Archive for the ‘Destinatia Romania’ Category

Academia Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte în pragul celui de-al 40-lea Congres (Montreal, Canada)

 

Autor: Galina Martea

 

Înaltul for de ştiintă şi cultură Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe (ARA) este în pragul celui de-al 40-lea Congres, care va avea loc la Montreal, Canada, în perioada 28-31 iulie al anului curent. Prestigioasa academie, înfiinţată în 1976, este o instituţie care promovează şi dezvoltă la modul absolut valorile ştiințifice și culturale universale, susţine şi completează activitatea de cercetare a oamenilor de ştiinţă din întreaga lume, şi, în mod special, a oamenilor de ştiinţă de naţionalitate/origine română. În aşa mod, ARA a reunit în jurul său în calitate de membri (membri emeriţi, membri de onoare, membri corespondenţi, membri titulari) pe cei mai de seamă savanți şi personalităţi de elită mondială, dar, în mod particular, de origine română care s-au remarcat pe plan mondial prin merite deosebite în diverse domenii de activitate, precum este profesorul George Emil Palade care a primit Premiul Nobel în fiziologie şi medicină în anul 1999, scriitorii Eugen Ionesco şi Virgil Gheorghiu, filozoful Mircea Eliade, astronautul dr. Dumitru-Dorin Prunariu, etc. Printre cei mai renumiţi oameni de ştiinţă de talie universală este prezentă şi Doamna Ruxandra Vidu – Preşedinte al ARA. Dna Ruxandra Vidu (profesor şi om de ştiinţă în domeniul nanomaterialelor şi nanotehnologiilor, cu numeroase invenţii brevetate în SUA; decorată cu importante premii şi distincţii mondiale; profesor la renumita Universitate din California Davis – instituţie de învăţământ superior care este în topul celor 50 universităţi din lume) reprezintă cu multă demnitate şi responsabilitate din anul 2013 funcţia de Preşedinte al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe (American Romanian Academy of Arts and Science, ARA). Prin persoana dnei Ruxandra Vidu, omul desăvârşit al neamului românesc, au loc acele procese în cadrul prestigioasei academii şi nu numai care, la rândul lor, unesc şi amplifică în mod creator cultura şi ştiinţa universală necesară existenţei umane. Domnia Sa, fiind omul naţiunii române, de-a lungul timpului îşi dedică existenţa doar pentru lucruri demne de apreciere. Actualmente, o contribuţie deosebită îi revine în organizarea Congresului ARA, eveniment de o valoare şi importanţă aparte care marchează aniversarea a 40 ani de la primul Congres ARA. Meritul acestor succese se datorează faptului că în orice acţiune întreprinsă pentru promovarea academiei ARA dna Ruxandra Vidu depune eforturi majore în obţinerea rezultatelor doar cu accente pozitive. În acest context este necesar să menţionăm, că în anii precedenţi ARA, de asemenea, a fost condusă/administrată de mari personalităţi distincte ale neamului românesc şi anume: Monsenior Octavian Bârlea (preşedinte ARA, 1975-1978), Prof. Nicolae Timiraş (preşedinte ARA, 1978-1982), Prof. Maria Manoliu-Manea (preşedinte ARA, 1982-1995), Prof. Constantin Corduneanu (preşedinte ARA, 1995-1998), Prof. Ion Paraschivoiu (preşedinte ARA, 1998-2013) şi, respectiv, Profesorul Ruxandra Vidu (preşedinte ARA, 2013-prezent), care cu toţii, la rândul lor, au contribuit enorm la prestigiul instituţiei în cauză. Deci, pentru merite personale şi publice să le aducem acestor oameni de valoare mulţumirile şi felicitările de rigoare!

ARA

Congresul ARA, care se desfăşoară în fiecare an şi în diverse ţări ale lumii, este o reuniune internaţională a oamenilor de ştiinţă/cultură/artă şi, nemijlocit, a membrilor ARA prin intermediul căruia sunt puse în discuţie problemele şi realizările academice ale acestora. Cu obiective concrete, Congresul ARA tinde să obţină, ca de fiecare dată, colaborarea cât mai vastă cu Academia Română şi alte academii de ştiinţe şi instituţii de cercetare din ţară şi din străinătate; aspiră necontenit la promovarea intelectualităţii române în spaţiul universal care, cu certitudine, este capabilă de a valorifica în mod distinct valorile spirituale/umane; şi, respectiv, de a contribui substanţial la dezvoltarea ştiinţei/culturii în ţara de origine şi anume: în România. Astfel, şi de această dată, în cadrul celui de-al 40-lea Congres ARA se va construi o nouă punte plină de valori între oamenii de ştiinţă şi creaţie, între ţări şi popoare, între om şi societate, unde scopul prioritar să fie în a evolua cât mai evident civilizaţia umană. Iar pentru naţiunea română, în special, să prospere din plin în bunăstare şi cunoaştere (unde nu s-ar afla omul pe acest pământ), iar în cadrul ţării româneşti să se producă mereu schimbări cu accent pozitiv în toate domeniile de activitate publică/socială. Deci, prin intermediul ştiinţei şi artei, scopul Congresului ARA este de a contribui esenţial la dezvoltarea socială, economică şi culturală a întregii lumi şi, nu în ultimul rând, a României, iar intelectualitatea română de pretutindeni să fie acea valoare umană care să acţioneze în numele celor mai nobile idealuri. La acest capitol de o conotaţie aparte ar urma să menţionăm, că Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe (inclusiv, cu acţiunile întreprinse prin intermediul Congreselor anuale, cât şi prin prezenţa membrilor săi de valoare) se poziţionează ca cea mai prestigioasă/edifiantă organizaţie non-profit din afara României, care timp de 40 de ani a reuşit să valorifice/reprezinte elita intelectualităţii din diaspora română.

Aşadar, să-i dorim Congresului ARA cele mai frumoase urări de succes în realizarea obiectivelor preconizate, care, cu siguranţă, vor fi noi acţiuni pozitive de viitor întru valorificarea potenţialului ştiinţific şi cultural universal.

(Galina MARTEA, dr, membru ARA)

O carte de învăţătură despre Japonia

Posted by Stefan Strajer On June - 10 - 2016

O carte de învăţătură despre Japonia

Autor: Anca Sîrghie

 

Anul trecut am citit prima lucrare publicată a Milenei Munteanu, Dincolo de Ţara cu Dor, oferită de autoare la Câmpul Românesc de la Hamilton, în Canada, carte pe care am şi prezentat-o cu multă bucurie la Sibiu, alături de alţi colegi universitari. Acum autoarea memorialistă m-a surprins, la fel de plăcut, cu o a doua apariţie editorială, de data aceasta focalizată pe un anume punct geografic, aşa cum anunţă titlul metaforic Din Ţara Soarelui Răsare (Editura Singur, 2016). Alăturându-se soţului, Marin, cum este menţionat în carte universitarul canadian invitat la sesiunea ştiinţifică din Shonan Village Centre, Milena Munteanu a făcut o vizită în mai multe oraşe nipone, începându-şi experienţa de turistă cu un cutremur şi terminând cu un taifun. Cum altfel, din moment ce este vorba, desigur, despre Japonia?

Textul confesiunii memorialistice este precedat de Prefaţa entuziastă a lui Ştefan Dumitrescu şi susţinut în final de Postfaţa scriitoarei Cezarina Adamescu, la fel de bucuroşi să salute noua apariţie editorială. Proverbele japoneze care preludiază fiecare dintre capitolele jurnalului ar putea constitui în sine un filon de meditaţie propus cititorului, ca adevărat festin al spiritului.

Aşa cum autoarea ţine să-şi împărtăşească filosofia de globe-trotter împătimit de frumuseţea autentică a specificului nipon, ea mărturiseşte: „Mi-aş dori să mă pot de-occidentaliza, să reuşesc să îmi încetinesc ritmurile, să îmi îngădui liniştea de a intra în atmosfera Zen a templelor, să încerc să le înţeleg semnificaţia şi să mă bucur de pacea ce-o degajă. Deşi eu am făcut un maraton din vizita Japoniei, ea de fapt se gustă cel mai bine dacă-i îngădui să îţi vorbească în ritmurile proprii.” Oricâte profiluri japoneze prind contur în tipologia variată a noului ei jurnal de călătorie, de la profesionistul impecabil, plin de condescendenţă, care este taxatorul de bilete din tren şi ghidul estet, îndrăgostit chiar şi de picturile de pe armele de foc prezentate turiştilor, la   funcţionarul public care nu poate concepe să beneficieze de un bacşiş sau taximetristul care dă bomboane pasagerilor lui, cel mai puternic personaj rămâne autoarea însăşi, care urcă pe Muntele Fuji, nemulţumindu-se să-i privească din trenul rapid de departe, vizitează temple nenumărate în speranţa că va pătrunde secretul meditaţiilor Ajikan, prin care japonezii vor să comunice cu Universul, energizându-se. Destinaţiile speciale pe care şi le alege, meniurile   rafinate selectate la restaurante, traseele urmate cu abonamente care pot acoperi întreaga zi de vizitare   neobosită trădează un spirit iscoditor, dublat de o putere a observaţiei şi de analiză cu totul remarcabile. Ceea ce relatează Milena acum este “o experienţă japoneză cvasi-completă”, ea conducându-şi cititorii prin ţara plină de contradicţii ale unui popor ce luptă în egală măsură cu complexe de inferioritate şi de superioritate, între mândria unei demnităţi din care se născuse tradiţia samurailor, devotaţi până la sacrificiul suprem unei idei, şi generozitatea cu care în prezent oferă servicii turistice impecabile musafirilor de oriunde. Edificator pentru înţelegerea mentalităţii nipone, mult îndepărtată de spiritul european, este episodul Olimpiadei de la Tokio din 1964, când ţara gazdă a   dobândit 16 Medalii de Aur, un palmares cu totul remarcabil. Totuşi, un alergător japonez, plasat pe locul 2 înaintea ultimului tur de stadion, a fost întrecut la finish de un englez şi a coborât pe locul 3, obţinând Medalia de Bronz. Surprins de întorsătura situaţiei, atletul japonez s-a socotit umilit de neatingerea ţintei propuse de el şi nimic nu l-a mai oprit de la sinuciderea, înţeleasă ca gest de onoare. Şi pentru ca să facă înţeles raportul Japoniei cu Vestul Europei, de care Ţara Soarelui Răsare s-a simţit mult timp obsedată, ea luându-l la modul propriu ca exemplu, autoarea evocă un alt caz de reacţie sportivă din timpul aceleiaşi competiţii. Atunci când întreaga ţară îşi pusese nădejdea într-un luptător japonez care avea ca adversar pe olandezul Gaesing, meciul lor a fost urmărit în direct de toţi iubitorii niponi ai sportului. Stupoare! A învins olandezul Gaesing, care înainte de a se lăsa omagiat însă, a făcut un gest reparator, închinându-se în faţa japonezului învins. Raportat la complexul de inferioritate al japonezilor,   acel gest a fost un semn de recunoaştere a demnităţii lor naţionale. Ca atare, ei l-au declarat pe luptătorul Gaesing erou naţional al Japoniei, pentru că prin atitudinea lui s-a văzut apreciată demnitatea poporului lor de către Occident.

Milena Munteanu.coperta.corecta

Cu intuiţii sigure în măsurarea puterii de atenţie a cititorului, Milena Munteanu construieşte capitole, identificate cu o succesiune de flash-uri, adevărate pilule de frumuseţe inedită, care ţin mereu vie curiozitatea lectorului, nicicum lăsat să cadă în capcana plictisului, a oboselii. Prinse într-o carte cuceritoare prin totala şi dezarmanta sinceritate a confesiunii, notaţii dintre cele mai variate se succed în ordinea vie a cursului vizitei, fără vreo focalizare ori structurare tematică, fără vreo intenţie de autoidealizare, căci modestia şi buna dispoziţie umoristică asigură autenticitatea reflectării. Există două repere inconfundabile ale comentariului, anume peisajul natural românesc, la care uneori se raportează, poate nu destul de explicit, ci abia presimţit în formularea „ca pe la noi”, şi experienţa canadiană, cu care autoarea se mândreşte în egală măsură.

Aş fi dorit ca impresionantul capitol Hiroshima să încheie cartea. Aceasta nu numai de dragul cronologiei evenimenţiale şi a trăirii ce atinge cotele cele mai înalte, ci şi pentru că problema celei mai dramatice înfruntări cu America în cel de-al Doilea Război Mondial continuă şi în prezent să fie o rană deschisă, la care   autoarea se referă cu obiectivitate convingătoare. Milena Munteanu face procesul războiului, cu atrocităţile lui imprescriptibile, vizitând Memorialul de la Hiroshima, când notează cifre impresionante ca cei 150.000 sau chiar 200.000 japonezi victime, menţionează pe mama alăptând copilul sau pe fetiţa care a murit de leucemie ca atâţi alţii, dar nuanţează ideea vinovăţiei când trece prin cel mai mare cimitir al Japoniei, unde au fost îngropaţi şi cei ce fuseseră închişi pentru atrocităţile comise în al Doilea Război Mondial. Faptul că americanii şterseseră de pe lista localităţilor ţintă oraşul Kyoto, capitală a Japoniei timp de 1100 ani, cu tezaurul istoric şi cultural care trebuia protejat de bombardament, dovedea   că beligeranţii adversari nu erau ignoranţi, raţiunea subtilă şi ultimă a atacului atomic fiind oprirea imperialismului japonez, care periclita întreaga zonă.

Memorialista se fereşte de locurile comune, ce sunt pentru specificul japonez ikebana, ca artă a florilor, banzai –grădinăritul pitic, mangra- arta animaţiei, haiku– ca tehnică a versului, şi origami, practica plierii hârtiei etc.. Tocmai pentru că sunt prea mult vehiculate în întreaga lume, acestea vor fi numai tangent prezente în comentariu. În schimb, ca turistă interesată de specificitatea ţării vizitate, Milena Munteanu stăruie prin exemple clarificante asupra a ceea ce sunt şi astăzi gheişele, trenurile cele mai rapide, numite Shinkansen, sau practica sinuciderii prin hara-kiri, pentru care castelele prevedeau cândva încăperi speciale. Mai surprinzător este faptul că alăturea în castelul vizitat la Matsumoto sunt şi săli de admirat luna, cu balcoane largi. Ca notă proprie a sensibilităţii nipone, în explicaţia ghidului, astrul se reflectă nu numai pe întunericul cerului, ci şi pe luciul apei canalelor ce ocolesc castelul. Vraja se amplifică atunci când se admiră o a treia lună, cea din paharul cu sake, băutura naţională a Japoniei. Cu o încredere puritană în forţa expresivă a cuvântului, autoarea îi rezervă   acestuia misiunea absolută de a comunica, aşa cum ea singură le defineşte, „minunăţiile ce mi s-au relevat pe drumuri nipone”. Pentru genul memorialistic ilustrat în carte, de folos ar fi putut fi şi nişte imagini fotografice realizate de ea pe traseu, poze care să augmenteze pitorescul particular al lumii nipone, ce i-a oferit călătoarei „o experienţă unică, de poveste”. Într-o epocă a dominării stimulilor imagistici în comunicare, cum este începutul secolului XXI, ilustrarea este o sursă certă a captării interesului unei cărţi memorialistice, de bogăţia celei la care ne referim. Iată un aspect la care pe viitor ar trebui să reflecteze memorialista.

În fapt, autoarea se adresează în primul rând cititorilor cultivaţi, trimiţând spre repere livreşti ale temei (precum romanele Deşertul tătarilor de Dino Buzatti, care a luat Premiul Nobel, şi mai ales Shogun de James Clavell) sau alternând cu simţul măsurii termeni japonezi cu alţii din limba engleză, într-un melanj care menţine trează atenţia lectorului, tocmai pentru că ei devin sarea şi piperul textului, îndeosebi în dialogul plin de haz rafinat cu Marin, partenerul de călătorie. Poate că în capitolul Conferinţa merita să aflăm modul cum s-a desfăşurat o asemenea manifestare ştiinţifică universitară „de ţinută într-un domeniu inovativ”, la care Marin fusese invitat, eveniment care în carte nu depăşeşte rolul unui pretext pentru întregul demers memorialistic. Mânuind condeiul cu toată priceperea spre a consemna succint câteva momente istorice nipone semnificative, descrieri esenţializante de pagode sau grădini şi Poarta Torii ori monumente artistice, cu pivotare îndeosebi pe statuile gigantice ale lui Buddha, memorialista compune spectrul specificităţii arhitecturale şi artistice a unei civilizaţii străvechi din Asia extrem răsăriteană. Ceea ce descoperi în noua carte a Milenei nu este Japonia dicţionarelor şi tratatelor ştiinţifice, care neîndoios i-ar fi venit în ajutor, ci Ţara Soarelui Răsare colindată de ea, călătoarea mereu deschisă misterelor şi pitorescului unui spaţiu bogat în frumuseţi. Şi pe acesta ea îl oferă cititorului român cu densitatea binecuvântată a conţinutului triat inteligent şi cu perspicacitatea observaţiei treze care face din jurnalul ei o adevărată carte de învăţătură despre Japonia, aşa cum ea este în zilele noastre şi, nu mai puţin, cum dăinuie de milenii.

Tot ce-i românesc nu piere şi nici nu va pieri

Posted by Stefan Strajer On June - 7 - 2016

Tot ce-i românesc nu piere şi nici nu va pieri

 

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Jean Moscopol, considerat o adevărată glorie a perioadei interbelice, ne-a lăsat multe cântece, dar, în ce mă priveşte, interpretarea unică şi inimitabilă a celui purtând titlul „Tot ce-i românesc nu piere” simbolizează chintesenţa întregii sale vieţi, precum şi a strălucitei sale cariere artistice, ducându-mă cu gândul şi la anii de pribegie pe care i-a petrecut, când, cuprins de un dor mistuitor de ţara în care s-a născut, nu putea să-şi revadă locurile natale.

A fost o personalitate artistică de mare valoare şi, fără îndoială, cuceritoare, susţinută de o muncă plină de seriozitate, un cântăreţ ale cărui calităţi vocale l-au făcut repede cunoscut şi îndrăgit de public. Fascina, de-a dreptul, prin tonalitatea şi farmecul vocii sale şi, deopotrivă, prin pronunţia graseiată. Glasul său era un amestec copleşitor de claritate, robusteţe şi forţă cu blândeţe, expresivitate şi vivacitate, reuşind să vrăjească publicul pe un registru liric de mare sensibilitate. Şi-a clădit cu multă trudă şi migală o frumoasă carieră artistică impresionând întotdeauna atenţia pe care o acorda poeziei textului, permanent în concordanţă cu conţinutul afectiv, rezultând invariabil apariţii scenice care trădau o intensă muncă, studiu şi pasiune. Cele peste 300 de cântece pe care le avea în repertoriu emoţionau întotdeauna auditoriul.

Jean Moscopol, pe numele său adevărat Jean Moscu, s-a născut la 26 februarie 1903 la Brăila. Provenea dintr-o familie de greci. Mama, Terpsihore, era din Constanţa, iar tatăl, Lascăr, a venit de pe malurile Mării Egee, de la Mesimvria şi s-a stabilit în Brăila unde avea o cofetărie, devenind ulterior bijutier, asemenea unei surori ale sale. Talentul l-a moştenit de la mama sa care avea o voce frumoasă de soprană.

Moscopol a fost atras de muzică de la o vârstă fragedă, meritul de a-i fi descoperit înclinaţiile muzicale fiind ale institutorului Calinicos care l-a îndrumat să înveţe chitara. Ulterior, profesorul Costia l-a dus la Biserica „Bunavestire” unde dirijorul Gherasim l-a preluat cu bunăvoinţă, dându-i posibilitatea să se afirme. A reuşit să înveţe cu mare uşurinţă să cânte la mai multe instrumente. Totodată, a dovedit o admirabilă înzestrare nativă în însuşirea limbilor străine, ajungând să cunoască bine cinci: franceza, italiana, engleza, germana şi greaca.

După terminarea liceului pe care l-a urmat la Galaţi, a părăsit Brăila sa natală, oraşul din care au pornit şi alte personalităţi artistice de incontestabilă valoare, ca Mihail Sebastian, Panait Istrate, Fănuş Neagu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Vasilica Tastaman, Johnny Răducanu. A luat drumul capitalei unde s-a înscris la Politehnică, lucrând în acelaşi timp ca muncitor şi cântând, ocazional, la renumitul restaurant „Zissu”. Conducerea fabricii la care lucra, Întreprinderea Optică „Lares”, l-a trimis la o specializare la Berlin, ocazie favorabilă înscrierii la Conservator. A revenit în ţară şi, întors la Brăila, a decis să-şi perfecţioneze studiile muzicale, astfel că s-a înscris la Conservatorul „Lyra”, secţia canto, clasa profesorilor Umberto Manao şi Jean Andrian. S-a angajat, ca funcţionar, la Agenţia maritimă „M. Embiricos et Co.”, iar în anul 1924 s-a mutat la Bucureşti, lucrând la Banca „Crissovelini” şi înscriindu-se la Facultatea de Aeronautică.

Jean Moscopol

Un moment decisiv pentru cariera sa s-a petrecut în anul 1929 când, fiind cu prietenii la barul „Zissu”, a cântat şi el câteva melodii, fiind redescoperit de şeful orchestrei, Alfred Pagony, cel care îi fusese îndrumător pe vremea când cânta, câteodată, cu ani în urmă, în acest local. Cucerit de fluieratul său şi vocea pătrunzătoare, acesta i-a propus un duet şi un salar atrăgtor. Colaborarea celor doi a durat doar doi ani, Pagony deschizându-şi propriul său bar, după care Moscopol a devenit şeful orchestrei de la barul „Zissu”.

Muzica anilor ’30 era una aflată la confluenţa muzicii uşoare cu cea populară, în acea vreme, tangoul senzual îngemănându-se cu romanţa sfâşietoare, predominând în mod constant, ca tematică, dragostea. În Bucureştii acelor ani, în special în perioada interbelică, existau localuri (restaurante, berării, bodegi) pentru toate buzunarele. Pentru a atrage cât mai mulţi clienţi, patronii se concurau în a angaja o archestră renumită şi un cântăreţ faimos aflat în mare vogă, iubit de public, care capta atenţia. După primul război mondial, „Micul Paris”, aşa cum era supranumită capitala României, avea o dulceaţă specifică a plăcerilor. Este perioada în care au apărut cântăreţii noştri emblemă pentru acea vreme, Maria Tănase, Ioana Radu, Grigoraş Dinicu, perioadă în care bucuria era stimulată şi de sfârşitul războiului, ceea ce îi făcea pe români să benchetuiască, să cânte şi să pună în valoare ştiinţa lor de a se bucura, plăcerile culinare şi fericirea de a acsulta cântăreţi de local. Muzica bucura sufletele, iar cântăreţii, cu certitudine, creau dependenţă.

Dăruit cu un neobişnuit talent, Jean Moscopol provoca o atmosferă deosebită, dovedindu-se un cântăreţ de muzică uşoară rafinat şi languros, dar şi un compozitor de luat în seamă. Trubadur incontestabil al Bucureştilor de odinioară (era supranumit „trubadurul graseiat”) se impunea prin prezenţa scenică impecabilă, îmbrăcându-se tot timpul în frac, dar cucerea întodeauna inimile celor care îl îndrăgeau prin vocea sa caldă, frumoasă şi învăluitoare. Prezenţa lui în spectacolul unui restaurant făcea localul neîncăpător. Crea o atmosferă aparte şi prin aceea că le făcea epigrame pe moment celor de la mese. Chiar a publicat o carte de epigrame intitulată „101 răutăţi”.

Jean Moscopol a apărut în filmul lui Jean Georgescu „O noapte furtunoasă”, interpretând rolul şansonetistului care cânta la Grădina „Union”, cel care le fermeca pe Ziţa, Veta şi Rică Venturiano. De asemenea, a făcut înregistrări pe plăci de gramofon şi a debutat la radio. În anul 1930 a luat lecţii suplimentare de muzică, a dat examen şi a fost confirmat ca artist profesionist. Celebrul H. Nicolaide l-a luat la renumitul teatru „Alhambra”, unde a fost distribuit şi a cântat în spectacolele „Alhambritta”, „Lăsaţi-mă să-l cânt” şi „Contesa Maritza”. Se mai impune precizat că în anul 1931 a făcut un turneu prin ţară cu faimosul actor al Teatrului Naţional Ion Manolescu şi că din acelaşi an, 1931, a devenit artist exclusiv al Casei de discuri „His Master’s Voice” din Londra. În 1932, a plecat la Berlin unde a imprimat discuri cu orchestre celebre ca Honisberg şi James Kok şi a luat lecţii de canto cu profesorul Korst. De-a lungul anilor, a înregistrat peste 300 de cântece, de diferite facturi, româneşti şi străine, pe discuri Columbia, His Master’s Voice, Homocord, Parlophon, Odeon, Polydor şi Pathe-Marconi.

După război nu a acceptat să devină cântăreţul noii puteri de la Bucureşti, convingerile sale politice fiind în totală contradicţie cu regimul stalinist care se instala. Era un om cu verticalitate şi cu mare dragoste de dreptate. Îşi făcuse cunoştinţe în lumea teatrală. Era bun prieten cu actriţa română Elvira Popescu, cea care a făcut o carieră fulminantă la Paris. Ea l-a ajutat să plece cu paşaport în toată regula din România comunistă, în anul 1947. A ajuns întâi în Grecia, apoi în Germania, de unde a plecat în Franţa. După scurt timp, a trecut Oceanul şi s-a stabilit în America, la New York.

În America nu a a mai avut aceeaşi carieră strălucitoare ca în România, pentru a-şi asigura existenţa având ocupaţii nesemnificative pentru profesiunea sa artistică. În schimb, s-a implicat profund în viaţa comunităţii românilor. A fost un bun creştin ortodox care în comunitatea românească de la New York de la Biserica „Sf. Dumitru” a ajutat foarte mulţi conaţionali demonstrând cu prisosinţă că a fost un luptător, un român patriot, un bărbat curajos şi demn. Organiza întâlniri periodice cu diaspora şi își lansa cântecele, adevărate satire politice.

Aflat în America, Jean Moscopol a început să scrie cântece-pamflet cu un pronunţat caracter anticomunist în care îi îndemna pe români să nu-şi piardă speranţa. Astfel, din „trubadurul graseiat” cu glas dulce şi mângâietor, cu o prezenţă scenică de excepţie, a devenit un luptător înfocat care demasca cu ironie şi umor, în mod vehement, flagelul comunist. Pe muzica unor piese folclorice iubite de români, Moscopol a compus balade şi cuplete împotriva sistemului politic din România în care îi satiriza cu virulenţă pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe Nicolski, odiosul şef al închisorilor comuniste, pe Petru Groza. Cupletele erau puse pe muzică foarte cunoscută, ca „Sanie cu zurgălăi”, „Ce frumoasă este viaţa”, „La umbra nucului bătrân” ş.a. A fost, cu siguranţă, un pericol pentru puterea nou instaurată, Republica Populară Română.

Asemenea lui Constantin Tănase, îşi compunea versuri caustice care nu iertau pe nimeni. Un exemplu: „Comuniştii ţin prelegeri/Şi ne cheamă la alegeri/ Să-i alegi, de vrei, nu vrei/ Tot pe cei ce îi vor ei (…) Ştii tu, mândro, ce ţi-am spus/ Despre ruşi despre-Arlus/ Când te afli printre ei/ Să te faci că ţii la ei/ Dar când suntem singurei/ Să spui: Dar’ar dracu-n ei”. Un alt exemplu este „Cântecul Morăriţei”, devenit: „Într-o ţară comunistă/ Când eşti fire arivistă/ Şi-ai şi-un caracter sinistru/ Ajungi repede ministru// După ce-ncasezi la prime/ Şi te faci părtaş la crime/ Eşti băgat la închisoare/ Condamnat pentru trădare// Roata morii se-nvârteşte/ Ţac, ţac, ţac/ Şi-orice crimă se plăteşte/ Ţac, ţac,ţac/ Comunismu-ntâi te-ajută/ Ţac, ţac, ţac/ Şi apoi te execută/ Pac, pac, pac”.

Moscopol a protestat cu mare înverşunare faţă de pericolul rusificării României, când toată lumea care se opunea se afla în temniţe sau la temutul Canal Dunăre-Marea Neagră. Din cauza atitudinii sale manifestată după invazia sovietică, regimul comunist a încercat să-l şteargă din conştiinţa naţională, dar s-a dovedit că nu pot fi date uitării melodiile interpretate de el: „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara?”, „Călugărul din vechiul schit”, „Mână, birjar!”, „Dă-mi guriţa s-o sărut”, „În ţara-n care m-am născut”, „Îţi mai aduci aminte, doamnă?”, Te-aştept diseară-n Cişmigiu”, „Trece-un car cu boi pe drum”, „Tot ce-i românesc nu piere”. În regim privat, a compus şi înregistrat „Cuplete anticomuniste” în care demască şi atacă regimul comunist de la Bucureşti şi „Cântece de exil” în care evocă locurile natale, cu acompaniament de chitară sau pian.

Jean Moscopol 3

În anii ’80, ziaristul Aristide Buhoiu, pe atunci directorul ziarului „Universul”, l-a întâlnit pe Jean Moscopol la Biserica „Sf. Dumitru” din New York şi s-a ocupat de înregistrarea în Statele Unite a unei serii de cântece, piese care au fost lansate în 1993 la Bucureşti. „Sub drapelul înstelat al Americii, unde s-a exilat, purtând în suflet tricolorul, Jean Moscopol ne-a cântat în pribegie dorul de ţară şi speranţa  libertăţii. Din nefericire, n-a fost părtaş la ziua descătuşării. Aşa că Universul îşi face sfânta datorie de a restitui românilor din ţară o parte din imprimările realizate de Jean Moscopol la New York în anii ’70” (Aristide Buhoiu).

În exil, Moscopol a dus dorul României, chinuit de durerea de a nu putea să-şi revadă ţara. Fără îndoială, şi de aceea s-a îmbolnăvit de inimă. A murit în 1980 la vârsta de 77 de ani.

Marele maestru al jazzului românesc, Johnny Răducanu, îşi amintea de anii adolescenţei, de vremurile în care Moscopol era în mare vogă: „Era vedetă şi cânta de te durea sufletul. Avea o foarte mare popularitate şi ce talent avea! Avea mari succese. Jean Moscopol era un cântăreţ formidabil cu o voce dată de Dumnezeu, extraordinar, un mare român! Era însă extrem de dur cu politicienii”.

În fine, cred cu convingere că nemuritoarele melodii ale lui Jean Moscopol, figură importantă în galeria romantică a cântecului de dragoste din perioada interbelică, vor rămâne veşnic în memoria şi conştiinţa românilor, pentru că „tot ce-i românesc nu piere şi nici nu va pieri”.

Dorin-Nadrau.Poza-noua

Foto autor: Dorin Nadrau

O seară literară de-a dreptul pascală, în Cleveland

Posted by Stefan Strajer On May - 28 - 2016

O seară literară de-a dreptul pascală, în Cleveland

„De la George Coșbuc la Ioan Alexandru” cu Anca Sîrghie și recenta ei carte, prezentată de Aurel Pop

 Autor: Pr.dr. Remus V. Grama (Cleveland, Ohio)

 

În 17 mai, 2016, iubitorii români de literatură și frumos din Cleveland, Ohio, și-au încălzit iarăși sufletul la o întâlnire cu două personalități ale scenei culturale din România de astăzi, D-na prof. univ. dr. Anca Sîrghie de la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu și poetul, istoricul și publicistul Aurel Pop din Satu Mare. Prin entuziasta purtare de grijă a Părintelui Remus Grama, parohul Catedralei „Sfânta Maria” din Cleveland, și a enoriașelor bisericii, seara literară a fost organizată sub egida cunoscutului Muzeu Etnic și de Artă Românească, cel mai valoros din întreaga diasporă a neamului nostru, datorită pieselor de colecţie pe care le conţine. De mulți ani, din iniţiativa Părintelui Grama și a poetului Mircea Ştefan, sprijiniți de numeroși iubitori de artă, astfel de întâlniri definesc identitatea acestei prime comunități ortodoxe din America, fondată încă din anul 1904.

Adunați în monumentala Sală a Blazoanelor, un spațiu cultural de excepție, străjuit de un original „Altar al neamului românesc”, sculptat în piatră de mari artiști români, participanții au cântat „Hristos a înviat.” Apoi, amfitrionul a salutat momentul prilejuit de prezența în localitate a distinșilor oaspeți, care în zilele precedente au luat parte la prima ediţie a Simpozionului Internaţional de Istorie „Epaminonda Lucaciu” organizat de pr. Petru Stânea de la Biserica greco-catolică „Sfânta Elena” din Cleveland.

Cu mare putere de pătrundere și elocvență, Aurel Pop a prezentat noul volum al scriitoarei sibience Anca Sîrghie, intitulat „Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai” publicat la Editura TechnoMedia din Sibiu. Dintre capitolele cărţii, lansate cu o lună în urmă la Cenaclul „Mircea Eliade” din Denver, Colorado, s-a atras atenţia asupra valorii inestimabile a mărturisirilor făcute de 37 contemporani, îndeosebi actori ca Eugenia Barcan, Dorina Stanca, Paul Mocanu, Ion Besoiu, Theodor Portărescu, Adela Mărculescu, Dana Lăzărescu, Radu şi Geraldina Basarab, Lerida Buchholzer, Dan Hândoreanu, regizori sau profesori, prieteni şi cunoscuţi, care pot completa cu amintirile lor momente importante din biografia poetului şi dramaturgului Radu Stanca. Noul volum cuprinde şi un capitol de „Interpretări” ale unor aspecte necunoscute din creaţia poetului, dramaturgului şi regizorului Radu Stanca, rezultat al cercetării de istorie literară din ultimii ani a profesoarei Anca Sîrghie, prezentă cu asemenea teme la sesiuni ştiinţifice din diferite centre universitare. Se cer semnalate şi „Reportajele” din finalul volumului, ele dovedind că oraşul Sibiu deţine întâietatea în România ca centru al cercetării şi sărbătoririi lui Radu Stanca prin manifestări culturale. Ataşat volumului, un DVD cu spectacolul radiofonic al piesei „Hora domniţelor” din anul 1969 la Cluj, când în preambul, soţia dramaturgului, actriţa Dorina Stanca, a făcut o mărturisire emoţionantă despre geneza acestui text, rămas în manuscris, ca toate celelalte 14 creaţii dramaturgice nepublicate în timpul vieţii scriitorului.

După o caldă introducere a Părintelui, Anca Sîrghie și-a hrănit și transportat ascultătorii pe piscurile și meandrele mioritice ale harului poeziei a doi poeți ardeleni, George Coșbuc, de la a cărui naştere tocmai se împlinesc 150 de ani, și Ioan Alexandru, gratificându-i cu momente inedite. Anii activităţii lui George Coşbuc la redacţia ziarului sibian „Tribuna” au fost cei mai rodnici pentru creaţia sa poetică, atunci definitivându-se şi capodopera lui, poemul „Nunta Zamfirei”, cu care tânărul năsăudean s-a impus apoi în contemporaneitatea sa literară. Criticul literar Titu Maiorescu scria succinct, dar edificator, în cunoscutele lui Însemnări zilnice: „Coşbuc cu eminenta sa poezie Nunta Zamfirei, iar Nicolae Iorga în „Istoria literaturii româneşti” comenta: „Apariţia Nunţii Zamfirei în fruntea „Convorbirilor literare”, prin urmare cu decret de la Junimea, cu pecetea lui Titu Maiorescu a fost o revoluţie surprinzătoare…” George Coşbuc nu trebuie redus numai la rolul de a fi ilustrat,   după nota dominant elegiacă a versurilor lui M. Eminescu, prin optimismul său, o nouă tonalitate, tonică, în poezia românească, în care a exemplificat ca nimeni altul genul idilei şi a creat prima monografie lirică a satului transilvan. Aşa cum se desprinde din ediţia de „Opere alese”, realizată de prof. univ. Gavril Scridon în anii 1966-1982, autorul „Firelor de tort” şi al „Cântecelor de vitejie” a fost şi un rafinat cunoscător al literaturii universale, din care, între altele, a tradus în româneşte epopeile „Odiseea” de Homer şi „Eneida” lui Virgiliu, ca pentru a interpreta „Divina Comedie” de Dante Alighieri el să înveţe limba italiană. Etichetat drept „poet al ţărănimii” în contemporaneitate, George Coşbuc a fost totodată un savant cunoscător al literaturii şi un şlefuitor cu totul remarcabil al versului românesc.

 

IMG_1698

Foto. Pr.dr. Remus V Grama, poetul Mircea Stefan (Bartan), prof.univ.dr. Anca Sirghie si istoricul (scriitor, editor) Aurel Pop

Fostă colegă de facultate a lui Ioan Alexandru, la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Anca Sîrghie ne-a delectate cu semnificative dezvăluiri biografice, contribuind cu inegalabilă competență la o mai bună înțelegere a celui care a îndrăznit să fie primul poet creștin de prestigiu în România anilor 1970 şi care la Universitatea din Bucureşti a vorbit religios, tratând teme biblice şi traducând Cântarea cântărilor în limba română. Cel mai important poet imnograf al literaturii noastre a fost şi un orator înflăcărat, care a făcut din cinstirea marilor personalităţi ale ţării un target al colindului său prin lume.

Participanții, dovedind cât de bine au memorat în anii de şcoală poeziile lui G.Coşbuc, au recitat cu mare entuziasm din versurile care de acum caracterizează ethosul românesc intracarpatic, iar cântărețul Gheorghe Lateş ne-a înălțat inimile cu sublima sa voce, interpretând cunoscute versuri ale poetului din Hordou. Apoi Părintele Grama a evocat vizita poetului senator Ioan Alexandru în Cleveland. Seara s-a încheiat cu proiectarea poemului alexandrian „Lumină Lină”, în magica interpretare muzicală a maestrului Tudor Gheorghe.

Luând cuvântul, poetul Mircea Ştefan a mărturisit că acum patru ani, când a invitat pe scriitoarea Anca Sîrghie prima dată la manifestările culturale de la Cleveland, unde a iniţiat şi un cenaclu literar, care este tot mai activ, a intenţionat să facă un cadou comunităţii românilor din Ohio, şi acum este bucuros să afirme că a reuşit, cu adevărat. Oricând invitata seratei este binevenită la Cleveland şi pe viitor, aşa cum se simte onorat să fi găzduit pe Aurel Pop, publicistul, editorul, istoricul şi poetul de la Satu Mare la cea dintâi vizită făcută în America. Părintele a binecuvântat ospitalitatea doamnelor care au preparat   produsele oferite la recepția   seratei și a felicitat pe Mihaela   Hetruc, care a asigurat regia tehnică. Amfitrionul manifestării a rostit o înălțătoare rugăciune pentru sufletele celor doi poeți ardeleni comemoraţi. La final, doamna Anca Sîrghie a oferit autografe pe exemplarele de carte puse la dispoziţia participanţilor, astfel că alături de volumul „Radu Stanca. Evocări şi interpretări în evantai” s-a aflat şi „Lucian Blaga şi ultima lui muză”, pentru care în ţară Anca Sîrghie va primi chiar zilele următoare Premiul Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2015.

Prezența în Cleveland a acestor două personalități ale literaturii și culturii noastre a produs o caldă efuziune de artă și lumină în inimile celor ce simt, alături de George Coșbuc, că sunt și ei – oriunde s-ar afla – „suflet din sufletul neamului” nostru românesc.

Refuzul cântecului de lebădă

Posted by Stefan Strajer On May - 28 - 2016

La noi

Refuzul cântecului de lebădă

Autor: Cornel Cotuţiu

 

Cu toate că legăturile poștale sunt greoaie, în ciuda unor bănuieli că ele trec prin mâinile suspecte ale unor „specializați” în corespondența interțări, primesc în răstimpuri semne de la românii din Ucraina – zona Odesa -, din vestitul Tatarbunar; îndeosebi publicația lor, românească, „Sud-vest”, iar deunăzi, prin proaspăta-mi cunoștință Nicolae Moșu, volumul „Cealaltă viață a lui Valeriu Cojocaru. Sau Românii sud-basarabeni în cumpăna mileniilor” (tipărită în România, la Sibiu, 2012). Nespus de mult m-a bucurat gestul și cartea aceasta, îngrijită de redactorul șef al revistei amintite, bravul român Vadim Bacinschi!

Coperta I vorbește de la sine și fără înconjor (NB: aceasta în contextul politico-naționalist al autorităților ucrainiene, uneori subtil, alteori fățiș antiromânesc): cuprinde harta cu partea estică a României din perioada interbelică, cea dintre Prut și Nistru, până la Marea Neagră, cu Cetatea Albă a lui Ștefan cel Mare.

Iar imboldul pentru acest efort editorial îl mărturisește autorul însuși în dedicație (reluată pe coperta a IV-a): „Închin această carte memoriei bunului meu prieten Valeriu Cojocaru (1957-2010), care s-a stins subit din viață la 52 de ani, în floarea puterilor sale creatoare, nerealizat ca om de cultură, și neapreciat, ca personalitate, de cei pe care i-a iubit atât de mult.”

În această privință, am două observații: Faptul că nu s-a făcut tam-tam pentru faptele sale nu consider că a fost un om „nerealizat (Se va vedea din ce urmează). Și: Acel „neapreciat” are și o conotație de reproș. La adresa cui? A forurilor culturale ucrainiene sau mai degrabă a conaționalilor români?

Lucrarea e alcătuită din două părți, egale ca întindere: Mai întâi, Vadim Bacinshi străbate cu un condei cald, delicat, dar obiectiv, minuțios, destinul cărturarului Cojocaru; iar partea a doua e alcătuită din texte culese din periodice, semnate de protagonist.

Mai întâi, Bacinschi se întreabă retoric: „Suntem oare noi în drept de a reveni cu memorii, trimiteri, păreri de bine sau de rău la persoana dumnealui, ca la un punct de referință în istoria recentă a comunității românești din stânga Dunării de Jos?” Desigur că presupui răspunsul: „Cred că da.” Desigur că aștepți argumentele.

Iată: Chiar dacă nu a obținut titluri științifice și nu au rămas de la el tomuri cu lucrările sale, în domeniul istoriei arheologiei Dunării de Jos (Bugeac) n-a realizat încă nimeni ceea ce îi aparține de-a lungul a 30 de ani: „Clubul Școlar „Istros”, rebotezat apoi „Danubius”, pe care l-a condus din 1981, săpăturile efectuate în vatra de odinioară a satului Roșcani, intrat în istorie ca loc al morții Domnului Moldovei Ioan Vodă cel Cumplit, cercetările valurilor române de apărare din stânga Dunării de Jos (raionul Reni).” Se rețin, deopotrivă, nenumărate conferințe științifice și simpozioane organizate de el, activitățile cu caracter istoric și național, din cadrul Centrului Zonal al Tineretului Școlar (conduse de el mai bine de 10 ani) în școala românească din Satu Nou și muzeul ridicat aici, „zidindu-i din cărămidă și ceramică peretele de la intrare.”

Sub aspect politic și național, Valeriu Cojocaru a fost „în rândurile dintâi” ale mișcării de renaștere națională a etnicilor români (moldoveni) și anticomunistă, începând cu primii ani 90. Și în acest sens i-au apărut zeci de articole, în presa locală și centrală, în Ucraina, Rusia, România. S-a situat, de pildă, printre cele mai tenace voci în afirmarea realității că moldovenii din regiunea Odesa sunt etnici români care vorbesc limba română (mistificată de sovietici în zisa „limbă moldovenească”). Doar un caz: În 1992, serviciile speciale ucrainiene, pun la cale o acțiune de intimidare a unei manifestări românești care se încheie cu bătaie, leziuni corporale grave și spitalizare. Între cei trei lideri, era și… Valeriu Cojocaru.

Deopotrivă, autorul cărții îi alcătuiește un portret al firii de toate zilele al acestui om, un desen cald, care ni-l însuflețește. A trăit „firesc și neprefăcut. Iată una din principalele sale virtuți. (…) Nu și-a subliniat persoana prin comportament distinct de cel al oamenilor simpli de la Reni sau Satu Nou.” Adică: „bun de gură și de anecdote, săritor la nevoie, iubitor de petreceri, mai mari sau mai mici (…). Se pricepea la ciubotărit, la zidit, la făcut butoaie”. Ba, repara mașini și motociclete vechi. „El, dacă mergea pe stradă, avea ce spune și babelor și moșnegilor de pe la porți, și copiilor mici și fetelor mari. Tot vorbe cu haz, glume, cuvinte de sprijin și îmbărbătare.” „Valeriu, viața întreagă, cât a avut-o de trăit, a rămas copil. Impulsiv, gata de a crede oricui, dornic de a realiza ceva nou cu care s-ar fi putut mândri, căci îi plăcea să se mândrească.” „N-avea astâmpăr în suflet. Fire pasională, se lăsa ușor captivat ba de o idee, ba de alta.” (Nu putem trece mai departe fără a recunoaște talentul de portretist al ziaristului; dar, în câteva rânduri, cititorul are impresia că, vorbind despre prietenul său, Bacinschi vorbește despre sine, că se suprapune peste același tipar al românului în vremuri de rezistență, ostilitate, de afirmare națională într-un context statal neprielnic).

Valeriu Cojocaru avea să-i mărturisească la un moment dat prietenului său: „M-am săturat să trăiesc cu proștii”. Apoi s-a stins din viață, doborât de un atac cerebral. Dar, ceva mai înainte declara public:

„Nu-mi pot părăsi Basarabia scumpă (…). Rămân aici. Rămân aici fidel, ca un câine la casa stăpânului. Am de ce să latru.”

Refuzând cântecul lebedei.

COTUTIU

Foto. Cornel Cotutiu

Dezvoltarea umană şi socială a Basarabiei în mileniul trei – realitate şi constatări

Autor: dr. Galina Martea

 

Aspectele de dezvoltare economică, socială, culturală şi politică a unei țări sunt componente ce se regăsesc în strânsă corelaţie cu elementele ce determină nivelul de trai al populaţiei, capacitatea clasei politice/dominante în guvernarea statului, calitatea serviciilor şi protecţia socială oferite cetăţenilor, calitatea învăţământului, nivelul dezvoltării umane, importanţa capitalului uman, indicii macroeconomici, nivelul dezvoltării sociale, etc. De aceea, pentru a fi în pas cu realitatea progresivă contemporană societatea multor țări în curs de dezvoltare şi de trecere la sistemul economiei de piață adevarată urmează să efectueze reforme cruciale în toate sectoarele economiei naţionale, în totalitatea valorilor culturale, educative şi spirituale, şi, nu în ultimul rând, modificarea atitudinii statului faţă de factorul uman/capitalul uman, care este rolul prioritar în orice societate şi cea mai de preţ valoare.

Dezvoltarea economică și socială a unei țări bazată pe eficiența politicii de administrare și guvernare este obiectul principal care servește la funcționarea mecanismelor autentice în materie şi de evoluare a reformelor structurale. Iar în cazul când existenţa unei țări se întemeiază pe principii de ineficiență a politicii de administrare, atunci componentele respective vor fi mereu un factor negativ în dezvoltarea economică și socială. Acest atribut al politicii ineficiente în guvernare este specific țărilor în curs de dezvoltare la economia de piață și, în special, țărilor ce au la bază activitatea centrată pe incapacitatea de a promova corect valorile corespunzătoare umane, acestea fiind necesități sociale în conexiunea relațiilor de comunicare dintre individ și societate. Fenomenele respective, fiind realizate în termeni de inechitate socială și de devalorizare a factorului uman în societate, în rezultat, se răsfrâng negativ atât pe imaginea de existență a omului în societate, cât și pe imaginea de dezvoltare a țării la nivel naţional și mondial. Un exemplu real în evoluția unei asemenea societăți este Republica Moldova, care reprezintă un model incert al dezvoltării economice, culturale, sociale, şi, respectiv, al dezvoltării umane prin procesele istorice evolutive.

Republica Moldova, influenţată de mulţi factori interni şi externi, este o țară care se confruntă cu o multitudine de probleme de proporţii extrem de mari care frânează în permanenţă dezvoltarea societății. Nivelul dezvoltării se prezintă, în primul rând, prin sărăcia creată la un nivel înspăimântător, corupţia şi criminalitatea instaurată la nivel de stat şi în toate domeniile de activitate naţională, incapacitatea clasei dominante în a administra ţara pe principii de echitate şi transparenţă socială, perioada de timp prea mare pentru tranziția la economia de piaţă adevărată, şomajul – rezultat al dezechilibrului dintre cererea și oferta forței de muncă, veniturile cetăţenilor în mărimi destul de mici în raport cu necesităţile vitale şi preţurile destul de mari la produsele de consum, migraţia în masă a cetăţenilor în afara ţării, cadrul legislativ şi normativ inadecvat şi imperfect în dezvoltarea infrastructurilor şi în protejarea factorului uman/capitalul uman care este în afara sistemului de valori, etc. In contextul acestor nelegiuiri sociale, țara promovează reforme economice și sociale necorespunzatoare omului din societate şi, respectiv, neeficiente pentru imaginea ţării în plan mondial. Cu o asemenea prezenţă societatea basarabeană, totodată, doreşte integrarea şi aderarea la Uniunea Europeană (UE). Aceasta este o intenţie pozitivă, însă, pe de alta parte, este negativă. Pentru a deveni membru al unei asemenea structuri, atunci ar urma ca R.Moldova să se prezinte în calitate de membru al UE cu caracteristici pozitive şi onorabile în existenţă. Este necesar de a modifica în esenţă conţinutul actual al administrării statale şi al proceselor de dezvoltare umană şi socială. Iar elementul crucial care trebuie modificat şi perfecţionat în cadrul politicilor de dezvoltare a ţării la nivel macrostructural şi al microsistemelor din societate este componentul prezent prin termenul „de mentalitate”. Mentalitatea factorului uman şi, în special, a acelor persoane care administrează ţara este latura şi subiectul de bază ce se răsfrânge foarte negativ în soluţionarea tuturor problemelor şi instrumentelor structurale de dezvoltare a ţării. Numai prin schimbarea mentalităţii individului şi aplicarea unei ideologii moderne în dezvoltare se va produce remodelarea cursului istoric al evenimentelor. Metodele de gestionare a ţării pe principii primitive, învechite și autoritare (centralizate la nivel de stat) urmează a fi înlocuite cu procedee moderne caracteristice ţărilor civilizate şi dezvoltate. În caz contrar, succesele vor fi mereu în stagnare, iar condiţiile de transformare a societăţii spre o economie de piaţă adevărată vor fi doar o dorinţă şi o necesitate ireală. Pentru ca aceasta să devină o realitate autentică, atunci accentul forte trebuie pus pe o descentralizare administrativă şi financiară reală, cu transferul de responsabilitate și autoritate de la nivel central la cel local, respectiv, către unităţile de producţie. În acelaşi timp, prin aprecierea şi protejarea la justa valoare a capitalului uman va fi pus startul de pornire în soluţionarea problemelor sociale şi economice existente în societate. Capitalul uman, fiind forţa principală a societății, este acel component care poate da viaţă oricărui proces în dezvoltarea socială, economică și culturală. Prin nivelul de dezvoltare al unei ţări se evidenţiază anume latura „cum este protejat şi apreciat factorul uman, definit prin capitalul uman al unei societăţi”. Din păcate, prin toate acțiunile realizate, societatea basarabeană a demonstrat, la nesfârşit, care este cu adevărat rolul şi valoarea individului/capitalului uman în societate. Explicaţiile respective ale acestora pot fi redate doar printr-un simplu exemplu: exodul sau migraţia în masă a cetăţenilor spre alte ţări. Se presupune, că peste un milion de persoane sunt plecate în afara ţării în căutarea unui loc de muncă şi/sau regăsirea altor valori umane şi sociale. Această cifră pare a fi reală dacă ar fi raportată, cu aproximaţie, la volumul banilor trimişi în ţară. Pe când, conform Biroului Naţional de Statistică la 01.01.2015 emigrările constituiau 3920,0 mii persoane. Acest component de proporții mari în exodul forţei de muncă este un fenomen destul de negativ şi periculos pentru o ţară. Consecinţele migraţiei sunt prezente prin: deprecierea factorului uman în societate, nivelul de dezvoltare socială a ţării şi nivelul de trai al populaţiei, venituri extrem de reduse pe cap de locuitor, sărăcia şi nedreptatea socială, sistemul de sănătate nefavorabil, sistemul de educaţie şi instruire nesatisfăcător, nivelul necorespunzător al serviciilor de protecţie socială, etc.

Dificultăţile societăţii basarabene la nivel social, economic şi cultural se regăsesc prin capitolul „Dezvoltarea umană”. Indicii cu privire la „Dezvoltarea umană” caracterizează o ţără prin nivelul de dezvoltare la toate treptele de existenţă, în special, nivelul de cultură şi inteligenţă a populaţiei, calitatea învăţămîntului şi nivelul de educaţie, sistemul de sănătate şi starea sănătăţii omului, speranţa şi standartul de viaţă al populaţiei, impactul politicilor economice asupra calităţii vieţii. La acest capitol, R.Moldova este plasată în lume pe locul 107 dintre cele 188 state participante în clasament[Raportul Dezvoltării Umane al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare. Datele bazate pe estimările anului 2015. Disponibil: http://jurnal.md/ro/economic/2015/12/14/moldova-pe-locul-107-din-188-de-state-in-clasamentul-mondial-al-dezvoltarii-umane-tendintele-somajului-in-randul-tinerilor-sunt-ingrijoratoare/]. În linii generale, prin indicii de dezvoltare umană se concretizează faptul care este nivelul de dezvoltare şi de trai al unei ţări. Dacă să ne referim la PIB-ul (produsul intern brut) pe cap de locuitor, unul din principalii indicatori macroeconomici care reflectă suma valorii nominale de piață a tuturor mărfurilor și serviciilor destinate consumului final produs în toate ramurile economiei naţionale în decurs de un an, R.Moldova este plasată pe locul 129 dintre cele 183 ţări, ajustată în funcţie de paritatea puterii de cumpărare de 1,630 dolari SUA (datele se referă la anul 2010, publicate de World Economic Outlook Database, aprilie, 2011, International Monetary Fund, 11.04.2011). Respectiv, prin PIB reuşim să vedem nivelul de prosperitate materială a populaţiei (fără a mai detalia şi alţi indicatori socio-economici), acesta fiind cel mai bun indicator pentru a defini bunăstarea unei ţări.  Prin dezvoltarea umană o ţară evidenţiază componentele şi actorii principali ce determină schimbările produse în procesul evolutiv al dezvoltării individului şi factorilor ce determină transformările propriu-zise din cadrul societăţii. În acest context, componentele societăţii basarabene, cu particularităţi speciale în dezvoltare, se desfaşoară cu dificultate, afectând în mod direct atât omul, cât şi instituţiile prezente în societate. Toate acestea îşi spun cuvântul prin poziţia ţării în plan mondial şi prin clasamentele la care este parte componentă. Astfel, R.Moldova rămâne în continuare cea mai săracă ţară din Europa, care nu reuşeşte să producă nicio creştere economică reală, iar la capitolul „nivelul de trai” în 2015 este pe locul 92 din 140 state participante (Legatum Institute, Prosperity Index 2015. Disponibil: http://media.prosperity.com/2015/pdf/publications/PI2015Brochure_WEB.pdf ). Deci, PIB-ul, veniturile şi puterea de cumpărare a populaţiei pe cap de locuitor clasifică ţara în topul celor mai sărace state europene, ultima în clasamentul european din 2015 [Disponibil: http://actualitati.md/md/societate/prosperity-index-2015-moldova-cea-mai-saraca-tara-din-europa]. Unul din indicatorii care indică nivelul de trai al populaţiei este şi ponderea cheltuielilor pentru produsele de consum. Studiul realizat de experţii RIA Rating spune, că ponderea cheltuielilor de alimentaţie din bugetul unei familii moldoveneşti în anul 2015 sunt de 43,8% din salariul mediu lunar, pe când în acest scop în ţările din Occident se cheltuie 8-11% [RIA Rating. Disponibil: http://agora.md/stiri/15194/infografic-ria-rating-moldova-pe-penultimul-loc-in-europa-la-ponderea-cheltuielilor-pentru-produse-alimentare], astfel plasându-se pe locul 39 din 40 state participante în topul european la capitolul „cheltuieli pentru alimentaţie”. Cu această imagine, conform ultimului raport al Dezvoltării Umane al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, durata medie a vieţii în R.Moldova este de 69,3 ani, pe când a cetăţenilor din UE este de 77,5 ani. Se estimează că în jurul anilor 2050 circa 35-50 la sută din populaţia Republicii Moldova nu va depăşi vârsta de 60 de ani. Concomitent, la capitolul „topul ţărilor în care poţi aduce pe lume un copil” R.Moldova nici nu a fost menţionată în clasamenul celor 80 de ţări participante (informează The Economist, The   where-to-be-born index, 2013). Clasamentul respectiv a luat în calcul mai multe aspecte, printre care gradul de satisfacţie a cetăţenilor pentru nivelul de trai, veniturile personale, rata infracţionalităţii, încrederea în instituţiile statului, sistemul economic/de sănătate/de instruire, precum şi caracteristicile sociale/culturale specifice ţării. La fel, un alt Raport Mondial al Riscurilor, realizat de Institutul pentru Mediu şi Securitate Umană din cadrul Universităţii Naţiunilor Unite (14.10.2012), relatează că Moldova este pe locul 108 la capitolul „statelor cu risc”. Cât priveşte sistemul de învăţământ, parte componentă a dezvoltării umane, sistemul de instrure şi educaţie din R.Moldova este considerat neeficient în plan mondial, care nu reflectă o imagine clară în dezvoltarea unei economii competitive. Studiile demonstrează, ca pe lângă investiţiile financiare adecvate un sistem de instruire are nevoie de promovarea unei culturi educaţionale adecvate care sa raspundă cerinţelor moderne de educaţie, iar calitatea metodelor de predare şi calitatea de pregătire a cadrelor didactice să fie susţinut la cel mai înalt nivel. Succesul unei educaţii adevărate atât a individului, cât şi a unităţii de învăţământ devine o realitate doar atunci când personalitatea acestora este motivată de rolul şi importanţa lor în societate. Cu regret, aceşti factori nu sunt prezenţi integral în sistemul de învăţământ şi societatea basarabeană, iar conţinutul acestora este inhibat actualmente încă de elemente învechite ale educaţiei care devalorizează sistemul respectiv. Piedicile sunt prezente, în mod prioritar, prin nivelul limitat de recunoaştere şi apreciere a personalităţii/identităţii individului şi a sistemului de instruire din societate, iar statul nu contribuie pozitiv la promovarea şi susţinerea sistemului respectiv de instruire, lăsându-l să supravieţuiască la voia întâmplării.

Efectele „dezvoltării umane” au lăsat amprente adânci şi în alte domenii de activitate a țării, în rezultat, afectând în mod direct omul, societatea, economia, valorile naţionale. Prin indicii micro şi macroeconomici ai ţării pot fi determinate rezultatele activităţii individuale la nivelul agentului economic şi performanţele activităţii economice naţionale în ansamblu. Indicatorii macroeconomici sunt prezenţi prin produsul intern brut, produsul naţional, venitul naţional, venitul personal, etc., iar   macroeconomia este componentul prin care se văd oportunităţile şi dificultăţile cu care se confruntă economia ţării în linii generale. La baza acestor indicatori macroeconomici este plasat nivelul şi rata creşterii producţiei totale, gradul de ocupare a forţei de muncă, rata somajului, rata inflaţiei, rata dobânzii, valoarea externă a monedei naţionale, balanţa de piaţă, producţia şi venitul. PIB-ul,   principalul component macroeconomic, reprezintă valoarea de piaţă a bunurilor şi serviciilor produse de către agenţii economici pe parcursul unui an, acesta în 2015 însumând 121851 milioane lei mold.(preţuri curente). Însă, luând în consideraţie faptul că majoritatea unităţilor economice de producţie şi-au încetat activitatea, atunci consumul ar fi şi este singurul component al creşterii economice. Iar ponderea banilor trimişi în ţară de persoanele emigrate echivalează cu peste o treime raportat la PIB (Datele Băncii Mondiale). Banii transferați în țară de această categorie a populației constituie cea mai importantă sursă a PIB-ului, valoarea PIB-ul fiind de 6,188 miliarde dolari SUA în 2015. Estimările de-a lungul anilor demonstrează că PIB-ul este mereu în creştere (exemplu: cu 7,5% mai mare faţă de anul 2010, raportat la 2011; cu 4,6 % mai mare faţă de 2013, raportat la 2014), însă şi acest lucru revine pe seama banilor puşi în circulaţie de concetăţenii ce muncesc peste hotarele ţării. Aici aş menţiona, că o creştere economică în mărime de 6-8% anual este considerată în plan mondial o performanţă extraordinară în dezvoltarea unei ţări, pe când R.Moldova cu același procent pe care il prezintă mereu în creştere continuă să rămână aceeaşi ţară săracă. PIB-ul pe cap de locuitor în 2015 a fost determinat în proporţie de 4,177 dolari, iar PIB-ul pe domenii de activitate s-a prezentat în mărime de 12,2% agricultură(2013), 13,8% industrie(2013), 58,9% servicii(2013). Aceeaşi sursă, respectiv, şi Biroul National de Statistică menţionează că: – forţa de muncă a constituit 1,236 milioane dolari (dintre care 40,6% agricultură, 16% industrie, 43,3% servicii), cu ponderea populaţiei ocupate doar de 32%; – veniturile publice 40,442 mln.dolari sau 38,1% din PIB (2014); – cheltiuielile   publice 43,242 mln.dolari sau 40,8% din PIB (2014); – investiţiile străine directe 3,224 miliarde dolari sau aproape 50% din PIB (2012); – importul 3,987 miliarde dolari (2015, MF); – exportul 1,967 miliarde dolari (2015, MF); – inflaţia 13,6% (2015, MF); – rata şomajului de 8,5% (2015), dintre care bărbaţi 11,2% şi femei 5,7%. În rândurile tinerilor rata şomajului a constituit 19,8%, iar în categoria vârstei 15-29 ani acest indicator a avut valoarea de   17,3%; – populaţia sub limita sărăciei 21,9% (anul 2010 // CIA World FactBook, 05.02.2013). Conform ultimelor studii, sub pragul absolut al sărăciei se află 20-25% din populaţia ţării, iar populaţia din zona rurală, fiind considerată cu mult mai săracă faţă de cea urbană, constituie 25-30 la sută. Nivelul sărăciei absolute se prezintă prin mărimea destul de mică a veniturilor personale în raport cu mărimea cheltuielilor pentru alimentaţie şi alte necesităţi vitale. Cât priveşte consumul zilnic alimentar necesar pentru o persoană în volum de 2282 kcal este doar o dorinţă la care s-ar putea doar visa… În rezultat, ponderea agriculturii, industriei, comerţului extern în raport cu PIB-ul, importurile net superioare exporturilor, investiţiile străine, alţi factori, toate, la rândul lor, confirmă încă o dată faptul cât de ineficientă este dezvoltarea ţării în raport cu indicii prezenţi în creşterea economică şi indicii macroeconomici. Statisticile presupun, că dacă nu se vor regla procesele actuale de dezvoltare a ţării, atunci peste 20-30 ani în R.Moldova va rămâne doar circa 20% din populaţie. Migraţia în masă îşi spune cuvântul. Majoritatea persoanelor apte de muncă, în special, tineretul (80%) au dorinţa de a emigra. Toate acestea se datorează faptului că majoritatea întreprinderilor şi unităţilor de producţie sunt falimentare şi nu oferă spaţiul necesar în oferta de muncă factorului uman (în ultimii opt-zece ani locurile de muncă s-au redus cu peste 350 mii), produsul intern brut pe cap de locuitor este foarte mic şi nu corespunde cerinţelor vitale ale omului, speranţa de viaţă marcată destul de negativ, salariile medii lunare ale angajaţilor nu acoperă nici minimul de existenţă, preţuri astronomice la produsele de larg consum care sunt de câteva ori mai mari faţă de cele din ţările dezvoltate, etc. În mediul rural majoritatea populaţiei munceşte în sectorul agricol (aproape jumătate din populaţia ţării), pe când în ţările dezvoltate în acest sector activează doar 4-7%. Totodată, productivitatea muncii în sectorul agricol este de zeci de ori mai mică şi cu recolta la hectar de câteva ori mai joasă în raport cu ţările dezvoltate. În acelaşi timp, o mare parte din terenurile arabile nu sunt valorificate (circa 25-30%). De aceea, populaţia din mediul rural este cu mult mai săracă faţă de cel urban şi se plasează la nivelul sărăciei absolute. Nemijlocit, nivelul de trai al populaţiei în condiţii extrem de vulnerabile îşi pune accentul şi pe nivelul mortalităţii şi cel al natalităţii (11% mortalitate, 11% natalitate, Biroul Naţional de Statistică, 01.01.2012). Conform „List by the „CIA World FactBook” (estimări 2015) în topul „ratelor fertilităţii mondiale” R.Moldova este plasată pe locul 187 (coef.1,56) din 224 ţări. În consecinţă, condiţiile de viaţă şi de trai din cadrul ţării sunt şi rezultatul acestui clasament la capitolul „fertilitate” sau mai bine zis „natalitate”, unde femeile basarabene nu mai vor să aducă pe lume copii în condiţiile unei sărăcii absolute. Un alt raport al Agenţiei Americane pentru Securitate (CIA) menţionează, că Moldovei la o mie de locuitori   îi revine 12,64 decese [Disponibil: http://blogosfera.md/view-post-v-3045-0-romana.html]. La mortalitatea infantilă ţara are o medie de 11,27 morţi la o mie de bebeluşi, cea mai ridicată rată în Europa. În Uniunea Europeană media mortalităţii infantile este de 4,59 la o mie de născuţi [Strategia Naţională de Raţionalizare a Spitalelor pe anii 2010-2012. Datele oficiale ale Ministerului Sănătăţii, în colaborare cu Banca Mondială. 07.09.2010, sectuinea Societate. Disponibil: http://adevarul.ro/news/societate/romania-republica-moldova-mortalitate-infantila-1_50aecadf7c42d5a663a07c6f/index.html].

Un alt fenomen dezastruos ce afectează în mod direct o ţară în dezvoltare, în toate domeniile de activitate socială, este nivelul corupţiei care a atins apogeul. Fenomenul corupţiei declanșat în toate instituţiile de stat şi în rândul funcţionarilor publici este problema de bază existentă în cadrul ţării, acesta fiind un fenomen mereu în creştere şi nu în descreştere. Componentul respectiv este latura ce scoate în evidenţă nivelul de cultură şi civilizaţie a omului şi societăţii. Necesitatea individului de a obţine venituri financiare şi materiale pe căi netransparente/necinstite reprezintă şi este rezultatul unei infracţiuni, nominalizată cu termenul de „corupţie”. R.Moldova, fiind prezentă în acest scenariu al corupţiei, în plan mondial îşi are locul 93 din 102 ţări participante în topul celor mai corupte ţări din lume. La acest capitol, cei mai corupţi sunt consideraţi funcţionarii publici din domeniul justiţiei şi cel legislativ [Studiu   realizat de organizaţia „The World Justice Project”. Jurnal.md, 27.10.2015. Disponibil: http://jurnal.md/ro/politic/2015/10/27/moldova-la-coada-clasamentului-mondial-privind-coruptia-tara-noastra-este-depasita-chiar-si-de-zimbabwe-honduras-si-burkina-faso/].

Pe lângă problemele nominalizate un factor major ce merge în pas cu criza economică şi socială, şi care pune în dificultate viitorul cetățeanului și al întregului popor sunt datoriile externe ale ţării. Majoritatea banilor intraţi în cadrul ţării în calitate de împrumuturi sunt mijloace financiare care, ulterior, urmează a fi rambursate cu o dobândă anumită în dependenţă de condiţiile stipulate în contractele respective. Ţinând cont de faptul că ţara are nevoie în continuare de aceste împrumuturi băneşti ce sunt unul din principalele mijloace în existenţa socială, atunci ar urma să spunem că ele sunt binevenite. Dar, odată intraţi pe teritoriul ţării aceşti bani urmează a fi utilizaţi în scopuri bine determinate şi cu efecte pozitive în dezvoltarea tuturor infrastructurilor naţionale. Însă, luând în consideraţie starea extrem de dezastruoasă ce are loc în societate (rezultat, că nu este nici un progres economic şi social) şi în raport cu volumul destul de mare al creditelor internationale primite, atunci nu am dori să credem că o bună parte din aceşti bani îşi fac prezenţa în buzunarele proprii ale unor guvernanţi ce conduc ţara. În acest caz situaţia economică şi socială a ţării se agravează şi mai mult, iar povara datoriilor externe rămâne pe umerii poporului, copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor acestora. În primul trimestru al anului 2015 datoria externă a ţării a ajuns la 6,341 miliarde dolari americani (Raportul Băncii Naţionale a Moldovei), constituind valoarea integrală a PIB-ului (6,188 miliarde dolari). Conform Raportului Ministerului Finantelor din R.Moldova „privind situaţia în domeniul datoriei publice, garanţiilor de stat şi recreditării de stat pe anul 2015” se menţionează, că datoria de stat este formată din 78,4% datorie de stat externă şi 21,6% datorie de stat internă. Datoria de stat pe termen scurt se situează la nivelul de 31,2%, ceea ce înseamnă că circa o treime din portofoliul datoriei de stat urmează să ajungă la scadenţă în decurs de un an. Datoria pe termen lung constituie circa jumătate din portofoliul datoriei de stat, restul fiind datoria pe termen mediu. Ponderea datoriei de stat în dolari SUA şi Euro formează circa 65,1% din portofoliul total al datoriei de stat, iar 35% se formează din diverse valute (lira sterlină, yenul japonez, alte). Cât privește structura pe tipuri de rată a dobânzii, datoria de stat externă cu rata dobânzii fixă constituie 57,9% din portofoliul datoriei de stat. Instrumentele de datorie cu rata fixă a dobânzii sunt împrumuturi de stat externe contractate de la organizaţiile financiare internaţionale (BEI, BDCE, FIDA, AID, FMI), precum şi de la creditori bilaterali precum Guvernul SUA, Guvernul Germaniei, Guvernul României, Banca Germană KfW, Fondul Kuweitean, Turk Eximbank, UniCreditAustria, JICA). Potrivit unui clasament „al datoriei publice a ţărilor lumii” R.Moldova la finele anului 2010 se plasa pe locul 88 din 96 ţări participante după valoarea angajamentelor publice externe pe cap de locuitor.

Realitatea transformărilor cu accente deosebit de negative îşi spune cuvântul şi în procesele de organizare şi dezvoltare a reformelor axate pe mediul de afaceri (fiind constrâns de intervenţia statului în sectorul privat), parte componentă a unei economii de piaţă. Dacă ar fi dorinţe reale pentru obţinerea unor rezultate pozitive în acţiunile întreprinse, atunci acestea ar urma să fie realizate prin susţinerea şi promovarea adecvată a mediului de afaceri, prin consolidarea nivelului de protecţie a investitorilor şi întreprinzătorilor, prin cultivarea spiritului de proprietar pentru cadrele manageriale, prin relansarea economică şi, respectiv, ridicarea nivelului de trai al populaţiei şi societăţii. Reformele economice ajustate la economia de piaţă adevarată, trecerea la un management şi la un sistem managerial contemporan performant, apariţia şi funcţionarea cât mai multor forme de proprietate specifice unei economii de piată, atunci, în mod inevitabil, s-ar contura cât de cât imaginea ţării în procesele evolutive atât în plan naţional, cât şi internaţional. Ulterior, prin respectivele metode de organizare şi gestiune a unităţilor de producţie şi forme de proprietate factorul uman/omul treptat îşi va schimba mentalitatea şi deprinderile, în modul acesta dobândind speranţe în obţinerea mijloacelor financiare din propria activitate, nemizând permanent doar la banii din buzunarul statului. Omul în dependenţă de obiectivele strategice ale propriilor capacităţi, treptat, va însuşi obiectivul de dobândire şi acumulare a veniturilor necesare pentru o existenţă decentă. În caz contrar, conform realităţii actuale prin care se regăseşte cetăţeanul ţării, unde antreprenoriatul este foarte limitat/netransparent şi neadecvat economiei de piaţă, este constrans să existe în sărăcie   şi mizerie, neavând posibilităţi de a deschide o activitate proprie. În acest sens, statul este foarte pasiv de a acorda ajutorul necesar individului pentru iniţierea unei mici afaceri, neacordând nici mijloace financiare şi nici cadrul legislativ adecvat. În conditii normale, un stat, cu formele sale de guvernare, ar urma să susţină şi să promoveze factorul uman în realizarea oricăror obiective propuse şi oricăror activităţi iniţiate în sectorul antreprenorial, deoarece antreprenorii sunt acei care joacă un rol destul de vizibil în transformarea și valorificarea resurselor, în îmbunătăţirea indicatorilor macroeconomici. Pe când, societatea basarabeană încă nu a conştientizat corect acest fenomen de valoare care ar urma să producă efecte pozitive în dezvoltarea economică şi socială. La rândul lor, antreprenorii se declară deschis că în Moldova este foarte greu să iniţiezi o afacere, deoarece corupţia şi birocraţia este extrem de anevoioasă. În ultimii ani numărul întreprinderilor mici (afacerilor) au fost închise, ajungând la cifra de 2812, iar procedura de lichidare a acestora este de până la trei ani. La acest capitol, R.Moldova în clasamentul mondial privind mediul de afaceri se plasează pe locul 82 din 185 state participante (Grupul Bancii Mondiale „Doing Business 2013”. Disponibil: http://capital.market.md/ro/content/mediul-de-afaceri-intre-topuri-si-realitati). La capitolul „libertatea economică” ţara se situează pe locul 115 din 177 ţări în topul mondial, iar în cel european pe locul 39 din 43 state [Top realizat de The Heritage Foundation în colaborare cu Wall Street Journal. Citat de trm.md, 11.01.2013. Disponibil: http://www.trm.md/ru/economic/r-moldova-plasata-pe-locul-115-in-clasamentul-mondial-al-libertatii-economice]. Cu aceeaşi imagine negativă se prezintă şi reformele efectuate în sectorul „plata impozitelor” ce se răsfrâng nesatisfăcător în mediul de afaceri. Reintroducerea impozitului pe venitul corporativ a majorat taxele pentru companii, pe când achitarea impozitelor a devenit o procedură puţin mai ușoară pentru companii prin reintroducerea unui sistem electronic de plată a contribuțiilor la asigurările sociale. Totodată, o reformă destul de ineficientă care a provocat daune economiei naţionale este lichidarea instanţelor judecătoreşti economice.

Prin procesele ce au loc în cadrul ţării, cu efecte negative, urmează de a crea condiţii reale şi în eliminarea raportului necorelat dintre potenţialul economic şi financiar plasat în or. Chişinău (capitala ţării) şi restul   localităţilor din cadrul ţării. Concentrarea şi prezenţa potenţialului economic şi financiar existent în mun. Chişinău plasează toată economia ţării în dependenţă directă de capitală. Aceasta se reflectă prin PIB-ul de 50%, producţia industrială de 60%, volumul finanţelor de 85%, investiţiile străine de 90%, impozitele colectate de 60%. Disproporţia respectivă contribuie şi mai mult la cresterea sărăciei populaţiei din mediul rural care constituie 58,1% din toată populaţia ţării (ianuarie, 2013. Disponibil: http://www.statistica.md/newsview.php?l=ro&id=4104&idc=168). Veniturile populaţiei urbane sunt în medie de 1,3 ori mai mari faţă de veniturile populaţiei din mediul rural (Biroul Naţional de Statistică).

Pentru a evidenţia ineficienţa reformelor ce se dasfaşoară în societate ar urma de menţionat faptul că populaţia ţării în viaţa de toate zilele este nevoită să depăşească cu multă dificultate o multitudine de probleme birocratice ce sunt în strânsă corelaţie cu cadrul legislativ şi normativ imperfect. Necesităţile cotidiene/curente ale individului sunt corelate cu procesele dictate de reforme şi legi inadecvate care sunt doar în dezavantajul întregii societăţi. De exemplu, la capitolul „eliberarea unui permis de construcţie” ţara este plasată pe locul 175 în lume. Pentru a obţine acest permis de construcţie omul este nevoit să parcurgă 27 de proceduri legale într-o perioadă de 247 zile. Iar pentru conectarea la electricitate R.Moldova este situată pe locul 149 în clasamentul mondial. Conectarea la curentul electric are loc într-o perioadă de 118 zile şi 7 proceduri legale, cât despre preţuri la aceste servicii nici nu se pune problema. Cifrele sunt enorme în raport cu veniturile cetăţeanului. (Raportul „Doing Business 2015”, realizat de Banca Mondială, citat de Agora, 29.10.2014. Disponibil: http://agora.md/stiri/4230/doing-business-republica-moldova-a-urcat-19-pozitii-privind-mediul-de-afaceri ).

Realitatea fenomenelor ce se derulează în R.Moldova este uluitoare. O realitate destul de dură în dezvoltarea umană şi socială în mileniul trei, care, în mod normal, ar fi trebuit să fie o performanţă de succes pentru o ţară din continentul european. De aceea, de neîntârziat, pentru a fi în pas cu lumea civilizată, cu ţările dezvoltate ale Occidentului şi cu sistemul economic de piaţă modern, R.Moldova trebuie să se afirme în modul cel mai serios şi eficient prin elementele de bază ale managementului modern, în special, ale managementului resurselor financiare şi managementului resurselor umane. Iar pentru a realiza conexiunea autentică cu sistemul economic european şi mondial de calitate, R.Moldova are nevoie de reforme strategice a cadrului legislativ şi normativ care să raspundă cerinţelor impuse de piaţa liberă a economiei de piaţă şi, în mod special, de cerinţele vitale ale factorului uman din societate. Numai prin ajustarea corectă la legislaţia unei economii de piaţă reală, formarea şi protejarea adecvată a resurselor financiare şi umane, punerea în aplicare a unui sistem real de autogestiune în unităţile de producţie şi în toate instituţiile economiei naţionale, capacitatea clasei dominante de a guverna ţara pe principii democratice şi umane, în rezultat, cu siguranţă, se vor înregistra succesele corespunzătoare în dezvoltarea umană, cât şi cea socială. Astfel, dezvoltarea umană corelată pozitiv cu dezvoltarea socială îşi va poziţiona echilibrul necesar în sistemul de valori autentic, iar factorul uman/capitalul uman îşi va găsi locul decent în cadrul societăţii.

G. Martea, foto 45,jpg

Foto. Galina Martea

Sărbătoarea Floriilor la Cenaclul Românesc Literar „Mircea Eliade” din Denver, Colorado

 

Autor: Dana Anadan

 

Puţini sunt cei care ştiu că în „oraşul la altitudinea de o milă” care este Denver, capitala Statului american Colorado, comunitatea românească, în plină creştere, pulsează cultural prin activitatea Cenaclului literar „Mircea Eliade”, susţinut de R.A.F.A. din localitate şi de Liga Culturală din Sibiu. Îniţiativa a aparţinut acum 5 ani profesorilor Simona Sîrghie şi Sebastian Doreanu, care organizează periodic în sala socială a Bisericii „Sf. Dimitrie cel Nou” din Denver reuniuni culturale pe teme incitante. Păstrând intimitatea unei structuri de cenaclu, participanţii nu sunt numeroşi, dar foarte motivaţi să asigure reuniunilor un autentic caracter interactiv, drept care textele literare pregătite din timp, unele pentru recitare, altele pentru lectură, creează o stare emoţională, ce ne poate aminti de lecţiile şcolilor din ţară, când clasicii literaturii noastre erau la mare cinste şi capodoperele lor memorate fără rezerve. Dacă ne-am referi numai la acest an, teme ca Ziua naţională a poeziei. Mihai Eminescu, poet naţional sau universal şi Basarabia la răscruce de vânturi au trezit interesul iubitorilor de cultură din zonă.

Sărbătoarea Floriilor în 24 aprilie 2016 a fost marcată în comunitatea conaţionalilor noştri din Denver printr-o nouă reuniune a Cenaclului literar românesc „Mircea Eliade”, având ca invitată pe scriitoarea Anca Sîrghie, care a sosit cu braţele pline de noutăţi de la Sibiu, unde continuă şi după pensionare activitatea didactică la Universitatea „Alma Mater”. Astfel, cartea-document Lucian Blaga şi ultima lui muză din 2015, care fusese lansată la Cenaclul din Denver acum un an, imediat după publicare, tocmai a fost desemnată pentru Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Au urmat Radu Stanca. Profil spiritual (720 p.), apărută în 2015 la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă din Bucureşti, ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Anca Sîrghie, cu o prefaţă de acad. Eugen Simion, şi Radu Stanca. Evocări şi interpretări în evantai (462 p.), Editura Technomedia, Sibiu, 2016, unde invitata cenaclului este semnatara Cuvântului înainte intitulat În Sibiul lui Radu Stanca la 95 ani de nemurire, este realizatoarea majorităţii inteviurilor, semnatara capitolului Interpretări, a unor Reportaje şi îngrijitoarea volumului.

În cuvântul conferenţiarei s-a semnalat faptul că au apărut la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu numerele 15 şi 16 ale publicaţiei „Lumina slovei scrise”, în care alături de autori consacraţi sunt încurajaţi să scrie şi studenţii cu rezultate deosebite în cercetarea ştiinţifică. Iată o iniţiativă unică în peisajul universitar românesc, de care profesoara Sîrghie, ca redactor coordonator, este foarte mulţumită.

P1100316

Foto. Prof. Sebastian Doreanu lansează cartea „Radu Stanca – Evocări şi interpretări în evantai” de Anca Sîrghie

Într-un an când pe toate meridianele românismului este comemorat Constantin Brâncuşi, cadoul special pe care invitata l-a adus din ţară este un DVD cu înregistrarea emisiunii radiofonice realizate de Mihai Lungeanu cu titlul Infinitul Brâncuşi, rolul principal fiind interpretat de actorul Ştefan Iordache, moment artistic care marcase finalul carierei lui strălucite. S-a făcut propunerea ca într-o viitoare reuniune de cenaclu a acestui an comemorativ, tema să fie Revoluţia creată în sculptura contemporană de Constantin Brâncuşi.

Deschizând reuniunea cu o prezentare a noilor apariţii, profesorul Sebastian Doreanu, ca director al cenaclului, a semnalat prima ediţie în limba engleză a cărţii Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, sub titlul Novel of a short-sighted adolescent, Istros Books, London, United Kingdom, 2016. Cartea aceasta a avut un destin aparte, căci textul românesc al romanului a rămas inedit timp de 6 decenii, ca în 1990 la Editura Minerva să apară prima lui ediţie, prefaţată de Mircea Handoca şi prezentată la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti. Un moment emoţionant a fost cel al prezentării unor cărţi scrise de copii, respectiv Povestea celor trei căţeluşi,- The Story of the 3 Puppies-o carte bilingvă de Alyssa Sîrghie şi alta creată pentru cei mai mici cititori, intitulată The hugging trees, de Laura Poole,   ilustrată de Ileana Barbu.

A urmat lansarea de carte recent publicată de Anca Sîrghie, intitulată Radu Stanca. Evocări şi interpretări în evantai. Ca preambul, profesorul Sebastian Doreanu a precizat că scriitoarea Anca Sîrghie şi-a dedicat o bună parte a activităţii de cercetare în domeniul istoriei literare lui Radu Stanca, începând cu studiul monografic, teză de doctorat, din care un fragment a devenit volumul Radu Stanca şi obsesia Thaliei, Ipostazele omului de teatru în 1996, urmată de îngrijirea în colaborare cu Marin Diaconu şi prefaţarea volumului Dăltuiri din 2012 şi a celorlalte două cărţi mai recente, deja semnalate, care se constituie drept un reper bibliografic important în exegeza scriitorului. Cuvântul „evantai”, a observat Sebastian Doreanu,   are multiple semnificaţii, dacă îl raportăm la viaţa teatrului sau sugerând o anumită structurare a celor două capitole, cel mai amplu, al Evocărilor, şi Interpretările, unde sunt însumate ultimele abordări ale autoarei, prezentă la sesiuni şi simpozioane ştiinţifice cu mereu alte investigaţii făcute în universul creat de scriitorul regizor. După opinia prezentatorului, noua apariţie de la Editura Technomedia din Sibiu este o carte tulburătoare, datorită mărturiilor făcute de actori, regizori, prieteni sibieni, unii dintre ei nonagenari, cărora Anca Sîrghie le-a oferit ultima şansă de a relata întâmplări din viaţa teatrului sibian şi a regizorului care a dat strălucire spectacolului scenic. Amintirile soţiei Dorina Stanca şi cele ale fratelui Octavian, care a fost ca medic lângă Radu în clipa morţii, sunt fără îndoială cele mai interesante, chiar cutremurătoare. Aşadar, o paletă de o mare diversitate de prisme din care este privit Radu Stanca, o carte valoroasă pentru exegeza scriitorului şi pentru cititorii pasionaţi de frumos.

Tema propusă pentru conferinţa anunţată pe afişul reuniunii este Poezia Transilvaniei de la George Coşbuc la Ioan Alexandru. Universitara de la Sibiu a punctat cele mai rodnice, sub raport creator, momente din viaţa lui George Coşbuc, privit nu numai ca “poet al ţărănimii” şi monograf al satului transilvănean, evocat liric în poeziile   sale, de la Noapte de vară, Numai una, Mama, Iarna pe uliţă, la O scrisoare de la Muselin Selo, Moartea lui Fulger etc., ci şi ca un traducător   al unor capodopere de literatură universală în limba română, precum Odiseea şi Eneida, şi un cunoscător al cărţilor înţelepciunii indiene în limba sanscrită. Stilizând experienţe avute la Năsăud şi la Gura Râului din vecinătatea Sibiului, geneza poemului Nunta Zamfirei, care l-a impus pe G.Coşbuc în conştiinţa contemporaneităţii literare, ilustrează modul cum poetul a   valorificat tradiţia sempiternă a românilor.

În continuare, au fost evocaţi sensibilul Şt.O. Iosif, Octavian Goga, poetul Unirii, Lucian Blaga cu evoluţia de la Poemele luminii la Nebănuitele trepte şi ciclurile postbelice, Aron Cotruş cu versul său aspru şi dârz. Oprit asupra colegului primilor ei ani de facultate la Cluj, poetul Ioan Alexandru, comentariul conferenţiarei a scos la lumină fapte de istorie literară necunoscute, privind modul cum talentul a răzbit în lupta cu sărăcia materială,cu rigorile studiului universitar, astfel ca puiul de ţăran din Ţopa Mică a Clujului să devină un spirit naţional, manifestat patriotic în ciclurile lui de „Imne”, şi chiar universal, prin interesul pentru filozofia heidegerriană, pentru arta bizantină, pentru limba şi străveche civilizaţie ebraică, pentru literatura biblică din care a tradus impecabil poemul Cântarea cântărilor, prefaţat de Zoe Dumitrescu Buşulenga. Ioan Alexandru practica un gen de oratorie efervescentă, amintindu-l pe marele profesor Nae Ionescu prin temele creştine dezvoltate.Petre Ţuţea sintetiza esenţa acestei alăturări când afirma că ”Doi laici au vorbit religios universitar: Nae Ionescu şi Ioan Alexandru”. Terminându-şi conferinţa, Anca Sîrghie a primit felicitările unor participanţi la cenaclu. Între ei, doamna Ioana Ilieş, invitată pentru a doua oară la o reuniune a acestui cenaclu, a mărturisit: “Eu am savurat grozav modul pasionat în care i-aţi evocat pe poeţii noştri şi vieţile lor. Într-adevăr aveţi un dar de a aduce la viaţa şi personalităţile oamenilor de geniu şi evenimentele lor. Vă mulţumesc tare mult pentru această oportunitate.” Decizia dânsei de a deveni o membră activă a Cenaclului “ Mircea Eliade” din Denver ne-a apărut tuturor semnificativă.

Din partea Cenaclului literar românesc “Mircea Eliade“, scriitoarei Anca Sîrghie i s-a oferit o Diplomă de Excelenţă “pentru activitatea neobosită de promovare a valorilor româneşti în Lumea Nouă (S.U.A. şi Canada) şi pentru înalta ţinută academică a lucrărilor publicate de-a lungul vremii.“ Mulţumind directorilor Cenaclului pentru acest semn de recunoaştere a contribuţiei sale la cercetarea de istorie literară, distinsa doamnă a mărturisit că este cu totul încântată de activitatea culturală care se desfăşoară la Denver în comunitatea conaţionalilor noştri şi că ea socoteşte Cenaclul “Mircea Eliade” o inimă ce pulsează româneşte aici, în capitala statului Colorado, pe care o apropie în felul acesta de ţară.

P1100319

Foto. Scriitoarea Anca Sîrghie primeşte Diploma de excelenţă a Cenaclului „Mircea Eliade” din Denver

Momentul cel mai efervescent al evenimentului a fost recitalul interactiv susţinut de câţiva membri ai cenaclului. Un grup coral a cântat versurile poeziei La oglindă de G.Coşbuc. Monica Doreanu a ales Nunta Zamfirei, Eugen Stan a citit cu emoţie Noi vrem pământ, Mariana Hortensia Croitoru a ales poezia Nebuna de G. Coşbuc. Georgeta Popa a citit Cântăreţilor de la oraş şi Plugarul, Simona Sîrghie Bătrânii de Oct. Goga, Sebastian Doreanu a citit Horia de Aron Cotruş, Alexandru Montano-Îzvorul, iar pr. Ioan Bogdan- Lumină lină, ambele de Ioan Alexandru.

Ca o înălţare în sacralitate, s-a ascultat în final melodia compusă şi interpretată de Tudor Gheorghe la poezia lui Ioan Alexandru Lumină lină, tocmai recitată, căci sub veghea crucii şi a flăcării de lumânare, care tronau pe ecran, altarul de biserică din fundal dobândea pentru toţi participanţii la acest eveniment literar noi dimensiuni. Am plecat de la Cenaclul literar românesc “Mircea Eliade” cu convingerea că sărbătorirea Floriilor   îşi găsise la Denver expresia culturală cea mai adevărată, chiar cea mai înălţătoare pentru iubitorii de frumos din comunitatea conaţionalilor noştri.

Philadelphia (I)

Posted by Stefan Strajer On May - 5 - 2016

Philadelphia (I)

 

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Istoria românilor americani relevă însemnate evenimente legate de această mare metropolă care simbolizează incontestabil naşterea democraţiei americane, aici fiind declarată independenţa Statelor Unite. Ilustrul nostru istoric Nicolae Iorga, vizitând-o cu prilejul îndelungatei călătorii în America, afirma că Philadelphia păstrează „căsuţa unde pe ascuns s-a cusut primul steag al libertăţii americane”.

Consider că prezintă interes evocarea câtorva momente de o reală importanţă din viaţa românilor americani care s-au petrecut în acest mare oraş încărcat de o copleşitoare istorie.

În lunile octombrie şi noiembrie ale anului Marii Uniri, 1918, când prăbuşirea Austro-Ungariei devenise iminentă, emigranţii români din America şi-au intensificat eforturile pentru zădărnicirea oricărei tentative de salvare a imperiului şi au expediat numeroase memorii detaliat argumentate şi telegrame pe adresa Departamentului de Stat american în scopul recunoaşterii de către guvernul S.U.A. a dreptului românilor la unitate. Urmarea acestor strădanii a fost că guvernul american, prin secretarul de stat Lansing, a recunoscut public că „nu pierde din vedere aspiraţiunile neamului românesc, atât în afară, cât şi înlăuntrul graniţelor Regatului…, simpatizează profund cu spiritul de unitate naţională şi cu aspiraţiile românilor de pretutindeni şi nu va neglija să întrebuinţeze la vremea potrivită influenţa sa, ca justele drepturi politice şi teritoriale ale neamului românesc să fie obţinute şi asigurate faţă de orice năvălire străină”.

Trebuie remarcat că, în acest context, românii americani desfăşurau o strânsă colaborare cu emigranţii aparţinând celorlalte naţionalităţi aflate sub opresiunea Austro-Ungariei, în cadrul „Uniunii Europei Centrale”. Manifestările, constând în susţinute întruniri publice la New York şi în alte mari oraşe americane, au culminat cu organizarea marii adunări din 23-26 octombrie de la Philadelphia, când în celebra sală „Independence Hall” au avut loc importante reuniuni vizând condiţiile viitoarei păci şi procesul de eliberare a naţiunilor din Europa centrală şi răsăriteană. Trebuie subliniat că la 26 octombrie, în aceeaşi sală şi la aceeaşi masă unde se semnase „Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite”, reprezentanţii românior din America, împreună cu cei ai celorlalte naţionalităţi asuprite din Austro-Ungaria, au semnat un document conceput în spiritul cunoscutei declaraţii americane de la 1776 şi a principiilor wilsoniene de organizare a lumii postbelice. La marea adunare de la Philadelphia au fost prezenţi reprezentanţi ai guvernului Statelor Unite şi ai presei americane, manifestaţia repurtând un mare răsunet şi bucurându-se de aprecierea Casei Albe care a trimis o scrisoare de felicitare, prefigurând, cu mai bine de o lună înainte, Adunarea Naţională de la Alba Iulia. Meritul esenţial al acţiunilor întreprinse de românii americani a fost acela că a determinat o substanţială schimbare de atitudine în opinia publică şi cercurile guvernamentale americane din Statele Unite. De asemenea, aceste acţiuni au constituit un preţios sprijin pentru iniţiativele politico-diplomatice româneşti în procesul de importanţă majoră de creare a statului unificat naţional.

Perioada care a urmat Conferinţei de pace de la Paris (1919-1920) a fost marcată de activitatea tot mai accentuată a grupărilor revizioniste. O primă acţiune a grupurilor etnice originare din fostul Imperiu Austro-Ungar, având ca scop contracararea revizionismului, a constat în convocarea şi pregătirea unei adunări antirevizioniste româno-cehoslovaco-iugoslave în zilele de 12-13 octombrie 1935, la Philadelphia. Delegaţii la cea de-a 27-a Convenţie a „Uniunii & Ligii S.R.A.”, reunită la Warren, OH (1-7 septembrie), în calitate de cetăţeni americani, au adoptat în unanimitate o rezoluţie de protest care condamna implicaţiile nefaste ale revizionismului, document pe care l-au trimis preşedintelui Statelor Unite. Adunarea generală a mai adoptat şi o altă rezoluţie îmbinând în plină recesiune economică revendicări sociale cu revendicări antirevizioniste ale românilor emigranţi, primul înscris politic al acestora din perioada interbelică, exprimând în termeni fără echivoc poziţia antifascistă şi antirăzboinică a comunităţii româneşti.

La sfârşitul lunii septembrie, grupările revizioniste au anunţat că au obţinut 225.000 de aderenţi şi că intenţionează să strângă două milioane de semnături pe petiţia de revizuire ce urma să fie înaintată preşedintelui şi forului legislativ al Statelor Unite. Printre semnatari s-au numărat şi o serie de politicieni, guvernatori de state, senatori, deputaţi, primari, ziarişti, profesori universitari, jurişti şi alţi intelectuali.

În pregătirea acţiunii de la Philadelphia au avut loc întruniri premergătoare, mai importante fiind cele din 29 septembrie şi 6 octombrie de la Weirton, WV şi Youngstown, OH, organizate de societăţile „Plugarul” şi „Unirea Română” şi, respectiv, „Gloria Română”. Un moment însemnat al acţiunii l-a constituit în organul de presă al „Ligii antirevizioniste din America” („Uniunea & Liga S.R.A.”), la 5 octombrie, a „Apelului” de mobilizare la marea adunare antirevizionistă, în care se preciza: „Ca cetăţeni americani, trebuie să ne reamintim, ori de câte ori auzim numele de Philadelphia, că acest oraş este leagănul democraţiei, că aici s-a declarat Independenţa Statelor Unite. Apoi trebuie să ne aducem aminte că din Philadelphia s-a revărsat mai întâi minunata lumină a cărţii în jurul ei, apoi pe continentul american şi pe urmă în alte părţi ale lumii, din teascurile lui Benjamin Franklin. Şi, în sfârşit, trebuie să ne aducem aminte că în anul 1918, în Philadelphia, s-au întrunit reprezentanţii naţiunilor oprimate din Europa, că aici, în aceeaşi Sală a Independenţei unde s-a declarat libertatea Statelor Unite, s-a declarat şi ruperea Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi Transilvaniei din corpul Ungariei milenare şi că acest eveniment a fost vestit aici, în America, prin sunetul aceluiaşi clopot care la 1776 a vestit coloniştilor independenţa Statelor Unite. Cei care vor citi aceste rânduri să nu uite a povesti aceste lucruri copiilor mai mari sau mai mici, învăţându-i de pe acum ce înseamnă pentru românii din America şi pentru neamul românesc, în general, oraşul Philadelphia.

Romani americani in Philadelphia

 

Foto. Grup de romani in port popular in Philadelphia

Adunarea antirevizionistă a grupurilor etnice emigrate din fosta monarhie austro-ungară a avut loc în 13 octombrie la Philadelphia în „Sala slovacă” a emigranţilor cehoslovaci, iar reuniunea „Comitetelor centrale de acţiune ale mişcărilor antirevizioniste” ale celor trei grupuri s-a desfăşurat în sala societăţii româneşti „Bănăţeana şi Vasile Alecsandri”. La adunare au participat câteva mii de români, cehi, slovaci şi iugoslavi americani din statele Pennsylvania, New York, Ohio şi New Jersey. Adunarea a adoptat în unanimitate „Rezoluţia împotriva revizuirii Tratatului de la Trianon” al cărei text a fost citit şi supus spre aprobare de către Joseph A. Ferko, deputat în Congresul S.U.A. Din partea românilor au luat cuvântul Rudi Nan, preşedintele „Comitetului central de acţiune al mişcării antirevizioniste româneşti din America”, Gheorghe Danciu, director-administrator al Tipografiei şi ziarului „America”, Ion Podea, reprezentant al României şi Nicolae Balindu, preşedintele „Uniunii & Ligii S.R.A.”.

Ţinută tot la 13 octombrie şi tot la Philadelphia, adunarea grupărior revizioniste din S.U.A. s-a soldat cu un usturător eşec datorat, pe de o parte, acţiunilor susţinute şi bine coordonate iniţiate de grupurile etnice antirevizioniste român, cehoslovac şi iugoslav, iar pe de altă parte, poziţiei corecte, democratice şi antihortyste a cercurilor largi ale emigraţiei maghiare care era ostilă manevrelor guvernării de la Budapesta. În fine, mai merită menţionat că primarul oraşului Philadelphia a refuzat să participe la adunare şi că în cursul adunării s-au înregistrat divergenţe serioase între liderii intelectuali şi membrii de rând ai emigraţiei, formată în majoritate din muncitori industriali, cu concepţii politice democratice şi pacifiste.

Marea adunare din 13 octombrie 1935 de la Philadelphia a constituit, indubitabil, un eveniment deosebit de important în activitatea antirevizionistă a românilor americani şi a fost urmată de acţiuni asemănătoare la Chicago, Indiana Harbor, Deaborn şi Warren, finalizate cu adoptarea de rezoluţii trimise Preşedintelui, Guvernului şi Congresului Statelor Unite, guvernatorilor de state şi principalelor ziare americane. Activitatea antirevizionistă a avut ample ecouri şi în ţară unde presa a informat pe larg despre eforturile organizatorice şi propagandistice ale românilor din America.

Despre Philadelphia identificată cu Benjamin Franklin, the Liberty Hall, Philadelphia City Hall şi Independence Hall…într-un eseu viitor.

Dorin Nadrau.Poza noua

Foto. Dorin Nadrau

Basarabia – model-simbol al suferinţei umane şi al nelegiuirilor sociale

 

Autor: Galina Martea

 

Analiză şi comentarii

Când este vorba de suferinţă, atunci ca model ar putea fi luată Basarabia care cunoaşte din plin acest fenomen al existenţei. Este un exemplu viu care trezeşte compătimire şi nedumerire pentru tot ceea ce se petrece într-o societate, având în cadrul ei oameni de toate vârstele, oameni de conducere, oameni simpli cu o situaţie socială modestă şi destul/extrem de modestă. În această societate basarabeană se petrec lucruri care, cu adevărat, şochează şi impresionează opinia publică internaţională. În special, impresionează prin faptul că în epoca modernă omul dintr-o ţară europeană s-ar putea confrunta cu foamea, element ce supune omul la suferinţă fizică şi mintală. Iar neajunsurile materiale şi nedreptatea socială îl fac pe om să devină, cu adevărat, un sclav al dezvoltării umane. În cazul dat, s-ar crede, clasa dominantă ar fi acea care promovează şi provoacă în mod special dezvoltarea unui asemenea fenomen social. Cine ştie, urmează de văzut dacă aceasta este o provocare sau o intenţie reală de a distruge un popor.

Foametea din anii 1946-1947 din Basarabia a fost provocată de sistemul sovietic existent din acea perioadă care a dorit să distrugă modelul tradiţional de viaţă a unui popor, astfel adevărul istoric al evenimentelor rămânând mereu un simbol al suferinţei umane. Cauzele foametei, fiind multiple, în rezultat, a declanşat dispariţia prin moarte a peste 200 mii de oameni, iar a peste 350 mii de persoane au supravieţuit în stare de malnutriţie. Adevărul dramatic al evenimentelor se suprapune cu acţiunile realizate de clasa de guvernare şi puterea totalitară a epocii respective. Astfel, putem spune că omul puterii este acea fiinţă umană care necruţător se răzbună pe concetăţeanul său. Ulterior, acelaşi om şi sistem al puterii a provocat dezastrul înspăimântător al deportărilor, consecinţele pactului Ribbentrop-Molotov, fiind extrem de tragice pentru românii din Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi sudul Basarabiei. În rezultat, conform arhivelor, sute de mii de români basarabeni, victime a regimului existent, au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan în anii 1940’50.

3

Deci, realitatea şi istoria adevărată încă o dată demonstrează că orice suferinţă menită unui popor este provocată de omul puterii ce administrează societatea respectivă. În aşa mod, suferinţele continuă şi se ţin lanţ în viaţa unui popor şi, în special, în soarta poporului român din Basarabia. De necrezut, dar o asemenea realitate este prezentă şi în zilele noastre ce domină astfel existenţa unui popor. Este vorba de societatea basarabeană, poporul din R.Moldova, parte din secolul XXI, care se confruntă cu probleme serioase de a supravieţui ca naţiune şi specie umană. Este o realitate aparte unde victima proceselor este acelaşi om al societăţii, sortit pentru suferinţă. În pas cu problemele curente (sărăcie exagerată; nedreptate socială în limite de neconceput; corupţie la toate treptele de dezvoltare umană şi în toate domeniile de activitate socială, cu abateri grave de la moralitate; degradare umană/economică/culturală, etc.) omul se confruntă cu clasa de guvernare care le-a subjugat viaţa şi identitatea în cel mai umilitor mod. Identitatea personală şi natională a poporului basarabean este îndobitocită atât de mult, încât acesta nici nu sesizează care este drumul corect spre civilizaţie şi o dezvoltare umană adecvată. Clasa politică şi de guvernare, încă cu o educaţie şi mentalitate sovietică, dezorientează poporul pentru a-i provoca şi mai mari suferinţe în procesul de existenţă identitară, în procesul de existenţă şi de dezvoltare umană, în procesul de conştientizare şi recunoaştere corectă a cărei naţiuni aparţine. Astfel, poporului îi sunt impuse condiţii ce le influenţează negativ atât existenţa, cât şi dezvoltarea. În linii generale, prin doctrina respectivă, instaurată de clasa dominantă basarabeană sau a R. Moldova, are loc procesul de fabricaţie socială în cadrul căruia oamenii devin dezrădăcinaţi şi îndepărtaţi complet de adevărul istoric. Astfel, adevărul istoric nu se asociază cu doctrina existentă promovată de clasa dominantă şi, în aşa mod, poporului basarabean nu i se acordă posibilitatea de a se încadra în adevărata identitate naţională, aceasta urmând să facă parte din cultura neamului românesc. În consecinţă, poporul basarabean este dominat de o criză identitară fără precedent, care, în acelaşi timp, cu voie şi fără voie, îl determină la un proces de dezvoltare regresivă sau aşa numita “involuţie”. Mişcarea regresivă în dezvoltarea umană şi identitară, fiind victima doctrinelor promovate de clasa politică şi de guvernare de după anii 1991 până în prezent, este o legatură organică cu sărăcia şi nedreptatea socială care, în timp, s-a dezlănţuit în limite catastrofale şi cu urmări destul de grave în evoluţia omului basarabean. Sărăcia de proporţii indiscutabile, instaurată integral în R.Moldova la începutul secolului XXI, s-a dezvoltat, probabil, pe principii bine gândite, fiind însoţite de nelegiuirile clasei dominante. Clasa dominantă a R.Moldova, fiind în capul puterii, pe parcursul acestor ani şi-a asigurat propriile interese din banii publici, fara a da răspuns poporului pentru faptele ilegale întreprinse. Prin acţiunile ilegale ale acestora, corupţia, ca factor extrem de distrugător în dezvoltarea unei societăţi, a maturizat şi completat grupările criminale care au împânzit ţara în toate domeniile de activitate. Îmbogăţirea şi scurgerea de bani din buzunarul statului pe căi necinstite a mutilat şi a ruinat ţara, iar cinismul clasei politice şi de guvernare a sfidat poporul la cele mai grele încercări de a exista şi supravieţui. Urmările sunt integrate prin sărăcia socială care scurtează viaţa omului în mod condiţionat. Prin neajunsurile materiale şi financiare omul basarabean îşi limitează necesităţile cotidiene, astfel aplicând organismului o subnutriţie insuficientă. În cele din urmă, intervin boli cronice care afectează buna funcţionare a organismului şi, respectiv, încetarea premeditată a vieţii. În situaţia respectivă se regăseşte majoritatea populaţiei basarabene care trăieşte la limita minimului de existenţă, în special, bătrânii cu venituri băneşti foarte mici. Veniturile lunare ale acestora la 1 aprilie 2015 variau între 767 lei moldoveneşti (pensia pentru limită de vârstă pentru lucrătorii din agricultură) şi 861 lei (pensia minimă pentru limită de vîrstă pentru alte categorii de beneficiari de pensie), respectiv 41 euro şi 46 euro (cursul valutar din acea perioadă), în raport cu coşul minim de consum care a atins în acea perioadă cifra de 1668 lei moldoveneşti sau 90 euro. De fapt, coşul minim de consum real ar urma să fie cu mult mai mare, dacă calculele respective ar lua în consideraţie toate momentele necesare pentru un trai decent şi civilizat. Ulterior, mărimea medie a pensiei pentru limită de vârstă este de 1202 lei sau 65 euro. Pentru a relata nivelul de trai şi existenţă a persoanelor cu invaliditate, atunci realitatea se prezintă şi mai dură, astfel fiind: pensia de invaliditate de gradul I constituie – 613 lei sau 33 euro; pensia de invaliditate de gradul II constituie – 592 lei sau 32 euro; pensia de invaliditate de gradul III constituie – 416 lei sau 22 euro (Disponibil: http://agora.md/stiri/7294/care-vor-fi-pensiile-in-moldova-dupa-indexarea-de-astazi). Deci, populaţia cu asemenea venituri financiare este constrânsa să existe în condiţiile când preţurile la produsele de consum sunt de câteva ori mai mari faţă de cele din ţările dezvoltate. Unul din indicatorii care indică nivelul de trai al populaţiei este ponderea cheltuielilor pentru produsele alimentare. Studiul realizat de experţii RIA Rating spune, că ponderea cheltuielilor de alimentaţie din bugetul unei familii moldoveneşti în anul 2015 este de 43,8%, pe când în ţările din Occident în acest scop se cheltuie 9-11% (RIA Rating. Disponibil: http://agora.md/stiri/15194/infografic-ria-rating-moldova-pe-penultimul-loc-in-europa-la-ponderea-cheltuielilor-pentru-produse-alimentare). În clasamentul european privind „cheltuielile pentru alimentaţie” R.Moldova se plasează pe locul 39 dintre cele 40 ţări prezente în clasament. Aceasta reprezintă o realitate care nu permite omului să se alimenteze în condiţii normale şi, respectiv, acest fenomen contribuie la extenuarea organismului şi la reducerea mai rapidă a vieţii.   Conform raportului Dezvoltării Umane al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare durata medie a vieţii în R.Moldova este de 69,3 ani. Pe când durata medie de viaţă a cetăţenilor din UE este de 77,5 ani. Se estimează că în jurul anilor 2050 circa 35-50 la sută din populaţia Republicii Moldova nu va depăşi vârsta de 60 de ani. Cât despre creşterea unui copil nici nu este cazul de-a aborda problema. La acest capitol situaţia este şi mai dezastruoasă, deoarece veniturile/indemnizaţiile oferite de către stat familiilor cu copii sunt la fel de umilitoare. De exemplu, pentru îngrijirea unui copil de până la un an şi jumătate indemnizaţiile lunare sunt de 440 lei moldoveneşti sau 24 euro, iar indemnizaţia pentru îngrijirea unui copil de la un an şi jumătate până la vârsta de 3 ani este de aproximativ 1000 lei moldoveneşti sau 54 euro. Astfel, conform clasamentelor mondiale, R.Moldova (estimări 2015) în topul „ratelor fertilităţii mondiale” este plasată pe locul 187 (coef.1,56) din 224 ţări („List by the „CIA World FactBook”, 2015. Disponibil: (https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_sovereign_states_and_dependent_territories_by_fertility_rate). Deci, putem spune că, condiţiile de viaţă şi de trai ale ţării sunt şi rezultatul acestui clasament la capitolul „fertilitate” sau mai bine zis „natalitate”, unde femeile din R.Moldova nu mai vor să aducă pe lume copii în condiţiile unei sărăcii absolute. Iar un alt raport menţionează, că mortalitatea infantilă în R.Moldova are o medie de 11,27 morţi la o mie de bebeluşi, cea mai ridicată rată în Europa. În Uniunea Europeană media mortalităţii infantile este de 4,59 la o mie de nou născuţi (Strategia Naţională de Raţionalizare a Spitalelor pe anii 2010-2012. Datele oficiale ale Ministerului Sănătăţii în colaborare cu Banca Mondială. Accesat 07.09.2010, secţiunea Societate.   Disponibil: http://adevarul.ro/news/societate/romania-republica-moldova-mortalitate-infantila-1_50aecadf7c42d5a663a07c6f/index.html).

lagheri-nkvd-2

În rezultat, putem afirma că sărăcia/involuţia societăţii şi a omului din R.Moldova este creată din vina clasei dominante care nu cunoaşte ce este organizare, colegialitate, umanitate, compasiune şi bunăvoință față de semenul său şi necazurile acestuia, şi, în acelaşi timp, nu este capabilă de a produce efecte pozitive în administrarea unei societăţi. Acest lucru poate fi confirmat prin faptul că, clasa dominantă şi-a creat o existenţă materială extrem de bună în condiţiile când întreaga societate este bântuită de o sărăcie extremă. Aceasta denotă încă o dată faptul că o stare materială foarte bună o poţi redobândi, în timp, doar pe căi necinstite, deoarece pe căi cinstite/transparente omul niciodată nu va reuşi să-şi construiască o asemenea avere. Aici sunt puse în joc mijloace financiare de proporţii extrem de mari care ţi-ar asigura existenţa pentru mai multe vieţi. Pe când poporul, cu realitatea efectivă, nu are reserve financiare nici macar pentru ziua de azi. Existenţa însoţită de suferinţa din lipsuri materiale şi financiare, de întunericul care persistă în tot ceea ce se numeşte viaţă este un bun prileg pentru degradarea totală a omului, cât şi a întregii societăţi. Conform statisticilor, sub pragul absolut al sărăciei se află 20-25 la sută din populaţia ţării, iar populaţia din zona rurală, fiind considerată cu mult mai săracă faţă de cea urbană, constituie 25-30 la sută. Deci, acesta este un proces unde omul suferă de foame, ca urmare, nutrirea organismului fiind sub nivelul minim de consum alimentar. Un asemenea proces are loc atunci când 8-10% din populaţia ţării (în special, clasa dominantă) are un nivel de trai foarte bun, aceştea deţinând o parte consistentă din bogăţia statului, iar 254 cetăţeni sunt consideraţi milionari. Conform raportului World Ultra Wealth Report Outlook 2012-2013, realizat de Wealth-X, R.Moldova se plasează pe locul 33 din 45 state europene unde averea totală a celor mai bogate 75 de persoane din republică este de opt miliarde de dolari şi este cu 20% mai mare decât PIB-ul ţării (http://www.timpul.md/articol/avuia-a-75-de-persoane-din-rm-mai-mare-cu-20-decat-pib-ul-arii-37235.html ). Pe când în alte ţări, inclusiv a celor mai bogate ţări din lume, o asemenea situaţie este diametral opusă în comparaţie cu R.Moldova. De exemplu, un tablou real, ponderea milionarilor în raportat la întreaga populaţie în SUA este de 1,5%, în Canada este de 1%, în Germania 1,4 %, în Marea Britanie 1%, Elveţia 4% (Disponibil: http://www.ziare.com/afaceri/oameni-afaceri/numar-record-de-milionari-unde-se-afla-bogatii-lumii-1244804). În condiţiile unei sărăcii absolute şi de criză financiară totală a ţării, un alt exemplu strigător la cer este că statul moldovenesc îşi permite pentru întreţinerea vilelor de la Holercani (unde clasa dominantă îşi petrece timpul liber) să cheltuie sume colosale din banii publici. Numai în 7 luni a anului 2015 statul a cheltuit pentru întreţinerea acestora aproape 2 mln. de lei moldoveneşti (1.980.000 lei) sau 106671 mii euro. Iar pentru deservirea acestor vile cu un spaţiu de 65,56 hectare sunt angajate 61 de persoane, salariul cărora în 2014 a constituit aproape 3 mln lei (2.699.600 lei) sau 150000 mii euro (Disponibil: http://agora.md/stiri/12377/infografic–vilele-de-la-holercani-in-plina-criza–statul-a-cheltuit-2-mln-de-lei-pentru-intretinerea-lor ).

Sărăcia şi situaţia catastrofală din societate, pe parcurs, devine tot mai pronunţată cu efecte tot mai negative în dezvoltarea umană şi socială. Lipsa locurilor de muncă este o parte a problemei, iar o altă parte a problemei (chiar şi pentru cei angajaţi) sunt veniturile destul de mici şi incompatibile în raport cu nivelul de trai şi, în special, cu preţurile la produsele de consum (alimente, medicamente, alte necesităţi umane şi sociale). Pentru persoanele fără locuri de muncă (inclusiv invalizi, pensionari) unica şansă de supravieţuire sunt mijloacele financiare primite de la rudele plecate la muncă peste hotare. Insă şi acest lucru în ultima perioadă devine o problemă tot mai apăsătoare, deoarece din străinătate se remit în ţară tot mai puţini şi mai puţini bani. Astfel, nivelul de trai al populaţiei se înrăutăţeşte şi mai mult de la o zi la alta, iar decalajul dintre cei bogaţi (clasa politică şi de guvernare) şi cei săraci (poporul) devine o realitate tot mai dură pentru societate. În consecinţă, populaţia vulnerabilă, regăsindu-se la marginea prăpastiei, nu mai are puterea de a se lupta cu mediul social şi clasa dominantă extrem de coruptă care a sărăcit şi subjugat întreaga ţară. Poporul, nefiind protejat de către stat, este inhibat în propriile greutăţi existenţiale şi, în aşa mod, reacţionează deja pasiv la procesele ce au loc în societate. O mare parte din populaţia ţării, în special din zona rurală, este absolut inactivă la schimbări si provocări, astfel acceptând sărăcia ca o normalitate în modul de viaţă existent. Cu atât mai mult, prin lipsa mijloacelor de informare a maselor (în special, populaţia din zona rurală) poporul şi mai mult este supus şi înrobit, astfel făcându-l să creadă că viaţa nu poate exista în alt mod, decât în această variantă. Nivelul de viaţă al populaţiei extrem de redus din zonele rurale (la 1 ianuarie 2013 constituind 58,1% din toată populaţia ţării: http://www.statistica.md/newsview.php?l=ro&id=4104&idc=168 ) este un tablou zguduitor ce ar putea fi comparat cu nivelul de viaţă al omului din epoca primitivă. Omul de la sate (în special, de vârsta a treia, ba chiar şi de alte vârste) nu cunoaşte fenomenele ce au loc în lumea modernă, neavând informaţia respectivă. Astfel, poporul este împotmolit într-un întuneric al existenţei care îl predispune la incultură, neştiinţă, înapoiere, izolare, în consecinţă, crezând în tot felul de aberaţii ale guvernanţilor. Este firesc, că un asemenea mod de viaţă a fost construit de clasa dominantă a societăţii basarabene, care de decenii nu a fost capabilă să producă niciun fel de modificări sociale în evoluţia propriului popor. Această clasă dominantă a ştiut să producă efecte pozitive doar pentru propria existenţă şi propriul conţinut material. În rest, societatea există singură la voia întâmplării, iar poporul există prin a cunoaşte doar fenomenul suferinţei şi al supunerii care îl induce spre eroare, degradare şi involuţie umană. Însă, cel mai dureros este faptul că poporul basarabean este implicat, la nesfârşit, într-un război identitar şi psihologic care nu-i permite încă să-şi recunoască originea autentică de neam, astfel fiind ţinut mereu într-o stare de demoralizare şi umilinţă totală.

G. Martea, foto 45,jpg

Foto: Galina Martea

Milton G. Lehrer: Ardealul pământ românesc

Posted by Stefan Strajer On April - 13 - 2016
Milton G. Lehrer: Ardealul pământ românesc

Problema Ardealului văzută de un american

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Prezentarea scriitorului american

 

În prefaţa volumului de cinci sute de pagini, istoricul Ion Pătroiu face o scurtă prezentare a autorului, jurnalistul şi scriitorul american Milton G. Lehrer, pe care îl caracterizează drept un om de cultură, perfect informat, observator atent şi obiectiv, având un stil concis prin selectarea esenţialului. În continuarea prefeţei, Ion Pătroiu care, în 1991 împreună cu soţia autorului, doamna Edith Lehrer, a îngrijit ediţia volumului apărut la Editura Vatra Romanească – Cluj Napoca, precizează că obiectivele lui Milton G. Lehrer au fost etalarea adevărului istoric şi social din Transilvania, a monstruozităţii Dictatului de la Viena (August 1940) şi a metodelor propagandei ungureşti: falsul deliberat, minciuna sfruntată, neruşinarea cinică.

Milton G. Lehrer s-a născut în 1906 la New York. Tot din prefaţă aflăm că părinţii săi erau evrei din România care, după un timp trăit în Statele Unite s-au reîntors în ţară. Milton şi-a continuat studiile în România deprinzând limba română foarte bine. Apoi a plecat la Paris la studii universitare şi a obţinut doctoratul în drept internaţional. Fiind cetăţean american şi vorbind ebraică, engleză, română şi franceză a făcut ziaristică la diferite publicaţii europene, dar angajat permanent era la La Tribune des Nations. În 1939, datorită unei zgomotoase propagande despre aşa zisele nedreptăţi pe care le suferă minoritatea ungară în statul român, redacţia hebdomadarului îl trimite pe Milton G. Lehrer în Transilvania să se informeze şi să informeze corect despre realitatea minorităţilor din Transilvania unită cu România din 1918.

La 6 octombrie 1939, Milton G. Lehrer scrie în hebdomadar: „Opinia publică occidentală este voit dezinformată de propaganda revizionismului maghiar. Situaţia minorităţii maghiare din România este departe de cea incriminată zilnic de presa şovinistă ungară. Pentru a impresiona străinătatea, lucrurile sunt prezentate sub o falsă lumină. Ungurii îşi au şcolile lor, bisericile lor, asociaţiile lor, şi duc o viaţă potrivit tradiţiilor lor”. În continuarea articolului: „Dacă, pe lângă superioritatea numerică a elementului românesc, se are în vedere trecutul istoric al Transilvaniei, provincie autonomă timp de secole, încorporată Ungariei abia în 1867 – cum este posibil să se conceapă revizuirea Tratatului de la Trianon care nu a creat nici o nedreptate ci, dimpotrivă, a reparat una.” Drept care a fost din nou, reafirmat şi consfinţit, în Tratatul de la Paris din 1947 al naţiunilor europene. În următoarele luni Milton G. Lehrer publică în La Tribune des Nations alte articole pe această temă printre care şi unul intitulat Transilvania, pământ românesc ce va fi şi titlul volumului   său, de mai târziu, în care a adunat toată, repet toată documentaţia disponibilă la acea vreme despre istoria locuitorilor transilvăneni cu ajutorul căreia a pledat, informat şi magistral, ideea că Tratatul de la Trianon nu a creat nici o nedreptate ci, dimpotrivă, a reparat una, pe cea făcută secole de-a rândul românilor ardeleni, majoritari autohtoni în Transilvania.

După ocuparea Parisului de către trupele germane în 1940, Milton G. Lehrer are motive întemeiate să părăsească capitala franceză şi se refugiază în România, la Bucureşti. Astfel, trăieşte alături de poporul român tragedia Ultimatului de la Moscova şi a Dictatului de la Viena. Observă atent situaţia internaţională, stă de vorbă cu refugiaţii din partea Transilvaniei ocupate de Ungaria şi adună materiale pentru volumul intitulat Le probleme transylvain vu par un americain cu subtitlul La Transylvanie – terre roumaine, terminat în franceză şi română în 1944, an în care versiunea românească este editată şi publicată în primă ediţie. Din nefericire pentru naţiunea română, versiunea franceză nu a putut fi publicată în Franţa din motive financiare şi este încă o ruşine a guvernanţilor români care aveau posibilităţi de finanţare, dar nu au făcut-o! Şi nu numai a guvernanţilor dar şi a Academiei Române, a istoricilor şi scriitorimii române, a avuţilor din acea vreme printre care nu s-a găsit nici un sponsor pentru publicarea volumului în Parisul eliberat. Astfel opinia publică occidentală nu a fost informată corect despre le probleme transylvain, lăsând cale liberă propagandei ungureşti de atunci şi până în prezent.

Ediţia de faţă, a treia, este de fapt prima ediţie completă a volumului document, imbatabil martor al adevărului şi se datorează soţiei autorului, doamna Edith Lehrer, care a venit în România aducând manuscrisul primei părţi a volumului, în care se arată continuitatea populaţiei autohtone în Dacia, parte ce nu a fost publicată în ediţiile anterioare. Apariţia ediţiei de faţă se datorează şi Uniunii Naţionale Vatra Românească şi istoricului Ion Pătroiu.

Am lăsat pentru altă dată, comentariile asupra interzicerii reeditării acestui volum necesar cunoaşterii istoriei romaneşti din 1944 până acum şi de acum înainte, pentru că actualii guvernanţi ai statului român sunt înscăunaţi de udemeriştii iredentişti, cărora le sunt vasali pentru această înscăunare. Îmi permit să afirm şi să susţin că, la ora actuală, toţi evreii din România au un statut privilegiat, indiferent dacă au făcut ceva pentru români sau împotriva lor, cu excepţia lui MILTON G. LEHRER care a fost unul dintre cei mai buni şi mari avocaţi internaţionali ai drepturilor românilor ardeleni din toate timpurile şi trebuie aşezat alături de marile personalităţi istorice româneşti care au pledat şi luptat pentru drepturile româneşti în Ardeal. Acum însă, când propaganda udemeriştilor are un avânt cumplit, guvernul statului roman şi pseudo-elitele bucureştene ce domină mass media romaneâscă nu o contracarează real, subliniez real, din contră anihilează unitatea naţională, denigrează Uniunea Naţională Vatra Romanească şi îl marginalizează, discriminează istoric şi intelectual pe MILTON G. LEHRER. Tăinuirea şi dosirea acestui volum, şi a autorului lui, în aceast moment de exacerbare a iredentismului ungar, inoculat cu ură în tânăra generaţie de unguri şi secui ardeleni, demonstrează, încă odată, că actualii guvernanţi români şi o parte din elitele culturale nu sunt nici măcar trestii gânditoare, ci doar nişte trestii de baltă aplecate după cum bate vântul şi interesele lor meschine.

 

Spicuiri notabile din prefaţa volumului

 

Istoricul Ion Pătroiu cu seriozitate istorică şi curaj civic scrie o prefaţă de 25 de pagini ce trebuie mai mult decât citită, meditată.

Prefaţa începe cu Nicolae Iorga care în 1938 a ţinut la Abrud conferinţa Lupta ştiinţifică împotriva dreptului românesc, prin care documentat arată efectele negative ale propagandei ungureşti, deformările şi minciunile în trombă prin care se încearcă să se conteste drepturile poporului român asupra teritoriului său naţional prin negarea   identităţi şi a continuităţii.

În acest sens, câteva paragrafe mai jos, Ion Pătroiu vine cu un exemplu prin care ne arată cât de departe merg ungurii cu dezinformarea şi falsul istoric. De curând s-a aflat, din Cronica de la Saint Denis – cronica considerată buletin oficial al regatului Franţei –   cum s-a celebrat la Paris, din ordinul regelui Carol al VI-lea, victoria regelui Ungariei, Sigismund de Luxenburg, la   Rovine, împotriva lui Baiazid!! Da, aţi citit bine, aşa scrie în cronica franceză că a avut loc o mare procesiune şi s-au tras clopotele la Notre-Dame în cinstea regelui, care, nu s-a aflat acolo în timpul bătăliei, sosind în ajutorul lui Mircea cel Bătrân, când bătălia luase sfârşit cu înfrângerea otomanilor care deja se retrăgeau, cu Baiazid cu tot, peste Dunăre după cum scriu chiar cronicile otomane. După   înfrângerea lui Baiazid la Rovine de către Mircea cel Bătrân, solii unguri au dus la Veneţia vestea despre vitejia regelui Ungariei care s-a bătut corp la corp cu Baizid! Mai departe, vestea vitejiei regelui ungur a ajuns până la Paris. Da, se practică din toate timpurile, ca unii să se laude cu victoriile altora, dar ungurii îi întrec pe toţi şi mă mir cum de s-au oprit aici cu fabulaţia, fără să ne spună cine a învins din bătaia corp la corp dintre cei doi, când era atât de simplu să adauge: viteazul rege al Ungariei i-a tăiat capul lui Baiazid, dar doctorul personal al sultanului i l-a cusut la loc, pe loc. Ce mai conta, în afara de faptul că la Notre-Dame de Paris s-ar fi tras clopotele o săptămână, în loc de o zi.

 

Milton G Lehrer.Ardealul.Coperta buna

Lăsând la o parte ridicolul propagandei ungureşti, Ion Pătroiu arată că, de cum românii au intrat pe scena istoriei universale, fiinţa şi faptele lor sunt numai de unii prezentate corect iar de alţii sunt deformate, minimalizate sau chiar negate şi exemplifică cu Robert Roesler, primul care ne-a scos din Dacia Superioară, din Dacia lui Burebista şi Decebal, spulberându-ne din Europa!

Mai trebuie reţinute din prefaţă şi alte aspecte ale propagandei ungureşti. În timp ce toţi vecinii Ungariei sunt distorsionaţi prin fals şi minimalizaţi cu ură, ei, ungurii cu aroganţă vorbesc de milenarul regatului lor european, când de fapt pentru aproape o jumătate de mileniu nu a existat un stat ungar de sine stătător. Cu tot acest adevăr istoric, ei nu contenesc nici astăzi să tipărească şi să răspândească hărţi cu marele regat ungar ce a existat înainte de pierderea Dalmaţiei (1430) şi a bătăliei de Mochacs (1526)! Opus acestei tardive grandomanii ungureşti, istoricul Ion Pătroiu face o comparaţie pertinentă cu Turcia şi Austria, foste mari imperii europene, care în zilele de acum nu tipăresc, pentru răspândire şi propagandă, cât de întinse le-au fost imperiile lor. Chestie de bun simţ social, istoric pe care nu îl au ungurii revizionişti de astăzi, în frunte cu Laszlo Tokes de la noi şi Viktor Orban de la ei.

Spre sfârşitul prefeţei, autorul ajunge la concluzia că românii nu cunosc adevărata istorie şi propaganda vecinului nostru ungar, din mai multe motive. Menţionez două: obstrucţia de astăzi a adevărului despre propagandă iredentistă anti-românească şi inexistenţa unei istorii corecte a ungurilor scrisă de un român pentru români. E adevărat, dar acest mare gol se poate completa citind volumul Ardealul pământ românesc scris de americanul Milton G. Lehrer.

 

Scurtă prezentare a volumului

 

Această prezentare succintă o fac în ideea ca cititorul român, sau de ce nu ungur, să facă rost şi să citească întregul volum, care este un comentariu pertinent prin sutele de documente istorice, din surse diferite, româneşti şi străine, despre Transilvania, despre populaţia şi istoria ei. Milton G. Lehrer îşi împarte volumul în cinci părţi.

Partea I-a: Ce este Transilvania?

La această întrebare autorul răspunde pe cât de direct, pe atât de corect: Transilvania este unitatea pământului locuit de români şi începe cu poporul daco-get. Şi ca să dovedească acest fapt recurge la diferite recensăminte ale populaţiei din Transilvania, insistând mai mult asupra celui din 1930. Acest recensământ a fost luat în considerare la Viena, când s-a început arbitrajul pentru Transilvania, arbitraj care până la urma s-a sfârşit ca un dictat prin ameninţare cu forţa. După acest recensământ în Transilvania avea 5.548.363 de locuitori dintre care români erau 3.207.880, unguri 1.353.276, saşi şi şvabi 543.852. deci în Transilvania din patru locuitori numai unul era ungur. Milton G. Lehrer din datele statistice ale acestui recensământ demonstrează că românii formează marea majoritate a locuitorilor Transilvaniei, că sunt autohtoni, armonios răspândiţi, pe când celelalte minorităţi sunt intruse, colonizate începând cu secolul XI-lea. De asemenea autorul, cu argumente istorice, citând peste douăzeci de autori străini, atestă continuitatea populaţiei daco-gete în Transilvania, contracarând teoria lui Robert Roesler, prin care la venirea ungurilor aceasta era un spaţiu pustiu, un vid.

Partea a II-a: Transilvania leagănul românismului

În această parte de 112 de pagini, autorul scrie pe rând, succint dar esenţialul despre Daci, Romani, Români, demonstrând istoric continuitatea şi transformarea poporului daco-get în spaţiul carpatin, cu toate vicisitudinile sutelor de ani prin care a trecut, susţinându-le existenţa permanentă aici şi, prin dovezi şi raţionament istoric, demolează pe rând toate teoriile propagandistice anti-româneşti prin care Dacia romană ar fi rămas goală după retragerea aureliană (247 A.D.). Pentru cei mai puţin informaţi şi pentru tânăra generaţie post decembristă, care este complet dezinformată istoric şi politic, recomand acest capitol din care se va afla cum istoricii unguri au distorsionat adevărul istoric, dându-ne dispăruţi de acasă pentru o mie de ani. În esenţă, după plăsmuirile ungureşti odată cu retragerea legiunilor romane întregul popor daco-roman a părăsit Dacia lui Decebal şi a pribegit păstorind pe nu ştim unde şi după o mie de ani s-a întors înapoi, ca nişte valahi arhaici, năpădind marele lor principat transilvan. Şi după ce ne-au primit, din milă, ne-am numit popor român şi ne-am făcut stăpâni la ei acasă. Citiţi: Timp de o mie de ani un gol imens în centrul Europei, în cea mai fertilă şi mai bogată regiune a continentului, gol pe care aveau să-l umple ungurii abia în secolul al IX-lea (Ardealul pământ românesc, ediţia 1991, pag 72). Ungurii s-au trudit mult să născocească o asemenea teorie a discontinuităţii şi exodului, de o mie de ani a poporului român, dar nu au putut dovedi cu probe şi raţionamente istorice aceste născociri. În schimb a venit Milton G. Lehrer care îi demolează prin erudiţie istorică. Întâi de toate, nu există un fenomen asemănător în tot imperiul roman, adică, odată cu retragerea legiunilor   romane să plece şi populaţia autohtonă după ele. De ce tocmai din Dacia, cea mai fertilă şi bogată regiune a continentului? A doua întrebare fără răspuns este: unde sunt documentele celorlaltor popoare, a cronicarilor şi istoricilor lor, prin care să ateste acest exod şi nomadism al poporului geto-dac prin ţările lor, cunoscut fiind că în asemenea situaţii inevitabil ar fi fost mari confruntări, lupte între băştinaşi şi intruşi consemnate în documente, cronici, istorii. Lipsesc dovezile şi raţionamentul istoric din teoriile ungureşti. Unde ar trebui să-i plasăm pe daco-români, se întreabă celebrul istoric Ferdinand Lot de la Sorbona, pentru că ungurii, sârbii, bulgarii şi grecii sunt de acord că ei nu au ce căuta nici în Serbia, nici în Bulgaria, nici în Macedonia sau în Pind. Nu există documente şi nici logică istorică, în schimb Milton G. Lehrer aduce zeci de dovezi şi considerente raţionale împotriva teoriei nomadismului nostru şi al vidului din Transilvania! Cititi pagina a şaptea, de exemplu sau capitolul Anonymus – Belae regis notar – care a scris în latină cea mai veche şi importantă cronică despre unguri. Notarul regelui scrie: în momentul cuceririi Transilvaniei de către unguri, ţinutul era locuit de către vlahi şi slavi organizaţi în ducate (voivodat = ducat în latină). Deci vidul a trebuit cucerit! De la cine? De la Gelu ce avea un voivodat în centrul Transilvaniei la Gilău, de la voivodatul lui Menumorut din Crişana şi de la Glad ce avea ducatul în Banat. Aceste dovezi nu i le iartă ungurii lui Anonymus, marele lor cronicar latin.

Milton G. Lehrer nu se opreşte la Anonymus, care răstoarnă tot zbuciumul falsificării istoriei de cate unguri, el aduce şi alte dovezi vechi scrise despre Terra Vlachrorum, argumente arheologice, toponimice, lingvistice. Dovada continuităţii folosirii limbii latine, în proporţie de 80%, pe care o vorbesc românii este valoroasă în a contracara falsitatea nomadismului poporului daco-get, prin fapt si raţionament. Cum poate fi un popor etichetat drept nomad pentru o mie de ani, fără să se poată preciza pe unde a fost nomad, după care îl regăsim pe vatra strămoşilor săi vorbind aceeaşi limbă ca ei?!?

 

Partea a III-a: Transilvania după năvălirea ungurilor

 

Este o parte condensată de date concrete pe care Milton G. Lehrer o începe cu anul 896, când ungurii pătrund în Panonia şi, pe parcursul a 200 de pagini, autorul ajunge până la Tratatul de la Trianon din 1920, când Ungaria devine stat independent, de sine stătător după o jumătate de mileniu de atârnări şi compromisuri. Este un capitol dens de istorie, de data aceasta şi mai încărcată de fapte, personalităţi istorice şi documente din istoria noastră, a ungurilor şi cea universală. La sfârşitul lecturii acestui capitol, am imaginea clară a unei fresce istorice de o mie de ani şi am ajuns la ideea, pe care nu am găsit-o aici, nici în alte lecturi istorice, despre mileniul de împilare   a românilor ardeleni de   către unguri!!

Fresca istorică prezentată de Milton G. Lehrer începe cu sosirea ungurilor în Panonia şi fiind opriţi din incursiunile lor de jaf şi pradă de Otto Cel Mare lângă Augsburg, se retrag din vest, întorcându-se spre Transilvania. Aceste fapte sunt atestate istoric şi încă odată autorul demonstrează că teoria lui Robert Roesler, despre golul transilvan, este doar o propagandă ungurească nefondată. Odată pătrunşi în Transilvania încep, mai ales în Secuime, maghiarizarea şi deznaţionalizarea timpurie a românilor prin mai multe căi. Unele forţate prin administraţie, şcoală, religie, armată, şi una voluntară, prin care unii români văzând ce drepturi şi privilegii au ungurii faţă de ei, se maghiarizează de la sine.

Spaţiul ocupat de unguri este mult prea mare pentru numărul lor redus, pentru a face faţă autohtonilor nemulţumiţi şi acestea sunt motivele reale ale colonizării Transilvaniei, care s-a făcut în trei rânduri consecutiv cu saşi, şvabi şi unguri. În primul rând, în secolele XI şi XII, au fost aduşi spre colonizare saşi şi teutoni la marginea de sud-est a Transilvaniei, care, pentru împroprietăririle primite, deveneau supuşii regilor unguri, îndatoraţi, obligaţi să le apere domeniile de năvălitori, dar mai ales să contrabalanseze populaţia autohtonă. Cum o altă mare parte a pământurilor românilor erau deja stăpânite de nobilimea ungară, iobăgindu-i pe valahii toleraţi, tensiunile cresc între intruşi şi românii ardeleni într-un tumultus rusticorum, cum e menţionat în cronicile latine ale timpurilor, până ce se ajunge la Răscoala de la Bobâlna – 1437. În acest moment critic, nobilimea se apără şi printr-o alianţă împotriva răsculaţilor autohtoni numită Unio Trium Nationum în care se unesc ungurii, secuii şi saşii. Cele trei naţiuni, secuii se considerau naţiune separată de unguri, prin această uniune iau cele mai diabolice hotărâri împotriva românilor, care de acum înainte sunt doar valahii toleraţi deşi erau cei mai vechi în Transilvania iar numărul lor întrecea toate cele trei naţiuni unite la un loc! Toleraţi în propria lor ţară aveau de suportat asuprirea ca o clasă inferioară. În Dieta Transilvaniei în 1653, s-a votat legea Approbatae et Compilatae prin care: Românii sunt toleraţi numai, şi aceasta în chip provizoriu în această ţară, atât timp cât va place principelui domnitor şi nobililor.

Episcopul unit al românilor ardeleni, Inocenţiu Micu – Klein, în Dieta transilvană ia apărarea toleraţilor după pofta principelui şi-a nobililor demonstrând că sunt cei mai vechi şi numeroşi în Transilvania. El scrie 24 de petiţii la Viena, împăratului prin care cere drepturi românilor, pentru că cine are obligaţii trebuie să aibă şi drepturi!! Nobilimea ungurească îl urăşte de moarte, urzind mijloace necinstite împotriva sa. Inocenţiu Micu–Klein este chemat la Viena pentru o judecată, de unde nu se mai întoarce.

Ideea mea, după lectura acestei părţi din acest tratat istoric, este că românii ardeleni erau în plin mileniu de împilare cetăţenească şi naţională, în care începuse un proces puternic de renaştere naţională. Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan este o continuare importantă a acestui proces al emancipării. Cât de hotărâţi, dar săraci erau românii reiese din faptul că Horea şi delegaţia sa a mers pe jos până la Viena, patru săptămâni la dus şi tot atâta la întoarcere! Cât de cruzi şi lugubri au fost nobilii unguri reiese din faptul cum i-au torturat pe capii răscoalei, în număr de douăzeci şi cinci în frunte cu Horia şi Cloşca. Crişan, care s-a spânzurat în închisoare, a fost condamnat post mortem prin tragere pe roată, apoi l-au despicat în patru părţi, expunând câte o parte la Abrud, la Brad, la Bucium şi Mihăleni! Era în anul 1785, când nobilii ungurii îşi dădeau aere de mari creştini şi luminători ai noii spiritualităţi europene.

Evenimentelor din Ardeal ale revoluţiei ungureşti din 1848–1849, autorul le aduce, pe de o parte date de reţinut despre intenţiile ungurilor faţă de românii ardeleni, în frunte cu Kossuth şi pe de altă parte înfăţişează lupta pentru libertate a românilor în frunte cu Avram Iancu. Sunt multe de scris pentru a învăţa, a nu uita şi mai ales a ţine seamă, mă rezum doar la bilanţul plătit de români: două sute treizeci de sate şterse de pe suprafaţa pământului, viaţa a patruzeci de mii de oameni, pagube de 30 milioane florini aur. Kossuth înfrânt fuge până în Statele Unite şi concepe un sistem dunărean federalizat dar condus de ei, de unguri cea mai splendidă realizare a speciei umane. Săracă splendidă subspecie!

Împăratul austriac cade cu picioarele pe pământ şi concepe un nou sistem imperial bazat pe individualităţile istorico-politice din imperiul său. Sistem ce acorda anumite drepturi tuturor naţionalităţilor înglobate în imperiu, dar refuzat de nobilimea ungurească, care din acest motiv începe să-l urască pe împărat. Totuşi ceva s-a mişcat în privinţa drepturilor valahilor toleraţi până în anul 1867, când se instalează dualismul austro-ungar iar   românii ardeleni cad sub jurisdicţie ungurească şi pentru următorii cincizeci şi unu de ani se instalează cea mai neagră pagină de opresiune şi maghiarizare a lor forţată. Românii ardeleni îşi cer drepturile şi trimit împăratului în 1881 un Memorandum, pe care acesta nici nu-l deschide şi-l trimite parlamentului de la Budapesta. Rămânând fără efect la curtea de la Viena, memorandiştii români trimit o copie la Paris pentru publicare, care a produs o puternică impresie în Franţa şi celelalte ţări europene, declanşând vii şi puternice proteste împotriva austro-ungarilor. Rezultatul a fost tipic unguresc, memorandiştii au fost arestaţi, judecaţi şi aspru pedepsiţi. Răzbunarea ungurească s-a întins asupra tuturor românilor ardeleni prin politica agresivă de deznaţionalizare impusă de guvernul Tisza Istvan şi legile contelui Apponyi, prin care s-au interzis ziare şi reviste româneşti, s-au desfiinţat şi maghiarizat şcolile primare şi secundare româneşti în Transilvania.

Odată cu începerea războiului în 1914, când unii l-au declanşat şi aclamat şi cu totul alţii au fost sacrificaţi, nimeni ne prevăzând că va degenera într-un război mondial, o jumătate de milion de români ardeleni a fost târât şi sacrificat pe diferite fronturi ale imperiului austro-ungar, care îşi trăia ultimii ani. Tot în acest timp se apropia de sfârşit şi mileniul de împilare a românilor ardeleni de către unguri.

Milton G. Jehrer, în repetate rânduri consemnează, în baza dovezilor milenare, că ungurii au făcut şi continuă să facă propagandă şi paradă, cu infatuare şi aroganţă, despre mileniul lor european. Noi, românii nu ar trebui să le tot socotim cât au fost ei de stăpâniţi şi atârnaţi de alţii în gloriosul lor mileniu, pe care trebuie să-l cunoaştem, ci ar trebui, mult mai mult, să cunoaştem cum a fost mileniul nostru de împilare sub ei. Aceasta este ideea prezentării pe larg, spre cunoştinţă, a volumului ARDEALUL PĂMÂNT ROMÂNESC din care reiese cu prisosinţă mileniul împilării românilor ardeleni de către vecinii noştri de la apus. Aceştia, după Tratatul de la Trianon, au început şi continuă insistent propaganda despre drepturile lor istorice asupra Transilvaniei, vituperând în toate formele România şi pe Români, acuzându-i în toată lumea că îi privează de drepturi cetăţeneşti pe etnicii lor de la noi. Perfidie şi palavre.

 

Partea a IV-a: Ungaria de la Trianon

 

Înainte de-a ajunge la Tratatul de la Trianon, trebuie cunoscute alte evenimente istorice. Sfârşitul abominabilului război în 1918 a declanşat desprinderea naţiunilor din fostul imperiu habsburgic, ajuns o umbră după compromisul austro-ungar. În octombrie se desprind cehii şi polonezii din imperiu, în noiembrie stindardul libertăţi flutură la Zagreb şi la Ljubljana, apoi începe o revoltă în Austria ce a dus la descompunerea austro-ungară, iar la 1 Decembrie Transilvania se uneşte cu Regatul României. Ungaria devine ceea ce geografic, istoric şi demografic este din toate punctele de vedere, dar majoritatea nu acceptă realitatea şi nemulţumirile lor degenerează într-o stare revoluţionară de care profită comuniştii. Astfel Ungaria devine republică sovietică după modelul sovietic sub conducerea lui Bela Kun, un evreu din Transilvania, care nu recunoaşte unirea Transilvaniei cu România şi fără nici o declaraţie de război, armata ungară atacă România în noaptea de 15/16 Aprilie 1919. Trupele ungare sunt respinse până pe linia Tisei şi astfel Bela Kun recunoaşte unirea Transilvaniei cu România. Este o recunoaştere falsă, de moment pentru că era învins şi avea nevoie de timp să urzească cu Lenin un nou atac, împreună de data aceasta, ei din vest şi ucrainenii din nord-est. Şi din nou, fără declaraţie de război, atacă România în data de 19/20 Iulie 1919. De data aceasta trupele române nu se mai opresc până la Budapesta, unde victorioase ridică tricolorul românesc pe parlamentul comunist a lui Bela Kun, plus o opincă pentru luare aminte de către cea mai splendidă dintre naţiuni. Nu românii au declanşat ostilităţile, le-au contracarat şi au înfrânt agresiunea comunistului Bela Kun, care a fugit din Budapesta până la Viena, unde printre altele pune mâna pe o parte din tezaurul Ungariei trimis aici mai înainte. Este arestat de poliţia vieneză şi folosit drept schimb cu prizonieri austrieci din Rusia Sovietică. Aici este folosit intensiv ca mare comisar sovietic sub Lenin, dar cade în dizgraţie sub suspiciosul Stalin care i-a hotărât sfârşitul.

Ungurii acelor ani au fost fericiţi că au fost scăpaţi de Bela Kun, de republica lui, dar au rămas profund afectaţi de tricolorul şi opinca românească de pe parlamentul lor. Această victorie a Armatei Române împotriva agresiunii ungare le-a stârnit şi mai puternic vechile resentimente faţă de români, declanşând cea mai cumplită campanie de distorsiune şi calomniere la adresa Armatei Române deşi i-a scăpat de Bela Kun şi nu s-a amestecat în viaţa socială şi politică a Ungariei, care în acest timp, după voinţa ei a redevenit regat. Din lipsă de rege s-a mulţumit cu un regent, un fost amiral, care, rămas fără flotă, s-a mulţumit şi cu un cal. Armata română s-a retras din Ungaria în Noiembrie 1919.

După semnarea Tratatului de la Trianon, jurnalistul şi scriitorul american scrie că ungurii s-au plâns în cele patru colţuri ale lumii de marea nedreptate care li s-a făcut prin ceea ce ei numesc dictatul păcii, dar el şi conchide: li s-a luat ungurilor atât cât au încălcat ei în cursul vremurilor prin violenţă. Cu o răbdare şi meticulozitate, pe care o găsim doar la puţini intelectuali români, Milton G. Lehrer citează, în pagini după pagini, date demografice din multe monografii şi recensăminte străine ce atestă drepturile indiscutabile ale romanilor în Ardeal; documentaţi-vă despre acestea citind paginile de la 348 la 373. După acestea urmează pagini şi pagini despre ofensiva propagandei maghiare, despre modurile oportuniste prin care ungurii denaturează adevărul şi ridică stindardul revizionismului de la început. În 1920, în ziua în care deputaţii unguri au votat în parlament ratificarea Tratatului de la Trianon au jurat astfel: Cred în Dumnezeu. Cred în patrie. Cred în reînvierea Ungariei milenare. Clar, pentru cei lucizi, ce s-au întrebat care Ungarie milenară?!?

 

Partea a cincea

 

Ultima parte a acestui competent tratat istoric despre Ardealul pământ românesc pe care noi, românii i-l datoram cu apreciere şi consideraţie doctorului în drept internaţional, Milton G. Lehrer, este despre Dictatul de la Viena prin care trupele horthyiste au reocupat Nord Vestul Transilvaniei între Septembrie 1940 şi Octombrie 1944. Sunt patru ani de cumplită teroare împotriva românilor ardeleni: de la detenţie, deportări, muncă forţată, şi crime antiumane împotriva populaţiei civile la deznaţionalizare şi maghiarizare forţată.

Înainte de-a demonstra cu date şi cifre cele menţionate mai sus, trebuie să reproducem un paragraf din comunicatul guvernului maghiar din data de 31 August 1940:

Întreaga Ungarie este recunoscătoare Fuhrerului Hitler şi Ducelui Mussolini pentru opera lor constructivă, care, după ce a desfiinţat Tratatul de la Versailles, suprimă şi Tratatul de la Trianon. Cercurile politice din Ungaria constată că actualul arbitraj de la Viena contribuie şi mai mult la strângerea relaţiilor amicale dintre Ungaria şi puterile Axei. Ungaria îşi asumă cu mândrie rolul ce o aşteaptă în noua Europă alături de puterile Axei. Ungaria va sta şi în viitor cu aceeaşi fidelitate şi amiciţie nestrămutată ca şi până acum alături de puterile Axei.”

Şi acum să vedem ce rol cu mândrie şi-a asumat Ungaria în Transilvania. Milton G. Lehrer între paginile 478 şi 495 ne ilustrează elocvent rolul lor: Furia ungurească s-a dezlănţuit vijelioasă asupra ţărănimii şi intelectualităţii româneşti şi citând din „Les Assassinants”, aflăm că în primele două luni ale ocupaţiei Transilvaniei, au fost ucişi 919 români, 771 persoane torturate,   3.373 bătute şi maltratate, peste 13.000 de români deţinuţi. Ungaria   horthystă poate fi mândră de acest rol. Şi era numai începutul, numai două luni din cele 49 de luni de ocupaţie! Citiţi aceste pagini şi veţi găsi cazuri concrete de cei ce au murit sau suferit cele mai groaznice regimuri inchizitoriale şi de teroare cum le-au numit mulţi autori.

Sfârşitul acestui tratat de istorie despre împilarea românilor ardeleni de către unguri conţine trei mici părţi: Epilogul ocupaţiei şi bucuria autorului, un Remember în care autorul, cu tâlc, îl citează pe Henry Barbusse: omul este o maşină care uită şi să fim atenţi cum se vor prezenta ungurii la conferinţa de pace fără să sufle desigur nici un cuvânt cu privire la campania lor revizionistă. Şi a avut dreptate…

Postfaţa, este scrisă de soţia autorului doamna Edith Lehrer, care face nişte dezvăluiri pe care să le citim cu multă luare aminte. Întâi ne vorbeşte despre bucuria pe care au avut-o în seara zilei de 30 Ianuarie 1945, când la Athenee Palace înconjuraţi de personalităţi din guvern, academicieni, elite intelectuale, scriitori, jurnalişti, prieteni au lansat prima ediţie a cărţii, ce a fost primită cu entuziasm şi pe drept apreciată ca o valoare academică. Nu trece prea mult şi schimbările politice şi sociale trec de la democraţia sperată spre dictatură ce încorsetează toată societatea românească şi doamna Edith Lehrer scrie: Numeroşii prieteni ai soţului meu – mari patrioţi –   au fost pe rând împrăştiaţi. O atitudine glacială din partea noilor oficialităţi s-a instalat treptat şi faţă de soţul meu … Nu mult timp după aceea, cartea, tipărită şi aşa într-un tiraj simbolic, a fost pusă la index, iar autorul a început să fie prigonit. Am fost daţi afară din toate serviciile, ori de câte ori reuşeam să găsim o slujbă   … Prigonit, hărţuit, în cele din urmă soţul meu s-a îmbolnăvit şi a murit în 1969 …

Această carte a fost pusă la index 47 (patruzeci şi şapte ) de ani, timp în care românii ardeleni nu au avut voie să-şi spună suferinţa iar urmaşii lor să nu cunoască nimic despre mileniul împilării românilor ardeleni, şi în acest timp propaganda iredentistă şi revizionismul unguresc ne defăimează insistent în toată lumea. Oare chiar să fi ajuns o naţiune degenerată în care patriotismul este anemic, hulit şi interzis de politicieni şi de lefegii lor din cultură şi de mass media. Speranţele românilor după Decembrie 1989 s-au spulberat ca şi cele din 1944–1945, numai propaganda şi speranţele ungureşti au rămas aceleaşi. Se pare că şi astăzi cartea această este pusă la index!

Au trecut 21 (douăzeci şi unul) de ani de la ultima ei ediţie şi cât de necesară este.

(Corneliu Florea – din volumul istoric „Cine tulbură liniştea Transilvaniei”)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors