Archive for the ‘Cultural’ Category

afisFilmBrancusi-page-001-800

 

Alex GREGORA

 

Poetul clujean Horia Muntenuş, încă tânăr al acestor vremi, talentat şi afirmat, cineast şi iubitoriu al vrednicului Brâncuşi, mărturisitor destoinic, în volum personal, de „Dincolo de Brâncuşi”, şi mai bogat, de acum câţiva ani, cu poemul cinematografic „Un arbore la mijloc de lumi: Constantin Brâncuşi” – astăzi, cu un film lung, de peste patru ore, „Calea eroilor – Istoria unei capodopere”, împlineşte, şi nu numai cu sufletul, doar o înaltă poruncă bizuită pe un talent boieresc şi pe o documentaţie câştigătoare.

Ori, tocmai justificarea faptului că, la Târgu-Jiu, marele sculptor gorjean s-ar afla acasă pentru totdeauna, datorită monumentalelor lucrări din componenţa Ansamblului „Calea Eroilor”, nu poate fi luată în calcul. De vreme ce, zi de zi, cu (de)plină ignoranţă şi prostie oficială, însuşi Constantin Brâncuşi – îmi îngădui să cred – este tulburat din starea sa de înger.

Cheia noutăţii de optică a filmului realizat de scriitorul Horia Muntenuş, dedicat memoriei brâncuşiologilor Barbu Brezianu, Ion Pogorilovschi, Dumitru Daba şi poetului gorjean Nicolae Diaconu, vine mai întâi dintr-un unghi drept de judecată. Ce cuprinde întâmplările proeminente de la începutul realizării Ansamblului Monumental până aproape de prezentul fluid. Iar toată chestiunea istoriografică tocmai întruneşte rezultatul studierii şi prezentării unui volum bogat de documente, cu mărturiile integratoare ale unor renumiţi specialişti de astăzi – Nina Stănculescu, Sorana Georgescu-Gorjan, Constantin Zărnescu, Zenovie Cârlugea, Ion Mocioi, Gabriela Popescu, Paul Popescu, Ion Popescu-Brădiceni – ca măsură ştiinţifică de aleasă ilustrare.

După toate izvoarele, Brâncuşi a fost chemat în 1935 la Târgu-Jiu de Arethia Tătărăscu, soţia primului-ministru de atunci al guvernului român, Gheorghe Tătărăscu, şi ca să i se spună, de către tot cuconetul „Ligii Femeilor Gorjene”, cam ce anume lucrare să ridice în memoria celor ce s-au jertfit în luptele împotriva armatelor cotropitoare de la Podul Jiului, în 1916. Fiind evidentă nu doar închiderea/deschiderea provincialistă a damelor cu pricina, faimosul sculptor cu barbă a dat să refuze ferm şi a ieşit din sală, nu înainte de a solicita libertate deplină în întreprinderea artistică viitoare.

În fond, după vizionarea părţii întâi – intitulată „Facerea” – a filmului realizat de Horia Muntenuş, spectatorul se poate întreba dacă hobiţeanul chiar a fost primit şi dorit de toată suflarea Târgu-Jiului acelor ani. De unde şi faptul că, în toamna anului 1938, Brâncuşi s-a grăbit să plece la Paris, înaintea inaugurării oficiale a Ansamblului Monumental „Calea Eroilor”.

În partea a doua – intitulată „Călăuza” – starea de fapt se complică, operele brâncuşiene de la Târgu-Jiu căzând pradă acelor roşii arătări comuniste ce au luat puterea în România. Imaginea din film a corturilor ţigăneşti, aşezate în Parcul Coloanei fără sfârşit, pândind orice însoţire de mare mirare şi închinăciune. Şi cu toate acestea, Coloana fără sfârşit a rămas înfiptă cerului şi atunci când un tembel – în film înregistrat la el acasă pentru o asemenea bravură! – a legat-o cu lanţuri şi a tras cu tractorul de ea ca s-o dea jos. Horia Muntenuş, chiar aşa, de ce nu s-a gândit împricinatul Tănăsie Lolescu să-i aprindă Coloanei dinamită la rădăcină, poate auzea şi Dumnezeu de fapta sa!

Însă una din cele mai bizare întâmplări ale existenţei Coloanei fără sfârşit are drept coordonate temporale anii ‘90. Când autorităţile locale – continuatoare în gândire celor (doar) deranjate de la putere de evenimentele revoluţionare din decembrie 1989 – cheamă de peste mări şi ţări un pistriţ-personaj, autor şi de carte brâncuşiană, însă alunecos precum un şarpe. Există mărturii potrivit cărora criticul de artă şi brâncuşiologul Radu Varia a beneficiat din plin şi de sprijinul preşedintelui de-atunci al României, Ion Iliescu, sub toate aspectele. Şi poate pentru ceva urzeli de etapă (deteriorări scaune de piatră, campanii de presă dirijate ş.a.) – mărturiile celor filmaţi lăsând să se înţeleagă bine asta – inclusiv pentru ca, în final, să trântească în iarbă Coloana fără sfârşit – crimă de artă înfăptuită în luna noiembrie a anului 1996. Aici, înregistrările luie Horia Muntenuş cu specialiştii în restaurare (Doina Frumuşelu, Iulian Cămui) şi oficialităţile de atunci (Toni Greblă, Viorel Gîrbaciu, Florin Cîrciumaru), fiind puse cap la cap, ca să fie îndosariate în multe file de investigaţie jurnalistică şi răsfoite audio/video pe îndelete.

calea-eroilor-istoria-unei-capodopere-3Tabloul părţii a treia – intitulată „Sacrilegiul” – n-ar vădi atâta demenţă dacă unul dintre cei intervievaţi – şeful Direcţiei de Cultură Gorj, Ion Sanda, tapiţer al comodei raduvariene, după debarcarea bravului scriitor Nicolae Diaconu – nu s-ar da în peticul unei stofe cu fire de halucinaţie de calitate cea mai proastă. Iar cu privire la starea de agregare a personajului amintit, doar presupun că dintotdeauna a luat forma plaiului, de vreme ce prea mulţi ani s-a aflat la cârma tuturor spoielilor culturale locale.

Dar, până la o vreme (noiembrie 2000), ca în poveştile noastre cu crai viteji, Coloana fără sfârşit este pusă la loc de un brav actor ministru, Ion Caramitru, ce nu s-a lăsat (se)dus de oculta asociere din jurul lui Radu Varia. Şi chiar nu vreau să ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă la instituţia ministerială a Culturii noastre naţionale s-ar fi aflat vreun personaj înfometat şi rănit de pionezele de pe scaunul cu pricina!

Interesul filmului realizat de Horia Muntenuş pentru destinul operelor brâncuşiene de la Târgu-Jiu poate fi socotit şi apreciat de cronicar, ca fiind de-al locului. Apoi, multe dintre urzelile rele ale anilor din urmă pe seama operelor lui Brâncuşi de la Târgu-Jiu îi sunt cunoscute şi trăite. Cum şi relatările ziaristului Sorin Călugăriţa, ale ziaristei Andra Dumitrescu, luările de poziţie ale ziaristului de investigaţie Narcis Daju, toate zbaterile, toate întemeierile.  Iar în părţile de final ale filmului – intitulate „Anul 2000 – În crucea mileniilor” şi „Între clipe” – este regăsit, cu acelaşi drag nouă, un om de altă dată, ce a plecat la cer, după o boală lungă şi necruţătoare, scriitorul Nicolae Diaconu: întâiul intelectual gorjean ce s-a opus proiectului aventurist al lui Radu Varia. Şi n-a făcut-o zadarnic…

La o aşa distanţă de evenimentele cu pricina, filmul documentar-artistic realizat de Horia Muntenuş recuperează ceea ce mulţi nici n-ar mai vrea să-şi amintească, autorul gândind doar mai departe, cu blândeţe şi progres. Poziţionarea filmului este una singulară, adăugându-se istoriografiei brâncuşiene ca o analiză unei dezbateri ale cărei ecouri nu se pot stinge vreodată. Iată de ce regizorul clujean pune în faţa spectatorului tocmai profunzimea şi grandoarea creaţiei majore a lui Constantin Brâncuşi de la Târgu-Jiu, cu un punct de vedere inedit, marcat de mărturii şi documente evidente, dar şi cu blândeţe ori cu patos.

calea-eroilor-istoria-unei-capodopere-2Producător al filmului – „Energobit”, muzica – Mircea Suchici, Cristian Ciomu, Nucu Pandrea, Constantin Istici (Ansamblul „Someşul Napoca”), Ştefan Popescu, Delia Crăciun; vocea naratorului aparţine lui Vasile Tomoiagă; aforismele lui Constantin Brâncuşi culese şi publicate de Sorana Georgescu-Gorjan sunt rostite de Nucu Pandrea; s-au folosit imagini video inedite din arhivele George Boban, Vasile Marinescu, Primăria municipiului Târgu-Jiu, operator Andi Popescu, „Gorj Tv”; de asemenea, fotografii inedite din colecţiile Sorana Georgescu-Gorjan, Micu Marcu (Gheorghe Pop), Doru Dădălău, Zenovie Cârlugea, Gabriel Ceauşescu, Vasile Pleşa, Gabriel Cârciumaru, Alex Gregora, Muzeul Judeţean Gorj, Fundaţia „Constantin Brâncuşi” Târgu-Jiu (Aurel Antonie), „Obiectiv Gorj” (Sorin Călugăriţa), „Gorj News” (Narcis Daju); interpretează actorii Nucu Pandrea, Cristian Naum, Cosmin Brehuţă, George Drăghescu, Viorela Grofu, Florin Raul Marian; director de producţie ing. Aurel Marian.

În fond, într-o aşa realitate a acestor zile, se poate spune că tocmai la locul ivirii lui Constantin Brâncuşi pe lume, în Gorj, operele sale sculpturale din componenţa Ansamblului Monumental “Calea Eroilor” sunt păstrate în vitregie şi restaurate stângaci, puse în valoare cu o şubrezenie în gândire de neînţeles. Cunoscut fiind şi recentul episod al scandalului din jurul agresării cu jet de apă a Porţii sărutului.

Să mai precizăm că memorabilul film-mărturie regizat de Horia Muntenuş – ce răspunde deplin unei perspective de receptare racordată la sensurile operei brâncuşiene – tocmai impresionează nu numai prin ineditul mărturisirilor, a imaginilor cuprinzătoare,  dar şi prin întindere şi prin consecvenţă. „Calea eroilor – Istoria unei capodopere” –  împlineşte o poruncă faţă de Constantin Brâncuşi al nostru, al tuturor românilor!

 

Alex GREGORA

JURNALISMUL DE TELEVIZIUNE, ÎNTRE MIT SI REALITATE

Posted by Gabriela Petcu On January - 17 - 2014

BOANTA-Dan-wbDan BOANTĂ

 

Asistăm în fiecare zi la degradarea a ceea ce numim jurnalism de televiziune. Şi când spun asta mă refer strict la televiziunile de ştiri. Fie ele şi afiliate la CNN! Mizeria din emisiunile acestora a atins cote maxime. În fiecare zi sunt atacaţi oameni din presă şi nu numai, iar deunăzi am asistat îngroziţi la ceea ce putem numi, linşajul basiştilor. Apelativul de băsist a ajuns un stigmat care aminteşte de vremea comunismului. Stigmat pus chiar de către moderatorii de televiziune.

 

Este incredibil cum aceştia se pretează să arunce cu invective în colegii de breaslă, la ore de maximă audienţă. Patronii unor astfel de televiziuni, care au o agendă politică ofensivă, sunt dublaţi în studiouri de nişte aşa zişi moderatori, care prelungesc aceasta agendă şi se îngrijesc de prostirea zilnică a cetăţeanului. Marea „calitate” a moderatorilor de televiziune de astăzi este răstălmăcirea lucrurilor, în direct şi la ore de maximă audienţă. Nu există mai mari duşmani ai educaţiei democratice decât aceşti jurnalişti de televizor, cei drept plătiţi regeste de patronii lor să-şi bată joc de dreptul nostru la informare corectă.

 

Din cauza acestora, nu ne mai uităm la televizor ca să ne informăm ori ca să ne lămurim, ci doar ca să aflăm cine pe cine mai înjura, cine cu care s-a mai bălăcărit şi cel mai grav vedem minciuna la rang de adevăr pe toate aceste posturi tv. Televiziunile de ştiri romaneşti care au fost lansate la vremea lor cu intenţia de a furniza ştiri din oră în oră, au devenit astăzi instrumente de propagandă jurnalistică. Au devenit fără doar şi poate instrumente ale puterii actuale, de demascare a duşmanului şi de mascare a prietenilor.

 

Moderatorii acestor emisiuni de ştiri, au decăzut atât de mult, urmărind umil agenda politică a patronului, încât au contribuit decisiv la impunerea pe piaţă, la „cote înalte”, unele dintre ele acoperite cu premii mai mult sau mai puţin naţionale, a jurnalistului care nu mai are nimic de-a face cu informaţia jurnalistică. Ei îşi câştigă pâinea din manipularea informării şi producerea dezinformării.

 

Astăzi, rating fac părtinirea, mistificarea, injuria, minciuna şi lista poate continua. Pe vremuri, ca să fii un bun jurnalist, (Vlad Petreanu mi-a spus odată asta) îţi trebuia talent. În actuala formula, una care premiază jurnalismul neprofesionist şi descurajează jurnalismul de calitate, ca să faci rating e suficient să fii cât mai lipsit de caracter şi de o mitocănie ieşită din comun. Noul profil moral al jurnalistului de instigare are efecte nocive, deoarece se măsoară în respectul din ce în ce mai mic pe care telespectatorul îl are faţă de democraţie, faţă de informaţia curată, faţă de decenţă, faţă de bun-simţ, sau faţă de buna-credinţă. Neamendând aceste derapaje, nu facem decât să câştigăm ura, vizionând seara de seară, emisiunile aşa zişilor „celebri oameni de televiziune”.

 

Sunt însă şi oameni care au făcut istorie în televiziune. Şi mă refer la cele de ştiri. Nu vreau să dau nume din dorinţa de a nu omite pe cineva. Oameni de la care am învăţat meseria de jurnalist. Oameni cărora le mulţumesc, uneori, în fiecare zi. Oameni care m-au învăţat că trebuie să ai coloana vertebrală. Din păcate în ziua de astăzi, acest privilegiu, nu este remunerat!

 

Dan BOANTĂ

Jurnalist (AmRoNews)

Chicago, Illinois, SUA

17 ianuarie 2013

Maria-Diana-PopescuDiana Maria POPESCU

 

Am primit prin poşta electronică de la distinsa doamnă prof.univ. dr. Angela Mamier un articol publicat în “Midi Libre”, cotidian regional din Montpellier, France, pe 6 ianuarie la rubrica “actualités régionales”,  pentru care îi mulţumesc şi îi rămîn îndatorată. Prima parte în ghilimele reprezintă traducerea textului din tăietura de ziar alăturată, iar partea a doua, punctul meu de vedere asupra gravelor ironii pe care îşi pune iscălitura ziaristul francez, de la care aştept cu drag o explicaţie, dacă are curaj şi răspunsuri convingătoare. De peste două decenii, francezii s-au întrecut prea mult cu gluma pe seama românilor. Ajunge!

 

„Ortodocşii sărbătoresc Crăciunul într-un mare spirit de deschidere. Un uşor aer rusesc pluteşte în Saint-Julien-des-Points. Această comună, aflată în apropierea Grand Combe, este reşedinţa schitului «Sfânta Credinţă» (o mică mânăstire). Ieri, călugărul ortodox Ioan i-a primit pe credincioşi pentru sărbătorirea Crăciunului. Această diferenţă de zile se explică prin decalajul de 15 zile dintre calendarul gregorian şi calendarul iulian, cel care normează credinţa ortodoxă. Slujba a semănat cu turnul Babel, devreme ce credincioşii se rugau în limbi diferite: slavonă (un limbaj liturgic de origine slavă), română, engleză, franceză… Slujba a atras şi non-ortodocşi, încântaţi de schit datorită măreţiei cântărilor sau datorită ornamentelor. Trebuie spus că ortodocşii favorizează un spirit de deschidere care seduce mai mult decât atracţia locului.”

Pentru derută, la sfîrşit, ziaristul aruncă, un pic de poleială, adică, ornamente şi seducţie. Domnule ziarist, nu la cele două elemente se reduce Ortodoxia! Vestul are probleme uriaşe cu minorităţile şi pe cît se prezintă el de democrat, pe atît e ros de ură şi de ipocrizie. E firesc să fie la fel şi pentru francezi: dacă te urci într-un autobuz în Tours, de exemplu, jumătate din călători sînt străini de neamul, de limba şi de credinţa francezilor. Prin urmare, putem înţelege de ce unii francezi, cetăţeni simpli sau ziarişti pot fi deranjaţi de auzul cuvintelor neînţelese. Deschiderea umanistă înţeleasă în sens eronat duce la tulburare în societăţile vestice şi continuînd, pare că va avea tot felul de consecinţe anti-umane pentru ambele părţi. Estul nu are această problemă, ba mai mult decît atît, ruşii, românii, ucrainenii, grecii, bulgarii şi restul ortodocşilor se închină aceluiaşi Dumnezeu. Entropia introdusă de caracterul multinaţional destabilizează societatea vestică, pe cînd în Biserica Ortodoxă toţi sînt una. Sfîntul Apostol Pavel a arătat acest lucru încă de la naşterea ortodoxiei: „Căci nu este deosebire între iudeu şi elin, pentru că Acelaşi este Domnul tuturor, Care îmbogăţeşte pe toţi cei ce-L cheamă pe El” (Romani X, 12). Faptul că un rus, un român, un englez şi un francez se roagă fiecare în limba lui, în acelaşi timp, şi aceluiaşi Dumnezeu, reprezintă normalitatea, nu un motiv de uimire şi cu atît mai puţin un motiv de ironie. Acest lucru devine evident dacă luăm în considerare unirea în care se află credincioşii ortodocşi: „Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos. Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat. Căci şi trupul nu este un mădular, ci multe” (I Corinteni XII, 12-14). Motivul pentru care putem spune acestea este mărturisirea aceleiaşi credinţe, „căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus. Căci, cîţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni III, 26-28).

Faximil-ziarSă compari o biserică plină cu oameni de mai multe naţionalităţi, care sărbătoresc Crăciunul, cu Turnul Babel, este cel puţin o eroare logică vecină cu insulta. Aplicînd acelaşi raţionament, şi Uniunea Europeană este tot un turn Babel, mult mai mozaicat, şi haotic. Locuitorii şesului din ţara lui Senaar, prin construirea turnului, încercau în mîndria lor să reuşească fără Dumnezeu, să fie faimoşi, să înlocuiască frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu cu grămada lor de cărămizi şi smoală. În esenţă, este ceea ce face şi omul modern, la un nivel mult mai avansat, disimulat sub masca binelui, a progresului, a deschiderii minţii. Astfel, amestecarea limbilor din societatea de atunci şi de acum este consecinţa izgonirii lui Dumnezeu din viaţa omului, este expresia demersului ateu şi ignorant de a atinge fericirea, binele şi nemurirea. O astfel de gîndire este sortită eşecului şi este total iraţională. Duhul Sfînt a restabilit unitatea limbilor în Biserică, cînd la Cincizecime S-a pogorît peste apostoli, dîndu-le darul de a vorbi în limbile pămîntului. Aşadar, Babelul este prototipul dezbinării, pe cînd Biserica Ortodoxă este chipul unirii. Există un singur limbaj duhovnicesc, activ în mintea oricărui om, indiferent de limba prin care îl exprimă.

Deschiderea societăţii şi deschiderea Bisericii sînt două lucruri diferite, aşa cum se găsesc ele acum, nu trebuie confundate şi nici interpretate antitetic. Indiferent de etnie sau de naţiune, societatea primeşte cetăţeni, muncitori şi cumpărători, Biserica primeşte credincioşi, postitori şi milostivi; societatea cere paşaport, Biserica cere mărturisire de credinţă (botez). Hristos spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei XI, 28). Ziaristul francez mai notează că non-ortodocşii sînt atraşi de Biserica ortodoxă, însă nu înţeleg motivul atracţiei. Dacă oamenii ar fi vrut „cîntări măreţe” ar fi mers la operă; dacă oamenii ar fi vrut „ornamente” ar fi mers în palatele Loarei. Biserica Ortodoxă îi atrage din alt motiv şi anume că, mînaţi de conştiinţă, văd viaţa firească, iubirea adevărată, jertfa curată, iar sufletul lor rîvneşte după ele. Îi invităm pe neatenţii observatori francezi să vină şi la slujbele Bisericii Ortodoxe Române şi, ascultînd cîntările măreţe şi admirînd icoanele împodobite, să nu-şi oprească puterea înţelegătoare a minţii la acest nivel exterior, ci să pătrundă raţiunile lucrurilor care vin de la Dumnezeu. Mă văd nevoită, pentru prima dată, să dau dreptate afirmaţiilor senatorului Haralambie Vochiţoiu. Nu ştiu în ce partid este înregimentat şi ce politici practică, dar în mod sigur este iubitor al moralei creştine: „Asistam la atacuri fără precedent la adresa Bisericii Ortodoxe Române. Nu contează numele persoanelor şi nici partidul sau alianţa din care aceştia fac parte, pentru că, daca le pronunţăm numele, îi facem oameni. Iar ei nu sunt. Ei sunt doar Satana ajuns în Parlamentul României”.

 

Diana Maria POPESCU

header

EMINESCUL NOSTRU

Posted by Gabriela Petcu On January - 15 - 2014

EMINESCU-&-STROIA-wbGheorghe A. STROIA

 

Eminescul nostru bun,

Chip al crengii de alun,

Cer născut doar din mătase,

Flori de gânduri luminoase,

Tei cu-aromă de iubire,

Ochi adânci plini de uimire,

Și Luceafăr, și comoară,

Ce înfruntă într-o doară

Timpul nemilos și rece,

Luna nopții ce petrece.

 

Eminescul nostru blând,

De la Tatăl – Lin Cuvânt –

Tălmăcit în înțelesuri

Și purtat de vânt pe șesuri,

Cânt de Lie-Cocârlie

Cu podoabă arămie,

Frunza codrului cea verde,

Toamnă care se petrece

Peste lume, peste Rai,

Cânt duios, ales, de nai.

 

Eminescul nostru har

Din al cerului nectar,

Viață dusă-n suferință,

Dor trăit în umilință,

Și podoabă și corvoadă

Ce doar timpul o înnoadă,

Strat de flori peste poiene,

Pas de cerb printre hiene,

Stea ce scânteie ades,

Glasul lumii cel ales.

 

Eminescul nostru Domn,

Dulce fie al tău somn –

Darul nostru spre trezire

Din a limbii amorțire,

Darul tău spre luminare,

Sufletul spre închinare,

Ce-Ți cuvântă-n nemurire,

Lacrimă de Preasfințire

Și pe-altarul poeziei

Vinul Euharistiei.

 

Eminescul nostru Sfânt –

Domn ales peste Cuvânt,

Iartă-ne că n-am iubit

Floarea florii din absint,

Iartă-ne că n-am știut

Să cântăm cu glasul mut,

Iartă-ne că și acum

Te mai răstignim în drum

Și nu știm a ne ruga

Pentru Nemurirea Ta!

——————————

Gheorghe A. STROIA

De Ziua Măritului nostru EMINESCU

15 ianuarie 2014

 

 

 

O STEA ÎN ZARE (LUI EMINESCU)

Posted by Gabriela Petcu On January - 15 - 2014

EMINESCU-STROIA-GN-wbGeorge Nicolae STROIA (clasa a VII-a)

 

Au înmugurit

salcâmii,

îmbăiaţi

în aerul cald

al revenirii,

împletit

cu parfum de veste.

 

A zămislit

cuvintele,

îndulcind

limba noastră –

amară povară –

transformând-o

în dar

oferit

în schimbul

nemuririi.

 

A şoptit

poveşti în codru,

căci

numai el

îl asculta,

până când,

spre finaluri,

a visat

iubirea sa.

 

A-nţeles

durerea mării

şi-a-ncercat

să o aline,

spre fereastra

dinspre soare

a rămas

o stea în zare.

 

A recreat

simţirea,

doar privind-o

cu alţi ochi,

a rescris

iubirea

picurată

în flori de tei.

Doar el,

Eminescu,

şi-a trăit viaţa

prin veşnica

unire,

cu al oamenilor

Har.

——————————–

George Nicolae STROIA

clasa a VII-a

Liceul Teoretic ”Emil Botta” Adjud

foto: George Nicolae Stroia – schiţă ”O stea”

NOUA CONJUGARE A VERBULUI „A FI” LA TIMPUL PREZENT AL ANTIVALORII

Posted by Gabriela Petcu On January - 15 - 2014

EMINESCU MANELE SI DOLARI-wbMagdalena ALBU

 

 

„(…) a măsura trecutul cu banul e un sacrilegiu faţă de istoria naţională.” (Mihai  Eminescu)

 

 

„Eu sunt, tu eşti, el este, noi suntem, voi sunteţi, ei sunt”… Nu, nu, am greşit fundamental, întrucât conjugarea auxiliarului „a fi” şi-a modificat între timp structura. Acum se spune corect „eu am, tu ai, el are, noi avem, voi aveţi, ei au”. E un transfer de ordin semantic, după cum lesne se poate constata, iar asta se întâmplă tocmai din motivaţia şubredă a postmodernităţii de a propune un sistem de semnificaţii actual completamente schimbat în raport cu cel anterior construit. Torentul de agresivitate feroce manifestată împotriva veritabilelor valori născute până acum în spaţiul cultural mundan ocupă în momentul de faţă un loc de prim rang. De aceea nici nu ar mai putea constitui o prea mare mirare pentru nimeni dacă muzica lui Johan Sebastian Bach sau inegalabila creaţíe literar-ziaristică eminesciană ar fi înlocuite definitiv cu răgetul inferior al instinctualizării decadente, plecând în analiza curentă de la faptul că axiologia timpului porno-istoric ocult, pe care îl parcurgem cu atâta încrâncenare şi nesiguranţă, îşi clădeşte cu insistenţă temelia (dintr-o, bineînţeles, uriaşă eroare interpretativă a esenţialităţii sâmburelui creaţionist, dar şi din necesitatea insalubră din punct de vedere moral a conceperii unui nou experiment global cu grave consecinţe pe plan gnoseologic şi, deopotrivă, cultural, adăugăm noi, în numele aşa-zisului progres colectiv obişnuit) pe solul semanticii puternic restrictive a verbului “a avea”. Scoborârea contemporaneităţii începutului de secol XXI de pe culmile fascinantelor acorduri muzicale preclasice în mrejele întunecatului vârtej al epocii aceste – o veritabilă „mlaştină a materiei”, dacă ne amintim de mărturisirea distinsului critic literar Zoe Dumitrescu-Buşulenga – a devenit un proces desfăşurabil în mod controlat printre turbulenţele unei vremi pavoazate cu nenumărate accente morbide, care îşi masacrează, una după alta, ghidajele reale şi credinţa.

 

În atare context vădit anti- şi nonvaloric, multiplele profunzimi caracterizante pentru umanitate ale domeniului de definiţie specific auxiliarului „a fi” sunt şterse cu brutalitate acum din patrimoniul de gândire al marii opere de gândire a acestei lumi. „Am văzut un spital modern. Am fost izbit de tehnicile extraordinare. Din întâmplare, am observat printr-o uşă deschisă două femei întinse, aproape epuizate, neputând să-şi ţină ochii deschişi. Nicio persoană alături de ele să le spună un cuvânt…” (Dumitru Stăniloae) Iată că penibilul teatru societar al haosului comandat, precum şi „filozofia” de prost gust a consumismului regresiv asociată cu structura hedonică distructivă a prezentului nu au fost capabile a propune drept soluţie ontologică viabilă pentru omenire decât o formă intenţionat agresivă de materialitate, aceasta pe care o trăim la nivel global astăzi, cu rolul prim de a alunga din sfera Universului divin Creaţia însăşi cu Creatorul ei cu tot, spiritul devenind cu repeziciune în asemenea parametri „gândiristici” o componentă deloc necesară a pseudoreformistului deconstructivism ateu.

 

La 25 ianuarie 1881, Mihai Eminescu, reperul fix pentru românitate în constelaţia vastă a culturii mondiale, scria următoarele: „A veni în lumea aceasta, unde gloria unuia era gloria comunei întregi, proprietatea era a neamului cu istoria şi cu tradiţiile lui, nu a individului, şi a pune măsura egalităţii moderne, măsura prezentului, în care temeiul inegalităţii nu este nici inteligenţa, nici vitejia, nici caracterul, ci banul, banul cosmopolit pe oricare cale ar fi el câştigat, a măsura trecutul cu banul e un sacrilegiu faţă de istoria naţională.” Ei bine, la 133 de ani de la redactarea rândurilor de mai sus, se vede cu ochiul şi cugetul libere că lucrurile nu au evoluat deloc în sens pozitiv. Ba, dimpotrivă, putem grăi, fiindcă tirania “banului cosmopolit” (obţinut prin toate mijloacele machiavelice posibile în contemporaneitate) a ajuns să modifice completamente încărcătura filozofică reală a verbului “a fi” şi să o poziţioneze pe un traiect atipic, permiţând, astfel, un transfer semantic abnorm şi extrem de periculos către un alt element gramatical comun, verbul “a avea”. Este aici un semn evident al trecerii Fiinţei umane într-un nou palier existenţial, ce va cunoaşte cu totul şi cu totul alte limite stricte de integrare (limite marcate de către corifeii unidirecţionali postmoderni, prin manipulare mediatico-publicitară continuu modelată, taman în tiparul de comportament şi de gândire, ciopârţit sistematic, al maselor de Homo communicans ai momentului actual), dar şi un câmp distinct de parametri caracterizanţi pentru întregul ansamblu socio-cultural cu anterioritate creat de omenirea în genere.

 

De colo până colo, lumea de azi este obligată să renunţe cu bruscheţe la vasta panoplie de semnificaţii construite de-a lungul şi de-a latul vremilor trecute deja spre a se scufunda, împinsă virtual de la spate, în prăpastia unui şir infinit de sunete dizarmonice ţâşnite la comandă din geometria sui-generis a vechiului krummhorn, instrumentul de interpretare a cântului popular renascentist, din muzicalitatea căruia se alcătuieşte la ordin în clipa de faţă un soi de adagio macabru patologizant. Mai trist e faptul că, sub faldurile lui, se ascunde cu laşitate unul dintre marile sacrilegii ideologice ale evului abia început, anume chipul „Fecioarei roşii” pictat în conştiinţă şi pe ziduri în locul Celei Sfinte… O dimensiune trivială şi violentă, se înţelege, a contemporaneităţii aceste bazate pe greu cuantificabila maree de hulă adresată din rărunchi Dumnezeului Increat, dar şi pe tipologia plină de eroare a fragmentarului, fixată de postmodernitate ca reper absolut al vremii în detrimentul celui aparţinător unităţii compexe a corpului social.

 

Structura atipică a momentului deconstructivist prezent implică o realitate lugubră, ce nu se lasă cucerită de nicio structură benefică în stare a-i tulbura somnul greu al propriei neputinţe. Poate şi pentru că ea, sfera îndelung disecatei noastre Realii (în genere, mistificate), a renunţat, în nemărginita-i ipocrizie făţişă, atât la principii, cât şi la complexul edificiu de semnificaţii antecesoare, peste noapte transformate într-un “balast” non-substanţial şi lipsit totalmente de valoare intrinsecă, o uriaşă piatră de moară, până la urmă, atârnând de firavul său gât asculptural. Postmodernitatea în sine nu este deloc interesată să ţină cont de vreuna dintre multiplele direcţii semantice ale adevărului, binelui şi frumosului învederate de milenii în structura mentalului lumesc. Şi asta pentru că a devenit destul de simplu şi de convenabil ca aceasta să îşi golească de sensuri propria-i interioritate, în loc să se lase desăvârşită de ele, şi să îşi întindă cu neruşinare, ca o menadă în extaz urlând continuu a moarte (singurul răcnet, de altfel, al realităţii orgiastice contemporane), mădularele trupului despuiat, ca şi cum noua paradigmă a societăţii de azi (ce se scaldă cu plăcere pe toate părţile sale în irespirabilul mâl ideatic construit de către Walter Benjamin, anume acela că “Alinierea realităţii la mase şi a maselor la realitate este un proces de amploare uriaşă, atât pentru gândire, cât şi pentru intuiţie.”) are drept scop fundamental reprezentarea sa identitară sub forma “artei” perverse a desfrâului dominant, dar şi sub aceea a esteticii inversate a chipului natural al Creaţiei divine.

 

În cadrul acestui sumar comentariu personal, trebuie adusă neapărat o completare firească asupra problematicii puse aici în discuţie, ce face trimitere la faptul că teritoriul semasiologic cu limite periculoase şi scopuri bine stabilite al definirii realităţii postmoderne prezintă o suprasarcină sufocantă, să o numim, la corpusul căreia se lucrează în galop şi fără discernământ şi care îşi extinde, de asemenea, domeniul propriu explicativ atât în sfera aspectului semiotic, cât şi în aceea a perimetrului imagologic, de regulă, ambele contrafăcute cu sârg. Nu avem de-a face absolut deloc aici cu un tip de redută organică greu desluşibilă gândirii umane în general, aşa cum se doreşte ea a fi înfăţişată cu orice preţ comunităţii, ci întâlnim, în toată dimensiunea acesteia cu facies pur pornografic, o maşinărie stricată cu partitură unică de a măcina în gol timpul măsurabil al Omului lăuntric, agregat care nu îşi va opri mersul distructiv decât în momentul de graţie când Creatorul lumii îi va întrerupe pentru eternitate  rotaţia-i ciclică şi aparent haotizantă…

 

Proiecţia destinului Persoanei în viitorul apropiat, atâta vreme cât verbul “a avea” îl îndepărtează cu ostentaţie pe auxiliarul „a fi” de pe orbita circuitului său filozofic obişnuit, apare aidoma unui cadru filmic dur ce-ţi spintecă sufletul ca o lamă tăioasă de cuţit. Desluşind cu puterea propriei minţi arhitectura unui asemenea spaţiu spiritual indiscutabil “reformat” pe axa lui rece dinspre -∞, este cât se poate de vizibil, fără niciun fel de discretă urmă dubitativă, cum întreg edificiul socio-cultural cu îndelungă minuţie înălţat de omenire în vreme se năruie azi, bucată cu bucată, în favoarea unui set prezent de norme cu funcţie bine precizată, însă total opozite din punct de vedere ideologic celor ce le-au premers. Cu verbul strivit definitiv în picioare, Omul lui Dumnezeu nu va mai putea fi de acum înainte exploratorul nebănuitelor sensuri adânci ale existenţei, deoarece filozofia însăşi va deveni în curând acel vehicol din plan secund la care vor avea acces numai autointitulaţii “iniţiaţi” atei ai momentului, poarta sa incitantă rămânând una definitiv zăvorâtă “vulgului”, o masă de oameni aruncaţi cu nemilă de tip experimental, la comanda raţiunilor primejdioase ale răului, în indigenţă, analfabetism şi, implicit, incultură. Cu alte cuvinte, statutul Omului lăuntric va fi unul de sclav (cu desăvârşire privat de dreptul lui firesc la replică în faţa noii orânduiri impuse brutal prin varii mijloace azi omenirii), de fapt, un număr cu identitate virtuală obligat a-şi vinde “voluntar” de această dată trupul (pe ritmuri de excitantă şi demolatoare, totdeodată, manea anti-Eminescu, anti-Bach) exact ca pe o însângerată ofrandă păgână adusă noului zeu planetar androgin… De aici şi până la dictatura totală asupra umanităţii în ansamblu nu mai rămâne decât un unic pas de o irelevanţă de-a dreptul înfiorătoare.

 

Exacerbarea fără temei a valorii status-ului social al Persoanei şi influenţa nefastă a verbului „a avea” asupra destinului întregii omeniri contemporane în defavoarea sensului complex al auxiliarului „a fi” prezintă o însemnătate evidentă în viaţa fiecăruia dintre noi, tocmai fiindcă aceasta afectează enorm în adâncime relaţiile interumane, deteriorându-le substanţial, o consecinţă, dacă vreţi, a repoziţionării tuturor reperelor axiologice comunitare capabilă să ucidă cu violenţă toate culoarele de forţă ale organismului socio-cultural existent privit în întreaga sa complexitate structurală. Compozitorul german Ludwig van Beethoven, un reformator al spaţiului muzicii clasice a lumii, reprezintă unul dintre exemplele edificatoare în acest sens din cuprinsul istoriei noastre recente, pe care însă, dacă l-am cataloga după originile lui parentale lipsite în mod vădit de cea mai fină urmă de filon aristocratic „distinctiv”, sigur nu ar fi putut ocupa niciodată locul unde este fixat acum de posteritate. Iar şirul exemplelor poate continua nestingherit.

Un trup de Om îngheţat, stând chircit anevoie sub dangătul ultim al deznădejdii… Acesta este tabloul chilug al urâţeniei deconstructiviste atee impuse umanităţii cu uriaşă agresivitate publicitar-mediatică azi, o anti-realitate fabricată în laboratoarele virtuale ale actualei epoci a întunericului, ce alungă fără dar şi poate Omul lăuntric din sine însuşi, strivindu-i cu o forţă nebănuită acestuia principiile imanente şi esenţa. Transcenderea limitelor proprii ale Persoanei nu va mai fi posibilă de acum înainte decât prin pătrunderea în profunzime a solidului fundament duhovnicesc pe care îl oferă din plin credinţa, fiindcă „Aspiraţia sufletului după realizarea desăvârşirii sale, asta este toată istoria omului.”, după cum scria Părintele Arsenie Boca, şi nimic altceva.

 

„Credeţi că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johan Sebastian Bach?“, se întreba nu cu mult timp în urmă eminoscologul Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Dacă răspunsul oferit acestei fireşti interogaţii existenţiale va fi organic identificat cu destinaţia Fiinţei umane către atotcuprinzătorul infinit divin, atunci cu certitudine că omenirea va descoperi într-o bună zi circumstanţa favorabilă de a aşeza în coordonate absolute, exhaustiv, fără vreo urmă de eroare interpretativă definiţia plurivalentă a problematicului verb „a fi” – cheia şi lăcata, de fapt, a spaţiului teluric concret, dar şi a celui de dincolo de bornele topografice efemere ale lumii de aici. Destinaţia „plus infinit” va trebui să rămână de acum înainte singura cale coincidentă cu Lumina a întregului ocean de suflete pustiite conjunctural (în numele unei dezordini morale intens mediatizate acum) spre a-şi putea înţelege rostul existenţial şi credinţa. Numai la capătul unui asemenea drum spiritual Omul va înceta, în sfârşit, să mai fie catalogat în raport cu status-ul său social de moment şi cu numărul falşilor arginţi cosmopoliţi din pungă, tocmai pentru că viermelui fidel al putreziciunii nu i se poate cumpăra în niciun fel serviciile individuale şi bunăvoinţa.

 

Unii nu găsesc o viaţă sensul auxiliarului “a fi”. Alţii, în schimb, adaugă zilnic o nouă conotaţie personală semanticii stricte a verbului „a avea”, căruia au ajuns să i se închine cu servilism, aidoma unui zeu păgân, cu toată fiinţa lor stearpă şi golită de duh. Mulţimea de obiecte care înconjoară acum Creaţia divină nu poate fi încadrată decât în acel tipar inform al iluziilor perfecte, însăilate cu minuţiozitate în spaţiul public contemporan de către hominizii care au lăsat deoparte acum reperele pozitive ale propriei lor istorii milenare. Piedestaluri valorice dărâmate unul după altul cu mare iuţeală, înţelesuri voit denaturate ale cuvintelor limbii, nimic nu a scăpat cu viaţă din raza ghilotinei asasinilor noţiunii greu definibile de Om, măşti fioroase cu trăsături categoric antiumane ale atât de tulburatului timp actual. Aşa cum scriam în paragraful anterior, o singură forţă mai poate aşeza Fiinţa lui Dumnezeu pe treapta sa de lumină binemeritată: credinţa – unicul antidot de a anula noua conjugare a verbului „a fi” la timpul prezent al antivalorii şi de a reveni, astfel, din catacombele existenţei sumbre la marea operă literară eminesciană şi la muzica lui Johan Sebastian Bach.

 

Magdalena ALBU

7 ianuarie 2014

Soborul Sf. Ioan Botezătorul

 

 

 

 

IN LUMINA LUMII

Posted by Gabriela Petcu On January - 15 - 2014

EMINESCU-&--STEFAN-CEL-MARE-wbCamelia TRIPON

 

Aşa cum au remarcat mulţi iubitori ai neamului, ne aflăm la „porţile cerurilor”.  Acest lucru se datorează evenimentelor ce reunesc în astral pe Mihai Eminescu, glasul duios al Bucovinei,  cu inima ei, Ştefan cel Mare şi Sfânt.

 

Acolo unde începutul şi sfârşitul se contopesc, trecutul şi viitorul se reunesc. Din acest întreg îşi  trage seva Mihai Eminescu care şi-a depăşit timpul său, intuind evenimente ce vor marca perioada postumă a lui şi a multor altor personalităţi. Când a scris „Rugăciunea unui dac” era conştient de vechimea acestui  neam şi a alăturat creaţiei universale  credinţa în nemurire pe care o aveau strămoşii noştri. „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/ …El (adică Dumnezeu) este moartea morţii şi învierea vieţii!” Aceste lucruri sunt pomenite şi în Evanghelii, dar aşa cum chiar Iisus spune „Cine are urechi de auzit să audă” – adică dacă vrea să înţeleagă va înţelege. În Matei (11.14.)  Iisus vorbeşte despre Ioan Botezătorul astfel: „Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină.” Prin aceasta se explică ceea ce orientalii numesc reîncarnare. Ilie a ucis peste patru sute de preoţi, a căror credinţă nu a înţeles-o; la fel  Ioan are o moarte violentă pentru că judecătorii lui nu-i înţeleg mesajul. Rugăciunea dacului  reflectă credinţa în nemurire. „Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!”  Asemeni „ţărăncii care nu ştie să se plece” (cum a afirmat Carol I, vorbind de demnitatea românilor), tot astfel dacul  îşi cere tăria de a muri cu demnitate  în faţa zeului fără nume şi chip: „Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu le plec”. Peste timp, preasfinţia sa părintele Pimen, acum treizeci de ani, spunea la Putna: „Statuia lui Ştefan este greşit sculptată, căci el nu şi-a plecat decât odată capul, iar pentru acest lucru au plătit scump polonii în Codrii Cosminului ( 26 oct. 1497).”

Eminescu credea în nemurirea Marelui Voievod, şi îl invocă în Doina. Prin  Scrisoarea I poetul depăşeşte timpul său şi pe al nostru. Azi  ştim că soarele este o stea cu emisie slabă, corespunzătoare culorii galbene, care urmează să devină roşie şi fără „putere” peste şapte miliarde de ani. Poetul merge mai departe şi prevede destinul pământului: „Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş,/ Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,/ Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-asvârl rebeli în spaţiu,/ Ei din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi.” În acele momente, datorită gravitaţiei solare prea mici, se destramă sistemul, iar planetele „s-avârl rebeli în spaţiu”. Apoi este descris stadiu cunoscut sub numele de Big Bang, când catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, „Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au perit;/ Timpul mort ş-întinde trupul şi devine vecinicie,/ Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie.” În această viziune cosmică nu scapă din versurile sale destinul înţeleptului, care nu este apreciat pentru învăţătura sa, ci denigrat pentru slăbiciunile omeneşti. „…Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina…” Şi iată că timpul a demonstrat-o; atât el cât şi savanţi sau figuri marcante ale culturii sunt răscolite de pigmei ai lumii noastre ce se cred lei tolăniţi în ignoranţa unui suflet rătăcit într-o lume materială ce se vrea intelectuală.

 

Ştefan cel Mare şi Sfânt alături de Mihai Eminescu şi-au legat destinul de ţară, contribuind cu sabia sau condeiul la neatârnarea şi nemurirea neamului nostru, astfel că pot asculta  „muzica îngerilor” din Valhala (raiul), pe care poetul  n-a ezitat s-o prindă în versurile poeziei „La Bucovina”, dedicată ţinutului natal pe care a jurat să nu-l uite: „N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,/ Geniu-ţi romantic, munţii în lumină”…

Asemeni marilor înaintaşi şi noi – prin gândurile, vorbele, faptele şi dăruirea noastră – putem contribui ca România să fie în lumina lumii şi să fie „mângăiată” de cea divină. Există o dezvoltare continuă a spiritului neamului; există câştiguri nevăzute ale evoluţiei, chiar prin vremuri grele.

 

Camelia TRIPON

Târgu-Mureş

15 ianuarie 2014

 

 

JURNAL DE VACANŢĂ 2013 (6)

Posted by Gabriela Petcu On January - 15 - 2014

RG 4NOV2013 AGeorge ROCA

 

HELSINKI – BUDAPESTA – ORADEA MARE. CEASUL RĂU ŞI GRIPĂ KOKKOLIANĂ…

 

 

Aeroportul Vantaa din Helsinki nu este atât de elegant precum cele din Asia sau America. Şi nici atât de frumos ca Changi din Singapore. Dar este însă, foarte funcţional, precum multe din aeroporturile bătrânei Europe. De fapt un aeroport mediu, destul de glacial, chiar rece, fără brizbrizuri, fără prea multe elemente decorative, fără grădini de orhidee şi lăculeţe cu peşti exotici. Nici măcar duty-free shopurile nu sunt deschise non-stop. Când am aterizat, dimineaţa, la orele 6:35, ora Finlandei, ne-a întâmpinat un edificiu destul de friguros şi la propriu şi la figurat. Fără agitaţie, fără prea multă vitalitate. Coridoare, culoare, săli şi puncte de control… goale în majoritate. Ici-colo câte un slujbaş – în uniforma desigur – cu faţa adormită. Un aeroport de trazit – unde nu poţi să faci prea mulţi purici – unde trebuie să te grăbeşti să prinzi legătura cu avionul care te duce la o altă destinaţie europeană. De fapt totul organizat „nemţeşte”. Funcţional, după cum am menţionat mai sus. Ceas! Fără cusur. Finladezii sunt punctuali, ca şi germanii. Oferă viteza şi seriozitate de mişcare, da nu foarte mult fast. De fapt aceste atribuţii îi sunt importante călătorului grăbit şi obosit după 12 ore de încorsetare într-un fotoliu de avion. Şi conexiunile sunt foarte bune. Îmi aduc aminte că am stat odată vreo 8 ore in tranzit pe un aeroport din Asia… şi nu erau prea multe de făcut acolo pe timpul escalei… în afară de a moţăi pe niscaiva bănci sau scaune de plastic… trezit frecvent de anunţurile făcute la megafoane.

 

La Vantaa am stat doar 55 de minute, până să fac ultimul salt – cu avionul desigur – spre Budapesta. De la aterizare până când am ajuns în sala de plecare a durat 25 de minute. Deci, totul bine organizat. Inclusiv controalele riguroase la bagaje impuse de intrarea într-o ţară a Uniunii Europene. Şi iată-mă deci într-o sală de aşteptare a terminalului nr. 2, pregătit de zbor – spre Ungaria. Data, 9 septembrie 2013. Plecarea la 9:30 sharp! Adică fără nicio întârziere. Locul 11 C. Zborul Finnair AY 753. Deci tot cu finlandezii! Durata zborului 2 ore şi 20 de minute. De data aceasta călătoream cu un avion mai mic şi mai uşor. Airbus A320. Jetstar. 150 de locuri. Aparatul de zbor mi se pare mult mai prietenos ca ambianţă decât fratele mai mare (A340-300) cu care venisem de la Singapore. Părea chiar mai elegant. Spetează şi şezutul fotoliilor erau din piele-piele. Foarte confortabile şi mult mai încăpătoare. Totul nou! Pe mijloc un singur culoar care despărţea cele două rânduri de locuri. Câte trei fotolii pe fiecare parte. Primele trei rânduri din faţă, pe amble părţi, deci 18 locuri în total, sunt alocate celor care călătoresc la clasa business! Despărţiţi de restul plebei doar de o draperie! Singura diferenţa este mâncarea şi super-amabilitatea personalului de bord! În rest nimic mai calitativ. Cine ocupa aceste locuri? Reprezentanţii de firma, femeile frumoase, blazaţii cu bani, snobii şi desigur politicienii!

 

Şi de data aceasta avionul este plin ochi! Înseamnă că afacerile companiei merg bine, că are călători… care apreciază calitatea zborului şi afordabilitatea preţului. Citisem pe internet că se pot cumpăra bilete, Bucureşti-Helsinki-Bucureşti, cu doar 148 de euro. Deci dus-întors. Ieftin! 74 de euro un drum! Şi când te gândeşti ca drăgălaşa noastră companie naţională, Tarom, oferă bilete – ieftine cică – pe distanţă Oradea-Bucureşti, cu doar 140 Euro. Un drum, desigur! Distanţă de la Bucureşti la Helsinki este de 1750 de kilometri, iar cea de la Bucureşti la Oradea de 435 de kilometri. Deci mai puţin de un sfert. Preţul Taromului mi se pare astronomic! Ca o pedeapsă pentru românaşi… Să nu cumva să îndrăznească mioriticul să se plimbe cu avionul la el în ţară! Biletele low-cost sunt destinate doar celor care se duc la muncă în străinătate! Cum naiba s-or descurca străinii şi de data aceasta mai bine? Ba le şi prosperă afacerea! Alţii pot, iar ai noştri ba! Scria prin ziare că S.C. Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române TAROM S.A. este ameninţată de faliment, că ar trebui vândută. Pardon, privatizată! Apoi s-a adus un manager profesionist din Belgia, pe nume Christian Edouard Heinzmann, dar nu după mult timp nici acesta nu a fost bun! Bum! Câţiva directoraşi autohtoni se luptă şi acum să-l dea afară! Că deh! Nu cântă ca ei! Sau că nu se dă pe brazdă? La ce oare!? La mâncat seminţe, jucat table sau la şmecherii…?

 

Mă aflu deci în interiorul avionului. Mă aşez pe locul indicat pe talonul de îmbarcare. Locul 11C. Tot pe culoar. În stânga mea două locuri libere. Întotdeauna călătorii se bucură când sunt înconjuraţi de locuri libere. Aşa e omul! Individualist şi auto-izolationist. Dar… ceasul rău… îmi aduce doi tovarăşi de drum, care apar în avion cu câteva minute înainte de decolare. Doi finladezi cu rucsacuri în spinare. Încălţaţi cu nişte bocanci enormi! Parcă mergeau să cucerească un vârf de munte din Himalaia. Doi tineri îmbrăcaţi junkee. Tricourile lor negre cu fulgere şi capete de mort, fără mâneci, atrageau cel mai mult atenţia. Tatuaţi peste tot,/ de la grumaz la cot! Rimează, nu-i aşa? Unul din ei avea pantaloni baggy lăsaţi pe vine… de i se vedea crevasa dintre munţii fesieri. Celalat, purta nişte nădragi army style cu vreo patru numere mai largi. Or fi fost de căpătat!? Poate! Dar, hai să nu fiu rău(tăcios)! „E” oameni şi ei! Un cuplu al zilelor noastre, nişte strănepoţi moderni de-a lu’ Stan şi Bran. De fapt, când au dat cu ochii de mine, m-au salutat politicos: „Haia!”. Cel cu crevasa era mai măricel de statură. Semăna leit cu Benone Sinulescu… la cap şi la fizic. Dar mult mai tinerel! Tuns falusian! Să-mi ierte artistu’ comparaţia! Cel cu nădragii mari, tuns aşijderea, tot falusian, era scund şi pirpiriu, slăbuţ tare… semănând cu statuia foamei. Anorexic 100%, zic eu! Piele şi os! Cu toate că părea foarte sănătos! Ei, n-avea el chiar bujorei în obraji, dar în comparaţie cu tovarăşul său, se mişca agil şi avea nişte ochi vioi de veveriţă în căutare de alune! Într-o mână ţinea o pungă transparenţă de plastic în care ducea o farmacie ambulantă. Un calup de şerveţele, rinofug, aspirine, paracetamol forte, bomboane antiseptice… Toate pentru cel mare, care părea al naibi de bolnav. Acesta strănuta şi tuşea de se zgâlţia avionul. Hapciu!

 

Cel firav, cu ochi de veveriţă s-a aşezat pe fotoliul din mijloc, lângă mine. Parcă ar fi vrut să mă protejeze de ploaia de virusuri care erau aruncaţi în atmosferă cu fiecare strănut. Hapciu! That’s the name of the music! Hapciu! Hapciu… Hauleo maică! Numai o gripă nu-mi lipseşte… Şi uite aşa, a ţinut-o în hapciuuri şi tuse timp de 2 ore şi 20 de minute cât a durat zborul. M-am gândit că o fi răcit bietul băiat… după ce s-a tuns la chelie. Ştiu că în Finlanda clima e cam ascuţită chiar şi în sezonul estival… şi aşa de dezbrăcat, în maieuasul lui negru cu cap de mort şi fulgere, nu mă mir că face hapciu de două ori pe minut. Îmi venea să-i „dau haina de pe mine”, vorba olteanului dintr-un cunoscut cântec popular. Până la urma – cel mare şi bolnav – a început să moţăie, apoi a adormit. Neuitând desigur, să scoată câte un hapciu din când în când. Cel mic, era cu ochii pe el ca pe butelie, schimbându-i şerveţelul din mâna ori de câte ori se îngreuna de substanţe organice lichide. Apoi a venit stewardesele cu cărucioarele încărcate: „Cofee, tea, soft drinks…?” Cofi, i-am zis, şi un pahar cu apă plată! Apoi am sosit micul dejun. O chiflişoară lunguiaţă tăiată în două şi garnisită cu câteva rotiţe de salam şi o felie de caşcaval. Destul de gustoasă, dar cam subţirică! Hapciu, a exclamat finlandezul cel mare, după ce a devorat chifla din două muşcături. Ba culmea, a cerut stewardezei încă una! Şi a primit! Micuţul samaritean, cu ochii înlăcrimaţi de atâta admiraţie faţă de Benone Sinulescu Look Like (BSLL), i-a oferit Marelui Gatsby… şi chifla lui in dar.  Desigur că acesta l-a refuzat. Doar erau prieteni! Până la urmă, au împărţit-o frăţeşte pe din-doua! Pace tuturor…! Hapciu!

 

Am încercat să închid şi eu ochii şi să nu mă mai gândesc la felurile de gripe care ar putea să afecteze călătorii unui avion pe ruta HEL-BUD. Dar credeţi că puteam? Dacă o fi aviară, sau porcină! Mamă-mamă! Am păţit-o! Mă reîntorc acasă cotcodăcind sau grohăind. Aşa că intru în conversaţie cu tânărul subţire de lângă mine. Să-l trag puţin de limbă! Flăcăul e volubil! Foarte volubil şi politicos! Mai ales că ortacul sau dormea de-i curgea apă din gură! Pardon me! Îmi spune că atât el cât şi BSLL sunt din Finlanda, din oraşul Kokkola (uşor de reţinut!). Că ambi au aproape 18 de anişori şi se duc în Ungaria, la Budapesta, unde v-a avea loc o mare manifestaţie paşnică a capetelor rase. Că sorry, prietenul lui… este cam bolnăvior de gripă, deoarece la ei în zonă e o mică epidemie. Dar nu e periculoasă! Se vindecă repede… A avut-o şi el! Dar i-a trecut cu medicamente, într-o săptămână! Fără, în şapte zile… gândesc eu! Vorbea frumos engleza, se vedea că este şcolit. Mi-a spus că terminase o şcoală de asistenţă medicală şi că lucra la un spital. Vorbă lui Bula: „Am un frate care e soră… la spital!” Îl chema Ake! Şi astfel am aflat că Ake vine de la Akatius, nume vechi finlandez. Cel mare se numea Eki, care vine de la Ekke, nume teutonic, care înseamnă „muchie de cuţit”. Că… sunt prieteni din copilărie. Că la Kokkola au o gaşcă de prieteni care „sunt ca ei”! Skinheads, skuls and tattoos! Cheloşi, tatuaţi, cu cranii pe piept! Dar că… nu au orientare politică de linie dură şi nu sunt războinici. Lor le place muzica. Îl întreb de s-a tuns chilug. Având simţul umorului îmi spune că aşa… ca să nu-i cade pletele în ochi atunci când dansează sau cântă la chitară. Am înghiţit glumă! Nu e bine să pui prea multe întrebări tinerilor. Aş fi vrut să îl întreb despre perenitatea tauajelor, dar mi-am înghiţit limba. Hapciu din nou! Totuşi timpul de zbor a trecut repede. Akatius a adunat cu minuţiozitate şerveţelele folosite, le-a băgat într-o altă pungă de plastic şi le-a luat cu el. Băiat educat! Finlandez manierat. Nu ca ai noştri, care aruncă pe jos tot ce le prisoseşte! Nici nu s-au oprit bine motoarele avionului ca cei doi şi-au înşfăcat ruksacurile şi au ţâşnit spre ieşire. Nu înainte de a-mi zice amândoi în cor „bai-bai”… Cel mare a mai adus o completare: „See you next time”, adică „La revedere!”, facânadu-mi cu ochiul. Sarcastic şmecheraşul! A naibi pielea pe el! Şi duşi au fost! Iar eu am respirat uşurat… rugându-mă lui Doamna-Doamne să nu cumva să mă fi pricopsit cu vreo gripă kokkoliană.

 

Mi-am luat bagajul de mână şi m-am îndreptat spre sala unde începuseră deja să sosească pe bada rulantă bagajele de cală! Încerc să pun mâna pe un cărucior de bagaje dar nu se mişca până când nu plăteşti 2 euro. De unde frate 2 euro? Că eu nu aveam bani mărunţi… şi apoi prin câte aeroporturi am bântuit nu am găsit cărucioare de bagaje cu plată! Ei, nu-i nimic! Mă descurc eu. Noroc că ambele valize au rotiţe. Pe cea mare şi grea o trag după mine, iar pe cea mică o împing în faţa mea. Că, deh, avem două mâini! Ajung la bariera de control a paşapoartelor. „Jo napot kivánok!”, adică „Bună ziua, vă doresc!”, îmi spune domniţă de la ghişeu, îmbrăcată într-o uniformă impecabilă. Iar apoi în engleză: „Passport please!”. De data asta scot paşaportul românesc, căci doar eram în Uniunea Europeană, şi i-l prezint. Îl cercetează în amănunţime şi mi-l returnează cu zâmbet şi un Köszönöm szépen!”. Mulţumesc frumos! Apoi mă îndrept spre ieşire. Vameşii, vreo trei la număr, fără să mă bage în seamă, îşi beau liniştiţi cafelele din nişte pahare de hârtie cerată precum americanii din filme. În holul de „arrivals” este foarte frig. Mi se pare că e cu mult mai răcoare decât la Helsinki. Mă aflu în sala de sosiri, la Teminalul 2 al aeroportului internaţional „Liszt Ferenc” din Budapesta. Fost „Feryhegy” până mai anul trecut! Time 11:00 sharp!

 

Mi se comunicase prin e-mail că voi fi aşteptat la aeroport de către şoferul companiei „Rotexim” care mă va transporta în continuare spre Oradea. Semn de recunoaştere, o tăbliţă pe care va fi înscris numele meu. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, ies la carosabil, dar degeaba. Nici ţipenie de şofer cu tăbliţă în mână… sau de vreun autovehicol cu numere de circulaţie româneşti. Mă reîntorc în sală şi mă aşez pe o bancă la vedere. Cu ochii pe bagaje! Diferiţi indivizi dubioşi mă acostează oferindu-mi servicile lor pentru a ajunge la destinaţie. Toţi mi se adresează în engleză! O fi scris pe fruntea mea că vin din Australia!? Nu! Dar scrie pe etichetă lipită pe mânerul bagajului de cală! SYD-BUD! Adică Sydney-Budapest. Le spun că nu sunt interesat… că aştept pe cineva care vine să mă ia. Unul dintre ei, de necaz, scăpa o înjurătură foarte colorată… Tac şi mă uit pe tavan! Mă fac că nu cunosc limba maghiară… După ce dispare rup eticheta cu pricina şi o arunc la gunoi. E mai bine aşa. Străinii sunt ghiciţi de unde vin după asemenea etichete şi sunt luaţi de fraieri. Păcăleli, preţuri mari la transport, furturi chiar! Ei, parcă taximetriştii de la Otopeni sunt mai breji!!!

 

În sfârşit, după vreo 35 de minute de aşteptare, apare un domn impozant care se postează în mijlocul sălii. Scoate din buzunar o hârtie A4, o despătureşte agale şi pe ea apare scris numele meu! Ecce Homo! E omul meu! Mă îndrept spre dânsul şi îi spun parola, adică numele, prenumele şi… Oradea. Îmi zâmbeşte, se repede la valiză cea mare şi apoi îmi spune să îl urmez. Ieşim din clădire şi o luăm spre parcare. Afară plouă mărunţel! Nu după mult timp ajungem la un micobus elegant şi curat precum conducătorul auto! Vorba zicalei „Cum e turcu… e şi pistolul!”. Înăuntru sunt deja 3 persoane pe cele 9 locuri. Unul în spate care stătea cu ochii închişi şi două persoane în faţă, lângă şofer. Un cuplu de tineri, ea şi el, care se pupau de mama focului. Or fi fost despărţiţi de multă vreme. Căpşunarii noştri migratori! Pornim motoarele şi ne îndreptăm spre o altă clădire (terminal!?) unde suntem aşteptaţi de o cohortă de pasageri doritori să ajungă la Oradea. Sosiseră cu zborul de Frankfurt. Mă retrag la o margine de banchetă. Lângă mine se aşează un tânăr african, oacheş şi simpatic. Vorbeşte limba romană! Îmi spune că este student în anul trei la Universitatea din Oradea, la facultatea de medicină. Mi-a povestit că îi place foarte mult în România, că ar vrea să rămână acolo după absolvire… şi să se însoare cu o româncă blondă. „De ce blondă?” îl întreb. „Vreau să duc acasă la mine în Uganda un copil blond! Acolo toată lumea îl va trata ca pe un zeu…!” Mă mănâncă limba să îi spun nişte bancuri cu blonde, dar mă abţin. De ce să îi clatin flăcăului idealurile. Şi apoi, mai sunt şi blonde deştepte. Excepţia întăreşte regulă! Oare!?

 

Maşina rulează cu viteză moderată pe şoseaua care duce spre „casă”. Casa copilăriei! Afară ploaia se înteţeşte. Vizibilitate scăzută. Şoferul conduce atent. Chiar foarte atent. Se vede că e rutinat şi că face acest drum destul de des. O muzică plăcută emisă de un post de radio românesc încălzeşte atmosfera din interiorul microbuzului. Închid ochii şi trec în lumea viselor. Ungaria mă afectează sufleteşte ori de câte ori trec prin ea. Aşa a fost şi visul meu. Presărat cu amintiri traumatizante.

 

Anul 1982. După doi ani de plecare din ţară, tatăl meu, foarte bolnav, îmi scria să revin acasă, deoarece ar vrea să mă mai vadă odată. Plecasem din România în 1980, luna august, ziua de 9. Dezident. După fuga generalului Pacepa, ministrul turismului, Nicolae Doicaru, a dispărut şi el peste noapte. L-au săltat oamenii lui Nea Nicu. O fi făcut şi el parte din complot! Cine ştie… Nu după mult timp au fost daţi afară din muncă mai mulţi angajaţi ai ministerului. În primul rând cei care nu erau membrii de partid. Printre aceştia mă număram şi eu! Rămas fără slujbă m-am înscris de necaz într-o grupare de răzvrătiţi. Colegi de la Ministerul Turismului, Agenţia Comturist, ITIA şi complexul hotelier Parc-Turist. Cu toţii am cerut „plecarea din ţară”. Asta se întâmpla prin 1979. După multe peripeţii, restricţii şi şicanări, prin luna ianuarie 1980 am primit mult-doritul paşaport. Am aplicat apoi pentru o viză australiană. Sa ajung la capătul pământului! Când m-am trezit cu aprobarea de viză în mâna m-am spariat! Unde să mă duc? Nu prea aveam cunoştinţe în Tara Cangurului. Ce voi face acolo? Iar părinţii? Eram singur la părinţi! Grea decizie. Până la urmă, după mai bine de şapte luni, m-am decis să plec. Nu renunţasem insă la cetăţenia romană. Posedăm un paşaport albastru. Adică de cetăţean roman stabilit în străinătate. Mi-a zis, în naivitatea mea că dacă se va face bine în România mă voi reîntoarce… Iată că au trecut 33 de ani şi tot în exil sunt. Printre străini!

 

Am făcut o escală de mai bine de un an la New York. Cu o viză turistică! Prelungită desigur. Am încercat să rămân în America dar a fost imposibil. Aveam deja, încă din România, ştampilată pe paşaport, o viză de rezindenta permanentă în Australia. Aşa că a trebuit să părăsesc cu durere în suflet Ţara Tuturor Posibilităţilor! Când am ajuns la Sydney nu mi-a plăcut de loc! (Acum îmi place! Asta rămâne între noi!!!) Era diferit de oraşul Marelui Măr (The Big Apple)! După două luni şi jumătate de la sosire am primit vestea de la tatăl meu că este bolnav şi că medicul i-a spus că nu mai are mult de trăit. Mi-am cumpărat urgent bilet de avion şi am zburat spre Europa, spre ţara de baştină, spre casă! Am ajuns la Amsterdam, unde m-am încărcat de bagage, cadouri şi alte lucruri necesare celor de acasă. Am plecat de-acolo cu trenul pe ruta Amsterdam – Episcopia Bihor, via Viena. După o zi şi o noapte de călătorie am ajuns la frontiera română. Aşteptam vameşii cu inima cât un purice. Au venit cei de la controlul paşapoartelor mai întâi.

– Băi, unde ţi-e viză de intrare în Republica Socialistă Romană? m-a întrebat un ofiţer în uniforma kaki?

– Care viza? Eu am paşaport românesc valid şi vreau să fac o vizită părinţilor mei.

Mi-a spus că nu am dreptul să intru în ţară şi că trebuie să mă reîntorc la Budapesta unde să încerc să obţin o viză de intrare de la Ambasada României de acolo. Mi-a ordonat să cobor din tren! Eu, „Nu şi nu!”. O tot dădeam cu drepturile omului, cu Declaraţia de la Helsinki, cu Carta ’77, cu libertatea de călătorie… formule învăţate în perioada de dezidenta românească din Bucureşti. Ofiţerul supărat, mi-a spus că o să intru în România când şi-o vedea el ceafa! N-a mai stat mult pe gânduri şi a scos capul pe fereastra vagonului chemând „armata” în ajutor!

– Caporal! Vino cu cei pe care îi ai în subordine şi evacuează urgent compartimentul de bagagele a acestui „domn” australian. Şi pe el desigur! Dacă se opune poţi să aplici şi forţa!.

– Da să trăiţi! a răspuns răcanul şi aşa a şi făcut. No more comments!

În cinci minute mă aflam într-o cameră a gării din Episcopia Bihor. Cu bagaje cu tot. Apoi au venit vameşii! „Ia să vedem nepoate, ce ai matale prin valize?”. Am deschis şi i-am lăsat să se uite. Au răvăşit totul! Au căutat peste tot, inclusiv prin pachetul de ţigări. Portmoneu, bani, hârtii, adrese (pe care şi le-au notat!). Unul dintre ei mi se părea că face pe şefu’. Probabil că era de la „secret service”. După vreo două ore m-au abandonat, lăsându-mă să îmi pun lucrurile la loc după vraiştea pe care o provocaseră. Apoi m-au încuiat în încăpere. Fără niciun scaun, doar cu o masă. Fără apă, fără mâncare. Mi-am petrecut toată noaptea moţăind pe valiză. Dimineaţa la ora 7:00 a venit un domn în civil. A deschis uşa, m-a privit în ochi şi mi-a zis: „Măi băiatule, vrei să intri în ţară, renunţi la paşaport. Nu renunţi, Budapesta scrie pe fruntea ta!”. Am ales varianta a doua! Budapesta şi fruntea! Eram supărat tare! Aceeaşi soldaţi m-au urcat în trenul accelerat care pleca de la Oradea la Budapesta. Fără bilet. I-am explicat, mai apoi, conductorului maghiar de ce nu am bilet. M-a lăsat în pace, zicându-mi că nu sunt singurul care a păţit aşa ceva. Peste câteva ore eram din nou la Budapesta. Am tras la un hotel în centru. În următoarea zi am ajuns primul la Ambasada Romană. Pe la şapte dimineaţa! Adresa: Thököly út nr. 72, 1146 Budapest. Biroul consular avea program cu publicul între orele 9-13. Am aşteptat mai bine de o oră, după 9:00, până să se deschidă ghişeul consular… de unde a apărut un cap cu părul creţ, brunet…

– Ce problemă aveţi? M-a întrebat acesta.

– Aş vrea o viză pentru a intra în România, i-am răspuns, plin de speranţe…

– Paşaportul vă rog!

Scot paşaportul şi i-l îmânez. Îl răsfoieşte cu mult zel, apoi se duce cu acesta într-o cameră din spate de unde revine după câteva minute bune.

– Tu n-ai dreptul să intri în România! Du-te la Sydney, la consulatul român de acolo. Ei să îţi dea viza… şi numai atunci poţi să intri…

– Dar să vedeţi… n-am ştiut! Tata e bolnav… Nu mai are mult!

– Ţi-am spus! Ce n-auzi bine!? La Sydney! Aici nu ai ce căuta…

– Vă rog frumos!

– Ieşi afară!…

Am plecat la hotel foarte necăjit. Era într-o vineri. Am dormit non-stop până duminca la prânz. Atunci am observat primele fire de păr alb ivite pe la tâmple. Am simţit că s-a rupt ceva în mine. Că nu mai eram tânăr… cu toate că aveam doar 35 de ani!

 

Luni dimineaţă am luat din nou drumul Ambasadei Române din Budapesta. Thököly út nr. 72. Aceaşi întârziere la deschiderea ghişeului consular. Acelaşi cap brunet, creţ şi răutăcios:

– Iar ai venit mă…!? Ieşi afară!

– Vă rog frumos să mă primiţi… Vă rog! Vă implor!

– Măi, dacă nu ieşi afară într-un minut chem paza de la poarta să te scoată pe brânci! ’nţeles? Uşcheala!

Am plecat din nou necăjit. Marţi dimineaţa la orele 9:00 eram din nou la datorie! Insistent! Flăcăul brunet cu părul creţ, rău-rău, negru de supărare, făcea spume la uşa ghişeului. I-am spus că nu plec! Punct! Vreau viză de intrare în ţara al cărui cetăţean sunt sau să vorbesc cu domnul ambasador.

– Tovarăşul ambasador, Victor Bolojan, nu are timp să vorbească cu o jigodie ca tine! Ieşi afară!

 

Pe Victor Bolojan, îl ştiam vag din Oradea. Era tatăl colegei mele de liceu, Victa Bolojan. A doua zi m-am prezentat direct la uşa ambasadei şi am cerut să vorbesc cu domnul ambasador. Fără niciun succes! Cerberii de la intrare, după ce mi-au văzut paşaportul, mi-au spus că „to’aşul” nu este în Ungaria… cu toate că mai târziu am văzut ieşind de-acolo o maşină neagră cu numere de CD, iar pe bancheta din spate un domn care semăna leit cu tatăl Victei! Aşa că, fără succes, am rămas în continuare pe post de bătător tot pe la uşile ghişeului consular. Timp de 50 de zile. Timp în care mi s-au terminat fondurile băneşti, iar perciunii mi s-au albit de tot. Dar sunt convins că i-am scos şi consulului un smoc de păr alb. Numele acestuia, însă, nu l-am aflat niciodată! Nici până în ziua de azi. Cu toate că am încercat! Se zice că era tot de prin Oradea de loc!

 

Desigur că după câteva zile de stat la hotel… al cărui tarif mă cam seca la buzunare, am încercat să fac economii şi m-am mutat la o „IBUSZ szoba”, o cameră cu chirie tip ONT la noi, situată pe lângă Gară de Vest (Nyugati PU). O perioadă sumbră din viaţa mea, pe care mi-o reamintesc cu durere în suflet, ori de câte ori trec prin Ungaria. După 50 de zile, de chin, am renunţat la lupta cu consulul şi m-am reîntors în Australia. Abia sosit, în ziua următoare, m-am prezentat la uşa consulatului român din Sydney. Consulul de pe atunci, domnul Nicolae Cristache m-a primit zâmbitor. Cred că ştia el ce trebuie să ştie! Mi-a spus foarte prietenos:

– Nu e nicio problemă cu intrarea dumitale în România. Îţi dau viza chiar acum… dar să nu faci cumva vreo prostie. Să nu cumva să vorbeşti ce nu trebuie…

– Acum nu mai am bani… pentru bilete de avion!

– Du-te la muncă şi când faci banii vino să îţi dau viza!

Peste câteva luni a murit tata. Îmi părea aşa de rău că nu am putut să-l mai văd odată! Peste puţin timp am făcut rost de banii de drum şi m-am prezentat la consului Cristache.

– Trebuie să cer o viză nouă de la Bucureşti!

– M-aţi spus că am deja aprobarea de viză pentru a intra în România.

– Aşa a fost atunci… Dar aceea a expirat. Acum trebuie cerută o viză nouă…

Am mai aşteptat 4 luni după care mi-a sosit viza mult dorită. Am ajuns acasă la Oradea cu inima strânsă. Pe peronul gării m-a întâmpinat o femeie plânsă, îmbătrânită, îmbrăcată în doliu. Era mama!

 

*

O voce mă trezeşte din somn: „Vă rog să îmi daţi paşapoarte sau cărţile de identitate! În curând vom ajunge la punctul de trecere a frontierei cu România!”. Era vocea şoferului de pe microbuzul companiei Rotexim. Mă trezesc de-a binelea! Simt o foame de zile mari în stomac! Nu am avut timp să mănânc nimic de la breakfastul cu chiflă din avion. Afară toarnă cu găleata şi este foarte frig pentru o asemenea perioadă a anulul. Suntem la început de septembrie. Altădată mai puteai merge la plajă… acum ploua şi bate vântul. Frig. Tare frig! Trecem frontiera fără probleme. Şi pe cea maghiara şi pe cea română. Alte vremuri! Peste o jumătate de oră şoferul mă lasa în faţa fostei case… a părinţilor mei! Nu mă aştepta nicunul din ei! Sunt de mult plecaţi pe alte tărâmuri… Dar mă aştepta tanti Anuţa! O doamnă care are grijă de casa mea. Sun la interfon, răspunde tăntica: „Vai de când te aştept, s-au răcit şi plăcintele deja!” Intru în curte şi apoi în casă. Mi se pare totul mai mic, mai vechi, mai bătrân… inclusiv tanti Anuţa! Este dată de 9 septembrie, luni, orele 17:40. Călătorisem până aici timp de 60 de ore. Desigur cu o escală de o zi la Singapore. Hapciu! Strănut la fel ca Eki finlandezul! M-oi fi pricopsit şi eu cu virusul kokkolian! Ceasul rău… Hapciu…

———————————————-

 (VA URMA)

 

Genţigrame

Posted by Gabriela Petcu On January - 14 - 2014

Gabriela Gentiana GrozaGabriela Gențiana GROZA

 

 

1.Nevastă înţelegătoare

 

Pe bărbat l-a-cărunţit

Cu limbaju-i ascuţit,

Dar promite că se schimbă,

După…un transplant de limbă!

 

 

2. Politician care schimbă partidele

 

Când scaune goale îşi lasă,

Partide schimbând din orgoliu,

Mai cade şi dânsul în plasă,

….Şi-aşa se trezeşte-n fotoliu!

 

 

3.Declaraţie după o încăierare

 

De-njurat eu n-am habar,

Doar sunt om cuminte,

Îl pupai la un pahar,

…De-i sări un dinte!

 

 

4. Memorie la vârsta a treia

 

Eu, cu ţinerea de minte,

Bine stau, de bună seamă,

Chiar mai bine ca –nainte,

Am uitat doar…cum mă cheamă!

 

 

5.Pescarului norocos

 

Ştiam c-aşteaptă într-adins

Urarea:,,să ai fir întins!’’

Şi chiar i se-mplini cuvântul,

E firu-ntins…că bate vântul!

 

 

Genţiana Groza

NOI APARIŢII LITERARE LA EDITURA ARMONII CULTURALE – IANUARIE 2014

Posted by Gabriela Petcu On January - 11 - 2014

AC-IAN2014-wbCOLECŢIA LIRIK

 

PATRIA INIMII MELE – ambasador IONEL ILIE (BUCUREŞTI)

 

Dincolo de lumi, ţinuturi îndepărtate sau intime, o altă valenţă sensibilă a vieţii – Copilăria – revine ca laitmotiv în scrierile poetului vrâncean (prin naştere), accentuându-se nevoia copilăriei fericite pe tărâmul de basm, străbătută (însă) de zborurile terifiante ale păsării cu clonţ de fier (războiul), o nedreptate făcută umanităţii în toate perioadele istoriei, ce a curmat vise şi a gonit mult prea devreme îngerii Pământului către cer: Vreau înapoi copilăria,/ Furată de război şi sărăcie,/ Aş vrea din nou ca bucuria/ Să intre în casă pe vecie. (Vreau înapoi copilăria).

 

Un război nedrept, care, fără voia noastră, devine parte a istoriei naţionale. Recursul la istoria abundând în figuri ilustre, războinici fără de teamă, voievozi înrudiţi cu divinitatea, denotă patriotismul lui Ionel ILIE, explicabilă, dacă privim retrospectiv activitatea diplomatului de carieră, cunoscător al altor tărâmuri, dar rămas fidel inconfundabilelor meleaguri mioritice: Din Cer Zamolxe ocroteşte/ Pământul Daciei străbune,/ Cu glas de tunet porunceşte:/ AURUL e pentru Voi, nu pentru Soare-Apune! (Aurul dacilor).

 

Fiorul dulce al rădăcinilor, vibraţia pentru tot ceea ce se referă la Patria inimii sale, excursul prin istorie, îndemnurile de revitalizare morală şi spirituală, trezirea din starea de „somn al raţiunii”, toate aceste dileme din poezia lui Ionel ILIE, fac din prezenta lucrare un început timid, dar promiţător, care va câştiga cu timpul expresivitate şi pondere valorică.  (Gheorghe A. STROIA – Membru corespondent ARA)

 

 

COLECŢIA DIPLOMAT – Inaugurată 2014

 

Dr. ec. GHEORGHE RUSU (BUCUREŞTI) – VÂNZAREA PRODUSELOR ROMÂNEŞTI ÎN JURUL LUMII: Vol. I – JAPONIA

 

Departe de a aborda doar tematica ”rigidă”, dedicată aspectelor legate de schimburile economice şi comerciale dintre România şi alte ţări, VÂNZAREA PRODUSELOR ROMÂNEŞTI ÎN JURUL LUMII – Vol. I (JAPONIA) este o realizare complexă, generatoare  a unui puternic impact emoţional, lucrare (de ce nu…) cu valenţe literare, epice, în speţă. Printre multiplele expoziţii prezentate, târguri comerciale în care mărfurile româneşti – odinioară de super-calitate  – ispiteau oamenii de afaceri japonezi, dr. ec. Gheorghe Rusu, ca şef al misiunii diplomatice comerciale a României în Japonia prezintă cu francheţe dar şi conciziune, cu real talent narativ,schimburile de experienţă dintre oamenii de afaceri români şi cei japonezi, punctând elementele esenţiale necesare ale modului de a gândi şi de a acţiona corect, în scopul consolidării bazelor unei afaceri de succes în Ţara Soarelui Răsare.

 

Printre ritualuri sacru-profane, personaje nobile (cu reverenţă pentru Familia Imperială), dr. Gheorghe Rusu transformă lucrarea sa într-o întreprindere de mare actualitate şi o deosebită aplicabilitate. Între paginile acestei cărţi se regăsesc aspecte geografice, economice, sociale, politice, culturale ale Japoniei, surprinse cu pertinenţă şi atenţie sporită asupra detaliilor, aşa după cum o poate face doar un veritabil diplomat de carieră. Nici nu se poate pune la îndoială utilitatea acestei lucrări, ce s-ar dovedi benefică atât variilor niveluri de învăţământ (preuniversitar sau chiar superior), cât şi oamenilor riguroşi cu propria cultură generală.

 

Însuşi autorul, aflându-se în dubla ipostază de ”trăitor” dar şi de narator al celor petrecute, devine nostalgic, rememorând evenimentele ce se succed cu rapiditate,  prezentând Japonia ca pe o minune (ce este) în economia mondială a prezentului, un miracol ce a fost posibil doar printr-o severă disciplină, voinţă de fier, hărnicie şi devotament,  studiu aprofundat şi o acerbă dorinţă de reinventare, atribute ce fac din milenara dar moderna ”înfăţişare” a Japoniei, un exemplu demn de urmat pentru oricare dintre statele lumii.

 

De o îmbucurătoare evidenţă la dr. Gheorghe Rusu sunt: bucuria scrisului, buna-dispoziţie pe care o induce, capacitatea de a-şi surprinde lectorul cu aspecte, nu de puţine ori inedite, de a aduce mai aproape – prin limbajul său simplu, nuanţat, în tonuri calde – de conştiinţa omului modern, forţa uneia dintre super-puterile economice ale lumii şi de a ilustra, în acelaşi timp, profesionalismul, inteligenţa şi creativitatea oamenilor de afaceri români, militând (indirect) întru continuarea şi dezvoltarea relaţiilor economice de succes, atât în prezent, cât şi în viitor. Finalizând parcurgerea unei astfel de cărţi, fie doar şi pentru îmbogăţirea propriului patrimoniu cultural-economic, lectorul va putea afirma cu certitudine: Iubesc ROMÂNIA… Admir JAPONIA! (Gheorghe A. STROIA – Membru corespondent ARA)

 

Dr. ec. GHEORGHE RUSU (BUCUREŞTI) – VÂNZAREA PRODUSELOR ROMÂNEŞTI ÎN JURUL LUMII: Vol. II – ALTE STATE ALE LUMII (Australia, Israel, 4 Ţări Arabe din Orientul Mijlociu, 4 Ţări din Asia de Sud şi 5 Ţări din Uniunea Europeană)

 

VÂNZAREA PRODUSELOR ROMÂNEŞTI – Vol. II (ALTE STATE ALE LUMII) – fără a aborda in stricto senso tematica ”insipidă” a aspectelor legate de schimburile economice dintre România şi statele mapamondului – se dovedeşte a fi o realizare de excepţie, având asupra lectorului un puternic impact emoţional-cognitiv. Pe lângă aspectele de specialitate prezentate (multiplele analize de tip sintetico-economico-matematic), lucrarea are evidente valenţe literare. Sunt inventariate prin documente, înscrisuri ori documente oficiale, şi însoţite de o galerie foto extrem de convingătoare, o multitudine de expoziţii şi târguri comerciale internaţionale, la care autorul participa în calitate de şef al delegaţiei economice a României, evenimente la care mărfurile româneşti (indiferent de tipul lor – agrar sau industrial) atrăgeau, prin calitate şi competitivitate, oamenii de afaceri din toată lumea. Sunt prezente, în diversitatea lor etnică, socială, economică, culturală, ţări de pe trei continente: Asia, Australia, Europa (ţări din Uniunea Europeană). Procesul de investigare, analiză şi concluzionare este sinergic, abil, condescendent, un proces întreprins cu pertinenţă şi atenţie sporită asupra detaliilor, aşa după cum o poate face doar veritabilul diplomat de carieră. Structurată pe mai multe paliere de acces, multitudinea de informaţii fiind copleşitoare, lucrarea poate fi încadrată în categoria celor de tip ”mică-enciclopedie”. Sursele de documentare, comentate în notele de subsol şi enumerate în finalul lucrării, sporesc concreteţea acesteia. Gradul de utilitate al cărţii  este destul de mare, putând fi abordată ca sursă de documentare în realizarea altor lucrări ştiinţifice, ca material de studiu pentru ”educabilii” de pe diferite niveluri de învăţământ (preuniversitar sau superior), cât şi de însetatul de informaţie de foarte bună calitate.

 

Evenimentele sunt prezentate din dublă perspectivă, autorul fiind narator, dar şi actor implicat direct în derularea acestora. Poate, de aici, şi doza de inevitabilă nostalgie din notele fin inserate în textele cărţii, raportată la axele temporale considerate. Surprind în pasajele cărţii evenimentele referitoare la îndepărtata Australie (ţara – continent de la antipozi), miraculosul Israel (leagănul creştinismului), ţările arabe din Orientul Mijlociu, ţările din Asia de Sud – state ale căror economii au devenit referinţe la nivel mondial.

 

Aşa după cum s-a mai subliniat şi în precedentul volum, dedicat Japoniei, printre elementele esenţiale ce definesc profilul de diplomat, dar care confirmă şi curajul de ”autor” al dr. Gheorghe Rusu se regăsesc: acurateţea scrisului, bucuria trăirii, capacitatea de a-şi surprinde lectorul cu aspecte inedite, limbajul inteligibil, facilitatea cu care întreprinde salturile între planurile expunerii. Se poate spune că o astfel de lucrare nu este o iluzie, ci o certitudine şi că prin ea transpare speranţa autorului de revigorare morală, spirituală şi, de ce nu, economică, a României şi, implicit, continuarea (în prezent) şi dezvoltarea (în viitor) a relaţiilor economice de succes, cu toate statele lumii. Fără a se dori o pledoarie pentru excelenţă, cartea este în primul rând un îndemn la simplitate, cunoaştere, adevăr, prietenie şi, nu în ultimul rând, la recapacitarea propriilor resurse, întru propăşirea şi dobândirea bunăstării mult-dorite. Parafrazând o veche protază legată de valoarea unei scrieri, se poate spune: Carte, plină de învăţăminte, cinste cui te-a scris! (Gheorghe A. STROIA – Membru corespondent ARA)

 

Aşteptăm autorii interesaţi să ne contacteze, pe adresa editurii, sau pe pagina web, la următoarele date de contact: Editura ARMONII CULTURALE, Str. Siret, bloc 28, ap. 30, Adjud, jud. Vrancea, fix: 0374-064.594, mobil: 0741-078.627, e-mail: geocosynus@gmail.com, web: www.armoniiculturale.ro/editura

 

ARMONII CULTURALE – ÎNCĂ UN VIS ÎMPLINIT!

 

În curând la Editura Armonii Culturale… Trandafir Sâmpetru (Brăila), Ioana Voicilă Dobre (Bucureşti), Vasile Bele (Baia Mare), Emanoil Toma (Ploieşti), Mihaela Gudană (Tecuci), Traian Bădulescu Suteanu (Bucureşti)… şi multe alte noi apariţii editoriale!

————————————–

Gheorghe A. STROIA

Editor

Armonii Culturale

ianuarie 2014

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors