Archive for the ‘Cultural’ Category

O STEA ÎN ZARE (LUI EMINESCU)

Posted by Gabriela Petcu On January - 15 - 2014

EMINESCU-STROIA-GN-wbGeorge Nicolae STROIA (clasa a VII-a)

 

Au înmugurit

salcâmii,

îmbăiaţi

în aerul cald

al revenirii,

împletit

cu parfum de veste.

 

A zămislit

cuvintele,

îndulcind

limba noastră –

amară povară –

transformând-o

în dar

oferit

în schimbul

nemuririi.

 

A şoptit

poveşti în codru,

căci

numai el

îl asculta,

până când,

spre finaluri,

a visat

iubirea sa.

 

A-nţeles

durerea mării

şi-a-ncercat

să o aline,

spre fereastra

dinspre soare

a rămas

o stea în zare.

 

A recreat

simţirea,

doar privind-o

cu alţi ochi,

a rescris

iubirea

picurată

în flori de tei.

Doar el,

Eminescu,

şi-a trăit viaţa

prin veşnica

unire,

cu al oamenilor

Har.

——————————–

George Nicolae STROIA

clasa a VII-a

Liceul Teoretic ”Emil Botta” Adjud

foto: George Nicolae Stroia – schiţă ”O stea”

NOUA CONJUGARE A VERBULUI „A FI” LA TIMPUL PREZENT AL ANTIVALORII

Posted by Gabriela Petcu On January - 15 - 2014

EMINESCU MANELE SI DOLARI-wbMagdalena ALBU

 

 

„(…) a măsura trecutul cu banul e un sacrilegiu faţă de istoria naţională.” (Mihai  Eminescu)

 

 

„Eu sunt, tu eşti, el este, noi suntem, voi sunteţi, ei sunt”… Nu, nu, am greşit fundamental, întrucât conjugarea auxiliarului „a fi” şi-a modificat între timp structura. Acum se spune corect „eu am, tu ai, el are, noi avem, voi aveţi, ei au”. E un transfer de ordin semantic, după cum lesne se poate constata, iar asta se întâmplă tocmai din motivaţia şubredă a postmodernităţii de a propune un sistem de semnificaţii actual completamente schimbat în raport cu cel anterior construit. Torentul de agresivitate feroce manifestată împotriva veritabilelor valori născute până acum în spaţiul cultural mundan ocupă în momentul de faţă un loc de prim rang. De aceea nici nu ar mai putea constitui o prea mare mirare pentru nimeni dacă muzica lui Johan Sebastian Bach sau inegalabila creaţíe literar-ziaristică eminesciană ar fi înlocuite definitiv cu răgetul inferior al instinctualizării decadente, plecând în analiza curentă de la faptul că axiologia timpului porno-istoric ocult, pe care îl parcurgem cu atâta încrâncenare şi nesiguranţă, îşi clădeşte cu insistenţă temelia (dintr-o, bineînţeles, uriaşă eroare interpretativă a esenţialităţii sâmburelui creaţionist, dar şi din necesitatea insalubră din punct de vedere moral a conceperii unui nou experiment global cu grave consecinţe pe plan gnoseologic şi, deopotrivă, cultural, adăugăm noi, în numele aşa-zisului progres colectiv obişnuit) pe solul semanticii puternic restrictive a verbului “a avea”. Scoborârea contemporaneităţii începutului de secol XXI de pe culmile fascinantelor acorduri muzicale preclasice în mrejele întunecatului vârtej al epocii aceste – o veritabilă „mlaştină a materiei”, dacă ne amintim de mărturisirea distinsului critic literar Zoe Dumitrescu-Buşulenga – a devenit un proces desfăşurabil în mod controlat printre turbulenţele unei vremi pavoazate cu nenumărate accente morbide, care îşi masacrează, una după alta, ghidajele reale şi credinţa.

 

În atare context vădit anti- şi nonvaloric, multiplele profunzimi caracterizante pentru umanitate ale domeniului de definiţie specific auxiliarului „a fi” sunt şterse cu brutalitate acum din patrimoniul de gândire al marii opere de gândire a acestei lumi. „Am văzut un spital modern. Am fost izbit de tehnicile extraordinare. Din întâmplare, am observat printr-o uşă deschisă două femei întinse, aproape epuizate, neputând să-şi ţină ochii deschişi. Nicio persoană alături de ele să le spună un cuvânt…” (Dumitru Stăniloae) Iată că penibilul teatru societar al haosului comandat, precum şi „filozofia” de prost gust a consumismului regresiv asociată cu structura hedonică distructivă a prezentului nu au fost capabile a propune drept soluţie ontologică viabilă pentru omenire decât o formă intenţionat agresivă de materialitate, aceasta pe care o trăim la nivel global astăzi, cu rolul prim de a alunga din sfera Universului divin Creaţia însăşi cu Creatorul ei cu tot, spiritul devenind cu repeziciune în asemenea parametri „gândiristici” o componentă deloc necesară a pseudoreformistului deconstructivism ateu.

 

La 25 ianuarie 1881, Mihai Eminescu, reperul fix pentru românitate în constelaţia vastă a culturii mondiale, scria următoarele: „A veni în lumea aceasta, unde gloria unuia era gloria comunei întregi, proprietatea era a neamului cu istoria şi cu tradiţiile lui, nu a individului, şi a pune măsura egalităţii moderne, măsura prezentului, în care temeiul inegalităţii nu este nici inteligenţa, nici vitejia, nici caracterul, ci banul, banul cosmopolit pe oricare cale ar fi el câştigat, a măsura trecutul cu banul e un sacrilegiu faţă de istoria naţională.” Ei bine, la 133 de ani de la redactarea rândurilor de mai sus, se vede cu ochiul şi cugetul libere că lucrurile nu au evoluat deloc în sens pozitiv. Ba, dimpotrivă, putem grăi, fiindcă tirania “banului cosmopolit” (obţinut prin toate mijloacele machiavelice posibile în contemporaneitate) a ajuns să modifice completamente încărcătura filozofică reală a verbului “a fi” şi să o poziţioneze pe un traiect atipic, permiţând, astfel, un transfer semantic abnorm şi extrem de periculos către un alt element gramatical comun, verbul “a avea”. Este aici un semn evident al trecerii Fiinţei umane într-un nou palier existenţial, ce va cunoaşte cu totul şi cu totul alte limite stricte de integrare (limite marcate de către corifeii unidirecţionali postmoderni, prin manipulare mediatico-publicitară continuu modelată, taman în tiparul de comportament şi de gândire, ciopârţit sistematic, al maselor de Homo communicans ai momentului actual), dar şi un câmp distinct de parametri caracterizanţi pentru întregul ansamblu socio-cultural cu anterioritate creat de omenirea în genere.

 

De colo până colo, lumea de azi este obligată să renunţe cu bruscheţe la vasta panoplie de semnificaţii construite de-a lungul şi de-a latul vremilor trecute deja spre a se scufunda, împinsă virtual de la spate, în prăpastia unui şir infinit de sunete dizarmonice ţâşnite la comandă din geometria sui-generis a vechiului krummhorn, instrumentul de interpretare a cântului popular renascentist, din muzicalitatea căruia se alcătuieşte la ordin în clipa de faţă un soi de adagio macabru patologizant. Mai trist e faptul că, sub faldurile lui, se ascunde cu laşitate unul dintre marile sacrilegii ideologice ale evului abia început, anume chipul „Fecioarei roşii” pictat în conştiinţă şi pe ziduri în locul Celei Sfinte… O dimensiune trivială şi violentă, se înţelege, a contemporaneităţii aceste bazate pe greu cuantificabila maree de hulă adresată din rărunchi Dumnezeului Increat, dar şi pe tipologia plină de eroare a fragmentarului, fixată de postmodernitate ca reper absolut al vremii în detrimentul celui aparţinător unităţii compexe a corpului social.

 

Structura atipică a momentului deconstructivist prezent implică o realitate lugubră, ce nu se lasă cucerită de nicio structură benefică în stare a-i tulbura somnul greu al propriei neputinţe. Poate şi pentru că ea, sfera îndelung disecatei noastre Realii (în genere, mistificate), a renunţat, în nemărginita-i ipocrizie făţişă, atât la principii, cât şi la complexul edificiu de semnificaţii antecesoare, peste noapte transformate într-un “balast” non-substanţial şi lipsit totalmente de valoare intrinsecă, o uriaşă piatră de moară, până la urmă, atârnând de firavul său gât asculptural. Postmodernitatea în sine nu este deloc interesată să ţină cont de vreuna dintre multiplele direcţii semantice ale adevărului, binelui şi frumosului învederate de milenii în structura mentalului lumesc. Şi asta pentru că a devenit destul de simplu şi de convenabil ca aceasta să îşi golească de sensuri propria-i interioritate, în loc să se lase desăvârşită de ele, şi să îşi întindă cu neruşinare, ca o menadă în extaz urlând continuu a moarte (singurul răcnet, de altfel, al realităţii orgiastice contemporane), mădularele trupului despuiat, ca şi cum noua paradigmă a societăţii de azi (ce se scaldă cu plăcere pe toate părţile sale în irespirabilul mâl ideatic construit de către Walter Benjamin, anume acela că “Alinierea realităţii la mase şi a maselor la realitate este un proces de amploare uriaşă, atât pentru gândire, cât şi pentru intuiţie.”) are drept scop fundamental reprezentarea sa identitară sub forma “artei” perverse a desfrâului dominant, dar şi sub aceea a esteticii inversate a chipului natural al Creaţiei divine.

 

În cadrul acestui sumar comentariu personal, trebuie adusă neapărat o completare firească asupra problematicii puse aici în discuţie, ce face trimitere la faptul că teritoriul semasiologic cu limite periculoase şi scopuri bine stabilite al definirii realităţii postmoderne prezintă o suprasarcină sufocantă, să o numim, la corpusul căreia se lucrează în galop şi fără discernământ şi care îşi extinde, de asemenea, domeniul propriu explicativ atât în sfera aspectului semiotic, cât şi în aceea a perimetrului imagologic, de regulă, ambele contrafăcute cu sârg. Nu avem de-a face absolut deloc aici cu un tip de redută organică greu desluşibilă gândirii umane în general, aşa cum se doreşte ea a fi înfăţişată cu orice preţ comunităţii, ci întâlnim, în toată dimensiunea acesteia cu facies pur pornografic, o maşinărie stricată cu partitură unică de a măcina în gol timpul măsurabil al Omului lăuntric, agregat care nu îşi va opri mersul distructiv decât în momentul de graţie când Creatorul lumii îi va întrerupe pentru eternitate  rotaţia-i ciclică şi aparent haotizantă…

 

Proiecţia destinului Persoanei în viitorul apropiat, atâta vreme cât verbul “a avea” îl îndepărtează cu ostentaţie pe auxiliarul „a fi” de pe orbita circuitului său filozofic obişnuit, apare aidoma unui cadru filmic dur ce-ţi spintecă sufletul ca o lamă tăioasă de cuţit. Desluşind cu puterea propriei minţi arhitectura unui asemenea spaţiu spiritual indiscutabil “reformat” pe axa lui rece dinspre -∞, este cât se poate de vizibil, fără niciun fel de discretă urmă dubitativă, cum întreg edificiul socio-cultural cu îndelungă minuţie înălţat de omenire în vreme se năruie azi, bucată cu bucată, în favoarea unui set prezent de norme cu funcţie bine precizată, însă total opozite din punct de vedere ideologic celor ce le-au premers. Cu verbul strivit definitiv în picioare, Omul lui Dumnezeu nu va mai putea fi de acum înainte exploratorul nebănuitelor sensuri adânci ale existenţei, deoarece filozofia însăşi va deveni în curând acel vehicol din plan secund la care vor avea acces numai autointitulaţii “iniţiaţi” atei ai momentului, poarta sa incitantă rămânând una definitiv zăvorâtă “vulgului”, o masă de oameni aruncaţi cu nemilă de tip experimental, la comanda raţiunilor primejdioase ale răului, în indigenţă, analfabetism şi, implicit, incultură. Cu alte cuvinte, statutul Omului lăuntric va fi unul de sclav (cu desăvârşire privat de dreptul lui firesc la replică în faţa noii orânduiri impuse brutal prin varii mijloace azi omenirii), de fapt, un număr cu identitate virtuală obligat a-şi vinde “voluntar” de această dată trupul (pe ritmuri de excitantă şi demolatoare, totdeodată, manea anti-Eminescu, anti-Bach) exact ca pe o însângerată ofrandă păgână adusă noului zeu planetar androgin… De aici şi până la dictatura totală asupra umanităţii în ansamblu nu mai rămâne decât un unic pas de o irelevanţă de-a dreptul înfiorătoare.

 

Exacerbarea fără temei a valorii status-ului social al Persoanei şi influenţa nefastă a verbului „a avea” asupra destinului întregii omeniri contemporane în defavoarea sensului complex al auxiliarului „a fi” prezintă o însemnătate evidentă în viaţa fiecăruia dintre noi, tocmai fiindcă aceasta afectează enorm în adâncime relaţiile interumane, deteriorându-le substanţial, o consecinţă, dacă vreţi, a repoziţionării tuturor reperelor axiologice comunitare capabilă să ucidă cu violenţă toate culoarele de forţă ale organismului socio-cultural existent privit în întreaga sa complexitate structurală. Compozitorul german Ludwig van Beethoven, un reformator al spaţiului muzicii clasice a lumii, reprezintă unul dintre exemplele edificatoare în acest sens din cuprinsul istoriei noastre recente, pe care însă, dacă l-am cataloga după originile lui parentale lipsite în mod vădit de cea mai fină urmă de filon aristocratic „distinctiv”, sigur nu ar fi putut ocupa niciodată locul unde este fixat acum de posteritate. Iar şirul exemplelor poate continua nestingherit.

Un trup de Om îngheţat, stând chircit anevoie sub dangătul ultim al deznădejdii… Acesta este tabloul chilug al urâţeniei deconstructiviste atee impuse umanităţii cu uriaşă agresivitate publicitar-mediatică azi, o anti-realitate fabricată în laboratoarele virtuale ale actualei epoci a întunericului, ce alungă fără dar şi poate Omul lăuntric din sine însuşi, strivindu-i cu o forţă nebănuită acestuia principiile imanente şi esenţa. Transcenderea limitelor proprii ale Persoanei nu va mai fi posibilă de acum înainte decât prin pătrunderea în profunzime a solidului fundament duhovnicesc pe care îl oferă din plin credinţa, fiindcă „Aspiraţia sufletului după realizarea desăvârşirii sale, asta este toată istoria omului.”, după cum scria Părintele Arsenie Boca, şi nimic altceva.

 

„Credeţi că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johan Sebastian Bach?“, se întreba nu cu mult timp în urmă eminoscologul Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Dacă răspunsul oferit acestei fireşti interogaţii existenţiale va fi organic identificat cu destinaţia Fiinţei umane către atotcuprinzătorul infinit divin, atunci cu certitudine că omenirea va descoperi într-o bună zi circumstanţa favorabilă de a aşeza în coordonate absolute, exhaustiv, fără vreo urmă de eroare interpretativă definiţia plurivalentă a problematicului verb „a fi” – cheia şi lăcata, de fapt, a spaţiului teluric concret, dar şi a celui de dincolo de bornele topografice efemere ale lumii de aici. Destinaţia „plus infinit” va trebui să rămână de acum înainte singura cale coincidentă cu Lumina a întregului ocean de suflete pustiite conjunctural (în numele unei dezordini morale intens mediatizate acum) spre a-şi putea înţelege rostul existenţial şi credinţa. Numai la capătul unui asemenea drum spiritual Omul va înceta, în sfârşit, să mai fie catalogat în raport cu status-ul său social de moment şi cu numărul falşilor arginţi cosmopoliţi din pungă, tocmai pentru că viermelui fidel al putreziciunii nu i se poate cumpăra în niciun fel serviciile individuale şi bunăvoinţa.

 

Unii nu găsesc o viaţă sensul auxiliarului “a fi”. Alţii, în schimb, adaugă zilnic o nouă conotaţie personală semanticii stricte a verbului „a avea”, căruia au ajuns să i se închine cu servilism, aidoma unui zeu păgân, cu toată fiinţa lor stearpă şi golită de duh. Mulţimea de obiecte care înconjoară acum Creaţia divină nu poate fi încadrată decât în acel tipar inform al iluziilor perfecte, însăilate cu minuţiozitate în spaţiul public contemporan de către hominizii care au lăsat deoparte acum reperele pozitive ale propriei lor istorii milenare. Piedestaluri valorice dărâmate unul după altul cu mare iuţeală, înţelesuri voit denaturate ale cuvintelor limbii, nimic nu a scăpat cu viaţă din raza ghilotinei asasinilor noţiunii greu definibile de Om, măşti fioroase cu trăsături categoric antiumane ale atât de tulburatului timp actual. Aşa cum scriam în paragraful anterior, o singură forţă mai poate aşeza Fiinţa lui Dumnezeu pe treapta sa de lumină binemeritată: credinţa – unicul antidot de a anula noua conjugare a verbului „a fi” la timpul prezent al antivalorii şi de a reveni, astfel, din catacombele existenţei sumbre la marea operă literară eminesciană şi la muzica lui Johan Sebastian Bach.

 

Magdalena ALBU

7 ianuarie 2014

Soborul Sf. Ioan Botezătorul

 

 

 

 

IN LUMINA LUMII

Posted by Gabriela Petcu On January - 15 - 2014

EMINESCU-&--STEFAN-CEL-MARE-wbCamelia TRIPON

 

Aşa cum au remarcat mulţi iubitori ai neamului, ne aflăm la „porţile cerurilor”.  Acest lucru se datorează evenimentelor ce reunesc în astral pe Mihai Eminescu, glasul duios al Bucovinei,  cu inima ei, Ştefan cel Mare şi Sfânt.

 

Acolo unde începutul şi sfârşitul se contopesc, trecutul şi viitorul se reunesc. Din acest întreg îşi  trage seva Mihai Eminescu care şi-a depăşit timpul său, intuind evenimente ce vor marca perioada postumă a lui şi a multor altor personalităţi. Când a scris „Rugăciunea unui dac” era conştient de vechimea acestui  neam şi a alăturat creaţiei universale  credinţa în nemurire pe care o aveau strămoşii noştri. „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/ …El (adică Dumnezeu) este moartea morţii şi învierea vieţii!” Aceste lucruri sunt pomenite şi în Evanghelii, dar aşa cum chiar Iisus spune „Cine are urechi de auzit să audă” – adică dacă vrea să înţeleagă va înţelege. În Matei (11.14.)  Iisus vorbeşte despre Ioan Botezătorul astfel: „Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină.” Prin aceasta se explică ceea ce orientalii numesc reîncarnare. Ilie a ucis peste patru sute de preoţi, a căror credinţă nu a înţeles-o; la fel  Ioan are o moarte violentă pentru că judecătorii lui nu-i înţeleg mesajul. Rugăciunea dacului  reflectă credinţa în nemurire. „Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!”  Asemeni „ţărăncii care nu ştie să se plece” (cum a afirmat Carol I, vorbind de demnitatea românilor), tot astfel dacul  îşi cere tăria de a muri cu demnitate  în faţa zeului fără nume şi chip: „Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu le plec”. Peste timp, preasfinţia sa părintele Pimen, acum treizeci de ani, spunea la Putna: „Statuia lui Ştefan este greşit sculptată, căci el nu şi-a plecat decât odată capul, iar pentru acest lucru au plătit scump polonii în Codrii Cosminului ( 26 oct. 1497).”

Eminescu credea în nemurirea Marelui Voievod, şi îl invocă în Doina. Prin  Scrisoarea I poetul depăşeşte timpul său şi pe al nostru. Azi  ştim că soarele este o stea cu emisie slabă, corespunzătoare culorii galbene, care urmează să devină roşie şi fără „putere” peste şapte miliarde de ani. Poetul merge mai departe şi prevede destinul pământului: „Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş,/ Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,/ Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-asvârl rebeli în spaţiu,/ Ei din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi.” În acele momente, datorită gravitaţiei solare prea mici, se destramă sistemul, iar planetele „s-avârl rebeli în spaţiu”. Apoi este descris stadiu cunoscut sub numele de Big Bang, când catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, „Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au perit;/ Timpul mort ş-întinde trupul şi devine vecinicie,/ Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie.” În această viziune cosmică nu scapă din versurile sale destinul înţeleptului, care nu este apreciat pentru învăţătura sa, ci denigrat pentru slăbiciunile omeneşti. „…Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina…” Şi iată că timpul a demonstrat-o; atât el cât şi savanţi sau figuri marcante ale culturii sunt răscolite de pigmei ai lumii noastre ce se cred lei tolăniţi în ignoranţa unui suflet rătăcit într-o lume materială ce se vrea intelectuală.

 

Ştefan cel Mare şi Sfânt alături de Mihai Eminescu şi-au legat destinul de ţară, contribuind cu sabia sau condeiul la neatârnarea şi nemurirea neamului nostru, astfel că pot asculta  „muzica îngerilor” din Valhala (raiul), pe care poetul  n-a ezitat s-o prindă în versurile poeziei „La Bucovina”, dedicată ţinutului natal pe care a jurat să nu-l uite: „N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,/ Geniu-ţi romantic, munţii în lumină”…

Asemeni marilor înaintaşi şi noi – prin gândurile, vorbele, faptele şi dăruirea noastră – putem contribui ca România să fie în lumina lumii şi să fie „mângăiată” de cea divină. Există o dezvoltare continuă a spiritului neamului; există câştiguri nevăzute ale evoluţiei, chiar prin vremuri grele.

 

Camelia TRIPON

Târgu-Mureş

15 ianuarie 2014

 

 

JURNAL DE VACANŢĂ 2013 (6)

Posted by Gabriela Petcu On January - 15 - 2014

RG 4NOV2013 AGeorge ROCA

 

HELSINKI – BUDAPESTA – ORADEA MARE. CEASUL RĂU ŞI GRIPĂ KOKKOLIANĂ…

 

 

Aeroportul Vantaa din Helsinki nu este atât de elegant precum cele din Asia sau America. Şi nici atât de frumos ca Changi din Singapore. Dar este însă, foarte funcţional, precum multe din aeroporturile bătrânei Europe. De fapt un aeroport mediu, destul de glacial, chiar rece, fără brizbrizuri, fără prea multe elemente decorative, fără grădini de orhidee şi lăculeţe cu peşti exotici. Nici măcar duty-free shopurile nu sunt deschise non-stop. Când am aterizat, dimineaţa, la orele 6:35, ora Finlandei, ne-a întâmpinat un edificiu destul de friguros şi la propriu şi la figurat. Fără agitaţie, fără prea multă vitalitate. Coridoare, culoare, săli şi puncte de control… goale în majoritate. Ici-colo câte un slujbaş – în uniforma desigur – cu faţa adormită. Un aeroport de trazit – unde nu poţi să faci prea mulţi purici – unde trebuie să te grăbeşti să prinzi legătura cu avionul care te duce la o altă destinaţie europeană. De fapt totul organizat „nemţeşte”. Funcţional, după cum am menţionat mai sus. Ceas! Fără cusur. Finladezii sunt punctuali, ca şi germanii. Oferă viteza şi seriozitate de mişcare, da nu foarte mult fast. De fapt aceste atribuţii îi sunt importante călătorului grăbit şi obosit după 12 ore de încorsetare într-un fotoliu de avion. Şi conexiunile sunt foarte bune. Îmi aduc aminte că am stat odată vreo 8 ore in tranzit pe un aeroport din Asia… şi nu erau prea multe de făcut acolo pe timpul escalei… în afară de a moţăi pe niscaiva bănci sau scaune de plastic… trezit frecvent de anunţurile făcute la megafoane.

 

La Vantaa am stat doar 55 de minute, până să fac ultimul salt – cu avionul desigur – spre Budapesta. De la aterizare până când am ajuns în sala de plecare a durat 25 de minute. Deci, totul bine organizat. Inclusiv controalele riguroase la bagaje impuse de intrarea într-o ţară a Uniunii Europene. Şi iată-mă deci într-o sală de aşteptare a terminalului nr. 2, pregătit de zbor – spre Ungaria. Data, 9 septembrie 2013. Plecarea la 9:30 sharp! Adică fără nicio întârziere. Locul 11 C. Zborul Finnair AY 753. Deci tot cu finlandezii! Durata zborului 2 ore şi 20 de minute. De data aceasta călătoream cu un avion mai mic şi mai uşor. Airbus A320. Jetstar. 150 de locuri. Aparatul de zbor mi se pare mult mai prietenos ca ambianţă decât fratele mai mare (A340-300) cu care venisem de la Singapore. Părea chiar mai elegant. Spetează şi şezutul fotoliilor erau din piele-piele. Foarte confortabile şi mult mai încăpătoare. Totul nou! Pe mijloc un singur culoar care despărţea cele două rânduri de locuri. Câte trei fotolii pe fiecare parte. Primele trei rânduri din faţă, pe amble părţi, deci 18 locuri în total, sunt alocate celor care călătoresc la clasa business! Despărţiţi de restul plebei doar de o draperie! Singura diferenţa este mâncarea şi super-amabilitatea personalului de bord! În rest nimic mai calitativ. Cine ocupa aceste locuri? Reprezentanţii de firma, femeile frumoase, blazaţii cu bani, snobii şi desigur politicienii!

 

Şi de data aceasta avionul este plin ochi! Înseamnă că afacerile companiei merg bine, că are călători… care apreciază calitatea zborului şi afordabilitatea preţului. Citisem pe internet că se pot cumpăra bilete, Bucureşti-Helsinki-Bucureşti, cu doar 148 de euro. Deci dus-întors. Ieftin! 74 de euro un drum! Şi când te gândeşti ca drăgălaşa noastră companie naţională, Tarom, oferă bilete – ieftine cică – pe distanţă Oradea-Bucureşti, cu doar 140 Euro. Un drum, desigur! Distanţă de la Bucureşti la Helsinki este de 1750 de kilometri, iar cea de la Bucureşti la Oradea de 435 de kilometri. Deci mai puţin de un sfert. Preţul Taromului mi se pare astronomic! Ca o pedeapsă pentru românaşi… Să nu cumva să îndrăznească mioriticul să se plimbe cu avionul la el în ţară! Biletele low-cost sunt destinate doar celor care se duc la muncă în străinătate! Cum naiba s-or descurca străinii şi de data aceasta mai bine? Ba le şi prosperă afacerea! Alţii pot, iar ai noştri ba! Scria prin ziare că S.C. Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române TAROM S.A. este ameninţată de faliment, că ar trebui vândută. Pardon, privatizată! Apoi s-a adus un manager profesionist din Belgia, pe nume Christian Edouard Heinzmann, dar nu după mult timp nici acesta nu a fost bun! Bum! Câţiva directoraşi autohtoni se luptă şi acum să-l dea afară! Că deh! Nu cântă ca ei! Sau că nu se dă pe brazdă? La ce oare!? La mâncat seminţe, jucat table sau la şmecherii…?

 

Mă aflu deci în interiorul avionului. Mă aşez pe locul indicat pe talonul de îmbarcare. Locul 11C. Tot pe culoar. În stânga mea două locuri libere. Întotdeauna călătorii se bucură când sunt înconjuraţi de locuri libere. Aşa e omul! Individualist şi auto-izolationist. Dar… ceasul rău… îmi aduce doi tovarăşi de drum, care apar în avion cu câteva minute înainte de decolare. Doi finladezi cu rucsacuri în spinare. Încălţaţi cu nişte bocanci enormi! Parcă mergeau să cucerească un vârf de munte din Himalaia. Doi tineri îmbrăcaţi junkee. Tricourile lor negre cu fulgere şi capete de mort, fără mâneci, atrageau cel mai mult atenţia. Tatuaţi peste tot,/ de la grumaz la cot! Rimează, nu-i aşa? Unul din ei avea pantaloni baggy lăsaţi pe vine… de i se vedea crevasa dintre munţii fesieri. Celalat, purta nişte nădragi army style cu vreo patru numere mai largi. Or fi fost de căpătat!? Poate! Dar, hai să nu fiu rău(tăcios)! „E” oameni şi ei! Un cuplu al zilelor noastre, nişte strănepoţi moderni de-a lu’ Stan şi Bran. De fapt, când au dat cu ochii de mine, m-au salutat politicos: „Haia!”. Cel cu crevasa era mai măricel de statură. Semăna leit cu Benone Sinulescu… la cap şi la fizic. Dar mult mai tinerel! Tuns falusian! Să-mi ierte artistu’ comparaţia! Cel cu nădragii mari, tuns aşijderea, tot falusian, era scund şi pirpiriu, slăbuţ tare… semănând cu statuia foamei. Anorexic 100%, zic eu! Piele şi os! Cu toate că părea foarte sănătos! Ei, n-avea el chiar bujorei în obraji, dar în comparaţie cu tovarăşul său, se mişca agil şi avea nişte ochi vioi de veveriţă în căutare de alune! Într-o mână ţinea o pungă transparenţă de plastic în care ducea o farmacie ambulantă. Un calup de şerveţele, rinofug, aspirine, paracetamol forte, bomboane antiseptice… Toate pentru cel mare, care părea al naibi de bolnav. Acesta strănuta şi tuşea de se zgâlţia avionul. Hapciu!

 

Cel firav, cu ochi de veveriţă s-a aşezat pe fotoliul din mijloc, lângă mine. Parcă ar fi vrut să mă protejeze de ploaia de virusuri care erau aruncaţi în atmosferă cu fiecare strănut. Hapciu! That’s the name of the music! Hapciu! Hapciu… Hauleo maică! Numai o gripă nu-mi lipseşte… Şi uite aşa, a ţinut-o în hapciuuri şi tuse timp de 2 ore şi 20 de minute cât a durat zborul. M-am gândit că o fi răcit bietul băiat… după ce s-a tuns la chelie. Ştiu că în Finlanda clima e cam ascuţită chiar şi în sezonul estival… şi aşa de dezbrăcat, în maieuasul lui negru cu cap de mort şi fulgere, nu mă mir că face hapciu de două ori pe minut. Îmi venea să-i „dau haina de pe mine”, vorba olteanului dintr-un cunoscut cântec popular. Până la urma – cel mare şi bolnav – a început să moţăie, apoi a adormit. Neuitând desigur, să scoată câte un hapciu din când în când. Cel mic, era cu ochii pe el ca pe butelie, schimbându-i şerveţelul din mâna ori de câte ori se îngreuna de substanţe organice lichide. Apoi a venit stewardesele cu cărucioarele încărcate: „Cofee, tea, soft drinks…?” Cofi, i-am zis, şi un pahar cu apă plată! Apoi am sosit micul dejun. O chiflişoară lunguiaţă tăiată în două şi garnisită cu câteva rotiţe de salam şi o felie de caşcaval. Destul de gustoasă, dar cam subţirică! Hapciu, a exclamat finlandezul cel mare, după ce a devorat chifla din două muşcături. Ba culmea, a cerut stewardezei încă una! Şi a primit! Micuţul samaritean, cu ochii înlăcrimaţi de atâta admiraţie faţă de Benone Sinulescu Look Like (BSLL), i-a oferit Marelui Gatsby… şi chifla lui in dar.  Desigur că acesta l-a refuzat. Doar erau prieteni! Până la urmă, au împărţit-o frăţeşte pe din-doua! Pace tuturor…! Hapciu!

 

Am încercat să închid şi eu ochii şi să nu mă mai gândesc la felurile de gripe care ar putea să afecteze călătorii unui avion pe ruta HEL-BUD. Dar credeţi că puteam? Dacă o fi aviară, sau porcină! Mamă-mamă! Am păţit-o! Mă reîntorc acasă cotcodăcind sau grohăind. Aşa că intru în conversaţie cu tânărul subţire de lângă mine. Să-l trag puţin de limbă! Flăcăul e volubil! Foarte volubil şi politicos! Mai ales că ortacul sau dormea de-i curgea apă din gură! Pardon me! Îmi spune că atât el cât şi BSLL sunt din Finlanda, din oraşul Kokkola (uşor de reţinut!). Că ambi au aproape 18 de anişori şi se duc în Ungaria, la Budapesta, unde v-a avea loc o mare manifestaţie paşnică a capetelor rase. Că sorry, prietenul lui… este cam bolnăvior de gripă, deoarece la ei în zonă e o mică epidemie. Dar nu e periculoasă! Se vindecă repede… A avut-o şi el! Dar i-a trecut cu medicamente, într-o săptămână! Fără, în şapte zile… gândesc eu! Vorbea frumos engleza, se vedea că este şcolit. Mi-a spus că terminase o şcoală de asistenţă medicală şi că lucra la un spital. Vorbă lui Bula: „Am un frate care e soră… la spital!” Îl chema Ake! Şi astfel am aflat că Ake vine de la Akatius, nume vechi finlandez. Cel mare se numea Eki, care vine de la Ekke, nume teutonic, care înseamnă „muchie de cuţit”. Că… sunt prieteni din copilărie. Că la Kokkola au o gaşcă de prieteni care „sunt ca ei”! Skinheads, skuls and tattoos! Cheloşi, tatuaţi, cu cranii pe piept! Dar că… nu au orientare politică de linie dură şi nu sunt războinici. Lor le place muzica. Îl întreb de s-a tuns chilug. Având simţul umorului îmi spune că aşa… ca să nu-i cade pletele în ochi atunci când dansează sau cântă la chitară. Am înghiţit glumă! Nu e bine să pui prea multe întrebări tinerilor. Aş fi vrut să îl întreb despre perenitatea tauajelor, dar mi-am înghiţit limba. Hapciu din nou! Totuşi timpul de zbor a trecut repede. Akatius a adunat cu minuţiozitate şerveţelele folosite, le-a băgat într-o altă pungă de plastic şi le-a luat cu el. Băiat educat! Finlandez manierat. Nu ca ai noştri, care aruncă pe jos tot ce le prisoseşte! Nici nu s-au oprit bine motoarele avionului ca cei doi şi-au înşfăcat ruksacurile şi au ţâşnit spre ieşire. Nu înainte de a-mi zice amândoi în cor „bai-bai”… Cel mare a mai adus o completare: „See you next time”, adică „La revedere!”, facânadu-mi cu ochiul. Sarcastic şmecheraşul! A naibi pielea pe el! Şi duşi au fost! Iar eu am respirat uşurat… rugându-mă lui Doamna-Doamne să nu cumva să mă fi pricopsit cu vreo gripă kokkoliană.

 

Mi-am luat bagajul de mână şi m-am îndreptat spre sala unde începuseră deja să sosească pe bada rulantă bagajele de cală! Încerc să pun mâna pe un cărucior de bagaje dar nu se mişca până când nu plăteşti 2 euro. De unde frate 2 euro? Că eu nu aveam bani mărunţi… şi apoi prin câte aeroporturi am bântuit nu am găsit cărucioare de bagaje cu plată! Ei, nu-i nimic! Mă descurc eu. Noroc că ambele valize au rotiţe. Pe cea mare şi grea o trag după mine, iar pe cea mică o împing în faţa mea. Că, deh, avem două mâini! Ajung la bariera de control a paşapoartelor. „Jo napot kivánok!”, adică „Bună ziua, vă doresc!”, îmi spune domniţă de la ghişeu, îmbrăcată într-o uniformă impecabilă. Iar apoi în engleză: „Passport please!”. De data asta scot paşaportul românesc, căci doar eram în Uniunea Europeană, şi i-l prezint. Îl cercetează în amănunţime şi mi-l returnează cu zâmbet şi un Köszönöm szépen!”. Mulţumesc frumos! Apoi mă îndrept spre ieşire. Vameşii, vreo trei la număr, fără să mă bage în seamă, îşi beau liniştiţi cafelele din nişte pahare de hârtie cerată precum americanii din filme. În holul de „arrivals” este foarte frig. Mi se pare că e cu mult mai răcoare decât la Helsinki. Mă aflu în sala de sosiri, la Teminalul 2 al aeroportului internaţional „Liszt Ferenc” din Budapesta. Fost „Feryhegy” până mai anul trecut! Time 11:00 sharp!

 

Mi se comunicase prin e-mail că voi fi aşteptat la aeroport de către şoferul companiei „Rotexim” care mă va transporta în continuare spre Oradea. Semn de recunoaştere, o tăbliţă pe care va fi înscris numele meu. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, ies la carosabil, dar degeaba. Nici ţipenie de şofer cu tăbliţă în mână… sau de vreun autovehicol cu numere de circulaţie româneşti. Mă reîntorc în sală şi mă aşez pe o bancă la vedere. Cu ochii pe bagaje! Diferiţi indivizi dubioşi mă acostează oferindu-mi servicile lor pentru a ajunge la destinaţie. Toţi mi se adresează în engleză! O fi scris pe fruntea mea că vin din Australia!? Nu! Dar scrie pe etichetă lipită pe mânerul bagajului de cală! SYD-BUD! Adică Sydney-Budapest. Le spun că nu sunt interesat… că aştept pe cineva care vine să mă ia. Unul dintre ei, de necaz, scăpa o înjurătură foarte colorată… Tac şi mă uit pe tavan! Mă fac că nu cunosc limba maghiară… După ce dispare rup eticheta cu pricina şi o arunc la gunoi. E mai bine aşa. Străinii sunt ghiciţi de unde vin după asemenea etichete şi sunt luaţi de fraieri. Păcăleli, preţuri mari la transport, furturi chiar! Ei, parcă taximetriştii de la Otopeni sunt mai breji!!!

 

În sfârşit, după vreo 35 de minute de aşteptare, apare un domn impozant care se postează în mijlocul sălii. Scoate din buzunar o hârtie A4, o despătureşte agale şi pe ea apare scris numele meu! Ecce Homo! E omul meu! Mă îndrept spre dânsul şi îi spun parola, adică numele, prenumele şi… Oradea. Îmi zâmbeşte, se repede la valiză cea mare şi apoi îmi spune să îl urmez. Ieşim din clădire şi o luăm spre parcare. Afară plouă mărunţel! Nu după mult timp ajungem la un micobus elegant şi curat precum conducătorul auto! Vorba zicalei „Cum e turcu… e şi pistolul!”. Înăuntru sunt deja 3 persoane pe cele 9 locuri. Unul în spate care stătea cu ochii închişi şi două persoane în faţă, lângă şofer. Un cuplu de tineri, ea şi el, care se pupau de mama focului. Or fi fost despărţiţi de multă vreme. Căpşunarii noştri migratori! Pornim motoarele şi ne îndreptăm spre o altă clădire (terminal!?) unde suntem aşteptaţi de o cohortă de pasageri doritori să ajungă la Oradea. Sosiseră cu zborul de Frankfurt. Mă retrag la o margine de banchetă. Lângă mine se aşează un tânăr african, oacheş şi simpatic. Vorbeşte limba romană! Îmi spune că este student în anul trei la Universitatea din Oradea, la facultatea de medicină. Mi-a povestit că îi place foarte mult în România, că ar vrea să rămână acolo după absolvire… şi să se însoare cu o româncă blondă. „De ce blondă?” îl întreb. „Vreau să duc acasă la mine în Uganda un copil blond! Acolo toată lumea îl va trata ca pe un zeu…!” Mă mănâncă limba să îi spun nişte bancuri cu blonde, dar mă abţin. De ce să îi clatin flăcăului idealurile. Şi apoi, mai sunt şi blonde deştepte. Excepţia întăreşte regulă! Oare!?

 

Maşina rulează cu viteză moderată pe şoseaua care duce spre „casă”. Casa copilăriei! Afară ploaia se înteţeşte. Vizibilitate scăzută. Şoferul conduce atent. Chiar foarte atent. Se vede că e rutinat şi că face acest drum destul de des. O muzică plăcută emisă de un post de radio românesc încălzeşte atmosfera din interiorul microbuzului. Închid ochii şi trec în lumea viselor. Ungaria mă afectează sufleteşte ori de câte ori trec prin ea. Aşa a fost şi visul meu. Presărat cu amintiri traumatizante.

 

Anul 1982. După doi ani de plecare din ţară, tatăl meu, foarte bolnav, îmi scria să revin acasă, deoarece ar vrea să mă mai vadă odată. Plecasem din România în 1980, luna august, ziua de 9. Dezident. După fuga generalului Pacepa, ministrul turismului, Nicolae Doicaru, a dispărut şi el peste noapte. L-au săltat oamenii lui Nea Nicu. O fi făcut şi el parte din complot! Cine ştie… Nu după mult timp au fost daţi afară din muncă mai mulţi angajaţi ai ministerului. În primul rând cei care nu erau membrii de partid. Printre aceştia mă număram şi eu! Rămas fără slujbă m-am înscris de necaz într-o grupare de răzvrătiţi. Colegi de la Ministerul Turismului, Agenţia Comturist, ITIA şi complexul hotelier Parc-Turist. Cu toţii am cerut „plecarea din ţară”. Asta se întâmpla prin 1979. După multe peripeţii, restricţii şi şicanări, prin luna ianuarie 1980 am primit mult-doritul paşaport. Am aplicat apoi pentru o viză australiană. Sa ajung la capătul pământului! Când m-am trezit cu aprobarea de viză în mâna m-am spariat! Unde să mă duc? Nu prea aveam cunoştinţe în Tara Cangurului. Ce voi face acolo? Iar părinţii? Eram singur la părinţi! Grea decizie. Până la urmă, după mai bine de şapte luni, m-am decis să plec. Nu renunţasem insă la cetăţenia romană. Posedăm un paşaport albastru. Adică de cetăţean roman stabilit în străinătate. Mi-a zis, în naivitatea mea că dacă se va face bine în România mă voi reîntoarce… Iată că au trecut 33 de ani şi tot în exil sunt. Printre străini!

 

Am făcut o escală de mai bine de un an la New York. Cu o viză turistică! Prelungită desigur. Am încercat să rămân în America dar a fost imposibil. Aveam deja, încă din România, ştampilată pe paşaport, o viză de rezindenta permanentă în Australia. Aşa că a trebuit să părăsesc cu durere în suflet Ţara Tuturor Posibilităţilor! Când am ajuns la Sydney nu mi-a plăcut de loc! (Acum îmi place! Asta rămâne între noi!!!) Era diferit de oraşul Marelui Măr (The Big Apple)! După două luni şi jumătate de la sosire am primit vestea de la tatăl meu că este bolnav şi că medicul i-a spus că nu mai are mult de trăit. Mi-am cumpărat urgent bilet de avion şi am zburat spre Europa, spre ţara de baştină, spre casă! Am ajuns la Amsterdam, unde m-am încărcat de bagage, cadouri şi alte lucruri necesare celor de acasă. Am plecat de-acolo cu trenul pe ruta Amsterdam – Episcopia Bihor, via Viena. După o zi şi o noapte de călătorie am ajuns la frontiera română. Aşteptam vameşii cu inima cât un purice. Au venit cei de la controlul paşapoartelor mai întâi.

– Băi, unde ţi-e viză de intrare în Republica Socialistă Romană? m-a întrebat un ofiţer în uniforma kaki?

– Care viza? Eu am paşaport românesc valid şi vreau să fac o vizită părinţilor mei.

Mi-a spus că nu am dreptul să intru în ţară şi că trebuie să mă reîntorc la Budapesta unde să încerc să obţin o viză de intrare de la Ambasada României de acolo. Mi-a ordonat să cobor din tren! Eu, „Nu şi nu!”. O tot dădeam cu drepturile omului, cu Declaraţia de la Helsinki, cu Carta ’77, cu libertatea de călătorie… formule învăţate în perioada de dezidenta românească din Bucureşti. Ofiţerul supărat, mi-a spus că o să intru în România când şi-o vedea el ceafa! N-a mai stat mult pe gânduri şi a scos capul pe fereastra vagonului chemând „armata” în ajutor!

– Caporal! Vino cu cei pe care îi ai în subordine şi evacuează urgent compartimentul de bagagele a acestui „domn” australian. Şi pe el desigur! Dacă se opune poţi să aplici şi forţa!.

– Da să trăiţi! a răspuns răcanul şi aşa a şi făcut. No more comments!

În cinci minute mă aflam într-o cameră a gării din Episcopia Bihor. Cu bagaje cu tot. Apoi au venit vameşii! „Ia să vedem nepoate, ce ai matale prin valize?”. Am deschis şi i-am lăsat să se uite. Au răvăşit totul! Au căutat peste tot, inclusiv prin pachetul de ţigări. Portmoneu, bani, hârtii, adrese (pe care şi le-au notat!). Unul dintre ei mi se părea că face pe şefu’. Probabil că era de la „secret service”. După vreo două ore m-au abandonat, lăsându-mă să îmi pun lucrurile la loc după vraiştea pe care o provocaseră. Apoi m-au încuiat în încăpere. Fără niciun scaun, doar cu o masă. Fără apă, fără mâncare. Mi-am petrecut toată noaptea moţăind pe valiză. Dimineaţa la ora 7:00 a venit un domn în civil. A deschis uşa, m-a privit în ochi şi mi-a zis: „Măi băiatule, vrei să intri în ţară, renunţi la paşaport. Nu renunţi, Budapesta scrie pe fruntea ta!”. Am ales varianta a doua! Budapesta şi fruntea! Eram supărat tare! Aceeaşi soldaţi m-au urcat în trenul accelerat care pleca de la Oradea la Budapesta. Fără bilet. I-am explicat, mai apoi, conductorului maghiar de ce nu am bilet. M-a lăsat în pace, zicându-mi că nu sunt singurul care a păţit aşa ceva. Peste câteva ore eram din nou la Budapesta. Am tras la un hotel în centru. În următoarea zi am ajuns primul la Ambasada Romană. Pe la şapte dimineaţa! Adresa: Thököly út nr. 72, 1146 Budapest. Biroul consular avea program cu publicul între orele 9-13. Am aşteptat mai bine de o oră, după 9:00, până să se deschidă ghişeul consular… de unde a apărut un cap cu părul creţ, brunet…

– Ce problemă aveţi? M-a întrebat acesta.

– Aş vrea o viză pentru a intra în România, i-am răspuns, plin de speranţe…

– Paşaportul vă rog!

Scot paşaportul şi i-l îmânez. Îl răsfoieşte cu mult zel, apoi se duce cu acesta într-o cameră din spate de unde revine după câteva minute bune.

– Tu n-ai dreptul să intri în România! Du-te la Sydney, la consulatul român de acolo. Ei să îţi dea viza… şi numai atunci poţi să intri…

– Dar să vedeţi… n-am ştiut! Tata e bolnav… Nu mai are mult!

– Ţi-am spus! Ce n-auzi bine!? La Sydney! Aici nu ai ce căuta…

– Vă rog frumos!

– Ieşi afară!…

Am plecat la hotel foarte necăjit. Era într-o vineri. Am dormit non-stop până duminca la prânz. Atunci am observat primele fire de păr alb ivite pe la tâmple. Am simţit că s-a rupt ceva în mine. Că nu mai eram tânăr… cu toate că aveam doar 35 de ani!

 

Luni dimineaţă am luat din nou drumul Ambasadei Române din Budapesta. Thököly út nr. 72. Aceaşi întârziere la deschiderea ghişeului consular. Acelaşi cap brunet, creţ şi răutăcios:

– Iar ai venit mă…!? Ieşi afară!

– Vă rog frumos să mă primiţi… Vă rog! Vă implor!

– Măi, dacă nu ieşi afară într-un minut chem paza de la poarta să te scoată pe brânci! ’nţeles? Uşcheala!

Am plecat din nou necăjit. Marţi dimineaţa la orele 9:00 eram din nou la datorie! Insistent! Flăcăul brunet cu părul creţ, rău-rău, negru de supărare, făcea spume la uşa ghişeului. I-am spus că nu plec! Punct! Vreau viză de intrare în ţara al cărui cetăţean sunt sau să vorbesc cu domnul ambasador.

– Tovarăşul ambasador, Victor Bolojan, nu are timp să vorbească cu o jigodie ca tine! Ieşi afară!

 

Pe Victor Bolojan, îl ştiam vag din Oradea. Era tatăl colegei mele de liceu, Victa Bolojan. A doua zi m-am prezentat direct la uşa ambasadei şi am cerut să vorbesc cu domnul ambasador. Fără niciun succes! Cerberii de la intrare, după ce mi-au văzut paşaportul, mi-au spus că „to’aşul” nu este în Ungaria… cu toate că mai târziu am văzut ieşind de-acolo o maşină neagră cu numere de CD, iar pe bancheta din spate un domn care semăna leit cu tatăl Victei! Aşa că, fără succes, am rămas în continuare pe post de bătător tot pe la uşile ghişeului consular. Timp de 50 de zile. Timp în care mi s-au terminat fondurile băneşti, iar perciunii mi s-au albit de tot. Dar sunt convins că i-am scos şi consulului un smoc de păr alb. Numele acestuia, însă, nu l-am aflat niciodată! Nici până în ziua de azi. Cu toate că am încercat! Se zice că era tot de prin Oradea de loc!

 

Desigur că după câteva zile de stat la hotel… al cărui tarif mă cam seca la buzunare, am încercat să fac economii şi m-am mutat la o „IBUSZ szoba”, o cameră cu chirie tip ONT la noi, situată pe lângă Gară de Vest (Nyugati PU). O perioadă sumbră din viaţa mea, pe care mi-o reamintesc cu durere în suflet, ori de câte ori trec prin Ungaria. După 50 de zile, de chin, am renunţat la lupta cu consulul şi m-am reîntors în Australia. Abia sosit, în ziua următoare, m-am prezentat la uşa consulatului român din Sydney. Consulul de pe atunci, domnul Nicolae Cristache m-a primit zâmbitor. Cred că ştia el ce trebuie să ştie! Mi-a spus foarte prietenos:

– Nu e nicio problemă cu intrarea dumitale în România. Îţi dau viza chiar acum… dar să nu faci cumva vreo prostie. Să nu cumva să vorbeşti ce nu trebuie…

– Acum nu mai am bani… pentru bilete de avion!

– Du-te la muncă şi când faci banii vino să îţi dau viza!

Peste câteva luni a murit tata. Îmi părea aşa de rău că nu am putut să-l mai văd odată! Peste puţin timp am făcut rost de banii de drum şi m-am prezentat la consului Cristache.

– Trebuie să cer o viză nouă de la Bucureşti!

– M-aţi spus că am deja aprobarea de viză pentru a intra în România.

– Aşa a fost atunci… Dar aceea a expirat. Acum trebuie cerută o viză nouă…

Am mai aşteptat 4 luni după care mi-a sosit viza mult dorită. Am ajuns acasă la Oradea cu inima strânsă. Pe peronul gării m-a întâmpinat o femeie plânsă, îmbătrânită, îmbrăcată în doliu. Era mama!

 

*

O voce mă trezeşte din somn: „Vă rog să îmi daţi paşapoarte sau cărţile de identitate! În curând vom ajunge la punctul de trecere a frontierei cu România!”. Era vocea şoferului de pe microbuzul companiei Rotexim. Mă trezesc de-a binelea! Simt o foame de zile mari în stomac! Nu am avut timp să mănânc nimic de la breakfastul cu chiflă din avion. Afară toarnă cu găleata şi este foarte frig pentru o asemenea perioadă a anulul. Suntem la început de septembrie. Altădată mai puteai merge la plajă… acum ploua şi bate vântul. Frig. Tare frig! Trecem frontiera fără probleme. Şi pe cea maghiara şi pe cea română. Alte vremuri! Peste o jumătate de oră şoferul mă lasa în faţa fostei case… a părinţilor mei! Nu mă aştepta nicunul din ei! Sunt de mult plecaţi pe alte tărâmuri… Dar mă aştepta tanti Anuţa! O doamnă care are grijă de casa mea. Sun la interfon, răspunde tăntica: „Vai de când te aştept, s-au răcit şi plăcintele deja!” Intru în curte şi apoi în casă. Mi se pare totul mai mic, mai vechi, mai bătrân… inclusiv tanti Anuţa! Este dată de 9 septembrie, luni, orele 17:40. Călătorisem până aici timp de 60 de ore. Desigur cu o escală de o zi la Singapore. Hapciu! Strănut la fel ca Eki finlandezul! M-oi fi pricopsit şi eu cu virusul kokkolian! Ceasul rău… Hapciu…

———————————————-

 (VA URMA)

 

Genţigrame

Posted by Gabriela Petcu On January - 14 - 2014

Gabriela Gentiana GrozaGabriela Gențiana GROZA

 

 

1.Nevastă înţelegătoare

 

Pe bărbat l-a-cărunţit

Cu limbaju-i ascuţit,

Dar promite că se schimbă,

După…un transplant de limbă!

 

 

2. Politician care schimbă partidele

 

Când scaune goale îşi lasă,

Partide schimbând din orgoliu,

Mai cade şi dânsul în plasă,

….Şi-aşa se trezeşte-n fotoliu!

 

 

3.Declaraţie după o încăierare

 

De-njurat eu n-am habar,

Doar sunt om cuminte,

Îl pupai la un pahar,

…De-i sări un dinte!

 

 

4. Memorie la vârsta a treia

 

Eu, cu ţinerea de minte,

Bine stau, de bună seamă,

Chiar mai bine ca –nainte,

Am uitat doar…cum mă cheamă!

 

 

5.Pescarului norocos

 

Ştiam c-aşteaptă într-adins

Urarea:,,să ai fir întins!’’

Şi chiar i se-mplini cuvântul,

E firu-ntins…că bate vântul!

 

 

Genţiana Groza

NOI APARIŢII LITERARE LA EDITURA ARMONII CULTURALE – IANUARIE 2014

Posted by Gabriela Petcu On January - 11 - 2014

AC-IAN2014-wbCOLECŢIA LIRIK

 

PATRIA INIMII MELE – ambasador IONEL ILIE (BUCUREŞTI)

 

Dincolo de lumi, ţinuturi îndepărtate sau intime, o altă valenţă sensibilă a vieţii – Copilăria – revine ca laitmotiv în scrierile poetului vrâncean (prin naştere), accentuându-se nevoia copilăriei fericite pe tărâmul de basm, străbătută (însă) de zborurile terifiante ale păsării cu clonţ de fier (războiul), o nedreptate făcută umanităţii în toate perioadele istoriei, ce a curmat vise şi a gonit mult prea devreme îngerii Pământului către cer: Vreau înapoi copilăria,/ Furată de război şi sărăcie,/ Aş vrea din nou ca bucuria/ Să intre în casă pe vecie. (Vreau înapoi copilăria).

 

Un război nedrept, care, fără voia noastră, devine parte a istoriei naţionale. Recursul la istoria abundând în figuri ilustre, războinici fără de teamă, voievozi înrudiţi cu divinitatea, denotă patriotismul lui Ionel ILIE, explicabilă, dacă privim retrospectiv activitatea diplomatului de carieră, cunoscător al altor tărâmuri, dar rămas fidel inconfundabilelor meleaguri mioritice: Din Cer Zamolxe ocroteşte/ Pământul Daciei străbune,/ Cu glas de tunet porunceşte:/ AURUL e pentru Voi, nu pentru Soare-Apune! (Aurul dacilor).

 

Fiorul dulce al rădăcinilor, vibraţia pentru tot ceea ce se referă la Patria inimii sale, excursul prin istorie, îndemnurile de revitalizare morală şi spirituală, trezirea din starea de „somn al raţiunii”, toate aceste dileme din poezia lui Ionel ILIE, fac din prezenta lucrare un început timid, dar promiţător, care va câştiga cu timpul expresivitate şi pondere valorică.  (Gheorghe A. STROIA – Membru corespondent ARA)

 

 

COLECŢIA DIPLOMAT – Inaugurată 2014

 

Dr. ec. GHEORGHE RUSU (BUCUREŞTI) – VÂNZAREA PRODUSELOR ROMÂNEŞTI ÎN JURUL LUMII: Vol. I – JAPONIA

 

Departe de a aborda doar tematica ”rigidă”, dedicată aspectelor legate de schimburile economice şi comerciale dintre România şi alte ţări, VÂNZAREA PRODUSELOR ROMÂNEŞTI ÎN JURUL LUMII – Vol. I (JAPONIA) este o realizare complexă, generatoare  a unui puternic impact emoţional, lucrare (de ce nu…) cu valenţe literare, epice, în speţă. Printre multiplele expoziţii prezentate, târguri comerciale în care mărfurile româneşti – odinioară de super-calitate  – ispiteau oamenii de afaceri japonezi, dr. ec. Gheorghe Rusu, ca şef al misiunii diplomatice comerciale a României în Japonia prezintă cu francheţe dar şi conciziune, cu real talent narativ,schimburile de experienţă dintre oamenii de afaceri români şi cei japonezi, punctând elementele esenţiale necesare ale modului de a gândi şi de a acţiona corect, în scopul consolidării bazelor unei afaceri de succes în Ţara Soarelui Răsare.

 

Printre ritualuri sacru-profane, personaje nobile (cu reverenţă pentru Familia Imperială), dr. Gheorghe Rusu transformă lucrarea sa într-o întreprindere de mare actualitate şi o deosebită aplicabilitate. Între paginile acestei cărţi se regăsesc aspecte geografice, economice, sociale, politice, culturale ale Japoniei, surprinse cu pertinenţă şi atenţie sporită asupra detaliilor, aşa după cum o poate face doar un veritabil diplomat de carieră. Nici nu se poate pune la îndoială utilitatea acestei lucrări, ce s-ar dovedi benefică atât variilor niveluri de învăţământ (preuniversitar sau chiar superior), cât şi oamenilor riguroşi cu propria cultură generală.

 

Însuşi autorul, aflându-se în dubla ipostază de ”trăitor” dar şi de narator al celor petrecute, devine nostalgic, rememorând evenimentele ce se succed cu rapiditate,  prezentând Japonia ca pe o minune (ce este) în economia mondială a prezentului, un miracol ce a fost posibil doar printr-o severă disciplină, voinţă de fier, hărnicie şi devotament,  studiu aprofundat şi o acerbă dorinţă de reinventare, atribute ce fac din milenara dar moderna ”înfăţişare” a Japoniei, un exemplu demn de urmat pentru oricare dintre statele lumii.

 

De o îmbucurătoare evidenţă la dr. Gheorghe Rusu sunt: bucuria scrisului, buna-dispoziţie pe care o induce, capacitatea de a-şi surprinde lectorul cu aspecte, nu de puţine ori inedite, de a aduce mai aproape – prin limbajul său simplu, nuanţat, în tonuri calde – de conştiinţa omului modern, forţa uneia dintre super-puterile economice ale lumii şi de a ilustra, în acelaşi timp, profesionalismul, inteligenţa şi creativitatea oamenilor de afaceri români, militând (indirect) întru continuarea şi dezvoltarea relaţiilor economice de succes, atât în prezent, cât şi în viitor. Finalizând parcurgerea unei astfel de cărţi, fie doar şi pentru îmbogăţirea propriului patrimoniu cultural-economic, lectorul va putea afirma cu certitudine: Iubesc ROMÂNIA… Admir JAPONIA! (Gheorghe A. STROIA – Membru corespondent ARA)

 

Dr. ec. GHEORGHE RUSU (BUCUREŞTI) – VÂNZAREA PRODUSELOR ROMÂNEŞTI ÎN JURUL LUMII: Vol. II – ALTE STATE ALE LUMII (Australia, Israel, 4 Ţări Arabe din Orientul Mijlociu, 4 Ţări din Asia de Sud şi 5 Ţări din Uniunea Europeană)

 

VÂNZAREA PRODUSELOR ROMÂNEŞTI – Vol. II (ALTE STATE ALE LUMII) – fără a aborda in stricto senso tematica ”insipidă” a aspectelor legate de schimburile economice dintre România şi statele mapamondului – se dovedeşte a fi o realizare de excepţie, având asupra lectorului un puternic impact emoţional-cognitiv. Pe lângă aspectele de specialitate prezentate (multiplele analize de tip sintetico-economico-matematic), lucrarea are evidente valenţe literare. Sunt inventariate prin documente, înscrisuri ori documente oficiale, şi însoţite de o galerie foto extrem de convingătoare, o multitudine de expoziţii şi târguri comerciale internaţionale, la care autorul participa în calitate de şef al delegaţiei economice a României, evenimente la care mărfurile româneşti (indiferent de tipul lor – agrar sau industrial) atrăgeau, prin calitate şi competitivitate, oamenii de afaceri din toată lumea. Sunt prezente, în diversitatea lor etnică, socială, economică, culturală, ţări de pe trei continente: Asia, Australia, Europa (ţări din Uniunea Europeană). Procesul de investigare, analiză şi concluzionare este sinergic, abil, condescendent, un proces întreprins cu pertinenţă şi atenţie sporită asupra detaliilor, aşa după cum o poate face doar veritabilul diplomat de carieră. Structurată pe mai multe paliere de acces, multitudinea de informaţii fiind copleşitoare, lucrarea poate fi încadrată în categoria celor de tip ”mică-enciclopedie”. Sursele de documentare, comentate în notele de subsol şi enumerate în finalul lucrării, sporesc concreteţea acesteia. Gradul de utilitate al cărţii  este destul de mare, putând fi abordată ca sursă de documentare în realizarea altor lucrări ştiinţifice, ca material de studiu pentru ”educabilii” de pe diferite niveluri de învăţământ (preuniversitar sau superior), cât şi de însetatul de informaţie de foarte bună calitate.

 

Evenimentele sunt prezentate din dublă perspectivă, autorul fiind narator, dar şi actor implicat direct în derularea acestora. Poate, de aici, şi doza de inevitabilă nostalgie din notele fin inserate în textele cărţii, raportată la axele temporale considerate. Surprind în pasajele cărţii evenimentele referitoare la îndepărtata Australie (ţara – continent de la antipozi), miraculosul Israel (leagănul creştinismului), ţările arabe din Orientul Mijlociu, ţările din Asia de Sud – state ale căror economii au devenit referinţe la nivel mondial.

 

Aşa după cum s-a mai subliniat şi în precedentul volum, dedicat Japoniei, printre elementele esenţiale ce definesc profilul de diplomat, dar care confirmă şi curajul de ”autor” al dr. Gheorghe Rusu se regăsesc: acurateţea scrisului, bucuria trăirii, capacitatea de a-şi surprinde lectorul cu aspecte inedite, limbajul inteligibil, facilitatea cu care întreprinde salturile între planurile expunerii. Se poate spune că o astfel de lucrare nu este o iluzie, ci o certitudine şi că prin ea transpare speranţa autorului de revigorare morală, spirituală şi, de ce nu, economică, a României şi, implicit, continuarea (în prezent) şi dezvoltarea (în viitor) a relaţiilor economice de succes, cu toate statele lumii. Fără a se dori o pledoarie pentru excelenţă, cartea este în primul rând un îndemn la simplitate, cunoaştere, adevăr, prietenie şi, nu în ultimul rând, la recapacitarea propriilor resurse, întru propăşirea şi dobândirea bunăstării mult-dorite. Parafrazând o veche protază legată de valoarea unei scrieri, se poate spune: Carte, plină de învăţăminte, cinste cui te-a scris! (Gheorghe A. STROIA – Membru corespondent ARA)

 

Aşteptăm autorii interesaţi să ne contacteze, pe adresa editurii, sau pe pagina web, la următoarele date de contact: Editura ARMONII CULTURALE, Str. Siret, bloc 28, ap. 30, Adjud, jud. Vrancea, fix: 0374-064.594, mobil: 0741-078.627, e-mail: geocosynus@gmail.com, web: www.armoniiculturale.ro/editura

 

ARMONII CULTURALE – ÎNCĂ UN VIS ÎMPLINIT!

 

În curând la Editura Armonii Culturale… Trandafir Sâmpetru (Brăila), Ioana Voicilă Dobre (Bucureşti), Vasile Bele (Baia Mare), Emanoil Toma (Ploieşti), Mihaela Gudană (Tecuci), Traian Bădulescu Suteanu (Bucureşti)… şi multe alte noi apariţii editoriale!

————————————–

Gheorghe A. STROIA

Editor

Armonii Culturale

ianuarie 2014

POEMELE NOULUI AN (1) – IUBIRI DISCRETE

Posted by Gabriela Petcu On January - 11 - 2014

PETROVAI-George3-X-wbGeorge PETROVAI

 

CONGRESUL NECUVINTELOR

 

De congrese-avurăm parte

înainte cu toptanul –

iară azi, cu altă soarte,

congreseşte cam tot omul…

 

Deci, văzând c-aşa-i fasonul,

care  demos mi se cheamă

când din kratos vine tonul

spre democraţia-mamă,

 

necuvintele sunară

întrunirea în congres –

în doi timpi se adunară

şi aflară ce-i de dres,

 

când raportul fu citit

de alesul preşedinte:

“Vrem, le spuse el stârnit,

să nu fie ca-nainte.

 

Altă lume să durăm,

ce nelume să se cheme

– după chipul ce-l avem –

şi-unde omul fi-va vierme!”

 

Când elanul se mai stinse

şi ei toţi se aşezară,

mulţumiţi că se atinse

unanimul de-altă oară,

 

un sfrijit luă cuvântul

– neica nimeni în congres –

şi le spuse: “Sunt cu totul

uluit de-acest demers.

 

Ce vreţi voi? O altă lume

să rimeze-n necuvinte?

O avem cu vechiul nume

şi cu oameni fără minte!”

 

Făr-a fi aplaudat,

vorbitorul a pus punctul

şi la ţanc a demonstrat

că-s neoameni în tot locul…

 

 

VENI-VA ZI !

 

Când soarele s-a stins pe cer

pentru acei ce temniţa-nfundară,

părea că-n lumea asta pier

doar netovarăşi goi pe dinafară.

 

Şi braţul bolşevismului-narmat

păzea-nchisori secrete cât o ţară,

ca nici un plâns tăcut şi sugrumat

să nu se furişeze înafară.

 

După detenţii maraton

de ani şi ani cu zeghea-n spate,

doar firile oţel-beton

se mai nutreau cu
libertate

 

şi-n grele clipe când la “neagra”,

şi timp şi spaţiu se poci,

doar inima în piept striga:

„Veni-va zi! Veni-va zi!”

 

 

URĂRI DE NOUL AN

 

Sfârşit e anul şi îmi pare

că ne-a tratat ca pe duşmani –

deşi ni-i datoria mare,

urez un sincer “La mulţi ani”!

 

N-avem motive să ne-ncredem

că-n noul an n-om fi sărmani –

cu toate astea-n legi prevedem

belşug în case pe mulţi ani.

 

Ne-am oploşit în Europa

cu cete de milogi ţigani

şi nu ne-a deranjat sincopa

cu romi pribegi şi fără bani.

 

Dar cum pe lume se plăteşte

tot răul scurs din bădărani,

românilor li se acreşte

cu descendenţa din romani…

 

Suntem ce-am fost, ba chiar mai mult:

popor statornic de ţărani,

ce îşi doresc ca mai demult

comori în suflet şi mulţi ani.

 

Atâta doar că-n aste vremuri

schimbară plac-ai noşti faliţi,

încât urez printre îndemnuri:

Voi iar ţărani şi-n bani să fiţi!

 

 

DESTUL !

 

Destul ne-am chinuit şi-am plâns

când cizmele la uşi băteau,

iar groaza nefiind de-ajuns,

ai nopţii oameni scotoceau

pe sub podele

şi saltele,

cu-n animalic zel nestins.

 

Şi-apoi în dube azvârleau

de-a valma trupuri şi boccele

şi prea puţin se sinchiseau

c-acei baloţi sunt ei sau ele,

când îi băteau

şi-i suduiau,

căci ei cei tari destinu-ntruchipau.

 

Destul mai plângem şi acum,

când ţara-ntreagă-i o ruină

şi visele ni-s toate scrum,

iar pomul vieţii din grădină

s-a pricăjit

şi ofilit

în greu miros de vraişte şi fum.

 

Destul! v-o zicem noi cei mulţi,

vouă ce mulgeţi astă ţară –

ne-am săturat de falşii culţi,

fardaţi cu şarm pe dinafară,

dar fără jenă

alogenă,

căci sunt ciocoi cu firi de şuţi.

 

 

BALADA EUROCIOBANULUI

 

S-au lenevit ciobanii noştri

şi oile s-au boierit,

de când prin legi îi obligară

să progreseze-n oierit.

 

La şcoli ciobanii fură daţi,

iar oile la reciclări,

ca să priceapă ce-i vital

în biodiversificări.

 

Şi ce de lucruri învăţară,

fără de care stâna-i seacă:

cum oilor să le vorbească

în limbi străine câte-oleacă!

 

Doar astfel ei pot să probeze

că sunt ciobani continentali,

când în discuţii cu străinii

îi vor întrece pe batali…

 

Cu diploma de specialist

în păstorit şi alte cele,

precum e boala-ntre români

la pungăşii şi la belele,

 

oierului i se acreşte

cu gubă, bâtă şi cu straiţă,

să cânte-n fluier, ori să facă

mereu aceeaşi transhumanţă,

 

ce-i imprimată mioritic

în românescul fel de-a fi –

o milenară împăcare

cu trebuinţa de-a muri…

 

Aşa că eurociobanul

– sătul de-atâta poezie –

se dovedeşte om pragmatic

când doar prezentul vrea să-l ştie.

 

La ce i-ar folosi trecutul

cu rătăciri şi ascunzişuri?!

Azi bani de ai, le ai pe toate

şi nu-ţi dai duhul prin desişuri…

 

 

BALADA PARLAMENTARULUI

 

M-aţi condamnat la Parlament

cu votul vostru-n băşcălie

şi vă simţiţi cam ofensaţi

de lozul din democraţie.

 

Nu-i cazul, zic, să fiţi frustraţi

şi firul să-l crăpaţi în patru –

suntem popor folclorizat,

unde isteţu-i musai hâtru.

 

Ce vă rămâne de făcut

de mă-ntrebaţi, vă spun îndată:

Mult haz să faceţi de necaz,

c-atunci îi lesne viaţa toată!…

 

N-am datorii la nimenea,

nici angajări primejdioase,

deci liber sunt şi-ndependent

să ling caimacul de pe oase.

 

De fapt, e cazul să o spun

cum că-n politică-i prostie

să te declari independent

când flerul la unire-mbie.

 

Cu-atât mai abitir în criză,

parlamentarul e dator

să-şi demonstreze sie însuşi

că-i demn de clanul zis popor.

 

Adept al cumpătării sunt

şi-oi fi întreaga mea viaţă –

să nu te-nfigi la caşcaval,

e ne-ncetata mea povaţă,

 

ci să ciupeşti doar puţintel

sub ochiul legii somnolente,

şi nimeni nu te va lua

la întrebări prea insistente!

 

Faţada bine machiată

fiind un vrednic emisar,

n-am teamă că-ntr-un nou mandat

n-oi fi un bun parlamentar.

 

 

BALADA BOSCHETARULUI

 

Cum fii suntem ai sorţii oarbe

şi voia noastră-i doar părere,

din faş-am fost menit stăpân

peste speranţele mizere.

 

Olatul nostru-i necuprins

prin parcuri, beciuri şi canale,

unde doar lipsa preamărim

ca demni supuşi ai vrerii sale.

 

Avem mândria s-aparţinem

unei fraterne obşti unite,

ca-n creştinismul de-nceputuri,

în care ferm erau ţintite

 

supreme-nfăptuiri umane,

precum iubirea slobodă, egală,

ori preafrumosul ajutor

dat neputinţei fără fală.

 

Aşa şi noi ne ducem traiul

cu contribuţii voluntare

în jeg, păduchi şi toate cele

ce-s părţi din vieţile amare…

 

Desigur, nu-s doar bucurii

în lumea asta prost făcută,

chiar dacă-n vis suim la cer

şi-o desluşim cât e de slută.

 

Fiind deci viaţa curviştină

cu fericirea omului,

nu strică dacă-i pedepsită

prin sila boschetarului.

 

Atâta doar că în binomul

format din om şi din viaţă,

pedeapsa omului revine

când se transformă în paiaţă.

—————————————

George PETROVAI

Sighetu Marmaţiei

decembrie 2013

 

POEME NEWYORKEZE (1)

Posted by Gabriela Petcu On January - 11 - 2014

CIUCA-Virgil-2-WBVirgil CIUCĂ

 

NU VREAU

 

Nu vreau religii ipocrite

Nu vreau biserici trădătoare

Credinţele sunt rânduite

Să ne ţină în închisoare

Detest puteri imperiale

Ce-şi împart bogăţia lumii

Invoc revolte proletare

Să spânzure pe toţi nebunii

Ne vreau drapelul libertăţii

Să fi e călcat în picioare

De hoardele dezlănţuite

Ce poartă haine militare

Nu vreau guverne globaliste

Ce ne conduc fără onoare

Detest ţările anarhiste

Ce-au fost născute din teroare

 

 

URAGANUL SANDY

 

Vine uraganul – zgomot de şenile

Arborii pădurii se zbat în neştire

Negurile nopţii ţipă şi recheamă

Pasărea furtunii orfană de mamă

Cerul nu se vede, nu se văd nici nori,

Uraganul Sandy e la trecători

Nicio vietate nu ar îndrăzni

Să-l privească-n faţă, mai bine-ar muri!

Urlete lugubre aleargă-n galop

Toată lumea crede că-i “noul potop”

Pus-a stăpânire pe-un pământ pierdut

Uraganul Sandy, cum s-a şi văzut

În scurte reprize zgomotul apune,

Dar e prematur pentru o minune

A fost un răgaz – câteva minute!

Căci iar se aud urletele slute

Picurii de ploaie cad către pământ

Nici mierla, nici cucul nu au crezământ

Uraganul trece peste noaptea lungă

Pădurea se zbate neagră şi tălângă

Dau năvală neguri în burgul pustiu

Uraganul vine ca argintul viu

Aripi din dezastre, ghiare de oţel

Ţipă şi se zbate Sandy cel tembel.

 

*

Vântu-mi trece rece pe şira spinării

Rechemând din neguri supliciul durerii.

Rămân împietrit, nu am chef să plec

Vreau să ştiu ce face Sandy cel zevzec

Perdele de ploaie spală orizontul,

Sandy îngrozise întreg mapamondul.

Monstrul de poveste a pierit în noapte

Şi lasă în urmă poteci dezolate.

 

 

MAREA ZBUCIUMATĂ

 

Năvăleşte marea pe cheiul de piatră

Pasărea furtunii ţipă disperată

Hula îndrăcită cheamă pescăruşii

Pe cerul ca plumbul zburdă spiriduşii

Spumegă anarhic valuri înnegrite

La glasul stihiei nezăgăzuite

Neguri ca de moarte acoperă malul

Vântul devastează întreg litoralul

Marea zbuciumată loveşte cu sârg

Maluri părăsite de întregul burg

Nourii coboară înghiţiţi de ape

A venit potopul, adio agape!

Ascunse în grinduri vietăţi de ceară

În zadar se roagă soarelui s-apară

Nimeni nu cunoaşte ce gândeşte Sfântul

Căci s-au luat la harţă cerul cu pământul.

 

 

AŞTEPT ZÂNA MĂRILOR

 

Aştept la hotar de ape să văd zâna mărilor

Poate va veni pe valuri din cuprinsul zărilor

De un veac aştept s-apară din adâncul depărtării

Zâna viselor ce-n noapte strigă la poarta uitării

Admir la margini de lume zborul pescăruşilor

Urmărind din înălţime jocul spiriduşilor

Ce se-amestecă-n tăcere în noianul de himere

Născute din nostalgia dorinţelor efemere.

Spuma valului brodează pe hotare de nisip

Gândul trimis în adâncuri pentru zâna fără chip

Hula veşnic ne-mpăcată se revoltă din neant

Vrând s-acopere pământul cu un val halucinant.

 

*

Când la ţărmuri acostează vânătorii de comori

Uragane ucigaşe scăpate din închisori

Aleargă înnebunite pe-ntinderi de-aşezământ

Distrugând totul în cale pe ocean şi pe pământ

 

 

VALURI ŞI GÂNDURI

 

Visurile vieţii au încremenit

Gânduri efemere au înnebunit

Ţipă în neştire pasărea albastră

Refuzând exilul şi viaţa sihastră.

Trezite în noapte, în veac aberant,

Amintiri bizare revin din neant

Încercând grăbite să-şi găsească locul

În vâltoarea vremii ce-şi cată sorocul

Valuri de revoltă născute din gânduri

Se adună-n grabă şi formează cârduri

Lumea se frământă pentru libertate

Când pământul geme de hâde păcate.

 

 

NOSTALGII

 

Rotunjesc din priviri forme imaginare

Extaziat gust din simţurile fierbinţi

Mă bucur să beau din pocal elixirul

Savurându-l repetat cu voluptate

Să uit de trecut şi de eternitate

Cu palmele căuş încălzesc pocalul

Închid ochii şi mă cufund în tăcere

Ascult bătăile sacadate de inimi

Care-mi vor umple zilele cu linişte

Şi o sublimă evadare din restrişte

Călătorind ades spre Soare-Apune

Năvălesc nostalgic amintirile

Revenind, la chemare, în locuri natale

Aleg şampania să-mi umple pocalul

Golindu-l, fericit, îmi închei ritualul.

 

*

La trecerea nemiloasă a timpului

Contemplu tăcut răsărit şi apus

Omagiu pios pentru cuvântul nespus

Mai scriu o carte, mai ascult o povaţă

La trecut adaug sorbituri de viaţă

 

 

DESTIN DE TOAMNĂ

 

Privesc jocul de culori al toamnei pustii

De speranţe şi vise

Printre arbori rătăcesc fantome stranii

La tăcere proscrise.

Anotimpul plin de nostalgii şi tristeţi

Preludiul noului an

A decis să salveze din noianul de vieţi

Doar pe un zeu pământean –

Pe nenăscutul oştean

 

 

NEBUNIA TOAMNEI

 

Invadate de culori nebune

Câmpurile par chilimuri scumpe,

Ascultând de legile minune

Sărbătoarea toamnelor irumpe.

Nefi resc tronează galbenul aprins

Cadru ireal de lumini şi fl ori,

Curcubeie vii pare că au nins

Întregind tabloul care-ţi dă fi ori.

Concertează coruri nevăzute

În decorul pregătit de Zână –

Partituri de nimeni cunoscute

Pentru toamna care e stăpână

Radiază cerul aer festival

Frunzele au toate nuanţe de vis

Gâzele-s pornite în dans nupţial

Războiu-ntre îngeri a fost interzis

 

 

ZVON DE PRIMĂVARĂ

 

Se trezeşte mapamondul dintr-o lungă hibernare,

Un zefir dictează versul odelor nemuritoare.

Tânără şi solitară într-o zi de primăvară,

Muza scrierilor mele a luat chipul de fecioară.

Ea m-aşteaptă în pădure lângă brazii de argint,

Eu grăbit îi ies în cale s-o dezmierd şi s-o alint,

Dar cochetă, capricioasă, dispare şi n-o revăd

Şi mâhnit mă-ntorc din cale temător ca de prăpăd.

Am noroc, din întâmplare, întâlnesc o pământeană,

Părul blond, braţele goale sub hlamida-i diafană,

Mlădioasă şi senină cu mişcări de balerină,

Sâni rotunzi, o faţă fi nă şi privirea de regină.

Creionam cu-nfrigurare planuri să-i ofer o fl oare

Ea timidă şi confuză mă privea din depărtare.

Copleşit, aveam motive, mă gândeam c-aş vrea amor,

Dar în zi de primăvară orice vis e trecător

Clopotul singurătăţii m-a trezit din reverie

Căci vedeam cu ochii minţii pământene peste mie!

 

 

AŞTEPTÂND PRIMĂVARA

 

Au răsărit fără veste ghiocei de-un alb aprins

Bate vânt de primăvară peste-un crâng fără cuprins

Soarele încremenit nici nu arde, nici nu-ngheaţă

La-ntâmplare-au apărut smocurile de verdeaţă

Insistent ciocănitoarea bate-n uşile din pomi

Să trezească din visare milioanele de gnomi.

Cum vremea e capricioasă, la începutul lui april,

Gerul rece nu-mi dă pace să compun un vodevil.

Fără veste, din seninuri, s-a lăsat un ger uscat

Chiar pornit pe poezie nu-mi mai arde de urat

S-a schimbat legea naturii, nu-i toamnă, nici primăvară

Acum au rămas pe Terra doar o iarnă şi o vară!

 

 

E VREMEA

 

E vremea judecăţii vieţii făr’ de moarte

E vremea renunţării la dorinţe deşarte

E vremea renegării credinţelor obscene

E vremea contemplării vieţii pământene

E vremea să impunem legea egalităţii

Să condamnăm la moarte adepţii nedreptăţii

E vremea renunţării la forţă şi războaie

E vremea să stârpim lupii în piei de oaie

E vremea condamnării tiranilor netrebnici

E vremea judecării armatelor de clerici

E vremea ca mulţimea să ştie adevărul

E vremea să afl ăm cât ţine efemerul

 

 

E TIMPUL

 

E timpul expulzării celor ce ne-au trădat

E timpul judecării celor ce-au plagiat

E timpul reciclării a celor repetenţi

E timpul să conducă doar cei mai înţelepţi.

E timpul oameni buni să ne-ngrijim de ţară

E timpul fi nanţării armatei să nu piară

E timpul să ne strângem sub steagul strămoşesc

E timpul re-ntregirii neamului românesc.

 

 

TIMPUL

 

Demon fără scrupul, demon fără milă

Timpul irosit nu se mai întoarce

Cum suntem păpuşi în lumea ostilă

Pe ogorul vieţii sufletul ni-l stoarce

Jalonând cărarea spre eternitate

Timpul insistent face şi desface

Fără să regrete, fără pietate

Ne mănâncă viaţa tăcut şi tenace.

Timpul implacabil nu îşi schimbă mersul

Nici nu-l preocupă cine-a dispărut

Cum el patronează întreg universal

Cât vom fi în viaţă îi plătim tribut.

 

 

NOCTURNĂ

 

Trece-ngândurat

Pe-un petec de cer

De ani apostat

Astrul efemer.

Gânduri răzleţite

Vise izolate

Se pierd insolite

În eternitate

Tăceri şi himere

Renasc amintiri

În vremi austere

Rechemând iubiri

Vechile ispite

Rostite-n blestem

Deşi inedite

Rareori le chem

În noaptea târzie

Pierdut în pustiu

Devin o stafie

Cu sufl etul viu

Sună în neant

Implorând speranţă

Tare dezolant

Sfânta ambulanţă

Porumbelul păcii

Cade sângerând,

L-au cerut escrocii

Ucis la pământ.

Pe cărări celeste

Trece la amurg

Astrul de poveste

Ca un demiurg

 

 

LUMINA DIN SUFLET

 

M-am acoperit cu întuneric

Poate-oi găsi lumină în sufl et

Dar dispăruse limanul feeric

Fără urme şi speranţe în cuget

Nefi resc, şi plăcerea-i o farsă

Când tot ce-ţi doreşti se cere plătit

Chiar şi încrederea oarbă e arsă

În castelul de vis cu trudă clădit

Alergând după Fata Morgana

În trecutul de scrum şi cenuşă

Bulversaţi desluşim cum Satana

Ne-a legat de picioare cătuşă!

 

 

AJUNS ACASĂ

 

Când am ajuns acasă lumina era stinsă

Mă aştepta la poartă o candelă aprinsă

Miros de-nmormântare trona-n uliţa mare

Mă aşteptau în negru zeci de admiratoare

Nebunul din comună striga la primărie

Că nu mai au la şcoală cerneală şi hârtie

Arar un trecător venea cu-o lumânare

Jelea din toţi rărunchii un grup de bocitoare.

Când am ajuns acasă uşa era-ncuiată

Şi apa din fântână demult era secată

Pe uliţa pustie eu păream o stafie

Din crânguri dispăruse cântul de ciocârlie

 

 

BLESTEMUL SINGURĂTĂŢII

 

Convieţuind cu singurătatea

Îi ascult poveştile despre viaţă,

În vreme ce mediocritatea

Ne-a vândut chiar şi trecutul la Piaţă.

De ani buni suportăm sărăcia

Bulversaţi de confruntări inumane,

Cum de a învăţat veşnicia

Să se-mbrace în culori diafane?

Căzută din cer liniştea doare,

S-aşterne tăcerea peste morminte

Fără rost mă întreb de ce oare

Tăcerea a rămas fără cuvinte

Se-ntunecă şi cerul de spaimă,

Doare şi pacea impusă de bombe,

Agresorii rămân fără faimă

Când nici pentru cei morţi nu mai sunt tombe.

Pe câmpuri bântuite de ură

Înfruntă singurătatea destinul.

La ce bun pământeana arvună

Când lovitura ne-a dat-o divinul?

 

 

MEMORABILA TĂCERE

 

Memorabila tăcere din imperiul celor surzi

Umple cupa de plăcere la festinul celor cruzi

Întunericul de smoală din regatul celor răi

Protejează nebunia armatelor de călăi

Fulgerele orbitoare izvorâte din genuni

Par petreceri nucleare sfi nţite prin rugăciuni.

Muzica ameţitoare generată de comete

Însoţeşte universuri născătoare de planete

Focul rece de pe bolta universului tăcut

Aminteşte de supliciul idealului pierdut

Liniştea de-nmormântare din ţinutul fără glas

Însoţeşte cu sfi ală drumul meu către Parnas.

Lava de rocă fi erbinte care ameninţă Terra –

Semnalul neiertător ce prefigurează Era.

—————————————————–

Virgil CIUCĂ

Flushing, New York, SUA

2012-2014

 

—————————————-

CIUCĂ Virgiliu, poet şi scriitor român. Membru al Ligii Scriitorilor din România (Filiala Bucureşti) şi al Asociaţiei „Amicii Statelor Unite”. Născut în comuna Gherceşti, judeţul Dolj. A urmat cursurile liceale la Şcoala Normală de Învăţători din Craiova.  A continuat cursurile medii la Liceul din Lupeni. Bacalaureat la Liceul „I. L. Caragiale” din Bucureşti. Inginer, absolvent al Facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii din Bucureşti, promoţia 1966. Schimbat dintr-o funcţie de conducere sub pretextul că nu era membru de partid, a cerut în 1980 plecarea definitivă din ţară invocând discriminarea pe considerente politice şi încălcarea legilor ţării tocmai de către cei care trebuiau să le aplice şi să le protejeze. În 1985 a obţinut şi aprobarea de plecare, şi rezidenţă americană. Şi-a continuat studiile în Statele Unite devenind Master în „Management and Administration” la Politechnic University din New York, promoţia 1996. A lucrat în domeniul transmisiilor de televiziune prin satelit, dar şi prin staţii terestriale la mari întreprinderi precum Group W Satellite Commuication-Westinghouse,  CBS, Viacom, Echostar şi Univision cu sediile în Connecticut, New York şi New Jersey. Volume de poezie publicate: „Blestem străbun” – Editura Semne, 2007; „Versete dumnezeieşti” – Editura Semne, 2008; „Pierdut în lume” – Editura Semne, 2010; „Chemarea la judecată” – Editura Semne, 2012; „Condamnarea” – Editura Semne, 2013. (George Roca, Rexlibris Media Group)

MARIA TĂNASE – REGINA CÂNTECULUI POPULAR ROMÂNESC

Posted by Gabriela Petcu On January - 11 - 2014

TANASE-Maria-sq3-WBGheorghe Constantin NISTOROIU

 

 

„Maria Tănase este cel dintâi autentic rapsod al acestui pământ. Când o aud pe Maria, glasul şi cântecele ei le intuiesc venind din străfundul milenarei plămade thracice. Mă regăsesc cu tot ce e mai bun în mine, în stihurile şi melodiile interpretate de ea.

(Mihail Sadoveanu)

 

Din aburul pământului străbun, răsfirat ca din pâinea fierbinte în prag de sărbătoare, sub adierea dimineţelor însorite peste care picură mireasma sfântă a acestui Neam Dacoromân, multimilenar şi arhibinecuvântat, Dumnezeu luă rotunjimea horei, legănarea apei, tremurul căprioarei, îmbrăţişarea dorului,  tulnicul doinei Oltului, surâsul soarelui, cutezanţa ierbii, broderia florilor, murmurul baladei Jiului, bocetul codrului, firul legendei Dunării, zborul pescăruşilor, semeţia haiducului, zurgălăii Colindului, neastâmpărul codobaturei, zbuciumul Nistrului, vârtejul vântului, splendoarea dansului, nestatornicia cucului, sfiala fecioarei, nectarul mierii, sprâncenele spicului bălai, minunăţia albinei, văpaia focului, iuţeala gândului, caierul norilor, borangicul stelelor, majestatea păunului, trilul ciocârliei, voroneţul liliacului, lacrima smirnei, mustul ciorchinelui, gingăşia ghiocelului, verdele temerar al bradului, madrigalul rândunelelor în sulemeneala zorilor îmbujoraţi, candelabrul de nard al salcâmului, Iia curcubeului, jertfa mieilor, rapsodia pădurii, chiotul nunţii, iureşul izbânzilor dace, dârzenia de granit a Dochiei, îngemănarea Gliei-Auroră a omenirii cu Crucea Învierii Domnului, psalmul ascetului, filocalia Cuvântului divin în mirajul grăirii de taină, serafica frumuseţe a Liturghiei ortodoxe, armonia Duhului Sfânt şi dăruirea supraîngerească a Fecioarei Maria.

 

Apoi, împletindu-le în dumnezeiasca Sa rugăciune a inimii… făcu Cântecul popular românesc, din care a odrăslit deodată Măria Sa, Ţăranul!

 Falnic ca un Poem sublim…

Iar din susurul lui de azur, s-a ridicat în văzduh,

Pasărea măiastră a Daciei regale,

Maria Tănase!

 

După ce Atotcreatorul a zămislit Folclorul divin străbun şi Rapsozii lui de aur, a zâmbit şi a fredonat pe vioara sufletului românesc dumnezeiasca Sa Cântarea.

 

————————————————————————-

 

Între puţinele clipe când nu era pe scenă  și în care îi cântă doar sufletul,  Maria broda amintirile îmbujorate de mugurii copilăriei, cu impresiile, emoţiile, trăirile de copil care au fascinat-o: „Ceea ce m-a impresionat prima oară şi m-a făcut să-mi dau seama de viaţă a fost o zi de primăvară, în care ieşind din casă, am văzut pământul răsturnat al grădinii scoţând aburi… Îmi mai amintesc că, să tot fi avut cinci ani, mă duceam cu servitorii din mahala la un teatru de păpuşi care avea baraca pe cheiul Dâmboviţei. Fiind mică, ţăranii mă duceau în braţe. Ţin minte că păpuşile erau îmbrăcate naţional. În aceeaşi măsură, ca şi respiraţia pământului, mă impresiona felul cum oamenii de la ţară explicau pe loc şi cu glas ridicat, ceea ce vedeau acolo. Fiecare scenă o comparau cu o întâmplare din satul lor. Copilăria mi-a crescut printre astfel de oameni, printre ţărani, de la care am învăţat să şi cânt, în grădină, la tata.” (Gaby Michailescu-Maria cea fără de moarte. Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003, p. 12)

 

Maria a fost croită din verticalitatea Bradului temerar, înveşmântat în legendele străbunilor păstori, ctitori de neam şi de ţară, în doinele Fecioarelor amazoane, care au zidit cu iscusinţa jertfei lor neclintitele hotare, în baladele ce-şi freamătă sângele atâtor viteji, în vechile hrisoave voievodale în care s-a aşezat Neamul, în cazaniile Schiturilor care ne-au brodat dreapta credinţă, în stejăristul datinilor şi obiceiurilor în care a odrăslit ghinda regală a Vlăstarelor dace. Bradul acela permanent verde, în care îşi are culcuş Colindul Naşterii, ce-şi reazimă fruntea de veşnicie, aruncându-şi privirile hăt, departe în zenitul istoriei, îmbrăţişind Glia cu braţele sale vânjoase şi cucernice.

 

Maria Tănase, spune prietenul şi impresarul ei de o viaţă Gaby Michailescu, este o Leliţă semeaţă cu garoafe albe în deschizătura sânilor. Legănându-şi umerii ca la râu, cântă cu ochii închişi, smulgând fiecărei note alba petală lăsată să alunece printre degete pe dâra melodioasă… Sparge tonurile, îşi apropie o clipă mângâierea dulcei armonii, ca apoi să fremete codrul… Modulaţiile aduc ecoul pădurilor… Doinitoarea are colnice, vâlcele şi soare în glas. (ibid. p. 11) Prelinsă din roua florilor şi crescută în mărgăritarul precumpănitor al destinului, Maria rămâne o încântătoare primăvară îndrăgostită de Neam şi de cântec. Întrupată în cântec, cântecul a odrăslit în ea înmiresmând-o.

 

Rugată să spună trăirea cântecului românesc, Maria cântă, mărturisindu-şi poezia cântării: „Interpretându-l, e cea mai mare satisfacţie pe care am trăit-o în lume. E sensul dăruirii mele neamului drag.” (ibid.18)

 

„Cântecul nostru strămoşesc în cântecul ei este ca un zbor ceresc spre veşnicia Neamului, spre dumnezeiasca Hristică Iubire. Este un freamăt sublim al Dorului sfânt. Inima ei se zbate pe sub streaşina soarelui savurându-i lumina. Sufletul i se atârnă de Coloana Infinitului, acest Şir permanent de preoţi şi poeţi, dascăli şi mame, artişti şi rapsozi, fecioare şi eroi, bunici şi martiri, voievozi şi vlădici, monahi şi ţărani, sfinţi şi mărturisitori.

 

Adevăratul cântec românesc, remarcă biograful-impresar, al ei, continuă peste ţară, perpetuând iubirea de neam… Nu se poate mai mare şi mai sus… Apariţia ei  pe aceste tărâmuri a limpezit mersul firii demiurgic. Numai ea a simţit-o, că fusese sortită să ardă pe rugul dăruirii sale într-o cumplită întraripare… Primăvara roiau razele de soare în zumzetul albinelor şi se topea lumina în trilurile de privighetori, în livada lui Ion Corneliu Tănase, cea cu duzi. Cădelniţa floarea de salcâm puritate, în vreme ce brazdele pământului proaspăt întors abureau, duh sfânt al bunilor străbunilor noştri, în margine de oraş, sub turlele Văcăreştilor… De pe-atunci, de-abuşilea, iubită de gâze şi flori, Maria urca în lumină ca un miracol, supusă chemării cerurilor înalte, ascultând poveştile adâncului gliei strămoşeşti. Între pământ şi cer, mai târziu, va doini tulburător, făcând risipă de sânge cu fiecare cântec, arzând făclie la ambele capete pentru neamul care a dat-o şi ea i s-a dat! Aleanul muzicii s-a tupilat în ea, ca să se crucifice mesianic în armonii nebănuite pentru adevăratul cântec românesc al ei, unicul. Tragismul trecutului, cu ale sale vitregii, avea să sune în vocea ei doină, bocet, ciuleandră, dând de furcă adversităţilor de neam, lacome, blestemate, înfiorând zările întinse şi pârâind în străfunduri oasele străbunilor… Nemurirea Mariei trebuieşte apărată lângă Eminescu, în azurul veşniciei româneşti. Toate astea mi le-a şoptit fiecare adiere de ram, fiecare pală de vânt, fiecare troiţă răstignită pe drum de ţară.” (ibid. p. 19, 21)

 

„Riscurile gândurilor sale le-a măcinat în făina curată a vorbirii, pe care a dospit-o în aluatul plăcut mirositor al cântecului ce ne cuminecă inimile şi sufletele încântundu-ne de frumuseţe, har, rugă, dor, poezie şi dragoste. Maria s-a întrupat în cântec şi dăruire, stăpânind zenitul cu mireasma chemării ei. Ne-a redat nouă înşine. Ne-a împletit în Noi. Vocea ei a ţesut Marama frumuseţii acestui Neam binecuvântat, brodându-i chipul ca într-o Icoană sfântă. Maria, continuă acelaşi trăitor de folclor, s-a născut neînfricată şi şi-a cântat viaţa după un cântec propriu-însuşi cântecul românesc… Lumina solară din ochii ei, părul cu reflexe albastre, legănările de trestie în furtună, fără să cedeze, cei o mie de dinţi, precumpănitori, pietricele din Prundul Bârgăului, în claritatea apelor vijelioase de munte… Vocea întregindu-i intemperiile lăuntrice, sufleteşti, ieşite din fire, ca la toţi cei mari. (ibid. p. 23)

 

„În soarele privirilor ei a răsărit toată cântarea noastră românească. Maria a pus lumină în cântec, apoi l-a tors în ghergheful trăirilor sacre, străbune. Fervoarea simţirii ei româneşte era puritate şi provocare a sentimentului ce se îmbrăţişează cu armonia. Spiritul ei smulgea zâmbetul senin de pe cer plămădind cântecul într-o prietenie divină, într-o frumuseţe-canon. Maria nu s-a despărţit nicicând de o persoană cu care vorbise, subliniez pentru prima oară, fără s-o sărute. Dărnicia excesivă şi această firească apropiere sufletească i-au fost superbele atuuri ale scurtei sale existenţe. Nu s-a înciudat nicicând, fiind limpede ca o noapte de Înviere, în care lumina Mântuitorului binecuvintează şi oameni, şi gâze, şi flori. (ibid. p. 53)

 

„Înrudită cu divinitatea Ţărânei străbune, Maria a cerut Neamului să-i împrumute cântecul încântându-ne! Timbrul ei este expresia unei Taine binecuvântate, a unui moment miraculos al omenirii, care a conceput-o veselă doinitoare, încântătoare, dăruitoare, nemuritoare privighetoare. Maria va rămâne pe vecie, spre norocul neamului, eterna pasăre măiastră a milenarului cântec românesc, Maria Tănase!” (ibid. p. 65)

 

„Fiecare mişcare, fiecare pas, fiecare privire, fiecare surâs, fiecare căutare, fiecare cântec, fiecare întâlnire, fiecare trăire, fiecare dor, fiecare doină, fiecare dăruire, fiecare rugă, fiecare bocet, fiecare cântare erau împletite în fiinţa ei ca nişte mărgăritare ale miracolului. Cântatul ei la ceruri, la scenă, la crâşmă este nădejdea, permanenta ei înfrăţire cu cântecul românesc, cu veacurile… Cu obârşia! Şi mai ales cu dumnezeirea, care, încă ne mai ţine!!!” (ibid. p. 92)

 

Toţi Munţii noştri poartă în pântecele lor, plămada sfintelor şi mucenicelor Altare. Toate câmpiile noastre poartă în sânurile lor busuiocul sfintelor moaşte ale biruitorilor daci. Toate văile şi vâlcelele noastre şi-au ţesut covoarele verzi din vinul jertfei falnicilor flăcăi ai Neamului. Toate Apele creaţiei, poartă în scutecele lor cristaline, şoaptele şi murmurul Doinelor nepieritoare. În clopotul inimii Mariei dangăne tot plânsul, întreaga sărăcia, nefasta urgie, ruşinoasa înstrăinare, zborul frânt al nădejdii, norul lăcustelor pustiitoare, prăpădul păgân, care clocoteşte în inimile vrăjmaşilor şi se revarsă peste sângele Neamului creştin şi sfânt.

 

De la Nistru pân-la Tisa /Tot românul plâsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate./ Din Hotin şi pân-la Mare/ Vin Muscalii de-a călare,/ De la Mare la Hotin/ Mereu calea ne-o aţin;/ Din Boian la Vatra-Dornii/ Au umplut omida cornii/ Şi străinul te tot paşte/ De nu te mai poţi cunoaşte;/ Sus la munte, jos pe vale,/ Şi-au făcut duşmanii cale,/ Din Sătmar pân-în Săcele /Numai vaduri ca acele,/ Vai de biet român săracul,/ Îndărăt tot dă ca racul,/ Nici îi merge, nici se-ndeamnă/ Nici îi este toamna toamnă,/ Nici e vară vara lui/ Şi-i străin în ţara lui.// De la Turnu-n Dorohoi/ Curg duşmanii în puhoi/ Şi se-aşează pe la noi;/ Şi cum vin cu drum de fier,/ Toate cântecele pier,/ Zboară păsările toate/ De neagra străinătate./ Numai umbra spinului/ La uşa creştinului./ Îşi dezbracă ţara sânul,/ Codru frate cu românul/ De săcure se tot pleacă/ Şi izvoarele îi seacă/ Sărac în ţară săracă!// Cine-au îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima câinii,/ Mânca-i-ar casa pustia/ Şi neamul nemernicia!// Ştefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/ Las-Arhimandritului/ Toată grija schitului,/ Lasă grija sfinţilor,/ În sama părinţilor,/ Clopotele să se tragă/ Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,/ Doar s-a-ndura Dumnezeu/ Ca să-ţi mântui neamul tău!// Tu te-nalţă din mormânt/ Să te-aud din corn sunând/ Şi Moldova adunând!/ De-i suna din corn odată/ Ai s-aduni Moldova toată,/ De-i suna de două ori/ Îţi vin codrii-n ajutor,/ De-i suna a treia oară/ Toţi duşmanii ori să piară,/ Din hotară în hotară/ Îndrăgi-i-ar ciorile/ Şi spânzurătorile!// (Mihai Eminescu, Pagini Alese, Ed. Regis, Bucureşti, p. 173)

 

Într-o pagină din amintirile sale, scriitorul Alexandru Hodoş unul din apropiaţii poetului Octavian Goga, povesteşte: „Era spre sfârşitul unei zile de vară (1937) în casa albă de la Ciucea a lui Octavian Goga. Prin ferestrele deschise se auzea murmurul Crişului, şoptind pădurii povestea lui milenară. Mâna gazdei a întors butonul cutiei de sunete vrăjite şi în odaia de lucru a meşterului a răsunat glasul adânc al lui George Folescu. Un haiduc al câmpiei româneşti de altă dată îşi cânta aleanul lui de pribegie: „Îngheţată-i Dunărea… Nu ştiu un alt artist al nostru, a spus Octavian Goga după ce se făcu tăcere, care să de-a viaţă cu atâta putere evocatoare, baladei populare munteneşti. Mă gândesc la cântecele Transilvaniei şi îmi pare rău că George Folescu nu s-a născut undeva pe Mureş sau pe Târnave. Avea argint în glas Traian Grozăvescu, dar n-a venit de la Lugoj cu vreo melodie bănăţeană. Radames nu cânta doine. Mereu aştep să se ivească un rapsod popular al Transilvaniei. Nu l-am întâlnit încă.

 

A sosit vremea şi acum este! am răspuns glumind meşterului. Acest rapsod există, dar nu-i un cântăreţ, ci o cântăreaţă. O cheamă Maria Tănase. Nu vocalizează după note şi n-a studiat la Conservator pe Amneris; dar a cutreierat toate ţinuturile ţării, de sub poalele Ceahlăului până în Munţii Apuseni şi şi-a cules melodiile de-a dreptul de la izvorul lor. Apă limpede într-un pocal de cristal! Duioşie, umor, tristeţe, voie-bună, toată poezia sufletului popular vibrează în glasul ei cald şi pătrunzător. Nu-i o interpretă a cântecului; e cântecul însuşi! Aş dori s-o ascultaţi într-o zi… Câteva seri mai târziu, am auzit la radio, împreună, o suită de cântece populare din repertoriul Mariei Tănase. Ca şi cum ar fi ghicit că o ascultă poetul „Oltului”, Maria Tănase alesese cântece din Transilvania: „Nici acela nu-i ficior…”; „Oraţia de nuntă”, „Pe Mureş şi pe Târnave” ş.a.”

 

Octavian Goga a fost cucerit de la început. I-a plăcut vocea plină de culoare, frazarea inteligentă, sinceritatea simţirii, dar i-a surprins mai ales stilul autentic al cântecului popular, proaspăt şi nealterat, ca un fruct cules de-a dreptul de pe ramura lui. „Strigă în horă ca un flăcău din Ţara Oaşului, mi-a şoptit la ureche. E, într-adevăr uimitoare! Transilvăneancă? m-a întrebat. Nu, i-am răspuns râzând. E dintr-o mahala a Bucureştilor. E la ea acasă în toată ţara, ca orice artist adevărat. Mi-ar face plăcere s-o privesc cântând…” (Petre Ghiaţă/ Clery Sachelarie, Maria Tănase şi Cântecul Românesc. Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R. S. R., 1965, p.56)

 

Aşa cum Oltul îşi adună afluenţii, fii şi nepoţi, ca un Păstor grijuliu turmele sale, mânându-i spre Dunărea albastră, învolburând Marea cea mare, cu răzvrătirea neatârnării, aşa cântecul Mariei şi-a adunat mlădiţele mângâind cerul şi-nseninând pământul. Vremea iscusiţilor Conducători ai Neamului a înfrăţit în clipa milostivă durerile cu bucuria, dimineaţa cu nunta, visurile cu curcubeiele, lacrimile cu fecioarele, dorul cu jalea, legea cu sărbătorile, azurul cu poveştile, rugile sacre cu răzvrătirile sfinte, codrii cu feciorii, apele cu cântecele lor, Oltul cu Nistrul, Mureşul cu Cerna, Crişul cu Jiul, Târnavele cu Prutul, Argeşul cu Siretul, Ialomiţa cu Bistriţa, Dunărea cu Marea, Glia cu Crucea, Răstignirea cu Învierea, Jertfa cu mântuirea:

 

„Mult iscusita vremii slovă/ Nu spune clipa milostivă/ ce ne-a-nfrăţit pe veci necazul/ şi veselia deopotrivă… Mărită fie dimineaţa/ Ce-a săvârşit a noastră nuntă,/ Bătrâne Olt!- cu buza arsă/ Îţi sărutăm unda căruntă.// În cetăţuia ta de apă/ Dorm cântecele noastre toate/ Şi fierbe tăinuita jale/ A visurilor sfărâmate./ Tu împleteşti în curcubeie/ Comoara lacrimilor noastre,/ Şi cel mai scump nisip tu-l duci/ În vadul Dunării albastre.// La sânul tău vin în amurguri,/ Sfioase fetele fecioare,/ Şi dimineaţa vin neveste/ Cu şorţul prins în cingătoare/ Şi vin păstori cu glugă albă,/ Din fluier povestindu-şi dorul/ Şi câte cântece şi lacrimi/ Nu duce valul, călătorul…/ Drumeţ, bătut de gânduri multe,/ Ne laşi atât de greu pe noi,/ Îmbrăţişându-ne câmpia,/ Te uiţi adesea înapoi./ Aşa domol te poartă firea,/ Căci duce unda-ţi gânditoare:/ Durerea unui neam ce-aşteaptă/ De mult o dreaptă sărbătoare.// Demult, în vremi mai mari la suflet/ Erai şi tu haiduc, moşnege,/ Când domni vicleni jurau pe spadă/ Să sfarme sfânta noastră lege;/ Tu, frate plânsetelor noastre/ Şi răzvrătirii noastre frate,/ Urlai ţărilor amarul /Mâniei tale-nfricoşate.// Cum tresăreau încremenite,/ În jocurile lor buiestre,/ Oştiri cu coifuri de aramă/ Şi roibi cu aur pe căpestre/ Când la strângerea ta de tată/ Grăbeau din codri la poiene,/ Strângând săcuri la subţioară,/ Feciorii mândrei Cosânzene.// Zdrobită-n praf, murea arama,/ Şi codrul chiotea, viteazul;/ Iar tu, frăţine, mare meşter,/ Biruitor frângeai zăgazul/ Şi-nbujorându-te la faţă,/ Treceai prin văile afunde,/ Înconvoindu-ţi îndărătnic/ Măreţul tău grumaz de unde.// Slăvite fărmituri a vremii,/ De mult v-am îngropat văleatul…/ Neputincios pari şi tu astăzi/ Te-a-ncins cu lanţuri împăratul/ Ca unda ta strivită, gemem/ Şi noi, tovarăşii tăi buni,/ Dar de ne-om prăbuşi cu toţii,/ Tu, Oltule, să ne răzbuni!// Să verşi păgân potop de apă/ Pe şesul holdelor de aur; /Să piară glia care poartă/ Înstrăinatul nost’ tezaur;/ Ţărâna trupurilor noastre/ S-o scurmi de unde ne îngroapă/ Şi să-ţi aduni apele toate/ Să ne mutăm în altă ţară!//  (Octavian Goga, Poezii/Publicistică. Editura Floarea Darurilor, Bucureşti, 2002, p. 22)

 

În arta populară se aprinde, ca în Icoană, sufletul Neamului cu toată  bogăţia sa sufletească şi veşnică. Numai în arta lui irumpe din străfunduri milenare seninătatea sa de geniu. Folclorul este sufletul acestui Neam ales, care-i pulsează în inimă dreapta credinţă. Împreună, folclorul şi credinţa străbună se răsfrâng integral în toată complexitatea trăirii Dorului şi a Ortodoxiei. În fiecare stih, în fiecare psalm, în fiecare strună de vioară, în fiecare suspin de fluier, în fiecare joc, în fiecare chimir, în fiecare Iie, în fiecare ştergar, în fiecare scoarţă, în fiecare catrinţă, în fiecare chilim, în fiecare mărgea, în fiecare maramă se află sufletul câte unui român, hotărât să rămână peste veacuri. Toate acestea transpuse în plan istoric, viu, capătă dimensiunea spirituală a demnităţii şi continuităţii, primenind sinteza tuturor răzvrătirilor sfinte. În vers sau viers, în rugă ori poezie, în cântec şi dans sau strigătură se împleteşte întreaga suflare şi mărturisire a sufletului creştin. Arta populară este mărturisirea publică, permanentă şi colectivă a Neamului nostru întreg.

 

Ciudat duhovnic,-această artă populară! mărturiseşte Patriarhul pătimirii noastre, poetul Radu Gyr. Ea primeşte spovedania unui neam întreg, în tot ce spovedania cuprinde mai curat şi mai adânc ca trăire internă, şi primind-o, o împleteşte cu argint, o topeşte în flăcări mari de curcubeu, şi o aruncă apoi în lume ca pe o pasăre măiastră, ieşită golaşe dintr-un fund de suflet şi suflată cu azur şi pene de foc de către buzele cereşti ale Artei. O, dacă aţi şti câte bogăţii rupe dintr-un suflet, cât zbucium, cât vis, cât fior sau cât uriaş cântec interior, stau concentrate, ascunse, sintetizate, într-un singur chenar de chilim românesc, în singura unduire a liniei unei anfore, într-un singur stih de doină legănată, în singura înflorire a troiţelor noastre, pe drum prăfuit de ţară!…

„Cine ştie dacă nu chiar acesta fusese şi intenţia olarului popular: să cânte în lut îmbrăţişarea îndrăgostitului şi s-o dăruiască lumii, ascunsă în rotunjimea, aproape umană, a unui braţ de urcior… Cine ştie câte taine nu îngroapă mâinile meşterului anonim în smălţuirea unei guri de oală, a unui stih pribeag, ori în zugrăvirea ochilor unei vechi icoane pe zidurile bisericilor rurale… Dar nu numai sufletul fiecărui meşter popular, luat în parte, îşi cântă adâncurile în frântura de artă pe care o migăleşte, ci umbre şi luminişuri din sufletul unui neam întreg irump în misterul artei naţionale, o colorează, îi suflă duh, o învieţuiesc, imprimându-i totodată, un specific etnic şi altul spiritual. Să luăm, de pildă, sufletul oltenesc în arta populară. Veacurile l-au răsfrânt, lumină şi vis, în scoarţe şi chilimuri, i-au unduit neliniştile în doină, l-au izbucnit în vechea arhitectură, l-au înălţat pe la răspântii, în braţele de rugă ale troiţelor.  Peceţile lui în arta populară sunt: volbură şi visătorie, năvală şi alean, vigoare şi tângă, freamăt şi leneşe melancolie, îngândurare şi răzvrătire… Clătinând azururi între izbucnirea ca o spinare de mistreţ şi cântecul limpede cu tristeţi domoale, acest specific sufletesc sudează, într-o valoare nouă,-de conţinut intern şi de relief-într-un inedit plin de încântare, luminişurile cu sobrietatea, energiile dinamice cu dorul şi visul, elanul cu melancoliile, decorativul cu substanţa spirituală. Acest specific sufletesc oltean, luat însă pe plan istoric, a avut o minunată sinteză în răscoala lui Tudor. Pandurii n-au fost numai o răzvrătire şi o dinamică, ci şi un freamăt de largă poezie. O sinteză de eroică şi vis. Un cântec şi o vitejie. La fel, în romantica Jianului şi a haiducilor olteni…Pe plan estetic, cea mai măiastră sinteză a specificului sufletesc oltean e Doina. Doina de pe Olt sau de pe Jiu. (Revista „Gândirea”, Anul XVII, nr. 4, Aprilie 1938)

 

Şi cine a doinit atât de cutremurător și de neînţeles de sensibil, fiind suflet în sufletul Neamului său, altcineva decât Maria Tănase?! Genialul şi inegalabilul poet Radu Gyr a tors din fiinţa sa fascinantă şi prigonită, din fiinţa sa poetică şi mărturisitoare, din fiinţa plină de iubire şi suferinţă şi un şirag de nestemate Balade. O parte închinate României, Loviştei, Bucegilor, Maramureşului, Basarabiei, Dobrogei, Dacului, Voievozilor Dragoş, Ţepeş, Ştefan, Basarab I, Ioan Vodă, Tudor, alta mănăstirilor Arnota,Tismana, Cozia, Frăsinei, dintr-un lemn, Sfântului Gheorghe,  marilor boieri Eminescu şi Bălcescu, dar Doina pandurului Gheorghe şi a răzeşului Ion este admirabilă, fără egal:

 

„Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,/ Nu pentru pătule, nu pentru pogoane,/ Ci pentru văzduhul tău liber de mâine/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,/ Pentru cântecul tău, ţintuit în piroane,/ Pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,/ Ci ca să aduni chiuind pe tăpşane/ O claie de zări şi-o căciulă de stele,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Aşa ca să bei libertatea din ciuturi/ Şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane/ Şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte/ Pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,/ Peste toate ce slobode-ţi ies înainte,/ Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii,/ Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane,/ Sus pe lumina din urmă-a furtunii,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// (Radu Gyr, Anotimpul Umbrelor, Ed. Vremea, Bucureşti, 1993, p.6)

 

O altă lămurire binecuvântată a graiului, care s-a împlântat ca un hrisov ceresc pe blazonul veşniciei Neamului daco-român a fost /este şi poetul Şesurilor natale din Ţara de peste veac: Nichifor Crainic. Liturghia creaţiei lirice în care s-a intonat psalmodic viaţa ilustrului poet, teolog, eseist, filosof şi tenace român mărturisitor al dreptei credinţe străbune, Nichifor Crainic, a cădit în Sânul neamului ecouri de har, muzică şi lumină. În melodia ritmului primăvăratec profunzimea ideilor sale s-a înveşmântat în frumuseţea versurilor pline de dor, de trăire şi de sublimă splendoare. Zămislit în destinul Doinelor strămoşeşti, punctele cardinale ale religiozităţii ţărăneşti i-au fost ursitoarele care i-au nălbit gândirea, odrăslindu-i soarta misionară în fiorul divinei chemări şi al sfintei asumări hristice.

„Spre
glorioasa-mi obârşie/ Cobor adânc din eu în eu,/ Sub mii şi mii de ani mă-mbie/ Din fundul vremii chipul meu…/ În doina dulce-a mamei Dochii/ Alunec din părinţi în prunci/ şi deschizând pe lume ochii,/ În cel de azi sunt cel de-atunci…// Ca soarele ce se răsfrânge/ În valul apei înmiit, în milioanele de-un sânge/ Sunt eu pe veci întipărit…//   Pământul sfânt până-n hotare/ Prundit e cu strămoşii mei,/ Cucernic ridicând altare/ Pilaştrii bolţilor sunt ei…./ De mii şi mii de ani încoace/ Mă-nvârtoşez în cei ce vin/ Ca singur eu să pun soroace/ Înconvoiatului destin./ Când uneori mă-ncearcă plânsu-mi/ De cât amar am cunoscut,/ Mă-mbrăţişez pe mine însumi/ Cel încă-n vreme nenăscut./ Tresaltă-n mine milioane/ Cu viitoru-n ei răsfrânt/ Şi-n iureşul eternei goane/ Cum sunt ce-am fost voi fi ce sînt.//
(Nichifor Crainic- Eu)

 

Maria, cea care renăscea şi pe marile scene ale lumii dar și în pridvorul țăranului strămutat în mahala, a trăit inegalabil și total aceeași metaforă a poetului: „Tresaltă-n mine milioane/ Cu viitoru-n ei răsfrânt/ Şi-n iureşul eternei goane/ Cum sunt ce-am fost voi fi ce sînt.”

 

Sunt mulţi „cutezători calici”, astăzi, ca şi ieri, unii zice-se chiar rapsozi ca Leşe, care se pot ridica la înălţimea, lumina, demnitatea, trăirea, jertfa, muzica, versul, bucuria împlinirii şi dăruirii complete Neamului şi lui Dumnezeu întru veşnicie doar atunci când se privesc pe sine în oglindă! Maria, Măiastra din Carpaţi, îşi are locul pe veşnicie în sufletul Neamului său şi în istoria cea adevărată a cântecului românesc, fapt ce nu a depins niciodată de părerea celor ce, încercând să urce artistic, reuşesc să coboare ca oameni, neputinţa fiind uneori  greu de învins!

 

(sfârşitul primei părţi)

———————————————–

Gheorghe Constantin NISTOROIU

Brusturi-Neamţ

31 Noiembrie 2013    

30 de ani de existență!

Posted by Gabriela Petcu On January - 11 - 2014

Atlanta2Foto: Corul tineretului de la First Romanian Baptist Church din Atlanta, condus de dirijorul Ariel Cocian în  ajunul Crăciunului

 

Radu Oprea

 

Biserica Baptistă din Atlanta sărbătorește anul acesta 30 de ani de existență!

 

Atlanta este capitala și cel mai populat oraș al statului american Georgia, respectiv centrul urban al celei de a noua aglomerări urbane din Statele Unite. Conform datelor recensământului din anul 2012, orașul Atlanta avea o populație de 443.775 de locuitori, în timp ce populația zonei  metropolitane era de 5,5 milioane de locuitori.

Situat în partea de sud-est a Statelor Unite, Atlanta beneficiază de un climat blând, de tip mediteranean, deseori iarna fără zăpadă, iar vara cu temperaturi ridicate asociate cu un nivel de umiditate ridicat. În timpul anilor ’80, pe fundalul unui fenomen ridicat de  emigrație și imigrație, metropola Atlanta a cunoscut un boom economic semnificativ, devenind al 15-lea oraș al lumii în materie de putere economică, aici fiind sediul central al mai multor companii de renume mondial, printre cele mai renumite fiind Coca-Cola și CNN Television. Fiind o zonă cu multiple posibilități economice, în special în domeniul construcțiilor, Atlanta a constituit un pol de atracție pentru foarte mulți români  veniți în America, sau pentru cei stabiliți deja în alte parți ale Statelor Unite. Așa cum este specific fenomenului de emigrație, biserica a jucat un rol important în procesul de acomodare, dar și ]n cel de manifestare și păstrare a identității românești.

Una dintre cele mai notabile comunități din metropolă este Biserica Baptistă Nr.1. Despre First Romanian Baptist Church (FRBC) din Atlanta (www.frbcatlanta.org) se poate spune cu certitudine că a fost și este în continuare o referință semnificativă în istoria multor români creștini evanghelici și nu numai. Actul de naștere al acestei biserici poate fi considerat în prima duminică a lunii noiembrie 1984, când s-a desfășurat primul serviciu divin. Iată ce este consemnat în istoria acestei biserici: „În anul 1982, frații Otniel Șimonca, Teofil (Titi)  și Cristi Cocian (din Chicago) au făcut o călătorie specială pentru cercetarea oportunităților pe care Atlanta le-ar oferi unei misiuni românești. Entuziasm, planuri, visuri, discuții până după miezul nopții au fost rezultatul primelor concluzii. Toate acestea au fost însoțite de rugăciuni…”. Primul pas concret în direcția acestei viziuni a fost făcut în martie 1984 de către familia Otniel și Daniela Șimonca, care s-au mutat din Chicago la Atlanta. În primele zile ale lunii noiembrie, familiei Șimonca i s-au alăturat și alte familii: Marțian și Florica Cocian, Cristian și Anca Cocian, surorile Lidia și Ana Lazăr, fratele Brătescu, toți din Chicago, frații Doru și Gabriel Nicoară din North Carolina precum și familia Florin și Rozalia Florincescu venită direct din România. Astfel, în prima duminică a lunii noiembrie 1984, în Atlanta s-a desfășurat prima adunare a bisericii baptiste române. Persoanele menționate mai sus au fost primii membri ai bisericii nou formate, fratele Cocian Marțian fiind primul pastor fondator al acestei biserici.

Încă de la început s-a simțit prezența lui Dumnezeu în călăuzirea și ocrotirea acestei lucrări. Oportunitățile binecuvântate care au urmat în dezvoltarea pe multiple planuri a tinerei comunități creștine românești din Atlanta, constituie o  mărturie cât se poate de elocventă. Istoria bisericii consemnează: „Încă de la început, grupului de români i s-a deschis ușa la Biserica First Baptist Church of Atlanta, păstorită de Charles Stanley; Capela bisericii, de o frumusețe și eleganță neobișnuită, a fost pusă la dispoziția românilor. Acest lucru a avut un efect pozitiv, încurajator asupra micului grup, care la început se aduna într-o parte a capelei, pe două, trei bănci”. În  timpul care a urmat, numărul membrilor a crescut într-o asemenea măsură, încât după aproximativ doi ani, capela a devenit neîncăpătoare. Având în vedere cerințele tot mai mari în continuarea activității în toate planurile, la cererea întregii comunități, în luna august 1985, fratele Titi Cocian, fost pastor la biserica Bethleem din Chicago, împreună cu familia, s-a mutat în Atlanta. În scurt timp a fost ales al doilea pastor al bisericii.

Având în vedere faptul că majoritatea românilor s-au stabilit cu precădere în suburbiile din nord-est ale Atlantei (Norcross și Lawrenceville), biserica și-a găsit o locație mai adecvată, serviciile desfășurându-se în incinta clădirii bisericii americane First Baptist Church of Norcross. A fost un popas provizoriu, pentru că la scurt timp biserica și-a cumpărat propriul local pe Winters Chapel Road. În luna octombrie a anului 2002, acest local a fost vândut unei școli creștine  japoneze,  la un preț neașteptat de bun, astfel că în scurt timp s-a reușit cumpărarea unei clădiri corespunzătoare cerințelor actuale ale comunității. Istoria bisericii consemnează despre acest eveniment: „La sfârșitul anului 2005, Dumnezeu ne-a călăuzit spre cumpărarea unei alte biserici, biserica de pe Lawrenceville-Suwanee Road în Lawrenceville, în care suntem și în prezent. Clădirea aceasta este situată strategic într-o poziție deosebită, aproape de două expresuri care leagă nordul de sud și două artere principale ce leagă estul de vest. Mai importantă decât așezarea clădirii este funcționalitatea ei. Membrii bisericii se bucură de cele mai bune condiții pentru închinare, studio biblic, părtășii frățești și alte activități în sanctuar, săli de clasă, bibliotecă, bucătărie și sală de mese/gimnastică. Este o proprietate minunată, așezată pe o suprafață de teren de 12 acri”.

Actualmente, First Romanian Baptist Church din Atlanta este păstorită de frații Titi și Cristi Cocian și constituie cea mai mare comunitate baptistă română din SUA, numărul membrilor fiind în jurul cifrei de 400. Activitatea comunității este remarcabilă, formațiile bisericii (cor, fanfară, orchestră, tineret ) implicându-se activ în programele săptămânale de laudă și închinare, aduse lui Dumnezeu. De asemenea FRBC Atlanta se implică activ în activitatea Asociației Baptiste Române din Statele Unite și Canada. Pastorul senior al bisericii, Titi Cocian, a deținut timp de peste 20 de ani funcții în comitetul executiv al Asociației. În toți acești ani biserica a sprijinit activitatea Asociației atât prin participare, cât și financiar. În istoria bisericii se poate citi de asemenea despre oamenii deosebiți care au vizitat și predicat în această biserică: „De-a lungul anilor biserica noastră a fost vizitată de pastori remarcabili: Dr.Charles Stanley, Andy Stanley, Rick Amato, Harry Dent Richard Wurmbrand, Iosif Ton, Alexa Popovici, Valentin Popovici, Vasile Taloș,Vasile Talpoș, Cristian Barbosu, Paul Negruț, Petrică Dugulescu  și de asemenea de oameni deosebiți: scriitorul Ioan Alexandru, solista Mihaela Oancea și Mitropolitul Petru al Moldovei”. De asemenea fratele Pitt Popovici, venit de la Los Angeles, a făcut parte din FRBC până la înființarea celei de a doua biserici baptiste, în Gwinett. Biserica din Atlanta a avut un rol primordial în formarea și sprijinirea altor biserici precum cele din Hickory (NC), Nashville (TN), Jacksonville (FL) și Greenville (SC).

În prima duminică a lunii noiembrie 2014, FIRST ROMANIAN BAPTIST CHURCH din Atlanta își va aniversa 30 de ani de existență. Cu siguranță va fi o sărbătoare de  bucurie dar și de laudă și mulțumire, închinată lui Dumnezeu. În toți acești ani călăuzirea și ocrotirea primită din partea lui Dumnezeu a fost simțită și experimentată de întreaga comunitate în ansamblu. Exclamația psalmistului David (Psalm 117:1-2) poate constitui desigur una din motivațiile acestei deosebite bucurii: „Lăudați pe Domnul, toate neamurile, lăudați-L, toate popoarele! Căci mare este bunătatea Lui față de noi, și credincioșia Lui tine în veci! Lăudați pe Domnul!”.

 

Radu Oprea

Phoenix, Arizona

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors