Archive for the ‘Cultural’ Category

POETUL AUSTRALIAN DANIEL IONIŢĂ LANSEAZĂ O NOUĂ CARTE

Posted by Gabriela Petcu On November - 15 - 2013

IONITA Daniel AIS HBTS COP1George ROCA

 
După succesul avut în urma publicării volumului „Testament – Antologie de Poezie Română”  (Traduceri, ediţie bilingvă română/engleză, 256 pagini, Editura Minerva, Bucureşti, 2012), poetul australian Daniel Ioniţă lansează un volum propriu purtând titlul Agăţat între stele/ Hanging Between the Stars”. Cartea a apărut la începutul lunii noiembrie 2013 la aceeaşi prestigioasă editură. Traducerea in limba engleză este făcută de autor.

 

Lucrarea prefaţată de scriitorul şi jurnalistul Lucian Vasilescu (postfaţa fiind semnată  de criticul literar Alex Ştefănescu) va fi lansată în cadru festiv, vineri 22 noiembrie, orele 17:00 la prestigiosul Târg de Carte Gaudeamus din Bucureşti (Pavilionul de Expoziţii) Standul Minerva.

 

La cele trei lansări organizate în perioada 19-22 noiembrie la Bucureşti şi Cluj-Napoca, vor participa, pe lângă Lucian Vasilescu şi Alex Ştefănescu, actriţele Ada Condeescu  şi Manuela Hărăbor, care vor recita din volum, muzicienii Adrian Ivanitchi, Cătălin Condurache şi Sandy Deac – care vor interpreta melodii pe versurile volumului. Lansările sunt organizate şi prezentate de Ana Munteanu, redactor şef al Editurii Minerva.

 

***
Alte lansări vor avea loc la Bucureşti şi Cluj-Napoca după cum urmează:
Marţi 19 noiembrie, orele 16:00 – Librăria Mihail Sadoveanu, Bd. Magheru 6-8,  Bucureşti

 

Miercuri 20 noiembrie, orele 18:00 – Librăria Bookstory, Str. Eroilor Nr.6, Cluj-Napoca

——————————————–

 

Daniel IONIŢĂ, poet, scriitor şi translator (română-engleză), născut la Bucureşti în 1960. A părăsit România în 1980 stabilindu-se în Noua Zeelandă şi mai apoi în Australia. Licenţiat în psihologie (clinică şi de organizaţie) la Griffith University (Brisbane, Australia) şi Lean Six Sigma (Auckland Technical Institute). În ultimii ani a revenit la prima dragoste, poezia. Îşi împarte timpul între aceasta şi consultanţa în domeniul Organisational Improvement, domeniu în care şi predă (part time), în cadrul Graduate School of Business, la University of Technology din Sydney (UTS).

 

În noiembrie 2012, editura Minerva i-a publicat „Testament – Antologie de Poezie Romana Moderna” (ediţie bilingvă (engleză/română) cuprinzând 56 de poeţi si 80 de poezii din ultimii 150 de ani ai poeziei româneşti. Autorul vede acest volum ca pe tributul propriu pentru cultura romîneasca care l-a format, un dar al poeziei româneşti pentru cultura universală.

(George Roca, Rexlibris Media Group)

 

CE E DINCOLO DE GRANIŢA VIEŢII?

Posted by Gabriela Petcu On November - 15 - 2013

BUICA-Elena3s-k-wbElena BUICĂ

 

Dacă o nepoată, fata fratelui meu, nu m-ar fi stârnit, relatându-mi o teribilă împrejurare prin care a trecut, recent, un dus-întors peste graniţa vieţii, întâmplare menită să-mi trimită limpezimea minţii într-un vârtej al uluirii, poate că n-aş fi aşternut aceste rânduri pentru care multă vreme am tot stat în cumpănă.

 

Mă temeam să nu stârnesc ironia sau stupefacţia unor prea realiste capete, deoarece nu s-au putut închega răspunsuri în perimetrul verosimilului. Întrebările pe această temă au rămas fără un răspuns cert şi toate interpretările explicative au fost puse la îndoială. Nu cutezam să încerc a scrie şi pentru alt motiv, nu te apropii uşor de acest subiect, nici în viaţa de toate zilele şi nici în gânduri. Moartea e implacabilă, face parte din destinul nostru, nimeni nu scapă de întâlnirea cu ea şi de aceea, oamenii n-o pot privi direct în faţă şi cele mai tulburătoare gânduri sunt cele referitoare la felul cum va fi în momentul când o vom întâlni şi ce vom afla dincolo de graniţele vieţii. Şi totuşi, nu putem să renunţăm la a ne pune întrebări. Nu ne dau pace încercările de a ne apropia de lumea nevăzută ochilor noştri. Oricât s-a izbit omenirea de zidul invizibil care desparte cele două lumi, de la omul simplu şi până la marii gânditori ai lumii, de când există lume pe pământ, au fost mereu încercări de a desluşi cum este cealaltă lume formată din altfel de material (termenul este inadecvat, dar nu există un alt cuvant pentru ceea ce nu există pe pământ) şi în alte condiţii decât cele cunoscute de noi în viaţa pământească.

 

Cu toate că tainele trecerii celui mai înalt prag al vieţii n-au fost dezlegate, totuşi, această graniţă despărţioare nu este chiar atât de etanşă încât să nu se întrezărească nimic. Cei care au avut prilejul să o treacă şi apoi să revină după o moarte clinică au spus câte ceva care trebuie crezut, deoarece sunt multe imagini asemănătoare. Toţi vorbesc cu deplină convingere despre imagini bine fixate în memorie, chiar mai bine decât cele trăite în viaţa de toate zilele, toţi au simţit că plutesc, că şi-au văzut propriul corp şi pe cei din preajmă, că au auzit sunete şi au văzut lumini. Totuşi nu toţi au văzut aceleaşi imagini. Unii au văzut un tunel la capătul căruia era lumină, alţii şi-au văzut rudele plecate mai demult, alţii au retrăit momente din viaţa lor, unii L-au văzut pe Creatorul suprem, conform credinţei lor, dovadă că religia joacă un rol important în viaţa noastră. Indiferent ce au văzut, toţi au mărturisit că au trăit o pace interioară în care s-au simţit fericiţi, nimeni nu s-a reîntors înspăimântat.

 

Se pare că există un spaţiu între viaţa noastră trecătoare şi eternitate. Despre acest spaţiu avem nenumărate mărturii ale celor care l-au vizitat. Nepoata mea, despre acest spaţiu mi-a povestit. Ascultând-o, am simţit că o astfel de relatare nu se poate face pe orice fel de ton. Intervine în glas ceva din taina prin care a trecut şi ţi se strecoară în adâncul inimii. Moartea clinică i-a oferit nepoatei mele trecerea peste această graniţă şi povestind-o, parcă m-a luat de mână şi am asistat la acest episod de viaţă-moarte prin care a trecut. Parcă eram de faţă când doctorii încercau surescitarea şi am trăit alături de ea trecerea într-o altă dimensiune. Am văzut cu ochii minţii cum s-a desprins uşor de corp, a devenit un fel de abur, dar păstrându-şi toate simţurile, apoi a început să plutească în sala de terapie intensivă şi s-a ridicat în tavan. Cu o voce învăluită, parcă, în taina tainelor, al unui nepătruns adânc, mi-a spus cum şi-a privit corpul pe masa de operaţie, a văzut şi a auzit doctorii care lucrau precipitat şi că a trăit o stare de bine, de o altă esenţă. După un timp, a ieşit din sala de operaţie, a văzut holul spitalului şi apoi s-a înălţat într-un spaţiu unde a întâlnit-o pe bunica ei, pe o mătuşă şi pe un unchi, toţi morţi. Bunica a întâmpinat-o şi i-a spus: „Nu acum”. A ascultat-o şi s-a întors în sala de operaţie, a intrat în propriul trup şi şi-a revenit. După ce a stat mai multe zile intubată pe pat, într-un salon, a venit şi ziua când a ieşit pe hol. Mare i-a fost mirarea când a văzut că holul era exact aşa cum îl văzuse de sus, deşi în realitate nu fusese conştientă când fusese adusă acolo. Nu-i pot uita curând copleşitoarele cuvinte ale relatării.

 

După ce de-a lungul existenţei umane asemenea relatări au fost puse sub semnul îndoielii, în zilele noastre experţii nu le mai neagă. Oamenii au nevoie de dovezi concrete şi sunt mulţi cercetători în căutarea lor. S-au adunat multe mărturii şi cercetătorii cred în sinceritatea subiecţilor. Ei preferă să caute motivaţia şi nu contraargumentul, încercă să afle răspunsuri printr-o nouă abordare a morţii. Astăzi, cercetarea modernă se face în multe universităţi din lume folosind tehnologii noi, unind abordările religioase cu cele ştiinţifice.

 

Relatările celor trecuţi prin asemenea experiment sunt trăiri reale, chiar dacă sunt greu de crezut, sunt mai reale decât cele ale vieţii pământene. Eu am trăit un astfel de episod la vârsta de 10 ani. Pe atunci moartea infantilă făcea ravagii. Mi-amintesc acel episod mai bine decât orice alt episod din toată viaţa mea. Stăteam pe marginea patului între  mama şi soţia fratelui meu. În timp ce ele povesteau, am simţit că mă cuprinde un somn cu totul deosebit, m-am culcat pe spate, apoi m-am desprins de propriul meu corp şi am început să plutesc. Îmi priveam corpul, ascultam ce poveşti se derulau în continuare, trăiam o stare cu totul deosebită şi mă miram de faptul că nu au văzut că eu sunt moartă. Am părăsit camera, m-am înalţat şi mi s-a deschis o imagine de largă perspectivă, un univers cu măsuri şi forme nedefinite, alcătuit din multă lumină, culoare, dragoste, frumuseţe, pe care am păstrat-o nealterată în minte de-a lungul anilor. De aceea eu i-am crezut pe cei despre care mai târziu am aflat că au avut astfel de experienţe şi au relatat impresii asemănătoare.

 

Am ajuns într-un loc frumos şi m-am întâlnit cu Dumnezeu. Era un bătrân cu barba albă, îmbrăcat într-o cămaşă albă, lungă, aşa cum mi-L închipuiam în rugăciunile mele. Când L-am văzut, m-am dus ispăşită şi L-am rugat să mă lase să mă întorc acasă, fiindcă îmi pare rău că am murit. Pentru că de felul meu am fost excesiv de sensibilă, când primeam pedepse de la mama pentru năzbâtiile făcute, nu le puteam suporta şi câteodată îmi doream moartea, fără să-i cunosc consecinţele la acea vârstă. Acum am avut o iluminare. Gândurile intrau în mine direct. Dar nu erau ca pe pământ, vagi, imateriale sau abastracte. A fost posibil să-mi însuşesc concepte dincolo de puterea de înţelegere a unui copil. Am înregistrat dintr-odată dimensiunea morţii şi regretam nesocotinţa mea de a-mi dori moartea, începând să înţeleg altfel severitatea mamei, manifestată uneori. Dumnezeu s-a înduioşat, m-a mângâiat pe creştet şi mi-a dat aprobarea. M-am întors în cameră, am privit de sus şi am ascultat totul în continuare plutind în tavan, apoi am intrat în propriul corp fără să mă întrerup din mirarea că nimeni nu a observat moartea mea căci pe mine mă marcase profund. Nu pot să vorbesc nici acum despre acest episod din viaţa mea fără să simt o tulburare lăuntrică dată de trăiri care nu se pot relata. Au fost trăiri alcătuite dintr-un altfel de energie decât cea cunoscută de noi pe pământ care mi s-a întipărit bine în minte. Până la acea vârstă nu auzisem de levitaţie, nici de astfel de desprinderi ale sufletului de corpul pământean, ca să cred că ce mi s-a întâmplat mie a fost numai un vis al imaginaţiei despre asemenea întâmplări.

 

De atunci am rămas cu convingerea că religia joacă un rol important în viaţa oamenilor şi că moartea este o continuare a vieţii pe alte planuri. Admit pe deplin părerile cercetătorilor care susţin că suntem mai mult decât corpurile şi creierele noastre, şi conştiinţa noastră există şi dincolo de existenţa trupului. Ca atare, moartea nu este sfârşitul conştiinţei, ci mai degrabă o existenţă într-un alt univers, cu alte dimensini decât cele cunoscute de noi în viaţa pământească. Fiinţa umană are o structură multidimensională şi are mai multe universuri sau niveluri spirituale. „Toate experimentele noastre creează impresia că omul are foarte multe structuri stratificate” – afirmă savantul rus Konstantin Korotkov.

 

Creierul uman este foarte complex, există atât de multe lucruri care se petrec în creier încât nu am ajuns să le cunoaştem pe toate. De aceea s-au infiinţat mai multe specialităţi  medicale şi ale ştiinţeii menite a-l trata şi studia, printre care neurologia, psihologia, psihiatria, ştiinţe care au existat sub o formă sau alta din vremuri antice.  Cu toate cercetările făcute, totuşi, omul rămâne un mare mister al Creatorului precum şi trecerea lui în cealaltă dimensiune a Univesului.

 

De câte ori îmi dau târcoale aceste întrebări, îmi pare că în urechi aud clopotele bisericii care trimit în văzduh gândul că există ceva răscolitor de profund în existenţa omenească şi trebuie privit cu întreaga noastră fiinţă.

 

Elena Buică

Pickering, Toronto, Canada

31 octombrie 2013

 

 

 

 

JURNAL DE VACANŢĂ 2013 (1)

Posted by Gabriela Petcu On November - 12 - 2013

RG 4NOV2013 AGeorge ROCA

 

PREGĂTIRI DE PLECARE.

 

Azi e 1 august… Tempus Fugit! Ce repede trece timpul. Parcă ieri a fost începutul acestui an. Sunt cam obosit… tracasat, stresat şi cu dor de ducă! Cred că aş avea nevoie de o vacanţă. Dar unde? În ultimii 30 de ani vacanţele principale mi le petrec în România. De ce? Pentru că acolo sunt „ai mei”, strămoşi, moşi, părinţii… care îşi dorm somnul de veci… apoi prieteni, oameni de aceeaşi limbă, legături vechi, rădăcini… Am mulţi prieteni acolo, chiar dacă pe unii nu i-am văzut fizic niciodată! Prieteni agonisiţi de pe la revistele literare cu care am colaborat şi colaborez… prieteni care aş vrea să îi întâlnesc sau care şi-au exprimat dorinţa să mă întâlnească. Sunt mulţi cei cu care am colaborat pe parcursul anilor. Peste 1000! Desigur că printre ei sunt şi unii stabiliţi în străinătate. Toţi aceştia scriu, sau sunt artişti plastici, muzicieni, oameni de artă. Unora le-am luat interviuri. La peste 50. Le-am publicat în două volume de peste 300 de pagini fiecare… „De vorbă cu stelele”. Intervievaţii mei sunt cu toţii stele. Fiecare om, dacă ştii să-l descoşi, poate să îţi etaleze multe minunăţii care le-a făcut în viaţă, multe fapte şi lucruri bune. De aceea îi consider stele! Stelele mele şi ale cititorilor mei.

 

Îmi place poezia. Să o citesc, să o înţeleg şi să o concep. Mi-a venit o idee! Ce-ar şi să scot o carte bilingvă… O carte de poezii. Am mai multe poezii de-ale mele traduse în engleză. Să mă prezint cu ea în faţa cititorilor români. Să o lansez în mai multe locuri, pretext de a mă întâlni cu prietenii mei literari. Poeziile le am deci! Urmează doar să le editez, să le aranjez într-un document word, să le fac o copertă şi să le trimit la o editură. OK! Aşa am să fac. Nu pot să apar în România fără să lansez o nouă carte. Chiar eu care îi împing de la spate pe alţii să scrie şi să publice ceea ce scriu! Lumea aşteaptă! Da! O carte de poezii îmi surâde, îmi face cu ochiul. Mai ales că nu am publicat un volum de versuri din 2009. Am găsit şi un titlu… „Căutând insula fericirii”.

 

Mă pun pe treabă în zilele ce urmează. Adun poeziile. Le mai ajustez, le mai repar pe ici pe colo. Mai mă consult cu băiatul meu în privinţa corectitudinii traducerii. Nu prea îmi plac traducerile neprofesionale. Nu mă mândresc cu ele. Nu te onorează, deseori! Chiar dacă posezi bine limba engleză după o şedere de 31 de ani pe tărâmuri australe. Una e să vorbeşti bine, să ai un vocabular bogat şi alta e să creezi o producţie literară. O poezie… În fine, mă arunc în braţele destinului cu tupeu şi îi dau drumul spre apariţie unui volum de poeme bilingve! Dacă voi fi criticat de specialişti… întind obrazul de pe acum şi îmi cer şi scuzele de rigoare. De fapt cel mai asiduu critic al traducerilor e tot băiatul meu… Noroc că el mă cunoaşte, mă înţelege şi mă ajuta în unele formulări mai sofisticate. Şi uite aşa în câteva zile am pregătite 25 de poezii româneşti, traduse şi în limba engleză. 108 pagini format A4. Titlul „Căutând insula fericirii/ Looking for the Isle of Happiness”. Mă mai uit de câteva ori peste carte şi o trimit în format PDF, via e-mail, distinsei mele prietene şi editoare, Rodica Elena Lupu, patroana editurii ANAMAROL. Încropesc şi o copertă la repezeală. Gata! Cu cartea sunt OK! Am cu ce mă prezenta prietenilor iubitori de literatură din România.

 

În paralel mai lucrăm la o carte! „Simbioze lirice” volumul 3! Iniţiat de doamna Lupu şi de mine. Poezie curată! Fiecare volum conţine versurile a 20 de poeţi. 16 pagini de căciulă… cu prefeţe şi postfeţe se ajunge la 340 de pagini de volum. Când ajung la Bucureşti lansăm toate trei volumele. Îi invităm toţi cei 60 de autori! Păcat că unii sunt răspândiţi prin lumea largă… de la Los Angeles la Sydney, via România! Sunt convins că apariţia o să fie un succes! Ne-am propus cu editoarea să nu ne oprim până nu scoatem zece volume. 200 de poeţi! Vise, vise… Cărţi produse non-profit! Lucrăm voluntari… şi eu şi doamna editoare… Eu mă ocup de grafică şi de coperta! Să aibă ţinuta şi să placă ochiului…

 

*

Colac peste pupăză… când sunt cel mai ocupat, cuprins de verva plecării, primesc un e-mail de la un prieten cu următorul mesaj având titlul „Inteligenţa pe partea stângă”: „Dacă îl citeşti şi-l înţelegi, eşti inteligent şi ai emisfera stângă dezvoltată. Dacă nu îl descifrezi, nu-l trimite mai departe!!!” Hm! Acest mesaj pare o provocare! N-am înţeles bine care emisferă şi de unde! Eu locuiesc în Australia, în Emisfera Sudică!!! Pe unde o fi doamne cea „stângă”? Vă redau textul in totalitate:

 

„0D474, 1N7R-0 21 D3 V4R4, 574734M P3 PL4J4 0853RV4ND D0U4 F373 70P41ND 1N N151P, 151 D4D34U 53R105 1N73R35UL C0N57RU1ND UN C4573L D3 N151P CU 7URNUR1, P454J3 53CR373 51 P0DUR1. C4ND 3R4U P3 PUNC7UL D3-4 73RM1N4, 4 V3N17 UN V4L, D157RU64ND 707UL, R3DUC4ND C4573LUL L4 0 6R4M4D4 D3 N151P 51 5PUM4… M-4M 64ND17 C4 DUP4 4747 3F0R7, F373L3 V0R 1NC3P3 54 PL4N64, D4R 1N L0C D3 4574, 4L3R64U P3 PL4J4 R424ND 51 JUC4NDU-53, 51 4U 1NC3PU7 54 C0N57RU145C4 UN 4L7 C4573L;  M1-4M D47 534M4 C4 4M 1NV4747 0 M4R3 L3C713: D3D1C4M MUL7 71MP D1N V1474 N0457R4 C0N57RU1ND C3V4, D4R C4ND M41 74R21U UN V4L V1N3 51 D157RU63 707, C3 R4M4N3  3 D04R PR1373N14, 6R1J4 51  M41N1L3  4C3L0R4 C3 5UN7 C4P481L1 54 N3 F4C4 54 5UR4D3M.”

 

Mă uit la cifre şi litere la început ca mâţa-n calendar şi apoi încep să-l silabisesc… Văd că merge! Il inţeleg! Înteţesc ritmul citirii! E uşor… Păcat că s-a terminat… „NE FACE SA SURÂDEM! Castele de nisip, fete ţopăind… valuri distrugătoare, invăţăminte, pietenie…” Ce-mi dă prin cap! Iau prima poezie din cartea mea „Insula Fericirii”, cea care dă şi titlul volumului şi încerc să o cifrez! Merge! Iată cum a ieşit „1N5UL4 F3R1C1R11” cifrată:

 

„1NC3RC4M CU 70Ţ11 54 5UPR4V13ŢU1M/ 1N 53C0LUL 4C3574 4L 7URBUL3NŢ31/ CR34NDU-N3 1N 1M491N4Ţ13’ M1C1 1N5UL3/ UND3 3V4D4M  47UNC1/ C4ND NU M41 PU73M F4C3 F4Ţ4/ UR494N3L0R 51 CU7R3MUR3L0R/ C4R3 N3 1NC0NJ04R4.// 4C0L0,/ P3 1N5UL4 N0457R4/ JUC4M 507R0N/ CH14R D4C4 NU N3 M41 Ţ1N B4L4M4L3L3,/ 94N9UR1M C4 B3B3LU511,/ N3 45324M P3 7R0NUL R393LU1/ F4R4 54 N3 F13 FR1C4 D3 P3D3P53,/ 54RU74M 51 N3 1UB1M/ CU 70473 V3D373L3 1N74N91B1L3/ 4L3 LUM11 M0D3RN3.// 4C0L0,/ P3 1N5UL4 F3R1C1R11 N0457R3/ 3573 V35N1C PR1M4V4R4.// 4C0L0/ 5UN73M M3R3U 71N3R1/ 51 54N47051/ 51 V353L1/ 51… BUN1 !// C4730D474,/ C4ND P3 1N5UL4 F3R1C1R11/ N3 51M71M 51N9UR1,/ 1NV174M PR1373N1 DR491/ 54 N3 1N507345C4/ 51 54 1MP4R745345C4/ BUCUR11L3 N0457R3.// 51 457F3L,/ 53 PR0DUC3 0 51MB1024 M1R4CUL0454/ C4R3 V1ND3C4 5UFL37UL/ D3 70473 R3L3L3 P4M4N7ULU1/ F4C4NDU-73 54 94ND3571 CUR47/ 47UNC1 C4ND 73 R31N70RC1 L4 R34L17473//.

 

Îmi place! Întotdeauna mi-au plăcut şaradele. Îmi vine o altă idee năstruşnică. Am să pun ultima strofă pe coperta a patra a cărţii mele. Să se chinuie citiorii să o descifreze… Ce rău sunt!

 

*

Urmează biletul de avion! Caut pe net… cam scumpe biletele dus-întors spre România. Majoritatea se învârt în jurul sumei de 2.500 de dolari australieni. Şi când te gândeşti că un dolar de-al nostru este egal cu un dolar yankeu… Uşor le este românilor americani să viziteze România… În general aceştia plătesc pe un bilet un sfert de preţ din cât plăteşte românaşul australian! Desigur că unii vor comenta că… cine naiba i-a pus să se exileze la capătul Pământului.

– Destinul bade, destinul… Şi nu îmi pare rău!

– Păi atunci de ce te plângi nene cangurule?

– Am zis şi eu aşa… să mă aflu în treabă. Că deh, români suntem… şi cu toţii ne plângem! Aşa ne stă bine, nouă românilor… să ne plângem veşnic de milă. Ipohondri bade… ipohondri! Şi colac peste pupăză mai trebuie să mai scot încă vreo 300 de dolari pentru asigurarea medicală de călătorie…

 

Ei, nu trebuie să mă luaţi în serios. Acesta a fost doar un scenariu. Am găsit un bilet de avion puţin mai ieftin. Cu finlandezii! FINNAIR! Sydney-Singapore-Helsinki-Budapesta şi retur! Cu o escală de o zi la Singapore. De ce Budapesta şi nu Bucureşti? Pentru că prima dată voi ajunge la Oradea unde încă mai păstrez părintească casă… care nu se vinde… încă! Vorba amicului Fuego şi a lui Ionuţ Dolănescu. De la Budapesta la Oradea sunt doar 220 de kilometri, iar de la Bucureşti la Oradea distanţa rutieră trece de 570 de kilometri. Plus avantajul că poţi fi aşteptat la aeroportul internaţional budapestan „Liszt Ferenc” de un microbuz sau autocar care contra a 80 de roni te duce până în poartă casei orădene în patru ore! Toate rezervările pot fi făcute prin internet. Deci mi-am rezolvat şi cu biletul… Plecarea e pe data de 7 septembrie! Ura!

 

*

Dau sfoară în ţară şi pe net că în curând voi pleca… Îi rog pe cei care îmi trimit materiale scrise spre redactare şi publicare la revistele cu care colaborez să se oprească deoarece în curând voi pleca pentru o perioadă mai lungă în vacanţă! Unii nu înţeleg că am nevoie de un „relache” şi mă inundă cu scrieri şi materiale de parcă ar fi sfârşitul lumii! Pe data de 8 august a.c. trimit spre publicare la reviste materialul cu numărul 950. Îmi anunţ din nou corespondenţii că la trimiterea 1000 mă opresc! Aşa aş vrea să fie… Of, Doamne câte am pe cap! Dar ce mai! Eu mi le-am căutat! Dar, sincer să fiu… îmi place! Câte satisfacţii, câţi prieteni internauţi, câte materiale analizate, citite şi răscitite. Câte mulţumiri, câtă fericire… Primesc un e-mail care mă pun pe gânduri.

 

Îmi scrie amicul Roni Căciularu, scriitor de de limba română din Israel, că i-ar face plăcere să îl vizitez şi să fiu oaspetele lui. Adică să merg în Israel! Hm! Îmi surâde oferta. Ţara Sfântă! Locuri noi de vizitat. Întâlnire cu prieteni dragi într-ale ale scrisului. Unu-doi, fără să mai stau pe gânduri, intru pe net şi îmi cumpăr un bilet cu compania Wizzair pe ruta Bucureşti-Tel Aviv-Budapesta. Mă şi văd în Israel! Erez Israel – Ţara Sfântă – Locuri sfinte, istorie, orient, tradiţii, prieteni originari din România, scriitori, literatură de calitate, lume-lume!

 

Tot în aceeaşi perioadă îmi scrie domnul Al Florin Ţine, preşedintele Ligii Scriitorilor Români şi doamna Mariana Cristescu, jurnalistă, scriitoare, redactor, şeful secţiei Cultură şi Artă a cotidianului „Cuvântul liber” din Târgu-Mureş, redactor al revistei „Vatra veche”, etc. etc… Ambii mă invită să îmi lansez cartea în cadrul unor evenimente organizate de societăţile pe care dânşii le conduc. La Cluj-Napoca şi la Târgu Mureş! Accept fără să clipesc şi fără să pun întrebări! Mă şi văd cu sălile pline la masa prezidiului vorbind audienţei şi recitând poezele ale poetului George Roca!!! Vrabia Mihai Viteazu! Sincer, la fiecare lansare pe care am avut-o până în prezent am avut emoţii cu carul! Ei, dar trebuie să bravez puţin! Să par stăpân pe situaţie! Accept deci ambele propuneri! O rog pe Rodica să îmi tipărească volumul de poezie până la începutul lunii septembrie şi să-mi trimită cărţile la Oradea… pentru a putea face lansările încă din primele săptămâni. Zis şi făcut! Promite şi ştiu că se va ţine de cuvânt! Săru’mâna doamnă!

 

Timpul trece repede… luna august se strecoară printre degete… 15 august, 20 august… 30 august. Pe 28 august ajung la materialul redactat cu numărul 999 – „Stroia A Gheorghe – Comunicat Eposs Meridiane – august 2013”. Alătur trimiterii un nou mesaj: „Distinşi prieteni vă rog respectuos să nu îmi mai trimiteţi materiale spre publicare. La trimiterea 1000 mă opresc!!! Luăm o vacanţă… Cu preţuire, George Roca”. Dar cui îi pasă… Scrisul merge înainte! Mi-e jenă să-l înăbuş! Găsesc o „găselniţă” pentru a publica materialele trimise „extra” peste suma fixată de mine… Numerotez 999A, 999B… până la 999Z. Lumea cititoare se amuză… iar eu ies cu faţa curată… chiar dacă fac haz de necaz! Ultimul articol, cel cu numărul 1000, este al meu. Adică 1000+24…  etalând şi literele alfabetului. Titlul materialului: „Roca George – Deceniul şapte – Bulevardul Magheru. Bucureşti”. Amintiri dragi… Dulcea pasăre a tinereţii! Doar locuisem câţiva ani buni pe Bulevardul Magheru Nr. 16-18. Blocul Garofiţa. Scara A, etajul 4, apartamentul 30! De pe balcon vedeam Blocul Patria, intrarea la barul de noapte Melody, Blocul Eva, Hotelul Lido şi aproape tot Bulevardul Magheru… Cum să nu scriu despre el!?

 

*

Este data de 6 septembrie 2013, spre seară. Îmi zic „gata”! Gata să fie! Am închis mustăria! Răsuflu uşurat… şi bine dispus. Trimit un mesaj electronic cu titlul „Mission Accomplished! Încă 1000 de articole editate şi publicate! Am plecat în vacanţă…” la peste 200 de persoane, redactori de reviste, scriitori, oameni de litere, prieteni:


Distinşi prieteni

 

Iată că am ajuns la trimiterea cu numărul 1000 (+24). Este cazul să îmi iau o vacanţă lungă. Aş vrea să scriu şi eu câte ceva… Vă doresc multă sănătate şi putere de muncă şi nu uitaţi să colaboraţi cu revistele pe care vi le-am recomandat.


Bilanţul meu? 4000 de articole redactate (dacă le adun şi pe cele neorganizate poate se fac 5000) şi multe fotografii cărora le-am făcut grafică:

– La revista Agero din Germania unde am fost redactor – 1000 de articole

– La revista Romanian VIP din Statele Unite unde am fost redactor şef – 1000 de articole

– Independent din 2010… am redactat 1000 de articole.

– În urmă cu doi ani am înfiinţat „Rexlibris Media Group”, pentru a-i uni pe toţi cei care s-au dedicat scrisului şi care mi-au trimis materiale spre redactare, răspândire şi publicare. Numărul lor? Peste 1000.

– La Revista EXPRESIA – 1000 (+24) de articole…


Celor de la reviste le-am trimis la fiecare articol pe care l-am editat şi adresa de e-mail a autorului pentru a se putea crea legături mai puternice şi colaborări fără intermediul meu… M-au întrebat unii dacă nu mi-e frică să nu îmi pierd muşterii. Nu, nu mi-a fost frică… de aceea am continuat trimiterile cu adresa lor de e-mail la vedere.

 

Motivaţia muncii mele? Sunt plecat de 32 de ani din ţară şi deseori am dus (aici… la capătul Pământului) dorul de literatură românească. Ştiţi cu ce m-am ales din munca mea? Am citit în amănunţime toate materialele pe care le-am redactat. Păi nu a meritat efortul!? Şi mi-am făcut o mulţime de prieteni virtuali! Aprox. 1000 de corespondenţi, scriitori, poeţi, jurnalişti. Promit să public în curând lista cu numele acestora. (Majoritatea nu i-am întâlnit fizic niciodată!). Am lucrat cu peste 80 de publicaţii, online şi pe hârtie… de pe 4 continente. Multe au apreciat munca mea şi acest lucru m-a bucurat… Multe m-au pus redactor din oficiu… sau colaborator, cu toate că nu am cerut-o… dar sincer să fiu, m-am bucurat!


Dacă doriţi să mai ştiţi despre mine mă puteţi contacta prin e-mail sau pe facebook
la adresa: https://www.facebook.com/profile.php?id=100000125688233

Atenţionez revistele că am o bază destul de mare de fotografii pe care le ofer tuturor celor care au nevoie pentru a le ataşa la articolele publicate de dânşii. Desigur că în timp o voi completa şi cu cei care mi-au trimis poze şi lipsesc din albumele foto de pe Facebook. Le puteţi accesa la adresa:

https://www.facebook.com/profile.php?id=100000125688233&sk=photos

Faceţi click pe toate albume. (mă refer la Poeţi, Scriitori, Eminescu, etc) Sper să îi găsiţi, sau să vă regăsiţi. Consider că am o colecţie inedită de portrete Eminescu! Multe dintre imaginile pe care le-am prelucrat grafic se găsesc şi în albumele
de pe cealaltă pagină a mea de FACEBOOK:

https://www.facebook.com/media/set/?set=a.468657053189981.115600.429587013763652&type=3

Deci faceţi click pe albume pentru a vedea conţinutul acestora. Puteţi deci să folosiţi orice fotografie în caz de nevoie pentru articolele din revistele dvs.


Vă doresc sănătate, bucurii şi

să ne citim de bine,

Cu preţuire

George ROCA

6 septembrie 2013

17:14 (5:14 PM) – Eastern Standard Time (EST)


PS. Îmi cer scuze de la cei pe care i-am dezamăgit… câteodată! Nu am făcut-o din ignoranţă, ci din lipsă de timp! Tempusfugitoza, bat-o vină! Voi încerca să reiau interviurile pentru volumul 3 şi să publicăm şi volumul „Taina scrisului” (50 de autori).


Ps2. Acest e-mail l-am trimis la peste 200 de persoane, corespondenţi, scriitori, poeţi, redactori de reviste, critici literari, prieteni, etc…”

———————————————-

SFÂRŞITUL PRIMEI PĂRŢI

(VA URMA)

Epigrame de actualitate – autor Sorin Olariu

Posted by solariu On October - 21 - 2013

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

GHICITOARE DE ACTUALITATE

Cocostârc într-un picior
– Vasăzică barză –
Ia ghiciţi, la ce popor
Roşia e… varză?

PARADĂ GAY CU… SCÂNTEI!

Vin cu bucurie
Şi se strâng de zor,
Poate c-o să fie
Vai de fundul lor!

BRAVO BĂSESCU!

Să-l aplaudăm acuma toţi
C-a reuşit, precum văzui,
Să bage spaima-n marii hoţi…
(Ce nu erau din gaşca lui!)

UNUI PRIM-MINISTRU

Că are, n-are doctorate…
Să ştiţi ca prea puţin îmi pasă;
Problema este, din păcate,
Că n-are şapte ani de-acasă!

PIŢIPOANCA LA TV

Funduleţul ei bombat
Toată ziua-i afişat
Să ne-arate, ce e drept,
Ce-are dânsa mai deştept!

ziua-limbii-romane-38

Lucian Blaga vedea limba ca pe “întâiul mare poem al unui popor”. Pentru noi, românii din diasporă, păstrarea specificului și a tradițiilor , alături de perpetuarea limbii române prin tânăra generație, asigură succesul mozaicului nostru etnic. Ziua de 31 August a fost legiferată de Parlamentul României ca Ziua Limbii Române, aceeași ca în Republica Moldova. Pentru a o sărbători pentru prima dată acum, la maturitatea sa, Societatea Culturală “Viitorul Român”, înființată în Sudul Californiei în 1926, a organizat, în după-amiaza zilei de duminică, 25 august 2013, la Los Amigos Country Club în Downey, California, o masă rotundă, urmată de un variat program de muzică și poezie.

Doamna Ionela Kloes, președinte al Societății “Viitorul Român”, a rostit un succinct cuvânt de bun-venit, amintind de misiunea de decenii a societății, aceea de a descoperi și promova valorile culturale românești. A atras apoi atenția celor prezenți asupra frumoaselor și variatelor exponate de artă românescă expuse în sală, de la ouăle încondeiate măiestrit, create de Angela Costiuc, la litografiile Alexandrei Nichita, celebrele costume ale papușilor Barbie de colecție, marca Nina Smart și fotografiile lui Julian Andrei. Părintele Chris Terhes a binecuvântat adunarea din partea Bisericii Greco-Catolice. iar Ionela Kloes l-a invitat apoi la pupitru pe domnul Eugen Chivu, Consul General al României la Los Angeles. În cuvântul său, domnul Chivu a felicitat “Viitorul Român” pentru manifestările culturale de anvergură, care au ca obiect păstrarea patriei de limbă și istorie a românilor în California. Domnul Consul General a mai remarcat faptul că societatea noastră e singura organizație din diaspora de pe Coasta de Vest care a sărbătorit Ziua Limbii Române.

Doamna Georgeta Boștean, inimoasa organizatoare a sărbătoririi, a oferit celor prezenți o descriere cronologică a momentelor care au dus la alegerea zilei de 31 August pentru a celebra limba română. Ea a mulțumit scriitorului Corneliu Leu, pe care l-a numit “sufletul acestei mișcări”, cea prin care noua sărbătoare a fost recunoscută de românii de acasă și din lume. Doamna Boștean a mai anunțat că, printre alte multiple evenimente celebratorii, va fi lansat, în România, un nou festival de film românesc, Festivalul Ecranizărilor de Literatură Română, care își va avea premiera chiar în ziua de 31 August. Doamna Boștean a reamintit și faptul că, în acea zi de 25 august 2013, comunitatea românilor din Sudul Californiei organiza, sub egida Societății “Viitorul Român”, prima sărbătorire a zilei limbii noastre de către diaspora americană. În continuarea evenimentului, Georgeta Boștean a invitat membrii mesei rotunde în prezidiu. Moderatoarea discuției, doamna asistent universitar dr. Georgiana Boștean, i-a prezentat publicului pe doamna lector universitar dr. Georgiana Gălățeanu Fârnoagă, care predă limba și literatura română la UCLA, pe domnișoara Sabina Răscol, scriitoare și traducătoare, pe subsemnata, doctor în filologie Anca Adumitroaie, Director Cultural și Secretar de Presă al Societății “Viitorul Român”, precum și pe domnul Julian Andrei, regizor, producător, scriitor și fotograf. Ni s-a mai alăturat via Skype și doamna Ștefania Magidson, președinte al fundației “Blue Heron”, care anul acesta și-a facut și debutul scriitoricesc prin volumul “În căutarea Magicianului Alb-psihologie spirituală în manifestarea destinului”.

Cred și susțin că abilitatea unui popor de a se autodefini este conferită, într-o masură covârșitoare, de demnitatea de a-și fi conservat o limbă unitară de-a lungul secolelor de istorie, limbă care se constituie ea însăși într-un liant cultural și etnic, acest aspect fiind, de altfel, subiectul pe care l-am abordat duminică. Limba română, unica limbă romanică din Europa de Est, spune povestea unui popor de supraviețuitori, popor care, după cum scria italianul Antonio Bonfini, cronicarul lui Matei Corvin, “pare să se fi războit mai mult pentru păstrarea limbii sale decât pentru propria viață.” Pornind de la nucleul de cuvinte dacice, până la latinizare și variatele influențe străine, Negruzzi asemuia limba română unei pânze țesute cu fire diferite.

Sabina Răscol a vorbit celor prezenți despre importanța vitală a conservării unei limbi române nealterate de influențe englezești, încurajându-i pe membrii diasporei să transmită și tinerilor iubirea moștenirii lor culturale.

Doamna doctor Georgiana Gălățeanu a adus apoi un omagiu emoționant, din perspectiva sa de lector de limba română la UCLA, celor care cinstesc apartenența la o cultură și o limbă atât de frumoase, prin perpetuarea lor zilnică și prin încurajarea tinerilor de a le duce mai departe. A lăudat în continuare, cu mult entuziasm, misiunea “Viitorului Român” de promotor al arealului limbii și valorilor culturale românești în California.

Doamna Ștefania Magidson s-a alăturat discuției via Skype, din perspectiva atât de autoare a cărții “În căutarea Magicianului Alb”, cât și din cea de președinte al Fundației “Blue Heron”, de ajutorare a copiilor orfani din România. În sprijinul ideii de toleranță, pe larg ilustrată în volum, am dat apoi citire unui fragment relevant, cu profunde implicații culturale și etice, din cartea Ștefaniei.

Cineastul Julian Andrei, unul din directorii Festivalului Filmului Sud-Est European de la Los Angeles, a optat pentru glasul celei de a șaptea arte, lăsând filmul să omagieze, prin inegalabilul impact vizual al unor capodopere precum “Actorul și sălbaticii”, vastul areal de nuanțe al limbii române.

Seara a continuat cu un program de recitări, la care au participat Georgeta Boștean, Nina Smart, actorul Sebastian Gagyi, Théa Adumitroaie (12 ani) și Anca Adumitroaie. Repertoriul variat a cuprins creații de Marin Sorescu, Ion Minulescu, Alexei Mateevici, Ion Creangă, precum și epigrame ale nemuritorului Păstorel. Anaisa Chirica (11 ani), membră a ansamblului de balet profesionist “Long Beach Ballet”, a dansat încântător, după o coregrafie proprie, pe muzica “Rapsodiei Române nr.1” a lui Enescu, iar grupul muzical “Bliss” ne-a readus în suflete, în versiunea inedită pentru flaut și tabla, acordurile hipnotice ale naiului lui Gheorghe Zamfir. A urmat, după formula “finis coronat opus”, un recital flamboiant de poezie românească marca Nichita Stănescu, Nicolae Labiș, Mihai Eminescu, oferit, în inconfundabilul stil de o prospețime năvalnică, de actorul Tudor Petruț.

Într-un final, doamna Ionela Kloes a mulțumit celor prezenți pentru o seară de sărbătoare a cuvântului românesc, a cărui păstrare și perpetuare nealterată

asigură supraviețuirea moștenirii noastre etnice în țările de adopție. Societatea Culturală “Viitorul Român” și alte asociații românesti din diasporă generează, prin activitățile lor cu caracter cultural, un interes sporit pentru limba și civilizația română, de la aspectele lingvistice și literare, la cele privind istoria, arta și mai ales societatea și economia românească.

Nichita Stănescu, nemuritorul poet al “Necuvintelor”, spunea cândva că “a vorbi despre limba română e ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi exprimată decât în limba română (…) Limba română este patria mea.” Asemenea Poetului, și noi avem “două patrii coincidente”: una e cea în care trăim, cealaltă e cea din suflet, după cum limba în care visăm și iubim rămâne limba română, sărbătorită, iată, pentru prima oară în California în onoarea zilei sale oficiale, 31 August, la “Viitorul Român”.

Anca Adumitroaie

Laurence Lemoine: Una vida de periodista

Posted by Gabriela Petcu On October - 17 - 2013

Laurence8Nació en París, Francia en 1969. Ya a la edad de 12 sueña con convertirse en un periodista. A los 16 años, participó en Nueva York “All bicentenario” de la Estatua de la Libertad con Nancy Reagan. Representó a la juventud francesa, después de ganar un concurso organizado por la Embajada de EE.UU, en París. Unos años más tarde, su sueño de convertirse en una periodista, se hizo realidad. Su nombre es Laurence Lemoine. Estudió Ciencias Políticas en París VIII, habla cuatro idiomas y tiene un profundo interés en los asuntos globales. Laurence ha viajado a muchos países donde vivió, trabajando para la prensa impresa, tanto en radio como en televisión. De Oriente Medio a África, donde se entrevistó con Yasser Arafat, pasando por el Caribe, donde trabajó para una emisora de radio, Laurence Lemoine ha cubierto todas las áreas del periodismo y de la comunicación.

 

Pregunta: Usted nació en París. ¿Puede usted decirme más acerca de su familia?

 

Respuesta: Yo soy la más joven (con un hermano gemelo), de una familia cristiana de seis hijos. He recibido una educación muy estricta, pero mis padres nos dieron lo mejor para ser feliz en la vida: el amor, la confianza en sí mismo, la capacidad de adaptación y la independencia.

 

P: ¿Qué le llevó a ese interés por el periodismo? ¿Qué despertó su interés ? ¿Hubo alguien en su vida en ese momento que le inspiró para convertirse en una periodista?

 

Laurence5R: Cuando yo era una pre-adolescente en los años 80, las noticias sólo hablaban de Oriente Medio (Líbano en el 82 con la invasión de Israel; el conflicto Israel/Palestino con bombas, rehenes, secuestros; Irán en el 81, etc.) Fué entonces, cuando empecé a leer los periódicos y escuchar la radio. Yo estaba fascinada por todos estos temas y quería entender algo (cosa en realidad imposible). Yo quería ser periodista para conocer y descubrir el mundo y tocar yo misma la realidad, sin intermediarios entre el evento y yo. Yo quería vivir en directo lo que estaba sucediendo en el mundo. Era claro y natural que debía ser periodista. Entonces empecé a prepararme. Por ejemplo, cuando yo tenía 15 o 16 años, grababa los boletines de información general de France-Info en mi habitación, escribía todo esto en un papel y luego lo repetía con el mismo tono profesional. Unos años más tarde, despertaba bastante gente con mis noticias y entrevistas!

 

P: ¿Se considera afortunada?

 

R: Debo decir que en general fuí muy afortunada en mi vida, no sólo porque nací en un país hermoso y tranquilo (Francia) y una buena familia, sino porque también yo estaba en el lugar correcto en el momento adecuado, pero a menudo digo que “la suerte” es, como los tomates, se cultiva !. Yo quería ser periodista, porque para mí era una manera de vivir varias vidas a la vez! Informar sobre otros países o personas, es para mí una manera de aprender un montón! También es una especie de poder, porque lo que decimos y la forma en la cual lo hacemos, es importante y puede influir en la gente. Es por eso que también es una gran responsabilidad y una profesión seria.

 

P: En 1986 ganó un concurso para el Bicentenario de la Estatua de la Libertad en Nueva York. ¿Cómo fué?

 

R: Uno de los mejores momentos de mi vida fue en 1986 cuando representé a la juventud francesa en Nueva York para la reapertura de la Estatua de la Libertad con Nancy Reagan. Yo estaba allí porque gané un concurso, gracias a mi padre. Me ayudó mucho redactando un hermoso poema sobre la libertad y aún, hoy en día, le estoy muy agradecida. Fué increíble para mí ! Conocí a muchas personalidades en ese país y yo era una VIP ! Sólo tenía 16 años en ese momento!. La lectura del poema frente a las cámaras de televisión y fotógrafos fué fácil , afortunadamente yo no soy tímida !

 

P: ¿Cómo este evento influyó en su decisión de convertirse en una periodista?

 

Laurence9R: Un año más tarde, pasé una semana en la estación de radio RTL , con todos los periodistas y reporteros. Ví todo sobre las noticias y el periodismo durante esa semana, y más que nunca, estaba claro para mí que sería periodista, pero aún era demasiado joven para empezar !

 

P: Háblame de las habilidades y aptitudes naturales necesarias para ser un periodista

 

R: En cuanto a las habilidades, yo diría la curiosidad, en el más amplio sentido de la palabra. En mi caso, mis amigos y mi familia siempre me decían que tenía el “cáncer de la curiosidad” ! El periodista debe estar abierto y dispuesto a comprender y explicar todo. No podemos ser tímidos, debemos atrevernos a hacer preguntas que pueden avergonzar a la gente, especialmente a los políticos! Yo era conocida en ese momento por hacer entrevistas XXXXXXX! A menudo, era como una batalla de palabras entre mis entrevistados y yo.

 

P: Cuando usted estaba en el Líbano, tenía la intención de regresar a París para un Master en Periodismo?

 

R: Líbano fue mi primera experiencia como periodista. Yo era muy joven (20 años), y un poco novata. Fue durante la guerra con Siria (la “Guerra de Liberación”). El padre del actual dictador, Haffez Al Assad quería matar a los cristianos Libaneses. Para mí, el “espectáculo” fue increíble, pero he aprendido mucho sobre la gente y su capacidad para ser bueno o malo y para adaptarse a situaciones extremas. Era mejor que ir a la universidad , porque era la vida real y concreta. Tuve suerte porque conocí al General Michel Aoun, Primer Ministro en ese momento. Esa entrevista me dió una cierta notoriedad ya que lo que dijo fué un poco embarazoso para Francia y François Mitterrand (el Presidente Francés en ese momento) tuvo que reaccionar oficialmente. Periodistas de todo el mundo hablaron de esa entrevista ! Unos meses más tarde, aconsejado por mi colega y amigo cristiano Malard (Francia 3/CNN), me fui a Túnez, la sede de la OLP para entrevistar a Yasser Arafat.

 

P: ¿Cómo fue la entrevista, de dos horas, con Yasser Arafat en Túnez. ¿En qué año fue?

 

Laurence4R: “Yo estaba fascinada por ese hombre y quería entrevistarle. Pasé dos horas con él en plena noche. … Por razones de seguridad, la OLP no decía “Nos vemos en tal sitio a tal hora.” Tuve que quedarme en mi hotel y varios de sus colegas vinieron a por mí, y con los ojos vendados me llevaron a una casa. Una vez allí, por supuesto, me quitaron la venda de los ojos. Debo decir que fué muy exótico para mí ! Fue un momento muy interesante en 1990, cuando Yasser Arafat comenzó a dejar de ser un terrorista para ser un hombre de estado, teniendo contactos directos pero secretos con los Israelies. Le hice muchas preguntas, y al final, él bromeó y me preguntó si quería casarme con el! En la prensa francesa, esa entrevista tuvo mucho éxito, pero yo disfruté de mi estancia en Túnez, la reunión con Arafat, y las muchas horas que pasé con sus consejeros para hablar sobre ese conflicto tan importante.

 

P: En una de nuestras conversaciones, usted ha mencionado que trabajaba para “Radio Mont Blanc”, cerca de Ginebra durante seis años. Además, durante ese tiempo, usted trabajó para una televisión (Canal C) haciendo entrevistas políticas.

 

R: Me encontré con un periodista francés bien conocido (Jean-Pierre Elkabbach) para preguntarle cómo planear mi carrera como periodista. Él me dijo que primero, tenía que salir de París, trabajar en provincia para aprender y ser un poco más madura (tenía 21 años de edad). Explicó que eso era la mejor escuela para una joven periodista, y es verdad ! Así que me fuí a la Alta Saboya (cerca de Chamonix y Ginebra) y comencé en la Radio Mont Blanc. También tuve un programa mensual en la televisión “Canal C”, con entrevistas a políticos y personajes famosos, pero sólo para hablar de su vida privada. Después de eso me decidí a salir de Francia de nuevo. Me encanta Francia pero vivir en diferentes países me ha dado la posibilidad de ver las cosas desde diferentes ángulos y enriquecerme culturalmente.

 

P: Usted ha trabajado en Haití, en una estación de radio que necesitaba un periodista francés. ¿Ha trabajado sobre el l terreno o en el estudio?

 

R:. “Radio Vision 2000″ de Port-au-Prince estaba buscando a una periodista francesa para encargarse de la información y de la formación de sus periodistas Cuando llegué allí, me dí aún mas cuenta, si cabe, la suerte de haber nacido en un país libre donde uno tiene todo lo que quiere. Trabajé sobre el terreno y en el estudio durante un año. No fue fácil, pero aprendí mucho cada día. Haití es un país fascinante y siempre está en mi corazón. También estoy agradecida a Haití porque es donde conocí a mi marido ! Llegó a Puerto Príncipe para una semana de vacaciones a casa de un amigo diplomático. Ahora es el padre de mi hija de 11 años, Anouck, y de mi hijo Álvaro de 8. Es abogado de negocios y hemos vivido en Londres, París, Valencia (donde nació), Banjul (Gambia África del Oeste) y en Lisboa, Portugal. En Gambia, un país pequeño, muy bonito y bueno para un primer contacto con África), dí a luz a mi hijo en un hospital público. Fue mi elección, porque la atención médica fué realizada por un excelente equipo de médicos cubanos . Fue gracioso porque el nacimiento de mi hija, se llevó a cabo en el mejor hospital privado y moderno de Valencia, con la mejor tecnologia, pero preferí el de Banju,l con los médicos cubanos en ese hospital público muy pobre, pero al menos, con nombre elegante: El Royal Victoria Hospital ! En medio de la cesárea, se fue la electricidad !. Después del nacimiento de mi segundo hijo empecé a editar y publicar guías turísticas. La primera fue sobre Gambia, después , publiqué algunas en España, y la última sobre Saint-Gervais Mont Blanc, Francia.

 

P: ¿Por qué Saint-Gervais?

 

Laurence10R: Saint Gervais Mont Blanc es un sitio mag-ní-fi-co para las vacaciones, para el esquí o el senderismo. Conocía esa ciudad porque había estado varias veces cuando era periodista en Radio Mont Blanc. Hacer una guía de turismo también fue para mí una buena excusa para volver!

 

P: ¿Dónde vive usted ahora y qué van a hacer ahora?

 

R: Actualmente, vivo en España, en Valencia, una hermosa ciudad en el Mediterráneo. Trabajo con la empresa Americana Relìv (www.reliv.com). Produce y vende suplementos alimentarios naturales excelentes. Un día ví a mi mamá tomar esos batidos y me interesaron esos productos. Siempre me han interesado los temas de nutrición y salud. En Europa, muchas personas toman suplementos porque realmente mejoran la salud. También hacemos frente a una crisis de salud muy seria en Europa. Nuestra comida de hoy, no tiene suficientes vitaminas y fitonutrientes. Al privar a nuestro cuerpo de nutrientes esenciales sustituyéndolos por alimentos procesados y productos químicos, somos vulnerables a la fatiga, alergias y todo tipo de enfermedades y disfunciones. Ahora sabemos que los suplementos dietéticos pueden colmar esta brecha nutricional. Estos productos proporcionan niveles óptimos de nutrientes, y Reliv es una empresa a un alto nivel. El verano pasado, asistí a la Conferencia Internacional en St. Louis (Estados Unidos. Missouri.) y me encontré al fundador, Robert Montgomery. Gracias a estos productos, ayudé a muchos de mis amigos y miembros de mi familia a resolver sus problemas de salud. Por supuesto, también tomo estos productos, aunque siempre he gozado de una muy buena salud. Pero gracias a ellos, me siento mucho mejor. Tengo más energía, mayor concentración y duermo mejor. Tengo la suerte de trabajar en esta empresa ya que puedo ayudar a la gente y también cuidar de mis hijos.

 

P: ¿Has pensado en mudarse a los Estados Unidos?

 

R: Me encantaría vivir en los EE.UU. porque fuí allí varias veces, pero nunca fué suficiente ! y tengo una relación especial con ese país … Creo que conozco un país y su cultura, si me quedo por lo menos un año. Espero que un día tenga la oportunidad!

 

P: ¿Qué sabe usted acerca de Rumania? En sus viajes, ¿se ha encontrado con muchos rumanos?

 

R: Mi esposo trabaja ahora en Rumania en un proyecto de aerogeneradores, en las montañas. Le gusta mucho ese país. Mi única conexión con Rumanía fue la joven que me ayudaba en casa cuando vivía en Portugal y se convirtió en una amiga. Me gustaría poder ir a Rumania este año con mi esposo porque dice que vale la pena!

 

P: ¿Cuáles son tus hobbies?

 

R: Me encanta viajar ! También me encanta estar con mis amigos y familiares. En cuanto a los deportes, me gusta el squash, tenis, esquí y el alpinismo. Una vez subí hasta la cumbre delMont Blanc con esquís: fueron ocho horas para llegar a la cima y 6 horas para bajar, todo ello en un paisaje totalmente salvaje . ¡Fue fantástico!

 

P: ¿Cuáles son sus planes en un futuro próximo?

 

R: Me ocupo del desarrollo de Reliv, aquí en España, y acabo de empezar un libro sobre nutrición y salud que se publicará en Francia.

 

 

EOCTAVIAN CURPASntrevista realizada por Octavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona, USA

 

Laurence Lemoine: née pour être journaliste!

Posted by Gabriela Petcu On October - 17 - 2013

Laurence8Elle est née à Paris, en France en 1969. A l’ âge de 12 ans elle rêve de devenir journaliste. À 16 ans, elle participe à New   York au bicentenaire de la Statue de la Liberté avec Nancy Reagan. Elle y représente la jeunesse française après avoir gagné un concours organisé par l’ambassade américaine à Paris. Quelques années plus tard son rêve de devenir journaliste s’est réalisé. Son nom est Laurence Lemoine. Elle a étudié sciences politiques à Paris VIII, parle quatre langues, et a un intérêt profond pour les grands problèmes mondiaux. Laurence a voyagé dans de nombreux pays où elle a vécu, travaillant aussi bien dans la presse écrite qu’à la radio ou à la télévision. Du Moyen-Orient à l’Afrique où elle a interviewé Yasser Arafat, aux Caraïbes où elle a travaillé pour une station de radio, Laurence Lemoine a couvert tous les domaines du journalisme et de la communication.

 

 

Question: Vous êtes née à Paris. Pouvez-vous m’en dire un peu plus sur votre famille?

 

Réponse: Je suis la plus jeune (avec un frère jumeau) d’une famille chrétienne de 6 enfants. J’ai reçu une éducation très stricte, mais mes parents nous ont donné le meilleur pour être heureux dans la vie: l’amour, la confiance en soi, la capacité de s’adapter, et l’indépendance.

 

Q: Qu’est ce qui vous a amenée à vous intéresser au journalisme? Qu’est ce qui a déclenché votre intérêt dans ce métier? Y a-t-il quelqu’un dans votre vie à l’époque qui vous a inspiré pour devenir journaliste?

 

Laurence6R: Quand j’étais pré-ado dans les années 80, aux infos, on ne parlait que du Moyen-Orient (Liban, en 82 avec l’invasion des Israéliens, le conflit israélo-palestinien avec des prises d’otages, les détournements d’ avion, l’Iran en 81, etc). C’est à ce moment là que j’ai commencé à lire les journaux et écouter la radio. J’étais fascinée par toutes ces questions et voulais comprendre quelque chose ( ce qui est en fait impossible!). Je voulais être journaliste pour connaître et découvrir le monde et toucher moi même la réalité, sans intermédiaire entre l’ événement et moi. Je voulais faire l’expérience de vivre ce qui se passe dans le monde. Il était clair et naturel que je devais être journaliste. Puis j’ai commencé à me préparer. Par exemple, quand j’avais 15 ou 16 ans, j’enregistrais des bulletins entiers d’information de France-Info, dans ma chambre, j’écrivais tout cela sur un papier pour ensuite le dire avec un ton professionnel. Quelques années plus tard, sur les ondes, je réveillais du monde avec mes infos et mes interviews!

 

Q: Vous considérez-vous chanceuse?

 

R: Je dois dire qu’en général, j’ai été très chanceuse dans ma vie, non seulement parce que je suis née dans un pays magnifique et paisible (France) et dans une bonne famille, mais aussi parce que parfois, j’ai été au bon endroit au bon moment : d’ ailleurs, je dis souvent que la «chance» c’est, comme les tomates ça se cultive!. Je voulais être journaliste, car, pour moi, c’était une façon de vivre plusieurs vies en même temps! Faire des reportages sur d’autres pays ou personnes, était aussi une façon d’apprendre beaucoup! C’est également, une sorte de pouvoir, car ce que nous disons et rapportons et la manière dont nous le faisons, est important et peut influencer les gens. C’est pour cela que c’est aussi une grande responsabilité et une profession très sérieuse.

 

Q: En 1986, vous avez gagné un concours pour le bicentenaire de la Statue de la Liberté à New York. Pourquoi avez-vous gagné le concours? Comment cela s’est-il passé?

 

R: Un des grands moments de ma vie a été en 1986 quand j’ai représenté la jeunesse française à New York pour la réouverture de la Statue de la Liberté avec Nancy Reagan. J’étais là parce que j’ai gagné un concours, grâce à mon père. Il m’a aidée à rédiger un très beau poème sur la liberté et je lui en suis toujours très reconnaissante. C’était tellement incroyable pour moi! J’ai rencontré de nombreuses personnalités aux Etats-Unis, et j’ai été un VIP pendant 15 jours. Je n’avais que 16 ans à cette époque. La Lecture du poème devant les caméras de télévision et les photographes s’est fait sans problème, heureusement que je ne suis pas timide!

 

Q: Comment cet événement a-t-il influencé votre décision de devenir journaliste?

 

Laurence9R: Un an plus tard, j’ai passé une semaine à la station de radio française, RTL, avec tous les journalistes et les reporters. J’ai tout vu à propos des infos et du journalisme au cours de cette semaine, et plus que jamais, il était évident pour moi que je serais journaliste, mais j’étais encore trop jeune pour commencer!

 

Q: Parlez-moi des compétences et des aptitudes naturelles qui sont nécessaires pour être journaliste…

 

R: En ce qui concerne les compétences, je dirais la curiosité, dans le sens large du mot. Dans mon cas, mes amis et ma famille disaient toujours que j’avais le «cancer de la curiosité”! Un journaliste doit être ouvert et désireux de comprendre et d’expliquer tout. On ne peut pas être timide et il faut oser poser des questions qui peuvent embarrasser les gens, surtout les politiciens! J’étais connue à une certaine époque pour faire des interviews musclées! Souvent c’était comme un combat de mots entre mes interviewés et moi.

 

Q: Quand vous étiez au Liban, aviez-vous l’intention de retourner à Paris pour un Master en journalisme?

 

R: Le Liban a été ma première véritable expérience en tant que journaliste. J’étais très jeune alors (20 ans), et un peu novice. C’était pendant la guerre avec la Syrie (« la guerre de Libération »),le père du dictateur actuel, Haffez Al Assad, voulait en finir avec les chrétiens Libanais. Pour moi, le «spectacle» était incroyable, mais j’ai appris beaucoup de choses sur les êtres humains et leur capacité à être bon ou mauvais et à s’adapter à des situations extrêmes. C’était mieux que d’aller à l’université pour moi parce que c’était la vie réelle et concrète. J’ai eu de la chance parce que j’ai rencontré le général Michel Aoun, qui était premier ministre à ce moment. J’ai eu un entretien qui m’a donné une certaine notoriété parce que, ce qu’il a dit était un peu embarrassant pour la France, et François Mitterrand (le Président français à l’époque) a dû réagir. Les journalistes du monde entier ont parlé de cette interview! Quelques mois plus tard, conseillée par mon confrère et ami Christian Malard (France 3/CNN), je suis partie à Tunis, au siège de l’ OLP interviewer Yasser Arafat.

 

Q: Comment se sont passées ces deux heures d’entrevue avec Yasser Arafat à Tunis. En quelle année était-ce?

 

Laurence4R: J’étais fascinée par cet homme et je voulais faire une interview. J’ai passé deux heures avec lui en pleine nuit.. Pour des raisons de sécurité, l’OLP ne m’a pas dit, “Rendez-vous à telle adresse à telle heure”. J’ai dû rester dans mon hôtel et, plusieurs de ses collaborateurs sont venus me chercher, m’ont bandé les yeux et m’ont emmenée dans une maison. Une fois sur place bien sûr, j’ai pu enlever le bandeau!. Je dois dire que c était assez exotique pour moi! Ce fut un moment très intéressant, en 1990, quand Yasser Arafat a commencé à ne plus être un terroriste pour être un homme d’Etat, ayant des contacts directs mais secrets avec les Israéliens. Je lui ai posé beaucoup de questions, et à la fin, il a plaisanté et m’a demandé si je voulais l’épouser ! Dans les médias français, cet interview n’a pas été un grand succès, mais j’ai apprécié mon séjour à Tunis, la rencontre avec Arafat,et les nombreuses heures que j’ai passées avec ses conseillers à parler de ce conflit majeur.

 

Q: Dans une de nos conversations, vous avez mentionné que vous avez travaillé pour ” Radio Mont-Blanc “, près de Genève pendant six ans. Aussi, pendant ce temps, vous travailliez pour une télévision, (Canal C) faisant des interviews politiques.

 

R: J’ai rencontré un journaliste français très connu, (Jean-Pierre Elkabbach) pour lui demander comment planifier ma carrière en tant que journaliste. Il m’a dit d’aller d’abord en dehors de Paris, en province, pour apprendre et devenir un peu plus mature (je n’avais que 21 ans). Il m’a expliqué que c’était la meilleure école pour une jeune journaliste et c’est vrai ! Je suis donc allée en Haute-Savoie (près de Chamonix et Genève) et ai commencé à Radio Mont Blanc. J’avais aussi une émission mensuelle sur la chaîne de télévision «Canal C» avec des interviews de politiciens ou de gens célèbres, mais seulement sur leur vie privée. Après cela, j’ai décidé de quitter la France à nouveau. J’aime la France (pays fantastique), mais vivre dans différents pays me donne la possibilité de voir les choses sous des angles différents et de m’enrichir culturellement.

 

Q: Vous avez travaillé en Haïti à une station radio qui avait besoin d’un journaliste français. Avez-vous travaillé sur le terrain ou en studio?

 

Laurence3R: “Radio Vision” 2000 de Port-au-Prince était à la recherche d’un journaliste français pour s’ occuper de l’ information et de la formation de leurs journalistes. Quand je suis arrivé là-bas, j’ai réalisé à quel point nous étions chanceux d’être né dans un pays libre où l’ on a tout ce que l’ on veut. Je suis resté travailler sur le terrain et en studio pendant un an. Ce n’était pas facile, mais j’ai beaucoup appris chaque jour. Haiti est un pays fascinant et est toujours dans mon coeur. Je suis également reconnaissante à Haïti car c’est là que j’ai rencontré mon mari ! Il est venu à Port au Prince pendant une semaine pour des vacances chez un ami diplomate. Il est maintenant le père de ma fille de 11 ans, Anouck, et mon fils, Alvaro, 8 ans. Il est un avocat d’affaires et nous avons vécu à Londres, Paris, Valencia (Espagne) dont il est originaire, Banjul (Gambie en Afrique de l’Ouest) et à Lisbonne, au Portugal. En Gambie (un petit pays très agréable, bien pour un premier contact avec l’Afrique), j’ai donné naissance à mon fils dans un hôpital public! C’était mon choix parce que mon suivi médical était effectué par une équipe fantastique de médecins Cubains présents pour la coopération. C’était drôle parce que la naissance de mon premier enfant a eu lieu dans le meilleur hôpital privé et moderne de Valencia, avec beaucoup d’ appareils et de technologies, mais, j’ai préféré celui de Banjul avec les médecins Cubains, dans un hôpital publique très pauvre mais dont le nom au moins est élégant: The Royal Hospital Victoria! D’ailleurs, en pleine césarienne, l’ électricité est parti!. Après la naissance de mon deuxième enfant, j’ai commencé à éditer et publier des guides touristiques. Le premier était sur la Gambie, ensuite, j’en ai publié quelques-uns en Espagne, et le dernier sur Saint-Gervais Mont Blanc, en France.

 

Q: Pourquoi Saint-Gervais?

 

R: Saint Gervais Mont Blanc est un site ma-gni-fique pour les vacances, pour le ski ou la randonnée. Je connaissais cette ville parce que je suis allé plusieurs fois quand j’étais journaliste à Radio Mont-Blanc. Faire un guide touristique était aussi pour moi un bon prétexte pour y retourner!

 

Q: Où habitez-vous maintenant et que faites vous actuellement?

 

R: Actuellement, je vis en Espagne, à Valencia, très belle ville située sur la Méditerranée. Je travaille avec l’ entreprise américaine Reliv (www.reliv.com). Elle produit et vend des compléments alimentaires excellents et naturels. C’ est en voyant un jour ma maman les prendre que je me suis intéressée à ces produits. J’ai toujours été intéressée par la nutrition et la santé. En Europe, beaucoup de gens prennent des suppléments, car ils améliorent réellement leur santé. Nous sommes aussi confrontés à une très grave crise sanitaire en ici. Notre nourriture aujourd’ hui, ne possède pas assez de vitamines et de phytonutriments. En privant notre corps des nutriments essentiels et en les remplaçant par des aliments transformés et chimiques nous devenons vulnérables à la fatigue, aux allergies et à toutes sorte de maladies et dysfonctionements. Nous savons maintenant que les compléments alimentaires peuvent combler ce fossé nutritionnel. Ces produits offrent des niveaux optimaux de nutriments, et Reliv est une entreprise de haut niveau. L’été dernier, j’ai assisté à la Conférence internationale à Saint Louis (Missouri. USA), où j’ai rencontré le fondateur, Robert Montgomery. Grace à ces produits, j’ai aidé beaucoup de mes amis et membres de ma famille à régler leurs problèmes de santé. Bien sûr, je prends aussi ces compléments, même si j’ai toujours été en bonne santé. Mais grâce à eux, je me sens encore mieux. J’ai plus d’énergie, une plus grande capacité de concentration et un meilleur sommeil. J’ai de la chance de travailler pour cette entreprise parce que je peux à la fois aider les gens et m’occuper de mes enfants.

 

Q: Avez-vous déjà envisagé de déménager aux États-Unis?

 

Laurence10R: J’adorerai vivre aux Etats-Unis parce que j’ y suis allé plusieurs fois mais ce n’est jamais assez! Et parce que j’ai une relation spéciale avec l’Amérique…Je considère que je connais un pays et sa culture si je reste au moins un an. Espérons qu’un jour j’aurai cette chance!

 

Q: Que savez-vous de la Roumanie? Dans vos voyages, avez-vous rencontré des Roumains?

 

R: Mon mari travaille en Roumanie maintenant sur un projet d’éoliennes dans les montagnes. Il aime la Roumanie. Mon seul lien avec la Roumanie a été la jeune femme qui m’ aidait a la maison quand je vivais au Portugal et qui est devenu un peu une amie. Je voudrais pouvoir aller en Roumanie avec mon mari cette année car il n’arrête pas de me dire que cela vaut la peine!

 

Q: Quels sont vos hobbies?

 

R: J’adore voyager avant tout ! j’aime aussi être avec mes amis et ma famille. Coté sport, j’aime le squash, le tennis, le ski et l’alpinisme. Une fois, j’ai fais l’ascension du Mont Blanc à skis: Il m’a fallu huit heures pour atteindre le sommet et six heures pour redescendre le tout dans un cadre totalement sauvage. C’était fantastique!

 

Q: Quels sont vos projets dans un avenir proche?

 

R: Je m’occupe du développement de Reliv ici en Espagne, et je viens de commencé un livre sur la nutrition et la santé qui sera publié en France.

 

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona, USA

 

Laurence8Laurence Lemoine was born in Paris, France in 1969. When she was 12 years old she wanted to become a journalist. At the age of 16, she came to New York to the bicentennial of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. She represented French youth at the event because she had won a contest organized by the American Embassy in Paris. Years later her dream of becoming a journalist came true.  She studied Political Science in Paris, speaks 4 languages, and has a deep interest in major world issues. Laurence has traveled all over the globe, working at times for newspapers, radio, and TV stations. From the Middle East to Africa where she interviewed Yasser Arafat, to Central America where she worked for a radio station, Laurence Lemoine has covered all areas of journalism and communications.

 

Octavian CURPAS: You were born in Paris. Can you tell me a little bit about your family?

 

Laurence LEMOINE: I’ m the youngest (with a twin brother) of a Christian family of 6 kids. I received a very strict education, but my parents gave us the best to be happy in life: love, self confidence, the ability to adapt, and independence.

 

Octavian CURPAS: What lead you to become interested in journalism? What sparked your interests in this profession? Was there someone in your life at the time that inspired you to become interested in journalism?

 

Laurence LEMOINE: When I was a pre-teen in the 80’s, the news was all about the Middle East (Lebanon in ‘82 with the invasion ofLaurence6 Israelis, the Palestinian conflict with hostages, hijacking and so on). It was then that I started to read newspapers and listen to the radio station.  I was fascinated with all these issues and wanted to understand something that in fact was impossible to understand. I became interested in journalism to know and discover the world and to touch reality. I wanted to experience live what happens in the world. It was clear and natural that I would be a journalist. Then I started to prepare myself. For example, when I was 15 or 16, I recorded news broadcasts from the 24-hour radio station, France-Info, in my room. I would write it all down on a paper and say it with a professional tone.  A few years later, I would wake up lots of people with this special tone of news and interview!  Also, I was very interested in the politics and economy of France and the world.

 

Octavian CURPAS: Do you consider yourself fortunate?

 

Laurence LEMOINE: I have to say that, in general, I have been very lucky in my life, not only because I was born in a beautiful and peaceful country (France) and in a good family, but also because sometimes I was in the right place at the right moment (I use to say that “luck” is like tomatoes&; we need to cultivate it!).  I wanted to be a journalist because, for me, it was a way to live many lives at the same time!  Speaking about others and making reports about other countries or people, was a way for me to learn a lot!  Also, it was a way to have a sort of power because what we say and report, and the manner we do it in, is important and can influence people.  That is why it is also a big responsibility and a very serious profession.

 

Octavian CURPAS: In 1986, you won a contest for the bicentennial of the Statue of Liberty in New York. Why did you win the contest? Was it your poem? Was it how you read your poem? Was it something else or a combination of these things?

 

Laurence LEMOINE: One of the great moments of my life was in 1986 when I represented the French youth in New York for the re-opening of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. I was there because I won a contest, thanks to my father. He helped me a lot with a poem about Liberty and I’m still very grateful. It was so exciting for me! I met numerous personalities in the US, and I was a VIP for 15 days. I was only 16 years old at that time.  Reading the poem in front of many TV cameras and photographers was incredible!  I was not shy.  I could read the poem easily. This event (a major event in my life) allowed me to meet journalists and to appear on TV and radio stations in both countries.

 

Octavian CURPAS: How did that event further influence your decision to become a journalist?

 

Laurence LEMOINE: One year later, I spent one week at the first French radio station, RTL, for training with all the journalists and editors. I saw everything about news and journalism during this week, and more than ever, it was evident to me I would be a journalist, but I was still too young to start.

 

Octavian CURPAS: Tell me about the skills and natural abilities you had prior to pursuing journalism that helped you in your career as a journalist.

 

Laurence LEMOINE: As far as skills, I would say CURIOSITY, in the broad sense of the word.  In my case, my friends and family always say I have the “cancer of curiosity”!  A journalist needs to be OPEN and KEEN on understanding and explaining anything and everything.  One cannot be shy but must dare to ask questions that can embarrass people, especially politicians!  I was famous for this kind of interview and people loved it. Often there were fights of words between me and the political representatives.

 

Octavian CURPAS: When you were in Lebanon, were you planning to return to Paris for a Master’s in journalism?

 

Laurence9Laurence LEMOINE: Lebanon was my first real experience as a journalist. I was very young then and a bit of a novice.  It was during the war with Syria.  The father of the actual dictator, Haffez Al Assad, was trying to kill Lebanese Christians.  As a young French girl, the “show” was incredible, but I learned a lot about human beings and their capacity to be good or bad and to adapt to extreme situations. It was better than having lessons at the university for me because it  was real and concrete. I’ve been lucky because I met General Michel Naim Aoun, who was prime minister at that moment. I had an interview that made me famous because what he said was a bit embarrassing for France, and Francois Mitterrand (the French president at the time) had to answer.  Journalists all over the world talked about this interview of mine!  A few months later, I went to Tunis where the headquarters of the PLO were with Yasser Arafat.

 

Octavian CURPAS: I would like to know more about your two hour interview with Yasser Arafat in Tunis. What year was that?

 

Laurence LEMOINE: I was fascinated by this man and I wanted to conduct an interview. I spent two hours with him during one evening.  For security purpose, the PLO did not tell me, “See you at this address at this time.” I had to stay in my hotel.  They came to pick me up, banded my eyes and took me to an undisclosed office location.  Once inside, they removed the banding so I could see. It was quite exotic for me! This was an interesting time in 1990, when he started to leave terrorism for being a man of the state and having direct contacts with the Israelis.  I asked him lots of question, and at the end, he joked and asked me if I wanted to marry him!   In the French media, my interview was not very successful, but I enjoyed my trip in Tunis, the meeting with Arafat, the many hours I spent with his colleagues, and talking about that major conflict.

 

Octavian CURPAS: In one of our conversations you mentioned that you worked for “Mont Blanc Radio”, near Geneva for six years. Also, during that time, you were working for a TV station called “Channel C” doing political interviews. 

 

Laurence LEMOINE: I met a very famous and brilliant journalist in Paris, Jean Pierre Elkabbach. He is in France like Larry King is in the U.S.  I asked him how to plan my career as a journalist. He told me to first go outside of Paris to provinces to learn more about everything and get mature.  He explained to me that it is the best school for a young journalist and it’s true!  So I went to Haute Savoie (the high mountain “Mont Blanc” is near Chamonix and Geneva) and started journalism for a private radio station.  I also had a monthly show on TV Channel “C” with interviews of politicians and famous people, but only about their private life.  The show had high ratings.  After that, I decided to leave France again.  I love France (fantastic country), but living in different countries gave me the possibility to view things from different perspectives.

 

Octavian CURPAS: You worked in Haiti at a radio station that needed a French journalist.  Did you work in the field or in the studio?

 

Laurence1Laurence LEMOINE: “Radio Vision 2000” from Port Au Prince was looking for a French journalist to handle the news and information and train their journalists. When I arrived there, I realized how lucky we were to be born in a country having freedom and everything we need.  I stayed working in the field and in the studio for one year. It was not easy but I learned a lot every day. The country is still in my heart. I am also grateful to Haiti because it is where I met my husband!  He came to Port of Prince for a week during the holidays at the house of a Canadian diplomatic (the consul) and we met! He is now the father of my 11-year-old daughter, Anouck, and my son Alvaro, who is 8. He is a lawyer in business and we have been living in London, Paris, Valencia (he is from Valencia), Banjul (Gambia in West Africa) and Lisbon, Portugal. In Gambia (a wonderful small country, good for a first contact with Africa), I gave birth to my son in a public hospital!  It was my choice because my follow up was done by a fantastic team of Cuban doctors present for the operation. It was funny because the delivery of my first child was in the best private and modern hospital of Valencia with lots of devices and technology.  But, for my son I preferred the one in Banjul with my friends, the Cubans doctors, in a very poor hospital. The electricity went off just after they cut for the C-section. After my second child, I started to edit and publish tourist guides. The first was about the Gambia.  Then I published a few in Spain and the last one about Saint Gervais, in France.

 

Octavian CURPAS: What are some interesting facts about Saint Gervais? Why would someone want to visit this town?

 

Laurence LEMOINE: Saint Gervais Mont Blanc is a beautiful site for holidays, skiing or walking. The high mountains give you fantastic views and pure air. This is where the

highest mountain in Europe is, Mont Blanc, with a peak of 40,807 meters!  I knew this town because I went there many times when I was journalist in Radio Mont Blanc and Canal C.

 

Octavian CURPAS: Where do you live right now and what are you currently doing?

 

Laurence LEMOINE: Currently, I’m living in Spain, in Valencia again. It’s a very beautiful city on the Mediterranean Sea. I’m working with an American company called Reliv (www.reliv.com). They produce and sell excellent food supplements made from a large range of natural ingredients and nutrients.  I saw my mother taking them one day and became interested in their products.  I have always been interested in nutrition and health.  In Europe, a lot of people are taking supplements because they actually improve their health with these nutrients.  We are facing a serious health crisis in Europe.  Our food does not have enough vitamins and phytonutrients.  By depriving our bodies of essential building blocks and replacing them with processed convenience foods, we leave ourselves vulnerable to illness, disease and nagging fatigue. We know now that supplementation can bridge the nutritional gap. These products provide optimal levels of essential nutrients, and Reliv is a high profile company. Last summer I attended the International Conference in St. Louis (Missouri), where I met the founder, Robert Montgomery. Thanks to these products, I have helped many of my friends and family with their health issues.  Of course, I also take these nutrients even though I’ve always been healthy.  But with these supplements, I feel much better.  I have more energy, a greater ability of focusing, and better sleep.  I’m fortunate to work for this company because this job gives me the possibility to help people and to be with my children.

 

Laurence4Octavian CURPAS: Have you ever considered moving to the United States?

 

Laurence LEMOINE: I would love to live in the USA because I have visited a few times but never enough, and I have a special relationship with America.  I consider that I know a country and its culture if I stay at least one year.  Hopefully someday I will have this chance.

 

Octavian CURPAS: What do you know about Romania?  In your travels, have you encountered any Romanians?

 

Laurence LEMOINE: My husband is working in Romania now on a wind turbine project in the mountains.  He likes Romania.  My only link with Romania was the  housekeeper I had in Portugal. She was from Romania and became a friend to me.  She helped me tremendously.  I wish I could go there with my husband next year. He keeps telling me that it will be worth it.

 

Octavian CURPAS: What hobbies do you have?

 

Laurence LEMOINE: I love to travel and share moments with my friends, and I enjoy being with my two children.  I also enjoy squash, tennis, skiing and mountain climbing. I have climbed Mount Blanc. It took me eight hours to reach the summit and six hours to go down skiing in a totally wild manner. It was fantastic!

 

Octavian CURPAS:  What are your plans in the near future?

 

Laurence LEMOINE: I am developing the sales of Reliv here in Spain, and I just started a book about nutrition and health that will be published in France.

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. CURPAS 

Phoenix, Arizona, USA

 

Laurence8Laurence Lemoine este născută în Franţa, la Paris, în anul 1969. La vârsta de 12 ani visa să devină jurnalistă. La 16 ani Laurence participă la bicentenarul Statuii Libertăţii din New York alături de Nancy Reagan, reprezentând astfel tineretul francez, în urma unui concurs organizat de Ambasada SUA din Paris. Câţiva ani mai târziu, visul său de a deveni jurnalistă s-a împlinit. A studiat Ştiintele Politice la Paris, vorbeşte patru limbi şi e interesată de toate problemele mondiale. Laurence a călătorit în multe ţări, unde a şi locuit, lucrând la fel de bine pentru presa scrisă, radio sau televiziune. Din Orientul Mijlociu în Africa, unde l-a intervievat pe Yasser Arafat, în Caraibe, unde a lucrat pentru un post de radio, Laurence Lemoine a acoperit toate domeniile de jurnalism şi comunicare.

————————————

 

Octavian CURPAŞ: Sunteţi născută la Paris. Îmi puteţi spune câte ceva despre familia dumneavoastră?

 

Laurence LEMOINE: Sunt cea mai mică (având un frate geamăn) dintr-o familie creştină cu şase copii. Am primit o educaţie foarte strictă, dar părinţii ne-au dat tot ce e mai bun pentru a fi fericiţi în viaţă: dragostea, încrederea în sine, abilitatea de a ne adapta şi independenţa.

 

Octavian CURPAŞ: Ce v-a determinat să vă îndreptaţi spre jurnalism? Ce a declanşat interesul dumneavoastră pentru această meserie? A existat cineva, la acel moment, în viaţa dumneavoastră, care v-a influenţat să deveniţi jurnalistă?

 

Laurence6Laurence LEMOINE: În perioada de preadolescenţă, în anii ’80, la ştiri, nu se vorbea decât de Orientul Mijlociu (Liban, în ’82, cu invazia israeliană, conflictul israeliano-palestinian, luarea de ostatici, deturnări de avioane etc.). A fost momentul în care am început să citesc ziarele şi să ascult la radio. Am fost fascinată de toate aceste lucruri şi vroiam să înţeleg mai mult (ceea ce de fapt era imposibil!). Mi-am dorit să devin jurnalistă pentru a cunoaşte şi a descoperi lumea, pentru a atinge realitatea fără vreun intermediar între mine şi faptul în sine. Am vrut să experimentez direct ceea ce se întâmpla în lume. A fost clar şi natural că trebuie să devin jurnalistă. Apoi am început să mă pregătesc. De exemplu, când aveam 15 sau 16 ani, înregistram în camera mea buletine de ştiri de la postul de radio France-Info, le scriam pe hârtie, ca mai apoi să le pot rosti pe un ton profesional. Câţiva ani mai târziu, am trezit lumea cu ediţii de ştiri şi interviuri realizate de mine.

 

Octavian CURPAŞ: Va consideraţi norocoasă?

 

Laurence LEMOINE: Trebuie să spun că în general am fost foarte norocoasă în viaţă, nu numai pentru că m-am născut într-o ţară minunată şi liniştită (Franţa) şi într-o familie bună, dar şi pentru că uneori am fost în momentul potrivit la locul potrivit, de fapt, spun adesea că norocul se cultivă ca roşiile! Am vrut să fiu jurnalistă, deoarece pentru mine a fost un mod de a trăi mai multe vieţi în acelaşi timp. A face reportaje despre alte ţări sau persoane, a fost, de asemenea, o modalitate foarte bună de a învăţa! Este, în egală măsură, un fel de putere, pentru că ceea ce spunem şi raportăm şi maniera în care o facem, este importantă şi poate influenţa oamenii. De aceea, aceasta este o profesie foarte serioasă, ce poartă cu sine o mare responsabilitate.

 

Octavian CURPAŞ: În 1986 aţi câştigat un concurs pentru participarea la bicentenarul Statuii Libertăţii din New York. Cum s-a întâmplat acest lucru?

 

Laurence LEMOINE: Unul dintre cele mai importante momente din viaţa mea a fost în 1986, când am reprezentat tineretul francez la New York, pentru redeschiderea Statuii Libertăţii, cu Nancy Reagan. Am fost acolo pentru că am câştigat un concurs, datorită tatălui meu. El m-a ajutat să scriu un frumos poem despre libertate şi îi sunt recunoscătoare pentru asta. A fost absolut uimitor pentru mine. Am întâlnit mai multe personalităţi ale SUA şi am fost un VIP timp de 15 zile. Nu aveam atunci decât 16 ani. Lectura poemului în faţa camerelor de filmat şi a aparatelor foto a decurs fără probleme, din fericire nu sunt o timidă.

 

Octavian CURPAŞ: Cum a influenţat acel eveniment decizia dumneavoastră de a deveni jurnalistă?

 

Laurence LEMOINE: Un an mai târziu, am petrecut o săptămână la un post de radio francez, RTL, cu toţi ziariştii şi reporterii. În decursul acestei săptămâni am văzut totul despre ştiri şi despre jurnalism şi, mai mult ca niciodată, a fost evident pentru mine că îmi doresc să fiu jurnalistă, dar eram încă prea tânără pentru a începe.

 

Octavian CURPAŞ: Vorbiţi-mi despre competenţele şi aptitudinile naturale care sunt necesare pentru a fi jurnalist.

 

Laurence LEMOINE: În ceea ce priveşte competenţele, aş spune curiozitatea, în sensul larg al cuvântului. În cazul meu, prietenii şi familia mi-au spus întotdeauna că am „un cancer al curiozităţii”. Un jurnalist trebuie să fie deschis şi dornic să înţeleagă şi să explice totul. El nu poate fi timid, trebuie să îndrăznească să adreseze întrebări care pot stânjeni oamenii, în special politicienii. Am fost cunoscută pentru acest gen de interviuri. Deseori, ele erau ca o luptă de cuvinte între intervievaţi şi mine.

 

Octavian CURPAŞ: Când aţi fost în Liban, aveaţi intenţia să vă întoarceţi la Paris pentru un masterat în jurnalism?

 

Laurence4Laurence LEMOINE: Libanul a fost prima mea experienţă veritabilă, ca jurnalist. Eram foarte tânără (20 de ani) şi un pic novice. Era în timpul războiului cu Siria („războiul de eliberare”), tatăl dictatorului actual, Haffez Al Assad, vroia să termine cu creştinii libanezi. Pentru mine, „spectacolul” era incredibil, dar am învăţat multe despre oameni şi capacitatea lor de a fi buni sau răi şi despre adaptarea la situaţiile extreme. A fost mai bine pentru mine decât să merg la facultate, pentru că acolo era viaţa reală şi concretă. Am avut noroc, pentru că l-am întâlnit pe generalul Michel Aoun, care era prim-ministru la acel moment. Am avut un interlocutor care mi-a dat o oarecare notorietate, pentru că ceea ce a spus el a fost un pic neplăcut pentru Franţa, iar preşedintele francez al acelei perioade, François Mitterrand, a trebuit să reacţioneze. Jurnaliştii din întreaga lume au vorbit despre acest interviu! Câteva luni mai târziu, sfătuită de colegul şi prietenul meu, Christian Malard (France 3/CNN), am plecat la Tunis, la sediul central al OLP, pentru interviul cu Yasser Arafat.

 

Octavian CURPAŞ: Cum au trecut cele două ore de întrevedere cu Yasser Arafat, la Tunis?

 

Laurence LEMOINE: Eram fascinată de acest om şi am vrut să fac un interviu. Am petrecut două ore cu el în plină noapte. Din motive de securitate, nu am avut voie să ştiu când şi unde va avea loc întâlnirea. A trebuit să stau în camera mea de hotel şi mai mulţi colaboratori ai săi au venit să mă caute. Legată la ochi, am fost dusă într-o locuinţă. Odată ajunsă acolo, am fost dezlegată la ochi. Trebuie să spun că a fost ceva exotic pentru mine. A fost un moment foarte interesant atunci când, în 1990, Yasser Arafat a încetat să mai fie un terorist, pentru a putea fi un om de stat, având contacte directe, dar secrete cu israelienii. I-am adresat multe întrebări, iar la final m-a întrebat, în glumă, dacă vreau să mă căsătoresc cu el. În presa franceză, acest interviu nu a avut prea mare succes, dar eu am apreciat sejurul meu la Tunis, întâlnirea cu Arafat şi numeroasele ore petrecute cu consilierii săi pentru a discuta despre acel conflict major.

 

Octavian CURPAŞ: Într-una din conversaţiile noastre, aţi menţionat că aţi lucrat pentru Radio Mont Blanc timp de şase ani, în apropiere de Geneva. De asemenea, în această perioadă aţi lucrat pentru o televiziune (Canal C), făcând interviuri politice.

 

Laurence LEMOINE: M-am întâlnit cu un celebru jurnalist francez (Jean-Pierre Elkabbach) pentru a-l întreba cum să-mi planific cariera de jurnalist. El mi-a spus să merg mai întâi în afara Parisului, în provincie, pentru a învăţa şi a mă maturiza (nu aveam decât 21 de ani). El mi-a explicat că aceasta este cea mai bună şcoală pentru un tânăr journalist, şi e adevărat! Aşa că, am plecat în Haute-Savoie (aproape de Chamonix şi Geneva) şi am început la Radio Mont Blanc. Aveam, de asemenea, o emisiune lunară la TV, Canal C, în care realizam interviuri cu oameni politici sau celebrităţi, dar numai despre viaţa lor privată. După aceea, am decis să părăsesc Franţa din nou. Iubesc Franţa (ţară fantastică), dar traiul în ţări diferite îmi permite să văd lucrurile din unghiuri diferite şi să mă îmbogăţesc spiritual.

 

Octavian CURPAŞ: Aţi lucrat în Haiti pentru un post de radio care avea nevoie de un jurnalist francez. Aţi lucrat pe teren sau în studio?

 

Laurence9Laurence LEMOINE: Radui Vision 2000 din Port-au-Prince era în căutarea unui jurnalist francez pentru a se ocupa de informarea şi instruirea jurnaliştilor lor. Când am ajuns acolo, am realizat cât noroc am avut să mă nasc într-o ţară liberă, în care poţi avea tot ce-ţi doreşti. Am rămas să lucrez pe teren şi în studio, timp de un an. Nu era uşor, dar am învăţat multe în fiecare zi. Haiti e o ţară fascinantă ce mi-a rămas în suflet. Sunt recunoscătoare acestei ţări, pentru că acolo l-am întâlnit pe soţul meu. El a venit la Port-au-Prince în vacanţă, pentru o săptămână, cu un prieten, diplomat, şi este acum tatăl fetiţei mele de 11 ani, Anouck, şi al fiului meu, Alvaro, de 8 ani. El este avocat de afaceri, astfel că am trăit împreună la Londra, Paris, Valencia (Spania), locul său de baştină, Banjul (Gambia în Africa de Vest) şi Lisabona (Portugalia). În Gambia (o ţară mică şi foarte agreabilă, frumoasă, pentru un prim contact cu Africa) l-am născut pe fiul meu, într-un spital public. Aceasta a fost alegerea mea, deoarece monitorizarea mea medicală era realizată de o echipă medicală extraordinară, formată din medici cubanezi. A fost amuzant, pentru că naşterea primului meu copil a avut loc în cel mai modern spital privat din Valencia, cu numeroase aparate şi tehnologii, după care am preferat medicii cubanezi din Banjul, dintr-un spital public, foarte sărac, dar al cărui nume, cel puţin, este elegant: The Royal Hospital Victoria! De fapt, în timpul operaţiei de cezariană, s-a oprit şi curentul. După naşterea celui de-al doilea copil, am început să editez şi să public ghiduri turistice. Primul a fost despre Gambia, câteva despre Spania şi ultimul despre Saint-Gervais Mont Blanc, Franţa.

 

Octavian CURPAŞ: De ce Saint Gervais?

 

Laurence LEMOINE: Saint Gervais Mont Blanc este un loc magnific pentru vacanţe, pentru schi sau drumeţii. Ştiam acest oraş, pentru că am fost acolo de multe ori atunci când lucram ca journalist, la Radio Mont Blanc. Să fac un ghid turistic pentru acest loc a fost un bun motiv să mă reîntorc aici.

 

Octavian CURPAŞ: Unde locuiţi acum şi cu ce vă ocupaţi?

 

Laurence LEMOINE: În prezent, trăiesc în Spania, la Valencia, un oraş frumos, de pe Marea Mediterană. Lucrez cu compania americană Reliv. Ea produce şi vinde suplimente alimentare naturale. Am fost interesată de aceste produse atunci când într-o zi am văzut-o pe mama mea că le ia. Am fost întotdeauna interesată de nutriţie şi sănătate. În Europa, mulţi oameni iau suplimente, deoarece acestea le îmbunătăţesc, realmente, sănătatea. Şi noi ne confruntăm cu o gravă criză sanitară aici. Hrana noastră de astăzi nu are suficiente vitamine şi fitonutrienţi, privându-ne organismul de substanţe nutritive esenţiale, înlocuindu-le cu produse alimentare transformate genetic sau chimicale, iar noi devenim vulnerabili la oboseală, alergii şi cu tot felul de boli sau disfuncţionalităţi. Noi ştim acum că suplimentele alimentare pot umple acest gol nutritiv. Vara trecută, am participat la Conferinţa internaţională de la St. Louis (Missouri, SUA), unde l-am întâlnit pe fondatorul Robert Montgomery. Graţie produselor sale i-am ajutat pe mulţi dintre prietenii mei sau membri de familie în a-şi rezolva problemele de sănătate. Bineînţeles, şi eu iau aceste suplimente, chiar dacă nu am acuzat niciodată probleme de sănătate. Dar, datorită lor mă simt şi mai bine. Am mai multă energie, o capacitate de concentrare mult mai mare şi un somn mai bun. Sunt norocoasă că lucrez pentru această companie, pentru că pot ajuta oamenii şi mă pot ocupa şi de copiii mei.

 

Octavian CURPAŞ: Nu v-aţi gândit să vă mutaţi în Statele Unite?

 

Laurence LEMOINE: Mi-ar plăcea să locuiesc în Statele Unite, pentru că am fost acolo de multe ori, dar niciodată sufficient şi pentru că am o relaţie specială cu America. Consider că pot cunoaşte o ţară şi cultura sa, dacă locuiesc acolo cel puţin un an. Sperăm că într-o zi vom avea această şansă.

 

Laurence1Octavian CURPAŞ: Ce ştiţi despre România? În călătoriile făcute aţi întâlnit români?

 

Laurence LEMOINE: Soţul meu lucrează acum în România, la un proiect de turbină eoliană în munţi. Lui îi place România. Singura mea legătură cu România a fost o tânără care mă ajuta cu treburile casei atunci când am locuit în Portugalia şi cu care m-am împrietenit un pic. Aş vrea să pot merge în România cu soţul meu în acest an, pentru că el nu încetează să-mi spună că merită vizitată.

 

Octavian CURPAŞ: Ce hobby-uri aveţi?

 

Laurence LEMOINE: Mai întâi de toate, îmi place să călătoresc! De asemenea, îmi place să fiu alături de prieteni şi de familie. Îmi place sportul: squash, schiul, alpinismul, tenisul. Odată, am urcat pe Mont Blanc pe schiuri, mi-a luat opt ore să ajung în vârf şi şase ore să cobor. A fost fantastic!

 

Octavian CURPAŞ: Care sunt planurile dumneavoastră pentru viitorul apropiat?

 

Laurence LEMOINE: Mă ocup de dezvoltarea Reliv-ului aici, în Spania, şi am început o carte despre nutriţie şi sănătate, care urmează să fie publicată în Franţa.

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona – SUA

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dromichete, înțeleptul rege al geților

Posted by Stefan Strajer On October - 16 - 2013

Dromichete, înțeleptul rege al geților

Foto.Ioan Ispas

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

L-am descoperit destul de târziu pe Dromichete. La școală am învățat despre Decebal și Burebista, Dromichete fiind trecut cu vederea deși ce a înfăptuit el nu a reușit să facă nici una din marile personalități ale istoriei universale din toate timpurile.

 

 

 

 

 

 

În anul 292 î.Hr. Lysimah, regele Macedoniei și Traciei, în fruntea unei armate de 100.000 de oameni (după istoricul Polyainos) trece Dunărea cu intenția de a cuceri teritoriul geților. Pretextul era pedepsirea geților pentru faptul că au sprijinit revolta grecilor din orașele colonii de la Marea Neagră împotriva macedonenilor. Dromichete, rege al geților care trăiau pe un teritoriu mărginit la nord și vest de Carpații Meridionali, la sud de Munții Haemus (Balcani) iar la est de Marea Neagră, cheamă la oaste pe bărbații apți de luptă și pune femeile, copiii și bătrânii de pe direcția invaziei la adăpost în păduri și munți. Evacuează animalele și o parte din bunuri, restul le distruge pentru a nu cădea în mâna dușmanului. Evită o confruntare directă în câmp deschis și se retrage spre munți, pentru a ataca la timpul și locul convenabil lui. Este o strategie pe care o vom întâlni de foarte multe ori de-a lungul istoriei noastre.

dromichete

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto. Bustul regelui geto-dac Dromichete din comuna Ciorani ,jud. Prahova

Dromichete însă aduce o îmbunătățire acestei strategii. Pentru a fi sigur că dușmanul se va deplasa pe un anumit traseu, Dromichete plasează un cal troian în tabăra macedoneană pe generalul său Seleuthes care se dă drept dezertor. Lysimah înghite momeala. Până atunci compania decurgea bine din punctul lui de vedere. Trecuse Dunărea fără dificultăți, geții fugiseră din calea lui și iată apare acest dezertor de nivel înalt din anturajul regelui care dovedește că sunt fisuri în tabăra adversă. În plus Seleuthes știa unde se ascunde Dromichete. O coadă de topor e bine venită pentru conducerea viitoarei provincii. Traseul ales de Dromichete era unul lipsit de resurse de apă și hrană. În scurt timp oastea macedoneană începe să sufere de foame și sete. Când macedonenii vlăguiți de sete și foame erau practic incapabili de luptă geții îi înconjoară, probabil la semnalul transmis de Seleuthes. Lisimah se predă, fără să opună rezistență, împreună cu întreaga sa armată. Macedonienii sunt dezarmați apoi li se oferă apă și hrană, fiind dirijați spre capitala regatului, cetatea Helis. Istoricul grec Plutharch (în opera sa Basileon apofthegmata kai strategon Lysimachos, pag.80, citat preluat din Armata geto-dacă, Gheorghe Tudor, Ed.Militară, 1986) pune în gura lui Lisimah, când a primit apă de la geți, următoarea cugetare – O zeilor, pentru cât de mică desfătare m-am făcut rob, din rege ce eram.

Aceasta este prima realizare excepțională și unică a lui Dromichete – o victorie totală fără nicio picătură de sânge din partea luptătorilor săi, într-un război de apărare.

În continuare Dromichete avea la dispoziție mai multe opțiuni. Putea să-i execute pe prizonieri apoi să invadeze Tracia și Macedonia, lipsite de apărare, să le cucerească și să-și mărescă regatul. Dar n-o face pentru că geților nu le trebuia teritorii străine, ei erau mulțumiți cu ceea ce aveau acolo unde trăiau din totdeauna. Putea să-i vândă ca sclavi pe prizonierii de rând și să ceară răscumpărare pentru cei mai înstăriți. Avea motive s-o facă pentru că oamenii săi pierduseră o bună parte din agonisealǎ prin distrugere voluntară sau jaful cotropitorilor. N-o face nici pe aceasta din cauza omeniei geților care nu agreau ca bunăstarea lor să se bazeze pe nenorocirea altora, aceptând pierderile ca o jertfă pe altarul libertății. Luptătorii săi nu cer nici măcar distribuirea ca sclavi a prizonierilor pentru ca să muncească în locul lor iar ei să se ocupe cu exercițiile militare. Comportamentul lor avea la bază Legile belagine transmise din generație în generație de peste 2.000 de ani care considerau că este imoral să te îmbogățești pe seama altora dar și să fii sărac din lenevie. Totuși Adunarea conducătorilor uniunilor de obștii sătești a avut o doleanță pe care și-au manifestat-o zgomotos și hotărât.

Adunarea conducătorilor uniunilor de obști sătești îi cere lui Dromichete să le fie predat regele invadatorilor pentru a fi judecat și executat. Aveau motive întemeiate s-o facă pentru că macedonienii erau la a cincea agresiune împotriva lor în ultimii 50 de ani.

Prima a fost a regelui macedonean Filip al II-lea din anul 339 î.Hr. când acesta trimite un corp expediționar la solicitarea sciților care invadaseră Dobrogea și intraseră în conflict cu geții. Situația sciților redresându-se între timp, ei trimit înapoi corpul expediționar macedonean fără a-i plăti măcar cheltuielile de deplasare. Filip al II-lea se înfurie, înterupe asediul Byzantionului și pornește cu oștirea împotriva sciților. Obține o victorie zdrobitoare, sciții care au scăpat, împreună cu familiile lor, refugiindu-se acolo de unde au venit adică în nordul Mării Negre. Deși sciții au stăpânit Dobrogea doar câteva luni, în lumea antică s-a încetățenit denumirea de Scithia Minor pentru acest ținut. Așa au ajuns însă coloniile grecești de la Marea Neagră sub controlul macedonienilor, în detrimentul geților.

A doua agresiune a fost a regelui Alexandru Macedon din anul 335 î.Hr., când acesta, abia urcat la tron, dar foarte ambițios, își începe campania de edificare a unui imperiu cu acțiuni împotriva vecinilor din nord, ajungând la Dunăre unde trăiau geții. Pe malul stâng al Dunării aștepta oastea geto-dacilor formată din 4.000 de călăreți și 10.000 de pedestrași. Alexandru Macedon reușește în timpul nopții să treacă peste fluviu 1.500 de călăreți și 4.000 de pedestrași din cei 30.000 de luptători cu care pornise la luptă. Geții au fost surprinși de îndrăznela lui Alexandru Macedon la forțarea fluviului, au loc lupte, dar ei se retrag inițial spre o cetate, se pare Zimnicea, pe care apoi o abandonează evacuând populația în întregime. Alexandru Macedon intră în cetate, o jefuiește și-o distruge, apoi trece în sudul Dunării renunțând, din prudență, deși el era foarte îndrăzneț, la urmărirea oștirii geto-dace și la cucerirea restului teritoriului locuit de aceștia. Din punctul de vedere al lui Alexandru Macedon campania a fost un succes reușind extinderea stăpânirii macedonene asupra tribalilor, tracilor, ilirilor, celților și a geto-dacilor dintre Munții Haemus (Balcani) și Istru (Dunăre ). Peste câțiva ani se va dovedi însă că manevra geților de salvare a armatei va fi fatală pentru macedonienii invadatori.

A treia agresiune a fost în anul 331 î.Hr. când praefectus Ponti Zopyrion, ca să nu stea degeaba în timp ce Alexandru Macedon era în expediția din Asia, în fruntea unei armate de 20.000 – 30.000 de luptători trece Dunărea pe la Isaceea și înaintează rapid, paralel cu litoralul, până la gura fluviului Hypanis (Bug) pentru a cuceri cetatea Olbia, aflată pe teritoriul geților. Asediul eșuează, iar la întoarcere geții, care între timp se mobilizaseră, îi hărțuiesc permanent pe macedonieni iar la  Dunăre le administrează o bătaie strașnică în care își pierde viața și guvernatorul Zopyrion.

A patra agresiune a avut loc în anul 300 î.Hr. și a fost condusă chiar de Lysimah, un fost general sub Alexandru Macedon devenit practic succesorul său, la o parte din imperiu, ca rege al Macedoniei și Traciei. Armata macedoneană este zdrobită de geții conduși de regele Dromichete, Lysimah scapă cu fuga dar fiul său Agatocles a căzut prizonier. După opt ani de încercări ale macedonienilor de recuperare a lui Agatocles, Lysimah este nevoit să încheie pace cu Dromichete, renunțând la teritoriul geților de la sud de Dunăre în schimbul eliberării lui fiului său.

După eliberarea lui Agatocles însă Lysimah încalcă acordul de pace și inițiază aceastǎ a cincea agresiune majoră împotriva geților, iar acum era la discreția lor.

Aceasta era situația când Dromichete, la cererea imperioasă a  luptătorilor săi, vine cu o propunere șoc, nemaiîntâlnită până la el și nici după el, un unicat în istoria universală. Propune să-l elibereze pe regele Lysimah împreună cu întreaga sa armată în schimbul recunoașterii teritoriului de la sud de Dunăre în care trăiesc geții ca parte a regatului condus de el. Le explică luptătorilor săi că este mai bine să-l elibereze pe Lysimah decât să-l omoare, pentru că-n locul lui s-ar putea să ajungă un rege mai rău care să le pricinuiască alte necazuri. Eliberându-l poate va înțelege și va fi recunoscător că a scăpat cu viață el și oamenii lui și în viitor nu va mai ataca teritoriul lor. Propunerea lui Dromichete, care nouă ni se pare șocantă având în vedere cum a decurs istoria până în zilele noastre, a fost acceptată cu ușurință de geți, ca rezonabilă, ceea ce ne dovedește nivelul moral ridicat al acestora. Iată că geții îi iartă pe dușmanii lor, ca niște adevărați creștini, cu 300 de ani înainte de Nașterea lui Hristos. Poate aceasta este una din explicațiile pentru faptul că acceptarea creștinismului s-a făcut cu atâta ușurință la geto-daci.

După ce obține acordul geților, Dromichete le mai pregătește o lecție de morală macedonienilor. El organizează un banchet comun al conducătorilor celor două tabere, dar la două mese diferite. Masa macedonienilor constând din bucate alese, după tipic elenistic, este servită în vase din aur și argint iar vinul din pocale din aceleași materiale, totul așezat pe covoare scumpe. Alături era așezată masa geților formată din multe vegetale și puțină carne servită în vase ceramice și de lemn iar vinul în cornuri de vită, pe jos fiind așezate paie. În toiul petrecerii Dromichete se ridică și-l întreabă pe Lysimah care masă i se pare mai bogată. Lysimah recunoaște că masa servită lor. Atunci Dromichete îi spune: „Dacă voi aveți toate acestea la voi în țară, ce a-ți căutat la noi care trăim cumpătat, modest și simplu?” Evident Lysimah n-a putut să răspundă, dar a  promis că nu-i va mai ataca și că vor trăi în pace. Se încheie un tratat de pace prin care teritoriul de la sud de Dunăre și coloniile grecești de la Marea Neagră revin geților.

Acordul de pace este întărit prin căsătoria fiicei lui Lysimah cu Dromichete. Înțelepciunea cu care a rezolvat Dromichete acest conflict este confirmată de faptul că-n următoarele peste douăsute de ani a fost pace între macedonieni și geți. Doar expansiunea romană din secolul I d.Hr. a perturbat viața pașnică a geților la hotarul lor sudic.

Dromichete mai este important pentru noi și pentru faptul că el ne-a lăsat cea mai veche confirmare documentară a culorilor naționale roșu, galben și albastru. În pictura care împodobește camera mortuară a mormântului lui Dromichete, descoperit în anul 1982 de bulgari în sudul Dunării, este reprezentat și scutul regal cu patru petale așezate în cruce, două albastre, două roșii pe fond auriu. El se repetă alternativ cu un alt simbol probabil tot de protecție.

tavan-mormant-dromichete-scut-regal

 

 

 

 

 

 

 

Foto. Pictura de pe tavanul mormântului lui Dromichete în care apare și scutul regal

Același scut regal cu cele patru petale în cruce, de data aceasta în mâna lui Decebal este reprezentat pe Columna lui Traian, dar nu se știa ce culoare avea. Acum există confirmarea că petalele erau albastre și roșii pe fond auriu. Sculptorul care a executat această scenă de pe Columna lui Traian a vrut să scoată în evidență importanța scutului regal, acesta fiind practic centrul imaginii, acoperind alte patru scuturi diferite.

decebal-scut-regal-4-petale

 

 

 

 

 

 

 

Foto. Decebal în luptă protejat de scutul regal cu petale. Scenă de pe Columna lui Traian din Roma.

 

Înțelepciunea cu care Dromichete  a rezolvat conflictul cu Lysimah a avut un mare răsunet în lumea antică. Numeroși istorici greci au consemnat-o. La aceasta a contribuit și numărul mare de martori oculari, cei 100.000 de soldați macedonieni și traci eliberați. A fost și a rămas un caz unic în istoria universală. Pentru români comportamentul lui Dromichete și-al geților săi este un motiv de mândrie. Istoricii noștrii nu au valorificat acest moment excepțional și unic. Unii istorici români recunosc în treacăt că Dromichete a fost un rege la fel de important ca Burebista sau Decebal, fără a insista pe realizările sale excepționale. Alții abia recunosc statutul său de rege doar pentru că l-a învins pe Lysimah, rege peste două regate, fără a menționa nimic despre cum a obținut victoria. Comportamentul excepțional al lui Dromichete față de prizonierii macedonieni și lecția servită la banchet este prezentat ca aspect anecdotic.

Mi-am aruncat privirea pe manualul de istorie clasa a IV-a (prima clasă în care se predă istorie) al nepotului meu din România, unde sunt menționați Burebista și Decebal dar Dromichete nu. Concluzia este că istoria este prezentată informativ fără nici un pic de educație. În SUA istoria se predă începând cu grădinița, totul cu scop educativ – crearea mândriei că sunt americani, prin mici povestioare despre momentele importante ale națiunii. Revenind la manualul nepotului meu român-român, el primește informații despre, de exemplu, Alexandru cel Mare (Macedon) și Napoleon, fără nicio corelație cu strămoșii noștrii, prin care să se imprime copiilor mândria de a fi români. Nu este amintită confruntarea lui Alexandru Macedon cu geții și eșecul companiei acestuia de cucerire a teritoriului de la nord de Dunăre. Referitor la Napoleon nu este amintit faptul că acesta n-a putut cuceri podul peste râul Arcole, apărat de regimentul român din armata austriacă, salvând practic Austria de la înfrângere. Un alt nepot al meu, român-american, clasa a II-a, este mândru că este american (deși el este cetățean canadian-român, rezident în USA), pentru că această educație patriotică se face zi de zi. Nu poți să ai cetățeni loiali patriei dacă nu începi o educație patriotică de la o vârstă fragedă. Iar aceasta se face în primul rând prin predarea istoriei. Degeaba se întitulează ministerul educației naționale dacă în școală nu se face nici educație patriotică nici educație civică ci doar instruire. Din acești copiii lipsiți de educație patriotică se vor selecta viitori lideri pentru care servirea patriei este o vorbă goală și emigranți care vor să uite cât mai repede că sunt români.

Revenind la Dromichete m-am întrebat de ce aceste momente excepționale ale istoriei noastre sunt trecute cu vederea sau aduse în zona derizoriului și a anecdoticei. Concluzia este că pentru clasa conducătoare de pretutindeni acest exemplu este prost și ar fi fost mai bine să nu se fi întâmplat. Pentru că poate fi dat oare ca exemplu un conducător care avea posibilitatea să cucerească alte popoare și teritorii și să se umple de glorie și nu o face, sau un popor care avea posibilitatea să se îmbogățească pe seama altora și nu o face, preferând pacea și o libertate curată care nu implică oprimarea altora, când istoria este plină de exemple contrare?

Românii care au oportunitatea să se simtă mândrii de comportamentul lui Dromichete nu-l onorează nici cu statui nici cu denumiri de străzi și nu-l introduc nici în manualele de istorie. Când vor ajunge la conducerea României lideri care să cultive mândria de a fi români?

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors