Archive for the ‘Cultural’ Category

O carte de învăţătură despre Japonia

Posted by Stefan Strajer On June - 10 - 2016

O carte de învăţătură despre Japonia

Autor: Anca Sîrghie

 

Anul trecut am citit prima lucrare publicată a Milenei Munteanu, Dincolo de Ţara cu Dor, oferită de autoare la Câmpul Românesc de la Hamilton, în Canada, carte pe care am şi prezentat-o cu multă bucurie la Sibiu, alături de alţi colegi universitari. Acum autoarea memorialistă m-a surprins, la fel de plăcut, cu o a doua apariţie editorială, de data aceasta focalizată pe un anume punct geografic, aşa cum anunţă titlul metaforic Din Ţara Soarelui Răsare (Editura Singur, 2016). Alăturându-se soţului, Marin, cum este menţionat în carte universitarul canadian invitat la sesiunea ştiinţifică din Shonan Village Centre, Milena Munteanu a făcut o vizită în mai multe oraşe nipone, începându-şi experienţa de turistă cu un cutremur şi terminând cu un taifun. Cum altfel, din moment ce este vorba, desigur, despre Japonia?

Textul confesiunii memorialistice este precedat de Prefaţa entuziastă a lui Ştefan Dumitrescu şi susţinut în final de Postfaţa scriitoarei Cezarina Adamescu, la fel de bucuroşi să salute noua apariţie editorială. Proverbele japoneze care preludiază fiecare dintre capitolele jurnalului ar putea constitui în sine un filon de meditaţie propus cititorului, ca adevărat festin al spiritului.

Aşa cum autoarea ţine să-şi împărtăşească filosofia de globe-trotter împătimit de frumuseţea autentică a specificului nipon, ea mărturiseşte: „Mi-aş dori să mă pot de-occidentaliza, să reuşesc să îmi încetinesc ritmurile, să îmi îngădui liniştea de a intra în atmosfera Zen a templelor, să încerc să le înţeleg semnificaţia şi să mă bucur de pacea ce-o degajă. Deşi eu am făcut un maraton din vizita Japoniei, ea de fapt se gustă cel mai bine dacă-i îngădui să îţi vorbească în ritmurile proprii.” Oricâte profiluri japoneze prind contur în tipologia variată a noului ei jurnal de călătorie, de la profesionistul impecabil, plin de condescendenţă, care este taxatorul de bilete din tren şi ghidul estet, îndrăgostit chiar şi de picturile de pe armele de foc prezentate turiştilor, la   funcţionarul public care nu poate concepe să beneficieze de un bacşiş sau taximetristul care dă bomboane pasagerilor lui, cel mai puternic personaj rămâne autoarea însăşi, care urcă pe Muntele Fuji, nemulţumindu-se să-i privească din trenul rapid de departe, vizitează temple nenumărate în speranţa că va pătrunde secretul meditaţiilor Ajikan, prin care japonezii vor să comunice cu Universul, energizându-se. Destinaţiile speciale pe care şi le alege, meniurile   rafinate selectate la restaurante, traseele urmate cu abonamente care pot acoperi întreaga zi de vizitare   neobosită trădează un spirit iscoditor, dublat de o putere a observaţiei şi de analiză cu totul remarcabile. Ceea ce relatează Milena acum este “o experienţă japoneză cvasi-completă”, ea conducându-şi cititorii prin ţara plină de contradicţii ale unui popor ce luptă în egală măsură cu complexe de inferioritate şi de superioritate, între mândria unei demnităţi din care se născuse tradiţia samurailor, devotaţi până la sacrificiul suprem unei idei, şi generozitatea cu care în prezent oferă servicii turistice impecabile musafirilor de oriunde. Edificator pentru înţelegerea mentalităţii nipone, mult îndepărtată de spiritul european, este episodul Olimpiadei de la Tokio din 1964, când ţara gazdă a   dobândit 16 Medalii de Aur, un palmares cu totul remarcabil. Totuşi, un alergător japonez, plasat pe locul 2 înaintea ultimului tur de stadion, a fost întrecut la finish de un englez şi a coborât pe locul 3, obţinând Medalia de Bronz. Surprins de întorsătura situaţiei, atletul japonez s-a socotit umilit de neatingerea ţintei propuse de el şi nimic nu l-a mai oprit de la sinuciderea, înţeleasă ca gest de onoare. Şi pentru ca să facă înţeles raportul Japoniei cu Vestul Europei, de care Ţara Soarelui Răsare s-a simţit mult timp obsedată, ea luându-l la modul propriu ca exemplu, autoarea evocă un alt caz de reacţie sportivă din timpul aceleiaşi competiţii. Atunci când întreaga ţară îşi pusese nădejdea într-un luptător japonez care avea ca adversar pe olandezul Gaesing, meciul lor a fost urmărit în direct de toţi iubitorii niponi ai sportului. Stupoare! A învins olandezul Gaesing, care înainte de a se lăsa omagiat însă, a făcut un gest reparator, închinându-se în faţa japonezului învins. Raportat la complexul de inferioritate al japonezilor,   acel gest a fost un semn de recunoaştere a demnităţii lor naţionale. Ca atare, ei l-au declarat pe luptătorul Gaesing erou naţional al Japoniei, pentru că prin atitudinea lui s-a văzut apreciată demnitatea poporului lor de către Occident.

Milena Munteanu.coperta.corecta

Cu intuiţii sigure în măsurarea puterii de atenţie a cititorului, Milena Munteanu construieşte capitole, identificate cu o succesiune de flash-uri, adevărate pilule de frumuseţe inedită, care ţin mereu vie curiozitatea lectorului, nicicum lăsat să cadă în capcana plictisului, a oboselii. Prinse într-o carte cuceritoare prin totala şi dezarmanta sinceritate a confesiunii, notaţii dintre cele mai variate se succed în ordinea vie a cursului vizitei, fără vreo focalizare ori structurare tematică, fără vreo intenţie de autoidealizare, căci modestia şi buna dispoziţie umoristică asigură autenticitatea reflectării. Există două repere inconfundabile ale comentariului, anume peisajul natural românesc, la care uneori se raportează, poate nu destul de explicit, ci abia presimţit în formularea „ca pe la noi”, şi experienţa canadiană, cu care autoarea se mândreşte în egală măsură.

Aş fi dorit ca impresionantul capitol Hiroshima să încheie cartea. Aceasta nu numai de dragul cronologiei evenimenţiale şi a trăirii ce atinge cotele cele mai înalte, ci şi pentru că problema celei mai dramatice înfruntări cu America în cel de-al Doilea Război Mondial continuă şi în prezent să fie o rană deschisă, la care   autoarea se referă cu obiectivitate convingătoare. Milena Munteanu face procesul războiului, cu atrocităţile lui imprescriptibile, vizitând Memorialul de la Hiroshima, când notează cifre impresionante ca cei 150.000 sau chiar 200.000 japonezi victime, menţionează pe mama alăptând copilul sau pe fetiţa care a murit de leucemie ca atâţi alţii, dar nuanţează ideea vinovăţiei când trece prin cel mai mare cimitir al Japoniei, unde au fost îngropaţi şi cei ce fuseseră închişi pentru atrocităţile comise în al Doilea Război Mondial. Faptul că americanii şterseseră de pe lista localităţilor ţintă oraşul Kyoto, capitală a Japoniei timp de 1100 ani, cu tezaurul istoric şi cultural care trebuia protejat de bombardament, dovedea   că beligeranţii adversari nu erau ignoranţi, raţiunea subtilă şi ultimă a atacului atomic fiind oprirea imperialismului japonez, care periclita întreaga zonă.

Memorialista se fereşte de locurile comune, ce sunt pentru specificul japonez ikebana, ca artă a florilor, banzai –grădinăritul pitic, mangra- arta animaţiei, haiku– ca tehnică a versului, şi origami, practica plierii hârtiei etc.. Tocmai pentru că sunt prea mult vehiculate în întreaga lume, acestea vor fi numai tangent prezente în comentariu. În schimb, ca turistă interesată de specificitatea ţării vizitate, Milena Munteanu stăruie prin exemple clarificante asupra a ceea ce sunt şi astăzi gheişele, trenurile cele mai rapide, numite Shinkansen, sau practica sinuciderii prin hara-kiri, pentru care castelele prevedeau cândva încăperi speciale. Mai surprinzător este faptul că alăturea în castelul vizitat la Matsumoto sunt şi săli de admirat luna, cu balcoane largi. Ca notă proprie a sensibilităţii nipone, în explicaţia ghidului, astrul se reflectă nu numai pe întunericul cerului, ci şi pe luciul apei canalelor ce ocolesc castelul. Vraja se amplifică atunci când se admiră o a treia lună, cea din paharul cu sake, băutura naţională a Japoniei. Cu o încredere puritană în forţa expresivă a cuvântului, autoarea îi rezervă   acestuia misiunea absolută de a comunica, aşa cum ea singură le defineşte, „minunăţiile ce mi s-au relevat pe drumuri nipone”. Pentru genul memorialistic ilustrat în carte, de folos ar fi putut fi şi nişte imagini fotografice realizate de ea pe traseu, poze care să augmenteze pitorescul particular al lumii nipone, ce i-a oferit călătoarei „o experienţă unică, de poveste”. Într-o epocă a dominării stimulilor imagistici în comunicare, cum este începutul secolului XXI, ilustrarea este o sursă certă a captării interesului unei cărţi memorialistice, de bogăţia celei la care ne referim. Iată un aspect la care pe viitor ar trebui să reflecteze memorialista.

În fapt, autoarea se adresează în primul rând cititorilor cultivaţi, trimiţând spre repere livreşti ale temei (precum romanele Deşertul tătarilor de Dino Buzatti, care a luat Premiul Nobel, şi mai ales Shogun de James Clavell) sau alternând cu simţul măsurii termeni japonezi cu alţii din limba engleză, într-un melanj care menţine trează atenţia lectorului, tocmai pentru că ei devin sarea şi piperul textului, îndeosebi în dialogul plin de haz rafinat cu Marin, partenerul de călătorie. Poate că în capitolul Conferinţa merita să aflăm modul cum s-a desfăşurat o asemenea manifestare ştiinţifică universitară „de ţinută într-un domeniu inovativ”, la care Marin fusese invitat, eveniment care în carte nu depăşeşte rolul unui pretext pentru întregul demers memorialistic. Mânuind condeiul cu toată priceperea spre a consemna succint câteva momente istorice nipone semnificative, descrieri esenţializante de pagode sau grădini şi Poarta Torii ori monumente artistice, cu pivotare îndeosebi pe statuile gigantice ale lui Buddha, memorialista compune spectrul specificităţii arhitecturale şi artistice a unei civilizaţii străvechi din Asia extrem răsăriteană. Ceea ce descoperi în noua carte a Milenei nu este Japonia dicţionarelor şi tratatelor ştiinţifice, care neîndoios i-ar fi venit în ajutor, ci Ţara Soarelui Răsare colindată de ea, călătoarea mereu deschisă misterelor şi pitorescului unui spaţiu bogat în frumuseţi. Şi pe acesta ea îl oferă cititorului român cu densitatea binecuvântată a conţinutului triat inteligent şi cu perspicacitatea observaţiei treze care face din jurnalul ei o adevărată carte de învăţătură despre Japonia, aşa cum ea este în zilele noastre şi, nu mai puţin, cum dăinuie de milenii.

Tot ce-i românesc nu piere şi nici nu va pieri

Posted by Stefan Strajer On June - 7 - 2016

Tot ce-i românesc nu piere şi nici nu va pieri

 

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

 

Jean Moscopol, considerat o adevărată glorie a perioadei interbelice, ne-a lăsat multe cântece, dar, în ce mă priveşte, interpretarea unică şi inimitabilă a celui purtând titlul „Tot ce-i românesc nu piere” simbolizează chintesenţa întregii sale vieţi, precum şi a strălucitei sale cariere artistice, ducându-mă cu gândul şi la anii de pribegie pe care i-a petrecut, când, cuprins de un dor mistuitor de ţara în care s-a născut, nu putea să-şi revadă locurile natale.

A fost o personalitate artistică de mare valoare şi, fără îndoială, cuceritoare, susţinută de o muncă plină de seriozitate, un cântăreţ ale cărui calităţi vocale l-au făcut repede cunoscut şi îndrăgit de public. Fascina, de-a dreptul, prin tonalitatea şi farmecul vocii sale şi, deopotrivă, prin pronunţia graseiată. Glasul său era un amestec copleşitor de claritate, robusteţe şi forţă cu blândeţe, expresivitate şi vivacitate, reuşind să vrăjească publicul pe un registru liric de mare sensibilitate. Şi-a clădit cu multă trudă şi migală o frumoasă carieră artistică impresionând întotdeauna atenţia pe care o acorda poeziei textului, permanent în concordanţă cu conţinutul afectiv, rezultând invariabil apariţii scenice care trădau o intensă muncă, studiu şi pasiune. Cele peste 300 de cântece pe care le avea în repertoriu emoţionau întotdeauna auditoriul.

Jean Moscopol, pe numele său adevărat Jean Moscu, s-a născut la 26 februarie 1903 la Brăila. Provenea dintr-o familie de greci. Mama, Terpsihore, era din Constanţa, iar tatăl, Lascăr, a venit de pe malurile Mării Egee, de la Mesimvria şi s-a stabilit în Brăila unde avea o cofetărie, devenind ulterior bijutier, asemenea unei surori ale sale. Talentul l-a moştenit de la mama sa care avea o voce frumoasă de soprană.

Moscopol a fost atras de muzică de la o vârstă fragedă, meritul de a-i fi descoperit înclinaţiile muzicale fiind ale institutorului Calinicos care l-a îndrumat să înveţe chitara. Ulterior, profesorul Costia l-a dus la Biserica „Bunavestire” unde dirijorul Gherasim l-a preluat cu bunăvoinţă, dându-i posibilitatea să se afirme. A reuşit să înveţe cu mare uşurinţă să cânte la mai multe instrumente. Totodată, a dovedit o admirabilă înzestrare nativă în însuşirea limbilor străine, ajungând să cunoască bine cinci: franceza, italiana, engleza, germana şi greaca.

După terminarea liceului pe care l-a urmat la Galaţi, a părăsit Brăila sa natală, oraşul din care au pornit şi alte personalităţi artistice de incontestabilă valoare, ca Mihail Sebastian, Panait Istrate, Fănuş Neagu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Vasilica Tastaman, Johnny Răducanu. A luat drumul capitalei unde s-a înscris la Politehnică, lucrând în acelaşi timp ca muncitor şi cântând, ocazional, la renumitul restaurant „Zissu”. Conducerea fabricii la care lucra, Întreprinderea Optică „Lares”, l-a trimis la o specializare la Berlin, ocazie favorabilă înscrierii la Conservator. A revenit în ţară şi, întors la Brăila, a decis să-şi perfecţioneze studiile muzicale, astfel că s-a înscris la Conservatorul „Lyra”, secţia canto, clasa profesorilor Umberto Manao şi Jean Andrian. S-a angajat, ca funcţionar, la Agenţia maritimă „M. Embiricos et Co.”, iar în anul 1924 s-a mutat la Bucureşti, lucrând la Banca „Crissovelini” şi înscriindu-se la Facultatea de Aeronautică.

Jean Moscopol

Un moment decisiv pentru cariera sa s-a petrecut în anul 1929 când, fiind cu prietenii la barul „Zissu”, a cântat şi el câteva melodii, fiind redescoperit de şeful orchestrei, Alfred Pagony, cel care îi fusese îndrumător pe vremea când cânta, câteodată, cu ani în urmă, în acest local. Cucerit de fluieratul său şi vocea pătrunzătoare, acesta i-a propus un duet şi un salar atrăgtor. Colaborarea celor doi a durat doar doi ani, Pagony deschizându-şi propriul său bar, după care Moscopol a devenit şeful orchestrei de la barul „Zissu”.

Muzica anilor ’30 era una aflată la confluenţa muzicii uşoare cu cea populară, în acea vreme, tangoul senzual îngemănându-se cu romanţa sfâşietoare, predominând în mod constant, ca tematică, dragostea. În Bucureştii acelor ani, în special în perioada interbelică, existau localuri (restaurante, berării, bodegi) pentru toate buzunarele. Pentru a atrage cât mai mulţi clienţi, patronii se concurau în a angaja o archestră renumită şi un cântăreţ faimos aflat în mare vogă, iubit de public, care capta atenţia. După primul război mondial, „Micul Paris”, aşa cum era supranumită capitala României, avea o dulceaţă specifică a plăcerilor. Este perioada în care au apărut cântăreţii noştri emblemă pentru acea vreme, Maria Tănase, Ioana Radu, Grigoraş Dinicu, perioadă în care bucuria era stimulată şi de sfârşitul războiului, ceea ce îi făcea pe români să benchetuiască, să cânte şi să pună în valoare ştiinţa lor de a se bucura, plăcerile culinare şi fericirea de a acsulta cântăreţi de local. Muzica bucura sufletele, iar cântăreţii, cu certitudine, creau dependenţă.

Dăruit cu un neobişnuit talent, Jean Moscopol provoca o atmosferă deosebită, dovedindu-se un cântăreţ de muzică uşoară rafinat şi languros, dar şi un compozitor de luat în seamă. Trubadur incontestabil al Bucureştilor de odinioară (era supranumit „trubadurul graseiat”) se impunea prin prezenţa scenică impecabilă, îmbrăcându-se tot timpul în frac, dar cucerea întodeauna inimile celor care îl îndrăgeau prin vocea sa caldă, frumoasă şi învăluitoare. Prezenţa lui în spectacolul unui restaurant făcea localul neîncăpător. Crea o atmosferă aparte şi prin aceea că le făcea epigrame pe moment celor de la mese. Chiar a publicat o carte de epigrame intitulată „101 răutăţi”.

Jean Moscopol a apărut în filmul lui Jean Georgescu „O noapte furtunoasă”, interpretând rolul şansonetistului care cânta la Grădina „Union”, cel care le fermeca pe Ziţa, Veta şi Rică Venturiano. De asemenea, a făcut înregistrări pe plăci de gramofon şi a debutat la radio. În anul 1930 a luat lecţii suplimentare de muzică, a dat examen şi a fost confirmat ca artist profesionist. Celebrul H. Nicolaide l-a luat la renumitul teatru „Alhambra”, unde a fost distribuit şi a cântat în spectacolele „Alhambritta”, „Lăsaţi-mă să-l cânt” şi „Contesa Maritza”. Se mai impune precizat că în anul 1931 a făcut un turneu prin ţară cu faimosul actor al Teatrului Naţional Ion Manolescu şi că din acelaşi an, 1931, a devenit artist exclusiv al Casei de discuri „His Master’s Voice” din Londra. În 1932, a plecat la Berlin unde a imprimat discuri cu orchestre celebre ca Honisberg şi James Kok şi a luat lecţii de canto cu profesorul Korst. De-a lungul anilor, a înregistrat peste 300 de cântece, de diferite facturi, româneşti şi străine, pe discuri Columbia, His Master’s Voice, Homocord, Parlophon, Odeon, Polydor şi Pathe-Marconi.

După război nu a acceptat să devină cântăreţul noii puteri de la Bucureşti, convingerile sale politice fiind în totală contradicţie cu regimul stalinist care se instala. Era un om cu verticalitate şi cu mare dragoste de dreptate. Îşi făcuse cunoştinţe în lumea teatrală. Era bun prieten cu actriţa română Elvira Popescu, cea care a făcut o carieră fulminantă la Paris. Ea l-a ajutat să plece cu paşaport în toată regula din România comunistă, în anul 1947. A ajuns întâi în Grecia, apoi în Germania, de unde a plecat în Franţa. După scurt timp, a trecut Oceanul şi s-a stabilit în America, la New York.

În America nu a a mai avut aceeaşi carieră strălucitoare ca în România, pentru a-şi asigura existenţa având ocupaţii nesemnificative pentru profesiunea sa artistică. În schimb, s-a implicat profund în viaţa comunităţii românilor. A fost un bun creştin ortodox care în comunitatea românească de la New York de la Biserica „Sf. Dumitru” a ajutat foarte mulţi conaţionali demonstrând cu prisosinţă că a fost un luptător, un român patriot, un bărbat curajos şi demn. Organiza întâlniri periodice cu diaspora şi își lansa cântecele, adevărate satire politice.

Aflat în America, Jean Moscopol a început să scrie cântece-pamflet cu un pronunţat caracter anticomunist în care îi îndemna pe români să nu-şi piardă speranţa. Astfel, din „trubadurul graseiat” cu glas dulce şi mângâietor, cu o prezenţă scenică de excepţie, a devenit un luptător înfocat care demasca cu ironie şi umor, în mod vehement, flagelul comunist. Pe muzica unor piese folclorice iubite de români, Moscopol a compus balade şi cuplete împotriva sistemului politic din România în care îi satiriza cu virulenţă pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe Nicolski, odiosul şef al închisorilor comuniste, pe Petru Groza. Cupletele erau puse pe muzică foarte cunoscută, ca „Sanie cu zurgălăi”, „Ce frumoasă este viaţa”, „La umbra nucului bătrân” ş.a. A fost, cu siguranţă, un pericol pentru puterea nou instaurată, Republica Populară Română.

Asemenea lui Constantin Tănase, îşi compunea versuri caustice care nu iertau pe nimeni. Un exemplu: „Comuniştii ţin prelegeri/Şi ne cheamă la alegeri/ Să-i alegi, de vrei, nu vrei/ Tot pe cei ce îi vor ei (…) Ştii tu, mândro, ce ţi-am spus/ Despre ruşi despre-Arlus/ Când te afli printre ei/ Să te faci că ţii la ei/ Dar când suntem singurei/ Să spui: Dar’ar dracu-n ei”. Un alt exemplu este „Cântecul Morăriţei”, devenit: „Într-o ţară comunistă/ Când eşti fire arivistă/ Şi-ai şi-un caracter sinistru/ Ajungi repede ministru// După ce-ncasezi la prime/ Şi te faci părtaş la crime/ Eşti băgat la închisoare/ Condamnat pentru trădare// Roata morii se-nvârteşte/ Ţac, ţac, ţac/ Şi-orice crimă se plăteşte/ Ţac, ţac,ţac/ Comunismu-ntâi te-ajută/ Ţac, ţac, ţac/ Şi apoi te execută/ Pac, pac, pac”.

Moscopol a protestat cu mare înverşunare faţă de pericolul rusificării României, când toată lumea care se opunea se afla în temniţe sau la temutul Canal Dunăre-Marea Neagră. Din cauza atitudinii sale manifestată după invazia sovietică, regimul comunist a încercat să-l şteargă din conştiinţa naţională, dar s-a dovedit că nu pot fi date uitării melodiile interpretate de el: „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara?”, „Călugărul din vechiul schit”, „Mână, birjar!”, „Dă-mi guriţa s-o sărut”, „În ţara-n care m-am născut”, „Îţi mai aduci aminte, doamnă?”, Te-aştept diseară-n Cişmigiu”, „Trece-un car cu boi pe drum”, „Tot ce-i românesc nu piere”. În regim privat, a compus şi înregistrat „Cuplete anticomuniste” în care demască şi atacă regimul comunist de la Bucureşti şi „Cântece de exil” în care evocă locurile natale, cu acompaniament de chitară sau pian.

Jean Moscopol 3

În anii ’80, ziaristul Aristide Buhoiu, pe atunci directorul ziarului „Universul”, l-a întâlnit pe Jean Moscopol la Biserica „Sf. Dumitru” din New York şi s-a ocupat de înregistrarea în Statele Unite a unei serii de cântece, piese care au fost lansate în 1993 la Bucureşti. „Sub drapelul înstelat al Americii, unde s-a exilat, purtând în suflet tricolorul, Jean Moscopol ne-a cântat în pribegie dorul de ţară şi speranţa  libertăţii. Din nefericire, n-a fost părtaş la ziua descătuşării. Aşa că Universul îşi face sfânta datorie de a restitui românilor din ţară o parte din imprimările realizate de Jean Moscopol la New York în anii ’70” (Aristide Buhoiu).

În exil, Moscopol a dus dorul României, chinuit de durerea de a nu putea să-şi revadă ţara. Fără îndoială, şi de aceea s-a îmbolnăvit de inimă. A murit în 1980 la vârsta de 77 de ani.

Marele maestru al jazzului românesc, Johnny Răducanu, îşi amintea de anii adolescenţei, de vremurile în care Moscopol era în mare vogă: „Era vedetă şi cânta de te durea sufletul. Avea o foarte mare popularitate şi ce talent avea! Avea mari succese. Jean Moscopol era un cântăreţ formidabil cu o voce dată de Dumnezeu, extraordinar, un mare român! Era însă extrem de dur cu politicienii”.

În fine, cred cu convingere că nemuritoarele melodii ale lui Jean Moscopol, figură importantă în galeria romantică a cântecului de dragoste din perioada interbelică, vor rămâne veşnic în memoria şi conştiinţa românilor, pentru că „tot ce-i românesc nu piere şi nici nu va pieri”.

Dorin-Nadrau.Poza-noua

Foto autor: Dorin Nadrau

tete-a-tete, NIG și pianistul Daniel Mănoiu & Friends

Posted by Nuta Istrate Gangan On May - 29 - 2016

La unul dintre evenimentele culturale organizate în comunitatea românească din Sudul Floridei de Romanian American League, am avut onoarea şi plăcerea să întâlnesc un grup de muzicieni extrem de talentaţi: un pianist, Daniel Mănoiu, o violonistă, Andreea Nedelea, o violoncelista, Mădălina Macovei  şi …fata de la tobe, Daria Despina.

13161039_10154857015372576_540217365_o13148385_10154857015402576_1868874162_o

 

Daniel  a terminat liceul de muzică George Enescu, a câștigat concursuri internaționale inclusiv premiul 3 la AMSA World Piano Competition în Ohio şi premiul 1 la Rovere D’Oro în San Bartolomeo, Italia. A avut concerte la Carnegie Weill Recital Hall şi New World Center în Miami Beach. A absolvit doctoratul în muzică  la University of Miami. Acum este compozitor de muzică de filme. Daniel a scris  muzica la filmul  ,,Puzzle for a blind man,, în regia domnului  Andrei Zincă, pe care l-am cunoscut  la Festivalul de film românesc, ,,Focus on România,, – Fort Lauderdale/2015.

Luna trecută, a fost prezent la lansarea filmului de scurt metraj “Blueberry”, la festivalul internațional ,,Gasparilla,, din Tampa, film pentru care a compus muzica.

Daniel, ca muzician, ca profesor, spune-mi cum reacţionezi atunci când, în comunitatea românească din Sudul Floridei, participarea la un show de manele este excesivă iar la un spectacol cu un folkist, pianist, sau orice alt gen de  muzică, este destul de redusă?

,,Eu mă bucur mereu când românii din Florida vin în număr mare când avem invitați din România, indiferent de stilul muzical. Dar, cred că trebuie să separăm muzica de petrecere de muzică de concert. Ambele au scopul şi valoarea lor, şi nu cred că este nevoie să fie comparate.Domnul John Banu, împreună cu Romanian-American League au pornit inițiativa de a organiza evenimente culturale în sudul Floridei, în care sunt invitați muzicieni de prestigiu din România şi din SUA. Aceste evenimente au loc în săli de concerte importante pentru comunitate (Hollywood Performance Art Center), ceea ce este ceva încă nou şi în plină dezvoltare în comunitatea românească din Florida. Eu sunt onorat să fac parte şi să contribui la aceste evenimente, sprijinite chiar de guvernul României. Cred că aceste concerte ar trebui promovate mult mai eficient prin toate mediile disponibile în viitor. Şi cred că astfel, membrii comunităţii romanești din Florida, care sunt mereu la curent cu muzica de petrecere, vor prinde interes şi pentru alte evenimentele muzicale culturale care le vor aminti de talentul şi diversitatea noastră superlativă ca Români,,

 

13140870_10154857017127576_1392500149_n (1)13180887_10154857017152576_781140355_n (1)

Andreea a  studiat vioara la George Enescu în București. Apoi a obţinut o bursă la  FIU, Florida Internaţional University. A câștigat premiul Paganini, dar a cântat cântat și alături de Lenny Kravitz, Pitbull, Ricky Martin.

(Daniel:,,Eu şi Andreea ne cunoaștem de la 5 ani, mama ei a fost prima mea profesoara de pian, am fost colegi de liceu, ne-am reîntâlnit în Miami, la FIU, unde a fost studenta mea la teorie muzicală,,.)

Am întrebat-o pe Andreea cum a fost să lucreze cu unul dintre preferaţii mei sud-floridieni, Pitbull:

,,Pitbull  fost o experienţă foarte interesantă, am fost şocată că nu știe să citească note muzicale şi că bea vodka, nu bere, ca să nu se îngrașe,,

 

13162141_10154857018082576_1315506823_n (1)13152693_10154857018127576_1072229835_n (1)

Mădălina violoncelista, este din Bucureşti. A absolvit conservatorul  în 2002. După care a obţinut o bursă pentru master în Boca Raton, Florida. A absolvit în 2006.  A făcut parte din Miami Symphony, Palm Beach Opera, Simphony of the Americas şi din alte renumite orchestre. A susţinut concerte cu formaţii celebre ca Deep Purple, Scorpions. A cântat într-un Victoria Secret Fashion show cu Usher.A cântat la nunta lui Donald Trump în Mar a Lago și de nenumărate ori alături de Andrea Bocelli. Recent a filmat un videoclip, în Miami, cu Laura Pausini. Face parte din renumitul Broadway show Spring Awakening.

Am fost impresionată de lista celebrităţilor de pe lista Mădălinei.

Mădălina: ,,Am fost recomandată atunci când s-a căutat o violoncelistă pentru  proiectele acelea, iar experienţele colaborărilor  au fost unice,,.

13170682_10154857019587576_1385289723_o (1)13128995_10154857019612576_1653671317_o (1)
Daria  Despina: ,,Grupul 3D – The Best Soul, aşa cum îl văd şi îl simt, ca pe un grup de Suflet, are o conotaţie profundă pentru  mine, datorită faptului că am întâlnit un pianist absolut sensațional – Daniel Mănoiu, şi un chitarist foarte-foarte bun – Damian Thor ! Întâlnirea cu cei doi muzicieni mi-a readus aminte de momentul în care am activat, ca şi toboşar, în grupul de rock feminin Secret, plus şi alte grupuri rock unde am cântat ! Acum este perioada cea mai bună de a mă exprima muzical – alături de cei doi colegi, şi prieteni muzicieni, oameni absolut deosebiţi ! A fost o mare bucurie pentru mine să cânt alături de Daniel Mănoiu în concertul organizat în  Hollywood – Center of Performing Arts alături de artişti consacraţi, Doamna Carmen Harra, Roxana Şi Simona Popescu.Proiectele noastre de viitor – concerte cât mai multe să avem. Foarte aproape vor fi Seratele Muzicale, organizate într-un mediu intim pentru prieteni şi pentru  toţi ce iubesc muzica bună, apoi un alt spectacol de anvergură, organizat de domnul Banu, preşedintele RAL, cel care susţine cu ardoare  prezenţa noastră ca şi trupă în programul dumnealui, ca şi organizator de spectacole. Aspiraţiile şi intenţiile noastre, ca şi trupă, sunt să ajungem să fim foarte cunoscuţi, să cântăm pe marile scenele ale Americii şi muzica noastră să bucure oamenii,  căci pentru ei cântăm ! Bucuria lor este bucuria noastră ! Dorim ca aceasta trupă să aibă longevitate chiar dacă uneori drumurile sunt lungi; spiritul şi bucuria noastră de a cânta să ne aducă cât mai des împreună ! Grupul 3D – The Best Soul – reprezintă şi manifestă energia Fericirii Palpabile ! Doar cei care vin şi vor veni la spectacolele noastre pot simţi ceea ce noi simţim atunci când cântăm ! Pentru mine,  a cânta la tobe înseamnă însăşi Starea de A Fi, “tobe- to be or not to be!”

O seară literară de-a dreptul pascală, în Cleveland

Posted by Stefan Strajer On May - 28 - 2016

O seară literară de-a dreptul pascală, în Cleveland

„De la George Coșbuc la Ioan Alexandru” cu Anca Sîrghie și recenta ei carte, prezentată de Aurel Pop

 Autor: Pr.dr. Remus V. Grama (Cleveland, Ohio)

 

În 17 mai, 2016, iubitorii români de literatură și frumos din Cleveland, Ohio, și-au încălzit iarăși sufletul la o întâlnire cu două personalități ale scenei culturale din România de astăzi, D-na prof. univ. dr. Anca Sîrghie de la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu și poetul, istoricul și publicistul Aurel Pop din Satu Mare. Prin entuziasta purtare de grijă a Părintelui Remus Grama, parohul Catedralei „Sfânta Maria” din Cleveland, și a enoriașelor bisericii, seara literară a fost organizată sub egida cunoscutului Muzeu Etnic și de Artă Românească, cel mai valoros din întreaga diasporă a neamului nostru, datorită pieselor de colecţie pe care le conţine. De mulți ani, din iniţiativa Părintelui Grama și a poetului Mircea Ştefan, sprijiniți de numeroși iubitori de artă, astfel de întâlniri definesc identitatea acestei prime comunități ortodoxe din America, fondată încă din anul 1904.

Adunați în monumentala Sală a Blazoanelor, un spațiu cultural de excepție, străjuit de un original „Altar al neamului românesc”, sculptat în piatră de mari artiști români, participanții au cântat „Hristos a înviat.” Apoi, amfitrionul a salutat momentul prilejuit de prezența în localitate a distinșilor oaspeți, care în zilele precedente au luat parte la prima ediţie a Simpozionului Internaţional de Istorie „Epaminonda Lucaciu” organizat de pr. Petru Stânea de la Biserica greco-catolică „Sfânta Elena” din Cleveland.

Cu mare putere de pătrundere și elocvență, Aurel Pop a prezentat noul volum al scriitoarei sibience Anca Sîrghie, intitulat „Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai” publicat la Editura TechnoMedia din Sibiu. Dintre capitolele cărţii, lansate cu o lună în urmă la Cenaclul „Mircea Eliade” din Denver, Colorado, s-a atras atenţia asupra valorii inestimabile a mărturisirilor făcute de 37 contemporani, îndeosebi actori ca Eugenia Barcan, Dorina Stanca, Paul Mocanu, Ion Besoiu, Theodor Portărescu, Adela Mărculescu, Dana Lăzărescu, Radu şi Geraldina Basarab, Lerida Buchholzer, Dan Hândoreanu, regizori sau profesori, prieteni şi cunoscuţi, care pot completa cu amintirile lor momente importante din biografia poetului şi dramaturgului Radu Stanca. Noul volum cuprinde şi un capitol de „Interpretări” ale unor aspecte necunoscute din creaţia poetului, dramaturgului şi regizorului Radu Stanca, rezultat al cercetării de istorie literară din ultimii ani a profesoarei Anca Sîrghie, prezentă cu asemenea teme la sesiuni ştiinţifice din diferite centre universitare. Se cer semnalate şi „Reportajele” din finalul volumului, ele dovedind că oraşul Sibiu deţine întâietatea în România ca centru al cercetării şi sărbătoririi lui Radu Stanca prin manifestări culturale. Ataşat volumului, un DVD cu spectacolul radiofonic al piesei „Hora domniţelor” din anul 1969 la Cluj, când în preambul, soţia dramaturgului, actriţa Dorina Stanca, a făcut o mărturisire emoţionantă despre geneza acestui text, rămas în manuscris, ca toate celelalte 14 creaţii dramaturgice nepublicate în timpul vieţii scriitorului.

După o caldă introducere a Părintelui, Anca Sîrghie și-a hrănit și transportat ascultătorii pe piscurile și meandrele mioritice ale harului poeziei a doi poeți ardeleni, George Coșbuc, de la a cărui naştere tocmai se împlinesc 150 de ani, și Ioan Alexandru, gratificându-i cu momente inedite. Anii activităţii lui George Coşbuc la redacţia ziarului sibian „Tribuna” au fost cei mai rodnici pentru creaţia sa poetică, atunci definitivându-se şi capodopera lui, poemul „Nunta Zamfirei”, cu care tânărul năsăudean s-a impus apoi în contemporaneitatea sa literară. Criticul literar Titu Maiorescu scria succinct, dar edificator, în cunoscutele lui Însemnări zilnice: „Coşbuc cu eminenta sa poezie Nunta Zamfirei, iar Nicolae Iorga în „Istoria literaturii româneşti” comenta: „Apariţia Nunţii Zamfirei în fruntea „Convorbirilor literare”, prin urmare cu decret de la Junimea, cu pecetea lui Titu Maiorescu a fost o revoluţie surprinzătoare…” George Coşbuc nu trebuie redus numai la rolul de a fi ilustrat,   după nota dominant elegiacă a versurilor lui M. Eminescu, prin optimismul său, o nouă tonalitate, tonică, în poezia românească, în care a exemplificat ca nimeni altul genul idilei şi a creat prima monografie lirică a satului transilvan. Aşa cum se desprinde din ediţia de „Opere alese”, realizată de prof. univ. Gavril Scridon în anii 1966-1982, autorul „Firelor de tort” şi al „Cântecelor de vitejie” a fost şi un rafinat cunoscător al literaturii universale, din care, între altele, a tradus în româneşte epopeile „Odiseea” de Homer şi „Eneida” lui Virgiliu, ca pentru a interpreta „Divina Comedie” de Dante Alighieri el să înveţe limba italiană. Etichetat drept „poet al ţărănimii” în contemporaneitate, George Coşbuc a fost totodată un savant cunoscător al literaturii şi un şlefuitor cu totul remarcabil al versului românesc.

 

IMG_1698

Foto. Pr.dr. Remus V Grama, poetul Mircea Stefan (Bartan), prof.univ.dr. Anca Sirghie si istoricul (scriitor, editor) Aurel Pop

Fostă colegă de facultate a lui Ioan Alexandru, la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Anca Sîrghie ne-a delectate cu semnificative dezvăluiri biografice, contribuind cu inegalabilă competență la o mai bună înțelegere a celui care a îndrăznit să fie primul poet creștin de prestigiu în România anilor 1970 şi care la Universitatea din Bucureşti a vorbit religios, tratând teme biblice şi traducând Cântarea cântărilor în limba română. Cel mai important poet imnograf al literaturii noastre a fost şi un orator înflăcărat, care a făcut din cinstirea marilor personalităţi ale ţării un target al colindului său prin lume.

Participanții, dovedind cât de bine au memorat în anii de şcoală poeziile lui G.Coşbuc, au recitat cu mare entuziasm din versurile care de acum caracterizează ethosul românesc intracarpatic, iar cântărețul Gheorghe Lateş ne-a înălțat inimile cu sublima sa voce, interpretând cunoscute versuri ale poetului din Hordou. Apoi Părintele Grama a evocat vizita poetului senator Ioan Alexandru în Cleveland. Seara s-a încheiat cu proiectarea poemului alexandrian „Lumină Lină”, în magica interpretare muzicală a maestrului Tudor Gheorghe.

Luând cuvântul, poetul Mircea Ştefan a mărturisit că acum patru ani, când a invitat pe scriitoarea Anca Sîrghie prima dată la manifestările culturale de la Cleveland, unde a iniţiat şi un cenaclu literar, care este tot mai activ, a intenţionat să facă un cadou comunităţii românilor din Ohio, şi acum este bucuros să afirme că a reuşit, cu adevărat. Oricând invitata seratei este binevenită la Cleveland şi pe viitor, aşa cum se simte onorat să fi găzduit pe Aurel Pop, publicistul, editorul, istoricul şi poetul de la Satu Mare la cea dintâi vizită făcută în America. Părintele a binecuvântat ospitalitatea doamnelor care au preparat   produsele oferite la recepția   seratei și a felicitat pe Mihaela   Hetruc, care a asigurat regia tehnică. Amfitrionul manifestării a rostit o înălțătoare rugăciune pentru sufletele celor doi poeți ardeleni comemoraţi. La final, doamna Anca Sîrghie a oferit autografe pe exemplarele de carte puse la dispoziţia participanţilor, astfel că alături de volumul „Radu Stanca. Evocări şi interpretări în evantai” s-a aflat şi „Lucian Blaga şi ultima lui muză”, pentru care în ţară Anca Sîrghie va primi chiar zilele următoare Premiul Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2015.

Prezența în Cleveland a acestor două personalități ale literaturii și culturii noastre a produs o caldă efuziune de artă și lumină în inimile celor ce simt, alături de George Coșbuc, că sunt și ei – oriunde s-ar afla – „suflet din sufletul neamului” nostru românesc.

Refuzul cântecului de lebădă

Posted by Stefan Strajer On May - 28 - 2016

La noi

Refuzul cântecului de lebădă

Autor: Cornel Cotuţiu

 

Cu toate că legăturile poștale sunt greoaie, în ciuda unor bănuieli că ele trec prin mâinile suspecte ale unor „specializați” în corespondența interțări, primesc în răstimpuri semne de la românii din Ucraina – zona Odesa -, din vestitul Tatarbunar; îndeosebi publicația lor, românească, „Sud-vest”, iar deunăzi, prin proaspăta-mi cunoștință Nicolae Moșu, volumul „Cealaltă viață a lui Valeriu Cojocaru. Sau Românii sud-basarabeni în cumpăna mileniilor” (tipărită în România, la Sibiu, 2012). Nespus de mult m-a bucurat gestul și cartea aceasta, îngrijită de redactorul șef al revistei amintite, bravul român Vadim Bacinschi!

Coperta I vorbește de la sine și fără înconjor (NB: aceasta în contextul politico-naționalist al autorităților ucrainiene, uneori subtil, alteori fățiș antiromânesc): cuprinde harta cu partea estică a României din perioada interbelică, cea dintre Prut și Nistru, până la Marea Neagră, cu Cetatea Albă a lui Ștefan cel Mare.

Iar imboldul pentru acest efort editorial îl mărturisește autorul însuși în dedicație (reluată pe coperta a IV-a): „Închin această carte memoriei bunului meu prieten Valeriu Cojocaru (1957-2010), care s-a stins subit din viață la 52 de ani, în floarea puterilor sale creatoare, nerealizat ca om de cultură, și neapreciat, ca personalitate, de cei pe care i-a iubit atât de mult.”

În această privință, am două observații: Faptul că nu s-a făcut tam-tam pentru faptele sale nu consider că a fost un om „nerealizat (Se va vedea din ce urmează). Și: Acel „neapreciat” are și o conotație de reproș. La adresa cui? A forurilor culturale ucrainiene sau mai degrabă a conaționalilor români?

Lucrarea e alcătuită din două părți, egale ca întindere: Mai întâi, Vadim Bacinshi străbate cu un condei cald, delicat, dar obiectiv, minuțios, destinul cărturarului Cojocaru; iar partea a doua e alcătuită din texte culese din periodice, semnate de protagonist.

Mai întâi, Bacinschi se întreabă retoric: „Suntem oare noi în drept de a reveni cu memorii, trimiteri, păreri de bine sau de rău la persoana dumnealui, ca la un punct de referință în istoria recentă a comunității românești din stânga Dunării de Jos?” Desigur că presupui răspunsul: „Cred că da.” Desigur că aștepți argumentele.

Iată: Chiar dacă nu a obținut titluri științifice și nu au rămas de la el tomuri cu lucrările sale, în domeniul istoriei arheologiei Dunării de Jos (Bugeac) n-a realizat încă nimeni ceea ce îi aparține de-a lungul a 30 de ani: „Clubul Școlar „Istros”, rebotezat apoi „Danubius”, pe care l-a condus din 1981, săpăturile efectuate în vatra de odinioară a satului Roșcani, intrat în istorie ca loc al morții Domnului Moldovei Ioan Vodă cel Cumplit, cercetările valurilor române de apărare din stânga Dunării de Jos (raionul Reni).” Se rețin, deopotrivă, nenumărate conferințe științifice și simpozioane organizate de el, activitățile cu caracter istoric și național, din cadrul Centrului Zonal al Tineretului Școlar (conduse de el mai bine de 10 ani) în școala românească din Satu Nou și muzeul ridicat aici, „zidindu-i din cărămidă și ceramică peretele de la intrare.”

Sub aspect politic și național, Valeriu Cojocaru a fost „în rândurile dintâi” ale mișcării de renaștere națională a etnicilor români (moldoveni) și anticomunistă, începând cu primii ani 90. Și în acest sens i-au apărut zeci de articole, în presa locală și centrală, în Ucraina, Rusia, România. S-a situat, de pildă, printre cele mai tenace voci în afirmarea realității că moldovenii din regiunea Odesa sunt etnici români care vorbesc limba română (mistificată de sovietici în zisa „limbă moldovenească”). Doar un caz: În 1992, serviciile speciale ucrainiene, pun la cale o acțiune de intimidare a unei manifestări românești care se încheie cu bătaie, leziuni corporale grave și spitalizare. Între cei trei lideri, era și… Valeriu Cojocaru.

Deopotrivă, autorul cărții îi alcătuiește un portret al firii de toate zilele al acestui om, un desen cald, care ni-l însuflețește. A trăit „firesc și neprefăcut. Iată una din principalele sale virtuți. (…) Nu și-a subliniat persoana prin comportament distinct de cel al oamenilor simpli de la Reni sau Satu Nou.” Adică: „bun de gură și de anecdote, săritor la nevoie, iubitor de petreceri, mai mari sau mai mici (…). Se pricepea la ciubotărit, la zidit, la făcut butoaie”. Ba, repara mașini și motociclete vechi. „El, dacă mergea pe stradă, avea ce spune și babelor și moșnegilor de pe la porți, și copiilor mici și fetelor mari. Tot vorbe cu haz, glume, cuvinte de sprijin și îmbărbătare.” „Valeriu, viața întreagă, cât a avut-o de trăit, a rămas copil. Impulsiv, gata de a crede oricui, dornic de a realiza ceva nou cu care s-ar fi putut mândri, căci îi plăcea să se mândrească.” „N-avea astâmpăr în suflet. Fire pasională, se lăsa ușor captivat ba de o idee, ba de alta.” (Nu putem trece mai departe fără a recunoaște talentul de portretist al ziaristului; dar, în câteva rânduri, cititorul are impresia că, vorbind despre prietenul său, Bacinschi vorbește despre sine, că se suprapune peste același tipar al românului în vremuri de rezistență, ostilitate, de afirmare națională într-un context statal neprielnic).

Valeriu Cojocaru avea să-i mărturisească la un moment dat prietenului său: „M-am săturat să trăiesc cu proștii”. Apoi s-a stins din viață, doborât de un atac cerebral. Dar, ceva mai înainte declara public:

„Nu-mi pot părăsi Basarabia scumpă (…). Rămân aici. Rămân aici fidel, ca un câine la casa stăpânului. Am de ce să latru.”

Refuzând cântecul lebedei.

COTUTIU

Foto. Cornel Cotutiu

Expoziţie de pictură Paul Surugiu – Fuego – Flori de rouă

Posted by Stefan Strajer On May - 28 - 2016

Expoziţie de pictură Paul Surugiu – Fuego – Flori de rouă

(comunicat de presă)

 

În perioada 1–10 iunie 2016 va avea loc prima expoziție de pictură a artistului Paul Surugiu-Fuego, denumită „FLORI DE ROUĂ”, la Casa de Licitații GOLDART din București.

În premieră, interpretul Paul Surugiu își prezintă operele într-un cadru special, demonstrând astfel că nu doar muzica este cea care-l recomandă. Arta plastică reprezintă pentru el un nou mod de exprimare și o posibilitate concretă de a ajuta. În luna octombrie 2015 lansa proiectul „ART BY FUEGO-ARTĂ PENTRU SUFLET”, o inițiativă care-și propune să sprijine marii artiști ai României, ajunși, din diverse motive, într-o situație dificilă, dar și tinerele talente.

Astfel, majoritatea fondurilor obținute din vânzarea picturilor realizate de Paul Surugiu merg către legendele României, dar și către tinerii care bat la porțile afirmării. În 8 luni, proiectul a făcut numeroase fapte deosebite, ajutând peste 40 de cazuri, printre care amintim artiști mari precum Ilie Micolov, Lucky Marinescu, Cornel Constantiniu, Aimee Iacobescu, Anca Pandrea, Elisabeta Preda, Petru Demetru Popescu, Ioan Voicu, Gheorghe Urschi și mulți alții.

flori

Veți descoperi poezia tăcută a culorilor, într-un exercițiu de introspecție a artistului Paul Surugiu, care pictează cântece și ascultă povești ale picturilor. Colecția de față, „FLORI DE ROUĂ”, simbolizează formele naturii în starea lor imaginară, ca și cum ar fi originea a tot. Cu neclaritate, din culori multiple, începuturile parfumate, florile discrete, sub forma fragilă, ne dau avânt, ne sădesc bazele unor frumoase amintiri. Și chiar dacă cele de pe urmă nu se vor concretiza, florile vor fi mereu, cea mai frumoasă amintire, când o umbră va fi plăcerea. Cu romantism, tehnica lui Paul Surugiu ne introduce într-o poveste, multicoloră, difuză, care transmite sinceritate și onestitate din punct de vedere artistic.

1

pictor Fuego

„Pictura e o terapie ce-mi dă putere. Expoziția „FLORI DE ROUĂ” este lumea mea de culoare, un univers paralel al activității mele. Pictura îmi arată că în artă nu există nicio regulă. Pot să mă joc cu forme, culori, idei. Mă relaxează și-mi dă posibilitatea de a găsi noi și noi simboluri. Mă împlinește, simt că mă deconectează de toată nebunia și vă încurajez și pe voi să faceți altceva atunci când aveți timp.

Am pus suflet în nașterea operelor mele și mă pot mândri cu niște timp investit cu folos. Cu pictura pot naște lumi noi, culori noi și știu că la un moment dat, una dintre creațiile mele va sta pe un perete și va fi admirată, nu neapărat pentru frumusețe, ci pentru sinceritatea și pasiunea puse în realizarea ei. “ (PAUL SURUGIU – FUEGO)

Iubitorii de artă, oamenii ce-și doresc să sprijine acest proiect nobil, specialiștii dar și publicul larg căruia expoziția i se adresează în egală măsură sunt invitați să viziteze Casa de Licitații GOLDART din București, Str. I. L. Caragiale 7 bis, de pe 1 pe 10 iunie, după următorul program – de luni până vineri între orele 10.00 – 18.00, sâmbata:11.00 – 15.00. Intrarea este liberă. Pentru detalii intrați pe www.artbyfuego.rohttp://goldart.ro/ , dar și pe paginile de Facebook ART BY FUEGO și Paul Surugiu – Fuego.

(Primit de la Elena Rodica Lupu)

Sărbătoarea Floriilor la Cenaclul Românesc Literar „Mircea Eliade” din Denver, Colorado

 

Autor: Dana Anadan

 

Puţini sunt cei care ştiu că în „oraşul la altitudinea de o milă” care este Denver, capitala Statului american Colorado, comunitatea românească, în plină creştere, pulsează cultural prin activitatea Cenaclului literar „Mircea Eliade”, susţinut de R.A.F.A. din localitate şi de Liga Culturală din Sibiu. Îniţiativa a aparţinut acum 5 ani profesorilor Simona Sîrghie şi Sebastian Doreanu, care organizează periodic în sala socială a Bisericii „Sf. Dimitrie cel Nou” din Denver reuniuni culturale pe teme incitante. Păstrând intimitatea unei structuri de cenaclu, participanţii nu sunt numeroşi, dar foarte motivaţi să asigure reuniunilor un autentic caracter interactiv, drept care textele literare pregătite din timp, unele pentru recitare, altele pentru lectură, creează o stare emoţională, ce ne poate aminti de lecţiile şcolilor din ţară, când clasicii literaturii noastre erau la mare cinste şi capodoperele lor memorate fără rezerve. Dacă ne-am referi numai la acest an, teme ca Ziua naţională a poeziei. Mihai Eminescu, poet naţional sau universal şi Basarabia la răscruce de vânturi au trezit interesul iubitorilor de cultură din zonă.

Sărbătoarea Floriilor în 24 aprilie 2016 a fost marcată în comunitatea conaţionalilor noştri din Denver printr-o nouă reuniune a Cenaclului literar românesc „Mircea Eliade”, având ca invitată pe scriitoarea Anca Sîrghie, care a sosit cu braţele pline de noutăţi de la Sibiu, unde continuă şi după pensionare activitatea didactică la Universitatea „Alma Mater”. Astfel, cartea-document Lucian Blaga şi ultima lui muză din 2015, care fusese lansată la Cenaclul din Denver acum un an, imediat după publicare, tocmai a fost desemnată pentru Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Au urmat Radu Stanca. Profil spiritual (720 p.), apărută în 2015 la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă din Bucureşti, ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Anca Sîrghie, cu o prefaţă de acad. Eugen Simion, şi Radu Stanca. Evocări şi interpretări în evantai (462 p.), Editura Technomedia, Sibiu, 2016, unde invitata cenaclului este semnatara Cuvântului înainte intitulat În Sibiul lui Radu Stanca la 95 ani de nemurire, este realizatoarea majorităţii inteviurilor, semnatara capitolului Interpretări, a unor Reportaje şi îngrijitoarea volumului.

În cuvântul conferenţiarei s-a semnalat faptul că au apărut la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu numerele 15 şi 16 ale publicaţiei „Lumina slovei scrise”, în care alături de autori consacraţi sunt încurajaţi să scrie şi studenţii cu rezultate deosebite în cercetarea ştiinţifică. Iată o iniţiativă unică în peisajul universitar românesc, de care profesoara Sîrghie, ca redactor coordonator, este foarte mulţumită.

P1100316

Foto. Prof. Sebastian Doreanu lansează cartea „Radu Stanca – Evocări şi interpretări în evantai” de Anca Sîrghie

Într-un an când pe toate meridianele românismului este comemorat Constantin Brâncuşi, cadoul special pe care invitata l-a adus din ţară este un DVD cu înregistrarea emisiunii radiofonice realizate de Mihai Lungeanu cu titlul Infinitul Brâncuşi, rolul principal fiind interpretat de actorul Ştefan Iordache, moment artistic care marcase finalul carierei lui strălucite. S-a făcut propunerea ca într-o viitoare reuniune de cenaclu a acestui an comemorativ, tema să fie Revoluţia creată în sculptura contemporană de Constantin Brâncuşi.

Deschizând reuniunea cu o prezentare a noilor apariţii, profesorul Sebastian Doreanu, ca director al cenaclului, a semnalat prima ediţie în limba engleză a cărţii Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, sub titlul Novel of a short-sighted adolescent, Istros Books, London, United Kingdom, 2016. Cartea aceasta a avut un destin aparte, căci textul românesc al romanului a rămas inedit timp de 6 decenii, ca în 1990 la Editura Minerva să apară prima lui ediţie, prefaţată de Mircea Handoca şi prezentată la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti. Un moment emoţionant a fost cel al prezentării unor cărţi scrise de copii, respectiv Povestea celor trei căţeluşi,- The Story of the 3 Puppies-o carte bilingvă de Alyssa Sîrghie şi alta creată pentru cei mai mici cititori, intitulată The hugging trees, de Laura Poole,   ilustrată de Ileana Barbu.

A urmat lansarea de carte recent publicată de Anca Sîrghie, intitulată Radu Stanca. Evocări şi interpretări în evantai. Ca preambul, profesorul Sebastian Doreanu a precizat că scriitoarea Anca Sîrghie şi-a dedicat o bună parte a activităţii de cercetare în domeniul istoriei literare lui Radu Stanca, începând cu studiul monografic, teză de doctorat, din care un fragment a devenit volumul Radu Stanca şi obsesia Thaliei, Ipostazele omului de teatru în 1996, urmată de îngrijirea în colaborare cu Marin Diaconu şi prefaţarea volumului Dăltuiri din 2012 şi a celorlalte două cărţi mai recente, deja semnalate, care se constituie drept un reper bibliografic important în exegeza scriitorului. Cuvântul „evantai”, a observat Sebastian Doreanu,   are multiple semnificaţii, dacă îl raportăm la viaţa teatrului sau sugerând o anumită structurare a celor două capitole, cel mai amplu, al Evocărilor, şi Interpretările, unde sunt însumate ultimele abordări ale autoarei, prezentă la sesiuni şi simpozioane ştiinţifice cu mereu alte investigaţii făcute în universul creat de scriitorul regizor. După opinia prezentatorului, noua apariţie de la Editura Technomedia din Sibiu este o carte tulburătoare, datorită mărturiilor făcute de actori, regizori, prieteni sibieni, unii dintre ei nonagenari, cărora Anca Sîrghie le-a oferit ultima şansă de a relata întâmplări din viaţa teatrului sibian şi a regizorului care a dat strălucire spectacolului scenic. Amintirile soţiei Dorina Stanca şi cele ale fratelui Octavian, care a fost ca medic lângă Radu în clipa morţii, sunt fără îndoială cele mai interesante, chiar cutremurătoare. Aşadar, o paletă de o mare diversitate de prisme din care este privit Radu Stanca, o carte valoroasă pentru exegeza scriitorului şi pentru cititorii pasionaţi de frumos.

Tema propusă pentru conferinţa anunţată pe afişul reuniunii este Poezia Transilvaniei de la George Coşbuc la Ioan Alexandru. Universitara de la Sibiu a punctat cele mai rodnice, sub raport creator, momente din viaţa lui George Coşbuc, privit nu numai ca “poet al ţărănimii” şi monograf al satului transilvănean, evocat liric în poeziile   sale, de la Noapte de vară, Numai una, Mama, Iarna pe uliţă, la O scrisoare de la Muselin Selo, Moartea lui Fulger etc., ci şi ca un traducător   al unor capodopere de literatură universală în limba română, precum Odiseea şi Eneida, şi un cunoscător al cărţilor înţelepciunii indiene în limba sanscrită. Stilizând experienţe avute la Năsăud şi la Gura Râului din vecinătatea Sibiului, geneza poemului Nunta Zamfirei, care l-a impus pe G.Coşbuc în conştiinţa contemporaneităţii literare, ilustrează modul cum poetul a   valorificat tradiţia sempiternă a românilor.

În continuare, au fost evocaţi sensibilul Şt.O. Iosif, Octavian Goga, poetul Unirii, Lucian Blaga cu evoluţia de la Poemele luminii la Nebănuitele trepte şi ciclurile postbelice, Aron Cotruş cu versul său aspru şi dârz. Oprit asupra colegului primilor ei ani de facultate la Cluj, poetul Ioan Alexandru, comentariul conferenţiarei a scos la lumină fapte de istorie literară necunoscute, privind modul cum talentul a răzbit în lupta cu sărăcia materială,cu rigorile studiului universitar, astfel ca puiul de ţăran din Ţopa Mică a Clujului să devină un spirit naţional, manifestat patriotic în ciclurile lui de „Imne”, şi chiar universal, prin interesul pentru filozofia heidegerriană, pentru arta bizantină, pentru limba şi străveche civilizaţie ebraică, pentru literatura biblică din care a tradus impecabil poemul Cântarea cântărilor, prefaţat de Zoe Dumitrescu Buşulenga. Ioan Alexandru practica un gen de oratorie efervescentă, amintindu-l pe marele profesor Nae Ionescu prin temele creştine dezvoltate.Petre Ţuţea sintetiza esenţa acestei alăturări când afirma că ”Doi laici au vorbit religios universitar: Nae Ionescu şi Ioan Alexandru”. Terminându-şi conferinţa, Anca Sîrghie a primit felicitările unor participanţi la cenaclu. Între ei, doamna Ioana Ilieş, invitată pentru a doua oară la o reuniune a acestui cenaclu, a mărturisit: “Eu am savurat grozav modul pasionat în care i-aţi evocat pe poeţii noştri şi vieţile lor. Într-adevăr aveţi un dar de a aduce la viaţa şi personalităţile oamenilor de geniu şi evenimentele lor. Vă mulţumesc tare mult pentru această oportunitate.” Decizia dânsei de a deveni o membră activă a Cenaclului “ Mircea Eliade” din Denver ne-a apărut tuturor semnificativă.

Din partea Cenaclului literar românesc “Mircea Eliade“, scriitoarei Anca Sîrghie i s-a oferit o Diplomă de Excelenţă “pentru activitatea neobosită de promovare a valorilor româneşti în Lumea Nouă (S.U.A. şi Canada) şi pentru înalta ţinută academică a lucrărilor publicate de-a lungul vremii.“ Mulţumind directorilor Cenaclului pentru acest semn de recunoaştere a contribuţiei sale la cercetarea de istorie literară, distinsa doamnă a mărturisit că este cu totul încântată de activitatea culturală care se desfăşoară la Denver în comunitatea conaţionalilor noştri şi că ea socoteşte Cenaclul “Mircea Eliade” o inimă ce pulsează româneşte aici, în capitala statului Colorado, pe care o apropie în felul acesta de ţară.

P1100319

Foto. Scriitoarea Anca Sîrghie primeşte Diploma de excelenţă a Cenaclului „Mircea Eliade” din Denver

Momentul cel mai efervescent al evenimentului a fost recitalul interactiv susţinut de câţiva membri ai cenaclului. Un grup coral a cântat versurile poeziei La oglindă de G.Coşbuc. Monica Doreanu a ales Nunta Zamfirei, Eugen Stan a citit cu emoţie Noi vrem pământ, Mariana Hortensia Croitoru a ales poezia Nebuna de G. Coşbuc. Georgeta Popa a citit Cântăreţilor de la oraş şi Plugarul, Simona Sîrghie Bătrânii de Oct. Goga, Sebastian Doreanu a citit Horia de Aron Cotruş, Alexandru Montano-Îzvorul, iar pr. Ioan Bogdan- Lumină lină, ambele de Ioan Alexandru.

Ca o înălţare în sacralitate, s-a ascultat în final melodia compusă şi interpretată de Tudor Gheorghe la poezia lui Ioan Alexandru Lumină lină, tocmai recitată, căci sub veghea crucii şi a flăcării de lumânare, care tronau pe ecran, altarul de biserică din fundal dobândea pentru toţi participanţii la acest eveniment literar noi dimensiuni. Am plecat de la Cenaclul literar românesc “Mircea Eliade” cu convingerea că sărbătorirea Floriilor   îşi găsise la Denver expresia culturală cea mai adevărată, chiar cea mai înălţătoare pentru iubitorii de frumos din comunitatea conaţionalilor noştri.

despre amanți și nu numai, tete-a-tete, NIG și scriitoarea Corina Ozon

Posted by Nuta Istrate Gangan On May - 7 - 2016

 

13128868_1172573232776619_988734878_o

 

NIG: Corina, probabil sunt singurul om care vrea un dialog cu tine fără să îţi fi citit cărţile(nu o să-i spunem interviu, prefer să stăm de vorba pur şi simplu) Ce poţi spune despre tine şi scrisul tău, oamenilor care nu au citit Corina Ozon?

CO: Pentru mine este o provocare să văd cum judecă oamenii scriitura mea, mă refer la cei care mă cunosc, dar mai ales cum mă văd pe mine prin ce am scris cei care nu mă cunosc. Tu mai știi despre mine prin intermediul Facebook, chiar de dinainte să scriu, dacă nu mă-nșel. Nu știu cât din profilul meu ai putut să conturezi, însă eu sunt un utilizator de net, la fel, ca oricare. Îmi place muzica, îmi plac glumele bune și călătoriile. Îmi place să scriu și să socializez. Cât despre ceea ce scriu, cel mai bine ar fi să se citească. Scriu sincer, așa cum și când simt, oriunde și la orice oră. E ceva acolo, în mine, ca un gheizer, descoperit recent. Și nu vreau să se oprească.

NIG: Secretele bine păzite vor fi aflate mai devreme sau mai târziu, un amor se poate transforma în amantlâc iar un amantlâc în amor.Care ar fi diferenţa dintre  ,,Zilele Amanţilor,, şi ,,Nopţile Amanţilor ,,?

CO: Chiar emoția. Prima, „Zilele amanților”, este mai cinică, deși nu-i lipsește umorul. „Nopțile amanților” este descriptivă, un next level în relația celor implicați în această aventură. Personajele au frământări, vorbesc despre ceea ce simt, iar volumul trei, „Amanții 3.0” e o abordare psihologică a lor.

 

13148481_1172573216109954_1998782247_o

NIG: Multe femei au, sau au avut, statutul sau stigmatul de amantă. Şi mai toate, că recunoaştem sau nu,  am trecut razant  pe lângă acest statut. Ai fost întrebată  dacă ,,ai fost cândva, cumva, amantă?,,

CO: Desigur, este prima întrebare care mi se pune. Cu referire la cărți, dacă este autobiografică, măcar pe alocuri.

NIG: La amanţi, în general, îmi place îndrăzneala şi misterul. Detest lipsa discreţiei. O relaţie extraconjugală căreia îi lipseşte discreţia, devine uneori un amantlâc ieftin.Cum sunt ,,amanţii,, tăi?

CO: Și „amanții” mei își păstrează relația departe de ochii lumii, însă eu pătrund în mințile lor. Cărțile sunt scrise pe trei voci, ceea ce vede amantul, amanta și soția. Astfel că toate gândurile nerostite ies la iveală, așa cum n-am avea poate curaj să le spunem cu voce tare. Cum ar veni, am intrat în alcovul lor direct, am dat la o parte draperia de la fereastră. Și ei au întâlniri pe furiș, recurg la diverse tertipuri și stratageme, ca să se întâlnească, au parte și de momente de suspiciune, în care sunt nevoiți să dea explicații. Însă, așa cum am zis, eu am trecut dincolo de perdea.

NIG: Stiu că te inspiri din viaţa de zi cu zi.Ti s-a întâmplat să fii întrebată de amanţi anonimi cum de ştii povestea vieţii lor? Mai ales că tu habar nu aveai de povestea acesta.

CO: Oh, da! Unii chiar au crezut că fix despre ei am scris, pentru că și replicile coincideau cu ale lor. Scriu despre viața de lângă noi și încerc, pe cât posibil, să o redau cât mai autentic.

 

13149891_1172573066109969_1785667887_n

 

NIG: Foloseşti un limbaj nu tocmai ortodox. Ai ochi albaştri, eşti blondă, ai o piele albă şi frumoasă. Unii găsesc combinaţia de dirty mouth şi ingenuitate, irezistibilă. Alţii îşi fac cruce după ce citesc, probabil. Sunt genul care vorbeşte urât numai şi numai din imperioasă nevoie  dar, ne place sau nu, aşa se vorbeşte.Aşa vorbesc foarte mulţi oameni între ei şi tu nu ai făcut decât să arăţi asta. Ce-ai dori să le spui celor care se crucesc?

CO: Să știi că mulți dintre cei care s-au crucit la primele pagini acum îmi sunt fani declarați. Într-adevăr, limbajul este șocant, pentru cei care nu au mai citit genul acesta de literatură. Și mai știu că este ciudat, însă, negru pe alb, cuvintele biciuiesc. În comunicarea orală, știi cum se spune, verba volant. Înjuri, ți se răspunde, e eliberarea. În scris, cuvintele rămân închise acolo. Și, de câte ori deschizi cartea, ele te șfichiuiesc pe obraz. Cine mi-a citit cărțile chiar a avut curaj.

NIG: Ai toată apreciarea mea pentru felul în care ştii să îţi faci reclamă, felul în care alegi să te faci cunoscută. Chiar dacă este extrem feminin, stilul tău descrie a business woman. Fan-club, True-Blue, Fashion, Parfumuri.Cărţile tale au înregistrat vânzări de ordinul miilor. Se poate trăi în România din vânzări de carte dacă nu te cheamă Cărtărescu, să zicem?

CO: Nu se poate trăi doar din vânzări de carte, pentru că nu există atâta public cititor. La noi, spre deosebire de alte țări, nu sunt mulți cititori de carte. Însă marketingul a fost important pentru mine, dacă tot ai amintit, altfel m-aș fi făcut cunoscută mai greu. Eu lucrez în PR și Comunicare (la o companie națională) și am folosit experiența mea în promovarea cărților mele.

 

13140723_1172573752776567_261779166_n

 

NIG: Mergi cu Herg Benet. Recomanzi aceasta editură. De ce?

CO: Este o editură în care am simțit că suntem o echipă. Nu știu cum e la alte edituri, dar eu mă simt foarte bine la Herg Benet. Îmi place că pot discuta deschis cu Alexandru Voicescu, managerul editurii și scriitor, îmi place că e exigent și vizionar.

NIG: Unii critică faptul că încerci să schimbi percepţia despre scriitori, că faci reclamă la hainele şi bijuteriile pe care le porţi la lansări. Dacă aş fi făcut un interviu cu tine m-aş fi oprit aici şi ţi-aş fi ascultat părerea. Dar acesta e  un dialog, deci o să spun că sunt de acord cu acest concept, îl găsesc interesant, dar scriitorii  trebuie să ,,respire,,  doar singurătate, nesomn şi tutun, nu? Care ar fi motivul criticii aici?

CO: Probabil că schimbarea este acceptată mai greu. Prejudecata generală despre scriitor era alta, iar cu ceea ce am venit eu: turnee în țară, fan club de carte, ținute, accesorii, lansări în locuri atipice cu muzică și entertainment, toate acestea arată bine, dar obligă la niște eforturi. Posibil aici să fie temerea că standardele în care era încadrat un autor să fie nițel redesenate. Dar eu am văzut totul ca pe o adaptare la vremurile de azi și la gusturile oamenilor. Eu nu am făcut decât să arunc cu artificii peste ceea ce exista.

NIG: Acum ceva vreme, criticul literar Alex Ştefănescu a spus într-un interviu că ceea ce tu şi alte scriitoare contemporane scrieţi, nu va rezista. Deşi, la un moment dat, mi s-a părut că domnul Ştefănescu era total de acord cu stilul acesta altfel.  Am fost surprinsă când am citit acel articol. Sau poate nu am fost… Tu ce crezi?

CO: Cred că Alex Ștefănescu a vrut să scrie despre mine și atât. Chiar ne-am intersectat de curând într-o discuție pe Facebook și m-a rugat să scriu altceva, ca să mă laude. Eu nu scriu ca să fiu lăudată de critici, scriu pentru mine și pentru cititori. A propos, în luna mai, public o nouă carte, „Până când mă voi vindeca de tine”, fără legătură cu amanții.

 

13105914_1172574159443193_1422662347_o

 

NIG: Tu, ca scriitor, ce crezi, literatura ta va rezista?

CO: Nu știu dacă va rezista, gusturile literare se schimbă, periodic apare ceva ca trend. Însă îmi place să cred că despre stilul meu ca și despre curajul meu se va mai vorbi.

NIG: Lansările tale au oameni. Vinzi. Mulţi îţi cer cărţile, le comandă pe internet apoi se fotografiază cu ele. În ţară, în lume. Este free advertising în toată regula  şi lucrul acesta mi se pare grozav. Eşti una dintre cele mai citite scriitoare contemporane. După ce vor citi afirmaţia de mai sus, unii vor exclama ,,da, aşa este,, . Alţii însă, vor strâmba din nas, politicos spus, şi vor gândi că vorbesc prostii sau că sunt prost informată. Ce ai vrea să le transmiţi acestor oameni?

CO: Le recomand să verifice topurile de vânzări, unde eu mă mențin constant, încă de la prima carte, sunt autori care nu figurează nici între primele 50 de locuri. În general, nu încerc să conving pe nimeni de nimic. Oamenii trebuie să se convingă singuri și nici nu e obligatoriu să plac tuturor.

NIG: Care este cea mai aspră critică literară care ţi s-a făcut?

CO: Că am devenit arogantă, asta pentru că pur și simplu, într-o perioadă plină de drumuri, evenimente, scris, casă, efectiv nu-mi ajungea timpul. Și nu puteam vorbi cu toată lumea la fel ca înainte. Dar pentru mine a fost bună această etapă, atunci am știut cine îmi este alături cu adevărat sau cine doar cerșea atenție sau mă considera un furnizor de self esteem.

NIG: Ce aduc nou cărţile tale în literatura romanescă?

CO: Stilul, aparent facil, abordarea directă, autenticitatea, cărțile au fost scrisă în real time, ca să zic așa.

 

13148481_1172573216109954_1998782247_oNIG: Cred că avem câţiva scriitori foarte buni care vor rămâne undeva la margine pentru că nu ştiu cum să se facă ştiuţi, cunoscuţi, care nu sunt descoperiţi sau care, mai rău, sunt ignoraţi. După cum vezi în oamenii de litere de la noi au început să semene foarte mult cu politicienii noştri. Ce crezi, personal, despre USR?

CO: Nu pot să am nicio părere despre USR, nu am legături cu acest organism și nu sunt la curent, decât foarte vag, cu ce se petrece acolo.

NIG: Ultima ta carte are în ea povesti de dragoste adevărate, văzute prin ochii tăi,, Ochi frumoşi, apropo. Nu-i aşa că oamenilor le place să vorbească despre iubirile lor, chiar dacă vorbesc de fapt şi despre durerile lor? ,,Până când mă voi vindeca de tine,, pare total diferită de povestea amanţilor. Mi-ar plăcea să văd în ea poveştile de iubire ale unor foşti amanţi, poveşti care au un happy-end după ce au început incert. Vorbeşte-mi, te rog, despre această carte.

CO: Da, este o carte diferită, un proiect început chiar înainte de cel cu amanții. Este un volum de proză scurtă, povești reale contemporane, despre iubiri frânte și vindecarea de după. Aventuri care se credeau iubiri eterne și iubiri transformate în aventuri. Suferința face parte din dragoste și ne călește pentru următoarea iubire.

NIG: Pe siteul tău ai scris două articole bune despre viaţa celor divorţaţi din România. De ce după plimbarea la starea civilă şi la altar, topiți-de-ndrăgostiţi, după ce jurăm că numai moartea ne mai poate despărţi, după casă/masă/soacră plus doi-trei copii, ajungem în dormitoare străine(maşini, hoteluri, păduri, păşuni, toate astea fie reale, fie virtuale) cu o persoană total diferită de cea lângă care am jurat ba una, ba alta?

CO: Pentru că se întâmplă să alegem prost, atunci când ne căsătorim, și nu putem recunoaște. Așa cum am mai scris, românii nici nu au în obicei să apeleze la un specialist în probleme de cuplu, pentru a-și cunoaște mai bine frământările. Preferă să le rezolve singuri, așa cum au apucat să vadă în casele părinților, și de aceea multe divorțuri se fac în ură, iar cei care suferă sunt copiii. Când acasă nu mai vii cu plăcere, găsești o supapă, pentru că omul nu poate trăi doar cu o ciorbă bună. Sunt multe de discutat aici, dar principala cauză este educația incompletă, lipsa de comunicare dintre părinți și copii, viitorii adulți. Mă refer la segmentul de vârstă 35+. De altfel siteul de care pomenești lor li se adresează, în primul rând,

https://dupa35.com/

13105955_1172574119443197_1204998576_o

 

NIG: Corina, suntem victima propriilor alegeri atunci când vorbim despre iubire, căsnicie, adulter?

CO: Cred că am răspuns mai sus și la această întrebare. Da, noi alegem și, ceea ce nu realizăm luați de val, este că putem alege să trăim frumos, fără să rănim pe cei din jur. Știi cum se spune despre un bărbat care își înșală nevasta: e domn dacă știe cum să o facă, fără ca ea să afle. Despre abilitate e vorba.

 

13148428_1172573969443212_777299511_o

Foto credits: Dragoș Boldea, Radu Bădoiu, Cătălin Pop

Elevi şi profesori, actori și film la “Gheorghe Lazăr”

Posted by Stefan Strajer On May - 5 - 2016

Elevi şi profesori, actori și film la “Gheorghe Lazăr”

 

Autor: Marinela Rusu

 

În acest an școlar, la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, au fost reluate spectacolele-lectură oferite de actorii Teatrului Naţional „Radu Stanca” din localitate. Scopul declarat al acestui proiect pus în scenă de oameni de cultură ai oraşului nostru, precum prof. univ. Anca Sîrghie și actrițele Rodica Mărgărit, Lerida Buchholzer, Geraldina Basarab și Dana Lăzărescu, este de a facilita întâlnirea liceenilor cu operele autorilor români și cu universul artelor spectacolului într-un mod inedit și incitant.

Programul din acest an aduce ceva nou. Introducerea auditoriului în lumea lui Homo lector începe cu o expoziție de carte, realizată de responsabilul Centrului de Documentare și Informare – Marinela Rusu, de și despre Radu Stanca: critica și operele scrise de autor, existente în colecțiile Centrului de Documentare și Informare al Colegiului, dar și titluri noi cu date biografice inedite, apărute sub semnătura unor cunoscuți exegeţi. Este vorba despre Radu Stanca – Dăltuiri, ediție editată la Academia Română. Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2012 și Radu Stanca. Profil spiritual, în două volume, apărute în anul 2015 la aceeaşi editură, sub semnătura profesorilor Anca Sîrghie și   Marin Diaconu, acestea din urmă fiind prefaţate de acad. Eugen Simion. În luna martie 2016, Anca Sîrghie a lansat o nouă carte, Radu Stanca. Evocări şi interpretări în evantai, Editura Technomedia, comemorând astfel pe autorul celor mai frumoase balade scrise vreodată la Sibiu.

IMG_1321

Foto.Prelegerea ţinută de prof. Anca Sîrghie despre autorul care ar fi împlinit 96 de ani…

Ca un preambul al recitalului care a urmat la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” în zi de martie, am fost introduși prin expozeul Ancăi Sîrghie în atmosfera anilor postbelici, am putut vedea diferitele fațete ale OMULUI Radu Stanca, autorul de poezie, omul de teatru, artistul captivat de muzica clasică sau îndrăgostitul de vechiul burg – Sibiu. Am aflat că Radu Stanca a publicat Legenda peștilor la vârsta de 12 ani și că scrierile sale axate pe tema iubirii, a vieții și a morții cu trimiteri la mitologia greacă, scenele alegorice ori baladele romantice (Arhimede şi soldatul, Bufallo Bill, Un prinţ valah la porţile cetăţii, Lamentaţia Janei d-Arc, Fata cu vioara, Baladă studenţească, Nocturnă etc.) nu se încadrau în direcțiile trasate de ideologia comunistă a literaturii proletcultiste. Drept consecință, nici măcar una dintre piesele de teatru scrise de el (dintre cele 15 titluri, voi menţiona doar Hora domniţelor, Ostatecul, Oedip salvat, Secera de aur ) nu a putut fi pusă în scenă antum.

Cărțile prezentate în cadrul activității de către Anca Sîrghie oferă profesorilor și elevilor lăzărişti informații consistente privind viața personală, opera și cariera teatrală a lui Radu Stanca, dar, în același timp, ilustrează viața culturală efervescentă din Sibiul postbelic și oferă date inedite despre muzicieni, actori, scriitori de marcă ai vremii. Menționăm aici doar câteva nume care apar la capitolul Evocări în cartea recent apărută, Radu Stanca. Profil spiritual: actorii Ion Besoiu, Adela Mărculescu, Paul Mocanu, Theodor Portărescu, Geraldina Basarab, Mihai Bica, Dana Lăzărescu, Mihai Coman, Gabriela Neagu, profesoarele Elena Gherman, Anca Sîrghie, Rodica Botta, medicul Gheorghe Telea. Asemenea evocări, care au luat forma unor interviuri şi dialoguri sau pe aceea a mărturisirilor directe, au fost completate cu noi autori, devenind capitolul pivot al recentei apariţii la Sibiu a volumului Radu Stanca. Evocări şi interpretări în evantai, carte în care Anca Sîrghie propune lectura unor cercetări mai speciale realizate pentru a completa exegeza scriitorului.

Un alt autor promovat în cadrul acestei întâlniri lăzăriste este Lucian Blaga, personalitate remarcabilă care a dat numele universității sibiene. Vorbim aici despre cartea Lucian Blaga și ultima lui muză apărută anul trecut sub semnătura doamnei prof. Anca Sîrghie și despre filmul documentar Amintiri despre Lucian Blaga, care cuprinde un interviu-document cu Elena Daniello realizat de profesoara sibiană în anii 1998-2000 la Cluj. Filmul proiectat a impresionat întreaga asistenţă.

Recitalul din poezia lui Radu Stanca oferit de actrițele sibiene ne-a atras, ne-a captivat și ne-a trezit interesul pentru opera scriitorului. Amintim aici câteva titluri: Exercițiu în aer liber – pornind de la experiența trăită de autor în perioada imediat următoare celui de al Doilea Război Mondial; Testament – versuri emoționante prin care tatăl, la sfârșit de drum, îi cere fiului său, Barbu, să-i reaprindă steaua și să-l aducă în amintirea noastră, Despărțire – poezie ale cărei versuri au fost puse pe note de compozitorul Marian Nistor și cântate de inegalabila Mirabela Dauer; Corydon – versuri care ne-au amintit de magistrala interpretare a lui de Florian Pitiș, “Prințul penumbrelor”, vocea ale cărei inflexiuni inconfundabile ne încântă încă sufletul. Surpriza momentului de recital au constituit-o mărturisirile făcute de actriţe, care şi-au amintit momentele de viaţă în care l-au întâlnit pe Radu Stanca sau au fost marcate de opera lui. Actriţa Lerida Buchholzer, ca liceană la acest colegiu sibian, a citit în bibliotecă câteva piese de Radu Stanca, într-o ediţie tocmai atunci apărută, lectură care i-a îndreptat paşii spre teatru. Dana Lăzărescu l-a văzut la 7 ani în Rm. Vâlcea pe Radu Stanca, regizorul care i-a admirat ochii frumoşi. Destinul a făcut ca atunci când era tânără actriţă, ea să joace în 1975 la Teatrul de Stat din Sibiu rolul Dragomarei în piesa cu acelaşi titlu a lui Radu Stanca şi îndrăgostindu-se de partenerul ei de scenă să se căsătorească…

Încheiem această scurtă prezentare a evenimentului cultural desfăşurat în 11 martie 2016 la Colegiul Naţional “Gh. Lazăr” din Sibiu, cu viziunea autorului despre orașul care l-a inspirat şi i-a călăuzit pașii timp de două decenii: “Sibiul a fost nu numai colaboratorul intim al tuturor încercărilor noastre literare din acest răstimp, ci şi auxiliarul cel mai de preţ al unei studenţii literare… Cosmopolitismul lui atent, discreția lui grațioasă, impertubabila-i comuniune cu trecutul s-au scurs, toate, ca o leneșă muzică de cameră, din sipetul lui întredeschis, în inimile noastre, ce-o vor păstra.”

tête-à-tête, NIG și pianistul Teo Milea

Posted by Nuta Istrate Gangan On May - 4 - 2016

 

10_D2_6289_LR-900x444

 

25 din peste 1700 de concurenți au ajuns in finala Radio CBC Searchlight Canada, un concurs organizat de radioul #1 din Canada. Printre finaliști se află si  pianistul român Teo Milea. Timișoreanul este singurul finalist solo,  ceilalti sunt …trupe.

,,La inceput a fost muzica clasică, spune Teo. Am participat la diverse concursuri naționale și internaționale de pian,  dar și din Germania, Elveția, Austria, Ungaria sau Statele Unite ale Americii. În 2010, am avut ocazia să colaborez cu Opera din Viena, în cadrul Festivalului Internațional de Operă de la St. Margarethen, în “The Magic Flute”  de Mozart. Am petrecut o  bună perioadă de timp în Elveția și Germania, unde am cântat într-un duo cu formula pian – nai. Apoi, am început să explorez noi stiluri muzicale  – rock, pop, jazz nu, funk, ambiental.Am cântat în mai multe trupe pe care le-am înființat împreună cu alți muzicieni,,

NIG: Și așa s-a  format Teo Milea Style. Pasiune, talent, originalitate, pianul tau șoptește, strigă, vibrează, mângâie; e când liniștit când furios, când grav, când jucăuș.Iar tu  ești pianistul care, fie la cravată  și costum, fie  în blugi și tricou, ridică publicul  în picioare. Teo, cum ți-ai descrie  stilul?

TM: Timp de 24 de ani am studiat muzica clasică şi clar şi-a pus amprenta în compoziţiile mele actuale şi viitoare. Pe lângă clasic am avut întotdeauna pasiunea de a cânta şi alte genuri muzicale cum ar fi pop, rock sau funk, iar când am început să îmi aştern ideile pe hârtie am pus 50% clasic iar în cealaltă jumătate am pus puţin din fiecare gen nou.  Sunt un compozitor crossover, la graniţa celor două lumi, cea veche şi cea nouă, dar mulţumesc Cerului pentru  că la concertele mele, în public, îmi regăsesc prieteni din ambele lumi. Muzica unește, atunci cand este dăruită din suflet!

NIG: Teo Milea, de când şi de ce pianul?

TM: Când m-a dus mama la şcoala de arte la 6 ani, trebuia să duc mai departe moştenirea tatălui meu în lumea sculpturii. Pentru că în şcoala primară se putea studia doar pianul sau vioara, am ales pianul cu gândul că în clasa a-V-a mă voi transfera la sculptură. Spun astăzi că nu am abandonat visul tatălui meu, ci doar l-am deraiat puțin, dar am rămas în lumea artei muzicale și astfel s-a transformat în pasiunea vieţii mele, aceea de a fi pianist şi compozitor şi chiar mai mult, de a bucura sufletele.În studenţie am început să cochetez şi cu alte genuri muzicale decât cel clasic, pentru că adolescentul rebel la acea vreme avea convingerea că fetele vor prefera mai degrabă o baladă rock sau pop decât un Enescu sau Rachmaninoff.

NIG: Ai cântat în România, ai cântat în Europa. Cu succes. De ce ai plecat de acasă?

TM: În viaţa fiecărui artist apar oportunităţi iar eu sunt omul instinctului. Când îmi apare o idee muzicală nu stau să o analizez, o iau ca atare şi o aştern pe partitură, o cizelez, urmând ca apoi să iasă o piesă bună care este pe placul publicului meu. La fel a fost şi Canada, a venit idea, am aşternut-o pe hârtie am discutat-o cu jumătatea mea şi planurile s-au concretizat fără efort în această direcţie.

NIG:  De ce Canada?

TM: Prin muzică vorbeşti acelaşi grai, indiferent de locul în care te afli. Am simţit că pe continentul Nord American pot să mă exprim la fel de bine ca din orice colţ al lumii, doar că prin muncă susţinută, ambiţie şi lucrul bine făcut voi avea posibilitatea de a-mi continua cariera la nivelul pe care mi-l doresc. Uneori simt că nu eu am ales Canada, ci ea m-a ales pe mine. Lucrurile s-au întâmplat atât de repede, din momentul în care am hotărât să schimb reşedinţa încât, cu siguranţă, aşa trebuia să se întâmple. Iar acum, după 6 luni de când sunt aici, după patru concerte deja, două în Toronto, unul în Waterloo, unul în Montreal, mă simt acasă în Canada.
Teo Milea - Live in Concert

NIG: Apropo, ai observat  vreo diferenţă între publicul european şi cel canadian?

TM: Muzica de pian este un limbaj universal; prin acest limbaj comunic cu publicul meu într-un schimb de energie, de zâmbet, de pace şi câteodată chiar prin lacrimi, indiferent de ţara, oraşul sau continentul în care concertez. Nu mai ai nevoie de cuvinte atunci când închizi ochii pe scenă şi în sală, şi te laşi purtat într-o lume sinceră, plină de amintiri sau vise din viitor. Publicul din ziua de astăzi, prin toate canalele media pe care le are la dispoziţie, vine foarte pregătit la concerte; vine cu temele făcute. Are toate datele necesare din vastul internet sau de  pe site-ul artistului. Când intră în sală ştie pentru ce a plătit biletul, vine să îşi ia porţia de linişte, să se bucure de ceea ce susţine şi promovează şi să îşi confirme sau să îşi reconfirme că, din nou, a făcut o alegere bună. Nu am observat o diferenţă între publicul european şi publicul de aici. Am realizat cu bucurie că muzica mea vorbeşte la fel tuturor, indiferent de naţionalitate sau zonă geografică. Reacţia oamenilor de aici a fost extraordinară, iar cele două concerte sold-out dinToronto mi-au confirmat acest lucru.

NIG: Vorbeşte-mi puţin despre muzica ta. Ce ai scris până acum, ce discuri ai scos?

TM: În Aprilie 2012, de dragul soţiei mele şi la încurajările ei, am început să compun, iar 6 luni mai târziu aveam primul meu disc cu cele șapte compoziţii ale mele, “On white … and black keys”. A fost startul  într-o lume nouă, total necunoscută, dar pe care am descoperit-o alături de prietenul meu cel mai bun, publicul. Mare mi-a fost bucuria când în 2014, acest disc s-a clasat pe locul 2 în topul radioului Solopiano.com din Statele Unite.

Trei ani mai târziu, pe 1 octombrie 2015, cu 20 de zile înainte de a-mi muta reşedinţa peste ocean, lansam discul minţilor deschise – “Open Minds”, un disc prin care îmi arăt aprecierea şi dragostea faţă de publicul care m-a susţinut şi m-a încurajat că orice vis este realizabil, atunci când crezi în el. Am împărtăşit cu publicul meu bucuria de a câştiga titlul de Best Classical album 2015 la acelaşi radio Solopiano.com şi premiul Best ambient/instrumental 2016 album la Gala premiilor Akademia din Los Angeles.

Teo Milea - Summer Garden

NIG: Am ascultat Agony and Extasy unde pianul tău surprinde inefabilul pe clape, am ascultat Nostalgia şi Silence, adevărate poezii pe clapele alb-negre şi am ascultat Ireversibil unde cred că ai combinat câteva genuri de  muzică într-un amalgam pasional. Cum l-ar descrie pianistul Teo Milea pe omul Teo Milea?

TM: Teo, este un om care trăieşte pentru şi prin oameni. Este acelaşi om cu Teo, pianistul de pe scenă, nu poartă mască, nici nu interpretează un rol. E cald, e jovial, glumeşte şi acasă şi pe scenă. Se bucură de ceea ce are şi nu râvneşte la ceea ce nu-i de nasul lui. Este omul care priveşte întotdeauna partea plină a paharului şi este omul care vrea să aducă în permanenţă bucurie şi zâmbet celor care-l înconjoară. Când dai iubire, primeşti iubire!

NIG: Frumos spus:)
Un ziarist din Toronto, după ce te-a ascultat, a  fost surprins că nu ai fost contactat până acum de regizori pentru a scrie muzica de film. Ai asta în plan pe viitor?

TM: Da, cu siguranţă. Majoritatea oamenilor care vin la concertele mele îmi spun că muzica mea este extrem de cinematică; spun că închid ochii şi văd un film derulându-se, că îşi pot alege personaje sau ei sunt personaje şi se lasă purtaţi în lumea pe care muzica mea o creează. Sunt, la rândul meu, foarte curios să văd cum îşi va pune amprenta noul meu oraş adoptiv asupra compoziţiilor mele următoare. Lucrez la câteva piese în acest moment şi simt o schimbare de energie în nuanţele şi ritmul pe care Toronto le impune noilor compoziţii.

 

Teo Milea - The Philharmonic TM

NIG: Ești în finală! Ce se întâmplă dacă vei câştiga Radio CBC Music Searchlight?

TM: Cel mai mare câştig pe care l-am dobândit în urma participării în această competiţie, este să descopăr atât de multă susţinere din partea oamenilor care îmi iubesc muzica. Acesta este premiul meu, Publicul – oamenii cu mintea deschisă spre nou, spre emoţie, spre frumosul din noi. De aceea, indiferent în care etapă a acestei competiţii mă voi opri, ştiu că deja am câştigat enorm şi sunt extrem de recunoscător şi fericit pentru asta.

 

Teo Milea

 PhotoCredit: Mihai Toth, Sabin Cercel și Nick Ruxandu, Flavius Neamciuc
 Teo Milea poate fi găsit aici: http://teomilea.com/  și poate fi votat zilnic pânâ în 9 Mai la: https://www.cbcmusicsearchlight.ca/entries/68879

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors