Archive for the ‘Cultural’ Category

Liviu BabesErou este acela care și-a dăruit viața unui lucru mai important ca el însuși.

Joseph Campbell

 

Pe 2 martie, 1990, împreună cu mai mulți colegi de la ROMAN SA (locul de unde a pornit revolta muncitoreasca din 15 noiembrie 1987), am participat la prima comemorare a eroului-martir, Liviu Babeș, un erou necunoscut până atunci. Cu prilejul acelei ocazii a fost dezvelită pe Pârtia Bradul – locul unde pe 2 martie, 1989, Liviu Babeș devenea o torță vie în numele liberatii – o cruce de fier unde s-au depus câteva coroane de flori.

Au trecut 25 de ani de când Liviu Babeș a recurs la acest sacrificiu suprem în speranţa că alții să trăiască mai bine. Acest gest radical s-a vrut o palmă adresată regimului comunist care subjuga românii ajunși la disperare, dar care nu aveau curajul, ÎNCĂ, să ridice capul și să se opună fățiș dictaturii comuniste.
Liviu Babeș prin al sau gest extraordinar, dar fatal şi singular, a încercat să atragă atenția internaţională asupra situaţiei disperate din România, lăsând însă, în urma sa, o soție, Etelka, și o fetiță, Gabriela, de numai 12 ani. Un gest radical, un gest nebun, dar unul lucid, un gest împotriva mizeriei comuniste și nocive care măcinase și transformase națiunea românească într-un zombie ambulant.
Liviu Corneliu Babeş, un braşovean in vârsta de 47 de ani lucra ca maistru electrician la Trustul de Prefabricate din Brasov şi in paralel urmase cursurile Şcolii Populare de Artă din Braşov, devenind un pictor și un sculptor apreciat.
In anul 1989, pe 2 martie, Liviu Babeș s-a autoincendiat, s-a transformat într-o torță umană, în timp ce cobora pe Pârtia Bradul, din Brașov, având în mână un carton pe care scria ‘Stop Murder! (Opriți crimă) Brașov = Auschwitz”. După două ore de agonie petrecute la spital, Liviu Babeș avea să spună adio unei lumi în care el nu se mai regăsea, unei dictaturi monstruoase pe care el nu o mai suporta, dar cu speranța că gestul sau va avea un ecou internațional și ceva se va schimba în bine pentru românii de rând și familia sa.
A fost comparat cu Jon Palach, un student care și el și-a dat foc în Piața Vencelas din Praga pentru a protesta față de invadarea Cehoslovaciei de catre trupele scovietice. Liviu Babeș a încercat prin sacrificiu suprem să fisureze acest regim ermetic al despotismului absolut, însă ecoul nu a fost pe măsura gestului sau unic.
Un ziarist britanic scria în paginile unui săptămânal că: “Am auzit un geamăt și un om cuprins de flăcări a apărut din pădure. Nu părea că încearcă să-și stingă cercul de flăcări care îl cuprinsese. Nu spunea un cuvânt, dar aveam impresia că-i aud sfârâitul părului și al pielii. Durerea să era cumplită, dar, deși trecuse mai mult de un minut de când îl observasem, nu dădea niciun semn că ar încerca să se salveze. Atunci a apărut cineva cu o pătură și împreună am încercat să-l stingem”
Liviu Cornel Babeș a fost declarat “erou-martir” la 4 iunie 1997, iar în prezent o stradă (fostă stradă Rândunicii) din Municipiul Brașov îi poartă numele.
Se tot promite de câțiva ani de către autoritățile locale din Brașov că se va realiza un monument în memoria martirului, monument care se vrea amplasat chiar în fața Primăriei, lângă “Lupoaica”. Promisiuni, da, fapte, ba!
Din păcate, ca la noi, la nimeni, sau ca la noi, ca la români. In timp ce alte țări știu să-și aprecieze eroii naţionali şi să-i prezinte lumii întregi ca mărturii istorice, noi, deşi avem câțiva eroi adevărați care ar merita arătaţi lumii întregi şi ar trebui puşi pe un piedestal și veneraţi, alegem să îi lăsam să zacă într-un colţ prăfuit și uitat de timp, deoarece, of course, nu sunt bani pentru ei.
Și, tot din păcate, an de an, cei care încă își mai amintesc de Liviu Babeș sunt din ce în ce mai puțini.
Liviu Corneliu Babeș a încercat acum 25 de ani să schimbe istoria prin sacrificiul sau suprem, lăsând în urmă sa două inimi îndurerate, care încă se mai întreabă dacă gestul sau eroic a meritat, sau nu, acest sacrificiu. Noi, românii, și în special brașovenii, avem datoria să-l punem pe Liviu Babeș, la loc de cinste, în manualul de istorie. Dacă Liviu Babeș nu a reușit să schimbe istoria, noi trebuie să-l aducem pe Liviu Babeș în istorie.
Acum, la 25 de ani de când acest erou adevărat, Liviu Babeș, a plecat la cele veșnice să ne amintim cu pioșenie și adânc respect ca de unul care ne-a predat o lecție supremă de curaj, o lecție care ne pune la locul nostru, și anume acela de mai puțin curajoși. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească pe Liviu Babeș în Împărăția Sa Cerească! NU TE VOM UITA!

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

 

Almanah „Curentul Internaţional” 2014

Posted by Stefan Strajer On February - 26 - 2014

Almanah „Curentul Internaţional” 2014

Autor: Doina Popa

În luna ianuarie a acestui an a apărut, ca o încununare a anilor de publicare a ziarului „Curentul Internaţional” (editorialul românilor din America şi de pretutindeni), dar şi ca o deschidere spre noi speranţe, Almanahul acestei publicaţii, care a văzut lumina tiparului timp de mai bine de 10 ani, condus fiind de o echipă de români inimoşi, însufleţiţi de patriotismul pregnant al celor ce-şi poartă dorurile pe meleaguri străine.

L-am aşteptat cu nerăbdarea cititorului fidel şi iată că, într-un final de peripluu alb, de iarnă îndârjită, îl am în faţa ochilor, admirându-i coperta luminoasă ce poartă pe fondul alb ca neaua de-afară, cifrele anului 2014 cu cele două simboluri ale drapelelor român şi american, înfrăţite pe Coloana Infinitului lui Brâncuşi.

Pe coperta din spate ne încântă privirea o atrăgătoare hartă a României, înnobilată de imagini reprezentative în culori vii ale vestigiilor naturale, culturale şi istorice.

Pe prima pagină îmi reţin atenţia pozele celor trei muşchetari români, care au dus şi duc încă mai departe flacăra românismului pe pământ american: director-editor, Ştefan Străjeri; redactor-şef, Gabriela Petcu; grafician-tehnoredactor, Valentin Popescu.

Coperti Almanah 2014 crop

Un cuvânt înainte cu retrospective din istoria Almanahului Românesc apărut în America la începutul  sec.  XX, ne prezintă Ştefan Străjeri, inimosul nostru bucovinean, care a continuat temerar să ducă apariţia ziarului la o cifră admirabilă, 500 de numere, continuând cu speranţe şi în plan virtual, reuşind  această frumoasă performanţă a Almanaului.

Gabriela Petcu subliniază poziţia Almanahului ca fiind o însumare a tot ceea ce publicaţia s-a dovedit a fi, o largă şi competentă informaţie impunăndu-se atât prin pulsul realităţii socio-politice şi culturale cât şi prin forma concretă de relevare a fidelităţii.

Respectând normele unui Almanah, sau Calendar cum i se mai spune, ne întâmpină pe primele pagini, Calendarul Creştin Ortodox al anului 2014, pe care orice român şi-l doreşte pentru a urmări sărbătorile noastre ortodoxe şi nu numai.

Ziua de 1 Decembrie 2013, Ziua României sărbătorită pe ambele maluri ale râului Detroit, ne este prezentată în ipostaze însufleţite de imaginile fotografiate din diferite locuri unde s-au desfăşurat acţiunile sărbătoreşti.

Pe rând apar rubrici precum Analize şi Controverse în care Vasile Şoimaru, din Chişinău – Basarabia, ne conduce printr-un nou holocaust economic şi chimic, aplicat românilor dupa cel kominternist, iar scriitorul Corneliu Florea din Winnipeg – Canada, ne oferă pagini de „Nomenclatură comunistă după Tismăneanu”.

Un interviu cu Larry Watts este consemnat de  Nicolae Balint din Târgul Mureş, iar „datoria de a afla adevărul” după care se află în căutare Corneliu Florea, „tulbură liniştea românilor ce exploatează bogaţiile Daciei”. Tot aici, Virgil Raţiu din Bistriţa Năsăud întoarce fila istoriei la „Noaptea de 13-14 septembrie 1940”.

Cu inteligenţă şi luciditate, Silvia Jinga din Michigan ne pune în faţa unei întrebări serioase: „Ce au adus României cei 24 de ani de capitalism”, ani lungi care i-au condus pe români printr-o „iluzie deşartă”.

Un concept nou, despre guvernarea globală, ne prezintă Vasile I. Zărnescu prin recomandarea şi prezentarea cărţii lui John Fonte „Sovereignity or submission” (Suveranitate ori supunere) publicată în anul 2011.

„Politica la nivel înalt sau ipocrizie politică” prezintă Nicolae Balint, încercând să afle cine învaţă  din nenumăratele lecţii ale istoriei?

Nu lipsesc din cuprinsul editorialelor: George Petrovăi, Maria Diana Popescu, Ion Măldărescu, Ioan Mugurel Sasu.

Magazinul istoric este prezentat de Ioan Ispas, care-l descoperă pe „Dromichete, înţeleptul rege al geţilor”, iar Remus Macovei ridică vălul care-i acoperea pe plugarii dispăruţi la Turtucaia.

Nu lipsesc nici „Caracteristicile şi orientările noi ale politicii Chinei” de Vasile Şonea, dar nici cea de-a XIX-a ediţie a Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice cu tema „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istoric. Cultură. Civilizatie.”

„Prizonier în propria ţară” de Aurel Sergiu Marinescu se continuă cu capitolele în care „adevărul trebuie spus deschis, istoria trebuie cunoscută aşa cum a fost cu adevărat”.

„Meditaţiile despre omenie” de Monica Ligia Corleanca ne dezvăluie o „Nedumerire”, care se propagă în mai multe, din călătoria prin spaţiul existenţial.

Prezentarea unei cărţi surprinzătoare „Dăltuiri” de Radu Stanca, ne-o oferă Anca Sîrghie din Sibiu, precum şi evocări de la Montreal de Ziua Limbii Române.

Din Almanah nu lipseşte nici „Jurământul lui Hippocrate” de Corneliu Florea, dar nici ce se mai poate spune despre un artist romn, Ştefan Popa Popa’s.

Atrăgătoare sunt paginile cu mistere din Istoria Universală şi a Omenirii, dar şi cele din Munţii României.

De la „Libertatea prin post” de pr. Ilie Rusu şi până la „Creştinismul în Marea Britanie pe cale de dispariţie” de Alice Cobeanu, nu străbatem decât o cale de câteva pagini minunate.

La rubrica „Români în lume”, Gabriela Petcu ne prezintă într-un interviu pe cei care duc românismul în Belgia: Ioana Chiriţă, Stany Maskeus, Ştefan Tinca, iar la rubrica „Românii în S.U.A” nu lipseşte Silvia Jinga cu un episod din serialul „Fragmente din Babilon” de data aceasta „Vecinele filipineze”, captându-ne atenţia cu relatări incitante trăite la New York, suprapuse uneori peste amintiri vii ale copilăriei petrecute la Şercaia-Făgăraş.

Ştefan Străjeri ne prezintă câteva pagini din istoria şi experienţa primilor emigranţi români din America, iar Herman Victorov ne conduce prin „Vestul Statelor Unite”, în pagini din jurnalul  „Din viaţa unui om oarecare”.

Yvette Larsson promovează imaginea României în lume în interviul realizat de Ştefan Frîncu – Danemarca.

Bineînţeles că nu lipsesc invenţiile, reţetele naturiste şi sfaturile terapeutice, nici  rebusul lui Adalbert Gyuris.

De la poeziile umoristice şi clasice ale lui Valeriu Cercel, la poeziile satirice şi epigramele lui Sorin Olariu, de la microreportajele şi poemele Doinei Popa, până la rubrica pentru copii, ne despart doar câteva cuvinte înţelepte ale lui George Petrovăi  şi poeziile în grai bănăţean ale lui Sorin Olariu.

Un cod al bunelor maniere, câteva sfaturi ale bunicii şi chiar bancurile alese ne conduc spre reţete culinare, folclor şi tradiţii până la moda pentru fiecare.

Între Calendar şi Zodiac s-a parcurs o cale lungă, atât de bogată şi variată, o adevărată sursă de bucurii pentru iubitorii de lectură, români de-acasă şi de pretutindeni.

Doina Popa, Dexter, Michigan, SUA.

GINGAŞI GHIOCEI

Posted by Gabriela Petcu On February - 25 - 2014

DSC03750      Gabriela Gențiana Groza

 

 

       Dezgheţ timpuriu-

       veveriţe în joc

       pe ramuri de brad

 

Cine crede că putem trăi fără să visăm, fără să simţim vietăţile aflate în preajma noastră, fără să ne imaginăm cum se minunează ghiocelul de frumuseţea zambilei, devine un robot ce aleargă mereu după ceva ce nu va afla, poate, nicicând pe pământul fremătând de viaţă…

 

DSC03752Iată de ce am avut momente de împlinire sufletească scormonind în dăruirea pentru frumos a copiilor din clasa germană maternă VG3, membrii ai cenaclului Poesis de la Colegiul Naţional „George Coşbuc” din Cluj-Napoca. Copiii au pornit de la cuvinte kigo de primăvară,( anotimp, în japoneză). Elevii şi-au încercat condeiul în scrierea micropoemelor haiku, oferind împătimiţilor de lirică niponă mici bijuterii literare. Din citirea lor aflăm emoţiile care le încearcă sufletul la vederea unui ghiocel, a unei rândunici, a unui strop de apă, a norilor pufoşi….

 

Un strop de apă-                                Vin rândunelele-                    Gingaş ghiocel-

se sparge în cădere                             dăruim mărţişoare                  răsărind din pământ

peste zambile                                    câţiva ghiocei                         plin de lumină

Anghel Tudor                                    Bogdan Mihai                       Crăciun Iulia Maria

 

 

Din nou rândunici-                             Se întorc berze-                    Nimeni pe stradă-

zambilele înflorind                             printre norii pufoşi                 trei rândunele

şi mulţi ghiocei                                 atingeri de soare                    rătăcind prin oraş

Ciceo Andrei                                     Danci Mara                          Maniu Georgiana

 

 

Vrăbiile-n zbor-                                  Sufletul curat-                       Rândunele vin-

din neaua topindu-se                         dezmierdat de privelişti          mâţişorilor luncii

răsar ghiocei                                     înnoitoare                              aducând  mesaj

Oana Mircea                                     Piciu Mihai                            Pop Zinia

 

 

Plăpânzi ghiocei-                                De dimineaţă                          Se-ntorc berzele-

răsărind în grădină                             pe cer norul albastru-              singure pe boltă

lângă lalele                                        umbrind ghiocei                      ciugulind lumina

Popescu Iulia                                   Şugar Andra                         Török Armin

 

 

DSC03751  O zi frumoasă-

soarele luminează

primul ghiocel

  Tudor Orza 

 

Făurar e pe sfârşite iar Mărţişorul vine cu Babele şi Moşii săi, ne putem bucura, citind haiku-urile membrilor cenaclului, de clipe admirabile pe care noi, cei născuţi mai devreme, le percepem uneori mai greu. Să le recunoaştem copiilor intuiţia şi naivitatea vârstei pe care  dorim să nu le piardă vreodată…

 

gabriela gentiana groza

Gabriela Genţiana Groza

 

 

 

ȘASE! VINE DRAGOBETE!

Posted by Gabriela Petcu On February - 23 - 2014

dragobeteVali (Sfântul Valentin) fuse și se duse! Dar nu disperați! Pe 24 februarie își face apariția “fracsu vitreg”, Dragobetele, mesangerul de drept al dragostei la românași. De când a intrat Sfântul Vali pe piața românească, Dragobetele luptă din răsputeri pentru un comeback și încearca să-i arate  Sfântului Vali , ca el este jupân în spațiul mioritic, deoarece, vezi Doamne, are vechime în câmpul muncii!

Ficiorul Babei Dochia, Dragobetele fiind un fel de Eros al românilor  sau, dacă vreți, un Cupidon al grecilor, își revendică drepturile de  distribuitor șef al dragostei în spațiul mioritic. Sunt mai multe  ipostaze etimologice vis-a-vis de originea numelui Dragobete, una dintre  ele susținând că Dragobete ar putea proveni din slava veche: dragu biti = a fi drag.

O alta, susține că Dragobete ar proveni din cuvintele dacice “trago” –  țap și “pede” – picioare, care în timp s-au transformat în “drago” și  “bete”, țapul simbolizand vitalitate, libidou și puterea de a procrea.

Dragobetele este o sărbatoare cu o tradiție având o “vechime” în jurul a  170-180 de ani de la pătrunderea ei în teritoriile românești și  păstrate cu precădere în nord-estul, sudul-estul şi sud-vestul României.

Dragobetele își revendică supremația în spațiul mioritic ca fiind  adevaratul Eros/Cupidon de România în dispută cu acest “venetic”,  Valentin, un sfânt declarat al romano-catolicilor, care a trăit în  secolul al III-lea și care a decedat pe data de 14 februarie.

Se zice că Dragobete era ziua când fetele și baieții se îmbracau frumos  în ţoale de sărbatoare și, dacă timpul era frumos, porneau în gașcă  organizată prin lunci, câmpii și păduri, cântând și cautând primele  flori de primavară.

“Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau  şi vorbeau fetele şi băieţii. La ora prânzului, fetele se întorceau în  sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia  îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata  îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. De aici provine expresia Dragobetele  sărută fetele!. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un  an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ţi  afişa dragostea în faţa comunităţii.”( Wikepedia)

Probabil așa se facea acuma vreo 50-100 de ani, pentru ca acum fetele și  baieții se duc, mai nou, la mall la shopping sau la un club de fițe  unde se sparg în figuri și licori bahice cu nume afrodisiace… cam așa  se sărbătorește un Dragobete pe la noi, un Dragobete al secolului XXI,  made in Romania.

C-o fi Vali, c-o fi ficiorul madamei Dochia…who cares…aceeași  Marie cu altă pălarie…oamenii trebuie să se scobeasca de 2 ori în  buzunare, de două ori pe an, ca să-și dovedească iubirea, și pe 14 și pe  24 februarie. Cei mai câștigați sunt, bineințeles, comercianții, care  își freacă lăbuțele fericiți și-l salută cu respect și pe Vali și pe  Dragobete, pentru ca le fac vânzare dublă. Ei nu discriminează și îi  acceptă pe ambi mesangeri ai dragostei cu brațele și buzunarele  deschise. Deh, dragostea costa…

În opina mea, nu cred că avem nevoie de o zi specială pentu folosirea  cuvântului “Te iubesc”! Cred că aceste nobile sentimente nu pot fi  “arondate” în jurul unei singure zile și nu pot fi ignorare în restul  anului. Totuși, nu văd nimic rău în a avea o zi specială dedicată  îndrăgostiților și celor care iubesc. O privesc ca pe un bonus, ca pe o  cireașă de pe tort, dacă vreți, ca un micro revelion al iubirii și  romantismului, avându-l ca MC (Maestru de ceremonie) pe Dragobete, mesangerul de drept al dragostei în spațiul carpato-pontico-danubian.

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

MARELE CONSTANTIN BRÂNCUŞI

Posted by Gabriela Petcu On February - 19 - 2014

gabriela petcuGabriela Petcu

 

Arta ar trebui să fie numai bucurie!… De aceea, nu există “artişti”, ci numai oameni care simt nevoia să lucreze, întru bucurie! Să cânte, asemenea păsărilor! Constantin Brâncuşi

 

 

CONSTANTIN BRÂNCUŞI

“…Tu ai transformat anticul în modern” (Henri Rousseanu)

CONSTANTIN BRÅNCUŞI s-a născut la 19 februarie 1876, la Hobiţa – Gorj şi a fost al cincilea copil al lui Nicolae şi Maria Brâncuşi, o familie de ţărani obişnuiţi. Rămâne una dintre personalităţile importante ale culturii şi istoriei Gorjului, lăsând amprente de mare valoare în viaţa ţării. Opera lui, este recunoscută pe plan mondial fiind considerat unul din primii mari creatori ai artei moderne.

 

La vârsta de 17 ani începe să se manifeste înclinaţia lui spre artă, când, baiat de prăvălie fiind, construieşte o vioară din scândurile unei lădiţe de portocale. Urmează Şcoala de meserii din Craiova (1894-1898), apoi, pleacă la Viena unde lucrează la un atelier de tâmplarie, iar după un an revine în ţară şi se înscrie ca student al Şcolii Naţionale  de brancusiArte Frumoase din Bucureşti. Vinde casa de la Hobiţa, spală vase prin restaurante, sculptează şi vinde o parte din opere pentru a putea să-şi plătească studiile. În 1904 pleaca la Paris pe jos, lucrează în diverse locuri şi strânge bani pentru a urma Şcoala de Arte din Paris (clasa lui Antonin Mercie) . Ciopleşte bustul patronului restaurantului în care lucra, fapt care l-a făcut cunoscut în zonă, datorită măiestriei execuţiei acelui bust. A sculptat mult, atât în lemn dar şi în piatră şi metal. Brâncuşi începe să fie tot mai sigur pe drumul pe care merge fiind acceptat ca practician în atelierele lui Auguste Rodin dar, artistul refuză să lucreze cu acesta rostind cuvintele devenite celebre, “Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu creşte nimic).

În 1907  închiriază un atelier în Rue de Montparnasse şi intră în contact cu avantgarda artistică pariziană, împrietenându-se cu Ezra Pound şi Henri Pierre Roche, care au fost nu doar prieteni, ci şi confidenţi, purtători de cuvânt şi mai târziu biografi. De asemenea, a fost foarte apropiat cu poetul Guillaume Apollinaire şi cu artişti celebri precum  Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp alături de care a lucrat. Unele dintre cele mai cunoscute opere ale sale din acea perioadă sunt: Cuminţenia pământului”, o primă versiune a lucrării Sărutul” (1907), Somnul” (1908), Muza adormită” (1909-1910), Pasărea măiastră” (1910), Prometeu” (1911), Domnişoara Pogany” (serie 1912-1933), Primul pas (1913) lucrări ce marchează aplecarea spre valorile artelor arhaice.

Brâncuşi era o persoană sociabilă şi complexă pe care nu multe persoane au reuşit să-l înţeleagă. Jovial şi bonom, purta barbă iar în ultima parte a vieţii haine ţărăneşti. Era interesat de aproape orice subiect începând cu muzica (avea înclinaţii spre muzica eclectică), ştiinţă, filosofie. Viziunea sa asupra vieţii era influenţată atât de Platon cât şi de gândirea filosofilor orientali, într-un amestec interesant şi personal. Era aproape un ascet, care îşi transformase atelierul într-un adevărat templu, impresionând pe vizitatori prin atmosfera profund spirituală.

constantin-brancusi1Lucrările sale i-au adus o imensă popularitate, acesta fiind cunoscut şi foarte apreciat mai ales în Franţa, România şi în Statele Unite, colecţionarii  fiind interesaţi pentru a-şi procura creaţiile artistului român, iar revistele şi criticii publicând nenumărate studii şi articole cu laude. În 1913 expune simultan la Salon des Independants în Paris şi la the Armory Show în New York.

Recunoaşterea sa pe plan naţional şi internaţional se datorează, în principal, ansamblului sculptural de la Tg Jiu, terminat în 1938. Ansamblul, alcatuit din Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana Infinitului era dedicat românilor care în 1916 reuşiseră să oprească o invazie germană. Aceste lucrări depăşesc limitele concretului, generând diverse interpretări ale semnificaţiei celor trei sculpturi. Mac Constantinescu, un cunoscut al artistului, spunea în “Colocviul Brâncuşi” că ansamblul reprezintă

,,înfăptuirea unei vechi dorinţe, aceea de a lăsa pe pământul românesc concretizarea în bronz şi piatră a tot ce a gândit mai profund şi mai îndelung’’. Iar A. Ghenie spunea că ,,un ţăran din Gorj a făcut pentru ţara sa ceea ce pentru alte ţări n-au putut face decât regii şi împaraţii’’.

De la interpretarea ansamblului ca un monument ridicat în cinstea eroilor căzuţi în război, până la atribuirea unor semnificaţii care se leagă de simbolismul universal, de începuturile vieţii umane şi a legăturilor omului cu pământul, s-au emis diferite ipoteze.

 

masa taceriiMasa trăcerii poate fi asociată cu o ,,invitaţie la un magic conciliu al umbrelor stămoşilor” (Radu Boureanu) sau ,,masa rotundă-primul stadiu al civilizaţiei, stadiul primitiv’’(V.G.Paleolog). O altă interpretare poate fi apropierea de strămoşii daci, de naşterea civilizaţiei pe aceste locuri. Având în vedere că ansamblul se vrea un omagiu al eroilor cazuţi în 14 octombrie 1916, în bătălia de la Jiu, se poate spune că Masa Tăcerii reprezintă şi masa de ,,pomenire’’a acestora. Pentru Petre Pandrea, “Masa tăcerii este un imn al căsătoriei, al iubirii familiale şi fertile, aşa cum se practică pe plaiurile noastre din timpuri imemoriabile”.

 

Poarta_SarutuluiPoarta Sărutului. Păstrând tema sculpturii ,,Sărutul’’, Poarta reprezintă bucuria că iubirea e nemuritoare, iar după spusele autorului, ,,misterul fecundităţii şi al morţii este însuşi misterul iubirii, care va supravieţui dincolo de mormânt’’. Partea superioară a Porţii, ar putea reprezinta hora ţărănească, gorjeană. Petre Pandrea, în ideea că Brâncuşi a costruit la Tg Jiu un monument închinat ostaşului victorios,  eroului întors acasă, a văzut în aceasta ,,o solemnitate a nunţii în cinstea soldatului victorios, care intră în rânduiala rurală’’. Să fie oare Poarta Sărutului un arc de triumf? Sau,  doar un simplu portal aşezat la intrarea în Grădina Publică? Cu siguranţă,  Poarta Sărutului reprezintă mai mult decât oricare interpretare, ea reprezintă însăşi cumulul de idei exprimate de autor în întreaga sa operă.

Brancuşi şi-a motivat această sculptură prin ,,un sentiment adanc’’ aşa cum a făcut-o şi în ,,Sărutul’’ de la Montparnasse: ,,Am voit să pomenesc nu numai amintirea acestui cuplu unic, ci pe aceea a tuturor perechilor care s-au iubit înainte de a-l părăsi’’.

 

coloana_lui_brancusiColoana Infinitului sau Coloana Recunoştinţei fără Sfârşit, reprezintă un loc deosibit în viziunea exegeţilor şi a lumii întregi. Există dovezi că proiectul este mult mai vechi. Încă din 1909 în atelierul lui Brâncuşi ar fi existat “trunchiuri şi bârne, coloane truncheate de lemn”, iar prima versiune expusă a unei coloane, intitulată “Proiect arhitectural”, datează din 1918. Ulterior, în 1933, în expoziţia sa personală de la New York, Brâncuşi expune proiectul său sub numele devenit celebru, Coloană fără sfârşit. Brâncuşi însuşi o denumea “un proiect de coloană care, mărită, ar putea sprijini bolta cerească”. Doctorul Traian Stoicoiu spune că „Adevăratul nume al Coloanei Infinitului este de fapt “Coloana sacrificiului infinit” dat de eroii noştri pentru reîntregirea neamului. Numărul modulelor din care este alcatuită coloana reprezintă anul când România a intrat în primul război mondial şi se termină cu o jumătate de modul, reprezentând jumatatea anului respectiv”.

În ultimii ani ai vieţii, Brâncuşi a fost îngrijit de doi refugiaţi români, care locuiau în apartamentul de langă atelierul său. Pentru a-i putea desemna pe aceşti ultimi prieteni moştenitori şi pentru ca atelierul şi lucrările să intre în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris, Brâncuşi a devenit cetăţean francez în 1952. A murit pe 16 martie 1957, la vârsta de 81 de ani, lăsând în urmă peste 1200 de fotografii şi 215 sculpturi, de o valoare estetică şi culturală incalculabilă.

 

KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERAConstantin Brâncuşi este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea  fiind o figură remarcantă în mişcarea artistică modernă. Sculpturile sale prezintă eleganţă a formei, sensibilitate în utilizarea materialelor, combinând simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avantgardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât şi importanţa acordată luminii şi spaţiului sunt trăsăturile caracteristice ale creaţiei lui Brâncuşi. Opera sa a influenţat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen.

 

Constantin Brâncuşi despre opera sa   

“Il y a des imbéciles qui définissent mon œuvre comme abstraite, pourtant ce qu’ils qualifient d’abstrait est ce qu’il y a de plus réaliste, ce qui est réel n’est pas l’apparence mais l’idée, l’essence des choses.”

 

Gabriela Petcu

Curentul Internațional

 

 

“Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.”

 

 

DILEME

Posted by Gabriela Petcu On February - 19 - 2014

DSC03746Gabriela Gențiana GROZA

 

Miezul lui Făurar mi-a adus, mai curând ca altădată, dorul de cutreierat locurile pe unde mi-am adunat anii în săculeţul pe care, în pofida plinătăţii lui, nu simt nevoia să îl lepăd nicidecum. Şi cum trenurile circulă mai cu frână ca altădată  iar pe şosele te avânţi şi nu ştii dacă mai revii întreg în patul tău, meleagurile dorite în adâncul fiinţei mele se teleportează pe strada mea, a Plopilor cu soţ pe care locuiesc, mai ceva ca  în filmele cu extratereştrii. Mă pot bucura de apropierea pământenilor mei prahoveni prin bunăvoinţa lor nepreţuită. Vin mesaje din Ploieştiul meu în care vieţuiesc surorile mele, Florica şi Ecaterina, copiii şi nepoţii lor, foştii mei elevi,  foştii mei colegii de catedră, dar şi  persoane deosebite despre care TV-ul nu suflă un cuvinţel  fiindcă aşa e viaţa!…Zilele trecute am primit încă o scrisoare de la Cucernicul Părinte Ştefan Săvulescu, destoinic Preot, fără odihnă în păstorirea sufletelor omeneşti agitate într-un veac al neliniştilor de tot felul. Părintele Protopop, fost  paroh la Biserica cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului”, unul dintre cele mai importante monumente religioase, istorice şi de artă din judeţul Prahova, l-a cunoscut pe bunul meu părinte, preotul poet Nicolae Martinescu slujitor la bisericile Sfânta Filofteia şi Sfântul Dumitru din Ploieşti, trecut la cele veşnice în 1982.

 

DSC03747Îi sunt recunoscătoare bunului Părinte că îi pomeneşte adesea pe părinţii mei, cu evlavia-i binecunoscută de enoriaşii pe care i-a păstorit şi îi îndrumă şi astăzi cu dragoste, la vârsta  senectuţii. În biserica ”Maica Precista” se află unica icoană ”Maica Domnului cu Pruncul” în care Fecioara este reprezentată ca având trei mâini, cu o interesantă explicaţie a zugrăvirii ei de către un talentat artist aflat sub inspiraţie divină. Icoana a fost donată de ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei în timpul războiului ruso-româno-turc. În faţa ei au îngenuncheat poetul Nepereche Mihai Eminescu, istoricul Mihail Kogălniceanu şi actorul Toma Caragiu. Din faţa amvonului cinstitului locaş de închinăciune a răsunat la predică glasul Cucernicului Părinte Ştefan Săvulescu: ”Români şi fraţi creştini binecuvântaţi, să nu uitaţi nicio clipă că sunteţi creştini, şi încă creştini ortodocşi! Întăriţi-vă inima în lupta împotriva greutăţilor şi a necazurilor zilnice! Nu vă întristaţi ca cei care nu au nădejde, când vă vedeţi învăluiţi de suferinţe şi de nedreptăţi, căci omul este dator să sufere, să rabde şi să lupte cu nădejde în suflet pentru adevăr, libertate, dreptate şi frăţie!”  

 

DSC03738Tot zilele acestea, am avut  frumoasa surpriză ca, din urbea în care am trăit o bună perioadă a vieţii, oraşul care m-a determinat să lucrez cu pasiune şi să ”nu îngrop talantul” dăruit de bunul Dumnezeu, să primesc un mesaj de la o fostă elevă de-a mea, din promoţia anului 1975 de la  Şcoala Gimnazială Nr. 21 din Ploieşti.  Şcolăriţa Doina Marcela  Bădulescu, acum doamna Doina Marcela Gheorghe, consilier la Agenţia pentru Protecţia Mediului, căutând  pe Internet nume de foşti dascăli, a aflat că mă aflu la Cluj-Napoca. Mă  bucur că  a îmbrăţişat o profesie în care  i-au folosit cunoştinţele preluate de la mine acum 35 de ani. Din fotografiile trimise de ea mi-am revăzut foştii dragi elevi, copiii frumoşi de odinioară şi am apreciat adulţii onorabili de azi. Întâlnirile promoţiilor din urmă cu ani sunt copleşitoare…Maturii de azi se simt iar copii, îşi aduc aminte de porecle, de şotii dar şi de seriozitatea cu care erau îndrumaţi de dascăli, spre binele lor în viaţă. Dilemele pe care le-au avut cândva s-au cam rezolvat, au sarcini în familie şi în societate, se simt responsabili şi, de ce nu, privindu-se unii pe ceilalţi pot merge mai departe cu încredere…Ca în poemul meu, Dileme… din volumul ”Rostiri” apărut în1997 la editura clujeană  Dacia.

 

DSC03740Pătrunde cu sfială în şcoala-sanctuar,

Cu dese palpitaţii înscrise-ntr-un orar;

Popas în locu-n care deprins-ai A, B, C,

Miracole răspunsuri la întrebări ”de ce?”…

 

Pornind spre orizonturi cu-aripile deschise,

Pe frunte, lampioane îţi străluceau, de vise,

Era copilăria ca un caiet deschis,

Imaculate pagini chemau a fi şi scris.

 

La vremea-adolescenţei gândeai că e nedrept

Ca-n perimetrul şcolii, elevului, deştept,

Să-i chinuiască mintea gramatici, teoreme,

Pe când fiorii vârstei-l-încearcă cu dileme…

 

Priveşte-acuma banca-ţi, al ei stăpân ai fost,

Când măsura clepsidra al vieţii tale rost,

Şi te credeai, desigur, în miez de Univers

Iar faptele-ţi minore, aveau un tâlc imens!…

 

Permite-o clipă băncii trecutul să-l scruteze,

Aminte să-şi aducă cum tremura la teze,

În sunete bizare, stârnind articulaţii,

Intrând chiar…de nevoie…tu însuţi în vibraţii…

 

Ci mângâie azi lemnul, uitării nu te-a dat,

Parfumu-acelor clipe în fibră a păstrat,

Copil ai fost, odată, în mreaja joacăi prins…

Trecut-au anii fragezi, dilemele s-au stins!

 

Ca mai totdeauna, dascălul  a lucrat pe bani puţini, cu sufletul lui mare, într-un domeniu atât de important ca educaţia viitorilor cetăţeni ai dragii noastre Patrii.

Dar cum să nu te bucuri când primeşti confirmarea dăruirii tale, fără putinţa punerii la îndoială a aprecierii  sosite din partea elevilor, la o vârstă la care  puterile trupului celui vivant odată, se  împuţinează rămânând plăcerea citirii unor rânduri ca acestea, ale dragei mele foste eleve: ”Atât de frumos mi-aţi povestit impresiile, încât v-am văzut aevea cu ochii minţii, cum cercetaţi fiecare figură şi răscoliţi în cotloanele memoriei…Dacă v-am produs o bucurie, e o zi câştigată pentru mine! Vă doresc o noapte liniştită. A fost şi pentru mine, o zi însorită a sufletului meu. Vă mulţumesc frumos, cu mult drag, Doina.

 

 

gabriela gentiana grozaGabriela Genţiana Groza

 

 

LIRICA IUBIRII

Posted by Gabriela Petcu On February - 19 - 2014

SL5-PUSCAS-Simona-4b-xwbSimona PUŞCAŞ

 

PRIETENIE

 

Dragostea este

caviarul şi

tortul de nuntă…

Căpşuni şi frişcă.

 

Prietenia

este pâinea şi untul…

desigur!

 

Mai bine combinăm

Cele două lucruri

dar…

parcă prietenia

este mai uşor

de digerat!.

 

 

VIAŢA

 

Am învăţat în braţele tale

bucuria de a cere Iubire…

Am învăţat să privesc în sus

şi să ma întind spre tine

pentru a primi,

Dragostea ta.

Am învăţat micile

secrete de iubire.

între noi,

ele…

sunt cele mai profunde,

şi mistice sentimente,

De viaţă!

 

 

TU ŞI CU MINE

 

Avem atâta dragoste

in noi că arde ca focul

unde se coc

şi sufletele noastre.

Chipul şi asemănarea

imaginilor noastre

se amestecă ca lutul…

Eu sunt in lutul tau

Tu eşti în lutul meu

şi ne imparţim viaţă

sub o singură pătură

precum vom împărţi moartea

intr-un singur mormânt…

 

 

ASTFEL

 

Iubirea mea este,

astfel

că râurile nu o pot stinge

şi nimic nu o poate recompensa

mai mult decât dragostea ta.

Iubirea ta este,

astfel

că nu o pot

în nici un fel recompensa…

Mă rog la cer pentru o recompensă

dar,

atâta timp cât suntem încă în viaţă,

sa perseverăm (şi) în dragoste

astfel că atunci când nu vom mai fi…

Să fim iubiţi pentru totdeauna.

 

 

EŞTI AICI

 

Prezenţa ta inundă casă

Chiar şi atunci când eşti departe!

Te regăsesc…

Ascult,

Deschid fiecare uşă,

aşteptând să te revad.

Încep să vorbesc

şi simt inima mea

cum moare în tăcere

 

Dar, Tu,

eşti în mintea mea,

esti în aerul pe care-l respir,

esti parte din mine,

Esti aici…

 

 

FĂRĂ TINE

 

Fără tine fiecare dimineaţă

ar fi ca o reantoarcere, după o vacanţă…

Fără tine fiecare muzician din lume

ar uita cum să cante blues ..

fara tine locurile publice ar fi private…

Fără tine toate străzile

ar duce într-o altă direcţie…

Fără tine

nu ar mai fi nimeni

cui să-i dau un sărut de noapte bună

când ne certăm…

 

 

TU

 

Respiraţia ta este emoţia

fiecarei frunze

Harul Tău care ghidează fluxul răului

Ale tale sunt forţa şi incendiul

care se află în inima unei flori:

Acesta este sensul vieţii,

muzica, mândria,

şi puterea Ta!

 

 

RĂMÂI TU ÎNSUŢI

 

Nu imi placi numai pentru că eşti cine eşti,

ci şi pentru ceea ce sunt când sunt cu tine.

Nu imi placi doar pentru ceea ce ai făcut tu,

dar şi pentru ceea ce faci pentru mine.

Nu imi placi numai pentru ce ai făcut din tine,

Ci şi pentru ce faci din mine.

 

Îmi placi pentru că m-ai făcut leală

şi mai mult decât oricine ar fi putut face

pentru a deveni serenă…

Tu le-ai făcut

fără un cuvânt,

fără un gest,

fără un semn…

Le-ai facut rămânand

Tu însuţi.

Poate că aceasta…

înseamnă dragostea!?

 

 

IUBEŞTE-MĂ

 

Cum te iubesc?

Am luat la cunoştinţă…

Te iubesc mai mult,

atunci când nu eşti langa mine.

căci prezenţa ta e absenţa mea

 

Tu,

Iubeste-mă…

întinde-ţi mâna cu generozitate,

fără nici un prejudiciu …

Dar,

Iubeşte-mă!

 

 

CALENDAR

 

Ai pictat înaintea mea

zilele pe care le-am petrecut împreună.

 

Unele straluciri luminoase,

altele stele inghetate,

sau aprinse

ca o minune…

O opalescentă vrajă.

 

Unele reci ca nişte pietre

agitate de apa

Altele lumini intermitente de foc…

 

Ce ar fi fost toate astea fără tine?

Date…

şterse din calendar.

 

 

SOŢULUI MEU

 

Ţi-am dat

ce nu putea fi:

Auzul,

ce nu a fost

niciodată donat.

Bataia,

Inimii mele…

Ea va împărtăşi

gândurile tale,

stările tale,

râsul tău…

lacrimile tale,

trăite cu mine

ce te vor urma

până la sfârşitul lumii.

 

 

CINEVA

 

Ori de câte ori

am avut nevoie de

cineva,

cu care să împărtăşesc

bucuria mea

cineva,

care să mă strângă-n braţe

atunci când lumea mea se destrăma

Tu,

ai fost acolo

şi ştiu că vei fi…

acum,

şi

pentru întotdeauna.

 

 

EU ŞI EL

 

Dacă aş fi constrânsă

să spun

că-l iubesc

cred că singurul răspuns

ar putea fi:

că el a fost el…

şi,

eu am fost eu…

Dar,

dragostea este ca talismanul,

Face din această lume

o Grădină.

 

 

DRAGOSTEA TA

 

Să ai grijă de mine,

cu acea sensibilitate nobilă

ce numai în tine am găsit.

 

Azi,

un nou soare

răsare…

pentru mine.

 

Azi,

totul trăieşte,

totul este animat,

De dragostea ta!

 

Numai a ta!

———————————————–

 

PUŞCAŞ Simona, poet, traducător, translator (română-italiană-maghiară), născută la Oradea, la 30 septembrie 1950. După absolvirea liceului teoretic şi-a continuat studiile la Academia de Ştiinte Economice – secţia Turism. Stabilită la Roma, în Italia. În prezent îşi desfăşoară activitatea literară atât în limba română cât şi în limba ţării de adopţie. Iată ce ne declară poeta:

 

„Încă din anii de liceu, odată cu apariţia primei iubiri la 16 ani… am început să scriu poezii. Odată că-mi plăcea genul liric şi odata că… sufeream de iubire precum orice adolescent! Aş putea să vă declar cu mâna pe inimă că eram îndrăgostită foc, ca mai toate fetele din şcoală, de regretatul coleg şi prieten Adi Pintea, ajuns mai tâziu actor faimos. În acei ani eram interesată de cenacluri şi seri literare! La şcoala ne intreceam cu colegii,  (chiar şi cu profesorii!) să scriem literatură de calitate. Îmi aduc aminte că fiind prin ultima clasă de liceu am scris o poezie numită «Toamna» cu care am câştigat marele premiu la un concurs şcolar. De atunci am început să-mi pun pe hârtie sentimentele ori de câte ori aveam o emoţie interioară… fie iubire, suparare sau necaz. Pe parcursul timpului am scris  poezii pe care le-am ascuns într-un caiet-jurnal numit «Dragoste, ciocolata şi scorţişoare», de unde, mă mai hrănesc  din când în când, spiritual şi sufleteşte… ori de câte ori sunt într-un impas, sau sunt afectată de o iluzie pierdută… După revoluţie am obţinut un contract de lucru într-un hotel la Marea Adriatică – San Benedetto. Apoi, după o vreme, mi-am găsit de muncă la Consulatul Maghiar din capitala Italiei unde am lucrat ca organizator de protocoluri, promotor cultural, traslator sau traducător. Roma, oraşul visurilor mele… unde îmi duc veacul de aproape 17 ani! În ultimii ani am început să scriu poezii şi în limba italiană. O parte din ele sunt zvâcniri interioare, iubire sau zbucium. Altele le-am dedicat cu mult drag soţului meu. Am avut admiratori ai poeziei mele (Vântul – Il Vento) personalităţi precum cantautorii Renato Zero şi Lucio Dalla. Poate într-o zi relaţia se va materializa într-un proiect… o nouă melodie pe versurile mele! Cine ştie…?” (Rexlibris Media Group, 17 februarie 2014)

Genţigrame

Posted by Gabriela Petcu On February - 17 - 2014

    

 Gabriela Gentiana Groza

Confuzie plăcută

De la streaşină tot plouă

În butoi, o lună, două,

Dar se bucură, fiindcă

…Vede apa că-i…pălincă!

 

Politician simandicos

Caviar, delicateţuri,

Şi-mbrăcat tot în fineţuri,

Că aşa a învăţat

La mămica lui, în sat…

 

Declaraţie după o încăierare

De-njurat eu n-am habar,

Doar sunt om cuminte,

Îl pupai la un pahar

…De-i sări un dinte!

 

Bunăstare la sate

Vremea-i bună, pieţe pline

De la Domnul Preaînaltul,

Se mănâncă-aşa de bine

…Mai ales unul pe altul…

 

Bărbaţi adevăraţi

Fac politică la Bar

Doi săteni, la un pahar,

Şi-apoi mândri ei se duc

La neveste…sub papuc.

 

 

Campanie

La europarlamentare

Partidele se luptă tare

Metode noi, ca să găsească

Şi să ne euro…prostească!

 

 

Gabriela Genţiana Groza

 

         

 

                   

RADIOGRAFII LIRICE – „Testament în Alfabetul Tăcerii”

Posted by Gabriela Petcu On February - 17 - 2014

testament-in-alfabetul-tacerii-theodor-rapan

Testament  în Alfabetul Tăcerii” de Theodor RĂPAN , Tipo Moldova,

Opera Omnia, Poezia contemporană, Iaşi, 2013

„O, realitate ireală, dacă mâinile mele te-ar strânge la piept,

nu-i aşa că întregul cuprins al firii ar tresări într-o lacrimă?

Nu-i aşa că mâinile mele te-ar sugruma de Cântec, ca apoi,

să mă plâng în Tăcerea de mine Adâncului?”

(Theodor Răpan)

Întrebări, mirări, tăceri sunt tot atâtea forme ale rostirii, câte pot pătrunde în acel ton fonic afectiv pe care-l întrupează gândul omului.

Consecvent crezului său de-o viaţă, prin Cuvânt, poetul face pururi dovada propriei sale identităţi. Dobândind această proprietate, se regăseşte pe sine însuşi, dăruindu-ni-se!

Theodor Răpan este unul dintre ei!

El face parte din categoria atipică de poeţi, pentru care poeticitatea este un mod de a trăi, iar singura transcendenţă supravieţuitoare se identifică cu  Poezia.

Îmi vine în minte o reflexie a lui Novalis: „Locul sufletului se află acolo unde lumea dinăuntru şi  lumea din afară se ating.

Nu-i greu să descoperi (dacă ai disponibilitatea şi vrei), ceea ce, uneori,  logicii i se pare imposibil: că aflarea-de-sine a poetului e în starea creaţiei lui.

Optzecist, după vârstă, Theodor Răpan a debutat publicistic în 1970, în ziarul Teleormanul literar, cu poezia „Euforie”, iar editorial, în 1975, cu ciclul de poeme Hohotul apelor”, în  Caietul debutanţilor”, Editura „Albatros”.

Aşa începe să dea lucrului, aparent comun, un sens înalt, încrederii răbdătoare o altă înfăţişare a visului tăinuit al daimonului, devenind eul propriului eu.

De aici şi  până la Testament în Alfabetul Tăcerii”, antologie de autor (1975 – 2013), apărută în 2013 la Editura Tipo Moldova, Colecţia OPERA OMNIA, Poezie contemporană, totul prinde contur sub ochiul şi spiritul poetului,

Atunci când şi-a intitulat antologia Testament în Alfabetul Tăcerii”, autorul ei, credem, că a pornit nu numai de la „nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii” – cum, la un moment dat, George Călinescu definea poezia – sau de la mărturisirea trăirii provocată de întâlnirea în cuvânt cu un „Prieten”, ce i-a fost model: ,,Lacrimi de busuioc înflorit, de vară în pârg şi chiciură noaptea! Chihlimbar şi tămâie rănită. Pe sub porţile Raiului, îţi trimit crizanteme. Lăcrimează împăturită, scrisoarea ta. Te vestesc cu alaiul întreg al vorbirii mele: a sosit, a sosit Pessoa, a sosit, în sfârşit, Primăvara”, ci şi de la percepţia cititorului citind-o, dincolo de plăcerea lecturii: ,,Cu lacrimile ploii vestească-mă lăcusta, c-am urgisit psaltirea şi fiinţa, iar din adâncul slovei adormite n-a mai rămas durută, imberba mătrăgună, ucisă, nici căinţa (N.B. Da, ai dreptate, Prietene: „A simţi înseamnă a nu fi atent!”).

Acest florilegiu grupeză, în spaţiul celor 735 de pagini, poeme în selecţia autorului, din cele 17 cărţi publicate până acum: HOHOTUL APELOR (1975), PRIVIND ÎN OCHII PATRIEI (1986), AŞA CUM SUNT (1989), HOTARUL DE FOC (1991), LA UMBRA CUVÂNTULUI (1995), SCHIMBAREA LA FAŢĂ (2001), TAURUL LUI FALARIS – MĂRTURISITORULJurnal de poet (2003), MUZEUL DE PĂSTRĂVI – Scrisori din lazaret (2004), POŞTALIONUL DE SEARĂ – File din jurnalul unui heruvim (2005), DINCOLO DE TĂCERE – Jurnal de poet (2009), DANSUL  INOROGULUI – ELOGIUL MELANHOLIEI (2010), EVANGHELIA INIMII – ANOTIMPURI – Jurnal de poet (2010), EVANGHELIA CERULUI – ZODII DE POET (2011), EVANGHELIA TĂCERII – SOLILOCVII (2011), EVANGHELIA APOCALIPSEI – EPIFANII (2012), FIIND 365 + 1 Iconosonete (2013).

Motto-ul, din Nichita Stănescu: „Ce fac eu nu se vede!”, ne introduce în universul mirific al cărţii, singura care, în concepţia artistului, consfinţeşte „dreptul divin la pasiune”, particularizându-l între făpturile dumnezeirii.

Deşi este o metaforă, rostirea nichitiană exprimă sintetic viziunea lui Theodor Răpan asupra creaţiei: profundă, înaltă, pură, în stare să depăşească efemerul şi să pătrundă în eternitate, o cale de împlinire a dorului de absolut al omului, un spirit însetat de infinit, o modalitate de cunoaştere şi autocunoaştere, care generează o permanentă luptă interioară, trăiri contradictorii care mistuie omul, dar îl şi purifică, înălţându-l.

Poetul şi poezia, acestea sunt cele două jumătăţi care se caută până îşi găseşte fiecare perechea, semn al întregului: „Acuză-mă! Sunt vinovatul care/ Îşi rupe-n Piaţa Mare legământul/ Ce mi-l sorti, amar, deznodământul:/ Te mai iubesc? Trăiesc sau mi se pare?// Pornirilor tu dă-le dezlegare,/ Slujindu-te, am devenit înfrântul!/ Cuprins de frică, iată, mi-e descântul,/ Regina mea, te rog, aştept cruţare!// Să fug, n-am unde! Numai el, Psalmistul, / Neîmpăcat stinse focul Gheenei,/ În timp ce eu rămân, pe veci, copistul!// Oglinda, spartă, îmi ascunde plânsul,/ Aud din larg, e cântecul sirenei:/ Venit-a vremea să începem strânsul!” (Sonetul CCLXXXVIII).

Autor al reflexiei deschise, circulare, Theodor Răpan relevă ipostaza inedită a limbii române, reinventând o nouă şi originală gramatică a poeziei.

Această antologie de autor este, de fapt, o realizare unitară a diversităţii cărţilor lui, prin care „unul este în toate şi toate sunt în unul.”

Urmărindu-i parcursul literar, distingem patru etape în evoluţia sa lirică.

Prima etapă este marcată de cele şase volume publicate între 1975 şi 2001.

Poezia începuturilor stă sub semnul clasicismului/ tradiţionalismului, dar ne dă şansa vederii umbrei regelui Midas: tot ce atinge Poetul se preface în Cuvânt: „N-am ştiut că-n mine cineva/ are puterea pe sare şi vânt/ să ridice lumina-n descânt/ şi apoi din apa cea tare să bea…// Cineva mă pândea… Mă pândea/ cu otravă spre ierburi răsfrânt…/ N-am ştiut că-n mine cineva/ are puterea pe sare şi vânt/ să-şi clădească un frâu pentru şa,/ temei pentru acelaşi veşmânt,/ eram prea aproape şi, vai, de abia/ se zărea prefăcut în Cuvânt…/ N-am ştiut că-n mine cineva…” (N-am ştiut).

Încă din această perioadă identificăm temele şi motivele creaţiei, dar şi complexitatea stărilor existenţiale, de la clipa de fascinaţie până la tristeţea metafizică.

Remarcăm în construcţia poemelor prospeţimea expresiei, cultivarea metaforei, a versului insolit, reflexiv, care cucereşte gustul cititorului: Adevărul Poeziei nu-l ştie/ decât somnul ei/ neîncărunţit./ Eu cânt, plâng/ şi râd deopotrivă./ Şi totuşi, speranţa voastră e-n mine:/ nu vă înşelaţi!/ Am atâtea victorii/ încât să vă pot tulbura de Cântec/ sfiindu-vă!” (Somn în oglindă).

Cea de-a doua etapă distinctă a creaţiei lui Theodor Răpan cuprinde următoatrele patru cărţi inedite, în care experimentează noi forme/formule literare: Taurul lui Falaris – MărturisitorulJurnal de poet (2003), Muzeul de păstrăviScrisori din lazaret (2004), Poştalionul de searăFile din jurnalul unui heruvim (2005), Dincolo de tăcereJurnal de poet (2009).

Taurul lui Falaris – Mărturisitorul – Jurnal de poet (2003)  este o „carte de învăţătură”, în care temele fundamentale corespund stărilor divine: credinţa, Dumnezeu, adevărul, binele, frumosul, poezia şi poetul, mărturisirea de sine.

Reactualizarea mitului, Taurul lui Falaris este „o carte trăită. Durută. E o parte din viaţa mea!” – mărturiseşte autorul – o carte pe măsura înălţimii gândurilor însoţitorilor – Sőren Kierkegaard, Lucian Blaga, Miguel de Unamuno, Mircea Eliade, Constantin Noica, Cesare Pavese, Jules Renard, Jean-Paul Sartre, Emil Cioran –  adevăraţii „provocatori” ai reflexelor:Dacă vrei să mă vezi, nu trebuie să mă priveşti. Dacă vrei să mă înţelegi, nu trebuie să mă cunoşti. În rest, e dreptul meu la tăcere.”

Muzeul de păstrăviScrisori din lazaret (2004) este un „epistolar al însingurării”, o carte în care metafora îşi sacralizează drumul spre desăvârşire: Pe sub chiparoşii deznădejdii, viaţă, spune-mi, în piept ce m-apasă?”

Cele douăzeci de poeme în proză cultivă rostiri şi tăceri presărate cu îngândurări, incertitudini, bucurii, amăgiri, ispite, penitenţe, ispăşiri, melanholii, imagerii, toate respirând esenţa „Frumosului.”

Aflăm din Istoria adevărată, după Lucian din Samosata, că aici, la ceas sorocit, gândurile poeţilor se întrupează în peşti înveşmântaţi cu solzii de argint ai versului, pentru ca, risipiţi prin oglinda fără de sfârşit a timpului, să amintească oamenilor, cu strălucirea lor, de adevărata bucurie a firii.”

Asumându-şi ipostaza Creatorului, logosul său devine un mecanism semantic fundamental într-un  monolog adresat: ,,Aflaţi, bogăţia inimii mele este Cuvântul! Apoi fapta! Şi tu, Poezie! Mi s-a dat mai mult să spun decât să zidesc, dar aceste turnuri ale cetăţii sub verbul meu prins-au contur!”

Este doar una dintre multiplele posturi în care  poetul se prezintă şi se re-prezintă.

Poştalionul de searăFile din jurnalul unui heruvim (2005) continuă tripticul poematic, încredinţând cuvântului scris, în chip de spovedanie lirică, trăiri complexe, de la şovăieli şi înfrângeri, aşteptări şi îndurerări, chemări şi speranţe, până la biruinţele frumosului fără egal: ,,Cuvântul prin care voi (re)naşte nu are glas! Are doar simţire! Jertfirea prin Poezie e tot ce mi-a mai rămas!…”

Scrisoare în contumacie, cu dedicaţia: lui Damian Petrescu, viscolit de persiile Dorului! este un cutremurător poem adresat graficianului Damian Petrescu, cel care a dat un plus de nemurire unor ilustre nume ale poeziei universale, starostele de Paris” şi  care a făcut din şapte cărti ale poetului Theodor Răpan autentice albume de artă, prin operele grafice care însoţesc poemele: ,,Dragă Damian! Viaţa? Apocalipsă a Apocalipsei! Ce ne desparte, azi ne uneşte! Ce ne-nfioară, doar Moartea zideşte! Păsările tale, reptile nebune, îmi sluţesc aşternutul! Inima, în galop pe străzile de purpură crudă, căluş, hăituit noaptea în somn. Deliormanul? Să suspine! La Courneuve? Nu mă ştie!…”

Poştalionul de seară este o carte a întrebărilor  şi a mirărilor, a clipei şi a veşniciei, a dorului nesfârşit de Om şi Dumnezeu, o carte a meditaţiei, căci reflexele gândurilor nasc alte reflexe: Şi răsăritul soarelui se face că nechează! De-atâta vis, nici visul nu crede că mă voi preface în noapte, într-o noapte a începuturilor uitate să rămână eternă lumina…”

Dincolo de tăcereJurnal de poet (2009),  prin cele 55 de poeme cu structură de psalmi şi accente pasionale de Cântarea Cântărilor,  dezvoltă trei coordonate fundamentale, timpul, viaţa, tăcerea, care-şi schimbă mereu poziţia şi sensul: timpul devine viaţă, viaţa devine tăcere, tăcerea se contopeşte, misterios, cu timpul. Dar undeva, într-un spaţiu ideal şi himeric, poetul se lasă devorat de umbra propriei tăceri: Poeţi de după mine, veniţi de luaţi ispită!”

Fiecare vocabulă vibrează de o armonie interioară izvorâtă din preaplinul poeziei.

O altfel de încercare a firii de Poet, după cum însuşi autorul mărturiseşte, este Dansul InoroguluiElogiul Melanholiei (2010), întru inima sa, cea mult simţitoare şi bolnavă de Cântec!

Omul şi dublul său, iată, o posibilă înţelegere a subtextului cărţii, motiv care depăşeşte graniţa realului, pentru a deveni principiu existenţial. Noutatea rezidă în inventica „basmului în dublet”, reflectând prin aceasta o formă de nostalgie imanentă a tuturor însuşirilor ce se recompun în conceptul arhetipal.

Ineditul expresiei se bucură de amploarea verbului rostit, virtute pe care proza lirică răpaniană o cultivă, subordonând-o ritmului implacabil al discursului liric: Cine poate rezista tentaţiei de a şti tot ce gândeşte lumea? Ce poate fi mai atrăgător decât să fii stăpân pe gândurile oamenilor?”

A treia etapă a creaţiei lui Theodor Răpan este ilustrată de ciclul celor patru Evanghelii lirice: a Inimii (2010), a Cerului (2011), a Tăcerii (2011), a Apocalipsei (2012). Titlurile sunt elocvente în contextul trăirii stării umane fundamentale: Iubirea, potrivit căreia sensurile vieţii şi ale morţii sunt redimensionate.

În Evanghelia Inimii poetul îşi imaginează trecerea prin cele patru anotimpuri: Primăvara – Floralia, Vara – Iubitor, Toamna – Melanholia, Iarna – Ultima Thule, ca anotimpuri ale sufletului. Fiecărui anotimp liric îi sunt consacrate 33 de poeme, cifră corespuzătoare unui cod ocult,cunoscut de iniţiaţii lumii.

Cartea sondează abisul omenescului, aşteptările, regretul, încrederea şi neîncrederea, devenirea paşilor încărunţiţi, într-un cuvânt, o radiografie a ceea ce suntem, de fapt: egali în moarte! Etern călător pe o boabă de rouă minunea se-ntâmplă: mor amintirile, umbra cuvintelor niciodată. Aum!”

În Evanghelia Cerului harul şi cultura literară i-au permis poetului Theodor Răpan realizarea unui dialog deschis cu cei 144 de „aleşi”, replica sa pornind din sufletul lor către Poet şi de la Poet către Cititor.

Universul tematic, modalităţile de expresie şi formulule prozodice ale acestui volum relevă din plin o înnoire a formelor poetice cultivate aici! Această „Evanghelie” excelează prin tehnica dialogică. Surprinde aici uşurinţa cu care operează inserţiile, stabilind o reală conexiune ce este resimţită atât la nivel emoţional, cât şi intelectual. Poeziile deja consacrate devin, acum, provocările unor poeme originale, sublime.

Prin „poeţii zodiilor” se arată pe sine şi invers, prin sine îi arată pe ei, în poeme de un ritual solemn!

Manifest al respectului, al recunoştinţei şi al iubirii faţă de poeţii selectaţi şi incluşi în acest volum, care este, deopotrivă, şi o veritabilă crestomaţie din lirica universală, constructul lui Theodor Răpan devine ecoul propriei arte, a Poesiei:  Eu sunt Întrebătorul. Ca un bivol în mlaştinile Universului” îmi pândesc zorii. Mi-e frică să ajung un centaur siluind arborii poemului”, mi-e frică să urc scara Supremei Judecăţi. Prostul de mine, am înfruntat uneori albastrul cerului, de aceea, „fiecare dimineaţă e o rufă roşie la orizont”. În teaca baionetei mele s-a furişat un vers sălbatic. El mă priveşte cu îndurare şi aşteaptă să-l agăţ în ştreangul singurătăţii lui. Vai, lumea aplaudă! Scâncetul i-l aud din depărtare, cu silabele atârnându-i pe gură ca nişte lampadare vorbitoare.” (Replică la Gellu Naum).

Evanghelia CeruluiZodii de poet, carte singulară de lectură şi compoziţie, concepută într-o manieră originală de poetul Theodor Răpan, aduce în peisajul literar un text nou, pe baza intertextualităţii, pe care îl numim REFLINTEXT (reflex literar intertextual), o formă de introspecţie a sinelui, în care privirea în oglindă, referenţialitatea, redefinirea poeticului, subtilitatea metaforei, plăsmuirea unui univers propriu, insolitul imaginilor artistice, dobândesc noi valenţe estetice.

Cea de-a treia Evanghelie,  a Tăcerii, vine cu un alt tip de discurs, la baza căruia stă sublimarea stării.

Complex şi polifonic, Poetul îşi raportează  Tăcerile la propria-i creaţie.

În fapt, Evanghelia Tăcerii este şi o antologie de autor, pentru că mottourile, dedicate exclusiv Tăcerii, îi aparţin în totalitate lui Theodor Răpan, sunt segmente sau poeme întregi, selectate din volumele publicate anterior şi exprimă devenirea cea  întru „fiinţă” a poeticii autoreflectării. Autoreflexe am numit poemele acestei „Evanghelii” care dau răspuns la întrebarea: – Cine este Cel care propune cititorului Tăcerea Poeziei sau Poezia Tăcerii, în căutarea sinelui?

Fiecare poem este construit după un plan riguros, căci arta nu este numai inspiraţie, ci şi „meşteşug”. În autoreflexele răpaniene se suprapun două planuri poetice: unul de echilibru, rezultat din contemplarea atemporală, rece, a Universului, „În Câmpie, pustiul hotarelor mute, nori de-ntristare ascund toţi guzganii. Numai catargele inimii – anii – se-adună-ntre aripi mereu…” şi altul, al trăirii pasionale, al arderii vitaliste, „Visul ţărânii Tăcere rămână, sunet pur între abscisele uitării, jugul tandru al desperecherii cum să-l îndur? E un cântec ce nu se aude, fără să vreau vorbele-mi răsar la fereastră, de pe buzele necuprinsului, iată, mă zboară o pasăre-albastră…

Evanghelia Tăcerii este o carte rară, despre trăirea intensă a sentimentului „rostirii nerostite”,  în care marile teme ale creaţiei  nu sunt ca o sumă a universului răpanian, ci ca o suprapunere şi simultaneitate a unui ritm circular, a relaţiei Poetului cu opera sa.

Ciclul Evangheliilor lirice îl încheie Evanghelia Apocalipsei, în fond Apocalipsa Poetului-Mag!

Poetul, ca nimeni altul, a simţit decadenţa prezentului. El, truditorul Cuvântului, veghează ca Poezia să nu cadă în capcana desfrânării.

Ei, Poeziei, ca armă a salvării sufletului, îi dedică această Apocalipsă, dar şi Limbii Române!

Evanghelia Apocalipsei are o arhitectură inedită, la fel cum este şi conceptul pe care ea se bazează, integrator, polifonic.

Versetele Apocalipsei biblice – devenite aici mottouri – ne introduc într-o atmosferă de totală reînnoire a artei literare.

Astfel, Theodor Răpan  face din  conceptul de Poezie principiul suprem al creaţiei sale, însoţindu-l reflecţia profundă, căci obiectul ei este nemurirea vieţii afective, a sensibilităţii şi rafinamentului său intelectual.

În setea de divin, de absolut, un topos concret se particularizează, acela al naşterii Poetului.

Prin tehnica juxtapunerii, ca procedeu literar, poetul construieşte în jurul fiecărui element al universului liric paranteze spre labirintul limbajului, în comunicarea cu Nemărginirea. Fascinante prin complexitate, adevăr şi frumuseţe, ele potenţează trăirile – imperfecţiuni ale suferinţei – dar care îl ajută să treacă punţile până la suprema formă de existenţă: Poezia!

Evanghelia Apocalipsei Epifanii împlineşte cele două arii semantice, una religioasă, în fapt numai pretextul, cealaltă, laică, fundamentală, un autentic Manifest întru sănătatea Poeziei şi a Limbii Române.

Remarcăm aici capacitatea autorului de a ordona, prin estetica Poeticii, haosul care ameninţă necontenit creaţia.

Din Babelul contemporan nu ne putem salva decât prin cultivarea Frumosului întru nemurirea Cuvântului, a Poeziei şi a Limbii Române!”. Acesta este Crezul celui care, nu numai prin Evanghelia Apocalipsei, ci prin întregul ciclu realizează, de fapt, „Evanghelizarea Poeziei”.

Ultima carte a poetului Theodor Răpan – FIIND – 365 + 1 Iconosonete, tramsmite o simţire unică, specială, căci catharsis-ul său, deopotrivă, labirintic şi somptuos, incitant şi metaforic, voluptuos şi magic, este generator şi re-generator al unor stări pe care doar marii poeţi ar mai putea să le provoace.

Lirică prin excelenţă, bogată în universul tematic, concesivă în idiosincraziile ei, cartea lui Theodor Răpan conferă noutate şi specificitate Sonetului.

Nimic nu este vetust, anacronic!

El valorifică particularităţile barocului, ale romantismului, dar şi pe cele ale clasicismului, manifestând o disponibilitate transfiguratorie excepţională.

Un motto sugestiv deschide cartea: „M-am trezit fiind, voi aţipi nefiind!”, al lui Nichita Stănescu, cel care, ascultându-i poeziile cu ani în urmă, depunea mărturie: Dacă credeţi pe cuvânt cele câteva versuri bune semnate de Nichita Stănescu, vă atrag în mod respectuos atenţia că sunt iritat, că trebuie din nou şi nu am ce face, căci acesta este adevărul, să cred în poeziile semnate de tânărul meu confrate, Theodor Răpan.”  Şi nu s-a înşelat!

Structurat după numărul lunilor (fiecare cu numele ei din calendarul popular), cu titluri, de cele mai multe ori, metafore-insolite, Sonetarul, (cum frumos îşi numeşte poetul constructul în colofon), se constituie într-un simbol autentic pentru Iubirea ca pasiune şi fascinaţie copleşitoare, apogeul ei fiind Poesia: I – GERAR – Taina lăuntrului; II – FĂURAR – Cămaşa lui Nessus; III – MĂRŢIŞOR – Scrisori din Amalthea; IV – PRIER – Pascalia; V – FLORAR – Sonete în aqua forte; VI – CIREŞAR – Lacrimi de bazileu; VII – CUPTOR – Ars amandi; VIII – GUSTAR – Fructul oprit; IX – RĂPCIUNE – Lampa lui Aladin; X – BRUMĂREL – Orb în lumină; XI – BRUMAR – Evlavii; XII – UNDREA – Acatistul iubirii; şi, cu izul întregirii cuaternare, SONETUL BISECT (CCCLXVI).

Cuvânt şi imagine, retorica purităţii şi a absolutului, gândul întrupat şi cel liber, iată, căile prin care autorul lor leagă lumea materială de cea spirituală!

Poetul – fiind ecou nespuselor cuvinte” – intuieşte că importantă nu este materialitatea Creaţiei, ci esenţa ei spirituală. De pe această platformă se abordează problemele fundamentale ale condiţiei umane – de viaţă şi de moarte – în care, cel mai tulburător mi se pare a fi raportul dintre om şi Dumnezeu, dintre Creaţie/Poesie şi Creatorul/Poetul său: Să ne iubim! Apocalipsa vine/ Abia atunci când holdele, bogate,/ Se vor pleca de rod străluminate:/ Troiţelor din noi cin’ să se-nchine?// S-au stins demult foşnirile rotate,/ Pândarul Clipei suduie lavine,/ Înmărmurind tăcerea – ce ruşine!/ Din ciutura iubirii curg păcate!// Nu mă privi cu ochii depărtării,/ Jăraticul mai pâlpâie în vatră:/ Salvează-mă, nu mă lăsa pierzării!// La zid sunt pus! Turbaţii câini mă latră/ Sub greaua cruce, Doamne, a trădării/ Şi n-am curaj să pun mâna pe piatră!” (CLXXXIV).

Drumul existenţial al poeziei, reconstruit în funcţie de rodul iluminărilor interioare, dobândeşte conotaţii singulare. Complexele structuri axiologice sunt mediate prin cele estetice şi, e cazul, cei în drept să descopere, prin actul critic, recunoașterea valorii!

 „Poeţi, credeţi-mă, el este totul:/ Pare un demon? Cine să-l alerge?/ Fără de el Amor în cârje merge,/ Sub duhul lui mă simt eparhiotul!// Rege îmi e, îi târnosesc complotul,/ Mormântul suferinţei îl premerge,/ Din mintea lui fiorul nu se şterge,/ În sinea mea l-am poreclit Despotul!”// Topesc cu lava neîncăpătoare/ Tăria gândului – pelinu-i dulce:/ De n-ar fi el, Iubirea sigur moare!// Aşa e, Tată, din căderi avântul/ Îşi trage setea, somnul vrea să-l culce:/ Necunoscutul schivnic e Cuvântul!” (CCCLXXXIV)

Citindu-l, vom recunoaşte în Theodor Răpan Pygmalion-ul îndrăgostit, asemenea lui Dumnezeu, care a făcut Creaţia din Iubire. Astfel, Poetul îşi propulsează starea în universalitate, pentru că îi află determinaţii valorice. Iubirea este pentru el  o dezirabilă terapie a sufletului, calea de rezistenţă a fiinţei interioare în faţa neantului. Iubirea devine adevărată, autentică doar dacă acţionează necondiţionat. Ea este tema fundamentală în jurul căreia grefează: „Zeiţa… cu noaptea prinsă-n plete”, „Visul visat”, „Eternitatea Clipei”, „Pielea veacului”, „Potirul Învierii”, „Celestul Sonet”, „Poetul-Mag”, „Despotul Timp”, „Statică tăcerea”, „Izvoarele iubirii”, „Povara închisorii”, „Calvarul dragostei apuse”, „Moartea… trează”, „Jertfelnic heruvim”, „Cuvintele-albine”…

Astfel, harul, sinceritatea, bogăţia şi puritatea sentimentelor din sonetele rostite întru slujirea Poesiei, în care se îmbină rafinamentul şi erudiţia, precum şi desăvârşirea artistică a formei poetice, îl singularizează pe Theodor Răpan, impunându-l ca pe o voce lirică aparte!

Numai citindu-i întreagă opera vom şti Cine-i Poetul şi ce reprezintă Poezia lui!

                                                                          

 nicoleta-mileaProf. dr. NICOLETA MILEA

 

 

 

Simona Halep – luceafărul sportului românesc

Posted by Gabriela Petcu On February - 16 - 2014

Simona HalepSimona Halep continuă să fie amazing și să ne facă mândri că suntem români. A ajuns nr. 9 mondial în WTA! Este a treia jucătoare româncă în Top 10 după Virginia Ruzici și Irina Spârlea  Anul trecut a fost unul formidabil, un an în care a câștigat șase turnee WTA. După Serena Williams, Simona a avut cele mai multe meciuri câștigate. Succesul ei este unul extraordinar deoarece a fost obținut pe toate suprafețele de joc. Polivalența este de netăgăduit.Anul acesta a început sub cele mai bune auspicii.

 

După un “sfert” la Australian Open, unde doar și-a făcut încălzirea, a urmat o victorie uriașă într-un turneu de categoria Premier 5, turneul de la Doha. În urma unui meci senzațional a învins-o pe  Angelique Kerber (Germania), cap de serie numărul 6 şi locul 9 WTA, după ce în semifinale trecuse de Agnieszka Radawanska, a doua favorită, în urma unui meci în care a revenit de la 2-5 în primul set, reușind, în final,  să se impună cu 7-5, 6-2, dovedind că stă foarte bine și la capitolul mental. În urma victoriei de la Doha, Simona și-a îmbogățit contul bancar cu $ 400.000 și a ajung pe locul 9!

 

După această superbă victorie, Simona Halep a declarat: “it’s one of the best moments of my life”.  Pe 21 Noiembrie 2013 a fost declarată “WTA’s Most Improved Player of the year” și a fost numită de către ESPN ”Center Courts 2013 Most Improved Player”.

 

Se pare că predicția marei campioane Serena Williams se va adeveri curând: Simona Halep va ajunge în TOP 5! Mi-aș permite să fac și eu o predicție: Simona va câștiga un turneu de Mare Slem. Când? Nu știu, dar  îl va caștiga. Modestia, tenacitatatea, seriozitatea și dedicația extraordinară alaturi de un caracter frumos și un mental puternic sunt ingrediente care o recomandă și care o vor ajuta să câștige și un turneu de Mare Slem.

 

Felicitari Simona și te așteptăm curând să ridici și cupa unui turneu de Mare Slem. Dupa Virigina Ruzici și Ilie Nastase, sportul românesc se mândrește cu o noua stea…în fapt, un luceafar…

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors