Archive for the ‘Cultural’ Category

Nebunul cu ochii închişi. Poveşti de viaţă

Posted by Stefan Strajer On January - 18 - 2017

Nebunul cu ochii închişi. Poveşti de viaţă

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, USA)

 

Recent a apărut la Editura INTEGRAL din Bucureşti o carte interesantă, demnă de atenţie, „NEBUNUL CU OCHII ÎNCHIŞI” ce consemnează aducerile aminte ale lui Mony Bordeianu în dialog cu Doru Ionescu. De la început, autorul ne avertizează că volumul nu este o lucrare de beletristică, nu e nici o autobiografie şi nici măcar o expunere exactă a celor întâmplate de-a lungul anilor, ci e doar o încercare de a relata nişte „poveşti de viaţă”.

Este îndeobşte cunoscut că nu există o reţetă generală pentru redactarea unei recenzii, pe considerentul că fiecare carte este un unicat. Originalitatea lucrării care, în mod evident, trădează un profund caracter autobiografic probând o adevărată abundenţă de păreri personale şi argumente proprii captivante, mă îndreptăţesc să purced la o prezentare incitantă şi agreabilă a scrierii.

Referitor la autor, titlul lucrării şi background-ul cărţii, se impun din start câteva precizări. Mony Bordeianu este unul dintre fondatorii trupei Phoenix, ce se numără printre primele formaţii de muzică rock din România, membrii săi abordând numeroase subgenuri ale rock-ului, itinerarul stilistic desfăşurat pe aproape jumătate de secol, pornind de la muzică beat, rock psychedelic şi hard rock şi ajungând la etno-rock. Înfiinţată în 1962 sub numele de „Sfinţii”, trupa a cărui lider incontestabil a fost şi este Nicu Covaci, grupul a marcat tinereţea generaţiilor de români şi a lansat mari muzicieni şi piese nemuritoare. Mony Bordeianu a fost cel dintâi solist al trupei noastre atât de iubite. Visător înveterat, a plecat în lume într-un moment în care Phoenix era pe culmile succesului după ce ajunsese foarte îndrăgit, chiar adulat, show-ul său fiind de neegalat în România. „Viaţa lui Mony Bordeianu, solistul şaizecist de la Phoenix. Plecat în plină glorie şi pe nepusă masă în America, după şapte ani revine în Europa, să renască alături de cei ce i-au dat re-nume. Dar Vremurile s-au schimbat. O poveste adevărată cu tâlc şi…cântec, la propriu şi la figurat!” (Doru Ionescu).

Cartea reproduce traseul autorului constituit din înşiruirea evenimentelor evocate în cadrul unui dialog cu Doru Ionescu, cel care „recidivează” (pentru a câta oară?!) în recurgerea deosebit de plăcută şi atrăgătoare la tehnica interviului. Mony Bordeianu vorbeşte deschis şi fascinant despre viaţa şi dragostea lui secretă, despre muzică şi rătăcirile sale prin lume. Titlul ales este numele unui cântec devenit una dintre cele mai îndrăgite compoziţii ale grupului (text: Florin-Mony Bordeianu; muzica: Florin-Mony Bordeianu şi Nicu Covaci).

Moni Bordeianu

Foto. Moni Bordeianu

Structura cărţii, realizată cu intercalarea între capitole a unor excelente intermezzo-uri cu oameni care au scris istoria formaţiei Phoenix sau au participat activ la evoluţia legendarei trupe (Nicolae Covaci, Petru Umanschi, Victor Cârcu, Mircea Baniciu, Victor Șuvăgău, Kamocsa Bella, Cornel Chiriac, Mugur Winkler), îi conferă o particularitate care incită şi mai mult.

În primul capitol, intitulat „Lumina zorilor”, autorul ne face cunoscute câteva date iniţiale privind biografia sa. Aflăm astfel că s-a născut într-o noapte de februarie a anului 1948, într-un sat nu departe de Timişoara, Dudeştii Noi, în casa bunicii, unde stăteau părinţii săi, o casă pe o stradă de la marginea satului, „cu vecini nemţi şi ţigani”, o casă lipsită de curent electric, fără apă curentă, „cu toaleta în spatele casei, lângă grajdul cu porci, gâşte şi găini”. Din câte îşi aduce aminte, copilăria i-a fost frumoasă şi fericită. A fost botezat ortodox, dar la cinci ani a trecut la catolocism, bunica şi mama sa fiind nemţoaice. Anii petrecuţi la Dudeştii Noi au fost cei mai ușori şi fără griji, cei mai fericiţi şi veseli din viaţa lui. „O viaţă simplă, însă fericită”. În anul 1960, împreună cu familia, s-a mutat la Timişoara, ceea ce însemna „oraş, lume, tramvaie, maşini și o locuinţă cu lumină electrică, baie, aragaz, apă la robinet”. A intrat la liceu, făcea canotaj şi s-a îndrăgostit. În acest timp, a avut loc prima întâlnire cu muzica, declanşând o schimbare interioară şi prevestind ceea ce va urma, împrejurarea datorându-se unui vecin de-al său, „un domn mai în vârstă, gras, diabetic, dar cu o vastă poftă de viaţă”, care îl invita mereu să asculte Ray Charles, „Fats Domino”, Little Richards ş.a.

Capitolul al II-lea, „Vremuri”, ne prezintă noi informaţii despre familia sa trăitoare în satul natal, „un sat plin de şvabi” şi despre anii copilăriei. „Bunica era şvăboaică, mama era şvăboaică, iar tata a fost alocat în acel sat ca învăţător sau ca profesor şi aşa a cunoscut-o pe mama”. Destăinuirile sunt fără echivoc: „Tata, Ion Bordeianu, a fost învăţătorul mamei, ea – eleva lui (…). Tata fusese ofiţer în război, iar după aceea l-au făcut învăţător; mai târziu, a lucrat ca inspector contabil la Judeţ, la Timiş, alocat pentru colectivele agricole, ceea ce ne-a ajutat să nu ducem lipsă de fructe, carne etc. Mama, Ana Bordeianu, născută Keller, era casnică, iar bunica lucra la colectiva din sat. După naşterea mea, tata a fost mutat la Bihor, iar mama şi cu mine am mers după el”.

Copilăria, frumoasă şi fericită, i-a fost marcată de multe schimbări de localităţi. După Bihor s-a mutat la Biled (jud. Timiş), din nou la Dudeştii Noi, la Lugoj şi iar la Dudeştii Noi. „Acum, când îmi amintesc, îmi dau seama că toată viaţa mea a fost o continuă călătorie”. Revenind la vârsta de 12 ani, care a însemnat mutarea la Timişoara, Mony Bordeianu îşi aduce aminte: „Mergeam des la film, eram mare-mare iubitor de film – asta a fost marea mea pasiune (tata a fost un timp, în tinereţea lui, pe vremea regelui, înscris la actorie la Viena – şi azi este pe lângă muzică, desigur. Mama luase şi ea ore de cântat la Opera din Timişoara, aşa că mama şi tata cântau des împreună, pe două voci, când era chef la noi sau aveam musafiri. Muzica era always in the air (…) Mă duceam de cel puţin trei ori pe săptămână la film, că erau vreo două-trei cinematografe şi la fiecare rula alt film”.

A început devreme cu muzica, melodiile, sunetul de instrumente, ritmurile şi dansul l-au atras de mic copil. Avea un vecin care cânta la chitară împreună cu un prieten de-al lui. Cu acesta a început, învăţând câteva acorduri, după care a ajuns încet-încet să cânte câteva bucăţi. Puiu Lazaru, mare chitarist de jazz şi foarte cunoscut în Timişoara, i-a devenit bun prieten şi l-a încurajat să se apuce serios de chitară. Petru Umanschi a fost însă cel care a contribuit enorm de mult la dezvoltarea sa şi l-a determinat să se îndrepte către muzică, fiind primul care i-a descoperit talentul.

Nicu Covaci si Moni Bordeianu concert in anii 1960 la Timisoara

Foto. Nicu Covaci si Moni Bordeianu la un concert in anii 1960 la Timisoara

Cu farmecul personal, Mony Bordeianu îşi aminteşte despre acele vremuri astfel: „Eu primeam pe atunci haine de la bunica mea care, între timp, plecase în Germania. Aveam geacă de piele, pantaloni strâmţi de catifea verde, cămăşi interesante… şi mai şi zdrăngăneam puţin la chitară. Eram interesant! Şi după aceea, când l-am cunoscut pe Nicu, s-a dezvoltat chestia asta cu muzica”. Întâlnirea cu Nicu Covaci s-a petrecut la un bazin de înot pe care îl frecventau amândoi. Au constatat că erau vecini şi că fiecare făcea şi muzică, că fiecare cânta la chitară şi aşa au început să cânte împreună. Au fost fermecaţi amândoi de refrenele celor de la „The Shadows”, de acompaniamentele cu trei chitare şi o tobă, imginea aceea contând cel mai mult pentru ei. Pe atunci, Mony începuse deja să cânte cu formaţia „Uranus” (Petr Wertheimer la saxofon, Paul Weiner la pian, Pilu Ştefanovici la tobe, Harry Coradini, voce, un chitarist şi Bordeianu, cu o chitară pe care i-o trimisese bunica, dar care mima doar, chitara nefiind conectată la priză… „Eu eram la chitara asta…şi la dans, adică făceam show! În geaca mea de piele parcă eram Elvis, fără să-l fi văzut vreodată. Ăsta a fost începutul meu!”.

„Vino să ne ascundem sus în nori!” este secţiunea care ne apropie de începuturile formaţiei. Aflând că Nicu Covaci vrea să-şi facă trupă (el, împreună cu Kamo Bella, aveau o „brigadă de agitaţie” la liceu), Bordeianu a început să se întâlnească zilnic cu el, dimineaţa, înainte de a merge la şcoală. Cântau pe două voci de la „Cielito Lindo” până la „Love me do”, hit-uri la acea vreme. Fiind vecin cu Nicu, care stătea la două străzi paralele de el, făcând şi canotaj împreună şi cântând împreună, a fost uşor să întemeieze o formaţie, cu un alt vecin, Claudiu Rotaru şi cu Kamo Bella, pe care îl ştia de la brigada liceului. Cântau de toate, dar, între timp apăruse o muzică nouă, promovată de „Shadows” şi, în special, „Beatles”, pentru ei o adevărată revelaţie, determinându-i să repete intens şi să îşi şlefuiască repertoriul. Au întâmpinat greutăţile inerente acelor ani (lipsa instrumentelor, a unui amplificator etc.), care, depăşite, le-a asigurat ocazia de a cânta la Facultatea de Mecanică. „Cântam tot ce ştiam noi atunci, asta era prin ’64-’65, şi ţin minte că deja cântam „Satisfaction” pe-acolo…, cred că era în ’65. Şi aşa a început. Şi am continuat la Mecanică, până nu ştiu de ce nu ne-au mai dat voie”.

Capitolul al IV-lea, „Nebunul cu ochii închişi”, debutează cu referirea la numele formaţiei care în 1965 era „Sfinţii”. „…de la început, de când ne-am zis formaţie, ne-am şi gândit cum să ne numim: Sfinţii. Nici nu ştiu cine a venit cu numele ăsta. N-am avut atât de mult de-a face cu serialul Sfântul, cred. Ne-am zis Sfinţii din cauză că eram rebeli şi mai golani, cum se zicea”. Pe zi ce trecea, Mony Bordeianu şi Nicu Covaci erau tot mai buni prieteni, compuneau şi prelucrau împreună, erau nedespărţiţi. Au reuşit amândoi la facultate, Bordeianu la Educaţie Fizică şi Sport, iar Covaci la Arte Plastice. Şi-au făcut cadou, acompaniaţi de un prieten, o excursie pe jos, cu rucsacurile în spate, de la Timişoara până la Muntele Semenic, care a durat o săptămână. După primi doi ani de facultate, Mony a trecut la fără frecvenţă pentru a se putea preocupa mai intens de formaţie a cărei activitate devenise una de anvergura.

Următorul capitol, „Miezul nopţii”, evocă ascensiunea Phoenix-ului… de fapt, a „Sfinţilor”. Anul 1968 a fost unul de referinţă în evoluţia trupei. Cu „Nebunul cu ochii închişi”, „Culegătorul de melci”, „Vremuri”, au fost admişi să participe la finala Festivalului Studenţesc de la Iaşi. Din juriu făcea parte şi celebrul Johnny Răducanu, dar de o covârşitoare importanţă s-a dovedit a fi întâlnirea cu Cornel Chiriac care i-a apreciat şi îndrăgit imediat. Trebuie spus că acesta, pe lângă că era un remarcabil manager, producător şi mentor, i-a devenit ulterior, lui Bordeianu, un prieten deosebit care îl accepta aşa cum era. De la festival, formaţia a plecat cu Chiriac direct la Bucureşti pentru a antama imprimarea primului disc. Pe durata a două săptămâni, acesta a aranjat toate treburile, a deschis toate uşile şi le-a înlesnit agreabile întâlniri cu Dichiseanu, Liviu Tudan ş. a.

Merită reprodusă relatarea, în stil propriu, a amintirii privind importanţa evenimentului şi a primelor consecinţe: „…mai ales de atuncea, de la Iaşi, am simţit ce viitor avem. Şi s-a văzut că oriunde cântam, oriunde aveam succes. Chiar şi atunci când am cântat la Balul Bobocior de la IATC din Bucureşti, când ăştia de la partid, care aveau fiicele acolo, au venit şi au cerut să ne schimbăm numele, să cântăm româneşte. Printre cei care au insistat mai apoi să ne afiliem la Casa Studenţilor din Timişoara a fost şi Ion Iliescu, viitorul preşedinte al României. Pe atunci, era şeful UTC-ului din ţară şi ne-a ţinut o morală, că nu merge ca noi – fiind studenţi – să ne agităm aşa, de capul nostru. La revenirea la Timişoara, am intrat la Casa Studenţilor şi am fost trimişi la festivalul de la Iaşi, în 1968. Noi plecaserăm la Bucureşti să cântăm la balul bobocilor, cu toată gaşca, cu sculele, toţi, cu toate, cu avionul. Pe avion, dă-i cu băutură, când am ajuns eram tocmai în formă. Acolo l-am cunoscut pe Vali Ceauşescu, un băiat drăguţ şi fin, parcă provenea din altă familie… După balul bobocilor de la IATC, am zis că Sfinţii nu mai merge în niciun caz. Atunci, după câte îmi aduc aminte, din câte am auzit şi de la Kamo, Claudi a venit cu ideea. „Hai, să ne numim Phoenix. Ne renaștem”. Ăsta a fost mesajul din spatele noului nume”.

Atunci au fost lansate nemuritoarele „Vremuri”, „Canarul”, „Nebunul…”, formaţia beneficiind de aportul unor prieteni de nepreţuit, Şuvăgău şi Cârcu, care le-au asigurat textele. În ’68 şi 69, trupa a cântat câte trei luni la mare: în primul an, la Mamaia, iar în al doilea, în Eforie Nord. Asta a însemnat cântat în fiecare zi (de fapt, noapte), ceea ce a rodat şi a sudat enorm trupa. Atunci s-a legat o frumoasă prietenie cu Nancy Brandes şi cu Ovidiu Lipan-Ţăndărică, formaţia „Roşu şi Negru” cântând la un restaurant vis-a-vis de clubul în care se produceau cei de la Phoenix.

Diviziunea cărţii „Hei, pletoşi, cu pantaloni strâmţi şi soioşi!” ne previne din chiar prima propoziţie despre stadiul evoluţiei membrilor trupei: „Deveniserăm idoli şi vedete, chiar eram o gaşcă deosebită. Aveam cămăşi făcute de mama lui Nicu, pantaloni cum purtau Rolling, făcuţi de un croitor priceput, cizme la comandă”. Este evocată apoi o mare dragoste, cu Marieta: „Eram o pereche interesantă, toată lumea zicea prin oraş Mony şi Marieta se plimbă la Violeta (o cofetărie). Cu toate că m-a înşelat la un moment dat, eu, mai romantic şi pentru că îi promisesem „dacă plec din ţară vin, mă căsătoresc cu tine şi te scot de aici”, am şi făcut asta”.

Următorul pas al itinerarului aducerilor aminte, „Ar vrea un eschimos”, readuce în memorie două piese de arhivă ale formaţiei, şi anume, „Pădure, pădure” şi „Bun îi vinul ghiurghiuliu”, iar în continuare „Totuşi sunt ca voi” şi sunt evocate filmul „Canarul şi viscolul”, precum şi condiţiile în care au fost create textele şi melodiile unor compoziţii ca „Vremuri”, „Canarul”, „Totuşi sunt ca voi”, „Omul 36/80”, participarea la primul festival de muzică pop, organizat de studenţii de la Arhitectură, 16-22 decembrie 1969.

Capitolul al IX-lea, intitulat „Vânt hain, ce m-ai dus spre apus”, este unul de mare semnificaţie în istoria trupei, relevând amănunţit un moment de o imprtanţă covârşitoare în viaţa celui intervievat, plecarea din ţară. Mony Bordeianu a plecat renunţând la viaţa sa de excepţie alături de membrii formaţiei Phoenix, datorită familiei sale. Problema plecării din ţară s-a pus în familia sa dintotdeauna, deoarece bunica şi mama lui erau de naţionalitate germană. Strămoşii familiei din partea mamei de prin preajma oraşului Ulm, pe vremea Austro-Ungariei, regina Maria Elizabeta a Austriei oferindu-le, prin secolul al XVI-lea, şvabilor, pământ în Banat. După primul război mondial, pe la 1919, părinţii bunicii au plecat în America, bunica rămânând pe când avea 15 ani, în România. Pe atunci, nu s-a pus problema ca bunica să plece şi ea. Dar, după al doilea război mondial, sora mamei, care era împreună cu un neamţ din armata hitleristă, a trebuit să fugă din România, stabilindu-se în Germania. Cam prin 1953, bunica autorului a depus actele ca mama, el şi fratele său să plece şi ei în străinătate. În anul 1958, doar bunica a primit actele de plecare, cei rămaşi chiar uitând de această chestiune. După vreo trei-patru ani, au decis, însă, să depună din nou actele şi iarăşi au fost respinşi. Bunica venea permanent în vizită în ţară şi aducea discuri, staţii de amplificare şi chitare, dar şi insista să-şi depună din nou actele. La îndemnul unui lucrător din Securitate, tata lui Mony a divorţat, împrejurare care putea facilita aprobarea plecării mamei cu copiii şi crea condiţii pentru posibilitatea de a uza de cererea de reîntregire a familiei. Când nimeni nu se mai aştepta, în martie 1970, solicitanţii au fost chemaţi la Miliţie pentru a-şi ridica documentele de plecare. Urmarea imediată a fost că Mony Bordeianu s-a trezit dat afară de la facultate, chiar cu puţin timp îainte de examenul de stat.

Plecarea a fost determinată de un moment de cumpănă evocat cu emoţie: „atunci, noi cu Phoenix-ul eram practic la apogeul nostru, ieşise al doilea disc, aveam concerte, aveam turnee cu Teatrul de Revistă din Ploieşti, mergea totul bine, aveam cântări, eram deja cineva. Şi-atuncea am primit aprobarea. Am stat să văd ce fac, ce fac, ce fac… rămân… plec… Dacă eu nu aş fi plecat, mama şi cu fratele meu n-ar fi plecat, iar bunica ar fi murit acolo de durere de inimă!  Frate-meu avea 15 ani, m-am gândit că poate îi stric viitorul… eh, şi-aşa m-am hotărât să plec… şi am plecat! De ce? De ce am lăsat Phoenix? Nu aş vrea să treacă nimeni prin starea mea de atunci. Durere şi tristeţe e puţin spus. Pentru că eram rupt în două. Pe de o parte era familia mea şi pe de altă parte, viaţa mea toată: trupa, prietenii, Nicu, Marieta, viitorul meu…”.

Nicu Covaci si Moni Bordeianu pleaca in turneu national in luna martie Vremuri – Remember the 60

Concertul de adio care a avut loc la Sala „Olimpia” din Timişoara este redat cu nostalgie, în aceiaşi termeni: „A fost un concert frumos. Am cântat tot ce-am vrut. Ne-am datr drumul. Mai ales eu. A fost şi aşa, un fel de tristeţe şi amărăciune, care s-au transformat puţin în agresiune, că trebuie să plec, şi că asta e…Şi zic: „Acuma pot să spun şi eu ce am pe suflet, anumite lucruri care mă deranjează”. Mă rog, pe vremea aia, fiind tânăr, şi – vorba aia – rebel, le-am zis la toţi ăştia care erau în costum şi cu cravată să iasă afară că sunt tâmpiţi. Astăzi gândesc altfel, dar când eşti tânăr eşti surescitat în astfel de situaţii. Poate am fost nelalocul meu, dar a rămas în anale că Bordeianu atunci a zis să iasă afară toţi ăştia cu costum şi cu cravată că-s tâmpiţi”.

În următoarea secţiune, a X-a, „Floarea stâncilor”, este consemnată plecarea în iulie 1970 în Germania, cu trenul, sosirea la Munchen, întâlnirea cu Cornel Chiriac la care Mony a locuit trei luni însoţindu-l la Radio „Europa Liberă”, perioada de aşteptare a actelor necesare intrării în Statele Unite ale Americii.

Capitolul al XI-lea, „Back to the family”, rememorează şocul Occidentului şi perioada petrecută la Munchen cu Cornel Chiriac, asistând la toate concertele care aveau loc acolo. Chiriac, având acreditare, i-a asigurat participarea la concerte cu formaţii celebre, precum: „Taste”, „Deep Purple”, „Free”, Rory Gallagher, Duke Ellington.

În 21 octombrie 1970, Mony Bordeianu a ajuns în Statele Unite, la New York, unde a locuit la sora mamei, în Bethlehem. Un an de zile nu a lucrat, preocupat să înveţe bine limba engleză. După aceea şi-a luat „green-card”-ul, carnetul de conducere şi o maşină, s-a angajat şi a lucrat la o fabrică. S-a mutat într-un apartament nou împreună cu fratele său, mergând la concerte cu „Jethro Tull”, „Yes”, „Emerson, Lake & Palmer”, Eric Clapton, „Derek & The Dominos”, The Humble Pie”, „Earth, Wind & Fire”. În State, „am încercat să am formaţie, am cântat pe ici, pe colo, la studenţi, la cârciumă, în deschidere la o trupă. Am făcut şi compoziţii proprii acolo, dar nu s-a legat. Nici din punct de vedere sufleteşte, nici din punct de vedere muzical”.

Bordeianu s-a întors în ’72 în România, s-a căsătorit cu Marieta şi a rămas până ce aceasta a primit paşaportul şi viza pentru S.U.A. A venit şi fratele său pentru a-şi petrece vacanţa şi în noiembrie ’73 au plecat toţi trei în America. Băieţii de la Phoenix ajunseseră şi mai mari, dar cu alte piese.

Revenit în State, a lucrat la o fabrică de textile, unde, după ce urmase o şcoală, a ajuns managerul vopsitoriei. După ce s-a despărţit de Marieta, prin 1976, a fost DJ la „Vocea Americii” şi a făcut imprimări pentru „Europa Liberă” până în anul 1977 când s-a întors în Europa. „Viaţa mea în State s-a desfăşurat în mod normal, ordinar şi plictisitor. Sigur că am văzut trupe pe care mi le-am dorit atât de mult cât am fost în ţară să le văd, am ascultat multă muzică, o aveam pe Marieta şi încă alte multe bucurii, ocazionale. Dar îmi lipsea trupa, îmi lipsea să fac muzică, îmi lipseau prietenii. În cei şase-şapte ani petrecuţi în State nu am avut un prieten. Sunt altfel de oameni, nu se leagă de sufletul meu…”.

În „Gypsies on the run” este povestit cel mai frumos moment din viaţa de până atunci a autorului: reîntâlnirea în Germania cu membrii formaţiei Phoenix, fugiţi din România. Era 29 iulie 1977.  „E de nedescris sentimentul pe care l-am simţit, să-i văd iar pe băieţi, pe Nicu, Ţăndărică, pe care îl ştiam de la mare şi de la festivaluri, când cânta cu Roşu şi Negru, în 1972, pe Krauser l-am cunoscut atunci”.

Mony Bordeianu nu s-a mai întors în State. A rămas cu băieţii doi ani, cântând destul de des. La început totul a fost frumos. Ulterior, cântările au devenit tot mai rare, banii pe care îi adusese din State, vreo 6.000 $ pe care îi obţinuse din vânzarea maşinii acolo, se cam duseseră. Lipsa cântărilor, banii şi faptul că apăruseră tot felul de neînţelegeri legate de drumul pe care trebuiau să o ia, au făcut ca, pe undeva, firul să se rupă. „Eu n-am avut voie să lucrez, fiind american, doar dacă eşti neamţ sau dacă eşti din Europa primeşti mai repede de lucru (…). După un timp mi s-a dat de lucru la Volkswagen. Trei luni am fost la banda rulantă, instalam faruri, stopuri”. A făcut apoi o şcoală de management („Industrie Kaufmann”), după care a început să lucreze la controlul calităţii în domeniul stivuitoarelor, devenind ulterior manager de achiziţii de stivuitoare „Mitsubishi” din Japonia. La un moment dat, firma a dat faliment, fapt pentru care Bordeianu a lucrat din anul 1998 la firma de mezeluri „Dieter Hein”, rămânând prieten cu patronul şi familia acestuia.

Capitolul „Jimmy is doing all right” face o trecere în revistă a reunirii periodice cu băieţii de la Phoenix: 1992, când Dan Chişu a organizat un mic turneu Bucureşti-Timişoara; reunirea formulei şaizeciste în 1994, la Sala Palatului şi în Timişoara; maratonul de cinci ore de la Sala Palatului şi, apoi, la Polivalentă, în 2002; lansarea în anul 2008 a discului „Back to the future”; turneul din 2014 cu muzica anilor ’60.

Cred că merită să menţionez relaţia specială cu liderul Phoenix, Nicu Covaci, ştiut fiind că sunt caractere total opuse. Mony este rebel, romantic şi mereu îndrăgostit, în timp ce Nicu este dur şi permanent răzvrătit. Mony Bordeianu nu s-a dezis niciodată de Nicu Covaci şi a sărit întotdeauna să-i ia apărarea, legându-i o prietenie de o viaţă, conchizând: „Nicu e mai mult decât prieten, nici nu se poate spune exact ce este, e probabil jumătatea care îmi lipseşte mie. Pe Nicu îl consider frate cu litere mari (…). Nicu e un om de caracter pe care ceilalţi nu o să-l atingă nici într-o sută de ani. Faţă de mine, cel puţin, cred că a rămas corect, cinstit şi un prieten de valoare. Există un fel de legătură între noi, care are şi apă şi foc…”. Recunoaşte chiar că în ultimii ani l-a ajutat să se reinventeze, muzical vorbind: „Cei mai frumoşi ani… în perioada asta, 2007-2010. Concerte de aniversare, premierea de la Palatul Cotroceni (…) o ocazie frumoasă, mare onoare pentru noi. Când mă uit înapoi, îmi dau seama că nu există decât un reper în viaţa mea, Phoenix şi Nicu Covaci. Plus dragostea”.

În fine, închei succinta mea prezentare a cărţii cu motto-ul scrierii, pe care autorul îl invocă totdeauna cu deferenţă: „A wise man said: It is essentially wrong to love someone, when that someone doesn’t love you. A heart shouldn’t do that.  Me, I had a lot of qualities, but to be wise was not one of them”.

Dorin Nadrau

Foto autor recenzie: Dorin Nadrau

Arc peste timp – Silvia Jinga

Posted by Stefan Strajer On January - 17 - 2017

Arc peste timp – Silvia Jinga

Autor: Doina Popa (West Bloomfield, Michigan, SUA)

 

Volumul „Arc peste timp” este rodul muncii neostenite al doamnei Silvia Jinga, profesoară și scriitoare de seamă din comunitatea de romȃni de la Marile Lacuri.

Cartea este semnată cu pseudonimul literar Silvia Urdea semn de   preţuire aleasă, ce o poartă numelui de familie al părinţilor. Silvia Jinga, un suflet romȃnesc cȃt lumea de mare, este licenţiatặ a Facultặţii de Filologie Babeș-Bolyai din Cluj Napoca. Va profesa la Institutul Pedagogic din Tȃrgul Mureș, unde studiau viitorii profesori de limba și literatura romȃnă, într-o zonă în care se romȃniza Mureșul. Pe data de 17 august 1990 Silvia a aterizat pe aeroportul Kennedy din New York împreună cu soţul și fiul, urmȃnd ca fiica să vină după terminarea facultăţii. Ȋmpreună au început lupta pentru supravieţuire.

Ȋn anul 1995 se stabilesc în statul Michigan unde soţul va fi angajat ca designer în industria auto. Ȋn anul 2006 primesc cetăţenia. Experienţa acestor ani americani va fi descrisă în noua carte la care lucrează „Fragmente din Babylon”.

Volumul „Arc peste timp”, este al treilea, venind după „Octavian Goga – pagini publicistice” – o ediţie îngrijită de Silvia Jinga, publicată la Editura Dacia – Cluj, 1981 și „Anton Holban sau Interogaţia ca destin” – Editura Minerva, 1983, aceasta fiind teza de doctorat.

Cartea a apărut la Editura Anamarol din București în anul 2014. Coperta semnată de Rodica Elena Lupu (ca și tehnoredactarea) reprezintă așa cum titlul cărţii ne-o spune, un ceas imens, roată a timpului, alături de coloana infinitului, spaţiul. Scriind despre oameni, locuri, întȃmplări care au impresionat-o, despre cărţi și evenimente, căutȃnd să afle înţelesurile ascunse ale lumii în care trăim, Silvia Jinga ne mărturisește: „Am purtat mereu în suflet în acești din urmă 23 de ani, un sentiment constant de grijă faţă de cele întȃmplate în patria mumă. Din această grijă s-au născut reflecţiile și însemnările mele”.

Arc peste timp

Ȋnscrie pe coperta-spate a cărţii, un vers tradus de strălucitul nostru Eminescu: „Cerul deasupră-ţi schimbi, nu sufletul marea trecȃnd-o” ales cu grijă pentre cei plecaţi de-acasă, care și-au schimbat locul de trai dar nu și sufletul.

Pe parcursul celor cinci capitole ale cărţii: Evocări, Semne ale vremii I și II, Ȋnsemnari critice și Varia, autoarea ne introduce în universul fascinant al limbii noastre materne prin care ne transmite impresiile despre evenimentele din ţara natală, despre oameni, locuri și întȃmplari, dezvăluind în prefaţa cărţii că „a trăit” un proces de trezire, de spulberare a oricăror mituri cu care romȃnii s-au autoînșelat după cel de-al doilea război mondial, fiind vorba despre acel mit care i-a oprit să vadă că Romȃnia fusese aruncată în gulagul sovietic pentru o jumătate de veac. Ca o constatare pur realistă, autoarea îl evocă pe Mircea Eliade „Noi romȃnii, nu avem niciun motiv să idolatrizăm istoria. Printre neamurile fără noroc ne numărăm în frunte.”

Din grija faţă de cele întȃmplate în ţara natală, s-au născut reflecţiile strȃnse în prezentul volum. Găsim consemnări publicate și revizuite din anii: 1991, 2000, 2001, 2002, 2003, 2010, 2011, 2012 în reviste ca: „Foaie”, editată la New York de Romeo Stane; „Micromagazin” – New York; „Curentul Internaţional” – Sterling Hights, Michigan, „Almanahul Curentul Internaţional”; „Confluenţe literare”; „Lumea romȃnească”- Grand Rapits, Michigan; „Lumea liberă”- New York și multe altele.

Ȋn „Et in Arcadia ego” autoarea ne mărturisește: „Din cȃnd în cȃnd simt nevoia irepresibilă de a mă reîntoarce în Romȃnia ca să prind puteri precum mitologicul Anteu cȃnd atinge pămȃntul. Petecul acela de lume unde am văzut lumina zilei este o Terra Ferma, un punct stabil de referinţă, care mă ajută să fac lumină acolo unde totul îmi pare confuz, să reduc la proporţii firești fapte supradimensionate, într-un cuvȃnt, să mă așez în albia normalului”.

Silvia Jinga ne trimite în ţinutul natal, Ţara Făgărașului, invocȃnd cȃteva personalităţi ale culturii noastre, care au așezat la loc de frunte pecetea ce o poartă arcul munţilor Făgăraș: Nicolae Bălcescu, Nicolae Iorga, George Călinescu, Geo Bogza, Aron Cotruș, poetul care a portretizat în versuri inegalabile frumuseţea ţăranului făgărașan.

Evocările Silviei Jinga sunt clișee de epocă ale personalităţilor mutate peste Ocean, cum este cea a lui Octavian Nedeleu, care a lăsat în urma sa caiete de versificări, note memorialistice, istorice, geografice, arheologice și care a revenit la vatra strămoșească în preajma celui de-al doilea război mondial. Autoarea subliniază simplitatea acestui autodidact ce-l avea viu pe Dumnezeu în sufletul său „cȃnd îţi vine a plȃnge, cȃntă” sună unul din proverbele culese de Octavian Nedeleu.

Ȋn „Scurt dialog cu Octavian Goga”, autoarea trasează o axă existenţială de la bogaţii lumii la „sărăcia” de acasă, la „tovarășii” de drum ai lui Goga, trăind bucuria unei convorbiri esenţiale, găsind răspuns la multe întrebări și neliniști.

O temă favorită, a conservatorilor albi din America de nord, de a analiza posibila dispariţie a identităţii culturii europene occidentale care a fundamentat la începuturi cultura americană, este subliniată de scriitoare în capitolul „Europenismul nostalgic și posibilul lui declin”. De la Dimitrie Cantemir și pȃnă la Pat Buchanan, este trasată linia semnelor declinului culturii europene în faţa presiunii globalizării capitaliste.

Apărătoare a culturii europene Diana West, este prezentată cu cartea sa „The death of the grown-up” (Moartea adultului), o carte fascinantă, un eseu documentat, scris cu implicare dureroasă în dramele unei lumi extrem de complexe.

Cu ochi critic, exersat, autoarea ne prezinta cartea „Mișcarea feministă în America și consecinţele ei” de Suzanne Venker si Phyllis   Schlafly, o polemică argumentată și documentată despre ideile feminismului, o carte care ne transmite că nu putem trăi la întȃmplare, al cărei mesaj răzbate peste zarva culturii pop.

O altă cronică este cea a cărţii lui Edward Kennedy – „The Kennedy’s – Măreţia unei familii”, un jurnal scris cu inima autorului.

Pe „Semnele vremii” este plasat „Dan Puric, actor și eseist” care se aude distinct în hărmălaia confuză a discursului intelectual din Romȃnia actuală.

Pasionată de toate aspectele vieţii, Silvia Jinga intră în culisele nomenclaturii din Romȃnia, încercȃnd să dezvăluie aspecte dintr-o lume monolitică a cărei Cortină de fier se ridică în interiorul naţiunii între marea masă a populaţiei și structura politicului. Ȋn capitolul „Ȋnsemnări critice” sunt prezentaţi scriitori remarcabili: B. Pandelea, un autodidact distinct; Petre Popescu cu romanul „Supleantul”; Alan Elsner cu romanul „Idilă și revoluţie”; Ileana Vulpescu cu romanul „Arta compromisului”, un fel de istorie ieroglifică, „Ultimul bal la Șarpele roșu” de Dinu Săraru, romanul democraţiei originale, o poveste captivantă, o cronică de moravuri, un pamflet, dar și un poem al balcanismului.

Scriitorii din comunitatea romȃneasca din America nu lipsesc din cuprinsul acestei frumoase cărţi: Sorin Olariu cu „Poemele apocrife” în „Măștile poetului”; scriitorul Corneliu Florea cu „Peregrinări” în „Patosul memorialistului”; „Mihai Gheorghiu, poet al reveriei”, Doina Popa în „Lirismul suferinţei cenzurate”, Octavian Maior în „Exilul poetului” și alţii.

Capitolul „Varia” cuprinde impresii în urma diferitelor evenimente: „Constantin Brȃncuşi la 135 de ani de la naștere”; „Expoziţia sculptorului Mihai Caranica la Consulatul Romȃn din New York”; „Mihai Eminescu la Detroit”; „In memoriam Romeo Stana”; „O vorbă de mulţumire Străjerului din Bucovina, Ștefan Străjeri”.

Profesoara/scriitoarea Silvia Jinga, după cum ea însăși ne mărturisește, a adus cu sine pe acest continent lumea de acasă pe care o compară cu tot ce a întȃlnit în cale de-a lungul anilor și în faţa abundenţei, gȃndul o trimite la pămȃnturile mănoase și bogate, la romȃnii inteligenţi din ţara mamă, neomiţȃnd totuși să ne amintească sentimentul de jale perpetuat , precum lamentoul din poezia „La noi” de Octavian Goga.

Această neputinţă trebuie învinsă pentru a ne lua pe umeri istoria cu o bărbătească energie. Este ceea ce ne demonstrează Silvia Jinga/Urdea cu talent și inteligenţă, punȃndu-și condeiul în slujba poporului din care cu mȃndrie și responsabilitate face parte.

doina-popa

Foto autoare recenzie: Doina Popa

Pelerinaj la Biserica „Mihai Eminescu”

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2017

Pelerinaj la Biserica „Mihai Eminescu”

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Da, în România, există o biserică căreia i se spune Biserica „Mihai Eminescu”, este o biserică unică, prin originalitatea și simbolistica picturii interioare, dintre toate   bisericile ortodoxe românești, unică printre bisericile creștine ale lumii prin aureolelor negre ale îngerilor și sfinților pictați în această biserică.

Biserica „Mihai Eminescu” se află la Ipotești, lângă casa părintească a lui Mihai Eminescu, unde poetul nostru național a copilărit. Biserică la care toți românii cu simțire și împlinire națională fac pelerinaje repetate, fiindcă simt o stare spirituală deosebită dată de lumina cerească, lumina Creatorului, ce se împletește cu lumina marelui nostru poet, unde spiritualitatea divină se unește cu spiritualitatea genială a lui Mihai Eminescu pe care fiecare dintre cei veniți o simte și trăiește puternic.

Am fost la Memorialul Ipotești – Centrul național de studii „Mihai Eminescu” împreună cu Latina – îi spun așa pentru că este profesoară de Limbă Latină – care pe drum, fiindu-mi companioană, mi-a vorbit tot timpul cu multă însuflețire, despre Mihai Eminescu, știa totul despre viața, opera și premeditata lui moarte, știa și mi-a recitat în latină, strofe după strofe, din Luceafărul. La Ipotești, am trăit o stare deosebită, o mare bucurie, simțindu-ne mai aproape de Mihai Eminescu ca niciodată până acum, iar Latina într-o stare de euforie m-a uimit și emoționat spunându-mi: „Acum, aici nu simt umbra lui Mihai Eminescu, ci îi simt Lumina Lui”. Adevărat.

1.Eminescu--Biserica--noua-2

Înainte de-a se naște Mihai Eminescu, tatăl său căminarul Gheorghe Eminovici, adică un înalt perceptor în administrația moldovenească, a cumpărat pe 4.000 de galbeni, monede valoroase de aur, o moșie la Ipotești, pe care a ridicat o casă nouă, mare și înaltă, pe vechea fundație a unui fost conac boieresc. În jurul casei s-au înșirat toate acareturile unei gospodării prospere. Au săpat o fântâna și Raluca Iurașcu, mama lui Mihai Eminescu, din dota ei primită la căsătorie a cumpărat cu 250 de galbeni o biserică din lemn pe care au așezat-o pe culmea largii curți boierești. Gheorghe Eminovici a adus un preot pe care-l plătea pentru serviciile lui duhovnicești. Nu a fost un locaș de rugăciune numai al Familiei Eminovici ci și a sătenilor din Ipotești, ceea ce era o comportare adânc creștinească: Dacă în fața lui Dumnezeu suntem deopotrivă, așa trebuie să fim și noi între noi pe pământ.

Aici, la Ipotești, Familia Eminovici a trăit treizeci de ani, copiii s-au școlit și s-au răsfirat, Raluca s-a ostenit până a murit, Gheorghe Eminovici îmbătrânind a făcut greșeli și a trebuit să vândă moșia, pe care a cumpărat-o unul, Papadopol. Casa a rămas goală, doar în spatele bisericii de lemn au mai rămas patru morminte: al Ralucăi și al lui Gheorghe Eminovici, și ale doi dintre copiii lor, Nicolae și Iorgu. Liniștea s-a așezat și a transformat Casa Eminovicilor în paragină. Și paragina în ruina casei, în timp ce bălăriile și tufișurile au acoperit mormintele părinților și fraților lui Mihai Eminescu. În deceniul trei, al secolului XX, proprietarii moșiei, ce își făcuseră o altă casă mare, moldovenească în aceeași curte, au hotărât să demoleze casa Eminovicilor până în temelii. Și așa au făcut, ceea ce a ridicat un val de indignare și proteste în România Întregită, declanșat de studențimea botoșăneană. În această situație proprietara moșiei, Maria D. Papadopol, printr-un act scris a donat locul Casei Eminovici administrației botoșănene cu condiția expresă ca pe același loc să fie ridicată o casă identică, ce să devină muzeu Mihai Eminescu. Au ridicat o casa asemănătoare, la repezeală și ieftină, ce a devenit primul muzeu. Pentru că nu a respectat documentele originale, la cererea eminescologilor casa a fost demolată în 1979 – an al epocii de aur – și reconstruită în cele mai amănunțite detalii ale autenticității, devenind Casa memorială Mihai Eminescu, aievea decorată și mobilată cu piese originale specifice secolului XIX-lea moldovenesc. Vizitând-o fiecare are o reacție și stare personală. E simplă, spațioasă și are o lumină aparte, lumină eminesciană cum o simte, percepe Latina, care privește îndelungat totul, întreabă și întreabă, atinge și fotografiază pentru că ”am să-mi fac un album special”.

În același deceniu, mai exact în 1928, inegalabilul nostru om de istorie și cultură românească al secolului XX, Nicolae Iorga, împreună cu scriitorul Cezar Petrescu au hotărât să ridice o nouă biserică, din piatră și cărămidă, prin subscripție publică, în locul vechii biserici de lemn ce dădea semne marcate de bătrânețe. Până la urmă, au considerat-o ca pe o prețioasă relicvă istorică, au renovat-o temeinic iar lângă ea au construit biserica nouă din piatră și cărămidă, în stil ștefanian, stil moldovenesc bisericesc, o continuare, prelucrată, a ctitoriilor lui Ștefan cel Mare. Pe lângă subscripțiile în bani, oamenii satelor din jur au cărat piatra bisericii cu carele lor cu boi. Biserica a fost sfințită în 15 Iunie 1939, cu prilejul comemorării a 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Biserica a primit hramul Sfinții Voivozi, dar este cunoscută și prețuită drept Biserica „Mihai Eminescu”.

Nicolae Iorga a angajat și pictorul noii biserici, pe Petru Remus Troteanu, căruia i-a cerut ca aureolele sfinților să fie pictate în negru în semn de doliu etern după Mihai Eminescu. Au fost discuții contradictorii, furtunoase ce s-au izbit de intransigența marelui cărturar și până la urma toți au acceptat ideea aceasta de doliu original, îndrăzneață până la cer a marelui nostru patriot cărturar. Astfel, pentru prima dată, în biserica creștină din întreaga lume au apărut aure în doliu. Nicolae Iorga a îndrăznit și a mers atât de departe, cu simțirea și pietatea sa față de Mihai Eminescu, încât și-a depășit toți contemporanii. Păcat ca prea puțini români merg, cu faptele, pe urmele lui. Azi, după Decembrie 1989, cultura românească se află în epoca de aur a epigonilor, pe mâna a peste douăzeci de miniștri efemeri ai culturii, ce au lăsat în urma lor doar praful de pe tobă, cu excepția unui veterinar ungur, care a făcut totul pentru cultura lor, măcelărind după bunul lui plac, investițiile în cultura românească.

8_f0fa84_4a01031a8b

Și a urmat marea nenorocire a României, cea mai cruntă năvălire barbară din istoria țării noastre, năvălirea sovietică din 1944, căreia nu i-a scăpat nici Ipoteștiul, nici Biserica Mihai Eminescu. O bandă de militari sovietici, îndrumați de binevoitori, au intrat în biserică, au vandalizat-o, după care au început să tragă cu armele în sfinți, în candela deasupra ușii împărătești a altarului și portretul regelui Carol al Doilea, care, după părerea multora, cărora mă aliniez, nu-și avea locul sub același acoperiș sfânt cu Mihai Eminescu. Apoi ușa bisericii a fost închisă pentru mult timp pentru a nu se afla despre încă o vandalizare de-a „eliberatorilor”.

Târziu, am aflat despre Biserica „Mihai Eminescu” din surse periferice, pentru că sursele centrale, cu o puternică mass-medie, sunt la dispoziția lui Patapievici care „l-a băgat în debara pe Mihai Eminescu” susținând că numai așa putem intra în UE. Andrei Pleșu care l-a pus în dileme pe Mihai Eminescu, iar Liiceanu și a alți epigoni de teapa primilor doi îl desconsideră până la denigrare pe poetul nostru național. Aflând acestea și citind altele, am dorit să merg la Ipotești, să văd Biserica Mihai Eminescu în care sfinții au aureole negre în semn de doliu etern poetului nostru național. În paranteză, subliniez că toți românii, care nu au de ce să le fie rușine că sunt români, ar trebui să facă un pelerinaj la această biserică, să vadă și să mediteze, să aprindă o luminare. Nu poți să te simți român cu adevărat dacă nu ai făcut un pelerinaj, măcar odată în viață, la Biserica Mihai Eminescu.

Biserica e zveltă, în stil ștefanian, din piatră cu brâuri de cărămidă roșie și are sub cornișă o friză, cum spun arhitecții, acelei bande circulare pe care se încrustează diferite simboluri sau heraldice. Aici, friză este decorată cu stemele județului Botoșani, a Moldovei și a României Întregite. Ușa bisericii era deschisă și am avut șansa ca paracliserul bisericii, pălimarul cum se spune în partea locului, să fie în biserică și plin de bunăvoință și cunoștințe să ne spună multe despre biserică și pictura ei. Aparent, pictura este una obișnuită, bisericească ortodoxă cu excepția aureolelor negre ale sfinților, ce contrastează puternic cu tot ce am văzut până acum. Izbește, șochează, dar îndată ce afli explicația rămâi impresionat și accepți, considerând ideea lui Nicolae Iorga foarte inspirată depășind în intensitate emotivă toate necrologurile la un loc. Trebuie văzute de toată românimea. Iar urmele gloanțelor rusești în picturile din mănăstire, e bine că au fost lăsate să se vadă și să se știe, că pe aici au trecut năvălitori comuniști în secolul XX, care ne-au jefuit, asuprit și ne-au distrus firea noastă românească.

Ne-am spus gândurile în fața altarului lui Dumnezeu și am aprins luminări.

(Septembrie 2016, Casa cu Flori – Bistrița. Publicat în Jurnal Liber – Iarna 2016 – nr. 60, Winnipeg, Canada… pentru răspândire și cunoaștere)

FLOREA

Foto. Corneliu Florea

„Basarabia – destin şi provocare” (Vol. I) – Galina Martea

Posted by Stefan Strajer On January - 14 - 2017

„Basarabia – destin şi provocare” (Vol.I) – Galina Martea

(Apariţie editorială)

Autor: Galina Martea

Recent la Editura Pontos din Chişinău a fost lansată cartea “Basarabia – destin şi provocare”, volumul I, autor Galina Martea (dr. acad., scriitoare, ziaristă).

„Basarabia – destin şi provocare” este o lucrare literar-istorică, în proză, ce scoate în evidenţă cele mai dureroase momente din viaţa poporului basarabean în anii de independenţă, 1991-prezent, şi, nemijlocit, abordează tema dezastrului economic, social şi politic care s-a abătut peste R.Moldova în această perioadă de timp. Cele mai critice aspecte care au lăsat urmări/amprente extrem de grele în existenţa societăţii basarabene s-au centrat, în mod special, pe: neglijarea de către clasa dominantă a valorilor identitare naţionale şi a valorilor umane/sociale; neglijarea valorilor spirituale, acestea nefiind considerate ca fenomen normal/necesar în existenţa omului şi a societăţii; îmbogăţirea clasei dominante din averea statului; inexistenţa obligaţiilor morale şi funcţionale din partea clasei de guvernare faţă de necesităţile poporului; promovarea fărădelegilor la nivel de stat, acestea creând premize reale pentru instaurarea în cadrul ţării a unei anarhii absolute şi, respectiv, a unor condiţii de trai inumane (în mod aparte pentru cetăţenii din mediul rural) ce au condus existenţa poporului la degradare umană şi socială; etc. Sub o notă destul de dramatică şi tristă sunt imaginile ce descriu situaţia reală privind condiţiile de viaţă şi de trai ale poporului în perioada celor 25 ani de independenţă a ţării şi, nemijlocit, despre realitatea românilor din Basarabia care continuă să existe în condiţii destul de umilitoare pentru faptul că se consideră români în propria ţară şi că sunt adepţi ai unirii. Pe lângă problemele economice şi sociale, care se agravează tot mai mult, se profilează o realitate destul de clară cu privire la incompetenţa clasei de guvernare şi politice în a conduce ţara pe criterii democratice şi civilizate. Cu o verticalitate aparte sunt eseurile ce descriu realitatea existentă prin care aspectele negative prevalează tot mai mult şi sunt extrem de prezente în viaţa poporului basarabean. În modul acesta, R.Moldova continuă să existe ca stat independent, dar, simultan, împrejmuit de o întreagă gamă de probleme sociale, economice şi politice care, în consecinţă, distrug, cu adevărat, nu numai identitatea naţională a poporului şi a societăţii, dar şi însuşi existenţa acestora. La acest subiect sunt prezenţi factori precum: ignorarea aspiraţiilor prioritare ale poporului de către clasa dominantă; guvernarea ţării are loc mai mult pe principii de interese, fără a fi luate în consideraţie componentele necesare de protecţie socială a cetăţenilor; justiţia devine tot mai coruptă cu dezavantaje enorme pentru stat şi pentru cetăţeanul ţării; sărăcia devine un factor normal în viaţa poporului, fără a fi luate măsurile de rigoare şi de salvare a situaţiei existente; exodul populaţiei devine o regulă obligatorie în viaţa acesteia; blocarea finanțărilor externe are loc frecvent din motive de neîncredere în clasa de guvernare; investiţiile străine lipsesc aproape integral din economia tării; corupția instaurată de la A la Z în toate domeniile de activitate socială/publică şi, nu în ultimul rând, la nivel de stat; nepotismul/cumetrismul este prezent în derularea tuturor afacerilor de interese şi de încadrare în câmpul muncii, fără a fi luată în consideraţie competenţa şi profesionalismul omului; ineficiența şi incapacitatea instituțiilor publice forţează procesul de obţinere cât mai rapidă a falimentului integral; etc. Astfel, R.Moldova continuă să se regăsească într-o situaţie extrem de confuză care, în rezultat, produce doar degradarea integrală a societăţii. Forţele politice, în majoritatea cazurilor, ignorează tot mai mult orientarea pro-europeană, spre Occident, în aşa mod, ignorând, la direct, valorile umane civilizate/valorile identitare naţionale/valorile identitare românești. Toate aceste fenomene sunt prezente în pas cu starea de lucruri din anii de independenţă, în special din ultimii 15 ani, acestea fiind marcaţi de un proces extrem de anevoios în existenţa şi supravieţuirea omului basarabean. Degradarea umană, socială şi economică se desfășoară pe fundalul crizei politice, aceasta, de asemenea, fiind realizată de către clasa dominantă nespus de coruptă şi incompetentă care nu cunoaşte lecţia de a administra ţara pe criterii umane civilizate şi democratice.

GMartea_Coperta-fata-tipar-Basarabia-destin si provocare-2016

Aspectele ce vizează sărăcia absolută, inexistenţa protecţiei sociale/sanitare, migraţia în masă a poporului, violenţa asupra copiilor şi femeilor sunt fenomene mai mult ca reale ce caracterizează societatea basarabeană în anii de independenţă. Astfel, prezentul din R.Moldova este invadat de beznă ce produce incultură, ignoranță, degradare umană/socială la cel mai josnic nivel. În aşa mod, fenomenele relatate, parţial, în lucrarea “Basarabia – destin şi provocare”, volumul I, reprezintă realitatea nespus de nenorocită a poporului basarabean în epoca contemporană.

“Basarabia – destin şi provocare” cuprinde, nemijlocit, şi eseuri ce abordează tema conştiinţei naţionale, sistemului de valori, ideea naţională, idealul naţional, etc., lucrări cu scop instructiv-educativ pentru societatea basarabeană şi, nu în ultimul rând, pentru omul din R.Moldova care trebuie să conştientizeze corect realitatea fenomenelor care îi determină existenţa şi supravieţuirea într-o societate.

 

Parabola identităţii

 

Prefaţa la volumul „Basarabia – destin şi provocare”, autor Galina Martea

 

„Şi cărţile au suflet: uneori

le şi auzi, în preajmă, cum respiră,

cum plâng, cum râd cu tine, cum se miră

şi-ţi fac din zile moarte – sărbători”.

Nicolae Dabija (Şi cărţile au suflet…)

 

O vorbă populară afirmă cu înțelepciune: „Călătorului îi stă bine cu drumul”.

Dar cum îi stă unui popor care s-a pornit în căutare de sine?

După ce am parcurs o cale lungă în timp şi spaţiu, cale de 25 de ani de independență, este firesc să ne întrebăm cum ne stă nouă cu drumul acesta? Am mers corect pe poteca timpului, rectiliniu ori am cotit adesea impuși de obstacole şi de împrejurări?

Că această cale aleasă nu va fi ușoară o știam din prima clipă, căci ne-am confruntat de la bun început cu o divizare a societății pe criterii etnice și lingvistice, după criterii geopolitice şi după care a urmat colapsul material.

Dar ceia ce e mai regretabil, bagajul conștiinței naționale era prea ușurel, prea nepotrivit pentru drumul greu pe care ne propuneam să-l parcurgem.

Cronologia drumului parcurs reflectă plenar obstacolele ce ne-au ieșit în cale: dezbinare teritorială, război fratricid impus din afară, pierderea din vizor a idealului național, exodul masiv al populației conștiente de anumite valori naționale, sărăcia cruntă și multe alte nenorociri…

Cronologia drumului parcurs reflectă vizibil şi partea secretă a problemei noastre – conștiința națională. Căci cel mai greu schimbările se produc în conștiință.

Scriitorul, pedagogul și filozoful Galina Martea este cea mai în drept să scrie despre marile noastre probleme. Cartea pe care ne-o propune BASARABIA–DESTIN   ŞI PROVOCARE este o radiografiere profundă a meandrelor noastre identitare, care pentru Basarabia şi basarabeni a devenit problema problemelor.

Autoarea îşi conturează sintezele nu din surse împrumutate, nu dintr-o lume imaginară creată special ca spaţiu ori platformă pentru meditaţie.

Experiența proprie a facut-o să cunoască problema identităţii şi pe cea a autoexilării. Dar depărtarea de patrie i-a asigurat și un mare avantaj – posibilitatea de a ne privi dintr-o parte, cu alți ochi, mai obiectivi, mai judicioși.

Copleșită de firescul sentiment, siropos, dulceag, de nostalgie, specific neamului nostru, ea ne cercetează discret, cu ochii savantului, care nu pregetă să pună diagnoza cea mai dureroasă, dar cea corectă.

Numai prin asemenea studii putem să verificăm dacă drumul parcurs a fost cel corect ales, dacă condrumeții au fost pe aceiași lungime de undă, dacă am mers înainte ori doar am mimat mişcarea.

Refrenul secret al acestui volum este Basarabia şi povara nemiloasă a destinului.

Concluzia care se impune în urma lecturii acestei ediţii este una sigură – ca să evoluăm avem nevoie de o purificare. De o transfuzie de conștiință națională…

Și numai atunci vom putea să preluăm drumul de la capăt. Dacă ne urmăm cu fidelitate idealul, negreșit așa vom proceda şi doar atunci vom izbândi…

Iurie Colesnic

g-marteafoto-45artjpg

Foto autoare: Galina Martea

O CONVIEŢUIRE PROLIFICǍ

Posted by Dorin Nadrau On November - 13 - 2016

Coabitarea românilor cu minoritatea elenă a înregistrat în istoria noastră subtile interconexiuni, atât etnice, cât şi culturale, fiind de notorietate astăzi că prezenţa grecilor pe teritoriul României durează de aproape trei mii de ani. Bogatele implicaţii istorice şi culturale pe care grecii le-au avut în decursul evoluţiei noastre mă îndreptăţesc să încerc o scurt analiză a consecinţelor reale de vrednică apreciere ale fertilei convieţuiri româno-greceşti.

Primele colonii greceşti pe pământ românesc au fost înfiinţate în secolul al VII-lea î.Hr. pe malul apusean al Mării Negre, luând naştere oraşele Histria şi Tomis. De-a lungul vremii au fost consemnate mai multe valuri de emigranţi eleni, dar cele mai masive imigrări s-au petrecut pe timpul Imperiului Otoman. Întemeierea centrelor urbane de la Marea Neagră a fost urmată de intense relaţii comerciale, culturale, religioase şi de înrudire în perioada Evului Mediu.

danube-delta-histria

Prăbuşirea Imperiului Bizantin a constituit un moment de o incontestabilă însemnătate în istoria convieţuirii. Trebuie remarcat că la doar şase ani de la căderea Bizanţului a fost atestat documentar Bucureştiul, împrejurare marcând sosirea aici a unor familii constantinopolitane ce se bucurau de un mare respect, înregistrându-se în scurt timp după aceea apariţia familiilor mixte româno-greceşti care se vor înmulţi în următoarele veacuri.

În secolul al XVII-lea, relaţiile domnitorilor români cu lumea grecească, datorate înrudirilor şi oportunităţilor prin care le asigurau urcarea pe tron, erau atât de solide încât, după unii autori, Bucureştiul părea o prelungire a Constantinopolului. Se impune menţionat că după căderea Constantinopolului, domnii Moldovei şi Valahiei (Principatele Dunărene) au devenit binefăcători ai multor instituţii culturale de pe teritoriul Greciei Otomane, precum şi ai unor mănăstiri de la Muntele Athos.

Grecii au adus în spaţiul românesc profesionişti din toate domeniile: ingineri, funcţionari, artişti, profesori, medici, clerici, negustori, meşteşugari, tipografi, librari, editori etc. Stabiliţi în Ţara Românească şi Moldova, s-au integrat rapid în viaţa politică, socială şi economică, unii ajungând chiar să deţină funcţii şi demnităţi importante. Un exemplu din acele vremuri străvechi îl reprezintă călugărul Filos, autor de cântări bisericeşti, folosit la cancelarie de către Mircea cel Bătrân. De asemenea, merită menţionaţi cronicarul Ioannis Karyofyllis şi copistul Antim din Ioannina care serveau curtea lui Matei Basarab, amândoi fiind recunoscuţi ca reputaţi oameni de cultură.

În secolele XVII – XIX, majoritatea domnitorilor din cele două principate erau numiţi de către otomani din rândul grecilor fanarioţi. Fanarioţii erau domnitori aleşi din cadrul a 12 familii de aristrocraţi din cartierul Fanar din Constantinopol, de regulă, dragomani ai Înaltei Porţi. În general, aveau o bună educaţie de factură iluministă şi erau mandatari ai sultanului. Recunoscuţi ca neîncrezători în creştini şi deficitari la capitolul vizionarism, turcii i-au mutat continuu dintr-un principat în celălalt, pregătind şi facilitând inconştient unirea celor două principate. Început în 1711 în Moldova şi în 1716 în Ţara Românească şi încheiat în 1821, „secolul fanariot” a fost o perioadă de jaf, dar, fără îndoială, din punct de vedere cultural, a reprezentat un secol de reală efervescenţă spirituală, limba greacă folosită şi de elita românească conferind posibilitatea racordării, prin ea, la valorile europene.

Pe planul culturii, contribuţia grecilor este unanim recunoscută, ei dovedindu-se, de la început, buni cronicari, tipografi, ctitori de mănăstiri, biserici şi şcoli. Se ştie că în Ţara Românească, numeroşi literaţi greci au desfăşurat o activitate admirabilă, teatrul constituind o vocaţie de necontestat a grecilor. Aşa se explică şi faptul că începuturile acestui gen la români au aparţinut domniţei Ralu Caragea.

Grecii au fost în permanenţă prezenţi la curţile domnitorilor noştri, fiind cunoscuţi ca valoroşi consilieri şi intermediari ai dialogului cu Poarta Otomană, creditori abili şi buni administratori financiari.

O trecere în revistă a unor „urme” demne de remarcat ale fructuoasei coabitări româno-greceşti suscită, fără îndoială, un justificat interes. Astfel, se cuvine semnalată întemeierea de către Şerban Cantacuzino a Şcolii greceşti de la Sf. Sava care a devenit apoi Academia Domnească. Tot el este cel care a construit Mănăstirea Cotroceni care, după mai multe etape de dezvoltare, a fost transformată în reşedinţă domnească, pentru ca după ’90 să ajungă sediul Preşedinţiei statului. Ilustrul domn al Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu, nepot de Cantacuzini, a avut un rol deosebit în crearea unui stil arhitectonic nou, o reuşită sinteză între Orient şi Occident. A zidit numeroase monumente admirabile, cum ar fi Biserica Sf. Gheorghe Nou. Trebuie subliniat că inaugurarea tiparului grecesc s-a petrecut tot în perioada de domnie a lui Brâncoveanu şi că Mănăstirea şi Spitalul Colţea au fost întemeiate de Cantacuzini. Complexul monastic Stavropoleos, un aşezământ arhitectural unic în Bucureşti, construit în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, a fost ridicat din ordinul lui Ioaniche Stratonikeas în chiar incinta propriului han.

Să mai observăm  şi după încetarea epocii fanariote, domnitorii Grigore IV Ghica şi Alexandru D. Ghica erau descendenţi ai unor familii de domnitori fanarioţi, iar în perioada imediat următoare anului 1821, numeroşi greci profesând ca medici, institutori sau negustori au rămas în Bucureşti. Buni comercianţi, au avut în proprietate renumite localuri şi ospătării (Hanul cu Tei, Hanul Roşu, Curtea Veche etc.) sau au administrat cu succes altele (Hanul lui Manuc, cel mai mare han al Bucureştiului, înfiinţat în 1808 de armeanul Hanuc Bei, pe care l-au gestionat o lungă perioadă de timp). O dată cu intrarea în vigoare a Regulamentului Organic din 1829, numeroşi  greci au solicitat naturalizarea. Mulţi au fost profesori la şcoli de seamă din Bucureşti (Colegiul Sf. Sava), au fondat societăţi culturale ori s-au dedicat presei.

Grecii se manifestă activ şi după anul 1862 când Bucureştiul este declarat capitală a noului stat naţional România, profesând ca medici, diplomaţi, profesori, oameni de afaceri, bancheri, artişti, preoţi. Numeroase construcţii şi monumente sunt legate de numele lor: Schitul Darvari a fost ctitorit de Mihai Darvari, Cimitirul Bellu a luat fiinţă pe terenul oferit primăriei bucureştene de grecul Barbu Bellu. Nu trebuie uitată vocaţia de importanti donatori pe care au probat-o personalităţi ale vremii de origine elenă, ca: Mihai Cantacuzino, Dosithei Filiti, Evanghelie Zappa, Constantin Caracas, familia Zerlendi. Trebuie menţionat că printre fondatorii Ateneului Român şi ai Academiei Române s-au numărat şi mulţi oameni de cultură greci, precum Evanghelis Zappas, care a susţinut şi editarea Dicţionarului limbii române.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, grecii au fost cei mai numeroşi proprietari de stabilimente industriale din România, regăsindu-se însă considerabil şi în domeniul exploatării pământului. Se impune precizat că statul român a fost şi un loc agreat de greci pentru refugiile la care au fost obligaţi de-a lungul timpului: din Bulgaria (1913), din Asia Mică (1922) sau din Grecia, în timpul războiului civil (1943-1949).

Rodnicele interferenţe româno-greceşti au influenţat desigur înfiinţarea de către străluciţii noştri savanţi N. Iorga, V. Pârvan şi Gh. Murgoci a Institutului pentru Studiul Europei Sud-Orientale, aceeaşi motivaţie determinând şi fondarea Institutului de Studii Bizantine (1926) şi a Institutului de Studii şi Cercetări Balcanice (1937). Merită amintit că ctitori greci au monumentalele edificii Palatul Cantacuzino şi Palatul Şuţu şi că Bucureştiul a avut chiar şi primari greci: C. A. Rosetti, Mihai Cantacuzino, Dimitrie Ghica, Panaiot Iatropol. Nu trebuie omisă nici observaţia că în timp numeroşi greci au fost asimilaţi complet de populaţia românească. În perioada comunistă, mulţi etnici greci au plecat în ţara lor de origine, iar comunitatea grecească tradiţională a intrat într-un inevitabil declin.

În fine, cred că nimic nu ar putea ilustra mai relevant fecunda convieţuire decât enumerarea câtorva familii şi personalităţi cu rădăcini greceşti care s-au distins categoric în viaţa politică, economică sau, mai ales, culturală a României: Familia Cantacuzino (a fost o familie boierească cu origini bizantine ce a dat domni în Ţara Românească şi Moldova, cantacuzinii clamând a descinde din împăraţii Bizanţului), Familia Caradja (a fost o familie de sorginte greco-bizantină, fanariotă, ai cărei membri au ocupat de-a lungul timpului importante funcţii în cadrul Imperiului Otoman, familie care s-a stabilit la sfârşitul secolului al XVI-lea în Principatele Dunărene, unde au avut doi reprezentanţi pe tronul Moldovei), Ion Luca Caragiale (dramaturg, nuvelist, pamfletar, scriitor, director de teatru, comentator şi ziarist, considerat a fi cel mai mare dramaturg român, ales membru post-mortem al Academiei Române; mama sa a fost braşoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas), George Ciprian (dramaturg român, actor şi om de teatru, considerat un precursor al teatrului absurd; tatăl său a fost un brutar grec din Insula Cipru), Hariclea Darclee (una dintre personalităţile muzicale cele mai importante ale României, vocea sa excepţional cultivată permiţându-i abordarea ca soprană a unui foarte vast repertoriu; s-a născut la Brăila într-o familie cu rădăcini elene), Panait Istrate (scriitor şi jurnalist de limbă română şi limbă franceză, s-a născut la Brăila ca fiu nelegitim al unei spălătorese şi al unui contrabandist chefalonit), Jean Moscopol (cântăreţ de muzică uşoară, celebru în perioada interbelică; părinţii săi au fost greci), Elie Carafoli (inginer român, constructor de avioane, membru al Academiei Române, considerat unul dintre pionierii aerodinamicii, s-a născut în Macedonia într-o familie de aromâni greci), Nicolae Malaxa (inginer şi întreprinzător român, unul dintre cei mai importanţi industriaşi ai României interbelice, personalitate controversată datorită simpatiilor politice, s-a născut într-o familie de aromâni greci), Radu Beligan (actor cu o bogată activitate în teatru, film, televiziune şi radio, membru al Academiei Române din 2004, inclus în Cartea Recordurilor în 2013 ca fiind cel mai longeviv actor în activitate pe scena unui teatru; pe linie paternă a fost urmaş al unuia dintre fraţii lui Ion Creangă, iar pe linie maternă a fost grec).

Dorin Nadrau

Dorin Nădrău (S.U.A.)

 

Traducerea literară, act de creație – Adrian George Sahlean

Posted by Nuta Istrate Gangan On October - 15 - 2016

 

69396_484909166982_6745736_n

Vă supun atenției un articol scris de traducătorul Adrian George Sahlean, articol care a apărut inițial pe FITRALIT, Filiala Traducătorilor Literari USR, ca  replică la un articol intitulat „Plagiat și personalitate,,  scris de domnul Radu Toma.

http://www.filialatradlit-buc-usr.ro/31-08-2016-plagiat-si-personalitate/

Articolul este publicat în Curentul Internațional cu acceptul domnului Sahlean.

***

Conștiința mea de traducător a fost însă profund „zgâlțâită” (cum se ‚spera’ în editorial) citind articolul semnat de Radu Toma ‚Plagiat și Personalitate’, în care se afirmă categoric, cu argumente sucite dar cu pretenție obiectivă, că traducerile literare nu sunt acte creatoare. Implicațiile acestei sentințe revoltătoare oferă chiar o justificare inconștientă pentru abuzurile legate de copyright, și perpetuează o mentalitate comună la români privind munca traducătorului literar.

Radu Toma (R.T.) abordează mai întâi ideea de plagiat. Trecând în revistă opinii legate de proprietatea intelectuală emise de-a lungul timpului, el le explicitează prin parafrazare, anticipând însă, de fapt, propriile sale concluzii despre statutul traducătorului – pe care le voi discuta în amănunt.

Vă invit să suspendați, pentru o clipă, prezumția potrivit căreia  un argument capătă greutate când, pentru susținerea lui, se invocă nume celebre. (Truth by authority  sau names dropping, cum se spune în engleză.)

Descartes credea că „mințile noastre sunt toate la fel”, doar că „o minte poate fi mai rapidă decât alta… înțelegând mai repede”. Când luiNewton i-a căzut mărul în cap, el a înțeles mai repede gravitația decât alții, căci altfel, „mintea lui Newton e la fel cu a dumneavoastră și a mea” (!)

Chiar asta zice Descartes? Dacă la nivelul creierului pot exista viteze diferite de procesare a informației, mințile (adică partea gânditoare) nu sunt la fel. Fără aportul personal al gândirii, argumentul devine rizibil.

Revenim la explicitarea făcută de R.T lui Descartes, aplicată lui Newton: dacă ideea, indiferent cât de ingenioasă, devine publică și „se universalizează”, ea nu mai poate fi protejată de lege, „gîndește legiuitorul”.  „Ce poate fi însă apărat” este exploatarea economică a ideii (care a devenit proprietate intelectuală).

Observați că introducerea perspectivei juridice presupune deja calitatea de gândire a unei minți. Este evident că protejarea economică a legilor gravitației (proprietatea intelectuală aparținând lui Newton) e în altă categorie decât invenția și proprietatea intelectuală a unui patent industrial. Newton a rămas în istoria științei prin legea atracției universale, dar nici înaintea lui oamenii nu se aruncau în cap ignorând realitatea gravitației.

S-a introdus însă conceptul de proprietate intelectuală. Să vedem acum ce ar deosebi „proprietatea intelectuală de cea literară și artistică”, în viziunea lui Bernard Edelman, ale cărui criterii R.T. le ia drept „ghid” indiscutabil. (Pe noi ne va interesa în special relevanța lor pentru creația literară, căci stau la baza argumentului din finalul articolului).

Criteriile definitorii ar implica trei lucruri: un „efort intelectual” asupra unui obiect imaterial; lipsa oricărei constrîngeri exterioare; și rezultatul unei constrîngeri interioare. Adică, subliniază R.T. „o pasiune de nestăvilit”, o dorintă „estetică”.

Am intrat deja în domeniul logicii imprecise. Dacă lucrezi cu materie, sculptezi în lemn sau în piatră, nu te mai califici? Dacă scrii, pictezi sau compui la comanda unui ‚patron’ nu poți crea o operă de artă? Dacă constrângerea nu poate fi în niciun fel exterioară, nu înseamnă deja că e interioară? (Există constrângere neutră?) Dorința estetică nu e prezentă și în creații mediocre și neartistice? Logica ne indeamnă să întelegem condițiile necesare și suficiente, ceea ce nu este cazul de față.

Primul criteriu, explică R.T., reminiscență a gândirii antice, înseamnă că autorul „nu lucrează cu lucruri ci cu reprezentări ale lucrurilor.” (Vom constata permanența acestei idei în argumentul despre traducerea literară). Se sugerează însă că „juristul” privește autorul nu ca pe un inventator de lucruri noi (căci temele generale de dragoste, viață, ură, moarte, etc. există de când lumea), ci „aruncând o lumină nouă, personală” asupra acestor teme.

Argumentele articolului sunt dirijate către juridic, desigur, căci leit-motif-ul numărului respectiv al revistei este plagiatul creației literare și protejarea proprietății intelectuale. Dar criteriile prezentate amestecă concepte cu sentințe de valoare în accepții personale aproximative.

Unind preceptele juristului cu cele ale lui Edelman, se postulează că „travaliul intelectual” în cazul proprietății literare și artistice este „în primul rînd unul de creație”; iar travaliul este creator deoarece „este controlat nu de intelect” ci „de personalitatea celui care i se dedă lui” /actului creator/ (!?). „Lucrarea spiritului este expresia – sau amprenta – personalității autorului” sau, cu o formulare pe care R.T. ține să o sublinieze: „lucrarea spiritului nu este altceva decât forma particulară pe care poate să și-o dea personalitatea”.

Lucrarea spiritului, travaliul intelectual, gândirea, creația, personalitatea sunt prezentate cu definiții mecanice, nu ca fiind complementare sau sinergetice. Comentariile încep să ne intrige. De exemplu, ideea lui Edelman cum că opera literară are statut de „amprentă”, „expresie”, „exteriorizare” ori „forma particulară” pe care și-o dă o „persoană” îl surprinde (!?), pentru că „nicio teorie estetică nu a afirmat vreodată” așa ceva (ca și când criteriile de personalitate ar fi trebuit incluse.) Alteori, formulările sunt de-a dreptul hilare. Opera literară ori artistică este „însusi autorul ei, cum amprentele pe care le las acum pe tastele calculatorului sunt secrețiile corpului meu dispuse conform structurii, pare-se unice, a epidermei buricelor degetelor mele….”

Și mai caraghios: „Într-un fel, opera literară ori artistică are ceva comun cu tunsoarea mea (pe care o găsiți interesantă ori nu), cu hainele pe care le port (pe care le găsiți interesante ori nu): și una și celelalte mă re-prezintă, în sensul că prezintă în exterior, celorlalți, ceea ce este deja prezent în mine și la care nimeni, cu excepția mea, nu are acces: propria-mi persoană.” (Poți fi tuns, totuși, în timp ce dormi…)

De aici concluzia că „lucrarea spiritului este consubstantială cu autorul”. Nu zic că nu e, dar alăturarea unui concret trivial cu o asemenea generalizare este…imbatabilă!

* * * * *

Să trecem acum la partea a doua a expunerii dlui Toma, care ne interesează în mod special. Tema principlă din articol, plagiatul, nu îl obligasă-și dea cu părerea sau să emită sentințe despre traducătorul literar, dar el o face definitiv chiar și neîntrebat: „Răspunsul meu la întrebarea dacă traducătorul este ori nu un creator e categoric negativ.” Argumentele aduse mă obligă să răspund, în numele traducătorilor, la ceea ce este de fapt o insultă adusă uneia dintre cele mai complexe activități intelectuale, care combină competențele multilingvistice și culturale cu o gândire creatoare ce necesită un talent neînțeles și nu la îndemâna oricui.

Am remarcat, în prima parte a articolului, folosirea labilă a termenilor, uneori interschimbabilă, sau definirea lor rigidă: de pildă, gândirea nu apare pusă în legătură cu intelectul sau capacitatea individuală de înțelegere, în schimb travaliul intelectual poate fi gândit (doar de un legiuitor sau un teoretician?) cu pretenții obiective pentru stabilirea proprietăților intelectuale sau literare. Au fost invocate concepte cu iz psihologic(intenție creatoare, personalitate) în accepții vagi și aproximative pentru argument (constrângere interioară, dorință estetică nestăvilită, pasiune, etc).

Argumentul care consfințește, de fapt, pentru dl. Toma, eticheta aplicată traducătorilor este o pildă de-a lui Socrate. Tâmplarul construiește un pat, dar ideea de pat este o emanație a ideilor absolute, ce ne vin de la Marele Arhitect. Tâmplarul nu este un creator, e un constructor, e un meseriaș care a învățat cum să prelucreze lemnul și să bată cuie. La fel e și traducătorul: împrumută ideile unui creator (autorul original) și folosindu-și meseria învățată („rezultatul erudiției”) asamblează sau potrivește cuvinte.

Noi înțelegem că Socrate credea într-un „arhitect divin” și în „idei absolute”, dar este ușor de înțeles limitele acestei speculații filozofice. Ca orice demonstrație logică ce pornește de la o premisă absolută restrictivă, analogia lui Socrate… o ia pe de lături. (Până și axiomele matematice sunt valabile numai pentru un anume domeniu de definiție! Axioma lui Euclid nu se aplică în geometria lui Lobacevski sau în ipoteza lui Riemann).

Ca să înțelegem cât de absurdă este analogia lui Socrate pentru cazul traducătorului, trebuie să o ‘dezvoltam’ cu… metoda socratica, adică punând alte întrebări. Dacă tâmplarul are un ‘design’ diferit de cel al unui alt tâmplar, ideea e a lui sau tot de la „Arhitect”? (tâmplarul Iisus a apărut mai tarziu!) Dacă înveți să dai cu ciocanul și cu dalta ca să spargi pietre, dar ideea de statuie este ‘universală’, poți ajunge să cioplesti ca Phidias sau ca Brâncuși? Etc.

Nu!, ar părea să răspundă chiar și dl. Toma, când pomenește de „evolutia contribuției umane” (sublinierea mea) la generarea propriilor idei.„Începând cu sec. XV… omul poate fi un creator de idei, de fragmente de lume — o lingură, ca la Cusanus — /precum și / de lumi posibile complete….” /El poate crea chiar lumi/”…ex nihilo, odată cu redefinirea conceptului de geniu, începînd cu veacul al XVIII-lea.” „Astăzi,” mai adaugă dânsul, „dramaturgii, compozitorii, romancierii, cineaștii sunt cu toții „creatori de lumi”.

Formularea este o metaforă aplicată unor creații care nu pornesc chiar ex nihilo, de la nimic! Desigur, cineaștii transpun inventiv povestea din scenariu în imagine, „creând o lume” vizuală. O traduc, cu atle cuvinte, în alt limbaj. Am fi putut crede că ideea de activitate inovatoare va fi extinsă și către traducătorul literar, care transpune opera scriitorului în altă limbă și în alt limbaj. Traducerea unei piese de Shakespeare , în română sau în franceză, în limbaj modern sau arhaizant, etc. creează „lumi noi” și, în mod evident, diferite.

Dar, NU!, spune din nou, hotărât, dl. Toma: ”Nu putem gîndi ceea ce fac ei /traducătorii/ decît pe modelul tîmplarului lui Socrate”. De ce? Pentru că „actul creator constă… în modificarea unor reprezentări despre viată și moarte, dragoste și ură etc.” iar „romancierul, dramaturgul, poetul creează lumi care sunt amprenta modului în care percep ei viața și moartea și toate celelelalte”. Mai mult: „Opera tradusă /de traducător/ esteconsubstanțială cu autorul ei, traducătorul nu are dreptul să modifice în nici un fel aceste reprezentări.”

Dânsul nu poate gândi decât combinând ideile general-universale (cf. Socrate) cu logica de lemn vag-generală a dreptului european modern. În plus, s-a revenit la argumentul personalității creatorului, care nu s-ar aplica în niciun fel traducătorului, căci „bunul traducător nu are voie să aibă personalitate!”

Vă amintiți cum ilustrează dl Toma consubstanțialitatea creației? E la fel cu tunsoarea sa și cu hainele pe care le poartă! Dar explicația desprea fi / a avea pentru plagiat? Plagiatorul fură nu doar ce nu este al lui, ce nu are, ci și ceea ce nu este! Cu alte cuvinte, i se substituie, îi fură creatorului și personalitatea, consubstanțială creației.

De ce n-am extinde filozofarea și la traduceri? Plagiatorul ia ce are traducătorul, fără să fie el autorul tălmăcirii. Dar traducătorul, de unde are traducerea? Cum se ființează ea, fără „consubstanțialitatea” lui?

Pentru dl. Toma, răspunsul e simplu: prin învățarea unei meserii, un fel de ‚brățară de aur’, printr-o acumulare de îndemânări și cunoștiințe aplicate obiectului muncii. Logica este, din nou, ciudată: un om poate inventa o lingură (Cusanus) sau un cui (Arghezi) – dar traducatorul… nimic! Desi „travaliul său intelectual” se potrivește până și criteriilor avansate de Edelman pentru creație (obiectul este imaterial, creatorul are dorință, spirit, gândire, etc.).

Implicarea personalității în actul creator este un truism pentru oricine, dar aplicarea restrictivă a conceptului făcută de dl. Toma este rigidă și curioasă; mă întreb chiar dacă noțiunea este într-adevăr înțeleasă! Iată o referință la îndemâna oricui, pe Wikipedia:

“Personalitatea reprezintă totalitatea valorilor, scopurilor, trăirilor și efectelor pe care le provoacă în ansamblu, atât fizicul cât și intelectul. Personalitatea face parte din conștient, alăturindu-se curentului de existențialism, în cadrul căruia ființa umană învață și face concluzii în urma experienței personale, adică o experiență calitativă.

Sublinierea îmi aparține, pentru că reprezintă elementul cheie al argumentului împotriva părerii dlui Toma. După dânsul, competențele traducătorului ar fi o simplă acumulare cantitativă. „Erudiția nu e un atribut al personalității, nu vii cu ea pe lume”…” „Nici competențele lingvistice nu constituie un atribut al personalității: și ele se învață, și ele se dobîndesc.”

Specialiștii il contrazic categoric. Tot Wikipedia specifică etapele personalității cuprinzand succesiv „percepere, secționalizare, creare, dezvoltare, modernizare și declin.” Pe noi ne interesează cea de-a treia, care „…face parte din compartimentul cel mai important al existenței personalității umane. Acestei etape îi revine partea cea mai importantă a realizării personalității. În cadrul acesteia, toate datele stocate, analizate, sortate și aranjate în ordine cronologică, sunt reanalizate, respectiv filtrate și adăugate unui dosar personal al persoanei.” (sublinierile mele)

Dle Toma, niciun scriitor sau poet nu s-a născut cu competențele lingvistice care se concretizează la un moment dat în creația sa! Atât literatura bună cât și cea proastă reprezintă tot amprenta personalității autorilor, deopotrivă cu traducerile bune sau proaste. De fapt, este cosubstanțială gândirii omului. Chiar și ce scrii dumneata este expresia personalității, la fel cu tunsoarea și hainele. Nici erudiția d-tale sau competențele lingvistice nu sunt înăscute, doar modul cum sunt ele folosite reprezintă caracteristicile propriei personalități.

În capitolul introductiv din Migălosul Cronofagtraducand Eminescu (apropos, titlul este creația mea!) observam:

„Aptitudinile și cunoștințele noastre nu functioneazӑ, în nici un domeniu, în sfera rațiunii pure—iar în cazul traducerilor, afectele ne conduc adesea spre opțiuni care nu sunt doar un produs al gândirii. Între idee/gând și sentiment/afect/emoție/impuls existӑ o zonă cenușie imposibil de analizat cu uneltele teoriei și tehnicii traducerii. Ea ține de personalitatea traducӑtorului, de afectele lui, conștiente sau nu—și tocmai din această zonă a psihicului apar soluții pe care unii le-ar putea pune doar pe seama meșteșugului.”

Traducerea literară este o muncă de ocnaș, în care trebuie să gândești în permanență cu capul tău, revizuind și comparând ‚găselnițele’ tale (adică formulările inventate de tine) cu cele din textul original, ca să redai sensul cel mai potrivit cu cel creat de autor, și în spiritul lui, re-creându-l. Căci traducerea înseamnă re-crearea echivalențelor stilistice și culturale, nu identităților – care există arareori.

Iată o ilustrare din literatura franceză cu care dl. Toma este probabil familiar: Chanson d’automne, de Paul Verlaine (o strofă va fi suficient): Les sanglots longs / Des violons / De l’automne /Blessent mon cœur / D’une langueur monotone…  O traducere consacrată în română sună astfel : Al toamnei cânt / Viori de vânt / Îl plâng topite / Lovindu-mi lin / Sufletul plin / De corzi rănite.

Dle Toma, cum s-a făcut saltul calitativ la formularea poetică? Prin expertiză lingvistică, acumulare de vocabular? Nu prin contribuția creatoare a traducătorului literar? Sper să meditați și la varianta Google: „Mult suspinele / Viori /Cădea / Înfășurată inima mea / Pe un moleșeală monoton.”

Oricât am căuta să definim obiectiv creația artistică si literară, ne vom opri la saltul creator-subiectiv de la denotație la conotație, în special pentru poezie. Cu alte cuvinte (ale mele!), metafora nu se poate măsura cu metrul!

Îl invit pe dl. Toma să ofere și dânsul o variantă poetică pentru Verlaine. Îl provoc să încerce acest exercițiu „intelectual” care îl va apropia (poate) de înțelegerea actului creator din traducerea literară. Poate va deveni mai precaut pe viitor în verdictele ex cathedra privind traducerile.Nu l-a obligat nimeni să o facă, dar a simțit că trebuia să își dea cu părerea. A făcut-o demonstrând erudiție prin folosirea argumentelor… altora (!), trăgând însă concluzii personale cu logică curioasă, deseori contradictorie.

N-am putut să nu iau poziție împotriva acestei răstălmăciri denigratoare. Este greu de înțeles pentru mine, trăind în SUA de peste 30 de ani, cum pe chiar situl Filialei Traducătorilor Literari al USR-ului un literat poate emite o astfel de aberație împotriva lor, fără ca nimeni să ia poziție. În timp ce, în Occident, traducerea literară (mai ales de poezie) este onorată prin punerea pe copertă a numelui traducătorului, el fiind considerat co-autor, românului i se pare normal să folosească traducerile literare, citându-le în reviste, pe situri de pe Internet, etc., fără menționarea traducătorului! Vă invit să găsiți dv. pe internet cine a tradus în română poemul lui Verlaine citat mai sus (nu i-am menționat dinadins numele!), ca să vă lămuriți cât de adevărat și de revoltător este ceea ce vă semnalez.

Articolul dlui Radu Toma nu este doar un exercițiu intelectual fără consecințe, câtă vreme un astfel de „argument juridic” poate fi invocat cu atâta seninătate. Dacă traducătorul literar tot nu are nevoie de har, de ce-am face atâta caz de folosirea/copierea/plagierea formulărilor sale?

Am scris Postfața la „Migălosul Cronofag” exact pe această temă, pentru că „șmechereala balcanică” care se reflectă în plagiat și furtul de copyright este strict legată de lipsa de respect, comună printre români, față de actul traducerii. Am să public Postfața și pe situl Fitralit, dacă prezintă interes, căci dreptul de autor îmi aparține.

Când mentalitatea omului de rând este susținută chiar și de un universitar, îmi este greu să înțeleg pasivitatea confraților mei, traducătorii literari din România, căci n-am citit niciun fel de reacție împotrivă acestui atac la persoană până acum.

Mentalitatea românească legată de traducerile literare nu se va schimba dacă preocuparea traducătorului din România este legată doar de apărarea dreptului de autor, fără respectarea activității sale creatoare.

tête-à-tête, NIG și poetul Mihok Tamas

Posted by Nuta Istrate Gangan On October - 6 - 2016

10683432_989495301102236_2709759296468975469_o

„Poezia e oglinda perfectă a ființei umane: cine crede despre ea că e goală de conținut, își trădează propriul emptiness”(MT)

Doamnelor şi domnilor, stau de vorbă astăzi cu un bărbat tânăr, atrăgător, tall dark and dangerous şi poet pe deasupra. Şi nu poet întâmplător ca mulţi alţii, ci unul autentic, cu acte în regulă. Deşi sunt absolut convinsă că poetul s-a născut cam în acelaşi timp în care s-a născut şi bărbatul şi că studiile n-au făcut decât să rotunjească anumite colţuri şi să şlefuiască anumite asprimi. Sau să le intensifice, nu-i aşa?

Citind despre şi de Mihok Tamas, am descoperit un personaj fascinant. Interviul pe care îl aveam în minte a devenit discuţie in no time, un adevărat tête-à-tête.

 

Mihók Tamás (n. 1991) este poet și traducător literar. A absolvit Facultatea de litere la Universitatea din Oradea, (specializarea română-engleză – licență, 2013; literatura română – relevanțe europene – master, 2015). Pentru obținerea diplomei de licență, a susținut lucrarea Elementul creștin în poezia lui Vasile Voiculescu, iar pentru disertație, teza Ludicul în poezia română și în poezia maghiară. Șerban Foarță și Varró Dániel. A studiat la ELTE Budapesta timp de doi ani, ca bursier (ACBS respectiv Erasmus).

A publicat două volume de poezii Șantier în rai (2013) și winrar de tot (2015), ambele la Editura Tracus Arte. Prezent cu un grupaj de poeme și cu fragmente de proză în antologia Cercul literar de la Oradea (2012), coord. Marius Miheț. A tradus în limba maghiară antologia Constantin Virgil Bănescu – Zidul de mătase / Selyemfal (Ed. Syllabux, Budapesta, 2015) și volumul de poeme 4 a.m. Cantosuri domestice / Hajnali négy. Otthonos énekek de Radu Vancu (Ed. Syllabux, Budapesta, 2016). Colaborări cu reviste: Familia, Echinox, Poesis International, Mozaicul, Conta, Scriptor, Discobolul, Itaca (Irlanda), Szőrös Kő (Slovacia), Alternanțe (Germania) și altele. Câștigător al premiului De-aș avea…, acordat de revista de cultură Familia (2014) și a alte premii. Inițiator al trupei Liter@ctorii (alături de Semida Ilieș), al Maratonului orădean de poezie și al revistei Orașul 2d (coord. Dana Sala). Are în pregătire două traduceri integrale de volume de poezie: Krusovszky Dénes – Când te strici respectiv Balázs F. Attila – Cravata lui Villon (din maghiară) și, totodată, o antologie de versuri proprii.

 

NIG: Mihok, Eşti mult prea tânăr pentru toate acestea. Numai citind ce scrie mai sus, regretul că nu am făcut Literele mă nenorocește.
Eşti (cum spuneam şi da, îmi place să mă repet) the whole package.
Când ai scris prima poezie şi de ce? Care a fost declanşatorul?

MT: Hai să așez în locul formulei „the whole package”, una mult prea generoasă și pentru care îți mulțumesc, un calambur ce cred eu că mi se potrivește mai bine: „the whole pack of ages (!) lived simultaneously” (iată că încerc să țin pasul cu tine în ce privește romgleza). Vorbesc de un fel de status quo, o senzație de ultimatum perpetuată (sau: reluată) de hopurile pe care mi le conferă poezia. Am încercat să surprind acest fenomen în „winrar de tot”: „iar nopțile / tu vii spre mine deodată / cu toate vârstele tale / cu toate urletele tale de groază”. Cred că nu a existat un declanșator articulat hotărât. Totul s-a întâmplat treptat: au fost mai multe șuturi în fund care m-au lansat în spațiul literelor.

NIG: „O criză paternă, o nelegiuire la care am fost martor și totodată constrâns să tac, discriminări etnice mizerabile din partea unui dascăl drag mie, un periplu religios încheiat cu un agnosticism benign” (MT)

Apoi Bacovia. Apoi te-ai apucat de scris. Cu nelegiuirea I can relate, vorba americanului: această nelegiuire  a răbufnit de multe ori în scrisul meu. Spune-mi de câte ori te-ai întors iar şi iar, mental, la locul acelei nelegiuiri şi apoi te-ai aşezat la masa de scris, „cu furie nouă, cu resemnare nouă sau cu un calm afurisit pe care nici măcar nu încerci să ţi-l explici”?
Sau, mai bine zis, cum stai cu iertarea?

MT: Dacă deschid sau mă amestec în niște polemici e din cauză că-s mare amator de spectacol. Prozatorul Răzvan Petrescu zice într-un text că „doar efectele ne mai salvează de absurd”. Îi dau dreptate. Pasivitatea, în opinia mea, nu e bună, decât pentru a-ți încărca bateriile. Cât despre paradigma râcă-iertare/răzbunare, iată ce cred: că lucrurile firești și evidente ies la suprafață mai devreme sau mai târziu, și chiar și cei care militează în moduri dintre cele mai radicale pentru dreptatea lor, au în străfundul conștiinței o lanternă roșie, oricât de mică ar fi ea, care îi acuză la nevoie. Deci ar fi de prisos să caut să mă răzbun eu pe oameni, atâta timp cât au propriul lor jandarm încorporat – câteodată mai corupt, ce-i drept. Prin urmare, în deplinătatea naivității mele mizez pe acel dispozitiv natural și iert mereu. Schimburile de replici, când apar – și știm cât de important e spiritul critic în a evolua, trebuie să urmeze un curs intuit măcar în parte înaintea declanșării lor, și să se desfășoare în așa fel, încât ambele tabere să-și însușească niște deprinderi; altminteri ne întoarcem în preistorie.

NIG: Eu trăiesc într-o ţară în care rasismul nu va pieri niciodată. În România există discriminări etnice majore, există discriminare şi între grupările care vorbesc aceeaşi limbă, ştiu cu ce se mănâncă drăcia asta şi nu am nici cea mai mică problemă să vorbesc despre bigotism, rasism şi discriminare. Cum este să fii poet maghiar în România zilelor noastre? Cum este să fii român maghiar în Ungaria?

MT: Sincer să fiu, mă bucur că, în sfârșit, îmi pune cineva aceste întrebări. În legătură cu apartenența scriitorilor la o anumită cultură, sunt de părere că limba în care au ales să scrie reprezintă criteriul primordial. O știm și de la sociologi, ne luminează și Eliade, care, deși în exil, susținea că româna e limba în care visează, totodată simțim și noi pe pielea noastră în lumea cosmopolită de azi că limba în care îți cultivi reflexele cognitive, alias gândirea, și în care alegi să te exprimi îți relevă adevărata apartenență etnică. Sunt născut din părinți maghiari și, în același timp, mă consider un fanatic al limbii române, unde e buba? Tratatul de la Trianon, Dictatul de la Viena, apoi dominația rusă – de-a lungul istoriei, Transilvania a depins de asemenea manevre politice în ce privește minoritățile, care au fost când române, când maghiare. De aceea, consider că astăzi, Oradea – orașul în care trăiesc – reprezintă o poartă între cele două culturi, una pe care încă, din păcate, unii n-o știu folosi.

13173059_1310259792359117_4072973392169026891_o

,,Sunt născut din părinți maghiari și, în același timp, mă consider un fanatic al limbii române”

 

NIG: Bacovia. Și mai cine? Dintre cei de demult, dintre cei de astăzi?

MT: Da, Bacovia, prima simpatie… Dar abia după ce am evadat din „cimitirul tinereții mele”, din aerul ăla de liceu îmbâcsit de formalisme, am simțit adevărata putere a poeziei. Înainte, deci, conjunctura ostilă – sau cel puțin opacă – efectiv îmi bara acest capriciu. Abia ca student am dobândit disponibilitățile necesare pentru a vizita biblioteca ca pe-o oază a poeziei de calitate. Sunt extrem de recunoscător profesorilor de la facultate, fără ajutorul cărora m-aș fi pierdut în fauna livrescă. Atunci am început, deci, să citesc de plăcere. Din maglavaisul de scriitori ale căror cărți mi-au ținut de urât în perioada ce-a urmat, i-aș aminti pe: Charles Bukowski, Charles Baudelaire, Guillaume Apollinaire, Mihail Șișkin, Matei Vișniec, Max Blecher, Tristan Tzara, Urmuz, Gellu Naum, Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov, Ioan Moldovan, Ioan Es. Pop, Constantin Virgil Bănescu, Șerban Foarță, Radu Vancu, Varró Dániel, Jónás Tamás, Závada Péter. Cam aceștia au fost cei care n-au mai vrut să plece, dovadă că nici până azi n-am reușit să mă sustrag – și de ce aș face asta? – influenței lor.

NIG: ,,WinRar ” – ,,mântuitor all in”  – ,,scorţişoară şi kafka”,,– shipwrecked with saint peter”– ,,stalking our fucked up dream” – poezia ta este modernă, cu substanţă, uşor protestatară, ironică şi autoironică. Scrii cu claritate dar ai şi un fel ermetism blând, studiat. În genere, astăzi este  apreciată poezia total dezbrăcat de metaforă, textele acide şi parcă niţel plate, fără trăire sau cu trăirea mascată la maxim; poezia are uneori aerul unui anunţ mortuar sau al unui fapt divers; lumea în care trăim ne forţează să scriem poezia pe care o scriem… La tine am întâlnit însă :

„pe părul tău împletit/timpul coboară-n mătănii”

„un cer elastic se întinde/între noi și umbrele noastre împăiate/pe peron – ultima zvâcnire/dintr-un scurtmetraj previzibil”

„niciodată/nu m-am reîncarnat/dintr-o sculptură”

Eşti unul dintre cei mai echilibraţi „nebuni autentici ai oraşului”. Cum găseşti acest echilibru?

MT: Când zici „modern” te referi la termenii tehnici respectiv inserțiile de jargon englezesc? Acest limbaj e orchestrat de cotidian, nu-l aleg eu, el mă alege. Cât despre echilibrul amintit, cel pe care încerc eu să-l surprind e între elanul teribilist al sufletului și măsurile manieriste aplicate acestuia din exterior (adică, în speță, de societate). Izbucnirile naturaliste sunt frumoase pentru că sunt în sine verosimile, dar ele respectă grila unui mimesis depășit în artă. De aceea, în textele mele, încerc să construiesc mai degrabă ipostazele transfigurative ale acestor trăiri în așa fel, încât ele să dobândească aceeași credibilitate. Altfel spus, caut să surprind spații dezordonate ca pe urmă să le montez cu migală, probând astfel limitele elasticității limbajului.

NIG: Alţii au nevoie doar de un gram de inspiraţie, unii sunt vizitaţi de muză atât de des încât te întrebi dacă e muză şi nu grafomana de la etajul superior. Unii au nevoie de o mare iubire  să scrie, sau, da, de o mare iubire ratată ca să exploateze toată furia şi deznădejdea şi să o transforme în poezie. Baudelaire lua haşiş, Hemingway de multe ori îşi trăia mai întâi romanele apoi le scria, plus că alcoolul i-a fost ,,always a very dear friend”  iar Nichita, ah Nichita…
Tu de ce ai nevoie să scrii? Cel mai mult şi cel mai mult?

MT: Majoritatea poeților de azi nu s-a dezmințit de vechile obiceiuri de a scrie sub influența stărilor (iarbă – noile generații, alcool – „veteranii”). Nu știu în cazul lor cum se manifestă aceste „treceri”, dar despre mine pot spune că, fără intervenția vreunei substanțe, sunt permanent carne de tun pentru propriile-mi viziuni. Ele vin de la sine, nu am nevoie să scobesc în gaură de șarpe. Har domnului, mi-am format un mecanism de autosugestie straniu, prin care să-mi pot genera colaje și efecte imagistice dintre cele mai diverse – un joc de măști instant și necostisitor. Dacă nu-mi voi suci mințile complet, voi putea spune la sfârșitul jocului că asta a fost tot ce mi-am dorit. Muzele mele sunt eșecul, trăirile ireversibile, și, de cealaltă parte, scurtele guri de aer pe care le iei atunci când vrei să-ți validezi corvezile. Am avut și mari iubiri, două la număr, pe care versurile scrise atunci mi le-au absorbit din zonele de unde nu-mi dădeau pace.

NIG: Este fascinant să vorbeşti atât de bine o altă limbă încât să-i poţi  înţelege poezia Ai tradus poezie ungurească, ai tradus şi poezia românească în maghiară. Văd uneori  traduceri din engleză în românește care sunt departe de original, traduceri care transformă frumoasa şi originala piesă într-un fel de aliteraţie simpatică şi neplăcut zgârietoare la urechi.

Cât de important este ca literatura să fie tradusă de un specialist şi nu de un simplu vorbitor de altă limbă?

MT: Vai și-amar de scurgerea pe care am reparat-o eu. Tot așa și cu textele transpuse în alte limbi de către indivizi neavizați. Când faci traduceri literare – și nu fac decât să reiau vorbele mai-experimentaților mei colegi de breaslă –, trebuie să ai în vedere câteva principii, printre care: 1) limbaj adecvat. 2) context (cultural și/sau socio-politic). 3) eficiență în extindere. 4) claritate (încerci să păstrezi un flux user-friendly). Încălcarea oricăruia dintre acestea poate duce la dezastru.

NIG: Nu poţi să scrii bine dacă nu citeşti mult. Unui tânăr şi talentat poet i-aş recomanda să citească mult, fie poezie, fie proză, biografiile marilor scriitori, critică literară, estetică. Eşti filolog. Doctorand. Există, ca peste tot, riscurile meseriei, nu-i așa? Ţi s-a întâmplat vreodată să scrii ceva şi recitind să îţi spui: „Frate, calm down, reia  textul, ai cam dat-o mult prea mult în Bukowski/Nichita/Whoever”

MT: Am pățit asta în multe rânduri, și cine nu. Treaba stă cam așa: până nu ajungi să subordonezi forțele celorlalți (pe care ți le alimentezi admirându-le) capacităților tale, nu vei reuși… Și aici intervine nivelul de respect al propriei scriituri: ori ai într-adevăr ceva de spus, ori, mai devreme sau mai târziu, te dai în stambă. Mi-am amintit de o fază nostimă: Într-o seară mă plimbam în centrul orașului cu o mână de prieteni – unul dintre ei tocmai „agățase” o tipă. Cum-necum, fetișcanei numa’ nu-i tăcea gura, îndruga verzi și uscate căutând să ne tachineze pentru a ne face o impresie bună. Tocmai vorbeam cu iubitul ei despre poezie & stuff când fata, cu un chip fantomatic, mă-ntrerupe: „Tu ești tâmpit?! Păi de ce scrii atunci, dacă nu pentru a fi renumit, huh?!” Da, unul din momentele acelea când te-ai scuza din orice motiv, plauzibil sau nu, să poți dispărea în voie de pe fața pământului. „Te-ai gândit vreodată că piesele trupei Cigarettes After Sex rulează în timpul a mii de acte sexuale simultane de pe Terra? Cauza asta a artei cât de nobilă ți se pare?” i-am răspuns, și cel puțin am reușit să înfund în hohotele celorlalți discuția șchioapă. Poezia e oglinda perfectă a ființei umane: cine crede despre ea că e goală de conținut, își trădează propriul emptiness.

NIG: Există o linie fină între a aprecia/absorbi şi a imita.  Citesc destulă poezie în care regăsesc prea mult starea de Nichita sau starea de Bukowski, să zicem, că tot l-am amintit. Unde este limita?

MT: Maturitatea scriitoricească vine odată ce înțelegi în ce mod se integrează sedimentele adunate de prin părți în mesajul și gesturile tale. Pentru asta trebuie să vezi experiențele livrești – oricât de fascinante și inegalabile ar fi ele – ca pe niște jaloane și, totodată, să-ți cultivi un ochi de scouter.

NIG : MT, ai 25 de ani.  Ai publicat două volume de poezie, în 2013 „Şantier în rai” şi în 2015 „winrar de tot”. Cam des, ar spune „specialiştii”. Se spune că un volum ia ani şi ani, trebuie lăsat să dospească, să se învechească precum vinul, etc/etc… Nu prea ai ţinut cont de asta; a fost grabă, nerăbdare sau pur şi simplu ai închis un proiect ca să poţi începe altul?

MT: Nu mi-e rușine să recunosc că m-am grăbit să public prima carte. Aceea putea să rămână lejer în manuscris, nu se supăra nimeni. Dar vezi, așa a fost să fie, și ea, chiar dacă nu a cunoscut o circulație largă, a constituit piatra de temelie pentru ce urma să se-ntâmple. Dacă nu publicam „Șantier…”-ul, nu intram în contact cu oameni importanți pentru parcursul meu literar de până acum, și, deci, probabil c-aș fi stagnat. Acesta este cercul vicios de care amintesc unii autori, care, intenționat sau nu, au rămas pe tușă.

NIG: Scrii și proză.

MT: Mai nou sunt setat pe un prozaism evocator chiar și-n poezie. Mă preocupă ce anume e trauma, cu ce se mănâncă? Cum se poate ca un lucru ce-ți aparținea, era parte organică din tine, moare, se înstrăinează. Proza e mai deschisă la astfel de investigații, în timp ce poezia mai mult problematizează. Scriu și proză, dar deocamdată nu am un proiect atotcuprinzător. O vreme mai tatonez terenul prin reviste – odată tot se va-nchega ceva.

NIG: Ce face astăzi poetul Mihok Tamas? La ce lucrezi?

MT: Mă bucur că mă-ntrebi. Trec prin cea mai aglomerată perioadă a mea; încerc să-i fac un mic sinopsis. Anul ăsta mi-am început studiile doctorale la Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureș cu o teză despre poeții bihoreni (români și maghiari deopotrivă) dintre anii 1880 și 1989, avându-l ca profesor coordonator pe domnul Al. Cistelecan. În continuare, pregătesc o antologie în maghiară a poeților promoției 2000 de la noi – undeva la 20 de voci; cartea va vedea lumina tiparului în luna februarie a anului viitor. Tot cam pe-atunci va apărea la Editura Charmides volumul „Când te strici” al poetului maghiar contemporan Krusovszky Dénes, în traducerea mea. Nu în ultimul rând, e pe țeavă noul meu volum de poeme, „cuticular”, care, dacă totul merge strună, va apărea în trei limbi (română, maghiară și franceză), la trei edituri diferite. Pe lângă acestea, voi organiza la Oradea, în noiembrie, în colaborare cu domnii Peter Sragher și George Volceanov, un atelier de traduceri literare de 4 zile, în care traducătorii vor face pereche cu autorii traduși în vederea unei mai bune comunicări. Și, dacă-mi mai rămâne o fărâmă de timp, tot în urbea mea, alături de poetul Mihai Vieru, voi porni o serie de lansări de carte. Cam astea.

 

12697116_1249274711790959_5014441977436881491_o

„sunt permanent carne de tun pentru propriile-mi viziuni”

 

NIG: Pentru că tot veni vorba despre traducători şi pentru că i-ai adus în discuţie pe domnii Sragher și Volceanov, zilele trecute vorbeam cu traducătorul Adrian G. Sahlean despre un articol apărut pe site-ul traducătorilor Fitralit (site-ul Filialei Traducătorilor Literari a Uniunii Scriitorilor), scris de domnul Radu Popa care afirmă că ,,traducătorul nu este un creator”

Adrian Sahlean, cunoscut pentru traducerile sale din Mihai Eminescu, îl contrazice printr-un drept la replică dându-i un exemplu, după părerea mea, grozav :

,,Iată o ilustrare din literatura franceză cu care dl. Toma este probabil familiar:
Chanson d’automne, de Paul Verlaine (o strofă va fi suficient):

Les sanglots longs
Des violons
De l’automne
Blessent mon cœur
D’une langueur monotone…

O traducere consacrată în română sună astfel :

Al toamnei cânt
Viori de vânt
Îl plâng topite
Lovindu-mi lin
Sufletul plin
De corzi rănite.

Dle Toma, cum s-a făcut saltul calitativ la formularea poetică? Prin expertiză lingvistică, acumulare de vocabular? Nu prin contribuția creatoare a traducătorului literar? Sper să meditați și la varianta Google:
„Mult suspinele
Viori
Cădea
Înfășurată inima mea
Pe un moleșeală monoton.”

Mihok, în opinia ta de tânar traducator, este traducerea literară și un act de creație?

MT: Traducătorul literar este prin definiție un re-creator, deci, implicit creator. E de la sine înțeles că oricât de solide ți-ar fi cunoștințele lexico-gramaticale, ba poți fi țais la toate capitolele, dacă n-ai imaginație și spirit selectiv. Și spun cu riscul de a întărâta o-ntreagă emisferă a traducătorilor literari: Cine susține că actul traducerii nu implică efort creator, nu-și iubește meseria (care, în cazul lui, nu este vocație).

NIG: MT, scrii bine, publici, traduci. Trăiești din poezie ? Normal, vreau un răspuns fără un gram de metaforă.

MT: Nu, poezia nu e un business care să atragă profit material și nu va fi niciodată. Autorii marilor romane, la care se adaugă cei ai bestsellerurilor cu vampiri, hobbiți și tot felul de creaturi – eventual ei. La noi, nici cel mai bine cotați scriitori nu pot pretinde acest lucru. Știm cu toții ce prost stăm ca țară la capitolul citit. Personal, apreciez revistele care plătesc onorarii colaboratorilor. Sunt două, chiar trei astfel de publicații cu care colaborez în mod constant. Despre câștigul din drepturile de autor pe cărțile publicate doar atât: la 100 de volume vândute de editură, ești remunerat cu o sumă echivalentă cu trei pachete de țigări. Curat răsfăț!

NIG: După regula „nimeni nu e profet în țara lui” tu îți traduci poezia și proza în engleză, eu îți dau o lista cu revistele literare americane care plătesc dolari frumoși pentru articole si poezie  si uite așa ,,ne scoatem,, The Sun, de exemplu, plătește binișor, în cazul în care ești selectat.
,,We pay from $300 to $2,000 for essays and interviews, $300 to $1,500 for fiction, and $100 to $500 for poetry, the amount being determined by length and quality”

Succes în continuare, Mihok.

MT: Mulțumesc, asemenea îți doresc! Mă bucur că am stat de vorbă. Pe curând!

DOUĂ ILUSTRE PERSONALITĂŢI DECORATE ÎN PREAJMA ÎMPLINIRII A 100 DE ANI

Posted by Dorin Nadrau On September - 23 - 2016

Întotdeauna am fost impresionat de acei oameni care, întrecând orice aşteptări, au trăit cât vieţile a doi oameni, fiind martori ai unor evenimente uimitoare şi asistând sau participând la schimbări istorice multiple. Numeroase studii făcute pe centenari au condus la concluzia că nu doar cei care posedă ereditar o bază de gene bune pot trăi îndelung. Rezultatele recente relevă că cel mai însemnat factor determinant al sănătăţii îl reprezintă gândul, altfel spus, nu genetica, sportul sau alimentaţia, ci mintea. Un valoros chirurg american din secolul trecut, autor al câtorva cărţi despre spiritualitatea orientală concepute după ce a petrecut o bună perioadă de timp în India, Julian Johnston, conchidea într-una dintre scrieri: „În lume există o singură boală: anemia spirituală”.

Fără îndoială, când două remarcabile personalităţi ajung la o vârstă matusalemică, se naşte un sentiment emoţionant care, involuntar, atrage admiraţie şi respect.

Potrivit decretului publicat miercuri, 10 august 2016, în Monitorul Naţional, filosoful Mihai Şora şi istoricul Neagu Djuvara au fost decoraţi cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler.

mihai-sora-a-fi-a-face-a-avea-5393744
Photo: Mihai Şora 

Mihai Şora s-a născut la 7 noiembrie 1916 într-o localitate de lângă Timişoara, tatăl său, Melentie Şora, fiind preot ortodox. Între 1934-1938 a urmat studii de filosofie la Universitatea Bucureşti, audiind cursurile lui Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu şi avându-l asistent la seminar, timp de trei ani, pe Mircea Eliade. În ianuarie 1939, a ajuns la Paris, ca bursier al guvernului francez pentru a elabora, sub conducerea lui Jean Laporte, o teză despre „La notion de la grace chez Pascal”. În iunie 1940, a părăsit Parisul ameninţat de precipitata înaintare a Wehrmachtului, stabilindu-se, după lungi peregrinări la Grenoble (1940-1945), unde oficia la celebra universitate, Jacques Chevalier, considerat un „pascalizant înrăit”. De remarcat că în răstimpul petrecut la Grenoble a proiectat şi redactat prima carte, „Du dialogue interieur”, un eseu de antropologie metafizică, eseu publicat la cunoscuta editură Gallimard, în colecţia „Tânăra filosofie”, mai târziu, în 1947.

În anii celui de-al doilea război mondial, Mihai Şora a luat parte la rezistenţa franceză antifascistă. După război, între anii 1945-1948, a fost cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique din Paris. În toamna anului 1948 a revenit în România cu intenţia de a se întoarce în Franţa, dar graniţele s-au închis şi o dată cu acestea şi accesul spre Occident pentru o perioadă de aproape 20 de ani. În intervalul următor s-a dedicat unei impresionante activităţi editoriale restructurând complet colecţia „Biblioteca pentru toţi” conferindui o incontestabilă valoare, având în vedere că aici au apărut în deceniile şapte, opt şi nouă cele mai importante opere ale literaturii universale. Începând cu anii ’70, a publicat dialoguri filosofice în reviste literare româneşti şi străine care ulterior s-au constituit în cărţile devenite de referinţă în filosofia românească. Se mai impune precizat că, după 1990, a fost membru fondator al Gupului de Dialog Social, a ocupat fotoliul de ministru al învăţământului în primul guvern de după revoluţie, iar din 24 octombrie 2012 este membru de onoare al Academiei Române.

Decretul de acordare a prestigioasei distincţii prevede că filosoful Mihai Şora a fost decorat „cu prilejul aniversării unui secol de viaţă, în semn de înaltă apreciere pentru întreaga sa carieră dedicată valorilor umane universale, cercetării şi educaţiei, prin care a îmbogăţit cultura românească şi universală, pentru rolul avut în consolidarea democratiei în România post-decembristă, impunându-se ca un reper al tinerei generaţii”.

neagu-djuvaraPhoto: Neagu Djuvara

Neagu Djuvara s-a născut la 31 august 1916 la Bucureşti, într-o familie aristocrată de aromâni care a dat importanţi oameni politici, diplomaţi şi universitari. Şi-a făcut studiile la Paris, fiind licenţiat în litere la Sorbona şi doctor în drept. În perioada iunie-noiembrie 1941, a participat ca elev-ofiţer de rezervă la campania din Basarabia şi Transnistria. În mai 1943, a intrat prin concurs la Ministerul de Externe, iar în dimineaţa zilei de 23 august 1944 a fost trimis curier diplomatic la Stockholm. Numit secretar de legaţie de guvernul Sănătescu, a rămas în Suedia până în septembrie 1947, când comuniştii au preluat şi acest minister. Fiind implicat în procesele politice din toamna anului 1947, a decis să rămână în exil, activând până în 1961 în diverse organizaţii ale exilului românesc. În anul 1961, a plecat în Republica Niger din Africa, unde a petrecut douăzeci şi trei de ani, fiind consilier diplomatic şi juridic la Ministerul Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de drept internaţional şi de istorie economică la Universitatea din Niamey. Reluându-şi între timp studiile de filosofie la Sorbona, în mai 1972 a obţinut docenţa cu o teză de filosofie a istoriei, sub conducerea renumitului sociolog şi filosof Raymond Aaron. Ulterior, a obţinut şi o diplomă a prestigiosului Institut naţional de limbi şi civilizaţii orientale de la Paris (NALCO). În decembrie 1989, s-a întors în România, unde din 1991 până în 1998 a fost profesor-asociat la Universitatea din Bucureşti. Este membru de onoare al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi şi al Institutului „N. Iorga” din Bucureşti. A fost decorat cu Marea Cruce a Ordinului Naţional „Serviciul Credincios” şi cu „Ordre des Arts et des Lettres” în grad de ofiţer.

Neagu Djuvara a scris şi a publicat în principal despre istoria României şi a poporului român, o mare parte a lucrărilor sale referindu-se la filosofia istoriei şi concentrându-se asupra problemei obiectivităţii istoriei şi istoriografiei. Este perceput ca un popularizator şi demistificator al istoriei, cărţile sale adresându-se în bună parte tinerilor. Cu toate că unele dintre teoriile sale nu sunt acceptate de majoritatea istoricilor, Neagu Djuvara este considerat unul dintre cei mai redutabili istorici ai secolului al XX-lea, evidenţiindu-se în scrierile sale o atitudine critică asupra istoriei românilor şi a istoriei, în general.

În decretul de acordare a decoraţiei se stipulează că i s-a conferit această distincţie „cu prilejul aniversării unui secol de viaţă, în semn de înaltă apreciere pentru dăruirea cu care şi-a servit patria, prin angajamentul personal în procesele politice, diplomatice şi culturale ce au promovat valorile, istoria şi imaginea ţării noastre în lume, precum şi pentru înalta ţinută morală de care a dat dovadă de-a lungul timpului”.

Dorin Nadrau

 

 

 

Dorin Nădrău (S.U.A.)

De vorbă cu pictorul român Bogdan Piperiu

Posted by Stefan Strajer On September - 9 - 2016

De vorbă cu pictorul român Bogdan Piperiu

Autor: Ana Moroşanu Magdin

 

Nu am pus punct vieții din România. Nu am pus nici măcar virgulă. Am pus o eventuală paranteză”!

*

A.M.M.: Cum mai e viața artistului nostru Bogdan Piperiu?

 

B.P.: Plină de culoare, evident. Dinamică dar și liniștită. Aș spune echilibrată. Spun asta pentru că cel puțin asta vreau să cred. Dacă ar fi să mă refer concret ar fi așa: Dinamismul și “focul creației” se referă categoric la activitatea artistică. Atât cea de atelier cât mai ales cea expozițională. Evenimente, vernisaje și expoziții multe în ultima vreme. Fără tăgadă liniștea îmi vine din familie. De acasă. Din lucrurile simple de zi cu zi dar atât de frumoase.

 

A.M.M.: Se pare că ai pus punct vieții din România și ți-ai luat viața de la zero alături de familia ta, stabilindu-te în Germania.De ce ai plecat, ce ai simțit când ai plecat și cum este acum viața te în Germania?

 

B.P.: Nu am pus punct vieții din România. Nu am pus nici măcar virgulă. Am pus o eventuală paranteză. E drept că ne dorim să ne întoarcem în România mai curând și mai des decât este posibil, însă șederea noastră în Germania este, sau de fapt a fost de la bun început gândită pentru o perioadă limitată. Așa, ca un contract mai permisiv. Nu pot spune acum cât anume înseamnă această perioadă. Poate însemna luni sau ani, însă cu siguranță ne vom întoarce cât mai repede. Sigur, sunt mulți factori care condiționează asta, atât în România cât mai ales acum, în Germania. Lucrurile încep să se “lege” frumos și ar fi păcat să nu dăm atenția cuvenită acestora.

Viața în Germania nu am luat-o de la zero. Am vazut-o mai degrabă ca un “punct de lucru”. Tot ce am agonisit acasă este acolo. Atât din punct de vedere material cât și spiritual ca satisfacție profesională. Evident că fiecare întoarcere și ședere acasă, fie ea cât de scurtă, pentru noi înseamnă aproape totul.

Când am plecat atenția noastră s-a concentrat pe scop. Adrenalina și toate pregătirile, locuința, locul de muncă, formalitățile legale de ședere, etc ne-au făcut să nu realizăm concret toate aspectele. După un timp bun, odată cu liniștirea acestor ape și alinierea la un alt stil de viață, unul teuton, ce pentru noi bănășenii nu a fost chiar străin dar nici “de acasă”, m-au făcut conștient de faptul ca aceasta s-ar numi dramatic ”ruptură”. I-aş spune “smulgere” pentru că în esenţă așa am simțit-o.

Ca să ilustrez cât mai plastic acest lucru vă voi povesti cum în primele luni, poate chiar în prima jumătate de an, făcându-mi un atelier într-una din pivnițele casei unde locuim, mi-am creat un univers al meu, românesc. Pur și greu. Consistent şi solid. Atât cât se poate de solid la peste 1400 de kilometrii distanţă de casă.

Era ritualic chiar ca la intrarea în atelier, zilnic, să pornesc laptop-ul și să las să “curgă” în modul de repetare minunata Rapsodie Română a lui Enescu, cu Celibidache la pupitru, din ’78. Cunoșteam chiar și când urmează să tușească cineva din sală.

“Ruptura” asta m-a făcut să mă reîntorc și să aprofundez tot ce înseamnă valoare și comoară a nației românești. M-am reîntors de data asta mult mai atent la “Cantafabule”, la “Cocoșii negri” a aceloraș Phoenix, cocoși negri ce nu sunt de fapt decât o versiune mai modernă a “Zorilor”..cu adânci rădăcini în folclorul Dacic..sau în ce ne-a mai rămas de la străbuni, m-am reîntors la Densușianu, la preistorie, la legende și la mitologia românească cu ale sale minunate și unice personaje și legende. Aveam nevoie de un punct de ancorare. De identitate. Mi-am regăsit-o astfel și odată redobândită am știut cine sunt. De aici mi s-a “tras” o întreagă serie de lucrări ce le-am adunat într-o expoziție conceptuală numită inițialm “Dumnezei”. La plural. Precreștini. Păsări măiastre, păduri fermecate, tărâmuri ascunse, solomonari și ierburi ale fiarelor, toate într-o manieră modernă, abstractă, însă odată citind titlurile lucrărilor realizezi brusc că sunt foarte concrete și la obiect. Ba chiar le găsești surprinzător de figurative.

Ultimele expoziții personale atât din România cât și din Germania le-am numit altfel, dar în aceași notă: “Xplore Mystic Abstrakt”. Conceptul de “Dumnezei, mai mulți și precreștini” era mai greu de explicat și înțeles. Presa din Tuttlingen m-a numit chiar “pictorul mistic”. Minunat. Mi-a plăcut și onorat ideea.

01

 

A.M.M.: Pictezi foarte mult, ești foarte talentat. Când și unde îți organizezi expozițiile cu minunatele tale opere?

 

B.P.: Pictez mult însă poate nu atât de mult cât ar trebui.

Cu talentul….e discutabil subiectul. Sigur că trebuie, TREBUIE să îl ai. Nu vorbesc de cât anume. Musai să îl ai și gata. Ce te face însă artist nu este neapărat această doză de talent și procentul lui. Artist te face munca și studiul. Dezvoltarea limbajului de exprimare și nu în ultimul rând experimentarea, dorința și curiozitatea de nou. Eu pun mare accent pe texturi și structuri în compozițiile mele. Ca să înțeleg texturile și suprafețele aceastea am început prin a face sute, poate mii de lucrări făcute prin tehnica “frottage”. (verb) pentru a freca un desen (de ex: Un creion, creion colorat sau cărbune), pe o bucată de hârtie așezată pe o suprafață texturată , în scopul de a crea o zonă texturată sau cu model.) O tehnică prin care imprimi pe support (hârtie, pânză) suprafețele de dedesubt. Mergeam cu teancul de hartii sub braț și le așezam pe orice suprafață ce-mi părea cu potențial. Frecam apoi coala albă de hârtie cu o cârpă tăvălită în praf de grafit. Un vârf de creion răzuit, dar într-o cantitate mare. Bunica mea folosea acest praf pentru a cosmetiza și a da un soi de luciu “pleoatnei șpoiertului”, adică plitei cuptorului de vară, cel pe lemne. Așa îi spune la noi în Moniom, în Banat.

02

Revenid la căutarea acelor texturi vă pot spune că ieșeau pe hârtie minunății. Grafisme și compoziții extraordinare. Așa am descoperit și am început să realizez că am la îndemână cam tot ce îmi trebuie pentru a-mi crea un limbaj propriu plastic de exprimare. Nu Google, nu internet. Trebuie doar să ști unde să întinzi această mână. Nu tot timpul înveți în școală lucrurile acestea. Cred că tocmai aici e frumusețea acestei..inițieri. La îndemâna oricui dar nu pentru oricine. Alteori neavând materialele necesare dar având jăratec în piept precum calul năzdrăvan din poveștile lui Ispirescu, aș fi lucrat. Am “pictat” cu cremă de pantofi și ulei ars de motor. Sigur, așa înveți că nu toate-s bune la pictură.

Organizarea de expoziții nu e un lucru ușor. Am avut marele noroc ca în România să expun în multe orașe și galerii minunate datorită relațiilor U.A.P.-ului filiala Reșița cu alte filiale. Astfel am participat la taberele de creație alături de mari artiști ai României. O astfel de tabără, de exemplu, reprezintă echivalentul unui stagiu de pregătire, unui curs sau unui semestru bonus de universitate. Ai foarte multe de învățat dacă știi cum să asimilezi. Să furi furi până la urmă. Un alt mare noroc constă în frumoasa colaborare cu Societatea pentru Cultură Metarsis, cu sprijinul căreia am avut câteva evenimente deosebite, ultimul de acest fel fiind o mare expoziție personală de pictură la Muzeul Banatului Montan din Reșița, având astfel deosebita onoare de a deschide a III-a ediție a Festivalului Internațional Sabin Putza. Expoziţia a avut loc in minunata sală numintă” Sala Ion Sălişteanu”. A preluat numele marelui maestru după o personală de vis a acestuia la care am avut onoarea să îmi pun umărul la panotarea acesteia alături de maestru. Se întâmpla asta prin 1993-1994 cred. Am şi acum pliantul lui Sălişteanu cu autograful său primit atunci, în semn de mulţumire. Revenind la personala mea din acest an de la Reşiţa, cu aceasta am mers mai departe într-un mic turneu în Germania, luându-mi astfel de acasa energia și puterea necesară. A fost un start extraordinar pentru că urma să “bat” la poarta Germaniei ca artist. Ca o imagine ce trebuia să fie cât mai bună.

Expozițiile se leagă așadar între ele. De la una la alta. Cuvântul magic este “conexiune”. Contează enorm ce expui și unde, dar mai ales să o faci! Să fii vizibil. Până acum cele din Germania au fost toate niște reușite, din toate punctele de vedere.

 

A.M.M.: Ce îți dorești cel mai mult pentru sufletul tău dar și pentru frumoasa ta familie?

 

B.P.: Eu sunt parte din frumoasa mea familie, așadar gândurile sunt la comun. Îmi doresc liniște. Îmi doresc ca lucrurile să meargă exact cum trebuie, în cel mai normal ritm. Nu îmi plac nici extremele și nici “aritmiile”. E acea senzație pe care o aveam când deschideam vara larg fereastra de la casă și mirosul teiului din stradă mă înebunea de plăcere. La această liniște mă refer. Îmi doresc ca băiețelul nostru Robert să fie sănătos (că frumos este) și zglobiu, ca Laura, soția mea, să fie în continuare alături de mine ca și până acum în toate aceste preocupări și activități artistice. Îmi doresc în continuare simplitate, iubire și respect tot atât ca și până acum. Îmi doresc așadar constanță. Stabilitate.

 

A.M.M.: Ce noutăți pregătești pentru toți cei care îți iubesc picturile?

 

B.P.: Evident, expoziții. Atât personale cât și de grup. După închiderea actualei expoziții va urma un mult visat concediu, bineânțeles în România. Iubim litoralul românesc. Urmează ca din septembrie să deschid o altă expoziție personală tot aici în oraș, însă într-o altă locație. Vorbind de noutăți, cu siguranță vor urma unele lucrări de mari dimensiuni cu foarte puține elemente figurative. Ba chiar deloc. Simt că prea m-am apropiat de figurativ și acum nu îmi doresc asta. Este tentant, e drept, mi ales când ți-ai propus să trăiești din pictură, însă trebuie să îți urmezi calea și stilul.

03

Voi merge așadar în continuare pe uleiuri. Sunt un fidel al culorilor de ulei. Cred că transparențele și efectele pe care le faci cu aceste culori nu se compară cu altele. Nu spun neapărat că sunt superioare însă e o tehnică cu care lucrez de mult timp şi parcă încep să o înţeleg.

 

A.M.M.: Ce te inspiră cel mai mult atunci când pictezi?

 

B.P.: Brâncuși, cel care pentru mine înseamnă cea mai luminată minte creativă pe care noi ca români am avut-o și căruia în actuala expoziție i-am dedicat un portret de 1 m pe 1 m ca omagiu, chiar de ziua noastră, a mea și a lui, fiind născuți în aceeași zi și lună, pe 19 februarie, zicea tare frumos și simplu:

“Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face”

Mai are el câteva vorbe minunate dar cred că acestea îmi plac cel mai mult. Așa e și cu inspirația. Mă inspiră oameni, locuri, stări, ba chiar mirosuri și gusturi, gânduri și vise, emoții și chiar dezamăgiri. E ca și cu acea mână pe care e bine să țtii unde să o întinzi pentru a apuca lucrul dorit. Să ști unde să privești. Să cauți. În exterior sau în interior.

Și mă întorc iarăşi la limbajul de exprimare. Dacă îl ai e foarte ușor să dai mai departe, să transpui.

Se întâmplă să “coc” o idee săptămâni întregi ca apoi să încep o transpunere grafică chiar dacă între timp meşteresc la alte lucrări. Asta nu înseamnă că celelalte sunt mai puțin importante pentru mine. Ideal este să găsești calea de mijloc între spontaneitate și cerebral.

Se întâmplă des ca ideile și conceptul (nu îmi place cum sună termenul de “inspirație”) să vină pe parcursul lucrului. Începi oarecum “blank” prin simpla prezență în atelier. Prepari vre-o pânză sau aplici un simplu fundal sau textură și din acel punct lucrurile pleacă. Se nasc pur și simplu. Se dezvoltă. Prind “gând”. Evident că pentru asta sămânța trebuie sădită. Simplul fapt că bei cafeaua în atelier și ești cu ochii pe pânze, pe schițe sau pe lucrări finalizate se numește creație. În acel moment îți evaluezi munca, observi lucruri pe care nu le-ai văzut în momentul picturii și pui mâna pe pensulă, șpaclu sau alte scule. Este o permanentă muncă de creație. Acum depinde de felul fiecăruia de a fi. Eu nu știu ce înseamnă relaxare sau “rupere” de la muncă. Felul meu, construcția, mi-e una agitată, sangvină, ba chiar colerică, cum bine observa încă din liceu fostul meu profesor de pictură Tibi Orvoș, un pedagog extraordinar! R.I.P.

M-am surprins de multe ori și nu sunt chiar mândru de asta, discutând cu oameni, privindu-i în ochi dar totodată cu mult mai departe, prin ei, gândindu-mă la compozițiile mele, la viitoare teme și dominante cromatice. Mă fură des, recunosc.

Concluzionând, inspirația este un termen relativ. Este o stare de iluminare la care ajungi prin tehnici și exerciții. Poate e o stare permanentă, sau ar trebui să fie.

 

A.M.M.: Ce vrei să se schimbe în România?

B.P.: Datoria nostră, ca artişti, este să facem tot posibilul pentru ca importanța artei în viața oamenilor să fie conștientizată. Asta implică un volum enorm de muncă dar este singura noastră armă. Trebuie combătute ideile și inițiativele de a scoate efectiv arta din programele școlare. Trebuie expus și cântat, recitat, citit și jucat cât mai mult chiar în cele mai neconvenționale locuri.

Ca exemplu, în Germania cel puțin, oamenii vin la un vernisaj oarecare într-un număr mult mai mare. Vin apoi în zilele următoare să revadă expoziția în liniște. Nu vorbesc de cumpărat pentru că este o cu totul altfel de discuție. Dar vin pentru că sunt curioși să vadă și să audă, să cunoască cât mai mult. Vin tocmai datorită faptului că se expune peste tot, în foarte multe locuri. Municipalitatea a transformat toate sediile instituțiilor în adevărate galerii și muzee. Oferă artiștilor spațiu și implicit ceva și mai important şi anume încredere.

05

Doar un exemplu vă dau. Sediul primăriei din aces mic orășel al Germaniei, comparabil cu Reșița mea atât ca mărime cât și ca număr de lucuitori ba chiar și climă și relief, este un adevărat și extraordinar muzeu de artă contemporană. La toate etajele există zeci, sute de lucrări fantastice. Pictură, grafică, sculptură și instalație, toate achiziționate pe bani de la artiștii ce expun în galeriile și spațiile orașului. La parterul primăriei este chiar un spațiu generos pus la dispoziție artiștilor pentru organizarea de expoziții. Credeți-mă că un loc mai în “buricul târgului” decât primăria oraşului nu există. Vin zilnic atâti de mulți vizitatori cum în alte galerii nu vin. Mă refer așadar la o mai amplă și mai serioasă implicare a autorităților în acest domeniu și în tot ceea ce înseamnă artă. Cu precădere artă locală..a artiștilor din zonă. Situația aceasta este valabilă pentru multe instituții, chiar spitale ce sunt tixite efectiv cu lucrări de artă. Artă de calitate și în special artă achiziționată corect din prisma artistului. Și nu, nu e vorba neapărat de cultură aici sau de educație. Ca peste tot, sunt vârfuri ce excelează. Nu cred că românii s-au făcut de râs vre-odată în domeniul artei. Este vorba strict de respectul și aplecarea celor care iau decizii asupra artiștilor și asupra fenomenului de contemporaneitate. Și iarăși nu. Nu e vorba de bani neapărat. Oameni cu funcții de conducere, primari ,viceprimari sau directori de instituții importante vin la vernisaj. Vin, le place, cumpără, dar ideea este că dau o oarecare greutate și notorietate evenimentului în sine ce face bine ca amploare. Nu știu însă în România câți primari fac asta. Sau cât de des se întâmplă. Sunt excepții, bineînțeles…

Nu vreau să judec pe nimeni, în special pe ai mei, însă sunt câteva aspecte dureroase.

Citeam zilele trecute că lui Murivale (artist plastic foarte cunoscut din București, cu notorietate) i-au dat o amendă usturătoare cei de la primărie prin poliţia locală pentru că a transformat un zid nenorocit, dărâmat şi murdar într-o adevărată operă de artă stradală, într-un posibil punct de interes pentru trecători sau turişti. Lucrurile acestea se întâmplă peste tot în lume în special în oraşele mari dar şi în cele mai mici.Oamenii se fotografiază acolo, le admiră. Noi amendăm şi apoi punem să se acopere cu var. Nu e drept. Dacă primăria avea o altă atitudine vizavi de acest concept de artă contemporană şi happening nu se întâmpla asta.

 

A.M.M.: Un gând pentru românii de pretutindeni?

 

B.P.: Noi românii suntem o naţie tare frumoasă şi mai ales creativă. Noi am avut primii reprezentări abstracte şi interpretate pe oale de lut sau alte obiecte atât de cult cât şi de uz zilnic din cele mai îndepărtate timpuri. Asta denotă o certă deschidere şi înţelegere a lucrurilor cum alţii nu o au. Sunt convins că acest fapt a însemnat un clar avantaj pentru români în istoria artei. Haideţi să ne păstrăm acest avantaj. Haideţi să nu ne mai lăsăm traşi în jos în bezna mediocrităţii, în negura superficialităţii. Avem multe nume de referinţă în toate domeniile din totdeauna. Haideţi să continuăm aşa. Să nu lăsăm pe nimeni şi nimic să altereze acest lucru. Chiar dacă ne este greu să ne întoarcem acasă haideţi să completăm şi să participăm fiecare cum putem cu ce e mai bun în noi la ceea ce înseamnă România, la acest nume şi să facem să aibă din nou rezonanţa şi notorietatea de altădată. Ba chiar una nouă.

Multumesc pentru interesul pe care mi l-aţi acordat şi vă doresc numai bine.

Cu preţuire,

Bogdan Piperiu

Tuttlingen, iulie 2016

Clopoței de vânt – Marin Badea

Posted by Nuta Istrate Gangan On August - 27 - 2016

10834926_832877533402458_5187723274677434452_o

 

Ești un robot, ești setat pe work, cineva a apăsat pe un buton iar tu te miști mecanic. Ai mai văzut așa ceva într-un film de desen animat, cu Tom și Jerry, Tom este înlocuit cu o pisică mecanică, cineva apasă o telecomandă și aia răspunde imediat, tiu-tiu-tiu, aleargă după șoricel, e dotată cu un ciocan pe care îl folosește, îl lovește cu el în cap, șoricelul cade ca secerat, pisica mecanică se desface, are și mătură, are și făraș, îl adună de pe covor, deschide ușa și cu un șut bine plasat îl expediază la tomberon. Tiu-tiu-tiu, așa te miști. Îți faci treaba într-un mod desăvârșit. Uiți de tine, de problemele tale, de anxietate, de lipsa asta permanentă, cronică, de aer.

Ești obișnuit cu surprizele, cu întâmplările neprevăzute, nu mai reacționezi la stimuli, fie ei și corosivi, emoțiile tale s-au aplatizat, sunt amorfe, afectul tău este ca al unei cobre când nimerește într-o vizuină de manguste abia fătate, tot ceea ce știi să faci este să ucizi, sentimentele tale nu că sunt amestecate, nu că sunt la fel de presate, de înguste precum peștii din zonele abisale, un fel de linii subțiri cât o lamă de ras, fosforescente, dar pur și simplu nu mai există, sunt niște tumori maligne, atacă tot țesutul sănătos din jur, tot ce este viu, tot ce încă funcționează, tot ce te face atât de morocănos, uneori, pe dedesubt ești un om monstruos, ești format din celule mutante, bolnave, pline de ură, care se înmulțesc la nesfârșit și care nu au remedii. Asta îți spui: în viață, se întâmplă să rămâi blocat între diferite etape, ești într-o stație și aștepți autobuzul, zici să te agăți de destin, măcar pe prima treaptă de la ușă să pui un pas, măcar pe trapa pe care urcă persoanele mutilate sufletește, schilodite, cu iubiri permanent oloage, schimonosite, gata să izbucnească în plâns, să te poarte cum știe el că e mai bine, cum știe el că e corect, cum știe el că meriți, însă nu numai că nu oprește, deși-i faci semne disperate cu mâna, băă, ia-mă și pe mine, dar șoferul îți arată și un deget în sus, pe cel din mijloc, în vreme ce toate celelalte sunt strânse, ghemuite, ba chiar face și o curbă lină, în vreme ce rulează cu viteza maximă admisă, adică un fel de azi care se transformă instantaneu în mâine, deși tu ești obișnuit să trăiești numai în trecut, nu te calcă, nu îți trece peste picioare, peste mâini, peste abdomen, pur și simplu te lovește în față, iar șoferul ăla care conduce autobuzul destinului tău, cretinul ăla, destrăbălatul ăla, șmecherul, gunoiul, imprevizibilul ăla de Dumnezeu mai are și curajul să râdă de tine, să-ți arunce printre dinți o frază aproape scuipată: Hă, hă, ce față ai de parcă te-a lovit autobuzul!

Și-ți spui: cu azime te-am așteptat, după ce am secerat lanurile de secară, inima mi-a fost făcută piatră de râu, macină, în ritmul ei, făina care să te hrănească, timpul care să te transforme, să te vindece, sărutul care să te transfigureze, uite, mi-am măturat aria, am tăiat vițelul cel gras, am întors ferestrele spre Soare, au înflorit și cireșii, am smuls plantele nefolositoare, am gonit lighioanele, strigoii, toate ființele hidoase, demonii, am ascuns de tine stelele care cad, să nu existe nimic care să te perturbe, să te mâhnească, am tot așteptat să cânte cocoșul de trei ori, Marine, Marine, mai cheamă-ți și-un câine, mi-am uns trupul cu mir și veșmânt alb am îmbrăcat în vremea în care eu sunt și tu nu.

Rememorezi și realizezi că sunt atât de puține lucrurile pe care le știi despre ea, ai înmagazinat mici gesturi, felul în care te privește uneori pe furiș, speriată, să vadă în ce stare ești, ursuzule, zâmbește și tu, fraze care curg și care sunt rostite din obișnuință, ca un fel de tic, ca într-un fel de comportament obsesiv-compulsiv, ești panaceul meu, apa mea vie, sursa mea inepuizabilă de energie, felul în care se leagănă, inconștient, involuntar, atunci când merge fără o țintă anume, cadrul acesta îl ai în minte, o vezi pe o plajă pustie, mereu pustie, desculță, mereu desculță, în pantaloni scurți, cu o bluză pe ea, deschisă la culoare, puțin largă, parcă e îmbrăcată în cămașa ta mirosind a tutun de foi, dimineața, când cerul e încă închis, când răcoarea venită dispre valuri, prin ușa crăpată a balconului, face să se încrețească pielea, felul în care, tot dimineața, la ore mici, când pe tine te chinuie veșnicele insomnii, privești dincolo de fereastră, în întuneric, dormi și nu poți dormi, nu poți dormi deși dormi, se foiește între cearșafuri, le face ghem, le strânge la piept, are impresia că se învelește, se pune pe-o parte, cu genunchii strânși, iar fundul îi rămâne afară, te amuză asta, stai îndelung și privești în vreme ce tragi din țigară, fum cu fum, strop cu strop, moarte cu moarte, gura ți se face pungă, îți maschezi tusea de teamă să nu o trezești, ea doarme de-a curmezișul, nu știi unde vei mai încăpea și tu în pat, îți spui că o să dormi în restul timpului pe canapeaua din cealaltă cameră, te intrigă că oftează prin somn, așa se întâmplă de fiecare dată, ești conștient că nu-i poți vizualiza visurile, temerile, urletele, că nu poți pătrunde dincolo de ceea ce te lasă ea să vezi, nu îi poți răvăși mintea, deși asta vrei să faci, să vezi ce ascunde și mai ales de ce, ce fel de om e atunci când tu lipsești, când nu îi ești în preajmă, când nu e gata să-ți sară de braț, să te prindă de mână, să te miroasă, pur și simplu, morocănosule, în tine sunt mai multe lumi, una din foi de tutun și parfum aspru, de mosc, o alta din foi de tutun și cuvinte curgând pe tastatură, mașinal, o alta din foi de tutun și sentimente contradictorii, mereu depresive, dar toate nu îți pot ascunde îndoielile, ești un munte de anxietate, faptul că nu crezi că este așa cum o percepi tu, uneori mascându-și cochetăria dintr-o pudoare specifică, studiată, știe că ești un observator extrem de atent, că-i înregistrezi fiecare gest, de asta îi este teamă, că o să ajungi la un moment dat să o judeci, să o condamni, să-i spui că nimic din ceea ce ți se întâmplă nu este adevărat, totul e o foiță de staniol, lucește și te atrage, dar numai la suprafață, dincolo de ea ascunzându-se micile mărunțișuri ale zilei, ea în halat, curățind cartofi, pentru alt bărbat, pentru bărbatul ei din viața reală, de care fuge cu tine, în irealitatea ta, în irealitatea voastră pe care o construiți atent, cu migală, se ascunde, este o alta, ea tăind ceapă, mărunțind-o, întrebându-l pe ăla dacă îi place tocănița, dacă e gustoasă, dacă îi cumpără dero, dacă e bine, dacă mai trebuie sare în salată, iar tu strigi și nu te aude, îți desfaci pieptul și nu se uită, e îngrozitor să mi se întâmple asta, frivolo, viața mea nu acceptă astfel de compromisuri, ăsta e felul meu de a fi, jumătățile de măsură sunt pentru cei slabi și care nu mai vor să aspire, nu te pot împarte cu altcineva, deși ală a fost cu mult înaintea mea pe la tine prin suflet, ăla te-a răvășit cu mult înainte și, uite, spui că te folosește ca pe un obiect sexual, că viața voastră e o rutină din care, când și când, te rupi, evadezi, alergi spre mine ca și când ai pleca, tragi din țigară, fum cu fum, strop cu strop, îți maschezi tusea, la ore mici, ea doarme de parcă ceva mai devreme ai ucis-o cât se poate de tandru și de urâcios, în același timp.

Te gândești că iubirea poate fi mărturisită în forme dintre cele mai diverse, toate extrem de simple, cumpărate pe câțiva bănuți, te oprești pe o stradă lăturalnică, într-un loc de care ai dat absolut întâmplător și pe care, acum, îl știți numai voi, așa îți închipui tu, ea spune că nu vrea, că o să bea de la tine, din paharul tău, o să guste și ea puțin, nici ție nu îți place băutura aia cu gust făinos, de culoarea tărâțelor, dar o cumperi tocmai pentru simbolistica pe care o reprezintă, faptul că ea va bea după tine, își va înmuia buzele pe locul unde au fost, ceva mai devreme, buzele tale, e un gest mult mai intim decât sărutul, braga e puțin dulceagă, ca o boală a copilăriei, ca un fel de leșin care nu îți afectează gradul de conștiență, te face să te simți bine, îți dă un sentiment de siguranță, un fel de căldură care vine pe dedesubt, de sub dermă. Gesturile mici sunt totdeauna capitale, în vreme ce iubirea nu începe la ușa dormitorului. E ca și când celălalt ți-a devenit indispensabil, iar obișnuința de a îl avea în preajmă e un gest reflex, ca respirația, conștientizezi lipsa acestuia abia atunci când îți dai seama că te sufoci, că respiri precum peștii de râu eșuați în nisip, că urmează să mori într-un mod care te înspăimântă, asta te îngrozește cu adevărat, că într-o zi nu vei mai avea aer și ea nu va fi prin preajmă să-ți dea din al ei.

Tu-i dăruiești bomboane de ciocolată puse în cutii metalice, rotunde, pătrate, ornate extrem de frumos, îi cumperi borcănele cu șerbet, atât de mici că pot fi purtate în buzunare, geluri de mentă, îi dăruiești pietre, onix și aquamarin, bețișoare parfumate și cutii pentru păstrat bijuteriile, seri lungi de privit, mai mult printre gene, întinderea de ape, vapoarele, stabilopozii, curgerea lentă a timpului peste voi, scârțâitul lui atât de enervant, piațete dintr-un oraș străin, pline de păsări mereu speriate, unde totdeauna se aude cântând un tânăr neras, disperat, sfâșietor, fistic și înghețată de vanilie, pălării de soare și bluze de vară, înflorate, îi dăruiești plimbări făcute doar de dragul de a privi lumea împreună, fațadele caselor construite în urmă cu un secol, construiți povești despre oamenii care le-au bântuit, se vede prin ochii celuilalt, asta faceți, tu privești prin ochii ei și ea vede prin mâhnirile tale, prin comportamentul tău de om chinuit de îndoieli, de remușcări, permanent zgribulit, nu, nu îmi este frig, dau un bănuț pentru gândurile tale, întunecatule, dar ție ți-a pătruns în minte convingerea că veți muri separat și fără să știți unul de altul, atât de departe, într-un fel sfâșietor, căci trebuie să existe o pedeapsă pentru lipsa voastră de scrupule, pentru lipsa voastră de pudoare, pentru lipsa voastră de îngăduință față de ceilalți. La schimb, ea îți oferă, tot în cutii pătrățoase, săpunele de lavandă, Artisanat de Provence, 120 gr, pur vegetal, țigări de foi, La Flor Dominicana, 2000 Series, 10 Mojito, clopoței de vânt care au simțit Mistralul și pe care tu, dintr-o rațiune greu înțeleasă, i-ai agățat de tocul ușii fiecărei camere, treci uneori ca o vijelie și ei sună înfundat și limpede, în același timp, cald și dramatic, deopotrivă, alb și transfigurat, cu o disperare care te copleșește, aici sunt, sunt mereu lângă tine, deși știu cât de mult îți lipsesc.

Se petrece un fenomen ciudat, o mutație, ca în bolile capitale, un schimb perfect avantajos, un împrumut de la unul la celălalt, îndrăgostiții ajung să reflecte aceeași lungime de undă a luminii, încep să aibă aceleași gesturi, chiar și pe cele reflexe, au aceleași aspirații, aceleași predispoziții, folosesc aceleași fraze, ca un cod știut numai de ei, unul extrem de secret, își copiază mimica, felul în care pășesc, în care gesticulează, până și ridurile de expresie, ajungând, într-un final, să se identifice unul cu altul într-un mod absolut. La schimb, există relații de simbioză, acceptarea celuilalt partener e făcută pentru utilitatea pe care acesta ți-o oferă, o formă perfect avantajoasă de conviețuire între două viețuitoare din specii absolut diferite. Iar tu nu ai habar unde te încadrezi, sentimentele tale sunt în devălmășie, confuze, ajungi să te întrebi dacă ea se folosește de tine, dacă ești o necesitate prin care ea se scutură de reziduurile din viața ei plană, exasperant de plictisitoare, amorfă, de zi cu zi sau dacă tu ești animalul care o acceptă exact pentru aceleași motive, ca o fugă din universul tău întunecat, tulburat într-un mod patologic, plin de remușcări, de angoase. Relația ei de zi cu zi este una de simbioză? A voastră? Când vă întâlniți, reflectați aceeași lungime de undă a luminii sau e o imitație nereușită a acestui fenomen? Sunt întrebări care te macină, întrebări la care nu ai găsit un răspuns care să te satisfăcă, întrebări la care nu ai curajul să găsești dezlegări, oricare dintre cele două variante ale felului vostru de a vă prezenta te sperie, frica ta de a găsi răspunsul corect este una viscerală, îți spui că nici nu vrei să știi care este adevărul, în fond va fi adevărul tău, felul tău de a vedea lucrurile, percepția ta, care este posibil să fie extrem de deformată. Dar aspirațiile voastre nu sunt comune, pe termen lung, asta deduci și singur, ea se vede retrasă într-un oraș mic, care învie numai în anotimpul cald, amplasat într-un golf bântuit de rafale de vânt, invadat de vânzători ambulanți de nimicuri, dulciuri de casă, unele glazurate, cochilii de gastropode, mari, mici, toate ascunzând sunetul mării când devine frenetică, produse rezultate din prelucrarea lavandei, uleiuri, geluri, creme, obiecte din lut ars, modelate cu o dexteritate care nu te mai uimește, într-un fel naiv și cu un simț artistic dus la extrem. De cealaltă parte, te vezi retras într-un sat de câmpie, mic, populat cu suflete care nu mai au ce să își spună, unde fiecare îl știe pe celălalt până și după miros, după modul în care dislocă aerul atunci când se deplasează, unde evenimentele importante sunt cele legate de sărbătorile religioase, unde informația ajunge rar și din difuzoare agătațe într-un cui, în bucătăria de vară, câtă vreme tu ești sătul de felul în care îți derulezi zilele, de modul tău de viață exaltat până la delir. Visezi grădini, visezi că poți privi rotirea stelelor când devin umede, în nopțile tale de insomniac aproape morbid, visezi plante agătătoare, o casă acoperită de iederă și un timp care să te ajute să te împace, să te liniștească, să ajungi la un numitor comun cu celălalt tu care te face uneori atât de întunecat.

Ești setat pe work, ești un robot cu durata de viață depășită, te miști mecanic, printre taste, printre cadre înmagazinate în cardul de memorie al aparatului tău Sony HD, 9.2 mega pixels, e posibil să fie acolo și viața ta, depozitată pe un stick USB Kingston DataTraveler SE9 Champagne, cu capacitate de 16 giga, derulată cu încetinitorul, pusă pe mute, în nuanțe de gri, faci totul din obișnuință, te gândești că felul în care îți derulezi viața te va îmbolnăvi într-un mod iremediabil, te sperie gândul că vei suferi un accident vascular cerebral, că îți va plesni ceva în creier, o amintire care te urmărește și de care nu te poți dezice, cel mai probabil sentimentele contradictorii care te macină de atâta timp, vei ajunge un paralitic, permanent neajutorat, vegetând, pur și simplu, iar incapacitatea ta de a te mișca te va opri să-ți decizi singur sfârșitul, printr-un gest violent sau prin unul mai puțin uzual, amestecând cât mai multe tablete de depresolitice triciclice, inhibitoare de serotonină, substanța responsabilă cu biochimismul funcțional al creierului, cea care poate controla gradul de satisfacție, de fericire, într-un lichid la fel de toxic ca și destinul tău. Te uiți în jur și vezi că te așteaptă un anotimp pe care rareori îl poți traversa, unul nevrotic, când începi să te judeci, când ajungi să emiți sentințe aspre, extrem de aspre despre celălalt tu cu care nu ai ajuns nici acum la un compromis, îți spui că toamna asta va fi ultima dintr-un șir de psihoze în care clopoțeii de vânt, pe care îi ai de la ea, te vor urmări atârnând într-un mod sinucigaș din tocul ușilor fiecărei camere. Te așteaptă o toamnă care te sperie de fiecare dată la fel. Iar ea tot nu este.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors