Archive for the ‘Cultural’ Category

DESPRE ÎNVIEREA SPIRITUALĂ

Posted by Gabriela Petcu On May - 4 - 2013

GLODICI-Marina-x-wbMarina GLODICI

 

În fiecare an, în „Săptămâna Mare” sau cea a “Patimilor”, cu toţii trăim emoţii deosebite. Toţi credincioşii creştini din întreaga ţară comemorează suferinţa şi moartea Domului Isus Hristos. Am văzut mulţi care lăcrimează de milă atunci când vorbesc despre cum a fost bătut şi batjocorit. Însă El nu doreşte acest lucru. El ne cere să ne plângem păcatele noastre şi să ne reîntoarcem la valorile eterne de la care societatea a făcut un rabat considerabil.  Să reînviem odată cu El la o viaţă nouă acceptând jertfa Lui care ne absolvă de vina păcatelor noastre.

 

Sărbătorile de Înviere sunt cele mai vesele şi cele mai pline de speranţe. Domnul nostru este viu în vecii vecilor. Mulţi profeţi au murit şi au fost îngropaţi. Dar Domnul nostru Isus Hristos A Înviat! El este Mântuitorul nostru! El este acum în ceruri şi mijloceşte pentru noi.

 

Mulţi acceptă că trebuie să înviem împreună cu El, dar nu vor să-şi răstignească egoul. Fără răstignirea firii pământeşti nu se poate trăi o înviere spirituală. Ne place să ne rugăm, să cântăm, să judecăm pe alţii, să ne considerăm superiori altora… însă.. nu ne smerim şi nu ne autoanalizăm.. obiectiv. Un om înviat spiritual sau născut din nou în limbajul teologic, nu mai poate avea eul decât „răstignit”.De altfel este şi un însemn că aparţin Domului Isus. Biblia spune: „Căci cei ce sunt ai Lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu poftele şi patimile ei”. (Galateni 5:24).

 

Din păcate, febra sărbătorilor şi-a pus amprenta pe vieţile noastre şi uităm esenţialul: să ne bucurăm de Învierea Domnului Isus şi nu să ne preocupăm până la epuizare, cum să facem bucate alese, cum să ne îmbrăcăm sau cum să facem o vacanţă de vis într-un colţ pitoresc al lumii. Nu e rău să ne îngrijim de aceste lucruri, dar să nu fie prioritatea de bază.

 

Auzeam, în urmă cu ceva vreme, o discuţie dintre doi oameni care dezbăteau problema “naşterii din nou”.  Deşi există frământare şi poate chiar un anumit interes nu se ia nicio hotărâre. Este greu să te opreşti, să fii tu însuţi şi să recunoşti atotputernicia Creatorului şi greşelile făcute împotriva Lui. Noi aparţinem Lui Dumnezeu. „Esenţa păcatului este revendicarea dreptului asupra propriei mele persoane” (Oswald Charmbers). Nu poate învia nimeni spiritual, fără să renunţe la supremaţia şi puterea eului şi să lase Duhul Lui Dumnezeu să îl conducă şi să primească o nouă identitate spirituală. Naşterea din nou este determinată şi de voinţa omului. Nu ceea ce simţim, ci ceea ce vrem, determină direcţia noastră spirituală. „Ridicarea pânzelor şi nu vînturile puternice ne dictează încotro mergem” (Ella Wheeler Wilcox).

 

Poate nu vă va veni să credeţi, dragii mei cititori, dar există tineri care nici nu ştiu ce se sărbătoreşte la Paşte. Şi fac parte dintre cei care sunt educaţi în şcoli superioare. Am mai scris şi în alte lucrări ale mele despre acest fenomen. „Cuvintele tale dovedesc ce-i în tine. Cuvintele tale mărturisesc despre tine dacă eşti gol înlăuntru, dacă eşti uşuratic sau duhovnicesc”. Adevărata vorbire nu are nevoie de cuvinte multe” (Richard Wurmbrand) . Am câştigat multe lucruri exterioare precum: biserici noi, misiuni, radiouri, televiziuni, dar am pierdut multe interioare sau spirituale:  demnitatea, închinarea sacră  în Duh şi adevăr, conştienţa Majestăţii şi prezenţei Lui Dumnezeu, frica (solemnitatea) şi desfătarea spirituală… Potrivit lui AW Tozer, unii au pierdut „viziunea Majestăţii din Înălţimi” şi conceptul înalt despre Dumnezeu, iar fuga de închinare înseamnă fuga de Dumnezeu. „Credinţa nu vine pentru că nu cunoaştem caracterul Lui Dumnezeu” (A.W.Tozer).

Haideţi să fim creştini  în „clocot”, să trăim cu adevărat Învierea  în fiecare zi din vaţa noastră şi să îi stimulăm şi pe cei mai reci care consideră mersul la biserică un mijloc de reconfortare sufleteacă, delectare sau chiar distracţie. Nu uitaţi! Hristos a Înviat după ce a câştigat graţirea noastră de sub pedeapsa păcatului. Să înviem şi noi odată cu primăvara aceasta,  alături de întreaga natură cu o nouă dorinţă de A-l căuta şi A-l urma pe Domnul Isus. El E Viu În vecii vecilor! El Este Învierea şi Viaţa.

 

Marina GLODICI

Cluj-Napoca

Vinerea Mare 2013

CĂLĂTORIE ÎN ROMÂNIA ÎMPĂRATULUI TRAIAN

Posted by Gabriela Petcu On May - 4 - 2013

RAMON-DE-BASTERRA---LODT-cop-WBFabianni BELEMUSKI

 

 

Îmi este greu să-mi imaginez ceva mai mai complex decât diferenţele culturale între ţări. Pe de-o parte există mondializarea, care poate fi înţeleasă ca o reducere, în dificilul context al colapsului istoric care a început să se cultive odată cu modernitatea, a oricărei bogăţii culturale a ţărilor într-o megacultură a imaginii, care se arată atotputernică şi imbatibilă. Pe de altă parte există lupta, în numele unei istorii din ce în ce mai ruinate, pentru diversitate, dusă de entităţile naţionale pentru a-şi menţine vie identitatea.

 

Eu am decis, contemplând panorama dezolantă a timpului prezent, să mă urc în corabia învingătorilor, deci am ales prima opţiune. Nu ne putem aştepta de ceva timp, profetizând intuitiv, la o lume a ţărilor ci mai degrabă la o planetă a lumii, care, din momentul reducerii diferenţelor printr-un mecanism de echivalenţa universală, reluând binecunoscută expresie a lui Giani Vattimo, nu va mai depune niciun efort pentru a sublinia importanţa anumitor grupuri linguistice.

 

Nu este obiectivul acestui articol acela de a începe o dezbatere pe marginea acestor, pe de altă parte, spinoase probleme, dar ideea ne poate servi ca introducere, pentru a spune că, în paleta amplă a luptei pentru identitate, România se găseşte astăzi, înainte de a ajunge la bunăstare şi la calmul ei sterp, într-o fază a revendicărilor. Fiind o ţară mică, România îşi doreşte un loc în cultura europeană şi discursul opiniei publice, reprezentată de intelectuali, oameni politici şi analişti, subliniază frecvent importanţa culturii române în spaţiul frontierelor Europei. Nu vom intra în detalii, mai ales pentru că a vorbi de ceva atât de abstract precum cultura unei ţări, ne-ar duce către un discurs interminabil, plin de clişee, ceaţă şi sentinţe fără valoare. Dar este important de semnalat complexul ţării dacilor în comparaţie cu alte mari culturi din care românii se inspiră şi pe care încearcă să le copieze. A vorbi cu uşurinţă şi fără criteriu de această manifestare ar însemna, din partea mea, a face judecăţi de valoare de puţină sau nulă valoare.

 

Este însă cert că România e o ţara aflată în căutarea propriei voci. De multe ori judecată greşit, de multe ori aclamată pentru muzica, artele, literatură sa, România este fascinantă. Magia ei se află chiar în marile contraste prin care se defineşte plauzibil.

 

Ţind să cred că această caracteristică a ţării, evident, printre altele, a influenţat decisiv orientarea lui Mariano Martín Rodriguez, către spaţiul românesc. Rodriguez, investigator şi critic literar, s-a convertit în Occident într-un apostol al literaturii române de science-fiction. Criticul, îndrăgostit de ţara constrastelor şi a extremelor, reinterpretează pentru necunoscători – în utopia familiei europene – prin literatură, o imagine a României construită în jurul intoleranţei, hoţilor, corupţiei de orice fel, a cerşetorilor, prostituatelor şi peştilor.

 

Criticul readuce cartea „La obra de Trajano (Rumania en un libro)” a lui Ramón de Basterra, publicată în Spania de editura Akron, în prim plan cu un comentariu exhaustiv al operei şi vieţii scriitorului pe care îl reabilitează just, după ce critica spaniolă l-a aşezat în sfera autorilor franchişti. Opera, scrisă cu ocazia şederii sale în România, între anii 1918-1920, reprezintă un punct de plecare în planul mai amplu al criticului de a prezenta literatura română publicului spaniol, deci implicit european.

 

Ramón de Basterra, spirit contradictoriu, este descris de Mariano Martín Rodriguez în complexitatea contextului epocii. Intenţia criticului este de a-l situa pe scriitor în momentul istoric în care-şi desfăşura activitatea, pentru ca cititorii să-l privească nu ca pe un autor de dreapta ci ca pe un om profund implicat în preocupările intelectuale ale timpului în care a trăit, cu avangardele care cereau întoarcerea la ordine în Franţa sau curentele îngrijorate de decadenţa artelor, a literaturii şi a Occidentului în general.

 

Pare de necrezut că acea intensă frământare intelectuală a primilor ani ai secolului al XX-lea, cu toate manifestele, curentele artistice, luptele, idealurile, acuzările şi extremismele caracteristice timpului au fost reduse astăzi la cenuşi călduţe care amintesc, prin căldura emanată încă de jarul stins, de ficţiunile neînţelegerilor trecutului. Simulăm din intenţie valori, lupte, idealuri. Ideea că şi critica s-a transformat într-o simulare generală, exersând nu de contragreutate în sistem ci fiind o parte integrantă a acestuia, nu este nesăbuită. Dacă ţinem cont de irelevanţa puterii societăţii de a genera schimbări, într-o lume care proliferează autonom prin sine însăşi, suntem îndreptăţiţi să credem că nimic nu se mai poate schimba printr-un proiect general al cărui obiectiv să fie alterarea direcţiei.

 

Explicaţia academică a fenomenului este că, odată depăşit absolutul şi noţiunile sale aferente (autenticitate, univocidate, adevăr, etc.), puţina implicare socială în politică sau în idealuri este o reacţie de oboseală provocată de însăşi căutarea absolutului, ceea ce, din punctul meu de vedere, reprezintă o încercare în plus de a da sentinţe de caracter absolut asupra faptului că absolutul şi calităţile sale intrinseci nu există.

 

Situându-l pe Basterra în contexul profundelor schimbări ale începutului secolului al XX-lea, Mariano Martín Rodríguez reuşeşte să atingă rezultate care a priori nu făceau parte din lista obiectivelor sale, cum ar fi, spre exemplu, să-l facă pe cititor să înţeleagă faptul că, în ciuda decadenţei – alt concept nostalgic, fără importanţă – şi în ciuda revoltei maselor, valoarea literaturii este dictată în mare măsură de seriozitatea autorului şi efortul lui de a produce excelenţă în lucrările literare. De aceea, aminteşte de includerea lui Basterra în Novecentismul lui Eugeni d´Ors, sau de cuvintele lui Ortega y Gasset, care admitea meritul scriitorului basc în dezvoltarea culturală a oraşului Bilbao, dezvoltare pe care n-o cunoscuse până atunci nicicând în Spania.

 

Descrierea circumstanţială a lui Basterra, dorinţa lui de a se întoarce la Roma, care continua să reprezinte pentru scriitor „Oraşul” prin antonomasie, în sensul în care (Oraşul) stabilea clar o ordine simbolică de forţe a valorilor, imposibil de străbătut într-o direcţie sau alta, este un efort de clarificare notabil, înfăptuit de Mariano Martín Rodríguez pentru a ni-l prezenta pe Basterra îndrăgostit de Traian şi opera lui, România. Cezarul rămânea pentru scriitorul basc încarnarea unui ideal al culturii care favoriza majoritatea şi defavoriza minorităţile cu intenţia de a promova un spaţiu major în care toţi să încapă, fără excluderi şi revendicări minoritare.

 

Cezarul Traian, originar din Iberia, fapt care îl făcea pe Basterra să lucreze pentru o reînfrăţire justă a poporului român şi spaniol, reprezenta pentru el ideea de urbe, după cum semnalează Rodríguez, în contrapoziţie cu mişcările iregulare ale tribului, civilizaţia în defavoarea barbarismului. Roma a învins „regatul triburilor în continuă mişcare şi dezagregare”. Cu aceasta, Rodríguez atrage atenţia că în viziunea lui Basterra despre România şi despre moştenirea Romei, ordinea, unitatea şi funcţionalitatea au învins haosul. Ideea moştenirii istorice pe care Roma a lăsat-o României, de care Basterra era convins, nu era în dezacord cu viziunea lumii şi a lucrurilor, absolut dihotomică, a scriitorului din Bilbao. Fiind tranşant, dar contradictoriu, un pasionat om al contrastelor care credea ferm că erorile sunt de fapt păcate venite din nerespectarea moralei, ce alt destin mai bun decât România, ţară a contrastelor şi a paradoxurilor, i s-ar fi potrivit?

 

Poate că decizia de a călători în ţara Dunării nu a fost decât un punct pe traseul pe care trebuia să-l urmeze, decizia cea mai nimerită, împlinirea concretă a plimbării prin meandrele vieţii, adică a da curs chemării destinului. Nu se ştie exact până unde este capabil un om să ajungă, dar explicaţia pe care Mariano Martín Rodríguez o oferă, ne dă senzaţia că nu ar fi putut fi altfel, cel puţin nu în cazul lui Ramón de Basterra.

 

Odată ajuns în România în 1918, după primul război mondial, Basterra începe să-şi desfăşoare activităţile de mediere între două ţări latine, promovând schimburi culturale ca de exemplu colaborarea celor două academii, cea romană şi cea spaniola. Munca sa a fost recunoscută şi ulterior recompensata de însuşi Regele României, care i-a înmânat Crucea Oficială a Ordinului Steaua României. Nicolae Iorga, bun prieten al lui Basterra, a admis în 1920 că: „Basterra şi-a terminat cartea despre România”, fapt care înseamnă, după Rodríguez: „că a învăţat limba română şi s-a îmbuibat cu istorie, literatură şi cultura”, apoi a scris un eseu întreg „în mai puţin de doi ani, ceea ce constituie un excelent indiciu despre disciplina şi capacitatea lui de muncă”.

 

Mariano Martín Rodríguez remarcă prietenia dintre Basterra şi Iorga, care nu s-a îndoit niciun moment să-l elogieze în cartea sa „Oameni care au fost”, pentru că scriitorul spaniol a fost un prieten al României.

 

Nimeni nu e prieten al României dacă nu are o anumită predilecţie pentru absurdul dus la ultimele sale consecinţe, iar această afirmaţie, care poate părea deranjantă, este în realitate un semnal de dragoste pentru anomalie într-o lume care reuşeşte să egaleze oameni şi voinţe într-un piuré fără gust.

 

Lucru notabil este documentarea investigatorului Mariano Martín Rodríguez care reuşeşte să-l introducă pe cititor în momentul istoric al decadei 1920, când Ramón de Basterra a scris „La obra de Trajano”, iar acest fapt dovedeşte într-o mare măsură că şi el, iubind absurdul, se simte paradoxal, că într-un fel se simte român. În acelaşi timp, trezeşte interesul pentru omul Ramon de Basterra, un personaj într-adevăr atipic prin contrazicerile sale, prin paradoxuri şi prin incapacitatea de „a armoniza punctele contrare”, după cum indica Ortega y Gasset.

 

Meritul cel mai mare al criticului literar Mariano Martín Rodríguez constă în a atrage cititorii într-o călătorie în timp, prin istoria istoriei, din moment ce călătoria lui Basterra în România este ea însăşi o istorie ce merită povestită. În timp ce scria istoria Cezarului Traian, Basterra povestea situaţia României din anii 20, istorie pe care mulţi nu o cunosc astăzi. Avem deci, de-a face cu un document de prima însemnătate.

Continuarea romană pe pământul lui Zamolxis este închipuită sublim prin ochii diplomatului şi scriitorului spaniol, iar citirea acestei cărţi şi a introducerii în privirea lui Basterra, reprezintă în mod literal, ca în lumile literare ale lui Balzac, la fel de reale ca realitatea însăşi, o călătorie prin istoria personajelor trecute în cărţi, o minuţioasă descriere al contextului socio-cultural al marilor oraşe Bucureşti sau Iaşi, cu diferenţele de clase, cu frivolitatea petrecerilor, cu negustorii evrei sau muzicanţii ţigani; este un periplu prin ipocrizia politică a epocii, prin carnalitatea unui popor petrecăreţ, melancolic, fals şi poetic.

 

Dar cartea este în acelaşi timp o invitaţie pentru a cunoaşte adevăratul motor, după cum spunea Basterra, al României lui Decebal şi Traian, ţăranul, chintesenţa poporului, obiceiurile lui străvechi, poezia, arta şi muzica sa.

 

Fabianni BELEMUSKI

Madrid, Spania

aprilie 2013

———————————

 

BELEMUSKI Fabianni, (n. 30 iunie 1983), scriitor, traducător şi jurnalist. Directorul revistei Niram Art din Spania. Absolvent al Facultăţii de Jurnalism, Universitatea Complutense din Madrid, cu studii de Master în Filosofie. A publicat mai multe cărţi de eseuri, proză scurtă, filosofie. In anul 2010, a primit premiul pentru Jurnalism Cultural acordat de Mişcarea de Artă Contemporană din Portugalia. (George Roca)

 

George ROCA prezintă: PILDELE LUI SOCRATE

Posted by Gabriela Petcu On May - 4 - 2013

SOCRATES„O călătorie de mii de mile

 începe cu un pas”

 

Într-o zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este DRAGOSTEA.

Socrate i-a răspuns: „Du-te pe câmpul din apropiere şi adu-mi cel mai frumos spic de grâu pe care îl vei găsi, dar ţine cont că nu ai voie să faci decât o singură încercare”.

 

Platon l-a ascultat fără să crâcnească şi s-a întors după o vreme fără a aduce nimic cu el. Socrate l-a întrebat ce se întâmplase, iar Platon l-a lămurit:

„Atunci când am intrat în lanuri am zărit un spic înalt şi frumos, dar m-am gândit că poate voi găsi un altul şi mai maiestos, aşa că am mers mai departe. Am căutat în zadar după aceea, căci nu am aflat nici un alt spic asemenea celui dintâi, aşa că nu ţi-am mai adus vreunul”.
Socrate i-a spus:

„Aceasta este dragostea!”.

 

***
Într-o altă zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este CĂSĂTORIA.

Socrate i-a zis: „Mergi până la pădure şi taie-mi cel mai mândru şi mai chipeş brad, dar adu-ţi aminte că nu ai voie să faci decât un singur drum pentru asta”.

 

Platon a făcut întocmai şi a revenit după un timp cu un brad nu tocmai înalt şi nu foarte frumos, dar îndeajuns de arătos. Socrate l-a întrebat de ce a ales tocmai acel pom, iar Platon i-a răspuns:

„Am văzut nişte brazi foarte falnici în drumul meu prin pădure, dar mi-am amintit ce s-a întâmplat ultima dată, cu spicul de grâu, aşa că l-am ales pe acesta. Mi-a fost teamă că dacă nu îl iau cu mine mă voi întoarce din nou cu mâinile goale, deşi nu a fost chiar cel mai frumos brad pe care l-am zărit”.
Socrate i-a spus:

„Aceasta este căsătoria”.

 

***.

Cu o altă ocazie, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este FERICIREA.

De această dată, Socrate l-a îndrumat: „Du-te pe malul râului şi culege cea mai frumoasă floare pe care o vei găsi, dar ţine seama că nu poţi să alegi decât o singură dată”.

 

Platon a făcut aşa cum i s-a cerut şi, la întoarcere, a povestit: „Am văzut această floare lângă râu, am cules-o şi m-am gândit că este cea mai frumoasă dintre suratele ei. Deşi am zărit şi alte flori minunate, continui să cred că aceasta este fără egal”.

Socrate i-a zis:

„Aceasta este fericirea”.

 

***

Cu un alt prilej, Platon şi-a întrebat învăţătorul ce este VIAŢA.

Socrate i-a cerut să facă un nou drum în pădure şi să aducă de acolo cea mai frumoasă floare care îi va ieşi în cale. Platon a plecat de îndată, gata să îşi ducă la îndeplinire sarcina. Au trecut trei zile, dar el nu şi-a mai făcut apariţia.
Socrate a mers şi el în pădure, să îşi caute ucenicul. În cele din urmă, l-a descoperit în mijlocul unei poiene. Socrate l-a întrebat dacă a descoperit preafrumoasa floare, iar Platon i-a arătat-o, răsărind din pământ chiar lângă el. Învăţătorul l-a întrebat de ce nu adusese floarea la casa sa, iar Platon i-a spus: „Dacă făceam asta, s-ar fi veştejit curând. Chiar dacă nu o rup, ea va muri, mai devreme sau mai târziu. Aşa că am stat în preajma ei atunci când a înflorit, iar atunci când se va ofili voi căuta o alta, la fel de frumoasă. De fapt, acesta este a doua floare pe care am descoperit-o”.

 

Socrate i-a spus:

„Ei bine, se pare că ştii deja adevărul despre viaţă”.

 

***

Cu alte cuvinte:
* DRAGOSTEA, NU înseamnă perfecţiune;

* CĂSĂTORIA, NU trebuie să fie o alegere perfectă, ci să devină;

* FERICIREA, ESTE o stare de spirit  AUTOCÂŞTIGATĂ de alegere;

* VIAŢA, ESTE bucuria de a fi împreună.
Autor necunoscut

(sursa INTERNET)

mai 2013

 

 

 

CURRICULUM VITAE (POEME)

Posted by Gabriela Petcu On May - 4 - 2013

ZAVOIANU-Vali-X7-wbVali ZĂVOIANU

 

ÎNDRĂGOSTIŢI

În jarul ce mocneşte ca păgân

Într-un decor de iarnă dezmăţată

Nu ştii ce vrei: să plec, sau să raman

Şi să se-aprindă focul înc-o dată.

 
Ne-mbrăţişăm din nou flămânzi şi muţi

Şi ne lăsăm iubirea în derivă

Aproape resemnaţi, ca doi recruţi

Ce nu mai au nici o alternativă.

 
Ai vrea să mă alungi, să mă opreşti

În tine e război, în mine-i pace

Şi vreau atât de mult să mă iubeşti

Ştii tot ce-mi place şi ce nu îmi place.

 
Şi cum să plec, când focul s-a aprins?

Mă trec fiori de dorul tău, şi iată!

Afară ninge parcă dinadins

Să nu mai plec acasă niciodată.

 

 

 

 

DREPTURI DE AUTOR

 
Sunt autorul vieţii mele

O scriu secundă cu secundă

Cuvintele ades cad grele

Şi pana geme furibundă.

Şi scriu cu trudă si migală

Lumină, zâmbet, tulburare

Şi lacrimă, tristeţi, greşeală

Cerneala uneori mă doare.

Şi-aş şterge rătăciri păgâne

Aş inventa o radieră

Dar ce-am greşit, greşit rămâne

Pe coala vieţii austeră.

Nu-i timp să cântăresc ce vine

Nu-i timp de pauze, regrete

Scriu tot la rând şi rău şi bine

Scriu cu iubire, scriu cu sete.

Mai rătăcesc prin manuscrisul

Ce-adună filă dupa filă

Să retrăiesc aievea visul

De a mai fi din nou copilă.

Dar nemiloasă trece clipa

Şi-mi leg cuvintele cu aţă

Să-mpiedic tot mereu risipa

De tot ce reprezintă viată.

Mereu cuvinte mă inundă

Mi-adună sufletul în ele

Şi-aşa, secundă cu secundă

Sunt autorul vieţii mele.

 

 

 

MOŞTENIRE PE-O BUCATĂ DE LEMN

 

în biserică-i gol şi răsună-n zadar

glas de clopot pierdut undeva spre hotar

doar bătrânii rămaşi să-l audă mai pot

şi-apoi curge tăcerea pe toate şi tot.

 

el mai iese în sat, zăbovind pe la porţi

să mai afle ceva despre vii, despre morţi

e bătrân şi se simte stingher şi sleit

ani de-a rândul pământul din greu l-a muncit.

 
satul lui nu mai e cum era altădat”

fii lui de ani buni la oraş au plecat

sărbătorile vin şi-l găsesc mai sărac

tot ce are i-un ciur de făină-ntr-un sac.

 
şi pe fruntea lui cern nesfârşite tăceri

e mereu frământat de aceleaşi dureri

îl dor cei care nu mai trăiesc pe la sat

şi de rugi şi pământ parcă toţi au uitat.

 
le-ar lăsa scrise toate-amintirile lui

dar se teme că n-ar folosi nimănui

şi-atunci lasă o rugă şi-al crucii însemn

scrijelite stângaci pe-o bucată de lemn.

 

ÎNCĂ O REPREZENTAŢIE

 

S-a-ntunecat. Eşti numai tu cu tine

S-a tras cortina şi-au plecat din nou

Actorii care joac-atât de bine

Reprezentaţii fără de ecou.

 
Pe scenă a rămas butaforia

E goală sala, nici un spectator

Azi ai jucat în tragi-comedia

La teatrul unde eşti un biet actor.

 
S-a învechit afişul la intrare

Ce-ţi pasă, eşti în rolul principal

Dar leafa-i mică şi programul mare

Şi textul tău e-atâta de banal.

 
Întârzii câte-o oră cu machiajul

Să pari mai tânăr şi să minţi frumos

De amintiri ţi-e încărcat bagajul

C-abia mai poţi să-l mai ridici de jos.

 
Şi-abia aşteaptă tinere talente

Să-ţi termini cariera şi să pleci

Laşi în culise vise, sentimente

Ţi-e teamă de cortinele prea reci.

 
S-a-ntunecat, eşti numai tu cu tine

S-a tras cortina, te simţi obosit

Te-ntrebi de comedie: Cât mai ţine?

Şi cum arată scena de sfârşit?
 

RUGĂCIUNEA UNUI COPAC

 
Un copac cu ramuri brune

Şi cu semne lungi pe trunchi

Murmură o rugăciune

Şi smerit, cade-n genunchi.

Fă-mă Doamne, de mă taie,

Casă pentru un sărac

Fă-mă pat într-o odaie

Şi-nveleşte-mă cu sac.

Fă-mă Doamne foi de carte

Hrană pentru minţi să fiu

Şi din trunchiul meu o parte

Fă-o nai în cânt să-nviu.

Fă-mă Doamne o icoană

Oamenilor să te-arat

Şi de mă taie la toamnă

Fă-mă plug pentru arat.

Doamne fă-mă blid şi linguri

Să hrănesc pe cel flămând

Şi fereastră celor singuri

Cârje pentru cel plăpând.

Sufletul să nu mă doară

Nu mă face lemn de foc

Fă-mă Doamne o vioară

Şi sădeşte-mă la loc.

 

 

VEŞTI TRISTE

 
De poţi, ascunde moartea undeva

Într-un ungher de lacrimă o-ncuie

Am de vorbit cu îngerii ceva

Şi nu mai vreau în gând să mi se suie.

 
Destul îmi ia cu sila oameni dragi

Destul îşi lasă umbra peste şoapte

Te rog perdeaua stelelor să tragi

Că or să vină îngerii la noapte.

 
Vreau să-mi spun dorul îngerilor toţi

Şi-apoi să-mi plâng în linişte durerea

Te rog, ascunde moartea dacă poţi

Să mai aud de ea nu am puterea.

 
Eu cred în îngeri şi mai cred că ei

Vin pe pământ şi nu-s plecaţi departe

Te rog nu-mi da veşti triste, dacă vrei

Să nu mai ştiu nimic de nici o moarte.

 

 

SĂ MĂ IERŢI

 

 

Iubite să mă ierţi că sunt visare

Şi că mi-e dor de tine iar şi iar

Că uneori sunt semn de exclamare

Sau îţi zâmbesc pe-un titlu de ziar.

 
Tu iartă-mă că plâng când am emoţii

Şi că iubesc nebun, pasional

Şi când copacii înfloresc cu toţii

Tu să mă ierţi că te invit la bal.

 

 

Iubitul meu că sunt copil mă iartă

Şi iartă tot alintul meu ştrengar

Deschisă lasă înspre tine-o poartă

Să-ţi intre-n suflet dorul meu hoinar.

 
Iubite să mă ierţi că vreau într-una

Să mă trezesc zâmbind la pieptul tău

Că sunt femeie şi întotdeauna

Când nu eşti lângă mine îmi e greu.

 
Te voi ierta şi eu o veşnicie

Şi-ţi dau în scris pe loc de vrei, firesc

Însă atât cât ţi-aparţin doar ţie

Tu să mă ierţi te rog că te iubesc.

 

 

FURTUNĂ

 
Ţipau de durere doi nori cenuşii

Şi cerul cursese pe dealuri

Ploua sfâşiind tot amurgu-n fâşii

Şi marea muşca surd din maluri.

 
Pe-o stâncă, doar farul de ani gârbovit

Aruncă firav o lumină

Ce-mbracă un val şi al lui zvârcolit

De nepământeană jivină.

 
În zarea de zmoală bat tobe de fier

Copacii de frică se-nchină

Şuvoaie de apă se-amestecă-n cer

Ca-n marea pedeapsă divină.

 
Un bici de lumină plezneşte de sus

Şi geamătul mării zvâcneşte

Se pierde apoi rătăcit la apus

În umbra de nori care creşte.

 
Şi creşte de parcă doi munţi uriaşi

Apasă cu umerii totul

De valuri şi-a lor zvârcolire atraşi

Stârnind fără seamăn potopul.

 
Se cască hulpave din val negre guri

Ce-şi scuipă spre ceruri furia

Şi-n cer uriaşii cu umerii suri

Întorc înzecit vijelia.

 
Marasmul cuprinde-ntunericul greu

Şi chinuie sufletul mării

De parcă departe-a plecat Dumnezeu

Şi pradă ne lasă uitării.

 

 

PASIUNE

 

 

Să mă înveţi să te iubesc femeie

Obrazu-n palma ta am aşezat

Aprinde-mă din focul tău, scânteie

Frământă-mă frumoaso, aluat.

 
În curbele păcatelor m-aşează

Să mă dospeşti pe trupul tau încins

Dorinţa în toţi porii mei vibrează

Şi mă declar de nurii tăi învins.

 
Vreau să învăţ făptura ta întreagă

Să ştiu păcatul dulce pe de rost

Şi să cunosc, femeia mea cea dragă,

Cum poţi să fii, cum eşti şi cum ai fost.

 
Dezbracă-mă de tot ce-am fost femeie

De tot ce ştiu, de tot ce am iubit

Aprinde-mă din focul tău, scânteie

Fă-mă al tău şi fă-mă fericit.

 

 

CURRICULUM VITAE

 

 

Sunt un zbor de sete rece

Câte toamne am nu spun

Locuiesc pe strada zece

Pe o creangă de alun.

Despre şcoli cu-albastre vise

Consemnez, dar e-n zadar

Diplomele zac închise

Într-un colţ de buzunar.

Am lucrat la drumul vieţii

Ani întregi ca ucenic

Despletind la coama ceţii

Să-nvăţ totul şi nimic.

Am păţit atâtea rele

Că-mi e ochiul prăfuit

Şi cu scraşnet de măsele

Consemnez că …am albit.

Dar nu-i bai, în clipe grele

Curg din degete în vers

Râuri de frumos şi stele

Rătăcite-n univers.

Da, lucrez cu normă-ntreagă

La un vis liliachiu.

(Am noroc că nu-i beteagă

Mâna şi că pot să scriu).

Am permis de zbor spre stele

Şi în palme pot să ţin

Lacrimile lumii grele

Încărcate de suspin.

Ştiu, ati mai văzut CV-uri

Mai bogate ca al meu

Şi-aţi văzut şi interviuri

Luate chiar lui Dumnezeu.

Deocamdată-i toamnă însă

Poarta Raiului s-a-nchis,

Cerul are faţa plânsă

Despre toate s-a mai scris…

(De voi trece astăzi testul

Şi CV-ul de e bun

O să scriu la iarnă restul

Sus, pe creanga de alun)

Şi m-oi angaja cu norma

Pe-o simbrie de doi lei

Să traduc în versuri forma

Lumii-ntregi prin ochii mei.

 


Vali ZĂVOIANU

Codlea

Mai 2013

———————————-

ZĂVOIANU Vali, este de profesie psiholog, dar cochetează cu scrisul de câţiva ani. Este redactor al unei publicaţii, colaborează ca jurnalist la diverse reviste şi portaluri on-line dar cel mai mult iubeşte poezia. După ce şi-a publicat poeziile în arealul electronic, acestea au fost preluate şi în reviste literare din ţară şi diaspora, precum„Armonia” SUA, „Aşii Români” şi „ Prodiaspora” Germania, „Oglinda literară”, Confluenţe Româneşti”, „Totpal”, „Armonii culturale”, „Cetatea lui Bucur”, ş.a. Parte din poemele sale au fost integrate în trei antologii de poezie. Una dintre antologii este „Antologia universală a poeziei româneşti contemporane – Meridiane Lirice 2012” – Armonii culturale. Multe dintre poezii i-au fost recitate la emisiuni culturale ale unor posturi de radio. Vorbind spaniola şi engleza şi iubind atât de mult poezia, s-au ivit diverse ocazii să traducă poezie. Roadele acestei activităţi s-au concretizat recent, colaborând la un volum de autor, bilingv (român/spaniol) – lansat cu succes la Târgul de carte Gaudeamus-Bucureşti. Curând va apărea o altă antologie de poezie la care a colaborat cu traduceri. (George Roca)

BALADĂ PENTRU UN LEU

Posted by Gabriela Petcu On May - 4 - 2013

ORGHIDAN-Nicolette-wbNicolette ORGHIDAN

 

Motto:

„Oricând e prea devreme

să spui că-i prea târziu!”

 

„Gând întors, copil pribeag al minţii, n-ai cum să-l cerţi şi de ce să-l chinui ţinându-l închis în cutia-ţi minunată ce-şi spune craniană. M-ai înţeles? Lasă-l să umble, trimite-l şi-ntoarce-l, strigă-l şi şopteşte-i doar ultima silabă. Ea să fie şi prima din cuvântul ce se doreşte spus. Acum ai înţeles? Joacă-te singur şi umple-ţi universul cu legătura de chei a ideilor. Ia cheia pe care crezi c-o vei potrivi unui semn grafic, răsuceşte-o în fibra fosforului şi observă-i culoarea, vezi dacă luminează. Abia atunci poţi spune că „ai venit acasă. Dacă m-ai urmărit cu atenţie, atunci sigur m-ai înţeles: una fără alta nu se poate. Este ca bumerangul aruncat în toiul nopţii în cea mai deasă pădure: tot ţi se va opri odată în mână.

 

Încerc acum, oare pentru a câta oară să-i aprofundez cuvintele, să-i interpretez virgula şi să-i înţeleg punctul. Mă uimise prima lui scrisoare şi, pe toată perioada concursului epistolar pe care-l lansasem în paginile unui cunoscut cotidian local, îi urmărisem nu atât forma de exprimare cât mai degrabă veşmânul ideii. Verbalism inutil şi amalgam în exprimare în detrimentul unei idei bine conturate şi redate, iată capcanele în care au căzut pe rând mulţi dintre cititorii mei. S-au eliminat „din mers” cum s-ar spune. Lucram de câteva săptămâni doar cu 5-6 cititori şi-ntindeam cât se putea de mult plasa: doar-doar o mai cădea vreunul în ea. Mă uimea însă acel scris care continua să-mi trimită cele mai închegate idei. La început doar nişte iniţiale încheiau scrisoarea, apoi un nume scurt (un diminutiv bănuiam), ca, în finalul ultimilor săptămâni un nume şi-un prenume aveau să semneze scrisorile pe care le selectam cu cea mai mare grijă pentru „marea finală”. A fost la început o joacă, dorisem în felul acesta să mai măresc tirajul cotidianului şi să-i asigur un loc mai confortabil în această nebunie a presei, dar experienţa pe care mi-o servise viaţa îmi transformase nu numai concepţia despre lume, dar mai ales ideea despre oameni. În acea perioadă îmi amintesc, îi căutam de fiecare dată febril, scrisul în acele câteva zeci de scrisori pe care le primeam săptămânal, desfăceam nerăbdător scrisoarea, parcurgeam literele uşor rotunjite, frazele care curgeau lin.

 

„…Copil nebănuit al timpului şi-al vremii, veşnicia sculptează permanent în noi înlăturând prisosul, lăsând doar grăuntele de fosfor şi sâmburele cugetării. Mănâncă fructul, dezghioacă sâmburele şi urmăreşte-i forma. Nu ţi se pare că seamănă cu o amforă? Acolo se păstrează cuminţi şi proaspete ecourile lui «DA» şi «NU», de acolo vine gândul întors, acolo-şi are locaşul zgomotul liniştii şi de acolo vine spre noi  zenitul. Le auzi sau măcar le vezi toate câte-ţi sunt date? Hai, că te-am speriat din nou, domnule redactor şi mă treci iar la rubrica «Loviţi la cerebel», aşa-i?”

 

Puteai să te superi pe aceste gânduri? Mi-ar fi plăcut să ies din perimetrul cotidianului, să-i răspund mai mult, îmi dădeam seama că ea merită mai mult, dar nici o adresă, nici un semn distinct care să-mi încurajeze iniţiativa. Nu-mi rămânea decât să aştept până când se-ndura din nou să scrie, pentru că uneori n-o înţelegeam: leneşă la scris sau doar timp limitat pentru aşa ceva? Îi răsfoiam scrisorile seara, înainte de culcare, răstălmăceam, îi întorceam pe toate feţele frazele şi încercam să formez o lume a ei, imaginară pentru mine, dar cât se poate de reală în alt timp. Jurasem să nu-i mai răspund în paginile cotidianului, dar…

 

„Hei, ai obosit, stimabile?” – mă soma ea după câteva săptămâni de tăcere. „Hai, ridică-te că mai avem mult de mers. Ce te-ai oprit în mijlocul drumului şi te joci cu cutia de chibrituri? Doreşti foc? Atunci foc să fie, domnule redactor!”

 

Frânturi de idei, joc al imaginaţiei şi un veritabil dans epistolar mă prinseseră iar în acea vâltoare şi, una câte una, scrisorile ei deveneau de-a dreptul tulburătoare. Fraze pe care nu reuşeam să le detaşez unele de altele erau un tot compact şi scoase din context, anulau din start frumuseţea şi originalitatea scrisorii.

 

„Clipa mai bătrână decât veacul are uneori menirea să rumenească merele pe ram şi să-ntoarcă la origini gândul. Trimite bumerangul secundei şi scutură petalele de liliac, răsuceşte firele izvoarelor şi adună lacrimile norilor, prinde-n braţe soarele şi-l întoarce cu faţa spre picătura de eternitate, prinde a gânguri şi-ntinde mâinile spre rodul timpului. Fărâma de eternitate pe care o aştepţi are obrazul trandafiriu şi buzele de cireşe pârguite, ochii meniţi să te pierzi în adâncul privirii lor, zâmbetul asemenea bobocului de magnolie…”

 

Apoi o linişte deplină de câteva luni, nici un rând măcar… A, ba nu, mint. Mi-a trimis pe la începutul iernii un plic în care, pe-o singură foaie mare de hârtie era scris uşor tremurat… „EU”. Am recunoscut  scrisul, era oare un semn, dorea să-mi spună ceva? De unde s-o iau? Nici o adresă, un număr de telefon, ceva, acolo, un capăt de drum… Găsisem şi răsfoisem în schimb o altă scrisoare ceva mai veche, o recitisem pe aceea în speranţa că, printre rânduri voi găsi un semn, o frază, ceva care să-mi deschidă o cale, dar… Nimic din ceea ce doream eu, doar puritatea cuvintelor şi fineţea frazelor: „…Vezi, aici te contrazic. Ai două elemente distincte în «Balada» lui Ciprian Porumbescu: ai melosul doinit de la începutul lucrării, ca, apoi, partea a doua a «Baladei» să fie de fapt o suprapunere a altui cântec doinit din Moldova. O înrudire cu un cunoscut cântec din partea locului «Munţilor cu brazi înalţi» parcă se numeşte şi care i-a servit drept schelet al portativului pentru  această minunată lucrare. Încearcă să desparţi, să desfaci într-un fel această lucrare portativ cu portativ şi ai să observi ritmul trenar al ei, suprapus parcă pe un ritm safic de patru pătrimi, specific folclorului nostru moldav. Variaţiunile interpretative îi dau un uşor caracter doinit asociind-o cu un cântec lung, foarte lung. Ei, iar aici auzul nu te duce cu gândul la «Coloana Infinitului» a lui Brâncuşi? Este sunet lung la «Baladă»? Este element înalt la «Coloana…», modulul ca formă de redare a abstractului? Are «Coloana…» piedestal, soclu sau vârf? Are «Balada» un început distinct faţă de linia melodică care-şi urmează cursul? Este înaltă «Coloana…»? Este sunetul lung şi melodios la «Balada»? De câte ori se repetă tema muzicală în «Balada» lui Ciprian Porumbescu? Spune-mi, câte module are «Coloana Infinitului», domnule redactor? Vezi vreo similitudine între cele şaisprezece module şi ritmul de patru pătrimi al «Baladei»? Cifra patru îţi sugerează ceva? Hai că te-am trimis cu totul în ceaţă, te mai las puţin să-ţi revii, dar singur ai dorit acest lucru când ai lansat această temă. Chiar, oare ce-ţi veni?”.

 

Şi oare ce fusese în mintea mea când întrebasem în acele zile cititorii rămaşi în concurs, care ar fi originea „Baladei” lui Ciprian Porumbescu? Se apropia anul aniversar şi doream să-l marchez într-un fel. Nu mă aşteptasem însă să primesc din partea ei o veritabilă pagină de analiză şi critică muzicală.

 

***

– Ce îmi spui tu, este în alt plan şi-n alt domeniu, prietene. Luminează doar faţa nevăzută a Lunii şi nu oricine-i poate vedea imaginea reflectată într-o oglindă concavă. Ei, ce vezi tu în adâncitura aia concavă? Aşa-i că vezi timpul ca absenţă a spaţiului şi spaţiu ca imens surplus al timpului? Secunda ca măsură a pasului, metrul ca trecere a orelor nu-ţi spune nimic? Poate mă iei drept nebun, dar abstractul este punctul forte al conversaţiei noastre, ne mângâiem reciproc circumvoluţiunile şi ne limpezim privirile. Crede-mă, în felul acesta nu simţi când trece timpul,mai ales aici nu trebuie să simţi când trece timpul. Şi chiar dacă trece, lasă-l să treacă, ce-ţi pasă? Doar nu-i la tine-n curte! Zâmbeşti? Vezi tu, transformarea personalităţii se produce la unii indivizi treptat, la alţii răsucirea miraculoasă poate veni în fracţiuni de secundă. Eu, eu trebuia să fac ceva şi nu ştiam ce. Am modelat timpul în toate felurile posibile, am pierdut tren după tren şi-am încercat să   ies din Eul care începuse să mă strângă. De multe ori, pentru a simţi viaţa, Eul trebuie  să-l înlături de tine. Şansa-ţi vine o dată, cel mult de două ori în viaţă şi se uită la tine; n-ai văzut-o, n-ai fost pe fază, atunci, la revedere, ne-ntâlnim în altă lume şi-n alt timp. Ei, vezi, aşa a fost şi cu mine în urmă cu câţiva ani: am reuşit s-O văd şi să prind şansa. Am fost norocul EI, a fost minunea mea.

 

Îmi prinse umerii şi mă conduse uşor în faţa unei uşi. O întredeschise şi-mi şopti:

 

– Uite, priveşte acolo, spre dreapta şi nu mă judeca greşit. O vezi? O cunosc de şase ani, de fapt de când am început cursurile celei de-a doua facultăţi. N-ai ştiut că între timp, ca să-mi umplu golul lăsat de Adina, m-am apucat de Psihologie. Acolo am întâlnit-o pe EA şi crede-mă, a reuşit să mă facă să văd altfel lumea, să accept la alte dimensiuni viaţa. A fost mâna care m-a trecut timpul şi m-a ajutat să păşesc în altă dimensiune a existenţei umane. Mi-a arătat viaţa din oglindă, mi-a oglindit cum nu se poate mai bine clipa. Nu pot lăsa, mai ales acum nu pot lăsa această mână.

 

Caut să urmăresc discret fiinţa firavă pe care mi-o arată prietenul meu. Se răsuceşte, se piaptănă cu o singură mână încercând să-şi prindă părul. Nu reuşeşte; mai încearcă, scapă pieptenele, dar se ajută de umăr să-şi fixeze puţin agrafa.

 

– N-o analiza şi n-o judeca greşit. Nu ştii prin ce-a trecut şi este un miracol c-a rămas în viaţă. După o săptămână de comă superficială, pareza care i-a afectat partea stângă este poate cel mai fericit (dacă se poate spune aşa) lucru care i se putea întâmpla. Am păzit-o, crede-mă, am păzit-o zi şi noapte, am tremurat pentru orice semn vital revenit. Atât a putut face natura, cu atât a putut medicina s-o ajute. Mulţi credeau că nu mai scapă, dar nativii din zodia Leu au firi tenace. Dacă ai fi cunoscut-o înaintea acestui accident vascular!

 

Tace. Încerc să-l privesc, dar nu vreau să pierd din ochi nici făptura care, iată acum se sprijină încet de noptieră şi face câţiva paşi sprijinindu-se de cotiera aflată lângă ea. Merge pe lângă perete şi ajunge la fereastră. Vreau să-i spun ceva, dar Dan îşi trece mâna prin păr şi nu-mi dau seama dacă şi-a şters fruntea sau pe furiş o lacrimă.

 

– Ştiu ce vrei să mă-ntrebi, îţi citesc în priviri şi-ţi aud murmurul buzelor: dacă o iubesc? Nu-mi dau seama şi nici nu m-am gândit încă la aşa ceva. Ştiu că, odată plecat de lângă ea mă simt debusolat, îi simt căldura privirilor urmărindu-mi paşii, doresc mereu să-i aud vocea. Simt nevoia să-i văd zâmbetul, aştept căldura mâinii ei să-mi mângâie părul. Nu ştiu dacă o iubesc, dar ea este prea plinul sufletului meu, timpul lângă ea nu mai are noţiune, iar spaţiul îşi pierde dimensiunea. Cine ştie, poate c-ar fi trebuit ca până la această vârstă să mă fi căsătorit, să fi avut deja o familie, dar însăşi prezenţa ei alături de mine îmi dă sentimentul familiei împlinite.

 

Îmi strânge discret mâna şi, cu o mină complet schimbată intră în salon.

 

-Ce face leoaica mea? A pornit singură în recunoaştere? Unde te duci fără mine, pui mic?

 

Mă cutremur. Mă scutur şi mă uit. Mă uit şi nu-mi dau seama dacă şi văd. Îl privesc şi nu-l recunosc pe Dan, idolul fetelor din facultate, teroarea băieţilor şi spaima profesorilor. Nu ştiai niciodată când va termina o expunere, nu-l puteai surprinde cu nimic, dar reuşea să te surprindă oricând.

 

– Mâncăm ceva, leu voinic?

 

Aud o voce firavă dar nu înţeleg ce spune, îl văd pe prietenul meu pregătind măsuţa lângă pat şi, discret, îmi aruncă o privire. Plec, dar nu văd pe unde calc; calc şi parcă nu-mi simt picioarele. O zi, două, trei şi numai rezist: mă-ntorc în faţa salonului şi întredeschid uşa. Dan o ajută să îmbrace o bluză subţire, îi mângâie părul şi, ridicându-i uşor bărbia îi sărută buzele. Arunc o privire în încăpere şi văd că încă mai dorm celelalte paciente. Aş fi dorit să mai vorbesc cu Dan, dar încerc să nu fac zgomot. Las uşa aşa, puţin întredeschisă şi plec. Mă-ntorc însă după câteva ore, dar găsesc patul gol, lucrurile răvăşite, salonul ca niciodată gol. Am o strângere de inimă, dar totuşi intru şi mă apropii de noptiera ei. Mă uit mai atent la cărţi: „Dreptul roman”, „Finanţe şi Contabilitate”, „Lumea ca viziune asupra lumii”. Cine le-o fi citind? Şi când?

 

– A, mă cauţi pe mine, aşa-i?

 

Dan mă surprinde răsfoind o carte şi-şi continuă ideea:

 

– Te uiţi la manuale. Da, mai avem doar licenţa de trecut şi-am scăpat.

 

Ochii-mi întrebători găsesc parcă terenul pregătit.

 

– Ea, nu eu. Eu am terminat acum un an. O ajut însă să-şi termine facultatea. Iau notiţe de la cursuri, i le sintetizez, i le citesc. Are o memorie de invidiat, crede-mă, pentru ea expunerea temei este floare la ureche, îi lasă mască pe toţi. Aşa cum o vezi tu, cu vorba-i domoală şi mersul împiedicat, nici o restanţă sau vreun examen amânat.

– Cum reuşeşte, frate?

– Ca orice student în faţa unei comisii de examinare: scris şi oral, de ce te miri? Acum am lăsat-o  la E.K.G pentru un control de rutină şi-n câteva zile suntem acasă.

– Şi acasă?

– Şi acasă tot eu. Eu şi ea într-un univers detaşat de lumea din jur. Traversez oraşul până la ea acasă şi o ajut la ce are nevoie. A învăţat să se mişte printre lucrurile din casă şi, mai ales a-nvăţat să supravieţuiască sub crucea fixă pe care i-a dat-o destinul. Zodie tenace şi greu încercată-n viaţă, Leoaica asta a mea! Se agaţă cu disperare de braţul invizibil al providenţei, dar prezent în viaţa fiecăruia şi, împreună învăţăm să ne mişcăm într-un univers propriu; îndepărtăm starea de inerţie ca lege a firii şi încercăm să remodelăm omul. Doar aşa supravieţuieşti şi nu laşi să te-nghită abisul care se cască sub tine. Nu mă judeca şi nu o compătimi. Analizeaz-o însă şi vei fi tentat să faci totul aşa, la fel ca mine: în numele copilăriei şi-al adolescenţei, în numele unei tinereţi mutilate nu spune, mai ales în asemenea situaţie nu spune niciodată nu se poate.

 

Mă priveşte o clipă, apoi îmi întinde un mic pachet.

 

– Uite, am aici nişte scrisori. Cineva din redacţia cotidianului vostru, în urmă cu ceva timp, a avut ideea unui concurs. O bună perioadă de timp scrisese şi ea, apoi neşansa a ţinut-o departe de orice activitate. Acum văd că a început din nou să scrie. Ştii cât de mult se linişteşte când se aşează în faţa imaculatelor pagini?!  De câteva zile îmi propun s-ajung , dar n-am mai avut timp să trec pe la cotidianul vostru. Îmi faci tu, te rog, serviciul să le duci la destinatar?

 

Strâng uimit ca pe o comoară cele câteva plicuri pe care mi le dă Dan şi recunosc scrisul uşor aplecat spre stânga: acum parcă ceva mai tremurat, cu litere mai mari.

 

***

O frântură de lume, o frântură de viaţă care, iată, mi-a oferit cea mai ciudată experienţă din profesia mea de ziarist. Am realul în palmă şi povestea-n minte, eroii, făpturi muritoare mă leagă cu fire nevăzute de povestea lor de dragoste: platonică sau nu, tumultoasă sau nu, mai reală decât însuşi irealul care ne-nconjoară. Reuşi-voi oare vreodată să pun toate acestea pe hârtie? Gândul întors cum îi spune ea, voi reuşi oare să-l fac şi altora cunoscut? Găsi-voi pagina care să-l cuprindă?

 

Nicolette ORGHIDAN

Braşov

aprilie 2013

 

 

 

 

 

 

Ştefan DUMITRESCU – POEZIA PSIHOTERAPEUTICĂ

Posted by Gabriela Petcu On May - 4 - 2013

MEMLING-INVIEREA-LUVRU-wbMitul lui Orfeu, unul din  Miturile fundamentale ale antichităţii şi ale omenirii, îşi are obârşia în spaţiul Carpato-Istro-Pontic. Se ştie de mult timp că muzica, o anumită muzică, are  efecte psihoterapeutice asupra fiinţei umane bolnave. S-au scris lucrări pe tema aceasta, şi muzica se foloseşte, de mult timp, ca mijloc psihoterapeutic în multe clinici de recuperare din lume. Ramură a practicii psihoterapeutice numită Meloterapie, efectele vindecătoare, benefice ale muzicii sporesc atunci când ea este însoţită de poezie. De sugestia ideatică, de reprezentarea concretă creată de cuvânt. Puţini au ştiut până acum însă că şi poezia are virtuţi psihoterapeutice, ca şi muzica. Afirmaţia aceasta o facem după mulţi ani de cercetări pe această temă, în acest domeniu, al psihoterapiei.

 

Într-adevăr, poezia, nu toată poezia desigur, îţi hrăneşte sufletul. Ea pătrunde în zonele cele mai adânci ale fiinţei noastre, ea ne umple spiritul cu o materie inefabilă, respiraţia dumnezeiască. Dacă lumea în care trăim, şi noi , care trăim în această lume, suntem atât de bolnavi, este pentru că Omul în „înţelepciunea” lui  a alungat poezia din viaţa şi din universul său. Să nu vă îndoiţi o clipă că poezia, poezia aceasta pe care v-o dăruim, are profunde efecte psihoterapeutice.

 

Sunt profesorul de Psihologie şi Pedagogie şi logopedul Ştefan Dumitrescu. Ca logoped şi ca psiholog  şcolar, am utilizat cu bune rezultate poezia şi basmul ca mijloace şi metode psihoterapeutice, reuşind să tratez dereglări psihice şi dezechilibre în faţa cărora medicina s-a dovedit neputincioasă. Fiind scriitor, am căutat să concepem şi să creăm acel tip de poezie şi de basm care are cele mai  eficiente, cele mai complexe, profunde şi durabile efecte psihoterapeutice asupra micii fiinţe umane, care este copilul. Aveţi un copil care traversează o perioadă de criză, care are ca efecte apariţia unei uşoare bâlbâieli (care ulterior poate să se stabilizeze) ,citiţi-i din această Carte, sau puneţi  casetele cu poezie şi muzică psihoterapeutică şi o să vedeţi ce efecte miraculoase are poezia psihoterapeutică. Aveţi un băieţel sau o fetiţă care fac pipi în pat, la o vârstă încă înaintată, şi aţi încercat toate tratamentele recomandate de medici?  Încercaţi şi acest tratament cu poezie (şi muzică) psihoterapeutică. O să rămâneţi uimit de efectele benefice ale poeziei psihoterapeutice.

 

Cum să utilizăm poezia psihoterapeutică pentru copiii noştri, fie că suntem părinţi, fie că suntem educatoare? Foarte simplu… După ce obţinem o stare de liniştire, de relaxare a copilului sau a copiilor noştri (psihoterapia de grup), dăm drumul la casetofon… Sau, într-o atmosferă plăcută, plină de pace, noi suntem cei care citim, utilizând o intonaţie caldă, adecvată, poezia. Poezia vine către noi, bună, ca un elixir, şi sufletul nostru o receptează prin toţi porii.

 

Dar şi noi, oamenii maturi, avem nevoie de această poezie, care ne linişteşte sufletul obosit şi amărât de mizeria vieţii. Suntem cu toţii tracasaţi, stresaţi. Ne aşezăm în fotoliu, sau ne întindem pentru un sfert ori o jumătate de oră în pat, şi punem casetofonul cu această  poezie psihoterapeutică, încărcată de substanţă vindecătoare, plină de pace. Dacă vă  mai îndoiţi încă, experimentaţi acest tip de poezie psihoterapeutică şi o să rămâneţi uimit de efectele ei  benefice.

 

Dar şi pentru oamenii şi copiii care cred că sunt sănătoşi, este bună această poezie. Poezia face bine, poezia  ne îmbogăţeşte, ne re-creează pe noi pornind dinlăuntru, din sufletul nostru! Pentru că Poezia, adevărata poezie, este Iubire, este deci Dumnezeu!  Dumnezeu este cu noi! DOAMNE,  SLAVĂ  ŢIE!

—————————————————————-

 

SLAVĂ ŢIE, DOAMNE !

 

Doamne Dumnezeule,

Lumină dulce,

Slavă Ţie,

Iţi spun eu care

Nu sunt pe lumea aceasta

Decât un puf de păpădie

 

Sunt un copilaş

Ca toţi copilaşii

De cinci anişori

Şi Te simt cum mă ţii

Cu răsuflarea

De subţiori.

 

Doamne, Tu eşti

În lumina de primăvară,

În dulceaţa văzduhului,

De afară.

 

În flori, în zumzetul

Albinelor şi în miei,

În zâmbetul şi  în

Ochii părinţilor mei !

 

Doamne, pentru că

Tu eşti mare

Şi eşti Stăpânul  a toate,

Am la Tine o mare rugăminte, adâncă:

Dă-le bunicilor mei sănătate !

 

Fă-i pe bunicii mei să

Trăiască  mult !

Doamne, şi-Ţi jur că numai

De Tine şi numai de Tine

O să ascult.

 

 

ŢINE, DOAMNE   IISUSE,  LUMEA !

 

Doamne, dacă Lumea aceasta

E ca o gogoaşă,

Tu o înmiresmezi

Şi o faci mai gingaşă !

 

Faci privighetorile să cânte

Atât de frumos că te-nfioară,

Faci lumina să fie de miere,

Pe-afară.

 

Faci câmpurile să fie,

De belşug, grele,

Cum e oceanul de valuri

Şi cerul de stele.

 

Doamne Dumnezeule,

Iisuse  Christoase,

Lumea aceasta  a sărbătoare

Şi a sufletul Tău miroase !

 

Tu ţine-o, Doamne, în palmă,

Cum ai ţine o vietate,

Şi mângâi-o, Doamne, pe creştet,

Cu bunătate !

 

Suflă  peste ea,

Atâta duh,

Cât albastru

Ai pus în văzduh !

 

 

RUGĂCIUNE PENTRU SORA MEA !

 

De ieri

Sora mea s-a îmbolnăvit

Şi tatăl nostru,

E tare mâhnit !

 

Doamne Dumnezeule,

Tu care eşti un munte de bunătate,

Tu care le poţi,

În lumea aceasta pe toate,

 

Coboară palma Ta,

De lumină şi de dulceaţă

Şi mângâi-o pe sora mea,

Pe faţă !

 

Şi dă-o de-a dura,

Să-i piară,

Doamne,

Temperatura !

 

Fă-o zâmbitoare,

Şi voioasă,

Cum era ea când,

Era sănătoasă !

 

Şi când îi stătea,

Atât de bine,

În genunchi mă rog,

Doamne, de Tine !

 

 

ÎN GENUNCHI, DOAMNE, ÎŢI CER !

 

E-n Tine, Doamne, atâta bunătate

Cât albastru e-n cer,

De aceea vin în genunchi,

La picioarele Tale şi-ţi cer,

 

Ia puţin din Muntele Tău,

De bunătate,

Şi dă-le părinţilor mei,

Sănătate !

 

Nici o boală să nu se

Atingă de ei,

Cum nu se apropie,

Nimeni de Grivei !

 

Şi ţine-i, Doamne,

Drepţi şi în putere,

Şi buni, cum este

Stupul de miere !

 

Şi, Bunule, roag-o,

Pe Sfânta Vineri,

Să-i mai ţină,

Şi tineri !

 

 

EU MĂ ÎNCHIN ÎN FAŢA TA, DOAMNE !

 

Eu ştiu, Doamne,

De la tatăl meu şi de la mama mea,

Cum ai făcut Tu,

Lumea !

 

Şi munţii şi oceanele,

De apă,

Şi văzduhul în

Care toate să-ncapă,

 

Şi pădurile,

Şi câmpurile cu flori,

Pe care numai dacă le priveşti,

Te înfiori !

 

Şi cerul pe care,

L-ai semănat cu stele,

Care clipesc vii,

Prin genele lor grele !

 

Şi animalele şi,

Păsările care cântă,

Încât zici că lumea,

E o nuntă !

 

Şi omul, făptura,

Ta cea mai aleasă,

Împodobită cu haruri,

Ca o mireasă !

 

Pe toate, Doamne,

Tu le-ai făcut,

De aceea eu mă

Închin în faţa Ta,

Mut !

 

 

PRIN RUGĂ NE ÎNTOARCEM LA DOMNUL

 

Slavă, Ţie, Doamne,

Mărire, Ţie!

Munte de bunătate,

Şi câmpie !

 

Şi ocean adânc,

De înţelepciune,

Lumea e, Doamne,

O Rugăciune !

 

După ce ai făcut-o,

Ocean de frumuseţe,

Şi Munte de Bine,

Ea se întoarce,

Acum la tine  !

 

 

ÎNCOTRO CURG TOATE

 

Doamne Dumnezeule,

Curg toate,

Pământ şi ape,

Văzduh şi noapte,

 

Lanuri de grâu,

Păsări, păduri,

Şoaptele minunate-i

Tale făpturi !

 

Colinele dulci,

Viile,

Făpturile mici,

Cu miile !

 

Mieii şi iezii,

Puii abia ieşiţi din ouă,

Caişii-nfloriţi,

Câmpul cu rouă,

 

Pruncii care se nasc,

Gângurind,

Lumea pe care stăm,

Ca pe un grind.

 

O, Doamne, toate,

Înspre Tine curg,

Ca ziua şi lumina,

Înspre-amurg !

 

Ca râurile,

Înspre mare,

O, Doamne, Ocean,

De slavă şi de întrebare !

 

 

ÎŢI  MULŢUMIM, DOAMNE !

 

O , Doamne,

Iată-mă pe mine,

Bijuterie în mâna Ta,

De rubine !

 

Îţi mulţumesc, Doamne,

Că m-ai făcut aşa,

De curat,

Ca fulgul de nea !

 

Cu picioarele sprintene,

De vioară,

Că pot să alerg,

Cât vreau  pe afară .

 

Cu umerii înalţi,

Şi voinici,

C-aş putea să mă lupt,

Cu un veac de pitici.

 

Cu gura frumoasă,

Cu care pot să rostesc,

Muntele de rugăciuni,

Împărătesc !

 

Cu dinţii albi,

Şi sănătoşi,

Parc-ar fi sâmburi,

De chiparoşi.

 

Cu ochii albaştri,

De peruzea,

Să mă bucur de toată,

Creaţia Ta !

 

Cu urechi care aud,

Atât de bine,

Să pot să Te-nţeleg, Doamne,

Pe Tine !

 

Cu mintea limpede,

Şi clară,

Ca o Dimineaţă,

De primăvară !

 

Pentru toate acestea,

Îţi mulţumesc, Doamne,

Şi te slăvesc,

Munte de Har,

Împărătesc !

 

 

O,  DOAMNE,  NU  POT  SĂ-MI   EXPLIC !

 

O, Doamne,

Floare de leandru cum sunt

Şi atât de mic

Aproape pe toate

Mi le explic

 

Şi drăgălaş cum sunt

Şi cam  bleg

Pe toate

Le înţeleg

 

Ştiu cum ai făcut

Cerul cu stelele

Pământul şi omul,

Belelele

 

Cum ai suflat

Peste toate duh

Cum ai pus

Lumină în văzduh

 

Şi toate au început

Să umble şi să se lumineze

Să Ţi se roage Ţie

Treze

 

Cum le dai puteri

Celor tari

Cum îi pedepseşti

Pe tâlhari

 

Nu înţeleg însă, Doamne,

Tu care le poţi pe toate,

De ce e în lume

Atâta nedreptate?

 

 

CUM  E  CHIPUL TĂU,  DOAMNE ?

 

O, Doamne,

Şi-mi mai este greu

Să-mi imaginez

Chipul Tău

 

Am fost la biserică

Şi-am privit

Ochii Tăi de

Bătrân smerit

 

Cu chipul bun

Şi înţelept

Că sufletul meu

S-a înmuiat încet

 

Ai barba albă

De nea

C-am vrut să te mângâi

Pe ea

 

Iar privirea îţi e

Mângâioasă

Că-mi vine să Te                                                                                                                                           Iau acasă

 

Dar e, Doamne, în Tine

Şi ceva înfiorător de Măreţ,

Că după ce te  mângâi

Îngheţ

 

 

SLAVĂ  COPILULUI  IISUS !

 

Doamne, Dumnezeule, Iisuse

La pruncul din iesle mă gândesc

Pentru El mă  rog

Şi Lui îi cânt

Ca unui cocon împărătesc!

 

A fost şi El un copil ca noi

S-a jucat cu copiii de seama Lui

Mai cădea şi se mai julea

Şi-şi mai făcea câte un cucui

 

Se juca de-a Alerguşul

Şi de-a V-aţi  ascunselea prin grădină

Când obosea privea Lumea

Cu ochii Lui de Lumină

 

Îl simţea măreţ dincolo de zare

De ceaţa Lumii şi de amurg

Muntele de Har şi de Miere

Către care toate curg

 

Doamne, slavă acelui Copil

Potir înflorit şi temelie

Mântuitorului şi jertfei Lui

Şi la toate câte aveau să vie !

 

 

GLORIE  FECIOAREI  MARIA !

 

Glorie, Dumitale,  Mamă,

Care L-ai adus pe Christos  pe Lume

Slavă sufletului Tău cald

Glorie mâinilor tale bune!

 

Cu care L-ai ţinut la sân

Şi L-ai alintat şi L-ai scăldat

Ca pe cel mai scump copil din Lume

Ca pe cel mai mare Împărat!

 

Slavă buzelor Tale care-i cântau

Gurii Lui dulci ca o grădină

Ochilor Tăi curaţi  care -L umpleau

Ca pe un potir de Lumină!

 

Slavă inimii Tale însângerate

Ca o vale-ntunecată de sânge

Mamă bună, mamă îndurerată

Şi acum aud plânsul Tău cum plânge!

 

Mamă dragă, suferinţa Lumii

Ca un Ocean izvorăşte din inima ta

Pentru sufletul Tău sfâşiat

Toată veşnicia mă voi ruga!

 

 

ÎŢI MULŢMIM, TESLARULE !

 

Slavă lui Iosif

Bunului Teslar

Sufletului lui curat

Ca un pahar!

 

Doamne, Iisuse, Fiule,

Dimineaţă înmiresmată de mai

Ţine-i sufletul

Numai în rai!

 

Şi mângâie-l cu lumină

Cu Bunătate şi cu  Dulceaţă

I-ai mâinile în ale Tale

Sărută-l pe faţă !

 

Glorie Ţie, Iisuse Christoase

Acum şi veşnicia toată

Cum îi eşti Tu  bunului Iosif

Şi  Fiu şi Tată!

 

Prin El întoarce-Te, Doamne,
Şi blând şi sfânt

Şi mângâie-i pe toţi taţii

De pe pământ!

 

Aminteşte-Ţi cum trudea el

Pentru Maria şi pentru Tine

Doamne, Ocean de Dragoste

Şi Munte de Bine!

 

 

RUGĂCIUNE  PENTRU  COPIII  DIN  LUMEA  ÎNTREAGĂ !

 

Doamne, Turn de Iubire

Şi Mângâiere

Câmp de rouă înmiresmat

Şi râu de miere!

 

Doamne, Slăvitule,

După ce mă spăl pe faţă

Mă aşez în genunchi

În fiecare dimineaţă !

 

Şi mă rog cu ardoare

Şi înţelepciune

Pentru toţi copiii

Necăjiţi din lume !

 

Doamne Dumnezeule, eu am ce mânca

Şi sunt sănătos

Lucru pentru care îţi mulţumesc

Frumos!

 

Doamne, prin nemărginita

Şi adânca bunătate a Ta

Fă ca toţi copiii din lume

Să aibă ce mânca !

 

Şi, Doamne, Slăvitule,

Tu, care le poţi pe toate

Apără-i de dureri şi de boli

Şi fereşte-i de moarte !

 

Întoarce-le faţa către Tine

Milioanelor de chipuri zâmbitoare

Cu sufletul lor de argint,

Cum se-ntoarce Floarea soarelui

Către Soare !

 

 

AJUTĂ-I, DOAMNE, PE COPIII OBRAZNICI !

 

Există în lumea aceasta

Aşa cum sunt şi dealuri

Şi văi

Copii buni şi sfioşi

Şi copii răi

 

Copii delicaţi

Şi frumoşi

Şi copii nespălaţi

Şi zdrenţăroşi

 

Pentru copiii buni şi cuminţi

Mă rog cu ardoare aşa:

Ţine-i, Doamne, la nesfârşit

În bunătatea ta

 

Umple-i de sănătate

Şi de noroc

Şi fereşte-i de boale

Ca de foc

 

Însă cad în genunchi

Cât sunt de mic

Şi mă rog şi pentru copiii

Obraznici. Şi zic:

 

Dă-le, Doamne, minte mai multă

Şi umple-le sufletul de bunătate

Atâta milă să nu-i încapă

Cum ai umple Oceanele

De apă !

 

Celor nespălaţi

Şi plini de rele

Dă-le, Doamne,

Lacrimile Tele,

Să-şi spele mâinile

Şi sufletul cu ele!

 

Şi-apoi s-avem

Răbdare oleacă

Să vezi ce buni şi curaţi

Or să se facă !

 

 

TU  EŞTI  FLOARE  DE  CIREŞ, DOAMNE !

 

Doamne, când iau

Floarea de cireş

Şi-o sărut pe petale

Eu sărut de fapt

Buzele Tale

 

Când iau bobul de rouă

În mână

Şi mă uit la el înfiorat

Eu privesc lacrimile

Cu care ne-ai spălat pe noi

De păcat

 

Adierea vântului

Tremurul frunzei

Şi fulgul de nea

Nu sunt decât

Mângâierea Ta

 

Doamne Dumnezeule

Iisuse  Christoase

Văzduh de miresme

Şi chiparoase

 

Câte feluri

Dulci şi frumoase

Ascunse, fără căpătâi,

Găseşti Tu să ni Te arăţi

Şi să ne mângâi !

————————————–

 

Ştefan DUMITRESCU

Bucureşti

Săptămâna Mare 2013

HRISTOS – PAŞTELE DREPTMĂRITORILOR CREŞTINI

Posted by Gabriela Petcu On May - 4 - 2013

Mathias Grunewald -Altarul din Isenheim -Muzeul din Colmar -Invierea-wbGheorghe Constantin NISTOROIU           

 

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât şi pe Fiul Său

Cel Unul-Născut L-a dat (spre jertfă) ca oricine crede

în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. (Ioan 3,16)

 

Înainte de crearea omului, Dumnezeu-Tatăl a binevoit Întruparea Fiului Său, a Cuvântului, fiindcă indiferent de calea aleasă de Adam, de păcatul sau nepăcatul strămoşesc, îndumnezeirea omului nu se putea face decât de o Persoană în care sunt unite fără schimbare şi fără amestecare cele două naturi-firi, dumnezeiască şi omenească, adică în Persoana Fiului. Căderea Protopărinţilor Adam şi Eva, a provocat în lume păcatul, moartea şi domnia lui Satan, iar consecinţele păcatului strămoşesc au atras după sine Patimile, Răstignirea şi moartea Domnului nostru Iisus Hristos, care şi-a luat trup în afara păcatului dar pătimitor şi muritor. Îndată după căderea Protopărinţilor Adam şi Eva, Fecioara Maria este prealeasă pentru renaşterea spirituală a omului de către Providenţă, prin plinirea asumată de Maică a Fiului lui Dumnezeu. Nesuferind dureri în timpul zămislirii, al purtării în pântecele ei sfânt şi nici la naştere Maica-Fecioară trebuia să îndure grea suferinţă odată cu Patimile Fiului Său Preaiubit împlinindu-se astfel proorocia Dreptului Simeon: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi”. (Luca 2, 34-35)

 

Iisus Hristos-Fiul ei este primul om renăscut spiritual, căruia îi urmează Ucenicii Săi, şi apoi ucenicii Ucenicilor Lui. Maica lui Dumnezeu-Iisus devine primul Om îndumnezeit, Simbol şi Taină a Bisericii, Împărăteasă a Cerului şi a Pământului, Crăiasa întregii omeniri. Când Mântuitorul lumii se afla în cumplitele chinuri pe Cruce, ca un Fiu iubitor, o lasă pe Mama Sa în grija ucenicului Ioan, instituind-o astfel, ca Maică a creştinătăţii, respectiv a Bisericii Sale: „Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Fecioară, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine”. (Ioan 19, 26-27)

 

Plecând ultima de lângă Cruce, Maica Domnului este prima care vine la mormânt ca să-I ungă cu miresme Trupul Fiului Său, ca o Mamă preatulburată şi preaiubitoare, căci nu este cu putinţă ca Arhanghelul Gavriil care i-a adus întâi Vestea cea Mare a Naşterii, să nu-i aducă pe urmă şi Vestea dumnezeiască a Învierii. Fecioara-Mamă este prima Femeie care-şi vede Fiul înviat, mai ales acum când starea înaltei sale duhovnicii căpătase desăvârşirea înainte-vederi a lui Dumnezeu. Crucea Răstignirii nu ne îndeamnă doar la urmarea lui Hristos, ci şi la urmarea Maicii Sale. Luând Patimile şi moartea în Trupul Său Sfânt, le-a supus mântuirii prin Crucea dătătoare de viaţă, aducându-ne Învierea Sa şi învierea noastră prin harul Duhului Sfânt, prin Tainele Sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Steaua Destinului Mântuitorului nostru Iisus Hristos ne luminează calea, cu binecuvântare şi prin ea se împlineşte hristic soarta tututor popoarelor, neamurilor şi seminţiilor pământului.

 

Pentru a salva lumea din mlaştina păcatelor şi pentru a răscumpăra omenirea din nedreptatea în care zăcea şi se zbătea, izbăvind-o, Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a trebuit să împlinească Dragostea Sa absolută în suprema Suferinţă prin răstignirea cu Trupul Sfânt pe Cruce, gustând moartea ca o ironie amară, „compensatorie” pentru minunile şi binefacerile Sale săvârşite în folosul tuturor oamenilor. Răscumpărând omenirea Atotcreatorul şi Ziditorul a dăruit înmiit lumii mai mult decât întru Început când a creat-o; fiincă atunci a creat lumea prin expresia ei fericită Omul, din Dragostea Sa, iar apoi pentru răscumpărare Dumnezeu a plătit cu Suferinţa Tatălui, cu Jertfa şi suprema Iubire a Fiului şi cu Viaţa atotsfântă a Duhului.

 

Patimile şi Răstignirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos pot fi abordate prin mai multe feluri, moduri sau posibilităţi. Primul mod de abordare este antropocentrist şi se axează pe puternicul şi dominantul element sentimental. Patimile şi Răstignirea legiferează sensul moral al suferinţei luminată de harul care se derulează în cadrul vieţii omului. Realitatea vieţii mărturisitorului este o împletire indisolubilă a suferinţei şi a bucuriei înmănuncheate în snopul smereniei ca abordare teologică, ce poate fi înţeleasă doar în sânul Bisericii. Sub acest mod teologic observăm conlucrarea în timpul pătimirii a celor două firi ale lui Hristos, scopul pentru care a pătimit Dumnezeiescul-Om şi semnele hristologice în cadrul cărora se înşiruie multe teme hristologice ale Patimilor Domnului, cum ar fi: vânzarea şi trădarea lui Iuda, complotul rabinic, lepădarea lui Petru pe faţă şi a celorlalţi Ucenici în ascuns, excepţie făcând doar Ioan, nerecunoştiinţa iudeilor, suferinţa Fecioarei-Mamă şi a Mironosiţelor, Cele Şapte Cuvinte de pe Cruce, etc. La fel ca toate evenimentele Vieţii Mântuitorului şi Patimile Sale aparţin aceluiaşi timp istoric şi hristic, aşa cum Evangheliile confirmă istoria hristico-mesianică a lumii create.

 

Pe Crucea Răstignirii sale, Mântuitorul a purtat povara tuturor crucilor oamenilor, de care atârnau păcatele noastre şi tocmai de aceea se cuvine ca fiecare dintre noi să purtăm pe umerii noştri, îmbrăţişată crucea noastră cu Crucea lui Iisus, de care atârnă de fapt păcatele tuturor. Răstignirea lui Iisus Hristos, dincolo de aspectul ei istoric al rememorării şi comemorării, ne arată miezul, adâncul Tainei hristice: în primul rând moartea, păcatul şi diavolul sunt biruiţi prin Învierea Domnului, apoi refacerea naturii omeneşti şi împărtăşirea Patimilor şi a Răstignirii lui Hristos în cadrul Bisericii Sale, în sufletul fiecăruia dintre noi creştinii.

 

Cele Şapte Zile Mari ale Săptămânii Patimilor se împletesc cu viaţa trăitorului-mărturisitor creştin, astfel încât prin profunzimea participării noastre tainice la actul Răstignirii şi al Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, precum şi a permanenţei acestei trăiri prin purtarea Crucii Sale şi a noastră ne însuşim prin harul Duhului şi puterea lui Hristos, biruinţa fiecăruia asupra diavolului, asupra păcatelor şi asupra morţii. Patimile Domnului s-au săvârşit cu voia şi dăruirea Sa, prin participarea Duhului Sfânt şi prin bunăvoinţa Tatălui ceresc. Fiul lui Dumnezeu, Întrupându-Se din Fecioara Maria prin Sfântul Duh, ne-a răscumpărat mai presus de fire prin sămânţa Femeii: lămurind cu cuvântul Său, lumina Adevărului, pentru a-i îndrepta pe cei rătăciţi, împlinind ca Om toată dreptatea spre a-i învăţa pe oameni dreptatea socială şi morală, suferind toată nedreptatea călăilor Săi, pentru a le şterge oamenilor toată nedreptatea lor istorică, biruind cu Suferinţa Sa toată puterea răului, răstignind cu moartea Sa însăşi înfricoşetoarea moarte, Înviind cu Viaţa Sa pentru a dărui tuturor oamenilor care-L urmează în credinţă şi nădejde, în suferinţă şi dragoste, în Patimile Crucii Sale, învierea ca chezăşie a mântuirii.

 

Răstignirea pe Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos este Sensul renaşterii noastre spirituale, este arvuna înfierii noastre întru Hristos, este ştergerea, iertarea păcatului strămoşesc al omenirii şi înomenirea, asemănarea în Dumnezeirea Treimii-Ipostatice, este începutul şi garanţia răscumpărării noastre din păcatele personale prin Sfintele Taine ale Bisericii Celei Una Ortodoxe, este Calea, Adevărul şi Viaţa întru mântuire. De aceeia, pentru refacerea comuniunii şi a dragostei întru Dumnezeu şi semenii noştrii avem permanentă nevoie de a ne purta şi cinsti cu demnitate Crucea, cum o preamăreşte şi Sfântul nostru Părinte rus Ioan de Kronstadt: „O, Cruce a lui Hristos, o, dorite şi prea dulci merite ale pătimirilor lui Hristos, Dumnezeul nostru, pe Cruce! O, Miel al lui Dumnezeu, Care ai împlinit pentru noi toată dreptatea şi ai luat asupra Ta toate nedreptăţile noastre! Slavă şi mulţumită Ţie în veci! Slavă Crucii Tale şi atotmântuitoarelor şi de viaţă purtătoarelor Tale patimi, pe care le-ai suferit pentru noi, Hristoase! Oameni pământeşti, care aţi fost zidiţi cu suflet raţional şi nemuritor ! Pătrundeţi-vă, dacă puteţi, de dragostea pentru voi a Celui răstignit pe Cruce, ardeţi pentru El cu această dragoste aşa cum El arde pentru voi cu dragostea Sa chiar şi în mijlocul pătimirilor Sale pe Cruce; îmbătaţi-vă cu această preasfântă dragoste la nesfârşit, şi să nu fiţi nepăsători, nerecunoscători, reci, lipsiţi de credinţă, de chibzuinţă şi de bun simţ. Pentru voi este toată această bogăţie a milostivirii şi dragostei, pentru voi este această jertfă a răscumpărării şi mântuirii. Rupeţi-vă din deşertăciunea lumească, treziţi-vă: toată grija lumească să o lepădaţi, ca să vă ridicaţi inimile Sus, la Împăratul tuturor…”. (Sf. Ioan de Kronstadt, Hristianskaia filosofiia, Sankt-Peterburg, 1902, p. 86)

 

Mântuitorul nostru Emanuel nu este numai Omul desăvârşit, ci este mai presus de întreaga omenire şi mai presus de orice om. Iisus nu este numai un mare Filosof al Cuvântului, ci este Cuvântul absolut al Filosofiei.  Hristos nu este numai un Om foarte curajos, ci este Eroul prin excelenţă al Dreptăţii omeneşti. Iisus nu este numai un Mare Mucenic Ales, ci este  Mucenicul suprem al Adevărului. Împăratul cerului şi al pământului nu este numai Împăratul tuturor împăraţilor, şi Regele tuturor regilor, ci este şi Împăratul Vieţii veşnice, Împăratul mântuirii noastre a tuturor celor ce credem în El, şi-L mărturisim vieţii prin crez, prin suferinţă, prin jertfă şi prin dragoste. Biruitorul Nika nu este numai Crucea Răstignirii pentru întreaga omenire, ci este şi Crucea dătătoare de viaţă a creştinilor-mărturisitori prin fapte pilduitoare şi ziditoare zilnice. Iisus Hristos-Mântuitorul Cosmosului este Dumnezeul adevărat al cerului şi al pământului şi Omul desăvârşit al pământului şi al cerului!

 

Iată o mărturie a împăratului Napoleon Bonaparte, din vremea exilului, în timpul decăderii sale, care face referire la măreţia Împăratului împăraţilor-Hristos, la izbânda Crucii Lui şi la deşertăciunea împăraţilor pământului, într-una din destăinuirile lui de taină:

 

„Spun unii că Hristos a fost un om numai. Eu nu cred. Eu am văzut zeci de milioane de oameni din toate păturile sociale şi din toate rasele, dar n-am aflat nici unul în asemănare cu Hristos. N-am aflat în Franţa, nici în Europa, nici în Asia, nici în Africa… Hristos n-a fost numai om.

 

Priviţi-L pe Hristos în muntele Taborului… Vorbeşte cu Tatăl. Veselia şi fericirea sufletului Lui aşa-i de mare, de-I luceşte faţa ca şi faţa soarelui! Şi priviţi-L acum pe Muntele Măslinilor… Îngenunchiat se roagă… Durerea şi amarul Său aşa-i de mare, de asudă sudori de sânge. Veselia şi durerea omenească nu-s aşa. Spun alţii că Hristos ar fi un filosof, iar Evanghelia e învăţătură omenească. Eu nu cred. Eu am fost membru al Academiei franceze, eu am avut în societatea mea şi filosofi şi savanţi, bărbaţii cei mai înţelepţi ai vremii mele, dar sunt departe de Hristos.

 

Ascultaţi-învăţa Nazarineanul mulţimile – «Eu sunt pâinea vieţii», «Eu sunt apa vieţii», «Eu sunt lumina vieţii», «cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece». Care filosof vorbeşte aşa? Apoi, când învăţatul argumentează cu vorbe, Hristos argumentează cu minunile! …Cer şi pământ!…

 

Spun iarăşi alţii că Hristos ar fi un revoluţionar politic. Eu nu cred! Dacă-i vorba să-L privim pe Hristos sub raport politic El nu apare ca cel mai strălucitor, ca cel mai viteaz, ca cel mai desăvârşit împărat al lumii!

 

Alexandru cel Mare, Cezar, Carol cel Mare şi eu… am întemeiat împărăţii întinse şi puternice. Dar pe ce s-a întemeiat toată clădirea noastră genială? Pe forţă! Am smuls pe tată dintre copii, ori pe copii de lângă mamă. I-am îmbrăcat în straie aspre, i-am încărcat cu arme grele şi am biruit prin sânge şi foc.

 

Iar Hristos? El este figura luminată care Şi-a întemeiat Împărăţia pe dragoste. Pe când soldaţii pier scrâşnind din dinţi, ostaşii lui Hristos se sting cu zâmbetul pe buze în lupta pentru biruinţă. Şi cât de neegale sunt armele. Întâlnim pe de o parte coaliţia tuturor suveranilor din lume, cu armele lor nesfârşite şi contracte cu peceţi multe! Iar de cealaltă parte nu armată, ci câţiva oameni. Ei n-au contract şi nu au arme. Doar credinţa comună în Taina Crucii, aceasta este arma care biruieşte forţele duşmanilor.

 

Şi Împărăţia mea s-a prăbuşit. Eu mor şi trupul meu se pogoară în sânul pământului şi va ajunge pradă viermilor. Împărăţia lui Hristos însă va creşte şi va înflori mereu. Numele lui Hristos Îl vor pomeni muritorii şi-L vor slăvi cu tot mai multă dragoste şi stăpânirea Lui va cuprinde o dată toată faţa pământului.

 

Iată deosebirea între împăraţi şi Hristos-Împăratul”.

 

Arhim. Serafim Popescu, Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca- Ucigaşa Cetate. Ed. „Credinţa Strămoşească”, 2002, p. 16)

 

Pentru mărturia veşniciei lui Hristos vorbesc deopotrivă şi însemnările pro şi defăimările contra, cu deosebirea că primele au măsura măreţiei, cinstirea  şi lumina Ucenicilor aleşi, iar ultimele au micimea, mârşevia, schimonosirea, caricatura, paralizia, grotescul, ridicolul, fariseismul, turpitudinea şi scurtimea celor care cârtesc, uneltesc sau Îl profanează, neştiind că de fapt ei sunt ţintele favorite ale acestor odioase calomnii.  Numai de la Hristos trebuie să plecăm pentru a-L cunoaşte, pentru a ne înţelege pe noi înşine şi pentru a descoperi lumea, care este Opera Lui.

 

Iisus Hristos remarcă Părintele Dumitru Stăniloae nu este o jucărie în voia valurilor, ci cârmaci încercat şi iscusit, care vâsleşte împotriva vântului şi de-a curmezişul curentului. El nu este expresia unui moment istoric, ci un făuritor de istorie. El nu colectează piese pentru muzee, ci crează o lume nouă. El nu cârpeşte zdreanţa fericirii omeneşti, ci caută să-i croiască o altă soartă, nu împrumutând şi combinând modele cunoscute, ci făurind cu Sufletul lui Mare o nouă ordine spirituală de o splendoare unică în istoria omenirii.

 

Măreţia lui Iisus este mărturisită nu numai de devotamentul integral al credincioşilor, ci şi de ura neadormită a adversarilor. Puţini oameni se învrednicesc în timpul vieţii, sau puţină vreme după moarte, de atâta pasiune în jurul persoanei lor, încât unii să meargă la moarte pentru ei, iar alţii să n-aibă odihnă în vrăşmăşia ce le-o poartă. Dar după unii de azi, cine mai face chestie de viaţă şi de moarte din aderenţa sau inaderenţa la cei mai de seamă eroi sau conducători ai omenirii?

 

Iisus stârneşte în continuare această luptă pentru că este Viu. El este ieri şi astăzi acelaşi. Unii cred în El şi astăzi pentru că este Viu şi e totul pentru ei, dar alţii nu pot suporta această permanenţă, această actualitate a Lui, nu pot suporta să vadă că El deţine şi azi locul central pe arena istoriei, că atâtea milioane de oameni Îi dedică tot ce au mai adânc în fiinţa lor, în dragostea şi acţiunea lor. E o gelozie neastâmpărată a celor ce ar vrea să joace un rol mai mare în viaţa omenirii, pentru acest Iisus ce stăpâneşte inimile şi sufletele contemporanilor.

 

La întrebarea pusă cu bunăcuviinţă: „Cine este Domnul Iisus Hristos?” – putem răspunde deopotrivă cu întreaga Natură gătită permanent de sărbătoare, cu toată creştinătatea evlavioasă, cu întreg cerul de Îngeri, de Apostoli, de Profeţi, de Martiri, de Sfinţi, de Mărturisitori: Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii!

 

Întruparea şi respectiv dumnezeiasca Jertfa sfântă a Domului nostru Iisus Hristos este dovada cea mai înaltă a iubirii absolute a lui Dumnezeu-Sfânta Treime pentru omenirea întreagă pe care a creat-o, fiindcă la acel Act suprem şi dumnezeiesc au consimţit plenar, jertfitor şi deodată atât Tatăl, cât şi Fiul, precum şi Duhul Sfânt.

 

Din Sânul Treimii dumnezeieşti, Cel care S-a oferit voluntar pentru apriga Jertfă de pe Cruce a fost Fiul, căci numai El putea să-L înlocuiască pe Tatăl, căci numai El putea îndura ura, prigoana, profanarea, făţărnicia, cruzimea, defăimarea şi tortura preajosnicilor saduchei şi preaticăloşilor farisei, căci numai El în acel moment putea să ierte barbaria şi păgânismul catastrofalei decăderi lumeşti, căci numai cuvântul, graiul şi mâinile Lui mai ofereau celor nevoiaşi, săraci, suferinzi şi bolnavi, învăţături, pilde, minuni şi vindecări, căci  numai inima şi sufletul Lui cel atotiubitor se mai puteau jertfi pentru cei buni şi drepţi, dar şi pentru toţi păcătoşii pământului de la un capăt până la celălalt. Cine altul dintre pământeni, chiar dacă şi-ar fi oferit viaţa, ar fi fost capabil de o Jertfă curată, sfântă, cerească şi dumnezeiască, decât Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului desăvârşi? Un om, un pământean oricât de minunat ar fi şi oricât de moral şi credincios este nu poate să-şi de-a viaţa decât pentru un altul sau cel mult pentru câţiva din familie şi dintre prieteni, dar pentru viaţa întregii omeniri trebuia să fie Cineva infinit mai presus decât ea, trebuie să fie un Părinte al ei şi un Fiu al Cerului.  Acesta S-a aflat în persoana Fiului lui Dumnezeu – Salvatorul şi Mântuitorul lumii Sale.

„La începutul unuia dintre războaie, povesteşte Părintele Arsenie Boca, ieşise o lege că poţi lipsi de la război dacă îţi găseşti un înlocuitor. Greu de găsit un înlocuitor de la moarte. Era undeva un om cu o casă de copii dar necredincios şi trebuia să plece la război. Când era gata de plecare, iată că vine la el un tânăr şi-i spune: Eu sunt singur, chiar dacă mor, după mine nu plânge nimeni, merg eu în locul dumitale la război ! Şi s-a dus tânărul. După oarecare vreme tânărul cade rănit de moarte şi cum ajunge acasă moare. Mormântul său era mereu împodobit cu flori şi nimeni nu ştia cine i le pune până când, într-o noapte, a fost găsit necredinciosul că-i duce flori la mormânt.

   -Bine, l-a întrebat persoana respectivă dar tu crezi în Dumnezeu ?

   -Ba acum cred, fiindcă numai Dumnezeu i-a putut da tânărului acestuia iubirea de mine şi de copiii mei, ca să meargă el în locul meu la moarte, şi asta numai Dumnezeu a mai făcut-o când a trimis pe Fiul Său să moară în locul nostru”. (Arhim. Serafim Popescu, Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca- Ucigaşa Cetate. Ed. „Credinţa Strămoşească”, 2002, p. 67)

 

Iisus Hristos a gustat moartea ca Om, dar nu pentru Sine ci pentru noi şi a înviat şi pentru Sine şi pentru noi, biruind atât moartea Lui cât şi pe-a noastră. Cu puterea Sa dumnezeiască S-a înviat pe Sine, dăruind mântuirea şi nemurirea tuturor creştinilor care-L mărturisec, care-I împlinesc poruncile şi-L urmează întru iubire şi Cruce. Lumina Învierii lui Hristos uneşte cerurile cu pământul înflorind în frumuseţe şi bucurie.

 

Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria este condiţia sine qua non pentru înfăptuirea răscumpărării sau a mântuirii lumii, realizare care s-a îndeplinit prin cele trei chemări, misiuni sau slujiri: profetico-învăţătorească, arhierească şi împărătească. În timpul mesianic scurs pe pământ Iisus şi-a trăit viaţa îndeosebi ca Învăţător, exercitând-o cu cea mai înaltă vocaţie, măsură şi căldură pedagogică, îmbogăţind-o cu strălucitele minuni, la care a adăugat mireasma pilduitoare a vieţii Sale preasfinte şi preacurate.   Propovăduind Adevărul, Credinţa şi Dragostea, Învăţătura Sa este cea mai înaltă din punct de vedere moral-religios şi cea mai frumoasă prin natura ei dumnezeiască. De aceea Hristos-Învăţătorul este Profetul Profeţilor prin excelenţă.

 

„Nici o altă religie sau morală afirmă Mitropolitul Irineu Mihălcescu nu s-a ridicat la înălţimea învăţăturii lui Hristos şi n-a dat roadele binefăcătoare pe care le-a dat ea”. (Dogmele Bisericii Creştine Ortodoxe, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994, p. 52)

Prin natura religioasă a Învăţăturii Lui, Hristos ne învaţă că Fiinţa-Esenţa-Dumnezeirea este Una în Trei Ipostase-Persoane, înfăţişându-ne totodată şi sublima idee despre Dumnezeu ca fiind, Duh, Dragoste şi Tată: Tatăl ceresc şi Tatăl nostru al celor care suntem prin har, credinţă şi fapte bune fiii Lui. Creatorul fiind Duh este din Sine prin Sine şi întru Sine ca Esenţă a tuturor perfecţiunilor. Dumnezeu fiind Dragoste, naşte Iubirea şi Logosul şi purcede Sfinţenia Duhului de viaţă dătător. Toată lucrarea Creaţiei şi toate actele Sale sunt călăuzite numai din şi prin Iubire. Religia lui Dumnezeu-Sfânta Treime, Ortodoxia este cultul creştin spiritual: „Duh este Dumnezeu şi cel ce se închină Lui, în duh şi în adevăr se cade să I se închine”. (Ioan 4, 24)

Fiind cea dintâi şi ultima Religie dumnezeiască, deci veşnică, ea nu va putea fi niciodată egalată sau întrecută, întrucât precizează Mitropolitul nostru Irineu Mihălcescu: „Religia creştin-ortodoxă este şi va rămâne în veci religia prin excelenţă a omenirii”. (Op. cit. p. 52)

Raportându-ne la latura morală a Învăţăturii lui Iisus, aflăm că oamenii fiind fiii  lui Dumnezeu după har, toţi sunt fraţi deopotrivă, fiindcă Iubirea determină şi reglementează raporturile şi comuniunea dintre ei: „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”. (Ioan 13, 34-35)

 

Cu toată divina, cereasca şi sublima Sa Învăţătură, alături de dumnezeieştile pilde şi minuni, liderii evrei, fariseii-tagma cărturarilor şi saducheii-politici n-au înţeles şi n-au urmat Evanghelia Iubirii Sale. Ba mai mult au oprit şi au interzis poporului să se apropie de Iisus, acuzându-L de vrăjitorie, de impostură, de sperjur, de blasfemie, condamnându-L şi judecându-L pentru greşeli închipuite, inventate sau scornite de ura lor. După ieşirea iudeilor din captivitatea babilonică liderii lor religioşi erau roşi de ambiţia de a reface teocraţia poporului „ales” al lui Iehova. Ei se pretindeau zeloşi legii mozaice, literei ei, fără a o împlini practic în spirit. Pentru a „drege” acest fariseism păzitorii legii şi spre a câştiga sprijinul poporului şi-au declarat pe faţă ostilitatea faţă de stăpânitorii romani, în timp ce confraţii lor oportunişti-politici, sceptici-religioşi, pentru a-şi păstra demnităţile şi funcţiile s-au legat prin obedienţă şi linguşire de împilatorul străin. Faptul că dumnezeiasca Învăţătură, vie, iubitoare a lui Iisus ameninţa formalismul sterp şi uscat al fariseilor, precum şi poziţia sau privilegiile saducheilor a condus, cum de obşte se întâmplă în atare situaţii, la paradoxala şi odioasa coaliţie împotriva Învăţătorului ceresc.

În furibunda cohortă a uneltirii marilor rabini Ana şi Caiafa a intrat în cadenţă şi rânjet falanga uzurpatorilor, calomniatorilor şi vânzătorilor după chipul şi asemănarea Ispititorului; triumviratul ucigaş al celor trei slugi diabolice: Irod-Irodiada-Iuda. Vechiul Testament dezvăluie în istoria poporului „ales”, puţine biruinţe comparativ cu multele căderi şi înfrângeri, cu multele dureri şi războaie, cu multe uneltiri şi intrigi, dar cu o singură speranţă: Mesia, Cel prezis de prooroci. Seminţie mândră şi îndărătnică nu asculta nici de lege, nici de prooroci, ci doar de Dumnezeul-Iehova, care în primul rând trebuie să asculte El de ei, precum au stabilit mândrii şi habotnicii lideri religioşi. Puţini au fost dintre iudei care au ascultat glasul profeţilor urmându-le îndemnul, dar neînţelegând tâlcuirea L-au aşteptat pe Iisus nu ca pe Mesia al omenirii, ci ca pe un lider al lor, revoluţionar care îi va răscula împotriva romanilor, eliberându-i şi punându-se peste ei Regele lor. Şi-au uitat propria chemare încătuşindu-şi în formule oarbe şi seci sufletul, rătăcind în grăsimea berbecilor şi a jertfelor multe, răscolind în cugete şi închipuiri holocauste. Profeţii se pare că au predicat în pustiu, iar inimile lor împietrite s-au constituit în grămezi de pietre pentru a le arunca în trimişii Domnului, ucigându-i pe unii prin lapidare, iar pe alţii sfârtecându-i ca pe Isaia cu fierăstrăul. Fie că au fost pricini spirituale, fie metehne politice, vina se împarte aproape egal între lideri şi popor. Concepţia lor mândră şi egoistă era de fapt dogma religioasă de căpătâi: „Cu o metafizică curioasă şi cu o practică şi mai curioasă remarcă Emanuel Copăcianu, ei au făcut din Dumnezeu o creatură a destinului iudaic: Elohim-Iehova există, dar există numai pentru poporul iudaic. Cerul e obligat la toate, iudeul e absolvit de toate! Iehova e Dumnezeul lui Israel, iar Israel e mireasa lui Dumnezeu… Ceea ce nu e evreu nu-l interesează nici pe el şi nici pe Dumnezeu”. (Fiul lui Dumnezeu, Ed. All, Bucureşti, 1994, p. 98)

 

„Având un Dumnezeu al lor, evreii, nu numai că nu L-au vrut, dar L-au urât în egală măsură  pe Iisus şi învăţătura Sa, tăgăduindu-i minunile, faptele şi slăvita Înviere. De aceea toate paginile pline de sfâşiere şi durere umplu cu nesaţ destinul plin de amărăciune şi duioşie al istoriei triste şi dramatice a acestui popor atât de bulversat şi zbuciumat. Mesia aşteptat de ei, nu avea nici un interes să-i elibereze, ci continua profetic ameninţările lui Iezechil, plângerile lui Ieremia, nesocotind Sabatul, făcând chiar vindecări în acea zi sacră. Pentru ei, tot ceea ce era iudaic era sfânt, fiind aşternutul picioarelor lui Iehova. Pământul, pâinea şi vinul neiudeilor erau spurcate şi nu se atingeau de ele… Vanitatea, lauda şi trufia erau cu adevărat imbold în tot ceea ce făceau”. (ibid. 94)

Chiar dacă erau urmaşii seminţiei după Moise, faptele lui spirituale nu le-au urmat mai marii naţiei, ba mai mult au împilat poporul cu măsuri aspre, cu jug greu, cu truda apăsătoare a sutelor de porunci, în timp ce ei se înfoiau ca fazanii în ciucurii lor împăunaţi, încâlcindu-se fiecare în umbra celuilalt în îmbulzeala de a fi primul la primit osanale sau a se aşeza în locul atât de râvnit al ospeţelor sau al sinagogii, ori confundând spiritul şi sacralizând materia, ba mâncând casele văduvelor ori dându-şi aere de învăţători, dar fără a face ucenici, căci dacă se nimerea totuşi vreunul îl expulzau cu uşurinţă, iar dacă se ivea câte un prooroc, cărturar sau înţelept îl alungau sau îl omorau asemenea părinţilor lor ucigaşi. Ştiindu-le fiecăruia măsura întru ură, răutate şi făţărnicie, Iisus i-a prevenit pe Apostolii Săi cerându-le să se ferească de cărturarii fariseici şi de liderii politici demagogi, cărora le-a rezervat o aspră, o binemeritată şi îndreptăţită mustrare divină: „Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi, că ei zic, dar nu fac. Că leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei  nici cu degetul nu voiesc să le mişte. Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale. Şi le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintâi în sinagogi. Şi să li se plece lumea în pieţe şi să fie numiţi de oameni: Rabi. Voi însă să nu vă numiţi rabi, că Unul este Învăţătorul vostru: Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi. Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri. Nici învăţători să nu vă numiţi, că învăţătorul vostru este unul: Hristos. Şi care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru. Cine se va înălţa pe sine se va smeri, şi cine se va smeri pe sine se va înălţa. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici ! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung; pentru aceasta mai multă osândă veţi lua. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei. Vai vouă, călăuze oarbe, care ziceţi: Cel ce se va jura pe templu nu este cu nimic legat, dar cel ce se va jura pe aurul templului este legat. Nebuni şi orbi! Ce este mai mare, aurul sau templul care sfinţeşte aurul? Ziceţi iar: Cel ce se va jura pe altar cu nimic nu este legat, dar cel ce se va jura pe darul ce este deasupra altarului este legat. Nebuni şi orbi! Ce este mai mare, darul sau altarul care sfinţeşte darul? Deci, cel ce se jură pe altar se jură pe el şi pe toate câte sunt deasupra lui. Deci cel ce se jură pe templu se jură pe el şi pe Cel care locuieşte în el. Cel ce se jură pe cer se jură pe tronul lui Dumnezeu şi pe Cel ce şade pe el. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila, credinţa; pe acestea trebuie să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi. Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila! Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie. Fariseule orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea din afară. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia. Aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că zidiţi mormintele proorocilor şi împodobiţi pe ale drepţilor, şi ziceţi: De am fi fost noi în zilele părinţilor noştri, n-am fi fost părtaşi cu ei la vărsarea sângelui proorocilor. Astfel, dar, mărturisiţi voi înşivă că sunteţi fii ai celor ce au ucis pe prooroci. Dar voi întreceţi măsura părinţilor voştri! Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda ghenei? De aceea, iată Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari; dintre ei veţi ucide şi veţi răstigni; dintre ei veţi biciui în sinagogi şi-i veţi urmări din cetate în cetate. Ca să cadă asupra voastră tot sângele drepţilor răspândit pe pământ, de la sângele dreptului Abel, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între templu şi altar. Adevărat grăiesc vouă, vor veni acestea toate asupra acestui neam. Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit. Iată, casa voastră vi se lasă pustie; Căci vă zic vouă: De acum nu Mă veţi mai vedea, până când nu veţi zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului”. (Matei 23, 2-39)

Surprinzător, mizerabil şi abject nu este faptul că liderii odioasei coaliţii iudaice L-au judecat şi condamnat la înspăimântătoarea moarte pe Cruce pe Fiul lui Dumnezeu, fiindcă Tatăl ceresc ştindu-i doar pe ei capabili de o asemenea oribilă, infamă şi nemaiîntâlnită crimă, a îngăduit fapta lor ucigaşă pentru a se împlini planul dumnezeiesc de mântuire obiectivă; ci monstruoasa conspiraţie a liderilor politici ateo-creştini din lumea întreagă de foarte mult timp şi în continuare, care acceptă prin laşitatea, trădarea, imbecilitatea, perverirea, sminteala şi turpitudinea lor ocultă, marşul distrugător al sioniştilor-rabinici, urmaşii acelor farisei-saduchei; de a-L Re-răstigni permanent pe Mântuitorul nostru, uzurpându-ne şi profanându-ne astfel credinţa ortodoxă străbună şi odată cu ea pe toţi eroii, martirii, mucenicii, sfinţii, preoţii, poeţii, dacălii, elevii, studenţii, cuvioşii, mărturisitorii, oamenii de cultură, artiştii, medicii, arhitecţii, constructorii, tinerii, bătrânii, mamele, fecioarele, soţiile, ţăranii, boierii, Voievozii, Vlădicii şi ceilalţi dreptmăritori creştini adormiţi şi vii ai naţiilor creştine, între care primează naţiunea noastră, fără ca Ierarhii Bisericii Ortodoxe să observe acest lucru execrabil sau poate că chiar au binecuvântarea lor, repetând într-una temeiul rabinic al ucigaşului Caiafa: „E mai de folos ca să moară un om pentru popor şi să nu piară tot neamul”. Pentru mântuirea omenirii Mântuitorul, ca Cel mai Înalt Arhiereu S-a adus jertfă de Sine prin Sfintele Patimi, răstignire şi moarte, cu spune Profetul: „Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar s-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa”. (Isaia 53, 4-7)

 

Mântuitorul a venit în lume ca s-o slujească şi să-Şi pună sufletul pentru toţi drept răscumpărare: „După cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”. (Matei 20, 28)

Instituind Taina Euharistiei la Cina cea Mare, Mântuitorul arată Ucenicilor Bisericii Sale marea Sa Dragoste pentru cei care-L vor urma: „Şi a zis către ucenici: cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de patima Mea”. Şi luînd paharul, mulţumind a zis: „Luaţi acesta şi împărţiţi-l între voi; căci zic vouă: Nu voi mai bea de acum din rodul viţei, până ce nu va veni împărăţia lui Dumnezeu”. Şi luînd pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicâcând: „Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea”. Asemenea şi paharul, după ce au cinat, zicând: „Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi”. (Luca 22, 15-20)

Confirmarea că Hristos este Paştele mântuirii lumii o avem de la Marele Pavel: „Căci pe El (Hristosul), Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut (Tatăl) pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu”. (II Corinteni 5, 21)

 

Mântuitorul S-a substituit cu voia lui Dumnezeu, omenirii, fiind adevăratul reprezentant al ei în faţa Tatălui ceresc. Jertfa Sa atotsfântă are caracter real, universal şi prisositor pentru creştinii Bisericii Sale. Iisus Hristos Şi-a arătat măreţia dumnezeirii Sale şi ca Împărat ceresc, căruia I s-au închinat Profeţii, Magii, contemporanii, poporul şi urmaşii Săi, afirmaţia Sa şi celebrele minuni care-L afirmă: schimbarea la faţă, coborârea la iad, Învierea, Înălţarea şi şederea de-a Dreapta Tatălui, Judecata şi Învierea de Apoi.

 

Slujirea împărătească asupra omenirii ne-a arătat-o Iisus prin slobozirea lumii din robia păcatului, a diavolului şi a morţii prin Sfânta Sa Jertfă, ca Domn al slavei, de aceea prin hagiografia ortodoxă expresia cuvintelor de pe Cruce (INRI), scrisă ironic şi batjocoritor la adresa evreilor a fost înlocuită cu titulatura măreţiei Sale divine, atotstăpânitoare, NIKA-Împăratul slavei, Biruitorul, iar Crucea a devenit Tronul slavei, Tronul Preamăritului Împărat.

 

Fie ca Mântuitorul nostru Iisus Hristos să aducă în inimile tuturor creştinilor ortodocşi mărturisitori Lumina Învierii Slavei Sale, iar în ale celor rătăciţi sau răuvoitori, Adevărul grabnicei cunoştinţe a aceleiaşi calde Învieri şi lumini!

 

Tuturor colaboratorilor-prieteni şi cititorilor dragi,

Sărbătoarea Învierii Domnului să vă aducă lumină şi bucurii !

 

HRISTOS A ÎNVIAT !

 

Gheorghe Constantin NISTOROIU

Joia Mare a Patimilor Domnului

Brusturi-Neamţ, 2013

 

Scrisoare deschisă

Posted by Gabriela Petcu On May - 3 - 2013

poza(2)Dragii mei,

Aș putea să vă transmit urări complexe, îmbrăcate în cele mai sensibile și nobile cuvinte. Prefer de această dată să fiu cu gândul alături de voi atunci când, în noaptea tainică a Invierii Domnului, veți lua lumina sfântă și veți împărtăși bucuria de a vă afla alături de cei dragi, la masa de sărbătoare, nutrind cele mai sublime sentimente.
Nu este o perioadă în care trebuie să fim mai buni, mai calzi ori mai înțelegători. Trebuie doar să avem capacitatea de a vedea că liniștea sufletească impune o stare specială, care zăvorăște înțelepciunea, că iertarea devine un simbol al trăirilor noastre și că undeva, uitată într-un colț de lume, ori într-o parte neasemuită de senzații, se află pentru noi, iubirea.
Va doresc pe această cale să vă petreceți serbările pascale într-un peisaj în care să vă regăsiți pe deplin, să ascultați muzica ce vă definește, să vă înconjurați de oamenii care reprezintă pentru voi simboluri de viață și să adunați toate amintirile frumoase pentru a descoperi esența lumii și nu în ultimul rând, substanța voastră lăuntrică.
De asemenea, aceste momente emblematice, în care toate lucrurile capătă valențe sacrale, să stea drept pecete pentru clipele pe care cu drag le vom rememora în timpul albit de doruri, care ne vor individualiza și vor arăta că pentru noi, nu e nevoie de nici un motiv clar pentru a trăi cu pasiune, pentru a crede și pentru a simți ca însăși viața nu are criterii de indentificare.
Mulțumirile mele se îndreaptă către voi pe aceastăcale, pentru toate mesajele pe care mi le-ați transmis prin intermediul fan-cluburilor ce îmi poartă numele și pentru gândul sincer venit din partea voastră, pe care îl port în permanență alături de mine.
Tocmai de aceea vă pregătesc surprize și noi proiecte, care vă includ și pe voi, pentru că voi sunteți, după cum am afirmat de fiecare dată, sensul existenței mele artistice, oferindu-mi inspirație și echilibru, fiind alături de mine, dezinteresat, în drumul acesta haotic, căci fără doar și poate, prietenia e simbolul înțelepciunii, e lumina și tihna. E liniște ! Si asta imi doresc să vă fie in suflete la aceste sărbători !
Paștele să vă fie luminat !
Cu aleasă prețuire, Paul Surugiu- Fuego”

 

Ce aș mai putea adăuga dragi cititori la acest mesaj din inima artistului sufletelor noastre către inima voastră.

Sufletul să vă fie plin de bucurie, să măsurați timpul în clipe petrecute cu cei dragi și să luați din fiecare zi o amintire!

In aceste zile inchinate sacrificiului si iertarii, va dorim un Paste linistit, binecuvantat cu sanatate si bucurii! HRISTOS A INVIAT!

 

Cu aleasă prețuire,

Rodica Elena LUPU

 

 

LA 40 DE ANI, UN MODEL PENTRU TÂNĂRA GENERAŢIE!

Posted by Gabriela Petcu On May - 3 - 2013

GIFU-Daniela-10-WBCătălina COJOCARI prezintă:

 

Interviu cu Daniela GÎFU, cercetător ştiinţific şi cadru didactic asociat la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, scriitoare, doctor în filosofie, specialist în comunicare politică.

 

O persoană plină de energie, o femeie puternică, o optimistă convinsă şi un model de urmat! Aceasta este doamna Daniela Gîfu! Mereu cu zâmbetul pe buze, emană încredere şi energie! E modestă, cu toate că numele ei a făcut înconjurul lumii, semnând articole la reviste din toată lumea. Vorbele sale trădează o melancolie dulce şi în acelasi timp o mare dragoste: faţă de oameni, de literaratură, de cititori şi – mai mult decât orice – faţă de arta şi meseria pe care o practică.

——————————————————————-

 

Cătălina Cojocari: Care sunt începuturile dumneavoastră în literatură?

 

Daniela Gîfu: Că scriu de când am învăţat să buchisesc abecedarul, sună a clişeu. Pasiunea pentru literatură am descoperit-o din clasele primare, şcoala bârlădeană fiind consacrată în acest sens. Daca te referi la debut, în 2008 la Editura Limes din Cluj-Napoca cu o carte de reflexii, denumită „33. Jurnal de iniţiere spirituală”. Fiind o carte de învăţătură prin pilde inspirate din propria mea experienţă de viaţă, m-am străduit să-i conving pe cititori că fiecare ne-am născut cu o zestre cerească pe care suntem datori să o păzim, să o dezvoltăm, să o punem în slujba Binelui. Atunci când va veni sorocul despărţirii de lumea pământeană să ne putem prezenta cu constiinţa împăcată în faţa judecăţii Divine. Într-un cuvânt, că trebuie să aprindem Lumina din lăuntrul fiinţei noastre, cea călăuzitoare în nemurirea edenică. Jurnalul a fost scris în anul în care am împlinit 33 de ani, an care avea să-mi aducă, nu înţelepciunea hristică, pe care încă o mai caut printre preumblările mele, ci acea conştientizare pe care am îmbrăţişat-o ca fiind îndrumătoare şi atât de necesară pentru stângacele mele eforturi. Regăsirea sinelui printre sinele celor cu care (inter)relaţionez.

 

C.C.: V-aţi gândit vreo clipă că veţi ajunge scriitoare?

 

D.G.: Întrebarea poate ar trebui uşor reformulată. Nu ajungi, ci te naşti, scriitor. Ai sau nu ai vocaţie… O dată vocaţia eliberată de alte preocupări existenţiale, care blochează pentru un timp menirea de condeier, începe să se profileze scriitura. E adevărat că scrisul trebuie cultivat în timp, fiindcă talentul fără muncă, credinţă şi responsabilitate se risipeşte în van.

 

C.C.: Ce v-ar fi plăcut să deveniţi dacă nu aţi fi devenit scriitoare?

 

D.G.: Cercetător. Dacă m-ai fi întrebat în anul 1997, când am absolvit Facultatea de Fizică de la aceeaşi Universitate „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, ţi-aş fi răspuns cercetător în biofizică.

 

C.C.: Ce ziceau cei din familie despre pasiunea dumneavoastră?

 

D.G.: Că voi ajunge muritor de foame. Din clipa în care am început să comunic cu Zeno Fodor, se scria, de fapt, o altfel de poveste, o poveste nemuritoare.

 

C.C.: Cui îi datoraţi lansarea dumneavoastră ca scriitoare?

 

D.G.: Mentorulului meu, omul de teatru Zeno Fodor, fost director la Teatrul Naţional din Târgu-Mureş, un Om al dialogului spiritual, un admirabil comunicator, un deschizător de drumuri multiculturale, un împătimit al lumii teatrale. Din clipa în care am început să comunicăm se scria, de fapt, o altfel de poveste, o poveste nemuritoare. O discuţie cu Zeno Fodor te îmbogăţeşte, te înnobilează, te stimulează să gândeşti în perspectivă.  Subtilitatea, eleganţa şi ţinuta impecabilă cu care l-a hărăzit Dumnezeu se împleteşte până la desăvârşire cu fiinţialitatea, glorificând-o.

 

C.C.: Care sunt temele dumneavoastră preferate?

 

D.G.: Filosofia spirituală – IUBIREA HRISTICĂ… Asta citesc zilnic de când am învăţat să citesc. Am şi participat la fel de fel de întâlniri organizate atât de ortodocşi, cât şi de adventişti, radiestezişti şi alte grupări religioase… tocmai pentru a-mi căuta, sau, mai bine zis, pentru a-mi înţelege sinele spiritual. Nu am prejudecăţi. Cred în ecumenism. Toţi suntem copiii Creatorului, indiferent cum îl numim. Ştiu, neoprotestanţii spun că familia spirituală ar trebui să ne-o alegem singuri, nu să ne fie impusă de la naştere. Eu am altă opinie, nu contează cărei grupări îi aparţii, trebuie să faci ca ea să ţi se potrivească, să-i desluşeşti învăţăturile, să o propovăduieşti fără patimă gratuită sau fanatică, dacă te simţi în stare!!!, încercând să sminteşti minţile mai puţin ajutorate.

 

C.C.:  Unde vă găsiti inspiraţia?

 

D.G.: Din viaţă.

 

C.C.: Există vreo experienţă a vieţii dumneavoastră pe care aţi dori să o repetaţi?

 

D.G.: Nu cred că regret ceva întâmplat. Dacă aşa am decis într-un anumit moment, înseamnă că aşa am simţit. Aceea eram cândva. Face parte din etapele parcursului meu de om, fiică, soră, colegă, îndrumător, specialist etc.

 

C.C.: V-a inspirat această experienţă?

 

D.G.: O, da. Mai mult decât atât, m-a ajutat să văd nu doar cu ochii sufletului, ci şi cu cei ai minţii, care de cele mai multe ori au percepţii diferite, chiar diametral opuse.

 

C.C.: Ce gen literar preferaţi şi ce autor în mod special? 

 

D.G.: Eseu spiritual, dar şi biografiile marilor personalităţi din diverse domenii, nu doar cele literare. Spre exemplu, nu întâmplător, prima biografie citită a fost a lui Ştefan Procopiu, cel mai cunoscut fizician român, bârlădean la origine şi capricorn ca mine. Nu a fost întâmplătoare nici alegerea primei mele facultăţi, aşa cum spuneam anterior.

 

C.C.: Pe lângă poezie, scrieţi şi proză?

 

D.G.: De fapt, poemul Păcatul neliniştii este primul în acest sens. Până acum am publicat eseuri şi articole pe diverse teme de comunicare (prin excelenţă, din domeniul politic).

 

C.C.: Ce v-a inspirat în scrierea volumului de poezii „Păcatul neliniştii”?

 

D.G.: O pasiune pe care o voi purta cu mine în suflet câte zile voi avea.

 

C.C.: De ce aţi ales să fie un volum bilingv?

 

D.G.: De fapt, e tradus şi în limba maghiară, acum sub tipar. De ce? Destul de simplu de răspuns, ca să poată fi citită şi de vorbitori de altă limbă.

 

C.C.:  Cum aţi descrie, în câteva cuvinte, mesajul acestui volum de poezii? 

 

D.G.: Hrana unei inimi „neliniştite”.

 

C.C.: Lucraţi la o nouă carte în prezent? Dacă da, când va fi ea lansată?

 

D.G.: Sinceră să fiu, la 3. Una deja e aproape scrisă, trebuie doar să o revăd. E vorba de un jurnal veneţian, câteva secvenţe au fost publicate în diverse reviste din ţară şi din lume. De altfel, mă bucur de aprecierea unor oameni cu o imagine foarte bună din lumea literară, pe care încerc să nu-i dezamăgesc. Sunt redactor şef la revista „Destine literare” din Montreal de la începutul acestui an, redactor la „Revista de recenzii” din Craiova, membru în „Grupul de reflexii2 coordonată de Corneliu Leu din vara anului trecut, semnez lunar rubrica „Filosofia discursului politic” în revista „Candela” de Montreal şi tot aşa…  Istoria literară consemnează nume care au îmbinat vocaţia cu meseria. Şi tot ea îi şi judecă.

 

C.C.: Credeţi că în România se poate trăi din scris?

 

D.G.: În România, nu cred că se poate trăi din scris, deşi sunt câteva nume sonore care se bucură şi de susţinere financiară (mă gândesc la Mircea Cărtărescu, de pildă). Modul în care o societate găseşte modalităţi de a plăti munca scriitoricească reprezintă atitudinea faţă de literatură, dar desemnează şi preţuirea şi respectul pe care ea le exprimă faţă de condeierii ei. În fond, filosofia de la care trebuie pornit este destul de simplă: orice muncă trebuie (răs)plătită, iar de osteneala scriitoricească se folosesc mulţi actori sociali şi politici spre a le fi nuanţat comportamentul discursiv, şi, implicit, acela al câştigării legitimităţii publice. Totuşi, ca scriitor, poţi avea un trai modest dacă activezi şi ca publicist la diverse ziare, reviste, care să dispună de un buget minimal alocat şi pentru motivarea semnatarilor.

 

C.C.:  Consideraţi că să fii scriitor este o meserie, sau o vocaţie?

 

D.G.: Am răspuns. Deşi, gândindu-mă mai bine, istoria literară consemnează şi nume care au îmbinat vocaţia cu meseria. Şi tot ea îi şi judecă.

 

C.C.:  Credeţi că opera unui artist ar trebui să reflecte neapărat realităţile existenţei sale, adică să fie ancorat în perioada pe care o reprezintă?

 

D.G.: Opiniile diferă şi aici. Sigur că temele alese pornesc din viaţa reală, cea trăită de tine sau de cineva apropiat… plus condeiul literar care estetizează povestea.

 

C.C.:  Care este mesajul dumneavoastră pentru cititori? 

           

D.G.: Să nu se abată de la cuvântul scris, dacă este aşternut din convingere. E adevărat că mulţi scriitori români, care au avut – poate – neşansa de a se naşte într-un stat mic, rămân cu privirea resemnată peste zări. Pe bună dreptate, culturile mici sunt înghiţite de culturile mari.

———————————————–

Cătălina COJOCARI

Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi

aprilie 2013

 

***

Daniela GÎFU, (născută la Bârlad, în 10 ianuarie 1973) este doctor în filosofie si beneficiara unei burse postdoctorale la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi. Din 2011 este cadru didactic asociat la aceeaşi universitate. Absolventă a Facultăţii de Fizică a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi (1997), a urmat cursurile de masterat la Facultatea de Comunicare si Relaţii Publice „David Ogilvy”, S.N.S.P.A. Bucureşti (2004). A lucrat timp de 11 ani la Casa de Cultură a municipiului Cluj-Napoca, perioadă în care şi-a cultivat nevoia de cunoaştere. Din 2002 colaborează la diverse publicaţii literare şi reviste din România şi străinătate (Germania, Franţa, USA, Canada, Australia). Este invitată să prezinte cărţi scrise de autori români, atât din ţară, cât şi din diaspora. Numele ei apare în mai multe dicţionare şi enciclopedii. În octombrie 2010 a primit titlul de Cetăţean de onoare în comuna Bălăbăneşti, jud. Galaţi, din ianuarie 2011 a devenit membră a Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români (ACSR). Este (co)autoare la 8 cărţi, semnează prefeţe, traduce din română în engleză, editor la reviste din România şi Canada.

 

“Îmi e dor de tata atunci când vine Paştele”

Posted by Gabriela Petcu On May - 3 - 2013

fuegoÎn prag tainic de sărbătoare, una dintre cele mai semnificative de peste an, Învierea Domnului, s-ar cere probabil, prin nişte canoane impuse de societate, să fim mai buni, mai primitori, mai calzi ori mai înţelepţi.

Putem spune că avem nevoie doar de linişte, căci din ea izvorăsc toate minunile vremii, iar Lumina Sfântă ne va investi cu substanţă şi ne va determina să ne gândim, pentru o clipă, la sufletele noastre, la cei dragi, la tot ce ne face să devenim oameni.

Paştele înseamnă în cele din urmă prilej de înălţare spirituală, nu neapărat din punct de vedere religios, ci moral, căci acum acordăm importanţa cuvenită sentimentelor noastre, prin felul în care alegem să petrecem aceste zile încărcate de magieşi mister.

Cu gândul la esenţa spiritului nostru şi la simbolurile pe care Paştele le reînvie în noi, reporterii Libertatea l-au intervievat pe Fuego pentru a descoperi, prin cuvinte şi simţiri, ce înseamnă Paştele pentru el, cum îl percepe şi poate cel mai important, cum alege să îl sărbătorească, acum, când lumea nu mai acordăcredit sufletului, valorilor morale şi muzicii de calitate.

Astfel, artistul ne-a mărturisit că se simte cuprins de o emoţie indescriptibilă în acest timp, că se gândeşte la tatăl său, la prietenii şi la admiratorii săi. Ne-a explicat ce înseamnă prietenia pentru el şi cum poate aceasta să schimbe, să transforme şi să desăvârşească omul prin puterea ei.

Libertatea : E vremea în care amintirile pun zăvor gândurilor noastre şi spiritul vine ca exponent al fiinţei noastre. E amintirea un simbol al vieţii tale?

Fuego : Amintirile ne definesc şi cu siguranţă ne ajută să evoluăm, să accedem către veşnicie, cu toată experienţa noastră, care fie că ne place sau nu, e parte din noi. Pentru un artist, amintirile devin, la un moment dat, un stil de viaţă, hrănindu-se din puterea şi farmecul acestora.

Şi pentru că acum e vremea amintirilor, îmi aduc aminte de Paştele în care familia mea era unită,în care simţeam acea emoţie minunată, fără să mă gândesc să îi dau nuanţe în vreun fel sau altul.

Îmi aminteşte de cel ce mi-a fost sprijin şi sfătuitor, mentor şi bun părinte, care era născut în vremea Paştelui, alături de care am petrecut cele mai frumoase sărbători, şi care va rămâne pentru vecie, alături de mama mea, cea mai mare bogăţie de pe pământ, căci ambii mi-au cântat existenţa şi mi-au conferit sensul pe-aceastălume. Îmi e dor de tata acum, când vine Paştele…

Libertatea: Ce reprezintăPaştele pentru tine? Cum îl percepi şi ce însemnătate îi acorzi, punând la descrierea ta şi amintirile din copilărie, din formarea ta care ocupă un loc de seamă în economia sufletului tău?

Fuego : După cum spuneam, Paştele înseamnă familie, o masă îmbelşugată, o emoţie de nedescris. Dacă e să adaug la acest tablou şi obiceiurile minunate din vremea Învierii, de pe malul Arieșului, în Turda ce respira istoria frământată a Ardealului fărămargini, în care am crescut gândindu-mă că muzica va pune luminii barieră, căviața mea va fi închinată cântului.

Paştele e până la următot ceea ce vrem noi să fie. De la muzică la oameni, de la religie la simţiri, toate unite de un singur liant, acela al simplităţii şi banalităţii oferite de sufletul uman.

Libertatea: Ai afirmat în nenumărate rânduri că prietenia a stat la baza formării tale şi că fărăprieteni ai fi un om lipsit de căldură. Cum defineşti tu sentimentul care uneşte oamenii în cel mai pur şi sincer mod?

Fuego: Într-adevăr, prietenia este ceva ce nu poate fi descris în cuvinte. Ar fi imposibil săîncerci să dai o definiţie concisă prieteniei. Aceasta se simte, se trăieşte şi mai cu seamă se aplică pentru oamenii dragi. Totuşi, noblețea sufletului e constituită de puterea prin care poți oferi celor din jurul tău din căldura tainică a prieteniei, din liantul suprem al iubirii.

Octavian Paler consemna, în ultimele-i mărturisiri, că cea mai de preț avuție ce se poate îndrepta către eternitate, e dăruită de cei pe care îi păstrezi lângă inima ta. Zilnic, simt, din ce în ce mai puternic, că avuția mea se mărește cu fiecare notă umană ce se adaugă în portativul meu, completând astfel, partitura.

Prietenii apropiați inimii mele, fie că sunt artiști sau nu, îmi oferă liniște si echilibru, fiind alături de mine, dezinteresat, în drumul acesta haotic, în lumea decepțiilor și a frivolității. La rându-mi înapoiez sincer stări, clipe și cuvinte alese, căci fără doar și poate, prietenia e simbolul înțelepciunii, e lumina și tihna. E liniște!

Libertatea: Pentru un artist este esenţial să fie aplaudat, să fie apreciat şi să primească un feedback pentru actul artistic pe care alege să îl promoveze şi să îl dăruiască eternităţii. Din acest punct de vedere tu esti un răsfăţat. Publicul te iubeşte, vine la spectacolele tale, îţi dăruieşte flori şi mai cu seamă apreciază la justa valoare munca ta. E o responsabilitate enormă să reuşeşti să te menţii în aceeaşi formă în faţa lor. Cum reuşeşti să nu îi dezamăgeşti?

Fuego: Nu fac un ţel din asta. Încerc să îmi menţin traiectoria, să îmi păstrez coloana şi să rămân la fel de sincer, muncitor şi de integru ca şi până acum.

Probabil pentru asta măapreciază publicul, cel care reprezintă, aşa cum am precizat de fiecare datăcând mi s-a oferit şansa de a o face, sensul meu în lumea artei. Fără el, orice capodoperă, orice muncă şi efort nu ar avea nici o finalitate, nici o însemnătate, nici o bucurie.

Satisfacţiile pe care acesta mi le dăruieşte constant și lumina din ochii celor ce îmi urmăresc și apreciază activitatea sunt pentru mine ideal spre care tind de fiecare datăcând aleg să transmit, să creez ori să interpretez. Şi pentru asta le mulţumesc!

Libertatea: Având în vedere căîn această perioadă toată lumea alege să sărbătorească în moduri cât mai atipice sărbătorile, interpretându-le diferit şi tratându-le după bunul plac, cum alege Fuego să petreacă Paştele?

Fuego: De această dată,sărbătorile pascale au venit odată cu soarele, căldura arzătoare punând stăpânire pe noi. Nefiind un împătimit al căldurii, deşi, paradoxal, sunt născut vara, voi alege ca în acest an să mă înconjor de cei dragi inimii mele, pe care nu am timp să îi văd pe parcursul anului şi să fiu alături de ei.

Eu nu prea pun preţ pe partea materială a stărilor, pe suprize sau petreceri. Am considerat că trebuie să cultiv frumuseţea şi să o îngrijesc înăuntrul meu. Ce se consumă în exterior e tributar trecerii anilor.

Consider că sunt un om bogat, tocmai pentru că averea mea o reprezintă familia şi prietenii mei, cu care îmi irosesc cu folos şi plăcere clipele,  mult mai mulţi şi mai devotaţi decât aş merita, deşi Grigore Vieru spunea  “să ai un prieten în familie, unul în ţară, unul în lume şi unul în cer. Mai mulţi numai Dumnezeu poate avea. Suntem un amestec ciudat de stări şi de lucruri: trădăm plângând şi râdem trădând”.

Libertatea:  Ce le transmiţi admiratorilor tăi şi cititorilor Libertatea cu ocazia Paştelui?

Fuego: Să aibă lumină în suflete. Să încerce, măcar în aceste zile, să uite de tot ce le încarcă inutil conştiinţa şi să se reîntoarcă către frumos, către nobil, către sensibilitate.

Aş putea, desigur, să le transmit, prin intermediul vostru, urări complexe, îmbrăcate în cele mai speciale cuvinte. Prefer de această dată să fiu cu gândul alături de voi atunci când, în noaptea tainică a Învierii Domnului, veţi lua Lumina Sfântă şi veţi împărtăşi bucuria de a vă afla alături de cei dragi, la masa de sărbătoare, nutrind cele mai sublime sentimente.

Nu este o perioada în care trebuie să fim mai buni, mai calzi ori mai înţelegători. Trebuie doar săavem capacitatea de a vedea că liniştea sufletească impune o stare specială,care izvorăşte înţelepciunea, că iertarea devine un simbol al trăirilor noastreşi că undeva, uitată într-un colţ de lume, ori într-o parte neasemuită de senzaţii, se află pentru noi, iubirea.

Le doresc pe aceastăcale să  petreacă serbările pascale într-un peisaj în care să se regăsească pe deplin, să asculte muzica ce îi defineşte, să se înconjoare de oamenii care reprezintă pentru ei simboluri de viaţă şi să adune toate amintirile frumoase pentru a descoperi esenţa lumii.

De asemenea, aceste momente emblematice, în care toate lucrurile capătă valenţe sacrale, să stea drept pecete pentru clipele pe care cu drag le vom rememora în timpul albit de doruri, care ne vor individualiza şi vor arăta că pentru noi, nu e nevoie de nici un motiv clar pentru a trăi cu pasiune, pentru a crede şi pentru a simţi căînsăşi viaţa nu are criterii de indentificare.

Preluat – Libertatea

Orice parinte si-ar dori un copil cum este Paul, artistul sufletelor noastre. Un copil care sa isi iubeasca si sa isi respecte parintii asa ca el. In aceste zile inchinate sacrificiului si iertarii, lui Paul, mamei lui, fanilor si voua celor care cititi aceste randuri va doresc un Paste linistit, binecuvantat cu sanatate si bucurii duhovnicesti! Hristos a inviat!

Rodica Elena LUPU

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors