Archive for the ‘Cultural’ Category

BĂLCESCU FLUTURÂND (1) POEME

Posted by Gabriela Petcu On May - 19 - 2013

DUMITRESCU-Stefan---BALCESCU-FLUTURAND-cop-wbŞtefan DUMITRESCU

 

IISUS-BĂLCESCU

 

M-aş tot pierdea prin neguri şi lumine,

Căzând prin mine veşnic m-aş tot duce,

Eu răstignit pe Tine ca pe-o cruce,

Tu răstignit pe ţipătul din mine.

 

Te simt în mine ca melancolie,

Sfâşietoare, naltă, dureroasă,

Murmură dulce firea-mi de mătasă,

Un urlet sunt, înfipt în veşnicie!

 

N-afară şi-nlăuntrul lui răsfrânt,

Silabă sunt şi literă cu care,

Vorbeşti cu tine. Naltă întrebare,

Ecou însângerat al unui gând.

 

M-aş tot pierdea prin neguri şi lumine,

Căzând prin mine veşnic m-aş tot duce,

Tu răstignit pe mine ca pe-o cruce.

Eu răstignit pe ţipătul din Tine!

 

 

ERAM UN FEL DE AER LÂNGĂ MUNŢII CARPAŢI

 

Eram un fel de moarte eram un fel de-a fi

eram un fel de aer lângă munţii Carpaţi

un cer pustiu deasupra unor popoare albe

pe-al cărui fund de mare cântând mă aşteptaţi.

 

Şi băteau vânturi sfinte stranii din altă ţară

şi buzele mele prea fluturau în vânt

eu mă uimeam de toate eram un fel de mare

eram un fel de munte eram un fel de sfânt.

 

Şi-o ceaţă şi mai albă urca din faţa mea

ca într-un vis antic nu se mai vedeau munţi

eu te gândeam pe tine un foc aprins pe zări

ca să lumini lumea şi ca să nu mă uiţi!

 

 

PĂRINŢII

 

Părinţii pe fundul lumii

Culcaţi cu faţa în sus

Razele care pleacă din ochii lor

Rulează pe cer istoria neamului!

 

 

INERŢIE

 

Pornise vânătoarea

De două mii de ani

Şi rămâneau în urmă

Vârfuri de munţi pe cer

 

Şi se vedea pe dealuri

Cumplita lumii fiară

Şi se pierdea în zare

Şi-n ceţuri de apus

 

Caii-nfloreau albaştri

Trişti proiectaţi pe râpi

Ducând pe ei poporul

Arzând şi violet

 

Răsunau codrii roşii

De ţipete şi toamne

Şi-un corn se-auzea straniu

Din începutul lumii

 

Şi răsărea pustie

Ţipând înalt sub cer

Şi se-ndoiau demenţii

C-ar urmării ceva

 

Şi-n liniştea de sfere

Şi toamne de uraniu

Apărea însăşi fiara

Pe faţa vreunui lac

 

Şi iar porneau sălbatic

Popoarele pe cai

Târziu se mişca bolta

Înalt deasupra lor

 

Şi chiuiau prin codri

Chipurile prearoşii

Şi se topeau sub ele

Caii de-atâtea vremi

 

 

Şi trecea vânătoarea

Prin secoli de apus

Proiectată pe dealuri

Un dor al nimănui

 

Şi venea din adâncuri

Nesfârşit ca un plâns

Cornul cel melancolic

Aprinzând lumea-n slăvi

 

Cum se vedea un fulger

Arzând în veci pe zare

Şi se vedeau schelete

De cai lucind pe munţi

 

Şi iar apărea fiara

Fosforică şi sfântă

Şi se lumina marea

De-atâtea suferinţi

 

Şi se pierdea pe ţărmuri

Mistica vânătoare

Roşii nori de pulberi

Se ridicau din zări!

 

 

CE ŢARĂ,  DOAMNE,  ŞI  CE  NEAM  TRIST !

 

Ce ţară, Doamne, ca un pahar.

Şi ca un strigăt. Şi ce neam trist!

Răstignit pe munţii Carpaţi ca  un Christ,

Vieţuind pe pământ în zadar!

 

Două mii de ani de umilinţă adâncă.

Degeaba. Degeaba atâtea războaie,

S-ajungem un popor de buboaie,

Pline de ură ca o speluncă!

 

Degeaba Eminescu. Degeaba Ştefan.

Dacă ne mâncăm între noi ca nişte hiene,

Săraci că n-avem pe fund nici izmene.

Două mii de ani de istorie-n van!

 

Ce ţară, Doamne, ca un pahar.

Şi ca un strigăt. Şi ce neam trist.

Răstignit pe munţii Carpaţi ca un Christ.

Vieţuind pe pământ în zadar!

 

 

DE-AM FI AVUT ODATĂ MĂCAR ŞI NOI NOROC

 

De-am fi avut odată şi noi noroc, Cumplite

Măcar odată-n veacul atât de-ntunecat

Când munţii gem de apă de parc-ar fi adâncuri

Şi tu pluteşti pe-o ţară ca pe-o apă umflat.

 

De-atâta umezeală putrezeşte şi noaptea

Şi-ntunericul lumii musteşte grohăind

Şi se aude în lucruri  ca-n nişte săli pustie

Cum sapă umezeală dinspre moarte venind

 

E-atâta umezeală în timp că suntem orbi

Şi se aude lumea cojindu-se ca zidul

Verde de atâta apă ni se arată destinul

Şi tu te vezi din ceruri cumplit de trist păzindu-l

 

De-am fi avut o dată şi noi noroc, Cumplite

Măcar odată-n veacuri să fi avut noroc

De nu ne dai puhoiul şi ne făceai mocirlă

Ne-ai fi vărsat pe creştet tot cerul tău de foc

 

Totul e-o gelatină un nămol ontologic

Nu se mai cunosc margini nici lucruri  nici morminte

Ne amintim oceanul duhnind din Începuturi

Şi-ntrezărim prin timpuri mâlurile preasfinte.

 

 

PIEIRE

 

Şi se duc popoarele

Scăpărând apusurile

Şi-o apucă-n jos pe-o vale

Care urcă sus în cer!

 

 

CREDEAM

 

Credeam că viaţa  îmi va fi frumoasă

Voiam în tinereţe să înving

Mi-e în istorie atât de frig

Când nimănui de mine azi nu-i pasă.

 

Voiam să fericesc mulţimi norod

Să duc istoria în zări departe

De-aceea  învăţai atâta carte

Din toate astea azi nimic nu pot.

 

Ci mi se rupe sufletul de jale

Eu tot voi crede însă în putinţă

A lumii este azi a mea fiinţă

Aşa cum lacrimile-s ale tale!

 

Ştefan DUMITRESCU

Bucureşti

mai, 2013 

MÂNA ŞI SUFLETUL PICTORULUI BARUCH ELRON

Posted by Gabriela Petcu On May - 19 - 2013

ELRON-X4-wbDorel SCHOR

 

La Galeria municipală de Artă din Afula a avut loc deschiderea expoziţiei de pictură Baruch Elron (1934 – 2006). Evenimentul, pentru că este un eveniment, reconstituie în bună parte creaţia artistică a maestrului, înfăţişând-o marelui public ca o cuprinzătoare retrospectivă. Într-adevăr, nu mai puţin de cincizeci dintre cele mai reprezentative tablouri ale sale, care au fost admirate în marile capitale ale lumii, se află pe simezele galeriei.

 

Lucrări din seria „Legende biblice” (în viziunea proprie a pictorului) au stat alături de cele cu tema îndrăgită „Muzica”. Tablouri pătrunse de un simbolism ezoteric, consacrate „Timpului” se învecinează cu cele din seria „Ferestre”, din zona figurativului şi care ilustrează cotidianul. „Copilăria” este o temă la care pictorul revenea întotdeauna, căutând aici posibilă fericire, eternă întrebare umană. Ultima perioadă a vieţii şi creaţiei sale, Baruch Elron a închinat-o Tel Avivului, oferindu-ne picturile mai puţin cunoscute din seria „Bulevardul Chen”.

 

Nu vom uita să menţionăm tablourile muzeale grupate sub titlul generic „Cele patru anotimpuri”, la care frumuseţea senzuală şi estetică, miracolul formelor, texturii şi culorilor le încadrează drept una din cele mai îndrăzneţe şi ambiţioase compoziţii. De altfel majoritatea creaţiei lui Baruch Elron poate fi încadrată sub genericul realismului magic, în care aparenţă naturală se combină cu elemente fantastice, cu o viziune utopică, într-un limbaj pictural reprezentativ. Legende, mituri, povestiri biblice, documentare istorică, literatură, folclor se transpun într-un expozeu, cu desfăşurare dinamică şi interpretare modernă.

 

Intuitiv şi logic, Elron a dovedit o mare abilitate creativă, stabilind un echilibru între abstracţie şi imaginaţie, între substanţă şi realitate, între vis şi concret. Aceasta dualitate în limbajul artei,  gândirea profundă, dar şi  ironia subţire,  umorul fin şi  încărcătura simbolică, la care se adăugă un temperament artistic de neconfundat şi o concepţie foarte personală fac că pictura să să devină emblematica şi explică desigur impresionantul sau palmares. Expoziţia va fi deschisă publicului până pe 15 iulie.

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

aprilie 2013

PORTRET DE ARTIST – ELENA OLENIUC

Posted by Gabriela Petcu On May - 17 - 2013

elena oleniuc1956 – S-a născut la Siret, Suceava.

1975 – Absolvă Liceul de Muzică și Arte Plastice, Botoșani.

1981 – Absolvă Școala Populară de Artă ( Artă decorativă și grafică), Brașov.

Activități:

1983 -1995 – Palatul Copiilor și Elevilor Brașov – Cercul de tapiserie, Cercul de artă decorativă

1995 – 2005 – Pictură pe mobilier

1981 – 1983, 1985 – Premiul I Grafică

Expoziții:

1979 – 1989 – Participări la expoziții de grup și colective în Brașov

1984 – Expoziția profesorilor artiști – Casa Corpului Didactic, Brașov

1985 – Expoziție colectivă – ,,Brassoi Lapok”, Brașov

2002 – Expoziție de grup – ,,Bistro de l’Arte”, Brașov

2008 – Expoziție – Collettiva di Pittura – Chiesa di Sant’Alberto (Chiesa degli artisti) – “Amici di Carlo Incammisa” – Trapani, Italia

2011 – Expoziție colectivă – ,,Culori de sărbători” – Galeria ,,Elite Prof Art”, București

2012 – Expoziție colectivă – Biblioteca Județeană Brașov

2012 – Expoziție de grup – ,,Sinestesia” – Hotel El Greco, București.

Lucrările Elenei Oleniuc par a proveni dintr-un alt spectru metafizic, din lumea ideilor lui Platon. Subiectele ei sunt redate în ipostaze generice, suprinse într-o reverie reflexivă, o tăcere meditativă.

Acuratețea și limpezimea sunt două caracteristici care par a-și avea originea în pasiunea artistei pentru artele decorative, pentru perfecțiunea redării detaliilor. Lucrările sunt curate, fără tușe vizibile, tratate într-o tehnică impecabilă.

Impresionante lucrări realizate de artiştii plastici ce vor face obiectul prezentei rubrici vor înnobila volumul de colecţie pe care ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART” îl va edita sub titlul ,,RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE. MANUAL DESPRE UMANIZAREA PUSTIULUI” (maxime, cugetări, aforisme, citate celebre). Material realizat de ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART”

 

FLAMENCO

Posted by Gabriela Petcu On May - 17 - 2013

FLAMENCOGabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

„Când cânt, simt în gură gust de sânge”, mărturisea la 1899 Tía Anica de Piriñaca, o cântăreaţă din Jerez de la Frontera. Neputinţa, deznădejdea, revolta şi mânia sunt elementele din care se împleteşte filonul flamenco. Tragicul se întruchipează în formele sale dramatice – tristele Carceleras, Seguiriyas sau Soleares –, dar şi-n cele mai vesele, zglobiile Alegrías. Flamenco, se ştie, este muzica existenţei tragice; firesc din moment ce o viaţă dură naşte, cum era de aşteptat, o muzică la fel.

 

Dacă-n privinţa tristeţii artei flamenco nu-ncape îndoială, tema originii ei împarte lumea în mai multe tabere. Consens există doar referitor la detaliul temporal, toţi fiind de acord că începuturile s-ar fi făcut undeva la sfârşitul secolului al XVIII-lea, la trecerea din mâna dinastiei de Habsburg în cea a Bourbonilor, când majoritatea covârşitoare a populaţiei iberice era săracă, obligată să-şi câştige pâinea muncind pe la stăpânii latifundiari. În special Andaluzia suferea extrem sub povara asupririi celor de la munca de jos.

 

Nobilimea se delecta cu piese de teatru pompoase, de inspiraţie barocă şi cu opere monumentale, după moda italiană, complet rupte de realitatea de zi cu zi. Dramaturgia artificială nu găsea ecou în sufletul omului de rând aşa că, pentru a distra spectatorii în pauzele dintre reprezentaţii se răspândiseră aşa-zisele Sainetes, minireprezentaţii de umplutură, inspirate de scene din viaţa cotidiană. Amploarea lor crescuse în asemenea măsură încât lumea începuse să vină la teatru pentru a vedea scenetele, ignorând piesa propriu-zisă.

 

Popularitatea Sainetelor se datora nu numai comicului de situaţie, ci mai ales muzicii şi dansurilor care le însoţeau, îndrăgitele Tonadillas (Playeras, Seguidillas, Boleros şi Fandangos). „Sunetul sacadat al castanietelor şi tropăitul ritmic din călcâie se completau armonios, compunând o atmosferă încântătoare, care electriza publicul în asemenea măsură încât spectatorii se trezeau acompaniind reprezentaţia cu strigăte entuziaste”, notează la 1772 călătorul andaluz Juan Fransisco Peyrón în urma unei vizite în teatrul din Cádiz, pe atunci singura instituţie din Spania în care legea nu interzicea acea formă „barbară şi indecentă” de artă scenică.

 

Îndrăgitele dansuri se răspândesc şi în restul provinciei, nu chiar pe scenă, ci pe străzile unor cartiere pulsând de viaţă, precum mahalalele Sevilliei Triana şi Macarena. „Tinerele andaluze”, scrie în 1809 francezul Alexandre-Louis-Joseph Laborde, „primesc aplauze frenetice pentru dansurile lor lascive. Sunt în continuare cele mai elegante şi cuceritoare dansatoare din întreaga Spanie.”

 

Obsedaţi de pericolul pe care „dezmăţaţii” îl reprezentau pentru ceea ce se considera puritatea stilului nobil, oficialii spanioli puneau din răsputeri beţe-n roate creatorilor populari, lucru care probabil a contribuit la înteţirea notei de răzvrătire specifice acestei arte. Străinii, nu spaniolii au încurajat arta flamenco, sfidând interdicţiile.

 

Cea mai detaliată şi ades citată descriere aparţine în mod paradoxal celui mai învedreat critic de pe atunci, un jurist supranumit „Don Preciso”. Acerb, înnebunit de ciudă, susnumitul condamna „acei cântăreţi care nu s-au obosit să viziteze Universităţile, ci, sprijiniţi doar de propriul lor talent, sunt capabili să exprime în doar patru versuri scurte gândurile cele mai ascunse, cu o claritate şi trufie care face publicul să-i idolatrizeze. (…) Maniera brutală de a maltrata vocea, emiţând extravagante gâlgâieli şi triluri, de parcă în asta ar consta eleganţa muzicii noastre, anulează orice merit. Cine poate suporta un astfel de bărbat, care transpiră din toţi porii, îşi smulge nasturii de la cămaşă, pentru a striga şi mai tare? Cine poate rezista clămpănitului continuu dintre maxilar şi mandibulă pe tot parcursul cântării? Cine poate asculta fără să se înfioare acel nechezat furios, care ore-n şir scapă din gâtlejul maltratat al acelui nefericit? Şi ce urechi trebuie să ai pentru a suporta neîncetata vibraţie a unei chitări ieftine şi felul neglijent în care mâna dreaptă loveşte corzile ei mizerabile, ca o secure implacabilă?”, scria, disperat „Don Preciso”.

 

De parcă ar fi vrut să le facă în ciudă adversarilor, muzica şi dansurile de provenienţă andaluză se răspândesc peste tot în lume. Patima cuprinde Africa şi coloniile de peste Ocean. În tact de trei sferturi sau de şase optimi, vestitele Cantes de ida y vuelta (cântece de dus-întors) exprimă dorul, nostalgia şi chemarea depărtărilor, fiind interpretate adesea de guajiros, cum li se spunea zilierilor spanioli care emigraseră peste ocean. Dansurile şi ritmurile se îmbogăţesc cu accente africane, precum „indecentele” dansuri Manguindoy – interzise prin lege în Andaluzia – , cubanezele Habaneras sau tangourile argentiniene. Abundă petrecerile drăceşti, care durează toată noaptea, vestitele Juergas, în mijlocul cărora strălucesc protagoniştii masculini, acei semizei adoraţi, cântăreţii-dansatori mândri şi nervoşi, supranumiţi Majos. Arta care îşi începe ascensiunea acum are toate elementele necesare unui fenomen de masă. Mai puţin are însă un nume, căci termenul de flamenco nu apăruse încă pe atunci.

 

La fel ca şi corida, flamenco îşi are originea în arenă, lucru care o deosebeşte de formele de artă aristocratice, celebrate în spaţiul restrâns al sălilor de spectacole. Toreadorii, ţiganii, cântăreţii şi dansatorii încep să formeze o pătură aparte de artişti, idolatrizaţi pentru consecvenţa cu care se distanţează de toate normele culturale în vigoare, practicând nonconformismul la scenă deschisă. Publicul se înnebuneşte după ei şi după aventurile lor, nu întotdeauna nevinovate. Se creează primele mituri, cu susţinători care se definesc la rândul lor ca o nouă categorie socială: los aficionados, cei care astăzi poate s-ar numi fani.

 

Suprinzător, ei nu mai sunt ţigani, ci artişti spanioli, cu stil complet propriu, creatori de versuri şi linii melodice elaborate. Produsul lor este modern, cultural, adaptat cerinţelor. A pretinde de aici înainte că flamenco ar fi o invenţie eminamente ţigănească nu mai este realist. Nici durerea şi spontaneitatea sa nu mai are acel caracter teluric iniţial. Gustul publicului pentru melodios îşi spune cuvântul, disperarea este înlocuită de melancolie, flamenco se adaptează şi devine mai „blând”. Rafinamentul care se impune de la acest moment transformă reprezentaţia într-un bun cultural al tuturor. Firesc, se generează dispute, căci fiecare încearcă să-şi aroge dreptul primordial de „inventator” al acestui curent. Este momentul în care, la început de secol al XIX-lea, frageda apariţie pe firmamentul artei se desprinde de propria copilărie, necesitând de pe acum o definiţie mai clară. Şi un nume.

 

Flamenco este numele care s-a impus mai mult sau mai puţin din întâmplare. Unii susţin că ar deriva de la pasărea flamingo, făcând aluzie la alura şi aspectul rochiilor multicolore, ce amintesc de penajul său exotic. Alţii se jură că totul ar fi început cu particula „llama”, care în spaniolă înseamnă flamă, flacără, ducând cu gândul la dansul focos şi acompaniamentul înflăcărat. Nu puţini sunt cei care pornesc de la expresia de origine arabă „felah menguh”, care înseamnă „ţăran sărac” şi care era răspândită în Andaluzia feudală musulmană. Majoritatea covârşitoare a cercetătorilor susţine însă teza originii flamande a termenului utilizat. Adjectivul „flamenco” era foarte la modă în Spania după descinderea la 1517 a regelui Carol al V-lea şi al curţii sale regale din Ţările de Jos. Complet diferiţi ca aspect şi comportament faţă de localnici, blonzii flamanzi, gălăgioşi şi stridenţi, făceau notă discordantă cu restul lumii, la fel ca şi ţiganii, care deranjau cu muzica şi dansurile lor deşănţate. Adjectivul „flamenco” se substantivizează cu timpul, desemnând tot ceea ce depăşeşte normele „cuminţi”. Pe lângă flamenco, se consacră şi termeni mai detaliaţi: „voz afilla”, derivat din porecla unui cântăreţ la modă – El Fill – descrie vocea răguşită, „ascuţită” specifică genului; „cante hondo” (cânt adânc) redă profunzimea interpretării şi distanţează prin substituirea literei „o” de elaboratul canto clasic.

 

Pe lângă bărbaţii dansatori din Spania, un merit imens la răspândirea artei flamenco l-au avut dansatoarele profesioniste de prin alte părţi ale Europei. După succesul răsunător al italiencei Taglioni, graţioasa franţuzoaică Guy-Stephan şi italianca focoasă Maria Brambilla – supranumită „Sofia Fuoco” – îşi dispută pătimaş publicul, scindându-l în două tabere. Fuoquistas şi guyistas se disting unii de alţii după culoarea – roşie sau albă – a garoafei pe care o poartă la rever.

 

În privinţa suferinţei pe care o emană soliştii, nu puţini sunt cei care  susţin că ar proveni de la chinurile interminabile la care sunt supuşi dansatorii şi, mai ales, dansatoarele pe la şcolile de dans. Erotice, îndrăzneţe, aristocratice, aşa erau descrise fetele de pe scenă pe atunci. Pe acompaniamentul simplu, de chitară – lucru deloc obişnuit la vremea aceea – fetele zvelte luau cu asalt scenele improvizate de prin Cafés Cantantes, legănându-şi braţele fragile, înălţându-le rugător spre cer, pentru a se prăbuşi apoi ca leşinate pe podea, scuturându-se frenetic în secunda următoare, ca nişte lebede în delir. Ţigăncile recrutate pe la începuturile şcolilor de flamenco nu veneau întotdeauna din pasiune, ci pentru că li se asigura hrană şi adăpost. Disciplina şi spiritul cazon cu care se confruntau acolo le răpeau rapid iluziile unei vieţi facile. Cu cât reuşeau să fie mai iuţi, mai maleabile, mai energice şi mai ritmice, cu atât creştea cota lor la public, ca un drog.

 

Despre Zeiţa Carmen Amaya, născută la Barcelona în anul 1913, se spunea că ar fi un vulcan, ciclon, tornado, foc, dinamită, sentiment încarnat, geniu înnăscut. Ceea ce Amaya a însemnat pentru dansul feminin, Vicente Escudero Uribe a întruchipat în versiune masculină. Renumitul dansator a experimentat cu ecoul metalic încă de mic copil, sărind pe stradă de la un capac de canal la altul. Mai târziu a inventat dansul în ritmul pistoanelor de motor, întruchipând lupta dintre om şi maşină. Poate doar renumitul Antonio Ruiz Soler, supranumit scurt „Antonio”, cel mai rapid dansator de flamenco – cel care pretindea că „mângâia podeaua, de parcă ar fi vorbit prin tălpi cu pământul” – i-a putut egala performanţa.

 

Pentru a sublinia eleganţa mişcărilor dansatorilor de flamenco, coreografii au inventat costumaţia tipică, rochiile multicolore, elaborate din volane suprapuse, cu trene lungi, ca nişte cozi de păun. Rochiile acelea nu induceau doar admiraţia pur vizuală, ci obligau dansatoarele la succesiunea paşilor mărunţi, care conferă dansului o notă maiestuoasă, aparte. Începând cu apariţia primelor şcoli de coregrafie specializate, dansul flamenco feminin va fi desemnat drept „cintura para arriba” (deasupra taliei), căci partea inferioară a corpului este, evident mai puţin liberă în mişcare, datorită îmbrăcăminţii. În replică, dansul protagoniştilor masculini se va numi „de cintura para abajo” (sub centură).

 

Farmecul actual al dansului flamenco se datorează în mare măsură unui impresar …rus. Sergei Diaghilew a întreprins în anul 1909 cu vestitul Balet Rus un turneu internaţional prin care a reuşit să înfrângă rezistenţa aristocraţilor, popularizând creaţiile compozitorului spaniol Manuel de Falla şi câştigând inimile publicului.

 

Propulsaţi de succesul reputat prin cafenelele muzicale, unii dintre protagonişti ajung să se producă pe scene nobile. Cu vocea sa expresivă, malaguezului Juan Breva îi reuşeşte performanţa de a înmuia inima Regelui Alfons XII, obţinând graţierea unui prieten încarcerat. Despre un alt coleg de breaslă, Manuel Torre, se spune că ar fi interpretat o Seguyria cu atâta patos încât un spectator excitat s-ar fi urcat la el pe scenă şi l-ar fi muşcat de obraz. Cel mai renumit dintre toţi era însă Silverio Franconetti, intrat în istorie sub numele de „Rey de los cantaores”, posesor al unui adevărat imperiu de localuri specializate în spectacole la scenă deschisă.

 

Spre sfârşitul secolului al XIX, chitara detronează definitiv vioara şi celelalte instrumente de acompaniament. Pe lângă dansatori şi cântăreţi îşi fac apariţia cei dintâi instrumentişti desăvârşiţi, capabili să potenţeze şi să îmbogăţească spectrul melodic prin improvizaţiile cele mai măiestrite. Scriitorul uruguayan Carlos Reyes descrie rolul lor: „Un cântăreţ fără suferinţă este ca o chitară fără corzi: sună, dar nu răsună. În general, se crede că strigătele şi chiotele, aye-urile şi suspinele sunt doar artificii şi arabescuri stilistice. Prostii! E un tremur, iar în funcţie de ecoul pe care îl trezeşte cântecul în inima interpretului, strofele prind formă tânguitoare şi gust de lacrimi.”

 

În anul 1869, într-o familie destul de înstărită,  se naşte în Jerez de la Frontera genialul Chacón, căntăreţul ne-ţigan, atât de diferit de clişeele de până atunci: rotunjor la faţă, durduliu, cu bărbie dublă, apoape chel, purtând costum cu cravată, veston şi cămaşă albă, a fost primul solist care a interpretat versurile cântecelor sale în castiliana curată, renunţând la dialectul andaluz folosit până atunci. Chacón reuşeşte să revoluţioneze arta flamenco, imprimându-i o linie şi un stil care o face „demnă de dialogul cu zeii”. Tot lui îi datorăm şi cele mai expresive Cantes mineros, inspirate din viaţa grea a muncitorilor andaluzi, obligaţi să lupte pentru supravieţuire în minele de argint ale începutului secolului al XIX-lea.

 

Adus de andaluzii numeroşi care se strămută în capitală, în chiar primul an al secolului XX, flamenco îşi adjudecă Madridul. Invenţiile moderne precum radioul şi patefonul îi vin în ajutor: Canario Chico, El Mochuelo, La Rubia, El Niño de Cabra sunt cei dintâi cântăreţi înregistraţi pe discuri de vinil. În jurul anului 1930, Pepe Marchena creează Colombiana, singura formă de flamenco născută în secolul XX. Cu toate acestea, Tangourile şi Buleria îndrăcită continuă să ocupe locul întâi în rândul preferatelor cântece festive din acea vreme. Pepe Marchena intră în legendă pe poarta din faţă, rămânând în amintire ca acel Gentleman al flamenco-ului, mereu zâmbitor. Artist desăvârşit, îmbrăcat elegant, cu smoching, el este prototipul bărbatului adorat, cel care a îndrăznit să îmbrace această artă în adevăratele straie de gală pe care le merita demult. Tot el a introdus definitiv pe scenele cu pretenţii nobile aşa-numita Ópera flamenca, o dezvoltare a genului, ades criticată, pe motiv că ar face prea multe concesii publicului, îndulcind stilul şi punând sub reflectoare întâmplări şi personaje dintr-o lume idilică, o Andaluzie imaginară, care n-a existat niciodată.

 

Amuzantă şi neaşteptată este însă explicaţia apariţiei acestui gen insolit: nu dezvoltarea artistică, ci prozaice motive materiale stau la baza ei. Concret, în luna mai 1926 se promulgă în Spania o lege care prevedea taxarea cu impozite de un singur procent a spectacolelor de artă „cultă”, în speţă opera, spre deosebire de restul de „manifestări laice”, care se taxau cu zece procente. Aşa că, spectacol după spectacol, la fiecare reprezentaţie de „operă flamencă” se pasau din mână-n mână sume frumuşele, care schimbau buzunarul în perfectă legalitate, chiar sub nasul funcţionarilor fiscali consternaţi.

 

Odată cu apariţia „Operei flamenca”, duhul sfâşietor, supranumit duende face loc unuia mai lent. Forma cea mai preferată de flamenco pe scenele operei cu acelaşi nume era fandangoul melodic şi unduitor. Succesul său se datora şi faptului că microfoanele de pe atunci nu erau suficient de performante pentru a surprinde sunetele complexe, vaietele şi suspinele care însoţesc ritmatele Tonás, Seguiriyas sau Soleares. Aşa se face că una sau alta din formele flamencoului îşi datorează popularitatea radioului, la fel ca-n cazul hiturilor moderne, care se difuzează exasperant de des pe posturile muzicale din zilele noastre.

 

Consumatorul de artă modernă nu se mai mulţumea însă demult cu ascultatul de flamenco; mai nou îşi dorea cu ardoare să-l şi vadă. Cererii i-a venit în întâmpinare oferta cinematografiei, prin filme care mai de care mai pasionale, promovând o imagine distorsionată, a unei Andaluzii artificiale, mulate perfect pe cerinţele dictate de regimul conservator franchist. Unele dintre ele sunt filmate nu la faţa locului, ci prin locaţii stăine de cauză, precum Berlinul, aflat sub stăpânirea aliaţilor nazişti. Abia recent, în anii optzeci, regizorul Carlos Saura a reuşit să producă filmele de valoare inestimabilă care redau sâmburele adevărat al artei flamenco: Bodas de Sangre (Nunţi de Sânge), El Amor Brujo (Amorul Vrăjitor) şi Carmen consacră definitiv calitatea cinematografică reală şi în acest domeniu iar Sevillanas (1992) şi Flamenco (1995) pun odată pentru totdeauna capăt clişeelor ieftine.

 

Dacă ar fi să dăm crezare filozofului spaniol Ortega y Gasset „andaluzul însuşi se autoînscenează cu multă plăcere, creând o ambianţă de scenă în care, de pildă în Sevillia, turistul se simte de parcă ar fi nimerit în altă lume, actorii perindându-i-se prin faţa ochilor ca-ntr-o piesă de teatru bine regizată, cu figuranţi perfect sincronizaţi, care colaborează în armonie pentru a-i crea impresia că ar privi un spectacol intitulat Sevilla”.

 

La iniţiativa poetului Federico García Lorca şi a compozitorului Manuel de Falla se lansează un spectacol de dimensiuni naţionale, concursul de cante jondo („cântec adânc”, cântul andaluz primitiv, originar). Se dorea astfel popularizarea formelor tradiţionale şi promovarea talentelelor neidentificate, din popor. N-ar fi de mirare ca actualele emisiuni televizate şi mediatizate ale căutătorilor de talente să fi se inspirat din acel eveniment, căci amploarea şi răsunetul nu s-au lăsat aşteptate. Meritul incontestabil pentru acel succes răsunător îi aparţine poetului naţional Lorca, înzestrat cu o sensibilitate poetică nemaipomenită şi cu un simţ al ritmului desăvârşit, care-l făcea să simtă şi să transmită fiorul artei flamenco prin toate fibrele fiinţei sale.

 

Spre deosebire de capriciile politicienilor, flamenco nu şi-a întrerupt ascensiunea nici în vara anului 1936, când în Spania a izbucnit teribilul Război Civil. Chiar dacă unii dintre artişti au fost nevoiţi să emigreze sau chiar şi-au pierdut viaţa, cum a fost cazul asasinatului neelucidat până astăzi al adoratului Federico García Lorca, muzica şi dansul flamenco nu s-au potolit, ci mai degrabă s-au înteţit, sfidând fatalitatea. Sărăciţi şi robiţi de drepturi, spaniolii storşi de vlagă, lipsiţi de mijloacele de a viziona spectacolele flamenco de prin sălile cu pretenţii, se adunau în masă prin arenele de lupte taurine, asisitând la legendare reprezentaţii de artă flamenco, îmbibate de obidă şi năduf. Nici criticii care strâmbau din nas, pe motiv că „flamenco în arenă e ca şi cum ai bea ţuică dintr-o chiuvetă” nu reuşeau să stăvilească năvala poporului asuprit.

 

Cuplul format de cântăreţul „Caracol” şi dansatoarea „Lola Flores” atrăgea publicul ca un magnet irezistibil, potenţat fără doar şi poate de pasiunea mistuitoare care îi unea pe cei doi protagonişti. Ce dezastru pentru ţara întreagă în 1951, când frumoasa dansatoare şi genialul muzician anunţau despărţirea lor definitivă! O traumă pe care toţi au resimţit-o ca pe o trădare de neiertat, un pumnal înfipt direct în inimă.

 

De pe acum, localurile cu reprezentaţii de flamenco nu se mai numeau Cafés Cantantes, ci tablaos. Denumirea s-a consacrat şi încetăţenit până astăzi, sugerând parcă faptul că avem de-a face cu locul unde ţi se oferă pe tavă, pe-o tablă imaginară sub formă de podium ceea ce este cu adevărat valoros: flamenco servit á la carte. Paco de Lucía, Manolo Sanlúcar, Camarón de la Isla, Enrique Morente, Antonio Gades şi Cristina Hoyos sunt artiştii care au impus noul gen al tinerei generaţii, aşa-numitul „nuevo flamenco”, curentul care punea capăt perioadei de întuneric de după război, dedicându-se idealurilor libertăţii, speranţei şi renaşterii din propia cenuşă.

 

În anul 1993, fosta Catedră de Flamencologie din oraşul Jerez de la Frontera se transformă în Centrul Falmenco Andaluz iar mai nou, la Sevilla funcţionează Muzeul Dansului Andaluz, o instituţie recunoscută de UNESCO drept bun cultural din patrimoniul universal. Dar flamenco nu este o specialitate pentru arheologi; el trăieşte şi se dezvoltă de la un an la altul, cu o vitalitate de nestăvilit, devenind un limbaj artistic universal. Nici politicienii nu se lasă mai prejos şi încep să sprijine fenomenul, chemând la rampă protagoniştii, botezând străzi şi pieţe cu numele lor şi înfiinţând trasee turistice pe urmele lor, adevărate rutas flamencas. Cu toate acestea, viaţa artiştilor  nu s-a îmbunătâţit prea mult. În continuare, dansatorii, cântăreţii, poeţii şi chitariştii trăiesc în condiţii precare, finanţându-se de pe-o zi pe alta, colindând de la un loc la altul.

 

Rumba, explozivă îşi face intrarea triumfală pe scena lumii, purtată spre cumile gloriei de inegalabilul chitarist Paco de Lucía, discipol al celui mai renumit personaj-victimă a drogurilor din scena flamenco: idolatrizatul Camarón de la Isla. „Nu ne era frică, dar resimţeam o furie adâncă”, preciza mai târziu renumitul chitarist de Lucía. Soliştii de chitară clasică îi desconsiderau pe cei de flamenco, pe motiv că arta lor ar fi mai puţin elaborată. Din dorinţa de a le administra o lecţie, Paco de Lucia şi colegii săi au dezvoltat o rapiditate inegalabilă în interpretare, transformând arta lor într-o adevărată armă de combătut nesiguranţa şi teama. Pentru public, au atins practic perfecţiunea interpretativă, punând definitv capăt cârcotelilor interpreţilor de partituri clasice. Paco de Lucia a fost primul chitarist care a schimbat poziţia chitarei, sprijinind-o nu pe genunchiul stâng, ci pe piciorul drept, lăsând instrumentul să se odihnească în adâncitura şoldului aplecat. Poziţia verticală, cu griful şi mâna stângă îndreptate spre cer semnaliza o delăsare şi o lejeritate care sfida rigiditatea scrobiţilor chitarişti de până atunci.

 

Au urmat grupurile Gipsy Kings şi deliciosul Duo Los del Rio, cel care a lansat hitul „La Macarena”. Din clipa în care „Macarena” a fost aleasă ca imn electoral al democraţilor americani, flamenco a intrat triumfal prin toate porţile mapamondului. La ora actuală, odată cu deschiderea spre democraţie şi cu intrarea Spaniei în Uniunea Europenă, accentul din flamenco s-a deplasat, distanţându-se de tradiţionalele teme ale asupririi şi sărăciei. Mai nou, dureroasa temă a emigraţiei câştigă tot mai mult teren, materializându-se în curentul Andalucía amarga. La fel, ia amploare interesul pentru dialogul încărcat de tensiuni dintre lumea creştină şi cea arabă. Flamenco este un indicator al punctelor fierbiţi ale societăţii. În pas cu evoluţia omenirii apar noi zone-problemă, pe care arta flamenco le oglindeşte şi le demaschează prompt. Angajamentul artistic merge mână în mână cu cel politic. Cu alte cuvinte, nu avem de ce să ne temem că ar seca vreodată izvorul său de inspiraţie, conflictul de interese dintre bogaţi şi săraci fiindu-i tema predestinată.

 

Industria flamenco obligă în continuu la inovaţie artistică. Printre montările la scenă mai insolite se numără, de exemplu, un spectacol în care bărbaţii îmbracă rochiile tipice, în timp ce partenerele poartă pantaloni. Exponentul cel mai renumit al stilului modern rămâne însă dansatorul Joaquín Cortés, cel care a impus prin spectacolele sale Pasión Gitana şi Soul, impregnate de rock, gospel, soul şi funk un nou stil: Haute Couture, cu dansatori îmbrăcaţi în costume marca Giorgio Armani. În replică la năzbâtiile creative născute în vremuri moderne în virtutea mottoului „anything goes”, dincolo de fuziunea dintre flamenco şi curentele rock, hip-hop, reaggae, pop şi rap, se cultivă în paralel şi pe mai departe stilul clasic.

 

Concernele internaţionale şi internetul i-au deschis noi căi de răspândire. Nu este de mirare că publicaţia cea mai prestigioasă de flamenco se editează nu la Madrid, ci în Japonia, într-un tiraj de 10.000 de exemplare. Flamenco este sinonim nu doar cu o muzică inegalabilă, un stil artistic, o filozofie de viaţă, un mod de a privi lumea, aproape o filozofie, ci şi, poate înainte de toate, cu o afacere rentabilă. Pe post de reflecţie cu dublu înţeles ne rămân cuvintele exegetului Rubén Dario: „Andaluzia nu este nici veselă, nici tristă: ca toate regiunile, şi ea se orientează după starea emoţională a celor care o contemplă”.

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

Benissa, Spania

mai 2013

JOCUL HIMERELOR – UN ROMAN INCITANT A LUI HARRY ROSS

Posted by Gabriela Petcu On May - 17 - 2013

HARRY-ROSS-ADH-cop-wbMihai BATOG-BUJENIŢĂ

 

Faptul că Harry Ross, revine în această primăvară cu un nou volum, la destul de scurt timp după cel din vara anului trecut, nu mă miră. Îi cunosc puterea de muncă şi efervescenţa creatoare. Este însă absolut admirabilă capacitatea de a rămâne interesant şi chiar fascinant în scrierile sale despre problematica, spinoasă ce-i drept, a cuplurilor. Asta fără a fi moralizator sau sfătuitor, ci doar obiectiv, spiritual şi plin de resurse care, consider că numai în parte, sunt inspirate de viaţa reală. Majoritatea, aşa cred, sunt rezultatele planurilor imaginative, însă atât de bine articulate încât nu ne-ar surprinde dacă le-am afla ca poveşti adevărate prin cine ştie ce colţuri ale lumii.

 

În consecinţă, romanul „Alergând după himere” (ed 24: ORE Iaşi; redactor de carte Ana Parteni, cu o prefaţă Ion Holban) se înscrie în acel flux al creaţilor lui Harry Ross uşor de citit, plăcute şi inteligent alcătuite despre care însă, după lectură, ai multe de discutat. Şi, hai, să fim sinceri! Ce autor nu-şi doreşte să se afle, ca subiect literar, în abordările mai mult sau mai puţin aprinse ale cititorilor?

Dar pentru că vorbeam despre subtilităţile scrierilor lui Harry Ross poate ar fi bine să analizăm pentru început sensurile conceptului: Himeră. Iar pentru aceasta recursul la informaţia mai complexă a dicţionarelor mi se pare absolut necesară. Deci: Himera (greacă Χίμαιρα derivat din χίμαρος, khimaros „capră”) reprezintă în mitologia greacă un monstru tricefal, având un cap de leu, unul de capră şi unul de şarpe sau de balaur. După Hesiod, este un monstru feminin, născut din cuplul Echidna-Typhoon. Termenul Himeră mai este folosit pentru a descrie orice monstru compus din mai multe părţi de animal. Chimera (himera) este în general considerată un monstru de gen feminin, deşi este de obicei portretizată în arta grecească ca având o coamă de leu. Zărirea Himerei era considerată de rău augur. Monstrul grecesc apărea de obicei înainte de producerea unor dezastre, cum ar fi: naufragii, furtuni violente şi erupţii vulcanice. Vergilius  plasează Himera la porţile lui Hades  împreună cu alţi fraţi de-a ei şi a altor creaturi monstruoase.  Există posibilitatea ca Himera să simbolizeze frigul iernii: capul ei de leu – gerul, capul de capră – furtunile de zăpadă (în greacă agis înseamnă atât cu trăsături de capră cât şi furtună) şi capul de şarpe – bolile iernii.

Să consultăm însă şi definiţiile: „HIMÉRĂ, himere”:

  • Închipuire fără temei,      fantezie irealizabilă; iluzie,  fantasmă.
  • Monstru în mitologia      antică greacă, închipuit ca un animal cu cap de leu, cu corp de capră şi      cu coadă de şarpe; p. ext. motiv decorativ reprezentând un      astfel de monstru.
  • (Bot.;în      sintagma) Himeră de altoire = plantă ale cărei ţesuturi sunt      diferite din punct de vedere genetic.
  • (Biol.) Organism produs      prin fuziunea a doi sau mai mulţi zigoţi distincţi. – Din      fr. chimère, it. chimera, lat. Chimaera.

HIMÉRĂ s. v. utopie. amăgire, închipuirefantomă.

 

Am considerat necesară această trecere în revistă a unui concept atât de versatil care de la reprezentările mitice dar cu evidente trimiteri către viaţa reală şi până la construcţiile ideatice iluzorii dar convenabile ale fiecăruia dintre noi, dau sensuri şi valenţe foarte subtile şi profunde termenului aflat prioritar în problematica acestui roman.

 

Concret, autorul pune în scenă mai multe cupluri fiecare cu himera sa. Aparent, aceeaşi situaţie din punct de vedere social, însă fiecare cu specificul său profund cu particularităţi care nu se pot înscrie la asemănări, prin urmare fiecare cuplu, un univers. La fel de complex şi infinit precum acela pe care se tot străduieşte Stephen Hawkins să ni-l explice. Fără prea mulţi sorţi de izbândă, totuşi!

 

Aşadar, avem un cuplu ale cărui rădăcini le aflăm într-o minunată poveste de dragoste, un cuplu de succes, Gina şi Henry Biran, el pictor recunoscut, deci bine cotat pe piaţa de profil, ea o excelentă organizatoare, proprietara unei galerii de artă. Lumea lor este una rafinată aflată dincolo de problemele materiale însă roasă de criza vârstei critice a bărbatului. Criză „rezolvată” de el printr-un amor presupus  a fi „recuperator” din toate punctele de vedere prin legătura cu exotica dansatoare Carmen.

 

Un al doilea cuplu, inspirat introdus în acţiune, este cel al foarte tinerilor Tom şi Liliana, în fond nişte copii care au, justificat, impresia că iubirea lor este una unică, nemuritoare, demnă de a intra în legende. Cam aşa cum am crezut, la început şi părinţii lui Tom şi de ce să nu recunoaştem aşa cum credem cu toţii în unele momente ale vieţii, atunci când trecerea timpului nu s-a pronunţat încă.

 

Al treilea cuplu cu implicare majoră în acţiune este cel al Cristinei, londoneza lipsită de prejudecăţi, aparent superficială, dar în fond foarte raţională şi cu o idee fermă despre libertatea individuală care împreună cu bogatul şi rafinatul colecţionar de artă Luciano, contrabalansează şi echilibrează naraţiunea, dându-i credibilitate şi realism. Şi acesta cu visele dar şi cu frustrările sale.

 

Mai sunt şi alte cupluri precum Helena şi Egon oameni pentru care iubirea este reprezentată de încredere şi stabilitate în viaţă, ambii fiind la o vârstă care exclude romantismul sau iluziile şi dau un binevenit exemplu de relaţie în care focul patimilor este suplinit, cu succes, de grija faţă de trăinicia familiei. Copii fiind proveniţi din căsnicii anterioare. Singurii de altfel care abordează excesul de sentimentalism al Ginei cu propuneri concrete menite să asigure, în primul rând, traiul zilnic. Pare atât de prozaic, încât te şi întrebi de ce autorul introduce în acţiune, destul de episodic totuşi, acest cuplu. Poate nu am accentuat suficient! Harry Ross este un scriitor inteligent şi fiecare gest al său are o profundă justificare, aşa că trebuie urmărită atent lectura pentru a-i descifra sensurile.

 

Acţiunea în sine, este dinamică, plină de acele mici întorsături de situaţie sau în grafica personajelor (foarte reuşite trimiterile prin cuvinte şi gesturi la adevăratul caracter al dansatoarei exotice doar pe dinafară nu şi pe dinăuntru!), ceea ce face lectura cu adevărat pasionantă, iar dialogurile, inclusiv cele cam livreşti dintre tinerii Tom şi Liliana, reuşesc să dea veridicitate textului. Plus personajul aflat intenţionat în umbră, mama Lilianei, o tradiţionalistă inflexibilă, dar până la urmă, înfrântă de puterea iubirii celor doi. Fiind aceasta, relaţia dintre tradiţionaliştii conservatori şi adepţii realismului modern, o temă de larg interes în literatura scriitorilor evrei de limbă română.

Mai sunt desigur, exact ca în viaţă, cuplurile conjuncturale. Gina este o femeie frumoasă, atrăgătoare şi devenind, prin separaţie, disponibilă, are desigur diferite oferte. Un bijutier mai în vârstă, ceea ce i-ar putea reface finanţele cam zdruncinate, un ispititor florentin, nostim şi fermecător… Numai că… Numai că vă las dumneavoastră cititorilor bucuria de a descoperi cum evoluează lucrurile.

 

Mai fac doar o singură remarcă. Aşa cum ştim şi din alte scrieri ale lui Harry Ross, romanul nu se sfârşeşte de loc în stil hollywoodian şi nici în cel atât de îndrăgit al telenovelelor. Autorul are ştiinţa, pe deplin exersată, de a ne da posibilitatea să continuăm, cum dorim, sau cum gândim noi, acţiunea. Iar această libertate dată cititorului, vă asigur că, face textul şi mai incitant.

 

Mihai BATOG-BUJENIŢĂ

10 mai 2013

Iaşi

 

 

 

LECŢIA LUI EINSTEIN

Posted by Gabriela Petcu On May - 17 - 2013

LECTIA-LUI-EINSTEIN-wbDan Caragea

 

Arta plastică a lui Romeo Niram este, înainte de toate, o provocare. Publicul său va trebui să-şi depăşească limitele comprehensive şi perplexitatea „repulsivă” pe care prezenţa portretelor unor personalităţi, dar, mai ales, ale contemporanilor şi intimilor artistului, i-o poate provoca. (Iată-mă privindu-mă într-unul din tablourile cheie ale acestei expoziţii, neputând să-mi rezolv satisfăcător gândul de a fi privit şi recunoscut!…). De aceea, ieşirea lucidă dintr-o astfel de capcană afectivă nu se poate face decât malgré le public. Nu pot hotărî de pe acum numărul celor care se vor interesa cu adevărat de această nouă şi intrigantă viziune artistică. Aş spune, totuşi, că meditaţiile mele despre arta lui Romeo Niram m-au condus la descoperiri neaşteptate, ajungând la o înţelegere holografică a operei sale. Şi asta pentru că există la Niram o ordine desfăşurată şi o ordine înfăşurată pe pânzele sale, care merită cercetate cum se cuvine.

 

Romeo Niram se află printre artiştii de astăzi care au croit un drum original, plin de riscuri, aducând probleme „grele” în spaţiul artelor plastice. Întâia dintre acestea (istorică) ar fi reîntoarcerea la înţelepciune, la lecţie, aşa cum se obişnuia în pictura europeană la începutul Renaşterii, dominată de acea insolubilă confruntare între conştiinţa critică şi existenţa tragică. A doua problemă (formală) ţine de ispita nebuniei, de o profuziune a sensurilor, a unei ţesături de semnificaţii care riscă să-şi piardă figura printr-un exces referenţial, şi care implică o privire mijlocită, răbdătoare, de analist. A treia problemă (epistemică) se leagă de recursul la ştiinţă, vădit în opera niramiană, şi ale cărei cicluri sunt, până acum: conştiinţa (Eseu despre neluciditate), Celălalt (Simbioze, Umanografie), umanităţi (Eseu despre luciditate) şi Universul (Brâncuşi: E = mc2). Nu voi stărui, în cele ce urmează, decât asupra celei din urmă serii, deşi, cum vom vedea, există numeroase afinităţi cu ciclurile anterioare.

 

***

 

LECŢIA LUI EINSTEIN

 

 

„Estetica Universului hipersferic va fascina încă multă vreme spiritele.”

Jacques Merleau-Ponty, Cosmologia secolului XX

 

Să vedem acum care este temeinicia apropierii lui Einstein de Brâncuşi sau, mai degrabă, a lui Brâncuşi de faimoasa formulă E = mc2, lăsând la o parte ispita oricărui senzaţionalism. Ce e drept, Brâncuşi a atins sensul cosmogonic modern, dar nu prin calcul matematic, ci printr-o genială intuiţie, fără asemănare încă pe tărâmul artelor. În lumea oltenească ― ne mărturisesc covoarele de pe tablouri şi pe care păşim cu mintea ―, geometria or(do)nează domesticul ca şi închipuirea. Aşa cum, de pe jos, şi-a înălţat artistul gorjean infinitatea (Coloana fără sfârşit) în spaţiu-timp, tot aşa şi ecuaţiile prusace ale fizicianului din Ulm aveau să tulbure ochii privitorilor în stele.

 

Îndrăzneşte V. G. Paleolog: „Datorită lui Brâncuşi, sculptura, la fel ca şi filozofia, bate la porţile adevărurilor esenţiale şi primare, părăsind ambiţia minoră de a oglindi, mai mult sau mai puţin fidel, chipul lumii vizibile din exterior ― de acum înainte străduindu-se de a prinde în materie chipul lumii imateriale a gândirii creatoare” (V. G. Paleolog, Brâncuşi-Brâncuşi, Craiova, Scrisul Românesc, 1976, p. 123).

 

Cum nu sunt decât un simplu iscoditor în chestiunile cosmologiei, neavând pregătire academică în fizică, matematici şi astronomie, va trebui să apelez la îngăduinţa cititorului competent, mărturisindu-i, din capul locului, că nu am citit, de-a lungul anilor, decât lucrări considerate uşoare. De aceea, neştiutorii mă vor înţelege cel mai bine. Singura sursă directă pentru cele ce urmează, pe care mintea mea o poate frământa mai bine, este „cărticica” scrisă de Albert Einstein pentru profani: Über die spezielle und allgemeine Relativitätstheorie şi publicată, în mai multe ediţii, şi în Spania (Sobre la Teoria de la Relatividad Especial y General, Barcelona, Altaya, 1998).

 

Ba mai mult: cred că opusculul s-ar fi prăfuit mult şi bine în acea ameţitoare colecţie Mari opere ale gândirii contemporane din biblioteca mea, dacă pictorul Romeo Niram nu mi-ar fi pus sub ochi ecuaţia energiei sub o nouă paternitate: „Brâncuşi: E=mc2”.

 

Puteam scrâşni printre dinţi, puteam zâmbi zeflemitor sau cu un aer de generozitate paternalistă, puteam să ridic savant din sprâncene sau să bâigui vreo silabă cu iz anecdotic ― zarurile fuseseră aruncate. Aşa că, neavând încotro, m-am întors, ca pe vremuri, la lecţie. Într-o astfel de situaţie, socotesc de mare uşurare povaţa lui L. Boltzmann (pe care Einstein îl citează în prefaţă) de a lasă eleganţa stilului pe seama croitorilor şi cizmarilor şi de a urma doar firul nerăsucit al ideilor.

 

Principiul relativităţii (restrânse) pare simplu: dacă K’ este un sistem de coordonate care se deplasează uniform şi fără să se rotească în raport cu un alt sistem de coordonate K (este vorba de sisteme de coordonate galileene), atunci fenomenele naturale se vor desfăşura faţă de K’ după aceleaşi legi generale ca şi faţă de K.

 

Prin urmare, orice lege generală a naturii va trebui să fie în aşa fel construită, încât să se poată transforma într-o lege cu structură identică, introducând în locul variabilelor spaţio-temporale (x, y, z, t) noi variabile (x’, y’, z’, t’), dar care să aparţină sistemului K’. Astfel, „legile generale ale naturii sunt covariante faţă de transformarea lui Lorentz”. Fireşte, ultima parte a frazei rămâne profanului obscură. Am putea înţelege în schimb o consecinţă a acestei transformări: se poate conchide că legea propagării luminii în vid este aceeaşi atât pentru sistemul de referinţe K cât şi pentru K’.

 

Paragraful anterior (mai puţin exemplul, fireşte) este formularea einsteiniană a teoriei relativităţii restrânse. Unul din cele mai importante rezultate ale acestei teorii se referă la conceptul de masă. Astfel, teoria relativităţii permite ca principiul conservării masei şi cel al conservării energiei, distincte în mecanica clasică, să poată fi contopite într-unul singur: E=mc2. (Ne referim, desigur, la un corp care nu absoarbe şi nu emite energie). „Misterioasele litere” sunt deci: energia, masa şi viteza luminii la pătrat.

 

Chiar dacă ecuaţia, aşa cum s-a observat ulterior, comportă o anume asimetrie, ideea transformării masei în energie şi a energiei în masă ― conceptul masă-energie ― este fundamentală în mai multe din tablourile lui Niram prezente în expoziţia de la Lisabona. Mai mult, aş zice că, pentru artist, este însăşi Legea Universului.

 

O găsim în Brâncuşi: E=mc2, I, adnotată pe masa de lucru, deasupra lui Narcis în insolitul coatelier (combinaţie între atelierul lui Brâncuşi din Impasse Ronsin nr. 8 şi cel al pictorului), pe Poarta Sărutului („dezbrăcată” însă de motive, cu excepţia acelui „ou” al fuziunii, şi ferăstruită în genul Coloanei, metaforă, la Niram, a spaţiu-timpului); o regăsim în Geniu; o bănuim prezentă în „viitorul” număr al revistei Niram Art sau criptată pe portalul-covor din Brâncuşi: E=mc2, II; o citim limpede, dublată, pe suportul ovoidului din Începutului Lumii; o privim, proclamată, în Cosmos, Die Gottesformel şi Hologramă; o simţim în „radiaţiile” prezente în toate aceste tablouri şi, mai ales, în clepsidrele Coloanei niramiene, „vecină” mereu luminii… Ea este Ecuaţia!

 

Să trecem acum la celălalt concept fundamental, cel al spaţiu-timpului. Lumea este cvadridimensională, după cum arătase Minkowski, şi, în această Lume, Einstein aduce în discuţie egalitatea dintre masa inerţială şi cea gravitaţională. Sistemele de coordonate la care ne-am putea raporta devin acum gaussiene (adică curbe), prin urmare: „Toate sistemele gaussiene sunt în esenţă echivalente pentru formularea legilor generale ale naturii”. Acesta este principiul relativităţii generale. Într-un astfel de cadru referenţial, corpul de referinţă (sistemele de coordonate) se deformează, devenind o „moluscă de referinţă”, după însăşi expresia autorului. Abia acum ne cutremurăm la ideea spaţiului sferic tridimensional (descoperit de B. Riemann) şi ne dăm seama că presimţim forma acestui „paradox”: un spaţiu de volum finit, dar care nu are limite (ca un tub). În teoria relativităţii generalizate însă, proprietăţile geometrice ale spaţiului nu mai sunt independente, ci condiţionate de materie. Dacă distribuţia materiei în Univers este uniformă (ignorând concentrările locale), spaţiul ar trebui să fie sferic (cvasieliptic), ne spune Einstein. Cum distribuţia nu este local uniformă, atunci, local, spaţiul real va fi cvasi-sferic. Aşa se termină „cărţulia”.

 

Fără prea mult ocol (şi fără asprimea necesară fizicii), am putea spune că această imagine a Universului einsteinian este echivalată de Romeo Niram cu ovoidul brâncuşian, prezent, prin variaţii sau succedanee, în majoritatea tablourilor expoziţiei sale. Mai mult, am putea confirma-o prin teoria cosmogonică a belgianului Lemaître (a „atomul primordial”), prin cea a ruso-americanului Gamow (big-bang-ul) ş.a.m.d. Sursologia a fost, aşadar, inversată abil de pictor.

 

Astfel, prin sinteza miturilor, a ştiinţelor milenare şi a celor mai apropiate de noi, prin fulguranta sa intuiţie artistică, Brâncuşi „ridică” străvechea geometrie (păstrată pe covoarele ţărăneşti, de pildă) la puritatea geometriei riemanniene, „descoperind”, avant la datte, întâia formă a Universului (Sculptură pentru orbi/Începutul Lumii e din 1916, dar e presimţit formal mult mai devreme). Iată cum, pentru Niram, ovoidul devine chintesenţa formală a micro şi macrocosmosului.

 

Căci dacă timpul îşi păstrează infinitatea, ne spune Einstein, spaţiul tinde să se închidă, deşi nu are limite. Astfel, ecuaţiile sale admit o structură metrică în care spaţiul e hipersferic, pozitiv, închis, în timp ce timpul rămâne deschis, neafectând curbura spaţiului. În Universul lui Einstein, materia se află, la scară colosală, statistic vorbind, în repaos. Cosmogonia lui Brâncuşi nu pare să o dezmintă.

 

„Prin încorporarea fenomenului luminii sculpturilor sale în bronz lustruit, el [Brâncuşi] a reuşit să facă posibilă desfiinţarea contradicţiei ce părea insolubilă, dintre extindere spaţială şi gândire” (V. G. Paleolog, op. cit., p. 120). Or, demonstrează plastic Niram, aceasta este şi tulburătoarea lecţie a fizicii lui Einstein.

———————————————–

CARAGEA Dan (n. 16 iunie 1954), profesor universitar, critic de artă, critic de teatru, critic literar, publicist, eseist şi traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computaţională. Debutul său în critică a avut loc încă din clasa a X-a, în revista liceului „Fraţii Buzeşti” din Craiova, publicând de atunci o serie de articole și studii de specialitate în reviste din ţară şi din străinătate. Treptat, eseurile şi studiile sale şi-au lărgit tematica, îndreptându-se spre lumea artei, literaturii, psihologiei şi analizei automate a discursului. Este Licenţiat in Limbă şi Literatură Română şi Limbă şi Literatură Portugheză, la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti si Doctor în Psihologie, la Universitatea din Bucureşti. (George Roca)

 

REVISTA ON-LINE CETATEA LUI BUCUR

Posted by Gabriela Petcu On May - 17 - 2013

CETATEA LUI BUCUR HDMuguraş Maria PETRESCU

 

În aprilie 2013 a apărut Nr. 50 al revistei on-line Cetatea lui Bucur. Având o conducere de prestigiu, redactor şef Elisabeta Iosif, redactor şef adjunct George Roca (Australia) şi editor on-line Constantin Vlaicu, un colegiu director redacţional alcătuit din personalităţi marcante ale literaturii române din ţară şi din diaspora şi fiind editată de Liga Scriitorilor din România, Filiala Bucureşti, această revistă, deosebit de variată, atractivă şi interesantă cuprinde materiale diferite în paginile ei, fiind pe gustul tuturor cititorilor.

 

Cetatea lui Bucur (http://cetatealuibucur.wordpress.com) marchează şi o perioadă de 5 ani de apariţie permanentă, la început doar on-line, apoi de câţiva ani şi pe hârtie. Revista surprinde, în mod plăcut, prin câteva elemente aparte şi pline de sensibilitate, împletind pagini de literatură cu reportaj, interviu (Adrian Botez: Ion Pachia-Tatomirescu), cronici literare ale unor cărţi apărute în România sau în străinătate, poezie împletită cu muzică (vezi balada În Vinerea Paştelui, scrisă şi compusă de Marin Voican Ghioroiu şi interpretată de artista Rodica Anghelescu), mărturisiri, aniversări. Nu în ultimul rând acest număr jubiliar stă sub semnul primenirii naturii, al primăverii, al Săptămânii Patimilor lui Iisus, dar şi ale noastre, a Învierii Domnului, aşa cum se deschid şi paginile ei cu editorialul poetic semnat de Elisabeta Iosif, Dorul de lumină. Şi pentru că tot vorbim de lumină, interesant este şi serialul istorico-explicativ început de Ion Untaru, Lumina Sfântului Mormânt, în care se explică cum fascinanta, mereu aşteptata şi de neînţeles lumină necreeată „se coboară, de regulă în Sâmbăta Mare, ziua, între orele 12.30 – 14.30”, în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim.

 

Oarecum nostalgic, Cetatea lui Bucur ne readuce în amintire două personalităţi mult îndrăgite de noi toţi, articolele respective fiind un omagiu la ceea ce ar fi trebuit să fie aniversarea a 80 de ani de la naşterea marelui poet Nichita Stănescu (Nichita Stănescu – Nicu Alifantis – Ploaie în luna lui Marte) dar şi a inegalabilei cântăreţe de muzică uşoară, care zeci de ani ne-a fascinat prin frumuseţe, mister oriental, rafinament artistic şi un talent desăvârşit manifestat în toate melodiile ei: este vorba de Dalida şi, paradoxal, destinul ei tragic (Magdalena Albu: Dalida – forţa implacabilă a destinului).

 

Într-o notă deosebit de fin gradată, cel care va citi această revistă va rămâne cu siguranţă cu sentimentul că, deşi românii sunt răspândiţi în întreaga lume, noi, cei de ieri, care am plecat de o viaţă pe meleaguri străine, sau cei care au plecat ,,mai de curând’’ (adică după 1989) mai avem încă multe de spus, lucruri de care trebuie să fim mândri şi pentru care trebuie să ţinem fruntea sus. Din acest punct de vedere, revista abundă de astfel de exemple la tot pasul. Personalităţi ale României atât din ţară, cât şi din străinătate vin să-şi spună cuvântul sau să-şi depene firul amintirilor. Sub semnul aceleaşi înnoiri a naturii, dar şi a unei candori păstrate cu sfinţenie în curăţenia sufletească a maramureşenilor, Elisabeta Iosif ne invită să participăm la o lecţie de turism, pentru a descoperi semnele caracteristice şi simbolurile unice ale Maramureşului.

 

În altă ordine de idei, se cuvine a încadra aici multitudinea semnatarilor din această revistă (nume marcante ale culturii româneşti), pornind de la binecunoscutul critic literar Lucian Gruia (pe care îl găsim neobosit cu articole şi cronici prin mai toate revistele literare, aplecându-se cu răbdare şi minuţie asupra cărţilor, descoperind sau încurajând pe cei mai începători în ale scrisului şi nu numai) şi ajungând până în continentul nord-american, în Canada, la cartea Elenei Buică, Zâmbind vieţii, până la revista Destine literare, din Montreal, condusă de poetul Alex Cetăţeanu, de la cronica scrisă de Ionuţ Caragea Dincolo de daruri sunt oamenii care aşteaptă să fie citiţi (este vorba de volumul de versuri scris de Ileana-Lucia Floran, care ne trimite un gând poetic tocmai din îndepărtata Orăştie), până la poetul timişorean Eugen Dorcescu publicat în revista argentiniană Analecta literaria (Revista de Letras, Ideas, Artes y Ciencias), şi până la ilustrarea fenomenului literar în Statele Unite ale Americii (cronica scrisă de Octavian D. Curpas la romanul Portrete din cioburi semnat de Ligia Seman din Hunedoara) sau volumul de versuri Exerciţii de Înviere, semnat de Theodor Damian, totul ne întăreşte încă o dată convingerea că, oriunde s-ar afla, românii au ceva de spus.

 

Am lăsat special la urmă două teme pe larg abordate în revistă. Este vorba despre articolul cronică semnat de Elena Buică şi de cartea lui Herman Victorov, Din viaţa unui om oarecare (Pagini de jurnal), publicată la Editura „Maple Red Publishing House” din Toronto, în  2012. Am aflat despre această carte, precum şi de autorul ei, evreu născut în România de la Dumitru Puiu Popescu, redactor şef al publicaţiei Observatorul din Toronto, care a transmis în toată lumea link-ul unde se putea vedea reportajul făcut despre Herman Victorov, personalitate a României, cunoscut pe tot mapamondul, un român, care a plecat din ţară în 1975 şi care, cu naturaleţe, modestie nedisimulată şi într-un dulce grai moldovenesc îşi povesteşte viaţa într-un jurnal autobiografic deosebit de interesant: cartea vieţii lui, a unui succes răsunător dublat de o muncă asiduuă şi susţinut de o percepţie a unei realităţi imediate dar şi de o dragoste incredibilă faţă de oameni.

 

În final, revin la o dragoste (poate dintâi) pe care mulţi dintre noi o avem faţă de poezie. Din acest punct de vedere revista abundă de versuri scrise cu multă sensibilitate, supunându-ne atenţiei o poezie contemporană românească semnată de Constanţa Abălaşei-Donosa, Maria Oprea, Paula Diana Handra, Dorina Sisu, Viorel Ploeşteanu, Delia Stăniloiu, Geta Elia Voicu, Viorel Gongu, Magda Simionescu, Elena Trifan dar şi de specialul poet, George Roca, maestrul unui lirism învăluit în visul unei îmbrăţişări tandre şi senzuale, a unei aspiraţii ce caută permanent infinitul păsării, acel parfum de femeie, acea iubire cu „gustul fructului pasiunii” (Sărutul) dintr-un poem.

 

Cartea lui Bucur nu este doar o revistă literară din România, ea este revista românilor de pretutindeni, oriunde ar trăi ei.

 

Muguraş Maria PETRESCU

Membră UZPR

Mai 2013

COPACII NU MOR NICIODATĂ – TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ

Posted by Gabriela Petcu On May - 17 - 2013

tamara-buciuceanuCăci drumul care duce pe actor spre un natural cât mai desăvârşit

este şi calea ce îl duce către o umanitate cât mai adâncă.

MARIA  FILOTTI

 

Ne rotim, de cele mai multe ori, într-un cerc îngust căruia vrem să îi calculăm întotdeauna cu precizie raza. Un spectacol mai mult sau mai puţin fascinant – cel al vieţii -, unde o simplă figură geometrică plană e capabilă să roadă fără pic de compasiune, anulând chiar, prin ipocrizia propriei sale perfecţiuni aparente, conştiinţe. Fie şi aşa, aidoma copacilor care nu cad niciodată îngenunchiaţi în faţa profund inestetică a morţii, se mai poate încă vedea astăzi pe o scenă de teatru oarecare, cum se stinge molcom sufletul unui personaj smuls realmente din cotidian ori închipuit subiectiv de către dramaturg, cu o ultimă lacrimă a sa străbătând delicat obrazul cu foarte multă grijă umplut de fard al unui actor. Ssst!… Linişte, vă rog!… Gongul bate, ca într-o veche clopotniţă medievală, de trei ori lung tăcerea – o tăcere complice, am putea spune, în miezul căreia răsare şi asfinte năvalnic ori timid destinul artistului cu rostul şi cu vremelnicia lui cu tot. Lumina începe să îşi stingă încet propria-i fiinţă difuză. Ca prin farmec, viaţa din spatele cortinei prinde a-şi forfoti instantaneu fragila existenţă de doar câteva ceasuri ale serii în efemeritatea decorului cu minuţie construit…

 

Probabil că mulţi au parcurs, asemenea mie, în cadrul tipic al sanctuarului teatral, magia aceloraşi timpi inefabili ai trecerii. Am avut, într-o măsură sau alta, şansa de a simţi rostogolindu-mi-se acolo, cu o iuţeală de fulger parcă, una câte una, clipele drămuite ale propriei mele vieţi în hăul imens şi destul de colţuros parcă al vămilor nemiloase ale timpului, un timp calculat cu exactitate de către regizor şi actori, deopotrivă, într-un spaţiu cu o istorie personală sălăşluind, în integralitatea sa, printre faldurile somptuoase ale cortinei roşietice de catifea şi în aerul cu adieri de metaforă solemnă al sălii de spectacol. Aici mi se amestecau, cu intensităţi lăuntrice inegale, şi râsul, şi plânsul, şi bucuria, şi clasica durere fără margini a sufletului, oprindu-mi-se aproape organic, pentru o anumită bucată de vreme de „întinderea” unui infinit matematic scurt, suflul firesc al plămânilor, ca şi cum atmosfera aceea compusă din câteva elemente chimice atât de cunoscute tuturor devenea brusc un soi de intrus complet nedorit în stare să îmi spargă în mii de bucăţi micul edificiu estetico-emoţional, ce tocmai se străduia cu sfioşenie a-şi contura o soliditate concretă a sa într-un teritoriu al spiritului armonizat geometric şi cu bună meşteşugeală de către constructorii lui după legi fizice numai de ei ştiute.

 

Un actor de factură stanislavskiană în toată puterea cuvântului. Cred că aceasta ar constitui, după mine, tonalitatea distinctivă în care o putem aşeza pe TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ alături de artişti precum MARIA FILOTTI, SILVIA DUMITRESCU-TIMICĂ, LEOPOLDINA BĂLĂNUŢĂ, ILEANA PREDESCU, SILVIA POPOVICI, GEORGE CALBOREANU, TOMA CARAGIU, RODICA TAPALAGĂ, GEORGE CONSTANTIN ş.a., pentru care marea poezie a spaţiului românesc şi a lumii, respectiv distincţia interpretării dramaturgice, reprezentau veritabile laturi congenere cu fiinţa fiecăruia dintre aceştia în parte. Fie şi numai dacă ne ducem cu gândul la cuprinzătoarea dimensiune creatoare a TAMAREI BUCIUCEANU-BOTEZ – dimensiune marcată de un lanţ de date cu vizibilă înclinaţie tragicomică şi consubstanţială nu doar cu temperamentul său vădit dezinvolt, dar şi cu o personalitate sensibilă şi fermă, care a descris un soi de facies al perimetrului individual ludic completamente inimitabil -, putem afirma fără vreo urmă vagă cu iz dubitativ faptul că acestă actriţă face parte (asemenea islamicei al-Uzzā) din categoria zeităţilor cu chip de om scoborâte direct din taina nesfârşită a Universului în miezul istoriei teatrului românesc cu scopul de a naşte o vie şi uniformă ţesătură de lumină spirituală, acolo unde întunericul stăpâneşte în mod nestingherit spaţiul, timpul, oamenii, tot…

 

Căutând cu pasiune a metamorfoza în vulcanismul deloc îmblânzit de trecerea vremii al ilustrei sale arte ceea ce cu sensibilitate şi delicateţe sufletească formula cu ani în urmă Dan Mizrahy, TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ a dat la iveală în permanenţă acea fascinantă „lume a visurilor colorată de sunete”, după spusele marelui pianist, unde s-au întâlnit cu asupra de măsură în aura luminoasă a unui talent de proporţii uriaşe  nenumărate elemente alcătuitoare dimpreună ale unui tipar teatral emblematic pentru spaţiul cultural autohton, dar şi plurivalent, în egală măsură, sub raportul varietăţii lui discursive şi a tehnicilor artistice întrebuinţate. Discutăm, desigur, aici despre un ansamblu unitar sprijinit în genere pe naturaleţe şi spontaneitate, pe expresivitatea chipului şi gestica adecvată rolului, pe vervă molipsitoare şi elasticitatea construcţiei scenice, pe umorul jucat cu nerv şi emoţia descătuşată a lacrimei, pe complexa, până la urmă, broderie a parcursului existenţial al personajului abordat. Căci TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ a conceput cu fiecare reprezentaţie scenică a sa mereu câte un alt copil perfect al artei dramaturgice româneşti şi universale, încercând să propună prin tot ceea ce a zămislit cu patimă şi zvâcnet de atâţia zeci şi zeci de ani o viziune despre actor, aşa cum puţini mai sunt interesaţi să îl vadă în ziua de azi, anume aceea că actorul reprezintă o entitate îndelung reformatoare a actului artistic în sine (şi nicidecum o simplă piesă ce execută cuminte un întreg set de nevoi regizorale cu accente estetico-gândiristice profund îndoielnice în ceea ce priveşte conturarea discursului artistic experimental, unele cu draci plesnind focos din coadă a vifor existenţial, altele cu vampe şi fanţi coloraţi în exces cu bidineaua la exterior, dar batjocorindu-şi din plin şi sufletul, şi frumuseţea limbii rostite, deopotrivă, prin expresii verbale urât mirositoare mai ceva ca o hazna publică oarecare nespălată cu anii), cu atât mai mult cu cât creaţia respectivă este una de ordin iterativ şi cu o dinamică impresionantă a dezvoltării ei temporale, repetiţia incluzând, de fapt, în structura-i specifică posibilitatea de a modela la nesfârşit nu atât fina ţesătură a limbajului dramaturgic însuşit, cât, mai ales, bogăţia vastei sale semantici carateristice.

 

Scriam în paragraful anterior faptul că TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ este un actor prin excelenţă stanislavskian al spaţiului teatral românesc. Şi asta pentru că interpreta compune în permanenţă din propriile-i trăiri lăuntrice un prototip artistic căruia îi aştepţi cu nerăbdare prezenţa spre a-i respira avid şi fără de-ncetare harul identitar dăruit, iar la sfârşitul piesei, bineînţeles, parfumul suav al mai mult decât meritatei sale recunoaşteri generale din partea auditoriului prezent. Dacă luăm în calcul aspectul imagologic, dar şi pe cel semiotic al sferei creative propuse de interpreta noastră de teatru şi de film, observăm cum ni se deschid în faţă, cu generozitate, porţile altor şi altor definiţii particulare ale actorului aici analizat. Avem dintr-o dată şansa de a creiona cu fineţe aproape luchianică parcă pe o pânză imaginară a sufletului figura de stil plină de forţă şi de culoare a jocului scenic al actriţei, joc capabil să redea, cu supremă fidelitate, imaginea unei lumi pesonale, ce închide în lăuntricitatea ei un veritabil simbol de sorginte estetică, cu mare bucurie descoperit printre iţele miraculoasei pânze de păianjen a personajului construit, deopotrivă, şi de către actor, şi de către dramaturg, în măsuri egale sau diferite întrucâtva. Cu alte cuvinte, participăm aici la întâlnirea de neuitat cu un Actor cu majusculă de dimensiunea unui infinit matematic lung, de astă dată, care vede în profunzime amplitudinea reală a oricărui rol abordat şi pe care îl putem asemui în linişte cu un fel de catedrală a Luminii celeste neîngenunchiate nici de timp şi nici de uscăciunea sufletului din Celălalt…

 

Dacă ar fi să o plasez pe TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ în intervalul specific al unei anumite direcţii dramaturgice din vasta cultură a umanităţii de până acum, cred că acestui model teatral atât de bine conturat între limitele sonorităţii sale caracteristice nu i se pot stabili cu stricteţe particularităţile definitorii decât în complexul angrenaj al creaţiei româneşti de gen. Vasile Alecsandri, Alexandru Kiriţescu, Tudor Muşatescu, Gabriela Adameşteanu ş.a. au fost în mod plenar creionaţi de-a lungul vremii prin manifestarea actoricească plină de voluptate şi de inteligenţă a sus-amintitei noastre interprete. Viaţă, sunete, rosturi, sens, culoare, toate la un loc articulate cu multă originalitate şi căldură de-a lungul anilor, definesc o traiectorie a artisticului deloc abstractă ori închisă în varii exerciţii de ordin experimental a actriţei. Un lucru remarcat cu constanţă la TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ este şi faptul că aceasta a încercat continuu să rescrie, cu argumentul decisiv al impresionantei sale personalităţi, textul fiecărei partituri dramaturgice studiate, aşezând în cofraje puternic individualizate şi bine înfipte în structura memoriei colective ceea ce autorul piesei a intenţionat să comunice publicului prin intermediul textului respectiv. Fără a deosebi vreun paradox anume în anatomia scenică a artei sale interpretative, artista a reuşit continuu să topească în torentul haric al spiritului său mulţimea tuturor destinelor literare cu care s-a intersectat în vreme, ajutându-le să iasă cu uşurinţă la suprafaţă din carapacea înţelesului lor tainic spre a se furişa cuminte într-un loc pe care, teoretic, nimeni, în afară de Dumnezeu, nu ar trebui să îl atingă cu aripa hâdă a răului interior vreodată – sufletul…

 

Dacă despre unii artişti afirmăm că sunt înconjuraţi de o aureolă de tip cehovian, despre alţii de una sculptural-ibseniană ş.a.m.d., prin ceea ce respiră şi împrăştie în jurul său, TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ constituie o veritabilă parte integrantă şi integratoare, totdeodată, a spiritului clasic autohton, un spirit în genere lipsit de disimulare şi contrafacere, dar încărcat până la refuz de emoţia pură a registrului specific al transfigurării scenice. O emoţie intens acaparatoare, în substanţa căreia simţi brusc cum te afunzi până în straturile cele mai adânci ale timpului psihologic şi îţi abandonezi cu bună ştiinţă sufletul. Efervescenţa magiei dificil explicabile a personajului zămislit de actriţă adună laolaltă, ca într-o reprezentaţie dramaturgică singulară a însuşi autorului piesei de teatru respective, patima fără de graniţe fixe a unui ludic continuu reconstruibil, simţul măsurii individuale în raport cu stilistica interpretativă aleasă, dar şi participarea vădit directă a sa la desluşirea înţelesurilor primare propuse expuse în corpul textului conceput.

 

Un adagio deosebit de important de semnalat în acest context are drept fundament ideea că TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ nu îşi propune deloc să distrugă sensuri şi nici să adopte semne noi numai de dragul unei semioze teatrale agresive de tip postmodern. Dimpotrivă. Şi aici artista are un merit decisiv în a conserva şi a susţine un fel de normalitate mult prea bogată în esenţe de tot felul şi în rosturi funciare nobile, care trebuie, desigur, respectate de către generaţiile actuale de actori şi prelungite în chip necesar pe axa timpului viitor, a departelui, să-l numim, ca pattern cultural exemplar pentru cei care vor urma să construiască de acum înainte albia teatrului românesc. Altfel spus, ne găsim, după cum lesne se poate observa, în faţa unei reale ecuaţii de continuitate de gen stanislavskian instituite de către interpretă, ecuaţie ce se lipeşte cumva intim de graniţa permeabilă a teritoriului antropologiei culturale contemporane, artistul de teatru reuşind să inoveze, iată, în acest caz, vreme de peste jumătate de secol, în direcţia a ceea ce denumim progres al artei dramatice în sine sub toate aspectele lui analizabile evidente.

 

Ca şi cum ar fi desprinsă dintr-un tablou literar leonidandreevian dominat de puternice tuşe cromatice distincte, unde viaţa, boala, moartea şi, finalmente, destinul personajului imaginat sunt proiectate cu insistenţă şi vigoare pe retina oricărui participant la lectura vizuală a materialului dramaturgic respectiv, TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ a fost, este şi va rămâne totdeauna acel prototip artistic care înmoaie miezul comediei clasice în focul purificator al unei lacrimi, compunând prin modalităţile sale de exprimare scenică un original crochiu de hiperbolă non-barocă, dacă ar fi să îl parafrazăm pe inegalabilul comparatist Edgar Papu, în aşa fel încât şi hohotul de râs, şi plânsul par a fi, deopotrivă, nicidecum rezultanta fără semnificaţii majore a unui surplus de forme diferite cuprinse în planul personal al manifestării artistice, ci veritabile instrumente concrete de explorare a celui mai întunecat ungher al sufletului omenesc din structura rolului interpretat. Probabil că aici sălăşluieşte una dintre multiplele laturi harice, anevoios descriptibile, de altfel, ale creatorului plin de substanţă şi talent al teatrului românesc numit TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ.

 

Pentru unii actori, porţile zeilor se deschid cu generozitate, pentru alţii însă rămân zăvorâte definitiv. În dialogul lor despre Dumnezeu, personajul Luca din celebra piesă gorkiană „Azilul de noapte” îi răspunde cu francheţe lui Vasca Pepel următoarele: „Dacă crezi că există, atunci există; dacă nu crezi – nu există!” Pentru TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ – o actriţă, care, prin vibraţia sufletului său, vorba Cellei Serghi în „Pânza de păianjen”, „crea de la început un climat al ei” sau, mai bine zis, un model de climat exclusiv numai al ei, ca şi cum scena de teatru ar fi format mereu acel spaţiu singular, unde nu mai încăpea absolut nimic în afară de puternicul său spirit atotstăpânitor -, Dumnezeu sigur a existat întotdeauna cu bucurie şi cu nădejde la cele mai de sus cote ale trăirii ei interioare. Fiindcă, deşi „viaţa este ticăloşită de nişte sălbatici care au pus stăpânire pe ea” (Maxim Gorki), strigătul puternic al conştiinţei de sine a Omului şi a Actorului se mai poate auzi încă şi azi cu tărie, dacă facem referire la glasul artistului stăpân pe crezul lui profesional şi uman, deopotrivă, un izvod miraculos de la care se poate porni oricând la drum înspre polilateralul teritoriu al cunoaşterii de sine şi de ceilalţi. Iar TAMARA BUCIUCEANU-BOTEZ întruchipează cu deosebire un astfel de reper fundamental al artei dramatice naţionale.

 

Aproape întotdeauna, în spatele măştii, bufonul cu chip de rege niciodată învins este, în general, trist… Un fel de duioşie amară amestecată cu un optimism bine disimulat actoriceşte, dar şi cu tristeţea inerentă a propriei vieţi. Nestrăin de zgura sufletească a eternului vagabond gorkian, care zace întristat la masa umilului adăpost nocturn al lui Costîliov şi al Vasilisei, zadarnic şi cu oarece timiditate încercând a căuta sensul unic de a fi al cumplit de tragicei sale existenţe pământene, interpretul de teatru îşi aruncă şi el, la rându-i, cu durere, de cele mai multe ori, masca personajului construit spre a se oferi publicului, de fapt, pe sine însuşi ca personaj real de această dată, desprins din geometria celui zămislit cu anterioritate de către dramaturg. Este cu siguranţă cel mai credibil şi echivalent cu sublimul rol din cariera de pe scândură a oricărui actor.

 

Brusc, începe să mi se facă frig. Cortina cade din nou cu ne-milă peste apa tulbure a vremii, iar piesa de teatru abia încheiată se topeşte în neantul vitreg al nefiinţei, ca şi cum nu ar fi existat niciodată până atunci cu formă precisă şi destin exact în faţa mea. Emoţia discursului dramatic interpretat de actor îşi întinde complet istovită trupu-i subţiat pe catafalcul negru al unei tăceri cu iz aproape monastic, dispărând cu o repeziciune devastatoare pentru sufletul privitorului mut în unda impalpabilă a luminii venite înspre scenă din spaţiul acela exact şi singur, situat întotdeauna deasupra gloriei etern trecătoare a oricărui artist. O parte semnificativă din noi mereu se stinge şi ea, încetul cu încetul, o dată cu moartea fiecărui personaj închipuit pe scenă de către actori, ca o măsură parcă a dimensiunii discutabile a timpului nostru fizic concret şi înfipt cu încăpăţânare în cadranul imuabil al unui orologiu ce bate liniştit din peretele lui veşnicia… Povestea teatrului s-a scris şi se va scrie, pe scurt, de fiecare dată numai aşa, indiferent de numele interpreţilor săi.

 

MAGDALENA ALBU

aprilie 2013

ZIUA INTERNAŢIONALĂ A NEMUNCII…

Posted by Gabriela Petcu On May - 17 - 2013

ALBU-Magdalena-CVSB-wb„Nu vom şti cum să ne mai găsim un  loc în viaţă,

vom rătăci din loc în loc.”

LUCIAN BLAGA

 

Există în ziua de azi o nevoie disperată de şacalizare a societăţii, de miasmă de hoit inhalată cu mare nesaţ patologic, de parcă izul cu pricina ar fi unul plăcut, cu esenţă de ambră şi tămâie, dar şi o necesitate cronică de a hăcui adevărata dimensiune axiologică a prezentului spre a stabili cu forţa o altă ordine terestră mondială, în care leşuri supte de viaţă, cu chip diform de drac în loc de Om să fie definite, chipurile, noile fiinţe a-raţionale şi a-spirituale ce vor locui de aici înainte Pământul. Un inestetic tablou de ansamblu aidoma unui anus contra naturii desenat în nuanţe complet întunecate, cu personaje-rinocer (Eugène Ionesco) în loc de personalităţi umane îndumnezeite şi cu simulacre de libertate ca nişte imense şi false, totdeodată, „hălci de porc într-o măcelărie” (Tennessee Williams) întinse pe taraba destinului, şi acela de milenii contrafăcut, al omenirii…

 

Omul?!… Pentru numele lui Dumnezeu, dar ce mai poate însemna Omul în ziua de azi şi cine mai are nevoie de el ca entitate superioară şi nu doar ca sclav mârâindu-şi animalic soarta în aburii ignoranţei ucigaşe şi ai propriei sale nevolnicii cadaverice?!… Cu laţul bine strâns în jurul gâtului costeliv şi mut, ca şi cum singura lui religie de apartenenţă nu ar fi alta decât acest aspru şi cu facies ameninţător virus al pauperismului dominant (ce îndrăzneşte să îi stabilească în permanenţă noua direcţie gnoseologică a prezentului), meta-Omul contemporan e continuu obligat prin manipulare făţişă a uita completamente de sine spre a se închina unicului zeu diabolic: banul. În tot acest context existenţial cu tentă luciferică distinctă, stau şi mă întreb în chip firesc, dacă mai stă cineva să cugete, oare, la vorbele personajului gorkian din piesa „Azilul de noapte”, Satin, cel care se tot întreba cu atâta sinceritate la masa interogaţiilor plesnite cu pumnul în masă, vag creionând cu mâna prin aer coordonatele raţionamentului său filozofic adânc, urrmătoarele: „Ce va să zică: omul?… Nici tu, nici eu, nici ei… nu! ci tu, eu, ei, bătrânul, Napoleon, Mahomed… toţi laolaltă!” Iar discursul lui Satin în faţa tuturor celorlalte destine frânte ale azilului lui Costîliov şi al Vasilisei continua, într-o cheie oarecum apodictic-admirativă, aşa: „Pricepeţi? Asta-i ceva măreţ! Aici încep şi sfârşesc toate… (…) O-mul! Ce minunăţie! Ce mândru sună acest cuvânt! O-mul! Trebuie să ai respect faţă de om!” Astăzi, asemenea precepte au fost anulate de mult. Vorba lui Eugène Ionesco, pe care îmi place să o repet ori de câte ori am ocazia, fiindcă se potriveşte perfect cu textura acestor vremuri lipsite în integralitatea lor aproape de un cucernic sentiment religios: “Mare lucru morala, m-am săturat de morală (…)!” Asa e. Cui îi mai pasă acum de gânduri nobile şi pline de intenţii serioase, când alte segmente reprezintă, din păcate, singurele modalităţi (de tortură spirituală, de fapt) de a trăi cu adevărat bine pe întreaga Terră devenită, prin construcţii filozofice întortocheate de-a binelea, un uriaş bordel de tip multi- şi intercultural?!…

 

Este inadmisibil ca tocmai în veacul al XXI-lea al umanităţii creatoare să se ajungă în situaţii de viaţă de o dimensiune aflată sub limita cea mai de jos a conceptului de fiinţare telurică, iar niciunul dintre cei care le cer alegătorilor votul să nu realizeze nimic concret în acest sens, ci într-unul taman antagonic!… Din această perspectivă, propun ca, înainte de a mai fi cerşită încă o ştampilă cetăţenilor lumii, din orice ţară a planetei Pământ ar fi aceştia, pentru huzurul politicienilor impregnaţi până la substanţa cea mai fină a măduvei lor inexistente cu „ideologii” (de fapt, non-ideologii) transpartinice de tip pecuniaro-ocult, zoon politikon să înveţe ceva foarte simplu şi precis din realitatea dramatică a timpului postmodern (realitate dramatică pe care ei înşişi au orchestrat-o malefic până acum), anume să încerce a determina printr-o simplă operaţiune algebrică (deloc obositoare sub raport cerebral pentru numărul lor de circumvoluţiuni puţine şi cu legături deficitar realizate de natură) acel coeficient repede crescător de analfabeţi palpabili ai omenirii viitoare, care îşi vor târâ cu durerea bine extirpată din suflet, dar anevoie încălţările găurite prin noroaiele cătunelor nepietruite în veci, dar în inima cărora va zăcea, de foarte multe ori, aripa viguroasă a geniului omenesc.

 

Revin la vorbele înţelepte ale personajului deloc mut şi surd al lui Maxim Gorki – Satin: „O-mul! Ce minunăţie! Ce mândru sună acest cuvânt! O-mul! Trebuie să ai respect faţă de om!”… Ei, dar cum să te mai raportezi la asemenea vorbe adânci, când au fost aruncate de ceva vreme în cazanul cu smoală al infernului teluric cuvinte (cândva, pline de sens) precum morala, omenia, cinstea, demnitatea, respectul, puritatea, valoarea intrinsec-umană etc.!… Ce nevoie mai este azi de aşa ceva, când se statuează, iată, cât mai sus posibil cu putinţă, în vârful tocit de vreme al bătrânului compas ocult (sârguincios mediatizat acum, inclusiv pe postul naţional de televiziune) şi lesne sprijinit pe laturile desfăcute fix la 90 de grade ale echerului bazal (de aceeaşi sorginte), prostituţia, furtul, minciuna, ignoranţa, ipocrizia, trădarea de ţară şi de celălalt, incultura, non-valoarea, imaginea de sine dată continuu la-ntors, mizeria morală ş.a.m.d.?!… Fiindcă acestea, din nefericire, vor fi următoarele coordonate definitorii ale omenirii de mâine. Mi-e teamă însă că procesul de schimbare paradigmatică a noii ordini globale a lumii a început, practic, încă de ieri!…

 

Îmi plac cuvintele neobişnuite pe care nu le înţeleg…”, rosteşte la un moment dat Satin în „Azilul de noapte”. Domnule Cehov, domnule Gorki, mă auziţi? Dacă da, răspundeţi-mi, vă rog!… Vântul noii ordini mondiale spulberă totul cu putere în jur, clătinând din toate încheieturile lor slabe statuile din piatră ale lumii de afară!… Viforul cumplit al decadenţei urlă mai aprig şi mai vinovat ca niciodată acum!… Nici în interiorul nostru atât de supus îndoielii nu sălăşluiesc, din păcate, mai puţin întuneric şi lipsa dorinţei puternice de moarte!… Ne mai putem salva, oare, sufletul din chingile hăului contemporan, unde omenirea a căzut, fără voia ei, pare că pentru veşnicie?!… În tot acest marasm planetar, ce sărbătoreşte prin urlete de foame şi disperare, în mod global, desigur, Ziua internaţională a (ne)muncii, vorbele lui Verşinin din „Trei surori” îmi alunecă prin minte cu repeziciunea deloc metaforică a unui fulger căzut cu patimă în mijlocul furtunii: „Hai să visăm… bunăoară… la viaţa de peste două-trei sute de ani!…” Nu mai pot. Deja începe să mă ia cu frig.

 

Magdalena Albu

1 mai 2013

Jurământul lui Hippocrate

Posted by Stefan Strajer On May - 16 - 2013

Jurământul lui Hippocrate 

 CORNELIU FLOREA_opt

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

La începutul lumii, vorbesc de cea grecească, din care multe ni se trag şi nouă, corbii erau albi, albi ca zăpada şi totul trecea de la o zi la alta, atât pentru zei, oameni şi sufletele nemuritoare, la fel cum trec şi acum. Şi mai nimic nu părea să fie nou sub soare, dacă nu ar fi existat lumea fabuloasă a mitologiei greceşti. Ascultaţi: Apollo era foarte frumos, puternic, îi plăcea muzica, vânătoarea, chiar şi mai ales femeile. Fiind zeu, fiul lui Zeus, era peste tot cu ochii după frumoase femei. Aşa  a ajuns să o vadă şi să-i placă, să dorească să o iubească, pe cea mai frumoasă dintre nimfe, pe Coronis. Şi atât a iubit-o de a lăsat-o gravidă, ceea ce era atât de frecvent sub soare, şi sub lună, că nu se mai ţinea socoteala, nici chiar faptul că după acea iubire cu un zeu, Coronis s-a iubit cu altul, Elatus fiul lui Elatus, un muritor oarecare, mi se pare. Corbul cel alb, de sus din copac, a asistat tăcut, dar plin de interes, la repetatele scene de amor şi dragoste între cei doi şi, încet, l-a cuprins invidia văzând cum iubirea, la aceste bipede fără pene, se poate repeta zi de zi pe când la ei, în lumea corbilor, trebuie să treacă un an. Şi cum se întâmplă de obicei, invidia iscă porniri rele, corbul cel alb s-a dus şi a pârât-o pe Coronis la zeu. Apollo, care era şi profet, deci profeţise multe de astea în trecut la alţii, de data asta, venindu-i rândul, s-a înfuriat rău că a fost înşelat cu un muritor ordinar şi, în primul moment, s-a răzbunat pe informator, pe corb schimbându-i culoarea penelor din albe ca zăpada în negre, negre. De atunci corbii sunt negri, negri ca pana corbului!! Apoi s-a dus la sora lui, Artemis, care, şi ea, se ocupa cu vânătoarea, să-i povestească toată obida lui. Cum să fie el, zeul soarelui, înşelat cu umbra aia de Elatus? Nu a durat mult până ce împreună au hotărât să o omoare pe Coronis, crezând că astfel femeile vor învăţa minte şi vor deveni credincioase, cel puţin zeilor. În paranteză, mulţi naivi şi creduli şi-n Olimp, la vremea aceia, şi după, ca şi acum. Hotărârea lor s-a împlinit, dar, la funeraliile frumoasei nimfe, inima lui Apollo s-a înmuiat şi-a adus aminte de copilul lui pe care nimfomana îl purta şi era pe cale să-l nască. Pe loc a scos copilul din uterul nimfei şi l-a numit Asclepios, adică deschis prin tăiere, fiindcă Apollo avea şi dexterităţi obstetricale, nu numai pasiuni ginecologice. Deci, ceea ce muritorii numesc cezariană fiindcă Cezar ar fi adus pe lume prin acelaşi procedeu, Apollo a făcut cu mult înaintea tuturor pentru zei. Artemis şi-a văzut de tot felul de vânători, Apollo de-ale lui iar Asclepios a fost încredinţat celui mai înţelept dintre centauri, lui Chiron, cu însărcinareasă-l crească şi să-i dea o educaţie de medicină zeiască. A apărut şi o capră pe post de doică şi totul a decurs după voia lui Apollo. Asclepios a moştenit genele de vindecător de la Apollo şi cu buna creştere şi educaţie a centaurului cel înţelept şi cu lapte de capră, foarte nutritiv, a devenit zeul medicinii, vindecătorul de zei şi pământeni. S-a căsătorit şi a avut şase fete şi trei băieţi şi toţi au primit preocupări medicale, de îngrijirea sănătăţii. Cea mai mare Hygieia a devenit zeiţa sănătăţii, curăţeniei, sanitaţiei, Panacea zeiţa tratamentelor universale, Iaso se ocupa de recuperări, Aceso de vindecarea proceselor infecţioase. Frumoasa Aglaea s-a îndeletnicit cu îngrijirea frumuseţii şi cu înfrumuseţarea, fiindcă, încă din antichitate, femeile începuseră să aibă o mai mare grijă de frumuseţea lor decât de bărbaţi, ascultând sfatul frumoasei şi mult iubitoarei zeiţe Afrodita: Dacă pierzi un bărbat te duci în agoră că e plină de ei, dar, dacă pierzi frumuseţea degeaba te mai duci în agoră. Profundă gândire de zeiţă, urmată cu sacralitate de nemuritoare şi, mai ales, muritoarele  de rând.

Privind dăruirea întregii familii lui Asclepios medicinei, observăm că multe din sub specialităţile medicinei îşi au începuturile în Olimp, iar zeul ei, Asclepios, a devenit cunoscut şi respectat printre zei, semizei, pătrimi de zei şi aşa în jos în lumea greacă până la ultimii muritori de rând şi a celor din afara rândului. Totul ar fi rămas în acest apogeu glorios dacă, odată, implorat şi răsplătit regeşte, nu ar fi înviat un mort, pe Hippolytus mi se pare, ceea ce era numai în puterea lui Zeus până atunci. La aflarea acestei impietăţi, Zeus aflându-se într-o bună dispoziţie data de o nouă aventură amoroasă, pe care nevastă-sa, Hera, nu o descoperise, nu i-a dat prea multă însemnătate, doar l-a tras de ureche pe Asclepios şi i-a arătat indexul cel puternic, cel mai puternic index din Olimp, şi sub Olimp. Dar nu a rămas aşa, fiindcă a venit Hades, fratele cel mare a lui Zeus, cu o falcă în Olimp şi cealaltă lăsat acasă, în lumea lui subpământeană, în grija cerberului, cu revendicări şi ameninţări împotriva lui Asclepios; dacă s-a apucat să învie morţii poate rămâne fără muşterii, acolo jos, în împărăţia lui.  Atunci şi-a revenit Zeus din  beatitudinea în care încă se mai afla după recenta lui aventură amoroasă şi să scape şi de gura lui frate-său, a pus mâna pe un trăsnet, ultima generaţie, fabricat de Cyclop, terminându-l pe marele zeu al medicinei dintr-o mişcare. Pe urmă, păreri de rău compensate cu divine onoruri la funeralii, şi l-au îngropat la Epidauros, iar corbul cel negru de atunci vesteşte moartea lui, şi-a următorilor. Când Apollo a aflat vestea morţii fiului său, Asclepios, durerea i s-a transformat în furie şi-a omorât Cyclopul, că de tata-Zeus cum să îndrăznească. Zeus văzându-se fără producătorul de armament, l-a înşfăcat de ureche pe Apollo şi l-a trimis ca sclav, pe un an, la un rege care-l ura de moarte, dar nu îndrăznea pe faţă, dar toate zilele anului i le-a făcut amare, în timp ce Zeus era bine dispus că mai scăpase de concurenţa la frumoasele nemuritoare şi muritoare. Un an trece repede şi mi-am adus aminte înţeleapta vorbă a Mătuşei Augustina din Prundul Bârgăului: Trece ea şi veşnicia, darămite o viaţă de om. La vorba aceasta înţeleaptă până şi Zeus ar fi tresărit fiindcă dă de gândit!!

Nu ştiu ce s-a mai întâmplat după toate astea în Olimp, dar, pentru grecii pământeni Asclepios a devenit unul dintre zeii cei mai preţuiţi pentru arta lui medicală, drept mare tămăduitor şi învăţător de viaţă sănătoasă. Grecii i-au ridicat peste tot temple de venerare, numite Asclepieion, unde mergeau deopotrivă sănătoşii şi bolnavii aducând ofrande, ridicând rugăciuni şi plecând mai bine, încrezători, ceea ce face mult în viaţă şi în toate suferinţele trupeşti. Cel mai faimos templu a lui Asclepios se află la Epidaurus, la care am mers împreună cu Ica şi am atins, am mângâiat vestigiile templului simţindu-ne bine, încrezători şi biruitori ai suferinţelor noastre, după care ne-am aşezat pe două locuri, din cele patrusprezece mii ale celui mai mare, perfect şi bine păstrat amfiteatru al lumii antice greceşti şi am meditat la istoria şi dezvoltarea medicinei de-a lungul celor  douăzeci şi şase de secole, de la Asclepios şi Hippocrates, cum zic grecii, la Medicina de astăzi, pe care am învăţat-o prima data în România şi a doua oară în Canada. Şi dacă fiul lui Zeus, Apollo, a fost sclav, la rândul nostru şi noi, nişte muritori de rând, am fost sclavi în Canada pentru libertatea dorită.

Şi veşnicia-i trecătoare, cu Olimp cu tot şi cu toţii trecătorii de sub Olimp.

Un alt templu vindecător, asclepieion, renumit este cel din Insula Kos unde şi-a început cariera Hippocrate. Aici pe treptele templului Asclepios, în urmă cu vreo cinci secole înaintea lui Christos, Hippocrate şi-a dezvoltat învăţătura şi a fondat şcoala sa de medicină, pe temeiul realităţii din observaţii clinice. A stăruit şi a notat apariţia şi evoluţia suferinţei, a urmărit cu diligenţă şi gentileţe starea suferindului, a conceput tratamente şi a intuit prognosticul. 

Nu există şcoală medicală europeană care să nu-l recunoască  drept  părintele medicinii pentru tot ce a făcut el şi şcoala lui, în vremurile în care disecţia era interzisă, având deci puţine noţiuni de anatomia şi fiziologia umană, atât de necesare în medicină. Activitatea lui a fost prologul grandios al artei medicale. A avut mulţi discipoli cu aceeaşi dăruire ca el ce şi-au adus contribuţii iar biografii l-au elogiat şi cinstit, printre ei numărându-se Aristotel şi Platon în scrierile lor, iar alţii, mult mai târziu s-au bazat pe lucrările sale, „Complicatul corp omenesc”, o lucrare în care împleteşte filozofia cu medicina, dar mai ales din „Corpus Hippocraticum” un tratat medical absolut, primul de o asemenea amploare bazat pe observaţii şi interpretări clinice. Aflăm de la biografii săi că tatăl şi bunicul lui s-au ocupat cu medicina şi l-au învăţat şi pe el, care i-a depăşit  cu mult. A trăit  simplu, onest, calm şi atent, observând şi notând semne şi simptoame, evoluţii şi pierderi. Ar fi avut o viaţă de optzeci, nouăzeci de ani, după unii chiar o sută, dar multe din „Corpus Hippocraticum” trăiesc şi astăzi în medicină cu toată evoluţia ei, de la artă medicală la tehnologie comună, în aceste douăzeci şi cinci de secole. Hippocrate, la vremea sa, a  revoluţionat medicina, pentru că până la el bolile erau date de zei, el a fost primul care a susţinut că bolile se datorează mediului înconjurător, alimentaţiei şi modului de viaţă. Această teorie în care nega puterea absolută a zeilor în toate, iar fi adus, după unii biografi, ani grei de detenţie în care ar fi scris „Complicatul corp omenesc”, despărţind definitiv medicina de mitologie, nu şi de unele precepte filosofice pentru că a afirmat pentru prima data: corpul omenesc conţine în el acea putere care poate să-l re-balanseze în caz  de boală, să se vindece prin el însuşi. Această teorie părea filosofică la vremea aceia, abia în ultimele două secole începem să descoperim funcţiile extraordinare ale encefalului. Dar, această  revoluţionare pare minoră acum pe lângă  cât de mult a îmbogăţit el medicina, cât a lărgit terminologia şi semiologia medicală, ce comportament profesional, social şi moral a impus discipolilor săi şi prin jurământul ce trebuia să îl depună cei ce devin medici,  Jurământul lui Hippocrate:

„Jur pe Apollo medicul, pe Asclepios, Hygieia şi Panacea şi iau ca martor toţi zeii, să respect după puterea mea şi priceperea mea următorul legământ: Să preţuiesc ca şi pe părinţii mei pe cel ce m-a învăţat acestă artă, să trăiesc în comun cu el şi dacă este necesar să împart şi bunurile mele cu el, să-i consider copiii ca pe proprii mei fraţi, să-i învăţ această artă dacă ei astfel doresc fără plată sau vreo promisiune scrisă să împărtăşesc fiilor mei şi fiilor învăţătorului meu care m-a învăţat pe mine şi discipolilor care s-au legat ei înşişi şi au fost de acord cu regulile profesiunii iar numai acestora, preceptele şi învăţăturile.  Voi prescrie tratament pentru binele bolnavilor mei după capacitatea şi priceperea mea şi niciodată nu voi vătăma pe nimeni. Ca să fiu pe placul cuiva nu voi prescrie medicament ucigător şi nu voi da un sfat care poate să-i cauzeze moartea. Nici nu voi da vreunei femei un pesar pentru a provoca avortul. Îmi voi păstra puritatea vieţii mele şi artei mele. Nu voi tăia ca să scot pietre, chiar la bolnavii la care boala se manifestă. Voi lăsa aceasta operaţie sa fie făcută de cei ce practică aceasta. În fiecare casă unde ajung şi voi intra numai pentru binele bolnavilor mei ţinându-mă departe de orice rău făcut cu şi de orice ademenire şi mai cu seamă de plăcerile dragostei cu femei sau bărbaţi, fie ei liberi sau sclavi. Tot ce pot să aflu în timpul exercitării profesiei mele sau în afara profesiei mele sau în relaţiile zilnice cu oamenii ceea ce nu ar trebui răspândit voi păstra ca taină şi nu o voi destăinui niciodată. Dacă voi păstra acest jurământ cu credinţă să mă pot bucura de viaţă şi să-mi pot practica arta respectat de toţi oamenii şi de-a pururi iar dacă îl voi nesocoti sau îl voi încălca soarta să-mi aducă numai nenorociri.”   

Ce solemn şi minunat moment, ce nobilă şi profesională obligaţie, ce senzaţie şi trăire de fiinţă umana superior educată îţi dă această ocazie, după şase ani de cursuri în amfiteatre şi săli de laborator, de studii intense a zeci de tomuri şi de zeci de sute de zile şi nopţi la patul bolnavului sau în ambulatorii ticsite de suferinţe, deprimare, viruşi şi bacterii. Promoţia mea, din anul 1963, nu a trăit un asemenea moment academic, fiindcă noi nu am depus un asemenea jurământ deşi deveniserăm absolvenţi de medicină, când încă mai era şi artă! Noi, cei din lagărul comunist al Uniunii Sovietice, eram supuşi şi obligaţi, de la început, să construim cea mai grozavă societate din istoria omenirii, societatea comunistă în care era o cu totul altă mitologie: Olimpul era la Moscova, Stalin în locul lui Zeus, ce fusese deportat în Siberia cu toţi olimpienii lui, iar Asclepios a fost înlocuit cu cel mai mare fiziolog al lumii, Pavlov, care a descoperit cum să facă propagandă comunistă la câini cu clopoţelul roşu! 

Jurământul lui Hippocrate mi-a plăcut ca semnificaţie, simboliza o ţinută morală, era un legământ profesional, ceva ce trebuia să facă parte din ceremonia despărţirii de Alma Mater, de care promoţia mea nu a avut parte, fiindcă în lagărul comunist al Moscovei ceremoniile academice deveniseră manifestări de partid obligatorii. Am fost convocaţi în băncile amfiteatrului mare având în faţă o masă lungă acoperită cu o pânză roşie, simbolul revoluţiei şi victoriei comuniste, la care după un timp, au apărut ceea ce se numea prezidiu în frunte cu rectorul, decanul, tovarăşii de partid şi cei de la UTC, adică de futeceul cel de toate zilele. Noi în picioare trebuia să-i aplaudăm intrarea lor în sală, după ce îi aşteptam de o oră, fiindcă punctualitatea este proprie numai oamenilor inteligenţi, educaţi şi civilizaţi. Cuvântarea rectorului a fost scurtă, din câteva fraze de mulţumiri partidului şi câteva frânturi cu iz academic, după care a urmat artileria grea de partid, puternică, concentrată şi nesfârşită. Tovarăşi de la partid, tunşi reglementar şi cu cravate roşii, au trecut în revistă toate congresele partidului comunist al Uniunii Sovietice, înfăptuirile lor, exemplu care l-a luat şi partidul nostru, conducător glorios, înfăptuind bunăstarea întregului popor muncitor şi ţărănimii aliate cu el, restul când îi va veni rândul. Din când în când, parcă îşi aduceau aminte unde se află şi de ce au venit, şi atunci puneau placa cu partidul v-a făcut medici, tovarăşi şi trebuia să înţelegem că partidul le face pe toate, precum zeii odinioară. După vreo două ore de stat în bancă fără rost am început să intrăm în disconfort fiziologic datorită vezicilor pline de atâtea înfăptuiri grandioase ale fratelui mai mare de la Răsărit iar neuronii intraseră deja în inhibiţie de apărare, se umpluseră şi ei de atâtea citate ale marilor dascăli ai comunismului, tovarăşii de la partid începuseră să răguşească şi au dat cuvântul tovarăşilor de la futece, zisă şi artileria viitorului. Aceştia erau porniţi pe fapte mari, vroiau ei să le arate celor de la partid, că sunt mai comunişti decât comuniştii de pe râul Moscova, şi repetau mai pompos ceea ce au spus antevorbitorii, dar ticăloşi cum erau,  tot a treia frază o începeau cu aşa cum a subliniat tovarăşul de la regionala de partid. Tovaraşul citat, imediat se înţepenea şi mai impozant în scaun şi scruta amfiteatrul, precum Lenin Siberia să vadă ce mai face ţarul din fundul ei, în timpul acesta în băncile amfiteatrului  rămăseseră doar trupurile noastre inerte, minţile luaseră sufletul de mână şi plecaseră la plimbare. Ce frumoase-s parcurile Timişoarei, iar în doi totul se ridică la puterea a doua. Ne-am tot plimbat aşa prin ele, a câta oară, timp de altă oră, până ce am auzit glasul şefului de an, un futecist de viitor, care a mulţumit în stânga şi în dreapta, apoi, de la sine putere, în numele întregii promoţii a luat angajamentul că vom înfăptui toate sarcinile de partid pentru edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Aplauze de bucurie că s-a terminat ultima şedinţă cu partidul şi futeceul în facultate, că nu o să mai vedem faţa de convocator obligatoriu a futecistului şef, la tot felul de şedinţe  şi munci patriotice, ne-a luat rămas bun, cu emoţii, unii de la alţii şi repartizarea la circumscripţiile rurale, unde partidul ne-a creat locuri de muncă şi trebuia să fim demni de încrederea pe care ne-a acordat-o…

În anii studenţiei, întâmplător am dat peste Jurământul lui Hippocrate într-un vechi tratat medical în care era însoţit de nişte comentarii laudative, omagiindu-l pe Hippocrate şi discipolii săi, pentru că susţinea autorul atât „Corpus Hippocraticum” cât şi jurământul sunt dezvoltate şi îmbogăţite de discipolii săi ulterior din admiraţie şi veneraţie faţă de el. Atunci am fost surprins, era ceva nou pentru mine, să aflu că discipolii magistrului îi îmbogăţesc opera mult timp după ce dascălul lor venerat nu mai era printre ei. Acum ştiu că la vremea aceea, antică, această practică era o datorie liber consimţită, o dăruire personală din admiraţie şi preţuire şi ca exemplu îmi vine în minte Budda, Socrate, Iisus, care nici măcar nu au scris ceva, în schimb au făcut-o cu prisosinţă discipolii lor.  Acum, după atâtea şi atâtea secole de tumult social până şi această sinceră şi liberă atitudine a suferit modificări dezgustătoare, detestabile datorită nu numai exploatării fizice ci, recent, în ultimele cincisprezece decenii, îndoctrinărilor şi manipulărilor psihice am ajuns în faza de societate regresivă cu creierul spălat pe bandă…

Datorită acestei noi societăţi în care trăim, Jurămantul lui Hipocrate mi s-a părut, atunci când l-am citit, o frumoasă pagină veche, dar depăşită de situaţia în care am ajuns, dându-mi o  stare sufletească între părere de rău după inocenţa şi candoarea de la începuturile gândirii abstracte şi ştiinţifice a omenirii şi ridicolul în care am ajuns crezând desuet tot ce aparţin trecutului  şi ce  teribil de grozav cum gândim acum, mai ales noi, tinerii şi studenţi pe deasupra.

Prin jurământul lui Hippocrate am aflat despre zeul medicinii, Asclepios fiul lui Appolo şi al nimfei, de la care s-a ajuns la termenul de nimfomană, nimfomanie, despre nimfomanie altădată. De la Hygieia am primit noţiunile de higienă sau igienă, care în antichitate a fost la mare preţ, ignorată sub misticismul religios secole de-a rândul şi reînviată, de cei ce au supravieţuit marilor pandemii datorate lipsei de igienă şi sanitaţiei. De la Panacea a derivat un termen al alchimiştilor, care pe lângă multe căutări, unele de-a dreptul ilare în ziua de azi, scotocind şi după un medicament ce să vindece toate suferinţele, după care se uită mulţi cercetători acum. Jurământul în care: iau ca martor toţii zei e sincer exprimat în acele antice vremuri, dar e de-a dreptul sub idilic în vremurile noastre, spun, fără să iau în considerare comuniştii, vajnici vânători de vrăjitoare a misticilor de tot felul, inclusiv pe cei doar pasionaţi de  mitologii.

Dacă şi aşa pornim lumea de la un creator, necunoscut doar bănuit în fel şi chip, de ce să nu ne uimim şi cu mitologiile antice? Şi-au bătut şi anticii capul cu multe. Mitologia greacă şi romană, cea mai apropiată de cultura noastră, e atât de frumoasă şi interesantă, plină de personaje aparent fantastice dar în fond o oglindă fidelă a tot ce era pământean, omenesc, care în vremea generaţiei mele a fost înlocuită cu marxism-leninismul neomenesc. Un mijloc cumplit de îndoctrinare prin tâmpenie pe care trebuia să-l accepţi şi să-l susţii, să te faci ca îl accepţi şi să-l aplauzi ori să te prezinţi de bună voie la cea mai apropiată închisoare politică sau să te urci în primul tren spre Siberia şi să cobori la primul lagăr. Am făcut doi ani de marxism-leninism, trecuţi şi în indexul de student, şi patru ani învăţământ politic obligatoriu şi s-au prins tovarăşii că nu sunt lămurit suficient şi unii au pus ochii pe mine. Noroc că am terminat facultatea şi pe Valea Vişeului în Maramureş, unde am fost repartizat ca medic, maramureşenii nu m-au întrebat dacă sunt sau nu lămurit cum este cu marea revoluţie care a durat o lună şi a declanşat un război civil abominabil de patru ani. Dacă m-ar fi întrebat, nu le-aş fi spus că războiul acela civil a fost o pandemie roşie dată de un virus bestial numit comunism, ce a fost experimentat în Rusia şi apoi răspândit prin lume. Nu, nu asta, le-aş fi povestit despre războiul dintre olimpieni şi titani sau despre cel troian, dar fără să o pun pe frumoasa Elena drept pretextul acestui război, fiindcă nici tovarăşii de la catedra de marxism leninism nu ne-au spus care au fost adevăratele cauze ale revoluţiei şi cine au fost adevăraţii zei din umbră care au vrut, au manipulat şi condus războiul civil fără să le pese de soarta muritorilor de rând. Toate-s vechi şi nouă toate !!

Din jurământ mi-a plăcut mult şi am luat-o drept datorie de onoare: să preţuiesc ca şi pe părinţii mei pe cel ce m-a învăţat această artă. Au fost mai mulţi, chiar mulţi şi tuturor le sunt recunoscător, mai puţin celor de la Anatomie cu toate că ea este abc-ul medicinii, dar a fost prea mult şi scolastic predată. Doi ani şi jumătate de Anatomie după tratatele lui Victor Papilian ce însumau peste trei mii de pagini şi disecţia a şase cadavre. Visam numai oase, nervi, artere, muşchi şi organe iar când priveam un om în activitate repetam ce muşchi foloseşte, în schimb când priveam o colegă eram as în pelvisul ei şi bineînţeles, şi invers. E fascinant să ştii Anatomie, e de mare preţ, poţi descompune pe cel din faţa ta, ce vrea să te domine în simple organe separate, ca pe masa de disecţie, îl termini dintr-o privire, nu te poate stăpâni, nu faci complexe de inferioritate în faţa nimănui, dar, şi trei mii de pagini tocite este cumplit. Mulţi neuroni din creier mor precum soldaţii într-un atac în care sunt copleşiţi de inamici. Nu mai spun că am avut un profesor care ne trimetea la tratatele anatomistului francez Testut, care depăşeau  zece mii de pagini. Anatomiştii de la Timişoara, cu profesorul în frunte, erau nişte scolastici rigizi ca betonul armat: când am trecut în anul doi am primit patruzeci de repetenţi, toţi din cauza Anatomiei. Cerule Mare, patruzeci de repetenţi, dintre care repetentele erau atât de frumoase şi reuşite anatomic, că numai pentru aceste însuşiri trebuiau trecute, dar nu le-am examinat noi. Pot jura pe Apollo medicul, pe Asclepios plus ceilalţi, că ele, întruchiparea frumuseţii şi perfecţiunii anatomice, l-au urât pe profesorul de anatomie şi eu aş fi făcut la fel, dar mie mi-a dat cinci la examen şi în index a pus un minus în faţa lui. Obişnuia să şi umilească, noroc că la Decanat au luat numai cinciul în considerare. Am trecut şi am plecat pe Creasta Făgăraşului crezându-mă în Olimp, aveam douăzeci de ani! Port mult respect profesorilor şi asistenţilor din clinici, respect şi surorile sau moaşele care ne ajutau în practică la început, când toţi avem două mâini stângi de emoţiile nepriceperii şi datorită lor ajungem la două mâini drepte, la acea dexteritate fină ce îi face bine suferindului. Am învăţat cu temeinicie semiologia, am stăruit asupra istoriei legată de suferinţă, dar nu am ezitat să-mi consult colegii când cazul mă depăşea sau mă îndoiam de propriul meu diagnostic, nu am fost orgolios, am fost cinstit cu suferinzii şi m-am simţit bine pentru că am respectat totul pentru binele bolnavilor mei după capacitatea şi priceperea mea.

Jur pe Apollo şi iau ca martor toţii zeii că am păstrat taina, secretul şi confidenţialitatea datelor suferinzilor ce au venit la mine pentru ajutor medical sau chirurgical. Faptul că discutam cazul cu un coleg sau mai mulţi, făcând diagnostic diferenţial sau căutând soluţia terapeutică cea mai bună, intră în deontologia acestei profesii. În rest altum silentium. Acest  mic paragraf din jurământul lui Hippocrate a avut o mare influenţă asupra mea nu numai ca medic, dar şi ca persoană în societate fiindcă am devenit discret, dar nu tăcut sau retras, şi în locul clevetelii şi bârfelii am găsit atâtea şi atâtea lucruri interesante sau neinteresante de conversat. Am stat departe de bârfitori şi detractori, la fel şi Ica care spunea cine mi-o bârfeşte pe Maria, când va fi cu ea mă va bârfi pe mine. Avea dreptate, aşa este. Spre deosebire de ea, ce avea acea caracteristică de-a suporta fără replică ceea ce nu trebuia sa fie suportat, eu replicam direct celui ce mă neîndreptăţea cu ceva. Ea nu a fost ca mine.

Jur pe Apollo şi iau ca martor toţi zeii, semizeii, centaurii cei înţelepţi şi nimfele cele mai nimfomane, ca am călcat şi io pe lângă Jurământul lui Hippocrate, adică în străchinii cum zice românul, nu am să mărturisesc cum le simt acum, iau toate străchinile sparte şi le duc cu mine în Hades.

Nu sunt mai multe sau mai puţine pe lângă jurământ decât ale majorităţii colegilor mei. Nu mi-am neglijat sau vătămat pacienţii, ceea ce pentru conştiinţa mea este esenţial, să pot merge cu fruntea ridicată. Nu am fost chemat în faţa colegiului medicilor în România pentru mal-practică, numai pe motive de ierarhie şi politice, iar în Canada am fost chemat de două ori pentru cazuri de discriminare. Aiurea, s-au discriminat ei înşişi, aici unde trăind într-un babilon, se găsesc destui care să te acuze de discriminare când nu vrei să le cânţi ceea ce îţi cer ei ca să le faci pe plac. În Canada, spaţiu geografic pentru imigranţi, toţi primesc atâtea drepturi încât ajung să nesocotească  îndatoririle sociale şi nu ştiu ca unele precepte medicale nu ţin cont de drepturile lor politice sau religioase.  În rest am profesat conştiincios, ala Hippocrates, şaptesprezecea ani în România la circumscripţii rurale, în clinici universitare, spitale şi policlinici şi douăzeci şi trei de ani în Canada, unde, întâi am mai dat şi trecut încă odată toate examenele ce se cer într-o facultate de medicină şi am făcut un stagiu clinic obligatoriu de doi ani.

Aşa stând lucrurile, nu mă sinchisesc prea tare de sfârşitul meu terestru, îmi iau traista cu străchinile sparte şi pe-aici mi-e drumul spre lumea viitoare. Privesc indicatoarele, ca sunt multe lumii spre viitor, după imaginaţii, ideologii, mitologii, religii. Aleg drumul spre hadesul mitologic grecesc pentru că îmi place,  avem o descriere completă şi, minune mare, din el s-au întors vreo câţiva, Hercules în mod sigur, şi mai ştii ce se mai poate  întâmpla, pe când  de pe lumea cealaltă a creştinătăţii nu s-a întors nimeni. Sunt în aşteptare, cam de mult. Regatul subpământean a lui Hades nu-i aşa de al dracului ca lumea cealaltă  imaginată în religia creştină. Cât priveşte Hades, zeul, e băiat gigea, a călcat şi el în străchini, mamă, mamă de s-a luat şi Zeus cu mâinile de păr, când sora-sa, Demeter, zeiţa fertilităţi şi al recoltelor l-a ameninţat cu foametea cea mare dacă Hades nu-i eliberează fiica, Persephone,  pe care Hades a prins-o când culegea flori şi s-au siluit, unul pe alta,  până nu a mai putut şi a luat-o în lumea lui subpământeană. Tot citind mitologia, îmi place din ce în ce mai mult, să aflu că toate frumoasele pe vremea aceia mergeau la cules de flori până ce apărea siluitorul mult aşteptat. Asta a fost o paranteză, cu sub titlul „Toate-s vechi şi nouă toate”, ce se poate scoate, fiindcă între timp am ajuns la râul adânc al supărării, Acheron, lume multă, agitată, aşteaptă cu bănuţul în gură barcagiul care cu greu făcea faţă la atâta aglomeraţie de suflete spre Hades. Până ce să vină s-a găsit unu mai ales, ce nu părea grec, să facă, cu glas tare, socoteala ce avere trebuie să fi strâns barcagiul, Charon, dacă de la fiecare ia câte un bănuţ de la începuturile mitologiei. E cel mai bogat barcagiu, ar trebui să plătească taxe şi tot spunea unde trebuie să le plătească. Când, în sfârşit, a apărut Charon a urcat zece în barcă deodată, le umflă obolul iar celui ce nu părea grec i-a spus să se ducă la geneza lui, să nu mai stea, că stă degeaba. Ne-grecul ţipă de pe mal: antisemitule!! Nimeni nu ştie ce a ţipat, ca din gură de şarpe, şi nici nu-i interesa, îl desluşiseră. Mă luă şi pe mine cu tot cu traistă, fără să mă întrebe ce am în ea, dar la debarcare în hades mi-a spus: cioburile aduc noroc! Aduc, când nu mai ai nimic, nici de pierdut nici de câştigat… 

Jurământul lui Hippocrate se termină cu Dacă voi păstra acest jurământ cu credinţă să mă pot bucura de viaţă şi să-mi practic arta respectat de toţi oamenii şi de-a pururi, iar dacă îl voi nesocoti sau îl voi încălca soarta să-mi aducă numai nenorociri. Apoteotică judecată, despre care bunicul meu, Al de Bâtu, ţăran oltean care nu-l cunoştea pe Zeus şi-ai lui spunea la cei din sat cu el că judecata de apoi începe încă de pe pământ. Mie, aici mi-a început judecata pentru ceea ce am făcut ca om şi medic: pe deoparte am câştigat libertatea şi respect profesional, pe de altă parte soarta mi-a plătit ceea ce era de plătit…

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors