Archive for the ‘Destinatia Romania’ Category

SA FIM MÂNDRI CĂ SUNTEM ROMÂNI

Posted by Gabriela Petcu On November - 22 - 2014

 

JANIK-L-GabrielaGabriela JANIK

 

„Dle Cozmin Guşă,

cine este inconştient

şi îndobitocit, în cazul de faţă?”

Zilele trecute citisem un articol intitulat „Românii din afara ţării nu mai sunt români, deci nu au dreptul la vot!”, iar aseară, la Realitatea TV., Cozmin Guşă şi-a permis să spună că cei 11 milioane de cetăţeni, sunt „inconştienţi şi îndobitociţi…” Nu înţeleg, cum şi-a permis să aducă acestă insultă poporului Român, să gândească, dar mai ales, să scrie aşa ceva ?

 

O doamnă mai cucuiată, pe nume Loredana Dorobanţu, făcea furoruri că românii din afara ţării nu ştiu ce se întâmplă în ţară. De aceea, nu au dreptul la vot. Însă jignirea adusă milioanelor de români de către Cozmin Guşă m-a cutremurat, făcându-mă să-mi pun inevitabila întrebare: „Cine este inconştient şi îndobitocit în cazul de faţă, domnule Cozmin Guşă?”

Mă aflam în faţa televizorului şi nu îmi venea să cred ce îmi aud urechile. Să faci asemenea afirmaţie, stând pe un fotoliu aurit, în timp ce mii de români îşi pun viaţa în pericol doar pentru a-şi exercita dreptul la vot, este o neruşinare de nedescris şi nu mă aşteptam din partea unui manager de televiziune să vorbească asemenea aberaţii de pe fotoliul său. Păi, domnule Guşă, dumneavoastră aţi votat? Nu faceţi parte din rândul celor 11 milione de români înconştienţi şi îndobitociţi? Sau aţi rămas cuplat pe scaunul auriu de la Sânmartin – Oradea si nu aţi mers la vot ca oricare cetăţean conştient că votul său poate schimba ceva în ţara de origine?

În orice ţară civilizată cetăţenii votează. Dumneavoastră… cum de v-aţi permis să numiţi 11 milioane de români, „înconştienţi şi îndobitociţi” doar pentru că şi-au cerut drepturile lor?. Au cerut respectarea Constituţiei, au cerut o viaţă mai bună, fără corupţie şi minciună. Au cerut o viaţă  mai sigură, pentru ziua de mâine. O şcoală, un spital, un nivel de trai măcar pe jumătatea celor din Occident?

 

Vă întreb, în calitate de cetăţean român care face parte din cei 11 milioane care au mers la vot. Dvs. nu v-aţi făcut datoria de cetăţean al acestei ţări numită România?  Nu v-a fost ruşine, nu v-aţi cutremurat de lipsa de respect faţă de mamele care au stat ore în şir cu copii mici în braţe ca sa voteze? Ar trebui să întraţi în pământ de ruşine, din cauza lipsei de respect faţă de acele persoane în vârstă, care, cu noaptea în cap, au mers la sute de km. să voteze. Da, votul lor a contat. Nu au votat pentru ei, stiind că zilele vieţi lor sunt scurte. Ci au votat pentru noi, cei care rămânem după ei. Votul lor a fost numărat alături de miile de voturi. Au fost conştienţi că poate nu vor mai apuca ziua în care să vadă o schimbare spre bine din ţara noastră, dar au fost alături de miile de români care încă au şansa sa traiască într-o ţară mai bună.

Frumos ar fi fost, dacă pentru o clipă v-aţi fi ridicat de pe fotoliul de la Sânmartin şi, din respect, să aduceţi un omagiu românilor din Torino, Paris, bătrânilor, mamelor cu copii mici, cu copii în braţe, în cărucioare, îngheţaţi şi flămânzi stând la o coadă mai mare decât cea din vremea răposatului Ceauşescu. Din respect pentru ei şi pentru toţi românii ieşiţi în stradă, ar fi trebuit să intonaţi Imnul României. Pentru că aceşti români au fost eroii noştri. Ei nu au stat ca nesimţiţii acasă plângându-se de viaţa grea care îi apasă.

Dar desigur, cum să faceţi aşa ceva când că nu aţi simţit emoţiile celor din stradă, celor de la secţiile de votare, nu aţi simţit frigul, foamea, oboseala, cum aţi fi putut respecta şi aprecia efortul acestor oameni? Nu m-am aşteptat la atâta lipsă de respect din partea dv. Şi încă odată mi se confirmă că  „ 7 ani de acasă ” nu au intrat în educaţia tuturor românilor.

 

Domnule Guşă, votul de astăzi nu a fost pentru Iohannis, un necunoscut până acum 3 luni, ci unul împotriva corupţiei, împotriva clientelismului, unei mafii politice, împotriva sclavagismului şi a minciunii, a plagiaturii şi analfabetismului,  reprezentată de Ponta şi echipa sa. Românii care au iesit în strada ne-a arătat ce înseamnă demnitate, curaj şi solidaritate. Curajul românilor din stradă au aprins spiritul românesc în fiecare inimă în care mai pâlpâia speranţa unui trai decent. Românii iesiti în stradă şi cei de peste hotare au arătat care trebuie să fie drumul acestei ţări. Un drum spre Occident fără hoţie şi minciună.

 

Am fost acolo, ca om de ordine. Am văzut mame cu copii mici în braţe, în cărucioare, copii nerăbdători şi nu înţelegeau ce se petrece, de ce părinţii lor îi ţin în picioare doar cu o singură toaletă la mii de oameni ? Copiii plângând de frig, de foame…. iar unul din consuli, care făcea parte din comisia de votare, abia, abia se mai mişca. Vorbea la telefon şi se plimba… era evident că trăgea de timp. 7 ştampile la peste 2000 de oameni până la ora 11:00.

 

Am văzut bătrâni veniţi de la sute de km. Încă de la primele ore ale dimineţii. Persoane care poate, nu mai au o speranţă pentru ei, dar şi-au pus votul pentru miile de români.

Am văzut persoane în cârje, în cărucioare, persoane care au venit să voteze. Cum să nu te supere afirmaţiile unor oameni fără pic de inimă şi conştiinţă spunând că „cei 11 milioane de români care au votat sunt inconştienţi şi îndobitociţi?” (Cozmin Guşă, Realitatea TV.)

 

Sunt mândră că sunt româncă şi mi-e ruşine cu româniii ca dumneavoastră şi altor asemeni vouă. Să fim mândri că suntem români! Dumnezeu să ajute România!

 

Ligia-Gabriela JANIK

Aldingen, Germania

17 noiembrie 2014

 

EDITURA VREMEA LA TÂRGUL DE CARTE GAUDEAMUS 2014

Posted by Gabriela Petcu On November - 22 - 2014

EDITURA-VREMEA-wb

Rexlibris Media Group

 

Între 19 şi 23 noiembrie 2014, vă invităm la Târgul de Carte Gaudeamus.

 

Editura Vremea va aşteaptă zilnic între orele 10:00 şi 20:00 la parterul pavilionului central, stand 30

Şi va invita la lansări:

 

  • Miercuri, 19 noiembrie, ora 18.00 – Sala Cupola

Cărţi noi în colecţia „Autori români”:
O istorie necenzurată a şulfelor, de Dan Bogdan, Romeo Dumitrescu Contuzii noetice, de Cristian Niculcea Peregrinari fragile, de Corina Cristea

Invitaţi: Geo Savulescu, Dan Bogdan, Romeo Dumitrescu, Cristian Niculcea, Miruna Lepus

 

  • Miercuri, 19 noiembrie, ora 18.30 – Sala Cupola

Copoiul din Cardiff, de Lucian Ciuchita
Invitaţi: Otilia Sârbu, Gabriel Alexandru Ionescu, Lucian Ciuchita, Miruna Lepus

 

  • Miercuri, 19 noiembrie, ora 19.00 – Sala Cupola

Cărţi noi în colecţia Poesis:
Să lăsăm să cadă cuvintele/Laissons tomber leş mots, de L. Blaga, N. Stănescu, A. Blandiana, A. Trestieni Tratat de melancolie, de George Tomozei, facsimil după manuscris Poezii, de Cornel Vladeanu Poezii, de Ovion Chipurile omului, de Marius Marian Solea Sacerdotul, de George Mihalcea Invitaţi: Eugenia Taralunga, Ana Trestieni, Radu Voinescu, George Mihalcea, Marin Stoian, Marius Marian Solea, Ovidiu Ioniţă, Silvia Colfescu

Vineri, 21 noiembrie, ora 17.00 – Bursa de contacte, nivelul 3.20 Străzi din Bucureşti şi numele lor. Personalităţi ale Bisericii. Medici şi farmacişti, de Aurel Ionescu
Invitaţi: dr. Cezara Mucenic, prof. Ing. Nicolae Noica, Silvia Colfescu

 

  • Vineri, 21 noiembrie, ora17.30– Bursa de contacte, nivelul 3.20

 

Bucureştii lui Mazar Pasă, de Emanuel Bădescu
Invitaţi: Ruxanda Beldiman, Emanuel Bădescu, Silvia Colfescu

 

  • Vineri, 21 noiembrie, ora 18.00 – Bursa de contacte, nivelul 3.20

Scriitori francezi la Bucureşti. Interviuri, de Adina Dinitoiu
Invitaţi: Carmen Musat, Magda Carneci, Bogdan Ghiu, Adina Dinitoiu, Silvia Colfescu

 

  • Sâmbătă, 22 noiembrie, ora 13.00– Bursa de contacte, nivelul 3.20

Europeană. O scurtă istorie a secolului douăzeci, de Patrik Ourednik Invitaţi: Doina Jela, Helliana Ianculescu, excelenţa sa Jiri Sitler, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Cehe în România, Silvia Colfescu

Sâmbătă, 22 noiembrie, ora 13.30– Bursa de contacte, nivelul 3.20 File dintr-un jurnal interzis, de Corneliu Coposu Invitaţi: Andrei Dimitriu, directorul Filarmonicii George Enescu, prof. Univ. Dr. Sorin Alexandrescu, Bedros Horasangian, Silvia Colfescu

Sâmbătă, 22 noiembrie, ora 15.30– Bursa de contacte, nivelul 3.20 Călugărul şi moartea, de Cristian Badilita I

nvitaţi: Cristian Badilita, Silvia Colfescu, Miruna Lepus

 

  • Sâmbătă, 22 noiembrie, ora 17.30– Bursa de contacte, nivelul 3.20

Mari arhitecţi bucureşteni. Ion D. Berindey, de Sidonia Teodorescu
Invitaţi: Sidonia Teodorescu, acad. Ist. Dan Berindei, prof. Dr. arh. Sorin Vasilescu, conf. Dr. arh. Ruxandra Nemteanu, Silvia Colfescu

Sâmbătă, 22 noiembrie, ora 18.00– Bursa de contacte, nivelul 3.20
Cărţi noi în Colecţia Planeta Bucureşti
Invitaţi: Victoria Dragu Dimitriu, Silvia Colfescu

 

  • Sâmbătă, 22 noiembrie, ora 18.30– Bursa de contacte, nivelul 3.20

Odinioară în Bucureşti, de Nicolae Vatamanu
Invitaţi: Alice Constantinescu, prof. Dr. Octavian Buda, Silvia Colfescu

 

  • Duminică, 23 noiembrie, ora 11.00 – Sala Cupola

Genealogii greco-romane, de Mihai Sorin Rădulescu
Invitaţi: prof. Univ. Dr. Nicolae-Serban Tanasoca, Mihai Sorin Rădulescu, Silvia Colfescu

 

  • Duminică, 23 noiembrie, ora 14.00 – Sala Cupola

Alţi Bucureşti interbelici. Studii şi cronici gustiene, antologie îngrijită şi prefaţa de Zoltan Rostas
Invitaţi: Vintila Mihăilescu, Liviu Chelcea, Mircea Kivu, Zoltan Rostas, Silvia Colfescu

 

  • Duminică, 23 noiembrie, ora 14.30 – Sala Cupola

163 de vorbe memorabile, Corneliu Coposu I

nvitaţi: Doina Jela, Marius Ghilezan, Ionuţ Gherasim, Silvia Colfescu

 

  • Duminică, 23 noiembrie, ora 15.30 – standul Editurii Vremea (stând 30, parter)

Dragoste în Coreea de Nord, de Alexandru Popă
Invitaţi: Alexandru Popă, Miruna Lepus

——————————————————–

 

Editura Vremea 021.335.81.31 14 Constantin Daniel Street 010631 Bucharest 1 miruna.lepus@edituravremea.ro www.edituravremea.ro

 

 

 

ARTIŞTII ŞI BOEMA

Posted by Gabriela Petcu On November - 22 - 2014

SD-AERISTII-SI-BOEMA-wbÎn mod firesc, artiştii se inspiră din locurile pe care le frecventează, din atmosferă şi personajele care populează (şi) lumea cunoscută de ei. Departe de noi intenţia să generalizăm, dar e tot atât de adevărat că boema este o specie mereu pe cale de dispariţie şi mereu vie. Iar boema în accepţia tuturor înseamnă baruri şi cafenele, restaurante şi localuri. Termenul literar se referă la persoane cu un comportament social original, neconvenţional, neconformist, în special artişti sau scriitori.

 

Vinul, artiştii şi lăutarii ar putea alcătui o tripletă emblematică, dacă nu am cunoaşte şi celălalt aspect, cel  nedorit, care incumba şi pericolul exagerării, riscul ca timpul destinat creaţiei să fie redus, în vreme ce excesele bahice pot pune în pericol sau chiar scurtă vieţi valoroase. Vom lua, aşadar, partea bună a boemei, cu artişti, poeţi şi romancieri, pictori şi sculptori, compozitori şi muzicieni…

 

Pictorii, în mod special, au găsit în localuri personaje interesante, care meritau, fără îndoială, creionate. Şi mai apoi fixate în compoziţii, linii şi culoare. Nu se poate nega faptul că multe din picturile care au devenit celebre s-au născut în atmosferă atât de specifică a locantelor. De la Edgar Degas la Pablo Picasso, la pictorii interbelici şi contemporani, romani şi de aiurea, băutorii de absint sau de bere, de vin sau de spirtoase, au intrat în panoplia figurilor memorabile. Oameni trudiţi care îşi îneacă în băutură necazurile, cheflii fără grijă zilei de mâine, prieteni veniţi să sărbătorească un eveniment, parveniţi dornici să fie văzuţi în compania unor celebrităţi efemere, pot fi tot atât de bine personajele unui tablou cu acest subiect.

 

Eroii unui astfel de picturi  sunt inevitabil afectaţi, trataţi uneori familiar, alteori pretins aristocratic, dar întotdeauna avertizând discret asupra consecinţelor inevitabile şi paradoxale ale falselor iluzii ascunse în băutură. O evidentă stratificare socială şi o sfidare a convenţiilor se traduc în tensiunea trăirii instinctive, într-o posibilă invitaţie la dialog sau la tăceri grăitoare, care realizează unele din cele mai ambiţioase compoziţii ale acestei realităţi complexe.

 

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

15 noiembrie 2014

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI KLAUS WENER JOHANNIS (2014 – …)

Posted by Gabriela Petcu On November - 22 - 2014

ROMAN-Viorel-wbKarl, din ramura romano-catolică a dinastiei germane de Hohenzollern-Sigmaringen, regele Carol I, a încheiat era domnitorilor greco-ortodocsi dependenţi de Sultanul turc şi pariarhul sau grec, ca şi de Țarul tuturor ruşilor şi protectorul tuturor ortodocşilor.

Johannis, catolic reformat, primarul municipiului Sibiu, încheie acum era preşedinţilor ortodocso-comunişti moldo-valahi, Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu, (4xESCU! n.r.) care au dezamăgit pentru că au ţinut poporul cu sfinţenie în lanţurile grele ale duhovniciei şi soborniciei moscovite şi constantinopolitane. (o formulare din perioada interbelică)

Partidul ortodox moldo-valaha PMR, PCR, FSN, PDSR, PSD, USL merge şi în zilele noastre în continuare pe linia greco-pravoslavnica generatoare de conducătorii despotici, care consideră statul ca fiind al lor personal. Ei nu se deosebesc astfel de o bandă de tâlhari obişnuiţi. (Sf. Augustinus).

Poate şi de aceia Preafericitul Daniel şi Preafericitul Lucian (cardinal Mureşan) l-au binecuvântat spontan pe noul preşedinte. Vox Populi, Vox Dei. Dumnezeu lucrează şi prin străini după cum s-a văzut în războiul de independenţă, crearea Vechiului Regat şi în primul război mondial şi întregirea neamului în România Mare.

Pentru occidentalii Carol şi Ferdinand, romano-catolici, ca şi pentru Johannis, catolic reformat, interesul naţional primează. Emanciparea românilor nu este însă în interesul ruşilor, sârbilor, maghiarilor, grecilor, care după cum ştim din trecut, vor un ortodox moldo-valah clientelar, duplicitar, corupt şi mai ales antioccidental.

La românii Ideia, Programul de emancipare naţională şi socială a fost formulat de Şcoală Ardeleana, Biserica greco-catolica unită cu Roma, pe când Fapta statală aparţine moldo-valahilor sub regi catolici, sprijiniţi de papa de la Roma. O sinteză a Ideii şi Faptei naţionale nu a avut încă loc, aşa că şi dialogul cu Roma a eşuat. Rezultatul a fost o recădere în vechiul statul de izolare, obedienta şi dictatura orientală.

În mod paradoxal regii catolicii au pus bazele Faptei statale moldo-valahe, dar după al doilea război mondial, nu numai că sunt reaorientate spre Moscova, cu baioneta, două mii de bisericii unite cu Roma, ci este quasi naţionalizata şi Ideia Şcolii Ardelene. Modelul ortodox moldo-valah trebuie să domine sociatatea românescă.

Acest efort dictatorial de la Bucureşti, de a-şi însuşi şi Ideia naţională pe lângă Fapta statală, paralizează energia neamului, ajuns la sapă de lemn, cel mai sărac din Europa. Pentru că Şcoala Ardelena este prea bine cunoascuta, pe lângă lichidarea, apoi marginalizarea Bisericii Unite cu Roma se practică şi în zilele noastre o acţiune de dezinformare. Scoala Ardeleana e discreditată cafiind iluministă. Ceea ce este absurd! Johannis, reprezentat al valorilor şi normelor ardelene, occidentale va trebui să le facă credibile şi peste Carpaţii, să realizeze pe această cale un nou consens naţional, care să înpiedice dezmembrarea ţării ca în Ucraina.

După 500 de ani de administraţie primitivă asiatică ortodocşii moldo-valahii au acum şansa istorică de a se integra în civilizaţia lumii occidntale, nu numai individual, cum fac azi trei milioane de români, care muncesc şi trăiesc în occident, ci în totalitate.

Mai mult decât atâta, sinteza dintre Ideia Şcolii Ardele şi Fapta statală moldo-valaha permite reluarea dialogul cu Roma început de Fericitul Ioan Paul ÎI la Bucureşti în anul de graţie 1999. Mimarea normelor şi valorilor occidenale că în secolele trecute şi mai recent, după aderarea la UE/NATO, nu mai e credibilă, n-are nici o perspectivă. Preşedintele Johannis, Preafericitul Daniel şi Preafericitul Lucian pot să taie acum nordul gordian şi să scoată poporul din groapă milenară a umilinţei, obedienţei şi mizeriei orientale, pentru că mai mult decât la alte neamuri, pentru români: „Toate drumurile duc la Roma”.

 

Prof. Dr. Viorel ROMAN

Akademischer Rat a.D.

Bangkok, Tailanda

22 noiembrie 2014

www.viorel-roman.ro
 

Întâlniri în cetate

Posted by Stefan Strajer On November - 19 - 2014

Întâlniri în cetate

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Zidurile de apărare ale Cetăţii Timişoarei au rezistat de-a lungul istoriei multor atacuri, multor asedii, începând cu cele ale otomanilor şi sfârşind cu asediul Honvedseg-ului lui Kossuth, care a avariat cumplit cetatea dar nu a putut să o cucerească, fiind înfrânt de armatele imperiale habsburgice sub comanda generalului Haynau. Habsburgii au refăcut vechile fortificaţii şi cetatea, cu toate că în jurul cetăţii începuse formarea unor cartiere. După compromisul austro-ungar, nefast pentru habsburgi şi ne-unguri, s-a pus problema de-fortificării cetăţii pentru o mai bună legătură cu cartierele din jur dar s-au lovit de rezistenţa militarilor ce nu renunţau la gloria militară. Şi totuşi, timpurile sub influenţa modernizării, industrializării au fost de partea civililor şi s-au deschis larg porţile Cetăţii. După care au urmat primele spărturi în zidurile fortificate pentru tramvaiul cu cai şi astfel calul civil a devenit groparul fortificaţiilor militare.
Cetatea istorică a devenit miezul unui oraş larg deschis, însufleţit de concordie şi avansat social, cultural, economic. În istoria României secolului XX, Cetatea Timişoarei va rămâne înscrisă cu litere de aur pentru că s-a ridicat de două ori împotriva orânduirii comuniste. Întâi studenţii, în octombrie 1956, împotriva cotropitorului şi ocupantului comunist sovietic, ce stăpânea ţara în forţă comunistă şi o jefuia barbar, iar, a doua oară, în decembrie 1989, când se împlineau o sută de ani de la de-fortificarea cetăţii, s-au ridicat revoluţionar toţi cetăţenii şi au învins, aici în cetate, pentru prima dată în România, dictatura comunistă autohtonă.

Intalniri in cetate
Timişoara este oraşul meu natal, îl iubesc şi preţuiesc. Vreau să scriu şi eu despre el un sincer omagiu, despre generaţia mea timişoreană care a trăit şi participat direct la ambele mari evenimente istorice. Din acest motiv, am revenit mai hotărât, de data aceasta în cetate să mă întâlnesc cu timişorenii, să îi ascult, să citesc şi să scriu şi eu despre ei, considerând că toată scriitorimea română, profesionistă sau amatoare, ar trebuie să scrie despre oamenii cetăţii.
Îmi făcusem din timp un plan şi luasem legătura cu unii din colegii mei de liceu şi de facultate ce cunoşteau sau au participat la aceste evenimente istorice. Colegul meu de liceu, Dorin Dărăbanţiu ce păstra amintirile toamnei anului 1956, când începuse studenţia, şi apoi participase direct la revoluţia timişoreană din decembrie 1989, era la curent cu planul meu şi încă din primăvară mi-a trimis un pachet de cărţi şi articole despre evenimente şi mă aştepta să mă ajute în continuare. A rămas cu aceeaşi faţă bună, colegială, înseninată poate mai mult acum de un zâmbet luminos, de parcă viaţa iar fi fost o trecere liniştită prin rai, nu prin iadul comunist până ce nu a mai răbdat şi a fost alături de concitadinii lui pe străzile cetăţii în decembrie 1989.
Ne-am întâlnit pe treptele catedralei, împreună şi cu fosta noastră colegă de la Carmen Silvia, Stela Ciutacu cu care de ani de zile eram într-o corespondenţă literară, ea având la activul ei câteva biblioteci întregi lecturate, ceea ce îi dădea o prestanţă culturală de admirat şi dreptul legitim de critic literar. Cărţile pe care mi le recomanda, erau întotdeauna cărţi analitice de evenimente şi idei sociale de prim ordin. De data asta mi-a adus un volum de Dan Negrescu, om al cetăţii universitare timişorene, spunându-mi „are să te captiveze până la admiraţie”. Şi aşa a fost, dintre toate cărţile citite în 2014 va rămâne cea mai distinsă lectură, prin cultură şi inteligenţă, prin pătrundere şi obiectivitate, prin critică complexă a societăţii de la noi după decembrie 1989. La rândul meu recomand cărţile lui Dan Negrescu, ce este profesor universitar de latină şi asta spune de la început cât de adânci îi sunt rădăcinile în cultura lumii şi a noastră.
Dorin Dărăbanţiu ne-a aranjat şi întâlnirea cu dr. Traian Orban, directorul Memorialului Revoluţiei de la Timişoara. Ei au fost colegi de serviciu la acelaşi mare trust agro-zootehnic, au participat activ şi la revoluţie, unde din nefericire doctorul Traian Orban a fost rănit grav în Piaţa Libertăţii. Spitalizat de urgenţă, salvat în ultimul moment prin hemostază şi transfuzii, după care au urmat alte intervenţii şi recuperare la Viena. Deşi, a rămas pentru tot restul vieţii marcat fizic şi sufleteşte de acele evenimente este foarte activ şi o fire deschisă. Convorbirea noastră, a fost o revelaţie pentru mine, având un interlocutor degajat şi spontan ceea ce a prelungit peste aşteptările mele convorbirea noastră. Eu venisem cu întrebările, observaţiile şi părerile mele, dintre care unele incomode, dânsul a păstrat acelaşi ton agreabil, era bine informat şi argumenta impenetrabil. Înainte de-a ne întâlni, o doamnă de la protocol ne-a prezentat într-un mic auditoriu filmul încropit, înjghebat cu puţinele şi săracele secvenţe filmate sau fotografiate atunci, şi bazat pe acest film, am adus în discuţie şi personajul zis „scânteia revoluţiei”. Am fost surprins bucuros să constat că avem păreri asemănătoare despre el şi să ajungem la concluzia: Tokes a fost o falsă scânteie revoluţionară, el este doar marele ei profitor, CETATEA era de mult o vatră incandescentă ce dintr-o dată s-a aprins revoluţionar! Am discutat şi despre rolul iredentist al cărţii sale „The Fall of Tyrants” pe care a publicat-o în Statele Unite şi în care ideile, bătute şi răzbătute, sunt iredentismul, segregaţia şi revizuirea tratatului de la Trianon, omiţând că după acel tratat a mai urmat unul, Paris 1947, care a atestat şi reconfirmat valabilitatea primului. Consfinţirea dreptăţii istorice. Dacă iredentiştii îl omit intenţionat pentru manipularea ungurilor lor, românii nu-l folosesc drept argument cum s-ar cuveni. Din nefericire propaganda anti-românească a lui Tokes Laszlo şi a UMDR-ului a dus la degenerarea binecunoscutei şi beneficei concordii dintre români şi unguri, chiar şi aici în Cetatea Timişoarei! Este o observaţie pe cât de corectă pe atât de nedorită a cetăţenilor lucizi ai vremurilor europene de acum, în care nici dracul nu duce lipsă de toate drepturile, doar unii cetăţeni nesocotesc că au şi obligaţii în orice societate trăiesc!! S-a interesat de cartea lui Tokes, considerând că ar fi fost necesar să fie tradusă şi în limba română, ar fi fost încă un exemplu în plus al propagandei anti-româneşti pe care trebuie să o contracarăm cu argumente. La despărţire i-am promis un exemplar iar dânsul mi-a dat volumul „Procesul de la Timişoara”.
Dorin Dărăbanţiu mi-a mai făcut şi o surpriză deosebită, întâlnirea cu colegii de liceu, noi fiind promoţia 1956 de la Loga. E un fapt, peste care niciodată nu pot trece, noi nu am mai făcut adevăratul liceu românesc, ci o şcoală medie de zece ani după modelul impus de sovietici printr-o reformă a învăţământului. Noi nu am mai dat un bacalaureat, ci un examen de maturitate, deşi nici nu ajunseserăm nici la majorat, dar eram tobă de istoria şi geografia URSS, de limba lor slavă, obligatorie din şcoala primară. Ulterior ne-am completat carenţele prin universităţi şi facultăţi, prin lecturi şi experienţele vieţii. Colegii mei de la Loga au ajuns ingineri, medici, profesori universitari, au devenit maturi, cu o maturitate complexă, dar la întâlnirea noastă nu s-a vorbit de realizări profesionale şi materiale, ci de colegialitatea noastră de atunci, amintindu-ne de te miri ce, sărind de la una la alta. Ne-am amintit de noi înşine din tot felul de episoade ilare, de anecdote. Eram deja student la Medicină şi încă mai aveam coşmaruri cu tezele şi extemporalele de matematică, la care am fost o tufă de Veneţia cum se zicea atunci şi aceşti colegi m-au salvat trei ani la rând cu explicaţiile şi temele lor, cu fiţuicile lor. Le-am mulţumit, le voi mulţumi şi pe lumea cealaltă, când ne vom întâlni. Comparând rezultatele bacalaureaţilor de azi cu examenul nostru de maturitate, noi ne-am ros coatele pe băncile şcolii mai mult decât ei şi am încheiat maliţios: noi trebuia să fim bine pregătiţi ca să îngropăm capitalismul, ei vor fi îngropaţi în globalizare unde nu-i nevoie de cultură doar de randament şi taxe. Despre vremurile politice româneşti pe care le trăim, abia le-am atins ne vroind să ne stricăm şi acum buna dispoziţie, aşa că am rămas la frumoşii noştri ani de la Loga, ce păcat că au fost numai trei…
De când am citit ”The fall of Tyrants” a lui Tokes Laszlo o manipulare iredentistă pentru unguri, plină de ură la adresa României, am vrut să mă întâlnesc, discut şi să pun câteva întrebări colonelului de Securitate Radu Tinu, care s-a ocupat de acesta din 1986 până în momentul în care a fost mutat, conform deciziei judecătoreşti, la o parohie reformată din Judeţul Sălaj. Am intrat în legătură telefonică, m-am prezentat şi lejer a acceptat să ne întâlnim la dânsul la birou. Ştiam că este o personalitate puternică, inteligentă şi intransigentă, dar cunoscându-l direct am descoperit un domn politicos, manierat, fin şi rafinat, ce m-a făcut să mă simt confortabil de la început să intru în temă. În paranteză, trebuie să ţinem seama că au trecut 25 de ani de când a fost ofiţer superior de Securitate, timp în care noi toţi ne-am schimbat comportamental în noua stare socială, în care libertatea avantajează oamenii inteligenţi şi întreprinzători. Dar asta nu mă împiedecă să bănuiesc, datorită profesiei de atunci, că se informase despre mine de la informatorul Internet, aşa că nu a arătat nici un semn de aversiune că l-am abordat despre Tokes, de care, sunt convins că îi e silă şi nu ar mai vrea să audă, dar m-a ascultat cu luare aminte. În cartea sa, Tokes scrie că după ce a fost mutat la Mineu, trei zile în rând a fost dus la Securitatea din Sălaj, la interogatoriu condus de un ofiţer venit special de la Bucureşti, ocazie cu care a scris cincizeci or şaizeci de pagini de declaraţii în româneşte şi adaugă: My grasp of that language improved very much adică a prins limba aia foarte mult. Ură şi îngâmfare ungurească, fiindcă trăind în România desconsidera şi limba oficială a ţării. Întrebarea mea a fost ce s-a întâmplat cu acele 50 – 60 de pagini după 23 decembrie 1989. Interlocutorul meu, mi-a spus că aude pentru prima dată de cartea lui Tokes, ştie că a fost interogat de un colonel, dar nu ştie ce s-a întâmplat cu acele declaraţii. Am susţinut că acele declaraţii sunt foarte compromiţătoare pentru Tokes, ţinând cont că în zilele de 17, 18, 19, 20 decembrie în România era încă la conducere Nicolae Ceauşescu şi Tokes, stăpânit de anxietatea situaţiei, încerca să se salveze, turnând totul la securitate, cum se obişnuise. Colonelul Radu Tinu ştia aproape totul despre Tokes, ar putea scrie un tom, dar ce i-am prezentat eu i s-a părut interesant şi mi-a promis că se va interesa şi-mi va comunica. Am fost mulţumit de interesul arătat şi de promisiune. În continuarea discuţiei am aflat şi alte fapte ale acestui iredentist şi revizionist obsedat. Dar cel mai important a fost o concluzie a sa, pe care nu am mai auzit-o: Tokes nu a luptat împotriva lui Ceauşescu, el luptă împotriva României Întregite!! Este un adevăr esenţial, pe care colonelul Radu Tinu, l-a spus şi dovedit la proces, nu a fost luat serios în consideraţie cum ar fi trebuit. Atât mass-media, elitele culturale, de politicieni şi guvernanţi nici nu vorbesc, nu au contracarat iredentismul lui de la început aşa că, acum, teza colonelului Radu Tinu se redemonstrează prin activitatea pastorului, transformat peste noapte în episcop, şi-a UDMR-ului iredentist cu prisosinţă. Ca rezultat al acestor activităţi insistente de iredentism şi segregaţie astăzi şi în Cetatea Timişoarei se constată o răcire şi o distanţare a udemeriştilor faţă de români, ceea ce nu s-a mai întâmplat din vremea ocupaţiei horthiste în Transilvania de Nord. Ne-am despărţit cordial, înţelegându-ne reciproc că în trecut nu mai putem schimba nimic, dar adevărul trebuie spus şi consecinţele actuale comentate. Cu amabilitate mi-a oferit cartea dânsului „Timişoara …no comment” pe care a scris-o după ce a ieşit din închisoare. Ştiam că a fost arestat şi condamnat în mult mediatizatul „Lot Timişoara”, a fost achitat după doi ani de închisoare. Practic, în zilele revoluţiei, îşi făcuse doar datoriile de serviciu conform ordinilor primite, fără să folosească forţa sau arma. Acum, ştiu cu certitudine că Securitatea simţise din plin furtuna care bântuia prin lagărul comunist şi care se apropia de România. Alertă neliniştitoare. La plecare m-am mai uitat odată la unicul tablou pe care-l avea colonelul Radu Tinu pe un perete în biroul său, era al Mareşalului Ion Antonescu. Este şi una din icoanele mele istorice şi curios îl văd din ce în ce la mai mulţi români în suflet şi casă.
În 1990 la Timişoara a apărut un volum de trei sute de pagini „Reportaj cu sufletul la gură” a scriitorului Titus Suciu, care s-a epuizat imediat fiindcă a fost prima carte integrală despre Revoluţia Cetăţii, ce depăşea cu mult reportajele, interviurile şi fragmentele revoluţionare de până atunci, fiind de fapt o istorie atotcuprinzătoare a ceea ce s-a întâmplat în Cetate între 17 – 22 decembrie 1989. Considerată pe bună dreptate cea mai bună lucrare a fost căutată şi solicitată în continuare până ce în acelaşi an Editura „Seicon” a scos a doua ediţie, din care am primit şi eu un exemplar cu un personalizat autograf din partea autorului. Am fost bucuros şi i-am mulţumit lui Titus Suciu, pe care-l ştiam de prozator şi romancier, purtaserăm corespondenţă anterioară fiindcă eram din aceeaşi generaţie şi vehiculam idei asemănătoare, amândoi eram fiii cetăţii universitare timişorene, cu deosebirea că el avea inteligenţa de matematician pe când eu mă mulţumisem să fiu tocilar la Medicină.
În întâlnirea pe care am avut-o la Memorialul Revoluţiei de la Timişoara, directorul Traian Orban mi-a arătat masivul volum „Candelă împotriva timpului” recent apărut, o prestigioasă documentaţie a lui Titus Suciu în care este consemnat ceea ce nu trebuie uitat despre Revoluţia Cetăţii. M-a interesat, dar şi acest volum se epuizase în librării, aşa că am apelat direct la autor. Cu mare bucurie m-am întâlnit cu Titus Suciu, trecuseră anii peste noi şi am ajuns la senectute zisă şi vârsta înţelepciunii. Din nou am constatat cât de asemănătoare ne sunt observaţiile şi ideile când vorbim de mersul societăţii româneşti în acest sfert de veac. Senectutea este captivată de scepticism. La despărţire pe lângă volumul cerut mi-a dat şi „Revoluţia pe înţelesul detractorilor” ediţia 2012, pe care o începe cu definiţia revoluţiei după DEX, apoi, matematic, ca la tablă, o demonstrează că în Cetatea Timişoarei a fost o revoluţie în 1989.
În cele două vizite şi întâlniri, pe care le-am avut la Timişoara, cel mai mult, pe îndelete ardeleneşte, am stat la multe vorbiri cu colega mea de facultate Rodica, doctor primar psihiatru Rodica Novac. De la apropiatul meu coleg şi prieten din studenţie Doru Bordoş, decanul zeflemiştilor pe an, acum profesor universitar ce a făcut revoluţia cu bisturiul în mână în secţia de chirurgie a spitalului judeţean, am aflat că buna noastră colegă Rodica a devenit directorul direcţiei sanitare chiar cu câteva luni înaintea revoluţiei. Şi ea a făcut revoluţia în spital, zbătându-se să facă rost de materiale necesare în situaţia de urgenţă creată, în care secţiile de chirurgie deveniseră adevărate spitale de război din prima linie. Şi dacă această situaţie a reuşit să o rezolve cu toate lipsurile şi sărăcia de atunci, partea cea mai grea a fost pentru ea faptul că spitalul judeţean era ocupat de militarii armatei, miliţiei, securităţii, care supravegheau, controlau şi ordonau totul la care tovarăşa directoare Dr. Rodica Novac trebuia să fie trează şi prezentă tot timpul, să răspundă şi să se conformeze instrucţiunilor militare şi de partid. Era în menghină, între datoria de medic suferind moral văzând tragedia din spitalele cu secţii chirurgicale pline de răniţi grav şi pe de altă parte prin funcţia de directoare a direcţiei sanitare devenise subordonată militarilor ocupanţi. A rezistat cu demnitatea moştenită şi datorită faptului că era psihiatru. Prin specialitatea lor, psihiatrii câştigă forţele neuropsihice de apărare puternice. După revoluţie a fost eliberată din funcţie, ceea ce a fost o adevărată uşurare, dar a urmat procesul Lotului de la Timişoara, în care a fost şi ea chemată şi anchetată. Procuratura a găsit-o nevinovată şi a încetat orice urmărire asupra ei. Evenimentele şi schimbările se succedau ameţitor, cu toţii erau prinşi în vârtejul lor, cu toate traumele psihice ce le aveau. Colega mea desluşea, cu uimire, o nouă faţă a concitadinilor ei şi o obseda faptul că nimeni nu a recunoscut deschis strădania personalului medical, nimeni nu a mulţumit medicilor, personalului medical pentru efortul şi dăruirea lor în acel decembrie. Din contră, s-a găsit un doctor, ajuns ministru al sănătăţii, să înfiinţeze o comisie care să analizeze gradul de vinovăţie al unor medici din timpul evenimentelor.
„Ce lovitură mizerabilă pentru corpul medical. Comisia, care de la început a avut sarcina să găsească vinovaţi, nu să înţeleagă adevărata situaţie, după doi ani de investigaţii a aruncat o umbră perfidă asupra unora, etichetându-i colaboratori cu organele de represiune. Ştii e greu de înţeles istoria, dar mult mai greu le este celor care au trăit-o.”

Cum a ajuns opinca pe Parlamentul din Budapesta în anul 1919?

Posted by Stefan Strajer On November - 19 - 2014

Cum a ajuns opinca pe Parlamentul din Budapesta în anul 1919?

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

Această întrebare mi-am pus-o de multe ori. În manualele şcolare din perioada comunistă erau trecute numele soldaţilor sovietici care au pus steagul roşu pe Reichstag în 1945 dar nu şi al românilor care au avut această idee superbă şi plină de semnificaţii de a-şi marca prezenţa la Budapesta în anul 1919. Şi astăzi manualele şi tratatele noastre de istorie ignoră acest episod unic nu numai în istoria noastră dar şi în cea universală.
La mijocul lunii aprilie 1919 trupele române, care intraseră în Ardeal pentru a proteja pe români de atrocităţile bandelor bolşevice maghiare, se aflau pe aliniamentul Mureş stabilit de Antanta ca limită până la care să avanseze până la semnarea tratatului de pace care să stabilească noile frontiere. În acest timp, sub influenţa revoluţiei bolşevice din Rusia, pe ruinele Imperiului austro-ungar, se înfiinţează Republica Sovietică Ungară sub conducerea lui Bela Kun. Agitând ideea refacerii Ungariei Mari, chiar dacă era de culoare roşie, Bela Kun adună în jurul său destule minţi înfierbântate pentru a forma o armată. În noaptea de 15/16 aprilie 1919 armata bolşevică maghiară, la ordinul lui Bela Kun, care se baza şi pe promisiunea de ajutor a lui Lenin, atacă trupele române pe toată lungimea liniei de demarcaţie. Armata română ripostează, opreşte ofensiva maghiară şi trece la contraofensivă astfel că la începutul lunii august se apropia de Budapesta.
Cele mai avansate trupe erau ale Brigăzii a-IV-a Roşiori comandată de generalul Rusescu. El descrie acţiunile întreprinse în Memoriu asupra operaţiunlor Brigadei a-IV-a Roşiori de la 31 iulie – 3 august 1919, data intrării în Budapesta, publicat de editura Marist în 2009, ca anexa III (pag.237) a lucrării Campania pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei 1919, autor generalul Gheorghe Mărdărescu.
În dimineaţa zilei de 1 august, după ce primeşte raportul privind situaţia, fără a mai aştepta ordine de la eşalonul superior, generalul Rusescu ordonă urmărirea inamicului. Ordinul venit mai târziu îi confirmă aprecierea făcută. Constată deruta din cadrul Diviziei a-VI-roşie, care se debarasează de muniţie şi alte materiale, aruncate de-o parte şi alta a drumului pe o distanţă de 15 km. În cursul nopţii încercuieşte inamicul, apoi dimineaţa capturează 3.000 de prizonieri, derogă un ordin care-l îndrepta într-o altă direcţie pe motiv că sosise prea târziu şi continuă înaintarea spre Budapesta. La ora 14 generalul Rusescu este contactat de reprezentanţii misiunii italiene de la Budapesta care-i arată o adresă a lt-col. Romaneli, şeful misiunii, care cere a opri acolo înaintarea până la sosirea răspunsului Antantei (fiind ataşată şi copia telegramei noului guvern maghiar, care văzând că dinspre est nu mai este nicio speranţă şi-au îndreptat privirile spre vest, adresată către Clemenceau). Generalul nu se lasă impresionat şi expediază delegaţia la Comandamentul Armatei Transilvania. Renunţă a pleca la Budapesta în aceeaşi seară, dar primeşte informaţii despre capitularea Corpului 1 armată roşie în consecinţă dă ordinul de operaţii pentru 3 august. La ora 8 primeşte ordin de la Divizia a VI-a să încercuiască spre Keckskemet. Execută parţial acest ordin în sensul că trimite Regimentul 11 la Kecksemet, iar el cu 3 escadroane, 2 plutoane şi 2 grupe de mitraliere o ia spre Budapesta.
La răspântia Sarvasz-Cz surprinde mai multe companii cu armele în piramide şi o baterie gata de tragere. Impune celor 1.000 de luptători inamici să se împrăştie imediat sub ameninţarea cu moartea şi lasă o patrulă să scoată încărcătoarele de la arme şi să demonteze tunurile. După ce mai străbate un kilometru este întâmpinat de o delegaţie a guvernului, formată din trei persoane sosită cu un automobil, care îl roagă să oprească. Generalul Rusescu se scuză că nu poate opri coloana fiind în timpul de trap. Mai înaintează 3 km şi când apreciază că toată Budapesta este în bătaia tunurilor opreşte coloana, şi pentru că începuse o ploaie torenţială intră într-o locuinţă pentru a asculta doleanţele delegaţiei. „Guvernul se află întrunit într-un consiliu şi vă roagă a vă retrage trupele” (pag.241) cere delegaţia ungară. Răspunsul generalului Rusescu a fost: „Nu numai că nu mă retrag, dar imediat voi intra în oraş şi oprirea de înaintare nu o poate ordona decât Comandamentul Superior Român la care trebuie să vă adresaţi”. Apoi în prezenţa delegaţiei dă ordin celor două tunuri a pune în baterie asupra oraşului (5.000 – 6.000 m) şi adaugă: ”Timp nu este de pierdut, orice tratative altele decât ce priveşte detaşamentul meu, care este fapt îndeplinit, nu le pot trata eu, şi dumnealor să se adreseze Comandamentului Armatei Române, la Torek Szt. Miclos”. Delegaţia comunică telefonic guvernului situaţia, primeşte aprobarea să se deplaseze la Comandamentul Armatei Române şi solicită generalului să trimită un delegat la Consiliul de Miniştri. Le-a făcut cunoscut că va merge chiar el anunţându-i că dacă până la orele 20 tratativele nu vor fi terminate bombardează oraşul. După plecarea delegaţiei a raportat la divizie situaţia. La Consiliul Guvernului Maghiar a ajuns la orele 18:30, dar nu singur ci împreună cu căpitanul Mihăilescu şi un escadron de cavalerişti. Guvernul îl anunţă că aşteaptă şi răspunsul dat colonelului Romanelli. Le răspunde că e de prisos şi că nu poate schimba hotărârea lui. Guvernul îi arată că situaţia este dificilă, că populaţia este agitată, că 20.000 de lucrători înarmaţi se vor răscula, că cele trei regimente roşii din oraş nu vor putea fi stăpânite la intrarea trupelor române. Generalul Rusescu este ferm pe poziţie, le dă asigurarea că armata română va menţine ordinea perfectă în Budapesta, că trebuie să intre şi să-i pună la dispoziţie cazarma husarilor Herzog Yoseph, şi cere să fie evacuată de trupele maghiare, sub ameninţarea declanşării bombardamentelor, obţine acceptul formal al Guvernului de a intra cu trupele sale în Budapesta. În timpul discuţiilor de la guvern delegatul francez Bachet îl lasă să înţeleagă că ar dori să discute ceva în particular. Generalul Rusescu iese din sala de consilu şi află că la Viena, sub auspiciile Antantei, se urzeşte oprirea armatei române şi ocuparea Budapestei. Dorinţa misiunii franceze este ca armata română să înainteze şi să ocupe Budapesta. Evident încântat de această informaţie importantă îl roagă pe şeful misiunii militare franceze ca să-l însoţească a doua zi la Comandamentul Armatei Transilvania. Generalul Rusescu se cazează la hotelul Gelert, unde se aflau ofiţerii misiunilor militare ale Antantei, iar trupele care îl însoţeau în cazarma de honvezi.
A doua zi, 4 august 1919, intră în Budapesta şi generalul Gheorghe Mărdărescu, comandantul Armatei Transilvania, care asistă la defilarea trupelor române.
Palatul Parlamentului Ungariei a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Cine a pus opinca pe Parlamentul Ungariei aflăm din amintirile generalului Olteanu, comandantul trupelor române din Budapesta, ataşate la amintirile generalului Mărdărescu. Din amintirile sale rezultă că ideea cu opinca aparţine sergentului Iordan. Grupa sa se afla de pază la intrarea principală a parlamentului. Privind drapelul Ungariei, care flutura pe parlament, el se gândea ce ar putea face.
ofiteri-parlament-budapesta-1919(1)
Poză preluată de pe site-ul www.roncea.ro

„Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri să o facă… Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămână de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată “. Sergentul Iordan îi cere căprarului Bivolaru să-i aducă o opincă şi împreună urcă pe acoperişul parlamentului. Coboară steagul unguresc, în lungul sforii, până la jumătatea steajerului, apoi luând opinca o pune drept căciulă în capătul steajerului, cu nojiţele fluturând în vânt.
Reacţiile ungurilor la prezenţa opincii valahe în vârful parlamentului sunt sintetizate de către avocatul Ferency, un amic al generalului Olteanu: „Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta, s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aici“.
De ce nu a fost dat jos steagul unguresc de pe parlament? A existat un ordin în acest sens sau a fost reacţia normală a armatei române care s-a considerat cu adevărat eliberatoare şi nu cuceritoare.
O altă întrebare este dacă a existat cu adevărat o solicitare a Antantei ca trupele române să se oprească la porţile Budapestei. Am văzut că în după amiaza zilei de 3 august, guvernul maghiar nu a putut prezenta generalului Rusescu decât telegrama către Clemenceau, iar în seara aceleiaşi zile detaşamentul său s-a cazat într-o cazarmă din Budapesta. Chiar dacă a venit o asemenea solicitare, graţie iniţiativei şi curajul generalului Rusescu, ea a devenit neoperantă. O contribuţie în acest sens a avut colonelul (viitorul mareşal) Ion Antonescu, şeful Biroului Operaţii al Statului Major General, care nu a transmis mai departe ordinul respectiv.
Regele Ferdinand nu s-a supărat pe colonelul Ion Antonescu pentru neexecutarea ordinului (poate avea remuşcări pentru ordinul din 1913 când a oprit intrarea trupelor române în Sofia), dimpotrivă l-a decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, punând pe pieptul colonelului propriul său ordin, spunând: „Numai regele tău ştie cât ai făcut pentru ţară”. În schimb generalul Mărdărescu l-a marginalizat pe generalul Rusescu pentru că nu i-a executat întocmai ordinul şi a intrat primul în Budapesta. Nu a recunoscut meritele acestuia considerând 4 august ziua intrării în Budapesta şi nu 3 august. Generalul Olteanu scrie emoţionant despre sergentul Iordan şi caporalul Bivolaru dar nu suflă un cuvânt dacă fapta lor a fost răsplătită într-un fel sau altul. Nu am găsit nicio poză cu opinca pe parlament şi nici a celor doi „poznaşi”. Aşa că am pus poza cu ofiţerii de pe treptele parlamentului. Armata română a început evacuarea Budapestei în 7 noembrie 1919. Nu am aflat dacă opinca a rămas pe parlament până la evacuare.
Nu ştiu dacă în România există străzi care să poarte numele sergentului Iordan sau ale caporalului Bivolaru şi prin aceasta să amintească de fapta lor.
Recent la o întâlnire cu tinerii din fostele ţări socialiste preşedintele parlamentului maghiar s-a exprimat urât despre prezenţa armatei române la Budapesta. Dar despre ce a făcut armata română acolo şi cum a ajutat populaţia într-un viitor articol.
Episodul cu opinca face parte din momentele astrale ale poporului român şi avem datoria să-l facem cunoscut românilor ca să fie mândri că s-a întâmplat.

 

Alte însemnări

Posted by Stefan Strajer On November - 19 - 2014

Alte însemnări

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan)

Inevitabilele comentarii iscate de publicarea articolului meu „Din însemnările unui (alt fel de) imigrant” mi-au consolidat dorinţa de a continua relatarea impresiilor pe care mi le-am format în perioada de susţinută preocupare de integrare în sistemul american.
După cum am promis, voi destăinui în cele ce urmează câte ceva despre patriotism şi America, de fapt câteva gânduri fundamentate pe ceea ce simt acum, după patru ani de la aterizarea mea pe tărâm american.
Mă simt obligat să precizez de la început că sunt conştient că nu e chiar uşor să vorbeşti despre patriotism atâta timp cât în ţară cuvântul „patriot” a fost politizat şi, din păcate, este deseori agasant, făcând parte din categoria de noţiuni compromise în conştiinţa oamenilor de propaganda dictaturii ceauşiste. Dar, cu toate că subiectul este destul de contondent, voi risca, subliniind că mă voi referi doar la ceea ce cred eu astăzi despre această nobilă trăsătură de caracter a majorităţii românilor.
Eu nu pot să mă consider un mare patriot şi nici nu mă pot lăuda că sunt un adept conştient al naţionalismului, dar pot afirma cu tărie că nu ştiu cum se face dar simt că mi se ridică sângele în cap când aud pe cineva că spune ceva rău despre România şi atunci fac eforturi să fiu calm şi mă îndârjesc să demonstrez că lucrurile nu stau tocmai aşa.
În opinia mea, patriotismul înseamnă mult mai mult decât ceea ce înţeleg unii care obişnuiesc să şi-l manifeste fluturând tricolorul în faţa casei sau postându-l mereu pe facebook sau răstindu-se la lume că sunt români. Cred, de asemenea, că nu eşti patriot doar uitându-te urât la vecinul de altă naţie sau afişând cu orice ocazie dragostea nemarginită pentru sarmale, mici, cozonaci şi pălincă.
Eu ţin legătura permanent cu ţara, cu prietenii şi rudele, prin internet, citesc zilnic presa din România şi, nu în ultimul rând, iubesc să fac cumpărături la magazinele care comercializează produse româneşti. În familie, păstrăm tradiţiile din România, ţinem sărbătorile religioase şi nu renunţăm la gastronomia românească, „ca pe la noi”. În treacăt fie spus, am observat că gastronomia românească este foarte apreciată de cei care au avut prilejul să guste mâncăruri româneşti.
Îmi creşte inima de bucurie să constat că majoritatea românilor din America sunt oameni serioşi, foarte laborioşi şi devotaţi meseriei sau profesiei şi să descopăr că mulţi români au o mentalitate superioară unora născuţi aici, mentalitate lipsită de pretenţii exagerate şi de obsedante prejudecăţi. Sunt mândru ori de câte ori aud despre români care sunt mai calificaţi şi mai întreprinzători decât unii dintre colegii lor americani, în contextul muncii lor.
Mulţi americani nu ştiu prea multe despre România, dar un lucru deosebit de important ce merită a fi semnalat este că aici în Statele Unite românul nu este identificat cu hoţ şi cerşetor ca în multe ţări din Europa. Cunoştinţele americanilor sunt destul de reduse atât despre România, cât şi despre alte ţări. Este îmbucurător totuşi că în ultima perioadă, datorită vizitelor unor personalităţi politice, precum şi ale studenţilor americani în România, interesul pentru ţară şi turismul românesc este în creştere. Sunt fericit să constat că americanii care au avut contact cu români din America au o părere bună despre români, apreciindu-i în general ca fiind competenţi din punct de vedere profesional, muncitori, ospitalieri şi generoşi, străluciţi în informatică. Este de apreciat că de multe ori poţi constata că faţă de multi americani, românii au cunoştinţe generale mai vaste şi cunosc şi vorbesc fluent mai multe limbi.
Nu agreez atitudinea multora care confundă patriotismul cu festivismul sau cu a acelora care pun semnul egalităţii între patriotism şi naţionalism. De asemenea, detest părerea unora care cred că este suficient să menţii legătura cu România, să te lauzi cu tradiţiile culturale şi să consideri că tot ce e românesc e superior.
Eu cred că înainte de toate pentru un imigrant, a fi patriot înseamnă să fii o persoană apreciată, remarcabilă, atât în ce priveşte activitatea profesională, cât şi viaţa personală, viaţa de familie. Este indiscutabil că reuşitele imigrantului, întregul său comportament, fac parte din imaginea României.
Din observaţiile acumulate în perioada scursă pot afirma cu certitudine că într-o covârşitoare majoritate a fi român se suprapune cu a fi o persoană dedicată şi, mai ales, deosebit de responsabilă în îndeplinirea jobului.
Se impune să remarc şi faptul că am descoperit, nu fără uimire, ca dificultăţile pe care incontestabil le comportă emigrarea, terapia emigrării care nu exclude deseori unele traume, distanţa faţă de România, îi fac pe mulţi români să devină aici mai patrioţi, înţelegând prin patrioţi pe cei care au o afinitate profundă şi consecventă faţă de ţara natală.
Cât despre manifestarea patriotismului în ţară în perioada actuală, nu pot să ascund faptul că pe mine mă revoltă că acesta este serios afectat de o reală şi evidentă pendulare, de multe ori, între complexe de inferioritate şi de superioritate. Consider că obsesia unor necesare evaluări, validări şi aprobări din partea vestului atotputernic diminuează mult dimensiunea acestui simţământ al românilor care de-a lungul istoriei au dat patrioţi adevăraţi.
Se cade evident să menţionez că precedentele opinii exprimate sunt strict personale, sincere şi desigur influenţate de nostalgia pe care orice imigrant o poartă mereu în el pentru că ea reprezintă tot ce a lăsat în urmă… Sunt sigur că ele vor fi mult mai bine înţelese de un imigrant, adică de unul dintre românii din ce în ce mai numeroşi a căror viaţă în străinătate face parte şi din istoria actuală a României, fiind de necontestat că românii din diaspora reprezintă astăzi o forţă ce creşte de la o zi la alta…
Considerentele mele despre America au ca punct de plecare convingerea că adaptarea la sistemul american impune de la început conştientizarea redefinirii identităţii dictate de necesitatea absolută de a exista şi funcţiona într-o nouă societate, practic, într-o cultură nouă şi un mediu nou şi total diferit.
Ceea ce m-a impresionat de la început la americani a fost spiritul lor pozitiv. Americanii te primesc bine, sunt neconvenţionali, prietenoşi, deosebit de pragmatici, fiecare îşi face treaba, iar tu eşti obligat să ţi-o faci pe a ta.
În totală contradicţie cu mentalitatea fatalistă a comunităţii din care veneam, potrivit careia „se poate şi mai rău”, am descoperit o abordare senină şi, mai ales, optimistă: „don’t worry, be happy”. Şi în America au oamenii probleme, dar îţi zâmbesc pe stradă.
M-a impresionat de la început acel „how are you” cu care eram întâmpinat peste tot atât de cunoscuţi, cât şi de necunoscuţi, precum şi acel „take care” spus la despărţire. Compasiunea, tristeţea falsă şi neîmplinirea, invocate reflexiv în ţară sunt în totală contradicţie cu ceea ce am întâlnit aici. Dacă pe un american, chiar dacă este cu un picior în groapă, îl întrebi ce mai face, invariabil îţi va răspunde automat „great”. Explicaţia este pe cât de simplă, pe atât de decenta: grija de a evita a te face părtaş la necazurile şi greutăţile lui.
Nu mi-a fost uşor multă vreme să mă obişnuiesc cu spiritul locului fundamentat pe economia de limbaj, comunicarea cu care eram obişnuit înainte fiind profund marcată aici de un strict formalism şi de o exagerată politeţe.
În altă ordine de idei, mă conving pe zi ce trece că America este un loc care îţi oferă multe, dar îţi cere pe măsură. Este un spaţiu care stimulează şi încurajează creativitatea şi recompensează în consecinţă.
Nici aici nu e totul în roz, nimic nu pică din cer, nimeni nu vine la tine. Tu trebuie să ştii ce vrei clar, practic şi transparent. Şi cred că mai trebuie să fii şi un pic diplomat, fiind evident că un eşec te marginalizează. Adaptarea la mentalitatea muncii, corectitudinii, punctualităţii, precum şi adaptarea la respectarea regulilor şi legilor (multe dintre ele foarte severe) sunt fără îndoială condiţia „sine qua non” a integrării în sistemul american.
Trăiesc în interiorul unui mecanism extrem de performant şi totodată exigent, bazat pe eficienţă şi competiţie, sistem care, le place unora sau nu, asigură Americii continuarea marşului triumfal prin istorie şi prin lume. Societatea americană este una care apreciază partea raţională mai mult decât pe cea emoţională, ceea ce îl poate face vulnerabil pe un om cu un temperament latin emotiv.
Fiecare român care emigrează are propria sa experienţă. Unii sunt extrem de adaptabili, indiferent de schimbările cu care se confruntă în viaţă, în timp ce alţii sunt în permanenţă urmăriţi de nostalgia şi regretul pentru locurile părăsite. În ce mă priveşte, eu fac parte din prima categorie. Nu pot să nu amintesc totuşi că adaptarea şi viaţa de aici m-au schimbat mult. Îmi place să ascult, să observ şi să respect toate diferenţele care dau culoare şi nuanţe „melting-pot”-ului american. Mă conving tot mai energic că m-a molipsit atitudinea pozitivă a americanilor, în sensul că văd mai mereu schimbările în bine şi ignor cu uşurinţă ce mă deranjează.
În fine, pot să afirm că nu regret stabilirea mea în Statele Unite şi că sunt mulţumit de condiţia mea socială, ceea ce nu înseamnă totuşi că fac baie în şampanie… Sunt împăcat cu mine, Dumnezeu le-a aranjat pe toate. Mă gândesc adesea la România, dar când sunt acolo mi-e dor să revin aici şi abia aştept să cobor din avion şi să mă întâmpine vameşul cu „Welcome home!”….

Dorin Nadrau

 

 

 

 

 

 

Foto. Dorin Nadrau

STARPRESS---ANTOLOGIE-LNCR-2014-wbIon NĂLBITORU

În cadrul antologiei „Limba noastră cea română” apărută sub îngrijirea distinsei doamne Ligya Diaconescu, Director General al revistei internaţionale româno-canado-americană, STARPRESS, sunt reunite personalităţi ale literaturii româneşti ca într-o mare familie numită poporul român născut sub acelaşi acoperiş, România.

Sunt întâlnite în paginile acestui volum nume, mai mult sau mai puţin cunoscute  în arta scrisului, din toate colţurile ţării şi nu numai, căci alături de noi au fost cu sufletul şi inima deschisă şi scriitorii din diasporă. Poeţi şi prozatori, de la cei mai tineri până la octogenari, şi-au dat „mâna” peste ocean de la un continent la altul, între coperţile acestei antologii, chiar dacă mulţi dintre ei nu se cunoşteau.

 

Doamna Ligya Diaconeascu reuşeşte de fiecare dată prin antologiile sale, atât cele editate în limba română cât şi în cele bilingve, să-i reunească pe cei de acelaşi neam. Fiecare dintre cei 86 de aurtori prezenţi în antologia „Limba noastră cea română” îşi narează amintiri, impresii de călătorie, sentimente, experienţe de viaţă, visuri, speranţe şi împliniri. Poeţii, care mai de care, îşi exprimă sentimentele şi transmit mesaje în versuri armonioase creând adesea imagini deosebite, însoţite parcă de o anume muzicalitate, versuri ce se „încheagă” în poeme ca adevărate simfonii ale vieţii, atingând cu subtilitate corzile cele mai sensibile ale sufletului.

Dar nici prozatorii nu se lasă mai prejos şi „jonglează” cu măiestrie în jocul fascinant al cuvintelor în fraze, un joc al fanteziei, o deschidere a inimii şi sufletului către cititorul dornic de cunoaştere, o „baladă” a iubirii şi admiraţiei atât faţă de natura înconjurătoare, indiferent de anotimpul sau  meridianul pe care se află, cât şi faţă de fiinţa umană.  Este o adevărată călătorie imaginară în jurul lumii cu întâmplări şi fapte. Apoi fiecare autor parcă îşi dezvăluie „crucea destinului” printr-un scurt CV.

 

Volumul de faţă cuprinde două părţi distincte. În prima patre sunt adunate lucrări în proză, iar cea-a de a doua este dedicată poeziei. Prefaţa este semnată de domnul Al. Florin Ţene, Membru corespondent al Academiei Americană Română şi Preşedintele Ligii Scriitorilor Români.

 

Pentru ca această antologie să prindă viaţă şi-au dat concursul prozatori din ţară de la Timişoara la Constanţa, de la Vatra Dorenei şi Bacău la Bucureşti şi Turnu Măgurele, de la Baia Mare la Cluj-Napoca, Braşov şi Mangalia. Aceştia sunt: Dora Alina Romanescu, Gina Agapie, Marian Drumur, Mihai Ştirbu, Ion C. Gociu, Magdalena Iugulescu, Andreea Gabriela Carp, Norocel Jerca, Aurora Cristea, Vasile Szolga, Gheorghe Grigorean, Aurelia Corbeanu, Dumitru K. Negoiţă, Ion Turnea, Gheorghe C. Patza, Mariana Bendou, Tudor Petcu, Marius Buchiu, Gabriela Ioniţă, Corneliu Zeana, Ana Cristina Popescu, Aldona (Rey) Patraş, Ion Nălbitoru, dar şi din diaspora de peste ocean din Canada: Elena Buică (Toronto) Milena Munteanu (Toronto) , dar şi din Europa:Teresia Bolchiş Tătaru (Augsburg, Germania), Mariana Zavati Gardner (Londra,Anglia), Alexandru Anca (Hadera, Israel) şi Madeleine Davidsohn (Haifa, Israel)

 

Personalităţi de diferite profesii converg către aceeaşi destinaţie, păşind pe magistrala scrisului, manifestându-şi talentul înăscut, exprimând sentimente din unghiuri diferite, dar şi o viziune asupra lumii, a existenţei ei, privită prin prisma fiecăruia dintre autori.

 

Astfel, românii de pretutindeni îşi dau mâna peste ocean, din România până în America şi Canada, dar şi până în Australia. De pe toate meridianele lumii cei de aceeaşi naţie, urmaşii dacilor, urmaşii lui Zamolxe, îşi poartă cu demnitate specificul, tradiţiile, folclorul şi obiceiurile. Depărtarea de locurile natale cu mioriticul lor nu-i înstrăinează, ci din contră îi uneşte spiritual şi mai mult. Acest lucru a ieşit în evidenţă şi la sărbătoarea Zilei Limbii Române din 2014 de la Jupiter, unde au participat alături de scriitori din mai multe judeţe ale României şi scriitori din Republica Moldova, Spania, Australia, Anglia şi Canada, cu toţii formând un singur „trup” spiritual.

 

În partea a doua a volumului întâlnim poeme remarcabile ale poeţilor români de pretutindeni, distanţa care-i desparte ca spaţiu dispărând ca prin minune. Astfel semnează versuri români din toate colţurile ţării ca: Lavinia Huţişoru Dumitru, Mariana Popa, Cristiana-Maria Purdescu, Adriana Elena Răducan, Gheorghe Vicol, Constantin Baracan, Constantin Mironescu, Iustinian Gr. Zegreanu, Constantin Bidulescu, Rodica Calotă, Ovidiu Jucan, Virginia Vini Popescu, Liliana Petcu, Gheorghe Novac, Vasile Tănase, Anca Florentina Popescu, Andrei Petruş, Viorica Popescu Cojocaru, Marieta Alina Ion, Mircea Daroşi, Olimpia Sava, Ioan Crăciun Petrişan, Constanţa Abălaşei Donosă, Viorica Mocanu, Ion I. Părăianu, Maria Teodorescu Băhnareanu, Ileana Anamaria Stoica, Florin Grigoriu, Elena Jucan, Nicoleta Claudia Drăgan-Bucşă, Nicolae Vasile, Nicoleta Stăvărache, Marian Hotca, Paraschiva Abutnăriţei, George Ioniţă, Alexandra Florica Brumariu, Marius Buchiu, Ema-Iuliana Precob, Maria Monalisa Vitan, Mihaela Aionesei, Ion Croitoru şi bineînţeles Ligya Diaconescu.

 

Deasemenea în paginile antologiei se regăsesc şi poeţi din Republica Moldova (Chişinău) ca:Tatiana Dabija, Eugenia Bulat şi Vlad Mischeva.

 

Bineînţeles că nu lipsesc poeţii români din Europa cât şi cei de pe alte continente. De peste Atlantic, din America, avem din SUA pe Virgil Ciucă (New York), Stelian Platon (New York), din Canada pe: George Filip (Montreal),Melania Rusu Caragioiu, Lia Filoteia Ruse (Montreal), Oana Andrei Pavăl (Toronto), din îndepărtata Australia pe Mihaela Cristescu (Sydney), din Europa din Spania: Daniela Marcela Popescu (Madrid) Sorin Bălăşcău (Toledo), Liliya Tkachenko (Badajaz), Viorelia Ioniţă (Madrid), din Germania. Adalbert Gyuris, din Anglia: Mariana Zavati Gardner (Londra), Ionela Flood (Londra)

 

Până în prezent doamna Ligya Diaconescu, jurnalist, poet, scriitor şi publicist, a publicat mai multe antologii: „Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume, STARPRESS” ediţii bilingve: română-engleză în 2011, română-franceză în 2012, română-germană în 2013, română-italiană în 2014 şi urmează să mai publice astfel de antollogii în limbile română-spaniolă, română-greacă, română-japoneză, etc.

 

Blândeţea, modestia şi altruismul pe de o parte şi talentul, spiritul de lider, mobilizator, şi dragostea faţă de limba română pe de altă parte, calităţi înăscute ale Ligyei Diaconescu, au făcut ca să strângă în jurul său poeţi şi prozatori români de pe toate meridianele lumii care s-o urmeze în cruciada sa turistică şi literară, în acţiunile şi evenimentele culturale organizate de dânsa atât în ţară cât şi în străinătate la Roma, Madrid, Toronto etc.

 

Plină de sinceritate, seriozitate, sensibilitate şi acurateţe în tot ceea ce întreprinde în folosul şi pentru proliferarea culturii române în general, a valorilor spirituale şi a promovării creaţiilor literare, autoarea Antologiei ”Limba noastră cea română” este şi va rămâne un model demn de urmat atât de cei veterani care îmbină cu măiestrie cuvintele în fraze pline de armonie şi semnificaţii, dar şi de tinerele talente dornice să-şi manifeste în plenitudinea lor sentimentele, aspiraţiile şi dorinţa de a evada din lumea reală în aceea a sensurilor, a valorilor şi spiritului uman şi a duce pe mai departe literatura română, cu particularităţile şi specificul său.

 

De fiecare dată efortul doamnei Ligya Diaconescu dă rezultate spectaculoase şi este apreciat atât în ţară cât şi în diaspora. Dar în afară de aceste antologii anuale dânsa organizează din doi în doi ani, în cadrul revistei internaţionale STARPRESS, Concursul Internaţional de Poezie şi Proză pentru Românii din Întreaga Lume, concursuri care însumează de fiecare dată la zece mii de participanţi! Iată cum o personalitate reuneşte de fiecare dată marea familie a scriitorilor români! Aceasta este o dovadă în plus că românii, oriunde s-ar afla, sunt receptivi la actul de promovare al inteligenţei şi creativităţii în literatură, dar şi la proliferarea imaginii patriei în străinătate, ca o manifestare valorică a spiritualităţii româneşti!

 

Ion NĂLBITORU

Brezoi (Vâlcea) – România

12 noiembrie 2014

De vorbă cu Nicholas Buda, despre viaţă şi despre călătoria sa iniţiatică în Tibet!
Autor: Ana Magdin

Ana Magdin: Cine este şi ce face Nicholas Buda în acest Univers?
Nicholas Buda: Iată o întrebare care mă pune pe gânduri. Deşi pare, la prima vedere, extrem de simplă din punct de vedere lexical, această întrebare este foarte complexă şi ascunde profunde semnificaţii ontologice. Mă refer îndeosebi la ontologia abisului care ne absoarbe pe toţi în incomensurabilitatea universului. Raportat la acest univers pe care îl evocaţi în întrebare, eu sunt o persoană extrem de simplă, născută sub zodia balanţei în Câmpenii lui Avram Iancu din Ţara Moţilor. Am crescut printre moţi pe albia frematoare a Ariesului, bucurându-mă de universul copilariei colorat incandescent de verdele brazilor seculari, de albastrul crepuscular al cerului, de galbenul fânului uscat de pe coastele domoale ale Apusenilor şi de roşul trandafirilor sălbatici. În acea lume a culorilor am învăţat iubirea de glia strămoşească, de natură şi de frumos, calităţi pe care le păstrez cu sfinţenie în cămara sufletului. Acolo au încolţit primele idealuri menite să transforme copilul din mine în bărbatul de mai târziu. Inocenţa şi bucuria nedisimulată a copilariei au constituit de fapt poarta către timpurile trecute prin care am intrat ori de câte ori am simţit nevoia de linişte, reculegere şi inspiraţie. Da, inspiraţie, pentru că aşa după cum probabil v-aţi imaginat, scriu. Iar răspunsul la întrebarea iniţiala vine acum de la sine: Nicholas Buda scrie în acest univers, ca cei ce se tem de ceea ce speră, teama fiind aici un motiv al incertitudinii, al nesiguranţei zilei de mâine în spatele cărora se ascunde tacit speranţa. Este teama de mine însumi, de exigenţele mele personale, dar şi teama de abis unde cuvintele cad în neştire asemeni stelelor atrase fatal de gaura neagră. Dincolo de această teamă, scrisul meu face un tandem perfect cu călătoria. Nu cred că există un sentiment mai nobil, după dragoste, decât cel al libertăţii. Şi parafrazând versetul biblic „iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8. 32), aş puncta „călătoriţi, deoarece călătoria vă dăruieşte senzaţia absolută a libertăţii”! Am călătorit mult în ţară în perioada adolescentină, apoi, student fiind la Cluj, am călătorit în Europa, iar după ce am imigrat în Statele Unite, în 1999, am călătorit în Asia, America Centrală şi în Africa. Şi, în contextul acestei întrebări, mă gândesc din nou: ce este mai frumos dacât un apus de soare peste Delta Gangelui? Ce este mai impresionant decât un răsărit de soare peste crestele veşnic înzăpezite şi maiestuos de impresionante ale Himalaiei?
Ana Magdin: Ce înseamnă Tibetul pentru sufletul dumneavoastră?
Nicholas Buda: Pentru a afla ce a însemnat şi înseamnă Tibetul pentru sufletul meu recomand citirea cărţii mele „Între Hristos şi Buddha, pe munţii de care se sprijină cerul” (Cluj-Napoca, 2009). Încerc totuşi să vă răspund, bineştiind că de fiecare dată când sunt întrebat acest lucru, răspunsul este diferit, în sensul că, de fiecare dată, descopar noi şi noi detalii despre ceea ce Tibetul, ca locaţie geografică pe de-o parte, înseamnă pentru mine, dar şi despre cum Tibetul, ca motiv filosofico-religios pe de altă parte, cumulează noi valenţe menite să transforme banalitatea geografică într-o veritabilă ibi patria. Am ajuns în extrema sudică a Tibetului în tomna anului 1999 printr-un ricoşeu determinant al destinului. Iniţial aveam alte gânduri, eram într-adevăr preocupat de cultura şi filosofia mitologică a Indiei şi de aceea am pornit dintr-un imbold pur interior, pe urmele lui Mircea Eliade la Calcutta. Studiasem cu pasiune cărtile sale despre India, cărţi pe care le-am privit prin prisma realismului dincolo de clişeele standardizante ale exotismului. Volume precum „Caietele maharajului”, „India”, sau „Alchimia asiatică”, etc. au fost ancorele unor perspective directe, nealterate, asupra conceptului de viaţă dimensionată şi plurisocială a Indiei, precum şi asupra adevărurilor ascunse în bogata ei mitologie religioasă. Tangenţial drumului meu spre Himalaia, am ajuns şi la Spitalul Maicii Teresa din Calcutta, unde am făcut voluntariat social. Mă atrăgeau însă munţii, o chemare inexplicabilă, pe care trebuia cu orice preţ să o ating. De aceea, odată ajuns în India, călătorind de la Londra via New Delhi la Calcutta şi de aici la Darjeeling – un orăşel minuscul adăpostit de văile adânci dintre dealurile care premerg munţilor din Principatul Sikkim cunoscut mai ales datorită faimosului ceai cultivat cu grijă pe culmile terasate ale dealurilor – am bătut de fapt la poarta Tibetului. Intrarea aveam să o fac însă mai târziu, aproape de masivul Kanchenjunga (8.586 m), cel de al treilea munte ca marime din lume, în vraja mânăstirii budiste Rumtek. Aproape zece ani mai târziu, când scriam volumul meu de călătorie, am numit Darjeelingul drept „prima mea dragoste din munţi”, iar Principatul Sikkim drept „Micul Tibet”.
Ana Magdin: Care este cea mai apropiată religie de Dumnezeu, din punctul dumneavoastră de vedere şi de ce?
Nicholas Buda: Este o întrebare derutantă, ca să nu spun capcană. În acceptul general al expresiei, toate religiile au menirea de a-l apropia pe om de Creatorul său, de Dumnezeu. De aceea este îndeobşte cunoscut că religia, indiferent de nuanţele dogmatice şi filosofice pe care le poartă, indiferent de locul şi modul sacertodal sub care se practică, are rolul de a reconecta fiinţial creaţia de Creator. De aceea stau acum şi mă gândesc, întrebandu-vă retoric, care biserici, temple, sau case de rugăciune şi altare sunt mai aproape de Divinitate: cele de pe vârfurile munţilor sau cele răsfirate pe imensitatea câmpiilor? Se ridică omul către Dumnezeu sau se pogoară Dumnezeu către om? În ultimă instanţă raportul de apropiere dintre uman şi divin este determinat nu de altitudine sau de latitudine, ci de atitudinea umanului vis-a-vis de realitatea divină. Iar dacă mergem pe firul istoriei religioase a omului, dincolo de originea Religiilor Avraamice, găsim la un moment dat un punct de convergenţă care ne sugerează că toate religiile au avut iniţial acelaşi izvor al revelaţiei. Toţi suntem fii ai lui Dumnezeu şi indiferent de modul cum definim Dumnezeirea, indiferent de locul unde trăim şi ne practicăm credinţa, suntem părtaşi ai unui plan divin aplicabil fiecărei realităţi religioase în parte. Religia trebuie să ofere omului fereastra către absolut, către devenire, către iubire, şi nu o înrobire dogmatica greu de înţeles sau un fanatism care împinge fiinţa umană dincolo de limitele extreme. În esenţă toate religiile majore ale omenirii au o mulţime de lucruri care-l apropie pe om de Dumnezeu. În acelaşi timp însă, pe lângă acestea mai au şi o anumită normă procustiană aplicabilă procesului credinţei, care obstrucţionează – în opinia mea – apropierea de Divin.

Nicholas BUda
Ana Magdin: Cum credeţi că trebuie să ne rugăm pentru ca Dumnezeu să ne audă?
Nicholas Buda: La această întrebare cu un subtil substrat religios ar trebui să vă răspundă un preot, sau un om înduhovnicit, un călugăr dedicat vieţii de rugăciune, departe de fremătul extenuant al lumii în continuuă mişcare. Nu cred că am abilitatea spirituală de a da sfaturi de acest gen, cred totuşi că rugăciunea poate fi înţeleasă şi practicată în nenumărate forme… de la gândul bun şi simpla răsuflare cum făceau isihaştii din trecut în tăcerea şi goliciunea munţilor, la zâmbetul încurajator, vorba bună şi iubirea celor din jurul tău inclusiv a naturii; la rugăciunea comună din biserici şi la formele cântante aflate în uzanţa ritual-bisericească de astăzi. Dumnezeu nu caută la faţa omului ci la inima sa, cu alte cuvinte dacă îl privim pe Dumnezeu ca pe o realitate onmiprezentă, trebuie să întelegem că Acesta ne aude indiferent de modul în care ne rugăm sa nu. Nu agreez ideea potrivit căreia Dumnezeu vrea penitenţa absolută din partea oamenilor, un lucru de altfel foarte greu de realizat, dacă nu imposibil. Este indeajunsă credinţa grăuntelui de muştar, după cum spune parabola biblică. Nu mulţimea rugăciunilor este cuantumul decisiv ci sinceritatea cu care acestea sunt făcute. Rugăciunea trebuie să pornească din adâncul inimii, tainică, neştiută de cei din jur, pentru ca astfel să devină dialogul tău intim cu Dumnezeu.
Ana Magdin: Ce trebuie să facă oamenii şi nu fac, din punct de vedere spiritual?
Nicholas Buda: Aici răspunsul este stric vizat de conştiinţa fiecăruia, iar exemple de comportament spiritual, precum şi comportament religios, găsim în toate religiile mari ale lumii. Probabil că mulţi se întreabă de ce spiritual şi nu religios sau invers? Există o deosebire între spiritualitate şi religiozitate? Într-un accept general, spiritualitatea defineşte un ansamblu de idei şi de sentimente care caracterizează o fiinţă umană, sau o colectivitate umană, în ultimă instanţă un popor, din punctul de vedere al vieţii spirituale şi culturale. Cu alte cuvinte, spiritualitarea nu este un cod de legi, nici doctrină religioasă. Nu este un ritual şi nici credinţă. Este ataşamentul faţă de tot ceea ce se referă la viaţa sufletului unui individ. Comparativ, religiozitatea este ataşamentul la tot ceea ce ţine de universul credinţei unui individ, unei societăţi sau unui popor. Pornind de la aceste premize, oamenii ar trebui să fie conştienti de faptul că fiecare individ are un suflet prin intermediul căruia accede la transcendetul spiritual. Din păcate însă, asistăm azi la conflicte etnico-religioase violente şi războaie interminabile duse în numele unui crez religios, dezavuat până la paroxism. Creştini marginalizaţi social şi maltrataţi în Egipt, ascensiunea grupării religioase fanatice Statul Islamic din Irak şi Siria care a declanşat jihadul împotriva lumii civilizate, confruntări armate între budişti şi hinduişti în Tailanda, Burma şi Sri Lanka, conflicte între hinduişti şi musulmani în provincia Kaşmir, etc. Probabil că toate aceste frământări sociale care generează dimensiunea beligeranta, ar fi fost aplanate dacă în prealabil actorii implicaţi ar fi făcut apel la valorile spirituale umane.
Ana Magdin: Povestiţi-ne vă rog, câte ceva despre cărţile dvs şi unde poti fi ele comandate?
Nicholas Buda: Activitatea jurnalistică am început-o în anul 1994 la ziarul „Curierul Primăriei Cluj-Napoca” alături de poetul clujean Dumitru Cerna, iar cea editorială în anul 2009 când mi-a fost publicată, la editura Eminescu, prima carte intitulată „Constantin Aronescu şi ultima Boemă a Micului Paris”. Pare oarecum distonant după ce am vorbit de Tibet, de mitologie şi rugăciune, să ajungem la fenomenul boemei literare româneşti. Aşa a fost însă linia destinului meu literar, un destin eclectic din care au răsărit 8 volume, dintre care două au fost re-editate: „Constantin Aronesc şi ultima Boemă a Micului Paris” publicat în 2 ediţii, „Între Hristos şi Buddha, pe munţii de care se sprijină cerul” publicat în 2 ediţii, „Timpul din trupul meu/Time Within my Body” poeme – ediţie bilingvă rom-engl., „2012 A.D. Sfârşitul violenţei sau timpul unui violent sfârşit?”, „Mitropolitul Antonie Plămădeală, rugul aprins al conştiinţei neamului”, co-autor Maica Anastasia, „Amurgul şoaptelor târzii” poeme extrase din corespondenţa mea cu poetul Dumitru Cerna, „Ziarist la New York” vol. 1 şi „International Relations” ediţie în lb engleză. Am în plan editorial viitor încă trei volume care sper să vadă lumina tiparului în anul 2015: „O istorie sentimentală a Boemei”, „Ziarist la New York” vol. 2 şi „Mitropolitul Antonie Plămădeală, rugul aprins al conştiinţei neamului” editia 2. Cărţile pot fi comandate online de la editura Casa Cărtii de Ştiinţă din Cluj-Napoca (www.casacartii.ro) sau în caz că editura a epuizat stocul, direct de la autor (la adresa de email nycreactive@gmail.com).
Ana Magdin: Cum este viaţa pentru Nicholas Buda, după plecarea din Tibet?
Nicholas Buda: Viaţa îşi urmează cursul ei firesc… dar deşi au trecut ceva ani de când am plecat din Tibet, practic nu am părăsit Tibetul niciodată. Există în mine ceva tainic, dincolo de percepţia lutnică, o legătură cu valenţe mistice care mă leagă de călătoria mea în India şi Tibet de la sfârşitul mileniului al doilea. Mental mă reântorc în Tibet aproape zilnic, este un drum ideatic pe care îl parcurg din inerţia realităţii experienţelor trăite acolo. Uneori gândurile mele curg înspre Tibetul cel drag mie, aşa cum râurile legendarului Euripide se întorc înapoi spre izvoarele ce le-au zămislit. Mă consider un privilegiat care a avut şansa de a păşi pe străzile Calcuttei lui Mircea Eliade şi de a urca povârnişul îndoielilor atingând răsăritul de soare la marginea cerului.
Ana Magdin: Ce experienţe aveti din Tibet?
Nicholas Buda: Să nu vă aşteptaţi la experienţe yoghine de genul celor practicate de Eliade. Mai întâi de toate este experienţa călătoriei în sine, pe care am împărtăşit-o în mare parte în paginile cărtii mele „Între Hristos şi Buddha, pe munţii de care se sprijină cerul”. Călătoria peste Orientul Mijlociu, până la New Delhi, peste faimosul Pamir, are farmecul ei aparte. Survolarea Calcuttei şi Deltei Gangelui pare asemănătoare cu o aterizare în pădurile amazoniene. Străzile Calcuttei şi coloristica socială extrem de variată sunt un alt capitol al experienţei mele în India. Călătoria cu trenul peste Gange spre munţii Himalaia, dar mai ales modul în care am convieţuit cu călugării budişti la Mânăstirea Rumtek sunt experientele capitale pe care le port încă în suflet după această aventură a cunoaşterii din sudul Tibetului. Călătoria mea în Tibet a fost una iniţiatică, unică în felul ei. Aveam senzaţia că, cu cât urcam mai sus pe munţii de care se sprijină cerul, cu atât coboram mai adânc în mine însumi, în abisul fiinţial pe care toţi îl avem dar puţini îl conştientizăm. O experienţă aparte a fost descoperirea unui templu budist vechi, aproape în ruină, în pădurile sălbatice din Sikkim unde spre surpinderea mea tinerii studenţi budişti, de la Mânăstirea Rumtek, mergeau pentru a medita în izolare înainte de a se reîntoarce la viaţa comunitară din satele lor.
Ana Magdin: Spuneţi-ne ceva, orice, din ce doriţi să spuneţi şi nu aţi spus niciodată.
Nicholas Buda: Viaţa uneori e plină de dificultăţi şi suferinţe. Cu toate acestea nu dispreţuiţi darul vieţii, deoarece acesta este o ocazie unică de a învăţa şi a creşte. Bucuraţi-vă de viaţă. Opriţi-vă din mers şi uitaţi-vă atent la o floare, studiaţi-i forma şi culorile… Atingeţi cu palmele un copac, îmbraţişaţi-l ca şi cum ar fi un prieten drag. Uitaţi-vă seara la cerul înstelat şi lăsaţi-vă ochii să rătăcească printre aştrii arzând tainic lumina. Iubiţi, fiţi darnici şi buni! Trăiţi prezentul continuu al fiecărei zi, fără regrete, ca şi cum ar fi ultima din calendarul vieţii.
Ana Magdin: Cum trebuie să fie oamenii, ce să aleagă pentru a avea un suflet liniştit şi cum trebuie să trăim pe acest Pământ?
Nicholas Buda: Îmi vin acum în minte cuvintele lui Elbert Hubbard, un artist, scriitor şi filosof american de la începutul sec. al XX-lea: sculptorul produce o statuie frumoasă după ce îndepartează cu dalta părţile de marmură care nu sunt necesare: este un proces de eliminare. Probabil că acelaşi lucru e nevoie şi pentru noi, în viaţa de fiecare zi: să eliminăm din bagajul genetic excesiv care ne apasă asemeni bolovanului lui Sisif. Pentru a avea un suflet liniştit, oamenii trebuie să înveţe modul de detaşare conştientă de lucrurile care îi împiedică să atingă nivelul unei vieţi evoluate. În primul rând trebuie să stopeze procesul de complicare inutilă a vieţii. Confucius spunea că viaţa este într-adevăr foarte simplă, dar oamenii insistă din diferite motive să o facă complicată. Debarasaţi-vă de conglomeratul gândurilor negative, ocoliţi situaţiile stresante şi căutaţi oazele de linişte spirituală ca remediu imediat. Învăţaţi să nu mai spuneţi NU AM TIMP ACUM. Un suflet generos are timp pentru toţi şi pentru toate… Să nu vă fie frică de ziua de mâine, chiar dacă vă aflaţi într-un noian de incertitudini. Aveţi curaj şi urmaţi-vă idealurile. Nu aşteptaţi pentru un timp potrivit când credeţi că sunteţi pregătiţi de schimbări majore în viaţa. Nu aşteptaţi să vină alţii să vă dea fericirea pentru că nu este niciodată un anumit timp special dedicat obţinerii acesteia. Gândiţi-vă la cei din jurul vostru şi fie că faceţi o vizită unui prieten la spital, sau bateţi la uşa unei rude înaintată în vârstă, daţi din timpul vostru pentru ca aceasta va cimenta esenţa valorilor umane în voi.
Ana Magdin: Gândul dvs pentru românii de pretutindeni!
Nicholas Buda: Fiţi uniţi, pentru că în unire stă puterea. Fiţi mândri de moştenirea istorică, religioasă şi culturală pe care o aveţi. În oricare colţ de lume aţi fi, citiţi-l pe Eminescu, nu vă uitaţi limba şi obiceiurile strămoşeşti, păstraţi-vă armonios identitatea culturală epurată de tendinţele divergenţelor etnice.
NOTA:
Nicholas BUDA alias Neculae PRUND este jurnalist și scriitor american de origine română. Debutează în presa scrisă la foaia volantă „ALO”, apărută imediat după evenimentele din decembrie `89, cu un articol despre eroii revoltei anticomuniste. Activitatea sa jurnalistică începe la „Curierul Primăriei” Cluj-Napoca (1995), fiind și unul dintre membrii fondatori, alături de poetul Dumitru Cerna. Publică primele sale poezii (Credo, Imensitate, Simplu Om) în anul 2001, sub pseudonimul Neculae Prund, în ziarul România Culturală din New York. Călătorește intens în Europa, între anii 1992-1998, ca invitat al International Ecumenical Fellowship participând la conferințe ecumenice internaționale în cadrul cărora prezintă aspecte din viața socială, culturală și religioasă din România. Este inițiatorul grupului ecumenic de la Cluj-Napoca, „IEF Regiunea România”, alături de profesorul de religie Vasile Lazăr. Face călătorii de studii istorice, culturale și religioase în Asia: Xi’an, Shanghai (China), Kuala-Lumpur (Malaysia), Bangkok, Phuket (Tailanda), Bandung-Borobudur (Java-Indonesia), Tokyo (Japonia), Taipei (Taiwan), Hong-Kong, Singapore; America Centrală: Teotihuacán, Cozumel (Mexico), Guatemala, Belize, Honduras și în Africa la Nairobi (Kenia). Jurnalist și editor al publicațiilor româno-americane „Gândacul de Colorado” (Colorado), „New York Magazin” (New York), „Curentul International” (Detroit, Michigan). Volume publicate: Constantin Aronescu și ultima Boemă a Micului Paris (Ed. Mihai Eminescu, București 2009 / ediția 1), carte de debut. Între Hristos și Buddha pe munții de care se sprijină cerul, (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2009), ediție retipărită în 2010. Constantin Aronescu și ultima Boemă a Micului Paris (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2010 / ediția 2). Timpul din trupul meu / Time within my body (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2011). 2012 A. D. Sfârșitul violenței sau timpul unui violent sfârșit? (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2012). Mitropolitul Antonie al Ardealului, Rugul aprins al conștiinței neamului – co-autor Maica Anastasia (Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2012). Amurgul șoaptelor târzii, (Editura Armonii Culturale, 2014), Ziarist la New York – vol. 1 (Editura Armonii Culturale, 2014).Traduceri: Peștera din pom / The Cave Within the Tree, poeme de Dumitru Cerna (2012). Traducere din română în engleză. Premii: Diploma de Excelență – din partea Instituției Primarului orașului Câmpeni, pentru întreaga activitate de scriitor, poet, ziarist și promotor cultural desfășurată în țară și străinătate (2011). Diploma de Onoare – din partea Bibliotecii „Avram Iancu” din Câmpeni, pentru cărțile și articolele publicate (2011). Premiul II, cu distincția Jurnalist al anului 2011, acordat de Forumul Presei Române din America, desfășurat sub egida North American Romanian Press Association (NARPA), Chicago (17-18 iunie, 2011). Premiul I, Cultură – acordat de NARPA, Chicago (27 iunie, 2012). Prezent în volumul „Poeții 2” de Dumitru Cerna, (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca 2010). Membru fondator al North American Romanian Press Association (NARPA – Chicago 2010), Nicholas Buda scrie și locuiește în orașele New York și Tampa, Statele Unite ale Americii.

Ana Moroşanu Magdin

 

Din însemnările unui (alt fel de) imigrant

Posted by Stefan Strajer On October - 25 - 2014

Din însemnările unui (alt fel de) imigrant

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Cineva spunea cândva că destinului nu-i place să facă retuşuri. Aserţiunea cu valoare de maximă am putut-o deseori verifica de-a lungul anilor, gândindu-mă în urmă, acum mai conştient ca oricând că am trecut de jumătatea firului pe care mi l-a tors ursitoarea.
Convins că nimic nu este absolut întâmplător pe lumea asta, îmi amintesc astăzi cu nostalgie şi înţelegere un moment din tinereţea mea fragedă care putea să-mi schimbe radical drumul prin această viaţă efemeră.
Bunicii mei din partea mamei au aparţinut generaţiei de români „Mia şi drumul” de la începutul secolului trecut, emigrând în America. Asemenea multor ardeleni, după mai bine de zece ani, s-au întors în România unde după puţin timp s-a născut mama mea, cea mai mare dintre cei trei copii pe care i-au avut. Nu o dată m-am întrebat ce parcurs ar fi avut viaţa mea dacă mama mea s-ar fi născut în America…

Dorin NadrauFoto. Dorin Nadrau

Dar iată o întâmplare petrecută după mulţi ani de la repatrierea bunicilor ce îmi induce un motiv justificat de a mă convinge tot mai mult că, structural cel puţin, totuşi, America mă atrăgea în mod inconştient şi involuntar. Mătuşa mea din partea mamei, sora bunicii, care s-a născut şi trăia în America, într-una din vizitele pe care le făcea la interval de doi-trei ani în România pentru a-şi vedea rudele de sânge, a fost cea care a iniţiat şi declanşat un proces psihic ce m-a surprins profund şi m-a pus la grea încercare datorită urmărilor majore pe care le implica. Într-o seară, după un moment de vădită chibzuială, mătuşa mi-a propus să mă ducă definitv în America, ţara ei natală, fiind foarte documentată în demersurile pe care trebuia să le facă, concluzionând că ea mă poate cumpăra „cum cumperi un animal la târg…”. O admiram mult în acei ani pe cea care voia să-mi schimbe viaţa: energică, mare familistă, stăpânită de o făţişă veneraţie pentru neamul românesc, credincioasă (era fondatoare a unei biserici româneşti în America). Ea mă îndrăgea nespus de mult, cu toate că avea trei copii puţin mai vârstnici decât mine. Eu, care pe atunci eram proaspăt inginer, abia licenţiat după cei cinci ani de facultate petrecuţi în Bucureşti, aveam părinţii în putere şi o mulţime de prieteni şi nu puteam concepe să purced la un astfel de drum. Propunerea, care la început, având în vedere avantajele prezentate, mi s-a părut extraordinară, mi-a lăsat un gust amar şi mi-a produs o reală dezamăgire. Cu mare strângere de inimă, poate chiar cu regret, am refuzat-o sfios, dar convingător pe mătuşa mea.
În decursul anilor, verişori necunoscuţi până atunci de mine, născuţi pe pământ american, s-au perindat prin România cu dorinţa de a-şi cunoaşte rădăcinile. Nu m-au impresionat niciodată nici maşinile performante închiriate din Europa occidentală cu care se deplasau în ţară, nici hainele lor şi nici modul deosebit în care se comportau.
După căderea comunismului, în România aveam, cel puţin, libertate. Libertatea de a călători, de a comunica, de a studia şi cunoaşte realmente adevărata istorie şi civilizaţie. Am avut prilejul să călătoresc în multe ţări din Europa, cele mai importante contacte fiind pentru mine cele cu Germania şi Franţa. Am putut lua pulsul Europei nu doar de pe poziţia unui simplu turist, ci şi vizitând imigranţi români în Europa. Am întâlnit pe aceeaşi paralelă oameni fericiţi şi împliniţi, dar şi imigranţi care nu-şi vor găsi locul nicăieri, niciunde, niciodată.
În general, oamenii îşi părăsesc ţara din motive politice, economice, sociale. În condiţiile actuale, datorită globalizării, uşurinţei de comunicare şi deplasare, au apărut şi alte categorii de emigranţi, cum ar fi cea a celor care vor să urce pe o altă treaptă, superioară, de civilizaţie. În fine, mai există şi categoria celor care (cred că acum sunt un sentimental…) îşi găsesc liniştea şi fericirea în altă parte, adică a celor pentru care „acasă” înseamnă locul unde ţi-e inima…
Despre America ştiam multe şi pot să afirm cu tărie că niciodată nu am fost influenţat în opiniile mele despre această ţară de mulţi dintre cei care după ce ajung în State devin musafiri de profesie în România şi care cum au apucat să treacă Oceanul se uită la români de sus şi îi socotesc, în sinea lor, drept proşti. Cunoşteam despre America şi părerile unora care duceau la concluzia că reprezintă o cultură unde doar cel tare supravieţuieşte şi unde lamentările şi slăbiciunile sunt privite cu dispreţ. Naţiune de învingători, nu de visători. De asemenea, că aici piaţa dictează şi totul se realizează prin iniţiativă privată, nimeni neriscând un cent dacă nu se întrevede un profit.
Profesiile mele (inginer şi avocat), dintre cele pentru care la ora actuală în ţară tinerii care păşesc pe porţile facultăţilor fac cele mai lungi cozi, mi-au permis să cunosc şi alte aspecte despre America, lucruri cu adevărat minunate, nemaipomenite. Astăzi pot să afirm că America este mult mai mult decât mi-am putut eu închipui…
Paradoxal totuşi este faptul că până acum aproape patru ani nici în cele mai ciudate vise nu mi-aş fi închipuit că voi ajunge în America. Tot paradoxal este că atunci, în 2010, destinul meu a decis să facă retuşuri…, povestea vieţii mele devenind foarte simplă şi uşor de relatat: în mai puţin de o lună am primit viza de SUA, în ciuda unor posibile impedimente, având în vedere că eram singur şi cu o situaţie materială superioară mediei, peste aproape două luni m-am (re)căsătorit, iar în următoarele trei luni mi s-a eliberat autorizaţia de muncă şi Green Card-ul.
Eu nu am părăsit România nici din raţiuni politice şi nici economico-sociale. Plecarea mea a fost, pur şi simplu, o alegere. Este incontestabil că nu am fost obligat să iau calea exilului. De fapt, trebuie spus că eu mă situez alături de cei care consideră, pe bună dreptate, că termenul a devenit caduc în lumea globală în care trăim şi că la un anumit nivel suntem cu toţii călători pe acest pământ, în această viaţă.
Pentru cineva care se gândeşte că practic am luat viaţa de la capăt, vreau să spun că secretul ţine de personalitatea mea. Firea mea de ardelean m-a obligat toată viaţa mea să nu mă dau bătut… Pe „Titanic” au fost 13 transilvăneni: unul a supravieţuit. Îmi persista în minte scena din film cu orchestra care, pe puntea vasului, a cântat până în ultima clipă, pierind cu toţii, înghiţiţi de apele Atlanticului, „Mai aproape de Tine, Doamne!”…
Integrarea în sistemul american înseamnă în primul rând promovarea redefinirii identităţii, necesităţii vitale de a exista şi funcţiona într-o alta lume, adică într-o nouă cultură şi într-un nou context. Pot să spun acum că de la început am fost fascinat de americani, de atitudinea „I can” şi spiritul pozitiv. Sunt entuziasmat că aici lucrurile au sens, că există reguli bine gândite care se aplică şi chiar funcţionează. Îmi place şi că societatea americană te învaţă să nu închizi uşa… În sfârşit, nu regret nici o clipă că, vorba unui bun prieten, „am dat porcul pe curcan că-i mai corect politic şi nici n-are colesterol”.
Desigur, îmi lipseşte România natală, nu cea abtractă sau conceptuală. Ca român, astăzi gândul mă duce la ceea ce scria Caragiale în 1899, înca o indubitabilă proba a actualităţii lui Nenea Iancu: „Când ar fi să dau vreo povaţă unui tânăr român, iată pe care i-aş da-o: Tinere, să-ţi fie patria scumpă ca şi mama ta! S-o iubeşti şi s-o respecteţi din adâncul sufletului tău! De dragostea şi de respectul tău pentru ea să nu faci vreodată reclamă sau paradă. Ba, ai dreptul să urăşti, să loveşti, să sfărâmi pe acei fraţi ai tăi ticăloşi, cari, în loc s-o iubească şi s-o respecteze ca pe o mamă cuminte, onestă şi severă, o curtează, o măgulesc şi o exaltează ca pe o bătrână cochetă, nebună bună de tocat!”.
Dar, despre patriotism şi America, într-o altă serie de însemnări…
(4 Octombrie 2014, Grand Rapids, Michigan)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors