Archive for the ‘Cultural’ Category

Ioana Chiriță – o ambasadoare a românismului

Posted by Gabriela Petcu On February - 24 - 2013

Ioana ChiritaPe Oana am întâlnit-o la o ”lecție de limba română” în Curentul Internațional și de atunci, am reușit împreună, prin diverse mijloace, să legăm o frumoasă prietenie ca și cum ne-am cunoaște dintotdeauna. Între noi, stau în jur de 700 kilometri însă tehnica și dragostea pentru limba noastră, dar și ideile comune vizavi de viață, ne apropie și astfel, avem posibilitatea discuțiilor prelungite, plăcute, folositoare.

Am vrut ca acest material să fie un interviu însă Oana, știe să dăruiască și cum să dăruiască în așa fel încât așteptările celuilalt să se împlinească. Nu am făcut uz de întrebări. Este un om deschis – ca și o carte, a știut exact ce îmi doresc iar prezentarea ei este clară și concisă.

Gabriela Petcu: – Cu ceva timp în urmă, am avut primul dialog urmare a unui material publicat în Curentul Internațional, legat de limba română. Și atunci, m-am întrebat: ”Cine este această doamnă cu dragoste și dor de plai mioritic?”.

Ioana Chiriță : – Sunt a doua invenţie a părinţilor mei şi am văzut lumina zilei la 1 octombrie 1960 într-o toamnă ce nu a fost niciodată mai frumoasă ca atunci (zicea mama), într-un mic sat la 10 kilometri de Buzău. Satului meu drag îi păstrez o amintire vie, caldă, plină de dragoste, dor şi respect; acolo am învăţat adevăratele valori şi acolo am mărturisit cu mâna pe inimă că, făra îndoială, veşnicia s-a născut la sat.

Sunt absolventă a ‘Liceului pedagogic « Spiru C. Haret »’, promoţia 1979. La bază sunt, cum zicea cineva , o simplă învăţătoare. Eu mă închin tuturor celor care se pot numi nu numai luminătorii satului, dar mai ales ai neamului. Am lucrat în învăţământul românesc în ani aspri şi am predat de toate, de la latină la engleză şi de la fizică la educaţie fizică. Aşa era atunci; am supravieţuit şi m-am călit pentru ce avea să mai îmi rezerve destinul.

Pentru rest sunt o autodidactă. Dacă este adevărat că a vorbi o limbă este o bogăţie atunci eu sunt foarte bogată căci mă plimb cu uşurinţă printre mai multe limbi:
română, franceză, spaniolă, olandeză, engleză şi (mai puţin) italiană. Cititul este marea mea pasiune, drogul meu de fiecare zi, iar a citi clasicii literaturii universale în original este o experienţă de neegalat pe plan spiritual.

Scrisul este o altă mică-mare pasiune. Am scris sporadic în franceză, olandeză şi, desigur în română. Se zice, că fiecare popor are sfinte două lucruri: limba şi credinţa; eu sunt ca fiecare dintre popoare, iar limba vorbită în spaţiul carpato-danubiano- pontic este cea mai dragă sufletului meu.
Destinul de care vorbeam mai sus, m-a purtat, în anul în care împlineam 33 de ani – 33, vârstă cu multe semnificaţii, pe aripile lui, departe de locurile de care eram şi am rămas legată atât de puternic. Aşa am început o a doua viaţă aproape de la zero – altă limbă, alte plaiuri, alţi oameni. Am primit totuşi şansa, nu-i aşa? de a trăi a doua oară.

 

Aici, departe am încercat să-mi potolesc setea de cunoaştere iar numărul cursurilor, pe care le-am urmat nu se pot număra pe degete – de la psihologie la muzică, de la ordinator la biologie.

Am îndeplinit fel de fel de funcţii – de la translatoare la vânzătoare şi de la cadru didactic la artistă. Sunt bogată în experienţe şi nu regret nimic.

Am încercat aici, printre străini să fiu o ambasadoare a românismului, acel românism bazat pe muncă, talent şi bun-simţ. Încerc să dau pământului natal o imagine pozitivă. Iată de ce unul din visele mele aici a fost să aduc limba lui Eminescu printre limbile ce se predau oficial în învăţământul pentru adulţi. Am reuşit dar nu în totalitate- nu mă dau încă bătută şi aş dori foarte mult să reuşesc a pune la punct o metodă de învăţare a limbii române ca limbă străină. Singură e mai greu, deci caut colaboratori.

Invenţiile mele cele mai valoroase şi scumpe inimii mele sunt în număr de două : una de pe plaiuri mioritice pe care am numit-o Mihaela, iar cealaltă de pe plaiuri flamande pe care am numit-o Sebastian.
Restul se cheamă viaţă, nimic mai mult.

 

 

 

437px-Maupassant_2PODOABA

 

Guy de Maupassant
Traducerea: Ioana Chiriță
Era una dintre acele fete drăguţe şi fermecătoare născute, ca printr-o greşeală a soartei, într-o familiede slujbaşi. Nu avea zestre, nici speranţe, nu găsea nici un mijloc de a se face cunoscută, înţeleasă, iubită, luată în căsătorie de un bărbat bogat şi distins. Au măritat-o cu un funcţionăraş Ministerul Instrucţiunii Publice.

 

Arăta simplă căci nu purta nici o podoabă şi, din nefericire, arăta simplă ca o declasată; căci femeile care nu aparţin unei caste şi nici nu sunt de neam, frumuseţea, graţia şi farmecul le ţin loc de origine şi familie. Fineţea lor înnăscută, instinctul de eleganţă, agerimea spiritului sunt singura lor ierarhie şi fac ca fetele din popor să fie egale celor mai mari doamne.

Ea suferea necontenit căci se simţea născută, pentru toate lucrurile alese şi pentru o viaţă de lux. Suferea din cauza sărăciei locuinţei sale, din cauza pereţilor mizerabili, a scaunelor uzate, a lucrurilor urâte care alcătuiau interiorul. Toate acestea, pentru care o altă femeie de rangul ei, nici nu s-ar fi sinchisit, pe ea o torturau şi o indignau. La vederea micii bretone care se ocupa de menajul simplu se trezeau în ea regrete care o mâhneau profund şi visuri care o tulburau. Ea visa anticamere silenţioase, capitonate cu ţesături  orientale, luminate de înalte sfeşnice de bronz; şi-i imagina pe cei doi valeţi voinici, purtând pantaloni scurţi şi dormind în fotolii largi, moleşiţi de căldura copleşitoare a caloriferelor. Visa mari saloane îmbrăcate în mătase veche, mobile fine pe care se odihnesc bibelouri inestimabile; mici saloane cochete, parfumate, făcute anume pentru şuetele de la ora cinci cu cei mai intimi prieteni, oameni cunoscuţi şi căutaţi, pe care toate femeile îi pizmuiesc şi a căror atenţie o râvnesc.

Cînd se aşeza, pentru cină, la masa rotundă, acoperită de trei zile cu aceeaşi faţă de masă, vizavi de soţul care lua capacul de pe castron şi declara satisfăcut : „Ah, ce rasol bun! Nu ştiu să existe ceva mai bun!…”, ea visa la dineurile fine, cu argintărie sclipitoare, între tapiserii ce acopereau pereţii cu personaje antice şi păsări ciudate în mijlocul unei păduri de basm; se gîndea la feluri de mâncare alese servite în vase minunate, la galanterii spuse în şoaptă şi ascultate cu un zîmbet enigmatic, în timp ce se infrupta din carnea trandafirie a unui păstrăv sau din aripi de ieruncă.

 

Nu avea toalete, nici bijuterii, nimic. Iar ea nu iubea decât toate acestea, se simţea făcută pentru ele. Ar fi dorit atât de mult să placă, să fie pizmuită, să fie seducătoare şi căutată.

Avea o prietenă bogată, o colegă de pe vremea când se afla la mănăstire, o colegă la care nu mai voia să meargă în vizită, atît de mult suferea cînd se înapoia de la ea. Plângea zile întregi, plângea pentru că suferea, regreta, plângea de disperare şi de amărăciune.

 

Dar într-o seară, soţul se întoarse acasă cu un aer de triumfător, ţinând în mână un plic de o mărime considerabilă.

 

– Uite, zise el, ceva pentru tine.

 

Ea deschise repede plicul rupându-l şi scoase din el un cartonaş imprimat pe care scria:

 

„Ministrul Instrucţiunii Publice şi doamna Georges Ramponneau îi roagă pe domnul şi doamna Loisel de a le face onoarea să petreacă seara zilei de luni, 18 ianuarie, la hotelul Ministerului”.

 

În loc să se bucure, cum sperase soţul său, ea, cu ciudă, aruncă invitaţia pe masă, bombănind:

 

– Ce vrei să fac cu aşa ceva?

 

– Dar bine, draga mea, eu am crezut că vei fi mulţumită. Tu nu ieşi niciodată, iar aceasta este o ocazie mai mult decât binevenită ! Am făcut rost cu greu de invitaţie.Toată lumea vrea aşa ceva ; toată lumea aşteaptă o asemenea invitaţie, dar ele nu sunt oferite prea des angajaţilor. În acest fel ai ocazia să întâlneşti acolo toate oficialităţile.

 

Ea îl privi cu ochi tulburi de enervare şi întrebă cu nerăbdare:

 

– Şi ce vrei să-mi pun pe mine pentru a merge acolo?

 

La aşa ceva el nu se gîndise şi îngână:

 

– Păi rochia cu care ai fost la teatru. Mie, unul,

 

mi se pare foarte potrivită…

 

Şi tăcu uluit, pirdut, văzând că nevastă-sa plânge. Două

 

lacrimi mari îi coborau încet din colţul ochilor spre gură. El rosti cu greu ::

 

– Ce ai? Ce ai?

 

Cu un efort supraomenesc, ea îşi stăpâni durerea şi, ştergându-şi ochii umezi, răspunse cu o voce calmă:

 

– Nimic. Doar că nu prea am îmbrăcăminte potrivită şi, în consecinţă, nu pot merge la acea petrecere. Oferă invitaţia unui coleg a cărui soţie va fi mai înţolită decît mine.

 

Cu dezamăgire el continuă:

 

– Haide, haide, Mathilde. Cât ar putea costa o toaletă potrivită care ar mai putea servi şi cu alte ocazii; ceva cât se poate de simplu?

 

Ea cugetă cîteva clipe, făcându-şi ceva socoteli, gândindu-se la suma pe care ar putea-o cere fără să se lovească de un refuz imediat şi o expresie înspăimântată a comisului din partea comisului econom.

 

În sfârşit, răspunse ezitând:

 

– Nu ştiu exact, dar cred că cu patru sute de franci m-aş descurca.

 

Comisul deveni palid căci exact această sumă o pusese deoparte pentru a cumpăra o puşcă şi a putea să se bucure în acest fel de câteva partide de vânătoare, vara următoare, în câmpia din Nanterre, cu câţiva prieteni care, duminica, se duceau pe-acolo să vâneze ciocârlii.

 

Şi totuşi, zise:

 

– Fie. Îţi dau patru sute de franci. Dă-ţi silinţa şi găseşte o rochie frumoasă.

 

v

Ziua seratei se apropia, iar doamna Loisel avea un aer trist, îngrijorat, parcă se temea de ceva. Cu toate acestea toaleta era gata. Soţul îi zise într-o seară :

 

– Ce ai? De trei zile eşti foarte ciudată.

 

Şi ea răspunse:

 

–Păi ce să fie, decât că nu am şi eu o podoabă, o piatră preţioasă, nimic pentru a mă găti. Voi arăta mizerabil. Aproape că-mi vine să nu mă mai duc la acea serată.

 

Bărbatul insistă:

 

– Îţi vei pune flori naturale. Este ceva plin de eleganţă în acest anotimp. Cu zece franci poţi obţine doi, trei trandafiri superbi.

 

Dar ea nu se lăsă deloc convinsă.

 

– Nu… nimic nu este mai umilitor decăt să te arăţi săracă în mijlocul unor femei bogate.

 

Dar soţul rosti cu tărie :

 

– Ce bleguţă mai eşti! Du-te la prietena ta, doamna Forestier, şi roag-o să-ţi împrumute ceva bijuterii. Te ai destul de bine cu ea pentru a-i cere un asemenea lucru.

 

Ea scoase un strigăt de bucurie:

 

– Este adevărat! Nici nu m-am gîndit la aşa ceva!

 

A doua zi se duse la prietena ei şi îi mărturisi necazul.

 

Doamna Forestier se îndreptă spre dulapul cu oglinzi, scoase un casetă, o aduse, şi o deschise zicându-i doamnei Loisel:

 

– Alege, draga mea.

 

Mai întâi doamna Loisel văzu brăţări, apoi un şirag de perle, pe urmă o cruce veneţiană, aur şi pietre scumpe minunat lucrate. În faţa oglinzii, încercă toate aceste podoabe, ezită, nu se putea hotărî de a le scoate , de a le înapoia. Întreba mereu:

 

– N-ai altceva?

 

– Ba da. Caută. Eu nu ştiu ce-ar putea să-ţi placă.

 

Deodată descoperi, într-o cutie de satin negru, un superb colier de diamante; inima începu să-i bată puternic mânată de o dorinţă fără margini. Luând colierul, mâinile îi tremurau. Î-l puse la gât peste rochia nu prea decoltată şi rămase în faţa oglinzii extaziată de ea însăşi.

 

Apoi întrebă fâstâcindu-se, plină de teamă:

 

– Mi-l poţi împrumuta pe acesta şi nimic altceva?

 

– Desigur, cum să nu ?

 

Se aruncă de gâtul prietenei sale, o îmbrăţişă cu putere şi se făcu nevăzută cu comoara ei.

Sosi şi ziua seratei. Ce succes avu doamna Loisel. Fuse cea mai drăguţă dintre toate, elegantă, graţioasă, surâzătoare şi nebună de fericire. Toţi bărbaţii o priveau, întrebau cum o cheamă şi încercau să-i fie prezentaţi.Toţi ataşaţii Cabinetului ministerial voiau să valseze cu ea. Chiar şi ministrul îi acordă atenţie.

 

Ea dansa parcă ar fi fost beată, ameţită de plăcere, nemaigândindu-se la nimic, pierdută în triumful frumuseţii sale, în gloria succesului său, pe un fel de nor ivit din toate aceste omagii, admiraţii, dorinţe scoase la iveală, un nor ivit din această reuşită totală şi atât de plăcută inimii femeilor.

 

Plecă acasă pe la ora patru dimineaţa. De pe la miezul nopţii, soţul dormea într-un salonaş pustiu, alături de alţi trei domni ale căror neveste se distrau de minune.

 

Soţul îi aruncă pe umeri lucrurile de îmbrăcăminte aduse special pentru a fi folosite la plecare, lucruri modeste, de fiecare zi, a căror sărăcie nu se potrivea deloc cu eleganţa toaletelor de bal. Ea simţi diferenţa şi voi să fugă pentru a nu fi remarcată de celelalte femei care se înfăşurau în blănuri somptuoase.

 

Loisel o opri :

 

– Stai puţin. Aşa ai să răceşti afară. Stai să chem o trăsură.

 

Dar ea nici nu vroia să audă şi coborî repede scările. O dată ajunşi în stradă, nu găsiră nici o trăsură; încercară totuşi să pună mâna pe una, strigând la vizitii pe care-I vedeau trecând în depărtare.

 

Coborâră spre Sena, disperaţ, tremurând de frig. În sfârşit găsiră pe chei unul dintre acele vechi cupeuri pe care la Paris nu le vezi decât o dată cu căderea nopţii, ca şi cum, în timpul zilei, le-ar fi ruşine de propria lor mizerie.

 

Cupeul îi duse până la uşă, în Strada Martirilor şi,trişti, intrară în casă. Pentru ea totul se sfârşise. El se gândea că doua zi la ora zece trebuie să fie la Minister.

 

În faţa oglinzii, ea aruncă veşmintele cu care îşi acoperise umerii şi astfel să se poată vedea încă o dată în toată splendoarea ei. Dar deodată scoase un ţipăt. La gât…colierul de perle…nu mai era !

 

Va urma.

Simpozion “Grigore Vieru’’ la Botoşani

Posted by Gabriela Petcu On February - 23 - 2013

IMG_1841După spectacolul dedicat lui Grigore Vieru la Dorohoi, iată că şi la Botoşani se organizează o manifestare culturală  având acelaşi obiectiv. De data aceasta este vorba despre Simpozionul Internaţional, ediţia I, intitulat „Grigore Vieru, poet al sufletului românesc”,  ce s-a desfăşurat în incinta Liceului cu Program Sportiv, instituţie  implicată în organizarea acestuia, alături de Colegiul Economic „Octav Onicescu”, Casa Corpului Didactic, sub egida Inspectoratului Şcolar Judeţean şi a Bibliotecii Judeţene „Mihai Eminescu”. Au luat cuvântul conducători ai unora dintre aceste instituţii: inspector general Mihaela Huncă, prof. Cornelia Viziteu, prof. Ioan Huncă, prof. Ioan Huţanu, dar şi ceilalţi invitaţi care au adus fiecare câte o contribuţie la evocarea marelui poet al neamului românesc: prof. Ion Ilie, directorul Centrului Judeţean de Indrumare a Creatiei Populare si a Miscării Artistice de Masă, care a depănat amintiri despre întâlnirile sale de odinioară cu Grigore Vieru şi cu alţi artişti basarabeni, Traian Apetrei, directorul Teatrului „Mihai Eminescu”, subliniind importanţa personalităţii acestuia, profesoara şi poeta Maria Baciu, accentuând asupra receptării actuale a poeziei în general şi a poeziei lui Vieru în special, relevând importanţa intelectuală şi sufletească a înţelegerii acestei poezii. Au mai participat prof. Silvia Carmen Diaconu, director al Casei Corpului Didactic şi prof. Ciprian Manolache, inspector de specialitate la Inspectoratul Şcolar Judeţean.

Prof. dr. Lucia Olaru Nenati, scriitoare, a făcut un excurs rememorativ al legăturilor istorice ale lui Grigore Vieru cu Botoşanii, prezentând aspecte revelatorii ale personalităţii poetului evocat, dar şi documente, cărţi, afişe, pliante, fotografii  demonstrative, referitoare atât la primul spectacol prezentat în ţară, înainte de 1989, de un colectiv de artişti basarabeni în frunte cu poetul şi în care au cântat Ion si Doina Aldea Teodorovici, pe scena „Teatrului Eminescu”, pe care-l conducea atunci şi la turneul istoric ce a urmat, cât şi la alte momente ale legăturii de trainică prietenie ce i-a legat pe cei doi poeţi. In acest context s-a prezentat şi cartea de performanţă bibliofilă editată de Asociaţia Culturală „Regal D‘Art”, Testamentul literar al lui Grigore Vieru, dedicat cu nobleţe şi sinceritate îndrăgitului artist Fuego, carte care a fost donată liceului de către d-na notar Lili Bobu, editoarea sa.

In pregătirea evenimentului a fost organizată şi o expoziţie cu pliante şi cărţi despre Grigore Vieru, simpozionul fiind moderat de către pr. prof. Liviu Botezatu care, împreună cu prof. Anca Zoiţanu, a acordat diplome celor ce au participat la desfăşurarea acestui simpozion.

Aceste manifestări organizate în februarie, luna în care a venit pe lume marele poet al idealului unirii cu ţara, cel ce suprapunea în imaginarul său poetic cele două entităţi majore: Mama şi Ţara, sunt menite să retrezească interesul – obosit – pentru marile noastre  valori culturale.

 

Rodica Elena LUPU

Preluat Botosani News

23 februarie 2013

Marian Filip – ultimul ”cowboy” romantic!

Posted by Gabriela Petcu On February - 21 - 2013

FILIP-Marian-WBGeorgeta RESTEMAN

 

Deşi iubitoare de muzică bună, fără a mă declara o cunoscătoare în domeniu, trebuie să recunosc că, alături de muzica pe care sufletul meu o poartă mereu în el, savurez genuri muzicale diverse, de la genul clasic la pop-rock sau, de ce nu, chiar la hip-hop-ul trăznit al timpurilor şi mai trăznite pe care, din păcate, le trăim. În contextul în care mi s-a pus pe inimă îndemnul de a scrie despre un gen mai puţin „gustat” şi abordat de muzicienii contemporani de pe mioriticele noastre plaiuri, aş vrea să vă întreb, mai ales pe cei de vârstă apropiată cu mine, care dintre dumneavoastră nu-şi aminteşte de „Suzana” anilor ’70-’80, în care filmele cu John Wyne erau la mare preţ şi noi, cei care de-abia „făcuserăm ochi” prin cotloanele unei societăţi nu prea blânde cu destinul nostru, ne şi vedeam prin preeria americană căutători de comori şi aventură? Doamne, ce mai ţopăiam şi ne distram de parcă toată lumea era a noastră! Tineri, plini de viaţă, neînfricaţi şi dispuşi să punem la mezat totul pentru a deveni actorii principali în teatrul propriilor noastre teribilisme! Cred că aţi intuit deja că este vorba despre „country music”, nu?!

 

Cu siguranţă că vă întrebaţi ce mi-a venit de-am abordat acest subiect, eu poet, scriitor debutant în jurnale de călătorie, publicist în devenire? Nu vă impacientaţi, vă voi dezvălui imediat! Fiind redactor-editor al Revistei ProLitera, publicaţie online găzduită de site-ul Radio ProDiaspora, în vara lui 2012, pe când mă aflam în insula Afroditei – Cipru, într-o emisiune radio la care a fost invitată Roxana Sava, alias Anisia, fosta mea colegă de serviciu, am auzit-o cântând cunoscuta piesă a lui Willie Nelson, „Crazy”, în duet cu Marian Filip. Cine-o fi acest om, în acel moment nu m-am întrebat dar la un interval de timp relativ scurt, în grila de programe a aceluiaşi post de radio a apărut o emisiune nouă, realizată de însuşi Marian Filip şi purtând titlul uneia din piesele sale – „Cântă cu mine”, emisiune cu şi despre muzică country. Ascultând periodic emisiunea orădeanului de care mă legau indirect fire nevăzute având rădăcinile spirituale înfipte în meleagurile din care plecasem nu demult, s-a reactivat, oarecum, locul rămas gol cu ani urmă, al Suzanei celei fără pereche de care mă bucuram ca un copil în vremurile tinereţii. Reascultând muzica lui Willie Nelson, Dolly Parton, a neasemuţilor Eagles – preferaţii mei, dar şi a clujenilor de la Desperado „cu cazanul” lor cu tot, şi fredonând nu o dată inconfundabilii „nemuritori de foame”, am realizat că, de fapt, muzica lui Marian Filip îţi umple sufletul, te atrage rapid în vârtejul ameţitor al ritmurilor country purtându-te, inevitabil, dintr-un colţ în altul al trăirilor proprii de la agonie la extaz şi invers, dar şi aducându-ţi zâmbetul pe buze şi conferindu-ţi o stare de bine, mai ales când îi asculţi piesa care dă şi titlul albumului realizat de curând, „Lampa lui Aladin”! Şi uite-aşa, am ajuns să „facem cunoştinţă” – impropriu spus, pentru că faţă în faţă ne vom vedea la concertul din 20 februarie 2013 din Oradea la care voi participa cu plăcere.

 

Nu intenţionez să fac o prezentare a biografiei artistului, i s-au alocat pagini întregi în jurnalele bihorene şi, cu siguranţă, despre Marian Filip se va mai scrie mult de acum înainte. Dacă sunteţi curioşi, puteţi accesa, spre exemplu, link-ul următor şi veţi obţine informaţii despre controlorul de zbor, omul şi, mai ales artistul Marian Filip: http://www.ebihoreanul.ro/stiri/ultima-or-31-3/country-man-marian-filip-e-controlor-de-trafic-politician-si-muzician-94919.html, sau pagina sa web, www.marianfilip.ro.

 

Dar haideţi să parcurgem puţin universul muzical al „country-man”-ului „răsfoind” pagini de suflet răsădite în tumultul trăirilor interioare ale textierului, compozitorului şi interpretului de muzică country, Marian Filip.

 

Mă voi referi în speţă la albumul pe care de-abia aştept să-l aşez în fonoteca personală, „Lampa lui Aladin” şi ale cărui piese mă trezesc adesea fredonându-le în diverse momente ale zilei. „Muzica este o prelungire a personalităţii mele”, ne spune Marian Filip la prima „degustare”, pe frontalul paginii sale web şi nu glumeşte, pentru că ascultându-i muzica ai şansa reală să descoperi adevărata sa structură interioară. Albumul conţine 13 piese („Fecioară” fiind ca zodie, cu siguranţă că este cifra lui norocoasă, v-o spun din proprie experienţă!), dintre care cinci sunt compoziţii proprii, pe versurile sale, alte cinci piese sunt adaptări după piesele unor cântăreţi country cunoscuţi, ca Willie Nelson, Mark Knopfler, Norah Jones, dar textele îi aparţin şi trei „cover”-uri.

 

Deşi aflate sub „umbrela” unei piese cu tentă uşor umoristică, „Lampa lui Aladin”, în care se intersectează fiorii copilăriei cu trăirile intense ale maturului de acum, pe firul unei binecunoscute poveşti în care speranţa este o iluzie ascunsă în „duhul dintr-o lampă”, fiecare piesă a lui Marian Filip este, de fapt, o poveste, poate chiar o poveste adevărată din ceea ce artistului i-a fost dat să trăiască. Fiecare dintre compoziţiile sale sunt de un lirism aparte, cu treceri de la un palier muzical la altul, reuşite şi în deplină concordanţă cu esenţa versurilor pe care au fost compuse. „Cântă cu mine”, un îndemn cu nebănuite dedesubturi, este o altă frumoasă piesă care dezvăluie, atrage şi incită, fiind, cu siguranţă, oglinda unei întâmplări pe cât de reale, pe atât de actuale, în condiţiile unei societăţi dure care nu ţine cont de sentimente, de idealuri, de sensibilitate, exprimând prin muzică şi vers un sacrificiu existenţial în mare vogă.

 

Ca poet, este firesc să trec prin filtrul sufletului şi minţii deopotrivă, fiecare text şi de cele mai multe ori în versurile cântecelor artistului este lesne de observat faptul că regăsim strigătul celei mai nobile simţiri, iubirea, îmbrăcând forme diverse, exprimând trăiri de o rară sensibilitate. Starea de visare din piesa intitulată „Vis” şi interpretată în duet cu tânăra şi talentata artistă Alexandrina Chelu – la fel de orădeancă precum Marian Filip, nostalgia clipelor petrecute în prezenţa iubitei misterioase din „Prima noapte”, cu tumultul de trăiri a căror frumuseţe şi unicitate te determină să împleteşti speranţe pe meterezele timpului, „Cândva, în viitor”, iată doar câteva din elementele cu care frizează Marian Filip în suita celor 13 piese din album.

 

Analizând atent şi pe cât posibil obiectiv piesele spre care Marian Filip s-a aplecat şi le-a preluat din repertoriul unor cântăreţi cunoscuţi ai genului, prin textele pe care le-a scris şi le-a adaptat acestor melodii se observă sensibil abordarea unei tematici încadrate în acelaşi registru, cu bucuriile şi dezamăgirile inerente, înşiruite într-o curgere lină spre acelaşi cel mai frumos şi mai nobil sentiment ce ne este dat fiecăruia să-l trăim, iubirea. Artistul îi cântă iubitei, („Îţi cânt”), visând la „Stele”, bătătorind cu speranţe cărările pline de dor („În drum”) spre universul unei iubiri fără de seamăn, traversând momentele de maximă intensitate exprimate în cover-urile înscrise pe album („Crazy”, „For the good times”, „Always in my mind”), urmând ca în piesa din final, artistul să revină cu picioarele pe pământ strigând în gura mare: „Trage-mi una ca să mă trezesc”, cu toate că… „Au trecut doi ani şi-un pic […]Ca şi cum n-a fost nimic […] Nu te am dar te iubesc”.

 

Cu siguranţă, ascultând în interpretarea lui Marian Filip toate aceste piese pe care le-am amintit filtrându-le prin pânzele nevăzute ale sufletului de poet, vă veţi convinge nu numai de vocaţia, de acurateţea interpretării artistului, ci şi de faptul că este, aşa cum s-a mai afirmat nu o dată, un romantic incurabil, un suflet sensibil care prin arta sa reuşeşte să transmită audienţei aceleaşi nobile trăiri.

 

Nu sunt o cunoscătoare a elementelor de critică muzicală şi nici nu intenţionez să recurg la tehnicile ei aici, eu exprim doar ceea ce transmite pentru simplul ascultător şi iubitor de artă a sunetelor în acelaşi timp, muzica interpretată şi compusă de către Marian Filip, un ultim cowboy romantic de pe malul Crişului Repede. Dar ca să vă convingeţi, vă invit să pătrundeţi cu încredere în universul artistului, savuraţi-i muzica, fără a uita nicio clipă să chemaţi „duhul” din „Lampa lui Aladin” pentru a vă împlini dorinţele!

 

Georgeta Resteman

Săcuieu, Cluj

18 februarie 2013

 

 

 

 

Invitație – Plastik Charm!

Posted by Gabriela Petcu On February - 20 - 2013
PlastikCharm-poster-bandTrupa «Plastik Charm « vă invită să participaţi în seara zilei de joi, 21 februarie a. c. la ora 19.00, la lansarea videoclipului piesei  « Human Emotion « ce o are ca protagonistă pe Dorotheea Petre, distinsă  cu  Premiul special al juriului  pentru cea mai bună actriţă, la Festivalul de Film de la Cannes.
 
Cu Ioan Nacu, “E-One” ( chitară şi voce), Daniel Iudean (toba/percuţie, backing vocals),  Adrian Klein (sintetizatoare şi efecte speciale) şi Mike Dragomir (chitară bass), Plastik Charm  a pătruns pe piaţa muzicală din Romania cu un stil nou, propriu, sound-ul de bază al trupei fiind o “mixtură foarte bine dozată de rock alternativ, pop şi electronic”.
ioan concert
Celebrul producător britanic Adam Whittaker a dat girul băieţilor pentru “Human Emotion”, piesă pe care a decis  să o mixeze şi să o masterizeze.
Stilul propriu, ce îmbină idei componistice şi teme dintre cele mai diverse, recomandă Plastik Charm ca fiind  una dintre cele mai promiţătoate trupe tinere de electro-rock  din România.
Merită să le fim alături şi să-i încurajăm pe băieţii de la Plastik Charm.

 

Evenimentul  are loc la Clubul True.
Telefon: 0727 488 087 Adresă: Splaiul Independentei, colţ cu Şelari (Strada Franceză, nr. 52, sector 3, Bucuresti (centru vechi).
http://plastikcharm.com

 

La mulţi ani, Lucia Olaru Nenati!

Posted by Gabriela Petcu On February - 20 - 2013

DIGITAL CAMERAProf. dr. Lucia Olaru Nenati, scriitoare, publicistă

Dacă e vorba despre Eminescu ori dacă e vreo nedumerire în privinţa lui, gândul ne duce de la sine spre Lucia Olaru Nenati, cea atât de implicată în constituirea muzeală de la Ipoteşti şi în neobosita lui propagare; dacă cineva are de lansat o carte şi vrea să contureze linia adevărului esenţial despre acea carte, transformând lansarea, cât de simplă, într-un eveniment; dacă e de adus la lumină oameni de valoare prea puţin cunoscuţi; dacă vorbim despre istoria teatrului dramatic sau pentru copii; dacă e vorba de vreo participare botoşăneană la vreun congres, simpozion ori festival, sau la câte alte manifestări, unele peste hotare în care imaginea Botoşanilor ori chiar a ţării, are neapărat de câştigat; dacă ne referim la calitate în poezie, în cărţile copilăriei, în proză, eseu sau în articole impecabil structurate ce lasă impresia că nu mai trebuie adăugat sau scos nimic despre subiectul în cauză, sau chiar despre muzică, şi nu de orice fel, ci despre cântecele pe care le cânta Eminescu şi acum le interpretează ea însăşi, iar, mai nou, şi în traducerea unei cărţi importante din limba franceză; dacă îi aflăm numele alăturat de alte personalităţi marcante precum Grigore Vieru, Dan Puric, Svetlana Paleologu Matta, Constantin Ciopraga, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija ş.a., aşadar, fie că e vorba despre  lucruri ce ţin de istorie, tradiţie şi de valorile trecutului, fie că sunt lucruri de stringentă actualitate, de neobosită şi continuă activitate, Lucia Olaru Nenati e mereu la datorie,  îndeplinind parcă o misiune trasată de undeva de sus şi pentru care e conştientă că va avea a răspunde de impecabila ei îndeplinire. Acestei persoane deosebite cu care suntem contemporani îi urăm acum şi noi, ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D´ART” şi redacţia prezentei publicaţii, alături de mulţi alţii care o preţuiesc: “La mulţi şi rodnici ani!”

 

,,Poemele Luciei Olaru-Nenati par desprinse din continentul eminescian, care mai aşteaptă să fie descoperit de exegeţii viitorului în adevărata lui dimensiune. Poemul pentru această autoare mereu inspirată este minunea care descătuşează imaginaţii, este cel chemat să-i facă şi pe alţii să vadă vise cu ochii deschişi, fiind ca pâinea  din care împarte tuturor şi după ce satură, aceasta rămâne întreagă”. (Academician Nicolae Dabija)

 

,,Lucia Olaru Nenati trebuia sa se nască în Roma antică, să se îndrăgostească de ea Ovidiu şi apoi să o cânte în versuri din îndepărtatul său exil. Sau, să treacă cu paşi melancolici, coborâţi din alte lumi, pe culoarele vreunui castel medieval, dându-le în şoapte, trubadurilor plămadă visurilor de iubire, făcând astfel zidurile cetăţii să se îndrăgostească de umbra iubitei lor. Dar a fost aşa, să se nască în România, cu sufletul acesta dincolo de timp. Şi atunci, i-a fost dat să se îndrăgostească ea de Eminescu. Iar din această iubire s-a născut poeta. Şi din cuvintele-i versuri, a izbucnit un dor tăcut de această ţară-poezie numită Romania”. (Dan Puric)

 

,,Apreciată la adevărata ei valoare şi chiar iubită oriunde merge, uneori cu graţie sau cu duritate dată la o parte de la rosturile culturale “acasă”, Lucia Olaru Nenati ilustrează prin chiar munca ei intelectuală conceptul care i-a adus atâta glorie: localismul creator. Fără scrierile Luciei Olaru Nenati peisajul spiritual din acest Nord de ţară ar fi cu mult mai sărac! Şi cei care o adulează şi cei care o contestă, fie că o recunosc sau  nu,  îşi alimentează energiile creatoare şi din construcţiile de spirit înălţate de Domnia sa! Sorbind din cupa plină-ochi cu ingratitudine omenească, Lucia Olaru Nenati traversează viaţa afişând un surâs prefabricat pe chip, dar în fapt “ară” brazde adânci pe Pământul sfinţit de ivirea lui Eminescu!” (Traian Apetrei, ziarist, director al Teatrului “Mihai Eminescu” Botoşani)

,,Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul critic a rămas neputincios. Fără acest zid de fiinţe iubite, ne-am destrăma, ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori – , invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt.” Relaţia de prietenie cu d-na Lucia Olaru Nenati, care mă onorează şi mă înnobilează, având un singur ţel – adâncirea în spirit, confirmă ,,Declaraţia de iubire” a lui Gabriel Liiceanu. Ne-au fost hărăzite minunate ceasuri de taină ale cuvintelor, descoperind un Om născut anume să ne uluiască, care izvorăşte continuu şi se reinventează permanent, un creator hăruit, ce lasă urme,  intrînd în legendă, de fiecare dată altfel, dar mereu constant în genialitatea sa. Melodia incifrată a cuvintelor scrise sub dicteul unei inteligenţe arzătoare a zămislit o operă originală prin simultaneitatea trăirii şi celebrării actului existenţial. Pentru Domnia sa scrisul este un viciu, o continuă provocare în atingerea absolutului prin cuvânt, trăind jubilaţia eliberării de remuşcări şi resentimente – culminaţia unui mers lăuntric. Adorată de unii, contestată de alţii, ei nu pot adăuga şi nici scădea din valoarea intangibilă a unei conştiinţe artistice ce îşi continuă devenirea, trăindu-şi propriul destin, găsind vieţii sale rima perfectă, demonstrând că ,,singurul surâs al tragediei noastre este creaţia”. (Lili Bobu, notar public)

,,Dragă Lucia, In zi aniversară primeşte, te rog, alături de urările ce-ţi vor veni de departe şi de aproape, îmbrăţişările mele, colegul şi prietenul tău, de peste patruzeci de ani. Nu vreau să calc pe urmele altora, spunându-ţi lucruri pe care le ştii, vreau doar să-ţi spun că sunt fericit că am fost mereu în preajma ta şi ţi-am admirat, fără rezerve, talentul, puterea de muncă, sacrificiile şi dorinţa  de a face din cultura botoşăneană o realitate de care trebuie să se ţină cont. Ai reuşit pe deplin. Prin străduinţa ta, de cele mai multe ori nesusţinută de nimeni, numele Botoşanilor a fost rostit cu respect în marile centre culturale ale ţării şi dincolo de hotarele acesteia. Am spus de mai multe ori că Botoşaniul a dat ţării nenumărate spirite înalte, primind în schimb doar câteva, din rândul cărora îi amintesc doar pe Ioniţă Scipione Bădescu şi pe  Mihail Grigore Posluşnicu. Tu întregeşti această listă şi sper ca oraşul care te-a adoptat să răspundă aşa cum se cuvine şi la timpul potrivit plusului de renume pe care i l-ai adus”.(Gheorghe Median, muzeograf – Muzeul Judeţean de Istorie)

,,La împlinirea unei rodnice vârste, adresez doamnei Lucia Olaru Nenati, cu adânc respect, alese felicitări şi urări de mulţi ani cu sănătate! Îi mulţumesc anticipat pentru sprijinul acordat în activitatea din cadrul Consiliului Şcolar al Elevilor şi o rog să primească expresia profundei mele consideraţii. Vivat, crescat, floreat!” (Ciprian Iacinschi– preşedinte CŞE, Liceul Teoretic ,,Nicolae Iorga”)

Din dor de Eminescu a venit la Ipoteşti şi Botoşani Lucia Olaru Nenati, cu dor de Eminescu mângâie şi azi inimile noastre. La mulţi ani şi multe doruri împlinite alături de cei dragi!
(Mariana şi Radu Căjvăneanu)

Acum, într-un moment special pentru distinsa doamnă a culturii, LUCIA OLARU NENATI, doctor în ştiinţe umaniste, membră a Uniunii Scriitorilor şi a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, aduc aprecieri şi toată consideraţia pentru munca depusă în ani, pe altarul Muzeului din Ipoteşti şi al Teatrului botoşănean, pentru cărţile publicate, care sunt şi vor fi documente peste timp ale civilizaţiei umane. Prezenţa domniei sale în cadrul manifestărilor culturale, prezentările de înaltă ţinută profesională pe care le susţine, muzica pe care o înterpretează pe versurile eminesciene sunt toate o lumină benefică, strălucitoare, sunt o încântare. Îi urez mulţi ani sănătoşi, fericiţi alături de familia frumoasă, care o susţine pentru a crea în continuare, pentru a împlini  proiectele în lucru, şi să rămână mereu ca o stea călăuzitoare peste timp”. (etnograf Steliana Băltuţă)

Material realizat de ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D´ART”

 

Dialog cu Rodica Anghelescu despre ”Emilia Comișel” (1913-2013)

Posted by Gabriela Petcu On February - 19 - 2013

 COMISEL-Emilia-wb„Şi ah, era atâta de frumoasă,

Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta

Un înger blând cu faţa radioasă,

Venind din cer se poate arăta…”

(Mihai Eminescu

„Fiind băiet păduri cutreieram”)

 

Marin Voican-Ghioroiu: Dragă Rodica Anghelescu, la emisiunile de radio şi televiziune, la spectacole pe care le susţii an de an pe marele scene lirice, te-am ascultat cu drag şi sunt cucerit de minunatul glas cu care te-a înzestrat bunul Dumnezeu. Aş dori să le împărtăşeşti cititorilor noştri când a început acest drum al afirmării artistice ca solistă de muzică populară, şi ce amintiri te leagă de marea doamnă Emilia Comişel, profesor universitar doctor, etnomuzicolog de talie internaţională, având în vedere că pe 28 Februarie 2013 va avea loc în sala George Enescu din cadrul Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti sărbătorirea a o sută de ani de la naşterea sa?

 

Rodica Anghelescu: Zilele noului an 2013 trec pe nevăzute şi, oricât m-aş afunda în iarna grea, simt o bucurie sufletească enormă, fiindcă ştiu că primăvara este pe aproape. Chiar dacă nu am ajuns la anii înţelepciunii să pot descifra tainele naturii cum o fac unii oameni, înzestraţi de bunul Dumnezeu, care prin puterea simţurilor extrasenzoriale prevestesc un timp bun pentru munca ogorului, o vară cu ploi atunci când trebuie să crească grâul şi să lege porumbul, o toamnă bogată, sau intuiesc foarte precis, după cum suflă Austrul, că brazda de pământ va încremeni datorită unei secete cumplite, iar pomii nu vor avea rod şi plantele se vor usca în câmp, la fel şi eu, la întrebarea pe care mi-o adresezi, am în momentul de faţă  o tresărire: „Doamne, chiar… ce făceam eu acum 21 de ani în 1992 în luna Martie?”  Da, da… este anul când am avut fericita onoare s-o cunosc pe distinsa doamnă Emilia Comişel.

 

M.V.G: Ce amintiri îţi trec prin minte după două decenii?

Rodica Anghelescu: Parcă a fost mai ieri… Văd cum voalul timpului se ridică suflat de briza copilăriei şi, într-o dimineţa cu mult soare, care inunda strada Principatelor Unite din Bucureşti, eleva Rodica Angheelscu mergea cu paşi grăbiţi spre Liceul „Dinu Lipatti” ca să ajungă la ora de muzică a profesorului Gavril Prunoiu. Când am intrat pe poartă, în cei doi tei falnici se auzeau câteva mierlele care se întreceau în cântec, un concert de bun sosit al primăverii mult aşteptate, la care piţigoii şi sticleţii le răspundeau cu ciripitul lor plin de veselie: „Vine, vine primăvara!…” Am zâmbit, le-am făcut din mână câteva semne că-mi plac vocalizele lor şi am intrat în clasă, unde, spre surprinderea mea, domnul profesor Gavril Prunoiu era deja la catedră şi verifica nişte compoziţii ale noastre, de care uitasem.

– Bună ziua, d-le profesor!

– Bine ai venit, Anghelescu…

După câteva momente şi-a fixat privirea spre mine şi, văzându-mi curiozitatea cu care aşteptam să-mi vorbească, cu un zâmbet părintesc m-a anunţat că voi participa la Festivalul „Pe marginea Dunării”, concurs cu Ţările Dunărene… invitaţie făcută de prof.univ.dr. Alexandru Mica, pe care va trebui să-l contactez de urgenţă. Iar acum, vă rog să mă credeţi, simt ca şi atunci un val de căldură care-mi inundă faţa, iar dacă aş avea o oglindă a sufletului să mă privesc, ochii mi se umeziseră, iar mintea îmi lucra febril. Auzeam în urechi o voce cunoscută care-mi şoptea atât de profund versurile lui Eminescu: „Din valurile vremii, iubita mea răsai/ Cu braţele de murmur, cu părul lung, bălai” şi, scoţând un un oftat dureros, a-nceput să cânte atât de nostalgic „Unde eşti copilărie cu pădurea ta cu tot?”.

 

M.V.G: De ce aşa nostalgice cuvinte pentru o tânără care nici nu intrase bine în lume?

 

Rodica Anghelescu: Erau primele semnale ce mi le trimitea providenţa că cea mai de preţ avuţie pe care o aveam la acea vreme, era copilăria, floare înmiresmată care-mi dădea încredere în viaţă şi mult elan în a studia şi a-mi însuşi tehnica de-a interpreta cântecele populare. Acum, după atâţia ani duşi ca norii şi sorii de aur, am reuşit să înţeleg că din „valurile vremii” dulcea mea copilărie mi se arată ca o vestală purtând strai regal, iar acum îmi este ca o surioară apropiată şi parcă nu vrea să se depărteze prea mult de mine… iar în căsuţele de fagur ale memoriei au păstrat acea zi de neuitat, când am cântat pentru prima dată la un festival de muzică populară melodiile marei Doamne, Maria Tănase: „Lung e drumul Gorjului” şi „Doină din Gorj”, fiind recompensată cu premiul întâi.

 

M.V.G: Unde a avut loc Festivalul „Pe marginea Dunării”?

 

Rodica Anghelescu: La Casa de Cultură din municipiul Giurgiu a început adevăratul drum al afirmării mele artistice! Fiind considerată de specialişti ca o tânără, viitoarea Maria Tănase, fiindcă prin interpretarea mea: gestică, nuanţare, timbru, melisme, trăire scenică, vocea gravă… ajunsesem s-o copiez la indigou. Cum destinul fiecărui om este de a-l ridica sau coborî, de-ai veni în cale cu norocul pe care-l doresc toţi muritorii, eu am avut şansa vieţii mele s-o întâlnesc pe minunata profesoară Emilia Comişel,  preşedintele juriului acelui festival, etnomuzicolog de geniu, iubitoare de folclor… cum puţini oameni de talia domniei sale se vor naşte pe pământul României. O adevărată mamă care m-a îndrăgit şi a văzut în mine un talent nativ, o viitoare interpretă de muzică populară. Cum aş purtea să uit primele cuvinte pe care mi le-a adresat:

– Draga mea, ai cântat minunat!… Cum se face că tu eşti din Bucureşti şi interpretezi cântece gorjeneşti?

– Bunica Elena, după mamă, mi-a insuflat dragostea pentru melosul oltenesc, fiindcă dânsa s-a născut şi trăit până la 30 de ani în Gorj.

– De-acum înainte, te rog să ţii legătura cu mine, şi transmite-i d-lui profesor Gavril Prunoiu felicitări. Trebuie să fie mândru cu o aşa artistă… Ce zici Steluţa? Eugenia, îţi place de oltencuţă? (cele două doamne erau profesoarele Steluţa Popa de la Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” şi Eugenia Florea, redactor muzical la Societatea de Radio România). Mi-a dat cartea de vizită, şi în timp ce-i mulţumeam am simţit cum broboane de transpiraţie mi-au înrourat fruntea. Eram cu adevărat fericită, iar acel număr de telefon fermecat l-am păstrat până în această zi… Pe 28 februarie a.c., când se vor împlini 100 de ani de la naşterea sa, la concertul aniversar care va avea loc, eveniment care pentru mine va fi un prilej deosebit de-ai oferi omagiul şi recunoştinţa mea, voi interpreta melodii populare din culegerile lui Constantin Brăiloiu.

 

M.V.G: După acel concurs-festival, când şi unde ai luat contact cu scena… şi ce a urmat?

 

Rodica Anghelescu: Imediat am fost înscrisă de profesorul Gavril Prunoiu la Festivalul „Comori vlăscene” care s-a ţinut tot la Giurgiu şi unde am reuşit să ocup locul II la interpretare. De aacolo înainte am început o muncă susţinută de pregătire cu doamna  profesor Steluţa Popa, care se consulta de fiecare dată cu doamna profesor Emilia Comişel atunci când reuşeam să-nvăţ un nou cântec. Dumnealor se bucurau de progresele mele vocale şi mă sfătuiau că ar fi bine să mă gândesc să-mi fac un repertoriu personal.

 

M.V.G: Ce stare de spirit aveai în acele momente norocoase pentru o stea în devenire?

 

Rodica Anghelescu: Imaginaţi-vă ce simţeam în suflet la acea vreme, când eram o adolescentă de 16 ani: întreaga lume era a mea, ferestre largi le vedeam cum mi se deschid înspre zări necuprinse…, iar mulţi, extraordinar de mulţi ascultători, erau încântaţi de vocea mea şi mă aplaudau cu entuziasm minute în şir. Îmi doream din toată fiinţa mea să urc pe cele mai înalte trepte ale afirmării, iar nopţi întregi mă visam că sunt pe cele mai mari scene lirice ale lumii şi cânt la fel de bine ca îndrăgita mea gorjeancă „regină a melosului românesc” Maria Tănase.

 

M.V.G: Cum ai păşit în noul an 1993, tot cu dreptul?

 

Rodica Anghelescu: Ah, anul 1993!? Ce repede s-au mai dus două decenii pe apa timpului nevăzut… Pentru mine acel an a fost triumful vieţii… anul ce prevestea viitoarea cântăreaţă de folclor. Debut la Sala Radio, în 15 martie, la concertul aniversar „La 80 de ani – Emilia Comişel”! Am fost invitată în mod special! A fost un adevărat regal al muzicii populare de cea mai bună calitate. Am avut marea onoare să cânt lângă artişti consacraţi precum: Maria Ciobanu, Marin Chisăr, Elena Roizen, Tiberiu Ceia, Angelica Stoican, Floarea Calotă, Drăgan Muntean, Florica Flintaşu şi distinsul meu profesor Gavril Prunoiu. Doina „Mic sărmănuţ de mine” am interpretat-o acompaniată fiind de Marin Cotoanţă la cobză, iar hăulita „Mă-ntreba neica aseară”, am cântat-o cu Orchestra de Folclor Radio, dirijor maestrul Paraschiv Oprea. Seară de neuitat când am făcut primul meu bis.

 

Cântasem pentru minunata doamnă Emilia Comişel, iar buchete de flori pe care le primise aveau pe fiecare petală razele ochilor tuturor cântăreţilor care o apreciau până la divinizare, fiindu-i recunoscători pentru ajutorul primit, o vorbă de suflet, un sfat de specialist, sau o îndrumare în alegerea repertoriului, a costumului popular autentic.

 

În septembrie, la concertul omagial „Centenar Constantin Brăiloiu” de la Radio,  organizat de muzicologul Gruia Stoia, am fost invitată să cânt din „Culegerile folclorice” ale genialului profesor-compozitor-etnomuzicolog Constantin Brăiloiu, lucrări pe care le-am primit de la profesorii mei, Steluţa Popa şi Gruia Stoia, cu care am studiat, perfecţionându-mi stilul. Primind îndrumarea acestor eminenţi dascăli în domeniul etnografiei şi folclorului, am reuşit să înţeleg în profunzime cântecul gorjenesc, să trăiesc starea de spirit a omului de la ţară care-şi cântă dorurile, iubirea şi speranţa în zile cu soare, în obţinerea de recolte bogate, de-a fi mândru şi fericit în „sfânta familie” atunci când participă la sărbătorile creştineşti: Paşte, Crăciun, Anul Nou, Înălţare… şi se îmbrăcă în strai popular… sau când este om împlinit că şi-a făcut o casă, s-a căsătorit, are copii, trăieşte în armonie lângă părinţi, iar vecinii îi sunt buni prieteni, sau este nelipsit de la horele satului… Toate aceste stări le-am sedimentat în conştiinţa mea, iar melodiile „De-aş mai trăi pân’ la toamnă” şi „Colea sus în curmătură” au picurat ca armonii celeste… mulţumindu-i pe iubiţii mei spectatorii, cărora le-am mai oferit în dar un câtec, „Bate vântul vinerea”, primit de la renumitul cantautor, prof.univ. Alexandru Mica. Trebuie să mai amintesc despre distinsa doamnă Emilia Comişel că a fost discipolul marelui etnomuzicolog Constantin Brăiloiu, căruia i-a continuat opera. Sper ca nu peste mulţi ani… miile de pagini, de studiu şi cercetare, rămase ca un tezaur în biblioteca fiicei sale Irina, să vadă lumina tiparului în volumul „Culegeri complete despre Constantin Brăiloiu”.

 

M.V.G: Şi mai apoi…?

 

Rodica Anghelescu: La o distanţă de două luni a trebuit să mă prezint la Concertul Aniversar „65 de ani de la înfiinţarea radioului”, fiind pe podium alături de „generaţia de aur” a folclorului românesc – eu reprezentând „noua generaţie” –  urmaşă incontestabilă a marei Doamne, Măiastra Gorjului – Maria Tănase. Doamna profesoară Eugenia Florea m-a trecut în program… să cânt după Ciocârlia cântecului românesc, Maria Ciobanu, producându-mi o emoţie enormă dar şi încrederea în destinul meu că-mi urmez calea ce mi-a fost hărăzită de Creator! Să cânt cu patimă şi dor nestăvilit din cântecele noastre, luate din zarea albastră, dragostea românilor: „Mă-ntreba neica-aseară”, şi „Sus în deal la curmătură”! Ce poate fi mai frumos pentru o tânără de 17 ani care este pe scenă şi cântă alături de inegalabilii artişti ai geniului: Alexandru Grozuţă, Rodica Bujor, Maria Ciobanu? Bucurie imensă şi ambiţie de-a mă depăşi prin studiu permanent, a nu înşela încrederea celor care mi-au deschis uşile afirmării vocale!

 

La Festivalul „Maria Lătăreţu” – 1993 Târgu Jiu, care a avut loc în toamnă, am obţinut  „Premiul special al juriului”. Am avut surpriza ca „şefii localnici” să se opună hotărârii luată în unanimitate de către profesoarele Emilia Comişel, Steluţa Popa, Eugenia Florea şi Marioara Murărescu pentru a mi se atribui Premiul I, dar timpul şi-a spus cuvântul… Cei care au fost urcaţi pe podium din considerente – mai mult sau mai puţin documentate muzical – cortina uitării le-a acoperit gloria efemeră nemeritată… Îmi pare rău de ei că au fost deziluzionaţi de nişte „personalităţi” puse-n scaunele deciziilor vremelnice şi fără acoperire de specialitate.

 

Trebuie să aduc la cunoştinţa dragilor cititori că în această scurtă perioadă (din iulie până în octombrie), la sfatul „părintesc” primit din partea specialiştilor: Emilia Comişel, Gruia Stoia, Steluţa Popa, Eugenia Florea… a trebuit să nu o mai imit pe draga mea Maria Tănase şi… să am propiul meu stil de interpretare a folclorului oltenesc, lucru ce l-am realizat foarte bine. Le sunt recunoscătoare pentru învăţătura şi ajutorul ce mi l-au dat!

 

Nu pot să nu amintec despre aprecierea ce mi-a făcut-o distinsa doamnă Emilia Comişel la primul meu album muzical „În poiană la Olteţ” imprimat cu Orchestra Radio, dirijor Adrian Grigoraş: „Au trebuit să treacă foarte mulţi ani, ca să răsară precum o floare de colţ, strălucitoare, curată ca lacrima izvorului cristalin, suavă ca o atingere de zefir şi unduitoare ca valurile dorului, glas dulce de privighetoare care anunţă zorile unei muzici populare de bună calitate, făcând un salt remarcabil în folclorul nostru, nimeni alta decât Rodica Anghelescu, laureată la festivalurile „Maria Tănase” şi „Maria Lătăreţu”. Pe cele două mari artiste le-a îndrăgit din fragedă copilărie, şi n-a precupeţit nici un efort în a le  duce pe mai departe doina şi balada oltenească, horele şi sârbele nemuritoare. Destinul a făcut să-i întâlnească pe cei doi, scriitorul Marin Voican-Ghioroiu, cel care a compus şi muzica şi îndrăgită noastră interpretă de muzică populară, şi nu numai, fiind o soprană de coluratură foarte apreciată în lumea artistică, ca să realizeze un album cu 15 de piese, adevărate bijuterii, ce vor îmbogăţi tezaurul nostru folcloric, aducându-i frumuseţe şi prospeţimea neuitaţilor cântăreţi gorjeni, vâlceni şi doljeni”.

 

M.V.G: Aţi păstrat legătura în continuare cu doamna Emilia Comişel?

 

Rodica Anghelescu: Desigur! De-a lungul anilor am (între)ţinut legătura cu doamna Emilia Comişel. În perioada cât am fost studentă, la master-class, ca solist liric la Ansamblul Naţional „Ciocârlia” – unde sunt angajată în prezent – când am făcut turnee în străinătate cântând muzică de operă, când am înregistrat albume muzicale…, şi de fiecare dată, vorba domniei sale, era un alean pentru inima mea, fiindcă îi percepeam dragostea de mamă care-şi iubeşte fiii şi ficele plecate în lume să-i ducă pe mai departe o părticică din sufletul ei nespus de mare şi bun.

 

Aş dori să consemnăm că durerea mea sufletească pentru plecarea spre eternitate a distinsei Emilia Comişel o resimt mereu, căci înţeleg pe deplin mesajul cuvintelor pe care le auzeam când aveam 16 ani: Tinereţea este stea călătoare”. Amintirea celor dragi ne rămâne pe viaţă un tezaur sufletesc la care ne întoarcem ori de câte ori ne apucă dorul şi atunci când a plecat dintre noi, în plină primăvară mirifică, a lăsat un gol imens… Era o fiică îndrăgită şi preţuită de toţi românii, personalitate de prestigiu internaţional, iubitoare a plaiului, portului şi tradiţiilor noastre, culegătoare neobosită de folclor, cea care ne-a îmbogăţit cu inestimabile valori biblioteca sufletului. O venerez şi rog Divinitatea să-i dea loc de veşnică pomenire lângă truditorii neamului care au slujit cu demnitate şi credinţă Cultura Românească.

 

A consemnat,

 

Marin VOICAN-GHIOROIU

Bucureşti

19 februarie 2013                                                                     

Autoritatea valorii culturale

Posted by Gabriela Petcu On February - 19 - 2013

TENE-Al.-Florin-wbSe pare că termenul „autoritate“ nu prea are multe tangenţe cu  cultura. Valoarea în sine nu e autoritară în spaţiul artistic, în cadrul căruia un creator de operă valoroasă nu ar avea de ce impune judecăţi asupra altor creaţii. Spre deosebire de ştiinţele exacte unde o judecată profesională exprimată de o persoană competent are toate şansele să fie cea definitivă, deşi erori de percepţie s-au petrecut şi în domeniul ştiinţelor.

 

Opera este mai întâi recunoscută şi apreciată, asociată cu o anumită valoare, urmând ca, abia pe seama ei, să se constituie autoritatea autorului. În prezent, lucrurile stau de multe ori invers. Mulţi autori sunt promovaţi prezentaţi, impuşi prin mijloacele de informare, astfel încât publicul ajunge adesea fascinat de o operă, despre care i se spune până la saţietate că e valoroasă. Opera devine valoroasă, în urma unui act de autoritate impusă. De fapt, aşa s-a făcut şi în trecut, prin sistemul public de învăţământ, cu  autorii zişi „clasici“, bătuţi în cuie, de parcă n-ar fi ezistat şi alţii de talia lor. Până la urmă totul se reduce la a şti dacă valorile au o existenţă „în sine“, sau dacă măcar pot funcţiona la modul universal şi etern, sau dacă ele nu sunt decât constructe locale şi cu valoare comunitară impusă de ideologii. Aşa cum la noi au fost impuşi scriitori care au făcut jocul ideologiei comuniste, ca D.R. Popescu, A.Buzura, Lăncrăjan, Beniuc, Banuş, V.Porumbacu, etc.

 

Mă gândesc ce şanse are o valoare culturală de a fi cunoscută sau nu de către publicul căreia i se adresează.În aceste condiţii problema se pune în funcţie de amploarea potenţialului public. Deşi nu trebuie să omitem că între valoare şi receptare nu e întotdeauna o corespondenţă fidelă. Anumite demersuri specializate ar putea fi adresate numai unui public restrâns. După aprecierile mele cred că nu a fost natural să fie publicate, în regiumul de tristă amintire, criminal-comunist, volume de poezie cu tiraje de zeci de mii de exemplare. Era posibil ca poezia să aibă la fel de mult public cât teoria lui Galois.Practic volumele nu erau citite decât de o mână de iubitori de poezie. Restul volumelor îngălbeneau în biblioteci sau mai târziu ajungeau la DCA.

 

Cine pretinde mai mult de o mână de cititori avizaţi, interesaţi sau documentaţi pentru un anumit demers liric- trebuie întors la Heisod, spre o mai dreaptă meditare asupra rosturilor poeziei.În acest context, putem răspunde afirmativ că fiecare valoare ajunge cândva să fie receptată de publicul specializat, de critic sau, în anumite cazuri, numai de istoria culturală înalt specializată. Cineva  va ajunge să analizeze fiecare rând scris, să analizeze fiecare tablou, chiar dacă aceasta se va petrece dincolo de limitele intenţiei iniţiale a respectivului mesaj; aşa cum se analizează literar în present vechile poeme egiptene sau hitite. Doar se ia act de ele, însă nu mai putem şti ce au însemnat cu adevărat, la nivelul originar al mesajului.

 

După părerea mea, e mai reconfortant să-ţi adresezi poemele unui public restrâns, întradevăr iubitor şi înţelegător de poezie: e o ipoteză eliberatoare şi îţi îngăduie să te exprimi mai bine decât ipoteza contrară.

 

Să ne gândim ce s-ar putea întâmpla cu receptarea unui mesaj cultural la publicul românesc, pe scară largă, în anul 2012. Să considerăm ca exemplu un roman cu un tiraj de câteva mii de exemplare. Cred că o receptare corectă presupune existenţa unui public atent şi interesat, un mecanism al criticii de receptare coerent şi aşezat pe baze solide de tradiţie şi prfesionalism, un complex de factori care nu sunt sigur că s-ar întruni complet în România ani în şir, în revistele dedicate respectivului domeniu. Astfel de situaţii sunt palme pe obrazul celor care îşi exercită liniştita somnolenţă pe pernele levantine ale paginilor cu cronici de artă. Mai adaug faptul că unele cronici sunt plătite de autori pentru a fi lăudaţi, iar în altele se plătesc poliţe pentru lucruri de natură personală pe care, ca scriitor,  le cunosc şi mă interesează, numai ca iubitor de adevăr în cultură. Sper că e vorba de un mecanism de receptare culturală care va evolua în timp: are destul loc să se îmbunătăţească.

 

În unele cazuri, cum ar fi cele independente de idiom, cum este pictura, are şanse să fie promovată ca o valoare culturală originală în Europa şi pe mapamond, dar literatura, mai ales cea scrisă într-un limbaj dificil traductibil, în jargou sau grai local ori care  discută probleme specifice (românitate, istoria noastră pe care numai noi o înţelegem etc.), va avea mari dificultăţi de receptare pe alte meridiane.Aceste cărţi nu vor fi citite, oricâtă valoare i s-ar atribui în România. Mai sunt şi alţi factori care intervin în procesul de receptare a unui text românesc într-o altă limbă: tematica, limbajul textului originar, calitatea traducerii şi, nu în ultimul rând, interesul publicului pentru spaţiul cultural de unde provine demersul în perioada în care se încearcă promovarea. Sunt momente când România trece neobservată şi ne interesantă pentru unii cititori din anumite ţări. E o realitate cu care trebuie să trăim şi care invită la reflecţie. Însă, sunt convins că oricând ar putea avea şanse un roman bine scris care să discute probleme fundamentale ale condiţiei umane, care să răspundă exact cerinţelor genului şi aşteptărilor publicului cultivat european sau nord-american.

 

Există în ţara noastră, azi, o goană constantă a unor autori pentru premii. Nu luăm în considerare că acestea sunt date şi pe… ”ochi frumoşi “, şi pe trocul „anul acesta îţi dau premiu ţie, la anul îmi dai tu mie“, sau „jumi-juma“. Pentru această maladie nu există leac. Singurul test al unui demers cultural e rezistenţa în faţa publicului interest şi avizat. Orice altceva invită rîsul şi cred că Bunul Dumnezeu ne-a lăsat vanităţile pentru a face România mai veselă.

 

Al.Florin ŢENE

Cluj-Napoca

februarie 2013

Drumul bun în viață nu este apanajul exclusiv al nenorocoșilor!

Posted by Gabriela Petcu On February - 19 - 2013

PETROVAI-George2X-wb George PETROVAI

1. Magia puterii

Dacă opiniile oamenilor sunt extrem de diversificate în ceea ce priveşte conţinutul sintagmei drum bun (pentru taoişti, calea sau drumul este un concept filosofic de-o profunzime derutantă, căci tao desemnează atât vidul şi necreatul, cât şi esenţa care sălăşluieşte în fiinţe şi în cele mai umile lucruri, pentru credincioşi, calea binelui şi adevărului reprezintă unica modalitate de mântuire – scopul suprem al acestei vieţi împovărată de păcate şi de un timp rău, iar pentru grosul omenirii, drumul pe care merge este considerat bun atunci când trupul îi este mulţumit), în schimb, opiniile evidenţiază o unitate din ce în ce mai consistentă în ceea ce priveşte forma sintagmei: oricât ar fi de suspecte mijloacele întrebuinţate pentru înaintarea pe drumul ales, ele sunt ba admirate de unii, ba ignorate de cei mai mulţi atunci când respectivele mijloace ajung să se concretizeze în faimă, bani, influenţă şi putere.

 

Dar dintre toate aceste mult jinduite bunuri, care – ne spune Epicur – ajută la satisfacerea celor trei categorii de trebuinţe omeneşti ( a)cele fireşti şi necesare – hrana, îmbrăcămintea şi adăpostul, b)cele fireşti dar nenecesare – trebuinţa sexuală, c)cele care sunt şi nefireşti şi nenecesare – trebuinţele de lux, fală şi strălucire), puterea – fie că-i directă (puterea politică sau cea militară), fie că-i ocultă, dar întărită şi evidenţiată cu ajutorul banilor -, puterea, deci, a exercitat şi continuă să exercite o asemenea influenţă asupra ambiţiei omului, încât ajunge să-i reconfigureze acestuia caracterul până la totala lui schimbare.

 

Magia puterii se învederează atât prin cauzele sale (irezistibila sa capacitate de-a acapara şi subjuga, creând dulcea iluzie că deţinătorii puterii supreme vor fi aidoma zeilor), cât şi prin efecte – transformarea radicală din fiinţa şi cugetul sclavilor puterii, încât în pofida câtorva excepţii reţinute de timpurile trecute şi prezente, se poate spune că, aşa cum cu povăţuitor umor glăsuiesc basmele noastre, este o regulă ca ţiganul ajuns împărat, prima dată să-l spânzure pe taică-său…

 

Modul cum a procedat Alexandru Macedon cu Calistene, istoriograful său oficial şi nepotul lui Aristotel (fostul lui dascăl), este mai mult decât grăitor pentru tema în dezbatere. Torturat de ipostaza unui posibil prim cosmocrator după zdrobitoarele victorii împotriva perşilor şi definitiv subjugat de practica orientală a zeificării conducătorului, Macedoneanul n-a ezitat să-l crucifice pe Calistene pentru „vina” acestuia că în loc să i se închine ca unui zeu, s-a apropiat de el şi l-a sărutat pe obraz!

 

Sau – mai ştii? – pesemne că s-or fi acumulat în decusul timpului anumite nemulţumiri ale cuceritorului vizavi de maniera în care Calistene înţelegea să-i consemneze faptele mustind de istorie. Căci, ne înştiinţează mareşalul Ion Antonescu, „Istoria o fac şi învingătorii şi învinşii. Deopotrivă. Însă de scris o scriu numai învingătorii. Bineînţeles, potrivit voinţei lor. De câte ori voiesc ei Adevărul? De câte ori le convine ca acesta să fie aflat?…Ori măcar căutat…”

 

Deci, când un conducător instruit, aşa ca Alexandru Macedon, se arată într-atât de preocupat de forma puterii, el care a creat Elenismul (un imperiu spiritual mult mai întins în spaţiu, mai rezistent în timp şi, ca fundament al civilizaţiei europene, mult mai necesar pentru omenire), atunci nu trebuie să ne mire puterea extensivă, înrobitoare şi strict aculturală, ba chiar destructivă, care ulterior (prin mongoli, turci, tătari, muscali), în forme specifice dar cu acelaşi oribil conţinut, a necinstit vreme de veacuri o bună parte din istoria omenirii.

 

 

2. Tentaţia puterii

Cum tentaţia puterii este o fidelă însoţitoare a istoriei omului şi-şi face simţită prezenţa chiar şi în istoria celestă (izgonirea din ceruri a lui Lucifer, precum şi a nephilimilor sau îngerilor căzuţi), cuvine-se să spun câteva cuvinte despre spiritul care animă istoria.

 

Mergând pe urmele filosofului rus Nikolai Berdiaev, trebuie de la bun început subliniată împletirea principiilor elin şi evreu, principii care stau la baza conştiinţei istorice a europenilor. Însă elinii n-au avut o conştiinţă istorică în adevăratul sens al cuvântului. Ei şi-au dezvoltat o percepţie estetică asupra lumii, motiv pentru care receptau Cosmosul sau Universul ca pe un tot armonios şi desăvârşit. În concepţia lor, evenimentele istorice nu se desfăşurau dinspre trecut spre viitor, înscrise în curgerea ireversibilă a timpului. Istoria lor se desfăşura doar în prezent, fapt care i-a conferit un caracter ciclic.

 

Nici măcar ampla şi încântătoarea lor mitologie (Schelling vedea în mitologie istoria primordială a omenirii!), nu-i absolvă pe vechii greci de carenţele gândirii lor privind istoria. Fiind refractari la filosofiile eschatologice, istoria elinilor se desfăşoară fără finalitate, în absenţa unui eveniment superior şi izbăvitor. Altfel spus, ea dobândeşte chipul unui istorii circulare şi lipsită de dinamism.

Două sunt cauzele care explică viziunea vechilor greci asupra istoriei:

a) Lipsa lor de libertate interioară, lucru care decurge din supunerea fără crâcnire în faţa destinului inexorabil (moira). Această atitudine a alimentat din plin fatalismul timpuriu, iar mai apoi scepticismul şi resemnarea stoică.

(N.B.Creştinismul a fost acela care a inoculat dinamism şi libertate în filosofiile despre istorie!)

b) Prevalarea celebrei forme eline asupra conţinutului.

 

De-abia vechii evrei, acest popor aspru şi hărţuit de asprimi, va crea o altă conştiinţă a istoriei, conştiinţă în care se descoperă mugurii filosofiei istoriei de mai târziu. Spre deosebire de elini, vechii evrei nu trăiau în prezent şi doar pentru prezent. Istoria lor era îndreptată spre viitor, în aşteptarea unui eveniment tragic şi măreţ în acelaşi timp, un eveniment catastrofal pentru omenire, dar care pentru fiii lui Israel trebuia să însemne venirea unui Mesia aducător de adevăr, dreptate şi prosperitate.

 

De unde ura lor împotriva lui Iisus, care în locul binelui pământesc îndelung aşteptat, aducea cu El iubirea mântuitoare şi promitea celor drepţi răsplata din ceruri… Prin urmare, evreii sunt cei care introduc în conştiinţa istorică acel sentiment tragic, fără de care desfăşurarea evenimentelor ar fi ininteligibilă. Căci procesualitatea istoriei omului nu poate fi concepută fără zbateri şi încleştări, fără căderi şi ridicări, fără speranţă şi continua nelinişte a vieţii lui, ce mai apoi ia înfăţişarea de-o clipă a măreţiei şi fericirii, pentru ca îndată totul să se învălmăşească (şi oameni, şi fapte, şi aspiraţii, şi dureri) şi să fie înghiţit de hăul fără fund al trecutului, adevăratul stăpân peste praful şi pulberea istoriei.

Din acest sentiment tragic vizavi de istorie decurge nevoia din totdeauna a omului de mituri (ale culturii, civilizaţiei, economiei, eroismului), inclusiv toate acele mituri izvodite de omul modern (automate, vedete ale muzicii sau sportului etc.), care au darul de a-l oglindi în toată goliciunea sa – mărginit în simţire şi gândire, nemărginit în pofte şi ipocrizie.

 

Cel de-al doilea element introdus de evrei în conştiinţa istoriei se leagă în chip nemijlocit de mesianismul şi profetismul acestui popor. Berdiaev este de părere că interpretarea dată de prorocul Daniel visului lui Nabucodonosor reprezintă prima schemă aplicată istorie. Ulterior, principiul acestei scheme va fi preluat de creştinism şi copios dezvoltat…

 

De ce doreşte omul cu atâta ardoare puterea? Pentru că prin deţinerea ei în forme dintre cele mai consistente (de unde şi lupta pentru o putere din ce în ce mai mare), omului în cauză i se pare că a fost ales de Providenţă ca să înfăptuiască anumite scopuri cu totul şi cu totul tainice pentru ceilalţi semeni şi care au darul să întreţină speranţa că, după concretizarea lor prin mijloacele dictate de împrejurări (nu-i aşa că scopul scuză mijloacele?), ele vor contribul la sporirea binelui general al respectivului popor.

 

Mă rog, or fi lăudabile intenţiile din faza de-nceput, adică până la adjudecarea puterii supreme, dar după aceea bunele intenţii au toate şansele să-şi ia zborul, căci proaspătul potentat este îndată somat de misiunea istorică adjudecată să nu-şi risipească energia şi autoritatea cu flecuşteţe, ci să le folosească pentru consolidarea poziţiei sale şi a clanului din spatele lui.

 

Dacă avem în vedere relaţia dintre verbele a vrea şi a putea, atunci ni se impun atenţiei cele două tipuri fundamentale de putere: supratemporală şi temporală.

 

A) Puterea supratemporală sau divină este puterea egală doar cu ea însăşi şi care prin veşnicie şi perfecţiune, două din atributele sale esenţiale, îşi află liniştea şi nemişcarea supremaţiei în Absolut. Întrucât, ne învaţă un sfânt din vechime (Ioan Damaschin), doar despre Dumnezeu se poate afirma cu certitudine că „poate cât vrea, dar nu vrea cât poate”, puterea care purcede de la El este deodată iubitoare şi atotfăcătoare, şi nu numai că este singura putere esenţialmente spirituală („Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor”, ne încredinţează versetul 2 al Genesei), deci capabilă să creeze prin rostirea cuvântului-poruncă, ci este şi singura în stare să ţină dreapta cumpănă dintre plin şi gol, dintre existent şi inexistent prin forţa vrerii Sale omniprezente.

B) Puterea temporală este acel joc al hazardului din lumea sublunară prin care celor mulţi li se promite prosperitatea, liniştea şi siguranţa, de îndată ce prin instrumentele birocratice ale malaxorului numit stat, ei sunt (mai mult sau mai puţin, mai brutal sau mai subtil) deposedaţi de o bună parte a drepturilor şi libertăţilor pentru binele şi huzurul real al potentaţilor şi oligarhilor.

 

(N.B. Taman ca în romanul “Ferma animalelor”, unde – ne spune George Orwell – acţionează axioma democratică: „Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele”.) Căci omul ahtiat după putere, vrea mult mai mult decât poate şi poate doar ceea ce vor interesele de clan şi partid! De aceea, când omul ţine morţiş să ducă în spate o greutate despre care se ştie de la bun început că în scurt timp îi va frânge coloana vertebrală, este o adevărată impietate să te întrebi la modul cinic-paradoxal dacă Dumnezeu poate să facă un pietroi pe care nu-l poată ridica. Istoria ne dovedeşte că, dacă a putut şi în continuare poate să-l rabde pe om, atunci El poate orice…

3. Aparenţa puterii temporale

Se mai îndoieşte cineva de faptul că puterea temporală la vedere este aparentă? Dacă da, cu certitudine că acesta îşi va schimba radical convingerile după ce va citi câte ceva despre globalizare  şi cedările succesive de suveranitate din partea statelor membre ale Uniunii Europeane (de presupus că asta se întâmplă în toate organizaţiile suprastatale), despre intenţiile clar formulate de-a se constitui din toate băncile naţionale o bancă mondială cu o monedă unică, despre piramida puterii mondiale şi guvernul mondial din umbră, despre cele treisprezece dinastii (Rotschild, Rockefeller, Onassis, Li etc.) şi despre fabuloasele averi pe care aceste dinastii oculte le deţin etc.

 

De pildă, se spune că averea reală a dinastiei Rotschild s-ar cifra la 500 de trilioane dolari (cinci sute de mii de miliarde), adică circa jumătate din averea întregii lumi! Cu ea s-ar putea hrăni şi îmbrăca întreaga populaţie a globului…

 

Dar cine sunt globaliştii sau iluminaţii zilelor noastre? Sunt urmaşii direcţi ai primilor gnostici prin cabalişti, cathari, cavalerii templieri, rosicrucieni şi francmasoni, care caută să submineze fundamentele iudeo-creştine ale lumii occidentale şi, prin religia New Age, urmăresc să pună în aplicare o Nouă Ordine Mondială, în esenţă luciferică.

 

N.B.Supliciul Mântuitorului Iisus reprezintă la limită momentul de răscruce din istoria omului, inclusiv prin aceea că închide în sine confruntarea directă dintre puterea supratemporală, ilustrată prin natura divină a Crucificatului, şi puterea temporală, ilustrată prin natura Sa umană.

 

Da, dar este o închidere care, prin evenimentele majore ce au urmat, s-a deschis spre universalitate şi eternitate. Căci neapelând la forţa concretă a divinităţii (legiunile de îngeri care cu uşurinţă L-ar fi putut salva), Iisus arată că este trup şi suflet pentru împlinirea Scripturilor, astfel făcând dovada că puterea umană este limitată şi de moment, chiar şi atunci când El devine o victimă a acesteia, pe când puterea divină (totuna cu măreţia nelimitată a Absolutului) este într-atât de trainică, încât „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Marcu 13/31).

 

4. Alegerea modelului de urmat în viaţă

Toţi oamenii cu scaun la cap şi cu picioarele pe pământ sunt într-atât de impresionaţi de însuşirile şi faptele unor semeni (înaintaşi sau contemporani), încât îşi doresc din toată inima să le calce pe urme. Şi atunci şi-i fac modele de urmat în viaţă. Căci viaţa de azi este istoria de mâine, care dobândeşte un plus de atractivitate şi credibilitate prin repere umane, comparaţii, clasificări şi ierarhizări.

 

Nu la fel stau lucrurile cu deţinătorii de puteri colosale, fie că unii dintre ei nu mai sunt zdraveni la cap, fie că aproape toţi nu mai sunt cu picioarele pe pământ. Izolaţi de lumea înconjurătoare (ba din teamă, ba din dispreţ faţă de vulg), în scurt timp ei devin nişte monştri (singurătatea, se spune, naşte monştri): se cred providenţiali şi se hrănesc cu himere, aşa că-şi permit ceea ce nici măcar zeii popoarelor antice nu-şi permiteau – să facă artă din cruzime şi neomenie!

 

În cartea sa Gog, scriitorul italian Giovanni Papini pune în gura lui Lenin nişte afirmaţii halucinante: „Visul meu este acela de-a transforma Rusia într-o imensă închisoare…”; „Ţăranii reprezintă tot ce urăsc eu mai mult…”; „Un electrician valorează pentru mine cât o sută de mii de ţărani.”; „Visez să fiu directorul general al unei închisori, al unei ocne pacifice şi bine întreţinută.”; „Eu sunt un semizeu local, aşezat între Asia şi Europa…”; „(…) Aud ridicându-se spre mine urletele prizonierilor şi muribunzilor; te asigur că n-aş schimba această simfonie cu cele nouă ale lui Beethoven” (subl. mea, G.P.).

Nota 1: Dacă avem în vedere mulţimea dictatorilor şi a martirilor din istoria universală, dar mai cu seamă dacă avem în vedere enormele suferinţe provocate omenirii de cele două războaie mondiale (morţi, mutilaţi, înlăgăraţi, strămutaţi), milioanele de jertfe din lungul război rece care a urmat, precum şi seria neîntreruptă a victimelor provocate ba de conflicte regionale, ba de acte teroriste, ba de foamete, atunci putem spune că progresul omenirii se datorează unei legi zdravăn articulată pe egoism şi cruzime.

Şi încă ceva. Cum din totdeauna puterea omenească a fost mai mult decât dezamăgitoare pentru  masele de supuşi şi de-a dreptul tragică pentru deţinătorii ei (atâţia şi atâţia dintre aceştia pierzându-şi vieţile odată cu convingerile despre aura de sacralitate a suveranului), alegerea modelului de urmat în viaţă din rândul lor în pofida exemplelor oferite de trecut şi prezent, denotă din partea respectivilor mai degrabă ambiţie decât discernământ, mai degrabă lăcomie decât înfrânare, mai degrabă minciună decât adevăr.

 

Îndeosebi în România postdecembristă, unde deţinătorii puterii au fost şi continuă să fie nişte detestabili politruci, într-atât de dornici să se căpătuiască cu orice chip, încât se folosesc tot mai mult de minciună şi fărădelege (ambele înfipte adânc în instituţiile fundamentale ale statului), pesemne singura tactică admisă într-o democraţie originală – corupţia generalizată să fie îngrăşată până când îşi va da duhul odată şi odată de prea multă osânză!

 

Fireşte, majoritatea românilor nu mai au nevoie de modele: unii pentru că au ajuns nişte burghezi sadea, iar suficienţa burgheză nu tânjeşte după modele, ci după tihnă, confort şi comoditate; alţii (cohortele nesfârşite de dezrădăcinaţi şi disponibilizaţi) pentru că simt pe propria piele zădărnicia şi lipsa de sens a vieţii, adică efectele moderne ale deşertăciunii eclesiastice.

Dar cum boli de acest soi nu se tratează cu promisiuni sau modele, ci cu certitudinea zilei de mâine, un leac ce nu-i la îndemâna guvernanţilor noştri, iată că apatia românilor postdecembrişti s-a extins până când a ajuns endemică.

 

Nota 2: Să fie modelele luate din alte domenii mai acătării?

Păi dacă-i luăm la puricat pe oamenii de afaceri de la noi, lucrurile nu stau cu nimic mai bine. Ba în anumite privinţe stau chiar mai prost. Căci de-abia prin necontenita cârdăşie dintre politruci şi afacerişti se creează întortocheatele reţele mafiote: primii îşi rotunjesc binişor veniturile nedeclarate prin trafic de influenţă şi afaceri certate cu legea (vezi gloata de penali din actualul parlament supraponderal, cu ramificaţii în cel mai cinstit guvern postdecembrist, fireşte, după predecesorul său); ceilalţi ba varsă bani grei în campaniile electorale, după care trec la strângerea caimacului din sforile trase şi din lucrările încredinţate (ei spun câştigate), ba chiar intră cu totul în politică (Gigi Becali, de pildă), pentru că ei ştiu că nimeni nu te serveşte mai bine decât te serveşti tu însuţi.

 

Dar, mă rog, unul ca Becali pentru cine poate reprezenta model de urmat, atâta timp cât la un model trebuie să ai în vedere deopotrivă însuşirile sale intelectual-profesionale (inteligenţă, cultură, lucrări publicate) şi cele moral-cetăţeneşti (cinste, corectitudine, altruism, simplitate, cumpătare)?!

 

Nici Ion Ţiriac nu-i mai breaz după gravele acuzaţii ce i-au fost aduse de către Jean Maurer, fiul fostului mare demnitar comunist Ion Gheorghe Maurer, cum că omul nostru de afaceri, profitând de lipsa de discernământ a bătrânilor soţi Maurer, ar fi achiziţionat de la aceştia pe sume derizorii atât celebra colecţie de arme de vânătoare, cât şi mai multe tablouri foarte valoroase.

 

Totu-i relativ şi vulnerabil pe lumea asta atunci când se pune din ce în ce mai insistent în discuţie paternitatea operei lui Shakespeare şi când ni se dovedeşte negru pe alb că Albert Einstein a furat (plagiat) teoria relativităţii de la matematicianul francez Henri Poincaré!

 

Ce să mai spunem de români! Întrucât ţin cu tot dinadinsul să-şi demoleze istoria la care tot moşesc şi încă n-au ajuns să-i taie buricul, pentru ca pe ruinele ei să o construiască pe cea care purcede din Tăbliţele de la Tărtăria, în curând alegerea modelelor autohtone va fi nu doar o întreprindere al dracului de dificilă (la cine să te opreşti, când nimic din ce ştiam nu mai este sigur?!), ci şi foarte riscantă. Căci de-abia te vei hotărî să optezi pentru un personaj mai răsărit din noua istorie şi la ţanc specialiştii doritori de senzaţional îţi vor demonstra fie că respectivul personaj nu-i strămoş de-al nostru, fie că el n-a existat niciodată în realitate, că adică a intrat în istorie fără certificat de atestare şi înmatriculare…

 

Dar tot rău-i spre bine. Nu reuşim să ne scriem istoria, poate reuşim să scriem o mitologie care să-i mulţumească pe toţii românii, iar pe străini să-i lase cu gura căscată. Şi totuşi, în acest talmeş-balmeş uman există un model care nu numai că-i vrednic să fie urmat, dar chiar trebuie să fie urmat de întreaga omenire, pentru că El  este „calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14/6).

 

De reţinut că Iisus nu-i o cale oarecare, ci este singura cale adevărată care duce la viaţă, întrucât „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14/6)! Ori, ne sfătuieşte gânditorul Petre Ţuţea, calea omului trebuie să se dea la o parte din faţa căii Domnului.

 

George PETROVAI

Sighetul Marmaţiei                                                               

17 februarie 2013

POVESTIRI PENTRU COPIII STRĂMUTAȚI DIN ȚARA LOR (I)

Posted by Gabriela Petcu On February - 19 - 2013

BUICA-Elena-BLUE-HAT-wb Elena BUICĂ

1. MIORIŢA

 

– Buni, a venit seara, a şoptit Mara cu ochii ţintă aţintiţi spre bunica ei. Vrei să mai mergem şi în seara asta în România, prin munţi şi văi şi să-mi spui iarăşi o poveste cu oiţe?

– Iarăşi cu oiţe?

– Dacă le iubesc aşa de mult… Nu vezi că în camera mea sunt peste tot numai oiţe?

– Şi-ţi faci o turmă din ele?

– Da… şi le cânt doine din fluier ca ciobanii de acolo.

– Ciobanii de aici nu le cântă doine oiţelor?

– Buni, să ştii că în Canada ciobanii se numesc fermieri, se ocupă altfel de oile lor şi nu ştiu să le zică din fluier doine aşa frumoase ca şi ciobăneii români, au alt fel de cântece, frumoase şi astea, dar sunt altfel. Când am să merg în România, eu vreau să ştiu cum e acolo şi mi-ar place să fiu ciobăniţă la oiţe. Dar, te rog, Buni, spune-mi o poveste cu oiţe, dar să nu fie “sperietoare”. Să nu-mi spui că lupul a mâncat o oiţă şi pe urmă ciobanul a omorât lupul, ori că doi ciobănei au vrut să-l omoare pe altul, ca pe ciobanul moldovean. Să laşi să trăiască şi ciobăneii, şi oiţele, dar şi lupul.

– Unde vrei să mergem prin România?

– Prin munţii Carpaţi.

– Bine. Am să-ţi povestesc o întâmplare auzită mai demult. Ascult-o:

 

Pe un plai frumos, ca o gură de rai, se afla o turmă de oiţe. Baciul era plecat în sat să aducă sare la mioare. A lăsat oiţele în paza dulăilor ciobăneşti, nişte câini mari care se puteau lupta şi cu ursul şi în grija lui Ion, un flăcău voinic şi arătos de-ţi venea să crezi că este cu adevărat Făt-Frumos. Pe când soarele, din slava cerului se pregătea să o ia încetinel spre apus, oiţele se odihneau la umbră. Sub un copac, la marginea stânii sta Ion cu Mioriţa lui cea dragă, cânta din frunză, când un cântec plin de veselie, când o doină de-ţi smulgea suspinele din piept sau te punea pe gânduri. Din când în când se oprea si vorbea cu ea.

– Mioriţă, draga mea, tu ştii ce iubesc eu mai mult pe lume, pe voi, oiţele şi pe Ana, mândra mea cea frumoasă, cum altă fată nu mai este în tot satul. Aseară, când a venit Ana cu ulciorul de apă proaspătă şi ceva merinde, am pus la cale să facem nuntă mare la toamnă, după ce culegem via.

Mioriţa s-a uitat în ochii lui şi a răspuns cu un „meeee” adică se bucura, fiindcă şi ea o îndrăgise pe Ana. După un timp, Ion s-a ridicat în picioare, s-a dat puţin de-o parte şi a pus mâna streaşină la ochi să vadă dacă nu cumva o zăreşte pe Ana venind la stână. Dar a tresărit deodată fiindcă a simţit mişcare în preajma lui, iar dulăii au sărit lătrând a primejdie mare. Când s-a intors, a văzut că lupul o înhăţase de ceafă pe Mioriţa lui dragă şi fugea cu ea spre pădure. S-a aplecat să ia de jos ceva cu care să azvârle spre lup, dar lângă el era numai un ulcior cu lapte, pregătit să-l dea Anei. A azvârlit după lup cu ulciorul cu lapte care s-a lovit de un copac şi s-a spart, iar laptele şi coiburile au căzut pe capul lupului lovindu-l şi luându-i vederea. Lupul a scăpat Mioriţa din gură şi a rupt-o la goană în pădure fiindcă se apropiau dulăii. Ion a adus Mioriţa pe braţe, mai mult moartă decât vie. Pierdea mereu sânge. Au trecut multe zile de suferinţă pentru Mioriţă, timp în care Ion a stat lângă ea. Îi curăţa rana, îi umezea buzele cu apă, o hrănea dându-i lapte cu biberonul ca să prindă puteri, vorbea cu ea şi o încuraja, o îndemna să lupte ca să trăiască. Uneori, Mioriţa părea ca e gata să plece de pe astă lume, dar Ion o ruga cu toată dragostea lui: „Rămâi cu noi, rămâi cu noi, te iubim atât de mult!” şi Mioriţa parcă înţelegea şi revenea ca după cealaltă lume. Ana i-a stat aproape, fiindu-i de ajutor, mai ales când Ion trebuia să meargă la muls oile. De mai multe ori baciul a crezut că Mioriţa îşi va da sfârşitul şi îi spunea lui Ion:

– De ce te mai chinui, Ioane, cu ea s-o salvezi, nu vezi că e aproape moartă? Dar dragostea lui Ion pentru Mioriţă i-a dat puteri să se lupte pentru vindecare. Eu şi astăzi cred că numai dragostea lui Ion a vindecat-o, în cele din urmă. Trecând zilele, bucuria şi dragostea de viaţă a cuprins iar întrega stână.

 

La toamnă, când va fi nunta lui Ion cu Ana, vom merge şi noi acolo şi vom petrece, şi ne vom bucura împreună cu toate oiţele, dar mai ales cu Mioriţa lui cea dragă.

– Buni, a întrebat Mara după un timp, cum se numeşte asta, când cineva nu renunţă şi nu renunţă cu niciun chip atunci când îşi pune ceva în minte şi când îşi doreşte ceva foarte mult?

– Se numeşte stăruinţă sau perseverenţă.

– De asta am nevoie şi eu fiindcă am o dorinţă mare…pe care am să ţi-o spun mâine seară, acum mi se închid ochii şi încă mă gândesc la întâmplarea cu Mioriţa…

 

 

2. PRIETENIA

 

Se lasă seara. Mara se furişează lângă bunica ei să o roage să-şi pregătească povestea… Pentru ea este adevărat leagăn pe care vine somnul cel dulce.

– Buni, aşa-i că îmi spui iaraşi o poveste? În ultimul timp cam cu greu îmi scot poveştile de la tine.

– Aşa e, mi s-a golit traista cu poveşti.

– Dă-mi traista s-o văd!

– Traista asta cu poveşti e o traistă fermecată şi nu pot s-o vadă decât bunicuţele.

– Păi, dacă zici că este fermecată, de ce nu face ea poveşti şi râmane uneori goală? Ce traistă fermecată mai e şi aia care se poartă ca toate traistele?

– Când ai să fii mai mare, ai să înţelegi că totul în lumea asta are şi un sfârşit, chiar şi în poveşti.

– Dacă traista nu mai are nimic în ea şi eu n-am crescut destul ca să stau fără poveşti, atunci mai pune tu câte ceva acolo.

– Bine. Hai să ne gândim împreună. Priveşte în jur şi numeşte un obiect care să facă parte din povestea noastră.

– Păi… stai să văd… Da!… M-am gândit… FEREASTRA… Îţi place?

Şi bunica a început:

– A fost odată, ca niciodată…

– … că dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti, a adăugat Mara.

– …o fereastră fermecată. Şi această fereastră avea multe prietene, toate ferestrele casei ei, dar şi pe cele ale caselor vecine. Discutau între ele. Se strigau pe nume în graiul ferestrelor, fiindcă fiecare fereastră avea un nume: Fereastra Mică, Mare, Rotundă… după forma pe care o aveau, Fereastra Verde, Albă, Roşie… dupa culoarea ramei, Fereastra Luminată, Intunecată, Curată, Strălucitoare, după cum arătau…

– Pe a noastră cum o chemă?

– Ghici.

– Fereastra Frumoasă…

– Ai ghicit. Într-o zi, am auzit-o cum a strigat-o pe prietena ei de peste drum:

– Draga mea prietenă, Fereastră Azurie…

– Stai să vad, a sărit Mara. Da… aşa este, este azurie.

– Draga mea prietenă, a continuat fereastra noastră, ce părere ai de ce am văzut noi ieri, când treceau în zbor cârduri, cârduri de gâşte sălbatice deasupra noastră…

– Buni, stai aşa. În România sunt gâşte sălbatice?

– Sigur că sunt, mai ales în Delta Dunării, care este un adevărat rai al păsărilor.

– Şi iarna zboară şi ele prin Deltă, ca cele de aici?

– Nu, pleacă în ţări mai calde.

– Dar de aici, din Canada, de ce nu pleacă în ţările calde, nu e îngheţat lacul Ontario în care îşi petrec ele ziua în timpul iernii?

– Ca toate lacurile, îngheaţă şi Ontario, dar îngrijitorii gâştelor încălzesc o zonă din lac, anume pentru ele. Ziua, ele stau pe lac şi noaptea dorm în altă parte, unde au cuiburile mai adăpostite. Păsările astea sunt o desfătare pentru oameni şi sunt ţinute aici ca să ne bucurăm noi de prezenţa lor. Altfel ar pleca şi ele, toamna, să emigreze ca celelalte păsări călătoare şi ca cele din România şi s-ar întoarce primăvara.

– Mie tare mi-s dragi când le văd zburând şi le aud „gâscurind” în zbor: ga, ga, ga, ga… Dar acum te rog să-mi spui ce au văzut ferestrele când au trecut zecile de cârduri.

– Au văzut că s-a desprins o gâscă dintr-un cârd şi a început să zboare înapoi, iar la scurtă vreme s-a mai întors încă una şi a însoţit-o.

– Eu cred că astea două erau o famile, adica soţ şi soţie, şi-a dat cu părerea Mara, şi dacă s-a întors gâsca, gâscanul n-a lăsat-o singură, a venit după ea, fiindcă aşa e în familie. De când privim noi în fiecare zi de iarnă aceste cârduri de gâşte, niciodată nu am văzut să se întoarcă vreuna din cârdul cu care a plecat. Asta trebuie să fie o întâmplare nemaipomenită.

– Asta cam aşa a fost. Fereastra Azurie a aflat ce s-a întâmplat şi a povestit şi ea la rândul ei:

– Aseară, când a venit stăpânul casei, a dat drumul la televizor şi am privit şi eu. Aşa am aflat ceva grozav, de care ai să te minunezi şi tu când ai să auzi întâmplarea. Ieri, în timp ce gâştele zburau pe sus, au simţit de la înălţime că se pregăteşte o mare viforniţă, ai văzut, aia care s-a abătut în timpul nopţii asupra noastră. Gâsca pe care ai văzut-o ieri că s-a întors, îşi lăsase lângă lac un prieten, un iepuraş care era rănit şi slăbit, fiindcă pierduse mult sânge. În timpul nopţii, el ar fi murit de frig pe o aşa vreme rea. Astfel că, gâsca, simţind primejdia din aer, s-a întors să îl ocrotească, să îi ţină cald cu penele ei în timpul vremilor vrăşmaşe. Gâscanul-soţ a urmat-o. La televizor am văzut cum îngrijitorii descoperiseră locul lor, un cotlon nu prea bine adăpostit şi au filmat de la distanţă. Ţi-era mai mare dragul să vezi cum gâştele acopereau, pe rând, cu trupurile lor pe bietul iepuraş. Ele îi aduseseră şi ceva de mâncare pe care au pus-o lângă el, ca nişte prietene devotate. Întâmplarea aceasta s-a terminat cu bine, fiindcă au avut şi sprijinul îngrijitorilor care le-au făcut un adăpost călduros şi s-au străduit să ocrotească şi frumoasa lor prietenie.

– Buni, asta este ceva ca în poveşti, o prietenie din cele mai rare, dar eu am mai văzut la TV şi pe internet câteva prietenii din astea extraordinare şi în viaţa de toate zilele: o pisică prietenă cu un şoarece şi-l lăsa să stea pe capul ei, o căprioară având grijă de un iepuraş, o cloşcă acoperind cu penele ei un căţeluş, alături de puii ei… Prieteniile mi-s dragi şi mie şi mă gândesc că, atunci când voi fi mare, eu am să fiu prietenă cu toată lumea, cu toate animalele şi păsările, chiar şi cu insectele.

– Dar să ştii că uneori prietenii te pot răni, i-a mai spus Buni cu gând să o pregătească pentru viaţă.

– Eu tot am să-i iert. Tu nu faci la fel cu prietenii tăi? a mai apucat să zică Mara înainte de a închide ochii pentru a continua în vis frumuseţea şi nobleţea prieteniei.

 

 

3. POVESTEA UNEI ALBINUŢE

 

– Buni, Buni, unde eşti? A venit seara şi trebuie să scoţi povestea din traista fermecată. Mi-a plăcut povestea de ieri aflată din discuţia ferestrelor. Astăzi, te rog să-mi spui ce au mai văzut şi ce au mai auzit ele.

– Bine, am să-ţi spun ce am auzit mai demult, o discuţie între Fereastră noastră cea Frumoasă şi Fereastra Înflorată, cea de la a treia casă de peste drum de noi.

– Adică fereastra Danei, fiindcă ea are multe flori în fereastră.

– Da, aşa e. Cum stăteau de vorbă ferestrele în graiul lor, din vorbă-n vorbă… ce mai faci?… ce mai e nou?… Fereastra Frumoasă i-a spus ce a vazut. Fetiţa noastră este tare cuminte şi învaţă bine la şcoală, cântă frumos la pian, dar nu-mi place că nu îşi pune lucrurile la loc.

– Buni…tu asta o spui pentru mine…

– Eu spun vorbele ferestrelor, aşa cum le-am auzit şi eu. Fereastra Înflorată i-a spus ce a aflat şi ea, ceva care se întâmpla numai în lumea poveştilor.

Aseară, când mă uitam cu drag la florile mele, ce crezi că văd? O albinuţă le dădea târcoale şi eu am întrebat-o:

– Albinuţă dragă, e seară, ce cauţi tu prin casele oamenilor când afară sunt flori cu miile în această zi frumoasă de vară?

– Ufff… Fereastră dragă, dacă ai şti de ce sunt aici, nu te-ai mai mira. Sunt ruptă de oboseală fiindcă vin de foarte departe. Am să dorm între aceste flori şi de-abia mâine mă voi întoarce, dar până atunci am să-ţi spun de ce sunt acum aici. Eu caut un polen miraculos, aflat în nişte flori rare şi mi s-a părut că le-am zărit aici. E un polen care vindecă tot felul de suferinţe. Acum, fiindcă e seară, florile şi-au închis cupa şi nu ştiu dacă am găsit polenul de care am nevoie.

– Dar la ce ţi-ar fi de folos, albinuţă dragă?

– E o poveste mai lungă. Stai să-mi trag sufletul de obosită ce sunt şi am să-ţi povestesc mai pe îndelete. Eu locuiesc cu surioarele mele, într-un stup aşezat în curtea din spatele unei case locuite de o familie de români strămutaţi în Canada. Împreună cu toţi ai casei duceam o viaţă frumoasă dacă n-ar fi fost să se împlinească un blestem. Stăpânul casei, Gigi, născut în România, purta cu el o povară de mic copil, un blestem. A treia zi după ce s-a născut, mama lui a chemat ursitoarele, cum e obiceiul la români. Fiecare ursitoare a venit cu daruri alese pentru Gigel. Au încins hora în jurul leagănului şi apoi una i-a ursit să fie frumos, alta să înveţe bine, alta să fie norocos, alta să aibă o soţie iubitoare şi copii frumoşi şi sănătoşi. Şi când ursitoarele se întreceau cu daruri, care mai de care mai minunate, s-a auzit un vâjâit şi pe uşă a intrat ursitoarea cea rea, pe care mama lui nu o invitase. “Să fie leneş în treburile casei, a strigat ea şi din cauza asta, într-o zi să îi fie viaţa în cumpănă, să nu se vindece de lene numai dacă va scăpa cu viaţă din primejdia ce-l aşteaptă”. A trântit uşa şi a fugit. Mai rămăsese o ursitoare să-i dea darul şi ca să mai îndulceasca din blestemul de a fi leneş în casă, i-a ursit micuţului să fie harnic la servici şi să-i placă să construiască lucruri mecanice.

Şi să ştii tu, Fereastră Frumoasă, ca s-a împlinit tot ce i-a fost ursit, atât cele bune, cât şi cele rele. Se părea că lenea l-a fixat pe Gigi să stea mai tot timpul petrecut acasă, pe o canapea şi cu ochii la televizor.

– Dar încolo, e băiat bun, cum susţine cu căldură soţia înţelegătoare care îi făcea multe din treburile pe care trebuia să le facă el. Şi totul ar fi mers aşa, până la sfârşitul zilelor, dacă n-ar fi venit timpul împlinirii până la capăt al ziselor ursitoarei rele, chiar dacă au plecat din România şi au venit în Canada. Alaltăieri, când era Gigi singur acasă, a aprins aragazul şi până să se încălzească mâncarea, s-a trântit pe canapea şi a adormit buştean. A luat foc o tigaie cu ulei. Focul s-a întins repede prin împrejurimi şi ardea mocnit scoţând vălătuci de fum care au pus în primejdie şi viaţa lui Gigi şi a noastră, a albinelor. Pisica şi căţelul lor au ieşit pe uşiţa făcută pentru ei. Noi am ieşit din stup şi ne-am îndepărtat, dar au rămas puişorii care abia prinseseră viaţă şi cu ei şi Regina. Din cauza fumului, noi aproape nu mai vedeam casa. Am văzut totuşi când au venit pompierii, cum l-au scos pe Gigi pe targă cu o mască de oxigen pe faţă şi au fugit cu el la spital, iar alţii au stins focul din casă. Aşa că, Gigi, Regina noastră şi puietul sunt în mare suferinţă provocată de fum. Regina noastră ne-a spus că vindecarea va fi numai atunci când vom găsi un polen miraculos, aşezat în formă de cruce în fundul cupelor unor flori rare. Dacă îl găsesc în florile de aici, mâine dimineaţă, îl voi duce în stup şi-l voi duce şi lui Gigi, la spital, la reanimare, unde stă cu masca de oxigen pe faţă şi cu tuburi, fel de fel, pe el. Dacă îi pun pe nas un strop din polenul pe care îl caut, sigur va reveni la viaţă.

– Albinuţă dragă, mi-ai spus întâmplări parcă rupte din poveşti.

Acum trebuie să dormi fiindca mâine ai iarăşi mult drum de făcut. Eu voi veghea asupra ta ca să-ţi fie somnul bun şi când îmi voi face rugăciunea de noapte mă voi ruga să găseşti polenul miraculos.

– Nu mai am răbdare, a spus Fereastra Frumoasă care a tăcut mâlc, ascultând cu mare interes povestea spusă de vecina ei, Fereastra Înflorată. A găsit Albinuţa polenul miraculos?

– Uite ce văd! S-a intors albinuţa, ne va spuna ea.

– Minune, minune mare, a spus Albinuţa, polenul a vindecat pe loc, şi pe Gigi care s-a apucat repede de treabă, şi pe Regina noastră şi puişorii abia iviţi la viaţă. Am venit să mulţumesc florilor şi ţie, dragă Fereastră Înflorată, şi să mai duc puţin polen pentru întărirea sănătăţii. Am drum lung de făcut. Rămâneţi cu bine!

– Buni, dacă Albinuţa n-ar fi găsit polenul miraculos, Gigi ar fi murit? Moartea i s-ar fi tras de la lenea lui?

– E posibil.

– Eu… vreau să te întreb ceva… dacă nu îmi pun lucrurile la loc, tot lene se cheamă că este?

– Te las să te gândeşti. Acum închide ochişorii şi mâine să îmi dai răspunsul. Somn uşor!

 

Elena BUICĂ-Buni

Pickering, Toronto,Canada

15 februarie 2013

 

 

 

TIMPUL S-A OPRIT ÎN LOC PENTRU POET, AMINTIRILE DESPRE EL, NU!

Posted by Gabriela Petcu On February - 18 - 2013

NICOLESCU-Ion-xwbTeo CABEL

 

Bate un vânt rece. Rafalele sunt ca tristeţea care m-a cuprins rememorând zilele de acum  un an. Tristeţea urmărită de acei ochi negri, pătrunzători. Poetul avea ochi negri şi adânci. O energie puternică se revărsa din ei. O lume rămasă nedefinitivată, în creaţia ei, cu ţărmurile spălate de marea trecere. O imagine se zbate să fie mereu în prim plan dându-le pe celelalte la o parte, aceea când l-am văzut prima dată, la Biblioteca „Vasile Voiculescu” (Buzău).

 

Un om simplu, cu tenişi în picioare, ochelari negri de soare… A scos o carte pe care a scris ceva. Mă uitam gata să zâmbesc gândind, doar n-o fi scriitor! S-a ridicat şi s-a dus la masa invitaţilor, poetul Ion Gheorghe lansa două cărţi, i-a întins volumul. S-au spus multe nume acolo, dar nu am reuşit să identific persoana de la un metru de mine cu unul din ele. Am plecat de acolo puţin intrigat de prezenţa bătrânului cu aer extravagant, atipic. L-am reîntâlnit la Râmnicu Sărat la o lansare de carte a lui Constantin Marafet. Marin Ifrim l-a prezentat: poetul Ion Nicolescu. „Bătrânul” a păşit în mijlocul sălii, conştient de efectul prezenţei sale, ca un senator în amfiteatrul roman, ca un Socrate în Agora. A început să recite. Avea un timbru inegalabil „se repară Curtea Veche/ cu trufaşele ei grote…”.

Te cunosc pe tine, mi-a spus, după evenimentul cultural, la o cafea eu, o apă, dânsul. Îl cunosc şi pe unchiul tău, am fost colegi de liceu la Haşdeu. De atunci ne-am întâlnit des. Eu am păstrat în amintire doar momentele în care zâmbea şi recita.

 

Privirea lui era puternică chiar şi pe patul de spital, deşi dusă în fundul ochilor, era totuşi o flacără ce se zbătea în vântul vieţii. Îl vizitam zilnic mai puţin  când  eram de servici. Poetul şi jurnalistul Marin Ifrim mă anunţase că este în spital. Într-una din zile, am fost amândoi în vizită să-i ducem cele necesare; i-am făcut o poză. Ce ruşine m-a cuprins! I-am făcut-o cu telefonul deşi aveam aparatul la mine şi chiar dânsul îmi mimase, să-i fac, semnul clikului pe aparat. Oriunde venea la evenimentele literare ştia că am aparatul la mine şi lua câte o poziţie sobră  să-l pozez. Omul acesta suferea,  ochii lui de zimbru înfrunta durerea şi singurătatea. Dar în spital mi se părea nu ştiu cum, o poză. Cei din salon îl priveau cam  ciudat. Era normal. Nu înţelegeau,  de ce se perindă atâta lume la  acel bolnav?! Li se spusese lor că era poet, dar…

 

Miercuri  15 februarie 2012, l-am gasit întins, cu glasul topit, mi-a cerut apă. Spunea ceva în engleză Help! My God! Întindea mâna la mine. S-a uitat în ochii mei spunând mai mult şoptit: „Vreau şi eu o cămăruţă, la tine…”. Nu ştiam cum să reacţionez. M-a întrebat iar în engleză dacă-l înţeleg, i-am raspuns tot în engleză, cu oarecare stângăcie gândindu-mă la ce vor zice ceilalţi din salon. Atunci a zâmbit. Am încercat să-l liniştesc. Nu a vrut sa mănânce nimic. Cerea apă. I-am dat apă. Am plecat cu o strângere de inimă spunându-i că a doua zi nu puteam veni. „Ne vedem vineri!” am spus. A dat din cap, mi-a strâns mâna… „o cămăruţă”.

 

Vineri urma să mă duc la dânsul. Cu zece minute înainte de a pleca m-a sunat Marin Ifrim: „Teo, a murit Ion Nicolescu !”. Doar imaginile frumoase le-am păstrat, în rest nimic nu contează. Pentru mine a fost un privilegiu să fiu în preajma sa în ultimile sale zile. Eram elev şi fredonam un cântec interpretat de Nicu Alifantis:  „Noi cavaleri ai doinei noi liberi cetăţeni/ din dragoste ne naştem din soare şi polen/ aluat al nemuririi păstori şi militari/ cu podul palmei viaţa ne-o mângâi şi ne-o ari/ noi freamătul de codri, noi lănciile lui/ noi nu suntem o ţară onor a nimănui” (Alma Venus). Nu mi-a trecut niciodată prin minte că voi sta lângă autorul versurilor pe patul de spital şi să-mi spună: „Fă-mi te rog un masaj, la spate!”

 

„Dumnezeu să-l odihnească-n pace!

 

„(…) peste toată mascarada/ turma stelelor se mână// am rămas singur cu strada/ şi cu poezia-n mână//(…) dar Constantin dar Brâncoveanul/ zace-n Bosfor fosforizat// şi capul lui umblă ca banul/ după un trup decapitat// şi nu-i dă nimeni trupul mim/ avem istorie frumoasă// avem puterea să iubim/ cu sufletul întins pe masă//” (Cântul LXXXIV).

 

Poem în memoria lui Ion Nicolescu:

 

URMA POETULUI

 

Ochii zimbrului, în frâu, treceau

Călători în altă lume,

În timp ce-n viaţă nestruniţi

Urcau iubind pe orice culme.

 

Azi nu era poetul pregătit,

Fără de veste, să devină ieri.

Zăpada de pe brazi l-a îngropat,

Când încă număra la primăveri.

 

Ghirlanda clipelor încremenite

Va curge peste lespedea de stihuiri,

Unde va bate timpul, ca pe frunze,

Zburând în gânduri amintiri.

 

Pe cer  o stea s-a aşezat de-a curmeziş,

Aşa cum i-a fost şi firescu’

Păzi-va duhul ei peste Carpaţi,

„Mioritiada” lui Ion… Nicolescu.

 

Teo CABEL

Buzău

Februarie 2013

———————————————

DCF 1.0Sâmbătă, 16 februarie 2013, la Buzău s-a comemorat un an de la trecerea poetului Ion Nicolescu la cele veşnice. S-a sfinţit la cimitirul „Dumbrava” crucea ridicată acestuia de domnul Doru Enache, cu o contribuţie simbolocă şi din partea unor scriitori. Au participat Doru Enache, Mircea Costache, Emil Niculescu, Viorel Frâncu, Dumitru Dănăilă, Prof. Titi Damian, Stan Brebenel, Ionel Zaharia, Ion Răduş, preot Tudose Alexandru, Dan Camer, Ion Gătej, Teo Cabel, Florescu Dan. Pomenirea s-a făcut la Fundaţia Sf. Sava cu binecuvântarea părintelui Milea Mihail.

———————————————

Ion NICULESCU (semna: Ion NICOLESCU), poet neconformist, boem, anticomunist. Doctorand în filozofie. Născut la 19 ianuarie 1943, Buzău, decedat la 19 februarie 2012. După absolvirea Liceului „B.P. Haşdeu” din Buzău, a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Debutează în ziarul „Steagul roşu” din Bacău (1956). Colaborează cu versuri şi reportaje la „Luceafărul”, „Viaţa Buzăului”, „Munca”, „Scânteia tineretului”, „Contemporanul”, „Amfiteatru”, „Gazeta literară”, „România literară”, „Viaţa românească”, „Cronica”, „Tribuna” etc. A publicat 6 volume de poezie: „Indulcenţe” (1969), „Ironice” (1970),  „Mioritiada” (1973), „Retorica” (1975), „Vox populi vox dei” (1979), „Scrisori de serviciu” (1986), un roman „Voi de colo de la Biaritz” (1979) şi o piesă de teatru despre Eminescu, intitulată „Şi totuşi Eminescu”, care a fost publicată înainte de 1989, fiind jucată la Teatrul Naţional Bucureşti după revoluţie. A fost poetul artiştilor avangardişti din anii ’70, autor al unor versuri cântate de Nicu Alifantis sau de Florian Pittiş, apreciat de Ion Barbu sau de Al. Piru. (GR)

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors