Archive for the ‘Cultural’ Category

ZIUA-LIMBII-ROMANE-ARMENESCU-xwb

Elena ARMENESCU

 

Sunt cunoscute mărturiile literare antice care îi localizează pe geto-daci, ca popor locuind în ţinuturile de miază-noapte ale Europei, mai exact in teritoriul carpato-danubiano-pontic, adică în ţinuturile locuite azi de români. De pildă, din descrierile lui Strabon,  aflăm – pe lângă datele geografice – şi despre felul cum arătau bărbaţii daci, care erau de statură înaltă, „laţi în umeri” şi aveau „pumnii ca ciocanele de spart ziduri” prin urmare,  bărbaţii  daci erau înalţi şi robuşti,  aveau în general, pielea de culoare deschisă, ochii albaştri şi părul blond-roşcat.

 

Populaţia Daciei era compusă din nobili, oameni liberi şi sclavi.

 

Principalele documente asupra costumelor dacice atestă şi unele deosebiri de rang. Nobilii aveau dreptul să-şi acopere capul cu o căciulă de pâslă cu formă ţuguiată numită „pilos” sau „pileus” de la care li se trage şi denumirea de „pileati”, în timp ce ceilalţi „comati”, care formau grosul armatei, (ţăranii şi meşteşugarii) purtau părul lung „capillati”. O altă deosebire a ţinutelor nobililor era centura decorată cu o pafta ornamentală la care era ataşată sabia. Diverse izvoare iconografice şi surse literare ajunse pînă în zilele noastre, permit reconstituirea unei imagini veridice despre costumul strămoşilor noştri daci.

 

Cele mai importante surse de studiere a costumului dacilor rămîn a fi metopele monumentului triumfal de la Adamclisi (Dobrogea), basoreliefurile Columnei lui Traian (Roma) precum şi fragmente de stele funerare descoperite pe teritoriul Daciei, cum sunt cele de la Costeşti-Blidaru, din cimitirul de la Densuş, la care adăugam uimitoarele descoperiri din ultimii ani in apropiere de Sibiu in timpul sapaturilor pentru viitoarea autostrada Sibiu-Nădlac cu dovezi că zona a fost nu numai locuită din neolitic, ci a fost un puternic centru economic si administrativ – loc devenit un vast şantier arheologic, ca să nu mai vorbim despre statuile dacilor care împodobesc Arcul de Triumf din Roma, al împăratului Constantin Cel Mare. În majoritatea cazurilor dacii sînt reprezentaţi purtînd bărbi şi plete. Reprezentările cioplite sau sculptate în antichitate, îi înfăţişează pe daci avînd siluete robuste puse în valoare de veşmintele confecţionate din ţesături de casă, simple ca croială, comode, lipsite de elemente decorative expresive. Un aspect important care trebuie menţionat este decenţa costumului purtat de daci, lipsit de decolteuri sau volum exagerat.

 

Acum se ştie că statuile antice erau colorate, dar este dificil să fie determinată cromatica costumului, putem doar presupune că aceasta era susţinută de nuanţele naturale ale materialelor utilizate: nuanţe de alb-bej, griuri şi brumărie – culoarea naturală a lînii de oi. Materialele folosite pentru îmbrăcăminte erau de provenienţă vegetală precum cînepa şi inul, şi animală: pieile şi blănurile. Bărbaţii asortau cămaşa cu pantaloni pînă la glezne, destul de strîmţi, uneori foarte lungi şi încreţiţi, formînd cute transversale asemenea iţarilor de lînă, purtaţi de ţăranii moldoveni pînă la începutul secolului al XX-lea.

 

Subliniez  – in legătură cu aspectul vestimentar şi nu numai – ilustra lucrare de doctorat a domnului Profesor Leonard Velcescu, din care rezultă studiul statuilor de daci aflati atat pe Arcul de Triumf al Imparatului Constantin Cel Mare ridicat in Roma, in proximitatea Coloseumnului, cat si in marile muzee ale lumii: Roma (Vatican) Luvru (Paris) Ermitaj (Petrograd) s.a. Pe langa vestimentatie, domnia sa analizeaza atitudinea meditativa a chipurilor frumoase, cu robusteţe bărbătească, demne, care sugereaza inteligentă, eternizate in neuitarea pietrei, incat se pune intrebarea legitimă: Cine este invinsul si cine invingatorul? Vă rog să urmăriţi în derulare, imaginile care ilustrează aceste statui!

 

Straiul, sau portul popular cunoscut până în zilele noastre, isi are originile in imbracamintea stramosilor nostri traci (daci si geti) si se identifica cu cel al popoarelor din Peninsula Balcanica -aromâni, vlahi, macedo-români.

 

O sursă valoroasa de informaţie asupra continuitaţii portului se regaseste in tinuta domnitorilor, boierilor si a taranilor alaturi de diverse documente si cronici pictate, jurnale, tablouri, armure cu gravuri. Dupa sec XX apar si albume cu diferite variante fotografice, transformate ulterior in carti postale valoroase.

 

Costumul purtat de bărbaţi

 

Piesele, care definesc aspectul vizual – decorativ ale costumului bărbătesc sînt: cămaşa, iţarii şi brâul, căciula sau pălăria, sumanul, cojocul şi mantaua. Cămaşa de in sau cînepă, cu lungimea pînă mai jos de genunchi (in sud, ca la echipele actuale de dansatori dîn Teleorman), sau scurta, pana la jumătatea coapsei, ca la mocani) De regulă cămaşa era cu mîneca lungă şi avea o croiala simplă fiind asamblată din fîşii drepte de ţesătură. Accesorii ca: brâul, agrafe de prins tunica, braţări etc. In funcţie de anotimp, (iarna adăugau cojoace, căciuli) iar încălţămintea sub formă de opinci, era  confecţionată din piele şi ciorapi  împletiţi din lână, aşa cum mai întâlneam în copilărie ţărani de la munte. etc.

 

Privitor la cămaşa bărbătească – conform croielii este cunoscută prin răspîndirea unor tipuri de bază: „cămaşa dreaptă tip tunică”, „cămaşa cu platcă”, „cămaşa de mire”, „cămaşa cu fustă” etc. Cămaşa dreaptă de tipul „tunică” este o formă arhaică de largă răspîndire teritorială în toate zonele Moldovei, deosebindu-se după dimensiuni. Deosebit de frumoase erau „cămaşele de mire”, care se brodau mărunt cu multă chibzuială de către fete pentru ziua nunţii. Acesta era de fapt cadoul miresei pentru mire, adăugîndu-se şi un brîu cu motive alese. Ea se broda în cruciuliţe sau neted – „alb”, „butuc” la guler, piept, mangete, tivindu-se pe margini cu găurele. Se îmbracă în pantaloni.

 

În partea de la talie în jos bărbaţii purtau pantaloni, care sînt de mai multe tipuri: „izmene”, „iţari”, „bernevici”, „nădraji” şi „meşini”. Cele mai răspîndite erau „izmenele”, care vara serveau şi ca pantaloni, erau cusuţi din pînză de bumbac cu in, sau cînepă. Mai tîrziu ei se îmbrăcau ca lengerie de corp din pînză de bumbac.

 

Tipic, erau „iţarii”, care se coseau din ţesătură de lînă cu bumbac şi aveau o lungime de

2 m, dar fiind şi înguşti se încreţeau pe picior de la gleznă pînă la genunchi. Se purtau vara şi iarna. Peste cămăşă se îmbrăca pieptarul în sezonul rece.

 

Accesorii ca: brâul, agrafe de prins tunica, braţări etc. In funcţie de anotimp, (iarna adăugau cojoace, căciuli) iar încălţămintea sub formă de opinci, era  confecţionată din piele, ciorapii  împletiţi din lână, aşa cum mai întâlneam în copilărie la ţăranii de la munte. etc.

 

Brâul (chimirul) confecţionat din piele, lat de până la două palme, împodobit cu modele de cârmă bătută se încingea peste cămaşă dând acesteia în partea de jos aspectul unor fustanele care coborau până la jumătatea coapselor, sau mai lungi.

 

Cioarecii erau confecţionaţi din pânză albă de bumbac ţesută în casă – pentru vară, iar pentru sezonul rece din lână, ca şi cea pentru căputuri. (Iata explicarea cuvântului in:

  • DEX:  ”cioáreci – 1. Pantaloni tipici ţărăneşti, din postav alb făcut în casă. – 2. În anumite regiuni, ciorapi de pînză sau postav purtaţi de femei iarna. – 3. Postav făcut în casă, stofă de lînă groasă. – cioaric „postav”; cioariţi „ciorapi de pînză”. Origine necunoscută. Pare a fi acelaşi cuvînt iţari, prin intermediul unui *iţari(ci). Dacă această ipoteză este corectă, este vorba aproape sigur de un cuvînt din fondul tradiţional. Explicaţiile date pînă acum sînt insuficiente: din szövedék „ţesătură” (Cihac, II, 490); din çarek „cizme orientale”, τσαρούχια, tšarihe (Şeineanu, II, 132; Meyer 439; Lokotsch 401); din cioară „şireturi pentru picioare” (Capidan, Dacor., IV, 265); de la benevreci, contaminat cu čoa (‹ çohe) „stofă de lînă groasă” (Weigand, Jb., XVI, 222). – ciorecar, (ţăran, sătean).

 

  • Sursa: DER (1958-1966): cioareci pl. 1. nădragi ţărăneşti foarte strâmţi, din lână ţesută în patru iţe şi deci mai groşi decât iţarii; 2. (Banat) ciorapi de dimie pentru femei. [Turc. ČARIK, încălţăminte de piele groasă: sensul intermediar e «ghetre», accepţiunea vorbei în macedo-româna (cf. fr. chausses, nădragi, lit. încălţăminte)].
  • Sursa: Şăineanu, ed. a VI-a (1929): cĭoárecĭ m. pl. (var. din turecĭ. V. tureac). Vest. Pantalonĭ ţărăneştĭ strimţĭ de dimie. V. bernevecĭ, ceacşirĭ, poturĭ.
  • Sursa: Scriban (1939) | Definiţii din dicţionare specializate. Aceste definiţii pot explica numai anumite înţelesuri ale cuvintelor: cioáreci, s.m., pl. – Pantaloni de lână ce se poartă iarna: „Zină, oaie, zină, / Că din lâna ta / Cioareci noi mi-oi fa” (Memoria 2001: 29). – Probabil cuv. autohton (NDU); Din tc. čaryk (MDA). Fara comentarii!”

 

Haina exterioară purtată de daci, mai ales iarna, era un cojoc cu blana pe dinăuntru sau pe dinafară. În acest sens poetul Ovidiu menţiona: „Trec băştinaşii înfofoliţi în miţoasele blănuri” (Tristele, III, 10). Pe vreme rea, în afară de cojoace se mai purta gluga – ajustată în jurul gâtului cu un şiret şi garnisită la terminaţii cu franjuri. Apanaj al păstorilor, gluga a rezistat în timp transformîndu-se în costumul popular moldovenesc în manta cu glugă. În picioare, dacii încălţau opinci legate cu nojiţe, rămase şi ele în costumul ţărănesc de-a lungul veacurilor. Imagini cu costume pupulare din secolul trecut – sunt prezentate in slit-urile care urmează!

 

Costumul purtat de femei

 

Este înfăţişat pe Columna lui Traian ca o ţinută elegantă chiar pentru zilele noastre, se compunea dintr-o rochie-tunică lungă, peste care era drapată ingenios o mantie largă, în timp ce îmbrăcămintea comună, reprezentată în metopele şi basoreliefurile de la Adamclisi, era alcătuită dintr-o cămaşă de pînză încreţită la gît, de o formă purtată pînă azi în Moldova, peste care este încinsă de la brîu în jos o bucată de ţesătură asemeni catrinţei.

 

Ţinuta vestimentară populara femeiasca este compusa din camaşă, poale si piesa care acopera de la brâu în jos care se diferentiază de la o regiune la alta. Ea poartă mai multe denumiri în concordanţă cu zona geografica ”catrinţa”, ”vâlnic”, ”fotă” şi ”opreg”.

 

Catrinţele Peste poale, în faţă şi în spate se pun catrinţele negre cu dantelă pe marginea de jos (modele păstrate în zona  de munte, la momârlani şi în cea  a Sibiului). Ambele catrinţe sunt brodate pe părţile laterale cu dantelă neagră, iar în partea de jos, aproape de jumătate au două benzi late de ornamente cusute cu mătase neagră sau alte culori sobre în motive geometrice sau florale . În Maramureş catrinţele sunt teşute din lână, pe fond negru cu dungi orizontale gri (in antichitate) roşii sau portocalii (actual) .

În încălţări atât femeiele cât şi bărbaţii purtau şosete groase de lână numite călţuni, încălţămintea tradiţională fiind opincile. Portul popular femeiesc din zona Muscel  se caracterizează în primul rând printr-o unitate desăvârşită, fiind cunoscut şi sub numele de „portul românesc cu fotă”. Elementele constitutive: fota , iia, marama, ştergarul, betele, etc., (aşa cum este costumul  în care sunt îmbrăcată eu acum!)

 

În ceea ce priveşte costumul popular moldovenesc destinat femeilor include în structura sa  componente ca: învelitoarea de cap, de corp, încălţămintea, bijuterii şi accesorii, purtate în funcţie de importanţa zilei şi sărbătorii. Toate acestea mai ţin şi de vîrsta şi statutul social al femeii, caracterul sezonier şi felul ocupaţiei, simbolistică şi preferinţe, zonă de circulaţie şi etc. Peste tot, femeile căsătorite şi cele în vîrstă , respectă anumite principii în realizarea costumului, preferînd culori mai reţinute, modele de croi mai arhaice şi modeste, utilizînd anumite detalii de protejare a costumului, folosind un material ţesut mai simplu. Fetele tinere purtau costume naţionale de culori mai deschise şi aprinse, nu purtau pe cap basmaua sau  ştergarul de îmbrobodit ori şorţul de protecţie pînă nu obţineau statutul social de tînără nevastă – femeie căsătorită.

 

Catrinţa şi cămaşa purtate de femei, necesită descrierea unor numeroase detalii comparative, pentru care nu ne este suficient timpul expunerii, ele făcând obiectul unor lucrări de vastă întindere. Alaturi de acestea o foarte mare insemnatate mai consta in ”gateala capului” ce de asemenea se deosebeste de la o zona la alta, prin frumusetea tesaturilor si a broderiilor sau a celorlalte podoabe. La marame, naframe, cepse sau cununi se adauga si diverse accesorii vestimentare romanesti ce vin in completarea ansamblului cum ar fi braiele si betelele. In timp specialistii au gasit in evolutia costumului popular detalii de influenta occidentala si orientala ce si-au adus aportul in modernizarea costumului de curte si boieresc, în perioada  evului mediu.

 

Pentru că cercetări demne de luat în seamă vorbesc de Maramureşul istoric (dacic) se poate  face  un studiu comparativ al costumului popular – femeiesc şi bărbătesc – al acestui ţinut cu celelalte costume din provinciile româneşti, raportate la costumele reprezentate pe monumentele antice amintite. Zona maramureşeană -azi – se constituie într-un spaţiu al populaţiilor mixte, prin urmare şi al întâlnirii dintre diferite datini, obiceiuri şi tradiţii, între moduri distincte de a înţelege lumea şi universul. În fond, convieţuirea în acest context permite o reflectare a varietăţii în unitate, elementele de împrumut fiind “asimilate creator în conformitate cu gustul şi concepţia artistică a poporului

 

Găteala părului şi acoperitoarea de cap

 

Fetiţele de până la 7-8 ani  poartă părul rătunzat (tăiat rotund de jur împrejurul capului), iar pe măsură ce creşte îl împletesc în 2 cozi lăsate pe spate (de care se agaţă o partă-panglică simplă sau colorată, care reflectă statutul social sau lână colorată-pletence). Boresele (femeile mai în vârstă) şi bătrânele poartă părul în cozi strânse la ceafă sau peste cap (cele două cozi de la spate sunt aduse în cerc către frunte, peste care se pune marama în zilele de sărbătoare sau basmaua care se prinde diferit:

a) într-o parte (dreapta, de obicei) sub colţul lăsat liber la fetiţe;

b) la spate, sub colţul mare lăsat liber la nevestele tinere;

la spate, peste colţul mare (femeile mai în vârstă)

d) în faţă, sub bărbie (bătrânele).

Femeile mai ales cele din clasa privilegiată purtau capul acoperit cu o năframă legată peste părul strîns în coc, pe cînd cele din popor umblau cu capul descoperit.

 

***

Costumele populare impresioneza prin originalitate, particularitati stilistice, ce sunt reprezentative pentru costumul din difeite zone geografice si bineinteles conform categoriilor sociale. Dupa tipul de ocazie, straiele  mai simplu ornate sunt folosite incepând cu  muncile agricole, regasindu-se pana la cel mai frumos ornat, cel de nunta.

 

Pentru a obţine ţesăturile dacii practicau meşteşugul ţesutului dar cunoşteau şi diferite procedee de obţinere a materialelor textile prin împâslire, prin care obţineau pâsla utilizată mai ales pentru confecţionarea bonetelor. Ulterior îmbinarea tehnicilor de ţesut şi a celor de prelucrare prin piuare a generat obţinerea unor stofe cu calităţi excepţionale şi anume postavul. Tehnologiile rudimentare de obţinere a postavului de casă cunoscute în antichitate au fost practicate de români, până la începutul secolului  al XX-lea, iar în judeţul Covasna, chiar şi în prezent. În termenii locali – în funcţie de ţinut, aceste ţesături sînt numite: „aba”, „suman”, „şîiac” etc. Din aceleasi materiale erau confectionate si straiţa sau desagii de cărat hrana sau alte produse.

 

Din fier, dacii confecţionau diferite accesorii pentru vestimentaţie cum ar fi catarame, nasturi, fibule etc. Din materiale mai ieftine se confecţionau podoabe destinate celor cu o poziţie socială mai joasă, iar din bronz şi aur celor din clasele privilegiate. Cele mai multe podoabe erau din argint şi se foloseau pentru prinderea pelerinelor (atît la femei cît şi la bărbaţi). Femeile mai purtau în jurul gîtului colane, mărgele din bronz, din sticlă, iar pe mîini brăţări spiralice, lanţuri, mai rar inele şi cercei. Se consideră că podoabele scumpe erau purtate numai de cei avuţi. Se practica şi tatuajul, care era considerat semn de nobleţe.

 

În decorul podoabelor deseori sînt reproduse imagini de fiinţe umane şi animale, motive vegetale sau fantastice, lanţuri ornamentale obţinute prin împletire sau îmbinări de inele, palmete şi capete de animale stilizate. Asortate cu costumul de forme simple cu o gamă cromatică modestă bijuteriile şi accesoriile vestimentare creau o imagine impresionantă accentuînd prin strălucirea lor spiritualitatea puternică a dacilor. Totodată e necesar să afirmăm că unele aspecte ale creaţiei populare materiale şi spirituale, inclusiv şi în domeniul costumului, poartă amprenta structurii demografice a zonei etnografice concrete. Aceste mici deosebiri se referă la croială, ornamentică, culoarea unor detalii din structura costumului.nsamblul costumului bărbătesc comparativ cu cel femeiesc conţine mai puţine variante tipologice şi este decorat mai redus. Pentru iarnă atât bărbaţii cât şi femeile aveau şube, sumane sau cojoace aproape identice. Voi prezenta pe scurt, elemente vestimentare comune, nelipsite in anotimpurile reci, purtat  atât de femei cât si barbaţi în toate regiunile:

 

Pieptarele şi cojoacele

 

În general, pieptarul, laibărul, bonda, guba şi sumanul, fiind elemente comune atât portului femeiesc cât şi celui bărbătesc, nu prezintă diferenţe semnificative, de aceea voi insista asupra acestora doar în măsura în care reflectă anumite variaţii.De pilda, in  Maramureş: pieptarul este scurt până la brâu, din piele, căptuşit cu blană (chiar şi cel din timpul verii), fiind purtat de femeile tinere, decorat cu irhă (aplicaţii de piele subţire, colorată) şi harast (broderii în motive florale, cu predominanţa roşului, pe toată suprafaţa). Pieptarul bărbaţilor permite o largă desfăşurare ornamentală existând, astfel, în mai multe variante:

a) cel bătrânesc sau de lucru, care are spaţii albe vaste, cu borderii doar pe margini;

b) cel care are aplicaţii de piele de culoare vişinie, pe toată suprafaţa, exceptând partea din spate;

c) cel mai complex din punct de vedere ornamental având atât broderii policrome cât şi aplicaţii  şi nasturi din piele, ţinte de metal şi ciucuri din lână.

 

Laibărul din lână este asemenea unei veste tivite cu postav de culoare neagră, sură, verde sau albastră. Lecricul este o haină scurtă din lână ca o jachetă care coboară sub mijloc şi se poartă pe vreme rece, de 2 tipuri:

a) de tip suman – având un croi simplu  deschis în faţă cu mâneca prinsă de umăr, în culoare naturală sau

b) cu gaica la spate, cu buzunar, guler, manşete. Guba se deosebeşte de cea din Oaş prin tehnica de înnodare a miţelor şi prin faptul că ţesătura se piaptănă; croiul este identic celui din Oaş, dar diferă prin modul de purtare, în Maramureş se ţine pe umeri având o mânecă în faţă.

 

Încălţămintea

 

Maramureş: opincile din pile de vită cu obiele ţesute din lână albă vor fi înlocuite de cizmele negre (uneori şi roşii) cu toc şi cu ornamente la călcâi(ţinte)

 

Anexe, podoabe:

 

Un rol aparte în ţinutele femeilor aveau bijuteriile şi accesoriile vestimentare. Datorită calităţilor materialelor din care au fost confecţionate unele din acestea pot fi analizate pe viu, deoarece sînt păstrate în colecţiile muzeelor lumii. Podoabele şi obiectele din metal preţios – culminând cu braţările dacice – găsite în săpăturile arheologice dau dovadă de multă măiestrie şi ingeniozitate.

 

Maramureş: zgărdanul apare sub o formă inedită (zgarda scumpă) , adică a unor şiruri de 20-30 de mărgele de coral, purtate în zilele festive. În rest, aşa cum dovedesc piesele arheologice descoperite ca: inele, braţări, cercei împodobeau mîinile şi capul femeilor.

 

De subliniat că celebrele braţări dacice erau purtate de bărbaţi, lor atribuindu-se si calitaţi electromagnetice, adevărate captatoare energetice, care sporeau puterea braţelor şi a minţii.Accesoriul principal – amintit mai sus – rămâne chimirul, prevăzut cu un lăcaş gen portmoneu, unde erau păstraţi banii, dar si alte spaţii delimitate, folositoare de pildă pentru gresia  (o piatră tare) cu care ascuţeau coasele de cosit fânul etc.

 

Mulţi detractori ai neamului nostru, de-a lungul vremurilor au contestat ideea continuităţii populaţiei Daciei. De altfel cred că acest fapt l-a determinat şi pe savantil Bogdan Petriceicu Haşdeu  nu numai să se întrebe în cadrul omui dialog interior ci chiar să pună pe hârtie întrebarea retorică: „Perit-au dacii?” dându-şi cu siguranţă seama de importanţa acestei teme fundamentale. Acum, peste încă un veac de când a fost pusă această întrebare, timp în care polemicile au continuat, răspunsul nostru este neîndoios şi categoric NU! Unul din argumentele forte, pe lângă cel al graiului, al unităţii de limbă şi simţire – reflectată în mod fabulos în bogăţia nuanţată a folclorului, culminând cu  fascinantul dans terapeutic bărbătesc „Căluşul”, care a făcut obiectul prezentării unei lucrări în anii anteriori, alături de multiple ritualuri precreştine asimilate de biserică – toate se regăsesc până azi pe o întindere ce coincide cu întinderea vechii Dacii. Dintre toate mi se pare semnificativ portul popular poate şi pentru faptul că îl vedem purtat cu mândrie şi demnitate zi de zi la posturile de televiziune (desigur la emisiunile de profil), de toţi atiştii interpreţi ai folclorului românesc, fie în cântec şi joc ori în reconstituirea sau chiar practicarea ritualurilor arhaice.

 

***

Concluzii

 

Analizând comparativ elementele costumului dacic şi formele de port popular autohton, păstrate în colecţiile muzeelor se pot trage concluzii deosebit de interesante. Poate fi observată o continuitate uimitoare a tipurilor vestimentare antice purtate de daci, modificările în timp referindu-se doar la diversitatea materialelor utilizate şi tehnologiile de prelucrare ale acestora.

 

Este bine să ştii ca român să diferenţiezi o iie de Muscel, o fota de Bucovina, un brâu de Bistriţa, o maramă din Oltenia şi un sorţ cu franjuri din Haţeg sau un clop de Oaş. Ideal este să ne cunoaştem datinile şi tradiţiile pentru a ne putea putea însuşi cu uşurinţă originile noastre pur româneşti.

 

Importanţa şi  scopul cercetarii pe teren a portului popular poate fi multiplu.  Pe de o parte, se urmăreşte identificarea unor piese de costum, rămase încă necunoscute sau care sunt pe cale de dispariţie, pe de altă parte, se încearcă suprinderea diferitelor procese de influenţe interetnice sau intraetnice, care au avut loc de-a lungul veacurilor şi care au determinat o anumită evoluţie sau schimbări survenite în portul popular.

 

Acoperind corpul uman în toate împrejurările vieţii sale, de la naştere până la moarte, costumul popular constituie nu numai un ansamblu material cu funcţii practice, de apărare contra intemperiilor, ci şi un purtător de semne şi simboluri, un limbaj de comunicare, transmiţându-ne atitudinea creatorului faţă de societatea în care trăieşte şi-şi modelează opera. Portul este o marcă identitară de o mare importanţă. Costumul este purtat cu multă mândrie, dar aceasta înseamnă mai mult de atât, el nu trebuie redus la aspectul pur fizic şi trebuie văzut ca o expresie a zbuciumului lăuntric al  ţărăncilor în căutarea celor mai expresive forme artistice.

 

Prin urmare putem afirma pe bună dreptate, fără să greşim, că poporul român este – cum s-a mai spus – un popor antic în viaţă! Pentru ca femeile sunt cele care prin lucrul mâinilor lor au îmbracat omenirea de-a lungul mileniilor, închei cu poemul dedicat femeilor din Carpaţi:

 

(Elena Armenescu – Poeme din volumul Memoria Statuillor)

 

Hărăzită  de  zeu

 

Îţi mulţumesc ţărancă română

Ce te-ai păzit de „înnoiri”

Ca de tăişul straniului

Tu nu eşti preamărită, ca în măreţe fapte

Dar tu ai în grijă viaţa zi şi noapte.

 

Tu, care nu ai dat pradă flăcărilor

Războiul de ţesut şi prietenă ai rămas

Cu vegherea mirosului de pâine, a icoanei

Ce stă şi azi deasupra dăinuirii vetrei tale

Cum stau cuibărite

în ascunzişurile dinspre imnuri

Cântecele de leagăn, doinele, baladele

Lumini ale bucuriei extatice timpurii şi târzii

Ce ai dat-o anilor cu florile pe care le iubeşti

Le porţi în suflet, le-ai făcut vorbitoare

zâmbindu-ţi ele vesele iernile din covoare

 

Când viscolul în galop nevăzut

Bântuie ţinutul şi hornurile

Belşugul îţi inundă masa,

Velinţele împodobesc casa,

în sunetele cântecului de dragoste,

şi colindelor în care ai tăi au crezut.

 

Tu, singură mergi curajoasă prin păduri,

cunoşti glasul păsărilor, ierburile, fiarele

şi ca prin farmec sub semnele tale, se supun

urmându-te îmblânzite, vieţuitoarele!

 

Izvoarele

 

spală rănile dorului depănat pe marginea apei

Din murmurul lor împrumuţi câteodată suspinul

Când o nefastă despărţire îţi dăruie destinul.

 

Aur

 

din aurul lunii presari pe cărări de simţire

Alături de iubit îţi clădeşti neobosită, fericirea

pe cărări suitoare ţi-aleargă copiii apăruţi ca din vis

din trupul tânăr şi împrimăvărare, din necuprins,

din  tainic balans

al duhului vieţii, rodire în fantasticul dans.

 

Tu, care eşti trecut, şi aşteptare eşti

Plămădită din supunere şi nesupunere

Din tărie şi răbdare, bogată

Ca o păzitoare investită de zeu, neînfricată

Străbaţi în febra paşilor armonii carpatine

Şi te înalţi ca o statuie în faţa grindinii şi ploilor

Stăpână a plaiului, sclava bucuriei zorilor

 

Eşti născătoare a vitejilor adevăraţi

Tu, care nu eşti o legendă, ori fiică de împăraţi

Ci o femeie vie, trează, simplă din Carpaţi

 

***

 

Cât despre grai, mai grăitoare decât orice argumentaţie mi se pare poezia lui George Coşbuc:

 

Graiul neamului

„Fie-a voastră-ntreaga ţară, Şi de cereti, vă mai dăm, Numai daţi-ne voi graiul Neamului si se sculară Să ne vremuiască traiul Câti duşmani aveam pe lume! Graiul ni-l cereau anume, Să-l lăsam! Dar nestrămutaţi strămoşii Tot cu arma-n mâini au stat: Au văzut si munţi de oase, Şi de sânge râuri rosii, Dar din ţara lor nu-i scoase Nici potop şi nici furtună. Graiul lor de voie bună Nu l-au dat! Astăzi stăm şi noi la pândă, Graiul vechi să-l apărăm; Dar pe-ascuns duşmanii cată Să ni-l fure, să ni-l vândă. Dacă-n vreme tulburată Nu ne-am dat noi graiul ţării, Azi, în ziua deşteptării, Cum să-l dăm? Repezi trec cu vifor anii, Ispitind puterea ta, Neam român! Cu ură mare Vor căta mereu duşmanii Graiului român pierzare; Dar să piară ei cu toţii: Nu l-am dat, şi nici nepoţii Nu-l vor da!”

———————————————-

NB Lucrare prezentată la cel de al XIV-lea Congres de dacologie 16-18 august Buzău, România

 

Dr. Elena AARMENESCU

Membra a USR

Bucureşti

august 2013

Adina Sas-Simoniak a renunțat la teatru pentru consiliere spirituală

Posted by Gabriela Petcu On August - 29 - 2013

ADINA SASOctavian CURPAȘ

 

Arnold Bennett, un renumit scriitor englez, comenta într-unul din romanele sale “acea calitate misterioasă numită stil”. Stilul constituie modul în care spunem, facem sau exprimăm ceva, stilul reprezintă însăși manifestarea persoanei noastre, a ceea ce ne definește, a ceea ce suntem. Metaforic vorbind, stilul este veștmântul gândurilor pe care le avem, un dar, o mirodenie ce ne deosebește de ceilalți, cu alte cuvinte, stilul contează și face de cele mai multe ori diferența, mai ales atunci când vine vorba de celebrități. O prezență cu stil, dar și o celebritate  și românca Adina Sas-Simoniak, licențiată în actorie a Academiei de Teatru din Tg. Mureș, în prezent o jurnalistă de marcă din Chicago. Născută într-o zi de iarnă, pe 10 ianuarie, în cel mai frumos sătuc de la poalele Munților Zarandului, Cuvin, din județul Arad, aceasta emigrează, împreună cu soțul ei, în Statele Unite, în aprilie 1997, lăsând în urmă un debut la Televiziunea din Arad, dar și mirajul efemer al scenei.

 

Cu toate că scena i-a adus popularitate, iar după absolvirea facultății în 1995, a trăit într-un fel unic fiecare partitură interpretată, transpunându-se în pielea personajului și încercând o abordare nouă, diferită de cea clasică, Adina înțelege că în artă resursele sunt nelimitate, iar granița dintre teatru, jurnalism și literatură se întrepătrunde, astfel că un actor poate să se simtă inspirat să încerce noi modalități de exprimare. Propria structură sufletească îi permite acest lucru, iar începuturile ei în publicistică se produc în revista “Oastea Domnului”, după care Sas-Simoniak continuă să se afirme cu articole în “Flacăra Rusaliilor”, “Cuvântul Adevărului”, “Genesis”. Are de asemenea, șansa să editeze, câțiva ani la rând, revista Televiziunii Creștine Române – “Creștinul în acțiune”, iar în aprilie 2003, vede lumina tiparului prima ediție din “Orizont creștin”, probabil singura tipăritură ce reușește să îi unească pe creștinii de diferite confesiuni – ortodocși, baptiști, penticostali și creștini după Evanghelie.

 

Distribuită în toată comunitatea română din Chicago și împrejurimi, construită în jurul unor rubrici precum “Știați că…?”, “Punct turistic”, “File de istorie”, “De la gospodine… pentru gospodine!”, “Sănătate”, “Colțul de literatură”, “Maxime și cugetări”, rebus etc. și finanțându-se doar din reclame, revista publicată de Adina Sas-Simoniak își întrerupe apariția cu puțin timp în urmă, în favoarea site-ului www.orizontcrestin.org

De la jurnalism la literatură nu mai este decât un pas, iar talentul ei odată confirmat, urmează un alt moment crucial în cariera Adinei – anul 2002, când iese de sub tipar “Perpendiculara pe un colț de nemurire”, prima carte de versuri ce îi poartă semnătura. Pe lângă aceasta, Sas-Simoniak se mai ocupă de editarea a încă două volume – “Semnul vieții” (o plachetă cu stihurile pictoriței Dorothea Fleiss din Germania și poze realizate de artista-fotograf Lia Deznan din Chicago) și “Picuri din suflet” de Ion Soimoșanu.

AdinaSimoniak1Ca orice iubitor de artă, Adina se hrănește la rândul său, cu frumos și se delectează lecturând din John Ortberg, Bill Hybels, Smith Wigglesworth sau Jim Cymbala. Și pentru că o veche zicală spune că până la urmă, cărți din cărți se nasc, una dintre dorințele despre care aceasta vorbește la timpul viitor, este aceea de a publica, pe lângă romanul la care lucrează în prezent, un tom de poezii și eseuri, intitulat “Clepsidra cu sentimente”.

 

Un om cu contururi clasice, în care simțămintele se măsoară ireversibil, asemenea timpului, relevând inteligență, sensibilitate și spirit, atribute prin excelență feminine – aceasta este Adina Sas-Simoniak care, într-o încercare firească și elevată de a simți vremurile, oamenii și situațiile, și de a da răspunsuri la unele din problemele importante ale vieții într-un stil practic de întrebuințare a celebrității, s-a apucat și de consiliere spirituală, reușind să se ridice din nou, la înălțimea așteptărilor. Preocupată de faptul că exista nenumărate femei singure, neînțelese, în depresie, ce au nevoie de cineva care să le asculte, să nu le condamne, să le pună sub picioare fasciculul de lumină care este credința și care le conduce la Dumnezeu, Adina explorează și exploatează și acest domeniu, încercând să fie un sprijin pentru sufletele “bolnave” pe care le ajută să își redobândească integritatea fizică și psihică. Ea însăși o mamă și o soție devotată pentru cele două fetițe minunate Shanea Hafeya (6 ani) și Mayra (3 ani) și pentru Simi, cel alături de care a pornit la drum în decembrie 1995, știe cât de important este să reușești să “repari” și să readuci echilibrul în viața celor care deși au dorit să se bucure de șansa unei familii împlinite, nu au o asemenea fericire.

 

Dacă ar fi să formuleze într-o frază stilul care o definește, indiferent că este vorba de televiziune, publicistică, literatură sau consiliere spirituală, Adina Sas-Simoniak, cândva eleva din “Lecția” lui Eugen Ionescu, ar spune astfel – inima mea să nu iubească altceva decât lucrurile lui Dumnezeu. Fie că apare pe sticlă ori că mânuiește condeiul, sau că încearcă să le susțină cu generozitate pe femei și să le convingă că o pot lua de la capăt, pentru că o doare durerea lumii, aceasta o face în stilul ei optimist, motivat, atractiv. Un stil natural și plin de afecțiune, ce a făcut-o deja celebră.

 

Octavian D. Curpaș

Phoenix, Arizona

AFORISME DE VIAŢĂ (X)

Posted by Gabriela Petcu On August - 29 - 2013

SMARANDACHE--Florentin-X8-wb2Florentin SMARANDACHE

 

[28] ————————————————-

– Niciodată Răul nu va fi învins, fiindcă Binele şi Răul nu ar putea supravieţui unul fără altul.

 

– Sentimentele şi cunoştinţele acumulate trebuiesc destăinuite până nu se răcesc.

 

– Cum să atingi Nirvana? Să te uiţi pe tine însuţi, şi să-ţi înfrânezi toate poftele şi dorinţele!

 

– Meseria te formează şi deformează!

 

– Oamenii îşi dau seama de valoarea unui lucru după ce nu îl mai au…

 

– Citind pe unii am impresia că ne-au luat toate ideile şi noi nu mai avem ce scrie.

 

– Nu pot face pe nimeni fericit, nici chiar pe mine. Dacă m-aş face pe mine aş putea face şi pe alţii…

 

– Oamenii sunt înseriaţi/însemnaţi, fiecare cu cîte un nume  şi un chip

 

– Pămîntul înoată în eter.

 

– Nu te iubesc ţară pentru că nu te merit.

 

 

[29] ————————————————-

 

– Afară vînturile stau la taifas(uri).

 

– Ţi-am săpat un mormînt în inima mea

 

– În întuneric nu pot să văd şi să mă văd.

 

– Lumea interioară este cea mai importantă lume.

 

– Cînd eşti bătrân nu mai priveşti viitorul, priveşti trecutul!

 

– Cu meserie nene? E scriitor! Scrie vagoanele la CFR.

 

– Nu mai e mult până departe.

 

– Pasărea se dezbracă în cer de umbră.

 

– Toamna cernea tristeţi pe feţe.

 

 

[30] ————————————————-

 

– Circul plecase să vândă bucurii în piaţă.

 

– Ne cântă străbunii-n fluiere de os.

 

– Se apropie de ficţiune, descoperind cu adevărat viaţa.

 

– Sufletu-mi mintea o fură.

 

– Înaintăm în automobilul vieţii, studiind oglinda retrovizoare a trecutului.

 

– Drumul spre rai trece prin iad.

 

– Deghizate-n nuferi speranţele cresc în lacrimi.

 

– Trăgeau cu tunurile… în pace şi linişte!

 

– Femeie se dezbracă foarte repede, dar se îmbracă greu!

 

– Fiul meu care nu se va naşte, nu va muri niciodată!

 

———————————————————-

Prof. Univ.Dr. Florentin SMARANDACHE

Gallup, New Mexico, SUA

24 august 2013

 

 

ANTOLOGIA-EPOSS-wbGheorghe A STROIA

 

Motto: „Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră acolo este şi inima voastră.” (Matei 6:19-21)

 

Proiectele antologice Armonii Culturale au ca obiectiv principal promovarea valorilor româneşti din ţară şi din diaspora – poeţi, prozatori, publicişti, artişti plastici sau publicişti de renume – care, prin operele lor, au contribuit la îmbogăţirea patrimoniului cultural românesc. De peste tot, din ţară sau din străinătate, români înzestraţi cu harul sau chemarea pentru arta scrisă sau vizuală s-au declarat membri ai acestei mari familii, intitluată simplu: ARMONII CULTURALE. O familie cu mii de inimi, răspândite peste tot în lume, dar care bat la unison, evidenţiind trăsăturile morale fundamentale ale românilor: erudiţie, talent, inteligenţă, generozitate, altruism. Astfel, participarea la proiectele Armonii Culturale a fost numeroasă, fie în antologiile de proză pentru copii (COMORI DE VISE – 2012, POIANA VISELOR – ANTOLOGIA PRIETENIEI – 2013) şi iată în EPOSS MERIDIANE 2013, cât şi în volumele Antologiei poeziei româneşti contemporane: voI. I (MERIDIANE LIRICE – 124 poeţi contemporani 2012) şi vol al II-lea (ARIPI DE VIS – 112 poeţi contemporani 2013).

 

Avem plăcerea de a avea ca ilustrator şi consilier artistic pe binecunoscutul pictor humorean RADU BERCEA, cu ilustraţii grafice dedicate acestui proiect special. Conform metodologiei de elaborare a antologiei EPOSS MERIDIANE, lista autorilor antologaţi a fost publicată până la 1 septembrie 2013, urmând ca lucrarea să vadă lumina tiparului până în luna noiembrie a aceluiaşi an. Este, cu siguranţă, un volum considerabil de muncă, dar care se va finaliza cu scrierea unei noi pagini din istoria literaturii române contemporane.

 

Rugăm autorii antologaţi să ne scrie pe adresa de e-mail geocosynus@gmail.com sau să ne contacteze la numerele de telefon 0741-078.627 (Orange mobil) şi 0374-064.594 (Orange fix) – George Stroia, pentru a ne furniza datele de contact (adresa poştală , eventual un nr. de telefon – date ce vor rămâne strict confidenţiale) spre stabilirea, în timp util, a unei căi de comunicare valide în vederea perfectării oricărui detaliu legat de antologie.

 

Mulţumim tuturor celor care au acordat credit acestui nou proiect literar, o dovadă suplimentară a faptului că revista Armonii Culturale a devenit, deja, un nume recunoscut în materie de literatură şi cultură românească şi, de ce nu, universală, de foarte înaltă calitate, un sprijin real în descoperirea şi promovarea valorilor româneşti, cu titlu de rang şi nobleţe cultural-artistică.

 

ANDREMIS ANDREI – Botoşani

ALBU MAGDALENA – Râmnicu Sărat

BATOG-BUJENIŢĂ MIHAI – Iaşi

BĂLAN ADELINA CRISTIANA – Focşani, Vrancea

BĂLAN CRISTIAN PETRU – Glen Ellyn, SUA

BÂLE GAVRIL ALEXA – Baia Mare

BENDOU MARIANA – Oneşti

BOTEANU CORNEL – Baia de Aramă, Mehedinţi

BUICĂ ELENA – Toronto, Canada

BURTEA ANGELA – Brăila

CÂRDEI MARIANA – Bucureşti

CELEBI AL HEDIR – Arad

CHIURLEA MARGARETA – Wolverhampton, Anglia

CIUBOTARU CONSTANTIN – Bucureşti

COSTEA CORNEL – Cluj-Napoca

CREANGĂ OVIDIU – Toronto, Canada

CRISTESCU MIHAELA – Sydney, Australia

CRISTU GIORGI – Galaţi

CROITORU ION – Adjud

DACHIN SILVIU – Braşov

DĂNILĂ ANDREEA MARIA – Sebeş, Alba

DESPINA ALEXANDRU – Bruxelles, Belgia

DUMITRU DANAELA – Bucureşti

GARDNER-ZAVATI MARIANA – Norfolk, Anglia

IONESCU BUICIUC LUCREŢIA – Iaşi

JIANU LIVIU – Bucureşti

LAZĂR ION DA COZA – Tulnici, Vrancea

LAZĂR TUDOSIA – Galaţi

LEONTE MIHAI – Moldova Nouă, Caraş-Severin

LILĂ IOAN – Franţa

LISANDRU CRISTIAN – Bucureşti

MELEŞTEU CRISTIAN – Piteşti

MIU CONSTANTIN – Medgidia, Constanţa

MOCANU GETA – Galaţi

MOLNAR FLORIN OCTAVIAN – Bucureşti

MUREŞANU ŞTEFAN LUCIAN – Bucureşti

MUŢIU IOAN – Bucureşti

NAŞU VALENTINA – Tecuci

NĂSTASE MARIN – Galaţi

ORGHIDAN NICOLETA – Braşov

OPREA SĂLCEANU FLORIN – Ploieşti

OŞORHEIAN VERONICA – Alba-Iulia

PATRICIA LIDIA – Timişoara

PÂRLEA GHEORGHE – Iaşi

PĂLECEAN-VEREŞ VOICHIŢA – Cluj-Napoca

PĂUN CORNELIA – Braşov

PEAGU GEORGE – Bucureşti

PETRE DON – Arad

PETRESCU SORIN – Bucureşti

PIETRĂREANU DOREL – Bucureşti

PODIŞOR GEORGE NICOLAE – Rucăr, Argeş

POPEL RODICA – Iaşi

POPESCU ADRIAN NICOLAE – Suceava

POPESCU BRĂILA DOINA – Brăila

POPOVICI VASILE – Botoşani

POPOVICI VAVILA –Raleigh, SUA

SCURTU-MUNTEANU TATIANA – Galaţi

SEVERIN CONSTANTIN – Suceava

STAN VIRGIL – Mangalia

STROIA A. GHEORGHE – Adjud, Vrancea

STROIA A. MARICICA – Adjud, Vrancea

ŞIŞU DORINA – Dublin, Irlanda

SOLCAN GHEORGHE – Gura Humorului

STAN ANDREI – Lieşti, Galaţi

STĂNESCU MĂRGĂRIT FLORA – Slobozia, Ialomiţa

SUCIU MIHAELA – Bacău

ŞTEFAN BRUNO – Bucureşti

TIRENESCU MARIA –  Cugir, Alba

TOMA CONSTANTIN – Focşani

TOMA ELENA – Piteşti

TOMA EMANOIL – Ploieşti

ŢENE AL. FLORIN – Cluj-Napoca

ŢENE TITINA NICA – Cluj-Napoca

UNTARU ION – Băneasa, Giurgiu

VÂRTOSU MARIANA VICKY – Focşani

VICOL GHEORGHE – Vatra Dornei

VOICAN GHIOROIU MARIN – Bucureşti

ZAHARIA GINA – Buzău

——————————————

Redacţia „Armonii Culturale”

Redactor-şef

Gheorghe A. STROIA

Adjud, Vrancea

25 august 2013

alex rotaru 2Viorel VINTILĂ

 

Hollywood-ul este o fortăreaţă greu de cucerit. Puţini români au reuşit să arboreze steagul României deasupra cetăţii de unde se dă ora exactă în lumea mondială a cinematografiei.

 

Alex Rotaru a găsit calea potrivită…Cu un fond biotipologic pe măsură – copil de actor (mama – Maria Rotaru) şi de dramaturg (tatăl – Eugen Rotaru) – Alex a debutat în cinematografie la vârsta de 9 ani; şi-a făcut ucenicia copilărind printre “cireşari”, fiind parte din distribuţia cunoscutei trilogii din anii ’80 – “Cireşarii” (“Cireşarii”, “Aripi de zăpadă” şi “Cetatea ascunsă”).

Călit la şcoala ” cireşarilor”, în anul 1992 Alex şi-a făcut bocceluţa şi a plecat în căutarea succesului pe “pământul făgăduinţei” pe care scria – USA.

A fost primul român acceptat cu bursa de merit integrala de către prestigioasa universitate MIT (Massachusetts Institute of Technology) – universitate care se află în Top 3 în lume – pe care a absolvit-o cu “highest honors” fiind şef de promoţie!

Impresionanta sa carieră continuă cu multiple studii de masterat la University of Southern California, School of Cinematic Arts in Los Angeles, în regie, scenaristică, producţie, montaj, imagine, sunet şi chiar si actorie.

Chiar îşi permite luxul de a renunţa la un doctorat în fizică, pentru studiul primei sale iubiri – cea de-a şaptea artă, cinematografia – la USC SCA, celebra şcoala a lui Steven Spielberg, George Lucas, Robert Zemekis şi Ron Howard.

Eforturile sale academice au fost încununate de succes şi au fost răsplătite cu titlul de Master of Fine Arts in Film/TV Production.

Acum lucrează cu nume de rezonanţă din lumea hollywoodiană. Amintesc câţiva dintre aceşti “heavyweights”: Ian McKellen, Michael York, Kevin Spacey, Richard Dreyfuss, Van Cliburn, Marilyn Manson, Hugh Hefner sau Val Kilmer.

Alex Rotaru este unul dintre cei mai buni documentarişti de la Hollywood şi nu ar fi exclus ca în anii următori să vedem numele său încrustat pe una din râvnitele statuete OSCAR, fie pentru documentar, sau, cine știe, poate chiar pentru film de fictiune!

De mai bine de 10 ani, Alex locuieşte pe coasta oceanului Pacific, în Beverly Hills, într-o locaţie paradisiacă – locul unde s-a filmat celebrul serial, Beverly Hills – 90210.

Recent, am avut plăcerea să stau de vorbă cu Alex Rotaru – scenarist, regizor si producător; un filmmaker român care menţine steagul României pe cele mai înalte catarge ale industriei filmului, steag arborat pe redutabila fortăreaţă – Hollywood – care aduce României cinste şi onoare.

Aşadar, zi de zi, descoperim că avem, peste tot în această mare lume, români valoroşi….Alex este un reprezentat magnific, este un reprezentat de frunte…..un alt premiant al României.

 

Te rog să îmi spui, în câteva fraze, cine este Alex Rotaru…

 

M-am născut în Bucureşti dintr-o mama actriţa – Maria Rotaru – şi un tată dramaturg – Eugen Rotaru – și am avut parte de o copilărie extrem de plină, norocoasă şi aventuroasă.

Am avut șansa de a fi actor de film, încă din copilărie; membru al lotului olimpic naţional de fizică în adolescenţă; și student în America la prima tinerețe.

Înainte de obţinerea licenţei ca şef de promoţie al departamentului de fizică al MIT, am gustat experienţa unui stagiu de studiu al filmului la Sorbona. Sub influenţa acestuia, după facultate, mi-am întrerupt doctoratul în fizică şi m-am transferat la şcoala de regie a USC pentru masteratul în cinema. M-am stabilit apoi la Los Angeles, oraşul marii mele iubiri, profesând în prezent ca regizor, producător, scenarist şi – uneori – actor.

 

A refuzat un rol din filmul Liceeni, preferând școala

 

Nu pot să nu te întreb şi despre experienţa ta din trilogia “Cireşarii”, regizată de Adrian Petringenaru, unde ai interpretat rolul lui Dan. Ce a reprezentat pentru tine acest rol? Regreţi că nu ai continuat o carieră în actorie?

 

Aşa cum am mai spus-o, de multe ori, experienţele de pe platourile de filmare pentru “Cireşarii”, “Aripi de Zăpadă” şi “Cetatea Ascunsă” au fost printre cele mai frumoase şi formative din întreaga mea viaţă; au hrănit puternic în mine dorinţa de a face film, dorinţa sădită de simpul fapt de a fi copilărit printre oameni de prim rang din teatrul şi cinematografia română.

Simţul aventurii creaţiei unui film s-a-ntipărit de-a pururi în mine, fie că este vorba de lucrul pe platou, deplasarea într-o prospecţie, discuţiile cu actorii sau colaboratorii, ori pur şi simplu actul de a sta de vorbă cu propria mea imaginaţie.

Iar de aici până la a îndrăzni să întind pasul spre Los Angeles n-a mai fost decât distanţa dintre obsesie şi ocazie.

Cât despre regrete, nu am. Actoria îmi place enorm ca menire expresivă, dar mai puţin ca monogamie profesională, şi cred că pot lucra pe scenă sau în faţa aparatului de filmat la orice vârstă, dacă îmi place rolul şi există oferta. De exemplu, chiar săptamâna aceasta am acceptat să joc un rol destul de important într-un film de artă francez care va rula atât în mari muzee de artă modernă (ca Armand Hammer în Los Angeles), cât şi în cinematografe din America.

Nu-mi pot imagina viaţa fără impulsul actoricesc, dar, să fiu sincer, nici nu mi-o pot imagina cedându-i în întregime.

 

alex rotaruŞtiu că ai fost ofertat cu un rol în celebrul film Liceenii, dar pe care l-ai refuzat datorită părinţilor care au considerat că este mai bine să te concentrezi pe activitatea academică, şi pe fizică în special…Ce poţi spune despre acest moment ? Poate dacă acceptai rolul din “Liceenii” nu ai mai fi ajuns şef de promoţie la MIT…

 

Ţin minte, cu extremă claritate, momentul în care regizorul Nicolae Corjos m-a sunat să mă invite să joc în “Liceenii”. Eram în clasa a X-a şi tocmai aflasem că luasem premiul de interpretare masculină la Festivalul de Film pentru Copii şi Tineret de la Piatra Neamţ cu rolul din “Cetatea Ascunsă”… S-a-ntamplat că eram acasa și am răspuns la telefon. Am ascultat cu surprindere oferta lui Corjos: era vorba de “un rol principal, foarte important” în noul lui film, “Liceenii”, şi nu se punea problema unei audiţii, rolul îmi era oferit direct. Deși aș fi putut decide de capul meu – slavă Domnului, o mai făcusem de-atatea ori – nu știu de ce în acel moment instinctul m-a îndemnat să-l chem pe tata și să-i înmanez telefonul. “Anul ăsta Alex are de studiat pentru treapta II,” a precizat tata, după ce s-a salutat și a vorbit puțin cu Nicolae, iar apoi, ţintindu-mi privirea în a lui parcă pentru a-mi opri potenţialul regret, a adăugat: “aşa încât ne pare rău, dar nu poate să facă un film acum.” După câteva politeţuri, convorbirea lua sfârşit.

În mod straniu, nu am simţit regret nici pe moment, nici mai tarziu când am văzut “Liceenii” şi uriaşul lui succes – poate datorită faptului că între timp devenisem extrem de pasionat de fizică şi matematică. La Sf. Sava, unde eram elev, concurenţa pe subiectele acestea era acerbă… şi mie întotdeauna mi-au plăcut competiţiile – cu cât mai dificile, cu atât mai bine.

N-am aflat nici până în ziua de azi despre ce rol era vorba, și nici nu sunt curios. Unele mistere merită păstrate.

 

Student eminent la cele mai bune universități din State

 

Cum ţi se pare sistemul de învăţământ din State? Cum ai fost primit şi acceptat de către profesori şi colegi?

 

Norocul şi destinul au conspirat să mă pună în situaţia de a studia la două dintre cele mai puternice instituţii de învăţământ superior din lume – de exemplu la fizică anul acesta MIT este clasată numărul unu mondial, iar la film numărul unu este USC SCA (University of Southern California’s School of Cinematic Arts – n.a). Ceea ce mi s-a părut fantastic la MIT era atmosfera aproape palpabilă de geniu şi tradiţie, iar ca system, în general, insistenţa pe rotunjirea studiilor. Prin asta înţeleg cerinţa ca cei care studiau domenii ştiinţifice să aibă şi un procent din studii dedicat domeniilor aşa-zis “umane” – artă, sociologie, istorie, filozofie, lingvistică, etc.

Această cerinţă m-a abilitat să studiez serios film, muzică, şi istorie la MIT (domenii care m-au fascinat dintotdeauna) pentru a absolvi fizica, și, paradoxal, mi-a facilitat însăși pregătirea umanistă universitară de care aveam nevoie să părăsesc fizica şi să intru pe fagasul filmului!

Forţa USC-ului constă, de asemenea, în tradiţie şi în profesorii extraordinari – profesionişti de vârf din Hollywood care între proiecte vin să predea un an sau doi – dar ceea ce m-a cucerit definitiv a fost independenţa cuasi-totală care ni se dădea în producţie, înainte de a fi criticaţi la sânge atât de profesori cât şi de colegi… Sentimentul competiţiei şi colaborării erau induse în noi în egală măsură prin faptul că toţi studenţii de la regie erau obligaţi să lucreze ca operatori sau sunetişti, monteuri sau asistenţi la filmele altora: o pregătire optimă pentru o industrie în care multe personalităţi de tip alfa trebuie să colaboreze zilnic fără să cedeze nervos.

Primirea pe care ambele locuri mi-au făcut-o a fost extraordinară. Niciunde nu m-am simţit mai protejat şi ajutat ca în mediul academic american. Poate că nu se ştia exact atunci ce-i cu România (am auzit-o pe viu şi eu pe aia cu “capitala voastră este la Budapesta, nu?”; am fost întrebat dacă îi cunosc personal pe Nadia Comăneci, Hagi sau Năstase, și chiar dacă sunt strănepotul lui Dracula……), dar asta era în anii 90 şi între timp multe s-au schimbat în ceea ce priveşte percepţia României în USA.

Din punctul meu de vedere, calitatea esenţială a învăţământului american este aceea că sistemul oferă studentului şansa de a se răzgândi şi de a-şi schimba direcţia de studiu, chiar şi radical, la o etapă care poate fi percepută ca tardivă în alte părţi ale lumii.

În plus, sistemul împinge înainte şi răsplăteşte fără echivoc valoarea.

 

denirotaruspaceydeniroRegizor de talie mondială

 

Concret, cum ai ajuns sa studiezi la University of Southern California’s School of Cinematic Arts si sa obtii un Master of Fine Arts Degree în Film/TV Production?. Apoi ai intrat în pâine…care sunt documentarele realizate de tine până acum şi cu cine ai “rubbed elbows” în lumea de la Hollywood?

 

Intram în ultimul an la MIT şi îmi pregăteam dosarele de admitere pentru doctorat, când un faimos profesor de film şi media, Henry Jenkins, care credea în mine și mă încuraja constant, mi-a recomandat insistent să încerc admiterea la cele mai bune două facultăţi de film din SUA – USC şi NYU. M-am înscris cam în dorul lelii şi am fost extrem de plăcut suprins cand am fost admis la ambele, dar nu existau burse pentru masteratul de regie. La NYU primeam o bursă doar pentru studiul criticii de film, pe cand eu doream să fac regie… iar la USC, canci. Aşa că am renunţat la bursa Guggenheim pe care mi-o oferise Princeton (Ivy League University -n.a) pentru doctoratul în fizică, şi am ales să încerc a merge la USC pentru a face în paralel un doctorat în fizică (pentru care primisem o bursă) şi un masterat în regie (în “timpul liber”!). După alte peripeţii, am renunţat la doctorat pentru că timpul nu-mi dădea luxul de-a le face pe-amândouă, şi iată-mă student la regie “full time”, plătindu-mi studiile la cea mai scumpă şcoală de regie din lume, prin ţinerea de seminarii de fizica şi matematica studenţilor de anul I şi II din cadrul aceleiaşi universităţi.

Fast forward doi ani… Încă din timpul studiilor de la USC am început să fiu angajat ca scenarist şi mai, mai că mi-am luat nasul la purtare – pentru că eram singurul dintr-o promoţie de 45 de oameni care deja era plătit să scrie, şi asta în limba engleză, care nu este limba mea maternă.

Paradoxal, însă, îmi era teamă de lumea reală a Hollywood-ului şi adastam la umbra culoarelor universităţii, luând aproape toate cursurile posibile pentru toate direcţiile de masterat (regie, scenaristică, imagine, montaj, sunet, producţie, plus studiile suplimentare de actorie, muzică şi design vizual).

După ce am fost rugat de profesori, cu multă blândeţe, să-mi iau, totuşi, diploma(ele) şi zborul, având în vedere că lucram deja în industrie ca scenarist profesionist de vreo doi ani, nu a mai durat mult (apx. o jumătate de an) până mi-am dat seama că dezvoltarea de materiale scenaristice (aşa-numitul “development”) nu era de mine.

Duceam dorul platoului.

M-am reîntors pentru sfaturi la foştii mei profesori de la USC, care după cum mi-a fost norocul, erau nişte regizori şi producători cu multe nominalizări şi câştiguri – la box office şi la cel mai înalt for al cinematografiei americane – cu precădere mentorul meu Mark J. Harris, care are trei statuete ale unchiului OSCAR.

Toţi mi-au recomandat să mă reîntorc către producţie, dându-mi două căi de ales: film de ficţiune, începi ca asistent III-IV, ascensiune lentă dar nesigură, sau film documentar, începi ca asistent I cameraman sau de montaj, ascensiune rapidă dar nesigură.

Am ales documentarul, ştiindu-mă nesubordonat şi nerăbdător, însa având și conştiinţa faptului că nu voi renunţa niciodată la filmul de ficţiune. Mark m-a trimis să lucrez cu bătrânul Mel Stuart, un mare regizor şi producător din perioada clasică a televiziunii americane, care în mod paradoxal îmi era cunoscut din copilărie datorită unor seriale şi filme difuzate în România comunistă, precum “The Chisolms” sau “Believe it – Or not!” cu Jack Palance, “The Rise and Fall of the Third Reich”, “Making of the President”, “Dacă e marţi, e Belgia” şi bineînţeles “Willy Wonka and the Chocolate Factory” cu Gene Wilder.

După câţiva ani în care am făcut o duzină de filme alături de Mel Stuart, şi am evoluat de la asistent cameraman la producător, director de imagine şi monteur, am decis să încep regia – întâi de documentare.

KIDS WITH CAMERAS www.kidswithcamerasmovie.com despre un grup de copii autişti care fac filme, şi terapie prin filme. A fost selecţionat şi a caştigat câteva festivaluri, inclusiv Monaco, şi s-a vândut într-un număr bun de teritorii. Voice-over de Annie Potts, o vedetă de televiziune şi de Broadway.

THEY CAME TO PLAY www.theycametoplay.com despre concursul de pianişti amatori Van Cliburn. A fost selecţionat şi a caştigat mai multe festivaluri, inclusiv B-EST Film Fest şi Ft. Lauderdale. A rulat în cinematografele din America, şi pe canalul de televiziune publică PBS. Selecţionat de New York Times drept Critic’s Choice.

rotaruspacey1SHAKESPEARE HIGH www.shakespearehigh.org despre cel mai vechi concurs de teatru shakespearian pentru tineri din America. Produs alaturi de Kevin Spacey, avându-i în distribuţie şi pe: Richard Dreyfuss, Val Kilmer şi Mare Winningham, filmul a avut premiera la Tribeca, a câştigat un premiu al publicului la Palm Springs, si a fost selecţionat şi a câştigat la un numar relativ mare de alte festivaluri. De asemenea, a rulat în cinematografele din SUA, şi începând din 13 septembrie va rula şi pe canalul Showtime.

Pe lângă actorii menţionaţi, am colaborat cu Sir Ian McKellen, Michael York, Darren Criss, şi am cunoscut pe mulţi alţii, inclusiv pe Robert de Niro.

Ca documentarist (deocamdata!) atribui frecvenţa cu care lucrez alături de actori – vârfuri şi referinţe în domeniu – faptului că mă aplec cu precădere asupra artei, şi teatrului, ca subiect, precum şi faptului că am lucrat, caţiva ani de zile, în conjuncţie cu Screen Actors Guild (SAG) la galele lor anuale de premii.

 

Eşti ambasador cultural al USA în lume. Ce implică acest titlu?

 

Cea mai înaltă onoare profesională pe care am primit-o, până acum, este incluziunea mea, atât personal cât şi prin intermediul a două din filmele mele (KIDS WITH CAMERAS si SHAKESPEARE HIGH) în programele culturale ale Departamentului de Stat american, sub direcţia lui Hillary Clinton.

American Documentary Showcase şi American Film Showcase sunt programe care aleg în fiecare an 15-20 de documentare independente produse şi/sau regizate de cetăţeni americani, care să reprezinte valori tipic americane prin călătorii în toată lumea în care cei aleşi au titlul neoficial de ambasadori culturali ai Americii.

Un detaliu care continuă să mă onoreze este acela că am fost primul şi singurul documentarist ales în acest program, care nu era cetăţean american din naştere.

În această calitate de reprezentant cultural al SUA am călătorit în Kazakhstan, Cipru, România şi Liban.

 

Te rog, spune-mi despre vizita realizată de tine anul trecut în România…cu ce ocazie ai mers acasă?

 

Anul trecut, în noiembrie, am fost invitat de ambasada SUA de la Bucureşti să particip la un program sub egida American Documentary Showcase, cu diferenţa că ataşata culturală USA a insistat să prezinte nu doar filmul meu inclus oficial – KIDS WITH CAMERAS – ci şi alte proiecte de ale mele. A fost un turneu extrem de intens şi interesant, la Bucureşti, Cluj şi Tg. Mureş, cu multe întâlniri cu studenţi, cineaşti, profesori, edili, membri ai presei sau ai programului Fulbright, etc.

 

 

Locuieşti în Beverly Hills, o locaţie paradisiacă din zona LA, locul unde s-a filmat celebrul serial Beverly Hilss 90210. De cât timp eşti acolo?

 

Am început să frecventez zona în care locuiesc în urma cu 16 ani – compania de productie unde lucram ca student era la marginea liniei de demarcaţie a oraşului Beverly Hills. Acum vreo 7 ani mi-am mutat biroul chiar în Beverly Hills, şi de 3 ani atât biroul cât şi locuinţa sunt aici. Ador faptul că nu trebuie să conduc maşina – zona este uşor de bătut cu piciorul, într-un oraş în care aşa ceva nu prea există.

 

Alex+Rotaru+Gabriela OlteanCe hobbyuri ai? Ce iţi place şi ce nu iţi place în USA?

 

A face film profesionist este un hobby în sine! Lăsând gluma la o parte, ador muzica şi natura. Pe cât de des pot, mă plimb într-un minunat şi foarte mare parc ascuns între Mulholland Drive şi Coldwater Canyon, o comoară arătată mie prima dată de prietenul meu, scriitorul Petru Popescu, de care mă leagă o veche şi puternică admiraţie.

Nu sunt încântat de ideea lipsei de protecție socială şi scumpetei asigurărilor medicale în America, deşi, calitativ, aici medicina este extraordinară.

De asemenea, distanţele intra-americane pot fi extrem de obositoare. Trăind în Europa poţi călători în orice colţ al continentului la fiecare sfârşit de săptămână. Aici este mult mai greu – spre imposibil.

Însă libertatea de expresie, de a-ţi alege drumul în viaţă, de-a te-nconjura numai de oameni pe care tu îi selectezi, şi de-a-ţi plasa oricât de sus ştacheta succesului personal – toate acestea, chiar daca nu sunt valori exclusiv americane, rămân tipice acestei ţări.

Chiar dacă visul a devenit mai dificil de conturat sau de atins, “the American Dream” supravieţuieşte, reinventat de fiecare nouă generaţie de imigranţi în colaborare cu tradiţionaliştii autohtoni.

 

Rețeta succesului – foarte multă muncă

 

Care este reţeta succesului în USA? Cum ai reuşit să îmblânzeşti „monstrul” din Hollywood şi să îl faci să te accepte ca pe unul de-al lor?

 

Nu ştiu să existe vreo reţetă universală a succesului. În cazul meu a contat foarte mult pregătirea de acasă: limba engleză învaţată la sânge, şi educaţia cinematografică datorată părinţilor mei şi cercului lor de prieteni. Apoi şcoala la care am avut norocul să studiez, USC, are un cerc de absolvenţi despre care se spune că dacă ar intra toţi în grevă pentru o zi, în acea zi toate producţiile de film din America ar fi obligate să se oprească.

Nu în ultimul rând, Hollywod-ul este compus din foarte mulţi “venetici”, ca mine. În anii ’30 erau atât de mulţi imigranţi din estul Europei care lucrau în marile studiouri ca scenarişti, regizori sau producători, încât marele cineast de origine maghiară Sir Alexander Korda emisese un panseu care figura pe panourile publicitare ale vremii în Hollywod: “It’s not enough to be Hungarian; you also need to have talent” (“Nu este suficient sa fii ungur; trebuie deasemenea sa ai talent.”)

Dacă ungurii pot, noi de ce nu? (râde)

 

Eşti singurul regizor român care a făcut filme la Hollywood, filme care să fie distribuite în cinematografe?

 

Din câte ştiu, de la Jean Negulesco încoace, cu excepţia lui Petru Popescu care între două din multele lui romane de succes a regizat şi un film în urma cu caţiva ani, sunt singurul cineast român care regizează şi produce în prezent filme în circuitul de finanţare Hollywoodian, în limba engleză, care să aibă distincţia deosebită de a fi distribuite în cinematografe.

 

Ce proiecte de viitor ai?

 

Sincer, proiectele mele profesionale nu mi se mai par atât de importante acum că mi s-a născut un copil… Dar cariera merge înainte odata cu viața… Pe lângă continuarea dezvoltării de proiecte documentare şi de ficţiune, de călătoriile mele ca ambasador cultural, sunt în discuţii să predau un curs de regie la USC curând, şi – poate în primul rând! – mă aflu în derularea producţiei cu primul meu film de ficţiune, finanţat de CNC (Centrul Național al Cinematografiei – n.a.) în urma câştigării concursului acestuia. Nu vă spun mai mult, decât că va fi prima oară când CNC produce un film în Hollywood, în limba engleză, şi că am emoţii puternice.

 

 

VIOREL VINTILA

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

CUMPĂNA

Posted by Gabriela Petcu On August - 27 - 2013

Marin VOICAN-GHIOROIU

 

Acest poem l-am scris amintindu-mi de anii copilăriei, când în 1946/1947 seceta adusese oamenii în pragul disperării. Apa secase din fântâni, vitele se sângerau şi mureau de sete. Preoţii şi călugării aduseseră moaştele Sf, Grigore, şi toată suflarea satelor se ruga cu lacrimi în ochi ca să dea o bură de ploaie. Câmpul era uscat, recolta compromisă, iar bieţii oameni făceau stoguri (frunzare) din crengi de stejar, gorun, gârniţă, ceran… ca să le dea la vite, iarna. Noi mergeam kilometri întregi, colindam din vâlcea în vâlcea ca să aducem apă în ulcioare. Ne coboram în ciuturi pe lumânarea care ţinea găleata, şi cu o cănuţă de pământ aşteptam la firicelul de apă să luăm argintul dătător de viaţă.

 

CUMPANA-wbC U M P Ă N A
(scriitorului Petre Crăciun)

 

Cumpăna se-nclină, când dreptate-aduce
Unuia ce speră şi mai crede-n cruce;
Moartea-l ocoleşte, şi este salvat…
Poarta pocăinţei pe mulţi i-a scăpat.

 

Omul când se teme şi s-a resemnat;
Cin’ să-l înţeleagă, dacă l-au uitat!?…
Mulţi norocu-mi vor, cumpăna apleacă,
Pe loc îi ruinează c-au sperat oleacă…

 

Cheltuind avutul făr’ să chibzuiască –
Cumpăna nu poate fi mană cerească
Pentru cel ce vrea, fără să muncească,
Să trăiască bine şi să-mi huzurească.

 

Stă proptită-n zare, singură veghează
Peste valea-adâncă şi încununează
Legături cu cerul şi cu apa vie…
Viaţa-n echilibru este-a ei simbrie.

 

„Fără apă cine-ar mai trăi?…”
Zise înţeleptul, şi se sprijini
În toiagul sfânt, de Moise purtat;
Care,-odată-n piatră, atunci când a dat,

 

Apa cea sfinţită curgea ca argintul…
Setea-şi potoleau oamenii, ce gândul
Demult toţi şi-l luase; fiecare-n parte
Aşteptau sfârşitul, simţeau a lor moarte

 

Care… nemiloasă, venea înspre ei;
Se ducea speranţa cu a ei scântei
Cerul era-n flăcări, oamenii jeleau,
Apa dispăruse, de sete piereau…

 

Cumpăna coboară, trage ceru-n jos,
Iar găleata ajunge la loc răcoros.
Picături de viaţă ia-n trupul ei ei.
„Cumpăna scoate apa ca să bei…

 

Vă-nchinaţi!… iar sunteţi scăpaţi.”
Le zice,-nţeleptul celor însetaţi:
Găleata, cuminte, face drumu-ntors,
Din adâncuri scoate argint luminos,

 

Stropi de apă vie pentru muritori,
Şi stă ridicată, ţinând capu-n nori
Ea veghează-ntruna câmpul aurit –
Speranţa păstrează pentru cel trudit.

 

A mai spus bătrânul întru-nţelepciune:
„Crucea suferinţei, speranţa-ntreţine…!”
Cumpăna în noapte stă pe cer pictată;
De moarte ne scapă, setea-i blestemată!

—————————————

Marin VOICAN-GHIOROIU

Bucureşti

25 august 2013

Horațiu Mălăele – Metaforă – Tamara Buciuceanu Botez

Posted by Gabriela Petcu On August - 26 - 2013

Tamara Buciuceanu Botez

 

Robustă ca o locomotivă germană, puternică şi violentă ca bomba de la Los Alamos, mieroasă sau mieunată, ca pisicile desenelor animate, frumoasă cât s-a putut, sperioasă şi piţigăiată, melancolică sau tandră ca fil…mele indiene, dansantă şi ţopăitoare, când cele de vârsta ei s-au vândut de mult resemnării, cântând în falset ca mine sau „pe bune“ ca Frank Sinatra, imprevizibilă ca ziua de mâine, Tamara Buciuceanu este o imensă uzină plutitoare pe oceanul artelor atât de dramatice, o minune singulară, născută anume să ne uluiască.

 

Horațiu Mălăele
Actor, regizor, caricaturist, scriitor

DRACULA – UN BUN NATIONAL

Posted by Gabriela Petcu On August - 25 - 2013

DRACULA (2)Viorel VINTILĂ

 

“Where are you from?”

“Transylvania, România”

 “Dracula, Nadia Comăneci, Ilie Năstase...”

 

Discuția de mai sus este tipică și mi se întamplă mai tot timpul, aici , în State, când sunt întrebat de unde mi-s de obârșie

De ce, noi românii, nu ştim să folosim acest brand DRACULA? În secolul al XIX-lea, un irlandez, Bram Stoker, a dat naştere unei legende care a prins foarte bine şi cartea sa a devenit un best seller la acele vremuri – The vampire Count Dracula. Au urmat multe filme de succes în care eroul românilor, Vlad Ţepes, era portretizat ca un vampir, un bloodsucker notoriu. Dracula este derivat de la o organizaţie secretă fraternala de cavaleri – Order of Dragon – unde tatăl lui Vlad Ţepes, Vlad Dracul, fusese admis în urma eroismului sau împotriva eternului duşman de atunci, turcii… 

Vlad II şi-a primit titlul de “Dracul” după ce a fost primit pe 13 decembrie[3] 1431 în Ordinul Dragonului fondat în 1408 de Sigismund, Împărat al Sfântului Imperiu Roman. Ordinul, creat de Sigismund, dorea să crească puterea politică a bisericii şi să protejeze familii nobiliare maghiare şi româneşti de Imperiul Otoman.” (Wikepedia

Aşadar, Dracula înseamnă, baiatul Dracului… Eu altceva însă vreau să scot în evidenţă, şi anume, de ce nu ne-am folosi de acest brand creat de Bram Stoker în folosul nostru, al românilor…sunt mulţi turişti curioşi şi fascinaţi de Vlad de Impaler, amatori de vampire literature sau horror fiction, care ar dori să experimenteze first hand această legendă…

 

Puţin îmi pasă că Vlad the Impaler este descris ca un vampir şi amator de blood…ceva adevăr este în asta ,că doar îşi penetra adversarii şi borfaşii din acele vremuri cu celebra sa suliţă care avea ca orificiu de intrare anusul şi ieşea pe undeva prin spate…

De ce să nu am avem un Dracula Land, Dracula beer, Dracula steak sau autobuze care să aibă desenate chipul lui Vlad the Impaler, împreună cu un motto care să dea bine…“Welcome to Dracula Land!“, par example…că doar castele avem, istorie avem şi îl avem pe Vlad Ţepes, care a fost scos din anonimat şi transformat într-o vedetă de proporţii gigantice, de către un irlandez şi care aşteaptă să fie utilizat ca un mesager internaţional, ca un brand naţional, ca un bun românesc de care să beneficieze poporul român. Unii au Disney Land, noi de ce nu am avea Dracula Land .

Să-l scoatem pe Dracula de la naftalină şi să-l aşezăm cu grijă pe un piedestal virtual, să-l ştergem de praf şi să-l prezentăm lumii întregi ca pe un bun naţional… sunt sigur că va atrage ca un magnet turişti curioşi de legendă, de senzaţional şi de mister….un mister care fascinează şi care înconjoară mitul Dracula.

 

VIOREL VINTILAViorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

 

 

 

TESTAMENTUL UNEI SCRIITOARE CARE A ZÂMBIT VIEȚII

Posted by Gabriela Petcu On August - 25 - 2013

BUICA-Elena-x7WBjpgElena BUICĂ

 

În efemeritatea existenţei noastre pământeşti, fiecare ne dorim să marcăm trecerea firească prin „cele pământene” în tradiţia veche, sădirea unui pom, sau ceva care să ne reprezinte ca individ, parte dintr-o societate în care ne-am născut, ne-am format şi am vieţuit, cu bune şi cu rele deopotrivă. Unii lasă averi, adevărate tezaure dobândite cu trudă sau poate nu, trăind o viaţă întreagă înrobiţi de strălucirea lor, alţii îşi drămuiesc moştenirea în tainiţele sufletelor lor, aşezând-o în cuminţenia unui alt fel de bogăţii, acelea de sorginte spirituală.

 

Zestrea pe care eu o las este una de suflet, cea a scrierilor mele, o zestre învăluită în zâmbetul pe care l-am dăruit mereu vieţii şi în special oamenilor cu deschidere spre lumină, bunătate şi împliniri pe calea cea dreaptă. Cuvintele poetului Tudor Arghezi din poezia „Testament”: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte”, mi se se potrivesc şi mie, fără să fac vreo trimitere şi la valoarea scrierilor. În lada mea de zestre nu se găsesc decât scrierile literare izvorâte după puterile mele din profunzimea trăirilor şi gândurilor zămislite în vâltoarea vieţii sau în ceasurile de singurătate. Când am venit în Canada, am renunţat la agoniseala din ţară în schimbul altor valori, cele de ordin spiritual, şi chiar dacă au fost renunţări care m-au durut am învăţat cum să aşez în cufărul ce-l voi lăsa moştenire, acel ceva care a întrecut în bine ceea ce am pierdut în plan material, lada mea de zestre spirituală. În ea sălăşuieşte spiritul meu deschis în relaţia cu oamenii, cu natura, cu lucrurile mai importante ale lumii, în relaţia cu Dumnezeu. Aici zace aşteptarea dar şi stăruinţa de a surprinde şi oglindi faptele pozitive pe chipul celor care biruie vicisitudinile vieţii. Aici se poate auzi şi tumultul gândurilor şi frământărilor cu care am încercat să reclădesc o viaţă, cu universul şi relativitatea ei, din frânturi, din petice de forme şi culori diferite. Sunt gânduri născute din contemplarea asupra propriei vieţi, dar şi din experienţa altora, o adevărată adunare de reverberaţii care au venit din substratul trăirilor interioare, punând în mişcare secrete roţi sufleteşti.

 

De cele mai multe ori cu zâmbetul pe faţă, am scris câteodată şi pe răni care sângerau, dar cel mai adesea am încins peniţa în cerneala dragostei de viaţă, a iubirii şi respectului faţă de semeni, scriind rânduri, rânduri mereu cu speranţa că acestea vor respira în timp. Ele au adunat laolaltă căutările înfrigurate, izbânzile şi umilinţele neputinţei de a cuprinde necuprinsul sau de a depăşi propriile limite, dar şi speranţa de a fi de folos atunci când va veni timpul ca această ladă să se deschidă.

 

Trăind în Canada, ţara pe care o iubesc şi o respect din adâncul inimii, am scris nenumărate pagini despre aceste locuri binecuvântate, dar niciodată nu m-au părăsit nostalgia şi dorul de ţara mea natală, România, şi de Ţigăneştiul copilăriei mele, iar prin osârdia condeiului scrierile mele s-au aşternut între aceste două lumi.

 

M-am aplecat cu drag asupra mai multor aspecte privitoare la Ţigăneştiul natal, ca o încercare de restaurare, într-un anume fel, a unui spaţiu concentrat de românitate, cu structuri stabile de esenţă ţărănească, cu orânduială străveche, aşa cum era în timpul copilăriei mele, momente pe care le-am trăit înainte de mişcările tulburi care au urmat şi care au produs atâtea răsturnări de valori. Chemând faptele să se adune într-o albie cu apă limpede, ca pentru primenire, am încercat doar a resuscita câteva secvenţe care aparţin istoriei noastre, pentru a nu se uita şi a nu se pierde un anumit şir de valori. Am fost atrasă de enigmele şi starea de frumuseţe a arhaicităţii satului românesc, fără să vieţuiesc acolo ca un om abstras din timp. Atâta vreme cât pământul se învârte, n-am putut rămâne înţepenită doar în contemplaţie restrospectivă. Am reintrat în vremurile în care trăiesc cu temperanţa şi cu firescul necesar, pentru a nu fi privită de către semenii mei ca picată din stele  într-o contemporaneitate în care, parcă, nu îmi mai găsesc locul.

Desi am bătut cărări ritualice cu simţământul statorniciei, nu am ramas  în arhaicitate, dar nici nu m-am luat la întrecere cu cei care exersează caligrafia mai subtire a omului modern, cel al zilelor noastre. Îmi place să înclin condeiul mai mult spre clasicism, fiindca e  mai încărcat de etică.

 

M-am străduit să prezint şi lucruri noi, stăruind mai ales asupra acelora care pot să dureze, care să imortalizeze experienţele omeneşti, să îmbogăţească orizontul cititorilor cu noi realităţi, aducându-le un plus de cunoaştere, să le facă viaţa mai mai variată, mai interesantă. Prin ceea ce am scris am încercat să scot în relief oamenii de lângă noi cu conduită exemplară, dar pe care adesea nu-i remarcăm în zorul cu care suntem presaţi de timp. Pentru că iubesc în aceeaşi măsură şi literatura şi literaţii, m-am aplecat cu admiraţie şi respect asupra unor cărţi şi asupra autorilor lor, pentru a pune în lumină căutările lăuntrice care duc la esenţă, străduindu-mă să surprind, de cele mai multe ori, concreteţea unei clipe.

 

Scrisul meu s-a aşternut întotdeauna cu entuziasm, stăruind asupra cuvintelor, dorindu-mi să le fac să mă asculte, ca apoi să le aşez în ordinea cea mai potrivită, în încercarea de a pătrunde în insondabila viaţă sufletească. Într-un fel, scrisul meu este şi ca o împotrivire în faţa lumii roboţilor care au stăpânit un domeniu considerabil din existenţa noastră, împingând în umbră tărâmul sentimentelor, al emoţiilor, al fiorului vieţii.

 

Cele mai multe scrieri ale mele nu se întind pe multe pagini, având o dimensiune rezonabilă şi încadrându-se în rigorile genului literar căruia aparţin, proza scurtă. Mi-am îngăduit o mai mare largheţe doar acolo unde frumuseţile pământului strigau implorându-mă să le acord spaţiu mai extins, din care apoi să poată fi „gustate” cu bucurie şi interes de către cititorii însetaţi de minunăţiile acestei lumi.

 

Zâmbesc astăzi vieţii cu recunoştinţă pentru că mi-a oferit, spre încheierea destinului meu pământean, un complex de împrejurări ce mi-au permis a mă apleca asupra scrisului aducător de picuri de lumină din izvorul bucuriei curate şi înălţătoare. Zâmbind vieţii, am încercat să mă înalţ prin scrieri dincolo de clipă, să explorez cu sufletul şi mintea adâncuri de nepătruns şi să-mi potrivesc paşii pentru a pătrunde în viitor.

 

Zâmbetul meu o învăluie cu multă căldură şi pe draga mea nepoată, Mara-Elena, mângâierea sufletului meu, dar se îndreaptă cu gratitudine şi sinceritate şi spre cei ce vor urma, şi tuturor le încredinţez, alături de dragostea-mi nemărginită de oameni, de frumos şi de bine, dorinţa de a duce mai departe şi a face să strălucească necontenit lumina din cuvânt.

 

Elena BUICĂ

Pickering, Toronto, Canada

23 august 2013

Scrisoare pastorală

Posted by Gabriela Petcu On August - 25 - 2013

Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

Anul XI(2013), nr. 259 (1 – 15 August)

Stanciulescu Barda Alexandru Dragii mei enoriași!

              Între David și Irod(III). Ioan  nu-l ura pe Irod, așa cum nici Natan nu-l ura pe David. Ei se fac doar purtătorii voii divine, ca să le spună adevărul, să-i ajute să iasă din mocirla fărădelegilor în care au intrat. Amândoi erau buni patrioți. Ei știau că regele este unsul lui Dumnezeu, deci omul care trebuie să întruchipeze perfecțiunea morală, pentru a fi plăcut lui Dumnezeu, el și poporul ce-i fusese încredințat. Din moment ce regele era păcătos, el se depărta de Dumnezeu și astfel poporul avea de suferit, fiindcă asupra țării urma să se abată mânia lui Dumnezeu: secetă, cutremure, boli, războaie  etc. Un rege drept, cinstit și credincios aducea jertfe bineprimite lui Dumnezeu, rugăciunea îi era ascultată, iar asupra țării lui se abătea binecuvântarea lui Dumnezeu: belșug, pace, sănătate etc. Așadar, cei doi își riscă viața nu neapărat pentru  a îndrepta un om, care la un moment dat era rege, ci pentru că-și iubeau poporul și voiau cu orice preț să îndepărteze de la el urgia divină și să-i câștige binecuvântarea.

David înțelege mesajul divin, cade cu fața la pământ, plânge și-și cere iertare, apoi creează acel extraordinar Psalm 50(,,Miluiește-mă, Dumnezeule….!), care se citește și azi la multe slujbe creștine! Irod nu vrea să-l audă pe Ioan. La el este chef în palat, mese întinse, meseni aleși pe sprânceană, mâncare din destul, muzică, dans. Irod privește fascinat pe Irodiada, proaspăta lui achiziție, dar își pregătește terenul pentru a înfășca-o și pe Salomeea, tânăra fiică a Irodiadei. Pentru el nimic nu era sfânt, el nu se temea nici de Dumnezeu, nu se rușina nici de oameni. Patima, instinctele animalice îl conduceau în tot și în toate. Astfel de conducători au fost mulți în istorie. Despre unii a ajuns vestea până în zilele noastre. Așa, bunăoară, în vreme ce dușmanii erau cu armatele la granițele imperiului, gata să pătrundă, împăratul roman Caligula organizase festivități în cadrul cărora și-a ridicat calul la rang de senator; într-o situație asemănătoare, alt împărat roman, Caracala, ucidea muște pe geam. În ambele cazuri, nici un sfetnic al împăraților respectivi nu avea curajul să le  spună adevărul și  să încerce să-i trezească la realitate, ci, dimpotrivă, sfetnicii îi lăudau pe împărați pentru deșteptăciunea, iscusința, mărinimia lor.

Irod nu suportă adevărul. Este atât de afundat în minciună, în patimi, încât nu mai vrea să vadă realitatea. În afara palatului, poporul gemea sub mulțimea și povara birurilor de tot felul, perceptorii cutreierau satele și cetățile și storceau ultima vlagă și ultima lețcaie din fiecare contribuabil. Nu întotdeauna o făceau în mod pașnic, ci cel mai adesea prin constrângeri sângeroase, prin bătăi crunte, prin confiscări de bunuri, prin întemnițări. Armata își uitase menirea sa de apărătoare a țării și a poporului, ci devenise unealta stăpânirii, fiind folosită pentru a asigura forța necesară spre a ține poporul în frică și teroare. Funcționarii statului, indiferent de ce nivel, erau iarăși uneltele acestui mecanism uriaș al statului, care-și dovedeau utilitatea și vrednicia în măsura în care găseau mijloace de a aduce cât mai mulți bani la vistieria statului. Irod însuși devenea, în mod simbolic, asemenea țarului rus Ivan cel Groaznic, care-și mânca copiii….!

David nu numai că se căiește pentru nedreptatea ce-o făcuse, dar pe Natan îl face sfetnicul său cel mai apropiat, un fel de duhovnic al lui. Irod nu se sinchisește de criticile lui Ioan, ci pune să-i taie capul pentru a-l reduce la tăcere. Știa bine că Ioan este o capacitate, un om de curaj, de caracter, că este iubit de popor, dar n-are nevoie de asemenea oameni. Nu numai că nu-i promovează, ci îi anihilează brutal. Se teme că se va revolta poporul pentru că-l ucide pe Ioan, dar nu contează! Trebuia s-o mulțumească pe Salomeea și să-i ofere, așa cum îi ceruse aceasta, capul lui Ioan pe tipsie! În cazul lui David, după  mărturisirea păcatului  și rugăciuni fierbinți de iertare, se așterne liniștea. E o liniște roditoare și dătătoare de speranță, o liniște în care   adevărul îl făcea liber pe rege, îl făcea să-și concentreze energiile pentru a zidi binele în el și în jurul lui, spre a-și ispăși păcatul,  spre a plăcea lui Dumnezeu. Energiile creatoare ale neamului se descătușează și se afirmă, poporul prosperă, binecuvântarea lui Dumnezeu se revarsă asupra lui. În cazul lui Irod se așterne liniștea, dar e o liniște vulcanică, în care mânia poporului fierbe, gata oricând să izbucnească într-o răscoală sângeroasă, care să măture și palat, și rege, și  sistem social bazat pe crimă și nedreptate. E o liniște în care părțile se pândesc ca fiarele însetate de sânge, gata să se arunce unele asupra altora. Mai cad multe capete după al lui Ioan, fără a se ajunge la o pace socială trainică, ci dimpotrivă.

Ioan și Natan ar trebui să devină patronii presei dintotdeauna. Ei sunt ziariștii și oamenii cu conștiință neîntinată, care își riscă viața spre a spune adevărul, chiar dacă acesta, în cele mai multe cazuri, supără mărimurile zilei. Puțini au norocul lui Natan, mulți, foarte mulți nenorocul lui Ioan. În toate orânduirile sociale și statele bazate pe teroare, pe dictatură, pe nedreptate și crimă, cei ca Ioan, fie că au fost oameni de presă, fie oameni politici din opoziție, fie oameni de bine, care n-au mai putut îndura opresiunile și au spus adevărul, au înfundat pușcăriile, au atârnat în ștreanguri pe marginea drumurilor, au fost decapitați pe eșafoade,  au fost uciși mișelește sub perdeaua nopții!

Lui Dumnezeu i-a plăcut căința lui David, dar nu i-a plăcut comportarea despotică a lui Irod. David va rămâne în istorie ca unul din împărații de referință ai antichității; David va fi ales de Dumnezeu ca din urmașii lui să se nască Mântuitorul Iisus Hristos; Irod rămâne ca un simbol trist în istorie al conducătorului fără scrupule morale, al tiranului, al dictatorului, simbolul răutății, al decăderii umane(Va urma).

*

              Sfaturi părintești. Din cartea Cărarea Împărăției a Părintelui Arsenie Boca mai citim:

,,CENZURA INVIDIEI. Cele descrise până aci sunt numai o parte din încercările, pe care a avut David să le pătimească. Zilele cele mai amare însă i le-a făcut regele Saul, pe care Dumnezeu îl înlocuia cu David, pe măsură ce acesta deprindea meşteşugul de rege. Regele Saul mai e şi un răsunător caz de invidie împotriva lui David. Din copleşirea sa cu binefaceri, Saul a făcut pricină de război cu David. Odată, izbăvit de furii, datorită cântării prea line a strunelor lui David, acesta a încercat de mai multe ori să-şi ţintuiască cu suliţa de perete pe binefăcătorul său. Altădată, scăpându-1 cu oaste cu tot de ruşinea cu care-1 ameninţa Goliat, dănţuitoarele, în nerăutatea lor, cântând osanalele victoriei, atribuiră lui David câştigarea bătăliei înzecit decât lui Saul, zicând: ,,David a bătut în zeci de mii şi Saul în miile sale”. Pentru acest singur cuvânt şi a mărturiei date de adevărul însuşi, Saul puse la cale să-1 prindă în curse şi să-1 ucidă cu propria sa mână. Acum David era fugar; Saul însă nu-şi potoli ura, ci, pornind prigoană cu trei mii de ostaşi împotriva lui, scormonea deşertul. Dacă ar fi fost întrebat de pricina acestei prigoane, Saul ar fi trebuit să mărturisească binefacerile lui David. În vremea prigoanei, însă, lucrurile s-au întâmplat întors: David a prins pe Saul, pe când acesta dormea. Dar dreapta Celui Preaînalt, pe unul 1-a păzit de moarte şi pe celălalt să nu-şi păteze mâna. Saul, totuşi, nu s-a înduplecat – deşi Dumnezeu mijlocise între ei – şi iarăşi adună oaste să urmărească pe David şi iarăşi a fost prins Saul, într-o peşteră.

              Faptele acestea arată virtutea prigonitului şi mai strălucitoare, iar răutatea prigonitorului şi mai evidentă. Invidiosul nu primeşte doctor pentru boala sa şi nu poate găsi leac tămăduitor al suferinţei, deşi Scriptura e plină de ele. El aşteaptă uşurarea bolii numai într-un singur fel: să vadă prăbuşindu-se pe unul din cei invidiaţi. Capătul urii lui este să vadă pe cel invidiat din fericit nefericit, din norocos nenorocit. Pe unii oameni, cu totul protivnici, binefacerile îi îmblânzesc. Pe invidios, însă, binefacerile mai mult îl înrăiesc. Cu cât invidiosul are parte de mai mari binefaceri, cu atât mai tare fierbe de ciudă, mai mult se supără şi se mânie. Mulţumind pentru darurile primite şi mai mult se cătrăneşte de purtarea binefăcătorului. Ce fiară nu întrec ei prin răutatea năravului lor? Ce sălbătăciune nu depăşesc ei prin cruzimea lor?  Câinii, cărora li se aruncă o coajă se domesticesc; leii, cărora li se poartă de grijă, se îmblânzesc. Invidioşii, însă, mai mult se irită când li se arată îngrijire şi atenţie.”

              Rănile invidiei sunt adânci şi ascunse şi ele nu suferă vindecare, ca unele ce s-au închis de durerea lor oarbă în ascunzişurile conştiinţei. Invidiosul e duşmanul propriei sale sănătăţi sufleteşti. Cel invidiat poate să scape şi să ocolească pe invidios; iar invidiosul nu poate scăpa de sine însuşi. Tu, invidiosule, duşmanul tău e cu tine, vrăjmaşul ţi-e continuu în inimă, primejdia e închisă în adânc, eşti legat cu un lanţ neîndurat, eşti prizonierul invidiei şi nici o mângâiere nu-ţi vine în ajutor. A prigoni pe un om binecuvântat de Dumnezeu şi a urî pe cel fericit, iată o nenorocire fără leac.”

*

              File de jurnal(I). Încă din anii de școală am avut un jurnal, în care notam faptele, gândurile, întâmplările din viață, din familie, din comună, din țară, uneori din lume. Multe ar fi putut să mă trimită după gratii, dacă ar fi fost descoperite la vremea aceea, dar iată că am scăpat! Sunt mii de pagini risipite, din care se poate contura un crâmpei de lume și de viață dintr-o anumită epocă. Până când vor vedea lumina tiparului în întregime, voi reda fragmente în ,,Scrisoarea pastorală”.

                ,,30 iulie 1981. Seceta a ucis totul. Recolta s-a cam pierdut. Îmi spunea zilele trecute contabila-șefă de la CAP ,,Victoria Socialismului” din Malovăț, Gradoe Aneta, că, deși zona noastră are plan de 1800 kg/ha grâu, totuși, dacă scoatem 900 kg/ha e prea mult. Dacă te uiți peste holdele de grâu, vezi lan de buruieni. Grâul stă ascuns la umbra lor.

              Alaltăieri s-a mai întâmplat o dandana. Vorba aceea: ,,tot săracu-i cu sfârleacul!” Dacă abia scoseseră vitele în primăvară, cu un procent enorm de mortalitate, de data aceasta și-au luat grija definitiv. Ion Luca, fiul cel mic al lui Telă al lui Colae, tractorist de ocazie, căra paiele de pe miriște la grajdul CAP-ului din Bârda(la Balta Rolii). Lucra pe tractorul lui Tănase Aurel. Acesta fusese la nuntă duminică și luni nu se prezentase la lucru. Ion Luca avea un tractor pe șenile. De data aceasta era în culmea fericirii. Avea un tractor pe roți, aproape nou.  Nimeni nu era ca el. Lua în râs îndemnurile și avertismentele oamenilor de a fi mai prudent. Tractorul nu era echipat corespunzător, tractoristul bun de dat pe Dunăre la vale. La un moment dat, s-a apropiat cu țeava de eșapament de șira de paie și a izbucnit  un incendiu cum încă nu s-a mai văzut în Bârda până acum. A alergat lumea în toate părțile după apă, dar zadarnic. Cel mai apropiat bunar era în Ogașul Linieștilor. Au venit într-o jumătate de oră pompierii. Degeaba! Focul a distrus totul. N-au mai rămas decât trei clăiuțe de fân, care fuseseră așezate mult mai departe. A ars, de asemenea, tractorul și remorca. Ionică, tractoristul, voia să se arunce în bunarul fermei, iar taică-său, Telă, îl căuta să-l omoare puțin. Peste câteva săptămâni, pe Ionică trebuia să-l ia în armată!

              Trăim o criză cum nu mi-a fost dat ă văd până acum. Peste tot, la magazine, sunt cozi kilometrice. În ultima săptămână n-a fost benzină. Am așteptat într-o zi de la nouă până la două, ca să ajung la stație și să cumpăr de 50 lei(7,50 lei/litrul). Mai mult nu se dă! Între timp, șoferii au descoperit o nouă formă de energie. Vezi șiruri întregi împingând cu umărul la stimabilele autoturisme, care se încăpățânează și nu vor să meargă cu apă. La stația ,,PECO” dinspre Schela, coada de mașini începuse de la Policlinică. La stația de la Crihala, coada începea de la Podul Gruii. Am auzit că la Tg. Jiu, la stația dinspre Filiași, coada începea din centrul orașului, de la magazinul ,,Parâng”. Cred că dacă ne-ar primi pe piața externă cozile, am ajunge cei mai bogați din lume. Față de alte orașe, Severinul e mult mai alimentat. Spre exemplu, la carne nu vezi cozi. E adevărat, că nici carne nu este de luni de zile, dar nici cozi nu sunt. La copite, gârbini, măruntaie și oase e dezastru. Închipuiți-vă câteva sute de oameni de toate vârstele și culorile înghesuindu-se la o ferestruică de câțiva centimetri patrați. Chestiunile de etichetă, bun-simț, omenie, civilizație etc., sunt lăsate acasă. Omul vine acolo cât mai ușor. Nu se mai ține seamă de coadă, de rând. Sar unii peste alții, țipă, leșină, își rup hainele. E un spectacol –îngrozitor. Au străinii ce vedea, nici vorbă. După ce așteaptă oamenii ore în șir într-o presiune insuportabilă, reușesc să ia câteva ciolane, de pe care a fost desfăcută carnea. Seamănă acele ciolane cu stârvurile ce se vedeau câteodată pe ogașe. Le fierb însă și scot supă. Printre cei care așteaptă la astfel de cozi sunt și mulți dinozauri și brontozauri. Ei nu cumpără oase sau copite sau gârbini. Ciulesc numai urechile, pentru ca, după aceea, dacă este cazul, după colțul străzii, să șuiere peste umăr nefericitului mamifer: ,, – Vă ordon să mă urmați!”

               Dar e bine, e foarte bine, ferească Dumnezeu de mai rău, vorba ăluia!

              Până azi a fost  Universiada la București. Din cât am avut timp să văd la televizor, ori să ascult la radio, am înțeles că noi, românii, am avut niște performanțe extraordinare. Alături de Nadia Comăneci, mulți-mulți alții au cucerit zeci de medalii. De câte ori am avut prilejul să văd festivitățile de premiere, în care românii ieșeau pe primul loc, am plâns ca un copil. E ceva care te copleșește. Când se ridică stindardul țării, parcă inima nu mai poate să pulseze tot sângele care o inundă. E ca atunci când o pasăre scapă din colivie și răsuflă aerul libertății. Nu-mi place sportul propriu-zis, deși fac ,,sport” toată ziua. Admir însă performanțele. Admir în lupta și în victoria  acestor tineri voința de a învinge. Victoria lor e victoria țării întregi. Sobrietatea, seriozitatea, felul de a primi medaliile și a se urca pe podiumul cel mai înalt al Nadiei și al altor premianți amintește de victoriile de arme de altădată. Cât ai fi de laș și de nemernic, nu poți în astfel de momente să nu te entuziasmezi, să nu spui sau să nu gândești: ,,și eu sunt român!”(Va urma).

*

               Dorul de copilărie. Mile Carpenișan a fost un cunoscut reporter de televiziune. A făcut multe reportaje din zonele de război. A încetat de curând din viață, la vârsta de 34 de ani. Pe internet i-a fost găsit un text scris cu puțin timp înainte de a muri. Se intitula Demisie oficială. Îl redăm mai jos, fiindcă textul ne reprezintă pe cei mai mulți dintre noi, care, copleșiți de grijile vieții de adult, găsim prilejul din când în când să visăm la raiul pierdut al copilăriei. Poate așa vom prețui mai mult viața și fiecare clipă ce ne este dată:

,,DEMISIE OFICIALA. Subsemnatul….., vă aduc la cunoștință decizia irevocabilă de a demisiona oficial din funcția de adult, pe care o dețin acum abuziv. După o analiză detaliată a situației, m-am hotărât să mă retrag și să preiau atribuțiile unui copil de șase ani jumate, cu toate drepturile și îndatoririle pe care le-am avut cândva, dar la care am renunțat cu prea mare ușurință.

                  Vreau să desenez cu creta colorată pe strada unde locuiesc, atunci când trec oameni maturi și importanți spre serviciu și să nu-mi pese de stresul lor în lupta cu minutele și traficul care îi așteaptă. Vreau să fiu mândru de trotineta mea cea roșie, fără să mă intereseze cât costă asigurarea pe anul viitor. Vreau să cred sincer că bomboanele sunt mai bune decât banii, pentru că le poți mânca. Vreau să stau întins la umbra unui copac, cu un pahar de limonadă în mână și cu ochii la norii pufoși, care aleargă pe cer, întrebându-mă cu uimire de ce adulții nu fac la fel. Vreau să mă întorc în trecut, la vremurile când viața era simplă. Atunci când tot ce știam se rezuma la cele șapte culori, cinci poezii, zece cifre și vocea mamei care mă chema la masă, când nu-mi era foame. Vreau înapoi, atunci când nu îmi păsa de cât de puține lucruri știam, pentru că nici nu știam cât de puține știam. Vreau să cred, ca odinioară, că totul pe lumea asta este fie gratuit, fie se poate cumpăra cu prețul unei înghețate la cornet. M-am maturizat prea mult și nici nu mai știu când m-am trezit mare. A fost, cu siguranță, un abuz și îmi cer iertare. Am ajuns astfel să aflu ceea ce nu ar fi trebuit: războaie și purificări etnice, copii abuzați și copii murind de foame, divorțuri, droguri în licee, prostituție, justiție coruptă, politicieni de mahala, biserici de homosexuali, frați învrăjbiți fără bani, ură, bârfă. Am aflat despre materialism nedialectic și mame denaturate , care își vând copilele de 12 ani unor animale cu chipuri de bărbați, pentru un televizor de ocazie.

              Ce s-a întâmplat cu timpul când aveam impresia că moartea este un concept de poveste, că doar împărații bătrâni mor, ca să facă loc pe tron prinților tineri, căsătoriți cu prințese câștigate în urma ultimei zmeiade? Unde sunt anii când mi se părea că tot ce ți se putea întâmpla mai rău în lume era să nu fii ales în echipa lui Ghiță repetentul, atunci când jucam fotbal în spatele școlii? Vreau să mă reîntorc la vremea când toți copiii citeau cărți folositoare, când muzica era neotrăvită, când televiziunea era pentru știri și emisiuni de familie, fără violență implicită la fiecare zece secunde. Vreau desene animate cu Donald Duck, peripețiile echipajului ,,Speranța”, navigând cu ,,Toate pânzele sus” și pe mama citindu-mi despre Iosif și frații săi. Ce bine era când credeam, în naivitatea mea, că toată lumea din jur este fericită, deoarece eu eram fericit! 

              Promit solemn că, imediat ce o să-mi reiau atribuțiile de copil, o să-mi petrec după-amiezile cățărându-mă în copaci, călărind bicicleta vărului și citind Robinson Crusoe, ascuns în coliba înjghebată din ramuri și frunze de fag, în spatele garajului. Îmi iau angajamentul, că nu o să îmi pese de ratele casei, de facturile de telefon, curent, gaze, apă, gunoi, cablu Tv și Internet, asigurări pentru mașini, asigurări de sănătate, taxe anuale de proprietate, credit-carduri, iarba netăiată, computerul virusat și faptul că mașina a început să vrea la mecanic. Vă asigur că nu o să fiu pus în încurcătură atunci când o să fiu întrebat: ,,- Ce-o să te faci când o să crești mare?”, deoarece acum știu: vreau să fiu COPIL. Gata cu plecatul la serviciu, când ar trebui să dorm și să-l visez pe Florin Piersic – Harap Alb, gata cu știrile despre teroriști, bombe și căderi de avioane. Gata cu bârfele anturajului, care nu-mi dau pace nici la biserică, gata cu hernia de disc, păr grizonat, ochelari pierduți, medicamente scumpe și dinți de porțelan.

              Gata, stop, cedez! Demisionez din functia de ADULT. Vreau să am iarăși șase ani și jumătate. Fiți voi mari și importanți, și ocupați, și îngrijorați. Eu vreau sa cresc MIC!” 

*

                 Rugă către Maica Domnului. Am găsit pe internet o frumoasă poezioară dedicată Maicii Domnului. Păcat că autorul a uitat să o semneze. Iat-o:

,,Printre sutele de lacrimi

Care curg din ochii mei,

Se aud, încet, suspine,

Care strigă către Tine :

,,Nu mă părăsi, Stăpână,

Nu lăsa pe robul Tău!

Roagă-te lui Dumnezeu,

Pentru mine, cel prea rău!

Precum din pământ, Stăpână,

Iese și sămânța bună,

Așa fă, Împărăteasă,

Și din inima-mi să iasă:

Răbdarea și umilința,

Lacrimile, pocăința !…

Varsă-mi-le, Preacurată,

Din a Ta milostivire…

Și fă-mi calea luminată,

Spre veșnica FERICIRE !

AMIN!”

*

                 ,,Fără dragoste nimic nu e!  Așa spunea Sfântul Apostol Pavel în cel mai frumos imn închinat Dragostei din Epistola I-a către Corinteni, capitolul XIII. Am găsit pe internet o poezie plină de învățătură, inspirată din cele spuse de Apostol. Iat-o:

 

,,Inteligența fără dragoste, te face pervers.

Justiția fără dragoste, te face implacabil.

Diplomația fără dragoste, te face ipocrit.

Succesul fără dragoste, te face arogant.

Bogăția fără dragoste, te face avar.

Supunerea fără dragoste, te face servil.

Sărăcia fără dragoste, te face orgolios.

Frumusețea fără dragoste, te face ridicol.

Autoritatea fără dragoste, te face tiran.

Munca fără dragoste, te face sclav.

Simplitatea fără dragoste își pierde valoarea.

Vorbele fără dragoste, te fac introvertit.

Legea fără dragoste te supune.

Politica fără dragoste, te face egoist.

Credința fără dragoste, te face fanatic.

Crucea fără dragoste reprezintă tortura.

VIAȚA FĂRĂ DRAGOSTE…ÎȘI PIERDE

SENSUL.

,,DUMNEZEU ESTE DRAGOSTE!(I Ioan, IV,8)


*

                 Folclor din Mehedinți(XXII). Vom reda mai jos alte câteva cântece de dragoste și dor, culese din satul Bârda, de la Mihăilescu Ana din Bârda(1919-2012), la data de 1 oct. 1973. Iată-le :

 


Du-te, dorule, cu bine

 

,,Du-te, dorule, cu bine,

La părinții mei și spune,

La părinții mei în sat,

Că eu sunt un arestat.

Vei vedea că plânge tata,

Acolo-n vale la izvor,

Spune-i că de el mi-i dor!

Vei vedea că plânge mama,

Lângă vatră, pe peron,

Șterge-i ochii cu năframa,

Spune-i că de ea mi-e dor!

Du-te, dorule, cu bine

Și te-nalță către cer,

La părinții mei le spune:

M-a ucis Garda de Fier!”

 

Cântec de cătănie

 

,,Foaie verde doi bujori,

Rău i-e mamei cu feciori!

Pătimește până-i crește

Și statu-i militărește.

Și-i crește și-i face mari,

Statu-i ia de militari.

Când am fost maichii mai dulce,

M-a jurat statul pe cruce,

Nicicum nu m-a lăsat,

Până când m-a scos din sat.

Ziua bună mi-am luat

De la băieții mei din sat;

De la fir de busuioc,

De la feciorii de joc;

De la flori de romaniță,

De la dragile fetițe;

De la grădina de flori,

De la fete și feciori;

De la mamă, de la tată,

De la mândra mea de-odată!

,,-Adu mâna și mă iartă,

Că ți-am fost drăguț odată!”

Când a fost să o sărut,

Ea pe loc nu m-a crezut,

Dar acum o să mă creadă,

Că doi ani n-o să mă vadă.

Și doi ani e vreme lungă,

Dorul meu o s-o ajungă!

S-o ajungă dorul meu,

Un’i-o fi drumul mai greu!

S-o ajungă mila mea,

Un’i-o fi calea mai grea!”

 

Tinerii-necați

 

,,Bate, Doamne, doi părinți,

Ce-au despărțit doi iubiți,

Și-a-mpreunat doi urâți!

Doi tineri când se iubea

Și părinții nu-i lăsa,

Ei s-au dus la logodit,

Părinții nu i-au primit.

Ei s-au dus la cununat,

Părinții  nu i-au iertat.

Ei de mână s-au luat

Și s-au dus de s-a-necat,

Unde-a fost Jiul mai lat.

Și părinții au aflat,

Marinarii-au înștiințat

Și le-au dat sute și mii,

Să scoată pe tineri vii.

Pân-au numărat banii toți,

Au găsit tinerii morți.

I-au găsit îmbrățișați,

Parcă erau niște frați!

Așa dragoste-nfocată

Nu s-a mai văzut vreodată!

S-au dus părinții, i-au luat,

Pe-amândoi i-au îngropat

Lâng-o margine de sat.

La băiat a lăstărit

Un brad mare și-nverzit;

La fată a răsărit

Un strugurel aurit.

Strugurelul că creștea

Și pe brad îl cuprindea.

Îl cuprindea la mijloc,

Numai dragoste și foc.

Lumea pe-acolo trecea,

Lua struguri și mânca

Și din gură blestema:

,,-Bate, Doamne, doi părinți,

C-a despărțit doi iubiți,

Doi iubiți ca doi florinți

Și-a-mpreunat doi urâți!”

 

*

Ajutoare și donații. În această perioadă am primit câteva ajutoare și donații astfel: Domnul Grădinaru Constantin din Harlen(Olanda): 400 lei; Domnul Prof. Univ. Dr. Ing. Ion Popescu din București, fiu al satului Malovăț: 250 lei; Doamna Petruța Freud din Aschaffenburg(Germania): 200 lei; Doamna Ceontea Domnica din Tr. Severin, fiică a satului Bârda: 115 lei; Doamna Bucur Emilia din București: 100 lei; Doamna Ing. Melania Caragioiu din Laval(Canada): 82 lei;  Domnișoara Dragomir Iulia din Timișoara, fiică a satului Bârda: 50 lei. Dumnezeu să le răsplătească jertfa!

*

              Publicații. În această perioadă, preotul Dvs. a reușit să mai publice câteva materiale astfel: Scrisoare lui Eminescu(I), în ,,Omniscop”, Craiova, 2013, 7 iul., ediție on-line (http://www.omniscop.ro); De ziua lui Ștefan Vodă, în ,,Omniscop”, Craiova, 2013, 24 iul., ediție on-line (http://www.omniscop.ro); Ofertă de carte-Iulie, în ,,Omniscop”, Craiova, 2013, 27 iul., ediție on-line (http://www.omniscop.ro); O arhivă bisericească bănățeană – izvor inedit privind istoria Dreptului(1780-1886). Elemente de medicină legală, în ,,Altarul Banatului”, Timișoara, an. XXIV(2013), nr. 4-6(apr. – iun.), pp. 112- 121; Apa meteorică, în ,,Datina”, Tr. Severin, an. XXIII(2013), nr. 5965(2 aug.), p. 2; Promisiunea popii, în ,,Datina”, Tr. Severin, an. XXIII(2013), nr. 5966(3-4 aug.), p. 8; Între David și Irod(II), în ,,Omniscop”, Craiova, 2013, 5 aug., ediție on-line(http://www.omniscop.ro);

*

               Simpozioane, conferințe: – Universitatea ,,Lucian Blaga” din Sibiu a ales 6 tineri(studenți, masteranzi, doctoranzi) de la Facultatea de Teologie Ortodoxă și 6 de la Facultatea de Teologie Protestantă și i-a trimis la Mânăstirea Caraiman de lângă Bușteni, în zilele de 6-12 aug. pentru o dezbatere pe teme legate de preoție. Printre cei aleși a fost și cântărețul parohiei noastre, Stănciulescu Cristian. Surpriza cea mare a fost faptul că această dezbatere a fost deschisă chiar de Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel, care a venit însoțit de Prea Sfințitul Varlaam Ploieșteanul, episcop – vicar patriarhal, vechi cititor al publicațiilor parohiei noastre. În ziarul ,,Lumina” al Patriarhiei Române din ziua de 8 aug., pe paginile 1 și 3, se vorbește de această manifestație. Pe acele pagini sunt și fotografii, în care se văd cei participanți.

– Autoritățile Județului Prahova, l-au invitat pe preotul Dvs. să participe la Universitatea de Vară ,,Nicolae Iorga” de la Vălenii de Munte și să țină acolo două comunicări pe baza celor două cărți pe care le-a scris referitoare la Nicolae Iorga. Din păcate, cursurile se țineau în perioada 13-17 august, iar programul de la biserică nu a permis deplasarea. Cu părere de rău, dar asta este! Poate altădată!

*

              Zâmbete.  – Ion plecase cu mulți ani în urmă în America. Reușise acolo destul de bine și se îmbogățise. Din când în când revenea în satul lui natal. De fiecare dată cinstea pe fiecare locuitor al satului cu câte o bancnotă de câte o sută de dolari. Toată lumea era fericită. Îl lăudau și-l fericeau pe Ion. Ultima dată când a venit în sat, Ion a dăruit consătenilor săi câte o bancnotă de câte 50 dolari. Oamenii au fost foarte nemulțumiți. Gheorghe și Vasile s-au dus la el și i-au zis-o de la obraz: ,, – Bine, mă, Ioane, dar de fiecare dată ne-ai dat câte 100 de dolari! Acum de ce ne-ai dat numai câte 50?” Ion a început să le explice, că e vreme de criză, că nu-i mai merg așa bine afacerile, că are și el copiii la facultate și are multe cheltuieli! Au plecat cei doi foarte nemulțumiți de răspuns. Pe drum, Vasile a zis lui Gheorghe: ,, – Vezi, bă, Gheorghe, ăsta își ține copiii la școală pe banii noștri!”

– Cocoşul organizează o şedinţă cu găinile. Despachetează o cutie şi scoate din ea un ou de struţ. Le spune: ,,- Nu vreau să vă critic, dar nu strică să fiţi la curent cu ce este în stare concurenţa!”

– Toate bolile se vor vindeca până la urmă, inclusiv cancerul. Numai prostia n-are nici o șansă!

– Nu numai elevii realizează adevărate perle de umor, ci și profesorii. Iată câteva:

  • La împărțirea manualelor: ,,Limbile vi le dau profesorii respectivi…”
  • ,,V-am jignit eu vreodată, tâmpiților?”
  • ,,Pune mâna și gândește-te!”
  • ,,Vreau să-l termin pe Ștefan cel Mare ora asta.”
  • ,,Treci la tablă și predă tu lecția, dacă ești prost!”
  • ,,Eu știu că ești prost, dar nici chiar așa să te iei după mine…”
  • ,,În timpul iernii, la plante le cad organele…”
  • ,,Dacă vrei s-o faci pe maimuța, treci aici în locul meu, la catedră!…”
  • Profesorul de sport ajută o elevă să sară peste capră: ,,- Nu-ți fie teamă! Tu doar desfă picioarele, că de restul mă ocup eu!”

*

              Împărtășiri. Spovediri:  În zilele rânduite și nu numai, am spovedit și împărtășit, la biserică și în sat, astfel: 5+31+49+36+3 = 124 enoriași. Dintre aceștia, 35  au fost copii. Puteau să fie și mai mulți!

*

              Amărăciuni. – De mai bine de 30 de ani suntem împreună și tot nu s-a înțeles de către mulți până acum, că Sfânta Împărtășanie se dăruiește, nu se vânde! Este dureros să auzi, ca preot, după ce ai împărtășit pe cineva, întrebări de genul: ,,-Cât costă, părinte?” ,,- Cât face chestia asta, părinte!” În astfel de momente înțelegi că ai propoveduit atâția ani în pustie!

– De mulți ani, vară de vară, peste colțul acesta de țară se abate seceta. Luni în șir nu vedem strop de ploaie. Auzim că a plouat în dreapta, în stânga, numai în Mehedinți nu. Cu toate aceasta, vara sunt cei mai puțini participanți la slujbe. Ar trebui să facem duminică de duminică slujbe pentru ploaie cu tot satul, dar ia-i dacă ai de unde! Cârciumele, în schimb, au clienți până noaptea târziu. Mai mult, nu pot înțelege mulți dintre noi, că fără Dumnezeu suntem praf și pulbere. Îi vezi pe atâția toată săptămâna că se învârtesc de colo până colo, iar duminică dimineața, cu noaptea-n cap, pleacă la muncă, fie că e vorba de prășit, fie de cosit, fie de adunat, fie de cărat fânul. Chiar nu le e frică de Dumnezeu? Nu pot să înțeleagă că mânia lui Dumnezeu este peste noi?

*

              Înmormântări. În ziua de 1 Aug. am oficiat slujba înmormântării pentru Curea Aurica(73 ani), iar în ziua de 7 Aug. pentru Tărăbâc Adrian(67 ani), amândoi  din Malovăț. Dumnezeu să-i ierte!

*

               Lucrări în comună. De la 1 august au început lucrările de reparații la drumul județean Malovăț-Balta-Baia de Aramă. Se fac plombări, dar i se mai prelungește astfel viața măcar până la viitoarele alegeri!

*

              Program. În cursul lunii septembrie, vom avea următorul program de slujbe: 1 Sept. (Bârda); 7 Sept.(Bârda- Malovăț); 8 Sept.(pomeniri dimineața la Bârda, slujbă la Malovăț); 14 Sept.(Malovăț – Bârda); 15 Sept.(Bârda); 21 Sept.(Malovăț-Bârda); 22 Sept.(Malovăț); 28 Sept.(Malovăț-Bârda); 29 Sept. (Bârda). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la școală, acasă ori la telefon: 0724. 99. 80. 86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com.

                 Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors