Archive for the ‘Cultural’ Category

Premiile Pulitzer la a 100-a ediţie

Posted by Stefan Strajer On April - 26 - 2016

Premiile Pulitzer la a 100-a ediţie

 

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, USA)

 

Fără îndoială, premiile Pulitzer sunt cele mai respectabile trofee care se acordă în jurnalismul american. În timp, jurnalismul şi-a dobândit drept funcţie fundamentală pe aceea de serviciu de comunicare destinat publicului, acest rol esenţial al existenţei sale impunând o serie de responsabilităţi deosebit de însemnate care nu pot fi îndeplinite dacă sunt eludate sau denaturate regulile de bază ale profesiei de jurnalist, reguli care privesc colectarea informaţiei şi punerea ei într-o formă cât mai adecvată în raport cu evenimentul şi, totodată, cât mai consistentă şi atrăgătoare în raport cu publicul. Astfel, trebuie remarcat că această competiţie pentru câştigarea celebrelor premii, în condiţiile tot mai complexe ale contemporaneităţii, devine una foarte dificilă şi chiar cruntă. Domeniu care se bucură de un ridicat interes şi de o neîndoielnică apreciere în Statele Unite, jurnalismul american se bucură anual, începând cu anul 1917, de conferirea premiilor Pulitzer, distincţii de valoare care răsplătesc pentru merite strălucite reportaje, fotografii, romane, comentarii, studii, înregistrări muzicale.

Pulitzer 2

În lumea jurnaliştilor şi scriitorilor din Statele Unite, premiul Pulitzer echivalează, ca prestigiu, cu premiul Nobel acordat cercetătorilor, scriitorilor şi oamenilor de ştiinţă din întreaga lume şi cu premiul Oscar pentru cinematografie. Competiţia a luat naştere ca urmare a dorinţei lui Joseph Pulitzer de a pune bazele primei şcoli de jurnalism şi de a conferi prestigiu acestei profesii, Pulitzer donând prin testament Universităţii Columbia bani pentru a înfiinţa premiul care să-i poarte numele.

Luni, 18 Aprilie 2016, premiile Pulitzer au înregistrat cea de-a 100-a ediţie. Ca în fiecare an, a fost recompensată excelenţa în categorii diverse, ca istorie, dramă, ficţiune, muzică. Câştigtorii celor 21 de categorii au fost anunţaţi într-o conferinţă de presă organizată la Universitatea Columbia din New York, aceasta având calitatea de administrator al acestor distincţii.

 

LISTA COMPLETĂ A CÂŞTIGĂTORILOR PREMIILOR PULITZER 2016

 

Servicii Publice: Associated Press – câştigarea trofeului s-a datorat unei serii de articole care au dezvăluit abuzurile comise asupra angajaţilor din comerţul cu peşte din Asia de Sud-Est, în urma cărora 2000 de persoane au fost eliberate din „captivitate” şi au determinat implementarea unor ample reforme într-o industrie care constituie un furnizor important de peşte pentru Statele Unite.

Breaking News: Los Angeles Times – pentru modul în care a acoperit din punct de vedere mediatic masacrul comis în San Bernardino.

Jurnalism de investigaţie: Leonora LaPeter Anton şi Anthony Cormier de la Tampa Bay Times şi Michael Braga de la Sarasota Herald-Tribune. Cele două ziare din Florida au câştigat acest trofeu pentru un articol scris în colaborare despre violenţa şi neglijenţa din spitalele de boli mintale din Florida.

Jurnalism analitic: T. Christian Miller de la ProPublica şi Ken Armstrong de la The Marshall Project.

Jurnalism local: Michael LaForgia, Cara Fitzpatrick şi Lisa Gartner de la Tampa Bay Times – pentru un articol scris de cei trei reporteri despre consecinţele pe care le induce calitatea scăzută a învăţământului din şcolile publice din Florida considerate „uzine ale eşecului”.

Jurnalism naţională: The Washington Post – pentru crearea unei baze de date cuprinzând informaţii privind împuşcăturile fatale ale Poliţiei americane.

Jurnalism internaţional: Alissa J. Rubin de la The New York Times.

Cronică: Kathryn Schulz de la The New Yorker.

Comentariu: Farah Stockman de la The Boston Globe.

Critică: Emily Nussbaum de la The New Yorker.

Editorial: John Hackworth de la San Newspapers din Charlotte Harbor,FL.

Caricatură: Jack Ohman de la Sacramento Bee.

Fotografie: Tyler Hicks, Mauricio Lima, Sergey Ponomarev şi Daniel Etter de la The New York Times şi Departamentul Foto al Agenţiei Reuters – pentru imagini despre criza refugiaţilor din Europa şi Orientul Mijlociu.

Fotoreportaj: Jessica Rinaldi de la The Boston Glove.

Ficţiune: „The Sympathizer” de Viet Thanh Nguyen.

Teatru: „Hamilton” de Lin-Manuel Miranda.

Istorie: „Custer’s Trials: A Life on the Frontier of a New America” de T. J. Stiles.

Biografie: „Barbarian Days: A Surfing Life” de William Finnegan.

Poezie: „Ozone Journal” de Peter Balakian.

Non Ficţiune: „Black Flags: The Rise of ISIS” de Joby Warrick.

Muzică: „In for a Penny, In for a Pound” de Henry Threadgill.

 

În fine, decernarea din acest an a prestigioaselor premii ajunse la un secol de existenţă au probat cu prisosinţă nivelul jurnalismului american contemporan care se defineşte prin consistenţă, atracţie şi excelenţă.

Dorin Nadrau.Poza noua

Foto. Dorin Nadrau

despre Dumnezeu și puterea de a merge mai departe – NIG

Posted by Nuta Istrate Gangan On April - 12 - 2016

eye og god

 Dumnezeu probabil preferă lemnul şi spaţiile mici, nu ştiu, eu l-am întâlnit odată când eram ghemuită într-un pat îngust, cu genunchii la gură şi cu pătura trasă peste cap. Mi-a spus să închid ochii şi să tac.
Altă dată mi-a zâmbit după ce mi-a uscat lacrimile şi mi-a pus că viaţa abia începe şi că o să am timp destul pentru plâns. L-am văzut deseori în casa părinţilor mei cum îşi trage sufletul pe prispa casei, seara, şi cum, odată cu sufletul trăgea şi dintr-o mărășească ,,duhnitoare,,
În ochii căprui ai mamei mele uneori îşi făceau cuib îngerii trimişi de Dumnezeu şi ne miram cum, atunci când eram obraznici,  îngerii ăştia nevinovaţi îşi cresc corniţe peste noapte ca să devină iar îngeri a doua zi.
Și cu siguranță l-am zărit în ochii unui bărbat iubit care, într-o seară teribilă, m-a luat în brațe și mi-a șoptit ,,Șșșșș, sunt aici cu tine,,Acum câțiva ani, cinsprezece aproape, ca într-un fel de joc de-a baba-oarba, Dumnezeu m-a păcălit în prima zi, m-a amăgit într-a doua ca în ziua a treia să îmi spună,, Vezi, ţi-am mai spus cândva, viaţa abia acum începe,,
Când puştiul meu avea vreo trei-patru ani, se juca în camera lui. M-am dus să văd ce face şi mai ales de ce  era aşa cuminte.
,,Ce faci, baby?
,,I’m playing. I talked to God,,
,,Say what?,, Unde ai vorbit tu cu Dumnezeu, puiule?,,
,,Eu eram pe canapea, mă uitam pe fereastră şi el a trecut, a bătut în geam şi mi-a spus că sunt un copil special,,
Am început să râd gândindu-mă că o fi fost vreun vecin care a trecut pe holul care unea apartamentele şi văzând mutrişoara simpatică la fereastră, a ciocănit în geam. Când taică-său  l-a pus să mai spună încă o dată ce şi cum, a repetat cu aceeaşi feţişoară serioasă; ,,I talked to God,,
Zilnic Dumnezeu îmi surâde cu surâsul lui.
Peste câteva zile conduceam est şi numai cine nu ştie cât de mare şi luminos este soarele Floridei când răsare, nu înţelege ce înseamnă să conduci est fără ochelari de soare.
Îmi lăcrimau ochii şi abia distingeam şoseaua. Am zis cu vocea unui om necăjit; ,,Doamne, bagă un nor de undeva înainte să omor vreunul pe şoseaua asta afurisită,,
Şi norul, înainte să am măcar timp să mă dumiresc dacă imaginaţia nu îmi joacă sau  nu feste, s-a format uşor şi sigur şi a acoperit pentru câteva minute soarele ăla orbitor.
Când am a ajuns în parcare am rămas  câteva minute în maşină.
Niciodată nu am mai simţit acel fel de linişte. Ca un calmant injectat în niște vene furioase.
Eu nu cred în ,,şmecherii,,

Nici în coincidențe.
Acum câţiva ani buni  am întâlnit un om care se transforme din pilot în armata israeliană în rabin şi un altul care din vânzător ambulant devenise pastor. Ambii, ca răspuns la glumele mele, mi-au spus că li s-a întâmplat ceva despre care nu pot vorbi și ,,ceva-ul,, acesta i-a determinat să schimbe direcția.
Nu sunt religioasă. Merg rar la biserică. Am îndoieli mari privind o religie care crede că băiatul meu n-ar fi trebuit să existe.
Dar undeva, cumva, există ceva. Nu ştiu dacă există şi în afara mea dar în interiorul meu există cu siguranţă.
Şi uneori regret că credinţa mea este doar cât un bob de mazăre.Poate că Dumnezeu preferă spaţiile mici şi lemnul, poate preferă catedralele imense, habar nu am.
Dar ştiu sigur că preferă şi femeile care şi-au terminat lacrimile de atâta plâns.
Le-a învăţat să zâmbească şi să păşească mai departe pe tocuri înalte, cu fruntea sus,  pentru că viaţa are un singur sens: înainte.

Şi da, poate că Dumnezeu nu există…

Dar dacă există?

***
Zilele astea sunt cu inima alături de niște părinti. Fetița lor va avea o operație majoră. Știu că doctorii sunt buni, știu că au aparatură buna…
Singurul lucru pe care pot să-l spun este ,,Doamne, ai grijă de ea, te rog,,

Greieruşa din poemele lui Lucian Blaga

Posted by Stefan Strajer On April - 9 - 2016

Greieruşa din poemele lui Lucian Blaga  

Autor: Paula Romanescu

 

Nu lungă i-a fost trecerea sub soare celui care a făcut poeme luminii astfel ca, spre marea trecere, să nu ocolească nici cumpăna apelor, nici curţile dorului, când nebănuitele trepte prind să se încline sub paşii profetului cu greul corăbiilor de cenuşă legănate de cântecul focului, iar sevele clocotesc în mirabila sămânţă întru eterna laudă a somnului.

Nu multă vreme a durat sub cer omul Lucian Blaga. Dar cine poate stabili durata înscrisă în poemele sale ca măsură a ne-măsurii?

Paşii profetului vor fi adăstat şi vor mai adăsta cu fiecare dintre noi pe la toate curţile de doruri într-un popas greu de taine „cum greu pe umeri e văzduhul”.

Dar corola de minuni a lumii creşte în lumină cu fiecare cititor al versurilor sale, care, deprinzând să vadă cu sufletul, îi sporeşte taina „şi tot ce-i nenţeles se schimbă-n nenţelesuri şi mai mari” în raţiunea rece ca indiferenţa.

I-a fost dat poetului ivit în lumină în Lancrămul de lângă Sebeş, cel „sat de lacrimi fără leac”, să cunoască încă din anii tinereţii celebritatea. I s-a recunoscut (şi nu de oricine, ci chiar de Sextil Puşcariu!) de la prima apariţie în volum a poemelor luminii, talentul de poet dublat de filozof. Mai apoi, în anii deplinei maturităţi, Lucian Blaga a fost diplomat, profesor universitar, academician. După instaurarea puterii politice de sorginte sovietică în România, a urmat umilirea intelectualităţii române, iar un titan ca Blaga s-a văzut marginalizat prin interzicerea operei sale, destituirea de la catedră, retragerea titlului de academician, condamnarea la o existenţă sinonimă cu anonimatul.

Dar „anonimul” Blaga, de sub scara Bibliotecii Universitare din Cluj, unde i se îngăduise să lucreze la fişarea cărţilor, continua să scrie, el dăruind, între altele, limbii române şi splendida traducere a creaţiei „Faust” de Goethe.

De pe atunci i-a intrat în viaţă o foarte delicată, discretă, puternică şi fragilă fiinţă de o mare bogăţie sufletească, pentru care cuvântul imposibil nu exista. Ea avea să fie „greieruşa” din poemele sale de târzie toamnă, ultima muză şi cea mai puţin evocată de scormonitorii de istorii sentimentale, dintre cele care-i vor fi fost poetului anotimp de „rodnicie” creatoare: „zâmbet era toată fiinţa ei”…

Numele ei – Elena Daniello.

Rostul ei – să fie depozitara unui bogat fond de manuscrise Blaga, inspiratoarea şi copiatoarea grijulie a operei poetului din „obsedantul deceniu” când publicarea scrisului acestuia era interzisă de satrapii roşii ai timpului bezmetic, care urmăreau anihilarea a tot ce însemna cultura românească. Rostul ei – să-i cultive cu tenacitate şi în taină memoria, învăluindu-l în iubire şi după ce el se va fi mutat în umbră (Lucian Blaga 9 mai 1895 – 6 mai 1961), adăugându-se lutului din satul care i-a fost „prag de lume şi potecă patimei” în chiar ziua când ar fi împlinit 66 de ani.

Şi au trecut ani mulţi până când timpul, acest „pungaş de soi” (cum îl numea poetul sibian Radu Stanca) şi mare mincinos, i-a dat de veste că ar cam trebui să lase pe seama altora nobila ei veghere la altarul zeului poemelor luminii, fiindcă în larguri prindeau să se înalţe corăbii de cenuşă pe nebănuite trepte

Şi întâmplarea i-a scos-o în cale pe scriitoarea Anca Sîrghie.

Era în anul 1996. În aula Bibliotecii Universitare din Cluj se desfăşurau Zilele Festivalului Internaţional „Lucian Blaga”, ediţia a VI-a. (6-9 mai).

Anca Sîrghie tocmai îşi încheiase comunicarea „Lucian Blaga şi destinul universitar al lui Constantin Noica”. Reîntoarsă în sală, a simţit cum pe umărul său poposeşte o atingere de mână ca o boare şi, un glas uşor tremurat i-a şoptit: – „Pentru mine a scris poetul : Din amintiri beau cu nesaţiu / Bocca del Rio – rană în spaţiu”… Glasul era al unei bătrânele firave cu, înscrisă în ridurile subţiri ale chipului, căldura unui zâmbet inconfundabil.

Aceasta era Elena Daniello care, la cei 86 de ani pe care-i avea atunci, păstra în privire întreaga lumină de care-i era plin sufletul fiindcă fusese, iată, (pentru a câta oară!) la întâlnire cu iubirea ei cea mare – Poetul şi, ar fi vrut să prelungească vraja vorbind cuiva despre el.

N-o mai făcuse până atunci. Nu ar fi vrut să supere pe nimeni mărturisindu-şi iubirea care-i rămăsese port de taină. Tăcerea i-a fost sipetul în care şi-a păstrat comorile cele mai de preţ ale existenţei sale.

Astfel au început lungile şi uluitoarele dialoguri (cum să le zici interviuri, când convorbirile le erau lungi taifasuri în cursul cărora apăreau sub ochii lor, manuscrise, fragmente de traduceri, fotografii, scrisori, grafică, lucrări întregi oferite de Blaga muzei sale, retranscrise cu grijă de aceasta pentru a fi păstrate la loc sigur dacă securitatea crunt-veghetoare le-ar fi descoperit la vreo percheziţie făcută sub scara bibliotecii universitare, unde-şi avea lăcaşul Faustul român!) dintre profesoara sibiană Anca Sîrghie şi vestala de la vatra sacră din strada Mihai Eminescu nr. 3 din Cluj. Înregistrate audio, mărturiile Elenei Daniello s-au constituit într-un fond biografic inestimabil, menit să întregească rotundul unei creaţii „bazată pe esenţializare” în care „versul este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea”.

Două intelectuale despărţite de zeci de ani de viaţă, fiecare trăindu-şi-o pe a ei la alte cote de ardere sufletească: Elena Daniello, terorizată de fărădelegile urii faţă de om din obsedantul deceniu şi de mai apoi, Anca Sîrghie, formată intelectual (elevă, studentă, profesoară) după „preceptele” aceleiaşi politici înveşmântată în „grija faţă de formarea omului nou”; ambele intuind perfect bezmeticia timpului şi regăsindu-se pe coordonatele adevăratelor valori umane.

Anca Sirghie cu Elena Daniello 1996

Foto: Prof.univ.dr. Anca Sirghie cu Elena Daniello in 1996.

Au rămas astfel înregistrările video însumând patru ore de material care, ulterior, prelucrate şi rafistolate, s-au constituit într-un film documentar, cu părerea de rău pentru renunţarea la toate acele imagini-mărturii care nu mai încăpeau în „economia” produsului final…

Creaţia poetică blagiană este o vibrantă şi răscolitoare întregire a vieţii (cum să-i zic c.v.?!) omului-poet. Despre Blaga omul şi, deopotrivă, creatorul de poezie inspirată de o greieruşă, iată miezul volumului de dialoguri „în trei trepte” realizat de Anca Sîrghie, cea de a treia fiind un „Dialog imaginar” cu poetul însuşi, autoarea alegând din opera blagiană posibile răspunsuri-întregiri ale ideilor evidenţiate.

Iubita – iubirea lui, îşi află loc printre marile iubiri-simboluri ale lumii – Beatrice, Ofelia, Francesca da Rimini, iubire care-l răscumpăra de toate amarurile: „Să uit că suntem robii negrei ere,/ să uit de jale, cazne şi tenebre/ din inimă, de tot ce crunt în preajmă e./ Zboară doi fluturi, două giuvaere,/ peste oraş purtaţi de-o adiere./ Închis în ăst infern terestru de n-aş fi/ îndrăgostiţii fluturi nu mi-ar aminti/ de alţii, de Francesca de la Rimini,/ de Paolo, cari au fost purtaţi şi ei cândva/ de-un vânt prin iad şi de-o beţie-asemenea”. (Vedenie dantescă).

În calea către ea   – numai pietre : „Pân’ la tine nici o piatră/ nu mai vrea să-mi fie treaptă. […]/ Pe poteca mea de dor / greu se lasă, greu se lasă/ Dumnezeul pietrelor.” (Cântec de noapte).

Vor fi ascultat îndrăgostiţii cântecul lunii tălmăcit de titanul de la Bonn, altfel cum ar fi scris poetul „Sonata Lunii de Beethoven/ e însăşi luna coborâtă pe pământ./ Aşa s-ar crede şi aşa s-ar zice:/ luna ce umblă prin păduri,/ prin rouă-albastră şi prin flori de crini,/ şi-alcătuieşte din lumini/ amare şi din dulce vânt,/ Ofelii, Margarete, Beatrice.// Printre acestea te alegi şi tu/ ca o parte din sonată/ ce încă niciodată nu a fost cântată.”

Ce-o fi fost cu pietrele acelea din calea lui? De ce să fi simţit el că „partea aceea din sonată” nu poate fi cântată decât cu foarte ingenioase tăceri grăitoare?

Cine era Elena Daniello, cumintea greieruşă, muza fără de care el n-ar mai fi ştiut ce-i zborul diafan când „Dumnezeul pietrelor” se lasă greu pe calea muritorului? Ea a fost calea, purcederea şi popasul în misterul latent care este o viaţă de om. Şi ce om!

Nu-i greu de bănuit cum va fi primit şi înţeles ea acea zicere în care, din tot greul, şi lacrima se ghiceşte pe-aproape: „Greu e totul, timpul, pasul./ Grea-i purcederea, popasul./ Grele-s pulberea şi duhul,/ greu pe umeri chiar văzduhul./ Greul cel mai greu, mai mare,/ fi-va capătul de cale./ Să mă-mpace cu sfârşitul/ cântă-n vatră greieruşa:/ Mai uşoară ca viaţa/ e cenuşa, e cenuşa…”

Cititorul volumului semnat de Anca Sîrghie, „Lucian Blaga şi ultima lui muză” (Editura Techno Media, 2015), va fi vrăjit de farmecul acelei făpturi feminine care i-a fost poetului reazim şi bucurie într-un timp hâd, preschimbată prin verbul lui în parte din visul ţării: „Ţi se duce, dragă, duce,/ fără voie zvonul, vestea./ Vină n-am că-ţi sunt de aur/ drumul,   umbra şi povestea.[…]/ Vină n-am că mi-e cuvântul/ mai vrăjit decât al mării./ Dacă mi-ai intrat în cântec/ parte faci din visul ţării.” (Drum în lumină)

CV24102015.p65

Cine a fost femeia de lut însufleţit din Clujul în care ea a fiinţat până în iarna ultimei tăceri, învăluită în strălucirea caratelor unei iubiri pe rugul căreia a înălţat altar de lumină umbrei înalte a celui care s-a înscris în literatura română pe treapta cea mai de sus a filosofiei culturii, dând poeziei miez fierbinte de limpezi înţelesuri?

Citind cartea, sigur veţi afla răspuns la toate, ba chiar şi la acele întrebări pe care nu le-aţi pus.

Şi nu uitaţi să spuneţi iar şi iar, ruga aceea înaltă: „Opreşte trecerea! Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire/ şi totuşi, te rog, opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea!”

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti din România 2015.

Secţiunea “Presa scrisă”: Galina Martea – Premiul I

 

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti din România 2015

 

Sectiunea “Presa scrisă”

Premiul I – Galina Martea, articolul „O realitate istorică: Reîntregirea neamului românesc”.

Premiul II – Florin Ţene, eseuri jurnalistice.

Premiul III – Agnes Maria Orban, ciclul de documentare „Celebrităţi din România”.

Premiul de Excelenţă – Cristina Nichituş Roncea, proiectul fotografic „Alăptarea e iubire”.
Premiul de Excelenţă – Corina Mădălina Diaconu, foto-reportajul „Alexandru Gheorghe Ilinca şi
opincile dacice”.
Premiul de Excelenţă – Daniela Gîfu, interviul „O viaţă de luptă, suferinţă şi speranţă”.

Galina Martea,Diploma,Premiul I, UZPR,2016,presa   scrisa

Presa online

Premiul I – Silvia Constantinescu, editarea în Suedia a publicaţiei „Curierul Românesc”.

Premiul II – Nicolae Tomoniu, editarea publicaţiei „Sămănătorul” (Tismana).

Premiul III – Petre Cichirdan, editarea revistelor culturale ale Râmnicului.

Premiul Special al Juriului – Elisabeta Iosif, editarea revistei „Cetatea lui Bucur”.

 

Carte de publicistică

Premiul I – Rodica Lăzărescu, volumul de convorbiri „La ora confesiunilor”

Premiul II – Victor Ştir, volumul de eseuri „Riscul rostirii şi tăcerii”

Premiul III – Mihai Suciu, volumul de interviuri „Obligaţi timpului lor”

Premiul de Excelenţă – Lazăr Lădariu, volumul „Veghe”

Premiul Tezaur – George Coandă, volumul „Vechi coduri ale românilor”

Premiul Revistei UZPR – Valentin Marica, volumul „Iarba Golgotei”

Premiul Special al Juriului – Maria Vesa Aursulesei, volumul „ Foşnetul şi Tăcerea”

Premiul Opera Prima – Raluca Daria Diaconiuc, volumul  „Fonoteca excelenţei”

Premiul Eveniment – Mihai Grăjdeanu, volumul de benzi desenate „Tata Moşu”

 

Producţii radiofonice

Premiul I – Robina Cornaciu, Radio România Actualităţi (Antena satelor), reportajul „Badila, satul cu un singur locuitor”

Premiul II – Ion Vulcan, SRR, reportajul „Cântece şi poveşti auzite în Muzeul ASTRA”

Premiul III – Valentin Ţigău, SRR, reportajul „Love Story pe frontul de Vest”

Premiul de Excelenţă – Simona Nicoleta Lazăr, promovarea satului românesc

 

Producţii de televiziune

Premiul I – Daniel Roxin, scurt-metrajul „Enigma Coloanei Infinitului”

Premiul II – Daniela Apostoaie, documentarul „Destine – Copil pe muche de bisturiu”

Premiul III – Cristina Munteanu, Antena 1 Piteşti, interviu cu acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici

Premiul Special al Juriului – Larisa Avram, Luiza Fulea şi Bogdan Ghiţulescu, TVR 2, emisiunea „Printre români”

Premiul Gaudeamus – Mircea Mitrofan, TVR, reportajul „Un pod de 120 de ani”

Premiul „Geo Bogza” – Dan Mireanu, Marius Gheorghe, Iosif Sas, reportaj „Eminescu”.

G.Martea,foto,Gala Premiilor 2015,UZPR,16 martie 2016

Marele Premiu a fost decernat:

Marele Premiu – Carol Roman – pentru volumul „În balansul vremurilor”.

 

Gala Premiilor UZPR 2015 a avut loc in sala de spectacole ARCUB din Bucureşti, 16 martie 2016, condusă de Doru Dinu Glăvan, preşedintele UZPR, si Benone Neagoe, secretarul general al UZPR.

Noi şi Oscarul

Posted by Stefan Strajer On March - 10 - 2016

Noi şi Oscarul

 

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Recent, a avut loc cea de-a 88-a gală pentru decernarea premiilor Oscar. Premiul atat de ravnit, este, fără îndoială, suprema recompensă în lumea filmului şi e îndeobşte cunoscut că mulţi valoroşi actori, oricât de multe premii ar obţine, nu se simt împliniţi decât când ajung acasă cu un trofeu Oscar. Împrejurarea, de o impresionantă audienţă, m-a stimulat să derulez câteva secvenţe demne de consemnat privind prezenţa noastră, a românilor, la remarcabila competiţie şi a eforturilor pentru includerea de către Academia de la Hollywood a unor pelicule româneşti în faimoasa întrecere. Astfel s-a născut prezenta evocare cronologică.

Pimul, într-o listă conexă a oamenilor de film vrednici de aducere aminte, este Jean Negulesco.Născut la Craiova la 29 februarie 1900, Ioan Negulescu a fost un regizor şi scenarist care s-a impus în cinematografie în Statele Unite ale Americii. A urmat la Craiova natală şcoala primară şi liceul, după care a plecat la Viena, întorcându-se la Bucureşti în anul 1919. Cochetând cu pictura, a ajuns la Paris, fiind prieten cu artişti de inestimabilă valoare: Constantin Brâncuşi, Modigliani şi Tristan Tzara. În anul 1927 a plecat la New York cu ocazia organizării unei expoziţii în care îşi prezenta picturile proprii şi a rămas în America, stabilindu-se în California, la Los Angeles şi profesând pentru început ca portretist.

Jean Negulescu

Foto. Jean Negulesco

În 1934, a intrat în industria filmului, devenind asistent de regie, iar apoi regizor principal. Desemnat să regizeze filmul „Şoimul maltez” avându-l pe Humprey Bogart în rolul principal, a înlocuit după două luni cu faimosul John Houston. Trebuie remarcat însă că în 1948 a fost nominalizat la categoria „cel mai bun regizor” cu filmul „Johnny Belinda”. Nu a câştigat Oscarul, dar a avut bucuria şi mândria de a o vedea pe interpreta rolului principal din pelicula sa, Jane Wyman, jubilând ca „cea mai bună actriţă”.

Jean Negulesco a regizat în 1953 comedia romantică de un răsunător succes „Cum să te căsătoreşti cu un milionar”, film în care le are ca protagoniste pe Marilyn Monroe, Lauren Bacall şi Betty Grabel, fiind prima peliculă filmată în noua modalitate „CinemaScope”, adică pe ecran lat. Din 1960, Jean Negulesco a trăit în Spania, la Marbella, unde a murit în 1993, în urma unui atac de cord. Mai trebuie spus că românul american nominalizat la Oscar are o stea la Hollywood Walk of Fame, pe Bulevardul Hollywood la Nr. 6212.

Actorul Edward G. Robinson a fost una dintre figurile legendare ale Hollywood-ului în anii ’40. Născut în Bucureşti la 12 decembrie 1893 cu numele de Emanuel Goldenberg, a emigrat cu părinţii săi în Statele Unite la vârsta de doar 10 ani. A devenit celebru prin rolurile de gangster care i-au adus un mare succes, figura sa de „băiat dur” devenind emblematică pentru mafiotul american al acelor ani.

Filmele care l-au făcut celebru au fost „Kid Galahad” şi „Key Largo”, dar de mare succes au fost şi „Cele 10 porunci” şi „The Cincinatti Kid”. În multe pelicule partenerul său a fost Humphrey Bogart. Este demn de menţionat că Robinson a fost distribuit de primul regizor al filmului „Naşul”, Peter Bogdanovich, în rolul principal, Vito Corleone. Francis Ford Copolla, cel care l-a înlocuit pe Bogdanovich, l-a preferat însă pe Marlon Brando. Din păcate, cu toată faima şi strălucirea câştigate cu filmele sale, Edward G. Robinson nu a fost nominalizat niciodată pentru un premiu Oscar. Cea care a îndreptat, mai târziu, această reală inechitate a fost Academia de Film Americană care în anul 1973 i-a acordat Oscarul pentru întreaga activitate, dar, ca o ironie a sorţii, Robinson a murit cu două săptămâni înainte de ceremonia de înmânare a prestigioasei statuete. Trebuie însă reţinut că actorul Edward G. Robinson a rămas singurul artist de origine română încununat cu un Oscar.

Începând cu anul 1967, România a avut aproape la fiecare ediţie propria sa propunere de nominalizare pentru Oscarul ce se acordă pentru cel mai bun film străin: „Răscoala” (1967), regizat de Mircea Mureşan, „Columna” (1969), în regia Mircea Drăgan, „Mihai Viteazul” (1972), „Osânda” (1977), „Ciuleandra” (1986), „Noi, cei din linia întâi” (1987), acestea patru, din urmă, regizate de Sergiu Nicolaescu, care după 1989 a mai avut o peliculă propusă de Centrul Naţional al Cinematografiei, „Orient Express”, film lipsit de şansa de a intra în selecţia finală. În 2008, Cristian Mungiu, cu filmul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” a fost cel mai aproape de performanţă, nenominalizarea sa printre cei cinci candidaţi la Oscar stârnind uimire şi proteste chiar din partea criticilor americani de film. La începutul anului 2016, propunerea României la Oscar pentru film străin a fost filmul „Aferim” al lui Radu Jude, film care a câştigat Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin.

levente-molnar

Foto. Levente Molnar

În fine, la Oscar 2016, din distribuţia lungmetrajului maghiar „Son of Saul”, regizat de Laslo Nemeş, care a obţinut premiul Oscar pentru cel mai bun film într-o limbă străină, face parte şi actorul român Levente Molnar de la Teatrul Maghiar din Cluj Napoca. Pelicula a triumfat la această categorie la care au concurat filmele „Embrance of the Serpant”, „Mustang”, Theeb” şi „A War”.

Dorin Nadrau.Poza noua

Foto autor: Dorin Nadrau

 

tête-à- tête, NIG și Alina Emandi, creator bijuterii Soutache

Posted by Nuta Istrate Gangan On February - 13 - 2016

12640510_1242779405739463_8215294615882143028_o

Ca orice altă femeie, sunt o mare admiratoare de bijuterii;  frumuseţea care ne-a fost dăruită de natură poate fi oricând oglindită, intensificată, definită de bijuterii şi machiaj.
Am descoperit bijuteriile create folosind tenhnica soutache în secunda în care am descoperit-o pe Alina Emandi.
Am fost fascinată de rezultatele absolut fermecătoare obţinute din combinaţia şnur, pietre, mărgele, culoare, imaginaţie, talent și muncă.
Colierele Alinei pot transforma o rochie simplă în ,,atracția serii,, și o  femeie care de obicei ar trece aproape neobservată, în ,,femeia aceea,,

Maiestoase, princiare, de un gust ireproşabil, colierele semnate Alina Emandi pot fi purtate la orice gât elegant și celebru pe orice Red Carpet și pot fi prezentate în orice Fashion Show, oriunde în lume.

***

NIG – Alina, ar trebui de fapt să-mi încep acest tete-a-tete cu ,,what’s up, doc,,? Eşti doctor, ce se întâmplă?

AE – Am abandonat temporar – în februarie 2012 – meseria mea de medic, pentru a mă dedica full-time creaţiei de bijuterie.Laboratorul de analize medicale unde lucram atunci s-a închis şi, tot în acea perioadă, am început să explorez noi teritorii: tehnica soutache – bijuterii handmade. Apoi am început cursurile prin ţară, am cunoscut oameni noi. Frumoşi. Pasionaţi.

Ultimii patru ani au fost un vis.

NIG – Ştiu un lucru sau două despre inspiraţie. Cred că uneori tu priveşti o femeie şi ştii exact ce colier i s-ar potrivi. Sau priveşti o încheietură şi ştii ce brăţara ar trebui creată, priveşti degetele unei femei şi ştii exact ce inel ar trebui să desenezi.
Ce te inspiră?
AE – Totul. Absolut totul.
Natura, alte bijuterii, hainele, pantofii. Culorile vii. Tablourile.
Ador culorile. Le iubesc nespus, cu toată fiinţa mea. Nu aş putea trăi fără culoare.
Cred că dacă nu ar exista sau nu le-aş putea vedea, le-aş construi mental, zi de zi.

NIG – Mici mostre de perfecţiune catifelată şi delicată, colierele tale sunt ştiinţă exactă.
Simetria în primul rând, apoi combinaţia de culori. Cum reuşeşti să păstrezi simetria? Cum reuşeşti să combini mai multe culori(care, în multe situaţii nu ar fi complementare) fără să frizezi stridența atât de prezentă în unele creaţii în care sunt combinate culori multe şi total diferite. Este o regulă?
AE – La mine, nu există reguli, atunci când creez. Eu simt.
Lucrez doar după cum simt bijuteria. Nu ştiu să explic asta.
Simetria este un exerciţiu de autodisciplină. De autocontrol. Mă recalibrează, după o zi extenuantă.

NIG – Spune-mi că ai croşetat milieuri cândva:)
AE – Nu, nu pot să-ţi spun asta 😉
Milieurile pe care le folosesc în bijuteriile mele (romanian point lace) sunt lucrate fie de către mama lui BlueEyes, fie aparţin mamei mele.
În schimb, am cusut goblen. Am o colecţie de mini tablouri acasă, inclusiv o reproducere după Carul cu boi al pictorului Nicolae Grigorescu, pe care îl ador!

NIG – Le desenezi mai întâi? Le ,,vezi,,? Sau mai bine zis, când ai în față materia primă, vezi deja produsul finit?
AE – Nu am desenat niciodată nici măcar o broşă minusculă! Nu ştiu să desenez bijuterii.
Totul se naşte în capul meu, în timp ce lucrez.
Materialele pe care le folosesc mă inspiră teribil. Ades, când mă aflu într-un magazin cu suveniruri, descopăr vreun obiect pe care doresc să-l incorporez într-un colier.
Zilele trecute, mi s-a întâmplat aşa cu un magnet de frigider cu delfini şi valuri.
Şi cu o fundiţă de împachetat cadouri, din hârtie plastifiată.
NIG – În colecţia ta am văzut multe coliere mari care se potrivesc foarte bine la gâturi lungi şi subţiri, coliere care definesc decolteuri generoase şi senzuale.
Ai încercat să creezi şi pentru gâturile mai puţin subţiri?

AE – Desigur!

Am, în albumele mai vechi de bijuterii de pe facebook (2013 şi 2014) multe coliere delicate, pentru doamnele care posedă o siluetă mai rubensiană.
Colierele pe gât se potrivesc, desigur, exclusiv, gaturilor lungi, “de lebădă”.

NIG – Am văzut o altă artă încadrată delicat în colierele tale, arta goblenului.
Mi s-a părut ciudat iniţial dar după ce am văzut şi admirat produsul finit, mi-am spus că nimic şi nimeni nu poate limita o minte creativă. Coşi goblen sau cumperi?
AE – Am cusut goblen în urmă cu zece, cincisprezece ani.
Aproape făcusem o pasiune pentru asta.
Totul a pornit în copilărie, când bunica mea din partea mamei cosea fețe de masă chelim şi broda.
Ea m-a crescut până la vârsta de 11 ani şi tot ea mi-a transmis dragostea pentru lucrul de mână şi răbdarea aferentă.
În prezent, goblenurile pe care le folosesc în lucrările mele îmi sunt dăruite de către mama lui BlueEyes.

NIG – Este greu să rămâi original când internetul îţi oferă atât de multe variante din care te poţi inspira. Ştiu că tu îţi creezi propriile modele. Cum reuşeşti să rămâi TU?
AE – “Convingând” tot mai multe şi diverse materiale (uneori neconvenţionale) să accepte colaborarea cu şnururile soutache, pentru a deveni bijuterii Soutache by Alina Emandi.
Aici vorbesc despre piele, lemn, metal, coconi de mătase, fundiţe pentru împachetat cadouri, magneţi de frigider, dantelă, pietre… Orice!
NIG – Ai încercat vreodată să lucrezi ceva asimetric? Am văzut câteva coliere, nu soutache ce-i drept, asimetrice, şi mi s-au părut extrem de interesante.
Cred că ar merge foarte bine la o ţinută classy dar şi la una sport.
AE – Da, am lucrat multe modele de coliere asimetrice.
Ele se găsesc în albumele mele de fotografii de pe facebook, Soutache Art 2013, 2014 şi 2015.
NIG – Care-i viaţa creatorului handmade în România?
AE – Frumoasă!
Depinde ce pasiuni mai are creatorul handmade din România!
Eu practic dansul sportiv de 3 ani. Este a doua mea “casă”, alături de soutache.
Am participat şi la câteva concursuri naţionale de dans pentru adulţi (peste 35 ani), unde am luat câteva premii.
Cupele de dans au un raft special în casa mea şi un colţişor gingaş în inima mea!

NIG – Spune-mi despre shootings, expoziţii, hai să vorbim despre comercializarea acestor bijuterii unicat.
Unde vinzi, cum?
AE – Vând aproape exclusiv pe facebook. Majoritatea clientelor mele provin din mediul online sau din recomandările fostelor sau ale actualelor cliente.
Şedinţe foto am realizat începând cu anul 2013 şi realizez şi în continuare.
În două dintre ele, am pozat şi eu, ca model.
În ultima, alături de BlueEyes.
NIG – Eşti o femei frumoasă, talentată şi foarte sigură pe mâna şi, mai ales, pe mintea ei.
Sincer, m-am gândit că eşti un model pentru multe femei pentru că demonstrezi că la 40 de ani o femeie poate avea tot ce îşi doreşte, fără să aibă ceea ce cam toate ne-am dorit până la 40.
Ce mai face OviBlueEyes?
AE – Ovi BlueEyes este bine.
Eu mi-am dorit întotdeauna sănătate şi surâs. Limpezimea minţii. Şi o inimă vie.
Şi am primit mult mai mult decât am sperat vreodată. Şi ştii care este secretul?
RECUNOŞTINŢA!
Fiţi recunoscători în fiecare zi pentru tot ceea ce v-a fost dat! Pentru aerul pe care îl respiraţi, pentru apa pe care o beţi, pentru corpul vostru viu şi integru, pentru luciditate, pentru natura minunată din jur!
Atunci când practici exerciţiul recunoştinţei, nu-ţi mai rămâne timp pentru răutăţi, invidie sau supărări!

NIG – Ştiu că povestea voastră de iubire va putea fi citită în curând în paginile unei cărţi sub semnătura Corinei Ozon. Ce defineşte această iubire?
AE – Modul absolut impresionant în care destinul a ţinut să mi-l scoată în cale pe acest om minunat!
Este o poveste de dragoste cu un început neobişnuit şi straniu, în acelaşi timp…
Lucrurile frumoase pe care le-am învăţat de la el.
Fiecare moment trăit lângă el, care-mi umple inima de bucurie pură!
Dar mai bine cumpăraţi cartea Corinei Ozon – Până când mă voi vindeca de tine – care va apărea în curând la editura Herg Benet, şi veţi afla.
NIG – Ai un site, o piaţă de desfacere, metaforic vorbind, pentru că ştiu că arta nu se vinde oricum şi oricui?
AE – Nu. Momentan nu am un site de desfacere.
Am o pagină pe Facebook, https://www.facebook.com/alina.emandi și https://www.facebook.com/SoutacheByAlinaEmandi/?fref=ts

 

 

 

12722065_1250996764917727_391084707_n12665740_1250404274976976_944209055_n12665806_1250404291643641_16276467_n12736020_1251082951575775_859045753_n12714372_1251082971575773_1885305992_n12736269_1251082984909105_1418610646_n12695934_1251082994909104_1699787446_n12735822_1251083008242436_1145105560_n12695976_1251083048242432_271943577_n12735784_1251083168242420_1989342666_n12666541_1251083211575749_1878645278_n12735849_1251083224909081_199471908_n12688293_1251724148178322_1769217008250941206_n603875_651014164915993_1861587925_n579135_731955990155143_1540341949_n12736267_1250996801584390_722730881_n1525007_778831308800944_1502768538_n1465119_773724289311646_1306530097_n

318255_614825928534817_198110837_n969758_690117641005645_893129969_n (1) 10004047_843792832304791_1188857109_n12400948_1055969531090719_770156216371074684_n1535555_794696203881121_187864532_n11400982_10207198253654766_9137911774013077142_n10488088_1040920269258712_441484590140739579_n (1)11896147_1155827837767954_6227141034935079434_n (1)

Nicolae Iorga – ambasador al românismului în America

Posted by Stefan Strajer On February - 12 - 2016

Nicolae Iorga – ambasador al românismului în America

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Mă încăpăţânez şi perseverez în evocarea unor secvenţe notabile din fascinanta noastră istorie, astăzi când în România, Istoria românilor a devenit o disciplină secundară, iar patriotismul continuă să sune fals şi să pară, pentru reprezentanţii media, mai mult retorică electorală, respectiv rating.

În perioada care a urmat încheierii primului război mondial, Nicolae Iorga, personalitate marcantă a neamului românesc, a fost un adevărat purtător de cuvânt, un remarcabil ambasador al tânărului stat român întregit, pentru românii stabiliţi în Statele Unite ale Americii. Profesor specializat în istorie universală, recunoscut ca valoare internaţională, s-a implicat profund în problemele diasporei americane de cea mai diferită natură, avansând abordări originale şi sugerând, deseori, maniere proprii de rezolvare care antrenau şi angajau participarea activă a românilor emigranţi la soluţionarea lor.

Prezenţa savantului pe pământul american este captivantă, atât prin amplul itinerar, cât şi prin contactele şi conferinţele sale, relevând ţelul său constant şi apărat: promovarea energică a unei realiste propagande pentru o mai bună cunoşatere şi o obiectivă apreciere a României în străinătate, accentuând cu precădere asupra rolului important al emigraţiei în acţiunea conştientă de informare a opiniei publice americane despre aspiraţiile sociale, culturale şi naţionale ale României.

La 27 ianuarie 1927, istoricul a ajuns la New York, invitat fiind de clubul „Nicolae Iorga” al românilor americani din Indiana Harbor cu ocazia sărbătoririi a 20 de ani de la înfiinţare. A fost primit cu multă căldură şi deosebit entuziasm de românii din marele oraş american şi împrejurimi, precum şi de reprezentanţii unor însemnate instituţii: „Uniunea & Liga S.R.A.”, ziarul „America”, aşezămintele „Fiii României” şi „Prietenii României”, din New York, clubul „Nicolae Iorga”, „Uniunea Societăţilor Române Greco-Catolice din America”, „Uniunea Evreilor Români din America”, comitetul de recepţie, avându-l în frunte pe ministrul României la Washington.

Sejurul în marea metropolă americană s-a soldat cu un interviu publicat de celebrul cotidian „New York Times”, ziar care a oferit un dejun în onoarea apreciatului oaspete român la care directorul renumitei publicaţii şi-a exprimat intenţia antamării unei mai strânse colaborari cu presa românească. Trebuie menţionată şi împrejurarea că preşedintele „Uniunii Evreilor Români din America”, Leo Wolfson, într-o convorbire cu redactorul-şef al ziarului „America”, a elogiat contribuţia benefică pe care prezenţa în Statele Unite a renumitului savant român o aducea în vederea apropierii celor două grupuri etnice şi a apreciat ca excepţional aportul personal al cărturarului la cunoaşterea justă şi reală a României în Statele Unite.

Traseul istoricului român a inclus în continuare capitala Statelor Unite, Washington, unde a fost primit la Casa Albă de preşedintele Hoover, a vizitat Universitatea, muzeul, casa şi mormântul lui George Washington, după care a plecat la Chicago. A vizitat colonia românească de la Indiana Harbor,  comunitate pe care o considera „un mic Ardeal” şi s-a întâlnit cu români din oraşele Cleveland, Aurora, Canton, Akron, Gary, Youngstown, Warren, Pittsburg, Detroit, Witland, Campbell, Newcastle, Niles, Farrell, Sharon, aparţinând statelor Ohio, Michigan, Indiana, Illinois şi Pennsylvania. I-a vizitat apoi pe românii din Canada şi, traversând America, a ajuns în California, la San Francisco şi Los Angeles. În continuare, a străbătut statele din sud, revenind pe Coasta de Est, oprindu-se în oraşele supraîncărcate de istorie Baltimore şi Philadelphia, despre aceasta din urmă afirmând că deţine „căsuţa unde pe ascuns s-a cusut primul steag al libertţii americane”.

2.16.2.Nicolae Iorga la Detroit

Foto. Nicolae Iorga la Detroit in 1926 cu primarul orasului, John W. Smith si reprezentanti ai Societatii “Unirea Romanilor”

În timpul impresionantei sale călătorii, Nicolae Iorga a susţinut un ciclu de 15 conferinţe la Universitatea Columbia din New York, la Universitatea din Los Angeles, la Universitatea Statului Michigan din Ann Arbor, la Universitatea din Chicago, la Harvard, la Princeton şi Yale, conferinţe în limba engleză, publicate ulterior în România, titlurile lor, diverse, relevând opiniile sale originale în probleme majore de maxim interes pentru acea vreme: „Bisericile de Răsărit şi de Apus”, „Protestanţii în România”, „Sinteza Danubiană”, „Orientări actuale în Balcani”, „Democraţia rurală în sud-estul Europei”, „Influenţa franceză în Răsărit”, „Orientul, Bizanţul şi democraţia ţărănească” etc.

Contribuţia ilustrului istoric la cunoaşterea vieţii sociale, culturale şi economice a românilor emigraţi peste Ocean a fost inclusă în lucrările sale, demne de reală apreciere: „America şi românii din America. Note de drum şi conferinţe”, volum ce înglobează, pe lângă impresiile sale de călătorie, şi textele unui număr de şapte conferinţe relative la Statele Unite ţinute la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu temele Pamântul, Naţiile, Istoria, Literatura şi arta, Românii, Anglia şi America: viaţa materială, Cultura; „Scrisori către românii din America”, constituind o adevărată frescă cotidiană a vieţii româneşti, cu valoroase aprecieri asupra stării de lucruri social-economice şi culturale, trădând preocuparea permanentă a autorului pentru menţinerea şi dezvoltarea unui dialog avantajos cu ţara natală, şi „Pe drumuri depărtate”.

Merită  consemnat şi că un eveniment important a fost anunţat de către organul de presă al centralei etnice româno-americane, care contribuise în anul 1921 cu o apreciabilă subscripţie publică la crearea aşezământului de cultură şi învăţământ românesc din comuna natală a celebrului cărturar, anume, acordarea de  către Nicolae Iorga a unui număr de 15 burse pentru tineri americani de origine română la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte şi la Universitatea din Bucureşti.

În fine, amplul voiaj american al lui Nicolae Iorga, sub toate aspectele şi cu considerarea detaliată a tuturor consecinţelor, merită evocat şi ca o altă dovadă incontestabilă a uluitoarei sale individualităţi care l-a făcut să se bucure printre contemporani de o strălucită preţuire internaţională. Trebuie recunoscut că pentru români, prin scrisul său şi-au câştigat istoria, atât literatura, arta, presa, biserica, cât şi comerţul, industria, viaţa rurală.

În ansamblul admirabilelor aprecieri de care s-a bucurat în ţară şi în străinătate, un loc aparte aparte îl ocupă cele ale românilor americani care l-au îndrăgit şi admirat, considerându-l, după cum menţionează publicaţia politică şi cultural-naţională a „Asociaţiei culturale a americanilor de origine română”, „The New Pioneer” (vol.3, nr.3, iulie 1945) din Cleveland, Ohio, „una din figurile intelectuale proeminente nu numai ale României, dar şi ale lumii întregi”.

Dorin Nadrau.Poza noua

Foto. Dorin Nadrau

Interviu cu Octavian Dobrotă

Posted by Stefan Strajer On February - 11 - 2016

Interviu cu Octavian Dobrotă

Autor: Ana Magdin (Bucureşti)

 

DISTINTO, singura formație pe care Julio Iglesias a acceptat-o să-i deschidă spectacolele în 40 de ani de carieră!

Ana Magdin: Octavian Dobrotă, cum s-a înființat trupa DISTINTO, cine a avut această idee și în cât timp ați intrat cu ea pe piața muzicală?

Octavian Dobrotă: Trupa DISTINTO s-a născut ca o necesitate pentru piața românească, o trupă care să abordeze genul pop-opera, un gen care în străinătate nu era nou, fiind abordat de formații ca Il Divo sau de artiști ca Alessandro Safina, Mario Frangoulis, Andrea Bocelli, Sarah Brightman sau și mai înainte de cei care pot fi considerați pionierii genului crossover, cei trei tenori, Luciano Pavarotti, Placido Domingo și Jose Carerras. Noi 3, eu, Marius și Mihai am fost colegi în Conservatorul din București la Canto Clasic și imediat după terminarea facultății, cam prin 2005, ne-am adunat în dorința de a pune bazele unui proiect unic în România. Știam că prin acest proiect vom aduce opera într-o zonă de acces pentru cei care nu au avut posibilitatea s-o „guste”, iar melomanilor, iubitorilor de operă, le vom oferi posibilitatea să „evadeze” din zona tiparelor clasice, cumva prea conservatoare pentru zilele noastre și să se bucure de un nou gen de divertisment cu sound modern, actual, care înglobează, stilistic, opera, opereta, musicalul și muzica pop. Intrarea în showbizul românesc a fost destul de anevoioasă, pentru că erau destul de multe reticențe față de un gen derivat din muzica clasică pentru o piață din ce în ce mai superficială, în care se lansau proiecte efemere, „de-o vară”, care cum apăreau, așa și dispăreau. Asta se petrecea în anul 2008, când intrarea noastră pe piață s-a produs printr-un eveniment de excepție, cântând în deschiderea concertelor lui Julio Iglesias de la Cluj și Iași. Practic am fost singura formație pe care Julio Iglesias a acceptat-o să-i deschidă spectacolele în 40 de ani de carieră. Din acest moment, drumul s-a netezit și am intrat în circuitul showbizului. Dar greul de-abia acum începea…

Ana Magdin: Sunteți prima trupă de pop-opera din România! Cum sunt primite piesele voastre, care, trebuie să recunosc, aduc o mare bucurie și o stare de bine!

Octavian Dobrotă: Suntem prima trupă din România și, fără lipsă de modestie, și singura, încă. De la prima apariție, oamenii au spus: „dar unde ați stat ascunși până acum?” Peste tot pe unde am cântat am fost primiți cu mult entuziasm și dragoste, fie că am cântat pe scenele teatrelor de Operă, pe scenele Filarmonicilor din țară, în concerte de Gală sau la Zilele Orașelor organizate de Primării sau în Gale de Premiere a muzicii comerciale sau „mainstream” ca „Romanian Music Awards”sau „Romanian Top Hits”.

1

Ana Magdin: Ați lansat un videoclip superb la piesa „Luna”, o adevărată operă muzicală a compozitorului și textierului Mihai Alexandru! Cât de interesate sunt televiziunile și posturile de radio, ca să promoveze acest act muzical atât de valoros?

Octavian Dobrotă: Radiourile în România au o politică proprie de difuzare a pieselor, o politică doar de ei înțeleasă sau poate nici de ei… Din fericire, televiziunile sunt mult mai deschise și mai dornice să promoveze muzica de calitate și pentru asta le muțumim tuturor celor care au fost mereu lângă noi, producători și moderatori. De asemenea și presa scrisă a fost lângă noi la lansarea acestei piese superbe și a videoclipului sau și astfel, mesajul nostru a ajuns la sufletul publicului și al fanilor noștri, care sunt din ce în ce mai numeroși. În ceea ce privește „Luna”, este un videoclip de imagine la noul nostru single, o piesă de dragoste de iarnă, care vine să confirme stilul pop-opera, un stil pe care Distinto l-a impus pe piața românească și cu care am cucerit publicul, stil muzical care astfel a început să fie promovat în ultimii ani și de concursurile de talente precum „Românii au talent”, „Vocea României” sau „X-factor”.

Piesa „Luna”, al cărei compozitor și textier este Mihai Alexandru, este o poveste de dragoste care ne introduce în lumea miracolului iubirii care are loc într-un cadru feeric de iarnă. Atmosfera de basm care se petrece sub lumina mistică a lunii, este ilustrată de Bogdan Alexe, cel care semnează regia videoclipului propus de noi tuturor romanticilor incurabili.

https://www.youtube.com/watch?v=TGgnMuGWtfA

 

Ana Magdin: În perioada care urmează, unde vă pot vedea iubitorii DISTINTO?

Octavian Dobrotă: Sunt multe spectacole în care vom apărea, așa că îi îndemn pe toți cei care doresc să ne vadă activitatea să intre pe site-ul nostru, www.distintolive.ro .

Ana Magdin: Ce noutăți pregătiți anul acesta?

Octavian Dobrotă: În mod normal, dacă lucrurile vor decurge cum trebuie, ar trebui să avem un turneu prin țară în toamna acestui an, dar și să lansăm un nou videoclip tot în toamnă.

Ana Magdin: Cum este piața muzicală din România pentru artiștii români?

Octavian Dobrotă: Din fericire este în creștere din punct de vedere calitativ. Față de acum 10 ani, s-a produs o epurare și s-au selectat valorile, uniformizându-se cumva în partea superioară a calității, atât ca artiști, cât și ca producții muzicale. Parcă acum muzica este mai atent selectată, nu orice apare e bun de difuzat, și chiar și compozitorii din noul val au mai căpătat experiență și chiar un pic mai mult simț estetic.

Ana Magdin: Câți dintre moderatorii emisiunilor muzicale și de divertisment sunt interesați să sprijne valorile muzicale din România?

Octavian Dobrotă: Sunt mulți care se identifică cu muzica noastră și cu mesajul pe care dorim să-l transmitem. Foarte important ar fi de amintit că producatorii din spatele acestor emisiuni sunt cei care fac invitațiile și sunt alături de noi, sunt cei care nu se „văd” pe cameră, dar se „simt”. Dar dacă ar fi să enumăr, i-aș aminti pe câțiva dintre ei, care de-a lungul timpului ne-au susținut permanent și necondiționat: Răzvan și Dani, Corina Chiriac, Mihaela Tatu, Mihaela Rădulescu, Mihai Morar, Gabriela Cristea, Horia Moculescu și Alexandra Velniciuc, Dan Diaconescu , Carmen Fulger, Ilinca Vandici și mulți alții…

Ana Magdin: Ce vă doriți cel mai mult pentru această trupă, pentru români și pentru România?

Octavian Dobrotă: Pentru Distinto cel mai mult îmi doresc succesul internațional, dar și colaborarea cu artiști ca Angela Gheorghiu, Celine Dion sau Andrea Bocelli. Desigur, acestea sunt vise, dar cu vise ne hranim toată viața și dacă mai și crezi în ele, cu siguranță se vor realiza !

Ana Magdin: Cine vă compune piesele și cu ce compozitori doriți să colaborați?

Octavian Dobrotă: Am colaborat cu mulți compozitori, probabil cei mai importanți din România pentru genul abordat de noi, pop-opera: Andrei Kerestely, cel care ne-a și orchestrat primul nostrum album, Cristan Faur care ne-a scris piesa „Open your eyes” pentru noi și pentru soprana Ianna Novacsi cu care am câștigat televotingul la Eurovision România 2011. Probabil „Open your eyes” este cea mai frumoasă piesă scrisă vreodată pentru preselecția Eurovision din România. Am mai colaborat cu Dani Alexandrescu de la K1 care ne-a scris single-ul „Aripi să zbori”. Și nu în ultimul rând cu Mihai Alexandru care ne-a scris piesa pe care o avem acum în promovare, „Luna”. Am mai colaborat și cu compozitori din afara României, ca Joe Faruggia și Paul Abella care au compus un alt duet cu Ianna Novac, „Te am”, dar și Sandu Gorgos din Moldova. Cu siguranță mai sunt mulți compozitori cu care mi-aș dori să colaborăm, din România cu siguranță cu Andrei Tudor și …Marius Țeicu. Dacă ar fi să-mi doresc să colaborăm cu un compozitor din afară, acesta ar fi David Foster și sper ca mai devreme sau mai târziu acest vis să se împlinească. Aceasta este una dintre cele mai mari dorințe ale mele în plan profesional.

5

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

Octavian Dobrotă: Fiți români peste tot pe unde vă aflați, fiți mândri de voi și împărtășiți peste tot valorile și tradițiile românești. Știți vorba aceea: „Eu nu am cerut să fiu român. Eu am avut NOROC!”

Monahismul românesc

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2016

Monahismul românesc

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Monahismul este un rod ales al vieţii sănătoase a Bisericii. El râvneşte la aceeaşi desăvârşire a iubirii pe care Hristos a arătat-o, adică a urma întocmai desăvârşirii vieţii Lui. Dobândirea acestei desăvârşiri înseamnă o retrăire a vieţii lui Hristos pe pamânt a fiecărui credincios. Toată viaţa în mănăstire are ca scop dobândirea duhului smereniei lui Hristos pentru a ajunge astfel şi la desăvârşirea iubirii Lui (…). Valoarea monahismului constă tocmai în aceea că îl călăuzeşte pe monah pe calea cea pogorâtoare de dragul noii porunci a lui Hristos. Şi, negreşit, împlinirea poruncii Sale este viaţa veşnică1.

La originea vieţii monahale creştine stă ca ţel primordial atingerea desăvârşirii, în acest sens înţelegându-se, în primul rând, împlinirea datoriei de a păzi toate poruncile lui Dumnezeu. La noi, la români, monahismul a fost prezent de la începuturile vieţii creştine, fiind şi astăzi o marturie de înălţătoare ţinută duhovnicească, monahii având şi reputaţia de a fi gospodari de frunte şi filantropi de o adâncă generozitate. Monahul înfăţişează atât bucuria, cât şi tristeţea, respectiv fericirea de a fi aproape de Domnul şi nefericirea de a te şti alungat din paradisul Său.

Despre români se poate spune că sunt singurul popor din Europa care a avut călugări sihaştri, chiar înainte de naşterea Mântuitorului Hristos. Istoricul grec Herodot, care a trăit în antichitatea păgână, scrie despre strămoşii noştri, Dacii şi Geţii, că erau cei mai religioşi oameni din lumea cunoscută pe atunci, iar centrul vieţii morale – spune el – era în Munţii Carpaţi, adică în România de azi2. Susţin aceasta, fără îndoială, analogiile evidente între ascetismul celor două credinţe, a lui Hristos şi a lui Zamolxis, asemănări bine cunoscute care explică în mod cert creştinarea precoce a geto-dacilor romanizaţi care au format o latinitate orientală creştină cu rădăcini adânci, înfipte în fondul ancestral.

Întrucât monahismul reprezintă un aspect de primă importanţă a spiritualităţii şi moralei Evangheliei lui Hristos este cert că el a existat din primele zile ale creştinismului. Ascetismul a fost un element constitutiv al creştinismului încă de la originile lui apostolice pentru că el face parte integrantă din Evanghelia împărăţiei aduse lumii de Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Religia creştină a fost adusă prin părţile României de Sfântul Apostol Andrei, care a predicat în Dobrogea, pe Malul Mării Negre, ucenicii lui greci şi romani trecând şi în stânga Dunării, răspândind creştinismul până în inima Daciei3. Se cuvine menţionat totodată că în timpurile primare ale neamului nostru „religia creştină a fost factorul principal care a putut să închege elementele disparate şi eterogene într-o unitate sufletească. Duhul creştin, învăţătura evanghelică, importate de creştinii, cari se vor fi găsit cu siguranţă între coloniştii şi prizonierii aduşi în Dacia Traiană (…) din Peninsula Balcanică, au făcut ca sufletele să seapropie tot mai mult unele de altele şi după cteva veacuri să formeze o unitate sufletească şi naţională bine distinctă, care în mijlocul atâtor circumstanţe istorice neprielnice a dăinuit până astăzi4.

Interesul studierii şi cunoaşterii vieţii monahale româneşti, atracţia pentru vieţile călugărilor şi maicilor, a acelor suflete care s-au dăruit lui Dumnezeu sub chipul smerit al isihasmului implicând cu certitudine delicate aspecte pe care le determină trăirea mistico-ascetică, este consolidat de teza autorizată şi riguros susţinută potrivit căreia poporul român are vocaţie monahală şi un destin isihast, cunoscut fiind că în vremurile de restrişte, numeroase, de-a lungul istoriei, recurgea invariabil la efectul miraculos de unire a sufletului cu Dumnezeu prin rugăciune5.

Monahismul a parcurs în România aceleaşi etape ca şi evoluţia formaţiunilor statale şi politice, putându-se lesne constata că s-a dezvoltat concomitent cu acestea. Un aspect demn de menţionat este acela că până la întemeierea principatelor nu au existat mănăstiri cu viaţă de obşte. Destinul monahismului românesc a fost legat indisolubil de destinul politic al ţărilor româneşti situate de o parte şi de alta a Carpaţilor şi de împrejurarea neprielnică pe care a constituit-o pătrunderea înacest spaţiu, începând cu secolul al XI-lea a regatului catolic maghiar învestit de papalitate cu menire misionară, ceea ce a determinat înlocuirea unor mănăstiri ortodoxe cu mănăstiri catolice. În ţările române, domnitorii şi mitropoliţii au fost cei care au căutat să organizeze mulţimea de schituri şi să le impună trecerea în viaţa de obşte a unor mănăstiri, viaţa monahală înregistrând în timp suişuri şi coborâşuri însemnând perioade de strălucire, ca şi intervale de decădere. Declinul spiritual s-a datorat, pe lângă unele războaie şi reale devastări, şi proliferării fenomenului de închinare a mănăstirilor mari unor mănăstiri şi aezăminte greceşti din Imperiul Otoman, cu toate implicaţiile nefaste adâncite de lungul secol fanariot (secolul al XVIII-lea).

Mănăstirile noastre au fost nu numai adevărate stavile în calea năvălirilor barbare, dar şi centre de cultură, aici funcţionând şcoli, biblioteci, tipografii, ateliere de creaţie în artele plastice, dar şi spitale şi aziluri pentru cei aflaţi în nevoie. Este unanim recunoscut că literatura noastră ar fi fost mult mai săracă fără Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanu şi alţi valoroşi scriitori proveniţi din tagma monastică, după cum e greu să ne imaginăm cum ar arăta astăzi artele plastice din România fără bisericile de la Putna, Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa, Hurezi sau Curtea de Argeş.

h

Foto. Manastirea Voronet

Numeroşi monahi şi teologi erudiţi, dar şi alte personalităţi de acţiune, conştienţi şi sensibili la imperativele istoriei, au creat şi promovat acţiuni culturale cu valenţe nu doar bisericeşti, ci şi profund naţionale. În ciuda românismului demonstrat de monahi şi clerici în lupta lor pentru unire şi afirmare naţională, întemeietorii României moderne au răspuns bisericii cu o brutalitate nejustificată şi nemeritata, monahismul plătind fără vină scandaloaselor abuzuri ale egumenilor greci de la mănăstirile închinate, a doua jumătate a secolului al XIX-lea fiind consemnată de istorie ca o etapă dură, caracterizată printr-o regretabilă reprimare din care va reveni încet, dar sigur, însă în cadre mult diminuate, în prima jumătate a secolului al XX-lea.

Se cuvine subliniat „revirimentul monahal de tip isihast care a avut şi un remarcabil impact cultural între anii 1944-1958 legat de cercul Rugul Aprins de pe lângă Mănăstirea Antim. Intelectualii grupaţi în jurul poetului şi ziaristului Sandu Tudor (1896-1960), devenit schimonahul Daniil, au ales calea rezistenţei duhovniceşti la comunismul sovietic invadator în experienţa monahismului interiorizat în rugăciunea inimii sub călăuzirea stareţului Ivan Kulighin. În 1958, întreg grupul a fost arestat şi condamnat la ani de temniţă grea. Părintele Daniil a murit în temniţa Aiudului, supravieţuitorii fiind eliberaţi în 19646.

Printr-o politică de adaptare ce s-a dovedit a fi fost propice, patriarhul Justinian Marina (1948-1977) a reuşit să salveze monahismul din calea regimului sovietic instaurat în 1944, în ciuda represiunilor, întemniţărilor, persecuţiilor individuale. Ba mai mult, „patriarhul a iniţiat un plan foarte larg asupra învăţământului bisericesc: reorganizarea seminariilor teologice şi a şcolilor de cântăreţi, înfiinţarea seminariilor şi a şcolilor monahale”7, voindu-se „un Brâncoveanu al procesului – nu mai puţin vast – de culturalizare a vieţii monahale (…), a reînfiinţat seminarul de la Neamţu, pentru monahi, şi a înfiinţat două seminarii pentru călugăriţe, unul la Văratec – mutat mai târziu la Agapia – şi unul la Plumbuita, în Bucureşti – mutat şi acela, la Hurezi”8.

În fine, se impune să consemnăm aprecierea că, împreună cu capii Bisericii Ortodoxe Române (Nicodim, Justinian, Justin şi Teoctist), monahismul românesc a înfruntat totalitarismul comunist, izbândind, fără îndoială, prin mari duhovnici care au constituit veritabile coloane spirituale ale bisericii şi ale poporului, întrupări vii incontestabile ale tradiţiei noastre isihaste bazată pe despătimire şi rugăciune neîncetată propagată cu bunătate şi iubire asupra neamului.

 

Note bibliografice

  1. Arhimandrit Zaharia Zaharou, „Merinde pentru monahi”, Editura Nicodim Caligraful, Putna, 2012, p. 19.
  2. Arhimandrit Roman Braga, „Pe drumul credinţei”, HDM Press, Inc., Rives Junction, MI, p. 255.
  3. Ibidem”, p. 256.
  4. Grigore Comşa, „Ortodoxia şi românismul în trecutul nostru”, Arad, 1933, p. 13.
  5. Curentul Internaţional, „Mănăstirea ortodoxa Adormirea Maicii Domnului din Michigan – un aezământ monahal mirific”, autor: Dorin Nădrău, 21 Octombrie 2015.
  6. Arhimandrit dr. Vartolomeu Androni, „Monahismul românesc: izvoare, evoluţii, actualitate în lumina Sfântului Vasile cel Mare”, Simpozionul cu prilejul împlinirii a 1630 de ani de la mutarea la cele veşnice a Sfântului Vasile cel Mare.
  7. Valeriu Anania, „Memorii”, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 187.
  8. Ibidem”, p. 194.

Dorin Nadrau.Poza noua

 Foto. Dorin Nadrau

Euridice va muri oricum – Marin Badea

Posted by Nuta Istrate Gangan On February - 9 - 2016

576813_407925072564375_434757868_n

 

Cum să te comporți cu o femeie care își exteriorizează emoțiile cu o naturalețe care te sperie? Te vede pentru prima dată și tot ce face este să te ia, simplu, de braț: Ce faci, ariciule? Iar tu exact asta ești, un arici, dar unul peste care a căzut primul strat de brumă, în Octombrie, unul care se simte în permanență vinovat, un ghem de spini, un arc, un sac de nervi și de emoții, te cabrezi și nimic nu-ți risipește îndoiala, nici aerul dens din jur, nici rumoarea, ești într-o gară de care te leagă o imensă tristețe, e o peșteră plină de resentimente, de venin, de îndoieli și de nedreptate, asta îți spui: oare spre ce mă îndrept? Dar îți pasă cu adevărat?! Te decizi, într-un târziu, că vei căuta un răspuns, dar nu acum, până la urmă nu ți se mai pare un lucru ieșit din comun, dacă te risipești tu, ca fumul țigării din care tragi cu poftă, asta ar fi cu adevărat ceva extraordinar, te agăți de gestul ăsta câtă vreme ești incapabil să faci altul, să te comporți la fel de firesc, să-i schițezi un zâmbet, fie el și tâmp, o privești cu coada ochiului, dacă se risipește ea înainte de a te risipi tu, asta e adevărata provocare, dacă e o nălucire ca multe altele care îți invadează diminețile, când dormi și visezi că nu dormi, când nu dormi și visezi că nu dormi, când te trezești mult mai obosit decât atunci când te-ai hotărât că e timpul să te scufunzi în somnul tău mereu agitat, aproape smasmotic, totdeauna ca un fel de hrană care nu reușește să te sature, să te ghiftuiască, să te întremeze, dracu știe ce fel de arșițe te invadează când tu ai deja figura aia de arbore exotic sădit pe o banchiză, de pui de flamingo eclozat prematur direct într-o colonie de anaconde.

Dar nu ți se poate întâmpla nimic rău. Nimic. Nimic, nimic, nimic. Și iar te întrebi: nu cum trebuie să te comporți cu ea, cea care își exteriorizează atât de firesc emoțiile, nu asta e întrebarea corectă, ci cum te poți recompensa față de o femeie care a decis să te vindece? E o femeie perfect adaptată la mediul înconjurător. La lumină. La întuneric. La angoasele tale. La sentimentul cumplit al ratării pe care îl porți cu tine, oriunde te-ai duce, pe sub haine, în buzunare, în mirosul tău de om ursuz și care nu poate să zâmbească decât atunci când nu-l vede nimeni, poți supraviețui cu așa ceva, până la urmă, te crezi deosebit tocmai prin această capacitate formidabilă de a avea convingerea că toți ceilalți sunt capabili să-ți citească resemnarea pe chip, o porți numai tu, ca o medalie, ca un trofeu, conștient că ești ultimul supraviețuitor al acestei specii de oameni care se declară inapți din punct de vedere social, din punct de vedere emoțional, schilodiți sufletește, ea a sintetizat acest șir de însușiri negative într-o formulă mult mai simplă și mult mai aproape de adevăr: Ești crud și egoist!

Își petrece o parte din vară în sudul Franței, prin Carnon, aproape de Arles, unde alienarea e singura formă prin care te poți conserva, colindând boutiqurile, în căutare de bijuuri, îi place să le privească, să le atingă, să le mângăie, e extrem de minuțioasă când vine vorba de astfel de podoabe, le răsucește pe toate fețele, caută defecte închipuite, caută proprietăți închipuite, le inventează o poveste, asta e brățara pe care mi-ai luat-o pe când eram gata să scap trenul, să plece fără mine și cu tine-n gând, cu degetele tale cotrobăind prin locuri rușinoase, nu aveam altă soluție decât să ne căutăm un adăpost numai al nostru, să rămânem acolo peste noapte, peste viață, într-o gură de canal, m-ai fi botezat Euridice, ochii tăi ar fi luminat precum cei ai lupilor, când sunt în călduri, ar fi fost camera noastră dintr-un hotel de 4 stele, cu patul imens, acoperit de un macat gros, greu, sufocant, plin de perne, am fi avut o cadă la fel de imensă, ca să putem încăpea amândoi, am fi avut și terasă, cât mai aproape de cer, de-acolo marea să ni se pară pitică, oamenii să se vadă precum niște furnici imediat după ce au fost stropite cu insecticid, amețite, mirosind a moarte, vorbind singure, strigându-ne pe nume, înainte de a-și da sufletul, heei, e vremea să faceți dragoste, fraierilor; când și când se decide să-și cumpere una, o agrafă, o broșă, dacă se poate să conțină o piatră din onix negru, piatra secretelor, ariciule, nu-i așa că eu sunt cel mai mare secret al tău?

Și cum poți iubi o astfel de femeie? Cu câtă luciditate? Cu câtă fervoare? Te gândești că o astfel de femeie trebuie iubită ca și când ți-ar fi cel mai mare dușman, cu aceeași măsură, cu aceeași intensitate cu care se propagă și ura. Căci asta ești: un ghem de ură! Un mănunchi de oase și de nervi! Oasele tale bat în tobe imaginare. Iar tobele imaginare sunt tigve. Pe nervii tăi stau cățărate păsări grele, de pradă, gata să sfâșie orice animal mai mic sau egal cu greutatea lor. Te foiești tot timpul, încerci să înțelegi ce ți se întâmplă, oare spre ce mă îndrept? Și te îndrepți, deși nu ai habar, spre o linie a orizontului la care și ajungi în cele din urmă, faci asta numai dacă urli, la fel cum urlă morții, când încep să rasufle, puțin câte puțin, imediat după ce sunt îngropați. Te îndrepți spre vindecare, deși faci parte din categoria acelora care nu vor și nu cred în așa ceva. Nu există vindecare. Nu există. Vindecarea înseamnă să te abrutizezi, să te transformi într-un membru al turmei, anonim, anodin, lipsit de gust, de culoare, de miros. Și nu-ți dorești asta, în vreme ce ea, care își exteriorizează atât de firesc, de natural, emoțiile, și-a propus să-ți fie panaceu. Ție. Urii tale. Dracilor tăi. Suferințelor tale, cele mai multe închipuite. Ți se citește asta pe chip, toată lehamitea adunată într-o grimasă care spune că nu mai crezi în minuni, că îți e indiferent dacă timpul curge dinspre mâine în ieri, că da, așa e, e posibil să plouă, e posibil să-ți fie somn, culcușește-te lângă mine, veverițo, sub brațul stâng, cât mai aproape de inimă, asta ca să mă pot întreba, iar și iar, cum poți iubi o astfel de femeie, cu câtă luciditate și până unde ai voie să te implici?

Poți vedea marea prin ochii ei, deși marea pe care ea o vede, în fiecare vară, e roșie, invadată de alge din ordinul Rhodymenia, poate fi despărțită la o simplă poruncă, la o simplă lovitură de toiag, la stânga, apă vie, în dreapta, apă moartă, se face, iată, o cărare pe unde poți păși sfios către celălalt mal. Iar pe celălalt mal e o viață anterioară, pe care nu ați reușit să o trăiți până la capăt, în care ați fost doar voi doi, încă de la facerea lumii, îl aveți pe Cain, îl aveți pe Abel, iar Set urmează să se nască ceva mai târziu, imediat cum îți mânjești mâinile de sânge, criminalule! Căci asta ești, crud și egoist, cum spune ea. Crud și egoist! Nesigur. Totdeauna te uiți în urmă. În trecut. Nu te întrebi cum trebuie să te comporți cu o astfel de femeie, stăpână pe ea, care merge și privește în față, drept, cu siguranța aceea pe care ți-o dă convingerea că nu ți se poate întâmpla nimic rău, asta pentru că așa vrei tu, pentru că așa ți-ai propus, pentru că așa trebuie să fie, în cele din urmă, ci care e modalitatea prin care te poți recompensa în fața ei, asta ca să nu te mai simți ca un intrus care-i răscolește mintea, carnea, sentimentele, în cele din urmă viața, care o face de-atâtea ori să se simtă vinovată. Pentru că ai lăsat-o să încerce să te vindece. A încercat asta punându-ți ambele palme pe cap, când Soarele se hotărâse să se sinucidă, aruncându-se-n valuri, ești vindecat, ariciule, ești vindecat! În vreme ce marea văzută de tine este aia pe care o poți traversa pur și simplu, poți călca pe ape fără să te scufunzi, un astfel de sentiment nu ți-l dă credința, ci dragostea, dragostea ta pentru femeia care a decis să îți imprime pielea cu mirosul ei, alb, matur și fraged în același timp. Un miros vindecător de nevroze.

Și-ai ajuns la o concluzie care te satisface: singura formă prin care te poți recompensa în fața unei femei care te cuprinde atât de firesc de braț, întrebându-te simplu, ce faci, ariciule, care se ghemuiește în tine, noaptea, căutându-ți obrazul, căutându-ți căldura, cu care faci dragoste de parcă imediat după asta urmează să vină sfârșitul lumii, care-ți cere bomboane, cele care spun totdeauna îmi e dor de tine, care vrea s-o lași să se plimbe de-a lungul unei plaje nedescoperite, neinvadată de civilizație, care nu vorbește atunci când tu taci, care vorbește atunci când tu taci, care plânge, în cele din urmă, atunci când vede că tot efortul ei a fost în zadar, tu ai deja pe tine o armură plină de indiferență, nu contează dacă timpul curge dinspre azi înspre mâine, dinspre mâine în ieri, dacă se despart apele atunci când bați tu cu toiagul, dacă pe malul celalalt e o viață în care ați trăit amândoi, fericiți, extrem de fericiți, până la capătul veacurilor, e să o ucizi. Să o ucizi puțin câte puțin. Numai un om crud și egoist poate face asta. Să o ucizi și în același timp să nu simtă că tu exact asta faci. Strop cu strop. Atent. Extrem de atent. Sistematic. O astfel de femeie nu are ce căuta în viața ta. Nu are ce să-ți ofere decât vindecarea. Adică exact ceea ce tu refuzi. Refuzi cu obstinație. Refuzi din convingere. Refuzi să te lași ucis.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors