Archive for the ‘Cultural’ Category

Mihai Trăistariu revine în forţă după Discul de aur

Posted by Gabriela Petcu On November - 27 - 2013

MihaiTraistariuMaria Diana Popescu, Agero

 

După ce, în 2006 – Mihai Trăistariu a încasat „DISCUL DE AUR” pentru vânzările primului său album de colinde, intitulat sugestiv „DE CRĂCIUN”, artistul a realizat că nu mulţi cântăreţi români îşi pot permite să scoată piese de iarnă, colinde etc. Există, dacă vreţi, un anume tip de voce care merge mână-n mână cu piesele de iarnă. Practic, doar o mână de artişti au reuşit să vândă cu succes melodii dedicate anotimpului rece.

Şi-atunci, pentru că a reuşit această performanţă în 2006, Mihai Trăistariu vrea să repete această experienţă împreună cu Casa de discuri ROTON, drept pentru care revine în 2013  cu un nou single: „E iarnă între noi” – o piesă superbă, care va intra rapid în sufletele ascultătorilor şi milioanelor de fani, un cântec atipic sărbătorilor de iarnă şi cu un video-clip la fel de reuşit, realizat în colaborare cu fotograful Marta Popescu, fondatoarea proiectului „I Love”.  Proiect care semnează regia clipului.

Video-clipul piesei „E iarnă între noi” spune povestea a doi îndrăgostiţi care trec prin cel mai năprasnic ger al sentimentelor şi îşi pun în balanţă povestea de iubire. Muzica şi versurile poartă amprenta artistului Mihai Trăistariu, fiind acompaniat la pian de un copil-fenomen al instrumentului – Andrei Năstase – din Iaşi – care, la doar 18 ani, are concerte în cele mai mari oraşe ale lumii.

Mihai Trăistariu:  „Sunt mândru de mine! E pentru prima dată când lansez o melodie compusă integral de mine! Şi muzica şi textul. E, practic, un experiment! Asta înseamnă oare că m-am maturizat ? Sau că nu mai am nevoie de cineva care să-mi compună piesele…şi trebuie că, de-acum încolo să mi le compun singur ?!”

Mihai Trăistariu – „E iarnă între noi” (Official Video, 2013) www.youtube.com/watch?v=xx22dmlOSMU

Aveţi aici varianta pentru radio … atat wav cat şi mp3 :
– varianta wav:   http://we.tl/WoPSJ6C0pA

– varianta mp3:  http://we.tl/nis7BXE3mJ

De asemenea, puteţi descărca de aici şi videoclipul la calitate maximă http://we.tl/qXNO4TCS58

Ca bonus, aveţi mai jos şi negativul original al piesei ( varianta karaoke ) www.youtube.com/watch?v=VbKmeMBL540

sau http://we.tl/wFBX3T3R8o – varianta wav …

 

A consemnat Maria Diana Popescu, potrivit e-mailui primit din partea artistului Mihai Trăistariu.

agero

JURNAL DE VACANŢĂ 2013 (2), (3)

Posted by Gabriela Petcu On November - 27 - 2013

RG 4NOV2013 AGeorge ROCA

 

CĂLĂTORIA: ZBORUL DE LA SYDNEY LA SINGAPORE.

 

A pleca din Australia, sau spre Australia nu este aşa de simplu! Trebuie să ţinem cont în primul rând de distanţă enormă pe care o parcurgem. Dacă aplicăm paradigma celor care lucrează în turism: „as the crow flies” (precum zboară cioara!) – adică în linie dreaptă, constatăm că de la Sydney la Bucureşti – luând-o spre nord-vest – sunt aproximativ 16.000 de km. Ştim că avionul parcurge itinerariul său zburând în zig-zag, decolând şi aterizând pe aeroporturi bine stabilite, dar care prelungesc distanţă de voiaj uneori până aproape de 20.000 de kilometri. Prezint câteva scenarii: Sydney-Singapore-Helsinki-Bucureşti (6.300km + 9.750km + 1.750km = 17.800km), Sydney-Seul-Frankfurt-Bucureşti (8.300km + 8.550km + 1.450km = 18.300km), sau Sydney-Shanghai-Londra-Bucureşti (7.900km + 9.200km + 2.100km = 19.200 km). Dacă o iei de la Sydney spre nord-est, via America, atunci parcurgi mult mai mare distanţă. Un exemplu: Sydney-Auckland(Noua Zeelandă)- Honolulu(Hawaii)-Los Angeles-New York-Londra-Bucureşti (2.200km + 7.050km + 4.100km + 4.000km + 5.600km + 2.100km = 25.050 km). Iertaţi-mi vă rog cifrele şi statistica dar am vrut intenţionat să subliniez lungimea în kilometri a distanţelor pentru a arăta temerarilor conquistadori români care doresc să ajungă până în Ţara Cangurului că nu e chiar aşa de uşoară această călătorie! Să fie pregătiţi, să ştie ce-i aşteaptă! În cei 31 de ani de când mă aflu pe tărâmurile australe am bătut toate drumurile aeriene spre România. Şi nu a fost… nici ieftin la buzunar şi nici uşor de suportat fizic.

 

Să nu uităm că între cele două capitale despre care vorbim, Sydney şi Bucureşti, dacă o luăm spre Asia, trebuie să trecem aproximativ 7(+2) fusuri orare. Deci diferenţa dintre Bucureşti şi Sydney poate fi între 7 şi 9 fusuri orare, în concordanţă cu reglările de trecere la ora de vară sau la cea de iarnă. Când la Sydney este ora 11:00 dimineaţa la Bucureşti poate fi ora 4:00 noaptea (vara) sau 2:00 noaptea (iarna). Am insistat şi cu această explicaţie pentru a scoate la iveală impactul pe care îl are asupra organismului uman schimbările bruşte de fusuri orare. Să nu uităm că atunci când la Sydney este miezul zilei în Bucureşti este noapte… Când ajungi, la destinaţie, chiar dacă este zi, ai o senzaţie profundă de somnolenţa, de care nu poţi scăpa decât după o acomodare treptată de câteva zile…

 

Doi. Aş mai vrea să discutăm puţin şi despre timpul parcurs între cele două puncte. Informându-ne de pe internet aflăm estimativ că distanţa dintre Sydney şi Bucureşti ar putea fi parcursă în 19 ore şi 26 de minute. Dar va mai curge multă apă pe Dâmboviţa până vor exista curse non-stop între Sydney şi Bucureşti. Aşa că trecem la realitate. Timpul de zbor se calculează pe segmente. Zbor direct, deci fără escală, între Australia şi Europa nu există deeocamdată. Au fost câteva experimente făcute de defuncta companie Concorde, dar au fost abandonate destul de repede. Primul zbor de la Londra la Sydney a fost efectuat pe data de 13 februarie 1985 şi a durat 17H30. Deci nu a fost o performanţă fantastică! Excentricul patron al companiei aviatice Virgin Airlines, sir Richard Branson, declara recent că noul prototip de avion Virgin Galactic SS2 va executa distanţa dintre Sydney şi Londra în 2H30. Două ore şi treizeci de minute! Aşa da! Primul zbor comercial va fi executat în aproximativ 15-20 de ani. Preţul unui bilet: 60 de mii de lire sterline. Ieftin ca braga!

 

Dar să ne reîntoarcem la realitate! Conform informaţiilor din textul itinerariului emis de agenţia de turism de la care mi-am cumpărat biletul constat că de la Syndey la Singapore voi călători cu compania australiană Qantas Airways Limited, cu un avion Boeing 747-400 Longreach – Jumbo Jet (524 de locuri) care va efectua zborul în 8 ore şi 10 minunte. De la Singapore la Helsinki vom face 12 ore zburând cu un avion Airbus A340-300 (300 de locuri) al companiei finlandeze Finnair, iar de la Helsinki la Budapesta aproximativ 2 ore şi douăzeci de minunte cu un avion Airbus A320 (150 de locuri) tot al companiei Finnair. De la Budapesta la Oradea, călătoria pe şosea se va face cu un microbuz (hai să-i zicem Mercedes) cu 9 locuri, al companiei Rotexim, în aproximativ 4 ore şi 30 de minunte. Total: 8H10 + 12H00 + 2H20 + 4H30 = 27 de ore. Returul spre Australia va fi aproape similar. De asemenea trebuie să ţinem cont de câte ore vom sta în tranzit prin aeroporturi. Durata escalelor: „Changi” Airport Singapore = 4H15, „Vantaa” Helsinki Airport = 2H55, „List Ferenc” Repülőtér Budapest = 0H50. Total: 8 ore! Adăugate la cele 27 de ore de zbor avem un total de 35 de ore de călătorie! Să nu uităm că de la domiciliul australian din Sydney până Aeroportul Internaţional „Kingsford Smith” faci aproape o oră cu maşina, plus că trebuie să fii prezent acolo cu două ore înainte pentru „check in”… şi astfel expandam totalul orelor de călătorie din pragul casei până la punctul de destinaţie cu încă 3 ore. Deci 38 de ore! Cam mult… Dar din păcate nu ai altă alternativă mai rapidă. Unele itinerare întortochiate sunt construite cu o durată şi mai lungă. De aceea consider că o escală undeva spre mijlocul distanţei este necesară. Eu am ales Singapore! Am să fac o întrerupere de o zi. De fapt de 28 de ore şi 15 minute. Mă voi odihni, voi face un duş… şi voi vizita  minunatul oraş-stat. Cu bateriile încărcate voi porni în partea a doua a călătoriei.

 

***

Sâmbătă, 7 septembrie 2013. Start! Începem călătoria… aşa-zisul salt (de) la Antipozi! Nu am emoţii. Sunt obişnuit… Emoţii au cei pe care îi lasa acasă… Deşteptarea la ora 8:00 dimineaţa. Să nu uităm, azi sunt alegeri federale australiene. Lupta acerbă între laburiştii de la putere şi liberării din opoziţie. Ne-am decis să votăm la aeroport. Ne-am informat şi am aflat că e o secţie de votarea şi acolo… Dacă nu ne prezentăm la alegeri vom fi amendaţi. Aşa e aici! Nu vrei să votezi plăteşti! Şi consider că aşa este normal. A-ţi vota conducătorii şi pe cei care se ocupă de treburile statului, consider că este o obligaţie a fiecărui cetăţean. Chiar dacă unii se bat cu democraţia în piept spunând că nu au cu nimic de-a face cu acest mecanism şi că ei nu pot să influenţeze cu nimic evoluţia politică a ţării. Că… „Vin ai noştri, pleacă ai noştri”! Mulţi mioritici nu se prezintă la vot de lene sau de fiţe, dar apoi tot domniile lor ţipă „Jos guvernul” sau „Jos prezidentul”! Aşteaptă „para mălăiaţă” care să le rezolve problemele democraţiei şi prosperităţii, dar prin pasivitatea lor nu vor să mişte un deget pentru a-şi alege conducătorii. Veşnic Gică-Contra! În România niciun conducător nu a fost bun! De la Cuza la Băsescu! De ce oare? Pentru că nu am fost uniţi. Nu am avut educaţia unităţii naţionale. Nu cântăm la unison… Îi lăsăm pe alţii din afara perimetrului naţional să ne conducă ţara, să ne rezolve inclusiv problemele interne. A merge la vot este o datorie cetăţenească, înseamnă a-ţi exprima legal dorinţa de a avea conducătorul sau liderul dorit. Vox Populi – Vox Dei! De aceea votul ar trebui să fie obligatoriu şi în România!

 

*

Un duş şi o cafea mă pun pe picioare. Sunt gata de drum. Valizele sunt pregătite de două zile deja. Una mai mare de 23 de kilograme, şi una mai mică de 10 kilograme. Mai am cu mine o gentuţă cu acte, medicamente şi o trusă de toaletă. Mai dau o privire prin casă, mă uit în fugă la ştirile australiene de la televizor, apoi un breakfast (mic dejun) şi la ora zece fix chemăm taxiul. Scoatem valizele pe trotuar deoarece aici taxiul vine prompt, la câteva minute de la chemarea telefonică. Aşa a fost şi de data asta… Apare de după colţul străzii un taximetru nou-nouţ (aşa pare…) curat-curat. Din el sare un driver chinez, nu mai înalt de un metru jumate, pune mâna pe valiza cea mare şi cât ai zice peşte o şi îndeasă în portbagaj, apoi o saltă pe cea mică deasupra celeilalte şi în două secunde e din nou la volan. Întreabă direct: „Ai’pot?”. „Yessss, răspund eu, to airport… please”. Plutim pe şosea spre Aeroportul Internaţional „Kingsford Smith”, din Sydney. Nu fentează şi nu face ocolişuri pentru a lungi drumul şi pentru a încărca nota de plată. Ne duce pe drumul cel mai scurt. Mai schimbăm câte o vorbă, cu toate că-l înţeleg destul de greu în engleză. Aflu că e doar de trei ani aici. Discutăm de alegerile australiene de azi… Îmi spune că va vota cu actualul prim-ministru Kevin Rudd pe care îl simpatizează pentru că vorbeşte foarte bine limba chineză. Şi mie mi-e foarte simpatic! Mă întreabă de unde sunt de origine. Îi spun că… din România. „Lumeinia, naiz cantli” pronunţă el, vroind de fapt să zică „Romania, nice country”. Cinezii nu prea ştiu să pronunţe litera „r”. Devine şi mai prietenos! „Chinezii iubesc românii!”, mi se destăinuie. Ma intreb în mintea mea care o fi motivul acestei afinităţi inter-etnice… Ştiu că şi românilor le plac chinezii. Oare or fi reminiscenţe de pe vremea lui Nea Nicu când relaţiile noastre cu China erau excelente!?

 

Ajungem la aeroport la secţia „Plecări”. Cu aceeaşi dexteritate îmi descarcă bagajele, îşi ia contravaloarea cursei şi dispare… Desigur în căutarea altor clienţi. Intrăm în vasta sală de „Departures”. Lume multă. Mă uit pe panourile de afişaj electronic. Văd că cursa mea este la standul D23. Mă aşez la rând. Peste vreo 10 minute îmi vine rândul la ghişeu. O australiancă blondă, amabilă foc, îmi face semn să pun valiză mare pe banda rulantă din dreapta ei care are funcţia de cântar şi transportor pentru bagaje. Mai uit la monitor: 22 de kilograme şi 800 de grame. Apoi simpatica domniţă îmi cere paşaportul. Bilet nu am… deoarece nu mi s-a dat de la agenţie! Doar un cod pe itinerariul tipărit. Dă din cap şi îmi spune să nu îmi fac probleme deoarece înseamnă că biletul meu este electronic. Ia paşaportul australian, se uită la poză, la mine, apoi la datele de pe el, înregistrează ceva în computerul din faţa ei şi îmi dă un boarding pass până la Singapore pe care scrie: „ROCA/George Mr, Qantas Airways, Sydney-Singapore, Flight QF5, Date 07 SEP, Class Economy, Seat 75G, Gate 10, Boarding Time 12:25”. Uşor de citit şi de înţeles pentru toată lumea. Este ora 11:20. Direcţia spre secţia de votare! În şapte minunte – atât a durat aşteptatul şi completarea buletinelor de vot – ne-am făcut datoria cetăţenească! Good luck Mr. Rudd! Cu dânsul am votat şi eu!

 

Mai avem timp de o cafea. Căutam prin apropiere o cafenea, ne aşezăm la o masă şi comandăm câte un cappuccino. Între timp primesc de la familie ultimele instrucţiuni: „Să ne dai de ştire când ajungi Să ne scrii mesaj pe facebook de la Singapore Şi de la Helsinki, şi de la Budapesta, şi… Ai grja de acte, de bagaje… Ai grijă de tine! Nu uita…” Peste vreo 20 de minute rămânem cu ceştile goale… ne îmbrăţişăm, ne luăm rămas bun. Eu o iau spre sală care duce la „Gates”, adică la porţile de plecare. Cu valiza de mână trasă pe rotiţe o iau la pas grăbit pe un coridor intortochiat, apoi nimeresc într-o încăpere mare unde fac slalom printr-un labirint de stâlpişori nichelaţi, legaţi între ei cu nişte benzi textile – pentru a nu te abate din drum – apoi ajung la nişte cuşti de sticlă – unde scrie „Controlul paşapoartelor”. Stop! Dau paşaportul la control după care nimeresc în faţa unul agregat de securitate care îmi cercetează în amănunţime bagajele de mână la raze X. În faţa mea un fel de poartă „spre viitor” fără uşă, care seamănă cu un arc de triumf. Un flăcău cu un aparat ciudat în mâna mă invita să trec prin poarta respectivă. Se aude un ţiuit şi cerberul mă fixează într-un pătrat desenat pe duşumea şi începe să mă maseze pe tot corpul ba cu aparatul, ba cu mâinile. În fine, ajunge la curea… De acolo, de la metalul cataramei acesteia, pornea originea ţiuitului. Mă pune să scot cureaua… să scot şi pantofii… Le aruncă într-o lădiţă de plastic, trece totul la control prin maşina minune şi gata… Mate, you can go now! Îmi face semn că totul e în regulă. Îmi pun centura la pantaloni, mă încalţ, îmi iau valiza de mână şi gentuţa cu acte şi grăbit intru în sala de tranzit. Mai am timp suficient ca să ajung la incăperea de unde vom fi dirijaţi spre avion şi de aceea mai dau un ochi pe la unul din magazinele Duty Free. Îmi plac electronicele, aparatele de fotografiat, ceasurile. Mă informez asupra ultimelor apariţii prin amabilitatea unui vânzător elegant, înbrăcat la şapte ace. Apoi trec prin secţia de cosmetice, marochinărie, bijuterii şi dezinteresat de toate minunile care mi-au ieşit în cale caut Gate 20, adică poarta de plecare. O găsesc destul de repede.

 

Time: 12:00. M-am încadrat perfect în timp! Mă aşez la rândul format, cu paşaportul şi cu boarding pass-ul în mână, şi nu după mult timp, trecând printr-un coridor tip armonică, mă trezesc la uşa avionului unde sunt întâmpinat de două stewardese simpatice care îmi urează „Welcome aboard” şi îmi indică direcţia locului de pe boarding pass. Locul meu, 75 G, este situat pe ultimul rând din avion! Nu mă deranjează, mai ales că dă spre culoarul dintre două rânduri de scaune. Îmi pun bagajele în compartimentul de deasupra scaunului meu şi îmi pregătesc centura de siguranţă… Avionul se umple cu lume până la refuz. Toate locurile ocupate. 524 de călători-zburători. Parcă am specificat mai sus numărul lor. În stânga mea se aşează o domnişoară tinerică, slăbuţă, cu o faţă tristă. O salut, murmură ceva printre buze, se aşează şi observ cu coada ochiului că îi curg lacrimile şiroaie… Ei, cine ştie ce idila, sau poate dramă a lăsat în urmă. Caut să nu o deranjez, uitându-mă pe culoarul din dreapta mea. Nu după mult timp suntem anunţaţi să ne legăm centurile de siguranţă deoarece decolăm, ceea ce se şi întâmplă… Lin, fără probleme, ne trezim în aer! Motoarele avionului torc precum pisicile sănătoase, doar domniţa de lângă mine, vorbă lui nea Mitică Bolintineanu, „plânge suspină că o garofiţă…”! O întreb, pe englezeşte desigur, dacă e „alright”… Se uită la mine cu nişte ochi roşii de plâns, nu îmi răspunde şi dă apă la şoricei în continuare. O las în pace cu necazul ei! După o jumătate de oră de zbor suntem anunţaţi că putem să ne dezlegăm centurile. Aşa facem cu toţii. În tot avionul se aude numai „clic-clic-clic-clic…” sau mai bine zis „declic”. Lumea se animează, începe să murmure… Personalul de bord aleargă pe culoare… Un du-te-vino, simpatic, acompaniat de zâmbete profesionale şi uniforme frumoase… cu motive aborigene.

 

Degeaba! Domnişoară din stânga mea plânge în continuare… Plânge parcă şi mai tare. O stewardeză ne aduce câte un pacheţel de alune şi un pahar cu apă. Binevenite! Pentru mine doar… Vecinica nu se atinge de nimic… Nicide apă, nici de alune… Iau o revistă şi încep să citesc, apoi deschid televizorul din faţa mea şi caut un program de ştiri pentru a vedea ce se mai întâmplă prin lume. Channel 9 Australia: „La alegeri, laburistul Kevin Rudd, actualul prim-ministru, pierde vertiginos! Se pare că noul primministru australian va fi liberarul Tony Abbott”. Ce să zic? Îi urez în gând câştigătorului, fără nicio undă de ranchiun, să fie sănătos, isteţ, reconciliant şi să conducă bine Australia! That’s it! Aici,  politicienii, nu se prea denigrează unii pe alţii precum cei… de ştim noi unde! Se critică, dar nu se fac de fecale! Sunt mai eleganţi! Nu există nici înţelegeri de coabitare… În fond, şi opoziţia şi cei de la putere au tot interesul să meargă treaba bine spre posperitatea ţării şi a poporului lor. „Advance Australia Fair”! Aşa se numeşte şi imnul naţional… Avansează Australia cinstit! Aşa a spus compozitorul Peter Dodds McCormick: „În joyful strains then let us sing, Advance Australia fair”. Adică să fim corecţi şi drepţi în evoluţia noastră…

 

Fătuca cea necăjită… e tot înecată în lacrimi! Mă chinuie şi pe mine, deoarece mi-e milă de ea. Oare de unde o mai fi având lichid lacrimal… căci de paharul de apă nu s-a atins încă? Un miros de mâncare îmi gâdilă senzorii olfactivi. Lângă mine se opreşte un cărucior încărcat cu băuturi. Pe această cursă băuturile alcoolice sunt gratuite. Comand un coniac mic – franţuzesc desigur – şi un pahar de apă carbogazoasă. Simt o senzaţie de bine, de mulţumire. După puţin timp apare un alt cărucior care oferă mâncare – la alegere: „Chicken curry, or Beef gulash?”. Aleg gulaşul! Sună mai de-acasă… Vecina refuza orice mâncare… Stewardeza o întreabă şi ea dacă se simte bine. Îi lasa totuşi tăviţa cu mâncare pe măsuţa din faţa ei. În sfârşit o văd – cu coada ochiului – că inspectează conţinutul – bea o înghiţitură din sucul de portocale, apoi ia prăjitura şi o mănâncă încet… Lacrimile se preling în continuare… Îi ofer şi prăjitura mea. Se uită la mine cu nişte ochii mari, albaştri şi rotunzi, dar mânjiţi de rimelul scurs… îmi mulţumeşte, îmi zâmbeşte vag şi mă refuză desigur. Mă aşteptam. După care îmi spune: „Vă rog să mă scuzaţi… nu aş vrea să vă necăjesc şi pe dumneavoastră cu plânsul meu!”. Îi răspund că nu mă necăjeşte, dar dacă pot să o ajut cu ceva să îmi spună. „Acum e prea târziu pentru orice ajutor” replică tânăra domniţă şi începe iar să producă lăcrimioare. Tac! Nu vreau să o mai deranjez… dar tot ea mă întreabă unde călătoresc… Îi spun că în România. O întreb şi eu la rândul meu. Aflu că e din Estonia! Apoi o întreb câţi ani are. „18”, îmi răspunde… şi iar îi dau lacrimile. Caut să leg o conversaţie cu ea… deoarece am observat că distrăgând-o de la gândurile ei intime se (mai) opreşte din plâns. O întreb ce a făcut în Australia? La care începe să plângă în hohote de se „rupea cămeşa” pe ea. Îmi răspunde printre sughiţuri: „Am făcut multe rele. Acum mă duc acasă, să suport consecinţele”. Incerc să o liniştesc din nou. Devine mai vorbăreaţă. Ne prezentăm. Îmi spune că o cheamă Külli. De fapt un diminutiv de la Küllike. Posibil o derivaţie de la Iuliana. I-am spus că în limba maghiară există un nume similar, Julika sau Juliska, cu diminutivul Juli. Şi astfel demonstrăm legăturile ancestrale estono-fino-ugrice. Îi mai spun că în urmă cu câţiva ani am vizitat şi eu frumosul oraş Tallinn. Mă întreabă ce mi-a plăcut mai mult acolo. Îi spun că mi-au plăcut oamenii, oraşul vechi cu clădirile sale instorice, Catedrala Alexander Nevsky, bucătăria estonă… Tallinn e un oraş medieval bine conservat şi în zilele noastre! O întreb de ce unii estonieni îi mai spun capitalei lor, Reval!? Îmi răspunde că… din patriotism! E denumirea veche a oraşului. Aşa s-a numit până înaintea primului război mondial. Discutăm vrute şi nevrute… doar ca să ne omorâm timpul. Uită să mai plângă, doar din când în când scoate câte un suspin adânc. O îndemn să mănâce şi să bea neapărat  apă. În avion te deshitratezi foarte repede din cauza depresurizării. Külli bea puţină apă, dar de mâncare nu se atinge… Îmi dă totuşi o explicaţie. Dacă mănâncă, îi este frică să nu vomite! Interesant! Situaţie dramatică. Oare ce boală o avea! Pare o tânără sănătoasă! Parcă îmi ghiceşte gândul şi îmi spune brusc: „Sunt gravidă şi deseori îmi este tare rău, aşa că dacă o să îmi vină să vomit vă rog să mă lăsaţi să trec cât mai repede spre toaletă… O asigur că aşa voi face! Îmi spune un „mulţumesc“ abia şoptit. Se întoarce cu spatele la mine şi iar începe să plângă. Mi-e tare milă de biata fetiţă. Nu vreau să o sâcâi. Au trecut mai bine de 3 ore de când suntem colegi de zbor şi ea plânge în continuare… Caut să-i distrag atenţia de la gândurile ei înlăcrimate. Îi povestesc de România, dar văd că nu e prea interesată. Apoi trec la Australia. Aici e cuiul lui Pepelea! Külli începe din nou să plângă în hohote. Mamă-mamă, ce-o fi păţit acolo!? Încep să o descos dacă a avut un accident, dacă i-a murit cineva acolo. Îmi răspunde că în Australia… i-au murit… speranţele. Încet, încet începe să mi se confeseze. Devenim prieteni. Îmi povesteşte drama ei…

 

Küllike copilărise în orăşelul Pirita, o localitate adiacentă capitalei estone. Acolo  locuieşte lumea bună. Casele sunt frumoase, elegante iar oamenii, manieraţi şi educaţi. Distanţa din centrul orăşelului până în centrul capitalei este de aproximativ 10 kilometri. O cunoaşte bine, deoarece încă de la vârsta de 8 ani a făcut naveta până la Şcoala de Artă care era situată undeva în oraşul vechi. Apoi, a continuat, la faimosul Liceul de muzică şi balet din Tallin. Mi-a povestit despre impunătoarea clădire a şcolii, de păduricea din curtea acesteia, de cărările ascunse de acolo, de colegii ei… de arhitectul austriac Thomas Pucher care construise moderna clădire în urmă cu câţiva ani. La început făcuse balet, apoi trecuse la secţia de muzică, specialitatea pian. Având talent, câştigase deseori apaluze, diplome, ba chiar şi bani din concertele pe care le dăduse cu şcoala sau în particular. Iubea acel loc, îi era dor de el, dar nu mai vroia să se reîntoarcă acolo. Îi era ruşine! Îl trădase! O parte din drama fetei era şi acolo… o parte se petrecuse în Australia, la Sydney. Era singurul copil al părinţilor ei… Mama era cercetătoare în domeniul chimiei, iar tatăl medic. Medic chirurg. Părinţi veşnic ocupaţi cu munca lor… unde străluceau, iar ea veşnic singură şi cu cheia de gât. Într-o zi, în urmă cu mai bine de un an a cunoscut pe Facebook un băiat din Australia. La început s-au tatonat, apoi s-au împrietenit şi s-au îndrăgostit. El terminase facultatea la Sydney şi lucra la o renumită firma de experţi contabili. Îi spusese că are 25 de ani. Apoi s-au văzut pe Skype. L-a plăcut! Era frumos, bronzat, atletic chiar. Prototipul sportivului australian. Idila a continuat, relaţiile s-au strâns… curiozitatea, dragostea şi dorul de aventură au devenit insuportabile, până într-o zi când s-a decis să plece la el în Australia. Le-a spus părinţilor câte ceva despre „proiectul“ ei, dar aceştia nici nu au vrut să audă… I-au replicat destul de răstit că mai are timp să cucerească lumea şi că deocamdată să se ocupe de studiile ei! Nici nu au mai vrut să o mai asculte în continuare… O durea sufletul, ar fi vrut să aibă un om apropiat lângă ea… iubitul de la Sydney. Nu mi-a pronunţat niciodată numele lui, de parcă nu ar mai fi existat. Eu eram cu urechile larg deschise. Mă fascina naraţiunea ei. Era o bună povestitoare. Am sfătuit-o chiar, să se apuce de scris.

 

A continuat să povestească… Într-o zi, prin lună martie a acestui an, cu câteva luni înainte de bacalaureat… şi-a făcut un plan cu iubitul ei australian. Îi va face o vizită la Sydney. Îl dorea! Dorea să-i fie aproape, să îi vorbească, să asculte şoaptele lui de dragoste… Să nu mai fie singură! Îşi pierduse raţiunea, nu o mai interesa nici şcoală, nici pianul, nici bacalaureatul. Se visa doar la Sydney, în braţele vânjoase ale iubitului ei. El i-a spus că îi cumpără biletul de avion. Avea şi ea ceva economii aşa că aventura a fost consimţită reciproc. Cu paşaportul nu a avut probleme, deoarece mai călătorise în străinătate. Din nou a vrut să discute cu mama sa despre plecare, dar aceasta i-a tăiat-o scurt ca e obosită şi că ar dori să o lase în pace. A doua zi s-a decis. Va pleca în Australia fără să le spună nimic părinţilor. Dacă nu au timp de ea, înseamnă că nu o iubesc… şi nu o merită. Peste puţin timp a primit şi biletul de avion…

 

Într-o dimineaţă, după ce a plâns toată noaptea cuprinsă de remuşcări, şi-a pus câteva lucruri într-o sacoşă, a încuiat uşa casei şi a pornit în marea aventură. Din Tallinn a zburat cu Estonian Air până la Helsinki. A stat în aeroport o zi întreagă până când compania Finnair a dus-o spre Singapore, şi apoi cu Qantas-ul australian spre mult doritul Sydney, oraşul speranţelor şi iubirii sale. În sala de aşteptare a aeroportului o aştepta iubitul ei necunoscut… cu un buchet de flori în mână. Au stat câteva minute la distanţă unul de celălalt să se cerceteze fizic, să se vadă, să se admire. S-au plăcut, s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat chiar… Gustul sărutului lor avea gustul fructului pasiunii. Apoi s-au urcat înlănţuiţi în maşina lui şi au plecat spre cartierul Balmain. Au trecut Anzac Bridge, au admirat zgârie norii oraşului… Vremea era minunată şi incita la dragoste şi iubire. Maşina s-a oprit pe o străduţă liniştită, unde au intrat într-o casă stil victorian. Au urcat o scară de lemn până la etajul întâi, el a scos o cheie din buzunar, a deschis o uşă de culoarea mahonului şi i-a spus: „Aici este împărăţia noastră! Our kingdom dear, our kingdom…! Apoi a luat-o în braţe şi a trecut-o pragul…

 

Şi astfel au început o viaţă ca de soţ şi soţie. El era un băiat bun, iubăreţ, vesel, spiritual, generos… Ea era încântată de orice mişcare a lui. Dimineaţa se trezeau împreună, îi pregătea micul dejun… El pleca la muncă, iar ea îl aştepta cu nerăbdare să vină acasă. Îl iubea atât de mult… Până într-o zi când au început necazurile. Primul impact l-a avut cu serviciul de emigrări australian. Viza ei era valabilă doar pe trei luni. Viză de turist. Au fost împreună să o prelungească dar i s-a comunicat că trebuie să aibă motive speciale pentru a mai primi încă trei luni de şedere. Până la urmă au rezolvat-o. Apoi băiatul i-a spus că va fi detaşat cu serviciu pentru o scurtă durată tocmai la Melbourne. I-a specificat că nu o poate lua cu el deoarece pleacă şi cu alţi colegi cu care va împărţi un apartament de serviciu. Nu a comentat şi i-a spus că îl aşteaptă cu drag să revină „acasă”. După plecare s-a simţit tare singură… Aceeaşi senzaţie de singurătate ca şi cea de acasă din Estonia. Din când în când el o sună de la telefonul mobil. Ea nu avea cum să-l contacteze deoarece telefonul lui era mereu închis… pentru a nu fi deranjat la serviciu! Se plângea mereu că are foarte mult de lucru… de dimineaţă până noaptea târziu. La început i-a spus că stă o săptămână dar a revenit după două şi jumătate… A revenit foarte schimbat. Parcă mai retras, mai puţin iubitor. Seara a observat că are o vânătaie pe gât… o vânătaie făcută de un sărut prea pasionat. L-a întrebat ce provenienţă are… iar el i-a răspus iritat că s-a ciupit din greşeală punându-şi cravata. A devenit suspicioasă, dar pentru că îl iubea nu a făcut caz şi i-a acceptat motivaţia. Apoi totul a intrat în normal. A petrecut din nou multe zile frumoase şi plăcute alături de iubitul ei.

 

Pe la mijlocul lunii august şi-a dat seama că ceva nu e în regulă cu fizicul ei. Avea o oarecare nelinişte interioară şi deseori o senzaţie de vomă. Nu şi-a dat sema că e gravidă. I-a spus iubitului ei despre ceea ce i se întâmplă. Acesta a rămas surprins şi a dat fuga la cea mai apropiată farmacie de unde s-a reîntors cu un dispozitiv pentru a-şi face testul de sarcină. Rezultatul a fost pozitiv. El a devenit dintr-o dată disperat, supărat, necăjit, răutăcios chiar. Într-un acces de furie a ţipat la ea. A bruscat-o chiar! L-a întrebat de ce se manifestă în felul acesta. I-a răspuns că e treaba lui şi ar fi bine să scape de copil cât mai repede, iar dacă nu… să îşi ai catrafusele şi să plece înapoi în Estonia! Din acel moment relaţia lor a devenit un calvar. El dormea pe jos, pe o saltea pneumatică. Deseori venea acasă mirosind a alcool. Ea stătea toată ziua în casă şi plângea. Nu ştia ce să facă… La medic nu putea să meargă, deoarece nu avea nicio asigurare şi nici bani. Cu câteva zile înainte de plecare, flăcăul a venit acasă foarte nervos şi i-a spus că în timp de o săptămână trebuie să părăsească acea casă deoarece el se mută la Melbourne. L-a întrebat care este motivul pentru care o alungă. Atunci el i-a spus că este însurat, că are un copil de 2 ani, iar un altul se va naşte în curând. I-a spus că o iubeşte, doar că e disperat, că nu ştie cum să se împartă, că ar vrea să moară. În perioada cât a lipsit spunând că este în deplasare cu serviciul la Melbourne, a fost de fapt în concediu, la Wagga Wagga, orăşelul unde locuiau socrii, soţia şi fetiţa sa… De curând soţia lui i-a comunicat că e gravidă şi că vor mai avea un copil. Şi acum ea, Külli, îi aduce aceeaşi veste idioată! Cu toată idila lor  nu poate să-şi abandoneze soţia cu doi copii…

 

Küllike şi-a dat seama de situaţia disperată prin care trece iubitul ei. A decis să cedeze, să renunţe la el, să se retragă! Păcat! Îl mai iubea atât de mult. Nu-l va uita niciodată. L-a rugat să o ducă la o agenţie de turism pentru a-şi face o rezervare de reîntoarcerea acasă, în Estonia. Şi astfel am ajuns amândoi vecini de scaun, într-un avion Boeing 747, pe cursa Qantas QF5 de la Sydney la Singapore.

 

Povestea fetei a fost fascinantă. A fost ca o descărcare pentru ea. Am văzut-o mai uşurată, mai relaxată după terminarea poveştii. Câteodată o confesare, o spovedanie face bine… Am întrebat-o ce o să facă atunci când va ajunge acasă. S-a uitat la mine disperată şi mi-a spus: „Vreau să nasc copilul!. Este cadoul Australiei pentru mine! Am să muncesc şi am să-l cresc… iar pe acel om nu mai vreau să-l văd niciodată. Nu îi reproşez decât faptul că nu a fost sincer cu mine de la început! “. „Şi părinţii tăi, ce explicaţie ai să le dai?am zis… „Ei nu au avut niciodată timp de mine, sunt prea ocupaţi cu cariera lor…mi-a răspuns izbucnind din nou în lacrimi. I-am mai spus să ţină minte că numai copiii şi scrierile noastre vor dăinui peste ani. Cărţile şi copiii! In rest toate valorile sunt efemere!

 

Timpul de zbor a trecut repede. Cele opt ore au fost topite uşor de depănarea poveştii. Nu mult după aceea am fost anunţaţi… că a venit vremea să ne punem centurile deoarece în curând vom ateriza pe aeroportul „Changi”. Külli rămânea în tranzit pentru câteva ore după care zbura spre Helsinki, iar eu mă lansam într-o nouă aventură de o zi… prin Singapura, oraşul lui Merlion…

———————————————-

 (VA URMA)

 

 

RG 4NOV2013 AJURNAL DE VACANŢĂ 2013 (3) 

GEORGE ROCA

ESCALĂ LA SINGAPORE – ESCAPADA DIN PRIMA SEARĂ

 

De câteva minunte am aterizat la Singapore. Toţi cei din avion încep să se agite… S-or fi plictisit bieţii de ei de atâta stat jos. În stânga mea tânăra Külli, are ochii închişi. Cred a adormit. Poate confesiunea a obosit-o şi a făcut-o să mai scape de stres. Căpitanul navei ne avertizează prin radio să ne păstrăm centurile legate până la oprirea totală a motoarelor. Câţiva pasageri nedisciplinaţi nu ţin cont de acest ordin şi sar în picioare încearcând să îşi dea jos bagagele de mâna din coompartimentele de deasupra capului. Să fie ei primii care ies din avion! Sunt repede ponderaţi de către personalul de bord care veghează. Nu înţeleg unde se grăbesc deoarece nu pot ieşi mai repede decât cei care rămân cuminţi în aşteptare pe locurile lor. De fapt chiar după ieşirea din avion mai sunt minunte bune până când ajungi la banda rulantă de livrare a bagajelor din cala avionului. Până atunci avionul se goleşte complet… aşa că tot efortul neastâmpăraţilor se dovedeşte a fi degeaba.

 

În sfârşit motoarele aparatului de zbor s-au oprit. O muzică exotică invadează interiorul aeronavei. „Welcome to Singapore!” se aude mesajul căpitanului. Majoritatea călătorilor aşteaptă la rând pe cele două culoare dintre scaune pentru a ieşi. O trezesc pe Külli, care speriată deschide ochii şi se uită la mine ca la un bau-baozaur… dar mai apoi dându-şi seama că sunt cel care i-a ascultat cu răbdare confesiunea îmi zâmbeşte copilăreşte. O întreb dacă are bagaj de mână. Îmi spune că nu are niciun fel de bagaj, nici de mână, nici de cală. Nu luase cu ea nimic… Nici măcar hainele cu care venise de-acasă. Nu a vrut să ia nimic din Australia! Şi totuşi, ducea cu ea în burtică un bobocel mic şi viu…! Ne-am luat rămas bun, i-am urat drum bun şi mult noroc… La ieşirea din avion am luat-o fiecare în altă direcţie, ea spre sala de tranzit, iar eu spre cea de livrarea a bagajelor. Coridoare nesfârşite ne-au îndepărtat din ce în ce mai mult unul de celălalt. Aş fi fost curios să îi aflu povestea în continuare, dar dacă ea nu mi-a dat o adresă de e-mail nu am îndrăznit nici eu să i-o cer.

 

Coborând nişte scări rulante ajung în sala de bagaje. Nu înainte de a trece pe la controlul paşapoartelor. Funcţionarul în uniformă, după ce se uită cu atenţie la paşaportul australian, îmi ştampilează o viză de şedere şi îmi face semn că pot să trec. Caut banda rulantă pentru bagajele de la zborul QF5. O găsesc imediat. Aştept la rând. Peste cinci minute bandă se pune în mişcare şi prima valiză scoate capul dintr-un orificiu de la capătul acesteia. Tot de acolo apar în continuare şi alte surate, majoritate având culoarea neagră, şi o banderolă de hârtie prinsă de mâner pe care scrie SYD-SIN QF5. Adică Sydney-Singapore, zborul Qantas QF5. Nu peste mult timp o văd şi pe a mea… îndreptându-se spre mine. Pun mâna pe ea, mă opintesc şi o arunc pe un cărucior de bagage pe care îl aveam alături. Aşez peste dânsa valiza de mână… dau un ochi împrejur… şi o iau repejor spre ieşire.

 

Cunoşteam într-o oarecare măsură aeroportul Changi, aşa că nu îmi este greu să ajung la staţia de taxi. Un secret! La Singapore se circulă destul de ieftin cu taxiul spre oraş. O căldură intensă, dar plăcută mă întâmpina la ieşirea din aeroport. E zăduf! Doar suntem la aproximatv 100 de kilometri distanţă de Ecuator! După câteva minute de aşteptat la rând, un dispecer cu uniforma şi chipiu mă întreabă unde şi câte persoane călătorim. Îi spun că sunt singur şi că vreau să ajung în cartierul Geylang. Face un semn şi în faţa noastră se opreşte un taximetru de culoare albă. Un Mercedes imaculat! Şoferul, în uniformă şi el, coboară, deschide portbagajul şi mă ajută să-mi pun cele două valize în interiorul spaţios al maşinii. Apoi mă pofteşte să iau loc pe bancheta din spate. Am auzit că mulţi şoferi de taxi prefera clienţii să stea pe bancheta din spate. Poate pentru siguranţa lor… Mulţi nebuni se urcă în faţă şi pentru câţiva dolari sunt în stare să le pună cuţitul la gât. Intru în maşină, la locul indicat, şi simt o răcoare cam ascuţită care mă înconjoară. Aerul condiţionat al maşinii lucrează din plin. Mi-e frig chiar, dar mai apoi mă obişnuiesc şi călătoria decurge în condiţii excelente.

 

Şoferul este foarte sobru, serios, şi conduce cu mare atenţie. Profesionist! Îl întreb dacă e din Singapore şi dacă e taxiul lui propriu. Îmi răspunde că e din Malaezia, şi că este angajat la o companie locală de taxiuri. Apoi se lăsă din nou tăcerea. Tac şi eu să nu îi distrag atenţia de la condus. Intrăm pe Bulevardul Upper Changi. Şoseaua e ca în palmă. În stânga şi în dreapta suntem flancaţi de şiruri de palmieri. Nu după mult timp intrăm în Chagi Road corespondent cu Geylang Road, care ne duce la destinaţie. După aproximativ o jumătate de oră ajungem în Geylang, un cartier istoric compus din aproximativ 40 de străduţe scurte (având lungimea de maximum un kilometru) numite „lorong” – adică alei în limba malaeziană. Pe majoritatea acestora, în ultimii ani, s-au construit hoteluri noi, curate şi cu preţuri pentru toate buzunarele. Eu mi-am făcut o rezervare la Hotel Fragance Ruby situat pe Lorong 20. Compania Fragance deţine în zona mai multe hoteluri care pot fi rezervate la preţuri accesibile via Internet. Pentru o cameră single cu pat dublu, am plătit prin compania de intermedieri „Agoda”, suma de 36 de dolari americani. Consider că a meritat, mai ales că în holul hotelului tariful pentru aceeaşi cameră era de 3 ori mai mult.

 

Taxiul opreşte chiar în faţa intrării de la hotelul Ruby. Aparatul de marcaj arată 12 dolari singaporezi. Plătesc, cobor, îmi iau bagajele şi intru în holul somptuos al hotelului. Sunt întâmpinat de câteva zâmbete din spatele tejghelei de la recepţie. Scot paşaportul şi îi comunic recepţionerului codul de rezervare primit de la „Agoda”. Acesta mă găseşte foarte repede în computer şi după ce completez o fişă cu câteva date personale îmi dă un card electronic pe care este tipărit numărul camerei. 414. Urc cu liftul al etajul 4, caut camera cu pricina şi iată-mă în împărăţia mea singaporeana… pentru o zi! Primul lucru pe care îl fac e să dau drumul la aparatul de aer condiţionat pe care îl fixez pe 21 de grade Celsius. Apoi încerc tăria saltelei, a pernei, mă dezbrac şi direcţia la duş. Apa călaie mă mângâie şi mă relaxează. Mă reîntorc în cameră, deschid televizorul şi caut un canal de ştiri. Mă interesează ce partid a câştigat alegerile australiene şi cine va fi noul prim-ministru. Postul americat CNN îmi răspunde la întrebare şi aşa aflu că preferatul meu, laburistul Kevin Rudd a pierdut! Câşigător este partidul liberal avându-l în frunte pe Tony Abbott.

 

Este aproximativ ora 21:00. Mă îmbrac cu ceva uşor şi „ies în oraş” să mănânc ceva. Ajung la capătul lorongului, intru pe Geylang Road şi o iau spre stânga. Cunosc drumul. Am mai stat prin zonă de câteva ori în escalele mele la Singapore. Bulevardul e luminat al giorno. Lume pestriţă pe trotuare, majoritatea indieni! Guest workers! Adică cei care vin aici să lucreze. În general în construcţii. Oameni simpli, cu mult bun simţ, respectuoşi. Mulţi se dau la o parte ca să mă lase să trec, sau mă salută! Desigur le răspund la amabilitate cu un zâmbet. Îmi place să mă pierd printre ei. Zeci de dughene vând tot ce vrei şi ce nu vrei… de la mâncare, până la haine, celulare de mâna a doua, plăceri carnale, fruncte, karaoke, pantofi, papetărie… La al treilea colţ, la intrarea înspre Lorong 16, dau de un restaurant pe care îl ştiam. Aici se mănâncă nişte frigărui delicioase din carne de pui sau de vacă. Proaspete, făcute pe grătar la foc de mangal. 40 de cenţi singaporezi bucată… Înfulec zece! Minunate. Dar cam mititele. Cam două-trei îmbucături una. Beau o băutură răcoritoare dintr-o nucă de cocos şi o iau din nou la picior. Încă nu mi-e somn, aşa că opresc un taxiu, mă aşez desigur pe bancheta din spate – şi-i spun şoferului că aş vrea să merg în China Town, loc unde mai fusesem şi unde ştiam că e o viaţă de noapte foarte colorată.

 

Ajungem acolo destul de repede. Cobor la intersecţia Cross Street cu South Bridge Roada. Chiar în inima cartierului. Animaţie, lumini, miros de mâncare, turişti, localnici, copii chiar… cu toate că ne apropiem de orele 22:00. Căldura nu este aşa de chinuitoare precum ziua. Este totuşi destul de multă umiditate în aer. Mă plimb pe străduţele cochete… Chinezi, chinezi… şi mulţi turişti! Ce-a mai concentrată populaţie etnică – de origine chinezească – din Singapore. Acolo fiecare face câte ceva. Adică lucrează! După câte ştiu în Singapore nu sunt pensii, nici ajutoare sociale. Aşa că deseori vei vedea pe strada câte un moşulică, slab ca un fir de pai, trecut bine de 80 de ani, dând cu mătura, sau făcând munci uşoare pentru a câştiga un bănuţ. De aceea peste tot vei vedea ordine, disciplină şi curăţenie.

 

La Singapore este interzisă vânzarea de gumă de mestecat. Cine este prins… chiar cu „ea în gură” (n-am zis „cu raţa”!) este amendat imediat. Interdicţia vine din anul 1983 când datorită rezidurilor lăsate de gumă de mestecat oraşul era scârbos de „lipicios” (să nu uităm că suntem aproape de Ecuator!) nu numai pe tălpile pantofilor care călcau pe caldarâm, ci şi scaunele din autobuze, balustrade, butoane de sonerie sau de lift. Atunci i s-a propus primului ministru din acea vreme, Lee Kwan Yew, un proiect de lege prin care se interzicea importul de gumă de mestecat pe teritoriul statului Singapore. Neluând în serios propunerea, Lee a refuzat să aprobe legea. Majoritatea cetăţenilor au ajuns la disperare. Cohorte de tineri nesăbuiţi lipeau guma de mestecat peste tot, incluziv pe senzorii uşilor de la metrou. Au rezultat şi câteva accidente. În 1992, primul ministru Goh Chok Tong, supărat peste măsură, promulgă legea interzicerii consumului şi importului de gumă de mestecat. El declară jurnaliştilor occidentali: Dacă nu poţi să… cugeţi fără gumă de mestecat este recomandat să mănânci o banană!”. Singapore are multe legi ciudate, dar corecte, privind curăţenia oraşului. Un exemplu: cei ce nu trag apa la toaletă primesc pedepse şi amenzi usturătoare! Printre aceste pedepse  prevalează şi bătaia la părţile dorsale – în public desigur – cu o nuia de rattan (o specie de bambus).

 

În 1994, un tânăr american, Michael Fay, a fost condamnat la şase nuiele aplicate la posterior pentru furt şi vandalism. Obiectul furtului erau semnele de circulaţie, iar vandalismul consta în stropirea autoturismelor cu spray după modelul „graffitti” din New York. Imediat, prin intervenţia autorităţilor americane, toată acţiunea s-a denaturat într-un scandal diplomatic… dar care nu a avut mare ecou în urechile legiuitorilor singaporezi, în afară de reducerea cu două nuiele a pedepsei! Şi vă mai spun ceva! Povestea are legătură şi cu „ai noştri”! Michael Fay are rădăcini româneşti după tată!!! După cum ne informează jurnalistul Peter Pringle, în ziarul englezesc „The Independent” de luni, 18 aprilie 1994, tatăl său, George Fay, este născut pe meleagurile mioritice. Păcat că părinţii lui Mihăiţă… nu şi-au învăţat odrasla ce înseamnă zicala „Bătaia e ruptă din rai!” sau „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!”.

 

Pedepsele aplicate de justiţia singaporeză sunt drastice şi au scopul de a menţine o societate sănătoasă. Şi mai e ceva ce nu trebuie uitat din momentul când calci pe aeroportul Changi. Traficul de droguri! Acţiunea atrage după sine, precum în toate ţările din zonă, pedeapsa cu moartea. Consumul de droguri este pedepsit de asemenea cu ani grei de detenţie… Nu e bine să critici nici măcar guvernul, deoarece poţi să fii pedepsit penal şi pentru aşa ceva! Toate aceste restricţii cosiderate nedemocratice de unii, aduc linişte, curăţenie şi disciplină şi fac din Singapore un exemplu demn de urmat, mai ales că este socotit de multă vreme unul din cele mai prospere state din lume.

 

Să ne reîntoarcem la vânzoleala din China Town. Pe turişti îi recunoşti după aparatele de fotografiat sau de filmat pe care le au veşnic în mâini. Fotografiază şi filmează totul. Lacomi de a duce acasă bucăţele de memorabilia, sau poate a demonstra rudelor şi prietenilor că au trecut prin aceste locuri. Bântui şi eu pe micile străduţe şi din când în când mai trag câte o poză. Ca deh, mă dau şi eu turist… de-o zi! Pagoda Street mă întâmpină cu gopuramul templului hindus Sri Mariamman, cladire-monument istoric datând de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Gopura (sau gopuramul) este un fel de turn monumental asemănător pagodei, ornamentat cu sculpturi indiene. O bijuterie arhitectonică! Poate fi întâlnit în multe ţări din Asia de sud-est. Păcat că e noapte şi nu pot vedea în amănunţime această operă de artă de mari dimensiuni.

 

Puţin obosit de atâta umblat, nu îmi vine să mă duc la culcare… Aplicând principiul latin „Festina lente”… mai trag de timp şi mă mai delectez cu câteva obiective din zonă. Mă întâmpina şi alte străzi cu nume de lăcaşuri de cult religios (ca deh, aşa e democratic!) precum Temple Street, Mosque Street şi chiar şi Cross Street. Ajung pe Smith Street unde dau de o mulţime de restaurate şi bistrouri – majoritatea al fresco – adică cu mese pe trotuar. Meniurile mi se par ieftine, mult mai ieftine decât în alte părţi ale oraşului. Toţi mănâncă de parcă ar fi sfârşitul lumii sau preîntâmpinarea unei marii perioade de foamete. Nimeni nu ţine seama că se apropie miezul nopţii. Mesele sunt încărcate cu boluri mari de supă, platouri cu carne în diferite sosuri colorate, munţi de orez… Coriandrul este parfumul serii şi al mâncării. De băut se bea puţin… în special ceai, sau aqua chiorensis. Rezist tentaţie şi trec mai departe. Admir magazinele de bijuterii şi de mobilă sculptată. Prevalează insă produsele de manufactură, multe dintre ele făcând parte din universul kitsch, inportate desigur (tot) din China.

 

Tarabele cu fructe exotice îmi fac cu ochiul. La un colţ observ un spectacol interesant. Câteva mormane de pepeni cu ţepi. Lumea se îmbulzea… cântărea, mirosea… Apoi un casap cu un cuţit de măcelar despica fructul, desigur după ce-l plăteai… şi îţi oferea conţinutul acestuia într-un container de plastic. Toţi se repezeau la câte o masă fără scaune şi în picioare înfulecau de parcă dădeau turcii la gura lor. Nu tu tacâmuri, nu şerveţele. Mâini cu pielea galbenă, neagră, cafenie sau albă, infingeau degetele în pulpa moale şi gălbuie şi apoi, după ce înghiţea conţinutul, plescăiau de plăcere! Mă aşez şi eu la rând, vroind să gust bunătatea aceea de arici vegetal… Un miros ciudat, de canal, ciorapi murdari, ceapă stricată… învăluia atmosfera înconjurătoare. Am vrut să fug, dar nu am rezistat tentaţiei de a fi în ton cu ceilalţi! Eram curios să ştiu de ce oare, aceşti „mâncăcioşi” împânzeau locul. Majoritatea bine îmbrăcaţi, însoţiţi de familii numeroase, cu copii… Trebuie să fie ceva miraculos aici, mi-am zis şi am rezistat cu stoicism aşteptarea la rând.

 

În sfârşit ajung în faţa băietului cu paloş… Îl întreb în engleză ce fruct este acela. Îmi zâmbeşte şi îmi spune doar un cuvânt: „Durian”! Ce o fi oare? Şi de ce miroase aşa de pestilenţial în zonă? Lumea mă împinge din spate, aşa că nu mai stau pe gânduri şi comand şi eu un „durian”! Plătesc şapte dolari singaporezi şi gata… al meu este! Cam cât un pepene de un kilogram. Ce-o fi o fi! Dacă nu e bun la gust… îl abandonez!

 

Mă îndrept spre o masă unde era doar un cuplu de chinezi tineri. Cer voie, pun containerul pe masă, scot tacticos din buzunar un şerveţel şi mă apropii tiptil-tiptil de pradă… cu degetele mâinii stângi. Apoi îmi aduc aminte că orientalii şi chiar şi arabii când mănâncă, folosesc mâna dreaptă pentru a băga păpica în gură şi pe cea stânga pentru a se şterge la popneţ. De aceea, este o insultă să dai cu cineva mâna folosind-o pe cea stângă. Aşa că brusc schimb membrul inferior şi mă reped, înfigând cazmaua mâinii drepte, în miracolul culinar oriental. Duc la gură un fel de material cu o consistenţă de aluat proaspăt frământat, având gustul dulceag al cremei de vanilie asezonată cu puţină sare, avocado şi dovleac copt. Nu e rea! Foarte gustoasă chiar! Comeseanul din faţa mea se uită la mine, îmi face cu ochiul şi ridică pollexul – degetul mare, în semn de apreciere. Cred ca se prinsese ca sunt ageamiu în consumul de durian. Trecusem cu bine Rubiconul gustului şi prin furcile caudine olfactive! Îl întreb (în engleză desigur) ce miroase atât de urât. Începe să râdă şi îmi spune că mirosul îl emană chiar fructul respectiv. Îmi mai spune că din acest fruct se prepară o serie de bunătăţi culinare, în special dulciuri, precum „kacang”, „bogor”, „dodol”, enumărând şi alte denumirii cu rezonanţă scatofagistă. Când o să am ocazia o să consult internetul să văd cum arată aceste minunăţii!

 

În interiorul acestui fruct ciudat ca aspect şi miros, miezul edibil (consumabil) este împărţit în patru părţi asemănătoare cu nişte gogoloaşe cu aspect de arahide gigante. Fiecare segment conţine câte doi sâmburi cam de mărimea unei prune. Se zice că durianul este originar din Tailanda, dar malaezienii, indonezienii şi filipinezii îl adjudecă şi ei! Din cauza cerinţei pe piaţa au existat chiar războaie între culegătorii de durian. Hotelurile selecte interzic introducerea fructului în incinta acestora. Tot din cauza mirosului! Cei ce încalcă legea sunt daţi afară urgent din cameră, fără să li se restituie contravaloarea sejurului. Referitor la mirosuri neplăcute îmi aduc aminte de un fapt asemănător petrecut în trenul de la de la Nisa la Pisa. În urmă cu câţiva ani călătoream pe traseul respectiv când la un moment dat unul din cei de faţă, un francez, scoate o boţoghină de brânză şi o juma de baghetă de pâine albă din traistă şi începe să mănânce. Tot vagonul se umple de miasme pestilenţiale… Mirosea a mort! O distinsă doamnă îl întrebă ce mănâncă de emană un asemenea miros… „Pont l’Eveque, fromage morbide, madame…!” De atunci până la Singapore nu am mai simţit un asemenea miros. Fructul durianului cred că eclipsează brânza „Pont l’Eveque”!

 

În fine, mi-am făcut damblaua… Simt o oboseală acută în picioare şi pe Moş Ene dând târcoale pe la gene. Sar într-un taxiu şi direcţia Hotel Ruby Fragance. Este trecut bine de miezul nopţii. Ajung la cameră, răcoarea plăcută a aerului condiţionat îmi mângâie pielea. Intru sub duş, aceeaşi apă călaie, un prosop curat… şi apoi acoperit doar cu un cerceaf mi se… rupe filmul! Dorm ca un bebeluş până la ora 9 dimineaţa. Aş mai fi stat în pat dar mai am atâtea de văzut în oraşul lui Merlion…

———————————————-

 (VA URMA)

 

 

 

Florence3Florence Joy Enns este o faimoasă cântăreață din Germania, scriitoare și actriță. Îi place să călătorească și să viziteze țări din Europa, Israel și Statele Unite. Cântă la chitară și pian, vorbește germană nativ și engleză foarte bine. Majoritatea melodiilor din albumul intitulat “Only Hope” sunt în engleză.

 

În 2006, cu ocazia inaugurării Campionatului Mondial de Fotbal, Florence Joy a fost invitată să cânte în catedrala din Munich. La un an după acest eveniment, ea a jucat rolul unei fete drăguțe, numită “Jasmin”, în serialul german “Ahornallee”. De asemenea, Florence este autoarea unei cărţi cu titlul “I want to live truthfully and real”, în care povestește despre experiența avută în timpul castingului emisiunii din Germania “A Star Search 2″ și în special, despre felul în care își trăiește viața cu Dumnezeu.

Florence (Büttner) s-a născut în Zeven, în nordul Germaniei, în apropierea Hamburgului, are o soră mai mare și un frate mai mic. Familia ei a locuit în Zeven, Tostedt, Dresden, Munich și Cologne. Relocările familiei sale au survenit din motive de serviciu, exceptând ultima mutare a cântăreţei, datorată căsătoriei. Florence are doi copii, un fiu, Lennox, născut în 2009, și o fetiță, Kiana, născută în 2012.

 

Florence_cu_sotulOctavian D. CURPAŞ (O.D.C.):  Îmi poți spune ceva despre soțul tău? Când și unde l-ai cunoscut? Cum l-ai descrie?

Florence Joy (F.J.): Soțul meu se numeşte Thomas Enns, este neamţ şi ne-am cunoscut în 2006. Eu și el cântam împreună cu un ansamblu de corzi. Este artist, muzician și cântăreț. Thomas este liderul unei grupări de tineri care se întâlnesc de două ori pe lună și studiază Administrarea Afacerilor la Universitatea Cologne. Este un creștin devotat în întregime, entuziasmat de Dumnezeu. Partenerul meu de viaţă este o persoană iubitoare și sensibilă, cel mai minunat soț și tată.
O.D.C.: Eşti o persoană foarte ocupată. Cum e să fii mamă a doi copii?
F.J.: A fost întotdeauna visul meu să fiu mamă și asta e o mare bucurie pentru mine. Dar în acelaşi timp este și o mare provocare, o adevărată binecuvântare din partea lui Dumnezeu.
O.D.C.: La ce vârstă ai devenit creștină? Ce te-a făcut să te decizi să-I predai lui Isus viața ta? Cărei denominațiuni creștine aparții?
F.J.: Am crescut într-o familie creștină. Când aveam 13 ani, Dumnezeu mi-a revelat dragostea Lui și mi-a arătat că El este adevăratul meu Tată. Am dorit să fiu botezată în apă, acesta a fost momentul când am decis să trăiesc pentru Isus. Sunt membra unei biserici penticostale ce aparține de “Assemblies of God”. Pentru mine, denominațiunea nu e așa de importantă, mai importantă e relația mea personală cu Dumnezeu.
O.D.C.: Tocmai am ascultat una din piesele tale în germană și mi-a plăcut. Titlul spune “Mein Ziel”, am găsit-o pe youtube. Care e mesajul ei? Când și unde ai cântat-o ?     
  “Mein Ziel” – By Florence Joy Büttner (Enns)  http://www.youtube.com/watch?v=6AOYTqDyMFA             
F.J.: Piesa spune: “Tu ești ținta mea, Tu ești pasiunea mea, Tu ești calea mea, Tu ești tăria mea. Te caut pe Tine, Fug către Tine Şi las trecutul în urmă. Tu ești tot timpul acolo, Tu ești motivul meu, ținta mea.” Tu-ul din această piesă se referă la Isus. Am cântat această piesă în biserica din Munich. A fost un serviciu divin live, pe postul național de televiziune german, la inaugurarea Cupei mondiale de Fotbal. Am avut oportunitatea de a împărtăși mărturia mea pe un post național de televiziune.
O.D.C.: Ai colaborat cu Hillsong pentru câteva piese în germană. Ce piese și când ai început colaborarea?
F.J.: Colaborarea a început în 2005, când am înregistrat primul album Hillsong în germană și am fost vocea principală în acel CD. De atunci, am fost invitată la unele conferințe Hillsong și de asemenea, să înregistrez şi alte CD-uri.
Florence4O.D.C.: Câte albume ai? “Only Hope” e primul tău album?
F.J.: Da, e primul și singurul album. Conține 13 cântece. Cele mai multe sunt în engleză și unul în germană.
O.D.C.: Care e cântecul tău preferat? Pe care îl consideri ca fiind cel mai bun?
F.J.: Este cântecul principal de pe albumul “Only Hope”, după care am dat şi titlul albumului. Acest cântec vorbește despre speranța pe care o avem în Isus și despre planul Său pentru viața noastră.
O.D.C.: Spune-mi câteva cuvinte despre cartea ta “Ich möchte wahr und echt leben!”
F.J.: Titlul se traduce “Vreau să trăiesc sincer și real” și aceasta este tema cărții. Cartea povesteşte experienţa mea la filmările spectacolului “A Star search 2″ și despre cum îmi trăiesc viața cu Isus. De asemenea, vorbește puțin despre familia mea, în perioada când am câștigat Star Search.
O.D.C.: De ce Israelul este cea mai importantă țară pentru tine?
F.J.: Este Țara Sfântă, țara oamenilor lui Dumnezeu. Susținem un proiect misionar numit AEBM (American European Bethel Mission). Am fost în Israel de câteva ori cu această organizație, în misiune, și am ajutat oamenii săraci.
O.D.C.: Ce țară ți-ai dori să vizitezi?
F.J.: Aș dori să merg în Australia.
O.D.C.: Ce știi despre România?
F.J.: Singura conexiune pe care am avut-o cu România a fost în biserica mea, unde aveam o prietenă româncă.
O.D.C.: Ce sărbătoare îți place cel mai mult și de ce?
F.J.: Îmi place Crăciunul pentru mesajul pe care îl transmite, acela că Isus a venit în lume ca om. Îmi plac, de asemenea, aranjamentele cu zăpadă și lumini și mirosul de prăjituri din bucătăria mea.
Florence2O.D.C.: Care sunt metodele de care te foloseşti pentru a avea o viață spirituală?
F.J.: Pentru mine este foarte important să citesc regulat din Biblie, să nu neglijez biserica, să particip la serviciile divine ale bisericii, chiar dacă sunt în călătorie, de multe ori. Rugăciunea este adevărata părtășie cu Dumnezeul meu.
O.D.C.: Care este cea mai importantă rugăciune la care ți-a răspuns Dumnezeu?
F.J.: El mi-a răspuns la rugăciune de când aveam 5 ani. A fost prima mea rugăciune importantă. M-am rugat lui Dumnezeu să îmi dea un frățior, chiar dacă părinții mei nu mai doreau să aibă încă un copil. Așa că, printr-un miracol, Dumnezeu a făcut-o pe mama să se răzgândească și am avut un frățior.
O.D.C.: Dacă ar fi să transmiți un mesaj pentru cei din jurul tău, ce ți-ai dori să le spui?
F.J.: Aș dori să le transmit că fiecare e iubit necondiționat și în totalitate de Isus Hristos. Fiecare a fost creat pentru un scop. Dragostea lui Isus poate și ne va elibera pe fiecare de orice păcat. Să fim deschişi ca indivizi și să Îl căutăm dincolo de realitatea aceasta pe Dumnezeu!
OCTAVIAN CURPAS
  
Octavian D. Curpas
 Phoenix, Arizona

stefan tinca deschidere oficiala curs limba ro BelgiaAutor: Gabriela Petcu

 
Interviu cu Ioana Chiriță, Stany Meskens și ambasadorul României în Belgia – Ștefan Tinca

 

Toamna aceasta a fost bogată în Flandra. Roadele sunt românești și de natură educațională iar culesul extrem de sugestiv, ne înnobilează țara. Data de 25 septembrie 2013 rămâne în istoria CVO – Centrul de învățământ pentru adulți, ca fiind prima zi în care limba română va fi predată oficial în Belgia.

Ioana Chiriță, o româncă plină de entuziasm și iubire pentru limba noastră, a trudit ani de zile sperând că într-o zi va aduce cu ea în ținuturile flamande, o parte din patrie. Și a reușit.

În proiectul ”Limba Română obiect de studiu pentru adulți în Belgia” s-a implicat și domnul Stany Meskens directorul CVO Handelsschool Aalst iar deschiderea oficială a anului școlar, a fost făcută de Ambasadorul României în Belgia, domnul Ștefan Tinca.

La acest eveniment au mai participat: președintele consiliului de conducere, dl. Marc Cottyn, Consilieri comunali și oameni politici, reprezentanți ai organizațiilor care colaborează cu România (ADR și diferite comitete), profesori, studenți și foști studenți, români aflați în acel moment în Belgia, români stabiliți în Belgia, simpatizanți (români și flamanzi), reprezentanți ai elevilor de la liceul aferent, care s-au ocupat de protocol.

 

Ioana ChiritaIoana Chiriță

Doamnă Ioana Chiriță, ați depus mult suflet în proiectul CVO și iată că a apărut mulțumirea. Pentru eforturile dumneavoastră, pentru bucuria de azi, aș dori ca cititorii Curentului Internațional să vă cunoască.

Unde v-aţi născut, ați copilărit şi care este cea mai frumoasă amintire pe care o păstraţi din acea vreme?

M-am născut într-un micuț sat, pierdut la marginea orașului Buzău, între patru păduri dintre care, pe vremea copilăriei mele, numai trei mai rămăseseră în picioare pentru a da adăpost lupilor pe timpul iernii (și, Doamne, ce grele, dar ce minunate erau iernile de atunci!): Pădurea Frasinu, Pădurea Spătarului și Pădurea Maxenu. Am venit pe lume în prima zi a lunii octombrie anul de grație 1960, într-o toamnă târzie și, repeta mama de nenumărate ori, toamna nu a fost niciodată mai frumoasă. Păstrez, în adâncul sufletului,  multe amintiri frumoase din vremea minunată a copilăriei. Aș zice chiar că sufletul îmi este plin de aceste amintiri venite din cea mai pură perioadă a existenței mele. Dar cel mai mult gândul mă duce la ploile de vară, momentele de vijelie când cerurile se deslănțuiau, iar noi, copiii satului, singuri acasă în vreme ce ai noștri părinți se îngrijeau de pâinea cea de toate zilele, ne ascundeam prin toate ungherele mai ales de frica trăsnetului. Când totul se liniștea ieșeam pe uliță, iar a simți mirosul uliței, al grădinilor, al satului, după ploaie, este o experiență unică. În lumea modernă, 100% betonată, homo sapiens nici nu bănuiește câte plăceri îi sunt refuzate. Prin șanțurile pline de apă, ne bălăceam fără frica de a ne răni, strigam, cântam, râdeam…Acesta era raiul pe pământ.

Cu patru ani înainte de nașterea mea, părinții mi-au adus pe lume o soră. Ca si mine, învățătoare de profesie, știu că și-a făcut și își face meseria cu o mare pasiune și cu o dragoste pentru copii nețărmurită.

Mama își petrece bătrânețea în satul nostru și în casa pe care a construit-o în tinerețe, în primii ani grei ai colectivizării. Tata, odihnească-se în pace, s-a întors acolo de unde venim toți, acum aproape 17 ani. Colectivizarea și toate evenimentele istorice, politice petrecute după al doilea război au schimbat radical viața materială a tatălui meu și mai ales viața spirituală. Dar ce poți face împotriva destinului istoric când ajungi de la cel mai bogat din sat în sapă de lemn? Tata a vorbit foarte puțin despre lucrurile petrecute. Ca să ne protejeze…A suferit în tăcere, iar destinul lui este destinul multor români.

Părinților mei le mulțumesc din suflet pentru valorile primite de acasă: cinstea și altruismul.

 

Ce studii aţi făcut, când, unde și ce ne puteți spune din acea perioadă?

După școala de opt clase – patru în satul meu, patru în satul vecin, am intrat prin examen de admitere (9 eram înscriși pe un loc!) la Liceul Pedagogic ”Spiru C.Haret” din Buzău, pe care l-am absolvit cu media 9 în 1979. Dacă astăzi se poate spune în jurul meu că am anumite calități profesionale și personale, se datorează în mare parte anilor din liceu și muncii neobosite a dascălilor mei, profesori cu o minunată experiență personală și de viață. Am lucrat în toate școlile de pe teritoriul comunei Brădeanu în calitate de ”tovarășa profesoară”. Specialitatea…? eram (ca multe cadre didactice din generatia mea și obligați să supraviețuim în anii grei) omul (femeia) – orchestră. Și mi-am făcut meseria, datoria, cu o mare pasiune și am pus suflet în tot ce am făcut. Un gând drag tuturor celor care, acum la vârsta maturității, între anii 1979 și 1990 au ocupat undeva , într-o clasă, un loc într-o bancă și au trăit alături de mine momente plăcute fie că era la o oră de muzică, franceză, desen, fizică, latină, educație fizică, română…Tuturor generațiilor care mi-au trecut prin mână, mai ales celor care le-am fost dirigintă, le-am dăruit o parte din sufletul meu. Doamne, ce n-aș da să-i revăd!

 

Când ați decis să plecați din țară și care a fost motivul principal?

Cred că decizia de a pleca din țară am luat-o în ziua de 29 ianuarie 1990, când l-am văzut pentru prima oară pe actualul soț (da, dragostea la prima vedere există și este un lucru neprețuit!) – eram pe-atunci învățătoare în satul pe care ei, belgienii flamanzi, au venit să-l ajute, și le-am servit de interpret. Destinul s-a ocupat de rest.

 

Cum a fost impactul cu o altă țară, o altfel de limbă, alți oameni cu obiceiuri și tradiție diferite?

Am părăsit definitiv țara pe 20 august 1993. Trei ani le-am cântărit pe toate, trei ani în care m-am întrebat în fiecare zi ce-mi va aduce viitorul. Şi răspunsul a fost așa cum mi-l imaginam atunci: voi primi un cadou minunat, șansa de a trăi a doua oară, un cadou care deși vine de la flamanzi, mă va face să mă gândesc la greci (“Timeo Danaos et dona ferentes”).

Trăiesc a doua oară – să mă explic – o cu totul altă societate, la început total străină mie, care trăisem mai ales în lumea autorilor clasici, iar realitatea mă arunca de la stânga la dreapta și de sus în jos, alți oameni, flamanzii sunt de origine germanică, deci, în ochii mei care a văzut multe priviri, foarte reci, distanți, altă limbă. M-am născut a doua oară și mi-am reconstruit viața nu de la zero ci de la minus 20; de la fundație și până la ultima bucată a hornului de pe casă, am luat în mână fiecare cărămidă cu dragoste, curaj, cu voință, am întors-o pe toate părțile, am analizat-o, pipăit-o, mirosit-o, curățat-o, i-am căutat un loc unde am încercat s-o stabilesc cu ciment – uneori s-a așezat bine, uneori a căzut, alteori a dispărut fără urmă, uneori i-am zâmbit, sau am udat-o cu lacrimi dulci-amare, am ocărât-o… Privesc în urmă și sunt mulțumită de ce am realizat – a doua mea viața este, în esență, împlinită: copiii, profesia, prietenii, pasiunile în timpul liber, acestea sunt cărămizile reușitei mele. Vorbesc de reușita unui om de rând, așa cum de altfel îmi place să cred că sunt.

Spun cu inima deschisă: după 20 de ani ( Dumas știa de ce alege anumite numere!) mă simt aici ca acasă. Înțelegeți diferența? Mă simt ca acasă, nu acasă, căci țara mea, limba dulce de acolo, toți cei care au făcut parte din viața mea anterioară îmi lipsesc în fiecare zi; dorul de acasă este cealaltă față a cadoului.

 

Ce hobby-uri aveți și câte dintre acestea le puteți pune în practică? În Curentul Internațional, au apărut mai multe traduceri după scriitori celebri. Este și acesta un hobby, de a citi literatură internațională și a traduce în limba română?

Toate pasiunile mele se învârtesc în jurul cuvântului în a cărui putere  (constructivă sau nimicitoare!) am crezut și cred încă. Cititul este pentru mine ca aerul. Munca de traducător este o activitate solitară de care am nevoie, ca un fel de terapie. Deși știu că ideal este să-i poți citi pe marii scriitori în original (personal citesc cu ușurință în franceză, olandeză, spaniolă și ce n-as da să-l citesc pe Esenin în rusă!), mi se pare un joc fascinant și excitant să poți face o bucurie celor care iubesc lectura, prin a le oferi variante originale ale unor opere și autori cunoscuți.

Ador plimbările pe soare, prin ploaie, pe zăpada atât de rară în Belgia, convorbirile literare, muzeele de artă și, Domnul fie lăudat, le pot pune pe toate în practică. Alte cărămizi care mi-au trecut prin mână, le-am șlefuit, uscat, aranjat iar acum culeg fructele gustoase. Dar, Doamne, câtă energie, ani, lacrimi, nervi nu am cheltuit mai întâi. Meșterul Manole mi-a fost pildă deseori – nimic nu se poate fără sacrificiu.

 

Cum este omul Ioana Chiriță?

Sunt soție, mamă – am doi copii minunați, fetița (pentru mine e încă fetița mea) are 27 de ani, iar băiețelul are 18 ani – familia este foarte importantă pentru mine.

Omul Ioana Chiriță are un suflet de copil poet…

 

În timpul liber, atât cât există el, ce obişnuţi să faceţi? Ce fel de cărţi citiţi? Ca reflecţie în ce priveşte viaţa, aveţi un citat preferat?

Citesc, scriu, dezleg cuvinte încrucișate, fac plimbări, fac câte un dulce, deși sunt o bucătăreasă tare nepricepută, stau la un pahar de vorbă în jurul unei cafele și toate dialogurile mă îmbogățesc cu ceva.  Citesc tot ce-mi cade în mână, dar prima mea dragoste a fost și rămâne literatura franceză.

Viața mea e plină de citate căci de pe la vârsta de 10, 11 ani le-am colecționat. Le scriam prin jurnale intime sau carnețele. Cel mai mult îmi place să o parafrazez pe Cella Serghi și mărturisesc că am purtat și port cu dragoste această dulce povară, viața.

 

Cum este sănătatea dumneavoastră? Credeţi în Dumnezeu? Cât de des vă rugaţi?

Mulțumesc lui Dumnezeu, mă simt ca la 20 de ani. Şi pentru că veni vorba de Dumnezeu… Relația mea cu Cel de Sus a cunoscut în neliniștea liniștitei mele existențe, așa cum ar spune iubitorii limbii lui Shakespeare, ’ups and downs’, iar cei care mi-au iesit în cale, pe la răscruci, au avut și ei rolul lor… Când m-am apropiat de vârsta respectabilă de 50 ani, nu știu de ce, am simțit că m-am întors la El ca în anii buni. Îi vorbesc acum în fiecare zi, știu că mă aude, m-a reprimit fără să mă certe prea tare, m-a ajutat mult în ultimii ani. Doamne, slăvit fie numele tău! Cum am putut crede că omul înseamnă ceva fără tine?

 

Aveți o mare dragoste pentru limba noastră și prima promisiune pe care v-ați făcut-o când ați ajuns în Belgia, a fost să ”aduceți” limba română acolo, unde trăiți. Pentru acest lucru, ați muncit enorm dar iată, ați reușit un lucru atât de măreț. Scopul acestui interviu este de a face cunoscut că românismul devine mult mai puternic atunci când ești departe de origini iar acest lucru declanșează în noi dorințe mărețe și o viziune mult mai clară. Vă rog, vorbiți-ne despre cum ați ajuns la oficierea limbii române ca limbă de studiu pentru adulți, în Belgia.

Primul impact a fost limba și Doamne, ce dor îmi era de limba mea maternă.

Ca să-mi mai potolesc dorul, am continuat ce începusem în țara mea natală – să o fac pe translatoarea. În felul acesta am aflat cât de legați sunt flamanzii de România – prietenii, căsătorii, ajutoare, proiecte pe toate planurile, turism, înfieri, studii, codul penal românesc are la bază pe cel Belgian, sașii veneau și din Flandra. Setea mea de cunoaștere m-a făcut să descopăr învățământul pentru adulți excelent organizat aici în Flandra (au o lungă  experiență și au înțeles că nu se poate altfel într-o societate care evoluează pe toate planurile cu viteza luminii, decât să te ”reciclezi” permanent.

Un loc foarte important îl ocupă în aceste instituții limbile, de la engleză la greacă și de chineză la daneză (trebuie să mărturisesc că flamanzii sunt dornici de a învăța limbi la toate vârstele).

Când am avut pentru prima oară în mână o foaie volantă (un flyer) pe care era o listă a limbilor ce se predau în învățământul pentru adulți, primul meu gând a fost: ”Jur cu mâna pe inimă, în numele dragostei pentru locurile în care m-am născut și al dorului care mă mistuie în fiecare zi, că, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, limba lui Eminescu va sta în aceasta listă!”

Am bătut la multe uși, am vorbit cu multe persone unii zâmbeau, alții păreau să creadă că e o idee bună. În 2003 mi-am luat inima în dinți și am vorbit cu domnul director  Stany Meskens. Am fost dezamăgită. M-am împrietenit (voia lui Dumnezeu!) cu inspectorul general și l-am bătut la cap de multe ori despre cum să aduc româna pe ”lista cu pricina”. În 2007 împreună cu Stany Meskens am organizat un modul gratis (10-15 ore de limba română); scopul – reclamă, să luăm puțin pulsul situației…

În primăvara lui 2008 domnul Stany Meskens, a decis să organizeze cursul semi-oficial și mi-a arătat noul flyer unde se putea citi clar și sărea în ochi (am flyerul!) ”Nou și unic în Flandra, cursul de limba română”.

Jurasem că româna va fi pe listă, și era!

Lupta nu se terminase încă, dimpotrivă: reclamă, materiale, studenții care mai de care cu cererile lor, cu pretențiile lor, planuri de învățământ, dosare peste dosare, aprobări peste aprobări, probleme cu plata profesorului.

În  iarna lui 2013 am depus dosarul și pe 17 mai guvernul flamand a știut că limba română are dreptul și cinstea de a fi ”pe lista roz”.

Din eforturilor mele cu sprijinul domnului Stany, școlile din Antwerpen și Leuven au primit dreptul de a trece în programa școlară și limba română.

Nimeni nu-și imaginează câte lacrimi, câtă muncă, stres, umiliri, rugăminți au fost necesare petru ceea ce am realizat. Este un pas nesemnificativ poate pentru mulți, dar numai eu cunosc prețul…

 

Aveți și alte proiecte pentru viitor? Care sunt acestea?

Am multe proiecte de viitor; mă voi limita la patru deocamdată { voi mai avea ocazia de a fi în CI – cele două inițiale ale ziarului sunt și ele predestinate căci inițialele mele sunt C(hiriță) I(oana)}:

–       Posed un document foarte important (un roman) editat în Franța la 1874 legat de Balada Miorița, carte pe care aș dori să o dăruiesc Academiei Române într-un cadru festiv și în cadrul unui eveniment mai amplu dedicat limbii și scrisului românesc. Mă voi prezenta acolo cu o delagație flamandă: ei trebuie să știe ce minunate așezăminte de cultură avem și bogată literatură demnă de valorile universale.

–       Să pregătesc și să editez împreună cu o universitate din România și colaboratori belgieni, un manual modern de învățare a limbii române ca limbă străină în învățământul pentru adulți din Occident, nu numai din Belgia.

–       Să aduc limba română, cea mai fidelă imagine a limbii latine, ca obiect la alegere în universitățile din Belgia, facultățile de limbi romanice.

–       Să realizez  împreună cu școala la care lucrez un schimb de experiență cu o instituție similară din România, chiar dacă noi avem puțină tradiție sau, sigur, o alta. Sistemul de învățământ pentru adulți este aici foarte bine organizat.

Toate acestea cer timp, energie (eu nu economisesc nimic!), dar mai ales buni, talentați, inimoși colaboratori. CONTACTAŢI-MĂ!!! Orice idee, sfat, sprijin sunt bine venite.

 

Ce părere aveţi despre presa scrisă de români, pentru românii stabiliţi în alte ţări ale lumii? Cum găsiţi editorialul “Curentul Internaţional”?

Pentru mine tot ce înseamnă ‚acasă’ îmi încălzește sufletul. Bineînțeles că nu citesc tot, dar în Curentul Internațional am găsit atât de multe lucruri minunate despre oameni, locuri, poezie… De fiecare dată deschid cu emoție să văd ce mai este nou, din care colț al lumii se primesc reacții, iar sentimentul, că noi românii oriunde am fi, rămânem apropiați prin cuget și simțiri, este ceva ce merită trăit, alimentat, apreciat.

 

Stany MeskensStany Meskens

Domnule Stany Meskens, în primul rând vă mulțumim pentru participarea la acest proiect și pentru bunăvoința de a ne acorda un interviu. Vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre dumneavoastră.

Mă numesc Stany Meskens și locuiesc împreună cu soția mea, în Vlassenbroek, un mic, dar foarte pitoresc sat de artiști, așezat la malul râului Schelde. M-am născut în 1959 în Sint-Amands la malul aceluiași râu și acolo mi-am petrecut copilăria. De fapt, am rămas întotdeauna legat de malurile râului Schelde.

Sunt licențiat în Ştiințe Morale, pregătire care duce la exersarea profesiei de profesor de etică în învățământul Flamand, mai exact Gemeenschaponderwijs.

Funcția actuală o îndeplinesc din 1995, lucru pe care îl fac încă cu aceeași plăcere ca în prima zi.

Sper să pot avea mai mult timp liber pentru a călători în Peninsula Scandinavică, dar  și în România, țara care se află pe lista mea de preferințe..

 

Vorbiți-ne despre CVO – Centrul de învățământ pentru adulți Aalst unde sunteți director. Cum a devenit acest Centru o bună instituție de învățământ?

În Flandra, învățământul pentru adulți este organizat pe centre. Pe întreg teritoriul Flandrei există aproximativ 120 de centre recunoscute și finanțate de guvern. CVO Handelsschool Aalst este unul dintre acestea și cel mai mare în Flandra de Sud-Est. Cursurile pe care le pune la dispoziție se desfășoară în Aalst, Denderleeuw și Geraarsdbergen. Centrul nostru care numără circa 3 000 de cursanți, s-a specializat de-a lungul anilor în predarea limbilor. În acest moment se studiază următoarele limbi: chineză, daneză, germană, engleză, finlandeză, franceză, greacă, ungară, islandeză, italiană, japoneză, lituană, olandeză pentru străini, norvegiană, poloneză, portugheză, rusă, spaniolă, suedeză și, începând din acest an 2013, română. Sunt mândru ca pot îndeplini funcția de conducere în acest centru care oferă cea  mai amplă gamă de limbi din Belgia. Pentru a realiza acest lucru și o permanentă îmbunătățire a calității ca astfel cât mai mulți cursanți să se înscrie în centrul nostru pentru a urma un curs de limbă, au trudit multe persoane. Această muncă nu se finalizează niciodată și toate persoanele implicate vor trebui să facă totul și în viitor pentru a garanta buna calitate a lecțiilor noastre. Faptul că dispunem de un puternic grup de colaboratori foarte motivați, este o garanție că acest lucru va fi posibil de realizat și în viitor. Prin pregătirea noastră încercăm să îmbunătățim oportunitățilre de angajare ale oamenilor într-o realitate cotidiană economică în care a avea competențe lingvistice mai bune și mai ample devine, din ce în ce, un lucru tot mai important. În acest fel cursanții în calitate de angajați, pot fi propuși pentru promoții sau pot găsi noi provocări cu mai mari responsabilități profesionale. Cei care sunt în șomaj pot, datorită lărgirii competențelor lingvistice, să-si îmbunătățească șansele de a găsi un loc de muncă.

 

Cât de importante sunt în țara dumneavoastră cunoaștințele de limbă oficială?

Cu sigurantă, într-o țară precum Belgia, situată în inima Europei și cu diferite limbi oficiale (olandeza, franceza și germana), competențele lingvistice sunt extrem de importante.

Cunoașterea limbii este baza unei înțelegeri mai bune între oameni. Într-adevăr, a te înțelege reciproc este condiția sine qua non pentru a începe dialogul și pentru a întreține bune relații, relații care la rândul lor pot duce la colaborări de calitate. Comunicarea printr-o limbă cunoscută îi apropie pe oameni mai mult. De asemenea, încercăm, cu cei care sunt de altă limbă decât olandeza, să ajungă să o stăpânească. Cunoasterea limbii olandeze îi ajută să-și mărească șansele pe piața de muncă și le oferă posibilitatea de a se integra în societatea noastră.

Toate aceste provocări îmi fac munca extrem de fascinantă mai ales colaborarea pentru îmbunătățirea relațiilor dintre oameni în societatea noastră. În același timp ținem  permanent seama de aspirația cursanților spre un viitor profesional mai bun și luptăm împreună cu ei la realizarea țelurilor pe care le au din punct de vedere personal.

 

Domnule Stany Meskens, pentru noi românii de pretutindeni, este o mândrie să aflăm că limba noastră se va vorbi pe pâmânturile flamande. Știu că nu a fost simplu de a se ajunge aici. V-ați implicat și ați dus la bun sfârșit acest proiect pe care Ioana noastră la sădit în suflet de mult timp. Cum a fost posibil acest lucru?

Înființarea cursului de limba română în centrul nostru a fost o muncă pe termen lung dar în același timp o deosebită provocare instructivă și interesantă. Acum câțiva ani, Ioana Chiriță, o doamnă româncă, despre care auzisem deja multe lucruri bune, mi-a propus crearea unui curs de limbă română. Argumentele ei se refereau mai ales la faptul că dorea să realizeze contacte între oameni prin intermediul limbii ei materne și predarea acestei limbi era, în acest scop, instrumentul ideal.

În continuare, Ioana punea, de asemenea, accentul pe faptul că exită  multe legături între România și Belgia, stabilite de către o multitudine de organizații care aspiră la realizarea unor relații de prietenie între cele două țări. Chiar și din partea Inspectoratului nostru Şcolar (Scholengroep Dender ), existau asemenea inițiative, iar fostul director general din vremea aceea era foarte activ în organizarea schimburilor de experiență între Flandra și România.

Am gasit atunci de cuviință, că trebuie să facem ceva pentru cineva, care este atât de motivat și că o vom susține pe deplin în dinamismul ei. În anul în care a urmat am organizat în centrul nostru un curs de limba română pe baza unui contract. Aceasta înseamnă că profesorul este plătit direct de către școală în funcție de numărul celor înscriși. De această manieră am organizat cursul câțiva ani la rând, având în fiecare an, în medie, aproximativ 10 cursanți. Între timp am simțit în centrul nostru că este necesar să încercăm ca limba română să fie recunoscută ca obiect de învățământ în Flandra. Împreună cu un alt centru din Antwerpen am pus pe hârtie planurile de învățământ pentru limba română. Acesta a fost un pas crucial în cadrul procesului de recunoaștere a acestei limbi în Învățământul pentru Adulți flamand.

După numeroase întruniri în Bruxelles am reușit de asemenea, în calitatea noastră de centru, să facem ca aceste planuri să fie recunoscute de Inspectoratul Flamand. Ïi mai sunt încă recunoscător Ioanei pentru că, prin eforturile intense pe care le-a făcut, a dus această sarcină la bun sfârșit. Totul s-a petrecut cu puterea unui torent și am cerut Guvernului Flamand să recunoască în centrul nostru predarea limbii române. Este vorba aici de o procedură lungă, deci am fost foarte, foarte  bucuroși când, la sfâtșitul lui mai, anul acesta (2013), Guvernul Flamand a recunoscut oficial că Limba română va putea fi organizată și predată în învățământul pentru adulți. Ca urmare se poate participa la cursul de limba română cu subvenții din partea guvernului prin așa numitele (cecuri de formație), aceasta însemnând că autoritatea de stat plătește jumătate din prețul cuvenit. Pentru persoanele care au statut de independenți, există de asemenea posibilitatea de a subvenționa prin sistemul care există sub numele de KMO- portefeuillle ( portofoliul de IMM) – patronii și angajații lor pot cere de la Guvernul Flamand o intervenție bănească. Şi în cele din urmă, dar nu în ultimul rând, pentru cursul de limba română în Învățământul pentru adulți va fi pus în practica sistemul de acordare a concediului educativ cu plată. Toate aceste subvenții și avantaje vor stimula și pe viitor dorința de a urma acest curs.

 

Trebuie să recunosc că apreciez sistemul educațional din țara dumneavoastră și totodată găsesc evolutivă formarea omului prin aceste stimulente venite din partea Guvernului Flamand. Ca centru, cu ce ați venit în scopul promovării cursului de limba română?

Am avut și noi înșine inițiative promoționale atât în Denderleeuw cât și în afara acestei locații. Din nou trebuie să subliniem în acest context impactul importatnt pe care l-au avut diferitele asociații. Aprecierea noastră specială se îndreaptă spre ADR (Actie Dorpen Roemenie ) care, recent, au publicat un frumos articol în revista lor. Câteva persoane au profitat de oferta noastră, datorită acestui articol. În continuare, rămâne pentru noi important ca, diferitele asociații locale care colaborează cu România și pe care noi le considerăm ca aliați, să fie ținute la curent despre oferta noastră și încurajate ca, în publicațiile lor, să aducă în atenția cititorilor cursul nostru de limba română. Trebuie să adaug că, la acest punct, Ioana are un rol remarcabil. Treptat oferta noastră va fi din ce în ce mai cunoscută și mult mai mulți oameni din Flandra de Est, Flandra de Vest, Brabantul Flamand și de ce nu, din Valonia vor participa la cursul nostru, mai ales pentru că lecțiile Ioanei sunt pline de entuziasm, inspirație  și motivație. În centrul nostru suntem convinși că reclama din gură în gură este cea mai bună formă de publicitate. Vom vedea de asemenea, în ce măsură este posibil ca noi să fim prezenți cu un material publicitar la diferitele evenimente organizate în cadrul cooperării dintre România și Belgia. Sugestiile în acest sens sunt bine venite la adresa de e-mail stany.meskens@g-o.be. Ne angajăm, ca centru, ca atunci când este posibil, să ne aducem contribuția în orice mod la susținerea inițiativelor care promovează (avantajează) relațiile de prietenie dintre România și Belgia.

Vom încerca, de asemenea să realizăm efectiv o colaborare între instuția noastră de învățământ și una sau mai multe instituții de învățământ pentru adulți din România. Poate că vom putea, datorită îndelungatei noastre experiențe (școala noastră a fost fondată în 1948) să contribuim la dezvoltarea învățământului pentru adulți din România, care nu are o tradiție atât de lungă. Cu siguranță, că la rândul nostru vom putea învăța lucruri noi și ceea ce este foarte important, în acest mod se vor concretiza relațiile dintre oameni.

Ca un eveniment deosebit, putem aminti că Ambasadorul României a primit cu plăcere invitația de a da startul oficial al cursului nostru. Deci, cel mai înalt reprezentant oficial al României în Belgia a dat un semn de recunoaștere și apreciere a organizării unui curs de limba română în Denderleeuw. Apreciem foarte mult acest act care ne motivează în plus pentru a garanta oferta legată de limba română și în viitor. Prezența Ambasadorului Ștefan Tinca este pentru școala noastră un punct important de referință, un eveniment foarte special cu care ne mândrim în mod deosebit. Acest eveniment este marcat în istoria școlii noastre ca unul dintre cele mai însemnate.

În calitate de Centru cu învățământ pentru adulți care are oferta cea mai largă de limbi în Flandra, suntem purtători ai ideii că internaționalizarea este un lucru important. A învăța să te înțelegi reciproc și să dialoghezi într-o limbă pe care o cunoști, constituie după părerea noastră, fundamentul necesar pentru a ne putea asculta unul pe altul și în acest fel să ne arătăm respectul reciproc. Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană este necesar ca, prin cunoașterea limbii să se facă eforturi, pe cât de repede posibil, să apropiem România de Europa și astfel să realizăm obiectivele propuse. Pe lângă învățarea limbii va fi acordată o atenție mai mare schimburilor de experiență. Nu mai încape vorbă că, în aceste aspirații, dobândirea cunoștințelor lingvistice va fi un instrument necesar pentru a se ajunge la o colaborare și un schimb de experiență optimale.

Flamanzi, români și alte grupuri de oameni au o atitudine pozitivă când este vorba de învățarea unei limbi străine. În acest fel se îmbunătățește contactul dintre oameni. Unei  instituții ca a noastră, îi revine sarcina de a păstra oferta amplă de limbi și de a-i stimula pe oameni să-și lărgească orizonturile pentru a cunoaște alte culturi și popoare, punând accent și pe importanța componentului economic. Colaborarea care există în acest moment între cele două țări poate și trebuie să se intensifice. Trebuie scos în evidență, cât de importantă este cunoașterea unei limbi în îmbunătățirea contactelor. Un element căruia poate încă nu s-a acordat importanța necesară, este acela că limba mărește încrederea între oameni iar în cadrul economic constituie un bun fundament pentru facilitarea cooperărilor.

 

Domnule Stany Meskens, vă mulțumim pentru implicarea și susținerea limbii române, pe teritoriul flamand și vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte de final.

Pentru a încheia, doresc să subliniez că sunt mândru de a mă număra printre cei care contribuie la îmbunătățirea legăturilor dintre România și Belgia și aceasta prin implementarea limbii române în planul nostru educativ. Drumul pe care îl avem de parcurs este încă lung, dar noi, în calitate de centru de învățământ pentru adulți, ne angajăm de a munci continuu pentru a apropia cele două țări cât mai mult și aceasta prin cunoașterea limbii.

Rezultatul este datorat muncii multora, dar doresc cu plăcere să folosesc această ocazie pentru a mulțumi Ioanei Chiriță care cu a ei ‘perseverare diabolicum’ a contribuit la recunoașterea  și promovarea în învățământ a limbii române.

Sunt deosebit de bucuros că am putut contribui la realizarea acestui proiect și sunt convins că în centrul nostru, limba română va avea un viitor luminos.

 

Stefan TincaȘtefan Tinca

Domnule Ambasador Ștefan Tinca, cu mulțumiri pentru că sunteți aproape de românii care depun suflet, timp și energie în proiecte ce pun în valoare țara noastră, vă rog să ne acordați câteva cuvinte în urma deschiderii oficiale a anului școlar – Cursul de Limba Română în Belgia.

Care este punctul dumneavoastră de vedere în ce privește acest proiect?

Stimată doamnă redactor-şef, doresc să vă mulţumesc pentru interesul publicaţiei dumneavoastră în deschiderea oficială a Cursului de Limba Română pentru adulţi în cadrul CVO Middenschool Denderleeuw din Belgia şi răspund în continuare întrebării dvs.

În primul rând, aş sublinia că e de apreciat faptul că limba română este predată, de acum înainte, în mod oficial, în trei centre pe teritoriul Flandrei. Acestea completează oferta de cursuri de limba română dezvoltate deja în Bruxelles, dintre care menţionez cele ale Institutului Cultural Român sau ale Lectoratului de limba română din cadrul Universităţii Libere din Bruxelles. Sunt demne de menţionat, în acest context, eforturile susţinute ale doamnei profesoare Ioana Chiriţă, pentru includerea studierii limbii române în cadrul şcolii CVO Middenschool Denderleeuw şi pentru acordarea unui statut oficial predării acestei limbi în sistemul de învăţământ pentru adulţi din Flandra. Acest statut presupune, între altele, posibilitatea obţinerii de subvenţii publice pentru predarea limbii române în instituţii de învăţământ din provincia flamandă.

Fără a dispune de o contabilizare a cursanţilor, pot estima aproximativ 40-50 de persoane care urmează cursuri de limba română, în Belgia. Poate că aceste cifre nu înseamnă mult, dar sugerează cu siguranţă creşterea interesului pentru învăţarea limbii române în ultimii ani, care se traduce şi printr-o dorinţă pentru cunoaşterea culturii, a spiritului şi a tradiţiilor româneşti. Remarc că mulţi dintre cursanţi s-au decis să înveţe limba română după ce au vizitat România iar aceasta denotă dorinţa multora de a rămâne legaţi de România, într-o formulă profesională sau personală.

În ceea ce ne priveşte, ca ambasadă, vom sprijini astfel de eforturi lăudabile, venite atât din partea autorităţilor române cât şi belgiene. Doresc să menţinem un contact constant cu toţi cei care doresc să înveţe limba română. În acest sens, aş dori să anunţ, în premieră, că anul acesta, în decembrie, cu ocazia sărbătoririi Zilei Naţionale, intenţionez să îi invit pe toţi cei care urmează cursuri de limba română, ei având astfel un bun prilej de conversaţie în limba română, dar şi de a trăi şi se simţi bine româneşte.

 

 

Mulțumim Ioanei Chiriță, domnului Stany Meskens și nu în ultimul rând, Ambasadorului României, domnul Ștefan Tinca care a avut un rol important în deschiderea oficială a primului curs de Limba Română în Belgia.

 

Gabriela Petcu

Curentul Internațional

In Memoriam: Nicolae Florescu

Posted by Stefan Strajer On November - 22 - 2013

In  Memoriam: Nicolae Florescu 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

Am primit izbitoarea veste cu durere, aici în nordul preriei canadiene, şi mi-am revenit greu, am păstrat un moment de reculegere şi am aprins o lumânare.

Pentru mine NICOLAE FLORESCU, înainte de a fi un erudit literar, doct în istora literaturii române, critic şi prozator pe parcursul unei jumătăţi de secol, este românul care mi-a întins mâna peste ocean, m-a primit în România şi mi-a deschis cu bunăvoinţă JURNALUL LITERAR din Bucureşti. Îi mulţumesc, îl respect şi-i voi păstra memoria cu pietate.

Dl-Nicolae-Florescu-la-redactia-Jurnalului-LiterarFoto. Nicolae Florescu, la redactia Jurnalului Literar

Eu vorbesc de Nicolae Florescu şi de mine, amândoi am venit în această lume în plin război mondial, amândoi am învăţat pentru o diplomă universitară, dânsul a devenit un literat cunoscut şi apreciat, eu medic. Amândoi am muncit conştiincios pe paralele inegale. După terminarea Facultăţii de Filologie a Universităţii „Al. Ioan Cuza” din Iaşi, NICOLAE FLORESCU devine redactor, întâi la Radiodifuziunea Română, apoi la Revista „Manuscriptum” şi redactor-şef la „Revista de Istorie şi teorie literară” fiind şi cercetător ştiinţific. Acestea au fost pistele sale de erudiţie de pe care şi-a etalat apoi opera. Ajungând la opera lui o las pe mâna şi mintea profesioniştilor competenţi, eu amintesc doar ceea ce nu a mai făcut nimeni până la el şi după el, a cercetat şi a scris: Întoarcerea proscrişilor!! Reevaluări critice ale literaturii exilului!! Resemnarea Cavalerilor: reevaluări critice şi memorialistice ale literaturii exilului, împreună cu Doamna ILEANA CORBEA, care mi-a făcut o mare bucurie printr-o scrisoare de apreciere, pe care o păstrez cu preţuire. Despre proscrişi, începând lista cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilă Horea, Horia Stamatu, Paul Goma şi alte zeci de nume ce au dat valoare culturii româneşti, a celor ce prin mass media exilului au susţinut conştiinţa naţională, printre care, spre sfârşitul listei, mă număr şi eu cu o modestă contribuţie. Despre întoarcerea proscrişilor au încercat să scrie şi alţii, dar firav fără aceeaşi competenţă şi curaj pe l-a avut NICOLAE FLORESCU. Apoi, când de undeva de sus şi din afară a venit ordinul păstrării în continuare a listei proscrişilor, majoritatea lor s-au oprit intimidaţi, ba unii dintre ei, la ordin s-au apucat vârtos să-i minimalizeze, denigreze şi marginalizeze.

În acest timp, NICOLAE FLORESCU şi-a continuat cu elocvenţă profesională evaluarea literaturii exilului şi a atitudinii intelectuale a românilor din ţară şi pretutindeni în JURNALUL LITERAR pe care l-a reînfiinţat şi condus până în ultima sa zi, fără să ţină cont de grila antidemocratică numită politically incorrect! Şi pentru această îndrăzneală profesională şi de caracter, cei de sus şi din afară au început să-l marginalizeze şi să-i restrângă fondurile revistei până la limita imposibilităţii de a mai apare, pentru că era o revista de cultură şi atitudine intelectuală liberă! Libertatea a creat valorile, dictaturile politico-economice mizeria socială.

Aş dori să nu am dreptate în ceea ce gândesc acum, dar cred că NICOLAE FLORESCU a ajuns şi el pe o nouă lista a proscrişilor a celor din ţară şi din afară,  a simţit şi a suferit din ce în ce mai mult. Şi pentru el, dar mai ales pentru cultura românească care, din nou, nu e liberă ci constrânsă politic şi condusă de indivizi şi clanuri meschine. E părerea mea, de om liber din aceiaşi generaţie cu el.

Dumnezeu să aibă bună grijă de NICOLAE FLORESCU!

(Noiembrie 2013, Winnipeg, Canada)

 

Popas si Sorin Olariu3

Ce se mai poate spune oare despre un artist român al cărui prestigiu a trecut demult de hotarele ţării noastre, unde a câştigat nenumărate distincţii şi premii internaţionale şi a fost recunoscut şi apreciat de cele mai mari personalităţi ale lumii?
Este o întrebare bineînţeles retorică pentru că deşi cunoaştem destule lucruri despre viaţa şi activitatea artistului, totuşi, numai o întâlnire cu Ştefan Popa Popa’s în intimitatea atelierului pe care îl deţine în Timişoara ne poate edifica pe deplin asupra personalităţii sale.
Mi-a fost dat să am o astfel de întrevedere cu maestrul într-o zi de început de toamnă, pe o vreme crăiasă, invitat fiind de domnia sa pentru a-mi face un portret, cu toate că simţea încă oboseala unei veri fierbinţi. Venea după trei mari călătorii care au însemnat tot atâtea succese: o expoziţie la Vatican, ca invitat de onoare al Papei Benedict al XVI-lea, o expoziţie la Monaco, la invitaţia prinţului Albert al II-lea şi o prezenţă la Târgul Internaţional de Carte de la Göteborg.
De altfel, talentul, munca titanică şi seriozitatea artistului l-au îndreptăţit pe Ştefan Popa Popa’s să fie ales Ambasador al Turismului Românesc alături de Grigore Leşe, Elisabeta Lipa, Ilie Năstase, Ivan Patzaichin, Gabriela Szabo, Iolanda Balaş Soter şi Gheorghe Zamfir. Aceştia sunt cei care vor promova România peste hotare în cadrul programului „România promovată prin valori”.

Ban Ki Moon

Cum spuneam în cele de mai sus, Ştefan Popa Popas este cunoscut şi apreciat de cele mai mari personalităţi ale lumii, de la oameni de litere, oameni de radio şi de televiziune, sportivi, muzicieni şi actori de top până la conducători de state şi de organisme internaţionale. Interesant este că de mai bine de 18 ani românul nostru este caricaturistul oficial al Summiturilor NATO.
Aproape toţi liderii lumii au câte un portret cu semnătura lui. George Bush, Barack Obama, Vladimir Putin, Angela Merkel, Nelson Mandela, José Manuel Baroso, Jacques Chirac, François Mitterrand şi Hugo Chavez se regăsesc în albumul lansat după Summitul NATO de la Bucureşti. De multe ori, în cadrul diferitelor Summituri, aceşti puternici ai lumii stau la rând pentru a putea beneficia de câteun portret semnat Popa’s.

galerie politicieni

popas galerie artisti

Mai mult, artistul şi-a găsit locul şi în Guiness Book, făcându-l pe André Baur să scrie despre el în timpul unui salon internaţional care a avut loc în 1995 în Franţa că “este o forță a naturii…, este singurul om care a fost cu patru secunde mai rapid decât calculatorul”.

Diploma Stefan Popa Popa's

La noi în ţară însă, el a fost şi este considerat un personaj incomod, mulţi politicieni fiind deranjaţi de multe ori de declaraţiile sale. Ca orice român de bun simţ, caricaturistul nu este de acord cu promovarea non-valorilor şi cu obstrucţionarea repetată a adevăratelor talente autohtone, cu punerea lor în umbră. „ Cei care ne reprezintă acum în lume la nivel de vârf, cu puţine excepţii, nu sunt adevăratele noastre elite”, spune maestrul, care conchide că “liderii noştri politici se pricep doar la fotbal, mici, bere şi manele şi nu au capacitatea de a face diferenţa între valori, de aceea datoria de a descoperi şi de a promova adevăratele elite ale ţării îi revine societăţii româneşti.”

Câteva repere biografice:

Ştefan Popa Popa’s s-a născut pe 11 iunie 1955 în România, la Caransebeş.
La 5 ani desena pe feţe de masă, pe cearşafuri şi pe perdele spre “bucuria” părinţilor.
La 7 ani îi apare primul desen într-un ziar local, iar la 14 ani îi apare prima caricatură în singura revistă românească de umor a vremii şi începe să participe la saloanele internaţionale de umor.
La 19 ani este descoperit de Henri Coursaget, primul președinte UNESCO, moment în care îşi începe activitatea de caricaturist profesionist.
A absolvit Institutul Politehnic din Timişoara în 1980 apoi Academia de Arte Vizuale din Poitiers, Franța. În 1990 a câştigat o bursă UNESCO, publicând primul său album de grafică satirică. A cunoscut şi a lucrat de-a lungul vremii cu mari artişti ca: Salvador Dali, Jerry Robinson (creatorul lui Superman şi Batman), Vasquez De Sola, Plantu, Emerson, La Palma, Tim, Morchoisne.
Portretul pe care i l-a realizat lui Dali în 1995 este inclus în catalogul Muzeului Salvador Dali.
În prezent este cetățean de onoare în 26 de orașe din țară, unde a obținut peste 100 de premii. Pe plan internațional a fost medaliat de 58 de ori. Este membru al Fundației pentru Știință și Arte a Academiei Cita din Roma și membru al Asociației Artiștilor Plastici (UNESCO).

Stefan Popa Popa's poza

A creat Academia Popa’s, școala românească de caricatură, unde a promovat foarte mulţi tineri talentaţi, printre care şi pe un alt caransebeşean, mult mai tânărul caricaturist Ciprian Stanciu S’pic, actualmente arhitect in SUA.
A publicat caricaturi în cele mai importante ziare și reviste din lume, iar realizările sale de excepție în domeniul graficii l-au impus ca fiind unul dintre cei mai importanţi artişti plastici contemporani.

– Sorin Olariu, noiembrie 2013

POETUL AUSTRALIAN DANIEL IONIŢĂ LANSEAZĂ O NOUĂ CARTE

Posted by Gabriela Petcu On November - 15 - 2013

IONITA Daniel AIS HBTS COP1George ROCA

 
După succesul avut în urma publicării volumului „Testament – Antologie de Poezie Română”  (Traduceri, ediţie bilingvă română/engleză, 256 pagini, Editura Minerva, Bucureşti, 2012), poetul australian Daniel Ioniţă lansează un volum propriu purtând titlul Agăţat între stele/ Hanging Between the Stars”. Cartea a apărut la începutul lunii noiembrie 2013 la aceeaşi prestigioasă editură. Traducerea in limba engleză este făcută de autor.

 

Lucrarea prefaţată de scriitorul şi jurnalistul Lucian Vasilescu (postfaţa fiind semnată  de criticul literar Alex Ştefănescu) va fi lansată în cadru festiv, vineri 22 noiembrie, orele 17:00 la prestigiosul Târg de Carte Gaudeamus din Bucureşti (Pavilionul de Expoziţii) Standul Minerva.

 

La cele trei lansări organizate în perioada 19-22 noiembrie la Bucureşti şi Cluj-Napoca, vor participa, pe lângă Lucian Vasilescu şi Alex Ştefănescu, actriţele Ada Condeescu  şi Manuela Hărăbor, care vor recita din volum, muzicienii Adrian Ivanitchi, Cătălin Condurache şi Sandy Deac – care vor interpreta melodii pe versurile volumului. Lansările sunt organizate şi prezentate de Ana Munteanu, redactor şef al Editurii Minerva.

 

***
Alte lansări vor avea loc la Bucureşti şi Cluj-Napoca după cum urmează:
Marţi 19 noiembrie, orele 16:00 – Librăria Mihail Sadoveanu, Bd. Magheru 6-8,  Bucureşti

 

Miercuri 20 noiembrie, orele 18:00 – Librăria Bookstory, Str. Eroilor Nr.6, Cluj-Napoca

——————————————–

 

Daniel IONIŢĂ, poet, scriitor şi translator (română-engleză), născut la Bucureşti în 1960. A părăsit România în 1980 stabilindu-se în Noua Zeelandă şi mai apoi în Australia. Licenţiat în psihologie (clinică şi de organizaţie) la Griffith University (Brisbane, Australia) şi Lean Six Sigma (Auckland Technical Institute). În ultimii ani a revenit la prima dragoste, poezia. Îşi împarte timpul între aceasta şi consultanţa în domeniul Organisational Improvement, domeniu în care şi predă (part time), în cadrul Graduate School of Business, la University of Technology din Sydney (UTS).

 

În noiembrie 2012, editura Minerva i-a publicat „Testament – Antologie de Poezie Romana Moderna” (ediţie bilingvă (engleză/română) cuprinzând 56 de poeţi si 80 de poezii din ultimii 150 de ani ai poeziei româneşti. Autorul vede acest volum ca pe tributul propriu pentru cultura romîneasca care l-a format, un dar al poeziei româneşti pentru cultura universală.

(George Roca, Rexlibris Media Group)

 

CE E DINCOLO DE GRANIŢA VIEŢII?

Posted by Gabriela Petcu On November - 15 - 2013

BUICA-Elena3s-k-wbElena BUICĂ

 

Dacă o nepoată, fata fratelui meu, nu m-ar fi stârnit, relatându-mi o teribilă împrejurare prin care a trecut, recent, un dus-întors peste graniţa vieţii, întâmplare menită să-mi trimită limpezimea minţii într-un vârtej al uluirii, poate că n-aş fi aşternut aceste rânduri pentru care multă vreme am tot stat în cumpănă.

 

Mă temeam să nu stârnesc ironia sau stupefacţia unor prea realiste capete, deoarece nu s-au putut închega răspunsuri în perimetrul verosimilului. Întrebările pe această temă au rămas fără un răspuns cert şi toate interpretările explicative au fost puse la îndoială. Nu cutezam să încerc a scrie şi pentru alt motiv, nu te apropii uşor de acest subiect, nici în viaţa de toate zilele şi nici în gânduri. Moartea e implacabilă, face parte din destinul nostru, nimeni nu scapă de întâlnirea cu ea şi de aceea, oamenii n-o pot privi direct în faţă şi cele mai tulburătoare gânduri sunt cele referitoare la felul cum va fi în momentul când o vom întâlni şi ce vom afla dincolo de graniţele vieţii. Şi totuşi, nu putem să renunţăm la a ne pune întrebări. Nu ne dau pace încercările de a ne apropia de lumea nevăzută ochilor noştri. Oricât s-a izbit omenirea de zidul invizibil care desparte cele două lumi, de la omul simplu şi până la marii gânditori ai lumii, de când există lume pe pământ, au fost mereu încercări de a desluşi cum este cealaltă lume formată din altfel de material (termenul este inadecvat, dar nu există un alt cuvant pentru ceea ce nu există pe pământ) şi în alte condiţii decât cele cunoscute de noi în viaţa pământească.

 

Cu toate că tainele trecerii celui mai înalt prag al vieţii n-au fost dezlegate, totuşi, această graniţă despărţioare nu este chiar atât de etanşă încât să nu se întrezărească nimic. Cei care au avut prilejul să o treacă şi apoi să revină după o moarte clinică au spus câte ceva care trebuie crezut, deoarece sunt multe imagini asemănătoare. Toţi vorbesc cu deplină convingere despre imagini bine fixate în memorie, chiar mai bine decât cele trăite în viaţa de toate zilele, toţi au simţit că plutesc, că şi-au văzut propriul corp şi pe cei din preajmă, că au auzit sunete şi au văzut lumini. Totuşi nu toţi au văzut aceleaşi imagini. Unii au văzut un tunel la capătul căruia era lumină, alţii şi-au văzut rudele plecate mai demult, alţii au retrăit momente din viaţa lor, unii L-au văzut pe Creatorul suprem, conform credinţei lor, dovadă că religia joacă un rol important în viaţa noastră. Indiferent ce au văzut, toţi au mărturisit că au trăit o pace interioară în care s-au simţit fericiţi, nimeni nu s-a reîntors înspăimântat.

 

Se pare că există un spaţiu între viaţa noastră trecătoare şi eternitate. Despre acest spaţiu avem nenumărate mărturii ale celor care l-au vizitat. Nepoata mea, despre acest spaţiu mi-a povestit. Ascultând-o, am simţit că o astfel de relatare nu se poate face pe orice fel de ton. Intervine în glas ceva din taina prin care a trecut şi ţi se strecoară în adâncul inimii. Moartea clinică i-a oferit nepoatei mele trecerea peste această graniţă şi povestind-o, parcă m-a luat de mână şi am asistat la acest episod de viaţă-moarte prin care a trecut. Parcă eram de faţă când doctorii încercau surescitarea şi am trăit alături de ea trecerea într-o altă dimensiune. Am văzut cu ochii minţii cum s-a desprins uşor de corp, a devenit un fel de abur, dar păstrându-şi toate simţurile, apoi a început să plutească în sala de terapie intensivă şi s-a ridicat în tavan. Cu o voce învăluită, parcă, în taina tainelor, al unui nepătruns adânc, mi-a spus cum şi-a privit corpul pe masa de operaţie, a văzut şi a auzit doctorii care lucrau precipitat şi că a trăit o stare de bine, de o altă esenţă. După un timp, a ieşit din sala de operaţie, a văzut holul spitalului şi apoi s-a înălţat într-un spaţiu unde a întâlnit-o pe bunica ei, pe o mătuşă şi pe un unchi, toţi morţi. Bunica a întâmpinat-o şi i-a spus: „Nu acum”. A ascultat-o şi s-a întors în sala de operaţie, a intrat în propriul trup şi şi-a revenit. După ce a stat mai multe zile intubată pe pat, într-un salon, a venit şi ziua când a ieşit pe hol. Mare i-a fost mirarea când a văzut că holul era exact aşa cum îl văzuse de sus, deşi în realitate nu fusese conştientă când fusese adusă acolo. Nu-i pot uita curând copleşitoarele cuvinte ale relatării.

 

După ce de-a lungul existenţei umane asemenea relatări au fost puse sub semnul îndoielii, în zilele noastre experţii nu le mai neagă. Oamenii au nevoie de dovezi concrete şi sunt mulţi cercetători în căutarea lor. S-au adunat multe mărturii şi cercetătorii cred în sinceritatea subiecţilor. Ei preferă să caute motivaţia şi nu contraargumentul, încercă să afle răspunsuri printr-o nouă abordare a morţii. Astăzi, cercetarea modernă se face în multe universităţi din lume folosind tehnologii noi, unind abordările religioase cu cele ştiinţifice.

 

Relatările celor trecuţi prin asemenea experiment sunt trăiri reale, chiar dacă sunt greu de crezut, sunt mai reale decât cele ale vieţii pământene. Eu am trăit un astfel de episod la vârsta de 10 ani. Pe atunci moartea infantilă făcea ravagii. Mi-amintesc acel episod mai bine decât orice alt episod din toată viaţa mea. Stăteam pe marginea patului între  mama şi soţia fratelui meu. În timp ce ele povesteau, am simţit că mă cuprinde un somn cu totul deosebit, m-am culcat pe spate, apoi m-am desprins de propriul meu corp şi am început să plutesc. Îmi priveam corpul, ascultam ce poveşti se derulau în continuare, trăiam o stare cu totul deosebită şi mă miram de faptul că nu au văzut că eu sunt moartă. Am părăsit camera, m-am înalţat şi mi s-a deschis o imagine de largă perspectivă, un univers cu măsuri şi forme nedefinite, alcătuit din multă lumină, culoare, dragoste, frumuseţe, pe care am păstrat-o nealterată în minte de-a lungul anilor. De aceea eu i-am crezut pe cei despre care mai târziu am aflat că au avut astfel de experienţe şi au relatat impresii asemănătoare.

 

Am ajuns într-un loc frumos şi m-am întâlnit cu Dumnezeu. Era un bătrân cu barba albă, îmbrăcat într-o cămaşă albă, lungă, aşa cum mi-L închipuiam în rugăciunile mele. Când L-am văzut, m-am dus ispăşită şi L-am rugat să mă lase să mă întorc acasă, fiindcă îmi pare rău că am murit. Pentru că de felul meu am fost excesiv de sensibilă, când primeam pedepse de la mama pentru năzbâtiile făcute, nu le puteam suporta şi câteodată îmi doream moartea, fără să-i cunosc consecinţele la acea vârstă. Acum am avut o iluminare. Gândurile intrau în mine direct. Dar nu erau ca pe pământ, vagi, imateriale sau abastracte. A fost posibil să-mi însuşesc concepte dincolo de puterea de înţelegere a unui copil. Am înregistrat dintr-odată dimensiunea morţii şi regretam nesocotinţa mea de a-mi dori moartea, începând să înţeleg altfel severitatea mamei, manifestată uneori. Dumnezeu s-a înduioşat, m-a mângâiat pe creştet şi mi-a dat aprobarea. M-am întors în cameră, am privit de sus şi am ascultat totul în continuare plutind în tavan, apoi am intrat în propriul corp fără să mă întrerup din mirarea că nimeni nu a observat moartea mea căci pe mine mă marcase profund. Nu pot să vorbesc nici acum despre acest episod din viaţa mea fără să simt o tulburare lăuntrică dată de trăiri care nu se pot relata. Au fost trăiri alcătuite dintr-un altfel de energie decât cea cunoscută de noi pe pământ care mi s-a întipărit bine în minte. Până la acea vârstă nu auzisem de levitaţie, nici de astfel de desprinderi ale sufletului de corpul pământean, ca să cred că ce mi s-a întâmplat mie a fost numai un vis al imaginaţiei despre asemenea întâmplări.

 

De atunci am rămas cu convingerea că religia joacă un rol important în viaţa oamenilor şi că moartea este o continuare a vieţii pe alte planuri. Admit pe deplin părerile cercetătorilor care susţin că suntem mai mult decât corpurile şi creierele noastre, şi conştiinţa noastră există şi dincolo de existenţa trupului. Ca atare, moartea nu este sfârşitul conştiinţei, ci mai degrabă o existenţă într-un alt univers, cu alte dimensini decât cele cunoscute de noi în viaţa pământească. Fiinţa umană are o structură multidimensională şi are mai multe universuri sau niveluri spirituale. „Toate experimentele noastre creează impresia că omul are foarte multe structuri stratificate” – afirmă savantul rus Konstantin Korotkov.

 

Creierul uman este foarte complex, există atât de multe lucruri care se petrec în creier încât nu am ajuns să le cunoaştem pe toate. De aceea s-au infiinţat mai multe specialităţi  medicale şi ale ştiinţeii menite a-l trata şi studia, printre care neurologia, psihologia, psihiatria, ştiinţe care au existat sub o formă sau alta din vremuri antice.  Cu toate cercetările făcute, totuşi, omul rămâne un mare mister al Creatorului precum şi trecerea lui în cealaltă dimensiune a Univesului.

 

De câte ori îmi dau târcoale aceste întrebări, îmi pare că în urechi aud clopotele bisericii care trimit în văzduh gândul că există ceva răscolitor de profund în existenţa omenească şi trebuie privit cu întreaga noastră fiinţă.

 

Elena Buică

Pickering, Toronto, Canada

31 octombrie 2013

 

 

 

 

JURNAL DE VACANŢĂ 2013 (1)

Posted by Gabriela Petcu On November - 12 - 2013

RG 4NOV2013 AGeorge ROCA

 

PREGĂTIRI DE PLECARE.

 

Azi e 1 august… Tempus Fugit! Ce repede trece timpul. Parcă ieri a fost începutul acestui an. Sunt cam obosit… tracasat, stresat şi cu dor de ducă! Cred că aş avea nevoie de o vacanţă. Dar unde? În ultimii 30 de ani vacanţele principale mi le petrec în România. De ce? Pentru că acolo sunt „ai mei”, strămoşi, moşi, părinţii… care îşi dorm somnul de veci… apoi prieteni, oameni de aceeaşi limbă, legături vechi, rădăcini… Am mulţi prieteni acolo, chiar dacă pe unii nu i-am văzut fizic niciodată! Prieteni agonisiţi de pe la revistele literare cu care am colaborat şi colaborez… prieteni care aş vrea să îi întâlnesc sau care şi-au exprimat dorinţa să mă întâlnească. Sunt mulţi cei cu care am colaborat pe parcursul anilor. Peste 1000! Desigur că printre ei sunt şi unii stabiliţi în străinătate. Toţi aceştia scriu, sau sunt artişti plastici, muzicieni, oameni de artă. Unora le-am luat interviuri. La peste 50. Le-am publicat în două volume de peste 300 de pagini fiecare… „De vorbă cu stelele”. Intervievaţii mei sunt cu toţii stele. Fiecare om, dacă ştii să-l descoşi, poate să îţi etaleze multe minunăţii care le-a făcut în viaţă, multe fapte şi lucruri bune. De aceea îi consider stele! Stelele mele şi ale cititorilor mei.

 

Îmi place poezia. Să o citesc, să o înţeleg şi să o concep. Mi-a venit o idee! Ce-ar şi să scot o carte bilingvă… O carte de poezii. Am mai multe poezii de-ale mele traduse în engleză. Să mă prezint cu ea în faţa cititorilor români. Să o lansez în mai multe locuri, pretext de a mă întâlni cu prietenii mei literari. Poeziile le am deci! Urmează doar să le editez, să le aranjez într-un document word, să le fac o copertă şi să le trimit la o editură. OK! Aşa am să fac. Nu pot să apar în România fără să lansez o nouă carte. Chiar eu care îi împing de la spate pe alţii să scrie şi să publice ceea ce scriu! Lumea aşteaptă! Da! O carte de poezii îmi surâde, îmi face cu ochiul. Mai ales că nu am publicat un volum de versuri din 2009. Am găsit şi un titlu… „Căutând insula fericirii”.

 

Mă pun pe treabă în zilele ce urmează. Adun poeziile. Le mai ajustez, le mai repar pe ici pe colo. Mai mă consult cu băiatul meu în privinţa corectitudinii traducerii. Nu prea îmi plac traducerile neprofesionale. Nu mă mândresc cu ele. Nu te onorează, deseori! Chiar dacă posezi bine limba engleză după o şedere de 31 de ani pe tărâmuri australe. Una e să vorbeşti bine, să ai un vocabular bogat şi alta e să creezi o producţie literară. O poezie… În fine, mă arunc în braţele destinului cu tupeu şi îi dau drumul spre apariţie unui volum de poeme bilingve! Dacă voi fi criticat de specialişti… întind obrazul de pe acum şi îmi cer şi scuzele de rigoare. De fapt cel mai asiduu critic al traducerilor e tot băiatul meu… Noroc că el mă cunoaşte, mă înţelege şi mă ajuta în unele formulări mai sofisticate. Şi uite aşa în câteva zile am pregătite 25 de poezii româneşti, traduse şi în limba engleză. 108 pagini format A4. Titlul „Căutând insula fericirii/ Looking for the Isle of Happiness”. Mă mai uit de câteva ori peste carte şi o trimit în format PDF, via e-mail, distinsei mele prietene şi editoare, Rodica Elena Lupu, patroana editurii ANAMAROL. Încropesc şi o copertă la repezeală. Gata! Cu cartea sunt OK! Am cu ce mă prezenta prietenilor iubitori de literatură din România.

 

În paralel mai lucrăm la o carte! „Simbioze lirice” volumul 3! Iniţiat de doamna Lupu şi de mine. Poezie curată! Fiecare volum conţine versurile a 20 de poeţi. 16 pagini de căciulă… cu prefeţe şi postfeţe se ajunge la 340 de pagini de volum. Când ajung la Bucureşti lansăm toate trei volumele. Îi invităm toţi cei 60 de autori! Păcat că unii sunt răspândiţi prin lumea largă… de la Los Angeles la Sydney, via România! Sunt convins că apariţia o să fie un succes! Ne-am propus cu editoarea să nu ne oprim până nu scoatem zece volume. 200 de poeţi! Vise, vise… Cărţi produse non-profit! Lucrăm voluntari… şi eu şi doamna editoare… Eu mă ocup de grafică şi de coperta! Să aibă ţinuta şi să placă ochiului…

 

*

Colac peste pupăză… când sunt cel mai ocupat, cuprins de verva plecării, primesc un e-mail de la un prieten cu următorul mesaj având titlul „Inteligenţa pe partea stângă”: „Dacă îl citeşti şi-l înţelegi, eşti inteligent şi ai emisfera stângă dezvoltată. Dacă nu îl descifrezi, nu-l trimite mai departe!!!” Hm! Acest mesaj pare o provocare! N-am înţeles bine care emisferă şi de unde! Eu locuiesc în Australia, în Emisfera Sudică!!! Pe unde o fi doamne cea „stângă”? Vă redau textul in totalitate:

 

„0D474, 1N7R-0 21 D3 V4R4, 574734M P3 PL4J4 0853RV4ND D0U4 F373 70P41ND 1N N151P, 151 D4D34U 53R105 1N73R35UL C0N57RU1ND UN C4573L D3 N151P CU 7URNUR1, P454J3 53CR373 51 P0DUR1. C4ND 3R4U P3 PUNC7UL D3-4 73RM1N4, 4 V3N17 UN V4L, D157RU64ND 707UL, R3DUC4ND C4573LUL L4 0 6R4M4D4 D3 N151P 51 5PUM4… M-4M 64ND17 C4 DUP4 4747 3F0R7, F373L3 V0R 1NC3P3 54 PL4N64, D4R 1N L0C D3 4574, 4L3R64U P3 PL4J4 R424ND 51 JUC4NDU-53, 51 4U 1NC3PU7 54 C0N57RU145C4 UN 4L7 C4573L;  M1-4M D47 534M4 C4 4M 1NV4747 0 M4R3 L3C713: D3D1C4M MUL7 71MP D1N V1474 N0457R4 C0N57RU1ND C3V4, D4R C4ND M41 74R21U UN V4L V1N3 51 D157RU63 707, C3 R4M4N3  3 D04R PR1373N14, 6R1J4 51  M41N1L3  4C3L0R4 C3 5UN7 C4P481L1 54 N3 F4C4 54 5UR4D3M.”

 

Mă uit la cifre şi litere la început ca mâţa-n calendar şi apoi încep să-l silabisesc… Văd că merge! Il inţeleg! Înteţesc ritmul citirii! E uşor… Păcat că s-a terminat… „NE FACE SA SURÂDEM! Castele de nisip, fete ţopăind… valuri distrugătoare, invăţăminte, pietenie…” Ce-mi dă prin cap! Iau prima poezie din cartea mea „Insula Fericirii”, cea care dă şi titlul volumului şi încerc să o cifrez! Merge! Iată cum a ieşit „1N5UL4 F3R1C1R11” cifrată:

 

„1NC3RC4M CU 70Ţ11 54 5UPR4V13ŢU1M/ 1N 53C0LUL 4C3574 4L 7URBUL3NŢ31/ CR34NDU-N3 1N 1M491N4Ţ13’ M1C1 1N5UL3/ UND3 3V4D4M  47UNC1/ C4ND NU M41 PU73M F4C3 F4Ţ4/ UR494N3L0R 51 CU7R3MUR3L0R/ C4R3 N3 1NC0NJ04R4.// 4C0L0,/ P3 1N5UL4 N0457R4/ JUC4M 507R0N/ CH14R D4C4 NU N3 M41 Ţ1N B4L4M4L3L3,/ 94N9UR1M C4 B3B3LU511,/ N3 45324M P3 7R0NUL R393LU1/ F4R4 54 N3 F13 FR1C4 D3 P3D3P53,/ 54RU74M 51 N3 1UB1M/ CU 70473 V3D373L3 1N74N91B1L3/ 4L3 LUM11 M0D3RN3.// 4C0L0,/ P3 1N5UL4 F3R1C1R11 N0457R3/ 3573 V35N1C PR1M4V4R4.// 4C0L0/ 5UN73M M3R3U 71N3R1/ 51 54N47051/ 51 V353L1/ 51… BUN1 !// C4730D474,/ C4ND P3 1N5UL4 F3R1C1R11/ N3 51M71M 51N9UR1,/ 1NV174M PR1373N1 DR491/ 54 N3 1N507345C4/ 51 54 1MP4R745345C4/ BUCUR11L3 N0457R3.// 51 457F3L,/ 53 PR0DUC3 0 51MB1024 M1R4CUL0454/ C4R3 V1ND3C4 5UFL37UL/ D3 70473 R3L3L3 P4M4N7ULU1/ F4C4NDU-73 54 94ND3571 CUR47/ 47UNC1 C4ND 73 R31N70RC1 L4 R34L17473//.

 

Îmi place! Întotdeauna mi-au plăcut şaradele. Îmi vine o altă idee năstruşnică. Am să pun ultima strofă pe coperta a patra a cărţii mele. Să se chinuie citiorii să o descifreze… Ce rău sunt!

 

*

Urmează biletul de avion! Caut pe net… cam scumpe biletele dus-întors spre România. Majoritatea se învârt în jurul sumei de 2.500 de dolari australieni. Şi când te gândeşti că un dolar de-al nostru este egal cu un dolar yankeu… Uşor le este românilor americani să viziteze România… În general aceştia plătesc pe un bilet un sfert de preţ din cât plăteşte românaşul australian! Desigur că unii vor comenta că… cine naiba i-a pus să se exileze la capătul Pământului.

– Destinul bade, destinul… Şi nu îmi pare rău!

– Păi atunci de ce te plângi nene cangurule?

– Am zis şi eu aşa… să mă aflu în treabă. Că deh, români suntem… şi cu toţii ne plângem! Aşa ne stă bine, nouă românilor… să ne plângem veşnic de milă. Ipohondri bade… ipohondri! Şi colac peste pupăză mai trebuie să mai scot încă vreo 300 de dolari pentru asigurarea medicală de călătorie…

 

Ei, nu trebuie să mă luaţi în serios. Acesta a fost doar un scenariu. Am găsit un bilet de avion puţin mai ieftin. Cu finlandezii! FINNAIR! Sydney-Singapore-Helsinki-Budapesta şi retur! Cu o escală de o zi la Singapore. De ce Budapesta şi nu Bucureşti? Pentru că prima dată voi ajunge la Oradea unde încă mai păstrez părintească casă… care nu se vinde… încă! Vorba amicului Fuego şi a lui Ionuţ Dolănescu. De la Budapesta la Oradea sunt doar 220 de kilometri, iar de la Bucureşti la Oradea distanţa rutieră trece de 570 de kilometri. Plus avantajul că poţi fi aşteptat la aeroportul internaţional budapestan „Liszt Ferenc” de un microbuz sau autocar care contra a 80 de roni te duce până în poartă casei orădene în patru ore! Toate rezervările pot fi făcute prin internet. Deci mi-am rezolvat şi cu biletul… Plecarea e pe data de 7 septembrie! Ura!

 

*

Dau sfoară în ţară şi pe net că în curând voi pleca… Îi rog pe cei care îmi trimit materiale scrise spre redactare şi publicare la revistele cu care colaborez să se oprească deoarece în curând voi pleca pentru o perioadă mai lungă în vacanţă! Unii nu înţeleg că am nevoie de un „relache” şi mă inundă cu scrieri şi materiale de parcă ar fi sfârşitul lumii! Pe data de 8 august a.c. trimit spre publicare la reviste materialul cu numărul 950. Îmi anunţ din nou corespondenţii că la trimiterea 1000 mă opresc! Aşa aş vrea să fie… Of, Doamne câte am pe cap! Dar ce mai! Eu mi le-am căutat! Dar, sincer să fiu… îmi place! Câte satisfacţii, câţi prieteni internauţi, câte materiale analizate, citite şi răscitite. Câte mulţumiri, câtă fericire… Primesc un e-mail care mă pun pe gânduri.

 

Îmi scrie amicul Roni Căciularu, scriitor de de limba română din Israel, că i-ar face plăcere să îl vizitez şi să fiu oaspetele lui. Adică să merg în Israel! Hm! Îmi surâde oferta. Ţara Sfântă! Locuri noi de vizitat. Întâlnire cu prieteni dragi într-ale ale scrisului. Unu-doi, fără să mai stau pe gânduri, intru pe net şi îmi cumpăr un bilet cu compania Wizzair pe ruta Bucureşti-Tel Aviv-Budapesta. Mă şi văd în Israel! Erez Israel – Ţara Sfântă – Locuri sfinte, istorie, orient, tradiţii, prieteni originari din România, scriitori, literatură de calitate, lume-lume!

 

Tot în aceeaşi perioadă îmi scrie domnul Al Florin Ţine, preşedintele Ligii Scriitorilor Români şi doamna Mariana Cristescu, jurnalistă, scriitoare, redactor, şeful secţiei Cultură şi Artă a cotidianului „Cuvântul liber” din Târgu-Mureş, redactor al revistei „Vatra veche”, etc. etc… Ambii mă invită să îmi lansez cartea în cadrul unor evenimente organizate de societăţile pe care dânşii le conduc. La Cluj-Napoca şi la Târgu Mureş! Accept fără să clipesc şi fără să pun întrebări! Mă şi văd cu sălile pline la masa prezidiului vorbind audienţei şi recitând poezele ale poetului George Roca!!! Vrabia Mihai Viteazu! Sincer, la fiecare lansare pe care am avut-o până în prezent am avut emoţii cu carul! Ei, dar trebuie să bravez puţin! Să par stăpân pe situaţie! Accept deci ambele propuneri! O rog pe Rodica să îmi tipărească volumul de poezie până la începutul lunii septembrie şi să-mi trimită cărţile la Oradea… pentru a putea face lansările încă din primele săptămâni. Zis şi făcut! Promite şi ştiu că se va ţine de cuvânt! Săru’mâna doamnă!

 

Timpul trece repede… luna august se strecoară printre degete… 15 august, 20 august… 30 august. Pe 28 august ajung la materialul redactat cu numărul 999 – „Stroia A Gheorghe – Comunicat Eposs Meridiane – august 2013”. Alătur trimiterii un nou mesaj: „Distinşi prieteni vă rog respectuos să nu îmi mai trimiteţi materiale spre publicare. La trimiterea 1000 mă opresc!!! Luăm o vacanţă… Cu preţuire, George Roca”. Dar cui îi pasă… Scrisul merge înainte! Mi-e jenă să-l înăbuş! Găsesc o „găselniţă” pentru a publica materialele trimise „extra” peste suma fixată de mine… Numerotez 999A, 999B… până la 999Z. Lumea cititoare se amuză… iar eu ies cu faţa curată… chiar dacă fac haz de necaz! Ultimul articol, cel cu numărul 1000, este al meu. Adică 1000+24…  etalând şi literele alfabetului. Titlul materialului: „Roca George – Deceniul şapte – Bulevardul Magheru. Bucureşti”. Amintiri dragi… Dulcea pasăre a tinereţii! Doar locuisem câţiva ani buni pe Bulevardul Magheru Nr. 16-18. Blocul Garofiţa. Scara A, etajul 4, apartamentul 30! De pe balcon vedeam Blocul Patria, intrarea la barul de noapte Melody, Blocul Eva, Hotelul Lido şi aproape tot Bulevardul Magheru… Cum să nu scriu despre el!?

 

*

Este data de 6 septembrie 2013, spre seară. Îmi zic „gata”! Gata să fie! Am închis mustăria! Răsuflu uşurat… şi bine dispus. Trimit un mesaj electronic cu titlul „Mission Accomplished! Încă 1000 de articole editate şi publicate! Am plecat în vacanţă…” la peste 200 de persoane, redactori de reviste, scriitori, oameni de litere, prieteni:


Distinşi prieteni

 

Iată că am ajuns la trimiterea cu numărul 1000 (+24). Este cazul să îmi iau o vacanţă lungă. Aş vrea să scriu şi eu câte ceva… Vă doresc multă sănătate şi putere de muncă şi nu uitaţi să colaboraţi cu revistele pe care vi le-am recomandat.


Bilanţul meu? 4000 de articole redactate (dacă le adun şi pe cele neorganizate poate se fac 5000) şi multe fotografii cărora le-am făcut grafică:

– La revista Agero din Germania unde am fost redactor – 1000 de articole

– La revista Romanian VIP din Statele Unite unde am fost redactor şef – 1000 de articole

– Independent din 2010… am redactat 1000 de articole.

– În urmă cu doi ani am înfiinţat „Rexlibris Media Group”, pentru a-i uni pe toţi cei care s-au dedicat scrisului şi care mi-au trimis materiale spre redactare, răspândire şi publicare. Numărul lor? Peste 1000.

– La Revista EXPRESIA – 1000 (+24) de articole…


Celor de la reviste le-am trimis la fiecare articol pe care l-am editat şi adresa de e-mail a autorului pentru a se putea crea legături mai puternice şi colaborări fără intermediul meu… M-au întrebat unii dacă nu mi-e frică să nu îmi pierd muşterii. Nu, nu mi-a fost frică… de aceea am continuat trimiterile cu adresa lor de e-mail la vedere.

 

Motivaţia muncii mele? Sunt plecat de 32 de ani din ţară şi deseori am dus (aici… la capătul Pământului) dorul de literatură românească. Ştiţi cu ce m-am ales din munca mea? Am citit în amănunţime toate materialele pe care le-am redactat. Păi nu a meritat efortul!? Şi mi-am făcut o mulţime de prieteni virtuali! Aprox. 1000 de corespondenţi, scriitori, poeţi, jurnalişti. Promit să public în curând lista cu numele acestora. (Majoritatea nu i-am întâlnit fizic niciodată!). Am lucrat cu peste 80 de publicaţii, online şi pe hârtie… de pe 4 continente. Multe au apreciat munca mea şi acest lucru m-a bucurat… Multe m-au pus redactor din oficiu… sau colaborator, cu toate că nu am cerut-o… dar sincer să fiu, m-am bucurat!


Dacă doriţi să mai ştiţi despre mine mă puteţi contacta prin e-mail sau pe facebook
la adresa: https://www.facebook.com/profile.php?id=100000125688233

Atenţionez revistele că am o bază destul de mare de fotografii pe care le ofer tuturor celor care au nevoie pentru a le ataşa la articolele publicate de dânşii. Desigur că în timp o voi completa şi cu cei care mi-au trimis poze şi lipsesc din albumele foto de pe Facebook. Le puteţi accesa la adresa:

https://www.facebook.com/profile.php?id=100000125688233&sk=photos

Faceţi click pe toate albume. (mă refer la Poeţi, Scriitori, Eminescu, etc) Sper să îi găsiţi, sau să vă regăsiţi. Consider că am o colecţie inedită de portrete Eminescu! Multe dintre imaginile pe care le-am prelucrat grafic se găsesc şi în albumele
de pe cealaltă pagină a mea de FACEBOOK:

https://www.facebook.com/media/set/?set=a.468657053189981.115600.429587013763652&type=3

Deci faceţi click pe albume pentru a vedea conţinutul acestora. Puteţi deci să folosiţi orice fotografie în caz de nevoie pentru articolele din revistele dvs.


Vă doresc sănătate, bucurii şi

să ne citim de bine,

Cu preţuire

George ROCA

6 septembrie 2013

17:14 (5:14 PM) – Eastern Standard Time (EST)


PS. Îmi cer scuze de la cei pe care i-am dezamăgit… câteodată! Nu am făcut-o din ignoranţă, ci din lipsă de timp! Tempusfugitoza, bat-o vină! Voi încerca să reiau interviurile pentru volumul 3 şi să publicăm şi volumul „Taina scrisului” (50 de autori).


Ps2. Acest e-mail l-am trimis la peste 200 de persoane, corespondenţi, scriitori, poeţi, redactori de reviste, critici literari, prieteni, etc…”

———————————————-

SFÂRŞITUL PRIMEI PĂRŢI

(VA URMA)

Epigrame de actualitate – autor Sorin Olariu

Posted by solariu On October - 21 - 2013

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

GHICITOARE DE ACTUALITATE

Cocostârc într-un picior
– Vasăzică barză –
Ia ghiciţi, la ce popor
Roşia e… varză?

PARADĂ GAY CU… SCÂNTEI!

Vin cu bucurie
Şi se strâng de zor,
Poate c-o să fie
Vai de fundul lor!

BRAVO BĂSESCU!

Să-l aplaudăm acuma toţi
C-a reuşit, precum văzui,
Să bage spaima-n marii hoţi…
(Ce nu erau din gaşca lui!)

UNUI PRIM-MINISTRU

Că are, n-are doctorate…
Să ştiţi ca prea puţin îmi pasă;
Problema este, din păcate,
Că n-are şapte ani de-acasă!

PIŢIPOANCA LA TV

Funduleţul ei bombat
Toată ziua-i afişat
Să ne-arate, ce e drept,
Ce-are dânsa mai deştept!

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors