Archive for the ‘Cultural’ Category

ALEGERI ELECTORALE CU IZ DE GONADE PRĂJITE CÂINEŞTI

Posted by Gabriela Petcu On September - 6 - 2013

DOGS-wbMagdalena ALBU

 

„Să se arunce totul câinilor! Totuşi… suntem prea săraci. Astolf, ca ultima noastră bucată s-o aruncăm câinilor;noi înşine suntem nişte câini flămânzi.” (LEONID ANDREEV)

 

Specia umană nu a învăţat să trăiască în armonie nici cu ea însăşi, darămite cu natura din jurul său pentru a cărei diversitate se pare că divinitatea ar trebui să îşi ceară scuze în mod repetat. Indiferent însă de echilibrul precar în care se află umanitatea, iată că se apropie cu repeziciune anul 2014 şi pretutindeni începe să miroasă deja a campanie electorală şi minciuni. Aleşii neamului îşi agită din ce în ce mai furioşi cozile aranjate la dungă în saloanele de lux, de regulă, ale străinătăţii, încercând să stoarcă fonduri băneşti din aproape orice. Şi nu ai cum să nu constaţi în penibilul spectacol mundan petrecut zilnic în faţa ochilor tăi faptul că tragedia umană în sine, dar şi aparatul reproducător canin au ajuns să reprezinte acum, la fatidic început de secol XXI, cele mai eficiente metode de a prosti a nu ştiu câta oară masele prin distragerea acestora de la subiectele importante ale momentului şi aruncarea lor într-un derizoriu total. Legea urii (de rasă, de animale etc.) îşi exercită, din păcate, la rândul său, nestingherită efectele asupra Fiinţei umane – pe care îmi e din ce în ce mai greu să o scriu cu majusculă, aşa cum ar trebui să merite, de fapt -, la îndemnul unor politicieni anoşti, în genere lipsiţi de creier şi discurs. O ură ce poate fi aşezată fără urmă dubitativă în categoria mijloacelor de manipulare abjectă a colectivităţii. Întocmai ca la comanda precisă a unui dresor de circ, Homo sapiens sapiens dezvoltă o serie de mişcări bruşte şi iraţionale taman în direcţia pe care i-o indică mioriticul Zoon politikon de tinichea (care merită eutanasiat din plin, desigur, la vot şi, mai apoi, prin orice formă de protest paşnic). Urmările, desigur, sunt grave şi cu un rezultat, după cum se observă, imediat. Exemplul cel mai bun de studiat în acest sens este reacţia psihologică a individului biped de diferite sorginţi (politicianiste etc.) în raport cu sfârşitul cumplit al copilului muşcat de câini. Păreri peste păreri – unele juste, altele complet neîntemeiate -, „judecăţi” de valoare peste „judecăţi” de valoare emise în vâltoarea pârjolului emoţional, atitudini contrariante ale politicarzilor de serviciu ai naţiei, în câteva cuvinte un tablou umplut până la refuz cu enorm de multă sporovăială, dar foarte puţin spirit practic şi obiectiv.

Problema câinilor fără aşa-zis stăpân este dezbătută actualmente şi pe faţă, şi pe dos, în absolut toate felurile posibile, gonadele patrupedelor de maidan fiind, se pare, la mare preţ în postmodernitate. Milioane de euro obţinute de unii pe două bucăţi de ovare şi pe două testicule de tip canin reprezintă, într-adevăr, ceva ce merită discutat extrem de detaliat atât în sferele publică şi mediatică, cât, mai ales, în cea a afacerilor murdare ale contemporaneităţii. Căci, ne întrebăm, de unde să mai scoată azi parale politicianul (abonat la nu ştiu câte mandate de stat degeaba în jilţul parlamentar) pentru campanii electorale pline de minciuni şi ieftină teatralitate, dacă nu din cele mai simple zone de interes „economic” ale momentului: fundul câinilor şi cel al oamenilor, evident. În cazul morţii copilului de patru ani sfâşiat de câini într-unul dintre parcurile Bucureştiului, se caută cu o forţă de laser complet inactiv vina în toate părţile, numai acolo unde trebuie nu, şi anume, în curtea proprietarului de câini. Problema abandonului canin, indiferent de vârsta şi de rasa patrupedului respectiv, a devenit în timp una reală şi repetitivă, din nefericire, în perimetrul oricărei localităţi a României. Sancţiunile legislative nu ar trebui concepute cu superficialitate de către jurişti în acest sens, fapt ce ar genera cu asupra de măsură nu numai respectarea drepturilor fireşti ale animalelor la hrană, adăpost şi tratament uman corespunzător, fiind prevenită, astfel, înmulţirea lor nerostuită pe străzi, dar şi starea de siguranţă a fiecărei persoane, care se deplasează actualmente pe domeniul public cu teama că poate fi agresată oricând în fel şi chip de câini. Ca să nu mai spunem că sancţiunile respective înseamnă o foarte bună metodă de disciplinare şi o variantă sigură, totdeodată, de amendare a obtuzităţii individuale şi lipsei de responsabilitate a aşa-zişilor „stăpâni” de câini faţă de propriul lor animal, precum şi a dispreţului acestora faţă de întreaga comunitate umană privită în genere. Şi câţi dintre noi nu s-a izbit de aşa ceva de-a lungul timpului?!… Pentru că a alunga complet voliţional, din varii motive, un anumit patruped de pe bătătura personală reprezintă un act profund imoral şi, desigur, perfect încadrabil în Codul penal autohton.

 

După părerea mea, eutanasierea în masă a câinilor semnifică cea mai nedemnă de o raţiune umană soluţie ce poate fi adoptată în acest moment în patria arghezianului Zdreanţă. Pot fi adoptate soluţii mult mai simple şi mai eficiente la nivel naţional, care să se constituie în adevărate modele de protecţie a animalelor pentru orice ţară din lume, incluzându-le aici şi pe cele dezvoltate din Occident. Crearea urgentă în parteneriat public-privat (fiindcă responsabilitatea nu îi poate reveni numai factorului administraiv local, atâta vreme cât punctul iniţial al problemei pleacă de la însuşi cetăţeanul acestei ţări) nu de adevărate lagăre împrejmuite cu sârmă, unde măcelul canin se află la el acasă din plin, ci de perimetre care să cuprindă adăposturi individuale pentru fiecare căţel în parte (având în vedere faptul că un căţel nu are nevoie decât de un teritoriu destul de redus de mişcare) supus, ulterior, sterilizării. Padocurile astfel construite ar servi nu numai drept adăpost pe viaţă al câinilor stradali sau abandonaţi, ci şi stăpânilor de patrupede care, din anumite considerente individuale, se văd nevoiţi să îşi aducă animalele definitv în aceste incinte.

 

Resursele băneşti necesare pentru hrana zilnică a câinilor din adăposturi nu sunt nici ele atât de greu de găsit. La fel şi perimetrele destinate construirii padocurilor. Cu bani puţini, se pot face minuni cu animalele părăsite, mai ales că unele dintre ele au capacităţi deosebite şi pot fi folosite în diverse domenii de activitate umană printr-un dresaj adecvat (iar medicii veterinari pot depista cu uşurinţă exemplarele canine inteligente prin testele specifice meseriei lor). Dacă fiecare primărie de sector a capitalei şi cea a fiecărei localităţi din România, care prezintă probleme cu numărul exagerat de mare al câinilor stradali, ar aloca o parte infimă din suma obţinută din taxele şi impozitele încasate pe parcursul unui an fiscal, atunci cu siguranţă că necesarul nutritiv zilnic al patrupedelor din adăposturi ar fi mai mult decât suficient. Bineînţeles, că luăm în calcul aici şi eventualele donaţiile în bani sau alimente ce se pot face de către terţe persoane sau firme administraţiilor locale cu pricina. În privinţa personalului angajat la adăposturi, evident că el ar trebui selectat musai din categoria celor care într-adevăr respectă şi preţuiesc animalele şi nu din categoria neagră a indivizilor care de-abia aşteaptă să treacă imediat la operaţiunea de bişniţăreală ordinară cu hrana respectivă, aşa cum se poartă aproape peste tot în spaţiul nostru românesc.

 

În ultimele zile, s-a tot pus problema numărului foarte mic de angajaţi şi de maşini pe care Serviciul de ecarisaj al Bucureştiului îl posedă. Dacă ar fi să extindem situaţia, oriunde în ţară starea de lucruri putem spune că se prezintă la fel. Mă tot gândesc însă la faptul că dacă s-ar avea în atenţie multitudinea posibilităţilor de rezolvare a strângerii tuturor câinilor maidanezi sau abandonaţi de stăpânii lor (chipurile, cu raţiune şi afect), indivizii îndrituiţi cu funcţii bănoase din cadrul administraţiilor locale nu s-ar mai tângui mediatic atât de mult. O soluţie simplă ar fi aceea ca personalului puţin numeros din cadrul acestei direcţii de utilitate publică să i se alăture pentru prestarea orelor de muncă în folosul comunităţii o bună parte dintre cei care primesc ajutor social lunar din partea statului, precum şi o serie de persoane plătite cu ziua, care au dorinţa de a participa la un asemenea tip de activitate remunerată corespunzător. S-ar elimina, astfel, cumplita bătaie de joc dezvoltată la nivel naţional de nenumăratele fundaţii, asociaţii, comitete şi comiţii, vorba lui Caragiale, existente doar cu titlu fantomatic în domeniul protecţiei canine, nişte organizaţii-paravan, de fapt, ce înghit fonduri pecuniare consistente exclusiv în beneficiul propriu (neavând ca obiect de activitate unul nedeclarat la nivel oficial), rezolvarea problemei anterior expuse aici neînsemnând pentru ele decât un simplu pretext de a fi înregistrate scriptic şi nimic altceva.

 

Lucrurile în ansamblul lor nu sunt simple, dar nici atât de complicate pe cât s-ar putea crede în primă instanţă. Totul ţine doar de bunăvoinţa speciei umane – care se crede superioară în mod nejustificat, de foarte multe ori, tuturor fiinţelor lăsate pe pământ de către divinitate – de a uita definitiv că trebuie să calce pe oricine şi orice în picioare, dar şi de a respecta cu adevărat natura din propria sa proximitate. Altfel, conform principiului creştin „După faptă şi răsplată.”, natura însăşi îi va plesni lui Homo sapiens sapiens direct în moalele capului şi aroganţa, şi prostia, şi dispreţul nemărginit faţă de tot ceea ce îl înconjoară ca într-un tăcut dans canin, articulat sonor de Creatorul celest din nemărturisita Lui dorinţă de a ucide ridicolul din om (scris de data aceasta cu literă mică, nu cu majusculă). Vorba lui Leonid Andreev: „Rog publicul să asculte cu atenţie: vă voi cânta „Valsul câinilor”.”, care nu trebuie sigur eutanasiaţi. Şi când te gândeşti că Dumnezeu a limitat libertatea de împuiţare a patrupezilor la numai două momente pe an, iar fiinţei humanoide bipede i-a dăruit toate cele 365 de zile spre desfrâu walpurgic fără discernământ, te-apucă brusc o infinită greaţă în raport cu atitudinea ucigaşă a omului faţă de câine!… Invers, e firesc, pentru că nu toţi câinii sunt făcuţi ca să te pupe în bot şi să îţi lingă tălpile. Mai sunt şi dintr-aceia născuţi pentru atac. Depinde cum sunt lăsaţi de om să evolueze. Însă, până una, alta, vin alegerile!… Cu iz de gonade prăjite pe foarte mulţi bani, evident. Propun ca siglă viitoare a partidelor politice un desen care se încadrează perfect în filozofia actualei arte postmoderne: un testicul şi un ovar atârnate într-o simetrie desăvârşită de cârligul ruginit al oricărui hingher politic al naţiei române.

 

Magdalena ALBU

4 septembrie 2013  

Bucureşti

DECENIUL ŞAPTE. BULEVARDUL MAGHERU, BUCUREŞTI.

Posted by Gabriela Petcu On September - 6 - 2013

BDMAGHERUwbGeorge ROCA

 
Prin anii ’70, bulevardul Magheru era locul unde puteai să îţi petreci frumos o zi, o dimineaţă, o după-masă sau o seară plăcută. Dacă începeai de la Piaţa Romană, colţ cu strada Mendeleev, dădeai de Barul Turist… unde veneau să îşi bea cafeaua, în general înainte de masă, scriitorii şi artiştii, iar după-amiaza studenţii de la ASE (Academia de Ştiinţe Economice) care se afla în apropiere. În interiorul arcadei din faţa florăriei de peste drum îşi aveau „scena în aer liber” studenţii excentrici de la teatru sau de la arte plastice, care veneau să facă „spectacol de atitudine” trecătorilor de rând… Unii vorbeau tare, alţii recitau poezele cu flori în mâna, alţii cu o mină blazată erau tolăniţi pe trotuar, pasivi precum statuile căzute de pe soclu… Veşnic aplaudaţi de cohorte de adolescenţi naivi… pentru care „vedetele şi vedeţii” erau precum nişte idoli ai modei, tunsorii sau manierelor… Uneori spre seara, când artiştii se retrăgeau spre casele lor, ca spectacolul să fie mai amplu, aceştia o luau în şir indian spre Universitate, mimând şchoipătatul şi călcând cu un picior pe trotuar şi cu celălat pe carosabil… Deseori se facea câte un şir de peste cincizeci de suflete… spre hazul trecătorilor bulevardişti şi spre stupefacţia bătrânilor care îşi scuipau în sân sau îşi făceau cruce întrebând timizi:

– De unde atâţia tineri infirmi pe bulevard?

– Vin de la ASE. Există acolo o secţie de şontâcologie, răspundea cate un „smeker” fără sedilă sub „s”…

 

Înaintând pe bulevard spre hotel Intercontinental, la prima intersecţie dădeai de restaurantul „Grădiniţa” şi cofetăria „Casata”… două localuri foarte la modă pentru studenţii care stăteau cu orelele pe acolo, discutând proiecte sau scriindu-şi lucrările la mesele de pe terasa. Zona era împânzită şi de bişniţarii de valută, precum Asadur, Fluturaş şi Neamţu din Romană, sau de străini dornici să „agaţe” vreo fripturistă cu studii superioare pentru a scăpa de… singurătate. Vis-a-vis, pe Magheru colţ cu strada Tache Ionescu, era o cârciumă „valabilă” numita „Podgoria” unde îşi duceau veacul actori de „viţă de vie veche” – cum le plăcea domniilor lor să se definească -, prieteni cu Bachus, cei mai mulţi trecuţi de a doua tinereţe, de alde Jean Lorin Florescu, Ştefan Ciubotăraşu, Ştefan Mihăilescu Brăila…, majoritatea refugiaţi de la Teatrul Nottara situat în apropiere…
Mai jos, în perimetrul cinematografului Patria, era locul de promenadă a celor care îşi etalau toaletele, precum doamne îmbrăcate din „pachet”, sau domnii cu dare de mâna care „făceau” străinătatea. Mai puteai observa vânturându-se prin zonă şi câţiva tineri gigolo – de obicei studenţi – în căutare de doamne purii cu bani! Peste tot te loveai de bişniţarii de bilete de cinema care vindeau la dublu sau la triplu un bilet, mai ales când juca un film „mişto” de capă şi spadă, avându-l ca protagonist pe Pardailan Janpolbelmondu! Seara zona era „mai luminată” şi puteai vedea lume îmbrăcată la „patru ace” intrând sau ieşind din Barul Melody situat la subsolul blocului Patria. La „Melody” era program artisitic select. Cânta Alexandru Arşinel şi Angela Taxieru. Dansa o trupă sub conducerea maestrului Sever. Număr special: Mariela Dumitriu viitoarea soţie a lui Aurelian Andreeascu (mai târziu înlocuită de Mariana Meşteşug) şi Thury Ştefan metamorfozat în Charlie Chaplin. Clienţi de bază şi de vază: Ilie Năstase, Ion Ţiriac, Sandu Boc, odrasle de politicieni, artişti, scriitori şi mulţi străini, în special italieni şi arabi, desigur (ultimii) însoţiţi de paraşute şi bişniţari. Directorul barului, Mr. Viorel Păunescu! Înaintea acestuia tronase la şefie, Nea Aurică, un personaj simpatic, tatăl beţivilor de la „Abataj”, cum porecliseră aceştia faimosul bar bucureştean.

 

O figură foarte cunoscută a bulevardului Magheru era Pierre – Stăpânul Femeilor! L-am întâlnit prima dată la „Mon Jardin”. Evolua pe ringul de dans atrăgând atenţia tuturora. În sens pozitiv! Dansa bine! Punct! Seara veşnic prezent la braseria de la Lido sau la restaurantul Ambasador… Îmbrăcat la costum bleumarin cu dungi… cuceritor, manierat, ferchezuit, veşnic asaltat de o mulţime de gagici care îşi duceau veacul pe bulevard. Era printre puţinii bulevardişti care aveau un seviciu serios. Petrică era un fel de instructor-maistru la un centru şcolar industrial, dar seara se metamorfoză într-un gigolo de mare calitate. Un alt fante era Mr. Senti, un băiat simpatic, subţirel ca o aţa, cu părul lung, veşnic în preajma unor turişti italieni. Îşi ducea veacul pe la Lido… Avea un costum caffe au lait cu umerii ridicaţi… aşa cum purtau broscarii care invadaseră „piaţa bucureşteană” şi ne furau fetele. Deseori era însoţit tovarăşul de promenadă, Gigi Cheschese… primul dându-se italian, al doilea francez… cu toate că ambii erau originari din Republica Oltenia. Tot pe acolo puteai întâlni şi alţi „cocoşei mişto”… precum Moro, un băiat frumos foc… elegant, maierat, moartea balerinelor… de Tănase. Apoi mai erau prezenţi în zonă, Chinezu mic şi Chinezu mare… doi bişnişari simpatici, dar aroganţi foc!
La câţiva paşi de cinema „Patria” era hotelul „Ambasador”, vestit mai ales pentru restaurantul elegant şi spaţios, unde performau orchestre de valoare precum „Guido Manusardi”. De la intrare erai întâmpinat de un portar în uniformă de „general” care pentru 5 lei te ducea la cea mai bună masă din local… unde de obicei trona o plăcuţă cu menţiunea „Rezervat”. Pe mica scenă-podium a restaurantului s-au perindat şi s-au lansat foarte mulţi cântăreţi… precum Angela Similea-Movileanu, Angela Taxieru, Marian Munteanu, Aurelian Andreescu, Doina Cărpiniş, Antonio Furnari, Stela Enache… Într-o seară a cântat acolo, delectându-ne cu faimoasa melodie „Bye, bye, black bird” chiar vestitul Benny Goodman, aflat în trecere prin Bucureşti. La restaurantul Ambasador se mânca bine! Bucătăria producea „sortimente culinare” foarte gustoase şi destul de acceptabile la preţ, precum vestitul „biftec tartar”, „muşchi de vacă cu ciuperci”, „creier pane” şi mai multe feluri de şniţel. Aperitivul la modă era „caşcavalul pane” şi „filets d’anchois à l’huile”, cu pâine prăjită, mâncarea preferată a cucoanelor… care, cică, ţineau la siluetă. Bărbaţii cereau o porţie dublă din afrodisiaca salată de ţelină (foarte „la modă” în toate restaurantele selecte, mai târziu „brandul de ţară” a restaurantul „Minion” din Piaţa Amzei, condus de fraţii Chivu) Atmosfera era foarte plăcută la „Amba”, cum îi spuneam noi, cei de-ai casei! Acolo puteai să faci un dans, sau să îţi inviţi partenera sau prietenii la o petrecere oferindu-le o seară fascinantă… cu stil şi eleganţă. Ora închiderii = miezul nopţii, după care, dacă mai erai în „lovele” te mutai jos la „Melody”!

 

La următorul colţ de stradă era vestita cofetărie Scala… „dispărută” la cutremurul
Din ’77. O prăjitură bună, un diplomat, un cataif, sau o cafeluţă de calitate făceau concurenţă cofetăriei Nestor de pe calea Victoriei. Travesând bulevardul, dădeai de faimosul hotel Lido, cu braserie, grădină de vară şi ştrand cu valuri… Locuri scumpe şi neaccesibile bucureşteanului de rând, pentru acesta făcându-se un compromis… „autoservirea” de la colţul clădirii, unde contra a cinci lei mâncai o iahnie de fasole, două pârjoale şi trei felii de pâine! Boemii capitalei mai frecventau şi „Autoservirea lu’ Nea Chira”, situată pe strada C.A. Rosetti, în prelungirea cofetăriei Scală, unde mâncarea era mereu proaspătă şi gustoasă. Nea Chira era un mare specialist în arta culinară. Se zicea că facea cea mai bună crema de legume din Bucureşti. Mulţi veneau cu sufertaşul să cumpere mâncarea, ca „la mama acasă”, de la autoservirea lui! Vara, pe domnul  Chira îl găseai şef de unitate la restaurantele „Perla” sau „Neon” din Eforie Nord.
Continuând peripluul, imediat după hotelul Lido, dădeai de cafeneaua Katanga, loc nu prea popular pentru „poporul muncitor”, mai ales că era împânzit de străini, studenţi de culoare, bişniţari, „paraşute” şi trăgători cu urechea de pe la secu’. Popular şi plăcut era însă băruleţul din gang de la „Unic”, numit şi „La chinezu” deoarece unul dintre
primii barmani de acolo, nea Ionel parcă-l chema, semăna leit cu un kitai. Acolo puteai bea ieftin o cafea naturală dacă erai de-al casei, sau un „nechezol” pentru intruşi. Localul era frecventat de sportivii de performanţă care după ce luau masa la cantina CNEFS, situată la câţiva paşi, la intersecţia cu strada Oneşti. Aceştia veneau să se relaxeze şi să mai discute cu colegii de la alte sporturi. Ponderea o deţineau luptătorii, poloiştii şi gimnaştii, dar deseori mai veneau şi atleţii sau boxerii. Aceştia apăreau la bar în valuri… pe grupe sportive. Luptătorii: Florin Ciorcilă, Ilie Burcea, Gheorghe Berceanu, fraţii Buha… Lucian şi Jean, ş.a. Gimnaştii: Titi Păunescu, Petrică Mihăiuc, Adi Stoica,  Mircea Gheorghiu (decedat la cutremur), Gabi Cailide… Ciobi Gal şi câteodată chiar şi tânărul Dan Grecu. Poloiştii, majoritatea purtau porecle: Ştefan Marica – alias Marţoi, Radu Lazăr-Lăzărică, Dinu Popescu-Dinte, Viorel Rus-Grasu, Dan Frâncu, Nic Firoiu, Vali Ţăranu… Rugbistul poet Tudor George zis Ahoe. Boxerii erau cam duri… dar nu cu ceilalţi sportivi: Fraţii Cuţov, Simion şi Calistrat, Horst Stumpf, Cătă Niculescu şi Teodor Pîcă… Din când în când mai apărea şi câte un fotbalist precum: Marius Ciugarin de la Steaua, Florea Dumitrache zis Mopsul şi Miky Kovacs alias Kopek (nepotul lui Pişti Kovacs, faimosul antrenor) de la Dinamo, Viorel Popescu (Băiatu’ Popii) şi Aurică Munteanu de la Sportul Studenţesc, baschetbaliştii Gigi Lungu, Gică Irimie, Titus Tărău şi mulţi alţii. Rareori „onorau cu prezenţa” băieţi ai politrucilor, ambasadorilor, sau ai slujitorilor statului de drept: Ioşca şi Marian Teodosiu, Gyuri Fazekas, Moţu Haiducu, Alexandru Inocan & Co.

 

Capo del tutti capi de la „Chinezu” era Florin Ciorcilă, poreclit şi „Tăticu”, campion modial la lupte greco-romane, avându-l ca locotenent pe fratele său Tache, student la drept. În general barul era mai mult pentru „circuit închis sportiv”… veneticii neîncumetându-se să intre… mai ales când vedeau că mai toate mesele ocupate de malaci plin de muşchi… Pe la geamurile barului, asemănătoare unui acvariu, erau mereu prezente fetiţe naive de liceu – unele în uniformă de şcoală – care admirau „leşinate” sportivii de performanţă din interior.

 

Cei mai înalţi erau, luptătorul Ciorcilă şi atletul-ciocănar Virgil Ţibulschi, iar cel mai mic de statură era multiplul-campion modial la lupte greco-romane Gică Berceanu poreclit Piticu. Când băieţii erau în bani… făceau cinste la toată lumea prezentă „La Chinezu”… indiferent dacă erau cunoscuţi sau nu. Erau invitate la o prăjitură chiar şi puştioaicele de la geamuri. Asta se întâmpla de obicei când se lua câte un titlu de campion şi sportivul era remunerat cu premii în bani! Atunci era veselie, ce mai… un adevărat bairam. Ca din pământ apărea şi fostul boxer, poetul boem Teodor Pîcă, improvizând sărbătoritului un catren contra unui coniac mic: „De-aş fi ca tine campion/ Aş renunţa la Panteon/ Şi-aş face praf toţi banii mei/ Cu bagabonţi şi cu femei…”

 

Pîcă era un individ excentric, erudit, spontan, deştept foc! Plin de toane, uneori flegmatic, răutăcios, alteori simpatic şi foarte plăcut la vorbă… Puţin cam (foarte! Sic!) alcoolic. Veşnic amator de chiolhane. Mulţi în iubeau şi îl respectam deoarece ştia multe. Făcuse câţiva ani de drept, era un excelent poet, literat, om de petrecere. Dicţie bună. Bun recitator! Prieten cu boema capitalei, cu majoritatea actorilor, cu scriitorii şi poeţii zilei! Pe la mijlocul anilor ’70 a jucat în câteva filme fără să fi studiat actoria! Era mai în vârsta cu vreo 20 de ani decât mine. Costumaţia lui era foarte aiurită. Într-o iarnă a umblat cu un loden ponosit, fără nici un nasture, încins la brâu cu o cravată. Într-o zi l-am întâlnit la rond la Pache, pe unde locuiam, dând târcoale restaurantului „Izvorul Rece” în căutarea unor „amici de pahar”. Dârâia de frig. Mi-a fost milă de el şi l-am dus la mine pentru a-i oferi o haină îmbănită care îmi era prea mare. De cum a intrat m-a somat: „Coane, ai ceva de băut?”. Din (ne)fericire nu aveam… După câteva minute vede un borcan cu zeama rămasă de la nişte gogoşari muraţi. „Dai, bre… un gât de acritură, să mă dreg şi eu puţin?”. I-am spus că poate să o bea pe toată. Şi… aşa a şi făcut… plescăind de plăcere. Văzând că nu e rost de o „tărie” nu „staţionează” mult, invocând că trebuie să se întâlnească cu un prieten care are să-i dea nişte „biştari”. Ia scurta îmblănită, o îmbracă peste loden şi pleacă… Peste cinşpe minute… bătăi puternice în uşă! Vocea lui Pîca: „Deschide mă… că nu mai pot!”. Deschid şi îl văd pe amic roşu-congestionat la faţă. „Ce-ai păţit?” îl întreb. „Mă c… pe mine! Nu mai pot... Mama ei de zeamă acră…!” şi o ia aţă spre baie, dezbrăcându-se din mers. Iese radios după vreo juma’ de oră: „Acum mă simt ca un nou născut. Am eliminat tot trecutul bolşevic din mine!”. Îşi ia textilele de pe jos, se îmbracă, mă „bogdabrosteşte” şi pleacă. Peste două zile ne revedem la „Chinezu”. Domnul Pîcă tot în loden, fără haina cu care îl cadorisisem. „Auzi boierule, să nu mă cerţi… Am măritat-o! Era prea caldă pe dinafară, iari mie îmi era frig pe dinăuntru. Am schimbat-o pe nişte agua ardiente!”

 

Deseori, Pîcă era însoţit de prietenul său, graficianul-poet Florin Pucă, caricaturist, pamfletist, parodist şi poetist… cum îi plăcea amicului Pîcă să-l definească. Pucă avea un păr bogat şi o barbă rasputiniană. Văzându-i împreună, noi, amicii de la bar, îi luăm la mişto cu „Dacă şi cu Poate s-au dus să înoate, dacă Pucă nu era, Pîcă iarăşi se-’mbăta!”. Iar Pîcă ne ţinea isonul: „Pîcă şi cu Pucă, ar bea câte-o ţuică! Dacă daţi o vodculiţă, vă compun o strofuliţă… Dacă nu-mi daţi un rom mic, nu vă mai compun nimic…!” Şi desigur noi îi (le) ofeream câte o băuturică… Pucă era mai ponderat, Pîcă insă, după câteva „vodci, romuri sau coniace” la bord începea să facă spectacol: „Cu beţivii mei să fiu aş vrea/ Pe la crâşme să mai dăm o raită,/ Cu parale toţi la teşcherea/ Eu în capul lor vătaf de haită//. Noi, eram în extaz! Învăţasem cu toţii poezia pe de rost! Apoi recita, fără frică, epigrame, catren după catren… avându-l ca subiect pe Alexandru Graur, Adrian Păunescu, pe Ceauşescu, pe Ceauşeasca, sau pe cine ştie ce alte figuri „luminate” ale Epocii de Aur…

George ROCA

Sydney, Australia

1 septembrie 2013

tudor petrutViorel VINTILĂ

 

Vă spune ceva numele Tudor Petruț? Câteva puncte de reper în caz că memoria vă joacă feste: el este nepotul faimosului actor Emanoil Petruț, alături de care a evoluat într-un rol secundar în filmul „Femeia din Ursa Mare”, în anul 1982. Tot el, Tudor Petrut, a dat lovitura pe piața cinematografiei românești cu rolul lui Șerban, în filmul „Liceenii”, alături de Ștefan Bănică Jr și Oana Sârbu, un film care a făcut furori la vremea respectiva și continuă, chiar și în ziua de azi, să atragă noi fani din rândul noii generaţii.

Tudor Petruț, deși nu a cucerit Hollywood-ul, şi-a găsit totuşi consolarea, în brațele lui „Peggy”, o recepționistă funny, care încearcă, într-un stil total aparte, să rezolve problemele unor clienți într-o instituție financiară. Din păcate însă, încercările lui „Peggy” creează o frustrare și mai mare în rândul clienților, frustrare care atrage râsete pe bandă rulantă în rândul telespectatorilor. „Peggy” este rolul în care Tudor Petruț apare într-o reclamă de mare succes, care este difuzată pe posturile principale TV din SUA, o reclamă pentru compania de credit card, Discover. Asta, în paralel cu rolul pe care îl joacă în real life, acela de profesor, la un liceu din Los Angeles unde predă Algebra. După 25 de ani de la rolul său în “Liceenii”, se pare că materia predată de profesoara de matematică, Isoscel (Tamara Buciuceanu), i-a rămas bine întipărită în minte și, iată, peste ani, Tudor Petruț devine un “Isoscel” el însuși, un “Isoscel” made in USA!

Acum câteva zile am avut plăcerea să stau de vorba cu vecinul meu de Stat (California), Tudor Petruţ, care sălășluiește de peste 20 de ani în Los Angeles. Iată ce a urmat în urma discuției mele prietenești cu simpaticul „Peggy”, pardon,Tudor Petruț…

 

“În primii ani am învățat multe, și nu numai despre America. A fost ca și cum am mai absolvit o facultate”

 

Dă-mi voie să fac un salt în timp și să mă opresc la momentul “Liceenii”, anul 1987. Ce a însemnat pentru tine acest film în care ai interpretat rolul lui Șerban? Mai îi porți ranchiună lui Mihai (Ștefan Bănică) pentru că ți-a suflat-o (în film, bineînțeles) pe Dana (Oana Sârbu)?

 

tudor petrut si oana srbuDe fapt, cu Ștefan Bănică jr am fost și suntem ca frații, deci din partea mea să le ia dânsul pe toate (râde), mai ales că le și cântă, le și dansează… Fără ranchiună, ci cu amintiri plăcute și împliniri profesionale, “Liceenii” ne-a lansat pe noi toți, tineri pe-atunci, și ne-a oferit oportunități. Prin film și personajul “Șerban” am călătorit mult prin întreaga țară, am cunoscut o mulțime de oameni, am ascultat poveștile lor. Am învățat cum să ne pastram omenia și să fim vedete cu modestie și înțelepciune, o lecție de viață care ne-a marcat. Până și acum, după atâția ani, înca mai cunosc români stabiliți în California care vorbesc cu drag despre filmul adolescenței lor. Cum i-a marcat pozitiv, cum le-a dat un pic de speranță că încă e loc pentru dragoste și tinerețe zvăpăiată în România anilor optzeci. Pentru noi, emoțiile lor, spectatorilor de atunci, ÎNSEAMNĂ totul.

 

Derulăm puțin filmul vieții și ne oprim la momentul 1990. Anul în care ai luat decizia să emigrezi în SUA. De ce această hotărâre și care a fost primul tău impact cu America? Ca o paranteză îți spun, eu când am ajuns în 1995 în Miami, FL, toată lumea era așa de zâmbitoare, mai ales fețele tinere, încât eu credeam că sex-appeal-ul meu era cauza; realitatea însă avea să fie diferită însă… în fapt, așa salută americanii, printr-un smile protocolar… La tine cum a fost?

 

M-am căsătorit cu o americancă și s-a născut Alexandru. Am hotărât împreună că este mai bine pentru copil să crească în SUA, mai ales în perioada de tranziție prin care trecea societatea est-europeană a vremii. Apoi s-a născut Ștefan, cimentând americanizarea mea, ca părinte responsabil. Chiar dacă am divorțat, am rămas alături de băieți. În primul rând pentru că vorbeam limba, și pentru că eram familiar cu cultura americană din cauza filmelor vizionate, impactul cu țara tuturor posibilităților a fost destul de ușor. În primii ani am învățat multe, și nu numai despre America. A fost ca și cum am mai absolvit o facultate.

 

„Cu pași mărunți să îmi încerc din nou norocul în îmbietoarea junglă hollywoodiană”

 

Ce ai făcut după ce ai ajuns în SUA? Ai încercat lozul cel norocos pe la Hollywood să-ți urmezi cariera de actor? Care a fost primul tău job în State?

 

DSC_4953După ce am lucrat la “Bram Stocker’s Dracula” al legendarului Francis Coppola am crezut că Hollywood este ușor de cucerit. Am montat un spectacol de teatru în Los Angeles. Am semnat cu un agent literar pentru cele câteva scenarii de film pe care le-am scris dintr-o suflare (după ce au gestat ani la rând în memorie). Am revenit în țară, unde ca regizor de teatru am montat două muzicaluri și alte cinci spectacole diferite în doi ani. Până când am realizat că înainte de gloria artistică, din ce în mai îndepărtată de realitate, trebuie să supraviețuiesc în California. Am început ca suplinitor, am absolvit a doua specializare la California State University at Long Beach (alma mater a lui Steven Spielberg), de profesor de algebră, și de un deceniu predau la un liceu local. Stabilitatea unei slujbe bine plătite, cu program flexibil, m-a ajutat nu numai să mă realizez financiar, ci mi-a oferit timpul și energia să mă ocup de cariera mea. Cu pași  mărunți să îmi încerc din nou norocul în îmbietoarea junglă hollywoodiană.

 

Ce fac cei doi copii ai tăi? Poate vreunul dintre ei  te va răzbuna și va da lovitura la Hollywood. Au înclinații actoricești?

 

Alexandru a absolvit universitatea și a început să facă primele demersuri pentru a deveni un sports agent, impresar pentru sportivi de performanță, pasiunea lui. În primul rând vrea să reprezinte jucători de fotbal american, și apoi hocheiști. Dar în timpul perioadei de asistență, va lucra cu actrițe, actori și cântăreți. Cât despre Ștefan, după ce a terminat liceul s-a înscris la colegiu și studiază marketing. Nici gând să aibă de-a face cu lumea filmului, deși nu se știe. El este foarte implicat în industria de automobile, și un mare fan al emisiunilor “Top Gear”. Știu că undeva în visurile lui și-ar dori să fie moderator la variantă americană.

 

Cum ți se pare comunitatea românească din SUA? În opinia mea, românii încă sunt dominați de sindromul “capra vecinului” și la nivel de solidaritate, tot în opinia mea, jucăm în ligi inferioare …încă… Tu ce părere ai?

 

DSC_4142Viața comunitară românească e din ce în ce mai efervesentă, mai ales după infuzia de tineri specialiști din ultimul deceniu. În bună tradiție însă, românii sunt împărțiți în biserici și bisericuțe. Mulți dintre intelectualii români, artiști plastici, scriitori, profesori universitari, s-au impus în viața cultural artistică locală. Din păcate încă nu au recunoașterea și respectul necesar din partea conaționalilor. Cred că asta trebuie să învățam în primul rând, cum să ne promovăm valorile, cel puțin aici în California unde nu avem suportul pe care românii newyorkezi, de exemplu, îl au de Institutul Cultural Român. Sunt asociații de români care încearcă să coordoneze viață comunitară. Din păcate nu prea sunt milionari de origine română, și chiar dacă sunt mulți români realizați care donează, majoritatea fundațiilor și asociaților suferă de lipsă de fonduri. Ducem lipsă de filantropi.

 

 

„România este marea mea dragoste. Și, ca în viață și nu ca în film, am pierdut șansa să fiu alături veșnic de marea mea dragoste”

 

Care sunt hobby-urile tale? Ce îți place să faci în timpul liber?

 

Mi-ar plăcea să am timp liber. Din cauza distanțelor, îmi petrec mult timp în mașină, ascultând comentarii politice, emisiunile mele preferate. Vizionăm câteva filme pe săptămână, ca să vedem ce se produce, ce se vinde. La televizor nu mă prea uit, decât la fotbal, înregistrez Premiere League și Il Calcio. Merg la meciurile de hochei ale echipei locale Anaheim Ducks destul de des. Citesc ziarul în fiecare zi. Citesc câte un roman în paralel cu o carte de istorie, speculație sau politică. Mi-e greu să mă strâng de pe drumuri că să scriu. Am patru scenarii neterminate și un serial TV. Iar dacă îmi doresc ceva în timpul liber, este să joc fotbal mai des. Cu toate că îmbătrânesc, mai pot trage câte un șut la vinclu!

 

Te-ai mai întoarce în România să locuiești definitiv? Și argumentează-mi, te rog, răspunsul tău…

 

DSC_3858

 

Am realizat la un moment dat, cu tristețe, un adevăr fundamental. După douăzeci de ani în care am trăit intens în California, am călătorit extensiv în America de Nord, am votat pro sau contra în diversele alegeri, m-am văzut la televizor pe mai toate canalele€… una peste alta sunt american, localnic cum ar veni, un alt emigrant care a avut noroc pe pământul făgăduinței. Vorbim cu toții românește, scriu și citesc și înregistrez radio în românește, îmi reprezint țara natală cu cinste și onoare. Mă prezint ca român oriunde am ocazia. Mă mândresc ca român de fiecare dată. Dar casa mea și soția mea și copiii mei și verii mei sunt aici. Și părinții mei, Sanda și George, ne vizitează cât se poate de des. România este marea mea dragoste. Și, ca în viață și nu ca în film, am pierdut șansa să fiu alături veșnic de marea mea dragoste.

 

 

Hollywood este un animal aproape imposibil de domesticit”

 

Recent, ai dat lovitura cu …Peggy. Apari pe cele mai cunoscute posturi TV în reclame pentru o importantă companie de Credit Card, este vorba de Discover? Eu, unul, o găsesc foarte funny și cred că are mare succes la public și dovada cea mai bună este că această reclamă a fost aleasă în “Top 10 Commercials of 2010”! Cum ai obținut acest rol?

 

N-am crezut niciodată că o să ajung în reclame, și nu m-a preocupat cariera mea actoricească. E plin și prea-plin și supra-plin de actori și aspiranți în Hollywood. Am fost curios, evident, de viața actoricească din cetatea filmului. Printr-un complex de împrejurări, pentru că se căutau est-europeni cu accent exotic, am fost invitat la proba de filmare. M-am hotărât să mă prezint numai ca să văd cum funcționează sistemul. Echipă de la Discover Marketing, de la celebra Martin Agency și de la casă de producție Harvest Films m-a încurajat, m-a îndrumat, și m-a ales. Așa s-a născut “Peggy”. Mă bucur că este o campanie de succes. Am revenit pe platourile de filmare și am învățat foarte multe despre sistem. Despre Hollywood în general. “Peggy” este foarte popular, și sunt fericit de fiecare dată când lumea mă oprește oriunde aș fi pentru poze sau autograf. Reclamele au prins, și personajul este agreat.

 

Cu ce te ocupi în prezent? Ai ceva propuneri de la Hollywood? Care este ocupația ta de bază?

 

Mă prezint cu bucurie în fiecare dimineață la liceu. Sunt fericit când elevii noștri absolvesc și își iau zborul în viață. După școală alerg la probe de filmare, acum că tot am această oportunitate. Am mai făcut câte un rolișor prin seriale de televiziune. Prin “Peggy” am șansa să cunosc lumea cinematografică, să încerc ceva serios. Ca orice actor, sper să prind un rol în film. Sunt unul dintre acei norocoși pentru care porțile s-au deschis un pic. Dar sunt suficient de realist că este suficient de greu, în cetatea filmului, să susții o carieră. Așa cum am spus mereu, Hollywood este un animal aproape imposibil de domesticit. Asta este și atracția, farmecul nespus al uzinei de vise.

“Eu mă văd la televizor în America și râd sănătos.”

 

Ce proiecte de viitor ai?

 

DSC_3837Pentru că sunt, totuși, regizor de meserie, încerc pe toate fronturile posibile să întru în producție cu unul din scenariile pe care le-am scris. Parcurs sinuos și plin de capcane. De fapt, toate coșmarurile mele de Hollywood sunt legate de scenarii. De film. Și totuși cel mai mult mi-e dor de scena de teatru. Din păcate, în capitala filmului, teatrul este că o rudă săracă. Nu are impact.

 

 

Te rog în final un mesaj pentru toți românii, dar în special  pentru cei mai tineri care acum iau cunoștință cu filmul “Liceenii” și  care te regăsesc în acel film de mare succes, un film care încă atrage noi fani, iată, și după 25 de ani…

 

Fără spectatorii noștri de toate vârstele, iubitori și cunoscători, “Liceenii” nu ar fi fost niciodată un film de succes pentru atâta vreme. Lor trebuie să le fim recunoscatori pentru realizările noastre. Iar pentru mai tinerii noștri români din toate colțurile lumii, trebuie să menționez că prin efort și cu sudoare, cu puterea de a trece peste momentele grele, cu o fărâmă de noroc, avem o șansă să ne împlinim până și cele mai imposibile vise. Indiferent de domeniu. Dacă oarecine crede că poate ajunge la televizor în America, mulți din jur zâmbesc condescendent. Eu mă vad la televizor în America și râd sănătos. Atât le doresc tuturor, să meargă înainte!

 

 Mulțumesc mult pentru acest interviu și îți doresc multă baftă și un rol în filme alături de George Clooney, Brad Pitt sau Julia Roberts…

 

Îmi place că ai ales numai celebri actori din generația mea. Concurență grea, foarte grea! (râde)

 

 

VIOREL VINTILA..Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

 

ROMÂNII DIN CIPRU AU SĂRBĂTORIT LA PAFOS ZIUA LIMBII ROMÂNE!

Posted by Gabriela Petcu On September - 3 - 2013

1237343_10151813611181069_1076365164_oZiarul RO-MANIA – Cipru

 

 

Sâmbătă, 31 august 2013, începând cu ora 17,00, românii din Cipru au celebrat ZIUA LIMBII ROMÂNE în oraşul Pafos din sudul insulei, la Gimnaziul Nikolaidio, unde funcţionează şi Şcoala românească din localitate.

 

Proiectul “Versuri în dulcele grai românesc pe insula Afroditei” iniţiat de poeta Georgeta Resteman a fost organizat de Şcoala românească din Cipru prin implicarea şi dăruirea domnişoarei profesor Irina Isac (Pafos), Ziarul românesc din Cipru “RO-MANIA” (Veronica Ivanov şi Georgeta Resteman) cu susţinerea Primăriei Pafos prin dl. viceprimar Makis Roussis, Ambasadei României la Nicosia şi Alianţei Românilor din Cipru,

 

Manifestarea s-a desfăşurat într-un cadru sărbătoresc (fiind prezente circa 70 de persoane) şi a decurs, după cum bine spunea prof. Irina Isac,  ca “o lecţie deschisă, o lecţie de la suflet la suflet, despre LIMBA ROMÂNĂ.”

 

Poeta Georgeta Resteman a rostit cuvântul de deschidere cu aceeaşi emoţie cu care a dat citire unui mesaj de suflet spre cinstirea limbii române, adresat celor prezenţi şi tuturor românilor din Cipru, denumit “LIMBA ROMÂNĂ – COMOARĂ NEPREŢUITĂ A NEAMULUI ROMÂNESC”. “Dacă astăzi MARELE EMINESCU ar fi printre noi, cu siguranţă, i-am săruta şi mâna şi cuvântul… […]  Limba română este legătura noastră cu rădăcinile, este cântecul frunzei, suspinul ierbii, leagănul florilor, curcubeul sufletului românesc, este acel TOT care cuprinde o ţară frumoasă, un neam străvechi…”, afirma Georgeta Resteman, accentuând cu precădere în materialul pregătit importanţa păstrării şi promovării limbii noastre şi a valorilor culturale româneşti, oriunde am vieţui pe acest pământ.

 

Dragi români,

Să fiţi mereu mândri că sunteţi români şi să arătaţi tuturor acest lucru. Să respectaţi limba noastră strămoşească, elementul care ne defineşte ca români, pretutindeni în lume.” – îndemnă în finalul mesajului transmis românilor din insulă domnul Cristian David – ministru delegat al românilor de pretutindeni, prin vocea Veronicăi Ivanov, redactor şef al publicaţiei “RO-MANIA”.

 

Părintele Ciprian Danciu, de asemenea prezent în mijlocul enoriaşilor săi, a vorbit despre vechimea neamului nostru şi a limbii române într-un discurs primit cu bucurie de membrii comunităţii. Domnia Sa a scris şi o poezie intitulată “Limba română”, recitată cu emoţie de Ştefan Nicolae, unul din copilaşii prezenţi, al cărei final suna ca un îndemn de suflet adresat tuturor românilor: “Să o scriem cu mândrie / S-o rostim cu bucurie  / La mulţi ani, doamnă bătrână!/ La mulţi ani, limbă română!”

1234714_10151813615421069_1812610588_nAmbasada României s-a adresat celor prezenţi prin reprezentantul său, domnul Consul Valentin Ciprian Muntean, care a vorbit despre importanţa păstrării valorilor culturale româneşti în Cipru, în unitate şi respect între membrii comunităţii. Domnia Sa, într-un registru perfect armonizat cu semnificaţia evenimentului, a recitat apoi cu emoţie poezii din lirica lui Nicolae Labiş şi Octavian Goga.

 

“Sunt mândră că sunt româncă!” – a afirmat în finalul alocuţiunii sale pline de cuvinte calde care au atins sufletele audienţei, Geta Elia Voicu, artist plastic şi poet, realmente un OM şi un ROMÂN cu care suntem mândri aici, în Cipru.

 

În cadrul manifestării fost prezentat, mai apoi, un material primit de la doamna prof. Aneta Boţ din Iaşi, coordonator al Revistei „CLARITATEA” – publicaţie care promovează creaţiile literare şi artistice ale elevilor Liceului de artă din localitate, prin citirea unor frânturi din texte şi poezii ale tinerilor ieşeni.

 

Programul artistic prezentat de copiii Şcolii româneşti din Pafos sub îndrumarea inimoasei profesoare Irina Isac a fost precedat de intervenţia Georgetei Resteman, care a încurajat copiii-recitatori dând citire versurilor proprii dedicate evenimentului sărbătorit: “[…] De vei auzi, Doamne, vreodat’ / Un român uitând limba română / Fie el de-a pururi blestemat / Şi odihnă n-aibă în ţărână! // Doamne, cât ai fost de-ndurător / Când ai vrut ca să mă nasc în vară / M-ai sfinţit în românesc izvor / De cuvânt şi dragoste de ţară.” Glasurile micuţilor români au însufleţit versuri din lirica poeţilor Mihai Eminescu, George Coşbuc, Gheorghe Sion, Marin Sorescu, Grigore Vieru, Tudor Arghezi, Horia Bădescu, după ce toţi cei prezenţi au intonat Imnul limbii române. Au recitat copiii Georgiana Breazu, Chiriacos Charalambous, Nicolae Ştefan, Cristina Alexandroiu, Athina Drousioti, Andreea Sloduneanu, Alexandra-Valentina Radu, Andreina Gurbet, Nadia Gageac şi micuţa Gabriela Dinu, în vârstă de numai 5 ani, care a încântat audienţa cu “Căţeluşul şchiop”. O supriză minunată pentru participanţi a venit din partea unei fetiţe frumoase care purta în păr un bucheţel de flori roşii, galbene şi-albastre, Gabriela Baciu, cu poezia compusă de ea şi intitulată “Poezie pentru ţară”: “Mi-e drag sǎ scriu şi eu, / În loc de portativ, / Aş vrea sǎ pun un curcubeu. / Pe el sǎ nu pun note / Ci doar sclipiri de stea / Sǎ ştie întreaga lume / Ce mândrǎ sunt de ţara mea.

 

Tot în cadrul întâlnirii de la Pafos, Georgeta Resteman a înmânat premiile câştigătorilor concursului de eseuri “Povestea mea în Cipru” iniţiat de ziarul “RO-MANIA”; de asemenea, au fost înmânate premiile şi diplomele câştigătorilor Concursului internaţional de creaţie literară, UNIFERO, unde copiii români de la Şcoala românească din Cipru au participat cu creaţii proprii, câştigând un premiu III (Georgiana Breazu) şi două menţiuni (Chiriacos Charalambous şi Alexandra-Valentina Radu).

 

Apoi, Georgeta Resteman a predat şcolii din Pafos în cadru festiv o parte din cele peste 1300 de cărţi din donaţii, conform proiectului ei, „Donează o carte pentru Biblioteca românească din Cipru, donează un strop de suflet românesc”, restul urmând a fi preluate de direcţiunea şcolii şi Alianţa Românilor din Cipru pentru a fi puse la dispoziţia cititorilor.

 

Întreaga manifestare s-a desfăşurat în spirit sărbătoresc, copilaşii mai mici fiind antrenaţi într-un atelier pedagogic intitulat „Tricolorul în inimi de copii”; creaţiile au fost prezentate la sfârşitul evenimentului de către fiecare micuţ artist în parte, în mini-expoziţia de grafică şi pictură cu lucrări aparţinând tinerilor viitori artişti plastici români din insulă.

 

Cu emoţie firească, la sfârşitul evenimentului, toţi participanţii ridicaţi în picioare având privirile aţintite spre ecranul pe care se derulau slide-uri cu cântece patriotice româneşti au încheiat SERBAREA ZILEI LIMBII ROMÂNE cântând odată cu Nicolae Furdui Iancu unul din minunatele cântece ale sale: atunci, într-adevăr, în  sala de clasă a Gimnaziului Nikolaidio din Pafos, în care temperatura se luase la întrecere cu multe grade Celsius şi la propriu şi la figurat, pe 31 august s-a simţit din plin „C-AŞA-I ROMÂNUL!”

 

„RO-MANIA” – redacţia culturală

1 septembrie 2013

Cipru

DOUĂ CĂRŢI, UN POET – ANDREI GHEORGHE NEAGU

Posted by Gabriela Petcu On September - 3 - 2013

INEAGU-G-CARTI-wboan TODERIŢĂ

 

 

Motto:

„Templu e un zigurat părăsit de zei la naşterea noastră” (I.T.)

 

Una dintre posibilităţile de fiinţă ale Dasein-ului (Omului) e situarea lui afectivă în sine pentru o desluşire ontică a fiinţării, ne spune Martin Heidegger. Specific, desigur, şi Omului – sensibil, poetului Andrei Gheorghe Neagu, care, astăzi, îmi umple bucuria de a-i savura „lacrima iubirii” şi a călători în „templul poemelor sale”. Postmodernist iertător al clasicului, indecis să-i fie supus. Alergând între relevarea detaliului ca simbol grotesc şi semnificant, ca semnificaţie impact al percepţiei şi armoniei, ca meditaţie şi reflecţie asupra lumii străbătută cu piciorul.

 

Fuga din sine şi fuga din faţa lumii, două căi de situare afectivă, de desluşire ontică a eu-lui său: „În toate-i minciună, mă tem/ că toate în mine-s blestem/ Trăim peste lumea ce cheamă/ uitarea de sine cu teamă […]/ Trăim un secol de ger/ În noi, sentimentele pier…” (Frig). Stările afective, situate în porţile sinelui şi ale lumii, sunt împovărate de „desluşiri ontice”, care provoacă analizele concrete ale „căderii”. „Căderea”, mai înainte de fuga din faţa sinelui, în „Lacrima iubirii”, emană regretul locuirii în sine ,ca „nerostit” ce face posibilă fuga fiinţei spre sine, un alt „sine”, eliberat: „O, istovitele mele cuvinte/ Cum vă uscaţi ca niste ierburi care mor […]/ Nu v-am crezut/ şi nu v-am vrut/ spre cerul vieţii mele înălţate/ V-am vrut veşminte/ pentru gânduri şi v-am stricat (croite-n rânduri)/ şi v-am ciuntit (la forfecare)/ O, istovitele mele cuvinte (barbare)!” (Alte cuvinte).

 

Desigur, „căderea”, această stare psihică, ne îndepărtează de sine. Există, în mod deosebit în literatură, o cale de întoarcere spre sine, o fugă retrogradă pe acelaşi fir al îndepărtării, fuga spre sine: contopirea cu lumea prin intermediul prenumelui impersonal „se”. „Strângeam în pumnii goi de frunze/ cohorte de alcool şi de idei/ Din alambic, curgea pe buze/ o mare (aspră) de scântei […]/ Eu vă strigam să fiţi mai buni/ dar strigătul strivit de ceruri/ se prăbuşi din zborul ciung […]/ Pământul însuşi se crăpase…” (Plecări); „Se doarme încă după toate/ Din amintiri se naşte vântul/ Din depărtări se naşte noapte/ Şi-n mine moare un cuvânt” (Moartea cuvântului). În „cădere”, de asemenea, deturnarea, îndepărtarea de sine, este un prizonierat provizoriu, un germene al dorinţei de eliberare a sinelui individual din sinele comun. „Din carnea mea/ s-au scos cuvinte/ ce s-au încins pe jar;/ s-au redeschis morminte/ Din ochii mei s-au scurs idei […]/ Din mâna mea au răsărit statui […]/ Cu dinţii am crestat cuvinte[…]/ Din gând, am zămislit urmaşi/ s-alerge pentru tine/ iar trupul meu/ a mirosit a pâine” (Din mine).

 

Poemele, intitulate „Lacrima iubirii”, capătă rang nobil, de nobleţe izomorfă cu „Poemele din templu”. Iubirea, tema predilectă, excelează şi abundă cele două înfăptuiri livreşti, estetice. Fuga în romantic, întoarcerea la armonie, se face cu mare izbândă eminesciană, în la gura şoaptelor prea pline când dă în fruct cuvântul să-şi cânte taina-n rime. Lirism clar exprimat clar. „Eul” se implică total pentru a reda stări de suflet şi tensiuni…sentimentale. Eul liric care se autoreflectă în versul liber îşi contemplă fizionomia şi fiziologia în poezia cu prozodie clasică. Nota postmodernistă se menţine, însă, la nivelul consemnării concrete a iubirii. Eul liric este de multe ori un eu fizic, deşi cel înfăţisat coincide cu cel ce înfăţişează. „Când noaptea-ncepea să miroasă a zori,/ m-am (eul fizic) trezit cu pantofii în mână (autoreflecţia)/ iar în adâncul lui am ascuns o lacrimă (eul liric)/ în suspin şi o adiere senină (contemplaţie I)/ mi-am unplut visele/ cu flori la poarta ta (eul fizic + eul liric + contemplaţie II)/, apoi am aşteptat. Eram lumină (contemplaţie III)/ Eram un copac de argint (contemplaţie IV)/ Ce în pantofi a rătăcit (detaliu concret) o lacrimă deplină. (detaliu, liric, catahreza)” (Lacrima).

 

De reţinut, şi acest lucru face parte dintr-o intenţie stilistică a autorului, aşezarea cuvintelor în text, de reţinut figura de stil numită „anaforă”: „Eram lumină/ Eram un copac de argint”. Precum şi alunecarea în vers clasic a „lirismului epic postmodernist”, aşezarea lui pe edificiu romantic. Ultimele patru versuri constituind o strofă… rimată, cu ritm proteic: „Eram lumină (5 silabe)/ Eram un copac de argint (8 s)/ Ce în pantofi a rătăcit (8 silabe)/ O lacrimă deplină (7 silabe)”.

 

Figură preferată de autor şi în poemul: „Marama”: „Marama din privirea/ Ce moare în cetate […]/ Maramă, azi, privesc prin gândul din care mă îmbrac…”. În poemul „Respiraţii”: „Ne credem infiniţi şi buni/ Ne amăgim chemarea sfântă…”. În poemul „Norii”: „Ca un zid pe faţa lumii/ ca un semn de trecător”. În :Vina”: „Şi ninge cu boabe de foc/ Şi ninge banal…”. În „Lumină cernită”: „De-atâta lumină, stelele mor […]/ De-atâta-ntristare visele dor”. În „Ochii mei”: „Mai ştii de câte ori ai murmurat/ Cu ochi de muribund în agonie/ Cu glas fierbinte de poet/ că m-ai iubit”. În „Implinire”: „Din fiecare cugetare […]/ Din fiecare geamăt/ din fiecare floare de cireş/ din care fug […]/ din arborii ce-mbată ochii/ […] din porţile în care bat/ din gura-n care mai încap din milioane de secunde […]/ Devin un fluviu…”.

 

„Anafora” este „recurenţa mărturisirii”, cântecul „lanţului semantic al imaginilor izomorfe”. În „Implinire” imaginile sunt: „Cugetare →geamăt →floare de cireş →arbori →ochi →porţile →gură →secundă →fluviu”. Axa, „lanţul semantic”, constituie o „matrice semantică”, care, vom vedea, este invariantul diegesis-ului său poetic. Figura numită „anaforă” este de mare succes, din începuturile „versului liber”.  Iată cum Walt Whitman o folosea în „Leaves of Grass” (Frunze de iarbă”), în poezia „Certitudini”: „Nu mă indoiesc că sunt mărginit/ şi că universurile sunt nemărginite, dar în zadar mă gândesc că sunt nemărginite./ Nu mă indoiesc că […] vederea are o altă vedere, că auzul are un alt auz şi vocea are o altă voce”. Deci, „repetiţie” în două direcţii stilistice: un discurs asupra nemărginirii şi un discurs al „diviziunii senzoriale”. Fără grabă, ori teamă de risipire, în „nemărginire”, într-un simţ suveran. Făcând, prin opera sa, mare diferenţă între to talk, to say, to speak, to voice, to sound off, to worm somebody’s ear.

 

Poetul Walt Whitman, totuşi, crede în sacralitatea poeziei, în suveranitatea ei: „Pe dinafară şi pe dinăuntru sunt dumnezeiesc şi sfinţesc orice lucru pe care-l ating sau care mă atinge”. Această conştiinţă artistică o are şi Andrei Gheorghe Neagu, sub „lacrima iubirii lui” ori în „ziguratul poemelor lui”. Conştient de treptele existenţiale ale „iubirilor lui”: fizice, estetice, raţionale,

 

Andrei Gheorghe Neagu diversifică, modelează, etalează romanţele iubirii la vedere. Am ales pentru dumneavoastră, posibilii lui cititori, câteva catrene ce mi-au înflorit  inima. Desigur ,în metrică clasică, în stil romantic: a năzuinţei spre absolut, mai puţin- la Andrei Gheorghe Neagu – supusă expresionismului, ci declamaţiei baudleriene, intonaţiei versului popular, cum îi stă bine unui vrâncean iubitor de mioritic. Sentimentele poetului sunt ancestrale ca şi arhetipurile. Simbolistica Ascensiunii, Căderii, a Centrului şi a Luminii, a Iubirii, se conjugă, clar şi totodată maestuos., într-o sintaxă a unui limbaj metaforic cu dimensiuni mistice recuperabile de/în concret. O (ne)îndepărtare de obiectul iubirii şi detaliile „anatomice” ale înfăptuirii iubirii. Detalii ce abundă şi învrăjbesc simbolurile pentru o înfăptuire: tristeţea şi teama de a nu fi iubit.

 

Iată o iubire în ritm popular şi eminescian: Ritm: 8/ 7; 8/ 7: „Cad frunze moi în părul tău/ şi se scufundă-n plete(teza)/ iar visul meu, din visul tău,/ se-mbată pe-ndelete(antiteza)”

În ritm 7 / 8 , 8 / 7: „Câte stele se topesc(teza)/ în iubirea care moare/ Sub sărutul unui soare(antiteza)/ Nu se văd, nu se zăresc(sinteza, dubla negaţie)” Atenţie deci la teză şi antiteză, la sinteza hegeliană, prin dublă negaţie. Pe cât de simplu, pe atât de complet, de judicios cumpănite. Şi, din nou, în ritm 8/ 7, rimă împerechiată. „Şi părul tău pluteşte-n vânt/ şi-mi limpezeşte calea,/ când vocea ta ca-ntr-un descânt/ şi-a alinat plecarea” (Mama). În toate aceste catrene, tresaltă Luceafărul şi Cătălina, Hiperion şi Demiurgul, într-o conversaţie „peste lume” şi… dincolo de ea.

 

Dar Andrei Gheorghe Neagu se întoarce la discursul poetic-vers liber. Îşi alege în „templul singurătăţii” un idol: „mirajul iubirii inocente”. „Din când în când sub priviri/ îmi aduci mirajul naivităţii mele/ şi mă faci să cred/ că nu-s singur/ în templul singurătăţii” (Cu mine). Apoi,se „transformă” în „sfătuitorul” iubitei, într-o frumoasă renunţare la „omul iubit”, dăruindu-i drept de maternitate, dar şi de noi iubiri. „să poţi să ţii de mană, copilul cu ochi mari/ să poţi să ai în brate speranţele de jar /să nu urăşti destinul, nici ochii care vin,/ să-ţi poarte-n trup lumina”. Şi nu uită de „maniere cotidiene”: „E ora douăzeci şi două/ O stare de asediu de-ntuneric/ pe străzile pustii/ ne-ndeamnă ferm/ să ne culcăm copiii!” (Risipa). Ori de realităţile (ne)poetice ce sugrumă reveria şi… selecţia naturală a speciilor: „Pământul e un OZN/ Trandafirul e o păpădie/ Raţa a început să latre/ Un pitic a luat Ceahlăul în braţe/ şi l-a turtit […]/ O muscă s-a dat cu parfum…/ Tu n-ai minţit niciodată…” (Pseudo-realităţi).

 

Cum observam şi în „Împlinire”, „matricea imaginilor izomorfe” cuprinde întreaga întindere a cărţilor „Lacrima iubirii” şi „Poemele din templu”. Numai în „Lacrima iubirii”, sunt şase poeme intitulate „Flori”: la pg. 30, 150, pg. 132, Flori de tei, pg. 94, Risipa florii, pg. 156, Florăreasa, pg.122. Poeme intitulate „Lacrimi”: la paginile 26, 194, 202, intitulate„Ploaia”, la pg. 142, 148, 110 (Norii), 148.

 

În cartea „Poemele din templu”, „matricea” se zideşte în jurul imaginii „templu”, care nu este altceva decât o reverie a posibilităţii de a trăi „impetuos”, dar şi…”misterios”. Întâlnim aici poemele: Templier, Templul cuvintelor, Prefacerea templului, Revolta templierului, Aleile templului, În templu, Umbrela din templu, Lespezile templului, Copiii templului… Templierul e: „un ram bătran, crăpat, uscat”; Păstorul templului: „la fiecare dangăt/ bunul părinte tresare şi aşteaptă/ să-l strige la poartă urmaşul”.  „Decadenţele din templu”,sunt: „ne murdărise luna templu/ cu pete de rugină violente/ şi ne duru-n lumină-ntregul/ iubirii noastre decadente”. „Tainele templului”: „de ochii mei se răstignesc tăcerile stelare […]/ Pe gura mea a înflorit amărăciunea unui surâs”. „Spargerea templului”: „iar templu se sparge/ în cărămizi şi regrete/ în vise frânte/ şi în poeme nerostite”. „Intrarea in templu”: „Cuvântul meu se strecoară timid/ împotriva unui război fraticid”. Templu semnifică „Centrul lumii”, dar şi locul de fugă a omului în lume. O individualizare a fiinţei ca solus ipse, un „solipsism existenţial” din care „punem careuri întregului făcut bucăţi/ şi adunăm […]întruna durerea despărţirii noastre.” Da! Templu este măreţia misterioasă a cuvântului poetic, dar şi a Cuvintelor profane: „Ca un brici cu lama tocită/ cuvântul a mai retezat/ o urmă din degetul mare, care/ arată spre lume acuzativ./ Mormane de cuvinte moarte/ se-nalţă pană sub ferestre ude/ aşteptând să-nfunde rigolele/ în timpul ploilor erotice.”

 

Foarte frumos moment şi manieră de a înfrunta o lume bârfitoare de iubiri profane. Şi iubirea este profană cât durează în… ochii lumii. Reţinem, şi în acest poem, tehnica rimei interioare: „mare – care”,  „ude – să-nfunde”, dar şi gradul mare de libertate a dezbaterii vremii (timpului) bune (bun) de făcut copii: ploaia erotică. Optând forma romantică, m-aş alătura poetului cu sărmana mea conciziune a acestei teme: „Cu un brici cu lama de frunză/ tai tăcerea ce mă acuză/ Urma degetului arătător/ odihneşte-n ochii lor/ Mormane de cuvinte stau la sfat/ şi se-nalţă, sub fereastra rece/ Aşteptarea morţii sfârşeşte curat./ Cu diluvii lumea schimbă omu-n peşte”. Sunt adeptul frumosului relativ. Relativ la gust. Al gustului dirijat de intelect. Frumosului acceptat ori respins de cât trăirea empirică a unui poet îşi doreşte călătoria în eufemismele epifanice ale imaginaţiei, reveriei, reprezentării, întâmplării, legendei, hazardului, certitudinii, raţiunii transcedentale.

 

Gheorghe Neagu poate fi interpretat în oglinda acestor relativităţi. Spontaneitatea ca şi instinctul fiind manifestări ale subconştientului … închipuit. Nu poţi intui cuvântul negând cuvântul, infinitul, negând finitul, iubirea, negând ura, întunericul negând lumina. Sunt multe de adăugat unui gen proxim, mai întâi, ca diferenţele sale specifice să prevadă o nouă entitate: a „frumosului revelat”. Aceste relative sintagme: „poem frumos”, „poezie pură” „operă de valoare”, nu-şi au rezolvare la nivelul pretinsei critici profesionale. Ele sunt „modulo lector” definibile infinit. E un exemplu de problemă transcedentală. Poezia fiind o călătorie in nimic şi oriunde Spiritul uman fiind fiul „Marelui Anonim Transcendental”.

 

Totuşi ,în „Poezia” Gheorghe Neagu (după gustul meu) găsesc urcuşuri şi coborâşuri, amplitudini paroxistice. Şi aşa se cuvine să înfruntăm „suiş – coborâşul sisific”, al creaţiei literare. Prin libertate de scriere, necenzurată de critici baroni, conţi, sărmani histrioni festişti. Pusă, această eliberare de angoasă, de frustrare şi de „amintiri vorbitoare”, în competiţie cu cartea citită la gura inimii de lectori anonimi, vom şti împlinită trinitatea :genul, geniul, cartea. Şi câtă religiozitate – trudnicie, Doamne, are crucificarea noastră în cuvinte rare, flămânde, însetate, pârâcioase, bârfitoare…estetice, filozofice, curate, murdare, amare, dulci…oricând, luminătoare de întuneric.

 

Gheorghe Neagu este un om iubit de literaţi, dar nu a uitat să iubească literatura – marea dragoste  şi… a unora dintre noi. Să-i omagiem „Oglinda Sufletului”, citindu-i neliniştea conştiinţei timpului pierdut şi regăsit în argintul lacrimilor sale poetice.

Prof. Ioan TODERIŢĂ

25 august 2013

 

——————————————————

Ioan Toderiţă s-a născut la 2 mai 1943 în comuna Tuluceşti, judeţul Galaţi. Absolvent al Liceului „V. Alecsandri, în 1962, a Universitaţii Bucureşti, în 1970, facultatea de matematică-mecanică. A predat 47 de ani matematica la liceele: Filologie-istorie, M. Kogălniceanu, Virgil Madgearu, Radu Negru, V.Alecsandri. Director de scoală, inspector şcolar.

 

Debut literar, cu poezie, în revista „Pagini Dunărene”, în 1972. A scris şi tipărit, după 1989: culegeri de matematică, şase volume, între 1990-2000; poezie, şapte volume – Sume finite, Sume infinite, Sume algebrice, Lacrima din punct, Poemele tăcerilor prea pline, Arlechinul din suspin, Bună seara, Domnule Mallarme!, între 1996-2011; proză, nouă romane: Amintiri la capăt de vis, trei volume – Fântâni în arhetipuri, Cumpene pe iris, Ciutura de cristal; Livada de oţetari, Lunga vamă a tăcerii, Casa fără ferestre, Lunga vamă a tăcerii, Lumină cât să vezi, Războiul lui Puf, între 1999-2011; critică literară, două cărţi: Revelaţia şi relevanţa textului literar, critică analitică, Ion Barbu – categorii abisale matematice, critică carteziană, între 2010-2011. În curs de tipărire, un nou roman, Moşia.

 

Este membru al Uniunii scriitorilor din România, stagiar, din 2011, Filiala Sud – Est. Membru al Societăţii literare C. Negri, din 1998. A publicat poezie, proză, exegeze la revistele: Convorbiri literare, Axioma, Renaşterea culturală, Jurnalul de Vrancea, Ecoul, Oglinda literară, Revista nouă, Revista „Dunărea de Jos”, Boema, Observatorul din Toronto, Curentul internaţional din Detroit, Luceafărul lui Arthur Silvestri, Agero din Sttutgart etc. A publicat la cotidienele: Viaţa Liberă, Monitorul, reportaj, eseu, pamflet, cronică, între 1990-2009. A frecventat cenaclurile „Ştefan Petică”, ”Noduri şi Semne”, saloanele literare „Anton Holban”, „Axis Libri”. (http://www.operascrisa.ro/poscard-opera/mandat-top-opera/ioan-toderita/)

 

Domnișoara Perla – Guy de Maupassant

Posted by Gabriela Petcu On September - 3 - 2013

Guy-de_Maupassant_1Traducerea: Ioana Chiriță

 

Ce idee neobișnuită avui, zău, în seara aceea, de a alege regină, pe domnișoara Perla.

În fiecare an, de Bobotează, merg la bătrânul meu prieten, Chantal. Tatăl meu, pentru care Chantal era tovarășul cel mai intim, mă ducea acolo când eram copil. Am continuat și voi continua, fără îndoială, cât voi trăi și atâta vreme cât va exista un Chantal în această lume, să mă duc acolo.

De altfel, ai lui Chantal duc o existență deosebită; trăiesc la Paris ca și când ar locui la Grasse, la Yvetot sau la Pont-à-Mousson.

Au, aproape de Observatoire, o casă înconjurată de o grădiniță. Se simt aici ca la ei acasă, în provincie. Din Paris, adevăratul Paris, ei nu cunosc nimic, nu bănuiesc nimic; sunt atât de departe, atât de departe! Şi totuși, uneori se duc în oraș unde fac o plimbare lungă. Doamna Chantal se duce după provizii, cum se spune în familie. Iată cum se merge după provizii.

Domnișoara Perla, care are cheile de la dulapurile din bucătărie (dulapurile cu lenjerie sunt administrate de însăși stăpâna casei), anunță când zahărul e pe sfârșite, când conservele s-au terminat, când nu mai rămâne prea mult pe fundul sacului de cafea.

Astfel, avertizată de foametea care stă la pândă, doamna Chantal inspectează toate dulapurile, făcând notițe într-un carnețel; apoi, după ce a înscris multe cifre, se dedă mai întâi unor calcule lungi, după care discută îndelung cu domnișoara Perla. În ciuda lungilor discuții ajung întotdeauna la un acord și hotărăsc ce cantitate vor procura, pentru trei luni, din fiecare aliment: zahăr, orez, prune uscate, cafea, dulceață, cutii de mazăre, de fasole, de homar, pește sărat sau afumat etc. etc.

După care se fixează ziua de cumpărături și se pleacă cu birja, o birjă cu portbagaj, se pleacă deci la un băcan vestit care locuiește dincolo de poduri, în cartierele noi.

Doamna Chantal și domnișoara Perla fac această călătorie împreună, în taină, și revin, la ora cinei, moarte de oboseală, dar încă emoționate, zdruncinate în cupeul al cărui acoperiș este plin de pachete și de saci, ca o mașină folosită la mutat.

Pentru alde Chantal, toată partea Parisului situată dincolo de Sena constituie cartierele noi, cartiere locuite de o populație diferită de ceilalți, zgomotoasă, puțin onorabilă, care-și petrece zilele pierzându-și timpul, își petrece nopțile în chefuri și aruncă banii pe fereastră. Cu toate acestea, din când în când, tinerele fete sunt duse la teatru, la Opéra Comique sau la Français atunci când piesa este recomandată de ziarul pe care-l citește domnul Chantal.

Domnișoarele au, în momentul de față, nouăsprezece și, respectiv, șaptesprezece ani; sunt două fete frumoase, mari și fragede, foarte bine crescute, prea bine crescute, atât de bine crescute că trăiesc fără a fi remarcate, precum două păpuși drăguțe. Niciodată nu mi-ar trece prin cap să le dau atenție sau să fac curte domnișoarelor Chantal; abia dacă ai îndrăzni să le vorbești, așa de nepătate le crezi; aproape că ți-e teamă de a nu părea necuviincios, salutându-le.

În ceea ce-l privește pe tatăl, este un om simpatic, foarte instruit, foarte deschis, foarte cordial, dar căruia îi place, înainte de toate, odihna, pacea, liniștea, și care, în mod serios, a contribuit la îmbrobodirea familiei sale în așa fel ca aceasta să trăiască după voia sa, într-o continuă imobilitate. Citește mult, stă cu plăcere la un pahar de vorbă și se înduioșează ușor. Lipsa de contacte, a datului din coate și a divergențelor i-au făcut epiderma, epiderma morală, sensibilă și delicată. O nimica toată îl emoționează, îl agită și îl face să sufere.

Familia Chantal are totuși relații, relații limitate, alese cu grijă de prin vecinătate. Se   vizitează reciproc, de două-trei ori pe an, cu rude care locuiesc departe.

În ce mă privește, eu merg la ei la cină pe 15 august și de Bobotează. Acest lucru face parte din obligațiile mele așa cum este împărtășirea de Paști pentru catolici.

La 15 august sunt invitați câțiva prieteni, dar la Bobotează sunt singurul comesean străin.

 

II

 

Deci, anul acesta, ca și în ceilalți ani, am luat masa de seară la familia Chantal pentru a sărbători Botezul Domnului.

După obicei, îi  îmbrățișai pe domnul Chantal, doamna Chantal și domnișoara Perla și le salutai, cu gesturi ample, pe domnișoarele Louise și Pauline. M-au descusut despre o mie și o sută de lucruri, despre întâmplările de pe boulevard, despre politică, despre ce spune lumea legat de afacerile lui Tonkin și despre reprezentanții noștri. Doamna Chantal, o femeie voinică, ale cărei idei, toate, îmi dau senzația că sunt pătrate, așa cum sunt pietrele cioplite, avea obiceiul să emită, ca o concluzie, la toate discuțiile pe teme politice, această frază: ‘Toate acestea nu sunt decât semințele răului pentru mai târziu.’ De ce oare mi-am imaginat eu întotdeauna că ideile doamnei Chantal sunt pătrate? N-aș ști, dar tot ce rostește ea, în mintea mea, ia această formă: un pătrat, un pătrat mare cu patru unghiuri simetrice. Există alte personae ale căror idei mi se par întotdeauna rotunde și bune de rostogolit ca niște cercuri. Din momentul în care au început o frază despre ceva, fraza se rotește, merge; totul se exprimă prin zece, douăzeci, cincizeci idei rotunde, lungi și scurte pe care eu le văd alergând una după alta până la marginea orizontului. Alte personae au idei ascuțite…În fine, toate acestea au puțină importanță.

Ne așezarăm la masă ca de obicei, iar cina se sfârși fără să se fi spus ceva demn de reținut.

Pentru desert se aduse prăjitura de Bobotează sau așa zisul tort al Regilor Magi. De altfel, în fiecare an, rege era domnul Chantal. Era urmarea hazardului sau a unei înțelegerii familiale, nu știu, dar el, fără doar și poate, găsea bobul în bucata lui de tort și o alegea ca regină pe doamna Chantal. Astfel, eu, simțind într-o mușcătură de brioșă ceva foarte tare în care puțin a lipsit să nu-mi rup un dinte, am rămas înmărmurit. Scosei încet acest obiect din gură și îmi dădui seama că era o păpușică de porțelan nu mai mare decât un bob de fasole. Surprins, exclamai:’Ah!’ Toți se uitau la mine, iar Chantal strigă bătând din palme: ‘Este Gaston. Este Gaston. Trăiască regele! Trăiască regele!’

Toată lumea repetă în cor: ‘Trăiască regele!’ Iar eu mă înroșii până peste urechi așa cum te înroșești adesea fără motiv, în situații puțin prostești. Rămăsei cu ochii plecați, ținând între două degete acest bob de faianță, încercând să râd și neștiind nici ce să fac, nici ce să spun, când Chantal rosti: ‘Acum trebuie să alegi o regină.’ Mă simții zdrobit. Într-o clipă, mii de gânduri, mii de bănuieli îmi trecură prin minte. Voiau oare să mă facă să o desemnez pe una din domnișoarele Chantal? Era acesta un mijloc de a mă face să spun pe care aș prefera-o? Era acesta un îmdemn blând, ușor, insensibil, un îndemn al părinților spre o posibilă căsătorie? Ideea căsătoriei dă târcoale fără încetare prin toate casele care au fete mari și ea, ideea, ia toate formele, toate măștile, toate mijloacele. O teamă cumplită de a nu mă compromite puse stăpânire pe mine precum și o timiditate extremă în fața atitudinii atât de corectă, cu îndârjire corectă și fermă a domnișoarelor Louise și Pauline. A alege una din ele în detrimentul celeilalte mi se părea la fel de greu ca a alege între două picături de apă; și în plus, teama de a mă aventura într-o poveste care mă va duce la căsătorie în ciuda voinței mele, pe neobservate, prin procedee la fel de discrete, poate chiar de nebăgat în seamă și la fel de liniștite ca această regalitate nesemnificativă, mă zăpăceau teribil.

Dar, deodată, avui prezența de spirit și îi întinsei păpușa simbolică domnișoarei Perla. Toată lumea fu mai întâi surprinsă, după care, fără îndoială, fu apreciată delicatețea și discreția mea, căci toți aplaudară zgomotos. Se strigă: ‘Trăiască regina! Trăiască regina!’

Cât despre ea, sărmana fată bătrână, se pierduse cu firea; tremura speriată și se bâlbâi: ‘Dar nu…dar nu…nu eu…vă rog…nu eu…vă rog…’

Atunci, pentru prima oară in viața mea, o privii pe domnișoara Perla și mă întrebai cine este ea, de fapt.

Eram obișnuit să o văd în această casă așa cum vezi fotoliile vechi tapițate pe care te așezi încă din copilărie fără să le dai vreodată atenție. Într-o zi, nu se știe de ce, poate pentru că o rază de soare cade pe locul unde te așezi, îți spui deodată: ‘Ia te uită, mobila aceasta este foarte ciudată.’ și descoperi că lemnul a fost prelucrat de un artist, iar stofa este remarcabilă. Eu niciodată nu o privisem pe domnișoara Perla cu băgare de seamă.

Făcea parte din familia Chantal, asta era totul. Dar cum? Ce poziție ocupa? – Era o persoană înaltă, slabă, care își dădea osteneala de a rămâne neobservată, dar care nu era neînsemnată. Se purtau cu ea prietenește, mai prietenește decât s-ar fi purtat cu o menajeră și mai puțin prietenește decât s-ar fi purtat cu o rudă. Numaidecât sesizam un șir de nuanțe pe care până acum nici nu le luasem în seamă. Doamna Chantal îi zicea: ‘Perla’; Fetele: ‘Domnișoara Perla’, iar Chantal nu-i spunea decât Domnișoară, cu un aer, poate, mai cucernic.

Începui să o privesc. – Ce vârstă avea? Patruzeci? Da, patruzeci. – Această fată nu era bătrână, voia să pară bătrână. Această remarcă mă uimi pe negândite. Se pieptăna, se îmbrăca, se gătea ridicol și, cu toate acestea, nu era ridicolă, așa de mult purta în ea o eleganță simplă, naturală, o eleganță voalată, ascunsă cu grijă. Ce creatură ciudată, pe cuvânt! Cum se face oare că niciodată nu am luat-o în seamă mai pe îndelete? Se pieptăna într-un fel grotesc, cu mici zulufi de modă veche, pe deplin caraghioși; și sub această podoabă capilară specifică unei fete bătrâne, se zărea o frunte lată, calmă, străbătută de două riduri profunde, două riduri de tristeți îndelungate, doi ochi albaștri, mari și blânzi, atât de timizi, atât de temători, atât de umili, doi ochi frumoși rămași atât de naivi, plini de mirare ca ai unei fetițe, plini de senzații tinere dar și de suferințe care-i străbătuseră și-i făcuseră mai tandri fără să-i tulbure.

Întreaga-i față îi era fină și discretă, una din acele fețe care s-au stins fără să fi fost uzate sau veștejite de oboseală sau de marile emoții ale vieții.

Ce gură drăguță! Şi ce dinți frumoși! Dar s-ar fi zis că nu îndrăznea să surâdă!

Şi, brusc, o comparai cu doamna Chantal! Cu siguranță, domnișoara Perla arăta mai bine, de o sută de ori mai bine, mai fină, mai nobilă, mai mândră.

Eram înmărmurit de constatările mele. Se puse șampanie în pahare. Întinsei paharul reginei urându-i sănătate cu o amabilitate bine ticluită. Îmi dădui seama că ar fi vrut să-și ascundă fața în șervețel; apoi, pentru că-și înmuie buzele în vinul limpede, toată lumea striga; ‘Regina bea! Regina bea!’ În acel moment se făcu roșie și se înecă. Toți râdeau, iar eu înțelesei că, în acea casă, era iubită.

 

III

Când cina se sfârși, Chantal mă luă de braț. Era ora sfântă, ora la care-și fuma țigara. Când era singur, își fuma țigara în stradă; când avea pe cineva la cină, se urca în camera de billiard și juca, fumând. În acea seară, pentru că era sărbătoarea Regilor Magi, se făcuse chiar și focul unde se juca billiard și bătrânul meu prieten își luă tacul, un tac foarte fin pe care-l frecă cu pudră cu mare grijă, apoi zise:

–      E rândul tău, băiete!

Căci mă tutuia, cu toate că împlinisem douăzeci și cinci de ani, dar el mă cunoscuse de mic copil.

Începui deci partida; făcui câteva carambolaje,le ratai pe altele și cum gândul la domnișoara Perla nu-mi dădea pace, întrebai pe neașteptate:

–      Spuneți-mi, domnule Chantal, domnișoara Perla vă este rudă?

Se opri din joc, foarte uimit, și mă privi:

–      Cum, tu nu știi? Tu nu cunoști povestea domnișoarei Perla?

–       Nu.

–      Tatăl tău nu ți-a spus-o niciodată?

–      Nu.

–      Ia te uită, ia te uită, ce haios! O…! Chiar așa, ce nostim! O…, dar este o întreagă peripeție.

Tăcu, apoi reluă:

–      Şi dacă ai știi ce ciudat e că tu mă întrebi lucrul acesta chiar astăzi, de ziua Regilor Magi!

–      De ce?

–      Ah! De ce! Uite, totul s-a petrecut acum patruzeci și unu de ani, patruzeci și unu de ani chiar în această zi, ziua de Bobotează. Pe vremea aceea locuiam la Roüy-le-Tors pe metereze; dar mai întâi trebuie să-ți explic cum era casa, așa vei înțelege mai bine. Roüy este construit pe o coastă, sau mai degrabă pe o movilă care domină regiunea de fânețe. Aveam acolo o casă cu o frumoasă grădină suspendată, susținută în aer de vechile ziduri de apărare. Deci casa era în oraș, pe stradă, în timp ce grădina domina câmpul. Exista de asemenea și o poartă prin care se ieșea din grădină la camp, o poartă aflată la capătul unei scări secrete care cobora în grosimea pereților, așa cum se întâlnește prin romane. Un drum trecea prin fața acestei porți prevăzută cu un clopot mare, căci țăranii, pentru a evita ocolul pe drumul obișnuit, își aduceau proviziile pe aici.

Îți imaginezi bine locurile, nu-i așa? Şi, în anul acela, de Bobotează, ningea de o săptămână. Ai fi zis că e sfârșitul lumii. Când ne duceam pe zidurile de apărare ca să privim câmpia, ne treceau fiorii la vederea acestui loc imens, alb, foarte alb, înghețat și care lucea ca un lac. S-ar fi zis că Dumnezeu ambalase pământul pentru a-l trimite în podul lumilor apuse. Te asigur că era foarte dezolant.

Pe atunci stăteam toți cu familia și eram numeroși, foarte numeroși: tata, mama, unchiul și mătușa, cei doi frați ai mei și patru verișoare; erau fetițe drăguțe – pe ultima am luat-o eu în căsătorie. Dintre cei de atunci nu mai sunt decât trei supraviețuitori: nevastă-mea, eu și cumnata mea care locuiește la Marseille. Fir-ar să fie, cum se destramă o familie! Mă cutremur când mă gândesc! Eu aveam cincisprezece ani, dacă te gândești că acum am cincizeci și șase.

Deci, urma să sărbătorim Regii și eram foarte bucuroși, foarte bucuroși! Toată lumea aștepta cina în salon când fratele meu cel mare, Jacques, începu să râdă: ‘ Este un câine pe câmp și urlă de vreo zece minute; o fi vreo amărâtă de lighioană rătăcită.’

Nici nu-și sfârși vorba că din grădină răsună clopotul. Era un sunet grav ca al unui clopot de biserică și te făcea să te găndești la morți. Pe toți ne trecu un fior. Tata îl chemă pe servitor și îi spuse să meargă să vadă ce se întâmplă. Așteptarăm într-o tăcere deplină; ne gândeam la zăpada care acoperea pământul. Când servitorul se întoarse, ne spuse că el nu văzuse nimic. Câinele încă mai urla fără încetare, iar vocea sa continua să se audă din același loc.

Ne așezarăm la masă; dar noi, mai ales cei tineri, eram puțin neliniștiți. Totul se petrecu bine până la friptură, când, iată, clopotul reîncepu să bată, de trei ori în șir, trei bătăi tari, lungi, care ne-au vibrat până în vârful degetelor și care, pe scurt, ne-au tăiat răsuflarea. Rămaserăm uitându-ne unul la altul, cu furculițele în aer, ascultând în continuare și cuprinși de o frică supranaturală.

În sfârșit, mama rosti: ‘ Ce ciudat că au așteptat atât de mult pentru a reveni; nu te du singur, Baptiste; cineva dintre acești domni, te va însoți.’

Unchiul François se ridică. Era un fel de Hercule, foarte mândru de puterea lui și care nu se temea de nimic pe lume. țata îi zise: ‘Ia o pușcă. Nu se știe ce-o fi.’

Unchiul nu luă decât un baston și ieși imediat cu servitorul.

Noi ceilalți, rămaserăm tremurând de frică, de groază, fără să mai mâncăm, fără să mai vorbim. Tata încerca să ne liniștească: ‘ O să vedeți, zise, că nu-i decât un cerșetor sau un trecător rătăcit prin zăpadă. După ce a sunat prima oară și văzând că nu i s-a deschis imediat, a încercat să regăsească drumul, dar nereușind, a reveni la poarta noastră.’

Absența unchiului ni se păru că a durat o oră. Reveni, în sfârșit, furios, înjurând: ‘Nimic, fir-ar să fie; unul care se ține de farse! Nimic în afară de acest blestemat de câine care urlă la o sută de metri de ziduri. Dacă aș fi luat o pușcă, l-aș fi omorât ca să-l fac să tacă.’

Am continuat masa, dar toată lumea rămase temătoare; simțeam bine că nu se sfârșise, că ceva se va întâmpla, că nu peste mult timp, clopotul va mai bate.

Şi bătu chiar în momentul în care se tăia prăjitura Regilor Magi. Toți bărbații se ridicară. Unchiul François care băuse șampanie, grăi cu atâta furie că ÎL va măcelări, încât mama și mătușa săriră la el pentru a-l împiedica. Tata, cu toate că foarte calm și cam neputincios ( își târa piciorul de când și-l rupsese căzând de pe cal), declară la rândul său că voia să știe ce se întâmplă și că se duce să vadă. Frații mei, în vârstă de optsprezece și douăzeci de ani, se duseră să-și caute puștile; și cum mie nu mi se dădea atenție, pusei mâna pe o flintă și eram dispus și eu să însoțesc expediția.

Pornirăm imediat. Tata și unchiul mergeau înainte cu Baptiste care avea o lantern, frații mei, Jacques și Paul, îi urmau, iar eu veneam la urmă în ciuda rugăminților mamei care rămăsese, cu soru-sa și verișoarele mele, în pragul casei.

Ninsoarea reîncepuse de o oră; copacii erau încărcați de pudra albă. Brazii se îndoiau sub acest veșmânt greu, palid, asemănători unor piramide albe, unor uriașe pâini de zahăr; și abia dacă zăream, prin perdeaua gri de fulgi mici și deși, arbuștii mai firavi, mai șterși, din umbră. Ninsoarea cădea atât de deasă că nu vedeam decât exact la zece pași. Când am început să coborâm scara săpată în spirală în zid, îmi fu cu adevărat frică. Mi se părea că cineva mergea în spatele meu, că o să fiu prins de umeri și dus departe; aș fi vrut să mă întorc , dar cum trebuia să traversez toată grădina, nu îndrăznii.

Auzii deschizându-se poarta care dădea în câmp; apoi unchiul reluă înjurăturile:’ Fir-ar să fie, a reînceput! Dacă-i zăresc numai umbra, nu-l ratez pe  acest mizerabil.’

Era ceva sinistru să vezi câmpul sau, mai degrabă să-l simți în fața ta , căci nu se vedea; nu se vedea decât un văl de zăpadă fără sfârșit – sus, jos, în față, la dreapta, la stânga, peste tot.

Unchiul reluă: ‘ Ia te uită, iar urlă câinele; îi voi arăta cum știu să trag. Cel puțin așa mă aleg cu ceva.’

Dar tata, care era un om bun, zise: ‘ Ar fi mai bine să mergem să-l căutăm pe acest animal sărman care urlă de foame. Lătrând cere ajutor acest mizerabil; cheamă ca un om în pericol. Să mergem.’

Şi am pornit prin acea perdea, prin acea ninsoare deasă, continuă, prin acea spumă care umplea noaptea și aerul, care se sucea, plutea, cădea și, topindu-se, îngheța carnea ca și când ar fi ars-o, cu o durere vie și rapidă la fiecare atingere a pielii cu fulgișorii albi.

Ne scufundam până la genunchi în această pastă moale și rece; trebuia să ridici piciorul foarte sus pentru a putea merge. Pe măsură ce înaintam, glasul câinelui devenea mai limpede, mai puternic. Unchiul strigă: ‘Uite-l!’ Ne oprirăm ca să-l putem cerceta din priviri, așa cum trebuie să faci în fața unui dușman pe care-l întâlnești noaptea.

Eu nu vedeam nimic; atunci mă apropiai de ceilați și îl văzui; câinele era temător și fantastic, un câine mare, negru, un câine ciobănesc cu părul lung și capul de lup, ridicat pe patru labe tocmai la capătul dârei de lumină pe care o făcea lanterna pe zăpadă. Nu mișca, tăcuse și ne privea.

Unchiul rosti: ‘ Ce ciudat, nu face pași nici înainte, nici înapoi. Ce i-aș mai arde una cu pușca.’

Tata continuă cu o voce fermă: ‘ Nu, trebuie să-l prindem.’

Atunci, fratele meu Jacques adăugă: ‘Dar nu-i singur. Alături de el este ceva.’

Într-adevăr, în spatele lui era ceva, ceva gri, imposibil de distins. Reluarăm mersul cu băgare de seamă.

Văzând că ne apropiem, câinele se aşeză în fund. Nu părea un câine rău. Mai curănd părea mulţumit că reuşise să atragă oameni.

Tata se duse direct la el şi îl mângâie. Câinele îi linse mâinile;  văzurăm că era legat de roata unui cărucior, mai degrabă un fel de jucărie înfăşurată pe de-a-ntregul în trei sau patru pături de lână. Desfăcurăm acele pânzeturi cu grijă şi cum Baptiste se apropiase cu lanterna de căruţul care semăna cu un cuib mişcător, zărirăm în interior un copilaş care dormea.

Furăm atât de împietriţi că nu puturăm scoate un cuvânt. Tata îşi reveni primul şi cum era foarte bun la inimă şi avea un suflet cam înflăcărat, puse mâna pe acoperișul căruciorului şi zise : ‘Sărac copil abandonat, vei fi de-al nostru !’ şi ordonă fratelui meu Jacques  de a se pune în mişcare înaintea noastră cu ceea ce găsisem.

Tata continuă  gândind cu voce tare : ‘Un copil din dragoste a cărui sărmană mamă a venit să sune la uşa mea în această noapte de Bobotează în amintirea Copilului Sfânt.’

Se opri din nou şi, cu toată forţa, strigă în noapte în cele patru colţuri ale pământului : ‘L-am luat în grijă !’. Apoi, punând mâna pe umărul fratelui său, şopti : ‘ Dacă trăgeai în câine, François ?’.

Unchiul nu răspunse dar, în întuneric, îşi făcu o cruce mare căci era foarte credincios în ciuda aerelor lui de fanfaron.

Câinele, dezlegat, venea după noi.

Ah, ce să-ţi mai spun, ceea ce fu nostim de văzut, fu întoarcerea acasă. Mai înâi ne-am chinuit mult până am urcat căruciorul pe scara meterezelor ; reuşirăm şi îl împinserăm până în vestibul.

Ce amuzată, mulţumită şi speriată era mama ! Şi cele patru verişoare      ( cea mai mică avea şase ani) semănau, micuţele, cu patru găinuşe în jurul unui cuib. În sfârşit, scoaserăm din cărucior copilul care încă mai dormea. Era o fată, să fi avut vreo şase luni. În scutecele ei găsirăm zece mii de franci de aur, da, zece mii de franci ! pe care tata îi depuse la bancă pentru a-i face o zestre. Deci nu era copilul unor săraci ; era poate copilul unui nobil făcut cu vreo tânără burghezoaică din oraș sau poate…Am făcut mii de presupuneri, dar nu am aflat niciodată nimic ; dar nimic, niciodată ; nimic, niciodată. Nici chiar câinele nu fu recunoscut de nimeni. Era străin acelor  locuri. În orice caz, cel sau cea care venise şi sunase de trei ori la uşa noastră, îi cunoştea bine pe părinţii mei pentru a-i alege pentru aşa ceva.

Iată deci cum domnişoara Perla intră, la vârsta de şase săptămâni, în casa lui Chantal.

De fapt, mult mai târziu îi dădurăm numele de domnişoara Perla. Mai întâi o botezarăm Marie, Simonne, Claire. Claire ar fi trebuit să-i servească de nume de familie.

Te asigur că întoarcerea în sufragerie fu foarte hazlie ; însoţiţi de această copchilă trezită din somn, care privea în jurul ei aceşti oameni şi aceste lumini, privea deci cu ochi nesiguri, albaştri şi tulburi.

Ne reaşezarăm la masă și împărțirăm prăjitura. Eram rege și o alesei ca regină pe domnișoara Perla, așa cum ai făcut tu mai adineauri. Habar n-avea ea, în ziua aceea, de onoarea  pe care i-o făceam.

Deci, copilul fu înfiat și crescut în familie. Se făcu mare; anii trecură. Era drăguță, blândă, ascultătoare. Toți țineam la ea și am fi râzgâiat-o peste poate dacă nu ne-ar fi împiedicat mama.

Mama era o femeie căreia îi plăcea ordinea și ierarhia. Era de acord să o trateze pe micuța Claire ca pe proprii ei fii, dar, în același timp, ținea ca distanța care ne separa să fie bine marcată și situația să fie clară.

De asemenea, din momentul în care copilul începu să înțeleagă, i se aduse la cunoștință poveste ei și  se infiltră în mintea micuței, ușor, chiar tandru, că era pentru familia Chantal o fiică adoptivă căreia i se acordase adăpost, dar, la urma urmei, era o străină.

Claire înțelese această situație cu o inteligență deosebită, cu un instinct surprinzător și știu să accepte și să păstreze cu atâta tact, grație și amabilitate, locul ce i se acordase, că îl înduioșa pe tatăl meu până la lacrimi.

Mama, ea însăși fu foarte emoționată de recunoștința pasionată și devotamentul exprimat, poate, cu puțină teamă de către această drăgălașă și tandră ființă pe care începu s-o numească: ‘Fata mea’. Uneori, când micuța făcea un lucru bun, delicat, mama își ridica ochelarii pe frunte, ceea ce la ea era întotdeauna un semn de emoție, și repeta: ‘Dar acest copil este o perlă, o adevărată perlă!’ – Acest nume îl păstră micuța Claire care deveni și rămase pentru noi Domnișoara Perla.

 

IV

 

Domnul Chantal tăcu. Era așezat pe masa de billiard cu picioarele atârnate și frământa o minge cu mâna stângă în timp ce cu dreapta mototolea o bucată de pânză care servea la ștergerea punctelor pe tabla de ardezie, pânză pe care noi o numeam ‘șomoiogul de cretă’. Puțin roșu, cu vocea surdă, își vorbea lui însuși, adâncit în amintiri, pierzându-se încet printre aceste lucruri vechi și printre aceste evenimente de demult care se trezeau în găndul său; se pierdea așa cum te pierzi plimbându-te  prin grădinile vechi ale familiei unde ai fost crescut și unde fiecare copac, fiecare cărare, fiecare plantă, ilexul ascuțit, dafinii frumos mirositori, tisa, ale cărei semințe roșii și uleioase le strivești între degete, toate acestea fac să se ivească, la fiecare pas, o mică întâmplare din trecutul nostru, una din acele întâmplări nesemnificative și delicioase care alcătuiesc însuși fundamentul, urzeala existenței noastre.

Eu stăteam în fața lui, cu spatele sprijinit de perete, cu mâinile pe tacul de biliard care devenise inutil.

Chantal rosti din nou, după câteva clipe: ‘ Bătu-o-ar  norocul, ce drăguță era la optsprezece ani…ce grațioasă…și perfectă…Ah! drăguță… drăguță… drăguță…și bună…și de treabă…și încântătoare fată!…Avea ochii…ochi albaștri…transparenți…limpezi cum eu nu am mai văzut niciodată…niciodată!’

Tăcu iarăși. Întrebai: ‘De ce nu s-a căsătorit?’

Răspunse, dar nu-mi răspunse mie ci acestui cuvănt, ‘căsătorit’.

–      De ce? De ce? N-a vrut ea…n-a vrut. Cu toate că avea o zestre de treizeci de mii de franci și a fost cerută de mai multe ori…n-a vrut ea! Părea tristă la vremea aceea. Atunci când eu mă căsătoream cu verișoara mea, micuța Charlotte, nevastă-mea, cu care eram logodit de șase ani.

Mă uitai la domnul Chantal și aveam impresia că-i citeam gândurile, că pătrundeam dintr-o dată într-una din aceste umile și crude drame ale inimilor cinstite, ale inimilor drepte, ale inimilor ireproșabile, într-una din aceste inimi nemărturisite, neexplorate, pe care nimeni nu le-a cunoscut, nici chiar cei care le sunt victime mute și resemnate.

Şi cum o curiozitate îndrăzneață îmi dădu ghiont pe neașteptate, rostii:

–      Dumneavoastră ar fi trebuit să o luați în căsătorie, domnule Chantal?

Tresări, mă privi și zise:

–      Eu? Să iau în căsătorie pe cine?

–      Pe domnișoara Perla.

–      Cum așa?…

–      Pentru că o iubeați mai mult decât pe verișoara dumneavoastră.

Mă privi cu ochi străini, rotunzi, speriați, apoi îngână:

–      Am iubit-o…eu?…cum…cine ți-a spus așa ceva?…

–      Ei, drăcie, se vede…și din cauza ei ați amânat atât până v-ați căsătorit cu verișoara dumneavoastră care vă aștepta de șase ani.

Lăsă să-i scape bila pe care o ținea cu mâna stângă, apucă cu amândouă mâinile șomoiogul de cretă și, acoperindu-și fața, izbucni în hohote de plâns. Plângea într-un fel dezolant și ridicol, așa cum curge un burete pe care îl storci, prin ochi, prin nas și gură în același timp. Tușea, scuipa, își sulfa nasul în șomoiogul de cretă, își ștergea ochii, strănuta, lacrimile reîncepeau a se scurge prin toate crăpăturile feței cu un zgomot din gât care te făcea să te gândești la gargară.

Eu, speriat, rușinat, voiam să o scot basma curată și nu mai știam ce să spun, ce să fac, ce să încerc.

Pe neașteptate vocea doamnei Chantal răsună pe scări: ‘ Mai ține mult fumăraia voastră?’

Deschisei ușa și strigai: ‘ Nu, doamnă, coborâm îndată.’

Apoi mă grăbii spre soțul ei și, apucându-l de brațe: ‘ Domnule Chantal, prietene, Chantal, ascultați-mă; soția vă cheamă, reveniți-vă, reveniți-vă repede, trebuie să coborâm; reveniți-vă.’

Bâlbâia: ‘ Da…da…vin…săracă fată!…vin…spune-i că sosesc.’

Şi începu să-și șteargă cu grijă fața cu șomoiogul care, de vreo doi-trei ani, ștergea toate însemnările de pe tablă; apoi se ivi jumătate alb, jumătate roșu, cu fruntea, nasul, obrajii și barba mânjite de cretă, cu ochii umflați, încă plini de lacrimi.

Îl luai de mâini și îl dusei în camera lui șoptindu-i: ‘ Vă cer iertare, domnule Chantal, că v-am făcut să suferiți …dar…eu nu știam…dumneavoastră…înțelegeți…’

Îmi strânse mâna: ‘ Da…da…sunt clipe dificile…’

Apoi se aruncă cu fața în chiuvetă. Când se ridică, nu mi se păru încă prezentabil, dar eu avui o idee năstrușnică. Şi pentru că era îngrijorat privindu-se în oglindă, îi zisei: ‘ E de-ajuns să spuneți că v-a dat praf în ochi și veți putea plânge de față cu toți cât timp veți dori.’

Şi așa coborî frecându-se la ochi cu batista. Toți fură îngrijorați; fiecare voia să caute firul de praf pe care nu-l găsiră nicidecum și relatară cazuri asemănătoare când a fost nevoie chiar să se cheme medicul.

Eu mă alăturai domnișoarei Perla și o privii răscolit de o curiozitate arzătoare, o curiozitate care se transforma în suferință. Într-adevăr, trebuie că a fost foarte drăguță, cu ochii săi dulci, atât de mari, atât de calmi, atât de largi că îți dădea impresia că nu-i închide niciodată, așa cum fac celelalte ființe umane. Îmbrăcămintea era puțin caraghioasă, o adevărată îmbrăcăminte de fată bătrână și o urâțea fără să o facă grosolană.

Mi se părea că zăream prin ea, așa cum văzusem mai adineauri prin sufletul domnului Chantal, că vedeam de la un capăt la altul, această viață modestă, simplă și devotată; dar o nevoie îmi veni pe limbă, o nevoie sâcâitoare de a întreba, de a ști dacă și ea îl iubise, dacă și ea suferise ca el, o suferință lungă, secretă, acută, care nu se vede, nu se știe, nu se ghicește, dar care izbucnește noaptea în singurătatea camerei întunecate. O priveam, vedeam inima care bătea sub corsaj și mă întrebam dacă această fată candid gemuse în fiecare seară în fundul pernei ude, și dacă se zguduise de plâns în febra patului torid.

Şi îi spusei încet, așa cum fac copiii care strives o bijuterie pentru a vedea ce este înăuntru: ‘Dacă ați fi văzut cum plângea domnul Chantal mai adineauri, v-ar fi fost milă de el.’

Tresări: – Cum? Plângea?

–      Oh, da, plângea!

–      Şi de ce?

Părea foarte emoționată. Îi răspunsei:

–      Din cauza dumneavoastră.

–      Din cauza mea?

–      Da. Mi-a povestit cât de mult v-a iubit altădată și ce mult a suferit pentru că s-a căsătorit cu soția sa în loc să se căsătorească cu dumneavoastră.

Fața ei palidă parcă se alungi puțin, ochii, mereu deschiși, ochii ei calmi se închiseră deodată și imediat părură închiși pentru totdeauna. Lunecă de pe scaun pe podea și leșină calm, încet parcă ar fi fost o eșarfă care cade.

Strigai: ‘- Ajutor! Ajutor! Domnișoara Perla se simte rău.’

Doamna Chantal și fetele sosiră în grabă,iar eu profitai de clipele în care se căuta apă, un prosop și oțet, îmi luai pălăria și o ștersei.

Mă îndepărtai cu pași mari, cu inima tulburată, sufletul plin de remușcări și regrete. Uneori însă eram mulțumit; mi se părea că făcusem un lucru lăudabil și necesar.

Mă întrebam: ‘ M-am înșelat? Am avut dreptate?’ Purtaseră acest fapt în suflet așa cum se păstrează un glonte într-o rană închisă. Oare nu vor fi acum mai fericiți? Era prea târziu pentru ca tortura lor să reînceapă și era destul de devreme pentru ca ei să-și amintească cu tandrețe.

Şi poate că într-o seară a primăverii ce va să vină, mișcați de o rază de lună căzută pe iarbă, la picioarele lor, printre ramuri, își vor lua și își vor strange mâna în amintirea acestei suferințe înăbușite și crude; și poate că această scurtă atingere va face să treacă prin venele lor un pic din acest fior pe care nu l-ar fi cunoscut defel, și le va da, acestor morți înviați într-o secundă, le va da rapida și divina senzație a acestei beții, a acestei nebunii care dă îndrăgostiților mai multă fericire într-o tresărire, decât ar putea culege ceilalți oameni,  în întreaga lor viață!

 

Ioana ChiritaIoana Chiriță

Belgia

OFERTĂ DE CARTE (22)

Posted by Gabriela Petcu On September - 3 - 2013

STANCIULESCU-BARDA-wbAlexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA

 

       

Vă rugăm să ne permiteţi să vă prezentăm noutăţile editoriale şi lucrările pe care le avem disponibile pentru vânzare în stocul parohiei noastre. Ne exprimăm, totodată, speranţa,  că ele vor găsi ecoul cuvenit în sufletul Dvs. şi ne veţi face comenzi cât mai consistente, atât pentru nevoile Dvs.  spirituale, cât şi ale celor dragi.

 

Parohia noastră pune la îndemână tuturor cărţi ziditoare de suflet, tocmai în această perioadă, când, pe toate canalele de informaţie, suntem bombardaţi cu  tot felul de produse menite să ne îndepărteze se Dumnezeu. Cărţile propuse de parohia noastră pot fi hrană pentru sufletul Dvs., dar şi un cadou fericit, pe care îl puteţi oferi celor din jurul Dvs. Se cheltuiesc sume enorme pentru tot felul de daruri ce se fac celor dragi, deşi multe sunt doar simbolice şi de circumstanţă. Noi vă punem la dispoziţie cărţi, care să fie un prieten de nădejde pe drumul către Dumnezeu, atât pentru Dvs., dar şi pentru cel ce le primeşte ca dar din partea Dvs. O scurtă privire asupra listei de mai jos v-ar convinge de seriozitatea ofertei noastre.

 

Vă mulţumim cordial celor care aţi comandat deja cărţi. Vă mulţumim celor care ne-aţi încurajat, celor care ne-aţi îndrumat. Vă mulţumim şi celor care nu ne-aţi răspuns. Din toate am înţeles că doriţi să avem lucrări cât mai bune, cât mai ziditoare de suflet şi cât mai diverse. Ne străduim să împlinim această dorinţă a Dvs. Sperăm că prezenta ofertă să fie mult mai interesantă. Regretăm, însă, că tirajele sunt foarte mici, iar stocurile de la capitolul „Micul anticariat” se reduc în cele mai multe cazuri la câte un singur exemplar.

 

Trimitem cărţi şi în străinătate, dacă ne sunt solicitate, adăugând la preţul cărţilor din colet suma de 13 lei pentru fiecare 2 kg., pentru taxele poştale. Pentru trimiterile în ţară taxele poştale sunt suportate de parohie.

 

Precizăm, de asemenea, că publicăm, de două ori pe lună, „Scrisoare pastorală”, pe care o trimitem gratuit tuturor familiilor din parohie, cât şi la câteva sute de persoane din afara parohiei, prin poşta sau pe e/mail. Daca va interesează, comunicaţi-ne şi vă putem trimite şi Dvs. această publicaţie a noastră gratuit. Găsiţi acolo multe lucruri care v-ar putea interesa. Precizăm, că noutatea din această ofertă este volumul: Bibliografia Revistei „Studii Teologice”(1929-2008). La aceasta adăugăm noutăţile din rubrica  intitulată Micul anticariat.

 

Cu oarecare timp în urmă vă solicitam amintiri despre mitropoliţii Bartolomeu Anania, Antonie Plămădeală şi Nestor Vornicescu, în vederea alcătuirii unei viitoare cărti. Dacă aveţi asemenea amintiri, vă rugăm să ni le trimiteţi, fiindcă pregătim volumul. În cazul în care mesajul nostru nu vă interesează sau vă deranjează, vă rugăm să ne scuzaţi, eventual să ne daţi un semn, ca să ştergem pentru totdeauna adresa Dvs. din evidenţele noastre. Oricum, să dea Dumnezeu ca acesta să fie singurul necaz al Dvs., altele să nu mai aveţi.

 

Aşadar, avem disponibile următoarele lucrări:

 

A.  Cărţi recent apărute:                  

 

1. Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda, Cristian Stănciulescu-Bârda, Bibliografia Revistei „Studii Teologice”(1929-2008), Bârda, Editura „Cuget Românesc, 2010, 808 pag., tipar şi hârtie offset, copertă policromă, plastifiată, 50 lei.             

Lucrarea este o adevărată cheie, cu care se deschide cu uşurinţă un tezaur de cultură teologică, respectiv colecţia revistei „Studii Teologice” pe o perioadă de 80 ani. Cele aproape 6000 articole, studii, recenzii, reportaje publicate în revistă sunt organizate în funcţie de marile direcţii ale învăţământului teologic(Biblică, Sistematică, Istorică şi Practică), la care se adaugă alte capitole noi, precum Istoria României, Limbă şi literatură, Etnografie şi Folclor. În cadrul fiecărei secţiuni, materialul este organizat pe obiecte de studiu, urmărindu-se, pe cât a fost cu putinţă, tematica abordată de programa de învăţământ teologic universitar. În fiecare capitol materialul a fost dispus în ordinea alfabetică a autorilor. Un indice alfabetic de autori încheie cartea. Ea se adresează ierarhilor, preoţilor, elevilor seminarişti, studenţilor teologi, masteranzilor şi doctoranzilor, tuturor cercetătorilor şi oamenilor de cultură.  Normele de alcătuire a unor astfel de lucrări promovate   de Academia Română au constituit un ghid inestimabil pentru autori.

 

2. Pr. Ioan Sfetcu, Predici, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2011, 312 pag., format A5, hârtie offset, numeroase fotografii, copertă policromă, plastifiată, 20 lei;

 

Părintele Ioan Sfetcu a fost păstorul enoriaşilor din Bârda mai bine de  40 de ani. A fost un preotvrednic şi conştiincios, care şi-a făcut cu drag şi râvnă misiunea. A construit biserică în sat, dar şi în sufletele credincioşilor săi. A fost întotdeauna un model pentru confraţii din judeţ, în ceea ce priveşte  metodele pastorale folosite. A fost un predicator de elită, recunoscut nu numai de enoriaşii săi, cât şi de cei din alte parohii, de preoţii mehedinţeni şi de autorităţile bisericeşti. Volumul cuprinde un mănunchi de 60 de predici rostite în duminici şi sărbători, cât şi la diferite ocazii de către regretatul Părinte Ionică Sfetcu. Cartea este de folos atât pentru preoţi, punându-le la dispoziţie un bogat material omiletic, cât şi oricărui creştin dornic să progreseze în viaţa duhovnicească.

 

3. Pomelnic, 4 pag., carton gros, lucios, policromie, cu icoană şi rugăciuni, 2 lei;

 

4. Călăuză biblică(Bârda, Editura „Cuget Românesc”, ediţia a II-a, 2013, 426 pag., 30 lei;

 

Cartea este o antologie de cugetări şi sfaturi înţelepte selectate din Sfânta Scriptură, organizate pe teme şi probleme, cu indici şi note de subsol. Lucrarea nu este o concordanţă biblică, ci ea se vrea chiar o călăuză în viaţa duhovnicească a cititorilor. Numeroase texte cuprinse în această lucrare sunt însoţite de comentarii, care ajută pe cititor în înţelegerea mai adâncă a sensurilor mesajului biblic. Cel care a selectate aceste texte, a făcut cuvenitele comentarii şi explicaţii, prefaţa şi indicii, a îngrijit ediţia, este Pr. Al. Stănciulescu-Bârda.

 

5.Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda, Studii şi documente privind Istoria României. Vol. III. Banatul, Craiova, Editura Sitech, 2013, 631 pag., 50 lei;           

 

Cartea cuprinde 1073 documente inedite din perioada 1780-1886 privitoare la Banat, provenind din cancelariile bisericeşti, politice, militare şi administrative din Vârşeţ, Karloviţ, Viena, Buda, Pesta, Sibiu, Timişoara, cât şi un manuscris bănăţean, – variantă locală din 1804 a lui Supllex Libellus Valachorum – , descoperit la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti. Primul volum din această serie a apărut în 2003 şi în el au fost analizate aspectele istorice desprinse din aceste documente. Volumul al II-lea a apărut în  2010 şi în el erau analizate aspectele juridice(drept internaţional, administrativ, civil, penal, medicină legală etc.), cât şi cele de drept canonic. Documentele în discuţie prezintă însă aspecte mult mai variate, care ilustrează viaţa românilor bănăţeni din perioada respectivă. Sunt pagini emoţionante, care vorbesc despre Răscoala lui Horea, revoluţia franceză, revoluţia de la 1848, numeroasele războaie austro-turceşti, austro-franceze, epidemiile de ciumă şi de holeră, care au decimat populaţia Europei acelei vremi. În ele surprindem starea materială şi spirituală a românilor, relaţiile lor cu autorităţile politice, militare şi bisericeşti, cu celelalte naţionalităţi conlocuitoare. Nu lipsesc nici documentele care ne vorbesc de renaşterea conştiinţei naţionale, de lupta românilor pentru  afirmare politică, bisericească, culturală şi socială. Găsim aici o adevărată cronică a noutăţilor editoriale ale vremii, apariţia şi răspândirea publicaţiilor româneşti din Banat şi Transilvania, care şi-au adus din plin aportul lor la progresul poporului român. Găsim aici figurile unor mari luptători pentru drepturile românilor, apariţia şi dezvoltarea şcolilor, asistenţei medicale şi multe altele.

 

Astăzi, când apar tot mai puţine volume de documente, cartea noastră este o noutate binevenită în spaţiul cultural românesc şi sperăm că ea va fi bine receptată de cititori, de cercetători, de toţi iubitorii de cultură şi de istorie românească.

 

În cazul în care vor exista solicitări, vom reedita primele două volume. Raportat la preţurile actuale, primul volum ar costa 15, 00 lei, iar al doilea   aprox. 40 lei. Aşadar, primim înscrieri şi la acelea.

 

6. Bucate de post, ediţia a II-a, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2013, 420 pag., 30 lei.

 

Cu câţiva ani în urmă am tipărit această carte şi am donat-o tuturor familiilor din parohia noastră. A fost un prilej de mare bucurie şi de folos sufletesc. Enoriaşele noastre  au găsit în această carte sute de reţete  de mâncăruri şi preparate de post. Dacă până atunci multe se plângeau că ar ţine postul, dar nu ştiu ce să mai gătească, cartea pe care le-am pus-o la dispoziţie a fost un instrument extraordinar, care le-a ajutat să transforme greutatea postului într-o sfântă povară uşor de purtat, iar  bucatele pregătite după îndrumările din carte să fie o bucurie, care să-i apropie  pe cei dragi.

 

7. Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda, C. Stănciulescu-Bârda, Bibliografia Revistei „Biserica Ortodoxă Română”(1874-2004), vol. II, Bârda, Editura „Cuget Românesc”, 2008, 762 pag., 50 lei;

 

Lucrarea a apărut cu câţiva ani în urmă, împreună cu vol. I şi III, dar, epuizându-se şi existând cereri, a fost nevoie să retipărim şi acest volum. Tirajul însă este infim, aşa că, dacă este cineva interesat, îl rugăm să ne semnaleze cât mai curând, pentru a mai putea să-i onorăm comanda. Volumul acesta cuprinde materialele cuprinse în revista „Biserica Ortodoxă Română” în perioada 1784-2004 din următoarele  domenii: Istoria Universală, Istoria Bisericii Universale, Ecumenism, Bizantinologe, Patrologie, Istoria Religiilor, Etnografia şi Folclorul.

 

8. Nicolae Iorga, aşa cum l-au cunoscut, Bârda,  Editura Cuget, 2012, 272 pag., 20 lei;

 

Lucrarea este rodul unor căutări desfăşurate în ultimii treizeci de ani. Nenumărate scrisori şi mesaje am adresat de-a lungul celor trei decenii către toţi cei ce l-au cunoscut pe marele savant. Am publicat anunţul în multe reviste şi ziare şi rezultatul s-a concretizat în această carte. Întâlnim aici  amintiri despre Nicolae Iorga semnate de foşti studenţi, secretari, prieteni, apropiaţi ai săi din ţară şi din străinătate, precum Nicolae Bocancea, Traian Cantemir, Alexandru Ciorănescu, Alexandru Ciurea, Ioan Cociu, Gheorghe Cunescu, Nicolae Fuiorea, Ieremia B. Ghita, Nicolae Grigoraş, Gheorghe Iliescu-Izvoare, Constantin Pavel, Alexandru Petrescu, M. Petrescu-Dâmboviţa, Ion Larian Postolache, Alexandru Predescu, Ioan Rămureanu, Petru Rezuş, Constantin Robescu, I. I. Rusu, Stela  Serghie, Dan Simonescu, Ene Stanciu, Haralambie Teodoru, Gh. Veţeleanu, D. Bălaşa, I. C. Chiţimia, Rodica Ciocan-Ivănescu, Gheorghe  Hruşcă, Ioan T. Ionescu, I. Ionescu, C. Lodovescu, Gh. Ruscanu, Maria Schmidt, Ilie Grămadă, Aurel Bordenache, Emilia Comişel, Gunther Schuller, Alexandru Andronic, A. Mihăescu, Iosif E. Naghiu, Nicolae Petrescu, Gheorghe Şinca, Haralambie Teodoru,  Teodor Costescu, Gh. Dumitrescu-Bistriţa, George Magherescu, Mircea Iosif, Gh. Paschia, Em. D. Petrescu, Gh. Popescu, Jozsi  Sandor, Virgil Medan, Antonie Plămădeală şi mulţi alţii.     Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat ideea de a aduna aceste amintiri inedite, dar regret că ideea mi-a venit mult prea târziu. S-ar fi putut aduna mult mai mult material! Asta este!

 

*

 

9. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Scrisoare pastorală, vol. V, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2012, format A5, hârtie şi tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 712 pag., 40 lei;

 

În acest volum sunt cuprinse numerele 159-200 din publicaţia parohiei noastre „Scrisoare pastorală”, apărute în perioada 15 mai 2009-28 febr. 2011. Este o perioadă destul de agitată în viaţa lumii, a ţării, a parohiei, dar şi a preotului-autor al „scrisorilor”. Această stare tensionată se poate surprinde în mai multe materiale publicate. „Scrisorile” devin astfel nu numai oglindă a problemelor mari cu care se confruntă omenirea sau ţara, ci şi problemele locale şi chiar personale. „Scrisoarea pastorală” a fost un amvon, a fost o tribună, a fost un prieten, a fost o punte de legătură între preot şi credincioşii săi, între preot şi cititorii săi. A fost altceva decât predica propriu-zisă. A fost una din cele mai sărace publicaţii din ultimii ani, dar a înglobat în paginile sale mult material, care se poate constitui ca o cronică a vremurilor noastre şi a celor trecute. Alte surate sunt bogate, mari, frumoase, cu multe poze frumos realizate. A noastră e simplă şi se adresează în primul rând oamenilor simpli, credincioşilor noştri din parohie, ţăranilor noştri. În paginile ei şi-au găsit de multe ori loc necazurile şi bucuriile enoriaşilor noştri, ale românilor în general. De multe ori ne-am asumat riscuri, am trezit duşmănii puternice, tocmai pentru că am spus lucrurilor pe nume şi adevărul a deranjat pe mulţi. Am inclus materiale menite să îndemne la viaţă creştinească; am criticat de multe ori prostia, aroganţa, nedreptatea, păcatul de tot felul. Nu ne-a fost străină gluma, ironia, ştiind că aceasta este foarte gustată şi are un mare rol educativ. Am mijlocit la cunoaşterea şi ajutorarea oamenilor de aici şi de departe. Prin „Scrisoare pastorală” am reuşit să creem o atmosferă familială, o relaţie de adevărată prietenie între preot şi credincioşii lui din parohie şi nu numai. Preotul nu a mai fost străin de enoriaşii lui. Tocmai datorită sincerităţii şi francheţii cu care a spus lucrurilor pe nume, oamenii au simţit că este unul de-ai lor, că nu este un privilegiat al sorţii. Prin „Scrisoare pastorală” fii de departe ai parohiei noastre s-au simţit mai aproape de casă, de cei dragi ai lor. „Scrisoarea pastorală” a fost preluată în întregime sau parţial de multe publicaţii serioase, cu prestigiu recunoscut, din ţară şi din străinătate. „Scrisoare pastorală” a făcut să se înţeleagă că o parohie dintr-un sat uitat de lume poate constitui un factor de cultură şi progres spiritual, prin numeroasele cărţi publicate şi răspândite în lumea întreagă. O instituţie mai mică decât oricare alta, cu numai doi angajaţi, a reuşit să publice sute de cărţi în mii de exemplare în douăzeci de ani de libertate, în condiţiile unei crize, care nu se mai termină. Poate şi „Scrisoarea pastorală” constituie un argument că satul românesc încă nu a pierit, deşi este în mare pericol, că încă mai poate să ofere ceva de folos spiritual şi nu numai societăţii româneşti. Poate ne-am slujit şi astfel  credincioşii, Biserica şi pe Dumnezeu. Aceasta ne-am dorit de fapt!

 

10. Gheorghe Duncea, Tudor Vladimirescu, aşa cum l-am cunoscut, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2012, format A5, hârtie şi tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 150 pag., 6 lei;   

Gheorghe Duncea a fost căpitan al lui Tudor Vladimirescu. Este unul dintre prietenii cei mai apropiaţi ai lui Tudor Vladimirescu. Au fost împreună de la vârsta de cinci ani. Au fost colegi de şcoală, tovarăşi în afaceri, în armată, în lupte. Lucrarea de faţă cuprinde însemnările scrise de autor la câteva zile după asasinarea lui Tudor, când Duncea însuşi se aştepta să fie prins şi executat. Este un text scris „cu limbă de moarte”, pentru a se şti de către urmaşi lucruri necunoscute din biografia marelui erou. Însemnările lui s-au păstrat „la căpriorul unei case” din Prejna, au fost transcrise de un urmaş al său, au fost publicate în reviste din perioada interbelică sub formă de serial  şi văd acum pentru prima dată lumina tiparului sub formă de carte. Lucrarea este însoţită de un studiu introductiv semnat de Pr. Stănciulescu-Bârda. Ne facem o datorie de conştiinţă din publicarea acestui manuscris şi sperăm că el va intra în circuitul ştiinţific şi-n atenţia istoricilor şi a marelui public.

 

11. Sf. Irineu al Lyonului, Cuvânt împotriva ereziilor(Trad. Prof. Elena Nistor), Bârda, Editura Cuget Românesc, 2012, format A5, hârtie offset, copertă policromă, plastifiată, 150 pag., 8 lei;           

Sfântul Irineu al Lyonului a trăit în sec. II în Occident. Până azi, el este cinstit atât în Biserica Romano-Catolică, cât şi în Biserica Ortodoxă, iar scrierile lui recunoscute în ambele biserici ca puncte de reper în ceea ce priveşte învăţăturile dogmatice. Scrierile sale, atâtea câte ni s-au păstrat, constituie un tezaur nepreţuit, un creuzet în care a fost plămădită învăţătura creştină autentică, în care izvoarele principale, respectiv Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie sunt întoarse pe toate feţele şi din ele se scoate filonul de aur al adevărului nealterat.

 

Temele majore ale lucrărilor Sf. Irineu privesc în special dogmele privind Sf. Treime, persoanele Sf. Treimi, mântuirea omului şi multe altele. Activitatea lui priveşte, pe de o parte, lucrarea de convertire a popoarelor necreştine cu care intră în contact, pe de alta lupta împotriva vechilor religii contemporane şi nu în ultimul rând lupta împotriva ereziilor vremii, în special împotriva gnosticismului şi ereziilor care atacau învăţătura despre Mântuitorul Iisus Hristos. În măsura posibilităţilor sale, Sf. Irineu a contribuit la restabilirea şi consolidarea creştinismului apusean cu cel răsăritean din vremea lui. Lucrarea de faţă este un adevărat tratat de hristologie.

 

12. Prof. Dr. Constantin Negreanu, Istoria proverbului românesc, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2012, format A5, hartie şi tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 160  pag., 8 lei. 

Constantin Negreanu a iniţiat o adevărată şcoală de paremiologie în Mehedinţi. El însuşi şi-a luat doctoratul cu o teză despre proverbele româneşti, a editat câţiva ani o revistă de paremiologie, a organizat şi condus patru simpozioane naţionale de paremiologie, a reeditat vechi culegeri de proverbe româneşti, a publicat numeroase articole şi studii în ţară şi străinătate despre proverbele româneşti şi era pe punctul de a obţine aprobările necesare pentru a înfiinţa la Tr. Severin o secţie a Academiei Române pentru studiul proverbelor. Suflul morţii l-a smuls dintre noi şi proiectele lui au rămas neîmplinite. Prin strădaniile şi generozitatea lui CONSTANTIN NEGREANU se realizase ceva în Mehedinţi. Ceva trainic, ceva ce trebuia să dureze! Dar aripile lui NEGREANU s-au frânt înainte de vreme şi, odată cu el, din păcate, s-au ruinat şi proiectele ce le iniţiase. Aripa morţii a bătut păstorul şi s-au risipit oile. Azi toate realizările, proiectele şi   visele lui NEGREANU au rămas amintire, au devenit ele însele istorie. Au rămas exemplu şi au devenit reproş pentru cei ce nu au mai continuat opera începută. NEGREANU a pus temelia. Aceasta nu trebuia să rămână un zid părăsit, ci zidirea trebuie să continue. În această temelie NEGREANU a zidit însuşi sufletul şi tinereţea lui şi tocmai de aceea am convingerea că zidirea nu se va surpa. Publicarea cărţii de faţă sperăm să fie un semn   în acest sens.

 

13. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Sfintele Taine şi proverbele româneşti, Bârda, Editura Cuget  Românesc, 2012, format A5, hartie şi tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 82 pag., 6 lei.

„Proverbele ne oferă exemple concludente ale felului cum s-a reflectat învăţătura dogmatică şi practica litur­gică în mentalitatea colectivă. Este surprinzător cu câtă atenţie şi cu câtă profunzime omul din popor a receptat adevărul teo­logic, l-a trecut prin filtrul conştiinţei şi sufletului său, l-a con­centrat în cupa foarte strâmtă şi sintetică a proverbului şi l-a transmis din generaţie în generaţie. Sperăm că ne va ajuta Dumnezeu ca în viitorul apropiat să dăm la lumină o antologie de proverbe religioase româneşti şi o sinteză de etnoteologie bazată pe tezaurul inestimabil al paremioticii româneşti. Stu­diul de faţă este un început”.

 

14. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Urme, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2012, format A5, hartie şi tipar offset, copertă policromă, plastifiată,  312 pag., 20 lei.             

Este o lucrare de literatură în general, deşi cuprinde materiale şi de altă factură, grupate în capitole precum: File de legendă, Oameni, fapte şi întâmplări de altădată, Eseuri, Versuri, Documentare, Oameni, fapte şi întâmplări de azi, Biserica şi Şcoala, Aspecte pastorale, In memoriam, Recenzii. Oricum, cititorul nu are timp să răsufle sau să se plictisească din momentul în care începe lectura acestei cărţi pline de viaţă. Călători suntem pe drumul vieţii. Încercăm fiecare să lăsăm un semn al trecerii noastre pentru cei prezenţi, pentru cei viitori. Unii lăsăm palate, alţii averi, alţii de toate; unii lăsăm copii, alţii un nume bun; unii lăsăm ură şi blesteme, cirezi de vite, maşinării de tot felul, alţii un rând într-o carte de istorie; unii lăsăm o poezie sau o melodie, un tablou sau un monument. Oricum, nu vrem să trecem ca pasărea prin aer şi peştele prin apă(…). Toată viaţa m-am chinuit să scriu o carte! Au ieşit mai multe, pe care le-am răspândit până la marginile lumii. Nu ştiu, însă, dacă măcar vreuna din ele îmi va supravieţui şi va fi o urmă a trecerii mele prin această lume. Ştiu doar atât, că fiecare carte este un semn al iubirii mele faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu, este încă o formă prin care îmi împlinesc misiunea.

 

15. Profeţii privind România, vol. I, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2012, 42 pag., 3 lei.        

 

Conştient că există în toate vremurile şi în toate timpurile oameni înzestraţi de Dumnezeu să  prezică sau să prevadă viitorul, am început o serie cu astfel de scrieri care privesc România sau contextul internaţional în care se derulează istoria ţării noastre. Pentru aceasta, am considerat că cel mai reprezentativ în acest sens este Sundar Singh. Într-o vreme în care emigraţia este masivă, în care atâţia dintre confraţi se declară nemulţumiţi că sunt români, venim cu această scriere, pe care, după ce o citeşti, îi mulţumeşti lui Dumnezeu  că te-a rânduit să fii român şi să trăieşti în România de azi şi de mâine.

 

16. Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda, Cristian Stănciulescu-Bârda, Bibliografia Revistei „Ortodoxia”(1949-2008), Bârda, Editura „Cuget Românesc”, 2011, 609 pag., format A5, hârtie şi tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 40 lei;  

Revista „Ortodoxia” a fost şi este un fel de prinţesă a revistelor bisericeşti. Dacă  „Biserica Ortodoxă Română” se voia un fel de „buletin” al instituţiei, în care să se consemneze în primul rând faptele şi după aceea articolele, studiile şi recenziile, dacă „Studii Teologice” era revista facultăţilor de teologie, având menirea să găzduiască, în primul rând,  studiilor profesorilor, masteranzilor şi doctoranzilor în teologie, revista „Ortodoxia” era, pe de o parte, creuzetul în care se plămădeau ideile şi poziţiile teologiei româneşti faţă de curentele religioase care se vehiculau în lume la un moment dat, iar pe de altă parte, tribuna de la care răsunau vocile cele mai autorizate ale teologiei ortodoxe româneşti cu prilejul contactelor  pe care Biserica Ortodoxă în general şi Biserica Ortodoxă Română le avea cu bisericile surori şi cu cultele creştine sau religiile lumii. Ea a fost „vârful de lance” al Bisericii noastre în confruntările ecumenice şi teologice internaţionale. Nivelul acestei reviste a fost întotdeauna superior celorlalte reviste centrale bisericeşti. Am putea spune, că materialele cele mai bune au fost publicate aici, ca o carte de vizită a teologiei româneşti. Cele mai bine realizate studii ale profesorilor noştri de teologie şi al celorlalţi colaboratori au găsit găzduire în paginile acestei reviste. Chiar tezele de doctorat au fost selectate şi au fost publicate aici doar cele care aveau deschidere spre universal, spre domeniul ecumenic. Poate pentru cititorii de rând şi  pentru unii preoţi a fost mai greoaie prin limbajul utilizat, dar trebuie înţeles acest lucru ca pe ceva firesc în contextul misiunii pe care îl avea revista.

 

17. Vieţile Sfinţilor, vol. II, Malovăţ, Editura Parohiei Malovăţ, 2011, 560 pag., format A5, hârtie offset, copertă policromă, plastifiată, 30  lei; vol. III, 2012, 730 pag., 35 lei;             

În anii trecuţi am tipărit volumul I din această serie şi l-am distribuit gratuit de Sărbători tuturor familiilor din parohie şi celor din afara parohiei, care ne-au ajutat în timpul anului. Aceasta este deja o tradiţie în parohia noastră. Pentru anul 2012, le-am dăruim vol. II, iar pentru  2013 vol. III.  Vol. I cuprindea vieţile sfinţilor din lunile ianuarie, februarie şi martie. Volumul II preia textul oficial, stabilit de Sfântul Sinod şi cuprinde vieţile sfinţilor pe luna aprilie, la care s-au adăugat textele pericopelor biblice reprezentând Sf. Evanghelie, Apostolul şi troparul zilei, cât şi cugetări din Sfinţii Părinţi. Volumul II din Vieţile Sfinţilor cuprinde povestirea principalelor momente din viaţa sfinţilor înscrişi în calendarele creştine ortodoxe în luna aprilie, iar vol. III vieţile sfinţilor din lunile mai, iunie şi iulie.  Nu putem vorbi de sfinţii dintr-o anumită perioadă a istoriei creştine, ci de o epocă foarte extinsă, dacă este să ne gândim că cei dintâi sfinţi căzuţi pentru Hristos şi credinţa creştină au fost chiar dintre Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor, iar ultimii menţionaţi în prezentul volum au trăit în secolul al XIX-lea. Nu putem vorbi nici de sfinţi dintr-o anumită parte a lumii. Unii dintre ei au trăit în Imperiul Roman şi au suportat persecuţiile greu de înţeles pentru omul zilelor noastre, alţii în Imperiul Bizantin şi au luptat pentru apărarea valorilor majore ale învăţăturii creştine, prin sinoadele ecumenice, prin scrierile lor, prin predica lor, dar mai ales prin însăşi jertfa vieţii lor. Alţii au trăit în Europa Occidentală, alţii în Rusia ţaristă sau în Principatele Române.  Vieţile Sfinţilor nu sunt poveşti, ci fapte de viaţă, scrise cel mai adesea cu sânge şi lacrimi, dar şi cu speranţă nestrămutată. Cu ani în urmă, răsfoiam la Biblioteca Academiei din Bucureşti câteva din cele peste 40 de volume din Vitae Sanctorum(Vieţile Sfinţilor), care cuprindeau hotărârile judecătoreşti ale instanţelor romane privitoare la creştinii care  nu voiau să jertfească idolilor sau să mănânce din cele jertfite acestora, care nu voiau să ia parte la manifestările şi sărbătorile dedicate împăratului, care era socotit zeu sau semizeu(sec. I-IV). Romanii nu ucideau pe creştini de dragul de a ucide, ci îi condamnau în urma unei judecăţi oficiale, desfăşurată după toate regulile procedurale, în conformitate cu legislaţia imperială în vigoare de la acea dată. Colecţia menţionată mai sus conţinea, aşadar, sentinţele judecătoreşti, prin care erau condamnaţi la moarte pentru nerespectarea legilor imperiului. Volumul de faţă nu ne prezintă documente judecătoreşti, ci povestirea multora din acele procese. Vedem oameni simpli, oameni cu diferite ocupaţii, cu diferite pregătiri intelectuale, cu diferite poziţii sociale, care manifestă credinţa şi apartenenţa lor la Biserica lui Hristos cu un curaj impresionant. Nu se înfricoşează de judecată, de bătăi, de închisoare, de maltratări, de moarte. Mărturisesc credinţa lor şi suportă cu un eroism cutremurător metodele sălbatice prin care li se storcea şi ultima picătură de viaţă din trupul vlăguit şi terciuit. Când pui astfel de oameni alături de unii dintre creştinii noştri de azi, care-şi leapădă nepăsători credinţa şi se duc la diferite secte pentru simplul motiv că acolo li se oferă o strachină de linte sau câţiva biscuiţi, poţi să realizezi cât de departe suntem de :  sfinţenia celor de atunci! Întâlnim în acest volum creştini învăţaţi, care-şi dedică viaţa studiului Sfintei Scripturi şi adâncirii învăţăturilor ei. Luptă cu vorba şi  cu condeiul  pentru apărarea învăţăturilor fundamentale ale credinţei creştine: Sfânta Treime, Maica Domnului, Sfintele Taine, Sfintele Icoane şi multe altele. Pentru curajul lor suferă alungări din funcţii, confiscări de averi, exiluri, bătăi şi chiar moartea. Aceştia sunt stâlpii teologiei creştine, pe care se sprijină Biserica de două mii de ani. Astfel de modele de credinţă şi de viaţă oferim enoriaşilor şi cititorilor noştri, într-o vreme în care mass-media, pe toate canalele sale, oferă cu totul alte modele.

B. Cărţi în curs de apariţie:

 

18.      Bibliografia Revistei „Mitropolia Olteniei”(1949-2009)

19.      Chemări la Domnul, vol. IX;

20.      Mânăstirea profanată;

21.      Mitropolitul  Bartolomeu-Valeriu Anania, aşa cum l-am cunoscut;

22.      Mitropolitul  Nestor Vornicescu, aşa cum l-am cunoscut;

23.      Mitropolitul Antonie Plămădeală, aşa cum l-am cunoscut;

24.      Nunta din Transilvania;

25.      Proverbe religioase româneşti;

26.      Religia şi proverbul românesc;

27.      Scrisoare pastorală, vol. VI;

28.      Amintiri din copilărie

 

C.   Micul anticariat: 

 

29.      Acatistul Sfintei Cruci, Beiuş, Editura Buna Vestire, 2007, 92 pag., 2 lei; (2)

30.      Allais, Al., Să fim sobri, Bucureşti, Editura Minerva, 1971, 366 pag., 5 lei;

31.      Alexandria. Esopia. Cărţi populare, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1966, 224 pag., 5 lei;

32.      Alexiev, Serafim, Ortodoxia şi ecumenismul, Bucureşti, 2007, 384 pag., 15 lei;

33.      Anagnostopoulos, Ştefanos, Rugăciunea în lume, Bucureşti, Editura Bizantină, 2007, 350 pag., 45 lei;

34.      Augustin(Fer.), Despre credinţă şi crez, Bucureşti, Editura Institutului Biblic, 2010, 92 pag., 12 lei;

35.      Balade din Transilvania, Bârda, Editura „Cuget Românesc”, 2008, 300 pag., 20 lei;

36.      Bălan, Ioanichie, Rânduiala Sfintei Spovedanii şi a Sfintei Împărătşanii, Editura Mânăstirii Sihăstria, 2010, 130 pag., 8 lei;

37.      Bălaşa, D., File de jurnal, Rm. Vâlcea, Editura Buna Vestire, 2011, 16 pag., 3 lei; (5)

38.      Biblia(Trad. Mitrop. Bartolomeu Anania), Bucureşti, 2013, 8 vol., 2830 pag(numeroase ilustraţii color, copertă pânză, ediţie lux, 160 lei;

39.      Borges, J. L., Mortea şi busola, Bucureşti, Editura Meridiane, 1972, 400 pag., 5 lei;

40.      Botezul copiilor, Beiuş, Editura Buna Vestire, 2011, 88 pag., 2 lei; (2)

41.      Botoşăneanul, Calinic, Logica Trinităţii, Cluj-Napoca, Editura Gedo, 2005, 288 pag., 20 lei;

42.      Brăescu, Gh., Amintiri, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1965, 392 pag., 5 lei;

43.      Brătescu-Voineşti, I., Întuneric şi lumină, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1943, 196 pag., 5 lei;

44.      Brown, S., Dulce mânie, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, 288 pag., 7 lei;

45.      Brown, S., Furtună în paradis, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, 192 pag., 6 lei;

46.      Brown, S., Sărutul ispitei, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, 192 pag., 6 lei;

47.      Brown, S., Confruntarea, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, 224 pag., 7 lei;

48.      Carte de rugăciuni, Siliştea-Gumeşti, Editura Mânăstirii Pantelimon, f.a., 304 pag., 8 lei; (17);

49.      Carter, M., Un Crăciun de neuitat, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, 224 pag., 8 lei;

50.      Cărticică de rugăciuni pentru copii, Dr. Tr. Severin, Editura Didahia, f.a., 14 pag. policrome, 1 leu; (3)

51.      Cinstirea Sfintei Cruci, Beiuş, Editura Buna Vestire, 2012, 70 pag., 2 lei; (2)

52.      Colinde din Transilvania, vol. IV, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2011, 236 pag., 16 lei; (4)

53.      Colllins, J., Celebritate, Bucureşti, Editura Lira, 2011, 464 pag., 12 lei;

54.      Collins, J., Zeiţa răzbunării, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, 464 pag., 12 lei;

55.      Coloana Infinitului, vol. II, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2009, 618 pag. 40, 00 lei;

56.      Cuvinte folositoare şi de suflet mântuitoare, Bucureşti, Editura Bizantină, 2004, 200 pag., 15 lei;

57.      Daniel(Patr.), Făclii de Înviere, Bucureşti, Editura Basilica, 2008, 188 pag., 20 lei;

58.      Daniel(Patr.), Foame şi sete după Dumnezeu, Bucureşti, Editura Basilica, 2008, 248 pag., 30 lei;

59.      Delinsy, B., Evadarea, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, 400 pag., 15 lei;

60.      Dură, N., Învierea de la ţărmul Mării Negre, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2002, 66 pag., 6 lei;

61.      Eminescu, M., Sărmanul Dionis, Bucureşti, Editura Eminescu, 1972, 292 pag., 5 lei;

62.      Foloasele rugăciunilor săvârşite în Sfânta Biserică, Beiuş, Editura Buna Vestire, 2010, 74 pag., 2 lei; (2)

63.      Ghid de conversaţie român-german, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, 168 pag., 5 lei;

64.      Grigorie Teologul(Sf.), Cuvânt la Naşterea Mântuitorului, Bucureşti, Editura Institutului Biblic, 2009, 164 pag., 12 lei;

65.      Hogaş, C., Amintiri, Bucureşti, Editura ptr. Literatură, 1969, 295 pag., 5 lei;

66.      Icoane diverse, pe lemn, la preţ de 8, 12 şi 15 lei/buc.;

67.      Hassel, S., Monte Cassino, Bucureşti, Editura Meridiane, 1974, 336 pag., 5 lei;

68.      Hobana, I., OZN – o sfidare pentru mintea umană, Bucurşti, Editura Enciclopedică, 1971, 198 pag., 5 lei;

69.      Ieronim(Fericitul), Despre datoriile preoţilor şi ale monahilor, Craiova, Editura Mitrop. Olteniei, 2008, 72 pag., 6 lei; (2)

70.      James, E., Un sărut la miezul nopţii, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, 368 pag., 10 lei;

71.      James, E., Atingerea dragostei, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, 336 pag., 10 lei;

72.      Lascarov-Moldovanu, Al., Biserica năruită, Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, f.a., 136 pag., 10 lei;

73.      Lascarov-Moldovanu, Întoarcerea părintelui Andrei Pătraşcu, Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, f.a., 302 pag., 12 lei;

74.      Larchet, Jean-Claude, Semnificaţia trupului în Ortodoxie, Bucureşti, Editura Basilica, 2010, 120 pag., 11  lei;

75.      Lecca, A., Un român în Congo, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1970,  176 pag., 5 lei;

76.      Lilienfeld, Fairy, Spiritualitatea monahismului timpuriu al pustiei, Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 2006, 150 pag., 10  lei; (7)

77.      Literatura română veche(1402-1647), vol. I, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969, 310 pag., 6 lei;

78.      Maerean, Gr., Chemări la Domnul, vol. VIII, Bârda, Editra Cuget Românesc,  2011, 172 pag., 12 lei; (9);

79.      Magdan, L., Probleme creştine de logică şi perspicacitate pentru toate vârstele, Bucureşti, Editura Mateiaş, 2007, 80 pag., 6 lei;

80.      Manifestări omagiale – „Mitropolit Nestor Vornicescu”, Dr. Tr. Severin, Editura Didahia, 2008, 130 pag.,10 lei;

81.      Manea, Vasile, Întâlnirea cu Dumnezeu exprimată în icoana Schimbării la Faţă, Cluj-Napoca, Editura Patmos, 2006, 180 pag., 16 lei;

82.      Mann, Th., Muntele vrăjit, vol. I,Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969, 292 pag., 5 lei;

83.      McGuckin, John, Semnele Împărăţiei, vol. I, Timişoara, Editura Marineasa, 2003, 272 pag., 12 lei;

84.      Mehedinţi, S., Apropiere de Iisus, Piteşti, Editura Rotonda, 2009, 64 pag., 5 lei;(3)

85.      Meister, E., Vieţi paralele, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2012, 338 pag., 10 lei;

86.      Michaels, F., O dorinţă de Crăciun, Bucureşti, Editura Litera Internaţional,  2011,  272 pag., 10 lei;

87.      Nansen, F., Cu săniile spre Polul Nord, Bucureşti, Editura Tineretului, 1968, 296 pag., 5 lei;

88.      Nestor, mitrop., Apostol în Kamceatka(1885-1962). Amintiri, Galaţi, Editura Egumeniţa, 2004, 272 pag., 12 lei;

89.      Noile minuni ale Sfântului Ioan Rusul, Bucureşti, Editura Andreas, 2009, 126 pag., 9 lei;

90.      Odobescu, A., Doamna Chiajna, Bucureşti, Editura Tineretului, 1961, 224 pag., 5 lei;

91.      Orlovski, Damaschin, Noi mărturisitori ei Rusiei, Bucureşti, Editura Sofia, 2002, 336 pag., 15 lei;

92.      Ortodoxia, calea adevărului şi a dreptei credinţe, Beiuş, Editura Buna Vestire, 2009, 72 pag., 2 lei; (2)

93.      Paschia, Gh., Dicţionarul bunei-cuviinţe creştine, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2010, 312 pag., 20 lei;

94.      Picton, B., Firul evidenţei, Iaşi, Editura Junimea, 1975, 270 pag., 5 lei;

95.      Plăvan, Vasile, Boabe de lacrimi, Bucureşti, Editura Carpathia, 2007, 40 pag., 5 lei;

96.      Povestiri duhovniceşti, Rm. Vâlcea, Editura Antim Ivireanul, 2011, vol. I, 268 pag., 14 lei; vol. II, 280 pag., 15 lei;  (4)

97.      Prohodul Maicii Domnului, Rm. Vâlcea, Editura Buna Vestire, f.a., 36 pag., 5 lei; (5);

98.      Putney, M., O iubire imposibilă, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2012, 2 vol., 238 + 240 pag., 12 lei:;

99.      Putney, M., Umbrele trecutului, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, 368 pag., 10 lei;

100.    Putney, M., Pasiune şi onoare, Bucureşti, Editura Litera Internaţional,  2011, 402 pag., 12 lei;

101.    Putney, M., O nouă viaţă, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, 370 pag., 10 lei;

102.    Râbko, Serghie, Este posibilă mântuirea în secolul al XXI-lea, Bucureşti, Editura Sofia, 2010, 350 pag., 30 lei;

103.    Rebreanu, L., Pădurea spânzuraţilor, ed. XII, Bucureşti, Editura Cugetarea, 1948, 364 pag., 10 lei;

104.    Religia micului creştin(pentru clasa începătoare), Iaşi, Editura Sf. Mina, 2012, 10 lei; (13)

105.    Roberts, N., Vieţi la limită, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, 288 pag., 7 lei; (2)

106.    Roberts, N., Comori tăinuite, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, 464 pag., 12 lei;

107.    Roberts, N., Trăieşte clipa, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, 336 pag., 10 lei;

108.    Roberts, N., Fericiţi pentru totdeauna, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, 352 pag., 10 lei;

109.    Roberts, N., Parfumul iubirii, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, 336 pag., 10 lei;

110.    Sbanţu, C., Patrula spaţială, Iaşi, Editura Junimea, 1989, 312 pag., 5 lei;

111.    Schaching, Otto von, Chipul mamei, Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 2008, 100 pag., 8 lei;

112.    Schaff, A., Istorie şi adevăr, Bucureşti, Editura Politică, 1982, 372 pag., 7 lei;

113.    Schmemann, Alex., Pentru viaţa lumii. Sfintele Taine şi Ortodoxia, Bucureşti, Editura Basilica, 2012, 196 pag., 15 lei; (3)

114.    Schumann, R., Din cronicile Davidienilor, Bucureşti, Editura Muzicală, 1972, 320 pag., 7 lei;

115.    Sfânta Nina, Bucureşti, Editura Sofia, 2006, 112 pag., 9 lei;

116.    Sfetcu, I., Predici, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2011, 312 pag., 20 lei; (3)

117.    Sfinţii Părinţi despre rugăciuni, Beiuş, Editura Buna Vestire, 2008, 84 pag., 2 lei;

118.    Sinkiewicz, H., Quo Vadis, 2 vol., Bucureşti, Editura Univers, 2009, 320 +352 pag, 15 lei;

119.    Slavici, I., Pădureanca, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1965, 328 pag., 5 lei;

120.    Stănciulescu-Bârda, Al., Nicolae Iorga. Concepţia istorică, Craiova, Editura Sitech,  2011, 370 pag, 30 lei;  (9);

121.    Stănciulescu-Bârda, Al., Scrisoare pastorală, vol. II, Bârda, Editura Cuget Românesc,  2006, 386 pag., 25 lei; (2)

122.    Stănciulescu-Bârda, Al., Scrisoare pastorală, vol. IV,Bârda, Editura Cuget Românesc, 2011, 474 pag., 40 lei;  (3)

123.    Steel, D., Îngerul păzitor, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, 176 pag., 5 lei;

124.    Steel, D., Moştenirea, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, 304 pag., 10 lei;

125.    Steel, D., Conacul, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, 353 pag., 10 lei;

126.    Steel, D., Miracolul, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2012, 176 pag., 5 lei;

127.    Steel, D., Legături de familie, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, 288 pag., 10 lei;

128.    Steel, D., O femeie împlinită, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, 352 pag., 10 lei;

129.    Steel, D., Două vieţi, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2012, 386 pag., 12 lei;

130.    Steel, D., Misterele dragostei, Bucureşti, Editura Internaţional, 2012, 336 pag., 12 lei;

131.    Steel, D., Adresa iubirii, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, 288 pag., 10 lei;

132.    Steel, D., Cu fiecare zi, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, 350 pag., 10 lei;

133.    Steel, D., Luminile sudului, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2011, 320 pag., 12 lei;

134.    Stoian-Ogrineanu, Gh. N., Cronica din Bechet, Cluj, Editura Dacia, 1974, 232 pag., 5 lei;

135.    Sue, E., Misterele Parisului, vol. II, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968, 366 pag., 5 lei;

136.    Susann, J., Valea păpuşilor, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2012,  2 vol.,  306 +318 pag., 20 lei;

137.    Şcoala Ardeleană(Poezii, proză, traduceri), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977, 208 pag., 3 lei;

138.    Tache Sterea, Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. I, Bucureşti, Editura Institutului Biblic, 2003, 304 pag., 20 lei;

139.    Tăutu, N., Băiatul şi luna, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1971, 390 pag.;

140.    Thayer, N., Paşi pe nisip, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2012, 448 pag.,15 lei;

141.    Tihon din Zadorsk(Sf.), Scrisori din chilie, Bucureşti, Editura Sofia, 2006, 304 pag., 15 lei;

142.    Trollope, J., O altă familie, Bucureşti, Editura Litera, 2012, 320 pag., 12 lei;

143.    Trollope, J., Nurorile, Editura Litera Internaţional, 2012, 320 pag., 12 lei;

144.    Un chip al blândeţii: Părintele Visarion de la Clocociov, Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 2003, 118 pag., 9 lei; (2)

145.    Vasile cel Mare(Sf.), Despre post, Bucureşti, Editura Institutului Biblic, 2009, 52 pag., 7 lei; (2)

146.    Vasile cel Mare(Sf.), Regulele mici, Bucureşti, Editura Institutului Biblic, 2010, 252 pag., 15 lei;

147.    Vasile cel Mare(Sf.), Regulele mari, Bucureşti, Editura Institutului Biblic, 2009, 156 pag., 12 lei; (3);

148.    Vasile cel Mare(Sf.), Cele trei cuvinte ascetice, Bucureşti, Editura Institutului Biblic, 2009, 172 pag., 12 lei;

149.    Viaţa, paraclisul şi acatistul Sf. Ioan Gură de Aur, Bucureşti, Editura Bizantină, 2007, 176 pag., 12 lei;

 

*

Aşteptăm comenzile Dumneavoastră şi înscrieri la viitoarele  apariţii.

Sănătate, pace şi bucurii sa vă dea Dumnezeu!

—————————————————

Pr. Dr. Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA

Parohia Malovăţ

Loc. Malovăţ Jud. Mehedinţi

România

Tel.0724.99.80.86

E-mail: stanciulescuBârda@gmail.com

1 septembrie 2013

 

 

Petru Popescu – “The American Dream” al unui scriitor român de succes

Posted by Gabriela Petcu On September - 1 - 2013

petru popescuViorel VINTILĂ

 

Petru Popescu face parte din triada de aur românească care a cucerit Hollywoodul, alături de Jean Negulescu şi Alex Rotaru. Este singurul care a reuşit şi în domeniul literar, ca scriitor, având câteva cărţi best seller publicate în limba lui Shakespeare.

 

A debutat în literatura românească la vârsta de 22 de ani, iar până la autoexiliarea sa în State, din anul 1974, a reuşit să publice patru romane, devenind un scriitor de mare succes, cu mare priză la public.

 

Simţind că sistemul lui Ceauşescu vroia să-l asimilieze cu orice preţ şi să-l folosească drept scriitorul lor de casă, şi că libertatea sa îndrazneaţă de exprimare în proză îi va fi ştirbită, Petru Popescu refuză să se înregimenteze în sistem, refuză să îşi trădeze cititorii, şi alege o altă scenă culturală – America.

 

Deşi, vorbea engleza la nivel academic şi avusese chiar traduceri din romancieri mari publicaţi, evident, în engleză, i-au trebuit câţiva ani de practică, pentru a deveni proficient şi a fi capabil să surprindă toate nuanţele şi simţămintele în limba engleză.

 

Succesul său de la Hollywood în calitate de scriitor, regizor şi producător cuprinde şapte filme care s-au bucurat de un real succes, alături de cele 10 cărţi scrise în limba engleză; nuvele ca “Amost Adam” şi “Amazon Beaming” ajungând pe rafturile inscripţionate cu “best seller”.

 

Însă nu şi-a uitat prima dragoste, scrisul în limba română, şi după 30 de ani de la ultimul roman apărut în România, publica romanul ” Supleantul”, o dramă romantică ai căror eroi principali sunt Zoia Ceauşescu şi Petru Popescu.

 

Când am sunat la Petru Popescu în vederea realizării unui interviu, condiţia a fost: “Îţi trimit cartea mea “Supleantul”, şi după ce o citeşti, stăm de vorbă”.

 

În două zile am devorat acest roman captivant bazat pe fapte reale, o marturisire sinceră în care se regaseşte zbuciumul unui tânăr scriitor care simţea că sistemul îl va acapara şi îşi va pierde independenţa de a scrie proză îndrăzneaţă. “Supleantul”, al cărui erou principal este Petru Popescu trăieşte o poveste de dragoste imposibilă cu Zoia Ceauşescu, încearcă să înţeleagă şi să descifreze intriga politică a acelor vremuri, căutându-se în acelaşi timp pe el însuşi. El o descrie pe Zoia ca fiind “o persoană deosebită, fascinantă şi o prizonieră a destinului de familie.”

 

După ce mi-am facut temele, şi am terminat de citit acest roman fascinant, l-am sunat din nou pe Petru Popescu, şi de data aceasta a fost rândul domniei sale să-şi respecte promisunea facută şi să îmi acorde interviul de mai jos…

 

petru popescu.“Fuga părea o soluţie…uşoară!”

 

Aţi debutat în literatură la numai 22 de ani. Aţi avut un succes fulminant. Până la plecarea în exil, în anul 1974, aţi publicat patru romane care au avut un succes extraordinar. De ce scrie Petru Popescu? Aţi moştenit acest microb de la tatăl d-voastră, dramaturgul Radu Popescu?

Era multă tradiţie literară în familia mea, am crescut în religia literaturii. Un motiv mai puţin evident, dar mai hotărâtor însă, a fost moartea fratelui meu geamăn. Din normală, viaţa a devenit atât de anormală şi de dureroasă încât refugiul într-o lume ireală a fost salvator. Am găsit refugiul acesta, scriind. Deci, auto-terapie, de care nu-mi dădeam seama pe atunci. Cum se vede, o folosesc şi astăzi.

 

Aţi ales calea destinului în plină glorie literară. În anul 1973 l-aţi însoţit pe Ceauşescu împreună cu alţi ziarişti într-un turneu în America de Sud. Zoia Ceauşescu este cea care a tras sforile să faceţi parte din delegaţie, şi ea participantă la aceste turneu. Atunci v-a încolţit ideea de a deveni transfug? Totuşi, România anilor ’70, era o Românie apreciată pe plan internaţional şi un loc unde se trăia destul de bine…De ce această decizie majoră?

România anilor ’70 era suportabilă, în mod general. În cazul meu însă, preţul psihic plătit nu numai sistemului, ci întâi şi întâi unei familii cu copleşitoare tragedii, a fost mare. Am descris mai amănunţit circumstanţele în “Întoarcerea” (The Return, Grove Press, New York, 1997). Părinţii mei, vai, oricât de reuşiţi intelectual, nu erau stabili emoţional, nu aveau cum să fie; fuseseră victimele a prea multe pierderi şi dezamăgiri.

Sigur, era naiv să cred că dacă schimb mediul într-un mod atât de radical, trecutul încetează să mă urmărească. Dar am avut noroc că am crezut în acea naivitate, ori n-aş fi avut niciodată curajul s-o iau de la început. Nu mai vorbesc, pe o scenă culturală în care, teoretic, şansele mele erau aproape zero.

A propos de uccesul cărţilor din România. Succesul este extrem de plăcut de revizitat — în amintire. În practica vieţii de atunci, lucrurile stăteau altfel. Toate romanele mele nu numai că au trebuit să fie scrise şi rescrise, din nou şi din nou, ca să rămână acea undă interioară de protest — dar de publicat întotdeauna se publicau cu capitole întregi scoase de direcţia presei. Până să ajung să mă bucur de reacţia publicului sau de reputaţia neaşteptat de timpurie, când în fine era cartea pe standuri eram cu nervii zob. Fuga părea o soluţie…uşoară!

 

P1150582“Drumul spre succes care nu trece prin sacrificiu nu există”

 

Aveţi regrete că v-aţi părăsit ţara şi limba maternă? Cum a fost impactul cu “pământul făgăduinţei”?

Dacă sunt sincer cu mine, sigur. Am părăsit limba maternă, nu numai în scris, ci şi în gândire, şi în viaţă. Sunt singurul caz? Nu. Dar pentru fiecare câştig al vieţii noi, există şi o pierdere corespunzătoare. A ajuns engleza la fel de uşoară şi de normală, în spus şi în scris, ca româna? Da, dar ce preţ a fost de plătit? Cei ce scriu în mai multe limbi sunt atât de puţini, pe ansamblul istoriei literare, experienţa pare romantică. Numai cel care trebuie să se despartă poate preţui corect lucrurile de care s-a despărţit. Oricum, nu cunosc niciun individ admirat pentru realizări care de fapt nu e admirat şi pentru sacrificii.

Drumul spre succes care nu trece prin sacrificiu nu există. Aşa că mă întorc la impactul cu “pământul făgăduinţei” american. A fost tough love — expresie care ştiu că mulţi români o înţeleg. A trebuit să mă testez pe mine însămi cu mult mai multă asprime şi precizie decât în trecut.

 

Pe lângă succesul pe care l-aţi avut ca scriitor în State, vă puteţi lăuda şi cu regizarea unui film la Hollywood. Despre ce film este vorba? Proză bănuiesc că rămâne prima dragoste…

Într-adevăr, am regizat doar un singur film, lung metraj, “Death of An Angel”, distribuit de 20th Century Fox. Prefer, din toate punctele de vedere, proza, şi cred că şi ea mă preferă pe mine.

 

“Golul de scopuri este cea mai mare nefericire”

 

Când v-aţi stabilit în paradisiaca locaţie de pe malul Oceanului Pacific, Beverly Hills? Se pare că este ceva în aer acolo, deoarece tot acolo se află stabilit şi Alex Rotaru – cu care am avut plăcerea să realizez un interviu, în urmă cu 2 luni – un alt regizor român care a dat lovitura la Hollywood !!! Ţineţi legătura?

Beverly Hills a venit mai târziu. La început, am fost “locatar” în Hollywood, şi studiam regia la American Film Institute. În timp ce activam ca scenarist în engleză, mă reîndreptam spre proză. “Amazon Beaming”, prima mea carte importantă în engleză, a fost începută la opt ani după ce-am fugit. După aceasta, celelalte cărţi au urmat mult mai repede, la câte doi ani odată, Burial of the Vine, Before and After Edith, Almost Adam, The Return, The Oasis, Footprints in Time, Girl Mary.

Cartea la care mă aşteptam cel mai puţin, dar pe care o dorisem cu patimă, a fost scrisă în româneşte, “Supleantul”, acum doi ani. Mi-a făcut cineva observaţia că scriitori care au schimbat limba, există, deşi nu sunt mulţi — dar scriitori care practică două limbi, câte cazuri semnificative sunt? Mă bucur că la această rară performanţă, contemporanul curent citabil sunt eu. Despre Alex Rotaru, este unul dintre prietenii mei personali, deci nu pot decât să-i fiu apologet. Vizionaţi filmele lui, toate sunt cu cinci steluţe, la Netflix networks. Vă recomand They Came to Play, deoarece este despre artă.

 

petru p

În cartea dumneavoastră , “Supleantul”, spuneaţi:” Ce opţiuni avem? Să trăim în România, dar nefericiţi? Sau să fugim, să devenim liberi, dar printre străini, deci tot nefericiţi?” Sunteţi un om fericit?

Fericirea, succesul, realizarea potenţialului ocupă mintea umană de la apariţia limbii şi a scrisului. Întotdeauna experienţa fericirii sporite, ori măcar gustate, este căutata în SUS, nu în JOS. Ridicându-ne cu civilizaţia. Atunci de ce-a scris Freud “Civilizatia si Nemultumirile Ei”? Ori de ce sunt ruşii nostalgici după anii Brejnev?

Nefericirea, când mergi înainte, nu înapoi, când progresezi, nu stagnezi, poate nu este nefericire, ci doar regret. Printre picături, mai eşti şi fericit. Sunt fericit că scriu, astăzi ca întotdeauna. Am fost delirant de fericit că am putut scrie “Supleantul” în româneşte , cu mai mult umor decât cărţile mele din tinereţe. Despre adâncime şi pătrundere, dacă ştiam ca om tânăr ce ştiu acum, aş fi fost mai fericit? Doamne păzeşte! Poate m-aş fi sinucis — ce-ar mai fi fost de făcut în viaţă? Golul de scopuri este cea mai mare nefericire.

 

Prietenia cu Zoia Ceausescu

 

Aţi cunoscut-o şi aţi vorbit, pentru prima oară, cu Zoia Ceauşescu, – pe fiica puterii – cum o numiţi în carte – în timp ce vă întorceaţi cu avionul de la Berlin unde aţi participat la concertul lui Led Zeppelin. Ce impresie v-a făcut? A fost o poveste de dragoste cu Zoia Ceauşescu?

Nu în sensul comun al cuvântului. A fost o întalnire prea neobişnuită şi în timp prea scurtă, dar conţinând o fascinaţie reciprocă. Era încolţită de supraveghere, complexată de ideea că cei din jur îi sunt nesinceri, tristă de ce ştia despre viaţa politică, şi în conflict cu părinţii, mai ales cu mama . Pe mine mă fascina puterea, pe ea puterea creaţiei. Supravegherea sub care trăia această fiinţă deşteaptă, onestă, fascinantă, era de neînchipuit. Vă recomand “Supleantul”, descrie epoca şi celebrităţile epocii. Zoia Ceauşescu m-a sfătuit să fug, fără să-şi dea seama cât era de profetică.

 

Am citit în cartea dumneavoastră că străbunicul d-voastră s-a întalnit cu marele Eminescu pe Calea Victoriei? V-a spus-o chiar el?

Nu de el, murise deja când eram eu copil. Amintire de familie, împărtăşită de bunicul meu, Tudor Popescu, despre tatăl lui.

 

De vorba cu Ceausescu

 

Aţi stat de vorbă 7 minute cu Nicolae Ceauşescu – “faronul”- , cum îl numiţi în cartea d-voastra. Ce impresie v-a făcut ?

Şapte minute, m-am uitat la ceas înainte să fiu condus în biroul lui, şi iar la ceas după ce-am părăsit biroul. Poate să fi fost numai şase minute. Mi s-a parut un om de o intensă ostilitate personală pentru tot ceace nu cunoştea ori nu înţelegea, inclusiv indivizi.

Ostilitatea este o formă de energie. Avea multă energie. Recomand citirea descrierii acelei scene, în “Întoarcerea” (The Return).

 

popescu petru si sotia“Iubirea este naturală, pe când adularea este impusă”

 

Tatăl dumneavoastră v-a întrebat, poate retoric, poate nu:” Cum poţi să iubeşti o patrie…pe care o deteşti? Cum poţi să vrei să fugi, şi în acelaşi timp să rămâi?Vă intreb şi eu acelaşi lucru

Cum poţi să iubeşti ceea ce deteşti? Love-hate relationships, cum s-a spus în freudismul popular al anilor ’50. Iubirea nu este un sentiment comod, pentru că poţi pierde obiectul iubirii. Tema este declarată, ori implicită, la Ovidiu, Dante, Shakespeare. Adularea este mult mai comodă, chiar dacă eşti cel care adulează. Dar iubirea este naturală, pe când adularea este impusă.

 

familia popescuV-aţi căsătorit cu o americancă şi aveţi doi copii? Soţia este tot în ” branşă”? Copiii moştenesc ceva din talentul literar al tatălui lor?

Soţia mea este scenaristă, deci în branşă. Fiul meu este scriitor de scenarii şi reporter. Fiica mea este agent junior de film la William Morris/Endeavor. Juni americani care semnează Popescu.

 

Ce face acum Petru Popescu? Ce hobbyuri aveţi? Planuri de viitor?

Am un hobby vechi, exploraţia. Am cutreierat planeta prin toate sălbăticiile posibile, minus Antarctica — deocamdată. Când l-am cunoscut pe Loren McIntyre, descoperitor al izvorului Amazonului, a fost ca şi cum un erou intim ar fi devenit realitate. Am fost prieteni strânşi. Am vizitat Amazonia şi Caraibele împreună. Am un alt hobby, funcţionarea memoriei. Ambele sunt legate de visele adolescenţei, nu credeţi? Cunoştinţele lingvistice, acelea nu sunt hobby, sunt necesitate.

 

 

VIOREL VINTILA..Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA


 

Parintele-Justin-wb Victor RONCEA prezintă:

 

Părintele Justin Pârvu, cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie!

 

Părintele Justin Pârvu, cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie! Mânăstirea Petru Voda, Asociaţia Foştilor Detinuti Politici din Romania şi Civic Media mulţumesc Gazetei de Maramureş, Primarului şi Consiliului Local Baia Sprie. DOC – See more at: http://roncea.ro/2013/08/31/parintele-justin-parvu-cetatean-de-onoare-al-orasului-baia-sprie-manastirea-petru-voda-asociatia-fostilor-detinuti-politici-din-romania-si-civic-media-multumesc-gazetei-de-maramures-primarului-si/#sthash.qhYIOlk1.dpuf

Dumnezeu să vă răsplătească râvna şi gestul deosebit făcut în memoria Parintelui Justin Parvu!

 

Cu deosebit respect,

Victor Roncea, jurnalist

 

***

Mânăstirea Petru Vodă, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România şi Civic Media mulţumesc Gazetei de Maramureş, Primarului şi Consiliului Local Baia Sprie.

 

31 august 2013

 

Mănăstirea Petru Voda informează: 

Părintele Justin Pârvu, cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie!

 

Iniţiativa GAZETEI privind acordarea celor 6 titluri de cetăţean de onoare post-mortem a înregistrat prima reuşită: săptămâna trecută, proiectul de lege iniţiat de primarul Dorin Vasile Paşca a fost aprobat în unanimitate de Consiliul Local Baia Sprie. Părintele Justin Pârvu a primit post-mortem titlul de cetăţean de onoare al oraşului Baia Sprie.

 

Recent, GAZETA de Maramureş a propus acordarea titlului de cetăţean de onoare pentru şase personalităţi care au trăit şi au murit pentru valorile care dau identitate Maramureşului şi Ţării: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Iuliu Hossu şi Aurel Vişovan la Sighetu Marmaţiei, Justin Pârvu la Baia Sprie şi Nicolae Steinhardt la Târgu Lăpuş. Am adunat zeci de propuneri şi mesaje de susţinere.

 

Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici Maramureş, subfiliala Sighetu Marmaţiei, susţine demersul nostru, dar şi preşedintele AFDPR Octav Bjoza a anunţat că şi structura centrală a Asociaţiei susţine acest demers.

 

Cum între cei şase se numără şi un cardinal greco-catolic şi un duhovnic şi monah ortodox, am primit şi susţinerea Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului şi personal a Arhiepiscopului Justinian Chira. De asemenea, susţin cererea noastră Episcopia greco-catolică de Maramureş, dar şi Asociaţia Filantropică Sf. Ierarh Iosif Mărturisitorul, condusă de părintele Vasile Fodoruţ, care s-a arătat de asemenea încântat de iniţiativă şi va pune o listă la dispoziţia credincioşilor din parohia sa, care doresc s-o semneze.

 

Datorită deschiderii deosebite şi susţinerii arătate de Victor Roncea şi Civic Media, demersul a devenit unul naţional, adunând susţinători importanţi din ţară şi din străinătate.

 

Astfel că, recent, cererea noastră, însoţită de lista de semnături de susţinere a fost depusă la Primăria Baia Sprie. Primarul Dorin Vasile Paşca a iniţiat un proiect de hotărâre care a fost aprobat în unanimitate de Consiliul Local Baia Sprie în şedinţa din 22 august.

 

Părintele Justin Pârvu a primit post-mortem titlul de cetăţean de onoare a oraşului Baia Sprie, care va fi conferit în 14 septembrie, când are loc slujba şi parastasul anual de la vechea intrare în colonie. Cu această ocazie vor avea loc şi o pomană, şi simpozionul „Triunghiul morţii”.

 

Mulţumim administraţiei din Baia Sprie, aleşilor locali şi susţinătorilor acestui demers. E un prim pas spre normalitate şi spre o ierarhie corectă a valorilor.

Ioana Lucacel şi Mircea Crişan/Gazeta de Maramureş

 

Cererea depusă la Primăria Baia Sprie

 

„Oraşul pe care îl conduceţi se numără printre locurile demnităţii noastre naţionale. După 1952, Baia Sprie a devenit colonie de muncă forţată pentru deţinuţii politici. Silicoza, bolile de plămâni şi de inimă au făcut ravagii. Colonia era aşezată într-o căldare înconjurată de munţii Gutinului şi reprezenta locul de muncă al celor 7-800 de condamnaţi la pedepse mari. Primii deţinuţi au fost aduşi de la Aiud. Treptat, treptat, au sosit deţinuţi pedepsiţi de la alte închisori, iar după închiderea Canalului, o parte dintre supravieţuitori au fost dirijaţi aici.

 

Cel mai cunoscut reprezentant al foştilor deţinuţi politici de la Baia Sprie era poate părintele Justin Pârvu, care s-a stins recent. Ca unui om care are înţelepciunea să distingă valoarea şi tăria să o aprecieze, GAZETA de Maramureş, cel mai important săptămânal din nord-vestul ţării, susţinut de o listă de organizaţii, instituţii şi persoane anexată prezentului memoriu vă propune acordarea titlului de cetăţean de onoare post-mortem părintelui Justin Pârvu. Ultimul mare sfânt al temniţelor comuniste.

 

Argumentăm propunerea noastră prin următoarele:

 

Părintele Iustin s-a născut la data de 10 februarie 1919, în satul Poiana Largului, comună Călugăreni, judeţul Neamţ. În 1936, tânărul râvnitor de doar 17 ani intră frate la Mănăstirea Durău. După numai un an, în anul 1937, merge la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, pentru a-şi continua apoi studiile la Râmnicu-Vâlcea şi Roman. În 1940, la 20 de ani, este tuns în monahism şi, peste numai doi ani, hirotonit întru preot. Devine apoi preot misionar pe Frontul de Est, în Neamţ, până la Odesa. După război, începe prigoana comunistă. În anul în care va absolvi seminarul, în 1948, va fi arestat şi condamnat la 12 ani de “închisoare politică”.

 

Trece prin închisorile Suceava, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava, Aiud, minele de la Baia Sprie, şi “reeducarea” de la Piteşti. În 1960, este condamnat la încă patru ani de temniţă pentru că nu s-a lepădat de credinţă. După eliberare, ajunge să slujească în mai multe mănăstiri, iar de douăzeci de ani este preot la Mănăstirea Petru Vodă – judeţul Neamţ, pe care o închină martirilor români din închisorile comuniste. Părintele Justin Pârvu a continuat până la moarte lupta pentru credinţă şi adevăr prin învăţăturile sale în care caută să facă cunoscută jertfa unei generaţii.

 

Având convingerea că sunteţi un om care ştie că dăinuirea unei comunităţi se poate face numai prin păstrarea identităţii, valorilor şi idealurilor sale, suntem convinşi că veţi da curs propunerii noastre, discutând-o în Consiliul Local”.

 

Scrisoarea din partea Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România

 

ASOCIAŢIA FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI DIN ROMÂNIA A.F.D.P.R.

ASSOCIATION DES ANCIENS DETENUS POLITIQUES DE ROUMANIE FORMER ROMANIAN POLITICAL PRISONERS ASSOCIATION

Str.Mântuleasa nr.10, 70087 Bucureşti, sector 3, ROMÂNIA,

tel.fax.3172317
Nr. 97/29.08.2013

 

C ă t r e

Primăria Baia Sprie

Domnului primar Dorin-Vasile Paşca

Consiliului Local

 

Comitetul Naţional de Conducere al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi şi Victime ale Dictaturii din România (AFDPR), mulţumeşte pe această cale dumneavoastră şi Consiliului Local, pentru faptul de a fi declarat şi aprobat cu unanimitate de voturi ca Arhimandritul Justin Pârvu să devină cetăţean de onoare post-mortem al localităţii Baia Sprie, adică acolo unde a muncit aproape 5 ani în minele de plumb, din cei 16 ani pe care i-a “petrecut” după gratiile temniţelor comuniste.

 

Vă rugăm să primiţi întreaga noastră consideraţie pentru respectul şi recunoştinţa ce le purtaţi martirilor neamului românesc.

Cu aleasă preţuire,
Preşedinte,
Ing. Octav Bjoza

AFDPR

 

***

Răspunsul din partea Mănăstirii Petru Vodă

 

Mitropolia Moldovei si Bucovinei

Arhiepiscopia Iaşilor

Mânăstirea Sfinţilor Arhangheli

– Petru Voda –

 

Stimate Domnule Primar Dorin Vasile Paşca,

Stimaţi membri ai Consiliului Local Baia Sprie,

 

Decizia domniilor voastre de a acorda, cu binecuvîntată unanimitate, cetăţenia de onoare Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu, fericitul întru pomenire stareţ şi ctitor al mănăstirii noastre, vă face cinstea de a vă număra printre primii edili din România care îi acordă această distincţie postumă, recunoscînd jertfa şi dragostea de Dumnezeu şi de neam a duhovnicului nostru.

 

Fie ca acest gest onorific să rodească în inimile tuturor generaţiilor României prezente şi viitoare dragostea de Adevăr şi de neam pentru care întreaga generaţiile a părintelui nostru stareţ s-a jertfit în vremuri de cumplită prigoană şi de mărturisire a frumuseţii sufletului Creştin din această ţară. Cu siguranţă această distincţie vă va fi răsplătită de binecuvîntarea Cuviosului Părinte Justin Pârvu din Împărăţia Cerurilor în care acum îşi odihneşte mult truditul şi mult încercatul său suflet.

 

Primiţi, vă rugăm, prin aceste puţine cuvinte, recunoştinţa noastră adusă consiliului local al Primăriei Baia Sprie, dimpreună cu felicitările pentru frumoasa iniţiativă, cuvenite jurnaliştilor Victor Roncea şi Asociaţiei Civic Media, susţinuţi de jurnaliştii Mircea Crişan şi Ioana Lucăcel de la Gazeta de Maramureş şi de numeroase şi importante personalităţi ale lumii creştine şi academice ale României contemporane.

Dumnezeu să vă răsplătească şi să vă binecuvinteze!

 

Stareţ al obştii Mănăstirii Petru Vodă,

Protosinghel Hariton Negrea

Mănăstirea Petru Vodă

 

***

Scrisoarea Asociaţiei Civic Media

 

Către: Primăria şi Consiliul Local Baia Sprie

România, Maramureş, Baia Sprie

Strada Piaţa Libertăţii, nr. 4

Fax: +40-262-260059

primaria@baiasprie.ro

 

27 August 2013

 

Stimate Domnule Primar Dorin Vasile Paşca,

Stimaţi membri ai Consiliului Local Baia Sprie,

 

Am aflat prin intermediul Gazetei de Maramureş ca Dvs sunteţi primii din minunatul ţinut al Maramureşului care aţi dat curs demersului lor civic deosebit, privind distingerea unor mari personalităţi ale României, care au suferit pentru valoarea şi crezul lor în temniţele ocupaţiei sovietice, prin acordarea unei mult meritate Cetăţenii de Onoare post mortem.

 

Părintele Justin Parvu, pentru care aţi votat cu o unanimitate remarcabilă, act care va rămâne cu siguranţă înscris în istoria României, merita cu prisosinţă această distincţie memorabilă, la fel cum şi localitatea Baia Sprie se înnobilează la rândul ei prin conferirea Cetăţeniei de Onoare unui om sfânt, care s-a dus la Dumnezeu şi care şi-a pătimit suferinţele cu fruntea sus în închisorile bolşevice în care a fost deţinut timp de 16 ani şi la muncă forţată din subteranele minelor de plumb şi sare din Baia Sprie.

 

Peste ani, când se va pune în discuţie ridicarea martirilor închisorilor comuniste în rândul mucenicilor şi sfinţilor din calendarele Bisericii Ortodoxe Romane – aşa cum deja Biserica Catolică a început să beatifice o serie de foşti deţinuţi politic din România – gestul Dvs vă fi amintit cu cea mai aleasă consideraţie. Pentru ca, aşa cum spunea însuşi Părintele Justin, „Sfântul sau martirul este eroul neamurilor. Nu ne interesează pe noi coloratura lui politică. El nu este omul mărginit – în România, ori în Spania, ori în Franţa – el este omul care depăşeşte graniţele valorilor.”

 

Permiteţi-ne, ca susţinători ai iniţiativei Gazetei de Maramureş, să vă transmitem sincerele noastre omagii, felicitări şi mulţumiri pentru actul Dvs de demnitate naţională, atât în numele Asociaţiei Civic Media, cât şi a istoricilor, profesorilor universitari şi jurnaliştilor care s-au alăturat acestui demers naţional, şi dintre care îi amintim pe Prof. Dr. Radu Ciuceanu, fost deţinut politic, Director – Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului (INST), Membru de Onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, Prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu, Preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, Dr. Radu Baltasiu, Director – Centrul European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, Prof. Univ. Dr. Ilie Bădescu, Universitatea Bucureşti, Prof. Univ. Dr. Adrian Boeru, Universitatea Naţională de Arte, Prof. Univ. Dr. Viorica Bălteanu, Universitatea Politehnică Timişoara, Constantin Dobre, fost organizator şi conducător al revoltelor minereşti din Valea Jiului, Lupeni, august 1977, istorici de pe ambele maluri ale Prutului, ca profesorii Vasile Lechintan, Cristian Troncota şi Alexandru Moraru, cât şi, mai ales, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politic din România, dl. Octav Bjoza, la care se adăuga o listă lungă de personalităţi, dintre care nu trebuie să-l uităm pe distinsul Arhiepiscop al Maramureşului, Înalt Preasfinţia Sa Justinian Chira, la rândul său un om al lui Dumnezeu.

 

Nu în ultimul rând, trebuie amintite vorbele calde la adresa Părintelui Justin Parvu, supranumit “Duhovnicul Neamului”, transmise lumii de Întâi Stătătorii Bisericii Ortodoxe Romane, Patriarhul Daniel şi Mitropolitul Teofan al Moldovei şi Bucovinei: „În perioadă plină de lumină dintre sărbătoarea Înălţării Domnului la Cer şi sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh a trecut la cele veşnice Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu, stareţul-ctitor al Mănăstirii Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil de la Petru Vodă, judeţul Neamţ, şi duhovnic apreciat de numeroşii săi fii duhovniceşti. Format în atmosfera de rugăciune şi înaltă trăire spirituală a Mănăstirilor Durău şi Cernica, cunoscute vetre monahale din perioada interbelică, Părintele Justin a îndurat, cu multă credinţă, încercările temniţelor comuniste de la Văcăreşti, Jilava, Aiud şi Suceava (între anii 1948 – 1964), mărturisind cu mult curaj dreapta credinţă în vremuri de încercare. (…) Veşnică să-i fie pomenirea din neam în neam!

 

Cu părinteşti binecuvântări şi condoleanţe pentru obştea mănăstirii,

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române”

 

“După ce a dus o viaţă înălţătoare, tulburătoare şi sfântă, părintele Justin Pârvu s-a îndreptat spre împărăţia cerurilor. Părintele a pregustat împărăţia cerurilor încă din această viaţă, dobândind-o din plin în lumina cea neînserată a lui Dumnezeu. S-a dus la Hristos, fără de care nu a conceput, din tinereţea lui până pe patul de suferinţă, să trăiască vreo clipă. A fost conştient de faptul că în Hristos trăieşte, viază şi se mişcă. S-a născut în cer, cum spuneau creştinii altă dată, după ce a fost binecuvântat de Dumnezeu să se nască întru împărăţia cerurilor încă din această lume. S-a dus la fraţii şi surorile sale de suferinţă, care au plecat din această viaţă cu multă vreme înaintea sa. În ultimele zile ale vieţii sale, în chilia de alături, într-un moment de har, a mărturisit un testament care să fie împlinit de cei care rămân în urmă. Părintele a ţinut să ceară iertate tuturor, a menţionat persoana care să-i urmeze în funcţia de stareţ, iar la final a dorit să comunice patru lucruri poporului român. Părintele a accentuat că trebuie să fie unitate în orice situaţie, iar apoi a îndemnat la multă pocăinţă, astfel încât Dumnezeu să ne ierte de multele noastre păcate. În al treilea rând, părintele Justin a spus că în Biserică trebuie să fie ascultare, iar apoi a îndemnat la multă rugăciune”. – IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

 

***

Dumnezeu să vă răsplătească râvnă şi gestul deosebit făcut în memoria Părintelui Justin Parvu!

 

Multumiri si felicitari sustinatorilor si semnatarilor!

 

Cu deosebit respect,

Victor Roncea

jurnalist

1 septembrie 2013

 

Scoase din…minți

Posted by Gabriela Petcu On August - 31 - 2013

VIOREL VINTILA

Fă-ţi din visuri aripi şi vei reuşi să zbori.

 

Ironia înţeapă. Prostia înjunghie.

 

Când simţi că te ia valul, e timpul să înveţi surfing.

 

În spatele unui om de succes…hienele fac coadă.

 

Rănile care nu se văd, dor cel mai tare.

 

S-a lovit la fluierul piciorului…acum cântă şchiopătând şi merge fals.

 

Pentru a sta de vorbă cu Cel de Sus, Brâncuşi a sculptat Coloana Infinitului.

 

Pe culmile fericirii se ajunge escaladând muntele suferinţei.

 

A ajuns atât de sărac, că nu mai are niciun prieten. Dar nici duşmani.

 

Inima unei femei nu de de vânzare. Ori o cucereşti, ori o furi.

 

Singurătatea – o pasăre care încearcă să zboare cu o singură aripă.

 

Când viaţa îţi cere nota de plată, de multe ori nu ai cum să o plăteşti.

 

Să nu fii surprins, dacă te târăşti, că vei fi călcat în picioare.

 

Mulţi s-au dat jos din copac, doar pentru necesităţi fiziologice.

 

Când trăieşti în concubinaj cu singurătatea pentru prea mult timp…şi timpul se plictiseşte.

 

Prietenul, la nevoie, te…sapă!

 

Fără bârfă nu ar exista femei frumoase.

 

Nu poţi fi şi prost şi ironic în acelaşi timp.

 

Inimile frânte nu se vindecă cu atele.

 

Viaţa – profesorul care te testează zilnic cu extemporale neanunţate.

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors