Archive for the ‘Cultural’ Category

IPOSTAZE TRANSATLANTICE

Posted by Gabriela Petcu On February - 12 - 2014

florin-piersic-hDOINA POPA

 

Era trecut déjà de ora 11 din noapte… Timpul despărţirii noastre de maestrul se apropia.

Tocmai spusese că vrea doar cu cȃteva cuvinte să ne mai reţină atenţia. Şi-a exprimat mulţumirea şi bucuria de a se fi ȋntȃlnit cu noi, cei ce am dat curs invitaţiei de a-l vedea şi asculta ȋn sala Bisericii Sfȃntul Gheorghe din Windsor. Privirile care pe tot parcursul serii au călătorit printre noi, s-au oprit asupra cȃtorva persoane care i-au reţinut atenţia cu ȋntrebările  şi discuţiile purtate.

La un moment dat şi-a ȋndreptat atenţia spre capătul opus al sălii şi indicȃnd cu mȃna a spus:- Mi-a atras atenţia o doamnă, doamna aceea de acolo, cu ochelari,  de lȃnga tȃnărul ȋn cămaşă albă. Toate privirile s-au ȋndreptat deodată spre mine şi faptul că mă privea  zicȃnd:

-Vă rog, să ridicaţi mȃna! – m-a făcut să mă fȃstȃcesc  surprinsă  ( eram tentată să ȋntorc capul, să văd dacă mai era cineva ȋn spatele meu, dar nu se afla nimeni).

Am răspuns rdicȃnd mȃna, ca la clasă…

-De ce? mă ȋntrebam. N-am ȋndrăznit să spun nimic. Eram ca un elev ruşinat de lauda dascălului. Dar ce laudă? Nu-mi venea ȋn minte  nimic desosebit, doar ȋntrebarea pe care i-o pusesem cȃnd la invitaţia sa ne-am apropiat şi fiecare dintre noi, cei care au dorit, l-au ȋntrebat una/alta. Unii i-au pus ȋntrebări despre filmări, alţii despre viaţă şi locuri ȋndrăgite.

Un domn  i-a redat momente ȋn care s-au ȋntȃlnit prin Cluj, pe vremea studenţiei.

florin piersicŞi eu l-am ȋntȃlnit ȋn Cluj pe vremea studenţiei mele. Era déjà actor la Teatrul Naţional, venea adeseori la Casa de Cultură a studenţilor prezentȃndu-ne  filme. L-am urmărit

de-alungul anilor la TV, ȋn filme, piese de teatru, showri, interviuri, dar iată că ȋl ȋntȃlnesc  din nou peste un pod de ani la Windsor.

L-am ȋntrebat printre tinerele doamne care-l ȋnconjurau:- Dacă aţi fi cu 10/20 de ani mai tȃnăr  şi aţi fi avut oportunitatea de a emigra, aţi fi lăsat totul ȋn urmă şi aţi fi plecat din ţară?

Mi-a prins mȃna si m-a privit ȋn ochi răspunzȃnd prompt şi foarte serios:

– Nu,  niciodată   n-aş fi părăsit locurile natale.

N-am insistat, dar ştiu că ȋntrebarea, care poate l-a surprins, i-a plăcut.

Oare dacă n-ar fi fost un actor atȃt de popular şi atȃt de solicitat, sau dacă ar fi avut copii stabiliţi departe de el, ar fi fost la fel?  Răspunsul său sincer ( de fapt Florin Piersic este de o sinceritate debordantă ) m-a bucurat aşa de mult, de parcă mi-ar fi  făcut pe plac. Ar fi putut cocheta cu acorduri evazive de genul: nu ştiu, sau depinde de, sau orice altceva, dar nu, a fost cȃt se poate de categoric.

Vacanţa sa pe Continentul  Nord-American i-a fost oferită cu generozitate de către prietenul şi fostul său coleg de la IATC din primul an de studenţie, venerabilul  domn Herman Victorov, inginerul care a construit şi ȋmbunătăţit  nenumărate  companii ȋn ȋntreaga lume.

Ȋmpreună cu soţia sa Ana Torok, maestrul Florin Piersic a petrecut Sărbătorile de iarnă la Windsor şi o săptămȃnă ȋn Cuba. Ne-a povestit cu umor despre  vacanţa din Cuba, cu plăcere despre şederea ȋn Windsor…

florin.piersicUmorul său exploziv, amintirile atȃt de vii din copilarie ṣi despre familie, părinṭi, plaiuri natale, colegi, prieteni, actori, poeṭi, recitările, legăturile ȋntre subiectele abordate,  au captivat şi cucerit ȋntreaga sală.

Am rȃs mult, toţi am rȃs mult. A fost o seară terapeutică.

Atmosfera de şezătoare, dialogul cu invitaţii, tortul imens, pregătit de colectivul de doamne de la Biserică ȋn cinstea actorului, care urma să ȋmplinească peste două zile 78 de ani, interpretarea tradiţionalului “ Mulţi Ani Trăiască” de către toţi cei prezenţi, toate acestea au ȋncadrat ȋntȃlnirea ȋn sfera sărbătoririi zilei de naştere a ȋndrăgitului nostru actor.

Am plecat ȋn noapte spre casă cu gȃndul senin şi deschis pe care mi l-a dat această seară de neuitat. Am fost oaspeţii unor gazde incredibile. Ȋn primul rȃnd d-l Victorov, fără iniţiativa căruia, nu ar fi fost posibilă ȋnȃtlnirea, apoi familia Mihaela şi Pompiliu Ignat, organizatori şi gazde bune, preotul George Săndulescu şi soţia, familia Carmen şi Ovidiu Ognean, d-na Monica Mihălceanu şi alţi  romȃni cu dragoste de romȃni, romȃni care preţuiesc şi cinstesc valorile noastre naţionale, oamenii de cultură, artă, litere şi nu numai.

Nu ȋn zadar suntem convinşi că “drumul libertăţii noastre trece prin cultură”.

A fi indiferenţi ȋnseamnă a fi inumani.

 

DOINA POPA – Dexter, Mi. Ian. 2014

 

TALENTUL CARE CREŞTE, E AUR PUR, FIREŞTE…

Posted by Gabriela Petcu On February - 9 - 2014

DSC03729În profesiunea mea de dascăl am avut prilejul să descopăr  copii cu talente în diferite domenii. Am traversat o etapă în care relaţia pedagogului cu elevii se realiza în contact viu, direct  cu copiii şi  mediul familial în care trăiau. Fără prea multă hârţogăraie şi aparate de tot felul, cu apropiere afectivă de ei, aveam o  adevărată satisfacţie să  îi îndrum pe şcolari spre profesia care speram că li se potriveşte mai bine. Pe unii dintre ei i-am întâlnit peste ani, pe alţii îi văd  în emisiunile televizate şi de fiecare dată  realitatea îmi confirmă că eu însămi mi-am ales profesiunea din dragoste pentru ei şi am intuit corect spre ce să se îndrepte în viaţă, spre binele lor, fireşte. Sunt însă şi cazuri în care aptitudinile şi talentul înmugurite la vârstele fragede ale copilăriei nu au condus la evoluţia ulterioară pe care am văzut-o eu cândva. Îndeosebi, după 1989, trecerea copiilor spre ,,libertatea’’prost înţeleasă, a făcut ca să nu mai existe reguli pentru o bună parte dintre odraslele noastre. Cândva  ei înşişi copii, unii adulţi de azi îşi judecă fără ruşine părinţii şi dascălii, arătându-şi isteţimea lor dacă ar fi fost ei în locul pedagogilor… Intervine de bună seamă şi  lipsa de discernământ al celor  care au adus pe lume fiinţe, uneori admirabil de dotate fizic şi mai ales psihic, dar care au avut ghinionul să nu conteze pentru aceştia. Divorţurile au înflorit iar destinul copiilor a fost pecetluit de egoismul celor care ,,nu s-au mai suportat” şi între care ,,iubirea a murit”.

 

DSC03726Şi totuşi, în ultima vreme, am observat o schimbare benefică în comportamentul unora dintre părinţi. Sper să nu mă înşel. Cum altfel să nu mă bucur când semeni de lângă mine îmi dovedesc iubirea firească pentru fiii lor şi se străduiesc să îi vadă cât mai bine împliniţi?

 

Zilele acestea i-am întâlnit pe vecinii mei,  părinţi tineri, care au doi băieţi: Tudor, elev în clasa a patra şi mezinul, Victor, de doi ani. Pe Tudor l-am văzut  mai rar stând în faţa blocului, e mai mereu ocupat cu activitatea sportivă. Este unul dintre clujenii juniori care se antrenează să fie schimbul următor al feroviarilor de la  echipa de fotbal C.F.R., echipă pe care am cunoscut-o prin intermediul soţului meu care îmi vorbea cu interes despre ei. Am mers în 1989 la vreo două meciuri şi m-au convins că merită să fim suporterii lor. Văzându-l pe Tudor cât e de pasionat de fotbal, observând cu câtă seriozitate se ocupă părinţii lui de dezvoltarea talentului descoperit de dascălii de educaţie fizică, i-am luat un interviu ,,ad-hoc”, în condiţii speciale, în apartamentul lui, din blocul în care locuim. Mi-a arătat trofeele şi medaliile câştigate până la vârsta lui, şi după cum vedeţi în poză, nu sunt puţine. E mândru de culorile clubului CFR. L-am fotografiat cu o minge pe care şi-au pus semnătura fotbaliştii de atunci, în data de 18 iunie 1989, când echipa a promovat în Divizia B.

 

DSC03731Victor sper să îl urmeze pe fratele lui, să fie şi el fotbalist, e de pe acum cu ochii după balonul rotund. Am observat seriozitatea cu care Tudor vorbeşte despre antrenamente, cantonamente, despre sarcinile de şcoală, deopotrivă, fără să se lamenteze că e dificil şi că gustă mai puţin din copilărie. Roadele strădaniei lui  şi al celor ca el, se vor vedea cu siguranţă la vremea potrivită. Talentul, oricât de pronunţat ar fi, fără muncă nu creşte nicidecum. Căci, aşa cum spunea Gala Galaction, ,,Talentul este un subţirel izvor de munte. Trebuie să-i sapi calea în piatră şi să-l captezi cu înaltă osteneală”…

 

 

Gabriela Genţiana Groza

COMUNICAT: MARIOARA MURĂRESCU UN SUFLET ÎN SUFLETUL NEAMULUI NOSTRU

Posted by Gabriela Petcu On February - 5 - 2014

MURARESCU-Marioara-WB2

Academia DacoRomână

 

Senatul Academiei DacoRomâne a aflat cu durere despre trecerea la cele veşnice în noaptea de joi spre vineri a realizatoarei TV Mărioara Murărescu – doamna de suflet a folclorului dacoromânesc. A fost de la începuturi alături de acţiunile noastre la recomandarea profesorului Ioan Călin – moţ din Moldoveneşti – Podenii Munţilor Apuseni, ca membră fondatoare a Academiei DacoRomâne, încă din vremea în care funcţiona ca Institut Naţional pentru Românitate şi Românistică. Mărioara Murărescu a fost atrasă de muzica folclorică încă din copilărie, când bunicul ei, care era cioban, cânta la caval. A urmat cursurile Conservatorului din Bucureşti, fiind o studentă eminentă. Nu a reuşit să devină soprană deoarece i s-a schimbat vocea după o operaţie de amigdalită. În timpul studenţiei a fost remarcată de profesorii Emilia Comişel şi Gheorghe Oprea, care au îndrumat-o spre muzica populară. Ea a mărturisit că de la ei a învăţat să privească „folclorul ca pe ceva viu, care ne reprezintă, şi prin care putem să cunoaştem neamul acesta”.

 

Şi-a început carierea la Radioul public din 1971, iar în 1977 s-a angajat la TVR ca realizator de emisiuni folclorice. A fost iniţiatoare, realizatoare şi prezentatoare a emisiunii de televiziune “Tezaur folcloric”, difuzată pe TVR. Prima încercare de realizare a celebrei emisiuni “Tezaur Folcloric” a avut loc în 1978, iar din 1982 a primit un spaţiu fix în grila de programe a televiziunii, prilej cu care a stimulat şi promovat generaţii întregi de artişti din toate zonele folclorice ale neamului nostru, ocrotind şi promovînd tinerii creatorii de folclor în spirit neaoş zamolsian spre nemurirea artei specifice înţelepciunii şi frumuseţii creaţiei naţionale. Ea a străbătut chiar ţara în lung şi lat pentru a căuta piese originale de folclor, pe care le-a adunat într-o arhivă.

 

Este cunoscut faptul că zamolsianismul, ca înţelepciune străveche a cunoaşterii şi a continuităţii tradiţiilor orale prin care tradiţiile şi legile morale dăinuiau prin versuri cîntate prin viu grai de oameni în acompaniament de instrumente ancestrale precum naiul şi fluierul, a statuat din folclor o adevărată academie nemuritoare. Cei cu memoria prodigioasă au adăpostit de prigoanele religioase ale modei întunecatelor vremuri înţelepciunea în folclorul tradiţional, ca într-o biserică de suflet a unor adevăraţi preoţi zamolsieni. Dacă putem afirma cu deplină mîndrie că avem o filozofie orală primordială care a supravieţuit de la Zamolse pînă astăzi, aceasta se află în folclorul unic dacoromânesc – arhiva de suflet a neamului nostru atît de încercat prin vremuri de răstrişte.

 

Doamna cîntecului drag românesc, Mărioara Murărescu a fost o adevărată preoteasă a folclorului de sorginte zamolsiană dacoromânească. De-a lungul carierei sale a organizat numeroase festivaluri de folclor, concerte de colinde, emisiuni duplex cu Televiziunea Moldova, la Bucureşti şi Chişinău. De asemenea, a realizat primul disc de aur “Tezaur folcloric” (1992), prima caseta video “Tezaur folcloric” (2000), lucrarea “Cu ochii lumii” (cuprinzînd diverse opinii despre emisiunea “Tezaur folcloric”).

 

Prin plecarea ei la Zamolse, lumea folclorului – acest uriaş tezaur oral de spiritualitate dacoromânească, unic în Europa, prin care sufletul lui Zamolse a rămas prezent înlăuntrul sufletului fiecărui dacoromân, indiferent de vremuri şi de regimuri politice, naţiunea dacoromână a suferit o grea pierdere. Spiritul ei ocrotitor, felul ei de a fi şi de a evalua şi de a prezenta pe micul ecran stele nepieritoare ale frumosului autentic românesc, într-un cuvînt zestrea ei de preoteasă, a călăuzit drumul spre afirmare deplină a sute şi mii de creatori şi creatoare de folclor în spiritul nemuritor zamolsian.

 

Prin zâmbetul ei ocrotitor care ascundea durerea unei boli necruţătoare pe care a înfruntat-o cu stoicism, a reuşit să moşească o strălucită pleiadă de artişti tineri talentaţi înaintemergători ai cetăţii folclorului dacoromânesc. Ea este o adevărată cloşcă cu puii de aur ai tezaurului spiritului dacoromânesc.

 

Marioara Murărescu a primit distincţiile ADR şi titlul de doctor în dacoromânistică al Academiei DacoRomâne devenind o nemuritoare a naţiunii dacoromâne, iar Senatul ADR îi acordă post mortem supremul titlu de Doctor Honoris Causa pentru întreaga sa activitate închinată tezaurului folcloric zamolsian, autentic dacoromânesc.

 

Mărioara Murărescu a fost, este şi va rămâne suflet în sufletul folclorului autentic, al cîntecului, portului şi dansului dacoromânesc în cetatea tradiţiilor zamolsiene pentru dacoromânii de pretutindeni. Un centru de cercetare şi creaţie folclorică al ADR îi va purta numele, iar un premiu Mărioara Murărescu va fi acordat periodic unor continuatori ai strădaniilor sale pe scene şi în studiouri de televiziune în semn de pioasă aducere aminte întru nemurirea folclorului autentic dacoromânesc.

—————————————————————————–

Pentru  SENATUL FUNDAŢIEI  ACADEMIA DACOROMÂNĂ

„TEMPUS DACOROMÂNIA  COMTERRA”
Dr. Geo STROE

Bucureşti

1 februarie 2014

(10 014 după Calendarul dacoromânesc)

ACUZ… ADEVĂRUL DIN ACROSTIH (POEME)

Posted by Gabriela Petcu On February - 5 - 2014

TAF-OCT2013-wbAl Florin ŢENE

 

ACUZ

În aula zilei a ruginit statuia amară,

Sub metalul oxidat aud un glas ursuz-

El speră de veacuri să apară

Un soare pentru ţară şi strigă: ACUZ!

 

Ne-au trădat prietenii, ne-au vândut vecinii,

Noi ne-am dus spre un prezent obtuz

Şi o mască de minciună am pus luminii

Când dinspre statui aud: ACUZ!

 

Suntem copii bătrâni şi fără vreme,

Ne e prezentul un trecut avuz,

Doar cel înveşnicit nu se mai teme

Arătând spre noi: ACUZ!

 

De ne sângerează amurgul în cuvânt

Şi dintr-un viitor incert facem abuz

E c-am stat ca frunza-n vânt

De strigă seva înspre prezent: ACUZ!

 

De veacuri ochii strămoşilor aşează

Speranţe  de mai bine-n cucuruz…

În culorile toamnei aşteaptă să vadă

Duminicile ţării strigând: ACUZ!

 

ADEVĂRUL DIN ACROSTIH

 

Această pagină de timp o scriu cu maci

Elimin minciuna cu un verb curajos,

Lumea se ascunde în păduri fără copaci,

E vremea să iau poteca în spate şi să pornesc pe jos

S-au să mă refugiez în fraze fără cuvinte,

 

Atunci când tai unghiile substantivului picior,

Ostile rime îmi vin mereu în minte

Durere întoarsă pe dos în mănuşa pierdută-n pridvor,

Negaţie ce nu neagă nimic pe lume,

Acceptare botezată astăzi fără nume.

 

E vremea să privim oglinda oglindită-n  alta

După ce  ieşim din cuvinte minicinoase,

 

Atunci toţi zeii se întorc din Malta,

Tăcerea trece în imne şi-n clipe păguboase,

 Iubiri ne ştiute cum nu ne cunoaştem viitorul,

Totul s-a măcinat până la vene, până la oase,

Inodore şi incolore precum dorul,

Cuvânt strecurat în inimile rămase.

 

Acum putem să ne citim viaţa pe dos,

Raport între trăire şi sfârşitul poeziei,

O lume ne aşteaptă într-un spaţiu lăptos,

Fumurie precum toamna arămind aracii viei,

 

Atunci când fur un vis de pe buzele femeii

Tăcută cu poala plină cu struguri dulci.

E vremea fluturilor hălăduind prin lunci

Mai rodnică  în sfârşit  când se nasc şi prunci.

 

 

AL DOISPREZECELEA CEAS

 

Vremea urcă în imponderabil,

Păsările sub zborul cărora moleculele de aer mor

Poartă tăcerea între particule,

Doar mişcarea browniană în dezordinea ei

Ordonează apa de ploaie

Din paharul de pe masă.

 

Cântecul mierliţei pune miere în levitaţia

Fulgului de păpădie

Dus mai departe în interiorul zilei

Cum orele sunt plimbate de indicatoarele  ceasului

Pe cadranul numerotat de cineva

Ce n-a ştiut să numere

Decât până la al doisprezecelea ceas.

 

AMENDAMENT LA DURERE                                                                        

Eu am ceva-mpotriva durerii:

Durata ei e-un popor atât de mic!

ea vine uneori împotriva vrerii

cum bucuria vine din nimic.

 

Mai multe-odată, duce nu le poţi,

Prea concentrate-nu le-am rezista;

Totalul lor e-o sumă rătăcită pe la porţi

legată de-o mârţoagă fără şa.

 

Când vin în preajmă, tace poezia

şi muza nu mai vine pe aleia.

Mai dă-ne , Doamne,  bucuria

când ne contemplăm iarăşi femeia.

 

 

ABATERE DE LA FIRESC

Un verb ce-a încăput într-un Cuvânt

Se roagă în silabe la mormântul unui sfânt

 

Şi o rimă rebelă ieşită din lege

Se-aşează rubin pe coroana unui rege;

 

Iese icoana din cerul unei rostiri-

Fraza încheie clipa din sfinţiri.

 

Poetul-verbul unei abateri de la firesc

Poartă sub aripi visul îngeresc,

 

El este şi ploaie, secetă şi duh,

Pasăre măiastră rătăcind prin văzduh.

 

 

AŞTEPTARE

 

Ograda cu nuc sub ceaţă plutind,

Mic voievodat la marginea râului,

Primăvara în roua căzută din frunze,

Case din lemn îşi spală ferestrele,

Nestatornice ochiuri în nopţile de veghe.

Când trifoiul decide vara,

Când pentru răcirea fontelor solare

De la brâul zilei

Mama aduce apă de la fântână

În cumpenele doniţelor de fag,

Doi ochi ai mei, doi umeri ai mei,

Lăsaţi-vă-n aripile primului vânt

Care merge spre casa

Unde mama, cu mâna dreaptă-a surorii mele,

Găteşte sub cumpăna zilei

Pentru întoarcerea mea abia licărind,

Un dor al ei.

 

II

Şi seminţele trec în neştire peste artătură

Şi-n neştire brazdele rămân grele,

Iar pâinea a crescut peste mejdină,

Mirosind a ploaie măruntă.

Aici sub snopul de raze, în mierea soarelui,

Se-ntoarce amurgul în verdele dintr-o tulpină.

Aşteptând, trec nodurile nopţii peste zări

Şi cocoşii îşi pregătesc cântecele melancolicelor deşteptări.

 

III

Tata despică inima nucului,

Tata despică inima mielului

Şi focul umple ograda de umbre,

Focul mielului se varsă-n pământ.

Tata se aşează în capul mesei cu toată livada,

Împărţindu-ne din feliile inimii

Şi sângele mielului ne curge pe barbă-n jos,

Şi sevele nucului se preling în brazdă,

Răcorindu-ne explozia verii din piepturi.

În micul voievodat de la marginea râului

Seninul are la rădăcină fântâna,

Frunzele legănându-se mă cheamă

Şi respiră adânc între cer şi cumpăna ei.

Apoi acolo, în lăzile de zestre ale mamei

Din podul casei, răsfoind mirosul de nuci

Şi caietele, gândesc la trecerea iute a toamnelor,

Timpul rămâne pe lucrurile din podul casei

Copil

Ca mine în rugăciunile mamei.

 

IV

Coloane de dealuri cu ferestre,

Satul ca o licărire suie,

Norii în pâlcuri aleargă din casă în casă

Sub soare via îşi fierbe mustul

Şi apele macină în turbine lumina,

Mama tot mai aduce răcoarea fântânii,

Sora mea tot coase batiste şi faţă de masă,

Tata ciopleşte carul

Pentru întoarcerea mea acasă.

Al doisprezecelea ceas

Vremea urcă în imponderabil,

Păsările sub zborul cărora moleculele de aer mor

Poartă tăcerea între particule,

Doar mişcarea browniană în dezordinea ei

Ordonează apa de ploaie

 

 

CIOBANUL DE PE PAJIŞTEA LUNII

 

Iarba crescuse pe pielea lui,

devenise o pajişte pe care o păştea oile,

avea plăcerea de a bea

lapte din ţâţa prunei

până se îmbăta oile.

 

Cerul începuse să ameţească ţinându-se de-o stea

iar ea

sculându-l din somn s-a speriat

de ploaia florilor de tei

mirosind a lapte de prună

vărsat peste întregul sat

pe când câinele cerului umbla în coadă

cu-n covrig de lună.

 

Ciobanul obosit de atâta somn s-a trezit

pentru o clipă,

apoi a adormit din nou

să-i crească iarba mănoasă pe piele,

de atâta risipă

de timp, rămăsese ne păscut un bou…

 

CONTEMPORAN CU DUMNEZEU

Mirosea dimineaţa însorită a mir,

Tăcerile alunecau pe nesimţite-n mers,

Nu ştiam că alături poetul Radu Gyr

Îşi înveşnicea suferinţa-n vers.

 

Cânta amiaza tristeţea-n flori

Uitase să-nbobocească şi mălinul,

Iar cerul desena o cruce din cocori

Ridicând la rang de virtute chinul.

 

Amurgul jelea cu nuanţe închise

Şi câmpul trimitea culorile la culcare

Pe când clipele albe cădeau ucise

De nu se-ntorceau din nou în soare.

 

Şi azi noaptea mă-nveleşte cu frig,

Mă tem de visul care iată vine

În miezul întunericului, cu speranţă strig:

Doamne, îţi mulţumesc, sunt contemporan cu tine!

 

 

CITINDU-L PE ESENIN PRINTR-O PICĂTURĂ DE PLOAIE

 

ploile îţi albesc ochii miraţi

când eu te văd printr-o picătură de ploaie

lentilă prin care-ţi citesc

sufletul ce mă încolţeşte ca un imperiu

de gâfâie Moskova prin clopote

cu dangăte prelungi ca un imperiu de viaţă

lungă cât o bătaie de pleoapă,

 

de aici înainte

băile de lumină ne transformă în mesteceni

şi ne aşează în tabloul de deasupra

patului

pe care îl vedem numai atrunci

cînd degetele ploii trezesc ţarii

răciţi de curentul ce vine pe sub uşă

dinspre Europa.

 

ÎNĂLŢAREA ÎN VITRALII

 

O mare de orgii în ochii albaştri

Şi tu ieşită goală din ceaţă,

Cerul susţinut de câţiva pilaştri

Îţi face pe plaje o primire măreaţă.

 

Mă apropii de tine să te cuprind,

Dar rămân în braţe cu visul altor zile,

Sub fontele amiezii care mă încind

Himere se aşează pe pântece fertile.

 

Batem la Biserica zilei şi nimeni nu descuie,

Marea aduce nelinişte şi-n prag coralii,

Însă briza pe-o scară de vise ne suie

Sfinţi aşezându-ne în vitralii.

 

OGLINDA DIN SECOLUL TRECUT

 

În ferestrele noastre bate de zece secunde secolul XXI

calculatoarele se învârtesc derutate

viruşi le mănâncă memoria

pe dinăuntru,

o secundă- două la câţiva ani de viaţă

e nimicul

dintre două galaxi

şi pentru memoria noastră rămasă în ceaţă

dar micronii dintre planete?

Aceştia , spre dimineaţă ne-au aruncat

în braţele îndoielilor

din marele nostrum sat,

era o alunecare spre stânga

undeva pe planetă

ce mergea pe Calea Lactee

aiurea pe bicicletă.

Luna spunea poveşti printer crengi

încremenite

de gheaţă

ca un scut

istoria ca vitraliile din catedrale

pe fereastra dinspre secolul trecut.

II

Tragi penmele din aripile păsării,

îmi arăţi un zbor de aburi nedefinit

ridicându-se din aripile ei,

sângele ne curge printer degete,

precum jertfele pe mâini de zei,

aripi risipite pe cărările ce duc spre cer,

planează infinite ferestre

sub urechile jeluirilor,

ne trebuie o planetă a noastră

curată

căreia să-i punem aripi,

să uităm să mai tragem cu praştia

în păsările ce alunecă dinspre fereastra Ta.

Nu vreau ca nisipul să migreze

într-o clipă târzie

spre un alt mileniu

spre o altă veşnicie.

 

III

Loveşte dunga cerului secolul XXI

păsări zboară de-a lungul râului

asemeni Terrei

în toamnă

 

Loveşte dunga Pământului secolul XXI

şi strig din cutia mea de chibrituri

cu balcon spre sărbători

Opriţi zborul aripii negre ce murdăreşte

întinsurile levitaţiilor albe de cocori

dintre mine şi Tine,

de unde vin potoape de gânduri

în zori

peste lumea mea de oglindă pătată cu chipul meu

uitată în secolul trecut

în buzunarul unui ateu.

 

Plângi natură şi te-a auzit luna

-ureche cu care asculţi

cum bate inima pământului noaptea

aştept să-mi spui

nu-ţi fie teamă tot ce e al tău

se va întoarce cândva…

 

——————————————-

Al Florin ŢENE

Cluj-Napoca

5 februarie 2014

 

DIN COMOARA TA, PĂRINTE

Posted by Gabriela Petcu On February - 5 - 2014

Biserica Inaltarea Sfintei Cruci ClujGabriela Genţiana Groza   

 

Locaşul sfânt al bisericii  clujene ,,Înălţarea Sfintei Cruci’’ ne primeşte cu căldură  la slujbele  religioase orânduite după Pravila bisericii ortodoxe. După credinţa fiecăruia dintre noi, plecăm  la casele noastre îmbogăţiţi în speranţa că putem să menţinem  şi să răspândim flacăra iubirii  pentru Dumnezeu -Atotcreatorul în familiile noastre şi, atunci când e posibil, în societate. Situarea  bisericii aici, între blocurile de locuinţe din strada Plopilor Noi, este una dintre realizările cele mai frumoase ale Municipiului Cluj-Napoca. La 2 septembrie 2007 Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu Anania, înconjurat de un  însemnat sobor de preoţi şi diaconi  a târnosit această Biserică Parohială. Pentru activitatea desfăşurată la edificarea  Sfântului locaş, Prea Cucernicul părinte Iulian Benche, ctitorul bisericii a fost distins cu rangul de Iconom Stavrofor. Înaltul Prelat Bartolomeu, în acelaşi timp cărturarul Valeriu Anania, este pictat pe unul dintre zidurile bisericii,  rămânând în amintirea enoriaşilor noştri. La mânăstirea Văratic unde a lucrat mai mulţi ani Î.P.S. scria în decembrie 1982: ,,Singurătatea mea este aceea a luminişului străjuit de lujere înalte, opt şi mai multe de opt, cu frunza veşnic foşnitoare. Când jos la mine e noapte, vârfurile ard împrejur şi freamătă, într-un amurg prelung, sub lună plină şi uneori, în aurorele polare. Amintirea e rugul cel nemistuit al omului răzleţ’’.

Părintele paroh arhidiacon Gavril Vârva, Părintele Iulian Benche şi Părintele Grigore SoporanComemorarea anul acesta a  trei ani de la trecerea la cele veşnice a Î.P.S.Mitropolit a fost un moment deosebit desfăşurat în prezenţa enoriaşilor Bisericii ,,Înălţarea Sfintei Cruci”. Slujba de parastas a fost  oficiată de către Părintele paroh Gavril Vârva, Părintele Iulian Benche şi Părintele Grigore Soporan. Am simţit apropierea de obştea bisericii a sufletului celui care, în unul dintre cele mai frumoase poeme intitulat ,,Axion” din volumul ,,Anamneze”( 1984), cu mult har duhovnicesc şi talent literar, scria, acordând  caracter divin feminităţii, referindu-se  la Fecioara Maria:

 

,,M-apropii de tine cu dulce sfială,

ca aburul gliei de slava domoală,

şi cumpăn văzduhul ca norul stingher,

uşor pentru humă, prea greu pentru cer.ips-bartolomeu-anania-mitropolitul-clujului

 

Mă bucur cu tine cu dulce cântare,

ca scoica-ntr-o undă, ca roua-ntr-o floare

că numai prin tine suflarea-mi scânteie

a opta lumină pe reci curcubeie.

 

Mă mântui prin tine cu dulce  minune,

cum gândul nu ştie, cum graiul nu spune,

cum numai oglinda făptură mi-o-ngână,

cu-o faţă-n lumină, cu alta-n ţărână.

 

Şi cântu-te, Doamnă, cu dulce uimire,

cu inima prinsă pe struna subţire,

ca stema-ntr-o rază, ca măru-n parfum,

cercând veşnicia pe clipe de-acum’’

 

Am avut ocazia să îi ascult predica  la mânăstirea Nicula, unde se află icoana făcătoare de minuni a Fecioarei cu pruncul. Era 15 august 2000, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Glasul Î.P.S. Bartolomeu Anania a răsunat cu fermitate în faţa a peste 300.000 de credincioşi sosiţi în pelerinaj cu o săptămână înainte.În cuvântul său  milita pentru libertatea  înţeleasă a omului; împotriva legiferării homosexualităţii la noi şi contra violenţei şi pornografiei în media românească. ,,Vrem să intrăm în Europa, nu în Sodoma!” afirma cu tărie Înaltul Prelat.

Aveam să îl întâlnesc în preajma copiilor la Biblioteca judeţeană ,,Octavian Goga” Cluj

vorbindu-le părinteşte, dându-le sfaturi şi acordând autografe  la cartea sa ,,Păhărelul cu nectar”

prilej cu care i-am dedicat madrigalul:

Din comoara ta, Părinte,

Dăruit-ai lucru rar:

Picăturile prea sfinte,

,,Păhărelul cu nectar’’.

 

Gabriela Genţiana Groza

 

 

„SIMBIOZE LIRICE – VOLUMUL IV”

Posted by Gabriela Petcu On January - 30 - 2014

SIMBIOZE LIRICE 4

George ROCA

 

– O NOUĂ ANTOLOGIE DE POEZIE PUBLICATĂ LA EDITURA „ANAMAROL”

DIN BUCUREŞTI

 

Comunicat/mesaj către cei care scriu versuri:

 

De curând, Editura ANAMAROL din Bucureşti, a terminat de editat şi trimis spre publicare, volumul IV de poezie „SIMBIOZE LIRICE – 20 de autori”, cu scrieri si poze inedite! Poeţii care doresc să apară în volumul V sunt rugaţi să ne contacteze (pentru mai multe amănunte) la adresa de mail:

 

edituraanamarol@gmail.com

 

Iată şi un text explicativ pe care l-am trimis celor interesaţi:

 

În prezent lucrăm împreună cu doamna Rodica Elena Lupu, la redactarea volumului 5 de poezie numit „SIBIOZE LIRICE” (20 de autori x 16 pagini fiecare = 320 de pagini în total) Va invităm să participaţi şi dvs. dacă vă face plăcere.

 

Orice poet consacrat sau debuntant poate să participe la proiect! Pentru a fi inclus în carte este nevoie sa trimiteţi pe adresa de e-mail a editurii:

 

• 20 de poezii (sau chiar 25) pentru a putea fi selecţionate (necesare pentru acoperirea celor 14 pagini A5 dedicate acestora).

 

• 2-3 fotografii bust sau portret (pentru a fi selecţionată cea mai bună din acestea). În cazul când aveţi poze în grup va rugăm să nu decupaţi imaginea dvs. – indicaţi doar care sunteţi! (Ex. A treia din dreapta)

 

• o mică fişă personală de autor (sau cv-ul)

 

Fotografia personală şi FIŞA DE AUTOR (de prezentare) vor ocupa două pagini separat. (deci fiecare autor va avea în carte un segment de 16 pagini). Imaginea autorului v-a fi transformată şi prelucrată grafic/artistic. (depinde de calitatea acesteia şi de rezoluţia la care a fost trimisă de autor)

 

Lansările primelor trei volume au fost făcute la Bucureşti, la Biblioteca Metropolitană, în prezenţa unor personalităţi literare cunoscute şi a unui auditoriu bogat:

 

 

De asemenea s-au făcut prezentări scrise despre carte (volum) care au apărut în diferite reviste de limbă română din jurul lumii.

 

Motivatia acestui proiect? Promovarea creatorilor de poezie românească.

 

Cartea este NON PROFIT, datorită tirajului redus! Costurile de tipografie trebuiesc plătite totuşi de autor. 20 de lei bucata. Minimum 5 cărţi. Adica 100 de lei! (dacă doriţi puteţi comanda mai multe exemplare, dar numai înainte de intrare la tipar a volumului, adică inainte de stabilirea tirajului şi a comenzii către tipografie). Dupa terminarea proiectului nu se mai poate comanda sau retipări volumul. Tirajul cărţi este fix, în funcţie de câte exemplare se comandă în avans de către fiecare autor.

 

Notă: Nu garantăm tipărirea poeziilor fără valoare literară. Nu publicăm poezii în limbi străine fără traducerea sau originalul acestora în limba română!

 

George ROCA

Rexlibris Media Gorup

24 ianuarie 2014

—————————————-

 

Până în prezent au fost publicaţi următorii autori:

 

VOLUMUL 1

1. ANTONACHE Ioana

2. ARMENESCU Elena

3. BUD Florica

4. CÂRNECI Radu

5. CERCEL Valeriu

6. CODREANU-TIRON Viorela

7. CUCEREAVII M. Ion

8. ERBICIEANU Adrian

9. GLODEAN Elena

10. LEU Eugenia

11. LUPU Elena Rodica

12. MOSCU Adela

13. NEAGU Cristian

14. OANA-PÂRÂU Ovidiu

15. OLARIU Sorin

16. RAŢIU Ioan

17. RESTEMAN Georgeta

18. ROCA George

19. SMART Geanina

20. TUDOR Dona

 

VOLUMUL 2

1. ARBID-STOICA Mihaela

2. BOTA Hanna

3. CALUGARU Geo

4. CROITORU Evelyne

5. CUC Melania

6. DUMITRESCU Ştefan

7. DUMITRU Marian

8. DURES Radu

9. KAPITZA Constantin

10. KLEIN Anton

11. LAURIAN Gim

12. LUNGEANU Emil

13. LUPU Elena Rodica

14. MUREŞAN Monica

15. MUSCA Oana Georgeta

16. PREDA Elisabeta

17. PREOTEASA Marilena

18. ROCA George

19. TOMA Robert

20. VOICILĂ-DOBRE Ioana

 

VOLUMUL 3

1. AŞTELIAN Raluca

2. BATOG-BUJENIŢĂ Mihai

2. BECART Valentina

3. CERNEA Rodica

4. CRĂCIUN Vera

5. CRISTESCU Mihaela

6. DEUTSCH Eugen

7. ELIA-VOICU Geta

8. FIERARU Anne-Marie

9. HANDRA Diana Paula

10. IONITA Daniel

11. LILĂ Ioan

12. LUPU Elena Rodica

13. MALCIU Marian

14. PREDA Elisabeta

15. ROCA George

16. SMARANDACHE George

17. STANCU Nicolae

18. STUPARU Ioana

19. VERDEŞ Constantin Florin

20. VOLCINSCHI Elena

 

VOLUMUL 4

1. ANDREI ANDOR

2. MIOARA ARDIELEANU

3. MIHAI GABRIEL BADEA

4. ANDANA CĂLINESCU

5. RODICA CERNEA

6. CORNELIA TURLEA CHIFU

7. IOANA VOICILĂ DOBRE

8. LARA DUMITRAŞCU

9. GABRIELA JANIK

10. RODICA ELENA LUPU

11. VICTORIA MILESCU

12. GAVRIL MOISA

13. LAURENŢIU ORĂŞANU

14. INES VANDA POPA

15. ELISABETA PREDA

16. GEORGE ROCA

17. ELIZA ROHA

18. GHEORGHE STROIA

19. VALERIA MIHAI ŞTEFAN

20. CAMELIA TRIPON

 

 

 

 

FUYU

Posted by Gabriela Petcu On January - 29 - 2014

DSC03709Gabriela Gențiana GROZA

 

Am aşteptat să se aştearnă neaua, să acopere cu poezia ei case, arbori şi uliţe. Am invocat-o în zilele Sărbătorilor Sfinte şi în clipele trecerii în Noul An care părea cuminte, fără eventuale fasoane. Ne-am fi bucurat poate mai mult de frumuseţea Sărbătorilor, să fi  văzut, aşa ca în alţi ani, natura purificată de albul fulgilor de nea…Să avem o iarnă adevărată, Fuyu, cum spune japonezul acestui anotimp. A sosit, e drept mai târziu  ca altădată, şi vremea zăpezilor!…De data aceasta, furibundă, iarna ne arată că poate să ne înfioreze cu umbletul ei apăsat, cu ciubotele pline de gheaţă, iar în unele părţi ale ţării, cu omătul cât casa!

M-am întâlnit la Colegiul Naţional clujean ,,George Coşbuc” cu membrii cenaclului ,,Poesis” şi mi-am amintit că, în iarna lui 1954, eram elevă ca şi ei, la o şcoală gimnazială din Ploieşti. A nins atât de mult încât zăpada a ajuns să măsoare un metru şi jumătate. Viscolul puternic a creat troiene de cinci metri înălţime. Nu aveam televizor, telefon fix iar de celulare şi tablete nici că se povestea…Radioul ne aducea veştile în casă…Oamenii s-au mobilizat imediat, fără să le spună cineva, de undeva, ce au de făcut!….Cu nişte simple lopeţi au săpat adevărate tranşee în omătul bogat. Noi, copiii, ne-am putut deplasa apoi prin ,,tunelurile” din care abia ni se vedeau fesurile, la Alimentara din centrul oraşului, să cumpărăm pâine şi parizer, fără E-uri, desigur…

Dar…viaţa îşi continuă ritmul iar eu îi îndemn pe copii să se apropie de arbori, de gâze, de flori. Să apere natura, să o respecte ca, la rândul ei să fie respectuasă cu noi. Mă bucur că au început să se familiarizeze cu modalitatea de compunere a poemelor haiku. Îi împart pe grupe cu nume de flori,  propuse de ei. Liderul fiecărei grupe are rolul de a-i coordona să răspundă la un chestionar  alcătuit din câteva întrebări din care să îmi dau seama dacă cunosc regulile de scriere a haiku-ului. Apoi au de creat un haiku colectiv. Şi cum priveliştea de afară e minunată, privim pe fereastră şi inspiraţia vine uşor. Iată poemele lor:

 

– grupa Lalea—DSC03714

            ***om de zăpadă-

            pe căciula lui şezând

            o vrăbiuţă

 

grupa Trandafir—

            ***un ied la stână-

            cu picioarele subţiri

            stând în zăpadă

 

– grupa Ghiocel—

***copiii în parc-

            printre bulgării de nea

            căciulă pe jos

 

– grupa Brânduşă—

            ***Stând la fereastră-

            printre roiuri de fluturi

            om de zăpadă

 

Gianina Zegreanu, dăscăliţa lor de limba română e alături de noi, şi are un haiku inspirat:

 

***Iarnă deplină-

            zi şi noapte ninsoarea

            covor de lumină

 

Mă alătur cenacliştilor cu haiku-ul:

 

***La casa nouă-

            cetina brăduţului

            albită de nea

 

În grupa Lalea elevii cu talent literar au compus încă un haiku, poem care mi-a plăcut şi pe care vă invit să-l apreciaţi, la fel ca şi pe celelalte, de altfel.

 

            ***Bufniţă albă-

            zboară peste troiene-

            în miezul iernii

 

Chipurile senine ale copiilor din poza de grup  confirmă, dacă mai era nevoie, bucuria  că a nins în sfârşit peste urbea de pe Someş. În vacanţa intersemestrială care urmează,  ei se vor bucura să patineze,  să schieze sau  să se dea cu săniuţa pe derdeluş. Şi  desigur, să se inspire în compunerea de  frumoase poeme haiku….

 

Gabriela Genţiana GROZA

                       

”Profesia de dascăl m-a ajutat să cunosc sufletul curat al copiilor”

Posted by Gabriela Petcu On January - 23 - 2014

gabriela gentiana grozaInterviu cu scriitoarea Genţiana Groza, membră a U.S.R., Filiala Cluj

 

Am cunoscut-o pe autoarea Genţiana Groza, anul trecut, la Cluj-Napoca cu ocazia Salonului de Carte Bookfest. La prima vedere, doamna Genţiana se remarcă prin plăcerea de a comunica fiind o persoană tonică, ce emană căldură sufletească şi poftă de viaţă. Membră a Uniunii Scriitorilor Români Filiala Cluj, doamna Genţiana Groza este autoarea unor volume de versuri, proză, epigrame, haiku şi a unor cărţi din domeniul literaturii pentru copii.

Născută la data de 14 septembrie 1942 în comuna Vadu Săpat, judeţul Prahova, Gabrila Groza (numele real al autoarei) a fost elevă la Liceul ,,Mihai Viteazul’’ (Ploieşti, 1960) şi a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Naturale şi Agricole (Institutul Pedagogic Bucureşti, 1965) şi cursurile Facultăţii de Biologie (Universitatea Bucureşti, 1973). A fost profesoară de biologie, gradul didactic I, inspector educativ la Inspectoratul Şcolar Judeţean Cluj şi  debutat relativ târziu, în 1994, cu volumul de versuri versuri ,,Pe punte…peste punţi’’ (Bucureşti, Imprimeria Filaret). 10 ani mai târziu este primită la USR, Filiala Cluj fiind afiliată şi la alte două asociaţii : Uniunea Epigramiştilor din România, Societatea Română de Haiku şi Societatea de Haiku Constanţa.

Este autoarea volumelor: „Pe punte…peste punţi: versuri”, Bucureşti, Imprimeria Filaret, 1994 ; „Jocul cu clipa: versuri”, Bucureşti, Filaret, 1995 ; „Rostiri: versuri”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997 ; „Murmurul sevei: haiku”, Ed.Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 1999 ; „Măroaca: povestiri pentru copii”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000 ; „Papucul păpuşii, poezii pentru copii”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2001 ; „Genţigrame, epigrame”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2002 ; „Brevi finietur…: versuri”, – Nicolae Martinescu şi Gabriela Genţiana Groza, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2002 ; Sfârşit de sezon, versuri şi proză, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2003 ; Păţaniile lui Boacănă şi „Prietenii lui Peştinel: proză”, Ed.Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004 ; „Fulga şi Fulger: proză”, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2005 ; „Amurg pe Someş: haiku şi tanka”, Ed. Casa Cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006, „Sertanianul şi alte povestiri”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007 ; „Irundel şi Irundica ; proză”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2008 ; „Lampioanele vii: proză şi versuri”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj- Napoca, 2009 ; „Fântâna cu sori: proză şi versuri”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011 ; „Marea copilăriei: versuri pentru copii”, Ed. Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011 ; „La mâna lui Cronos: haibun, haiku şi tanka”, Ed. Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2012 ; „Sulfinică:  poezii pentru copii”, Ed. Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2013.

A obţinut numeroase premii naţionale şi internaţionale:  Premiul pentru Debut în Epigramă, Cenaclul ,,Satiricon’’, Cluj,1996; Premiul al II-lea la Concursul Naţional de Poezie ,,Dor de dor’’,2008; Premiul al II-lea şi Premiul al III-lea pe ţară la Concursul de haiku, ,,Kukai’’, 2009 şi 2012;Diplomă acordată de Ministerul Cercetării, Tineretului şi Sportului pentru participare la proiectul judeţean ,,Ocrotind pădurea, ocrotim viaţa’’,2010;medalie de aur, medalie de argint şi medalie de bronz acordată de Societatea de Cruce Roşie a României pentru activitatea educativ-sanitară’’; Premiul al III-lea pe ţară la concursul ,,Sanitarii Pricepuţi”, 1997;Diplomă UNESCO pentru contribuţie adusă la realizarea Simpozionului Internaţional ,,Abordarea globală a toxicomaniilor’’,Diplomă de onoare ,,White Tiger Budokan’’ ca promotor al Culturii Japoneze şi al Artelor Marţiale, 2001 ; Premiul al II-lea la Concursul Internaţional ,,Kusamakura’’ de haiku din Japonia.

Gabriela Gentiana GrozaCreaţiile sale au fost apreciate de Irina Petraş, Constantin Cubleşan, Dumitru Cerna, Marcel Mureşeanu, Persida Rugu, Ioan Pop, Michaela Bocu.  În acest sens, merită semnalate concluziile Irinei Petraş care scria : ,,Să aduni într-o carte ,,urmele’’lăsate de tatăl tău, stihuitor în ceasuri de răgaz, nu-i decât un pios gest filial. Gabriela Genţiana Groza trece dincolo de sentimental pur şi simplu, îndrăznind un dialog peste ani cu textul părintesc. Îndrăzneala sa adaugă un fior în plus versurilor delicate, vag patinate şi adânc-cugetătoare ale preotului îndrăgostit de Cuvânt şi cuvinte, deopotrivă.’’

 

Liliana Moldovan (L.M.): -Sunteţi autoarea unor volume de versuri, proză, literatură pentru copii. Care dintre aceste genurile literare vi se pare mai fascinant şi unde vă regăsiţi mai uşor?

 

Gabriela Genţiana Groza (G.G.G.): -Am început să compun poezii în adolescenţă. L-am moştenit pe tatăl meu, preotul poet Nicolae Martinescu, născut la Constanţa. A fost absolvent al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi şi a trăit multă vreme ca preot paroh la Ploieşti. M-am format pentru scris în preajma lui. A fost un om cu o cultură solidă, dăruit de Dumnezeu cu adâncă dragoste de semeni, cu un spirit de sacrificiu rar întâlnit. Familia mea a traversat perioade dificile în viaţă. Cel mai greu a fost când noi, cei cinci copii ai tatălui meu şi ai bunei mele mame, învăţătoarea Anghelina, am fost consideraţi ca având ,,origine nesănătoasă” şi am întâmpinat piedici la admiterea la facultate. În ceea ce mă priveşte, am avut înclinaţie spre literatură dar a trebuit să mă orientez spre Institutul Pedagogic de 3 ani, facultatea de Ştiinţe Naturale şi Agricole şi am devenit profesoară. Mai târziu, când lucrurile s-au schimbat, mi-am completat studiile la Facultatea de Biologie. Aş putea afirma, cu siguranţă, că în ciuda tuturor vicisitudinilor, spre binele meu, am urmat o cale care mi-a asigurat un fundament favorabil pentru ce aveam să realizez ulterior în literatură. Pe de o parte, profesia de dascăl m-a ajutat să cunosc sufletul curat al copiilor pentru care scriu cu mult drag, iar cunoaşterea naturii ca biolog, în excursiile de studii, mi-a descoperit minunăţiile biocenozelor naturale atât de variate şi frumoase de la noi din ţară. Am avut, în plus, privilegiul să fiu remarcată că am talent literar de către profesorii mei de limba română, oameni datorită cărora – deşi mai târziu- la maturitate, am reuşit să îmi dezvolt mugurii aptitudinilor cu care am fost înzestrată.

Dintre dascălii care m-au încurajat să scriu în clasele liceale un loc special îl ocupă domnul profesor de limba română Enciu Constantin de la Colegiul Naţional ,,Mihai Viteazul” din Ploieşti, azi nonagenar, o personalitate complexă, jurnalist, meloman, apropiat de elevii săi dintre care s-au ridicat mulţi oameni de succes. Domnul profesor i-a avut elevi pe Nichita Stănescu, Eugen Simion, Vladimir Zamfirescu, Bujor Nedelcovici, Ioan Grigorescu, Corneliu Şerban,Toma Caragiu, George Genoiu şi pe mulţi alţii. M-a stimulat să compun poezii pe care le publicam în revista Liceului şi m-a îndreptat spre Cenaclul Literar de la Palatul Culturii unde am venit în apropierea unor condeieri cunoscuţi din lumea literară locală, de la care am avut de învăţat.

Profesiunea de dascăl de biologie mi-a dat mari satisfacţii de-a lungul vieţii. Abia în 1993 am revenit la pasiunea pentru literatură, scriind poezii ocazionale şi citindu-le colegilor şi elevilor de la Colegiul Naţional ,,George Coşbuc” Cluj-Napoca. Spre bucuria mea, creaţiile au fost primite de la început cu mare entuziasm. Am început să frecventez Cenaclul dascălilor clujeni ,,Octavian Goga” de la Palatul Copiilor din Cluj şi apoi Cenaclul de epigramă ,,Satiricon”, cunoscând alţi confraţi şi publicând în reviste literare. Am început să scriu povestiri cu teme inspirate din întâmplările reale ale şcolii sau ale familiei mele. Am avut norocul să fiu încurajată îndeosebi de soţul meu, primul cititor, destul de sever, al scrierilor mele. Deşi pot spune că poezia e mai curând cea care mi-a dat satisfacţie, nu pot totuşi să uit cu câtă plăcere am scris şi scriu povestiri pentru adulţi şi copii. Intrarea în Uniunea Scriitorilor în anul 2004 mi-a adăugat un plus de responsabilitate pentru ceea ce scriu, mai cu seamă că profesiunea de dascăl o am în sânge şi  doresc să contribui în continuare la educaţia copiilor. Am beneficiat de sprijinul discret şi nepreţuit al exigentului critic literar, doamna Irina Petraş, Preşedinte al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România. Cărţile mele intră în şcoală, poeziile se recită la sebările şcolare şi cum: ,,verba volant, scripta manent” ştiu că există destui critici, mai mici sau mai mari, care mă pot aprecia şi acest lucru mă obligă să mă autocenzurez .

 

Gabriela G Groza _la mana lui cronosL.M.: -Care este sursa interesului dumneavoastră pentru literatura niponă şi când aţi început să scrieţi poezie haiku?

 

G.G.G.: -Printre poeţii care frecventau cenaclul dascălilor clujeni ne aflam câţiva care am format un cerc de haiku sub îndrumarea cunoscutului poet Aurel Rău de la care am luat primele lecţii de compunere în stilul liricii nipone. Am debutat apoi cu haiku în revista „Steaua ” coordonată de acest poet. Apoi Ioan Marinescu, poetul, a preluat coordonarea cercului nostru de haiku. Am participat împreună cu alţi poeţi clujeni la recitaluri de haiku organizate de cercul ,,Prietenii Japoniei” înfiinţat de japonezul Katsutaro Kawai stabilit la Cluj. Am devenit membră a Societăţii Române de Haiku înfiinţată de Florin Vasiliu, cunoscător al literaturii nipone, coordonator al revistei ,,Interferenţe lirice: Constelaţia Haiku” în care am publicat creaţii proprii. În anul 2000 am luat Premiul al doilea al concursului Internaţional de Haiku ,,Kusamakura’’de la Kumamoto din Japonia cu poemul:,,Sfârşit de sezon/ un nasture luceşte/ pe plajă-ntre scoici’’. Am creat cercul de Haiku ,,Poesis’’ la Colegiul Naţional ,,George Coşbuc” pe care îl coordonez alături de profesoara de limba română Gianina Zegreanu, în dorinţa de a transmite elevilor plăcerea de a compune haiku, tanka şi haibun. O înrâurire asupra scrisului meu a avut-o colaborarea cu Laura Văceanu şi Radu Patrichi de la Societatea de Haiku din Constanţa precum şi cu Ioan Găbudean, Preşedintele Clubului Naţional ,,Bucurii efemere’’ din Târgu Mureş.

 

L.M.: -Ce este un ,,haijin’’?

 

G.G.G.: -Haiku e un poem cu formă fixă alcătuit din 3 versuri de câte 5,7,5 silabe, în total 17 silabe. Poemul prezintă o pauză de gândire numită kireji, marcată printr-o liniuţă şi conţine un cuvânt sezonal numit kigo. E un poem al simplităţii, exprimă efemerul, patina vremii, e o creaţie aparent simplă, dar cu atât mai complexă, respectând anumite reguli. Sursa de inspiraţie este natura cu florile, gâzele, dar şi relaţia omului cu acestea, în succesiunea celor patru anotimpuri.

În compunerea acestui poem nu se folosesc figuri de stil. Poetul care scrie haiku se numeşte haijin. Cel mai cunoscut haijin este Matsuo Basho, care a trăit în Japonia între anii 1644-1694, şi a perfecţionat forma poetică haiku.

 

L.M.: -Aţi avut prilejul să călătoriţi în Japonia?

 

G.G.G.: -Cunosc această ţară numai din lecturile mele, din emisiunile TV sau de pe Internet, din contactele cu japonezii veniţi la cercul clujean ,,Prietenii Japoniei” dar şi din relatările fiului meu cel mare care a avut prilejul să o viziteze.

 

L.M.: -Există vreo punte de legătură între literatura epigramistică şi poezie?

 

G.G.G.: -Profesorul Vasile Langa a  înfiinţat cenaclul ,,Satiricon” al epigramiştilor clujeni în 1979 şi l-a coordonat ca preşedinte mulţi ani. Cu epigramişti apreciaţi, creatori de forţă, ,,Satiricon” este unul dintre cele mai bune cenacluri din ţară. Am fost atrasă între epigramiştii clujeni de poetul talentat Ioan Pop. Am scris epigramă când eram dăscăliţă de biologie la Colegiul Naţional ,,George Coşbuc” unde director a fost numit în 1973 Vasile Langa. I-am cunoscut activitatea după ce nu mai era în viaţă. Coincidenţă sau nu, am călcat pe urmele unui epigramist de seamă şi am respirat aerul aceleiaşi şcoli pe care a condus-o dumnaealui cândva. Am reuşit să formez epigramişti dintre elevi, de‑a lungul timpului, copii care au primit premii pentru creaţiile lor.

 

L.M.: -Care este personajul dumneavoastră preferat din cărţile pentru copii pe care le-aţi scris?

 

G.G.G.: -Mă entuziasmez când lansez în lume câte un personaj fie că e un extraterestru ca Serty, de pe planeta Iubirii sau Irundel şi Irundica, două rândunele simpatice pe care le aştept să sosească odată cu primăvara sau Fulga şi Fulger, o văcuţă şi viţelul ei…

Cărţile sunt publicate însă în tiraj redus şi ştiu că fără contactul meu cu cititorii sau cu membrii cenaclurilor ,,Traian Brad“ de la Biblioteca Judeţeană ,,Octavian Goga”, pe care l-am înfiinţat în 2002; a cenaclului ,,Iosif Vulcan” de la liceul Teoretic ,,Nicolae Jiga” din localitatea Tinca, Bihor; precum şi a Cenaclului ,,Poesis” de la Colegiul Naţional ,,George Coşbuc”, Cluj-Napoca, personajele mele rămâneau necunoscute. Recent l-am lansat pe motănelul Sulfinică şi sunt încă sub impresia favorabilă cu care a fost şi este primit de copii acest simpatic personaj.

 

Sulfanica-Gabriela Gentiana GrozaL.M.: -Succesul literaturii pentru copii e dat de mesajul educativ, de prezenţa personajelor fantastice şi a întâmplărilor ieşite din comun ori de mesajul estetic al cărţilor pentru copii?

 

G.G.G.: -Consider că literatura pentru copii trebuie să ţină seama de progresul ştiinţei, de noile mijloace de formare a personalităţii acestora, în pas cu vremea. Micii cititorii ai cărţilor noastre sunt mai inteligenţi decât am putea crede unii dintre noi, sunt mai ageri dar şi mai solicitaţi intelectual. Astfel că abundenţa de jucării, jocuri pentru ei, cărţi de colorat stridente, cu mesaje dubioase, cu greşeli de exprimare, le pot produce prejudicii care vor avea influenţă nefastă asupra personalităţii fiecăruia dintre ei. Autismul apare la unii copii poate şi din pricina lipsei de grijă faţă de intelectul lor, într-un moment sau altul al dezvoltării acestora. Cred că e bine să le lăsăm copiilor copilăria, să recite poezii frumoase, cu ritm şi rimă, cu mesaj adecvat vârstei lor, să asculte şi să citească poveşti bune scrise mai demult pentru ei dar şi noi basme, poveşti şi povestiri scrise în zilele noastre de autori români sau străini. Ca pedagog, ca autor de literatură pentru copii simt că trebuie să ne ocupăm cât nu e prea târziu de ce anume, cât şi cum citesc copiii şi nepoţii noştri.

 

L.M.: -Aţi găsit în cadrul literaturii universale sau române vreun personaj sau vreo poveste care v-a marcat copilăria?

 

G.G.G.: -Am citit când eram copil mai ales operele clasicilor români Mihail Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă. Fiind elevă la o şcoală de fete am jucat roluri în piese de teatru cum ar fi rolul lui Nicu din piesa ,,Piatra din casă” şi ,,mama Angheluşa doftoroaia” de Vasile Alecsandri. Am recitat pe scena şcolii poezii de George Coşbuc. Se punea pe atunci mare accent pe literatura română. Astfel că îmi aduc aminte cu plăcere versuri şi personaje din opera acestor scriitori de seamă. În liceu, mai apoi, am participat la un concurs ,,Drumeţii veseli” cu tema : ,,A.S. Puşkin în literatură şi muzică” concurs transmis la radio, concurs pentru care am aprofundat opera marelui poet rus. Am citit literatură română şi universală, lectura fiind pentru mine o pasiune. Mai târziu, când am avut proprii mei copii şi nepoţi m-am entuziasmat odată cu ei când le-am citit despre Pinochio, Tom Degeţelul etc. pe care nu i-am cunoscut în copilăria mea.

 

L.M.: -Aveţi vreun autor de literatură pentru copii preferat?

 

G.G.G.: -Sunt mai mulţi, dintre care îi pot menţiona pe : Cezar Petrescu, Petre Ispirescu, Wilhelm Hauff , Jules Verne.

 

L.M.: -Ce proiecte literare culturale sau educaţionale doriţi să realizaţi în anul care a început?

 

G.G.G.: -Am avut de curând întâlnire cu copiii de la Grădiniţa ,, Lumea copiilor  din Cluj-Napoca şi mă întâlnesc zilele următoare cu elevii de la Şcoala ,,Nicolae Titulescu” din Cluj, de ziua naşterii poetului nostru Nepereche, Mihail Eminescu. Coordonez în continuare activitatea cenaclului literar-artistic ,,Poesis” de la Colegiul Naţional ,,George Coşbuc” din Cluj-Napoca. Particip la şedinţele cenaclului ,,Satiricon” care a publicat de curând antologia ,,Secera şi barosul” în care am epigrame personale. Particip la activităţile Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor. Public articole în reviste pe Internet din ţară şi din străinătate şi compun atunci când simt că pot să îi bucur pe cititorii mei cu câte o povestire, haiku, epigramă sau un poem.

 

A consemnat : Liliana Moldovan

logo-asiiromani

Cioran cel singur…

Posted by Gabriela Petcu On January - 22 - 2014

CIORAN WEB HEADING

 

 

SL2 ROCA GeorgeGeorge ROCA

 

Literatura exilului românesc se integrează într-o literatură fără graniţe sau separatisme.  Toţi cei care au scris şi publicat în afara graniţelor ţării au fost marcaţi profund de experienţa exilului, la fel cum cei rămaşi acasă au fost influenţaţi de problemele politice care afectau societatea din care făceau parte.

 

Consider că Emil Cioran a fost singurul, sau printre puţinii, care nu a fost clintit de evenimente, schimbări politice, geografice, lingvistice sau sociale. Trăind însingurat, atât în ţară cât şi în străinătate, şi-a creat acel „univers cioranian”, în care uşile se deschideau numai pentru cititorii sau consumatorii producţiilor sale, autorul  autosechestrându-se în bine cunoscuta-i izolare.

 

Scriitorul Nicolae Breban în volumul Confesiuni violente (Dialoguri cu Constantin Iftimie) (Editura Du Style, Bucureşti, 1994, pg. 322) ne spune urmatoarele: „…exilul lui Cioran în ’36, când a ajuns la Paris, era un exil de tip estetic, de tip individual… era o fugă individuală. El nu fugea de România sau de vre-un sistem politic din România… nu ştiu dacă spune undeva de ce-a fugit. Nu ştiu dacă el ştie de ce-a fugit.” Autorul „confesiunilor” îl cunoştea bine pe marele gânditor, vizitându-l de mai multe ori la Paris, în celebra sa mansardă de la etajul şapte, de pe rue de l’Odeon.

 

Mulţi l-au considerat, şi-l mai consideară încă, un rebel, un oportunist, un mare ascet sau un neînţeles. Cornel Ungureanu, în cartea sa Mircea Eliade şi literatura exilului  (Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1995, pg.7) afirmă despre exil că este o dezrădăcinare şi o înfrângere, iar despre Cioran, un om care a pierdut războiul… Consider că autorul este informat greşit, permiţându-mi să-l contrazic deoarece, Cioran, a fost tot atât de neflexibil şi ciudat chiar şi în perioada când era în ţară. Românii plecaţi, cu precădere exilaţii, nu au fost niciodată dezrădăcinaţi, fiind legati de ţara, prin naştere, strămoşi, rude, prieteni, limbă, sentimente, etc. Deci şi Cioran ar trebui să se supuna acestei reguli, însă referitor la înfrângere, putem spune că acesta, chiar prin neflexibilitatea sa, a avut cea mai dreaptă coloană vertebrală dintre toţi.

 

Rebel cu limba ascuţită, mândru şi de-neînduplecat! Desigur experienţele triste pe care i le-a oferit  viaţa,  combinate cu felul lui de a reacţiona la tot ce se întâmplă şi îl înconjoară l-au făcut să devină sceptic, un lup singuratic şi chiar să afirme că „de mult nu mai aparţin nimănui!”(Pe culmile disperării, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990). Dar oare trebuie crezut? Scrierile sale nu erau un contact permanent cu cititorii săi? Nu aparţinea oare acestora? Nu aceştia, erau oare, prietenii săi care îl iubeau şi preţuiau? Chiar credeţi că în (super) inteligenţa sa, el nu ştia acest lucru? Atunci? Poate brava, sau poate acesta era paradoxul său organic pe care îşi construise universul! Cât despre scepticismul acestuia, Petre Ţuţea, un alt mare filosof român, cu care, Cioran a avut o corespondenţă bogată, spune: „În ceea ce îl priveşte pe Cioran, îmi permit să-l înfăţisez în aceşti termeni: …sceptic de serviciu al unei lumi în declin” (Ţuţea Petre, Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia, Editura Arta Grafică, Bucureşti, 1992, pg.54).

 

Monica Lovinescu ne povesteşte despre talentata poetă Ivonne Rossignon, o româncă stabilită de mulţi ani în Italia, care devenise mistică si se confesa unui preot de la Vatican. Acesta i-a interzis să mai publice versuri, deoarece sunt lucrătura diavolului. Însingurată spiritual, şi-a asumat riscul şi şi-a deschis mintea şi sufletul în continuare păcatului… Credeţi că omul Cioran, ar fi rezistat unei asemenea ispite? Bineînţeles că nu! Ne-o demonstrează pe tot parcursul vieţii sale, prin faptele şi conduita sa. Atunci dece să se rupă de cei care îl admirau, îl apreciau, îi citeau cu nesaţ scrierile ? Mai ales că acest fapt nu constituia nici un păcat! Oare chiar trebuie crezut în tot ceea ce zice?

 

Întradevăr, până în 1989, literatura exilului era prea puţin cunoscută în România, având acces la public numai pe căi ascunse sau uneori, chiar prin transmitere orală. Aceste producţii fiind declarate prohibite de comunişti, literatura scrisă era trecută cu mari riscuri peste graniţa naţională. Poate, Cornel  Ungureanu, să nu ştie că izolarea eseistului a devenit şi mai profundă atunci când a aflat de arestarea, după reintoarcera din Franţa, a regizoarei Sorana Coroamă, care îndrăznise să introducă în ţară o carte de-a sa.

 

Creaţia cioraniană, din perioada exilului, ar fi ramas practic necunoscută pentru cititorii români aflaţi între hotarele perimetrului naţional, dacă postul de radio Europa Libera nu ar fi făcut eforturi să ne-o prezinte şi să ne-o facă cunoscută.

 

Desigur, celebrul gânditor a produs literatură şi înainte de a părăsi România. Cunoscutele sale eseuri din publicaţiile autohtone, „Rampa” şi „Vremea”, au făcut să strălucească geniul acestuia pe firmamentul literaturii româneşti interbelice. Cărţile, studiile, cugetările, memoriile şi scrisorile sale întregesc opera autorului, oferindu-i un loc de seamă între personalităţile literaturii universale. Scriind în limba franceză, tot atat de bine ca şi limba română, se face cunoscut unei mase mai mari de cititori, fiind tradus şi comentat în mai multe limbi de circulaţie internaţională. Bineînţeles că după 1989, opera acestuia a devenit mult mai tangibilă în România.

 

Însingurat şi în vremea tinereţii, când încă mai trăia in Romania, Emil Cioran refuză într-o oarecare măsură să se integreze şi să colaboreze cu literaţii din aceeaşi generaţie, construindu-şi cu migală şi insistenţă acel binecunoscut clopot al izolării. Nici măcar, consăteanul său, Octavian Goga, nu a putut să se apropie de el. Singurul, Mircea Eliade, îl va implica într-o seamă de evenimente şi aventuri comune. Mai târziu, îl va accepta şi pe Constantin Noica, făcând împreună cu acesta şi cu Eliade acel cunoscut, invidiat, dar totuşi admirat „triunghi magic”. Bineinţeles nici aceştia nu au putut scăpa de radicalismul lui Cioran, care nu-şi ierta nici măcar prietenii apropiaţi, ajungând să-i muştruluiască şi să-i critice în articole uneori chiar vehemente. Totuşi acest fapt nu rupe sau fisurează relaţiile dintre cele trei genii, deseori dândui-se dreptate chiar de cei în cauză.

 

După o perioadă de şedere pe meleagurile copilăriei, la Sibiu, îl găsim încercând să-şi facă un nume, la Bucureşti, iar mai apoi prin 1933, la Berlin, student la universitate. După doi ani se intoarce din nou la „Antipodul său – Ardealul”, apoi iar la Bucureşti, până în 1937, când pleacă la Paris, unde se va stabili pentru restul vietii. Acolo va încerca să se integreze în viaţa literară schimbându-şi limba de comunicare, dar nu şi obiceiurile, modul de a gândi sau năravul.

 

Tot filosof, tot gânditor, tot critic, greu de rumegat, nesociabil, singuratic, este „aprochat” de alţi români importanţi care îi trec cu vederea înstrăinarea şi ciudăţeniile şi caută să îl atragă în domeniul creaţiei literare colective de acolo. Îl găsim, pentru o scurtă perioadă, alături de Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi alţii în coloanele revistei „Luceafărul” şi la cenaclul literar românesc de la cafeneaua „Korona”, “…acolo fiind pentru ultima oară când mai apare în public printre români”. (Cioran Emil, Razne, Cuvânt înainte de Monica Lovinescu, Editura Jurnal literar, Bucureşti, 1995).

 

Uneori negativist până în măduva oaselor, sau rupt total de realitatea materială care îl înconjoară, dar cu microscopul gândirii metafizice veşnic pregătit, observă analitic, utopic, sau chiar cinic, realitatea spirituală care îl înconjoară.

 

În postfaţa aceloraşi „Razne”, Nicolae Florescu spune: „…Adolescent întârziat până aproape de vârsta patriarhilor, Cioran şi-a repetat la nesfârşit chipul, iniţial fixat pe coordonatele limită şi în culori de doliu, ca în metafora mitica a şarpelui ouroboros, crescând din sine, hrănindu-se cu sine”. Ouroborosul (sau uroboros), animatorul universal, este reprezentat printr-un şarpe, străvechi simbol al unui zeu indian, gravat pe marginea primelor reprezentări ale lumii, fiind promotorul vieţii, cel care creează timpul, face să se rotească astrele, constituind fară îndoială o divinitate cosmografică şi geografică unde el se încolăceşte in jurul oceanelor primordiale care la rândul lor înlănţuiesc pătratul pământului.

 

Ca şi Janus, zeul ambivalent cu două feţe, Cioran se desparte în două, o parte rămânâd însingurată şi rebelă, alta comunicativă şi domestică, devenind odată cu trecerea timpului „zeul” tranziţiilor şi schimbărilor, marcând evoluţia trecutului spre viitor, de la o viziune la alta, de la o stare la alta şi de la un univers la altul.

 

Aceasta ambivalenţă se remarcă, în special, în corespondenţa purtată de acesta, în perioada 1933-1946. Volumul Mărturii ne este „martor” în această privinţă. Acesta însumează o parte din scrisorile sale, adresate unor personalităţi româneşti, oameni de litere, prieteni sau cunoştinţe ca Lucian Blaga, Lucian Boz, Mircea Eliade, Ion Chinezu, Octav Şuluţiu, Ecaterina Săndulescu, Arşavir şi Jeni Acterian, Bucur Tincu, George Bălan şîi alţii, având o tentă aforistică, confesivă, unele scrisori conţinând chiar date biografice.

 

Lucian Boz, considerat de mine ultimul astru al universului cioranian (greşesc oare?) mi-a povestit adeseori despre prietenia sa cu Emil Cioran şi despre ajutorul pe care acesta i l-a oferit în timpul celui de al doilea război mondial, mai ales în perioada când soţia sa, Carola era inchisă în lagărul de la Drancy din Paris. Merită să ne reîmprospătăm memoria cu amintiri despre acest om excepţional. Iată ce scriam pe data de 8 august 2006, într-un articol din revista Agero (Stuttgart, Germania), purtând titlul „Boz, ultimul astru”: „[…] În timpul celui de al doilea razboi mondial, Lucian Boz, împreună cu soţia sa, Carola, fac parte din Rezistenţa Franceză, fapt pentru care sunt arestaţi de Gestapo şi încarceraţi până în 1944 în lagărul «La Cité de la Muette» (sau „Sammellager” în germană) de la Drancy, o suburbie din nord-estul Parisului situată în apropierea gării Austerlitz. Am aflat de la doamna Boz fapte interesante despre această perioadă. Mi-a relatat că deţinuţii mureau pe capete de inaniţie, singura mâncare fiind un fel de terci-supă de lobodă. Fiind foamete în tot Parisul, nici unul, dintre prietenii rămaşi în libertate, nu îşi permitea să le trimită pachete cu alimente. Singurul care a făcut un sacrificiu pentru cei doi, a fost Emil Cioran, care le-a adus toate merindele pe care le avea în casă, inclusiv bucăţele de pâine şi de brânză drămuite şi economisite cu greu. Sunt salvaţi de la deportare în Germania şi eliberaţi din detenţie datorită intervenţiei Legaţiei române de la Paris.

 

Plecarea urgentă din Franţa, a soţilor Boz, a fost de asemenea plină de peripeţii. Singura ieşire din teritoriul ocupat, trecea pe la Vichy, oraş situat nu departe de Paris, loc unde îşi stabilise capitala guvernul pro-german al generalului francez Henri Philippe Pètain. Cu toate că autorităţile române le obţinuseră aprobarea de plecare din Franţa ocupată şi repatrierea în România, doamna Carola Boz a fost din nou reţinută de către poliţia locală urmând să fie retrimisă în lagărul de la Drancy. Şi de data aceasta au fost ajutati de prietenul Cioran, care deţinând funcţia de ataşat de presă al Germaniei în Franţa, a plecat de urgenţă la Vichy să-şi ajute prietenii. Având o oarecare putere în faţa autorităţilor germane şi franceze, a făcut toate intervenţiile necesare pentru ca trecerea acestora spre «lumea liberă» să fie posibilă. I-a însoţit personal pe cei doi până la frontieră, pentru a se convinge că prietenii săi nu vor avea şi alte surprize neplăcute.”       

 

*

După 1946,  porţile de comunicare cu cei dragi din ţară, fiind închise, din cauza sistemului totalitar, gânditorul se retrage în carapacea sa „franţuzească” izolându-se şi mai mult de compatrioţi. Asta nu înseamnă că se va desprinde total de limbă şi obiceiurile strămoşeşti. Deseori va sări în picioare, parcă vrând să anunţe că el tot român a rămas în gândire şi obicei.

 

Ion Ianoşi, în lucrarea sa Idei inoportune, (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1995, pg.120-122) îl acuză pe Emil Cioran în mod eronat şi tendenţios că s-a rupt de limba română pentru a-şi şterge urmele şi a da uitării creaţiile sale „extrem de violente” scrise până aproape de sfârşitul perioadei mai sus-amintite. Ştiindu-şi valoarea, el singur putea să-şi modifice sau să-şi rectifice unele greşeli, în ediţiile următoare ale publicaţiilor sale, nefiind nevoie să-şi sacrifice românismul pentru aceasta. Un exemplu reiese din interviul dat de Petru Dimitriu lui George Pruteanu, în care acesta declară că Cioran l-ar fi admonestat verbal şi în scrieri, făcând afirmaţii tendenţioase despre originea sa etnică: „…dar în ediţia de după 1989 a carţii ‚Schimbarea la faţă’, acesta a scos pasajele violente de tinereţe” (Pruteanu George, Pactul cu diavolul, şase zile cu Petru Dumitriu, Editura Albatros şi Editura Universal DALSI, România, 1995, pg.117). 

 

Filozoful şi scriitorul Virgil Ierunca, stabilit la Paris în 1946, a fost unul care l-a cunoscut bine pe “marele singuratic”, cei doi colaborând la „revista scriitorilor români din exil”, „Luceafărul”, în scurta existenţa pe care aceasta a avut-o. Mai târziu, împreună cu Monica Lovinescu, l-au promovat şi făcut cunoscut pe calea undelor, la postul de radio  Europa Liberă.  În cartea sa Subiect şi predicat  (Editura Humanitas,  Bucureşti, 1993) acesta ne comunică în mai multe pagini, relaţiile pe care le-a avut Emil Cioran cu diferite personalităţi ale literaturii române aflate în exil.

 

Gabriel Liiceanu, este cel care prin interviuri separate – luate lui Cioran la Paris şi lui Constantin Noica la Păltiniş – reface şi mai mult legăturile spirituale ale acestora. Motivul răcirii relaţiilor dintre cei doi gânditori, a fost o scrisoare pe care Cioran i-a adresat-o lui Noica şi în care enumără o serie de intelectuali cunoscuţi, aflaţi în România la acea vreme, care apoi, datorită acestui fapt, au fost pedepsiţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare. Poate de aici i-se trag multe critici şi izolarea cu care a fost  înconjurat mai târziu, sau poate cauza la „…urmare a paginii dure la adresa poporului român, din La tentation d’exister Camil Mureşanu, Un joc al întâmplării..., „Apostrof”, revista a uniunii scriitorilor (anul VI, nr.9, Cluj, 1995, pg.5). În aceeaşi revistă, la pagina 6, scriitorul Ion Vartic, într-un interviu dat reporterei Dora Pavel, ne relatează: „Tipicul întâlnirilor cu Cioran era, altadată, foarte strict: nu trebuia să faci gafa de a i te adresa în română, căci refuza să vorbească româneşte. De ce refuza a spus-o şi de data asta: ca să ajungi să te poţi exprima într-un mod satisfăcător într-o altă limbă trebuie să treci printr-un fel de asceză… sau să înveţi să scrii într-o altă limbă trebuie să povoci o ruptură cu trecutul tău”. Ni se pare totuşi, aberant faptul, că Cioran nu a uitat nici o clipă să vorbească sau să scrie în limba română, fapt confirmat de cei care iau luat interviuri după 1989.

 

Emil Cioran, la fel ca şi admiratul său prieten, Mircea Eliade, va alimenta în continuare o serie de enigme, neinţelegeri şi dispute din parte celor care le citesc operele şi ii analizează. Este posibil, ca atunci când se vor stinge din viaţa toţi cei care l-au cunoscut, va dispare şi imaginea sa controversată. Poate atunci, rămânând pentru posteritate doar opera sa literară nudă, autorul va fi iertat şi înţeles, şi poate atunci va fi aşezat, acolo unde i-se cuvine,  pe unul din locurile de frunte ale culturii româneşti şi universale.

——————————————

George ROCA

Sydney, Australia

2008-2014

Stefania MagidsonViorel VINTILĂ

 

Ștefania Magidson, brașoveancă la origine, a părăsit România împreună cu familia ei, având destinația Statele Unite, la vârsta de 15 ani și cu doar 500 de dolari în buzunar. Aterizarea în State nu a fost una “soft landing”, impactul socio-cultural fiind foarte puternic, impact care a făcut ca acomodarea în “ţara făgăduinţei” să nu fie una deloc uşoară. Însă, a realizat că pentru a reuşi să se apropie de “the american dream”, este necesar să investească serios în educaţie.

Asfel, în anul 1990  a absolvit Universitatea din Utah obţinând o diplomă de specializare în Sănătate Publică, precum şi o diplomă de master în Psihologie Aplicată la Universitatea din Santa Monica.

La 23 de ani a decis să-şi încerce norocul în cel mai mare oraş al Californiei, în Los Angeles, unde şi-a aprofundat studiile cu un masterat în Psihologie.

 

O vizită la Braşov, la câteva orfelinate, a fost suficientă pentru a conştientiza că menirea ei şi sufletul său generos, caritabil este să-i ajute pe cei năpăstuiţi de soartă, să schimbe destinul celor născuţi sub o stea mai puţin norocoasă.  Ştefania a devenit un adevărat luceafăr pentru mii de copii marginalizaţi care au fost ajutaţi de către Fundaţia Blue Heron înfiinţată de Ştefania. Un program bine pus la punct acordă burse tinerilor abandonaţi sau orfani, dar dotaţi intelectual şi motivaţi să reuşească absolvirea unei facultăţi.

 

Programul Fundaţiei Blue Heron nu oferă doar bani copiilor, ci şi îndrumare şi susţinere morală alături de un mentor care le este alături pe tot parcursul şcolarizării.

Povestea unui suflet nobil care a schimbat destinele câtorva mii de copii pe parcursul celor 11 ani de existenţă a acestei fundaţii caritabile o citiţi în rândurile de mai jos…

 

Când a început odiseea americană? Cum a fost impactul cu “pământul făgăduinţei”?

 

Odiseea Americană a început în 1983, la vârsta de 15 ani, când am aterizat în Salt Lake City, împreuna cu familia. Eram ajunşi legal, dupa o oprire de 3 săptămâni la Roma, unde italienii ne-au trecut prin tot felul de fromalităţi. Aşa era pe atunci, pe vremea când România era, încă, sub regimul comunist, când statul român îţi confisca totul, inclusiv casa, cetăţenia, iar cale de întoarcere nu exista. Veneai cu mâna goală, fără speranţa de a-ţi mai revedea vreodată părinţii, bunicii…

Când sunt întrebată de americani despre experienţa copilăriei în România, adesea îşi imaginează  nişte ani gri şi bej cu multe neajunsuri şi suferinţă. Însă am crescut fără prea multe lipsuri, protejată de familie şi legănată în bogăţia şi frumuseţea unor locuri magice şi tradiţii bogate, copilărind la Tohanul Vechi şi Braşov.

Însă, duritatea Americii şi-a pus amprenta asupra evoluţiei mele şi adaptării mele, deoarece am pornit la drum cu  doar $500, alături de părinţii mei care nu vorbeau limba engleză şi am fost forţată să mă confrunt cu job-uri grele, de jos, de la frageda vârstă de 16 ani – aceasta fiind o  adevărată provocare din viaţa mea. A durat 10 ani, a fost un drum noroios, anevoios şi foarte abrupt pe care l-am străbătut cu foarte mare greutate. Am avut sentimentul, aproape continuu, că de-abia îmi puteam menţine capul la suprafaţă. Într-un fel am simţit că nu am voie să clachez şi că trebuie să mă realizez prin educaţie. Am obţinut o diplomă în Sănătate Publică de la Univeristy of Utah; în ’91 m-am mutat în Los Angeles unde am urmat un masterat în psihologie spirituală aplicată. Imediat după aceea m-am casatorit.

 

Bal Blue Heron Bucuresti 2012 Stefania cu bursieriiCum ţi-a venit ideea de a înfiinţa fundaţia Blue Heron?

 

Prin căsătorie viaţa mea s-a transformat mult, atât pe plan social cât şi material; adiţional, a trebuit să fac şi acel salt spiritual interior pentru a mă adapta noii trepte socio-economice: de la cea mai de jos la cea de sus. Schimbările sunt profunde, şi nu neapărat uşor de traversat. Au sosit şi copii şi, cu toate că o perioadă m-am simţit împlinită ca mamă, cu timpul, am avut sentimentul că vreau să mă folosesc de platforma socială şi materială şi să fac ceva şi pentru alţi copii, pentru cei rămaşi în urmă, în România.

Astfel, în 2002 am pus bazele fundaţiei Blue Heron, o fundaţie non-profit activă aici şi în România.

 

Care este scopul acestei organizaţii filantropice?

 

Misiunea acestei organizaţii este îmbunătaţirea calităţii vieţii tinerilor orfani şi abandonaţi din România pentru a le asigura un acces mai larg la oportunităţile pe care le oferă viaţa. De-a lungul anilor, am dezvoltat câteva programe. De exemplu: construirea unor terenuri pentru joacă şi sport în cadrul orfelinatelor, implementarea şi dezvoltarea programelor speciale pentru copii înregistraţi cu HIV sau alte boli paliative, etc dar, în ultimii 7 ani ne-am concentrat pe acordarea de burse universitare pentru tinerii care sunt în grija statului sau provin din situaţii extrem de precare.

 

De ce ai ales acest nume exotic? Blue Heron, adică cocostârcul albastru…

 

Da, este un nume exotic… În misticismul indian, nativ, este simbolul reflecţiei, al contemplării, al menirii noastre spirituale şi al transformării pe plan fizic. Este suma reprezentării viselor noastre interioare.

Cu timpul, simbolul a fost extins şi spre metafore: protejăm cu aripa noastră aceşti tineri şi “îi învăţăm să zboare”, le dăm aripi…

 

Te rog, spune-mi, cum este structurat programul unui copil bursier? Ce responsabilităţi au cei  care au şansa să beneficieze de o bursă din partea fundaţiei?

 

În fiecare an avem 90-100 de studenţi în programul nostru (dintre care 10 chiar şi la medicină!), tineri orfani sau abandonaţi care sunt îndeajuns de capabili şi ambiţioşi să urmeze o facultate. Noi le acoperim taxele universitare (aproximativ 2,200 de dolari/an pentru medicinişti şi 600 de dolari/an pentru restul bursierilor) şi le acordăm o sumă lunară (55 de dolari) care ajută la achitarea unor necesităţi zilnice. Cei care trec la buget, datorită notelor mari, li se acordă până la $400 pe an pentru cursuri de şofer, IT sau de engleză.

Bursieri graduandTinerilor din programul nostru li se cere să frecventeze cursurile universitare la care sunt înregistraţi, să nu figureze cu restanţe la începerea noului an universitar, să prezinte lunar, prin e-mail, inclusiv în vacanţă, un jurnal de activitate adresat Mentorului şi reprezentanţilor Fundaţiei.

De asemenea, studenţii efectuează, în timpul anului de studii, săptămânal, 5 ore de muncă voluntară în cadrul unui centru de plasament sau al unei instituţii caritabile sau din aria lor de studii. Ideea este aceea de a-i ajuta să se clădească şi în interior, în aşa fel încât, atunci când termină facultatea să poată fi capabili să navigheze printre succesele şi provocările vieţii.

 

Cine poate beneficia de aceste burse şi care este criteriul de selecţie? Care este rolul mentorului?

 

Tinerii care sunt sub tutela Direcţiei Generale de Protecţie a Copilului (deci abandonaţi fie la naştere, fie pe parcurs), orfanii crescuţi de bunici, sau de către alte rude aflate în situaţii foarte precare; ei sunt tineri lipsiţi de căldura şi îndrumarea părintească şi care aplică sau sunt deja la facultate (18-26 ani). Oficial, mentorii sunt persoane recomandate de către Fundaţia Blue Heron, membri şi/sau donatori ai acesteia, atât din România cât şi din Statele Unite ale Americii. Aceştia reprezintă un exemplu de succes personal, profesional şi social, constituind un sprijin moral şi o relaţie continuă a bursierilor cu Fundaţia de-a lungul anilor de studii. Ei menţin legătura cu buriserul lunar sau săptămânal, ajutându-l să gândească decizii, sprijinindu-l cu sfaturi şi încurajări. De obicei, mentorii sunt experţi în aceleaşi ramuri de studio ca ale bursierilor: doctorii iau sub aripa lor bursierii de la medicină, inginerii pe ingineri, etc. Adesea mentorii ne mărturisesc că simt, în urma acestei experienţe, că “primesc mai mult decât bursierii” ; iar bursierii ne spun ca “fără mentori ajutorul financiar nu ar însemna foarte mult”.

Deci, până la urmă, mentorul este “lipiciul” programului, felul în care noi putem maximaliza efectul acestor bănuţi strânşi, care sunt cheltuiţi cu multă grijă.

Mentorii conduc mai departe esenţa spirituală a programului, reprezintă sufletul organizaţiei, ceva care nu poate porni decât din inimă, aceştia sunt o energie care nu poate fi nici donată, nici cumpărată.

 

Bal de caritate BH cu HRH Principesa MargaretaDe unde provin donaţiile? Pe lângă români sunt şi personalităţi americane sau oameni de afaceri americani?

 

Donaţiile provin, în primul rând, de la persoane private din SUA (toate donaţiile sunt deductibile de la taxe dat fiind statutul 501 c 3 al fundaţiei), iar în acest an am primit şi un grant generos de la o fundaţie americană.

Legat de Blue Heron , remarcabil  este faptul că ÎNTOTDEAUNA 100% din donaţii sunt folosite direct pentru copii/tinerii din programele noastre.

Fondatorii acoperă TOATE cheltuielile fundaţiei.

Adiţional, aproape in fiecare an, organizăm baluri de binefacere în România.

 

De la înfiinţare până în prezent cât a investit fundaţia Blue Heron şi câţi români au fost norocoşii posesori ai unor burse?

 

Din 2002 şi până acum am strâns peste $1,250,000 de la peste 700 de donatori

români şi americani şi am transformat vieţile a aproape 3000 de copii şi tineri. Dintre aceştia, peste 200 au fost beneficiarii burselor universitare Blue Heron.

 

Cât de des mergi în România?

 

De doua ori pe an, aproximativ câte 7-10 zile. În fiecare an Organizăm o tabără de vară la Râşnov, iar primăvara călătoresc pentru evenimentul de fundraising din capitală şi pentru a vizita şi intervieva bursieri din întreaga ţară.

Tabara BH, RasnovÎntr-un alt articol am declarat “ţara din care mă trag este o sursă de putere, de bogăţie, un loc în care continuu revin atât pentru a ajuta tinerii care merită, cât şi pentru a continua să-mi trag seva dintr-un eter care încă îi este esenţial existenţei mele”… până la urmă…, vizitele mele în România au motive mult mai complexe!

 

 

Soţul tău este un cunoscut producător de  film …se implică şi el în fundaţia Blue Heron?

 

Faptul că mă susţine în munca aceasta este, de fapt, cea mai importantă contribuţie…pentru că salariu nu am şi, în esenţă, îmi folosesc propriul meu timp pentru a duce mai departe aceste eforturi – timp care ar putea fi dedicat lui, copiilor noştrii sau administrării casei.

Adiţional, bineînteles, faptul că pot acoperi 100% din cheltuielile fundaţiei se datorează soţului meu.

 

Ştiu că ai scris si o carte – În căutarea Magicianului Alb” – despre ce este vorba?

 

Magicianul Alb este o carte de dialoguri între mine şi scriitoarea Carmen Firan, o carte unde explorăm teme cu care ne confruntăm zilnic din unghiul psihologiei spiritual aplicate: de la misterul sufletului la frica de moarte, de la anxietate la păcat şi pedeapsă, de la sensul viselor la firele nevăzute care ne ţin conectaţi în roata vieţii în permanentă transformare.

Simbolul Magicianului Alb este descris ca fiind acel Eu mai înalt din interiorul nostru care înţelege legile subtile ale universului, care este în contact direct cu intuiţia noastră, acea parte care are acces la informaţii mai departe de cele cinci simţuri.

În carte spun: “El are ştiinţa de a cerceta şi curajul de a împlini ceea ce este lăsat a fi experimentat şi împlinit pentru a ne simţi împăcaţi cu rostul existenţei” și invit cititorul să mi se alăture într-o călătorie de explorare spre a-şi redescoperi acea parte interioară care deţine bagheta fermecată şi care poate transforma în realitate lumile interioare al căror potenţial doar îl intuim…

Şi nu în ultimul, rând vorbesc şi despre feminitate…care, în opinia mea este pe cale de dispariţie.

 

Ce îţi place cel mai mult în America? Este ceva care îţi displace?

 

Încep cu ce admir cel mai mult aici: Constituţia, şi tot ce au creat „părinţii fondatori” care au fost nişte capete luminate. Au creat un sistem care, în mare, a dat oportunitatea milioanelor de oameni să îşi manifeste potenţialul şi, în acelaşi timp, să servească omenirea într-un fel care ne-a elevat pe toţi.

Îmi place felul în care sunt organizate majoritatea domeniilor şi în special cele din domeniul serviciilor publice, unde adesea lucrurile merg ca pe roate, sunt bine organizate, şi atitudinea celor care te servesc este amabilă, cumsecade. Îmi place ideea că, teoretic, oricine poate ajunge să trăiască proverbialul vis american. Dar cel mai mult îmi place faptul că suntem un melting pot, cu oameni din toate naţiile, religiile, rasele, care se regăsesc în numitori comuni ce transcend graniţele care ne imaginăm că ne separă… Şi îmi place faptul că, dacă te afli într-un oraş cosmopolit poţi participa într-o singura zi la experienţe dintre cele mai diferite: restaurante cu bucătării din toate colţurile lumii, ritualuri în biserici ortodoxe, ashramuri hinduse, moschei şi temple budiste; în orice zi poţi avea experienţe într-o viaţă culturală extrem de bogata şi variată, cursuri în aproape tot şi toate care îţi trec prin cap…Nu îmi displace nimic anume care să fie american, dar mărturisesc că există anumite pericole ce ţin de existenţa umană universală a căror victime putem fi dacă nu suntem vigilenţi: tendinţa spre superficialitate, spre materialism, pericolul de a ne complace într-o existenţă confortabilă şi a renunţa la căile mai grele dar care pot duce la o viaţă mai autentică, mai înaltă.

 

Care este cheia succesului şi a visului american?

 

Curajul de a explora acele infinite posibilităţi care există în viaţa noastră. Cred că America, cu toate ce le are ea, bune şi mai puţin bune, este totuşi naţiunea unde şansele de a ne manifesta visurile sunt cele mai înalte.

Deci cred că este nevoie de curaj, creativitate, o intuiţie bine dezvoltată şi tenacitatea de a nu te da bătut oricât de greu şi anevoios pare drumul – atât timp cât simţi că e alineat cu interiorul!

 

Planuri de viitor…

 

În primul rând să îmi continuu pasiunea vieţii mele: mă consider un pasionat explorator al existenţei noastre spirituale. Trăiesc doar cu un picior pe pământ, jumătate din mine este întotdeauna în căutare de a fi unita cu Divinul. Să extind programul de burse din cele 23 de judeţe ale României în toate 40.

Adiţional, îmi doresc mult să ne extindem şi în Republica Moldova unde procentajul de trafic uman este cel mai ridicat din întreaga Europa: tinerii de vârstele 15-25 ani sunt exploataţi fie sexual, prin muncă silită, sau le sunt preluate organele. Aceasta populaţie care provine din medii precare sunt exact tinerii cu care lucram noi în programele Blue Heron. Prin oferta de burse universitare și educarea lor vom contribuii la prevenirea acestei tragedii. Profit de această oportunitate pentru a lansa un apel românilor care citesc acest articol de a contribui prin donaţii http://www.blueheronfoundation.org sau ca mentori: info@blueheronfoundation.org. Vă mulțumesc.

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors