Archive for the ‘Cultural’ Category

Stihuri ca un curcubeu – “Meditaţii poetice” de Ilie Marinescu

Posted by Gabriela Petcu On September - 30 - 2013

Editura Muzeului Literaturii Române, 2005, 120 p.

MediatiiPoeticeIM

Motto: “De dorul primelor cuvinte/ Imaculate, fãrã vinã,/ Recurg şi eu la oseminte,/ Sã pun în joc a lor luminã. (“Lumină”)

 

„Meditaţiile poetice” ale lui Ilie Marinescu se caracterizează printr-o tehnică picturală specifică. Ilie Marinescu foloseşte tonuri tari, culori reci, reuşind să comunice perfect anumite stări sufleteşti, pe care le zugrăveşte, conferindu-le individualitate, într-un registru în care predomină elementele romantice, amintind de stilul lui Eminescu. Astfel, “Zâmbete gnomice” poate fi considerată o ipostază modernă a “Glossei” marelui nostru Luceafăr: “De milenii iatã, nimeni nu-i schimbat la-nfãţişare./ Teoria darwinistã e cãlcatã în picioare./ Poate doar maniheismul un rãzboi subtil va duce/ Binele ieşind în faţã se trezeşte la rãscruce.”

 

Ilie Marinescu, poetul psiholog

 

Ilie Marinescu debutează în anul 2002 cu volumul de poezii “Maieutica iubirii”. Un an mai târziu, acesta semnează volumul de pamflete şi satire “Oblomovismul Sinarhiilor”, iar în 2005 un nou tom de stihuri, intitulat “Meditaţii Poetice”. Autorul este licenţiat în management la American University “Eminescu Center”, dar şi al Facultăţii de Sociologie şi Psihologie în cadrul Universităţii “Spiru Haret” din Bucureşti. Ilie Marinescu a urmat de asemenea, Academia de Radio şi Televiziune din România, “Tudor Vornicu”, fiind  colaborator la mai multe ziare şi reviste, precum “Buletin de Bucureşti”, “Harababura”, “Zău” sau “Şoc”. Poetul este membru în Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală şi în Colegiul Psihologilor din Romania. Ilie Marinescu a apărut în direct la diverse posturi de televiziune, printre care Kanal D, OTV, DDTV, Naţional TV, Cosmos TV, etc. ca specialist în psihologie. Hobby-urile sale sunt filosofia, literatura, muzica, teatrul, net-ul, etc.

 

Marinescu4“Furtuna se porneşte, seninul iar dispare”

 

Departe de a cultiva o lirică a liniştii, a fericirii, Ilie Marinescu evocă „tristeţi şi bucurii,/ Topite-n soarele amiezii,/ Ascunse-n nopţile târzii” (“Lacrima”). Astfel, poetul desenează în alb şi negru “ore şi secunde” ce “în prafuri se destramã” (“Moartea clepsidrei”), “pe-o cale veşnic grea şi lungã” (“Lacrima”). Tabloul dezolant al acelor “valuri ostenite” din “Glossă”, paleta săracă în culori, imaginea în care “furtuna se porneşte, seninul iar dispare” (“Nostalgie”) vorbesc despre atitudinea contemplativă a poetului în faţa vieţii. Zbuciumul său este subtil înfăşurat, ascuns în această atitudine aproape paralizantă, din care viziunea senină şi calmă este complet absentă.

 

 

Un colţ de Rai

 

Prin contrast, peisajul prezentat în “Vacanţă la ţară” este odihnitor, lipsit de freamătul şi de zbuciumul lăuntric de până acum. Poetul iubeşte liniştea, de aceea ne spune că: “De vacarmul din oraşe fug în fiecare varã/ La cãsuţa bãtrâneascã, undeva pierdutã-n ţarã./ Câtã linişte deplinã este-n acest colţ de Rai/ În a cãrui puritate disting fiecare grai.” Îndrăgostit de liniştea rurală, romantic prin definiţie, Ilie Marinescu cântă o natură feerică, în acelaşi timp clasică, în care se concretizează ca elemente caracteristice « Ciripit de pãsãrele, cântec de privighetoare,/ Vântul mângâind, cu glasul, fiecare pom şi floare. » (« Viaţa la ţară »)

 

„Cine sunt eu?”

 

În „Promenadă veneţiană”, poetul meditează pe tema iubirii şi a fericirii. La fel ca şi la Mihai Eminescu, motivul romantic al florii albastre – „Cum sunt ochii ce-i iubesc,/ Ei cunosc dragostea noastrã,/ Ce-mi dau sensul sã trãiesc” – implică senzualitate, voluptate. Floarea reprezintă efemeritatea, delicateţea, în timp ce albastrul simbolizează infinitul cosmic, aspiraţia. Cu o astfel de reprezentare estetică senină, expresivă şi spontană, Ilie Marinescu găseşte de asemenea, prilejul de a medita asupra condiţiei omului în general şi în speţă, asupra propriei condiţii. Omul este trecător, de aceea poetul se întreabă: „Cine sunt eu? Eu sunt un nimeni,/ Îti pasã ţie dacã eu exist?/ În Univers sunt mii de puncte,/ Dar punctul totdeauna este trist.” („Eu sunt nimeni”)

 

Marinescu9„Critica raţiunii pure”

 

Tristeţea, sentimentul trecerii iremediabile a timpului, regretul filosofic, melancolia îl fac pe Ilie Marinescu să trăiască cu intensitate, în prezentul conştiinţei, desfăşurarea propriului destin. „Am plãtit cu fericirea,/ Fiecare clipã, pas,/ Mãsurându-mi rãtãcirea,/ Biologicul meu ceas.” („Troc”) De altfel, pentru poet, realitatea înseamnă „schisme,…/ rãspunsuri şi-ntrebãri/ Un conflict de mimetisme/ Ne-ncetate frãmântãri.” („Lamentări”)

 

Asemenea lui Immanuel Kant, poetul critică „raţiunea purã” ce îl „pune în dileme”. („Dilemă”) Realităţile obiective ale lui Kant din „Critica raţiunii pure” (Kritik der reinen Vernunft) fac ca poemul „Dilemă” să fie străbătut de idei filosofice de o limpezime clasică şi cu valoare gnomică. Poetul se întreabă dacă „are viaţa un sens, ţintã, sau e trecere de vreme?”, cu atât mai mult cu cât idealurile „în adâncurile firii… sunt urzite,/ Parcã-s rãdãcini de pom, prin pãmânturi rãzvrãtite.” („Dilemă”)

 

„Suflete înrobite”

 

În „Suflete înrobite”, Ilie Marinescu transpune în versuri idei iluministe privind concepţia sa despre condiţia omenească şi despre sensul devenirii istorice. Într-o notă uşor agresivă, poemul prezintă o meditaţie filosofică asupra adevărului că avem „puterea şi dreptul de-a decide/ Asupra vieţii” noastre. Acelaşi poem se detaşează prin atitudinea de dezamăgire pesimistă – prin excelenţă romantică – provenind din filosofia schopenhaueriană, concretizată într-un îndemn-chemare: „O! voi locuitori priviţi bolta cereascã,/ Opriţi-vã avântul de-a fi conduşi de-o mascã.”

 

Un „apel către raţiune”

 

Ştiind că în lume domneşte nedreptatea, poetul abordează conceptele de libertate, egalitate şi fraternitate în „Apel către raţiune”. „Ce religie spuneţi cã-i mai sus decât alta,/ Când o singurã forţã ne vegheazã din Cer,/ Sã uitãm de Azore sã uitãm şi de Malta;/ Cã putem sã fim liberi încã astãzi mai sper.” Fiecare om are rolul său în lume, dar ca întreg, ca omenire, „Destinul nostru este sã trãim împreunã,/ Indiferent de rasã, de etnie, culoare” („Apel către raţiune”).

 

Marinescu5„Se naşte înc-o primãvarã”

 

Având intuiţia fericirii, dar şi a fragilităţii fiinţei umane, autorul înţelege că în cele din urmă, condiţia omului este tristă, pentru că este repede trecător. Omul nu poate păstra, atunci când trăieşte, clipa fericirii. Tema timpului aduce încă o dată, ecouri eminesciene în poezia lui Ilie Marinescu. „Am strâns în braţe timpul pribegit,/ Al anilor ce-şi cãutau cãrarea/ Şi-am fost doar pentr-o clipã fericit,/ În rest prietenã mi-a fost uitarea”. („Uitarea”)

 

De altfel, poezia lui Ilie Marinescu nu merită a fi dată uitării. Dacă „peste toate se aşterne,/ Tãcerea albã care cerne” („Anotimpuri”), în poemele sale „se naşte înc-o primãvarã” („Anotimpuri”) şi trăieşte speranţa. De aceea, nu ne rămâne decât să îi citim „Meditaţiile poetice” şi să îi urmăm îndemnul: „Curcubeul priviţi, are aceeaşi cununã,/ De ne naştem în locuri diferite sub Soare.” („Apel către raţiune”) Indiferent unde ne aflăm pe Terra, vom fi îmbogăţiţi sufleteşte dacă vom contempla culorile curcubeului poetic creat de Ilie Marinescu.

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Mary Roman„Pot spune că am învăţat să trăiesc, învăţând să joc….”

 

A intrat în State ca…”extraterestra”

Se pare că există ceva în aer in  zona Los Angeles… deoarece, din ce în ce mai mulţi  români din lumea literară, a cinematografiei sau a medicinii, scriu adevărate poveşti de succes – the romanian-american dream se trăieşte cu ochii deschişi. O poveste de succes, in devenire, poartă numele Maria Roman. “Extraterestra” Maria Roman şi-a făcut intrarea în State datorita vizei O1. Acest tip de viză se acordă celor cu abilităţi unice, extraordinare, mai exact,vorbim de  Alien with Extraordinary Abilities.

 

Iată,  România continuă să exporte frumuseţile sale naturale – aici fac referire la româncele care au ales, în fapt, să se auto-exporte şi să aleagă “păşuni mai verzi” unde  să-şi poată etala plenar talentul şi abilităţile profesionale – în cazul Mariei fiind vorba de actorie.  În opinia ei :“ Arta prin care mă exprim cel mai liber este actoria. Cred, de altfel, că suntem cu toţii nişte artişti care lucrăm la propria capodoperă – viaţa noastră.” O tânară frumoasă, of course, care, de multe ori, este asemănată, fizic, cu Jenifer Aniston, atacă Hollywood-ul cu armele  sale  proprii: frumuseţe, talent şi inteligenţă nativă. A ajuns pe “ pământul făgăduinţei” în anul 2007 şi a dorit să urmeze aceeaşi şcoală de actorie precum a idolului ei – Marlon Brando – The Actors Studio. După trei ani de munca asiduă şi-a încununat pereţii cu un master  al prestigioasei şcoli de actorie din New York.

 

Succesul  începe să prindă contur  şi nu va trece mult timp  până când o vom vedea – într-o  pelicula cinematografica made in Hollywood –  alături de actorii ei preferați  – Woody Harrelson sau Charlize Theron.

 

“Suntem cu toţii nişte artişti care lucrăm la propria capodoperă – viaţa noastra”

 

Maria RomanMaria, de ce ai ales o cariera în lumea cinematografică?

 

Am ales să devin actriţă după ce am terminat liceul la profilul mate-fizica, căutând să fac ceva care sa mă entuziasmeze, care să mă ajute să descopăr cine suntem şi ce scop avem pe pământ. Ştiu acum că suntem la origine unde electro-magnetice care au manifestat corpul fizic iar scopul meu în viaţă este să păstrez o vibraţie ridicată susţinută de dragoste şi să le aduc oamenilor aminte că avem un potenţial limitat doar de frică. Rolul actoriei a fost, încă din antichitate, de a purifica şi deci  de a elibera sufletul prin catharsis, la care se ajunge prin empatie. Cinematografia este o formă mai nouă a acestei arte, pe care eu m-am focusat înţelegând în State importanţa specificităţii. Îmi place la fel de mult să fiu pe scenă, ca şi în faţa camerei, dar o prefer pe cea din urmă din mai multe motive, principalul fiind faptul că la teatru oamenii vin acceptând din start convenţia. Camera se lasă mai greu păcălită. Regizorul poate trişa mai uşor în acest mediu, dar actorul este monitorizat atât de aproape, încât singura şansă de excelenţă este de a fi cu totul prezent.

 

Oren Moverman, unul din film-makerii mei preferaţi, mi-a împărtăşit, la un moment dat, crezul său cum că ‘actoria este cea mai grea meserie din lume pentru că această artă constă în a fi mereu prezent, şi asta este cea mai grea provocare pentru orice fiinţă umană, să trăiască în prezent. Pot spune că am învăţat să trăiesc, învăţând să joc….

 

Când a început odiseea ta în State? Unde ai făcut prima escală pe teritoriul american?

 

În State am plecat în 2007 pentru că am vrut să am aceeaşi pregătire în actorie ca şi cea a lui Marlon Brando. Am crezut că a învăţat meseria la Actors Studio, aşa că m-am dus să-mi iau master-ul de la această şcoală din NY. În cei trei ani petrecuţi acolo am învăţat enorm despre mine, despre actorie şi despre viaţă, dar cred ca cea mai importantă descoperire a fost să înţeleg ceva ce chiar Einstein ne-a dezvăluit :’Imaginaţia este mai importantă decât cunoaşterea.’ Este un adevăr universal esenţial în această propoziţie, care a fost trecut prea uşor cu vederea în societatea modernă bazată, prea mult, pe o logică ce poate deveni distructivă…..

 

Un alt aspect crucial al pregătirii mele în NY a fost să înţeleg că, deşi am ales să-mi petrec viaţa în lumea artei, actoria a ajuns una din afacerile cele mai bine plătite şi de o imensă influenţă. Aşa că a trebuit să-mi revizuiesc toate ideile şi principiile pe care le-am avut până atunci despre ceea ce trebuie să fac, dacă vreau, cu adevărat, să am o platformă de unde să-mi desfăşor arta.

 

Mara Ro“A dat” New-York-ul pe Los Angeles

 

De ce ai ales New-york-ul?

 

Este cumva paradoxal şi amuzant faptul că m-am dus la NY să fiu artistă, dar am avut nevoie să trăiesc în unul dintre cele mai industrializate oraşe din lume, ca să găsesc un echilibru între ce are sufletul meu de spus şi ce a fost lumea programată să ceară.. După ce am terminat şcoala, am decis sa rămân în State şi mi-a luat un an şi jumătate să obţin viza.

 

Cu toate acestea, simţeam ca NY-ul nu este locul potrivit mie. Tot cimentul acela mă făcea să mă simt prizonieră şi să fiu sub o continuă presiune. Am întrebat-o pe managera mea de acolo, Annette Alvarez, care este şi sponsorul meu pentru viză, dacă mă sfătuieşte să mă mut în LA sau să stau acolo. Mi-a spus că este foarte important să trăiesc într-un loc unde eu mă simt bine, deoarece greu va fi oriunde. Aşa că mi-am făcut bagajele şi am venit în LA unde am găsit, într-adevăr, echilibrul pe care nu-l avusesem niciodată.

 

Ce îţi place în Los Angeles – oraşul îngerilor – al doilea oraş ca mărime din State, după New-York?

 

Ce iubesc cel mai mult aici este mediul natural, soarele permanent, apusurile superbe, iernile care aduc curcubee cu aproape fiecare ploaie, dealurile unde merg să alerg, oceanul, păsările cântătoare şi încântătoare, mirosul de iasomie înstelată, ca aici şi iasomia este stea!;) Când eram în România, nu eram conştientă de cât de important este să petreci timp în natură şi-mi pare rău că nu am profitat mai mult de frumuseţile natale, a trebuit să trăiesc cinci ani în închisoarea de zgârie nori, ca să caut confortul mamei natură.  

 

Cum ţi se pare LA faţă de New York? Este adevărat că cei din New York sunt mai repeziţi, mai grăbiţi, mai tupeişti ? Sunt nişte  workaholics,nu crezi?

 

Deprivaţi de aceasta, oamenii in NY sunt într-adevăr foarte agitaţi, grăbiţi mereu, porniţi mereu la atac, aveam senzaţia că nimeni nu mai are timp sa trăiască, preocupată doar sa supravieţuiască. Eu nu cred că menirea noastră este să muncim, nu suntem furnici, cred, cum spuneam că menirea noastră este să creăm şi singura diferenţă este în intenţia pe care o punem în spatele fiecărei acţiuni. Ideea este să facem ce suntem predispuşi să facem mai bine ca să evoluăm ca specie, şi nu să ne fie exploatat talentul în schimbul banilor. Când au numit oraşul, am suspiciunea ca s-a făcut o greşeala de tipar. Trebuia să fiu New Work! ( râde). Aşa este, sunt workaholics – munca, munca şi iar munca! Un mare pericol în societatea noastră, îmi pare mie că vine din faptul ca sunt oameni care nu fac altceva, decât să-şi facă treaba. Avem nevoie de mai mult discernământ când îndeplinim ordine sau primim sarcini. În NY, toate industriile funcţionează la maxima capacitate, acolo este Wall Street şi oamenii sunt uşor abrutizaţi din cauza asta. LA-ul este mult mai prietenos, oamenii aici au timp de mai multă compasiune. În plus, îmi place foarte mult să conduc maşina vreau sa zic!(râde). Şi am nevoie de spaţiul meu intim, preiau prea uşor energiile altor oameni şi mersul cu metroul în NY, mă secătuia şi mă lăsa foarte vulnerabilă. Dar motivul pentru care trăiesc în LA este , bineînţeles, pentru că vreau să fac filme şi aici se dau Oscar-urile!

 

Cum ţi s-a părut şcoala de actorie din NY?

 

Actors Studio este tot ce mi-am putut dori de la un program din perspectiva învăţării meşteşugului. Sunt aceleaşi principii  ca şi cele pe care este bazată şcoala românească de actorie, doar ca Lee Strasberg, fondatorul şcolii de la NY, le-a adaptat gândirii mult mai pragmatice specifică americanilor. Un lucru care m-a frapat a fost relaţia profesor-elev, care este uşor diferită de cea din România. Aici profesorii au mult mai mult respect pentru studenţi. Aceasta, poate pentru că sunt plătiţi din împrumuturile pe aceştia le-au făcut ca să-şi poată continua educaţia, sau poate că este doar un principiu sănătos bazat pe randamentul mai mare pe care un student îl are atunci când acesta se simte apreciat şi tratat ca un egal. Am mai observat şi nişte mecanisme foarte interesante care contribuie la desfăşurarea bună a lucrurilor, pe care sper să le poată adopta şi românii, la un moment dat.

 

De exemplu, daca ceva nu merge perfect (şi până la urmă, este ceva pe lumea asta ce merge perfect?!), nu se apucă nimeni să comenteze o problema, dacă nu vin şi cu o soluţie. Pentru că în acel moment, ei devin problema! Aşa că mai bine respiri adânc şi vezi ce poţi face tu ca să contribui. Ceea ce mă aduce la o mare revelaţie pe care am avut-o în cursurile de acolo – respiraţia!

 Maria Roman profile

“Ar trebui să fim învăţaţi cu toţii la scoală cum să respirăm…”

 

Te rog explică-mi   această revelaţie…Cum adică ai învăţat să respiri?

 

Da, serios, m-au învăţat sa respir!  Majoritatea oamenilor nu sunt conştienţi de cât de importantă este, deşi ştim că este primul lucru pe care îl facem când venim pe lume şi plecăm când ea încetează. Cele mai multe probleme de sănătate sunt legate de stres iar o respiraţie corectă poate vindeca multe dintre ele. Am învăţat la orele de vorbire ca o respiraţie corectă, pe care bebeluşii şi animalele o au, este că plămânii simt nevoia de aer, se încarcă, apoi aerul se eliberează, iar apoi este o secunda de pauză, când totul este bine, până când plămânii simt din nou nevoie de aer, iar ciclu se repeta. Cuvintele cheie sunt ‘eliberează’ şi ‘pauză’. Viaţa de zi de zi ne pune mereu în situaţii tensionate iar noi ne încrâncenăm să rezolvăm tot soiul de dificultăţi aşa cum ne duce capul, iar asta ne afectează sănătatea. Concentrarea nu este acelaşi lucru cu tensiunea. Avem nevoie de prima, dar tensiunea este cea care ne împiedică să vedem lucrurile clar.  De aceea, tensiunea trebuie eliberată prin respiraţie. Iar în acea pauză, de după, suntem deschişi să primim informaţii din univers, prin intuiţie. Şi, tot de acolo se crează. Înainte de Studio, pregătirea mea pentru un rol era o luptă de a ajunge emoţional acolo unde creierul meu ştia că trebuie sa ajung. Era un chin, iar când ajungeam, în sfârşit, unde vroiam, eram prea secătuită ca sa mă mai bucur. Apoi am înţeles cum să nu-mi mai fac idei despre cum cred eu ca ar trebui să fie, ci să descopăr asta lucrând cu specificitate şi adăugând câte o nouă dimensiune cu fiecare repetiţie. De exemplu, la o repetiţie mă concentram pe spaţiul în care se desfăşoară acţiunea, în alta pe relaţia cu celelalte personaje, în alta pe ce s-a întâmplat chiar înainte de scena respectivă, în alta pe posibile supra-senzaţii(daca e cald, frig, am vreo durere etc..) si uşor, uşor, personajul şi scena prind viaţă, iar terenul este pregătit pentru ca muzele să vină şi să facă şi ele treaba.(râde). Ar trebui să fim învăţaţi cu toţii la scoală cum să respirăm

 

Care sunt  filmele în care ai jucat până acum? Care sunt actorii tăi favoriţi?

 

Am jucat, în mod surprinzător, mai mult în filme S.F şi thrillere. Eu sunt cea surprinsă pentru că nu acesta este genul meu preferat de filme consumate. Dar îmi place enorm să lucrez la ele pentru că mă simt foarte bine în situaţii emoţionale extreme. Şi-mi place să alerg prin păduri, să stau cu orele pentru machiaje speciale. Da, chiar îmi place. Nu-mi place la fel de tare că am murit în majoritatea filmelor în care am jucat, dar se pare ca rolul de victima îmi vine bine. Dar şi când o sa supravieţuiesc, de-abia aştept momentul răzbunării!(râde)

 

Cât despre actori, i-aş numi pe Woody Harrelson şi Charlize Theron dintre actorii mei preferaţi. Pentru că arată super bine. Glumesc!  Pentru că se transformă de la un personaj la altul într-un mod fascinant. Iar Woody Harrelson este dovada faptului că dacă eşti bun, nu te poate nimeni asocia cu un singur personaj, fie ea memorabilă performanţa. Pentru că el s-a lansat jucând personajul cu propriul lui nume, Woody, în ‘Cheers’. Apoi a făcut ‘Născuţi Asasini’, ‘Propunere Indecentă’, ‘Albii nu pot să sară’, ‘Mesagerul’ şi multe, multe alte roluri, care mai de care mai variate!Iar Charlize Theron a fost de-a dreptul de nerecunoscut în ‘Monstrul’. Dar a primit recunoaşterea cu un Oscar!

               

Maria Roman and Danny Trejo„Aici se zâmbeşte, se pun orgoliile de o parte, şi se caută soluţii.”

 

Ce te-a atras la America? Cum ţi se par americanii?

 

Nu pot spune că America mă atrage în mod deosebit. Dar, Los Angeles-ul da! Îmi place că americanii fac lucrurile să funcţioneze. Europenii îi acuză de superficialitate, dar aici se munceşte atât de mult, încât nu este timp de dobândit prea multe cunoştinţe generale. Nu spun că este bine sau rău, îmi place să cred că am renunţat să judec lucrurile după aceste criterii relative. Dar îi înţeleg şi le apreciez determinarea. Şcolile de aici pregătesc învingători, sunt învăţaţi de mici că pot face şi pot obţine orice. În România, în şcoală, ne învaţă resemnarea. Pentru că acesta este mesajul Mioriţei care ştim cu toţii că ne reprezintă. Pe americani îi învaţă ca sunt lideri. Ceea ce este adevărat. America a fost constituită cu scopul de a conduce economic lumea, şi a devenit, în foarte scurt timp, o putere de maximă influenţă în plan mondial. Americanii au asta în sânge. O viaţă emoţională prea intensă este neproductivă, iar aici totul se măsoară în randamentul lucrului. Jay Leno a spus la un moment dat că ‘În alte ţări, oamenii au prieteni. În America, psihologi.’ Dar eu mi-am făcut aici, în LA, prieteni minunaţi! Poate pentru că sunt un bun psiholog.(zâmbește). Un lucru interesant este acela că diferenţa majoră socială este zâmbetul afişat aici în mod constant. Mulţi non-americani îi acuză de falsitate din această cauză. Dar este ceva extraordinar ce face zâmbetul acesta la nivel social, chiar şi când este unul fals. Şi anume, păstrează o atmosfera decentă, chiar şi în situaţii critice. În România, oamenii sunt obişnuiţi să exprime orice gând sau atitudine negativă, iar asta, de cele mai multe ori, nu face decât să agraveze lucrurile, să încingă spiritele şi se crează un şi mai mare conflict. Aici se zâmbeşte, se pun orgoliile de o parte, şi se caută soluţii. Şi zâmbetul devine, până la urmă, natural.

 

Există vreun loc special în State care te-a impresionat?Cât de des mergi în România?

 

Ca loc, cel mai mult în State mi-a plăcut la “Burning Man”, în deşertul din Nevada. Am fost acolo acum doi ani să filmăm un documentar intitulat ‘Burning Man and the Meaning of Life”. Este un loc cu totul special, un festival al vieţii aş spune, în care, timp de o săptămână se crează o lume bazată pe dragoste, libertate, compasiune şi dăruire, unde oamenii vin să experimenteze cam cum ar trebui să fie societatea  noastră de fapt. Doar că este în deşert, dar asta pentru că, la final, se arde tot ce a fost creat, ca să ne reamintim de efemeritatea lucrurilor materiale. Rămâne, în schimb, un sentiment de apartenenţă şi comuniune ce nu mai poate fi uitat. În ţară vin cam odată pe an. Nu  cred m-aş mai întoarce definitiv, dar mi-ar plăcea să merg cât mai des şi, de ce nu, să şi filmez în România.

 

Îmi petrec timpul pregătind norocul…”

 

Cu ce te ocupi în timpul liber? Care sunt hobby-urile tale?

 

Timpul liber mi-e o noţiune destul de străină pentru că privesc actoria mai mult ca pe un mod de viaţă, decât ca pe o meserie. Dar când nu filmez, am grija de instrument. Adică de corp, spirit şi suflet. Înot, alerg, merg la screening-uri, evenimente, sunt mai mereu pe IMDB, caut să cunosc cât mai mulţi oameni cu care să colaborez. Cu alte cuvinte, îmi petrec timpul pregătind norocul, adică făcând tot ce pot ca să mă aflu la locul potrivit la timpul potrivit. Cam asta cred eu că este norocul. Îmi place enorm să călătoresc, să văd cât mai multe locuri noi dar şi mai mult îmi place să filmez în cât mai multe locuri noi! Şi să citesc mi-a plăcut dintotdeauna, dar acum citesc mai mult pe la filmări, între cadre, pentru că prefer să văd filme când sunt acasă.  

 

Ce proiecte de viitor ai?

 

Am înţeles că trebuie să-mi creez propriile oportunităţi, aşa că pun la cale filmarea unui scurt-metraj scris de Irina Nedelcu, o comedie absolut delicioasă pe care am filmat-o în România, în regia lui Cristian Georgescu. Vrem să-l filmăm şi în engleză, aici în LA, în regia lui Ben Berkowitz. Sper să reuşim să-l facem anul acesta, pentru că în ianuarie începe pilot season, şi, timp de 4 luni, se dau probe pentru noul val de seriale ce vor fi propuse televiziunilor . Am semnat de curând cu o nouă agenţie, All American Rascals, aşa că anticipez că voi fi ocupată în acea perioadă. La sfârşitul lui ianuarie voi fi în Mexic, în juriul Festivalului Internaţional de Film Extrem ‘San Sebastian din Veracruz’, organizat de Fabrizio Prada, filmmaker pe care l-am cunoscut în România.

 

Ce sfat ai oferi celor care se gândesc să ajungă în State ?

 

Sfaturi pentru cei care vor să ajungă în State……, sunt în măsură sa dau doar din propria-mi experienţă, deci celor care vor să vină aici ca actori sau filmakeri. Este foarte important să se afirme întâi în România, pentru că este mai uşor, fiind ţara unde s-au născut şi pregătit, o ţară mică şi cu o industrie cinematografică pe cât de redusă cantitativ, pe atât de importantă calitativ. Mie mi-a luat foarte mult timp să înţeleg importanţa expunerii, atât ca lucru la orice proiecte ce pot fi văzute, cât şi ca apelarea la oamenii din industrie care ar vrea sa lucreze. Eu am crezut ca îmi voi crea o reţea de cunoştinţe din oamenii cu care voi lucra, dar acum înţeleg că este mai mult invers, întâi cunoşti oameni, iar apoi lucrezi cu ei. Vorba aia – Contează pe cine cunoşti. Mai mult de atât, contează cine te cunoaşte pe tine! I-aş mai sfătui şi să nu refuze proiecte pe principii artistice. Andy Warhol a făcut celebră fraza spusă de filozoful Marshall McLuhan :”Art is what u can get away with”, pe care as traduce-o: “Arta e ce poţi să-I convingi pe alţii că e arta”. E bine de ţinut minte că cinematografia e o industrie în care trebuie întâi să exişti ca participant, ca să-ţi poţi permite apoi luxul de a crea după propriul gust artistic.

 

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

 

 

 

Lavinia - Miss WorldRomânia este o ţară foarte frumoasă, cu peisaje superbe şi bogată în resurse minerale.Tezaurul României este întregit prin prezenţa femeilor frumoase care sunt o sursă naturală de bogăţie.

În momentul de faţă, România, este emblematică prin Dracula, Nadia, Năstase si Hagi. Dar, se profilează cu rapiditate un profil nou pentru România, şi anume: oază a frumuseţilor naturale care încep să fie şi exportate. Mai precis se autoexportă.

 

Recent, am avut plăcerea să întâlnesc una din frumuseţile României – Miss World Romania 2010 – Lavinia Postolache. Asemenea multor români – a părăsit România şi, la numai 17 ani, a ajuns în State în cautarea ElDoradului american.

După o scurtă “escală” în New York, Miss World Romania 2010 a aterizat în oraşul îngerilor – Los Angeles – oraş în care se ţes cele mai frumoase vise, locul de unde se dă ora exactă în lumea cinemtografiei.

În opinia mea, Lavinia are şanse destul de mari de reusita, pentru că o recomandă inteligenţa şi frumuseţea fizică. Primul pas a fost făcut. În tentativa ei de a deveni actriţă, timp de doi ani, a urmat cursurile de la New York Film Academy.

Piteşteancă la origine, Lavinia nu este doar un chip frumos, ci şi o tânără inteligentă, ceea ce face din ea un combo “letal” care o va ajuta să izbândească în redutabila „junglă hollywoodiana” unde aspiră să dea lovitura. Debutul în lumea modei a fost realizat în România, la vârsta de 15 ani, prin reclamele pentru produsele de păr Matrix. Tot în ţară, au urmat numeroase prezentari de modă pentru cunoscuţi creatori români cum ar fi, Cătălin Botezatu sau Irina Schrotter, dar şi colaborări cu multe agenţii de modeling din întreaga lume.

Lavinia Postolache a fost implicată în evenimentele Sunflower Children, aflate sub patronajul Helenei Hudova, participand la o prezentare Armani.

Ambiţia, modestia , maturitatea în gândire şi posesoare a spiritului de tip ” I can do it”, definesc portretul unei femei învingatoare, determinată să îmblânzească “jungla hollywoodiană” si să se lase sedusa de mirajul ei. În odiseea sa de cucerire a Hollywood-ului, este perfect conştientă că doar frumuseţea fizică nu este garantul reuşitei şi de aceea mizează şi pe “materia cenuşie” din dotare. Aşa că: Hollywood, păzea!

 

Când ai ajuns în USA, care a fost primul popas şi cum ai perceput impactul cu o “altă lume” ?

În USA am ajuns ca exchange-student în anul 2006. Primul popas a fost chiar în California , în Lodi, unde am studiat anul trei de liceu şi am locuit la o familie de americani. Impactul nu a fost foarte dur, deoarece aveam ceva cunoştinţe despre America.

Îmi făcusem temele vis-a-vis de ceea ce înseamnă America şi ştiam ” cam cu ce se mănâncă”.(râde) Cel puţin aşa credeam eu. Însă, surpriza cea mare a fost să constat că ceea ce citisem în cărti şi vazusem în filme, chiar era adevărat. Mă aşteptasem să fie o exagerare, ceea ce ştiam din filme, dar realitatea m-a contrazis la modul cel mai placut.

 

Cum te-ai acomodat şi ce te-a impresionat cel mai mult?

Când ai numai 17 ani, acomodarea este mult mai uşoară. M-am acomodat foarte repede şi de la bun început am încercat să mă pun la punct cu toate noutăţile din jurul meu. Am încercat să fiu un “fast learner” ( învăţăcel rapid – n.a).În tentativa mea de a mă ajusta la noul mod de viaţă, un rol important au jucat cei din jurul meu a căror prietenie şi dragoste m-au ajutat să mă acomodez foarte repede şi să mă simt ca …acasă! Elevii şi profesorii m-au înconjurat cu dragoste şi m-au acceptat cu prietenie, astfel făcând din “aterizarea” mea pe pământul american, una foarte gentilă.

 

lavinia 1În 2010 ai câştigat MISS WORLD ROMÂNIA. Ai devenit celebră . Cum ţi-a afectat viaţa acest titlu care iţi punea pecetea de ,,cea mai frumoasă femeie din România”?

Să nu exagerăm. Este prea mult spus – ” cea mai frumoasă femeie din România”! Corect ar fi: “cea mai frumoasă dintre concurentele prezente în acel moment”. Aş vrea să precizez că la aceste concursuri de frumuseţe nu se jurizează doar aspectul fizic. Juriul caută în caştigătoare o îmbinare a calităţilor fizice cu cele morale şi intelectuale; este un sumum de calităţi care decide câştigătoarea. Oricum, eu sunt mândră că am obţinut acest titlu. Nu pot spune că mi-a afectat viaţa prea mult, dar cu certitudine pot spune că viaţa mea s-a îmbunătăţit.

În USA, ca şi în multe alte ţări, titlu de Miss World iţi conferă calitatea de persoană publică şi eşti tratată cu mult respect. În România, din păcate, nu există o tradiţie puternică în acest sens, iar unii români înca mai sunt ” subjugaţi” unei tipologii învechite bazate pe prejudecăţi vis-a-vis de titlu de Miss.

 

De cât timp eşti în LA? Ce studii ai urmat? Ai cunoscut ceva celebrităţi de la Hollywood?

Iniţial, am studiat un an la International University of Monaco , după care m-am mutat în State şi mi-am continuat studiile la New York Film Academy, unde am studiat încă un an. În cel de-al doilea an, 2010, m-am mutat la Los Angeles, unde mă aflu şi acum. Am avut ocazia să particip la evenimente mondene, care sunt ceva cotidian în LA şi unde am putut socializa cu celebrităţi din lumea Hollywod-ului. Numele lor au mai puţină importanţă pentru că nu vreau să atrag atenţia asupra mea dezvăluind numele acestora. Nu este un lucru mare să-i cunoşti, ci să lucrezi cu aceştia. Mi-ar plăcea să lucrez cu Martin Scorsese, Guy Ritchie sau Quentin Tarantino.

 

Ce îţi place în USA? Este ceva ce îţi displace ?

Îmi place aerul cosmopolitan al Americii, diversitatea de oameni, de produse, de emisiuni TV, de tot ce vrei. Îmi place că în America poţi visa cu…ochii deschişi. Şi visând cu ochii deschişi, unele vise pot deveni realitate. Ce nu îmi place? Mâncarea nu are gustul de acasă. În special fructele. Nu au niciun gust, aici, în State. Îmi este dor de gustul fructelor din copilăria mea din grădina bunicilor. Îmi lipseşte supa pe care o savuram cu atâta plăcere în România.

 

Ce faci în timpul liber? Hobby-uri?

Îmi place foarte mult să citesc. Iubesc teatrul şi filmul şi fac foarte mult sport. La capitolul hobby aş putea menţiona că sunt o mare amatoare de tenis, şah şi de echitaţie.

 

lavinia 2Ce faci ca să te menţii în formă? Care este secretul? Sunt sigur că multe tinere ar fi curioase să afle „reţeta” unei siluete frumoase…

Pentru mine sănătatea este pe primul plan. De aceea nu fac abuz de diete “magice” şi evit mâncarea fast food. În general prefer mâncarea gătită şi slabă în grăsimi. Recent însă, am descoperit o nouă metodă: the bar method. The bar method este un mix de yoga, pilates şi balet. Este un program excelent care mă ajută să mă menţin la forma dorită.

 

Care oraş ţi-a placut cel mai mult şi ce ai dori să vizitezi în USA?

New York-ul este şi va rămâne oraşul sufletului meu. Am locuit acolo aproape un an pe perioada primului an de studiu de la New York Film Academy. Este oraşul în care nu te plictiseşti niciodată.Un oraş cosmopolit cu o arhitectură superbă şi cu un ritm ameţitor de viaţă. Îmi place viaţa ” fast pace”( ritm rapid – n.a). Pe viitor aş vrea să vizitez oraşul Washington. Cred că este păcat să locuieşti în USA şi să nu vizitezi capitala. Dar America are foare multe locuri pitoreşti şi inedite care merită vizitate. Până atunci aş vrea să mă concentrez asupra carierei.

 

Cu ce te ocupi în prezent? Ce carieră ai vrea să urmezi?

În prezent fac stagiul pe care NYFA mi l-a oferit pentru un an de zile. În continuare am aplicat pentru viza O1 care îmi va da dreptul să muncesc în domeniul artistic. Este normal să îmi doresc o carieră conformă studiilor, adică în domeniul cinematografiei. Îmi place lumea filmului şi mi-aş dori să reuşesc să îmi văd numele pe afişele cu filmele produse la Hollywood.

 

lavinia 3Trăieşti în oraşul îngerilor, capitala mondială a filmului, oraşul cu cele mai multe celebrităţi. Cum ţi se par americancele? Sunt mai frumoase decât româncele ?

În Los Angeles sunt multe femei frumoase. Este un oraş foarte divers şi sunt frumuseţi din toate colţurile lumii. Am cunoscut şi americance autentice, dacă aş putea să mă exprim aşa, care sunt foarte mândre de faptul că sunt cetăţeni americani şi care nu au avut nicio undă de discrimare faţă de mine, nepăsându-le că sunt româncă, indiancă, chinezoaică sau de altă naţionaliate. Tot ce le-a interesat a fost caracterul meu şi calitatea mea de om. Cât priveşte frumuseţea nu aş putea spune că femeile din America sunt mai frumoase sau mai urâte decât româncele. Doar că sunt frumoase în felul lor; este un alt fel de frumuseţe.

 

Este o povară  frumusetea? Ce planuri ai în viitorul apropiat ?

Cred că este o povară să fii doar o tânară frumoasă şi lipsită de alte calităţi. Dacă eşti inteligentă, ai un caracter şi o educaţie aleasă, frumuseţea este un atu care întregeşte persoana, este, dacă vrei ,” cireaşa de pe tort”.(râde)

În general , femeile frumoase şi deştepte reuşesc în viaţă. În primul rând aştept să-mi fie aprobată viza O1, după care am nişte proiecte destul de importante în domeniul media. Aş vrea, mai întâi, să se finalizeze după care voi putea oferi mai multe detalii.

 

Ai cunoscut români în zona LA? Cum ţi se par?

Da, pot spune că cei mai buni prieteni ai mei, în momentul de faţă, sunt românii pe care i-am cunoscut aici în LA. Îmi place să socializez cu românii din LA, iar uneori merg şi la evenimentele româneşti . Românii de aici mi se par, totuşi, diferiţi de cei din România , în sensul că sunt mult mai atenţi să respecte legile, mai responsabili şi poate prea preocupaţi de cariera lor.

 

Mai vrei să te întorci în ţară?

Da, doresc să mă întorc în România, însă, doar ca turist. Vreau să îmi văd familia şi prietenii, dar viitorul meu este aici în America şi sper să reuşesc să îmi ating ţelurile. Eu m-am acomodat foarte bine şi nu mă văd în altă parte. Casa mea, acum, este America. România va fi cealaltă casă a mea, casa de peste Ocean….

 

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

IntreZambeteMotto: Nu ştiu de ce preferăm totuşi, culoarea gri!”

 

Un renumit critic literar, Mihail Belinski, spunea că „Arta este gândire în imagini”. Un astfel de exemplu de gândire în imagini este şi volumul „Între zâmbet şi suspin”, avându-l ca autor pe Petru Lascău. Asemenea unor tablouri dintr-o expoziţie, „Între zâmbet şi suspin” se constituie că o demonstraţie a ceea ce înseamnă corespondenţa dintre arte. Întocmai unei pânze expuse într-o galerie, fiecare zâmbet şi suspin scris de Petru Lascău în această carte, se distinge prin caracterul său de sine-statator, prin plasticitate şi culoare.

 

Petru Lascău este pastorul bisericii „Agape” din Phoenix, Arizona şi autorul volumelor de proză: „Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”, „Lupta cu somnul”, „Memoriile lui Eutih”, „Risipitorii”, „Apostolii Domnului Isus” şi „Familiile patriarhilor”.

 

„Imagini văzute prin fereastra lumii”

 

„Între zâmbet şi suspin” este o colecţie de povestiri, cugetări, întâmplări, citate, pe care Petru Lascău le-a utilizat ca ilustraţii în predicile sale. Baza informativa a acestor pilde este, aşa după cum afirmă chiar scriitorul, viaţa însăşi. Valoarea volumului „Între zâmbet şi suspin” constă în iniţiativa de a consemna în mod obiectiv, o serie de învăţături ce au conferit sarea şi piperul prezentărilor rostite de Petru Lascău, de la amvon. De asemenea, rolul acestei cărţi este şi acela de a fi o sursă de inspiraţie şi o influenţă pozitivă pentru alţi slujitori ai lui Hristos, care la rândul lor, împărtăşesc şi se împărtăşesc din Cuvântul lui Dumnezeu. „Am adunat de-a lungul anilor aceste întâmplări pe care unele le-am trăit, altele le-am auzit, altele le-am citit. Pe toate însă le-am folosit mereu în predicile mele, pentru că ele nu sunt decât imagini văzute prin fereastra lumii, imagini care zugrăvesc o realitate de dincolo de fire, din lumea mirifică a lui Dumnezeu. Fie un zâmbet, fie un suspin născut din cititul acestor rânduri, este răsplata muncii mele, şi o nouă speranţă în mai bine, şi mai frumos a sufletului iubitor de adevăr. Am scris aceste rânduri şi în speranţa că unele din povestirile sau frazele acestei cărţi vor sluji predicatorilor sau altor vorbitori publici, făcându-le vorbirea mai colorată şi mai accesibilă ascultătorilor lor, prin forţa de etalat a ilustraţiilor.”

 

Foarte puţini oameni aleg în mod voit între bine şi rău”

 

„Între zâmbet şi suspin” este structurata pe patru capitole – „În lupta cu noi înşine”, „În lupta vieţii”, „În viaţa de familie”, „În familia lui Hristos”. Este interesant de remarcat gradaţia ascendentă, ideea de a porni de la particular, de la luptă pe care o avem de dat personal cu firea pământească, eul nerenăscut, pentru că învingând pe plan individual, să reuşim să fim biruitori şi în bătălia vieţii. De asemenea, trebuie să fim conştienţi că dacă fiecare dintre noi ajunge să fie un exemplu în viaţa de familie, va fi un model şi în biserică, în marea familie a lui Hristos. Povestirile din fiecare capitol au titluri sugestive – „Conştiinţa”, „Harul”, „Articolele legământului lui Wesley”, „Curajul”, „Materialism”, „Arcă lui Noe – O povestire modernă”, etc. Cartea se deschide metaforic, cu ilustraţii despre adevăr, enunţând o idee general valabilă, cu valoare de maximă – „Foarte puţini oameni aleg în mod voit între bine şi rău. Natura da omului grâu, dar omul trebuie să-l macine. Dumnezeu dă omului voinţa, dar omul trebuie să facă alegerea corectă.” Pornind de aici, rezultatul este acela că „alegându-L pe Hristos devenim moştenitorii Săi, ai tuturor bogăţiilor şi ai gloriei Sale.” În povestirea „Oile ascultătoare”, scopul educativ al cărţii „Între zâmbet şi suspin” reiese foarte clar din interogaţia finală. „În timpul primului război mondial, nişte soldaţi turci voiau să fure o turmă de oi în timp ce ciobanul dormea. Acesta trezindu-se a pus mâinile pâlnie la gură, şi a chemat oile la el, aşa cum făcuse totdeauna. Oile au luat-o la vale pe o râpă abruptă şi soldaţii le-au scăpat din urmărire. Isus a spus:  «Oile Mele ascultă glasul Meu». Suntem oare şi noi printre ele?”

 

Şopârla

 

În structura variată şi caleidoscopica, însă logică, a volumului, se evidenţiază şi povestirea intitulata „Animale necurate”, în care autorul dovedeşte o remarcabilă putere de sinteză. Petru Lascău se opreşte asupra Cărţii Leviticului, despre care afirmă că „Este cartea preoţilor. Paginile ei sunt dedicate celor ce slujeau altarului, reglementându-le viaţa şi conduită. Ea vorbeşte de sfinţirea şi sfinţenia lor, de la îmbrăcăminte şi datoriile sacerdotale până la ceea ce aveau sau nu aveau voie să mănânce. Viaţa nici unei alte fiinţe umane n-a fost atât de detailat reglementata de cartea lui Dumnezeu. Tocmai din pricina responsabilităţilor sale, din pricina vecinătăţii sale cu veşnicia. După ce face aceasta precizare, autorul îmbină într-un mod fericit spiritul ştiinţific cu cel religios şi pune în antiteza caracteristicile fiecărui animal necurat cu trăsăturile de caracter ce ar trebui să îl definească pe adevăratul creştin. Astfel, despre şopârlă, Petru Lascău ne spune: Unul din cele mai mici animale, dar cu limba ucigătoare. Este uşor de neglijat prin micimea ei, dar periculoasă prin otrava limbii sale. Loveşte fulgerător cu exactitate şi cu venin. Nu are alte resurse. Corp mic şi vulnerabil. Îşi lasa coada ruptă şi fuge la cel mai mic zgomot. Doar limba ucide… Nu se cade omului lui Dumnezeu să se hrănească cu obiceiurile şopârlei. El este chemat să dea viaţa prin cuvintele sale şi nu să ucidă cu vorba.”

 

Cameleonul

 

Un alt animal interzis de Cartea Levitic a fi hrana oamenilor este cameleonul, care se remarca „prin puterea extraordinară de a se schimba, de a se adapta la culoarea mediului înconjurător. Este greu de observat, din cauza artei sale desăvârşite de a se camufla. Pe fundalul frunzelor verzi, devine verde. Când frunzele sunt roşii, devine roşu. Dragostea sa cea mai mare este să fie în armonie cu lumea din jur. Nu are nici un alt principiu decât acela de a fi atât de schimbător cât cer condiţiile externe. Vai de omul fără principii. El nu este un semn de circulaţie, ci mai degrabă dispozitivul ce indica direcţia vântului. El are părerile celor mai puternici, uniforma lor. El nu are propria sa culoare. Are doar culoarea altora.” Cu alte cuvinte, creştinul care îşi „schimbă culoarea” asemenea cameleonului, este iubitor de compromis, adaptabil, flexibil. Un astfel de creştin induce în eroare, pentru că ţelul său suprem este acela de a fi „în armonie cu lumea din jur”. Petru Lascău stabileşte delimitări clare – Vai de omul fără principii” – şi ne lasă pe noi să creionăm în minte, portretul creştinului autentic.

 

„Oameni care sunt cu totul altceva decât ceea ce bănuim la început”

 

O povestire în care ni se sugerează printr-o întrebare, ideea că ar trebui să cântărim bine caracterul celor cu care ne asociem, este „Presupunere”. Această pildă ne atrage atenţia asupra importanţei practice a relaţiilor pe care le legăm. Există posibilitatea ca din lipsă de discernământ spiritual sau din superficialitate să ne legăm viaţa – indiferent că este vorba de căsătorie, de afaceri sau de credinţă – de oameni care reuşesc să ne înşele tocmai prin felul lor de a fi cameleonic. Petru Lascău considera că fiind o nesăbuinţă iniţiativa creştinului de a le da credit acelor semeni care „sunt cu totul altceva decât ceea ce bănuim la început”. Apostolul Pavel ne avertizează că nu este bine să luăm asupra noastră un jug nepotrivit, pentru că între lumină şi întuneric nu există asemănări, ci doar deosebiri. „Un fotograf de la unul din ziarele naţionale a primit sarcina să fotografieze un incendiu care decima mii de hectare de pădure dintr-o zonă muntoasă. I s-a spus că un mic avion îl aştepta la aeroport pentru a survola locul dezastrului. A ajuns la aeroport cu o oră înaintea asfinţitului. Micul avion Cessna îl aştepta. A sărit cu tot echipamentul în avion şi a strigat pilotului: Dă-i drumul!” Pilotul a pornit motorul şi curând avionul decola spre cer… Zboară la nord de incendiu” i-a spus fotograful… De ce?”, a întrebat pilotul îngrijorat. Pentru că am de gând să fac câteva fotografii!”, i-a răspuns fotograful. Sunt fotograf, şi fotografii fac fotografii!” După o pauză destul de lungă, pilotul l-a întrebat: Vreţi să spuneţi că nu sunteţi instructorul de zbor?” Nu credeţi că manifestam nesăbuinţe asemănătoare atunci când pornim la drum în viaţă, în afaceri sau în noi experienţe spirituale cu oameni care sunt cu totul altceva decât ceea ce bănuim la început?”

 

Un simplu gest

 

Relaţiile interpersonale sunt un capitol important al vieţii de credinţă. Nevoia de părtăşie a omului este veche de când lumea. S-ar putea ca de multe ori, să trecem indiferenţi pe lângă semeni pentru care un simplu gest din partea noastră ar putea face o mare diferenţă. Povestirea de mai jos este cel mai bun argument în favoarea faptului că indiferenta nu ar trebui să îşi găsească loc în apanajul creştinului. A te opri din drum pentru a te bucura cu cei ce se bucură şi a plânge cu cei care plâng înseamnă până la urmă, a fi capabil să îţi asumi o responsabilitate personală. Prietenia este o responsabilitate personală şi presupune depăşirea acelor bariere impuse de teamă de a nu trece printr-o nouă dezamăgire ori de riscul de a experimenta noi dorinţe de părtăşie neîmplinite. Adevărata prietenie începe în mintea şi în inima noastră. Iată de ce, schimbarea trebuie să se producă mai întâi cu noi şi numai după aceea vom reuşi să vibrăm la nevoile celorlalţi. Dumnezeu are un plan şi în ceea ce priveşte legăturile dintre noi, că oameni, şi cel mai bun exemplu în acest sens este chiar prietenia dintre David şi Ionatan. Mark mergea spre casă când a observat că un băiat s-a împiedicat şi a scăpat pe trotuar un braţ de cărţi pe care le căra, două pulovere, o bâtă de baseball, o mănuşă şi un mic casetofon. A îngenuncheat alături de băiatul acela şi l-a ajutat să adune lucrurile. Pentru că şi aşa mergeau în aceeaşi direcţie, l-a ajutat să care unele din lucruri. A aflat că pe băiat îl chema Bill, că-i plăceau jocurile electronice, baseball-ul şi istoria, că avea o groază de necazuri cu celelalte materii şi, că tocmai atunci rupsese prietenia cu o fată. Au ajuns la Bill acasă şi Mark a fost invitat să între să bea un Coca-Cola şi să se uite puţin la televizor. După-masă aceea a trecut plăcut, printre râsete şi câteva jocuri electronice. Mark s-a dus acasă. Au continuat să se mai vadă până când amândoi au intrat la acelaşi liceu. S-au întâlnit de câteva ori de-a lungul anilor. În ultimul an, înainte de graduare, Bill l-a căutat pe Mark şi a vrut să-i vorbească. Bill i-a adus aminte de ziua când s-au întâlnit ei pentru prima dată.  «Nu te-ai întrebat de ce căram atât de multe lucruri cu mine?», l-a întrebat Bill. «Vezi, în ziua aceea mi-am făcut curăţenie în dulapul meu pentru că nu voiam să las mizerie pentru altul. Pusesem deoparte mai multe pastile de dormit pe care le-am luat de la mama şi mergeam spre casă ca să mă sinucid. După ce am petrecut câtva timp împreună în ziua aceea, vorbind şi râzând, mi-am dat seama că dacă mă omorâm, nu voi mai avea parte niciodată de prietenia unor oameni ca tine. Aşa că, Mark, atunci când m-ai ajutat să adun cărţile de pe jos, ai făcut ceva mult mai important pentru mine. Mi-ai salvat viaţa».” (“Un simplu gest”)

 

Care este cel mai mare predicator?

 

Poate că ar trebui să ne întrebăm ce anume îl determinase pe Mark să se oprească din drumul său şi să îi dea o mână de ajutor lui Bill? De ce nu a trecut mai departe, lăsându-l pe acest necunoscut să se descurce aşa cum putea? Unul din posibilele răspunsuri ar fi acela că familia a fost pentru el cea dintâi şcoala la care a deprins împreună simţire. Poate că mama sau bunica a vegheat asupra lui pentru a-l învăţa ce înseamnă onestitata, demnitatea, cinstea, înţelepciunea, prietenia, dărnicia. Mama este cel dintâi predicator, iar Petru Lascău ştie foarte bine acest lucru, atunci când îi rezerva mamei o serie de pilde-ilustratii, în volumul „Între zâmbet şi suspin”. „Doctorul G. Campbell Morgan a avut patru fii care au devenit cu toţii mari predicatori ai Evangheliei. Cu prilejul unei sărbători a familiei, unul dintre oaspeţi a întrebat pe cei patru evanghelişti:  «Care este cel mai mare predicator din familia dumneavoastră?». «Mama!», au răspuns cei patru, fără nici o ezitare”. (“Cel mai mare predicator”)

 

Mama

 

Rămâne sugestivă în acest sens, povestirea intitulata „Mama”, care ne prezintă un moment important din viaţa sculptorului Bortholdi, cunoscut pentru a fi realizat celebra Statuie a Libertăţii. De peste douăzeci de ani maiestuoasă Statuie a Libertăţii, ce «luminează calea libertăţii din lume» cu forţa ei, străjuieşte peste Insula Beldow, la intrarea în portul New York, ca un simbol al libertăţii pentru toţi cei ce se bucura de ospitalitatea acestor ţărmuri americane. Faimosul sculptor Bortholdi şi-a dăruit douăzeci de ani din viaţa să efortului gigantic de a realiza această capodoperă a artei monumentale. Şi-a dăruit muncă, alături de cei peste 4 milioane de dolari pe care Franţa i-a colectat pentru a face acest dar Statelor Unite. Nu numai munca sa de douăzeci de ani a dăruit-o acest nobil sculptor francez, dar chiar şi întreaga sa avere, pentru a produce nemuritoarea statuie. La început, când sculptorul Bortholdi cauta un model pentru acest simbol al libertăţii, a primit multe sfaturi contradictorii. Unii îi recomandau actriţe celebre, alţii personalităţi politice ale vremii. O autoritate din lumea artei i-a recomandat să-şi aleagă «figuri măreţe prin ele însele». Examinând toate propunerile şi figurile eroilor zilei, sculptorul a decis că cel mai bun model pentru a ilustra visul de libertate al lumii este însăşi mama sa. Mama sculptorului a pozat ca model pentru Statuia Libertăţii. Cu greu am putea găsi un omagiu mai frumos, model al dragostei şi respectului cuvenit unei mame, plătit de fiul ei”.

 

Să închizi toate uşile!

 

Ce bine ar fi dacă am învăţa să ne cinstim părinţii şi dacă am înţelege că ei sunt un dar preţios făcut nouă de Dumnezeu, una dintre cele mai mari binecuvântări oferite de El. Alături de părinţi, bunicii sunt de asemenea, o binecuvântare primită de la Creatorul nostru, iar pildă al cărei titlu metaforic este „Să închizi toate uşile” poate fi considerată un adevărat tezaur de înţelepciune creştină. Autorul ei, preotul Iosif Trifa, ne oferă un sfat practic şi util de viaţă, ce are la bază o învăţătură a lui Hristos. Biblia însăşi ne prezintă o bunică model – Lois, bunica lui Timotei, subliniind astfel, rolul femeii creştine în cămin.

 

Un elev isprăvise liceul şi se pregătea pentru continuarea studiilor într-un oraş mare.  «Dumnezeu să-ţi ajute, dragul meu, să poţi închide uşile!» – îi zise bunica la despărţire. «Ce uşi, bunica dragă? Doar n-o să mă fac portar la terminarea liceului?». «Pe unde vei merge, baga de seamă să-ţi închizi mai întâi uşile urechilor tale. Să le închizi faţă de toate şoaptele şi ispitele diavolului. Să-ţi închizi apoi uşile ochilor tăi. Să nu citeşti cărţi rele, pline de otravă şi să nu te duci nicăieri unde inima ta se poate otrăvi cu priveliştea ochilor. Să-ţi închizi apoi uşa gurii tale, ascultând de sfatul psalmistului: ‘Pune Doamne pază gurii mele şi uşa de îngrădire buzelor mele!’, gândindu-te neîncetat la cuvintele Mântuitorului, ‘ca pentru orice cuvânt nefolositor omul va da seama în ziua judecatii’. Şi mai presus de toate, dragul meu, să-ţi închizi uşa inimii tale faţă de toate ispitele cele rele. Să o laşi deschisă numai pentru Domnul. Aşa făcând, bine vei umbla în viaţă.» Experienţa religioasă a celor care ne sunt părinţi şi bunici reprezintă o moştenire de care ar trebui să învăţăm să profităm!

 

Despre dărnicie

 

De altfel, cea mai bună metodă de a ne cinsti părinţii este aceea de a dovedi un caracter creştin. Alături de onestitate, demnitate, cinste, înţelepciune şi prietenie, dărnicia este una din trăsăturile fundamentale ale închinătorilor lui Hristos. În povestirea „Corbul”, Petru Lascău ne învaţă pe lângă lecţia dărniciei şi pe aceea a credinţei. Este important să dobândim acea credinţă curată şi inocentă, asemenea celei a copiilor. Să nu uităm că Mântuitorul a spus: Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, căci Împărăţia Cerurilor este a unora ca ei”. A avea credinţa unui copil înseamnă a avea credinţă cel puţin cât un bob de muştar, a nu lăsa loc îndoielii în inimă. Dacă asemenea micuţului din această povestire, vom nutri în suflet o astfel de credinţă, va fi suficient să deschidem uşa şi minunile lui Dumnezeu se vor produce în viaţa noastră. O văduvă săraca nu mai avea nimic să dea de mâncare copilaşilor ei, într-o seară de iarnă grea. Crezând că vor uita de foame până a doua zi, a început să le citească din Biblie. Pasajul s-a nimerit să fie despre Ilie care a fost hrănit de către corbi în pustie. Cel mai mic a fugit repede şi a deschis uşa.

– De ce deschizi uşa? Este foarte frig şi aşa în casă, a zis mama supărată.

– Deschid să intre corbii, a spus mezinul. Nu mai avem nimic de mâncare în casă. Dumnezeu va trimite corbii Săi.

Primarul satului care tocmai trecea pe acolo, a ascultat discuţia dintre văduvă săraca şi copiii ei, a intrat în casă şi le-a spus:

– De azi încolo, eu sunt corbul lui Dumnezeu pentru voi.”

 

Cele zece porunci

 

Dorinţa lui Petru Lascău de a ne învăţa râvnă pentru credinţa, astfel încât să atingem perfecţiunea cerută de Hristos, este evidentă. Chiar dacă pe calea vieţii vin ispite, având Biblia că far şi implicit, cele zece porunci, vom reuşi să evităm orice tentaţie şi să mergem mai departe, în siguranţă. “În unul din romanele sale, Sara Orne Jewett povesteşte că pe drumul spre casa unui căpitan de vas, a văzut o mulţime de beţe colorate în roşu şi galben, care erau înfipte într-un ogor, aparent fără nici o logică. Curioasă, l-a întrebat pe căpitan, atunci când a ajuns, care era rostul acelor beţe ciudate. Acesta i-a explicat că atunci când a arăt prima dată ogorul, aproape că şi-a distrus plugul, lovindu-l de nişte stânci ce sunt până aproape la supratata ogorului. Pentru a ocoli pe viitor, acele zone periculoase, a fixat beţele colorate. Într-un sens, Dumnezeu a făcut la fel, atunci când ne-a dat Cele Zece Porunci…” – a zis el. Ele semnalizează zece domenii periculoase din viaţa omului. Evită-le şi nu-ţi vei prinde plugul.” (“Cele zece porunci”)

 

El va veni în ceasul în care nu vă gândiţi

 

Finalul volumului „Între zâmbet şi suspin” ne aduce mai aproape de momentul revenirii lui Hristos. Avem cu această ocazie, revelaţia faptului că întreaga carte este un adevărat manual de pregătire, în vederea momentului când Mântuitorul lumii va reveni pe norii cerului. Scopul acestei cărţi este acela de a ne oferi călăuzire în viaţa de zi cu zi, pentru a fi gata să Îl urmăm în patria cerească. Faptul că El Se va întoarce atunci când nu ne gândim ar trebui să ne determine să acordăm atenţia cuvenită formării unui caracter după voia Lui. De altfel, „Între zâmbet şi suspin” se şi încheie cu o ultimă povestire al cărei titlu – „Când nu vă gândiţi” – are darul să ne avertizeze asupra faptului că sfârşitul este aproape şi că datoria noastră de creştini este de a fi conştienţi de această realitate. McCheyne a fost un predicator scoţian care a întrebat un grup de prieteni:  «Credeţi că Isus Hristos va veni în noaptea aceasta?». Unul după altul, aceştia au răspuns: «Cred că nu va veni în noaptea aceasta». După ce toţi au dat acelaşi răspuns, predicatorul a citat cuvintele Bibliei: «El va veni în ceasul în care nu vă gândiţi»”.

 

Nu ne mai rămâne altceva de făcut decât că rugăciunea noastră, după ce ne vom împărtăşi din lecţiile de viaţă oferite de cartea lui Petru Lascău, „Între zâmbet şi suspin” să fie – „Amin! Vino, Doamne Isuse!”.

 

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

15 august 2013

Pogăcele cu brânză – Lucia SZEBENYI

Posted by Gabriela Petcu On September - 15 - 2013

Pogacele1Pogăcelele cu brânză sunt un minunat aperitiv, nu sunt greu de făcut, nu necesită multe ingrediente, merg bine înainte de mâncare sau lângă o cafea când avem musafiri.

 

INGREDIENTE

200 gr.   brânză telemea mai uscată rasă

200 gr.   margarină

200 gr. făină

Puțin  unt topit pentru uns

1   ou pentru uns deasupra

 

Cantitațile pot fi crescute dacă avem mai mulți musafiri.

 

Pogacele2

PREPARARE

 

Radem brânza pe răzătoarea mică, dacă e de la frigider margarina se poate și ea rade, dacă e la temperatura camerei se amestecă ușor așa, și împreună cu făină frământăm un aluat omogen.

 

 

Îl punem puțin să se odihnească în folie transparentă.

 

Pogacele3Îl întindem, formând cât posibil un dreptunghi.

 

Îl ungem cu o pensulă cu unt topit, îl impăturăm în trei și îl dăm 10 minute la rece în folie transparentă.

 

Repetăm operația de trei ori, a patra oară îl întindem până la grosimea de 1 cm.

 

 

 

 

Pogacele4

 

Tăiem cu o formă rotunduri cu diametrul de 3-4 cm. pe care le punem pe o tavă tapetată cu hârtie de copt, le ungem cu ou și le presărăm cu susan.

 

 

 

 

 

Pogacele5

 

 

Le coacem cca. 20 minute până se rumenesc.

 

Poftă bună!

Pogacele1

 

 

Lucia SZEBENYI

Cărți:

Prăjituri de casă

Aperitive pentru aniversări și alte sărbători în familie

Pentru comenzi:

lucibela152@yahoo.com

cami_sz@yahoo.de

 

Bara de bătut covoare…

Posted by Gabriela Petcu On September - 15 - 2013

DSCN7458Viorel VINTILĂ

 

Această bară de bătut covoare, sau bătător cum cu alint i se mai spunea, îmi stârneşte multe nostalgii. În timpul copilăriei mele, bara de bătut covoare era un reper foarte important pentru toate categoriile de vârstă, deoarece în jurul bătătorului se desfăşurau multe fenomene sociale interesante. Activităţi gospodăreşti, sportive, întâlniri tovărăşeşti sau bârfe de cartier îşi dădeau mâna în jurul acestui bătător.  Bara de bătut covoare era un loc de socializare şi de joacă pentru copii, dar şi pentru adolescenţi aflaţi in căutarea primei dragoste.

 

În timpul zilei, bătătorul era folosit ca substitut pentru poartă de fotbal de către băieţi sau de bară de gimnastică de către fete. Când se lăsa seara însă, intrau în arenă adolescenţii care o puneau de o bârfă mică sau de un loc de întâlnire şi de „agăţat” gagici. Însă funcţia primară pentru bătător era, of course, bătutul de covoare! Bara de bătut covoare reprezenta simbolul curăţeniei unde în special de Crăciun, de Paşte sau cu ocazia curăţeniei generale de primăvară/toamnă locatarii se aliniau la bară pentru a-şi etala „persanele” şi preşurile obosite şi pline de praf.

 

Exista un întreg ritual care se respecta cu sfinţenie, precum şi un orar care trebuia respectat de cei care „evoluau” la bară, iar din tehnica din dotare nu avea voie să lipsească ligheanul cu apă, peria de plastic, o sticlă cu oţet şi bineînţeles obiectul principal, obiectul muncii, acest mic „star” pe numele său de botez, bătătorul.

 

batatoare-covoare-01Bărbatul era eroul principal, el era acela care venea cu cel puţin două covoare pe umăr şi un preş sub braţ şi tot el era acela care-şi umfla muşchii în mânuirea dezinvoltă a bătătorului care altoia cu furie şi fără milă „persanul” îmbibat cu praf. Însă la această activitate gospodărească participau deopotrivă femeile, precum şi tinerii şi copiii. Bara nu era discriminatorie, era un „personaj boem” care îmbrăţişa cu prietenie şi căldură pe toată lumea, indiferent de vârstă sau sex.

 

Am fost in vara in Romania si in multe locuri batatorul a fost desfiintat… probabil  pentru că este perceput ca un loc de poluare fonică…

 

Batatorul din zilele noastrea este pe cale de disparitie… bătătorul a devenit ceva ciudat si i se pregateste retragerea oficiala…probabil peste timp va deveni un fel de monument al naturii. Acum covoarele beneficiază de aspiratoare performante sau de curăţire chimică. Adolescenţii îşi dau întâlnire la „mall” sau în cluburi, iar cei mai tineri probabil sunt în casă „călare” pe video games sau pe „messenger”, la o bârfă virtuală. Cei care acum sunt în clasele primare probabil se uită la bătrâna, obosita şi prăfuita bară ca la o relicvă, o ciudăţenie pierdută în timp şi-n spaţiu

 

UnbenanntBara orizontala a fost inlocuita, in locuri indoors, special amenajate, cu cea… verticala…acolo insa, nu se mai altoiesc covoare, ci se danseaza in jurul ei, iar personajele principale sunt fete tinere, echipate intr-o tinuta foarte sumara, o tinuta specifica programului artistic de bara…

 

Pentru mine însă, şi pentru mulţi alţii din generaţia dinainte de ’89, banala şi nevinovata bară de bătut covoare a reprezentat un punct de reper de neuitat din perioada copilăriei mele… o simplă şi banală bară, bara de bătut covoare…

 

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

Golden Gate Bridge

Posted by Gabriela Petcu On September - 14 - 2013

Viorel Vintilă

 

Golden Gate Bridge este perla orașului San Francisco, este simbolul orașului San Francisco, este podul cel mai fotografiat și poate cel mai vizitat pod din lume. A fost declarat una dintre minunile moderne din lume (Modern Wonders of the World) de către American Society of Civil Enginners. Deși am locuit mai mult de 5 ani în San Francisco și am traversat podul de zeci de ori cu mașina, niciodată nu am luat la talpă această superbă creație arhitecturală. Golden Gate Bridge este la fel de frumos pe timp de zi, pe timp de noapte sau pe timp de ceață și mărturie stă și fotografia atașată.  Recent, însă, m-am decis să experimentez, first hand, frumusețea izbitoare a acestei minunății inginerești și am luat-o la opincă pe una dintre cele două alei pietonale, care leagă partea nordică a orașului San Francisco, cu Marin County. Aceste alei (walkways) sunt destinate pietonilor, dar și bicicliștilor și celor cu rollerblades și sunt deschise între orele 5 am și 9 pm. Aleea din Est este deschisă  pentru bicicliști și pe timp de noapte, fiind însă, închisă pentru pietoni.

 

M-am bucurat ca un copil mic când am pășit pe Golden Gate Bridge și o senzație instantanee de fericire și de bine mi-a străfulgerat ființă la atingerea acestui pod. Era o senzație greu de explicat în cuvinte, trebuie să fii acolo să îți dai seamă, era o stare de euforie care îmi gâdila endorfinele și mă purta într-o stare feerică de vis, într-un cuvânt eram happy. Este un loc ideal pentru cupluri de îndrăgostiți (fie ele  de același sex sau de sex diferit, că deh, suntem în San Francisco, cel mai liberal oraș din State), dar și pentru familii cu copii sau cupluri ajunse la „golden age”. Am fost și martorul unui eveniment emoționant. O cerere în căsătorie chiar la mijlocul podului… EL, îngenunchiase și îi oferise un inel persoanei iubite… în acest timp, EA, tremura și lăcrima de emoție… lumea s-a oprit pentru câteva minute atât cât a durat ritualul inedit, și după ce iubita sa a răspuns „DA”, spectatorii acestui show  inedit și ad-hoc au izbucnit în aplauze. EL a luat-o în brațe și a sărutat-o cu pasiune, după care au plecat îmbrățișați către intrarea în San Francisco… Golden Gate Bridge devenise „nașul” neoficial al acestui cuplu fericit!
După acest eveniment total neașteptat, dar liric și plin de emoție, m-am oprit la mijlocul podului să admir cu ajutorul echipamentul din dotare (un binoclu performant), nu mai puțin celebra fostă închisoare Alcatraz (unde Al Capone a fost unul dintre faimoșii „rezidenți”) aflată la câțiva kilometri depărtare. După ce am făcut o „cură” de Alcatraz, via binoclu, mi-am mutat retina în dreapta mea unde am putut admira silueta și arhitectura orașului San Francisco… în acest timp pe sub pod trecea un megaship de croazieră și, of course, că panorama să fie completă , deasupra noastră chiar trecea un hidroavion (o modalitate excelentă pentru turiști de a experimenta un”bird view” și a survola insula Alcatraz, Fisherman’s Warf, Angel Island, Bay Bridge sau Downtown San Francisco).
Golden Gate Bridge îmi răsfățase toate simțurile cu aceste superbe imagini… am închis pentru un moment ochii și am respirat cu nesaț aerul deosebit al oceanului care se lasă gâdilat de o briza gentilă și plăcută, made în San Francisco Bay. După acest intermezzo de răsfăț personal de la mijlocul podului, am luat-o din nou la opincă și m-am îndreptat către capătul podului, spre intrarea în San Marino County, unde am făcut stânga împrejur si m-am intors înapoi, către locul unde parcasem mașina.

 

golden gate foggyDe ce numele de Golden Gate Bridge?

Mulți cred că numele de Golden Gate Bridge vine de la culoarea international orange care dă impresia de golden, dar în fapt, adevărul este altul… Golden Gate se refera la strâmtoarea Golden Gate Strait care face legătura dintre Oceanul Pacific și Golful  San Francisco. Strâmtoarea are aproximativ 3 mile (4.8 km) și a fost numită așa, de către Army Captain John C.Fremont în anul 1846.

 

Golden Gate Bridge cucerește Hollywood-ul

Hollywood-ul, la rândul lui, nu a putut nici el să stea departe de acest magnetism pe care îl emană aceast giuvaer arhitectural, fiind și el atras și fascinat de miticul Golden Bridge, care a fost scenă a 26 de filme printre care aș aminti: The Maltese Falcon (1941), Escape în the fog (1945), Vertigo (1958), Superman (1971), The Domino Principle(1977), The Rock (1996), Interview with a vampire (1994), Star Trek (2009),  Final Analysis (1992) și cel mai recent film „Going the distance” (2010 – un film cu Drew Barrymore)

 

Câteva date tehnice

Construcția acestei „Modern Wonders of the World” a început pe 5 ianuarie 1933 și a durat până în anul 1938, când pe 28 mai, a avut loc deschiderea oficială. Inginerul  șef Joseph B. Strauss a compus și un poem, „The Mighty Task is Done” în cinstea acestui eveniment.
În anult 1937, Golden Gate Bridge a fost cel mai lung pod suspendat, având o lungime de 1280 de metri, distincție care a menținut-o până în anul 1964… de atunci a mai fost depășit de alte 8 poduri, dar în SUA rămâne pe locul doi, după Verrezano-Narrows Bridge din New York City. Lungimea totală este de 2737 de metri, iar turnul de suspensie are o înălțime de 211 metri deasupra apei, distanța dintre podul propriu zis și apă fiind de 75 de metri.
golden gate night timeDe ce culoarea portocalie a podului?

În fapt este orange vermilion și a fost selectată pentru că îmbunătățește vizibilitatea pentru vasele care trec pe sub pod și pentru că se potrivește foarte bine peisajului din jur și da un contrast deosebit între cer și apă. În anul 1965 culoarea originală a fost înlocuită datorită coroziunii.

 

Taxa de colecție

Pe data de 19 octombrie 1968, Golden Gate Bridge a fost primul pod major din lume care a instituit „toll colection” ( taxa de trecere) și de atunci și alte poduri au urmat acest exemplu care a fost unul de succes. În prezent taxa de trecere a podului (numai pentru mașini) este de $5 pentru cei cu abonament și de $6 pentru cei care plătesc cash. Ca un fapt divers, se estimează că de la deschiderea oficială din anul 1937 și până în aprilie 2011 au trecut aproape două miliarde de mașini.

 

Destinația cu cele mai multe sinucideri

Golden Gate este, din păcate, destinația cea mai căutată din lume pentru cei care aleg să încheie conturile cu viața. Rata de fatalitate este de 98%, dată fiind distanță de 75 de metri dintre pod și apă și viteză de impact de aproximativ 120 km/oră. Cei puțini care reușesc să supraviețuiască impactului mor din cauza hipotermiei sau pur și simplu se îneacă. Se estimează că au avut loc peste 1200 de sinucideri de la inaugurarea podului, o medie de 30 de sinucideri pe an. Până în anul 2006 s-au contabilizat doar 26 de supraviețuiri. Pentru a preveni sinuciderile s-au instalat „suicide hotline telephones” și patrule de polițiști pe biciclete care să fie în alertă și să încerce să prevină eventualele tentative de sinucidere. În anul 2006 s-a filmat controversatul film „The Bridge”, care a fost filmat de-a lungul unui an întreg, 2004, cu ajutorul a două camere montate în două locații diferite, camera care înregistrau non-stop de-a lungul zilei și care au înregistrat 23 de sinucideri și au reușit să prevină alte câteva tentative. În film au fost intervievați prietenii, familiile și martorii celor care s-au sinucis și au fost oferite în detalii mărturii despre motivele care au stat la bază acestor sinucideri: depresii, droguri, boli mentale, decepții în dragoste sau motive financiere. O mărturisire a unuia dintre prietenii celor care s-au sinucis: „Nu știu de ce se omoară unii. Toți trecem prin momente de disperare. Pentru mulți dintre noi însă răsare soarele… Chiar nu știu de ce se sinucid. Poate vor să se elibereze de o durere sau poate vor să zboare cu adevarat”

 

golden gate day time76 de ani de Golden Gate Bridge

 

Pe 27 Mai 2013,  s-au implinit  76 de ani de la inaugurarea acestei icoane arhitecturale, perla și mândria celor din San Francisco. Este o vorbă care spune: „Vedi Napoli , e puoi muori”… eu aș parafraza cu: “See Golden Gate Bridge, and live happily ever after!”

 

Thank You, Golden Gate Bridge!

 

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

 

Povestea unui pictor roman, Irina Negulescu, din San Diego, USA

Posted by Gabriela Petcu On September - 14 - 2013

Irina Negulescu,De la Marea Neagra la…Oceanul Pacific.

 

Irina Negulescu a părăsit ţinutul mioritic cu doar câteva luni înainte de căderea lui Ceauşescu, în anul 1989. Dupa o “haltă” de un an de zile în New York, şi-a făcut bagajele şi a plecat spre ţinuturi…mai calde, aterizând tocmai pe coasta de vest a Americii, mai precis în San Diego, o locaţie paradisiacă cu o peisagistică superbă care, pentru pictori, reprezintă un adevarat “artist delight”.

 

Născută pe buza Mării Negre, la Constanţa, pictorul Irina Negulescu, “a dat” Marea Neagră pe Oceanul Pacific. Dragostea pentru apă a făcut-o să aterizeze pe ţărmul Oceanului Pacific, unde locuieşte şi în prezent.  Astfel, Marea  Neagră a fost “upgradată” şi ridicată la rangul de Ocean.

 

Irina Negulescu este un artist plastic şi un muralist talentat, un full artist, cum spun americanii, şi, ca o curiozitate (sau nu), multe  dintre creaţiile sale au ca temă de fundal – apa.

Probabil acest element este tatuat în ADN-ul ei – de vină fiind, poate, influenţa Mării Negre –  deoarece în multe dintre picturile sale care au ca tematică femeia, apa este un element omniprezent pe  fundal.

 

Am avut plăcerea să o cunosc pe Irina şi în doar câteva cuvinte pot să spun că este o femeie modestă şi  frumoasă, cu un aer şi o ţinută adolescentină, “posesoare” a unui  spirit   independent, de învingător.

Personalitatea ei  optimistă, veselă şi  vibrantă aduce bună dispoziţie celor din jur, fiind  purtătoarea  unui zâmbet fermecător, fără de care nu iese din casă, şi care, la intervale neregulate,  se transformă într-un râs contagios care  “infectează” şi  farmecă   audienţa.

Caracterul său frumos şi sincer dublat de un talent artistic deosebit fac din Irina un combo de succes.

 

Irina 1Pasiunea  pentru desen şi pictură a început din fragedă copilărie, de la vârsta de cinci ani – mărturie stau mobila şi pereţii din apartamentul familiei sale care erau pe post de “şevalet” în momentele când inspiraţia şi creativitatea Irinei încerca să se materializeze, exprimându-se şi în plan fizic.

 

Talentul său a fost şlefuit timp de 3 ani la Şcoala Populară de Artă din Constanţa , iar apoi  a fost aprofundat în USA, unde şi-a continuat studiile. Irina a sosit în USA în anul 1989, după care a urmat  între anii 1992 – 1995, San Diego Messa College unde a absolvit şi obţinut diplomă în Fine Arts and Design.

Însă, nu s-a oprit aici, şi a continuat între anii 1996 – 1999 cursurile Universităţii din San Diego.

 

Iată şi câteva dintre premiile, nu puţine, care i-au răsplătit talentul artistic, care legitimează statutul Irinei Negulescu de autentic artist profesionist:

 

1993 – Marele premiu: “Got to have Art” show, Emerald Shapery.
1993 – Premiul special: The Fashion Symposium and in Illustration, Los Angeles, CA.
1994, 1995, 1996 -Locul intai: Clairemont Annual Juried Show..
1993, 1994, 1995 – Locul intai: The student Art Walk Show
1995 – Locul intai: The San Diego Symphony Tower California Student Art Competition.

Apariţiile tv, radio şi radio-internet întregesc imaginea pictorului de succes care îşi  trăieşte visul american, un vis pe care îl trăieste cu ochii deschişi într-o zonă de paradis a Americii – oraşul San Diego.

În continuare, vă prezint povestea Irinei, o poveste de succes a unui român care a reuşit în “Ţara Făgăduinţei”.

 

 „Am crescut în Constanţa – unde “ cădea” marea peste mine…”

 

Spune-mi te rog,  cum ai plecat, când ai ajuns şi care a fost primul tău popas in State?  

 

În anul 1987, soţul meu, care era inginer pe vapor, a decis să rămână în Spania şi să nu se mai întoarcă în Romania. De acolo, el  a plecat în USA şi s-a stabilit în New York.

Eu eram însărcinată  când el a decis să rămână în State şi după doi ani şi ceva de luptă cu birocraţia comunistă din Romania am reuşit să primesc viza de State şi să emigrez împreună cu fiul meu, care  atunci avea numai un an şi opt luni.  Înainte de a pleca  însă,   comuniştii m-au obligat să renunţ la casă, şi numai după aceea mi-au dat paşaportul de America. Se întâmpla în anul 1989, cu doar  câteva luni înainte de căderea lui Ceauşescu.vCa o paranteză, aş dori să spun că  fiul  meu are  acum  23 de ani şi sunt tare mândră de  el.  Iubeşte mult America şi este foarte patriot. Îşi iubeşte ţara de adopţie şi de aceea a decis să se înroleze în US NAVY – (Marina Militară – n.a). Acum este în Seattle unde este staţionat la  unitatea sa navală.

 

Aşadar, ai intrat în America prin New York. Cum ţi s-a părut oraşul şi oamenii ?Ai suferit un şoc cultural?

 

Sincer, la început  a fost greu, eram şi cu un copil mic după mine. Imediat mi-am găsit un job într-un office; lucram “ data entry”( evidenţa pe computer, n.a). Făceam naveta zilnic, 60 km dus, 60 de km întors. A fost un şoc totuşi, impactul cu America.

Îmi amintesc faptul că eu tot întrebam dacă aşa este toată America. Oamenii erau repeziţi, totul era “fast pace”(în ritm rapid – n.a) şi nimeni nu avea timp de tine. Eu tot întrebam:”Aşa este America? Care este cel mai frumos loc în America?”. Şi răspunsul pe care îl primeam era:” Nu este aşa peste tot. Cel mai bine este să ajungi în California. Acolo e o “altă Americă”. În San Diego este foarte frumos, dacă reuşeşti să ajungi acolo.. Aşa că după un an de New York, ne-am facut bocceluţa şi am plecat  într-o  “alta Americă”.(râde).

san+diego+bay+from+coronado+bridgeCum ţi s-a părut San Diego, oraş aflat la 2 ore de condus de Los Angeles şi la o oră de condus către graniţa cu Mexic?  Dar lumea, în comparaţie cu cei din New York?

 

Oamenii  sunt mai “ laid back”( relaxaţi – n.a)  în comparaţie cu cei din New York, care sunt mai agitaţi, mai tot timpul sunt pe pe fugă şi foarte focusaţi  pe carieră. Oamenii din San Diego sunt mai prietenoşi, socializează mai mult decât cei din New York.

Încă din avion , când survolam oraşul înainte de aterizare, am avut aşa un feeling şi  mi-am zis în gând: ”Eu aici voi rămâne”. Şi, iată, că şi acum, mai bine de 20 de ani de când am ajuns în San Diego, sunt tot aici.

M-am adaptat foarte repede şi foarte bine. Am început imediat să pictez şi să am expoziţii în galeriile din San Diego, iar mai târziu să organizez evenimente unde lumea venea să îmi vadă şi să îmi cumpere tablourile. Clima din San Diego este foarte primitoare cu veri nu foarte calde şi cu ierni foarte blânde. Aveam o mare satisfactie când veneau şi români, care văzând numele meu, Negulescu, mă întreabau dacă sunt româncă. Aşa mi-am facut şi mulţi prieteni români cu care mă mai întâlnesc la diferite evenimente culturale, concerte sau expoziţii de pictură.

 

“Nu mi-a scăpat niciun perete din spatele şifonierelor sau de sub paturi”

 

De unde ai moştenit pasiunea pentru pictură şi la ce vârstă s-a manifestat prima dată?

 

De la mama mea. A fost un autodidact în ale picturei şi a fost un pictor profesionist care făcea bani din această artă. Eu o urmăream cum desena picturi murale pe pereţi, cum făcea proiecte şcolare sau cum picta pereţii unor locuinţe private. Ea însăşi nu mi-a pus pensula în mână, ci eu,  pur şi simplu, singură am învăţat – pentru că îmi plăcea foarte mult. Eram copil, aveam 4 sau 5 ani şi deseneam pe coperţile  fiecărui caiet sau carte, ori pe pereţii apartamentului când mă strecuram după şifoniere – unde încăpeam cu uşurintă, pentru că eram foarte slabă – şi coloram pereţii (râde). Nu mi-a scăpat niciun perete din spatele şifonierelor sau de sub paturi. Încercam să fiu discretă şi să nu  le vadă mama.  Desenam flori, prinţi, prinţese, sirene, peşti  sau castele.

Mi-am dat seama că sunt talentată în şcoala primară când primeam note foarte bune şi colegii se rugau de mine să le fac şi desenele lor ca să ia şi ei o nota bună.(râde)

 

Irina 3Care este tematica picturii tale? Ce anume pictezi şi de ce pictezi?

 

Fac pictură murală, lucrez pe comenzi. Pot picta direct pe perete, dar şi pe pânza care se lipeşte pe perete. În tablourile pe care le pictez  abundă, ca tematică, apa şi oceanul. Ador oceanul şi în multe dintre tablourile mele  apa apare ca fundal. Pictez atât copii jucându-se  pe malul oceanului, cât şi femei înotand sub apă.

Pictez pentru că iubesc culorile şi reflecţiile acestora; probabil faptul că am crescut în Constanţa – unde “ cădea” marea peste mine –  a contribuit la dragostea mea faţă de mare, faţă de apă în general. Sunt fericită lângă apă, parcă aş fi un peşte (râde). Îmi place mult să înot şi să fac scufundări şi îmi place să fac poze subacvatice pe care le folosesc în picturile mele. Culorile extraordinare care se găsesc pe sub apă mă inspiră, sunt unice şi am facut o pasiune în a picta femei subacvatice, folosind ca modele pe sora mea, prietenii mei şi chiar pe mine însămi.

 

Îmi este un dor nebun de prăjiturile româneşti”

 

Care sunt preţurile unui tablou, în general? La cât poate să ajungă investiţia pentru cel mai scump tablou?

 

Depinde de mărime. De regulă, un tablou de 60/60 cm, în jurul a 1000 de dolari.

Cel mai scump a fost un tablou de 210/210 cm, care  a costat 10.000 de dolari. Însă muralele sunt mult mai mari, şi pot ajunge şi la cinci metri pe trei  metri. Acestea  pot costa mult mai mult.

 

Cum ai fost primită de americani? Ai fost bine primită în şcoală de către colegi şi de către profesori?

 

Totul a fost minunat de la bun început, eu  eram foarte entuziasmată când am ajuns în New York.

Profesorii şi elevii m-au tratat cu respect şi m-am acomodat foarte bine în şcoală. Bineînţeles, la început a  fost mai dificil, deoarece nu stăpâneam limba engleză aşa de bine. Eu credeam că nivelul meu era unul bun până când a trebuit să am o conversaţie telefonică şi realitatea mi-a dovedit că, încă, mai aveam mult de învăţat. Însă, nu mi-a trebuit prea mult şi m-am adaptat relativ repede cu şocul cultural şi cu limba engleză.

Oamenii din jurul meu au fost foarte ospitalieri şi generoşi.

Totuşi, este o diferenţă între viaţa şi oamenii din New York în comparaţie cu viaţa şi lumea din San Diego. În timp ce în New York totul se derulează în viteză şi oamenii parcă nu au răbdare şi timp să îşi facă prieteni, fiind foarte focusaţi pe job şi pe cariere, în San Diego lumea este “laid back”( relaxată – n.a) şi au mai mult timp să stea cu prietenii şi să socializeze.

În San Diego şocul cultural a fost minim. M-am simţit, de la bun  început, ca acasă la Constanţa, pentru că este un oraş portuar aflat pe ţărmul Oceanului Pacific. Însă, motivul determinant care m-a făcut să decid să ajung şi să rămân în San Diego a fost vremea superbă. Aici iarna temperaturile nu coboară sub 15 grade celsius. Sunt de mai bine de 20 de ani aici şi iubesc aceste locuri ca la început.

 

“Cum vând un tablou, îmi iau bilet de avion şi plec undeva”

 

Irina si Tudor PetrutCe iţi place şi ce nu îţi place în America?

 

În America îmi place cam tot. Sunt o mulţime de locuri frumoase de vizitat, numai să ai timp să le viziteazi pe toate. Mie îmi plac oamenii; lumea este respectuoasă şi foarte politicoasă, în general. Femeile sunt tratate cu respect. Mă simt în siguranţă aici unde locuiesc.

De asemenea, îmi place că aici este într-adevăr “ the land of oportunity” ( ţara tuturor posibilităţilor – n.a); dacă ai talent, eşti bun în ceea ce ştii să faci şi depui efortul necesar, atunci poţi să reuşeşti să duci o viaţă decentă, fără griji.

Aşa cum am mai spus, în San Diego ador clima. În New York nu îmi plăcea pentru că era mult mai frig.

Ce nu îmi place? Nu îmi place traficul.

Şi încă ceva; nu îmi plac dulciurile şi deserturile de aici pentru că sunt fără gust. Îmi este un dor nebun de prăjiturile româneşti. Îmi lipsesc plăcintele şi cozonacii româneşti (râde).

 

Ce faci în timpul liber? Unde îţi petreci concediile? Care este oraşul tău preferat în USA?

 

Îmi place mult să dansez şi să acult muzică. De fapt eu dansez şi când pictez (râde). Sunt un “socialite”, merg la evenimente culturale, la concerte.

De asemenea, îmi place să călătoresc şi să vizitez locuri noi. Cum vând un tablou, îmi iau bilet de avion şi plec undeva. Nu ştiu să strâng bani (râde). Ultimile concedii le-am petrecut în Franţa. Ultima oară am stat acolo o lună de zile şi de acolo am plecat  să văd Italia.

Recent am fost în Costa Rica, după ce am vândut un tablou, mi-am cumpărat bilet de avion şi am plecat acolo.

Anul trecut am vizitat Puerto Rico. Peste o lună plec în New York, de unde plec pentru câteva săptămâni în Romania. De acolo voi pleca pentru 10 zile în Grecia. Aici, în State, cel mai mult mi-a placut San Francisco, un oraş cosmopolitan, foarte liberal cu o climă puţin mai rece, dar un oraş fascinant.

 

“Nu cred că m-aş mai putea adapta în România după 22 de ani de America”

 

Irina si sora eiCât de des vizitezi România? Te-ai mai intoarce?

 

Cam odată la 5 ani. Ultima oară am fost acum 5 ani şi, după cum ţi-am spus, plec din nou în România luna viitoare. Acolo îl mai am  pe tatăl meu, la Constanţa. Doar el mai este acolo din rudele mele apropriate. Cele două surori ale mele sunt deja în State.

Nu cred că m-aş mai putea adapta în România după 22 de ani de America. M-am adaptat foarte bine aici. Dacă ar fi să mă mut din San Diego, m-aş muta undeva unde  arta merge mai bine,ca de exemplu, în Miami – Florida sau în San Francisco.

Mi-ar plăcea foarte mult să mă mut în Laguna Beach, în zona Los Angeles unde arta este foarte apreciată şi foarte multă lume vine să vândă arta.

 

Ce sfaturi oferi celor care acum se gândesc să emigreze în USA? Unde te pot găsi cei care sunt interesaţi de picturile şi expoziţiile tale?

 

Nu  ştiu dacă sunt în măsură să dau sfaturi. Şi după cum am spus America este mare, nu este peste tot la fel. Dar, dacă ar fi să dau un sfat, le-aş spune celor care vor să vină în State, mai întâi, să vină şi să viziteze sau să stea o perioadă în care să  îşi facă măcar o idee şi să vadă  dacă le plac locurile, oamenii şi stilul de viaţă. Dacă da, atunci trebuie să fie buni la ceea ce ştiu să facă. Competiţia este acerbă, dar cu pasiune, dăruire şi multă muncă, vor reuşi. Şi să nu facă compromisuri.

Trebuie să fie perseverenţi şi să înveţe din eşecuri. Nu toate uşile se deschid uşor. Multe uşi se vor închide, dar trebuie să nu cedeze. Trebuie să continue, să insiste, să se bată   şi să nu renunţe niciodată, sau, cum zic americanii: Never, but never give up! Cam asta ar fi în opinia mea un sfat prietenesc pentru cei care vor să  facă  pasul peste ocean în cautarea ELDoradului american.  Referitor la întrebarea unde se pot găsi picturile mele, le pot spune iubitorilor de pictură că mă pot găsi pe situl meu: http://www.negulescu.com/. Aici ei pot vedea creaţiile mele şi  pot afla informaţii despre evenimentele şi galeriile unde expun.

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

 

 

Stihuri despre Îndumnezeire și sfințenie – de Victoriţa Duţu

Posted by Gabriela Petcu On September - 12 - 2013

Vicky1

 

„Era El și zbura împreună cu tine.”

 

Victorita Duţu este cunoscută iubitorilor de artă prin cărțile și tablourile ce îi poartă semnătura. În centrul creațiilor sale se află întotdeauna, o imagine și o idee. „Fără acestea două”, spune Victoriţa Duţu, „creaţiile mele nu se susțin, e ca la matematică, tot ce fac are la bază rigoarea matematică. Iar în pictură e la fel, dacă o pictură de-a mea nu are idee și nu transmite ceva, nu pot să pictez. E ca o demonstrație lăuntrică a unui ceva pe care eu îl caut și acel ceva nu poate fi decât frumos, întoarcerea la sacralitate, la templu, la veșnicie, la ordinea lui Dumnezeu, dacă lipsesc acestea, mă plictisesc.”

 

Să te privești în inimă

 

Poeta și prozatoarea Victoriţa Duţu debutează în august 2003, cu placheta de versuri „Spaţii”. Urmează volumele „Cuvintele”, „Vreau o altă lume”, „Calatoria gandului”, „Cea care aș fi”, „Singuratatea tatălui” și „Izvoarele vieţii”. Poeta s-a născut pe 12 august 1971, la Podriga, în județul Botoșani. Despre părinții ei, aceasta spune că sunt cei mai buni și mai curați părinți din univers. Absolventă a Facultății de Matematică și a Facultății de Filosofie din Iași și având un masterat în logică și hermeneutică, Victoriţa Duţu este în prezent, profesor titular de matematică, la un colegiu din București. În paralel, aceasta realizează la TVRM Cultural și Educațional, emisiunea „Gandeşti, deci exişti”. Anul 2009 i-a adus Victoriţei Duţu, Premiul Internațional de poezie   „NAJI  NAAMAN”. Pe lângă literatură, televiziune și munca de dascăl, Victoriţa Duţu mai are încă o preocupare – pictura. Despre această pasiune, Victoriţa Duţu afirmă: „Consider că mergem prea repede și nu mai avem timp să privim cerul, care se oglindește pe umerii noștri. Pictorița din mine consideră că trebuie să picteze și să arate oamenilor ce face, invitându-i printr-un gest : să te privești în inimă și apoi să faci această rotire, către umărul stâng unde este așezată lumina cerului și apoi către cer, iar pictura să devină zbor ca și rugăciunea, ca și visul, ca și puterea și forța vieții. Prin această întoarcere ochii devin curați și poți să vezi Adevărul, Calea și Viața.” De altfel, în opinia ei, toate realizările sale de până acum sunt foarte mari, pentru că sunt darul lui Dumnezeu și reflectă curăția oamenilor care au contribuit la aceste împliniri. Conștientă că de una singură nu ar fi putut să facă nimic,  Victoriţa Duţu spune că fiecare realizare a sa este extraordinar de importantă, pentru că a fost colosală la momentul în care a venit. Dincolo de toate însă, cea mai mare realizare a sa este puterea pe care i-o dă Dumnezeu de a  merge înainte, orice ar fi.

 

vreau_o_alta_lume_1_„Vreau o altă lume”

 

Volumul de versuri religioase “Vreau o alta lume”, semnat de Victorita Dutu cu pseudonimul Ilinca Natanael si aparut la Editura Anamarol, releva o poeta preocupata de dorinta de a depasi nivelul superficial al cunoasterii lui Dumnezeu. Volumul exprima conceptia autoarei cu privire la Creator, creatiune, nasterea din nou, puterea de a trai o viata cu Hristos si implinirea destinului crestin in ziua revenirii Mantuitorului. Victorita Dutu reda cu minutiozitate si intr-un registru grav, propriile cautari, zbateri, esecuri, sentimente de zadarnicie, experimentate pe calea descoperirii lui Dumnezeu. Finalul cartii are o nota apoteotica, aducand in prim plan  un tablou luminos, acela al certitudinii autoarei ca odata ce L-a gasit pe Cel din Vesnicii, va fi partasa si zilei marete a revenirii Sale. “Vreau o alta lume” este nu doar autoportretul spiritual al Victoritei Dutu, ci si o descriere versificata a drumului sau de initiere si alegere definitiva a valorilor crestine, ca optiune de viata.

 

“Doamne,… cum sa vin in libertatea Ta ?”

 

Dumnezeu este iubire si frumusete, de aceea tot ce a creat este desavarsit. Victorita Dutu intelege acest lucru, atunci cand afirma: “Cata frumusete, cata frumusete, Doamne”. In continuare, aceasta adauga: “Si cat de straina sunt eu de esenta ei!” Aceasta instrainare de esenta perfectiunii divine este din pacate, un dat al omului cazut in pacat, este insasi conditia sa pe acest pamant. Dintotdeauna, aspiratia spre perfectiune ne-a caracterizat, iar neputinta de a o atinge ne marcheaza in mod dramatic existenta. Poeta analizeaza si descrie cu detalii fine miracolul genezei: “Doamne, cosmosul intreg e creatia Ta,/ Tu le-ai creat, Tu ai creat stelele si lumina,/ Iar copacul acesta de care eu ma sprijin cu mana,/ Sunt martorii Tai, caci Tu ne-ai creat.” In mod paradoxal, tocmai noi, creatia Sa, suntem cei care in simbol, Il rastignim pe Cel ce ne-a dat viata, ori de cate ori Ii nesocotim vointa divina. “Nu Ti-a fost sila  de noi niciodata ?/ Cand ridicam pumnul inversunati,/ Gata sa Te lovim, gata sa Te ucidem ?” Fiul lui Dumnezeu S-a facut pentru noi, “om al durerii”, a coborat in aceasta lume plina de pacat si a acceptat sa moara pe cruce din iubire pentru umanitate. Victorita Dutu dezvaluie si reda cu sensibilitate si rafinament propriile reactii sufletesti profunde, in fata acestui gest suprem al Creatorului. Ea stie ca o totala comuniune spirituala cu Tatal Ceresc implica  starea de libertare deplina, adica eliberarea completa de pacat. Astfel, interogatia “Doamne, nu sunt libera,/ Cum sa vin in libertatea Ta ?”, are darul de a ne releva un suflet framantat de dorinta evadarii din firea pamanteasca si de setea de a se impartasi din Izvorul desavarsirii.

 

Cel pe Care eu Il caut

 

In acest context, devin semnificative sensibilitatea si subtilitatea cu care autoarea “vede” dincolo de ceea ce se vede. Cu ochii mintii, aceasta Il afla pe Dumnezeu in natura, are revelatia prezentei Sale in creatiune. “Vad cerul albastru ziua,/ Cerul instelat noaptea,/ Vad cerul innorat in furtuna/ Si razele soarelui de dupa nori,/ Alergand catre mine,/ Vad padurea ce se asterne la orizont/ Si ierburile inalte/ Ce-mi primesc pasii tematori,/ Dar dincolo de tot ce vad,/ Nu-l pot vedea/ Pe Cel pe Care eu Il caut !!!” Descrierea este simpla, clasica, menita sa ne descopere un Dumnezeu pentru care esteticul a fost si va ramane o preocupare majora. Imaginile sunt exuberante, bogate, primitoare, trimitandu-ne cu gandul la frumusetea paradisiaca. Paradoxal insa, in mijlocul unui astfel de Eden, poeta experimenteaza un acut sentiment de izolare, de instrainare, marcat de imposibilitatea de a-L descoperi in creatie pe Creator.  In continuare, autoarea persista in convingerea ca relatia ei cu Dumnezeu este departe de ceea ce ar trebui sa fie. Constienta ca nu a reusit sa atinga acea stare de puritate a sufletului pe care El i-o cere, Victorita Dutu surprinde in cateva versuri intreaga substanta a unei imagini eronate, false cu privire la ceea ce ar trebui sa fie legatura omului cu Creatorul sau. “De ce caut mereu cuvinte mari,/ Ca sa nu Te pot exprima,/ Prin care sa nu inteleg nimic,/ Sa ma ratacesc/ Si nici eu nu mai stiu unde sunt.” Aceste “cuvinte mari” indica tocmai absenta sentimentului autentic de veneratie fata de Cel Atotputernic si vorbeste despre faptul ca poeta, opera mainilor Lui, se afla inca, in conflict cu El – acel conflict primordial, trait de primii parinti dupa caderea in pacat. Cuvintele mari au rolul de a dezvalui golul pe care autoarea il poarta in suflet, dar si orbirea spirituala ce o conduce la ratacire, la imposibilitatea  identificarii si pastrarii unor repere spirituale clare.

 

picturi-de-victorita-dutu-decembrie-TX184433GF“Tu, cu bratele intinse spre mine”

 

Din fericire insa, Victorita Dutu are certitudinea ca orbirea spirituala se poate vindeca. Sfanta Scriptura spune ca daca ochii nostri interiori ar fi deschisi, separarea dintre realitatea pe care o percepem si cea care ne este ascunsa, ar disparea. Abia atunci, L-am descoperi cu adevarat, pe Dumnezeu. “Parca  toata creatia Ta/ As vrea s-o dau la o parte,/ S-o dau la o parte,/ Ca pe-o perdea,/ Iar dincolo de ea ai fi Tu,/ Ai fi Tu cu bratele intinse spre mine.” Dumnezeu este dispus sa il primeasca pe pacatos, “cu bratele intinse”,  asa cum a facut-o in vremurile Vechiului Testament, cand le-a oferit lui Adam si Evei, fagaduinta unui Mantuitor si tot astfel cum in timpurile Noului Testament, Isus ne-a cuprins pe toti, in rugaciunea Sa din Ghetsimani.

 

Ca eu sa Te pot vedea

 

“Totul incerc sa indrept catre Dumnezeu. El este singurul care este si toata creatia Lui poarta pecetea Sfintei Treimi, adica si noi. Nu e frumos, ca omul a primit porunca de la Dumnezeu sa fie fericit?”, spunea Victorita Dutu. Ca o prelungire a acestui gand, ea adauga in “Vreau o alta lume”: “Creatia Ta e asemeni muntelui/ Ce sta maret in fata mea/ Iar Tu imi ceri sa am atata/ Incredere in Tine , atata iubire/ In iubirea Ta , incat, incat/ Sa-i cer muntelui sa se arunce/ In mare si el ma va asculta,/ Adica sa se dea la o parte/ Din fata Ta, ca eu sa Te pot vedea!” Muntele este un simbol esential in Biblie, iar muntii necredintei sunt cei care ne impiedica sa Il vedem pe Dumnezeu, sa ajungem la El. Este impresionanta aceasta metafora prin care Victorita Dutu prezinta tarele fizice si spirituale ale omului nerenascut. Ceea ce Mantuitorul ne spune ca nu este un obstacol – “Daca ati avea credinta cat un graunte de mustar, ati spune muntelui acestuia arunca-te in mare si el s-ar arunca” – noi transformam intr-un impediment. Ceea ce este de fapt, o invitatie la cunoastere si la a experimenta puterea Lui vindecatoare, noi prefacem intr-o stavila catre desavarsire.

 

« El trebuie sa creasca,/ Iar eu trebuie sa ma micsorez. »

 

Preocuparea poetei de a-L cunoaste pe “Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii” este intensa. Insa atata timp cat pacatosul nu se naste din nou”, deci nu primeste o inima noua, el “nu poate vedea imparatia lui Dumnezeu” (Ioan 3,3). Ceea ce este bun in noi nu este suficient pentru a obtine neprihanirea. “Caci omul firesc nu primeste lucrurile Duhului lui Dumnezeu, caci pentru el sunt o nebunie; si nici nu le poate intelege, pentru ca trebuiesc judecate duhovniceste” (1 Corinteni 2,14), spune Sfanta Scriptura. Iata de ce, Victorita Dutu declara, cu o sinceritate dezarmanta, menita a-i demonstra apartenenta la cercul celor care desi au convingerea ca Hristos este solutia, inca mai au de dat o lupta cu firea pacatoasa – “Cuvintele astea pe care nu le inteleg,/ Nu le pot trai, nu le pot rosti:/ « El trebuie sa creasca,/ Iar eu trebuie sa ma micsorez. » Aceasta experienta nefericita nu este ceva nou. Apostolii insisi au avut de dus o batalie cu eul personal, cu disperarea si dezamagirea izvorate din neputinta de a veghea macar un ceas. Victorita Dutu puncteaza exemplar ideea ca incapacitatea de a ramane treaz, adormirea spirituala, caracteristica omului de la timpul sfarsitului, denota un univers interior marcat de absenta elementului spiritual. Somnul in sine inseamna stagnare, imposibilitatea de a avansa, deconectarea de la Sursa puterii. Atunci cand tinta ta este sa atingi “varful muntelui”, sa te intalnesti cu Creatorul tau, sa te familiarizezi cu absolutul in viata de credinta, somnul – acelasi somn cu cel al ucenicilor pe cand se aflau in Gradina Ghetsimani – denota lipsa totala de interes fata de inalta chemare primita. “Plangeam si mergeam iar disperarea/ Crestea in mine si mi-a venit sa adorm/ La radacina unui stejar,/ Cand am auzit deodata un glas:/ “De ce dormi, nu ai voie sa dormi,/ Aici nimeni nu doarme,/ Pana in varful muntelui nu ai voie sa dormi!”

 

zbor-iubire-victorita-dutu“Starea aceasta/ E asemanatoare invierii!”

 

Ca sa te vezi “in varful munteului”, nu trebuie sa fii neaparat un titan al credintei, este suficient harul. Caci numai prin har putem fi salvati si aceasta nu vine de la noi, ci este darul fara plata al lui Dumnezeu. In antiteza cu trairile intunecate de pana acum, marcate de indoiala si de zbucium sufletesc, lumea infatisata de autoare dupa ce eul personal a fost zdrobit, reflecta frumusetea si armonia. “Doamne, cat de fericita sunt astazi,/ Cata bucurie imi aduce singuratatea mea,/ In liniste ma gandesc la Tine/ Si cata pace are sufletul meu,/ Nu mai plange cu atata durere/ Ca atunci cand eram/ Numai eu singura pe pamant/ Fara Domnul , orfana de tot ,/ Fara nici o mangaiere in suflet.” Fericirea ce isi are sursa in Cel Atotputernic este surprinsa ca o traire aprofundata, in care elementul senzorial este amplu dezvoltat. “Doamne, ce fericita sunt/ Ca Tu esti, ca Tu ai inviat,/ Ca Tu esti viu,/ Cã Tu inviezi mereu/ In inima noastra,/ Pentru ca Tu poti sa vii/ Cu mine in camera mea” sau “Pana cand…/ Pana cand floarea va veni  spre mine?/ Si eu stateam sub apa,/ Venea o floare si-mi inunda ochii../ Si-mi spala picioarele/ Picioarele pline de colb,/ Pline de namol…/ Si mainile mele, si fata mea…/ Si m-am uscat in razele soarelui/ In razele soarelui m-am uscat!/ Starea aceasta/ E asemanatoare invierii!”

 

Ziua cea mare

 

Bucuria in Dumnezeu are ca finalitate ziua revenirii Lui. Intreaga noastra pregatire se va concretiza, va prinde forma si contur atunci cand ne vom afla alaturi de El, in casa Sa. “O, Doamne, ce minunat va fi atunci,/ in ziua cea mare, cand totul va fi nou,/ Cand va fi sarbatoare si vom zambi iarasi,/ Dar voi zambi pentru prima oara,/ Caci sunt in casa Ta, caci Te iubesc./ O, Doamne, ce fericire,/ Sa plutesc in jurul Tau, sa Te privesc,/ Cum nu am putut niciodata sa Te vad.” Certitudinea faptului ca Il vede pe Dumnezeu ii da poetei puterea de a vizualiza cu ochii mintii si de a zugravi momentul intalnirii cu El. Aparitia curcubeului, simbol al deplinei impacari, anunta restabilirea ordinii normale a lucrurilor si este o ilustrare plastica a binecuvantarii ce vine de la tronul Sau. “Iti dai seama, Doamne,/ Noi doi si cu oamenii/ Impreuna vom pluti/ Si vom dansa/ Asemeni ploilor/ In zborul curcubeului/ Si asemeni privirilor ce/ Te vad.”

 

“Doamne, Tu esti !”

 

Este magistral modul in care Victorita Dutu reuseste sa reconstituie imaginea lui Dumnezeu si imaginea omului edenic. Dumnezeu Se recomanda pe Sine “Eu sunt”, iar poeta are capacitatea de a decodifica semnificatia profunda a acestor cuvinte, atunci cand le reia si le reda rostite din perspectiva omului muritor, ajuns nemuritor, ca beneficiar al vietii vesnice. Vorbele prin care Dumnezeu se recomanda sunt rasturnate asemenea imaginilor rasfrante intr-o oglinda. “Pentru totdeauna acasa, acolo unde/ Iubirea pluteste peste tot/ Si unde Tu ne astepti cu bratele deschise/ Pentru imbratisarea iubirii/ Ce ne-am dorit-o si pentru care am ratacit ,/ Ce fericita voi fi atunci , Doamne,/ Cand Te voi privi in ochi/ Si – Ti voi spune insfarsit/ “Doamne, Tu esti !”” Acest “Doamne, Tu esti !” este exclamatia omului care a experimentat deja, pacea in Domnul. Isus este Izvorul bucuriei, pacii, odihnei, fericirii.

 

Dumnezeu inca ne mai asteapta

 

“Vreau o alta lume” ne propune o altfel de fericire, complet diferita de fericirea nesigura si trecatoare pe care o da acest pamant cazut in pacat. Bucuria si fericirea in Domnul inseamna sa bei apa vietii si sa renunti la fantanile crapate ale lumii – “Si mergeam in vis spre izvorul meu…/ Apa…apa…/ Apa izvorului meu imi inunda privirile,/ Imi spala ochii,/ Imi spala picioarele!/ De ce Dumnezeule,/ Caram apa asta in mine?/ De ce, de ce o caram Iisuse?/Si o beam, o beam,o beam…/Si simteam ca insetez…/ Insetez, insetez mereu?!…” Volumul Victoritei Dutu este o chemare indemn pentru fiecare dintre noi de a renunta la calitatea de fiu ratacitor. Dumnezeu inca ne mai asteapta, iar decizia ne apartine. Abia atunci, El va lucra in noi si vointa si infaptuirea. Abia atunci, El va creste, iar noi ne vom micsora si totodata, vom evolua “in toate privintele, ca sa ajungem la Cel ce este Capul, Hristos” (Efeseni 4,15).

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpas

Phoenix, Arizona

TeodoraCotrauTeodora-Sorina Cotrău

 

Ție, care citești aceste rânduri, permite-mi să-ți pun o simplă întrebare: ai fost vreodată inspirat de o carte cu atâta intensitate, încât cuvintele pe care le-ai parcurs să-ți ghideze pașii spre zări îngemănate cu răspunsuri la atâtea întrebări care nesoluționate, au săpat un vid în viață ta? Însă o dată întoarsă și ultima pagină, o dată atins și ultimul cuvânt, pentru tine să însemne de fapt, primul pas făcut spre o destinație în care știi că speranța te inundă când ești încărcat de îndoială, zâmbetul, când ești rănit de lacrimi, pacea, când frică te imobilizează spiritual, o destinație unde îl găsești pe Dumnezeu și implicit, te regăsești pe ține, eliberat și împlinit, fericit, reînnoit în atitudine și suflet. Și mai mult ca sigur, nu este o coincidența. Cartea respectivă nu a zăbovit din întâmplare, în mâinile tale. Uneori, uităm sau pur și simplu, nu conștientizam puterea pe care Cuvântul o are asupra vieții noastre. E de ajuns însă, să ne lăsăm prinși de primele rânduri ale Epistolei Iubirii, că să ne dăm seamă cât adevăr răzbate din mesajul apostolului Ioan: „La început a fost Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”.

 

Printre multitudinea de cărți care au fost scrise în lumea întreagă și care au avut acest efect uimitor se număra la loc de cinste, și „Tragedie și Triumf”. Dacă această carte a ajuns, evident, nu din întâmplare, în mâinile tale, înainte de a-i deschide coperțile, îngăduie-mi să-ți împărtășesc un secret. Vei răsfoi pagină după pagină și poate nu îți vei da seama de o subtilitate. Scriitoarea Ligia Seman a țesut cu penița sa strașnică, o pânză nevăzută între Dumnezeu și Umanitate. Firul țesut cu migală, dincolo de cuvinte, pe care îl vei simți doar cu ochii sufletului, este Dragostea inegalabilă a Mântuitorului. Acest unic liant te va ghida fără să îți dai seama, de la deznădejde la speranță, de la tristețe la fericire, de la răceală ostilității la căldura iubirii, de la îndoială la credințî,  de la tragedie la triumf.

 

Speranța înfloreste în suflet de copil 

 

Cortină este data la o parte în ajunul sărbătorii de Craciun și în prim plan este profilată mulțimea adunată să privească splendoarea artificiilor care înfloresc pe cer. Primele rânduri îți vor dezvălui fără întârziere, conexiunea dintre Dumnezeu și Omenire, care înmugurește timid, în mijlocul mulțimii. Sămânța este sădită în sufletul unui copil de șase ani, care în inocența sa, crede fără umbră de îndoială, că artificiile se transformă în pietricele. Vlad, băiețelul care preț de câteva cuvinte contopește în joacă, cerul cu pământul, nu renunță așa ușor la încrederea să că această comuniune este posibilă. „Dar  tu mi-ai zis, răspunse copilul printre suspine, să caut steluțele din cer în zapadă”. Replica sa se adresează sorei lui, Ana, în vârstă de 11 ani, cu care a pornit la cerșit pe străzile orașului. Și nici măcar ea, nimeni și nimic nu va putea să-i zdruncine ferma convingere că cerul ar fi atât de aproape de pământ. Vlad va renunța la monezi, la un balon în formă de inimă, pe care l-a primit în dar și de care cu greu s-a putut despărți, doar de dragul pietricelelor, ca singură dovadă palpabilă că a reușit să atingă cerul. Acest detaliu ne va duce cu gândul la creștinii adevărați, care sunt gata să renunțe la orice le-ar sta în cale, în călătoria lor către Împărăția Cerească. Ligia Seman reușește uimitor să surprindă acea punte de legătură suspendată între Dumnezeu și Omenire. Ea creionează subtil, imaginea omenirii, care apare întruchipată în diferite ipostaze, în mijlocul ei strecurând de fiecare dată, candela iubirii, a speranței și a credinței.

 

TragedieTriumf1Familia săracă în mijlocul căreia cei doi frați trăiesc, alături de părinții lor și încă doi frăţiori este una dintre ipostaze. Aici sunt surprinse deznădejdea, violenţa, cruzimea, zbaterile interioare ale unei lumi decăzute, care încearcă prin forțele proprii să atingă lumina. Tatăl, Dumitru Miron, care cândva, se bucura de un serviciu bun și fusese respectat de prieteni, vecini, a ajuns un bețiv, un căutător prin gunoaie, un părinte care își trimitea copiii la cerșit pentru a nu muri de foame. Soția lui, Valeria, care cândva, fusese „o doamnă”, cum o numește el, ajunge să trăiască între vis și realitate. Încercările lor de a îndrepta lucrurile sunt înlănțuite de deznădejde, care le închide orice portiță de schimbare. Mama nutrește dorință de a se schimbă, dar în momentul în care a impartaseste aceste gânduri cu soțul ei”, el, a€œprea deznădăjduit, nu-i dădea voie să spere în schimbare”. Și iată că și de această data, elementul surpriză, care stabilește conexiunea între Dumnezeu și Omenire își face prezența în sufletul copiilor, a căror speranța pâlpâie neîncetat, pentru că a€inimile lor atât de dormice de iubire avuseseră capacitatea de a separa orice umbră de durere sau suferință care ar fi putut să întineze strălucirea unor pietre prețioase și rare din memoria lor”. Cititorul va fi ghidat spre abisuri din care va avea impresia că nu va mai revedea lumina. Așa se face că familia amintită sfârșește tragic, chiar în momentul în care speranța de schimbare pâlpâia mai strălucitor. Mama este omorâtă de soțul ei aflat sub influența băuturii, iar copiii sunt despărțiți și trimiși la diferite orfelinate din țară. Lumea continuă să fie întruchipată printre rânduri, de data aceasta purtând chipul orfelinatului unde Vlad va viețui timp de cinci ani. Orfelinatul se va dovedi a fi un teritoriu în care speranțele sunt zdrobite cu ajutorul curelei. Doroftei, în vârstă de 22 de ani, așa-numitul „asistat”, este elementul negativ, care va spulbera speranțele celor mai mici, călcând în picioare orice mică speranța care s-ar ivi, precum o geană de soare ce se ivește printre norii care au uitat să calatorească. Și culmea ironiei, tocmai el este acela care percepe ceea ce nu ar tebui să fie considerată iubire: „Când îți pasă de altul, doar pentru că lui i-a păsat mai întâi, e doar o formă de ipocrizie”, consideră Doroftei.

 

Iubirea Mântuitorului îmbrățișează o lume deznădăjduită

 

Și poate vei avea impresia că scriitoarea va permite chiar și preț de o pagină, ca legătura dintre Dumnezeu și Umanitate să fie întreruptă definitiv. Însă cu ochii sufletului, vei păși peste un alt pod suspendat între Tragedie și Triumf, exact când te aștepți mai putin. În mijlocul copiilor loviți de soartă, care trăiesc în întunericul îndoielii, răsare cel mai frumos vlăstar al speranței și luminii. Numele lui este Călin Barbu, băiatul în vârstă de zece ani, care speră cu atâta intensitate că mamă lui își va respecta promisiunea și va veni să îl ia cu ea, în Germania.  Vă spun eu, povestea Laurentia, bucătăreasa cu care vorbise copilul, vă spun eu că băiatul asta frumos, inteligent și sensibil e o voce a lui Dumnezeu pentru noi, pentru a ne face și noi mai buni cu ceilalti”.  Speranța lui Călin este atât de vie și strălucitoare, că nici o amenințare, bătaie sau cel mai dur cuvânt de descurajare rostit vreodată de Doroftei, pentru care „speranţele atât de frenetice ale lui Călin îi erau dușmani cruzi”, nu vor reuși să îi stingă flacăra, nici măcar nerespectarea promisiunii mamei sale. Călin va decide cu orice preț să alerge în fiecare zi spre dealul din vârful căruia va putea să scruteze mai bine orizontul, care credea că o va aduce pe mama sa. Și acolo, pe deal, omenirea va cădea în genunchi, cu sufletul zdrobit, la pieptul Mântuitorului, unde va găsi Dragostea unică, singura care îmbrățișează cu atâta căldură, care vindecă orice rană, care șterge lacrimile din ochii durerii.

 

TragedieTrumf2Autoarea pictează sublim această întâlnire, pe care o regăsim personificată cu atâta grație. Călin, băiatul însuflețit de atâta speranța să își revadă mama, va alergă din nou pe deal. Nimic nu-i va putea sta în cale, nici măcar febra care îi cutremură trupul, dintele pe care îl pierde, grăbindu-se să atingă vârful dealului. Și speranța lui va fi răsplătită din plin. Tânărul preot Mihai Stâncă îi va sări în cale și îi va aținti privirea spre Calea Adevărată, Dragostea lui Dumnezeu. Și ”copilul cu suflet” (cum îl numește preotul), va adormi la pieptul preotului, eliberat de orice dezamăgire, durere, lacrimă, însă încununat cu atâta mângâiere, la care nu sperase niciodată ”tocmai pentru că alte gânduri rele și dureroase nu-l mai frământau, adormi „somn dulce, cu capul strâns lipit de acel piept din care ieșise glasul ce-l alinase cu cea mai scumpă mângâiere care se putea dărui unui suflet de copil în suferință: Dumnezeu era Tatăl și Mama lui”. Călin va deveni solul „Dragostei Supreme”, prin intermediul căruia scriitoarea va țese conexiuni inimaginabile. El își va sacrifică viața  pentru aproapele său, acesta fiind prietenul său, Vlad.  Va accepta să fie „calorifer” uman în locul său, pentru a usca și cămașa și adidașii lui Doroftei. „Eu am febră, îi spusea. Ia uite, ce temperatură mare! Puse mâna lui Vlad pe fruntea lui, cămașa se usucă repede dacă o iau eu. Tu ești rece ca gheața. Ia dă și adidașii!” Gestul sau nobil îl va costa viața, care într-un final va aduce viață celui la care toată lumea se aștepta mai puțin, Miron Gură, copilul care găsea „o plăcere specială când din cauza lui sufereau alţii”. Scena se schimbă și omenirea apare configurată de mediul rece al străzii. „Suflet al străzii au atâția în jurul nostru. Rătăcesc în nopți nedormite sau chiar în tumultul zilei, pe întortocheate străzi ale amărăciunilor sufletești și ale singurătății. N-au un loc real al odihnei, decât un surogat trist și iluzoriu, așa cum și-l creează copiii străzii inhalând aurolacul”.

 

Vlad va fugi de la orfelinat la vârsta de 11 ani și va ajunge să trăiască pe străzi, unde Dumnezeu va îmbrățișa din nou Omenirea. De data această, punctul de legătură este Magda, o fetiță de aceeași vârstă cu el, care crescută într-o familie iubitoare de Dumnezeu, se va așeza pe bancă lângă Vlad și va împarți cu el langoşul, dându-i chiar și câteva bacnote. Însă ceea ce va conta cel mai mult va fi mângâierea cu care fetița îi va atinge fața. „În mintea lui Vlad, unde tristețea lipsei de afecțiune era stăpână, se aprinsese o lumina nouă, caldă, mângâietoare și promitatoare”. Și această lumina o va păstra în suflet în decursul anilor în care cărările lor se vor încrucișa de nenumărate ori, până amândoi vor atinge vârsta de 20 de ani. Cititorul se va confrunta cu răstunări de situație uimitoare, care vor trece pragul spre triumf, în cele mai neașteptate momente. Și fără știrea lui, se va apropia pagină cu pagină, de cel mai impresionant moment, care îi va atinge sufletul până la lacrimi. Iubirea Mântuitorului va izbucni printre rânduri cu atâta căldură și intensitate, atingând punctul culminant al romanului, pe care nu îl voi dezvălui, lăsându-ți ție, dragă cititorule, sarcina să îl descoperi, pentru că această „comoară” să îți aparțină. Și vei ajunge la următoarea concluziea€”Tragedie și Triumf”, operă spirituală cu care Ligia Seman ne binecuvântează sufletele și implicit viețile, oglindește cu fiecare cuvânt, intensitatea și măreția iubirii Mântuitorului, care a luat asupra lui toată durerea, tristețea, deznădejdea, ura, slăbiciunea acestei lumi, pentru a ne îmbrățișa ființele cu mângâiere, bucurie, speranță, iubire, credintă.

 

Teodora-Sorina Cotrău

Oradea, România

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors