Noi, la Lugoj şi iar la Dudeştii Noi. „Acum, când îmi amintesc, îmi dau seama că toată viaţa mea a fost o continuă călătorie”. Revenind la vârsta de 12 ani, care a însemnat mutarea la Timişoara, Mony Bordeianu îşi aduce aminte: „Mergeam des la film, eram mare-mare iubitor de film – asta a fost marea mea pasiune (tata a fost un timp, în tinereţea lui, pe vremea regelui, înscris la actorie la Viena – şi azi este pe lângă muzică, desigur. Mama luase şi ea ore de cântat la Opera din Timişoara, aşa că mama şi tata cântau des împreună, pe două voci, când era chef la noi sau aveam musafiri. Muzica era always in the air (…) Mă duceam de cel puţin trei ori pe săptămână la film, că erau vreo două-trei cinematografe şi la fiecare rula alt film”.

A început devreme cu muzica, melodiile, sunetul de instrumente, ritmurile şi dansul l-au atras de mic copil. Avea un vecin care cânta la chitară împreună cu un prieten de-al lui. Cu acesta a început, învăţând câteva acorduri, după care a ajuns încet-încet să cânte câteva bucăţi. Puiu Lazaru, mare chitarist de jazz şi foarte cunoscut în Timişoara, i-a devenit bun prieten şi l-a încurajat să se apuce serios de chitară. Petru Umanschi a fost însă cel care a contribuit enorm de mult la dezvoltarea sa şi l-a determinat să se îndrepte către muzică, fiind primul care i-a descoperit talentul.

Nicu Covaci si Moni Bordeianu concert in anii 1960 la Timisoara

Foto. Nicu Covaci si Moni Bordeianu la un concert in anii 1960 la Timisoara

Cu farmecul personal, Mony Bordeianu îşi aminteşte despre acele vremuri astfel: „Eu primeam pe atunci haine de la bunica mea care, între timp, plecase în Germania. Aveam geacă de piele, pantaloni strâmţi de catifea verde, cămăşi interesante… şi mai şi zdrăngăneam puţin la chitară. Eram interesant! Şi după aceea, când l-am cunoscut pe Nicu, s-a dezvoltat chestia asta cu muzica”. Întâlnirea cu Nicu Covaci s-a petrecut la un bazin de înot pe care îl frecventau amândoi. Au constatat că erau vecini şi că fiecare făcea şi muzică, că fiecare cânta la chitară şi aşa au început să cânte împreună. Au fost fermecaţi amândoi de refrenele celor de la „The Shadows”, de acompaniamentele cu trei chitare şi o tobă, imginea aceea contând cel mai mult pentru ei. Pe atunci, Mony începuse deja să cânte cu formaţia „Uranus” (Petr Wertheimer la saxofon, Paul Weiner la pian, Pilu Ştefanovici la tobe, Harry Coradini, voce, un chitarist şi Bordeianu, cu o chitară pe care i-o trimisese bunica, dar care mima doar, chitara nefiind conectată la priză… „Eu eram la chitara asta…şi la dans, adică făceam show! În geaca mea de piele parcă eram Elvis, fără să-l fi văzut vreodată. Ăsta a fost începutul meu!”.

„Vino să ne ascundem sus în nori!” este secţiunea care ne apropie de începuturile formaţiei. Aflând că Nicu Covaci vrea să-şi facă trupă (el, împreună cu Kamo Bella, aveau o „brigadă de agitaţie” la liceu), Bordeianu a început să se întâlnească zilnic cu el, dimineaţa, înainte de a merge la şcoală. Cântau pe două voci de la „Cielito Lindo” până la „Love me do”, hit-uri la acea vreme. Fiind vecin cu Nicu, care stătea la două străzi paralele de el, făcând şi canotaj împreună şi cântând împreună, a fost uşor să întemeieze o formaţie, cu un alt vecin, Claudiu Rotaru şi cu Kamo Bella, pe care îl ştia de la brigada liceului. Cântau de toate, dar, între timp apăruse o muzică nouă, promovată de „Shadows” şi, în special, „Beatles”, pentru ei o adevărată revelaţie, determinându-i să repete intens şi să îşi şlefuiască repertoriul. Au întâmpinat greutăţile inerente acelor ani (lipsa instrumentelor, a unui amplificator etc.), care, depăşite, le-a asigurat ocazia de a cânta la Facultatea de Mecanică. „Cântam tot ce ştiam noi atunci, asta era prin ’64-’65, şi ţin minte că deja cântam „Satisfaction” pe-acolo…, cred că era în ’65. Şi aşa a început. Şi am continuat la Mecanică, până nu ştiu de ce nu ne-au mai dat voie”.

Capitolul al IV-lea, „Nebunul cu ochii închişi”, debutează cu referirea la numele formaţiei care în 1965 era „Sfinţii”. „…de la început, de când ne-am zis formaţie, ne-am şi gândit cum să ne numim: Sfinţii. Nici nu ştiu cine a venit cu numele ăsta. N-am avut atât de mult de-a face cu serialul Sfântul, cred. Ne-am zis Sfinţii din cauză că eram rebeli şi mai golani, cum se zicea”. Pe zi ce trecea, Mony Bordeianu şi Nicu Covaci erau tot mai buni prieteni, compuneau şi prelucrau împreună, erau nedespărţiţi. Au reuşit amândoi la facultate, Bordeianu la Educaţie Fizică şi Sport, iar Covaci la Arte Plastice. Şi-au făcut cadou, acompaniaţi de un prieten, o excursie pe jos, cu rucsacurile în spate, de la Timişoara până la Muntele Semenic, care a durat o săptămână. După primi doi ani de facultate, Mony a trecut la fără frecvenţă pentru a se putea preocupa mai intens de formaţie a cărei activitate devenise una de anvergura.

Următorul capitol, „Miezul nopţii”, evocă ascensiunea Phoenix-ului… de fapt, a „Sfinţilor”. Anul 1968 a fost unul de referinţă în evoluţia trupei. Cu „Nebunul cu ochii închişi”, „Culegătorul de melci”, „Vremuri”, au fost admişi să participe la finala Festivalului Studenţesc de la Iaşi. Din juriu făcea parte şi celebrul Johnny Răducanu, dar de o covârşitoare importanţă s-a dovedit a fi întâlnirea cu Cornel Chiriac care i-a apreciat şi îndrăgit imediat. Trebuie spus că acesta, pe lângă că era un remarcabil manager, producător şi mentor, i-a devenit ulterior, lui Bordeianu, un prieten deosebit care îl accepta aşa cum era. De la festival, formaţia a plecat cu Chiriac direct la Bucureşti pentru a antama imprimarea primului disc. Pe durata a două săptămâni, acesta a aranjat toate treburile, a deschis toate uşile şi le-a înlesnit agreabile întâlniri cu Dichiseanu, Liviu Tudan ş. a.

Merită reprodusă relatarea, în stil propriu, a amintirii privind importanţa evenimentului şi a primelor consecinţe: „…mai ales de atuncea, de la Iaşi, am simţit ce viitor avem. Şi s-a văzut că oriunde cântam, oriunde aveam succes. Chiar şi atunci când am cântat la Balul Bobocior de la IATC din Bucureşti, când ăştia de la partid, care aveau fiicele acolo, au venit şi au cerut să ne schimbăm numele, să cântăm româneşte. Printre cei care au insistat mai apoi să ne afiliem la Casa Studenţilor din Timişoara a fost şi Ion Iliescu, viitorul preşedinte al României. Pe atunci, era şeful UTC-ului din ţară şi ne-a ţinut o morală, că nu merge ca noi – fiind studenţi – să ne agităm aşa, de capul nostru. La revenirea la Timişoara, am intrat la Casa Studenţilor şi am fost trimişi la festivalul de la Iaşi, în 1968. Noi plecaserăm la Bucureşti să cântăm la balul bobocilor, cu toată gaşca, cu sculele, toţi, cu toate, cu avionul. Pe avion, dă-i cu băutură, când am ajuns eram tocmai în formă. Acolo l-am cunoscut pe Vali Ceauşescu, un băiat drăguţ şi fin, parcă provenea din altă familie… După balul bobocilor de la IATC, am zis că Sfinţii nu mai merge în niciun caz. Atunci, după câte îmi aduc aminte, din câte am auzit şi de la Kamo, Claudi a venit cu ideea. „Hai, să ne numim Phoenix. Ne renaștem”. Ăsta a fost mesajul din spatele noului nume”.

Atunci au fost lansate nemuritoarele „Vremuri”, „Canarul”, „Nebunul…”, formaţia beneficiind de aportul unor prieteni de nepreţuit, Şuvăgău şi Cârcu, care le-au asigurat textele. În ’68 şi 69, trupa a cântat câte trei luni la mare: în primul an, la Mamaia, iar în al doilea, în Eforie Nord. Asta a însemnat cântat în fiecare zi (de fapt, noapte), ceea ce a rodat şi a sudat enorm trupa. Atunci s-a legat o frumoasă prietenie cu Nancy Brandes şi cu Ovidiu Lipan-Ţăndărică, formaţia „Roşu şi Negru” cântând la un restaurant vis-a-vis de clubul în care se produceau cei de la Phoenix.

Diviziunea cărţii „Hei, pletoşi, cu pantaloni strâmţi şi soioşi!” ne previne din chiar prima propoziţie despre stadiul evoluţiei membrilor trupei: „Deveniserăm idoli şi vedete, chiar eram o gaşcă deosebită. Aveam cămăşi făcute de mama lui Nicu, pantaloni cum purtau Rolling, făcuţi de un croitor priceput, cizme la comandă”. Este evocată apoi o mare dragoste, cu Marieta: „Eram o pereche interesantă, toată lumea zicea prin oraş Mony şi Marieta se plimbă la Violeta (o cofetărie). Cu toate că m-a înşelat la un moment dat, eu, mai romantic şi pentru că îi promisesem „dacă plec din ţară vin, mă căsătoresc cu tine şi te scot de aici”, am şi făcut asta”.

Următorul pas al itinerarului aducerilor aminte, „Ar vrea un eschimos”, readuce în memorie două piese de arhivă ale formaţiei, şi anume, „Pădure, pădure” şi „Bun îi vinul ghiurghiuliu”, iar în continuare „Totuşi sunt ca voi” şi sunt evocate filmul „Canarul şi viscolul”, precum şi condiţiile în care au fost create textele şi melodiile unor compoziţii ca „Vremuri”, „Canarul”, „Totuşi sunt ca voi”, „Omul 36/80”, participarea la primul festival de muzică pop, organizat de studenţii de la Arhitectură, 16-22 decembrie 1969.

Capitolul al IX-lea, intitulat „Vânt hain, ce m-ai dus spre apus”, este unul de mare semnificaţie în istoria trupei, relevând amănunţit un moment de o imprtanţă covârşitoare în viaţa celui intervievat, plecarea din ţară. Mony Bordeianu a plecat renunţând la viaţa sa de excepţie alături de membrii formaţiei Phoenix, datorită familiei sale. Problema plecării din ţară s-a pus în familia sa dintotdeauna, deoarece bunica şi mama lui erau de naţionalitate germană. Strămoşii familiei din partea mamei de prin preajma oraşului Ulm, pe vremea Austro-Ungariei, regina Maria Elizabeta a Austriei oferindu-le, prin secolul al XVI-lea, şvabilor, pământ în Banat. După primul război mondial, pe la 1919, părinţii bunicii au plecat în America, bunica rămânând pe când avea 15 ani, în România. Pe atunci, nu s-a pus problema ca bunica să plece şi ea. Dar, după al doilea război mondial, sora mamei, care era împreună cu un neamţ din armata hitleristă, a trebuit să fugă din România, stabilindu-se în Germania. Cam prin 1953, bunica autorului a depus actele ca mama, el şi fratele său să plece şi ei în străinătate. În anul 1958, doar bunica a primit actele de plecare, cei rămaşi chiar uitând de această chestiune. După vreo trei-patru ani, au decis, însă, să depună din nou actele şi iarăşi au fost respinşi. Bunica venea permanent în vizită în ţară şi aducea discuri, staţii de amplificare şi chitare, dar şi insista să-şi depună din nou actele. La îndemnul unui lucrător din Securitate, tata lui Mony a divorţat, împrejurare care putea facilita aprobarea plecării mamei cu copiii şi crea condiţii pentru posibilitatea de a uza de cererea de reîntregire a familiei. Când nimeni nu se mai aştepta, în martie 1970, solicitanţii au fost chemaţi la Miliţie pentru a-şi ridica documentele de plecare. Urmarea imediată a fost că Mony Bordeianu s-a trezit dat afară de la facultate, chiar cu puţin timp îainte de examenul de stat.

Plecarea a fost determinată de un moment de cumpănă evocat cu emoţie: „atunci, noi cu Phoenix-ul eram practic la apogeul nostru, ieşise al doilea disc, aveam concerte, aveam turnee cu Teatrul de Revistă din Ploieşti, mergea totul bine, aveam cântări, eram deja cineva. Şi-atuncea am primit aprobarea. Am stat să văd ce fac, ce fac, ce fac… rămân… plec… Dacă eu nu aş fi plecat, mama şi cu fratele meu n-ar fi plecat, iar bunica ar fi murit acolo de durere de inimă!  Frate-meu avea 15 ani, m-am gândit că poate îi stric viitorul… eh, şi-aşa m-am hotărât să plec… şi am plecat! De ce? De ce am lăsat Phoenix? Nu aş vrea să treacă nimeni prin starea mea de atunci. Durere şi tristeţe e puţin spus. Pentru că eram rupt în două. Pe de o parte era familia mea şi pe de altă parte, viaţa mea toată: trupa, prietenii, Nicu, Marieta, viitorul meu…”.

Nicu Covaci si Moni Bordeianu pleaca in turneu national in luna martie Vremuri – Remember the 60

Concertul de adio care a avut loc la Sala „Olimpia” din Timişoara este redat cu nostalgie, în aceiaşi termeni: „A fost un concert frumos. Am cântat tot ce-am vrut. Ne-am datr drumul. Mai ales eu. A fost şi aşa, un fel de tristeţe şi amărăciune, care s-au transformat puţin în agresiune, că trebuie să plec, şi că asta e…Şi zic: „Acuma pot să spun şi eu ce am pe suflet, anumite lucruri care mă deranjează”. Mă rog, pe vremea aia, fiind tânăr, şi – vorba aia – rebel, le-am zis la toţi ăştia care erau în costum şi cu cravată să iasă afară că sunt tâmpiţi. Astăzi gândesc altfel, dar când eşti tânăr eşti surescitat în astfel de situaţii. Poate am fost nelalocul meu, dar a rămas în anale că Bordeianu atunci a zis să iasă afară toţi ăştia cu costum şi cu cravată că-s tâmpiţi”.

În următoarea secţiune, a X-a, „Floarea stâncilor”, este consemnată plecarea în iulie 1970 în Germania, cu trenul, sosirea la Munchen, întâlnirea cu Cornel Chiriac la care Mony a locuit trei luni însoţindu-l la Radio „Europa Liberă”, perioada de aşteptare a actelor necesare intrării în Statele Unite ale Americii.

Capitolul al XI-lea, „Back to the family”, rememorează şocul Occidentului şi perioada petrecută la Munchen cu Cornel Chiriac, asistând la toate concertele care aveau loc acolo. Chiriac, având acreditare, i-a asigurat participarea la concerte cu formaţii celebre, precum: „Taste”, „Deep Purple”, „Free”, Rory Gallagher, Duke Ellington.

În 21 octombrie 1970, Mony Bordeianu a ajuns în Statele Unite, la New York, unde a locuit la sora mamei, în Bethlehem. Un an de zile nu a lucrat, preocupat să înveţe bine limba engleză. După aceea şi-a luat „green-card”-ul, carnetul de conducere şi o maşină, s-a angajat şi a lucrat la o fabrică. S-a mutat într-un apartament nou împreună cu fratele său, mergând la concerte cu „Jethro Tull”, „Yes”, „Emerson, Lake & Palmer”, Eric Clapton, „Derek & The Dominos”, The Humble Pie”, „Earth, Wind & Fire”. În State, „am încercat să am formaţie, am cântat pe ici, pe colo, la studenţi, la cârciumă, în deschidere la o trupă. Am făcut şi compoziţii proprii acolo, dar nu s-a legat. Nici din punct de vedere sufleteşte, nici din punct de vedere muzical”.

Bordeianu s-a întors în ’72 în România, s-a căsătorit cu Marieta şi a rămas până ce aceasta a primit paşaportul şi viza pentru S.U.A. A venit şi fratele său pentru a-şi petrece vacanţa şi în noiembrie ’73 au plecat toţi trei în America. Băieţii de la Phoenix ajunseseră şi mai mari, dar cu alte piese.

Revenit în State, a lucrat la o fabrică de textile, unde, după ce urmase o şcoală, a ajuns managerul vopsitoriei. După ce s-a despărţit de Marieta, prin 1976, a fost DJ la „Vocea Americii” şi a făcut imprimări pentru „Europa Liberă” până în anul 1977 când s-a întors în Europa. „Viaţa mea în State s-a desfăşurat în mod normal, ordinar şi plictisitor. Sigur că am văzut trupe pe care mi le-am dorit atât de mult cât am fost în ţară să le văd, am ascultat multă muzică, o aveam pe Marieta şi încă alte multe bucurii, ocazionale. Dar îmi lipsea trupa, îmi lipsea să fac muzică, îmi lipseau prietenii. În cei şase-şapte ani petrecuţi în State nu am avut un prieten. Sunt altfel de oameni, nu se leagă de sufletul meu…”.

În „Gypsies on the run” este povestit cel mai frumos moment din viaţa de până atunci a autorului: reîntâlnirea în Germania cu membrii formaţiei Phoenix, fugiţi din România. Era 29 iulie 1977.  „E de nedescris sentimentul pe care l-am simţit, să-i văd iar pe băieţi, pe Nicu, Ţăndărică, pe care îl ştiam de la mare şi de la festivaluri, când cânta cu Roşu şi Negru, în 1972, pe Krauser l-am cunoscut atunci”.

Mony Bordeianu nu s-a mai întors în State. A rămas cu băieţii doi ani, cântând destul de des. La început totul a fost frumos. Ulterior, cântările au devenit tot mai rare, banii pe care îi adusese din State, vreo 6.000 $ pe care îi obţinuse din vânzarea maşinii acolo, se cam duseseră. Lipsa cântărilor, banii şi faptul că apăruseră tot felul de neînţelegeri legate de drumul pe care trebuiau să o ia, au făcut ca, pe undeva, firul să se rupă. „Eu n-am avut voie să lucrez, fiind american, doar dacă eşti neamţ sau dacă eşti din Europa primeşti mai repede de lucru (…). După un timp mi s-a dat de lucru la Volkswagen. Trei luni am fost la banda rulantă, instalam faruri, stopuri”. A făcut apoi o şcoală de management („Industrie Kaufmann”), după care a început să lucreze la controlul calităţii în domeniul stivuitoarelor, devenind ulterior manager de achiziţii de stivuitoare „Mitsubishi” din Japonia. La un moment dat, firma a dat faliment, fapt pentru care Bordeianu a lucrat din anul 1998 la firma de mezeluri „Dieter Hein”, rămânând prieten cu patronul şi familia acestuia.

Capitolul „Jimmy is doing all right” face o trecere în revistă a reunirii periodice cu băieţii de la Phoenix: 1992, când Dan Chişu a organizat un mic turneu Bucureşti-Timişoara; reunirea formulei şaizeciste în 1994, la Sala Palatului şi în Timişoara; maratonul de cinci ore de la Sala Palatului şi, apoi, la Polivalentă, în 2002; lansarea în anul 2008 a discului „Back to the future”; turneul din 2014 cu muzica anilor ’60.

Cred că merită să menţionez relaţia specială cu liderul Phoenix, Nicu Covaci, ştiut fiind că sunt caractere total opuse. Mony este rebel, romantic şi mereu îndrăgostit, în timp ce Nicu este dur şi permanent răzvrătit. Mony Bordeianu nu s-a dezis niciodată de Nicu Covaci şi a sărit întotdeauna să-i ia apărarea, legându-i o prietenie de o viaţă, conchizând: „Nicu e mai mult decât prieten, nici nu se poate spune exact ce este, e probabil jumătatea care îmi lipseşte mie. Pe Nicu îl consider frate cu litere mari (…). Nicu e un om de caracter pe care ceilalţi nu o să-l atingă nici într-o sută de ani. Faţă de mine, cel puţin, cred că a rămas corect, cinstit şi un prieten de valoare. Există un fel de legătură între noi, care are şi apă şi foc…”. Recunoaşte chiar că în ultimii ani l-a ajutat să se reinventeze, muzical vorbind: „Cei mai frumoşi ani… în perioada asta, 2007-2010. Concerte de aniversare, premierea de la Palatul Cotroceni (…) o ocazie frumoasă, mare onoare pentru noi. Când mă uit înapoi, îmi dau seama că nu există decât un reper în viaţa mea, Phoenix şi Nicu Covaci. Plus dragostea”.

În fine, închei succinta mea prezentare a cărţii cu motto-ul scrierii, pe care autorul îl invocă totdeauna cu deferenţă: „A wise man said: It is essentially wrong to love someone, when that someone doesn’t love you. A heart shouldn’t do that.  Me, I had a lot of qualities, but to be wise was not one of them”.

Dorin Nadrau

Foto autor recenzie: Dorin Nadrau

Arc peste timp – Silvia Jinga

Posted by Stefan Strajer On January - 17 - 2017

Arc peste timp – Silvia Jinga

Autor: Doina Popa (West Bloomfield, Michigan, SUA)

 

Volumul „Arc peste timp” este rodul muncii neostenite al doamnei Silvia Jinga, profesoară și scriitoare de seamă din comunitatea de romȃni de la Marile Lacuri.

Cartea este semnată cu pseudonimul literar Silvia Urdea semn de   preţuire aleasă, ce o poartă numelui de familie al părinţilor. Silvia Jinga, un suflet romȃnesc cȃt lumea de mare, este licenţiatặ a Facultặţii de Filologie Babeș-Bolyai din Cluj Napoca. Va profesa la Institutul Pedagogic din Tȃrgul Mureș, unde studiau viitorii profesori de limba și literatura romȃnă, într-o zonă în care se romȃniza Mureșul. Pe data de 17 august 1990 Silvia a aterizat pe aeroportul Kennedy din New York împreună cu soţul și fiul, urmȃnd ca fiica să vină după terminarea facultăţii. Ȋmpreună au început lupta pentru supravieţuire.

Ȋn anul 1995 se stabilesc în statul Michigan unde soţul va fi angajat ca designer în industria auto. Ȋn anul 2006 primesc cetăţenia. Experienţa acestor ani americani va fi descrisă în noua carte la care lucrează „Fragmente din Babylon”.

Volumul „Arc peste timp”, este al treilea, venind după „Octavian Goga – pagini publicistice” – o ediţie îngrijită de Silvia Jinga, publicată la Editura Dacia – Cluj, 1981 și „Anton Holban sau Interogaţia ca destin” – Editura Minerva, 1983, aceasta fiind teza de doctorat.

Cartea a apărut la Editura Anamarol din București în anul 2014. Coperta semnată de Rodica Elena Lupu (ca și tehnoredactarea) reprezintă așa cum titlul cărţii ne-o spune, un ceas imens, roată a timpului, alături de coloana infinitului, spaţiul. Scriind despre oameni, locuri, întȃmplări care au impresionat-o, despre cărţi și evenimente, căutȃnd să afle înţelesurile ascunse ale lumii în care trăim, Silvia Jinga ne mărturisește: „Am purtat mereu în suflet în acești din urmă 23 de ani, un sentiment constant de grijă faţă de cele întȃmplate în patria mumă. Din această grijă s-au născut reflecţiile și însemnările mele”.

Arc peste timp

Ȋnscrie pe coperta-spate a cărţii, un vers tradus de strălucitul nostru Eminescu: „Cerul deasupră-ţi schimbi, nu sufletul marea trecȃnd-o” ales cu grijă pentre cei plecaţi de-acasă, care și-au schimbat locul de trai dar nu și sufletul.

Pe parcursul celor cinci capitole ale cărţii: Evocări, Semne ale vremii I și II, Ȋnsemnari critice și Varia, autoarea ne introduce în universul fascinant al limbii noastre materne prin care ne transmite impresiile despre evenimentele din ţara natală, despre oameni, locuri și întȃmplari, dezvăluind în prefaţa cărţii că „a trăit” un proces de trezire, de spulberare a oricăror mituri cu care romȃnii s-au autoînșelat după cel de-al doilea război mondial, fiind vorba despre acel mit care i-a oprit să vadă că Romȃnia fusese aruncată în gulagul sovietic pentru o jumătate de veac. Ca o constatare pur realistă, autoarea îl evocă pe Mircea Eliade „Noi romȃnii, nu avem niciun motiv să idolatrizăm istoria. Printre neamurile fără noroc ne numărăm în frunte.”

Din grija faţă de cele întȃmplate în ţara natală, s-au născut reflecţiile strȃnse în prezentul volum. Găsim consemnări publicate și revizuite din anii: 1991, 2000, 2001, 2002, 2003, 2010, 2011, 2012 în reviste ca: „Foaie”, editată la New York de Romeo Stane; „Micromagazin” – New York; „Curentul Internaţional” – Sterling Hights, Michigan, „Almanahul Curentul Internaţional”; „Confluenţe literare”; „Lumea romȃnească”- Grand Rapits, Michigan; „Lumea liberă”- New York și multe altele.

Ȋn „Et in Arcadia ego” autoarea ne mărturisește: „Din cȃnd în cȃnd simt nevoia irepresibilă de a mă reîntoarce în Romȃnia ca să prind puteri precum mitologicul Anteu cȃnd atinge pămȃntul. Petecul acela de lume unde am văzut lumina zilei este o Terra Ferma, un punct stabil de referinţă, care mă ajută să fac lumină acolo unde totul îmi pare confuz, să reduc la proporţii firești fapte supradimensionate, într-un cuvȃnt, să mă așez în albia normalului”.

Silvia Jinga ne trimite în ţinutul natal, Ţara Făgărașului, invocȃnd cȃteva personalităţi ale culturii noastre, care au așezat la loc de frunte pecetea ce o poartă arcul munţilor Făgăraș: Nicolae Bălcescu, Nicolae Iorga, George Călinescu, Geo Bogza, Aron Cotruș, poetul care a portretizat în versuri inegalabile frumuseţea ţăranului făgărașan.

Evocările Silviei Jinga sunt clișee de epocă ale personalităţilor mutate peste Ocean, cum este cea a lui Octavian Nedeleu, care a lăsat în urma sa caiete de versificări, note memorialistice, istorice, geografice, arheologice și care a revenit la vatra strămoșească în preajma celui de-al doilea război mondial. Autoarea subliniază simplitatea acestui autodidact ce-l avea viu pe Dumnezeu în sufletul său „cȃnd îţi vine a plȃnge, cȃntă” sună unul din proverbele culese de Octavian Nedeleu.

Ȋn „Scurt dialog cu Octavian Goga”, autoarea trasează o axă existenţială de la bogaţii lumii la „sărăcia” de acasă, la „tovarășii” de drum ai lui Goga, trăind bucuria unei convorbiri esenţiale, găsind răspuns la multe întrebări și neliniști.

O temă favorită, a conservatorilor albi din America de nord, de a analiza posibila dispariţie a identităţii culturii europene occidentale care a fundamentat la începuturi cultura americană, este subliniată de scriitoare în capitolul „Europenismul nostalgic și posibilul lui declin”. De la Dimitrie Cantemir și pȃnă la Pat Buchanan, este trasată linia semnelor declinului culturii europene în faţa presiunii globalizării capitaliste.

Apărătoare a culturii europene Diana West, este prezentată cu cartea sa „The death of the grown-up” (Moartea adultului), o carte fascinantă, un eseu documentat, scris cu implicare dureroasă în dramele unei lumi extrem de complexe.

Cu ochi critic, exersat, autoarea ne prezinta cartea „Mișcarea feministă în America și consecinţele ei” de Suzanne Venker si Phyllis   Schlafly, o polemică argumentată și documentată despre ideile feminismului, o carte care ne transmite că nu putem trăi la întȃmplare, al cărei mesaj răzbate peste zarva culturii pop.

O altă cronică este cea a cărţii lui Edward Kennedy – „The Kennedy’s – Măreţia unei familii”, un jurnal scris cu inima autorului.

Pe „Semnele vremii” este plasat „Dan Puric, actor și eseist” care se aude distinct în hărmălaia confuză a discursului intelectual din Romȃnia actuală.

Pasionată de toate aspectele vieţii, Silvia Jinga intră în culisele nomenclaturii din Romȃnia, încercȃnd să dezvăluie aspecte dintr-o lume monolitică a cărei Cortină de fier se ridică în interiorul naţiunii între marea masă a populaţiei și structura politicului. Ȋn capitolul „Ȋnsemnări critice” sunt prezentaţi scriitori remarcabili: B. Pandelea, un autodidact distinct; Petre Popescu cu romanul „Supleantul”; Alan Elsner cu romanul „Idilă și revoluţie”; Ileana Vulpescu cu romanul „Arta compromisului”, un fel de istorie ieroglifică, „Ultimul bal la Șarpele roșu” de Dinu Săraru, romanul democraţiei originale, o poveste captivantă, o cronică de moravuri, un pamflet, dar și un poem al balcanismului.

Scriitorii din comunitatea romȃneasca din America nu lipsesc din cuprinsul acestei frumoase cărţi: Sorin Olariu cu „Poemele apocrife” în „Măștile poetului”; scriitorul Corneliu Florea cu „Peregrinări” în „Patosul memorialistului”; „Mihai Gheorghiu, poet al reveriei”, Doina Popa în „Lirismul suferinţei cenzurate”, Octavian Maior în „Exilul poetului” și alţii.

Capitolul „Varia” cuprinde impresii în urma diferitelor evenimente: „Constantin Brȃncuşi la 135 de ani de la naștere”; „Expoziţia sculptorului Mihai Caranica la Consulatul Romȃn din New York”; „Mihai Eminescu la Detroit”; „In memoriam Romeo Stana”; „O vorbă de mulţumire Străjerului din Bucovina, Ștefan Străjeri”.

Profesoara/scriitoarea Silvia Jinga, după cum ea însăși ne mărturisește, a adus cu sine pe acest continent lumea de acasă pe care o compară cu tot ce a întȃlnit în cale de-a lungul anilor și în faţa abundenţei, gȃndul o trimite la pămȃnturile mănoase și bogate, la romȃnii inteligenţi din ţara mamă, neomiţȃnd totuși să ne amintească sentimentul de jale perpetuat , precum lamentoul din poezia „La noi” de Octavian Goga.

Această neputinţă trebuie învinsă pentru a ne lua pe umeri istoria cu o bărbătească energie. Este ceea ce ne demonstrează Silvia Jinga/Urdea cu talent și inteligenţă, punȃndu-și condeiul în slujba poporului din care cu mȃndrie și responsabilitate face parte.

doina-popa

Foto autoare recenzie: Doina Popa

„Basarabia – destin şi provocare” (Vol. I) – Galina Martea

Posted by Stefan Strajer On January - 14 - 2017

„Basarabia – destin şi provocare” (Vol.I) – Galina Martea

(Apariţie editorială)

Autor: Galina Martea

Recent la Editura Pontos din Chişinău a fost lansată cartea “Basarabia – destin şi provocare”, volumul I, autor Galina Martea (dr. acad., scriitoare, ziaristă).

„Basarabia – destin şi provocare” este o lucrare literar-istorică, în proză, ce scoate în evidenţă cele mai dureroase momente din viaţa poporului basarabean în anii de independenţă, 1991-prezent, şi, nemijlocit, abordează tema dezastrului economic, social şi politic care s-a abătut peste R.Moldova în această perioadă de timp. Cele mai critice aspecte care au lăsat urmări/amprente extrem de grele în existenţa societăţii basarabene s-au centrat, în mod special, pe: neglijarea de către clasa dominantă a valorilor identitare naţionale şi a valorilor umane/sociale; neglijarea valorilor spirituale, acestea nefiind considerate ca fenomen normal/necesar în existenţa omului şi a societăţii; îmbogăţirea clasei dominante din averea statului; inexistenţa obligaţiilor morale şi funcţionale din partea clasei de guvernare faţă de necesităţile poporului; promovarea fărădelegilor la nivel de stat, acestea creând premize reale pentru instaurarea în cadrul ţării a unei anarhii absolute şi, respectiv, a unor condiţii de trai inumane (în mod aparte pentru cetăţenii din mediul rural) ce au condus existenţa poporului la degradare umană şi socială; etc. Sub o notă destul de dramatică şi tristă sunt imaginile ce descriu situaţia reală privind condiţiile de viaţă şi de trai ale poporului în perioada celor 25 ani de independenţă a ţării şi, nemijlocit, despre realitatea românilor din Basarabia care continuă să existe în condiţii destul de umilitoare pentru faptul că se consideră români în propria ţară şi că sunt adepţi ai unirii. Pe lângă problemele economice şi sociale, care se agravează tot mai mult, se profilează o realitate destul de clară cu privire la incompetenţa clasei de guvernare şi politice în a conduce ţara pe criterii democratice şi civilizate. Cu o verticalitate aparte sunt eseurile ce descriu realitatea existentă prin care aspectele negative prevalează tot mai mult şi sunt extrem de prezente în viaţa poporului basarabean. În modul acesta, R.Moldova continuă să existe ca stat independent, dar, simultan, împrejmuit de o întreagă gamă de probleme sociale, economice şi politice care, în consecinţă, distrug, cu adevărat, nu numai identitatea naţională a poporului şi a societăţii, dar şi însuşi existenţa acestora. La acest subiect sunt prezenţi factori precum: ignorarea aspiraţiilor prioritare ale poporului de către clasa dominantă; guvernarea ţării are loc mai mult pe principii de interese, fără a fi luate în consideraţie componentele necesare de protecţie socială a cetăţenilor; justiţia devine tot mai coruptă cu dezavantaje enorme pentru stat şi pentru cetăţeanul ţării; sărăcia devine un factor normal în viaţa poporului, fără a fi luate măsurile de rigoare şi de salvare a situaţiei existente; exodul populaţiei devine o regulă obligatorie în viaţa acesteia; blocarea finanțărilor externe are loc frecvent din motive de neîncredere în clasa de guvernare; investiţiile străine lipsesc aproape integral din economia tării; corupția instaurată de la A la Z în toate domeniile de activitate socială/publică şi, nu în ultimul rând, la nivel de stat; nepotismul/cumetrismul este prezent în derularea tuturor afacerilor de interese şi de încadrare în câmpul muncii, fără a fi luată în consideraţie competenţa şi profesionalismul omului; ineficiența şi incapacitatea instituțiilor publice forţează procesul de obţinere cât mai rapidă a falimentului integral; etc. Astfel, R.Moldova continuă să se regăsească într-o situaţie extrem de confuză care, în rezultat, produce doar degradarea integrală a societăţii. Forţele politice, în majoritatea cazurilor, ignorează tot mai mult orientarea pro-europeană, spre Occident, în aşa mod, ignorând, la direct, valorile umane civilizate/valorile identitare naţionale/valorile identitare românești. Toate aceste fenomene sunt prezente în pas cu starea de lucruri din anii de independenţă, în special din ultimii 15 ani, acestea fiind marcaţi de un proces extrem de anevoios în existenţa şi supravieţuirea omului basarabean. Degradarea umană, socială şi economică se desfășoară pe fundalul crizei politice, aceasta, de asemenea, fiind realizată de către clasa dominantă nespus de coruptă şi incompetentă care nu cunoaşte lecţia de a administra ţara pe criterii umane civilizate şi democratice.

GMartea_Coperta-fata-tipar-Basarabia-destin si provocare-2016

Aspectele ce vizează sărăcia absolută, inexistenţa protecţiei sociale/sanitare, migraţia în masă a poporului, violenţa asupra copiilor şi femeilor sunt fenomene mai mult ca reale ce caracterizează societatea basarabeană în anii de independenţă. Astfel, prezentul din R.Moldova este invadat de beznă ce produce incultură, ignoranță, degradare umană/socială la cel mai josnic nivel. În aşa mod, fenomenele relatate, parţial, în lucrarea “Basarabia – destin şi provocare”, volumul I, reprezintă realitatea nespus de nenorocită a poporului basarabean în epoca contemporană.

“Basarabia – destin şi provocare” cuprinde, nemijlocit, şi eseuri ce abordează tema conştiinţei naţionale, sistemului de valori, ideea naţională, idealul naţional, etc., lucrări cu scop instructiv-educativ pentru societatea basarabeană şi, nu în ultimul rând, pentru omul din R.Moldova care trebuie să conştientizeze corect realitatea fenomenelor care îi determină existenţa şi supravieţuirea într-o societate.

 

Parabola identităţii

 

Prefaţa la volumul „Basarabia – destin şi provocare”, autor Galina Martea

 

„Şi cărţile au suflet: uneori

le şi auzi, în preajmă, cum respiră,

cum plâng, cum râd cu tine, cum se miră

şi-ţi fac din zile moarte – sărbători”.

Nicolae Dabija (Şi cărţile au suflet…)

 

O vorbă populară afirmă cu înțelepciune: „Călătorului îi stă bine cu drumul”.

Dar cum îi stă unui popor care s-a pornit în căutare de sine?

După ce am parcurs o cale lungă în timp şi spaţiu, cale de 25 de ani de independență, este firesc să ne întrebăm cum ne stă nouă cu drumul acesta? Am mers corect pe poteca timpului, rectiliniu ori am cotit adesea impuși de obstacole şi de împrejurări?

Că această cale aleasă nu va fi ușoară o știam din prima clipă, căci ne-am confruntat de la bun început cu o divizare a societății pe criterii etnice și lingvistice, după criterii geopolitice şi după care a urmat colapsul material.

Dar ceia ce e mai regretabil, bagajul conștiinței naționale era prea ușurel, prea nepotrivit pentru drumul greu pe care ne propuneam să-l parcurgem.

Cronologia drumului parcurs reflectă plenar obstacolele ce ne-au ieșit în cale: dezbinare teritorială, război fratricid impus din afară, pierderea din vizor a idealului național, exodul masiv al populației conștiente de anumite valori naționale, sărăcia cruntă și multe alte nenorociri…

Cronologia drumului parcurs reflectă vizibil şi partea secretă a problemei noastre – conștiința națională. Căci cel mai greu schimbările se produc în conștiință.

Scriitorul, pedagogul și filozoful Galina Martea este cea mai în drept să scrie despre marile noastre probleme. Cartea pe care ne-o propune BASARABIA–DESTIN   ŞI PROVOCARE este o radiografiere profundă a meandrelor noastre identitare, care pentru Basarabia şi basarabeni a devenit problema problemelor.

Autoarea îşi conturează sintezele nu din surse împrumutate, nu dintr-o lume imaginară creată special ca spaţiu ori platformă pentru meditaţie.

Experiența proprie a facut-o să cunoască problema identităţii şi pe cea a autoexilării. Dar depărtarea de patrie i-a asigurat și un mare avantaj – posibilitatea de a ne privi dintr-o parte, cu alți ochi, mai obiectivi, mai judicioși.

Copleșită de firescul sentiment, siropos, dulceag, de nostalgie, specific neamului nostru, ea ne cercetează discret, cu ochii savantului, care nu pregetă să pună diagnoza cea mai dureroasă, dar cea corectă.

Numai prin asemenea studii putem să verificăm dacă drumul parcurs a fost cel corect ales, dacă condrumeții au fost pe aceiași lungime de undă, dacă am mers înainte ori doar am mimat mişcarea.

Refrenul secret al acestui volum este Basarabia şi povara nemiloasă a destinului.

Concluzia care se impune în urma lecturii acestei ediţii este una sigură – ca să evoluăm avem nevoie de o purificare. De o transfuzie de conștiință națională…

Și numai atunci vom putea să preluăm drumul de la capăt. Dacă ne urmăm cu fidelitate idealul, negreșit așa vom proceda şi doar atunci vom izbândi…

Iurie Colesnic

g-marteafoto-45artjpg

Foto autoare: Galina Martea

BALSAMUL TONIFIANT AL AMINTIRILOR

Posted by Dorin Nadrau On November - 19 - 2016

Nu rareori, în ultima vreme, când simt că inconsistenţa cotidiană încearcă să ne dezintegreze în mod viclean, îmi vin în minte amintiri care îmi răscolesc încet sufletul şi gândul, stimulându-mă să revăd într-o nouă lumina şi cu alţi ochi oameni şi fapte dintr-o lume apusă, dar care în mine n-a murit. Tot mai hărţuiţi de meandrele vieţii şi mai bogaţi în experienţă, ne gândim cu deferenţă la persoane care au lăsat urme în maniera noastră de chibzui şi acţiona, recursul la evocarea lor constituindu-se deseori într-un incontestabil leac ce tonifică şi, uneori, chiar entuziasmează.

Întotdeauna am fost fascinat de oamenii care prin strădania, voinţa şi aptitudinile lor speciale transmit lumină, aduc bucurie şi o stare de bine celor din jur, deschizând continuu uşa speranţei şi făcându-te să fii mai încrezător şi, fără îndoială, mai bun. Lăuntric, încă mă incită folosirea cu reţinere a unor aprecieri şi epitete relative la oameni aparţinând trecutului, calificative elogioase ce chiar cred că merită o reevaluare pentru o actualizare a reutilizării lor, de genul „dedicat”, „onest”, „capabil”, „iscusit”, „destoinic”, „înzestrat”, „vrednic” care, alături de alte câteva similare, au fost afectate de o întrebuinţare nepotrivită şi excesivă în anii de acerbă propagandă comunistă.

Personajul despre care voi relata, un om minunat, din categoria celor puţini, îmi revine mereu în minte, conştientizând astăzi că viaţa sa trăită la viteza a cincea şi pe care nici nu cred că ar fi fost în stare să şi-o consume altfel, a fost în esenţă o neîncetată succesiune de eforturi, dublate necontenit de perseverenţă şi cerbicie, care au condus la reuşite ce, pe bună dreptate, legitimează cu prisosinţă aprecierile de care chiar s-a bucurat.

Drumul său prin viaţă a fost unul predominant marcat de domeniul în care şi-a pus întreaga capacitate, pregătire şi experienţă, anume, cel al construcţiilor, şantierul fiind „a doua sa casă”. La vârsta inocenţei, a fost profund lezat de declanşarea şi punerea forţată în aplicare a fenomenului malefic al naţionalizării după modelul sovietic, axat primordial pe lichidarea proprietăţii private. Martor şi părtaş la drama părinţilor săi care s-au văzut deposedaţi de pământurile moştenite din strămoşi, a fost nevoit să renunţe la visurile legate de aspiraţiile sale către domenii vizând istoria, geografia şi literatura. A devenit repede conştient de necesitatea iminentă de a-şi însuşi o meserie care să-i confere posibilitatea să-şi ajute părinţii. Ca mulţi tineri ai acelor vremuri, a plecat în viaţă sănătos la trup, minte şi suflet. În acest context, imediat după absolvirea liceului, s-a angajat constructor. Şcoala tehnică pe care a urmat-o ulterior, avea să-i consfinţească definitiv statusul pe care l-a slujit în întreaga sa complexitate, în ciuda tuturor adversităţilor, obstacolelor şi vicisitudinilor, acela de tehnician constructor. Descoperind cu repeziciune că viaţa e o permanentă provocare, a îmbrăţişat de la început meseria cu mult entuziasm pentru activitatea pe care o presta şi a acordat un nedisimulat ataşament colegilor săi de muncă, pe care i-a ajutat şi protejat, făcându-se, în mod firesc, respectat şi îndrăgit pe şantier. Nu este lipsită de importanţă menţiunea că şantierul era la acea vreme locul unde îşi mai puteau găsi ceva de lucru proscrişii regimului comunist (profesori, politicieni, ofiţeri) siliţi să efectueze munci mult sub nivelul pregătirii lor.

Era un bărbat bine făcut, jovial şi amabil, potrivindu-i-se întocmai, totodată, vechiul nostru melos arhicunoscut „M-a făcut mama oltean”, dovedind în mod constant că era generos, săritor şi în stare să-şi dea haina de pe el pentru cineva aflat în nevoie şi probând cu supra măsură însuşirile specifice ale românilor aparţinând zonei sale natale.

Înzestrat cu o inteligenţă nativă aparte, a învăţat şi a deprins cu uşurinţă exigenţe profesionale superioare pregătirii sale, ajungând în scurt timp să desluşească cu succes proiectele de construcţii. De la început şi-a format o echipă de muncitori constructori harnici care îl apreciau și stimau, ascultându-l ca pe un părinte, cu toate că era mult mai tânăr decât cei mai mulţi dintre ei. Cu aceşti oameni care îşi făceau cu conștiinciozitate datoria, a avut primele reuşite. Începerea lucrărilor impunătoarei construcţii hidroenergetice pe cel mai spectaculos fluviu al Europei, Dunărea, prin care o parte din valea acestuia a fost transformată în lac de acumulare, a produs consecinţe nefaste: o parte a oraşului din preajmă, împreună cu cinci sate învecinate, însumând o populaţie de 17 000 de locuitori, au fost evacuate. Tânărul tehnician constructor, susţinut de echipa sa, a început edificarea unui nou oraş, proces anevoios şi dificil, însemnând realizarea de clădiri pentru relocarea oamenilor care şi-au pierdut aşezările, şcoli, spitale şi alte lucrări cu diferite destinaţii. Eforturile greu de imaginat ce au fost depuse s-au concretizat într-o munca istovitoare, fiind bine cunoscut că, pentru o lungă perioadă, s-a lucrat „zi lumină”. A urmat o impresionantă lucrare constând în ridicarea construcţiei unui celebru hotel, unicitatea acestuia, ce se poate constata şi astăzi, fiind că jumătate din hotel este îngropată în munte, iar cealaltă jumătate se sprijină pe piloni uriaşi înfipţi în albia râului. Au urmat alte edificii de acest fel, cu o arhitectură specială deosebită, devenite veritabile atracţii turistice, mult căutate locuri de popas.

Afirmat de timpuriu, era încontinuu căutat de mari trusturi de construcţii, fiind cunoscută tenacitatea şi, mai ales, calitatea de a fi fost bine pregătit profesional, însuşire consolidată de altele de o neîndoielnică valoare: onest, capabil şi mare iubitor de oameni. Munca pe şantier era dură, oamenii lucrând în condiţii grele, pe ploaie sau vânt, pe arşiţă sau ger, condiţii care necesită o sporită forţă fizică şi un susţinut efort psihic. În acele timpuri, era nevoie chiar de o oarecare doză de nepăsare care să te protejeze în faţa unor excese de orgoliu sau ambiţii deşarte din partea activiştilor de partid prezenţi adesea pe şantier. Trăia cu maximă intensitate organizarea unui nou şantier, copleşit de probleme proprii domeniului referitoare la asigurarea condiţiilor pentru desfăşurarea activităţii de bază, ca: necesitatea creării unor spaţii specifice, funcţionarea în condiţii corespunzătoare a reţelei de utilităţi (apă, căldură, energie electrică, aer comprimat) şi a instalaţiilor aferente producerii acestora, asigurarea căilor de comunicaţii (căi de acces, reţele telefonice), precum şi amenajarea spaţiilor pentru prefabricate, staţii de betoane, de mortare şi balastiere. Avea o perspicacitate remarcabilă în evaluarea volumului lucrărilor, eşalonarea în timp a acestora prin grafice calendaristice, ţinând cont de necesitatea executării diferenţiate a lucrarilor pe timp rece şi pe timp frumos, urmărind cu perseverenţă executarea construcţiilor la calitatea şi termenele stabilite.

Şi-a petrecut întreaga viaţa pe şantier, pensionându-se de la unul dintre cele mai cunoscute trusturi de construcţii din ţară, al cărui angajat a fost pentru o bună perioadă de timp. În îndelungata sa activitate, i-a detestat totdeauna pe cei care, în opinia sa, vorbeau prea mult, se agitau inutil, se risipeau fără rost, se revoltau, se criticau, se certau şi vedeau veşnic paiul din ochii celorlalţi şi mai puţin bârna proprie. El îşi vedea neobosit de treabă cu corectitudine şi temeinicie. Cu siguranţă, avea cultul muncii, fiind de notorietate că aprecia până la paroxism munca asiduă şi dedicată, dominat de o dorinţă rar întâlnită de a-şi face ireproşabil datoria.

L-a ajutat Dumnezeu să lucreze şi în străinătate (Irak, Germania), luând cunoştinţă de condiţiile pe care le aveau oamenii care lucrau pe şantiere în acele ţări, observând, comparativ, că viaţa constructorilor din România era mult mai grea. De aceea, îşi aprecia şi respecta şi mai mult colegii, sprijinind şi ajutând pe oricine a avut nevoie în circumstanţele extenuante ale vieţii de şantier. Îl revoltau profund nedreptatea şi abuzurile, precum şi atitudinea de aroganţă sau de superioritate faţă de oameni a unora dintre cei care stabileau salariile şi premiile, propuneau avansările şi acordarea de distincţii, mai ales când constata că aceştia nu aveau nici cea mai elementară pregătire tehnică, convins că obţinuseră poziţii privilegiate pe criterii politice sau ca informatori ai securităţii. Odată cu trecerea anilor, trăia momente de vizibilă emoţie când îşi amintea de oamenii cu care a lucrat, subliniind cu convingere că a întâlnit pe şantier oameni de cea mai bună calitate, ingineri, tehnicieni, maiştri, constructori, montori, care au muncit cu dăruire spre a-şi îndeplini obligaţiile.

Consider că ar fi injust dacă aş priva nostalgica mea evocare de consemnarea unora dintre pasiunile sale care au ars în personalitatea sa asemenea simţului supraevoluat al muncii. Îl captiva istoria, pe care o studia şi interpreta cu nesaţ, fascinat de ceea ce declara cu aproape un secol în urmă, Nicolae Iorga, poate cel mai mare istoric român, anume că istoria se cheamă ceea ce s-a întâmplat cu adevărat şi nu ceea ce am vrea să se fi întâmplat. Considera că această reflecţie reprezenta un adevărat postulat în condiţiile numeroaselor mistificări care au avut ca subiect istoria românilor. Poezia l-a mistuit în aceiaşi măsură, provocându-i numeroase încercări şi exerciţii, materializate în creaţii apreciabile. A părăsit prea repede această lume, cu regretul de a nu fi văzut tipărit un volum cuprinzând poeziile sale.

În fine, îmi amintesc cu plăcere că întotdeauna avea multe de povestit, afişând şi stârnind mult umor şi voie bună, prietenii îndrăgindu-l nespus de mult şi aşteptându-l cu mare nerăbdare să le depene păţanii şi întâmplări din tumultoasa lui viaţă, unele părând de domeniul fantasticului, înfăţişând cu prisosinţă paricularităţile unui oltean neaoş. Îl chema Aurel Dorobanţu.

Îi încredinţez pe cititori că cuvintele mele de apreciere şi epitetele folosite admirativ îşi găsesc pe deplin acoperire în faptele sale şi nu constituie doar superlative ieftine nejustificate.

Este mereu prezent în gândurile mele pe drumul bătătorit al amintirii, iar acum când scriu aceste rânduri mă rog lui Dumnezeu să-l odihnească în pace.

 

Dorin Nadrau

Dorin Nadrau (S.U.A.)

PHILADELPHIA (II)

Posted by Dorin Nadrau On November - 2 - 2016

Istoria românilor americani consemnează în evoluţia sa momente strâns legate de metropola Philadelphia, fapt care întăreşte, fără îndoială, interesul românilor pentru capitala – simbol a democraţiei americane.

Alintată Philly, Philadelphia este cel mai mare oraş din statul Pennsylvania şi al cincilea cel mai mare oraş din Statele Unite ale Americii. Situată între râurile Schuykill şi Delaware, vis-a-vis de Camden, New Jersey, Philadelphia numără peste 1,5 milioane de locuitori (peste 2 milioane cu cei care lucrează în oraş, dar care nu locuiesc aici).

Oraşul a fost fondat în anul 1682 de englezul William Penn, membru al Societăţii Religioase a Prietenilor, care a întemeiat colonia în scopul unui „experiment sfânt”, concretizat într-un spaţiu al toleranţei şi al libertăţii religioase, împrejurare ce l-a consacrat ca tărâm căutat de mulţi colonişti persecutaţi care au venit aici. Denumirea atribuită de Penn oraşului este expresia în limba greacă „iubire frăţească”. Se spune că după încheierea războiului între nord şi sud, Philly şi-a deschis porţile sclavilor eliberaţi fapt care explică numărul mare şi divers al raselor şi etniilor.

Penn 2

Photo: William Penn

philadelphia-city-hall

Philadelphia City Hall

În istoria americană, Philadelphia se bucură de o poziţie de o covârşitoare importanţă: locul de naştere a Statelor Unite şi prima capitală a naţiunii (1790-1800). La sfârşitul secolului al XIX-lea, oraşul era cunoscut ca „atelierul Americii”. Fabricile de bumbac, manufactura textilelor şi fabricile dotate cu maşini acţionate cu aburi au condus, incontestabil, la revoluţia industrială.

Numărul impresionant de cartiere multietnice conferă oraşului un aer vibrant, de al fremătânda piaţă italiană la comunităţile tradiţionale de amish şi de la festivalurile afro-americane până la vestitele cluburi de jazz şi blues. Mâncărurile tradiţionale specifice ale Philadelphiei au devenit de multă vreme celebre: „Pilly Cheesesteaks”, covrigeii „soft pretzels” şi sandviciurile „hoagies”. Datorită concepţiei originale impuse de Penn, reţeaua rezonabilă de străzi (est-vest şi nord-sud) face ca deplasarea prin oraş să se desfăşoare relativ uşor. Vremea se caracterizează prin cantităţi mici de precipitaţii în cursul anului. Verile sunt calde cu valuri ocazionale de caniculă, iar iernile sunt reci şi cu zăpadă.

Cele mai multe dintre renumitele atracţii ale Philadelphiei se află situate în centru: Parcul Naţional Istoric al Independenţei, Clopotul Libertăţii, Sala Independenţei (locul unde în anul 1776 a fost semnată Declaraţia de Independenţă) şi Centrul Constituţiei. Clopotul Libertăţii, simbol incontestabil al oraşului, a fost comandat la Londra spre a marca a 50-a aniversare a Constituţiei Pennsylvaniei (Carta privilegiilor lui William Penn) în anul 1701. A ajuns în 1702 şi a crăpat la prima folosire. Se spune că motivul a fost conţinutul prea mare de cupru. Ulterior, clopotul a fost reparat şi utulizat pentru a aduna populaţia la citirea Declaraţie de Independenţă a Statelor Unite ale Americii, în 1776. A fost denumit „clopotul libertăţii”. Pe la 1800 s-a crăpat din nou, după care nu a mai fost folosit şi a fost declarat monument naţional, fiind expus publicului şi putând fi oricând vizitat.

liberty-bell-center-23463

Photo: Liberty Bell

Philadelphia impresionează şi prin marea varietate a construcţiilor, vechi şi noi, de înălţimi diferite, clădiri zgârâie-nori, în centru. Străzile sunt, de asemenea, foarte neuniforme: mai largi sau mai înguste, unele vechi cu casele lipite între ele, pe stil englezesc (cu parter şi etaj), pe stil olandez (cu trepte la intrare). Printr-o hotărâre locală, la un moment dat, s-a dat liber la pictarea clădirilor, Philly devenind oraşul cu cele mai multe ziduri pictate (imagini, portrete, vederi, steaguri, grafitti etc.).

Primăria din Philadelphia are o întindere remarcabilă, incluzând peste 700 de încăperi. A fost construită după modelul palatului Luvru din Paris. Între 1901 (anul în care a fost dată în folosinţă) şi 1908, a fost cea mai înaltă clădire din lume. Pe impunătoarea clădire a primăriei, este amplasată o statuie a lui William Penn, fondatorul statului, rezultând o structură care până în anul 1987 a fost cea mai înaltă a oraşului. În ciuda faptului că Penn se bucura de o panoramă largă, ridicarea clădirii de birouri Liberty One a conferit oraşului o panoramă şi mai largă, spre secolul al XXI-lea.

O clădire importantă este şi Betsy Ross House care a găzduit atelierul în care a fost cusut primul steag american, atelier care a furnizat steaguri naţionale timp de peste 50 de ani.

Penitenciarul din Philadelphia a fost construit începând din anul 1776, iar apoi a fost extins permanent până în anul 1929. A fost renumit prin costurile mari care s-au investit în el, prin persoanele celebre închise aici (Al Capone) şi prin evadările în masă care au avut loc. Penitenciarul a fost închis în 1971, iar în 1994 a devenit muzeu.

Pe lângă locurile încărcate de istorie, Philadelphia este vestită şi prin viaţa artistică şi culturală. Oraşul are o orchestră renumită, un reputat centru pentru arte interpretative (o adevărată bijuterie şi un muzeu de artă de renume mondial. Muzeul de artă din Philadelphia cuprinde mai multe locaţii. Vizitând impozanta clădire principală, nu se poate să nu fii profund impresionat şi emoţionat, ca român, la întâlnirea cu faimoasele creaţii ale genialului nostru Constantin Brâncuşi: Măiastra, Domnişoara Pogany, Prinţesa X, Fiul rătăcitor, Himera, Prometeus, Sărutul, Bust de băiat, Bust de fată, Negresa albă, Sculptură pentru un orb, Nou născut. În apropierea muzeului se găseşte statuia lui Rocky, statuie în bronz a lui Silvester Stalone, realizată pentru seria a treia a filmului „Rocky”, donată de actor, oraşului. Arta modernă este bine reprezentată în Philly. De maximă atracţie se bucură un cleşte imens de rufe, amplasat în apropierea primăriei.

ap12museumofartphilpd

Photo: Philadelphia Museum of Art

Philadelphia mai are şi alte puncte de real interes: Catedrala Sf. Petru şi Pavel (o combinaţie de stil gotic şi bizantin), Muzeul „Please Touch” (destinat copiilor), Chinatown (al treilea, ca mărime, după New York şi Washington). Pe faleza fluviului Delaware sunt demne de admirat numeroase statui, memorialul închinat războiului din Coreea, monumentul lui Columb, un remarcabil muzeu de corăbii, nave şi componente ale unor submarine. În Washington Square, se evidenţiază monumentul închinat eroului necunoscut, precum şi o statuie a lui George Washington ce poartă un citat celebru: „Libertatea este o lumină pentru care mulţi oameni au murit în întuneric”. Fascinant şi emoţionant este bulevardul din centrul Philadelphiei având arborate steagurile Naţiunilor Unite, la intersecţia de la „Franklin Institute” fluturând drapelul României.

Consider că ar fi o mare nedreptate a scrie despre Philadelphia fără a face câteva referiri, cât de succinte, despre Benjamin Franklin, Philly fiind casa marelui om de stat. Walter Isaacson, scriitor şi jurnalist american, autor al unor biografii însemnate (Steve Jobs, Albert Einstein, Benjamin Franklin şi Henry Kissinger), îl numeşte pe Franklin (1706-1790) „cel mai realizat american al vremii sale”.

benfranklinduplessis

Photo: Benjamin Franklin

Benjamin Franklin a fost singurul Părinte Fondator care a contribuit la formulare şi a semnat toate documentele privind fondarea naţiunii, inclusiv Declaraţia de Independenţă, Constituţia şi tratatele cu Anglia şi Franţa.

Născut în Boston în anul 1706, Franklin a plecat de acasă după ce fusese o perioadă ucenic de tipograf la atelierul fratelui său. Negăsind de lucru la New York, s-a mutat la Philadelphia, unde şi- a deschis atelierul propriu de tipografie. de asemenea, şi- a înfiinţat un ziar propriu, „Gazeta de Pennsylvania”, care a cunoscut un mare succes în colonii. Umorul său a propulsat „Poor Richard: An Almanac” la statutul de cel mai de succes în colonii.

Nesăţioasa lui curiozitate şi abilitatea de a-şi soluţiona singur problemele l-au inspirat în realizarea multor invenţii: lentile bifocale, odometru (un instrument care înregistrează în număr de paşi distanţa parcursă de o persoană pe jos), „braţ lung” (un dispozitiv pentru a ajunge la cărţile de sus ale rafturilor sale), cateter unitar flexibil (pentru fratele său care suferea de pietre la rinichi).

Franklin a fost permanent foarte preocupat de îndatoririle civice. Astfel, ca diriginte de poştă, a întemeiat şi organizat sistemul poştal al oraşului. De asemenea, a înfiinţat prima companie de pompieri voluntari şi prima bibliotecă cu abonament. Mai trebuie menţionat că a fondat prima companie de asigurări, că a fost cel care a lansat propunerea înfiinţării universităţii Pennsylvania şi a colectat personal bani pentru finanţarea primului spital din America. A fost un strălucit reprezentant în Adunarea generală a statului Pennsylvania şi ambasadorul Americii în Franţa şi Suedia.

În fine, se poate spune că Benjamin Franklin a fost un cetăţean universal şi, fără îndoială, a fost o mare şansă pentru Philadelphia să-şi petreacă cei mai mulţi ani din din cei 84 ai săi, în Philly.

Dorin Nădrău (S.U.A.)

Dorin-Nadrau.Poza-noua

Apel umanitar

Posted by Gabriela Petcu On October - 10 - 2016

Valentina

Pe Valentina o cunosc de vreo trei ani…de pe faimosul facebook. Atentă la diferite postări ale Curentului Internațional, își semnala discret prezența. Așa am intrat în vorbă. Un copil minunat, o tânără adorabilă. Anul acesta, în primăvară, când frumoasa domnișoară a participat la evenimetul Atipic Beauty, m-am convins că dintr-un scaun cu rotile, poți deveni orice îți dorești. Valentina a strălucit pe scenă alături de alte 11 fete.
O voi lăsa pe ea să-și scrie povestea pe scurt. Merită atenția noastră. Vă mulțumesc.

<< Pentru că am avut neplăcerea de a fi comparată aiurea cu alte situații fără a ști exact despre ce este vorba în cazul meu, am să îl explic clar aici.
Am avut un accident de muncă care nu s-a luat în considerare. Pur si simplu mi-au căzut niste cutii în cap pentru că nu erau prinse rafturile de perete si mi-am fracturat coloana în zona cervicala (C6). În urma acestui traumatism medicii au descoperit o malformație arterio-venoasa spinală (grup sau ghem de vase de sânge aberante care afectează vascularizarea medulară) la nivelul măduvei care a “bubuit” în momentul accidentului.
Cazul meu este foarte rar în lume nu doar la noi în tara! Iar rata de re-sangerare este de 10% în fiecare an chiar dacă s-a rupt deja o dată. O rata de 10% desi pentru noi pare mica in medicina este considerată destul de mare.
Cat despre RMN-ul pe care l-am făcut anul acesta, arată clar că MAV este încă activa si practic mi-au zis că este ca si o “bombă cu ceas”, poate re-sangera oricând și nu voi mai fi la fel de “norocoasă” ca prima dată. Sunt 4 tipuri de MAV spinală si fiecare caz e unic și tot la fel tratat. La noi în țară mi s-a scris clar pe diagnostic ” imposibil de intervenit chirurgical”! Așa că am căutat fără să fac prea mare tam-tam o metodă în altă țară și am găsit în America și Japonia.
Am ales să merg în Japonia pentru că există cineva care să mă ajute cu o parte din procedură și am reușit deja sa trimit CD-ul cu ultimul RMN pentru a fi consultat de acei doctori. Japonezii stau bine la capitolul tehnologie si medicină și am încredere că totul va fi bine.
Acum, mai rămâne să strâng banii pentru a reuși să fac intervenția chirurgicală si să îmi prelungesc viața. Am încercat să rezolv mai mult sigură această problemă dar nu am reușit. Acum, voi îndrăzni să vă cer ajutorul. Cu siguranță, sunt foarte mulți oameni cu suflet bun. Mă bazez pe dumneavoastră. Vă mulțumesc!
Lefterică Valentina-Verginia
Nr. cont: RO41RNCB0478151785750003
Banca: BCR sucursala Pontica

Contacte:

https://www.facebook.com/valentina.virginia?fref=ts

Telefon: 0735 658 068

Pusă în fața realității, îmi mențin pozitivitatea și încerc să nu dramatizez situația…
Am atașat câteva ”selfi-uri” cu ultimul RMN, pentru cunoscători.>>

14590432_10205424458290770_3601397707073143524_n

14610871_10205424458490775_3795221156656244371_n14666167_10205424458170767_3325759108069056531_n

Îndemnul către Unire – Sfatul Ţării 2! Basarabia trebuie salvată!

Posted by Stefan Strajer On September - 9 - 2016

Îndemnul către Unire – Sfatul Ţării 2! Basarabia trebuie salvată!

Autor: dr. Galina Martea

 

Ar fi o eroare gravă în istoria naţiunii române în cazul dacă unirea Basarabiei cu România nu se va produce până în anul 2018. Acest lucru trebuie realizat nu numai pentru o necesitate istorică, dar pentru o necesitate vitală în existenţa unui popor cu aceleaşi origini de limbă vorbită, tradiţii, cultură. Dacă, în timp, în viaţa românilor din Basarabia s-au produs multe erori, s-au produs nenumărate nenorociri, s-au produs divizări/rupturi de teritoriu, oricum la ziua de azi acest ţinut cu nume R.Moldova continuă să existe, de asemenea, în condiţii pline de incertitudini şi fără nicio perspectivă pentru un viitor. În prezent, în calitate de stat independent, R.Moldova îşi sărbătoreşte a 25-a aniversare de la declararea independenţei, însă şi această anuversare este plină de regrete, fiind scăldată de durerea poporului înfometat şi istovit la nesfârşit de necazurile vieţii cotidiene. În rezultat, realitatea efectivă din societatea basarabeană ne demonstrează tot mai mult faptul că R.Moldova, în calitate de stat independent, nu a fost capabilă de lucruri demne şi favorabile în a administra ţara pe parcursul a 25 ani. Conform experţilor din domeniu, se consideră că statul moldovenesc actualmente se regăseşte în faţa unui faliment total în toate domeniile de activitate economică, socială şi politică, iar prin acţiunile realizate de-a lungul anilor statul a demonstrat că este absolut incapabil de a guverna ţara pe principii moderne, transparente şi democratice, şi, respectiv, incapabilă de a întreprinde vreo decizie corespunzătoare macar atunci când ţara este în cel mai mare pericol al existenţei. În consecinţă, s-a produs falimentul integral al ţării, ruinarea şi înstrăinarea completă a poporului, astfel rămânând prezentă în societate, în mod activ, doar sărăcia, mizeria şi degradarea socială. Ţara aflându-se la o etapă catastrofală de sărăcie şi degradare socială, nemijlocit, s-a produs distrugerea până în talpă a societăţii şi, nu în ultimul rând, s-a dărâmat în mod tragic identitatea naţională a poporului român din Basarabia. Astfel, fiind la un nivel extrem de redus în dezvoltarea umană şi socială, societatea basarabeană, în calitate de stat independent, nu mai are nicio şansă de a-şi revitaliza de sine stătător existenţa într-un viitor apropiat, sau ba chiar şi într-un viitor îndepărtat. Deci, în acest caz, societatea basarabeană are nevoie de suportul nemijlocit al României, ţara care îi este mamă, frate, soră conform originilor. Respectiv, în acest caz, devine prezentă şi necesitatea istorică de reîntregire a neamului românesc. Prin urmare, în mod real şi benefic pentru poporul român din Basarabia unirea este necesară doar cu România. O altă direcţie pentru societatea basarabeană nu poate fi, indiferent de faptul că mulţi dintre guvernatorii ţării nu doresc acest lucru. Iar eroarea grava care s-a produs în 27 august 1991 (aşa cum au demonstrat-o specialiştii din domeniu, spunând: odată cu destrămarea URSS, R.Moldova nu a trebuit să-şi declare independenţa, însă a fost necesar să declare unirea cu România, astfel realizând procesul real de reîntregire a neamului românesc cu partia-mamă) trebuie reparată acuma de urgenţă, cu atât mai mult că societatea basarabeană actualmente se regăseşte la răscruce de drumuri, poporul fiind foarte dezorientat şi nelămurit în ceea ce vrea şi în ceea ce trebuie să facă.harta-romaniei-romania-cu-basarabia1

 

De aceea, pentru a înlătura erorile trecutului, atunci prezentul trebuie să fie cât mai activ în rectificarea şi instaurarea adevărului istoric şi anume: prin reîntregirea neamului românesc care în prezent este divizat în două state independente. Pentru ca această Unire să se producă cu adevărat şi de neîntârziat este necesar ca ambele state româneşti, R.Moldova şi România, unul de pe malul drept şi altul de pe malul stâng al Prutului, să se aşeze la masa tratativelor/dialogurilor în modul cel mai serios şi civilizat pentru a găsi soluţia cea mai potrivită în a revendica această problemă nespus de stringentă a naţiunii române. Pentru ca aspiraţia/iniţiativa corespunzătoare să fie realizată cel târziu până în anul 2018 (aşa cum este preconizată de Sfatul Ţării 2 – proiect constituit în 27 martie 2016 la Chişinău, preşedintele Comitetului de Iniţiativă pentru înfiinţarea „Sfatului Ţării 2” fiind academicianul Nicolae Dabija), atunci atât R.Moldova, cât şi România trebuie să privească acest lucru ca pe unul prioritar al naţiunii şi, totodată, considerându-l o valoare inegalabilă în existenţa acestora. Respectiv, ar urma ca şi în România să fie constituit un proiect asemănător Sfatului Ţării 2, acesta fiind denumit “Sfatul Ţării 2 – Salvarea Basarabiei”. În modul acesta, România se va prezenta ca un adevărat exemplu în dorinţa de reîntregire a neamului românesc şi, totodată, în modul acesta va stimula/motiva omul basarabean pentru a înţelege mai bine procesele/evenimentele istorice ce se produc în societate şi în afara ei. Astfel, procesul de reunificare a două state româneşti îşi va lua startul cu adevarat, iar societatea basarabeană, încetul cu încetul, posibil cu încredere, va reîncepe procesul de conştientizare corectă a evenimentelor ce trebuiesc a fi realizate în mod negreşit şi în direcţia necesară/corectă. Cu atât mai mult, ţinând cont de faptul că la etapa actuală Basarabia se regăseşte într-o situaţie destul de incertă în a lua deciziile corespunzătoare care depind în mare masură de clasa de guvernare, atunci România ar urma să fie acea care să orienteze acţiunea în cauză către acele terenuri şi soluţii care să fie cât mai benefice pentru ambele state româneşti şi, nemijlocit, pentru întreg poporul român. Cu atât mai mult, la ziua de azi având potenţialul necesar şi fiind o putere economică şi culturală dezvoltată în spaţiul european, ba chiar şi în cel mondial, România prin asemenea metode ar influenţa şi mai uşor/şi mai mult poporul basarabean care este extrem de dezorientat în viaţa personală şi socială. Pentru a reîncepe procesul real al negocierilor între două state româneşti, în cazul dat, cred, nici nu mai sunt necesare componentele de a lua în calcul care vor fi consecinţele acestei reuniri. Cu certitudine, că România va fi acea care va suporta toate consecinţele, preluând în subordinea sa un stat falimentar în toate domeniile de activitate socială şi economică, respectiv, cu imense datorii externe de miliarde de dolari, precum şi alte probleme enorme de ordin social, moral, politic.

unirea-basarabiei-cu-romania-2

Totodată, este cazul de menţionat că România de-a lungul anilor, după anii 1990-prezent, încearcă prin toate metodele posibile să ajute nespus de mult R.Moldova (cu toate că procesul de reunificare a două state româneşti încă nu şi-a luat startul respectiv), astfel, investind mijloace financiare enorme în instruirea tineretului studios, oferind burse de studii de mii de locuri în instituţiile de învăţământ din România; alocarea de milioane euro şi dolari pentru diverse ramuri ale economiei naţionale şi diverse probleme interne ale societăţii basarabene; ajutoare umanitare, cu titlu gratuit, de milioane lei româneşti/milioane euro pentru mii şi sute de mii tone de produse alimentare (făină, zahăr, mălai, paste făinoase, conserve de carne/de pate/de legume, dar și păcură pentru încălzire); şi multe altele; şi, nu în ultimul rând, oferirea de posibilităţi reale pentru redobândirea cetăţeniei române, acţiune de o valoare inestimabilă. Necătând la faptul că şi România are destule probleme interne de ordin economic şi social, însă ea, oricum, continuă să ajute la nesfârşit R.Moldova. Acestea sunt acţiuni demne de apreciere din partea statului român, iar societatea basarabeană ar urma să-i fie recunoscătoare. Dar, pe lângă toate acestea este necesar ca reîntregirea neamului românesc să se producă într-un final şi cât mai urgent din principii de identitate şi unitate naţională; pentru a pune în valoare identitatea, conştiinţa şi demnitatea unui popor/unei naţiuni. Iar cel mai important este ca totalitatea acestor acțiuni să aparțină și să se axeze integral pe principiul de recunoaştere a propriilor origini – neamul românesc. Acest lucru este cel mai prioritar şi cel mai important în existenţa unui popor, iar toate restul se soluţionează de la sine, în timp. Însă, pentru a realiza cursul acestor evenimente istorice, atunci realitatea respectivă trebuie să fie acceptată de orice om de conducere din ambele state româneşti şi de orice cetățean al societăţii basarabene şi al societăţii române, indiferent de consecinţele care vor urma. Astfel, va fi salvată Basarabia şi poporul basarabean care continuă să existe într-o sărăcie şi degradare socială halucinantă, plină de erori/necazuri/incertitudini. Astfel, va fi salvată şi protejată identitatea naţiunii române.

g-marteafoto-45artjpg

Foto: Galina Martea

Din nou în Canada, la Câmpul Românesc din Hamilton

Posted by Stefan Strajer On August - 24 - 2016

Din nou în Canada, la Câmpul Românesc din Hamilton

Interviu cu ing. Dumitru Rachitean

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

Invitată la Săptămâna Internaţională a Culturii Române, eveniment ajuns la a 49-a ediţie şi desfăşurat între 11 şi 16 iulie 2016 printr-o temeinică tradiţie la Câmpul Românesc, Hamilton, din Canada, am solicitat domnului Răchitan un interviu, nu numai ca român desţărat ci şi ca preşedinte al Asociaţiei Culturale Române. Pericolul absorbţiei comunităţilor naţionale în străinătate unde se integrează primind limba şi tradiţiile altui stat de pe mapamond, este evident, dacă singura preocupare a imigranţilor români este cea a sporului bunăstării materiale. Există oameni care binecuvântă locul pe care îl calcă şi prezenţa lor este o chezăşie a reuşitei. Orice întâlnire în diaspora americană cu asemenea români, care au darul de a aduna pe ceilalţi îmi întăreşte încrederea că viaţa culturală în comunităţile conaţionalilor noştri are un viitor. Şi aceasta datorită abnegaţiei lor în urmărirea unui proiect, a ideii în care ei cred nestămutat, muncind cu râvnă pentru ca prezenţa românilor să se facă simţită în concertul naţiunilor cu ceea ce ei au mai reprezentativ.

Nelipsit de la evenimentele Câmpului Românesc din Hamilton de când a călcat pe pământ canadian, inginerul Dumitru Răchitan, ca preşedinte al Asociaţiei Culturale Române în ultimul deceniu asigură evenimentelor de acolo o izbândă reală. Cu experienţa şi entuziasmul său de bun român, domnul preşedinte ştie cu exactitate când se cere să acţioneze discret cu întreaga lui echipă de prieteni voluntari, mereu aceiaşi, şi când este cuvenit să apară în faţă, întâmpinându-şi musafirii, coordonând pas cu pas tot ce se întâmplă în acea gură de rai îndepărtată de ţară, plasată în inima Canadei, ţara cu 1 milion de lacuri şi cu la fel de multe oportunităţi pentru locuitorii ei.

*

Anca Sîrghie: Sunteţi absolvent al Facultăţii de Electrotehnică a Institutului Politehnic din Timişoara şi soţia are studii economice. Aveţi o fată frumoasă, pe Cristina, formând o familie minunată. Chiar cu riscul de a vă stârni amintiri răscolitoare, vă întreb: Cum aţi ajuns în Canada?

Dumitru Răchitan: În România nu am dus o viaţă grea şi nu avusesem de gând să părăsesc ţara, dar atunci când s-a născut Cristina, laptele praf se aducea din Germania şi se procura numai pe bază de reţetă de la medic. Când mi-am dat seama că ajusesem să duc benzină medicului ca să-mi dea mai mult de o cutie din ceea ce era hrana de bază a copilului meu şi aceasta se producea în defavoarea altor părinţi, la fel de disperaţi ca mine că le mor bebeluşii de foame, hei bine, atunci m-am decis să emigrez cu orice risc. Făceam exerciţii de înot pe lacul de la Cernica şi în săli de gimnastică, pentru că nu primisem viza solicitată legal spre a-mi vizita fratele, medic stabilit la New York, şi intenţionam să trec clandestin Dunărea. Am reuşit să ajung în Austria, unde lângă Viena am fost primit în lagărul de la Transchkirchen în august 1987. Acolo primeam „Cuvântul românesc”, ziarul care se citea pe toate meridianele globului, din Australia şi Noua Zeelandă şi sudul Africii, până în cele două Americi şi Europa. Eu care citisem până atunci în ţară „Scânteia”, am făcut un adevărat şoc, aflând cât de diferit se interpreta realitatea românească dincolo de graniţe. M-am blocat cu totul. Citeam fiecare număr din „Cuvântul românesc”, de câte 3 ori, mă impresiona şi rubrica religioasă pe care o semna părintele Dumitru Ichim. Aşa, am decis să mă îndrept spre ţara frunzei de arţar. Ţin minte ca astăzi prima manifestare culturală la care am participat la Câmpul Românesc, când se omagia unirea Basarabiei cu România. Norocul meu fusese că am întâlnit la biserică un român care avea maşină. El m-a dus acolo, la Câmpul Românesc. Trebuie să precizez că eu la acea dată încă nici nu găsesem serviciu, familia mea se afla în ţară, unde soţia era persecutată, fiica mea nu era primită la grădiniţă pentru că avea un tată trădător, iar socrul meu, căpitan de navă pe Dunăre, nu mai putea activa, luând curse spre Germania, ca înainte, şi era dărâmat. Cum m-a dus românul acela la Câmp rămâne o amintire de pomină. El avea o maşină cu 7 locuri, care erau complet ocupate pentru deplasarea de la Toronto la Câmp, aşa că am acceptat să ocup locul din… portbagaj, fapt posibil pentru că pe atunci aveam 60 kg, eram subţirel şi nu a fost nicio problemă, mai ales că ardeam de nerăbdare să ajung şi eu acolo. Am ascultat vorbind pe cei care la ocuparea Basarabiei de către ruşi au fugit în România, dar cum şi acolo au fost vânaţi, mulţi au reuşit să plece în Occident şi de acolo unii să ajungă în Canada. M-au impresionat extraordinar unele mărturisiri ale lor. Se povestea de ocuparea Basarabiei, pământ românesc înstrăinat. Participanţii plângeau, cutremuraţi de emoţie. Am făcut cunoştinţă la biserică cu mai mulţi conaţionali, care mă duceau la evenimentele de la Câmpul Românesc. Ei, după ce am găsit serviciu şi mi-am cumpărat maşină, am fost nelipsit la evenimentele de acolo. Mi-a sosit şi familia din România şi când se desfăşura Săptămâna Internaţională a Culturii Române plecam într-acolo direct de la serviciu. Sau, când eram în tura de noapte, stăteam acolo întreaga zi până în ultima clipă. Şi de acolo goneam spre serviciu.

IMG_5183

Foto. Dumitru Rachitean

A.S.: Ce vă atrăgea într-o asemenea măsură acolo?

D.R.: Nu concepeam să lipsim la evenimentele importante ale Câmpului, care devenise pentru noi o oază a adevăratului românism. Mai exact, din 1994 am început să ne luăm concediu exact când se desfăşura Săptămâna şi dormeam în cort, ca cei mai mulţi participanţi. Am devenit membru al Asociaţiei Culturale Române. M-a atras acolo calitatea oamenilor, care făcuseră ceva pentru ţara noastră, luptând împotriva comunismului, riscând enorm. Unii ieşiseră din închisori, alţii înfruntaseră pe sovietici în Basarabia, acţionând pentru unirea cu România. Petru mine ei erau adevărate modele umane. Era acolo un conglomerat de patrioţi români. Unii îşi dedicaseră viaţa luptei pentru un ţel înalt şi spiritul lor de luptă mă încânta pe mine care sosisem din România socialistă cu congrese ale Partidului Comunist Român, unde aplaudacii ovaţionau îndelung pe Ceauşescu. Înţelegeam că am ce învăţa de la aceşti oameni veniţi din alte colţuri ale Americii sau din Europa ca să dialogheze între ei şi nu mai puţin cu noi, cei care simţeam acolo să inima bătea în ritmul mai alert al adevăratului românism.

P1100880

Ca să nu se facă vreo confuzie, trebuie să precizez că la Câmp există Centrul „Nae Ionescu”, având un muzeu, o bibliotecă cu peste 10.000 de volume, o cameră muzicală, bucătărie, dependinţe moderne şi, bineînţeles, o sală mare cu capacitate de 300 persoane, unde organizăm şi în prezent revelioane, discoteci pentru tineri, evenimentul Basarabia, campionate de tenis de masă. De Ziua copilului, la 1 iunie vin elevi şi profesori din şcolile de limba română învecinate, adică din Toronto, Hamilton, Berlington, Okville, cu clasele I-VIII. Se desfăşoară activităţi de istorie, geografie, de limbă şi literatură română. Sunt 150-180 de copii, pentru care un întreg week-end fac voluntariat părinţi şi profesori. Atrăgător este pentru toţi participanţii faptul că se vorbeşte numai româneşte, că părinţii au prilejul să se cunoască între ei şi elevii se împrietenesc. Faţă de evenimentele organizate la şcolile candiene, unde elevii sunt separaţi de părinţii lor, aici vin împreună copii şi aparţinători, fapt mult dorit de toţi. Este un eveniment de familie, aşadar. Aţi participat chiar dumneavoastră în acest an la banchetul de deschidere din luna mai a sezonului de vară la Câmpul Românesc şi aţi văzut ce veselie şi cât dans a fost acolo, unde se serveşte o mâncare foarte gustoasă şi proaspătă. În octombrie, simetric, se face balul de închidere a sezonului estival. Sunt găzduite felurite spectacole, petrecerea de Holloween, care aici are nota specială de a alătura părinţi şi copii, cum nu este permis în şcolile unde ei învaţă. Toţi se costumează, fiecare după propria fantezie, iar concursul care se organizează are un juriu imparţial, astfel stabilindu-se costumele care vor fi premiate. S-a pierdut cu totul tradiţia diavolului care trebuie alungat. Aici românii găsesc unicul loc unde părinţi şi copii iau parte la o petrecere de familie. Costumele sunt confecţionate de participanţi şi latura estetică este cea mai importantă, căci tocmai ea este evaluată prin premii. Aici place decorul românesc, inclusiv figuri istorice dintre cele mai reprezentative de pe pereţii sălii celei mari. Atunci când nu avem propriile evenimente, închiriem sala altor comunităţi, adică la cetăţeni uruguaieni, ruşi, portughezi, turci, spanioli, care nu au propriul lor spaţiu de manifestare. Sunt weekenduri când se organizează nunţi, botezuri sau picnicul privat al dobrogenilor, spre exemplu. Altfel, cheltuielile de întreţinere sunt greu de suportat. Toată activitatea este desfăşurată de un team pe bază de voluntariat. Astfel, Mihaela Moisin este vicepeşedintă, Emilia Răchitan şi Florin Săndulescu activează ca trustee, Olivia Colceriu este casieră, Neli Cornea este secretară A.C.R., Alexandru Colceriu-membru al comitetului de organizare. Activi sunt şi Anca, Aurel şi Daniel Olteanu, Dan Manolescu, Marian Dincov şi Florin Burdujan, George Popa şi mulţi alţii.

P1100909

Foto. Conferentiaza prof.univ.dr. Anca Sirghie

A.S.:Trăiţi într-o ţară a oportunităţilor în plan economic, căci în Canada oamenii activează numai din interes, sperând să agonisească bogăţii, să ducă un trai mai bun decât în România postdecembristă, spre exemplu. Cum a fost posibilă înfiinţarea în această ţară a multiculturalismului a unei structuri deschise manifestărilor româneşti pentru care statul canadian şi-a adus un aport financiar, din câte mi s-a spus?

D.R.: La început, prin 1956, cred, 17 români au ctitorit acest spaţiu, făcând documentaţia împropietăririi şi depunând banii necesari. Câmpul Românesc are o suprafaţă de 25 ha… S-a construit o cabană, care s-a dovedit în timp neîncăpătoare. De aceea, în 1987 a început edificarea unei săli moderne cu complexul ei, cum o vedeţi şi dumnevoastră acum. S-au solicitat donaţii de la românii de pretutindeni, adică de la emigraţia română din toată lumea. Cum s-a produs concret acest anunţ? În 1975 apăruse la Câmp, unde era un centru important al luptei anticomuniste, ziarul „Cuvântul Românesc”. Farmacistul George Bălaşu, implicat cu hotărâre în această activitate, mai are şi acum   cecul banilor trimişi pentru abonamentul lui Mircea Eliade care, bineînţeles că şi scria în paginile ziarului. Difuzat în întreaga lume, din Australia şi Noua Zeelandă, în Europa, în sudul Africii, „Cuvântul Românesc” era introdus clandestin şi în România. Prin acest ziar s-a făcut apel la românii din toată lumea să trimită bani pentru edificarea noii săli la Câmpul Românesc. Astfel s-au strâns 75.000$ CAD, dar era insuficient. S-a făcut un împrumut la bancă şi datoria s-a lichidat în timp.

A.S.: Ce se organiza în deceniile acelea tensionate aici ca luptă anticomunistă?

D.R.: La Câmpul Românesc se făceau manifestări intense. De aici plecau spre Washington la ambasade când veneau acolo importanţi şefi de state sau se pleca la New York la întâlnirile unor personalităţi. Din ziarul de aici se făcea mobilizarea să se meargă la Naţiunile Unite sau spre Ambasada României din Ottawa. La ediţiile anuale ale Săptămânii Culturale veneau nişte oameni deosebiţi, precum pr. Gheorghe Calciu, Zahu Pană, Aurel Sergiu Marinescu, un scriitor şi istoric care păstra corespondenţa Ambasadei Române din Lisabona până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Participa la dezbaterile de aici şi preotul. Dr. Nicolae Dima, realizator de emisiuni şi corespondent la Radio Vocea Amercii sau John Halmaghi, un enciclopedist, şi Claudiu Matase. Despre fiecare dintre aceşti s-ar putea vorbi îndelung. Aici a fost găzduit vreo 2 ani sculptorul Nicăpetre, considerat a fi un Brâncuşi al românilor americani. Brăileanul Nicăpetre a realizat statuile Rotondei Scriitorilor Români în exil, care este singura lui expoziţie în aer liber din America. După ce-l realizase pe Eminescu, pe Nae Ionescu, au urmat ziaristul Donev din America, unde activase în Florida, apoi Horia Stamatu, Horia Vintilă, Mircea Eliade şi Vasile Posteucă şi Aron Cotruş. Cam la doi ani era o nouă dezvelire de bust, pentru aşezarea căruia se consultau îndelung. Acest artist a dat astfel o şi mai puternică tentă naţională spaţiului binecuvântat al Câmpului. Meşterul epigramist Cercel a ridicat şi o troiţă lui Aron Cotruş. S-a constatat că aceşti oameni nu puteau fi opriţi de sistemul comunist din ţară şi de aceea, se trimiteau securişti, care să se infiltreze. Când aceştia erau descoperiţi, ieşea câte un mare scandal.

A.S.: Cum aţi ajuns preşedintele Asociaţiei?

D.R.: Asociaţia Culturală Română are alegeri la fiecare doi ani. Fuseseră preşedinţi George Bălaşu şi Florin Săndulescu, apoi George Donison şi Mihaela Moisin. Eu şi soţia mea, Emilia, eram activi. Eu am venit cu propunerea de a organiza un eveniment de anvergură, în colaborare cu ziarul „Faptu Divers”. Eu mi-am luat responsabilitatea să creez grupul de lucru, stabilind cum să colaborez cu redactorii spre a stabili programul celor 3 zile ale evenimentului. Câmpul Românesc răspundea de cazare, de masa participanţilor, de distracţia lor, care se întindea până în zorii zilei următoare. Era vorba de un eveniment sportiv, căci Cupa Faptul Divers   se disputa pe terenurile de fotbal din vecinătate. Veneau echipe de fotbalişti amatori din oraşele americane şi canadiene, astfel că erau câte 3000 de participanţi. Vă daţi seama că aveam nevoie de 40-50 de oameni de serviciu, care să-mi fie de ajutor. Competiţia aceasta s-a organizat timp de 10 ani şi eu am dovedit că ştiu să organizez un eveniment de anvergură, pentru că reuşesc să comunic cu oamenii, să-i responsabilizez, să-i motivez. Eram recomandat, de acum, ca liedership. La viitoarele alegeri am fost propus ca vicepreşedinte. În această calitate am activat 4-5 ani, ca apoi să fiu ales preşedintele Asociaţiei Culturale Române. Era în anul 2005. Conform statutului, se interzice înstrăinarea prin vindere a acestei proprietăţi, care, dacă nu mai poate fi menţinută în actuala structură, poate fi donată altei organizaţii tip ONG, adică nonprofit. Securitatea comunistă a Republicii Socialiste România nu a reuşit să corupă şi să dezbine membrii A.C.R., pentru că imediat ce erau descoperiţi, ei erau eliminaţi şi Asociaţia devenea mai puternică, folosind metode mai dure de luptă anticomunistă. Deconspirându-i ca persoane, se vedea clar că Securitatea era prezentă în mod continuu. Ea a trecut la acuze: antisemitism, ultranaţionalism etc. Nu există aşa ceva. Eu am programele Săptămânii Internaţionale a Culturii Române din ultimii 10 ani şi le pun la dispoziţia oricui, ca să vadă că   nu există teme de istorie legionară sau legate de ororile împotriva evreilor. Noi, românii, avem propriile noastre tragedii în epoca ultimei sute de ani şi de acestea ne ocupăm. Nu se face nici un fel de politică, decât o politică a culturii române. Asta da! După 1990, când libertatea României fusese dobândită, desigur că temele politice dezbătute până atunci nu-şi mai găseau rostul. Viaţa printre străini este aspră şi ceea ce ne propunem an de an este să revitalizăm interesul pentru tradiţia noastră culturală, care are valori inestimabile, iar copiii noştri născuţi în America riscă să le uite.

A.S.: Ce personalităţi oficiale şi ce oameni de cultură v-au vizitat la Câmpul Românesc, mai ales în ultimul deceniu de când dumneavoastră conduceţi Asociaţia, dar nu numai?

D.R.: La Câmpul Românesc din Hamilton au venit ambasadori, consuli, liederi de partide. Aş enumera pe Elena Ştefoi şi Maria Ligor, dintre ambasadori, pe consulii Valentin Naumescu şi Doru Liciu, pe Victor Ciorbea, pe acad. Nicolae Dabija, pe prof. univ. Anatol Petrenco, pe ministrul Culturii Ion Caramitru, sosit cu actorii Valeria Seciu şi Iuliu Moldovan sau poeta Doina Uricariu ca directoare a I.C.R. de la New York. Excelenta actriţă Olga Tudorache a venit jucând un rol de neuitat în spectacolul „Gaiţele”. Eu cred că actorul Mihai Horaţiu Mălăele a fost de peste 20 de ori la Câmpul Românesc de la Hamilton. Prin anii ’90 ne-a vizitat „Divertis”, apoi Formaţia „Colibri”, Mircea Vintilă şi Vasile Socaciu. Ne-au onorat cu prezenţa solişti ai muzicii populare de primă mărime ca Benone Sinulescu, Sofia Vicoveanca, Ştefania Rareş, Irina Loghin, Veta Biriş, Angelica Stoican. Dar nu numai muzica populară a fost reprezentată aici, în această oază de românitate. A fost aici Paula Seling şi Narcisa Suciu. Vin profesori universitari, cum sunteţi chiar dumneavoastră în ultimii 4-5 ani şi nu uit că zilele trecute poetul Mircea Ştefan afirma în plen că sunteţi o „Doamnă a literaturii române”. Suntem cu totul onoraţi de prezenţa dumneavoastră şi ţin să vă fac de pe acuma invitaţie pentru ediţia jubiliară din anul viitor, a 50-a ediţie. Au fost prezente cadre universitare de la New York, precum prof. univ.dr. Theodor Damian, iar pentru prima dată a venit la ediţia a 49-a prof. univ. dr. Toma Roman de la A.S.E. Bucureşti. Sunt prezenţi publicişti prestigioşi, cineaşti etc.

A.S.: Ce proiecte de viitor apropiat şi de perspectivă aveţi?

D.R.: Dorim să ne integrăm cât mai bine în viaţa social-culturală canadiană, continuând ceea ce facem, ca structură a evenimentelor. Va trebui să creăm noi manifestări, atractive pentru tineri, ca să înscriem noi membri în Asociaţie, cei care vor duce mai departe munca noastră bazată pe voluntariat. Ei, tinerii, pot să asigure viitorul Asociaţiei. Se cere să ne implicăm mai puternic în evenimentele canadiene, aşa cum sunt festivalurile multiculturale din Ontario, la care să avem standuri cu artizanat şi mâncăruri româneşti, să facem expoziţii de carte, de pictură cu însemne identitare. Românii sosiţi în Canada cu gândul orientat numai spre câştig nu se implică în genul acesta de activităţi. Procesul cu care ne confruntăm este dezinteresul conaţionalilor noştri. Oamenii comunităţii noastre nu se implică. Scopul nostru este să evidenţiem personalităţile care se remarcă în diferite demenii între români. Există în Canada multe grupări, asociaţii, dar eu realizez că numai uniţi putem face ceva semnificativ. A activat doamna consul Antonela Marinescu în Canada şi dânsa ne aduna pe toţi reprezentanţii unor societăţi şi asociaţii ale românilor. Simţeam că vom face un pas înainte. Dar dânsa nu mai este aici. Acum tocmai înfiinţăm la Câmpul Românesc Cenaclul literar “Aron Cotruş”, ca şansă de a atrage noi membri şi de a crea un nou cadru de activitate. Apoi, anunţăm pe această cale că dăm o bursă unui profesionist al cărţii care să vină pentru 3-4 luni în timp de vară la Câmpul Românesc, unde să aranjeze şi să clasifice preţiosul fond de carte, care însumează 10.000 de volume, unele inexistente în bibliotecile din ţară. Specialiştii în problemele diasporei române americane ar avea o bază serioasă de studiu, tot astfel cum este şi fondul de carte de la Vatra Românească în Michigan S.U.A., dar acela cred eu că este mult mai frecventat ca al nostru. Aşadar, pe lângă bază de loisir touristic şi de manifestări culturale, Câmpul Românesc este deschis cercetării istorice şi literare. Un obiectiv imediat este să mărim cu câteva căşuţe baza de cazare pentru anul viitor, când la început de lună iulie 2017 vom desfăşura cea de-a 50 a ediţie a Săptămânii Internaţionale a Culturii Române, la care ne-am bucura să ne fiţi, ca şi acum şi în anii pecedenţi un moderator avizat al sesiunilor ştiinţifice.

A.S.: Vă doresc succes în tot ce întreprindeţi şi un spor considerabil în înscrierea de membri tineri.

(A consemnat, astăzi, 18 iulie 2016, la Toronto, Canada, Anca Sîrghie.)

Român din Arizona şi-a pierdut viaţa în timp ce încerca să salveze un vecin

Nori negri s-au abătut asupra celui mai însorit stat din SUA, marţi 9 august, 2016, umbrind seninătatea unei familii fericite de români din Phoenix, Arizona.

Cristian Silaghi ajunsese acasă la ora 15:00 dintr-o „cursă” de la New York (deţinea un business de transporturi maşini), când prin minte îi trece gândul să-l viziteze pe vecinul Bill, un medic veterinar, prieten de familie. Era aproximativ ora 16:30. „Ce face Bill?” o întreabă Cristi pe Mary, soţia vecinului, care se afla în faţa porţii în momentul în care se îndrepta spre casa lor. „A intrat în siloz de ceva vreme şi nu s-a mai întors. Îl tot sun pe celular dar nu răspunde. Se aude telefonul sunând dar niciun răspuns. L-am trimis pe asistentul lui să vadă ce se întâmplă dar nici el nu a ieşit”. Mary tocmai apelase numărul de urgenţă 911.

Dr. William Tryon (Bill) opera cabinetul veterinar pe proprietatea pe care locuia, care deţinea un teren mare, similar cu cel al familiei Silaghi. Aici veneau clienţi cu diverse animale. În curte, Dr. Tryon avea o magazine subterană (un fel de siloz) adânc de 8,5 metri, unde se pare că ţinea grâne.

AlinaCristi

Cristi era un om săritor, un suflet mare, gata să ajute la nevoie, pe oricine, oricând. Aşa că, fără ezitare a făcut pasul fatidic coborând şi el pe scară în siloz. La aproximativ patru minute după aceea a sosit echipa de pompieri. Victimele au fost duse la spital cu elicopterul. Bill deja decedase. Cristian suferise, se pare, un atac cerebral (sau de cord), dar din păcate nu a mai putut fi reabilitat şi puţin după miezul nopţii, miercuri, 10 august, a părăsit această lume.

Alina&Emilia

Potrivit agenţiei federale OHSA (Occupational Safety & Health Administration) atmosfera normală conţine între 20.8 şi 21% oxigen. Tot ce este sub 19,5 % este considerat „deficienţă de oxigen”. În cazul de faţă, nivelul de oxigen era doar de 4 % la punctul cel mai jos al gropii (silozului). Pompierii din Phoenix au declarat că, atunci când grânele intră în contact cu apa, reacţia cauzează emiterea unor gaze care dispersează oxigenul. “The Brain Injury Foundation” susţine că procesul de deteriorare ireversibilă a creierului începe la 5 minute după ce o persoană nu mai primeşte oxigen. Incidentul din Nordul oraşului Phoenix este încă sub investigaţie. Una dintre posibilităţi este că, datorită lipsei de oxigen, victimele ar fi leşinat sau chiar căzut de pe scara în timpul coborârii în subteran. În Arizona avusese loc recent o inundaţie, în urma căreia apa pătrunsese în pivniţă.

CrisSilaghiFam

În timp ce televiziunile de ştiri din Arizona îl prezintă pe Cristian Silaghi ca pe un erou, care şi-a pierdut viaţa în timp ce încerca să-i salveze pe alţii, familia se află în stare de şoc. În urma lui a rămas soţia Alina (30 de ani) şi cele două fetiţe: Christine Briana (8 ani) şi Natalie Anemarie (4 ani).

CristiAlinaFam2

Cu lacrimi în ochi Alina relatează: „Luni, când a venit din ultima cursă, s-a dat jos din maşină şi i-am văzut faţa cum radia de bucurie… Avea faţa luminată parcă de o lumină cerească. Ne-am îmbrăţişat şi s-a uitat mai lung la mine şi mi-a zis: «Eşti aşa de frumoasă iubire!». Am zis «Mulţumesc!» dar el a mai repetat o dată «Iubire eşti foarte, foarte frumoasă». Ne este foarte greu să acceptăm situaţia aceasta dar suntem încredinţaţi că într-o zi vom fi toţi împreună. Lui Cristi îi plăcea să le alinte pe fete spunându-le «prinţesele lui tati». Erau dimineţi în care el era plecat în cursă la New York şi Natalie şi Christine luau telefonul meu ca să îl sune pe tata. Ori de câte ori îl sunau fetele avea o dragoste şi duioşie în vocea lui şi avea foarte mare răbdare să le asculte pe fiecare dintre ele, tot ceea ce ele doreau să îi povestească. Când le răspundea la telefon le spunea «iubitele lui tati»”.

CristiSilaghi

Cristian Silaghi s-a născut la 22 noiembrie, 1982 la Satu Mare. Părinţii săi, Gheorghe şi Maria Silaghi, au avut şapte copii, 4 băieţi şi 3 fete: Maria, Beniamin, Samuel, Ligia, Dorin, Cristian şi Tabita. Cristi a fost cel de al şaselea copil al familiei. Gheorghe Silaghi (tatăl lui Cristi) născut în Homorodul de Sus, Satu-Mare (în 1950), a lucrat ca brutar şi maistru brutar timp de 32 ani la fabrica de pâine din Satu Mare. În anul 1998 emigrează în SUA şi se stabileşte cu toată familia în Phoenix, Arizona. Cristian avea pe atunci 15 ani. S-a integrat uşor la şcoală, a învăţat limba engleză iar apoi a avut diverse locuri de muncă. A fost pasionat de fotografie, desen şi muzică.

Pe 22 mai 2005 Cristian se căsătoreşte cu Alina Ana-Maria Perţe, din Oradea, (absolventă a liceului „Mihai Eminescu”), o fată frumoasă, pasionată de muzică. A cântat în corul de tineri şi în grupul de worship la biserica penticostală „Speranţa” din Oradea. Alina mai are două surori, ea fiind cea mai mică. Sora ei mai mare, Emilia (căsătorită cu Emil Pop, ambii bihoreni) a venit în SUA în anul 2000, când era studentă în anul 5 la Facultatea de Medicină şi Farmacie din Oradea. Cealaltă soră, Daniela Lucaci, locuieşte în Oradea dar acum se află în vizită SUA, a venit la înmormântare. Părinţii Alinei, Emanuel şi Florica Perţe, sunt stabiliţi în Phoenix.

Cele două familii, numeroase, după cum se vede, s-au integrat perfect în viaţa americană, trăind în armonie. Desigur, purtând în suflet nostalgia locurilor natale!

După căsătorie, Cristian şi Alina au fost foarte activi în grupul de worship al bisericii „Happy Valley” din statul Marelui Canion. Cristi cânta la chitară şi mai ales la chitară bas. De asemenea, era captivat de tehnologie: ştia să repare aproape orice „device” (computer, tabletă, celular etc). Nu de puţine ori oferea celor apropiaţi „asistenţă tehnică” prin telefon, explicând cu răbdare cum să programeze un model nou de telefon sau să instaleze o nouă aplicaţie.

„Am avut aşa de puţin timp alături de el aici pe pământ. Aceşti 11 ani împreună mi se par acum secunde”, a declarat Alina cu lacrimi în ochi la una din televiziunile americane. Demn de notat este şi îndurerarea nepoatei Jennifer, de 15 ani, fiica Emiliei Pop (sora Alinei) care a dat un interviu impresionant unui post local de televiziune din Arizona despre ceea ce înseamnă pentru familie pierderea unchiului ei, Cristian Silaghi.

Comunitatea românească din Phoenix este alături de familiile Silaghi şi Perţe în aceste momente deosebit de grele. Dumnezeu să le mângâie inimile îndurerate!

Autorul ştirii: Octavian D. Curpaş, Phoenix, Arizona

Academia Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte în pragul celui de-al 40-lea Congres (Montreal, Canada)

 

Autor: Galina Martea

 

Înaltul for de ştiintă şi cultură Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe (ARA) este în pragul celui de-al 40-lea Congres, care va avea loc la Montreal, Canada, în perioada 28-31 iulie al anului curent. Prestigioasa academie, înfiinţată în 1976, este o instituţie care promovează şi dezvoltă la modul absolut valorile ştiințifice și culturale universale, susţine şi completează activitatea de cercetare a oamenilor de ştiinţă din întreaga lume, şi, în mod special, a oamenilor de ştiinţă de naţionalitate/origine română. În aşa mod, ARA a reunit în jurul său în calitate de membri (membri emeriţi, membri de onoare, membri corespondenţi, membri titulari) pe cei mai de seamă savanți şi personalităţi de elită mondială, dar, în mod particular, de origine română care s-au remarcat pe plan mondial prin merite deosebite în diverse domenii de activitate, precum este profesorul George Emil Palade care a primit Premiul Nobel în fiziologie şi medicină în anul 1999, scriitorii Eugen Ionesco şi Virgil Gheorghiu, filozoful Mircea Eliade, astronautul dr. Dumitru-Dorin Prunariu, etc. Printre cei mai renumiţi oameni de ştiinţă de talie universală este prezentă şi Doamna Ruxandra Vidu – Preşedinte al ARA. Dna Ruxandra Vidu (profesor şi om de ştiinţă în domeniul nanomaterialelor şi nanotehnologiilor, cu numeroase invenţii brevetate în SUA; decorată cu importante premii şi distincţii mondiale; profesor la renumita Universitate din California Davis – instituţie de învăţământ superior care este în topul celor 50 universităţi din lume) reprezintă cu multă demnitate şi responsabilitate din anul 2013 funcţia de Preşedinte al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe (American Romanian Academy of Arts and Science, ARA). Prin persoana dnei Ruxandra Vidu, omul desăvârşit al neamului românesc, au loc acele procese în cadrul prestigioasei academii şi nu numai care, la rândul lor, unesc şi amplifică în mod creator cultura şi ştiinţa universală necesară existenţei umane. Domnia Sa, fiind omul naţiunii române, de-a lungul timpului îşi dedică existenţa doar pentru lucruri demne de apreciere. Actualmente, o contribuţie deosebită îi revine în organizarea Congresului ARA, eveniment de o valoare şi importanţă aparte care marchează aniversarea a 40 ani de la primul Congres ARA. Meritul acestor succese se datorează faptului că în orice acţiune întreprinsă pentru promovarea academiei ARA dna Ruxandra Vidu depune eforturi majore în obţinerea rezultatelor doar cu accente pozitive. În acest context este necesar să menţionăm, că în anii precedenţi ARA, de asemenea, a fost condusă/administrată de mari personalităţi distincte ale neamului românesc şi anume: Monsenior Octavian Bârlea (preşedinte ARA, 1975-1978), Prof. Nicolae Timiraş (preşedinte ARA, 1978-1982), Prof. Maria Manoliu-Manea (preşedinte ARA, 1982-1995), Prof. Constantin Corduneanu (preşedinte ARA, 1995-1998), Prof. Ion Paraschivoiu (preşedinte ARA, 1998-2013) şi, respectiv, Profesorul Ruxandra Vidu (preşedinte ARA, 2013-prezent), care cu toţii, la rândul lor, au contribuit enorm la prestigiul instituţiei în cauză. Deci, pentru merite personale şi publice să le aducem acestor oameni de valoare mulţumirile şi felicitările de rigoare!

ARA

Congresul ARA, care se desfăşoară în fiecare an şi în diverse ţări ale lumii, este o reuniune internaţională a oamenilor de ştiinţă/cultură/artă şi, nemijlocit, a membrilor ARA prin intermediul căruia sunt puse în discuţie problemele şi realizările academice ale acestora. Cu obiective concrete, Congresul ARA tinde să obţină, ca de fiecare dată, colaborarea cât mai vastă cu Academia Română şi alte academii de ştiinţe şi instituţii de cercetare din ţară şi din străinătate; aspiră necontenit la promovarea intelectualităţii române în spaţiul universal care, cu certitudine, este capabilă de a valorifica în mod distinct valorile spirituale/umane; şi, respectiv, de a contribui substanţial la dezvoltarea ştiinţei/culturii în ţara de origine şi anume: în România. Astfel, şi de această dată, în cadrul celui de-al 40-lea Congres ARA se va construi o nouă punte plină de valori între oamenii de ştiinţă şi creaţie, între ţări şi popoare, între om şi societate, unde scopul prioritar să fie în a evolua cât mai evident civilizaţia umană. Iar pentru naţiunea română, în special, să prospere din plin în bunăstare şi cunoaştere (unde nu s-ar afla omul pe acest pământ), iar în cadrul ţării româneşti să se producă mereu schimbări cu accent pozitiv în toate domeniile de activitate publică/socială. Deci, prin intermediul ştiinţei şi artei, scopul Congresului ARA este de a contribui esenţial la dezvoltarea socială, economică şi culturală a întregii lumi şi, nu în ultimul rând, a României, iar intelectualitatea română de pretutindeni să fie acea valoare umană care să acţioneze în numele celor mai nobile idealuri. La acest capitol de o conotaţie aparte ar urma să menţionăm, că Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe (inclusiv, cu acţiunile întreprinse prin intermediul Congreselor anuale, cât şi prin prezenţa membrilor săi de valoare) se poziţionează ca cea mai prestigioasă/edifiantă organizaţie non-profit din afara României, care timp de 40 de ani a reuşit să valorifice/reprezinte elita intelectualităţii din diaspora română.

Aşadar, să-i dorim Congresului ARA cele mai frumoase urări de succes în realizarea obiectivelor preconizate, care, cu siguranţă, vor fi noi acţiuni pozitive de viitor întru valorificarea potenţialului ştiinţific şi cultural universal.

(Galina MARTEA, dr, membru ARA)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors