Archive for the ‘Cultural’ Category

Nicolae Iorga – ambasador al românismului în America

Posted by Stefan Strajer On February - 12 - 2016

Nicolae Iorga – ambasador al românismului în America

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Mă încăpăţânez şi perseverez în evocarea unor secvenţe notabile din fascinanta noastră istorie, astăzi când în România, Istoria românilor a devenit o disciplină secundară, iar patriotismul continuă să sune fals şi să pară, pentru reprezentanţii media, mai mult retorică electorală, respectiv rating.

În perioada care a urmat încheierii primului război mondial, Nicolae Iorga, personalitate marcantă a neamului românesc, a fost un adevărat purtător de cuvânt, un remarcabil ambasador al tânărului stat român întregit, pentru românii stabiliţi în Statele Unite ale Americii. Profesor specializat în istorie universală, recunoscut ca valoare internaţională, s-a implicat profund în problemele diasporei americane de cea mai diferită natură, avansând abordări originale şi sugerând, deseori, maniere proprii de rezolvare care antrenau şi angajau participarea activă a românilor emigranţi la soluţionarea lor.

Prezenţa savantului pe pământul american este captivantă, atât prin amplul itinerar, cât şi prin contactele şi conferinţele sale, relevând ţelul său constant şi apărat: promovarea energică a unei realiste propagande pentru o mai bună cunoşatere şi o obiectivă apreciere a României în străinătate, accentuând cu precădere asupra rolului important al emigraţiei în acţiunea conştientă de informare a opiniei publice americane despre aspiraţiile sociale, culturale şi naţionale ale României.

La 27 ianuarie 1927, istoricul a ajuns la New York, invitat fiind de clubul „Nicolae Iorga” al românilor americani din Indiana Harbor cu ocazia sărbătoririi a 20 de ani de la înfiinţare. A fost primit cu multă căldură şi deosebit entuziasm de românii din marele oraş american şi împrejurimi, precum şi de reprezentanţii unor însemnate instituţii: „Uniunea & Liga S.R.A.”, ziarul „America”, aşezămintele „Fiii României” şi „Prietenii României”, din New York, clubul „Nicolae Iorga”, „Uniunea Societăţilor Române Greco-Catolice din America”, „Uniunea Evreilor Români din America”, comitetul de recepţie, avându-l în frunte pe ministrul României la Washington.

Sejurul în marea metropolă americană s-a soldat cu un interviu publicat de celebrul cotidian „New York Times”, ziar care a oferit un dejun în onoarea apreciatului oaspete român la care directorul renumitei publicaţii şi-a exprimat intenţia antamării unei mai strânse colaborari cu presa românească. Trebuie menţionată şi împrejurarea că preşedintele „Uniunii Evreilor Români din America”, Leo Wolfson, într-o convorbire cu redactorul-şef al ziarului „America”, a elogiat contribuţia benefică pe care prezenţa în Statele Unite a renumitului savant român o aducea în vederea apropierii celor două grupuri etnice şi a apreciat ca excepţional aportul personal al cărturarului la cunoaşterea justă şi reală a României în Statele Unite.

Traseul istoricului român a inclus în continuare capitala Statelor Unite, Washington, unde a fost primit la Casa Albă de preşedintele Hoover, a vizitat Universitatea, muzeul, casa şi mormântul lui George Washington, după care a plecat la Chicago. A vizitat colonia românească de la Indiana Harbor,  comunitate pe care o considera „un mic Ardeal” şi s-a întâlnit cu români din oraşele Cleveland, Aurora, Canton, Akron, Gary, Youngstown, Warren, Pittsburg, Detroit, Witland, Campbell, Newcastle, Niles, Farrell, Sharon, aparţinând statelor Ohio, Michigan, Indiana, Illinois şi Pennsylvania. I-a vizitat apoi pe românii din Canada şi, traversând America, a ajuns în California, la San Francisco şi Los Angeles. În continuare, a străbătut statele din sud, revenind pe Coasta de Est, oprindu-se în oraşele supraîncărcate de istorie Baltimore şi Philadelphia, despre aceasta din urmă afirmând că deţine „căsuţa unde pe ascuns s-a cusut primul steag al libertţii americane”.

2.16.2.Nicolae Iorga la Detroit

Foto. Nicolae Iorga la Detroit in 1926 cu primarul orasului, John W. Smith si reprezentanti ai Societatii “Unirea Romanilor”

În timpul impresionantei sale călătorii, Nicolae Iorga a susţinut un ciclu de 15 conferinţe la Universitatea Columbia din New York, la Universitatea din Los Angeles, la Universitatea Statului Michigan din Ann Arbor, la Universitatea din Chicago, la Harvard, la Princeton şi Yale, conferinţe în limba engleză, publicate ulterior în România, titlurile lor, diverse, relevând opiniile sale originale în probleme majore de maxim interes pentru acea vreme: „Bisericile de Răsărit şi de Apus”, „Protestanţii în România”, „Sinteza Danubiană”, „Orientări actuale în Balcani”, „Democraţia rurală în sud-estul Europei”, „Influenţa franceză în Răsărit”, „Orientul, Bizanţul şi democraţia ţărănească” etc.

Contribuţia ilustrului istoric la cunoaşterea vieţii sociale, culturale şi economice a românilor emigraţi peste Ocean a fost inclusă în lucrările sale, demne de reală apreciere: „America şi românii din America. Note de drum şi conferinţe”, volum ce înglobează, pe lângă impresiile sale de călătorie, şi textele unui număr de şapte conferinţe relative la Statele Unite ţinute la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu temele Pamântul, Naţiile, Istoria, Literatura şi arta, Românii, Anglia şi America: viaţa materială, Cultura; „Scrisori către românii din America”, constituind o adevărată frescă cotidiană a vieţii româneşti, cu valoroase aprecieri asupra stării de lucruri social-economice şi culturale, trădând preocuparea permanentă a autorului pentru menţinerea şi dezvoltarea unui dialog avantajos cu ţara natală, şi „Pe drumuri depărtate”.

Merită  consemnat şi că un eveniment important a fost anunţat de către organul de presă al centralei etnice româno-americane, care contribuise în anul 1921 cu o apreciabilă subscripţie publică la crearea aşezământului de cultură şi învăţământ românesc din comuna natală a celebrului cărturar, anume, acordarea de  către Nicolae Iorga a unui număr de 15 burse pentru tineri americani de origine română la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte şi la Universitatea din Bucureşti.

În fine, amplul voiaj american al lui Nicolae Iorga, sub toate aspectele şi cu considerarea detaliată a tuturor consecinţelor, merită evocat şi ca o altă dovadă incontestabilă a uluitoarei sale individualităţi care l-a făcut să se bucure printre contemporani de o strălucită preţuire internaţională. Trebuie recunoscut că pentru români, prin scrisul său şi-au câştigat istoria, atât literatura, arta, presa, biserica, cât şi comerţul, industria, viaţa rurală.

În ansamblul admirabilelor aprecieri de care s-a bucurat în ţară şi în străinătate, un loc aparte aparte îl ocupă cele ale românilor americani care l-au îndrăgit şi admirat, considerându-l, după cum menţionează publicaţia politică şi cultural-naţională a „Asociaţiei culturale a americanilor de origine română”, „The New Pioneer” (vol.3, nr.3, iulie 1945) din Cleveland, Ohio, „una din figurile intelectuale proeminente nu numai ale României, dar şi ale lumii întregi”.

Dorin Nadrau.Poza noua

Foto. Dorin Nadrau

Interviu cu Octavian Dobrotă

Posted by Stefan Strajer On February - 11 - 2016

Interviu cu Octavian Dobrotă

Autor: Ana Magdin (Bucureşti)

 

DISTINTO, singura formație pe care Julio Iglesias a acceptat-o să-i deschidă spectacolele în 40 de ani de carieră!

Ana Magdin: Octavian Dobrotă, cum s-a înființat trupa DISTINTO, cine a avut această idee și în cât timp ați intrat cu ea pe piața muzicală?

Octavian Dobrotă: Trupa DISTINTO s-a născut ca o necesitate pentru piața românească, o trupă care să abordeze genul pop-opera, un gen care în străinătate nu era nou, fiind abordat de formații ca Il Divo sau de artiști ca Alessandro Safina, Mario Frangoulis, Andrea Bocelli, Sarah Brightman sau și mai înainte de cei care pot fi considerați pionierii genului crossover, cei trei tenori, Luciano Pavarotti, Placido Domingo și Jose Carerras. Noi 3, eu, Marius și Mihai am fost colegi în Conservatorul din București la Canto Clasic și imediat după terminarea facultății, cam prin 2005, ne-am adunat în dorința de a pune bazele unui proiect unic în România. Știam că prin acest proiect vom aduce opera într-o zonă de acces pentru cei care nu au avut posibilitatea s-o „guste”, iar melomanilor, iubitorilor de operă, le vom oferi posibilitatea să „evadeze” din zona tiparelor clasice, cumva prea conservatoare pentru zilele noastre și să se bucure de un nou gen de divertisment cu sound modern, actual, care înglobează, stilistic, opera, opereta, musicalul și muzica pop. Intrarea în showbizul românesc a fost destul de anevoioasă, pentru că erau destul de multe reticențe față de un gen derivat din muzica clasică pentru o piață din ce în ce mai superficială, în care se lansau proiecte efemere, „de-o vară”, care cum apăreau, așa și dispăreau. Asta se petrecea în anul 2008, când intrarea noastră pe piață s-a produs printr-un eveniment de excepție, cântând în deschiderea concertelor lui Julio Iglesias de la Cluj și Iași. Practic am fost singura formație pe care Julio Iglesias a acceptat-o să-i deschidă spectacolele în 40 de ani de carieră. Din acest moment, drumul s-a netezit și am intrat în circuitul showbizului. Dar greul de-abia acum începea…

Ana Magdin: Sunteți prima trupă de pop-opera din România! Cum sunt primite piesele voastre, care, trebuie să recunosc, aduc o mare bucurie și o stare de bine!

Octavian Dobrotă: Suntem prima trupă din România și, fără lipsă de modestie, și singura, încă. De la prima apariție, oamenii au spus: „dar unde ați stat ascunși până acum?” Peste tot pe unde am cântat am fost primiți cu mult entuziasm și dragoste, fie că am cântat pe scenele teatrelor de Operă, pe scenele Filarmonicilor din țară, în concerte de Gală sau la Zilele Orașelor organizate de Primării sau în Gale de Premiere a muzicii comerciale sau „mainstream” ca „Romanian Music Awards”sau „Romanian Top Hits”.

1

Ana Magdin: Ați lansat un videoclip superb la piesa „Luna”, o adevărată operă muzicală a compozitorului și textierului Mihai Alexandru! Cât de interesate sunt televiziunile și posturile de radio, ca să promoveze acest act muzical atât de valoros?

Octavian Dobrotă: Radiourile în România au o politică proprie de difuzare a pieselor, o politică doar de ei înțeleasă sau poate nici de ei… Din fericire, televiziunile sunt mult mai deschise și mai dornice să promoveze muzica de calitate și pentru asta le muțumim tuturor celor care au fost mereu lângă noi, producători și moderatori. De asemenea și presa scrisă a fost lângă noi la lansarea acestei piese superbe și a videoclipului sau și astfel, mesajul nostru a ajuns la sufletul publicului și al fanilor noștri, care sunt din ce în ce mai numeroși. În ceea ce privește „Luna”, este un videoclip de imagine la noul nostru single, o piesă de dragoste de iarnă, care vine să confirme stilul pop-opera, un stil pe care Distinto l-a impus pe piața românească și cu care am cucerit publicul, stil muzical care astfel a început să fie promovat în ultimii ani și de concursurile de talente precum „Românii au talent”, „Vocea României” sau „X-factor”.

Piesa „Luna”, al cărei compozitor și textier este Mihai Alexandru, este o poveste de dragoste care ne introduce în lumea miracolului iubirii care are loc într-un cadru feeric de iarnă. Atmosfera de basm care se petrece sub lumina mistică a lunii, este ilustrată de Bogdan Alexe, cel care semnează regia videoclipului propus de noi tuturor romanticilor incurabili.

https://www.youtube.com/watch?v=TGgnMuGWtfA

 

Ana Magdin: În perioada care urmează, unde vă pot vedea iubitorii DISTINTO?

Octavian Dobrotă: Sunt multe spectacole în care vom apărea, așa că îi îndemn pe toți cei care doresc să ne vadă activitatea să intre pe site-ul nostru, www.distintolive.ro .

Ana Magdin: Ce noutăți pregătiți anul acesta?

Octavian Dobrotă: În mod normal, dacă lucrurile vor decurge cum trebuie, ar trebui să avem un turneu prin țară în toamna acestui an, dar și să lansăm un nou videoclip tot în toamnă.

Ana Magdin: Cum este piața muzicală din România pentru artiștii români?

Octavian Dobrotă: Din fericire este în creștere din punct de vedere calitativ. Față de acum 10 ani, s-a produs o epurare și s-au selectat valorile, uniformizându-se cumva în partea superioară a calității, atât ca artiști, cât și ca producții muzicale. Parcă acum muzica este mai atent selectată, nu orice apare e bun de difuzat, și chiar și compozitorii din noul val au mai căpătat experiență și chiar un pic mai mult simț estetic.

Ana Magdin: Câți dintre moderatorii emisiunilor muzicale și de divertisment sunt interesați să sprijne valorile muzicale din România?

Octavian Dobrotă: Sunt mulți care se identifică cu muzica noastră și cu mesajul pe care dorim să-l transmitem. Foarte important ar fi de amintit că producatorii din spatele acestor emisiuni sunt cei care fac invitațiile și sunt alături de noi, sunt cei care nu se „văd” pe cameră, dar se „simt”. Dar dacă ar fi să enumăr, i-aș aminti pe câțiva dintre ei, care de-a lungul timpului ne-au susținut permanent și necondiționat: Răzvan și Dani, Corina Chiriac, Mihaela Tatu, Mihaela Rădulescu, Mihai Morar, Gabriela Cristea, Horia Moculescu și Alexandra Velniciuc, Dan Diaconescu , Carmen Fulger, Ilinca Vandici și mulți alții…

Ana Magdin: Ce vă doriți cel mai mult pentru această trupă, pentru români și pentru România?

Octavian Dobrotă: Pentru Distinto cel mai mult îmi doresc succesul internațional, dar și colaborarea cu artiști ca Angela Gheorghiu, Celine Dion sau Andrea Bocelli. Desigur, acestea sunt vise, dar cu vise ne hranim toată viața și dacă mai și crezi în ele, cu siguranță se vor realiza !

Ana Magdin: Cine vă compune piesele și cu ce compozitori doriți să colaborați?

Octavian Dobrotă: Am colaborat cu mulți compozitori, probabil cei mai importanți din România pentru genul abordat de noi, pop-opera: Andrei Kerestely, cel care ne-a și orchestrat primul nostrum album, Cristan Faur care ne-a scris piesa „Open your eyes” pentru noi și pentru soprana Ianna Novacsi cu care am câștigat televotingul la Eurovision România 2011. Probabil „Open your eyes” este cea mai frumoasă piesă scrisă vreodată pentru preselecția Eurovision din România. Am mai colaborat cu Dani Alexandrescu de la K1 care ne-a scris single-ul „Aripi să zbori”. Și nu în ultimul rând cu Mihai Alexandru care ne-a scris piesa pe care o avem acum în promovare, „Luna”. Am mai colaborat și cu compozitori din afara României, ca Joe Faruggia și Paul Abella care au compus un alt duet cu Ianna Novac, „Te am”, dar și Sandu Gorgos din Moldova. Cu siguranță mai sunt mulți compozitori cu care mi-aș dori să colaborăm, din România cu siguranță cu Andrei Tudor și …Marius Țeicu. Dacă ar fi să-mi doresc să colaborăm cu un compozitor din afară, acesta ar fi David Foster și sper ca mai devreme sau mai târziu acest vis să se împlinească. Aceasta este una dintre cele mai mari dorințe ale mele în plan profesional.

5

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

Octavian Dobrotă: Fiți români peste tot pe unde vă aflați, fiți mândri de voi și împărtășiți peste tot valorile și tradițiile românești. Știți vorba aceea: „Eu nu am cerut să fiu român. Eu am avut NOROC!”

Monahismul românesc

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2016

Monahismul românesc

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Monahismul este un rod ales al vieţii sănătoase a Bisericii. El râvneşte la aceeaşi desăvârşire a iubirii pe care Hristos a arătat-o, adică a urma întocmai desăvârşirii vieţii Lui. Dobândirea acestei desăvârşiri înseamnă o retrăire a vieţii lui Hristos pe pamânt a fiecărui credincios. Toată viaţa în mănăstire are ca scop dobândirea duhului smereniei lui Hristos pentru a ajunge astfel şi la desăvârşirea iubirii Lui (…). Valoarea monahismului constă tocmai în aceea că îl călăuzeşte pe monah pe calea cea pogorâtoare de dragul noii porunci a lui Hristos. Şi, negreşit, împlinirea poruncii Sale este viaţa veşnică1.

La originea vieţii monahale creştine stă ca ţel primordial atingerea desăvârşirii, în acest sens înţelegându-se, în primul rând, împlinirea datoriei de a păzi toate poruncile lui Dumnezeu. La noi, la români, monahismul a fost prezent de la începuturile vieţii creştine, fiind şi astăzi o marturie de înălţătoare ţinută duhovnicească, monahii având şi reputaţia de a fi gospodari de frunte şi filantropi de o adâncă generozitate. Monahul înfăţişează atât bucuria, cât şi tristeţea, respectiv fericirea de a fi aproape de Domnul şi nefericirea de a te şti alungat din paradisul Său.

Despre români se poate spune că sunt singurul popor din Europa care a avut călugări sihaştri, chiar înainte de naşterea Mântuitorului Hristos. Istoricul grec Herodot, care a trăit în antichitatea păgână, scrie despre strămoşii noştri, Dacii şi Geţii, că erau cei mai religioşi oameni din lumea cunoscută pe atunci, iar centrul vieţii morale – spune el – era în Munţii Carpaţi, adică în România de azi2. Susţin aceasta, fără îndoială, analogiile evidente între ascetismul celor două credinţe, a lui Hristos şi a lui Zamolxis, asemănări bine cunoscute care explică în mod cert creştinarea precoce a geto-dacilor romanizaţi care au format o latinitate orientală creştină cu rădăcini adânci, înfipte în fondul ancestral.

Întrucât monahismul reprezintă un aspect de primă importanţă a spiritualităţii şi moralei Evangheliei lui Hristos este cert că el a existat din primele zile ale creştinismului. Ascetismul a fost un element constitutiv al creştinismului încă de la originile lui apostolice pentru că el face parte integrantă din Evanghelia împărăţiei aduse lumii de Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Religia creştină a fost adusă prin părţile României de Sfântul Apostol Andrei, care a predicat în Dobrogea, pe Malul Mării Negre, ucenicii lui greci şi romani trecând şi în stânga Dunării, răspândind creştinismul până în inima Daciei3. Se cuvine menţionat totodată că în timpurile primare ale neamului nostru „religia creştină a fost factorul principal care a putut să închege elementele disparate şi eterogene într-o unitate sufletească. Duhul creştin, învăţătura evanghelică, importate de creştinii, cari se vor fi găsit cu siguranţă între coloniştii şi prizonierii aduşi în Dacia Traiană (…) din Peninsula Balcanică, au făcut ca sufletele să seapropie tot mai mult unele de altele şi după cteva veacuri să formeze o unitate sufletească şi naţională bine distinctă, care în mijlocul atâtor circumstanţe istorice neprielnice a dăinuit până astăzi4.

Interesul studierii şi cunoaşterii vieţii monahale româneşti, atracţia pentru vieţile călugărilor şi maicilor, a acelor suflete care s-au dăruit lui Dumnezeu sub chipul smerit al isihasmului implicând cu certitudine delicate aspecte pe care le determină trăirea mistico-ascetică, este consolidat de teza autorizată şi riguros susţinută potrivit căreia poporul român are vocaţie monahală şi un destin isihast, cunoscut fiind că în vremurile de restrişte, numeroase, de-a lungul istoriei, recurgea invariabil la efectul miraculos de unire a sufletului cu Dumnezeu prin rugăciune5.

Monahismul a parcurs în România aceleaşi etape ca şi evoluţia formaţiunilor statale şi politice, putându-se lesne constata că s-a dezvoltat concomitent cu acestea. Un aspect demn de menţionat este acela că până la întemeierea principatelor nu au existat mănăstiri cu viaţă de obşte. Destinul monahismului românesc a fost legat indisolubil de destinul politic al ţărilor româneşti situate de o parte şi de alta a Carpaţilor şi de împrejurarea neprielnică pe care a constituit-o pătrunderea înacest spaţiu, începând cu secolul al XI-lea a regatului catolic maghiar învestit de papalitate cu menire misionară, ceea ce a determinat înlocuirea unor mănăstiri ortodoxe cu mănăstiri catolice. În ţările române, domnitorii şi mitropoliţii au fost cei care au căutat să organizeze mulţimea de schituri şi să le impună trecerea în viaţa de obşte a unor mănăstiri, viaţa monahală înregistrând în timp suişuri şi coborâşuri însemnând perioade de strălucire, ca şi intervale de decădere. Declinul spiritual s-a datorat, pe lângă unele războaie şi reale devastări, şi proliferării fenomenului de închinare a mănăstirilor mari unor mănăstiri şi aezăminte greceşti din Imperiul Otoman, cu toate implicaţiile nefaste adâncite de lungul secol fanariot (secolul al XVIII-lea).

Mănăstirile noastre au fost nu numai adevărate stavile în calea năvălirilor barbare, dar şi centre de cultură, aici funcţionând şcoli, biblioteci, tipografii, ateliere de creaţie în artele plastice, dar şi spitale şi aziluri pentru cei aflaţi în nevoie. Este unanim recunoscut că literatura noastră ar fi fost mult mai săracă fără Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanu şi alţi valoroşi scriitori proveniţi din tagma monastică, după cum e greu să ne imaginăm cum ar arăta astăzi artele plastice din România fără bisericile de la Putna, Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa, Hurezi sau Curtea de Argeş.

h

Foto. Manastirea Voronet

Numeroşi monahi şi teologi erudiţi, dar şi alte personalităţi de acţiune, conştienţi şi sensibili la imperativele istoriei, au creat şi promovat acţiuni culturale cu valenţe nu doar bisericeşti, ci şi profund naţionale. În ciuda românismului demonstrat de monahi şi clerici în lupta lor pentru unire şi afirmare naţională, întemeietorii României moderne au răspuns bisericii cu o brutalitate nejustificată şi nemeritata, monahismul plătind fără vină scandaloaselor abuzuri ale egumenilor greci de la mănăstirile închinate, a doua jumătate a secolului al XIX-lea fiind consemnată de istorie ca o etapă dură, caracterizată printr-o regretabilă reprimare din care va reveni încet, dar sigur, însă în cadre mult diminuate, în prima jumătate a secolului al XX-lea.

Se cuvine subliniat „revirimentul monahal de tip isihast care a avut şi un remarcabil impact cultural între anii 1944-1958 legat de cercul Rugul Aprins de pe lângă Mănăstirea Antim. Intelectualii grupaţi în jurul poetului şi ziaristului Sandu Tudor (1896-1960), devenit schimonahul Daniil, au ales calea rezistenţei duhovniceşti la comunismul sovietic invadator în experienţa monahismului interiorizat în rugăciunea inimii sub călăuzirea stareţului Ivan Kulighin. În 1958, întreg grupul a fost arestat şi condamnat la ani de temniţă grea. Părintele Daniil a murit în temniţa Aiudului, supravieţuitorii fiind eliberaţi în 19646.

Printr-o politică de adaptare ce s-a dovedit a fi fost propice, patriarhul Justinian Marina (1948-1977) a reuşit să salveze monahismul din calea regimului sovietic instaurat în 1944, în ciuda represiunilor, întemniţărilor, persecuţiilor individuale. Ba mai mult, „patriarhul a iniţiat un plan foarte larg asupra învăţământului bisericesc: reorganizarea seminariilor teologice şi a şcolilor de cântăreţi, înfiinţarea seminariilor şi a şcolilor monahale”7, voindu-se „un Brâncoveanu al procesului – nu mai puţin vast – de culturalizare a vieţii monahale (…), a reînfiinţat seminarul de la Neamţu, pentru monahi, şi a înfiinţat două seminarii pentru călugăriţe, unul la Văratec – mutat mai târziu la Agapia – şi unul la Plumbuita, în Bucureşti – mutat şi acela, la Hurezi”8.

În fine, se impune să consemnăm aprecierea că, împreună cu capii Bisericii Ortodoxe Române (Nicodim, Justinian, Justin şi Teoctist), monahismul românesc a înfruntat totalitarismul comunist, izbândind, fără îndoială, prin mari duhovnici care au constituit veritabile coloane spirituale ale bisericii şi ale poporului, întrupări vii incontestabile ale tradiţiei noastre isihaste bazată pe despătimire şi rugăciune neîncetată propagată cu bunătate şi iubire asupra neamului.

 

Note bibliografice

  1. Arhimandrit Zaharia Zaharou, „Merinde pentru monahi”, Editura Nicodim Caligraful, Putna, 2012, p. 19.
  2. Arhimandrit Roman Braga, „Pe drumul credinţei”, HDM Press, Inc., Rives Junction, MI, p. 255.
  3. Ibidem”, p. 256.
  4. Grigore Comşa, „Ortodoxia şi românismul în trecutul nostru”, Arad, 1933, p. 13.
  5. Curentul Internaţional, „Mănăstirea ortodoxa Adormirea Maicii Domnului din Michigan – un aezământ monahal mirific”, autor: Dorin Nădrău, 21 Octombrie 2015.
  6. Arhimandrit dr. Vartolomeu Androni, „Monahismul românesc: izvoare, evoluţii, actualitate în lumina Sfântului Vasile cel Mare”, Simpozionul cu prilejul împlinirii a 1630 de ani de la mutarea la cele veşnice a Sfântului Vasile cel Mare.
  7. Valeriu Anania, „Memorii”, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 187.
  8. Ibidem”, p. 194.

Dorin Nadrau.Poza noua

 Foto. Dorin Nadrau

Euridice va muri oricum – Marin Badea

Posted by Nuta Istrate Gangan On February - 9 - 2016

576813_407925072564375_434757868_n

 

Cum să te comporți cu o femeie care își exteriorizează emoțiile cu o naturalețe care te sperie? Te vede pentru prima dată și tot ce face este să te ia, simplu, de braț: Ce faci, ariciule? Iar tu exact asta ești, un arici, dar unul peste care a căzut primul strat de brumă, în Octombrie, unul care se simte în permanență vinovat, un ghem de spini, un arc, un sac de nervi și de emoții, te cabrezi și nimic nu-ți risipește îndoiala, nici aerul dens din jur, nici rumoarea, ești într-o gară de care te leagă o imensă tristețe, e o peșteră plină de resentimente, de venin, de îndoieli și de nedreptate, asta îți spui: oare spre ce mă îndrept? Dar îți pasă cu adevărat?! Te decizi, într-un târziu, că vei căuta un răspuns, dar nu acum, până la urmă nu ți se mai pare un lucru ieșit din comun, dacă te risipești tu, ca fumul țigării din care tragi cu poftă, asta ar fi cu adevărat ceva extraordinar, te agăți de gestul ăsta câtă vreme ești incapabil să faci altul, să te comporți la fel de firesc, să-i schițezi un zâmbet, fie el și tâmp, o privești cu coada ochiului, dacă se risipește ea înainte de a te risipi tu, asta e adevărata provocare, dacă e o nălucire ca multe altele care îți invadează diminețile, când dormi și visezi că nu dormi, când nu dormi și visezi că nu dormi, când te trezești mult mai obosit decât atunci când te-ai hotărât că e timpul să te scufunzi în somnul tău mereu agitat, aproape smasmotic, totdeauna ca un fel de hrană care nu reușește să te sature, să te ghiftuiască, să te întremeze, dracu știe ce fel de arșițe te invadează când tu ai deja figura aia de arbore exotic sădit pe o banchiză, de pui de flamingo eclozat prematur direct într-o colonie de anaconde.

Dar nu ți se poate întâmpla nimic rău. Nimic. Nimic, nimic, nimic. Și iar te întrebi: nu cum trebuie să te comporți cu ea, cea care își exteriorizează atât de firesc emoțiile, nu asta e întrebarea corectă, ci cum te poți recompensa față de o femeie care a decis să te vindece? E o femeie perfect adaptată la mediul înconjurător. La lumină. La întuneric. La angoasele tale. La sentimentul cumplit al ratării pe care îl porți cu tine, oriunde te-ai duce, pe sub haine, în buzunare, în mirosul tău de om ursuz și care nu poate să zâmbească decât atunci când nu-l vede nimeni, poți supraviețui cu așa ceva, până la urmă, te crezi deosebit tocmai prin această capacitate formidabilă de a avea convingerea că toți ceilalți sunt capabili să-ți citească resemnarea pe chip, o porți numai tu, ca o medalie, ca un trofeu, conștient că ești ultimul supraviețuitor al acestei specii de oameni care se declară inapți din punct de vedere social, din punct de vedere emoțional, schilodiți sufletește, ea a sintetizat acest șir de însușiri negative într-o formulă mult mai simplă și mult mai aproape de adevăr: Ești crud și egoist!

Își petrece o parte din vară în sudul Franței, prin Carnon, aproape de Arles, unde alienarea e singura formă prin care te poți conserva, colindând boutiqurile, în căutare de bijuuri, îi place să le privească, să le atingă, să le mângăie, e extrem de minuțioasă când vine vorba de astfel de podoabe, le răsucește pe toate fețele, caută defecte închipuite, caută proprietăți închipuite, le inventează o poveste, asta e brățara pe care mi-ai luat-o pe când eram gata să scap trenul, să plece fără mine și cu tine-n gând, cu degetele tale cotrobăind prin locuri rușinoase, nu aveam altă soluție decât să ne căutăm un adăpost numai al nostru, să rămânem acolo peste noapte, peste viață, într-o gură de canal, m-ai fi botezat Euridice, ochii tăi ar fi luminat precum cei ai lupilor, când sunt în călduri, ar fi fost camera noastră dintr-un hotel de 4 stele, cu patul imens, acoperit de un macat gros, greu, sufocant, plin de perne, am fi avut o cadă la fel de imensă, ca să putem încăpea amândoi, am fi avut și terasă, cât mai aproape de cer, de-acolo marea să ni se pară pitică, oamenii să se vadă precum niște furnici imediat după ce au fost stropite cu insecticid, amețite, mirosind a moarte, vorbind singure, strigându-ne pe nume, înainte de a-și da sufletul, heei, e vremea să faceți dragoste, fraierilor; când și când se decide să-și cumpere una, o agrafă, o broșă, dacă se poate să conțină o piatră din onix negru, piatra secretelor, ariciule, nu-i așa că eu sunt cel mai mare secret al tău?

Și cum poți iubi o astfel de femeie? Cu câtă luciditate? Cu câtă fervoare? Te gândești că o astfel de femeie trebuie iubită ca și când ți-ar fi cel mai mare dușman, cu aceeași măsură, cu aceeași intensitate cu care se propagă și ura. Căci asta ești: un ghem de ură! Un mănunchi de oase și de nervi! Oasele tale bat în tobe imaginare. Iar tobele imaginare sunt tigve. Pe nervii tăi stau cățărate păsări grele, de pradă, gata să sfâșie orice animal mai mic sau egal cu greutatea lor. Te foiești tot timpul, încerci să înțelegi ce ți se întâmplă, oare spre ce mă îndrept? Și te îndrepți, deși nu ai habar, spre o linie a orizontului la care și ajungi în cele din urmă, faci asta numai dacă urli, la fel cum urlă morții, când încep să rasufle, puțin câte puțin, imediat după ce sunt îngropați. Te îndrepți spre vindecare, deși faci parte din categoria acelora care nu vor și nu cred în așa ceva. Nu există vindecare. Nu există. Vindecarea înseamnă să te abrutizezi, să te transformi într-un membru al turmei, anonim, anodin, lipsit de gust, de culoare, de miros. Și nu-ți dorești asta, în vreme ce ea, care își exteriorizează atât de firesc, de natural, emoțiile, și-a propus să-ți fie panaceu. Ție. Urii tale. Dracilor tăi. Suferințelor tale, cele mai multe închipuite. Ți se citește asta pe chip, toată lehamitea adunată într-o grimasă care spune că nu mai crezi în minuni, că îți e indiferent dacă timpul curge dinspre mâine în ieri, că da, așa e, e posibil să plouă, e posibil să-ți fie somn, culcușește-te lângă mine, veverițo, sub brațul stâng, cât mai aproape de inimă, asta ca să mă pot întreba, iar și iar, cum poți iubi o astfel de femeie, cu câtă luciditate și până unde ai voie să te implici?

Poți vedea marea prin ochii ei, deși marea pe care ea o vede, în fiecare vară, e roșie, invadată de alge din ordinul Rhodymenia, poate fi despărțită la o simplă poruncă, la o simplă lovitură de toiag, la stânga, apă vie, în dreapta, apă moartă, se face, iată, o cărare pe unde poți păși sfios către celălalt mal. Iar pe celălalt mal e o viață anterioară, pe care nu ați reușit să o trăiți până la capăt, în care ați fost doar voi doi, încă de la facerea lumii, îl aveți pe Cain, îl aveți pe Abel, iar Set urmează să se nască ceva mai târziu, imediat cum îți mânjești mâinile de sânge, criminalule! Căci asta ești, crud și egoist, cum spune ea. Crud și egoist! Nesigur. Totdeauna te uiți în urmă. În trecut. Nu te întrebi cum trebuie să te comporți cu o astfel de femeie, stăpână pe ea, care merge și privește în față, drept, cu siguranța aceea pe care ți-o dă convingerea că nu ți se poate întâmpla nimic rău, asta pentru că așa vrei tu, pentru că așa ți-ai propus, pentru că așa trebuie să fie, în cele din urmă, ci care e modalitatea prin care te poți recompensa în fața ei, asta ca să nu te mai simți ca un intrus care-i răscolește mintea, carnea, sentimentele, în cele din urmă viața, care o face de-atâtea ori să se simtă vinovată. Pentru că ai lăsat-o să încerce să te vindece. A încercat asta punându-ți ambele palme pe cap, când Soarele se hotărâse să se sinucidă, aruncându-se-n valuri, ești vindecat, ariciule, ești vindecat! În vreme ce marea văzută de tine este aia pe care o poți traversa pur și simplu, poți călca pe ape fără să te scufunzi, un astfel de sentiment nu ți-l dă credința, ci dragostea, dragostea ta pentru femeia care a decis să îți imprime pielea cu mirosul ei, alb, matur și fraged în același timp. Un miros vindecător de nevroze.

Și-ai ajuns la o concluzie care te satisface: singura formă prin care te poți recompensa în fața unei femei care te cuprinde atât de firesc de braț, întrebându-te simplu, ce faci, ariciule, care se ghemuiește în tine, noaptea, căutându-ți obrazul, căutându-ți căldura, cu care faci dragoste de parcă imediat după asta urmează să vină sfârșitul lumii, care-ți cere bomboane, cele care spun totdeauna îmi e dor de tine, care vrea s-o lași să se plimbe de-a lungul unei plaje nedescoperite, neinvadată de civilizație, care nu vorbește atunci când tu taci, care vorbește atunci când tu taci, care plânge, în cele din urmă, atunci când vede că tot efortul ei a fost în zadar, tu ai deja pe tine o armură plină de indiferență, nu contează dacă timpul curge dinspre azi înspre mâine, dinspre mâine în ieri, dacă se despart apele atunci când bați tu cu toiagul, dacă pe malul celalalt e o viață în care ați trăit amândoi, fericiți, extrem de fericiți, până la capătul veacurilor, e să o ucizi. Să o ucizi puțin câte puțin. Numai un om crud și egoist poate face asta. Să o ucizi și în același timp să nu simtă că tu exact asta faci. Strop cu strop. Atent. Extrem de atent. Sistematic. O astfel de femeie nu are ce căuta în viața ta. Nu are ce să-ți ofere decât vindecarea. Adică exact ceea ce tu refuzi. Refuzi cu obstinație. Refuzi din convingere. Refuzi să te lași ucis.

Bartolomeu Valeriu Anania – cinci ani de la trecerea în veşnicie

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2016

In memoriam

Bartolomeu Valeriu Anania – cinci ani de la trecerea în veşnicie

Autor: Dorin Nădrău (Michigan/SUA)

 

Ierarhia superioară a bisericii noastre ortodoxe nu duce lipsă de slujitori cu har, străluciţi oratori, preoţi cu voci frumoase, buni gospodari şi administratori, cărturari cu licenţe şi buni diplomaţi, poligloţi şi voiajori ecumenici. În galeria teologilor români cu incontestabile şi admirabile calităţi un loc aparte îl ocupă Mitropolitul Bartolomeu Anania de la a cărui săvârşire, la venerabila vârstă de aproape 90 de ani, se împlinesc cinci ani. A fost, fără îndoială, o personalitate complexă (teolog, dramaturg, poet, scriitor, orator de seamă), înscriindu-se în rândul marilor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. Cu o voce hotărâtă, dar totodată delicată, intransigent, dar totuşi cald şi uman în deciziile pe care le lua, de o vitalitate neobişnuită, a fost recunoscut ca un preot distins al cultului ortodox şi, indiscutabil, un om de cultură, un slujitor loial al bisericii şi al poporului român.

O evocare a caracterului şi parcursului prin cele lumeşti ale ilustrului personaj obligă, cu certitudine, la a consemna de la început valoarea documentară de excepţie a „Memoriilor” sale, operă de căpătâi imperios necesară oricărui demers de a investiga şi cerceta viaţa sa deosebit de complexă, dinamică şi frământată. Scrisă cu un talent narativ captivant, lucrarea conţine inserturi de jurnal şi este elaborată în două etape: o primă etapă până la întoarcerea sa din Statele Unite ale Americii, în 1976, iar o a doua parte după 2001, când autorul recuperează mai vechiul manuscris. Trebuie observat că „Memoriile” acoperă o vastă perioadă de timp, din anii ’30 ai epocii interbelice, când, adolescent fiind, frecventa cursurile Seminarului Teologic Central din Bucureşti, şi până în 1993, când a fost ales arhiepiscop, conferind reflectarea unor epoci şi regimuri politice diverse din istoria României, concomitent cu imaginea completă a biografiei autorului, de la adolescenţă şi tentaţiile legionare conjuncturale, la rolul important jucat în tentativa de retragere din funcţie a Patriarhului Teoctist şi alegerea lui Daniel ca mitropolit al Moldovei, în 1980.

Bartolmeu Anania

S-a născut la 18 Martie 1921 în familia credincioşilor ortodocşi Vasile Anania şi Ana (fiica preotului Ion Mărgăritescu) în comuna Glăvile, jud. Vâlcea, primind la botez numele de Valeriu. A urmat şcoala primară în localitatea natală, Seminarul Central din Bucureşti (1933-1941), şi-a luat bacalaureatul la Liceul Mihai Viteazul din Bucureşti în anul 1943. Ca studii superioare, a urmat Facultatea de Medicină şi Conservatorul de Muzică din Cluj între 1944-1946 (neterminate), Facultatea de Teologie din Bucureşti, Academiile de Teologie din Cluj şi Sibiu, luându-şi licenţa la Sibiu în 1948.

În luna iunie a anului 1946, pe când era student la Cluj şi preşedinte al Centrului Studenţesc, a condus greva studenţească antirevizionistă şi anticomunistă, după care a suferit un lung şir de arestări, întemniţări şi expulzări.

A fost tuns în monahism la Mânăstirea Antim din Bucureşti la 2 Februarie 1942, când a primit numele de călugărie Bartolomeu. A fost hirotonit ierodiacon la 15 Martie 1942, funcţionând în această calitate la mânăstirile Polovragi şi Baia de Arieş (1943-1947), iar apoi a fost stareţ al Mânastirii Topliţa (1947), intendent al Palatului Patriarhal (1948-1949), inspector patriarhal pentru învăţământul bisericesc (1949-1950), asistent la catedra de istorie bisericească universală la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti (1950-1951), decan la Centrul de Îndrumare Misionară şi Socială a Clerului, la Curtea de Argeş (1951-1952). Sub regimul comunist a efectuat şase ani de detenţie (1958-1964).

Între anii 1965-1976, Valeriu Anania a îndeplinit mai multe funcţii în cadrul Episcopiei Misionare Ortodoxe din America şi Canada: secretar eparhial, consilier cultural, secretar general al consiliului bisericesc, director al serviciului de publicaţii, redactor al almanahului „Credinţa”, reprezentant al relaţiilor intrabisericeşti. În aceeaşi perioadă, a fost membru a două comisii ale Conferinţei Permanente a Episcopilor Ortodocşi din cele două Americi (Comisia Ecumenică şi Comisia de Studii şi Proiecte). În anul 1967 a fost hirotonit întru ieromonah de către Arhiepiscopul Victorin, acordându-i-se de către Sfântul Sinod rangul de arhimandrit. A ţinut conferinţe la Detroit, Chicago, Windsor, Honolulu şi a făcut parte din mai multe delegaţii ale Bisericii Ortodoxe Române peste hotare: Egipt, Etiopia şi India. Se cuvine menţionat şi că a fost membru fondator al Comitetului Sălii Româneşti din Detroit, avându-l ca invitat la dineul de promovare din 21 Mai 1976 pe laureatul Premiului Nobel, George Emil Palade.

Valeriu Anania. 21 mai 1976

 

Foto. Comitetul pentru Sala Româneascǎ a organizat un banchet de strângere de fonduri (Fund Raising Dinner) pe 21 mai 1976, la elegantul local Fairlane Manor din Dearborn Heights, Michigan, şi l-a avut ca invitat special pe George Emil Palade, doctor, profesor la Secţia de Biologie Celularǎ de la Universitatea Yale, New Haven, statul Connecticut şi deţinǎtorul Premiului Nobel în 1974 pentru Fiziologie/Medicină (în comun cu Albert Claude şi Christian de Duve). Fotograf: George Pâslaru.

După reîntoarcerea în ţară, a fost director al Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, între anii 1976-1982. În anul 1982, s-a retras la Mânăstirea Văratec, pentru a se dedica scrisului.

Valeriu Anania este considerat de mulţi specialisti în ale literaturii ca ultimul mare scriitor interbelic român. Apreciat de Tudor Arghezi, Gala Galaction, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Nechifor Crainic şi Marin Preda, el s-a format în preajma marilor nume ale literaturii române. Anania a scris versuri, povestiri, dramaturgie, eseuri şi a fost un excelent traducător. S-a dovedit a fi şi un valoros publicist, în registru arghezian, probând a stăpâni cu mare uşurinţă cuvântul.

În primăvara anului 1990, a făcut parte din Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, militând pentru recâştigarea dimensiunii duhovniceşti a bisericii prin instaurarea unui „primat nou al duhovniciei care să inaugureze chipul cel nou, încuviinţat, al ierarhului ortodox român”.

La 21 Ianuarie 1993, a fost ales arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului. Hirotonirea întru arhiereu şi instalarea în Catedrala Ortodoxă a Clujului a fost oficiată de Patriarhul Teoctist în data de 7 Februarie1993, înconjurat fiind de un sobor de ierarhi şi de o mare mulţime de credincioşi.

Operei sale scriitoriceşti, deosebit de bogată, i-a adăugat una de excepţie: diortosirea şi adnotarea Sfintei Scripturi, după Septuaginta, într-o limbă fermecătoare şi curgătoare. După cum singur mărturisea, această operă i-a solicitat peste zece ani de „muncă de ocnaş”. Această Biblie, tipărită în anul 2001, a devenit şi ediţia jubiliară a Sfântului Sinod.

În toamna anului 2005, după decesul Mitropolitului Antonie Plămădeală, a declarat iniţial că este prea bătrân pentru a candida la scaunul de mitropolit. Nemulţumit că un candidat, altul decât cel pe care l-a susţinut el în mod public, a fost ales în funcţia de mitropolit al Ardealului, a iniţiat ruperea episcopiilor din nordul şi centrul Ardealului de sub jurisdicţia scaunului mitropolitan de la Sibiu. Acest demers a stârnit nemulţumirea unor credincioşi şi a atras dezaprobarea unor comentatori.

În data de 2 Martie 2006, Sfântul Sinod al B.O.R. l-a ridicat pe Arhiepiscopul Bartolomeu la rangul de Mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, această mitropolie fiind înfiinţată canonic de către Sfântul Sinod la 4 Noiembrie 2005, trecută în Statut şi stabilindu-i-se denumirea la 1 Martie 2006. A fost instalat oficial ca mitropolit la 25 Martie 2006 de către un sobor de ierarhi în frunte cu Patriarhul Teoctist.

În fine, se impune menţionat şi momentul constitut de alegerea noului patriarh în 2007. La alegerile desfăşurate în data de 12 Septembrie 2007, Mitropolitul Bartolomeu a obţinut 66 de voturi în Colegiul Electoral Bisericesc, faţă de 95 obţinute de Mitroplitul Daniel Ciobotea, care a fost ales succesor al Patriarhului Teoctist.

Mitropolitul Bartolomeu Anania s-a stins din viaţă la 31 Ianuarie 2011, la vârsta de aproape 90 de ani.

În decursul fascinantei sale vieţi, Bartolomeu Valeriu Anania a primit un număr impresionant de premii şi i s-au decernat numeroase titluri. Pentru activitatea sa ecleziastică, a fost distins cu: Crucea Patriarhală (Bucureşti), Ordinul Sfântului Mormânt al Patriarhiei Ierusalimului, Ordinul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel al Patriarhiei Antiohiei. Începând cu data de 22 Noiembrie 2010, a fost membru de onoare al Academiei Române.

Controversele existente privind colaborarea cu fosta Securitate vin să susţină şi să întărească aserţiunea că lumea noastră actuală este guvernată de incertitudine, şi nu de siguranţă şi echilibru. Astfel, după ce Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a confirmat o asemenea colaborare, potrivit ultimelor rezultate ale cercetărilor de arhivă, Mitropolitul Bartolomeu Anania nu a colaborat cu Securitatea „nici în detenţie, nici în libertate; nici în ţară, nici în străinătate; nici cu angajament, nici fără angajament; nici cu nume conspirativ, nici cu nume propriu”, după cum afirma el însuşi în timpul vieţii.

Personal, găsesc că este înţelept să închei această modestă evocare comemorativă cu câteva reflecţii conexe ale unui remarcabil diplomat român şi, totodată, valoros antropolog religios, teolog şi scriitor, care l-a cunoscut îndeaproape pe Bartolomeu Valeriu Anania, Teodor Baconschi:

„Tragismul vieţii sale este refluxul voinţei de a reuni contrariile, în pofida unei istorii care absolutizează pluralitatea şi partizanatul. Nu e de mirare că atitudinea respectivă, ostilă oricăror încadrări definitive, a provocat animozităţi, acuzaţii virulente sau, după caz, nedumeriri.

Unii au interpretat-o ca pe un riscant proiect polifonic, învecinat cu spiritul faustic al modernităţii. Alţii au văzut în ea proba unor ezitări esenţiale. În ce mă priveşte cred că adevărul se află aiurea. Părintele Anania este prin excelenţă un om liber, un om care a refuzat să-şi sacrifice înzestrările pe seama modelelor ideologice, a imperativelor previzibile sau a obligaţiilor circumstanţiale. Vor fi toate acestea semnele unui parcurs contradictoriu? Nicidecum. Descifrez în ele, dimpotrivă, vocaţia unei coerenţe paradoxale, care face din demnitate o supremă valoare şi cultivă neatârnarea ca pe un superlativ de smerenie”.

(24 Ianuarie 2016, Grand Rapids, Michigan, SUA)

Dorin-Nadrau

Foto autor: Dorin Nadrau

Despre culţi, inculţi, semidocţi şi falşii culţi

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2016

Despre culţi, inculţi, semidocţi şi falşii culţi

Autor: George Petrovai

Motto: Societăţile viitorului sau vor fi tot mai inculte sau nu vor mai fi deloc!

*

Având de regulă un scop în sine, cugetarea filosofică (mă refer la adevărata filosofie, respectiv la cugetarea substanţială sau ezoterică, nicidecum la exoterismul cugetării aparenţiale, acea filosofare de doi bani care se practică pe toate drumurile), cugetarea filosofică, prin urmare, din punct de vedere strict utilitar nu valorează, vorba unui gânditor, nici măcar cât o varză. Lucru, de altminteri, recunoscut şi de Aristotel. Întrebat fiind odată la ce foloseşte filosofia, el a răspuns cu sinceritate: „La nimic”. Dar a adăugat cu mândrie: „Şi tocmai de aceea ea este cea dintâi dintre ştiinţe!” Da, ştiinţă, căci definiţia dată de Stagirit filosofiei, sună astfel: „Filosofia este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”.

„Mda, vor strâmba din nas ştiinţificii zilelor noastre pragmatice. Poate că pe-atunci, când filosofia acapara în grabă tot ce era zămislit de mintea umană, orgoliul aristotelic era întemeiat. Dar astăzi…” Şi poţi să nu le dai dreptate acestor atotştiutori neîncrezători?!

Ei bine, dacă asta-i starea de lucruri cu filosofia, nici cultura (mă rog, restul culturii) nu stă pe roze. Ba se poate spune că stă chiar mai rău ca filosofia. Şi iată de ce. Dacă filosofii îşi cunosc, mai exact îşi identifică obiectul de activitate cu gândirea existentului în unitatea lui   (logicianul Bertrand Russell era de părere că la limită filosoful ştie nimic despre totul, în opoziţie cu   specialistul care ştie totul despre nimic), din pricina complexităţii şi a multitudinii sensurilor cu care se confruntă, veritabilii culturologi sunt cam tot timpul în starea de febrilă căutare a lui Miguel de Unamuno, eminentul gânditor spaniol mărturisind în maniera personală (a se citi paradoxală) participanţilor la dezbaterea Viitorul culturii, dezbatere interbelică organizată la Madrid, că după 40 de ani de profesorat el încă nu ştie ce este cultura!

Explicabil, dacă avem în vedere faptul că pentru conceptul cultură sunt puse în circulaţie şi acceptate peste 200 de definiţii. Cu cele doar şase definiţii menţionate şi disecate de David armeanul (de origine grecească după unii) în cartea sa Introducere în filosofie (trei atribuite lui Pitagora, cea mai cunoscută fiind aceea cu dragostea de înţelepciune, două – cele care pleacă de la scop – fiind formulate de Platon, iar a şasea, enunţată mai sus, aparţinând lui Aristotel), se subînţelege de ce filosofia stă mai bine decât cultura la acest capitol…

Începuturile omului au fost eminamente aculturale. Este lunga perioadă a grotelor şi cavernelor, când străbunii noştri habar n-aveau de cultură. Atenţie! În acele timpuri tulburi pentru inimă şi minte, omul nu era necultural, ceea ce se traduce prin incultură sau lipsă de cultură (din motive etern actuale – dezinteres sau neputinţa asimilării ei), ci era complet străin până şi de noţiunea de cultură, din simplul motiv că ea încă nu se înfiripase. Vasăzică, acei oameni ai începutului sunt absolut nevinovaţi din pricina neştiinţei, pe când agramaţii zilelor noastre sunt mai mult decât condamnabili pentru crasa stare de necultură în care se complac.

Ganditorul-de-la-hamangia-1

Apoi, în inima şi mintea primitivului au apărut primii fiori culturali (muzica şi dansul cu care magii şi şamanii îşi condimentau ritualurile religioase). Şi aşa, târâş-grăpiş, când cu suişuri şi când cu coborâşuri, cultura a ajuns în zilele şi pe meleagurile noastre postdecembriste, unde e cât se poate de vizibil nu doar că adevăraţii oameni de cultură se împuţinează, ci şi că minoritatea acestora este deodată dispreţuită şi sistematic umilită de alarmantul spor biologico-social al inculţilor, semidocţilor şi falşilor culţi.

Toţi aceştia sunt nocivi pentru cultură prin apariţia şi întreţinerea unor fenomene de masă de cel mai desăvârşit prost-gust, precum manelizarea şi grosul festivalurilor care rămân la stadiul de aflare în treabă. Mi se va răspunde că manelele aparţin ţiganilor. Da, dar dacă aceste fioroşenii n-ar fi cumpărate de românii subanalfabeţi, producătorii lor n-ar fi putrezi de bogaţi şi România n-ar fi ameninţată azi de un adevărat cancer al culturii şi spiritualităţii.

Dar cei mai nocivi pentru cultură sunt falşii culţi, această oribilă grupare de inculţi sadea şi mai ales de semidocţi cu pretenţii, care se fac luntre şi punte să-şi poleiască pospaiul de cunoştinţe cu diplome (bacalaureat, licenţe, doctorate), dobândite pe căi strâmbe până la nelegiuire. Iar numărul acestora (mulţi provin din rândul foştilor activişti) creşte an de an, astfel că România deja este fruntaşă la agramaţi şi neabeţedaţi.

Iată şi părerea înţelepţilor antici despre ştiutori şi atotştiutori. Taoiştii afirmă: „A şti, dar a te crede neştiutor, este cel mai bine; a nu şti, dar a te crede atotştiutor, este o adevărată boală”. Iar Confucius precizează în Analecte: „Când ştii să socoteşti că ştii; când nu ştii să socoteşti că nu ştii. Aceasta înseamnă cu adevărat a şti”.

(Sighetu Marmaţiei, 22 ian. 2016)

Documentarul „Armânii”, lansat cu succes și la televiziune!

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2016

Documentarul „Armânii”, lansat cu succes și la televiziune!

Autor: Ana Magdin (Bucureşti)

 

ARMÂNII de la faimoșii Manakia la Nu sunt faimos dar sunt aromân! – „di la faimoșl’i Manakia pân di Nu hiu faimos….”

 

Iată că, după marele succes cu primul film în limba aromână, „Nu sunt faimos dar sunt aromân”, vine rândul documentarului „Armânii”, o nouă creație cinematografică, trecută tot prin mâna, inima, spiritul și întreaga istorie armânească din sufletul marelui regizor, Toma Enache. Atât filmul „Nu sunt faimos dar sunt aromân” cât și documentarul „Armânii”, au fost difuzate de Neptun TV, în perioada sărbătorilor de iarnă de câte 4 ori, în săptămâna 29 decembrie 2015 – 6 ianuarie 2016. Nici nu este greu de ghicit că ambele au fost în topul audiențelor la acest post de televiziune care este unul dintre cele mai vizionate dar și la TVR2, succesul a fost uriaș, difuzarea a avut peste 400.000 de telespectatori, la cele două difuzări! Prin tot ceea ce face Toma Enache, prin tot ceea ce intuiește să facă, pe tot ce-și lasă amprenta strămoșească, Toma, ne învață că trebuie să iubim, să respectăm și să ajutăm chemarea sângelui, păstrarea graiului din moși-strămoși care strigă să nu fie abandonat și unirea sufletelor pentru cauze bune, nobile!

2

„Documentarul mi-a adus niște satisfacții incredibile. Prezența chiar la festivalul care poartă numele celor doi Armâni pionieri ai cinematografiei balcanice „Festivalul Internațional Manakia Brothers”, apoi la „Balkan fillm & food Festival” iar acum, urmează să plecăm în America și în vară, la „Venice film Week”. Cred că acest documentar recuperează trecutul Armânilor și le dă speranțe pentru viitor”, ne spune cu multa bucurie, regizorul Toma Enache!

1

Așadar, „ARMÂNII”… se pregătesc de „Venice Film Week”! Documentarul este în selecția oficială de la Veneția! Toma Enache ne spune că în luna martie a acestui an, va pleca într-un turneu în America, pentru prezentarea documentarului “ARMÂNII”.

Tot anul acesta, regizorul dorește să demareze un nou film dacă va găsi finanțarea necesară! Scenariul e gata, o poveste fabuloasă, inspirată din povești uluitoare de viață.

Pentru toți cei care doresc să facă donații pentru următorul film al regizorului Toma Enache, să acceseze site-ul http://lasteaua.ro/, sectiunea Donații.

Felicitări și mult noroc, Toma Enache! Urmează-ți calea!

Ana Moroșanu Magdin

EPIGRAME

Posted by solariu On January - 25 - 2016

Sorin Olariu - poza Curentul

GASTRONOMIE GEOPOLITICĂ

Românul nostru, plin de zel,
Întoarce faţa spre Apus:
Mai bine Varză de Bruxelles
Decât Salată a la Russe!!!

:)

INTEROGATORIU

M-au dus aseară la Chestură
Că scriu articole cu tentă
Și-atât de mult mă descusură
C-abia mă coase-o asistentă.

:)

PARADOX ROMÂNESC

Când românii sunt pe-afară
Se topesc din dor de țară,
Iar în țară se usucă:
Se topesc din dor de ducă.

:)

DIVORȚ AMIABIL

Să divorţăm civilizat,
Că doar niciunul nu-i mai breaz:
Tu nu mă suferi când sunt beat,
Eu nu te sufăr când sunt treaz!

:)

NEUROLOGUL

Pacienți cu fel de fel
De probleme neuro
Vin cu sutele la el…
De dolari sau euro.

:)

I will always love you

Posted by Nuta Istrate Gangan On January - 22 - 2016

12308818_10206575695685947_5866869033266850226_n (1)

 

Aseară cineva mi-a amintit de filmul The Bodyguard, de Whitney şi Kevin Costner şi de cântecul acela care, dincolo de film, dincolo de moarte, va rămâne pentru totdeauna.
Nu a fost cotat ca fiind un un film bun, dar a fost un film cu mult public. Pentru că el, pentru că ea, pentru că I will always love you.
Am ascultat din nou acel cântec, am revăzut secvenţe din film şi am zâmbit, Whitney avea voce și buze atât de frumoase iar Kevin, cândva, era bărbatul meu preferat.
Apoi am văzut un videoclip cu discursul lui la moartea ei.

Suntem iubiţi de câţiva oameni în viaţă. Nu de prea mulți.
Suntem iubiţi de străini care ne devin fie parteneri fie amintiri plăcute sau devastatoare.
Cred cu tărie că cei câţiva care ne-au iubit, într-un fel ciudat şi atât de omenesc, încă o fac; pentru că acele iubiri, fie că s-au terminat din cauze naturale, fie că am forţat asupra lor dezastre, rămân undeva în inima noastră aşa cum şi noi rămânem în inima lor.
Uneori suntem iubiţi de cei care nu au acces la inima noastră pentru că soţ/soţie, pentru că wrong place/wrong time, pentru că soarta.

Noi ne trecem, ei se trec, timpul îşi spune cuvântul şi uitarea îsi face datoria. Dar iubirea care a fost, rămâne. Chiar ignorată, rămâne.

Vocea lui Kevin s-a frânt de câteva ori. Ochii lui reţineau bărbăteşte lacrimile.
Nu știu dacă pe timpul filmărilor au fost atraşi unul de celălalt deşi chimia dintre personajele lor era vizibilă. Apoi m-am gândit că ar fi fost imposibil ca el să ştie atâtea lucruri despre ea, despre felul ei de a fi, despre copilăria ei, dacă nu ar fi există o oarecare atracţie.

Nu cobori în tine însuţi atât de adânc şi nu îl tragi şi pe celălalt în adâncimile tale dacă nu ar exista un fel de atracţie mutuală. Dacă nu ar exista dorinţa aceea atât de normală de a te destăinui unui om care contează.
Prea puţini oameni ne fac să vorbim despre noi şi despre durerile şi amintirile noastre, nu-i aşa?

Printre hohotele de râs amestecate cu cele de plâns, între vocea frântă a lui Kevin şi amintirea acelui I will always love you… m-am întrebat dacă el a reuşit să îi spună vreodată ceea ce a însemnat femeia Whitney pentru el.

Cât de târziu în viață auzim ceea ce vrem să auzim din partea unui om?
Câte regrete rămân în urma iubirilor care nu numai că nu au putut fi mărturisite ci au fost strivite și îngropate în fașă din cauza imposibilității de a fi materializate.
Uneori eşti iubit de oameni care nu au nici voie nici dreptul să te iubească. Şi totuşi o fac pe riscul propriei inimi. De ce? Pentru că iubirea nu întreabă niciodată.
Intră în cochilia ta, te fragilizează pentru o vreme, îţi introduce un drog în vene apoi dispare lăsându-te euforic. Sau leșinat la marginea drumului.

Am mai ascultat o dată cântecul şi mi-am amintit cuvintele spuse după un sfert de secol de un om care m-a iubit cândva ,,Ai fost şi vei fi iubită,,
N-am răspuns niciodată la acea …constatare, simplu pentru că am ştiut. Pentru că şi inima mea a fost euforică şi sângele meu a fost anesteziat de câteva ori de oameni care îşi au locul lor în inima mea.
Adevărul este că toţi trăim în cochilii personale. Rar lăsăm pe altcineva în interior şi, atunci când o facem, în loc să devenim mai puternici, devenim fragili. Și totuși devenim dependenți de aceasta stare pentru că atunci când iubim este prima oară când creierul și inima ajung la un consens.Fragili si ușor de frânt.

Dar câtă puterea există totuşi în toată această fragilitate…

Eminescu – identitate literarǎ universalǎ cu rǎdǎcini spirituale româneşti

Autor: Galina Martea

 

Luând în consideraţie cuvintele lui Tudor Arghezi “Fiind foarte român, Eminescu este universal”, aş spune, “că universalitatea eminesciană şi universalitatea operei lui Eminescu este o realitate vie, plină de valori, ce are la bază spiritul românesc original”. Universalitatea eminesciană, fiind cu rădăcini româneşti, este lumea cuprinsului prin care poetul a reuşit să descrie cu multă pasiune şi inteligenţă procesele afective, intelectuale, morale şi voliționale ale omului. Respectiv, prin forma universală a trăirilor spirituale, Eminescu atinge realitatea care desemnează tot ceea ce există efectiv prin categoria filozofică a timpului. Eminescu, fiind spirit din spiritul românesc, prin inteligenţa şi ideile sale, a promovat cultura neamului românesc, astfel, devenind parte componentă a culturii universale. Deci, opera eminesciană corelată cu cultura universală şi vice-versa formează un întreg care este definit prin identitatea universală. Prin urmare, putem confirma încă o data, de mii şi mii de ori, că Eminescu este identitatea universală cu opera eminesciană universală, iar identitatea românească este inima prin care bate spiritul românesc al unui poet de mare valoare universală. În acest context, marele scriitor român, critic şi istoric literar, Vladimir Streinu menţiona, că opera lui Eminescu este “actul de identitate universală al neamului nostru”. Cuvinte preţioase!

mihai-eminescu-romanul-absolut

Prin personalitatea omului şi a poetului Eminescu s-a întemeiat un model de creaţie literară – poezia originală, care a îmbogăţit literatura română şi cea universală la cele mai înalte valori. Valori, care vor fi mereu autentice atât pentru poezia şi literatura clasică, cât şi pentru poezia şi literatura contemporană. Astfel, personalitatea poetului Eminescu face parte din personalitatea omului Eminescu, ca identitate individuală şi socială. Omul-poetul este aceeaşi identitate şi personalitate. Totul se corelează prin definiţia personalităţii şi a identităţii, ca formă şi valoare în existenţa umană. De aceea, este firesc să corelăm personalitatea Eminescu cu identitatea poetului Eminescu. Prin personalitatea şi identitatea sa, Eminescu este un simbol prin care poporului român i s-a atribuit cea mai frumoasă imagine în literatura universală. Domnia Sa va rămâne veşnic un rege al poeziei şi un simbol al creaţiei autentice atât în literatura română, cât şi în literatura universală. Iar pentru generaţia contemporană, Eminescu trebuie să fie acelaşi simbol ce reprezintă integritatea şi bogăţia spirituală a naţiunii române. Astfel, Eminescu trebuie comemorat la nesfârşit ca pe cea mai distinsă şi integră personalitate literară a poporului român, iar opera eminesciană urmează a fi citită şi studiată de toate generaţiile în creştere. Eminescu este şi va fi pentru totdeauna opera literară cu un rol aparte în literatura română şi universală, pentru naţiunea română, popor care ştie să determine corect valoarea spirituală a unui poet.

Pentru poporul român de pretutindeni ziua de 15 ianuarie este o zi prin care se sărbatoreşte aniversarea marelui poet Eminescu, ca expresie a culturii naţionale româneşti, fiind o mândrie naţională pentru identitatea eminesciană şi pentru identitatea universală a operei eminesciene. Această zi pentru poporul român este o zi nu numai de sărbătoare, dar şi o zi a meditaţiei despre problemele actuale cu care se confruntă naţiunea, poporul român din Basarabia şi toţi românii de pretutindeni; despre factorii ce ţin de reîntregirea poporului român care mai continuă să existe ca o unică naţiune, dar separată în două state; despre faptul cum trebuie să fie construită identitatea neamului axată pe valori autentice morale şi spirituale. Aceasta este o zi de adâncă cugetare centrată pe valori identitare şi conştiinţă naţională, procese atât de importante în dezvoltarea omului şi a societăţii. Valori identitare, care sunt punctul de referinţă în cultura oricărei naţiuni.

G. Martea, foto 45,jpg

(Galina MARTEA, dr., savant, scriitoare)

 

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors