Archive for the ‘Cultural’ Category

Simona Halep – luceafărul sportului românesc

Posted by Gabriela Petcu On February - 16 - 2014

Simona HalepSimona Halep continuă să fie amazing și să ne facă mândri că suntem români. A ajuns nr. 9 mondial în WTA! Este a treia jucătoare româncă în Top 10 după Virginia Ruzici și Irina Spârlea  Anul trecut a fost unul formidabil, un an în care a câștigat șase turnee WTA. După Serena Williams, Simona a avut cele mai multe meciuri câștigate. Succesul ei este unul extraordinar deoarece a fost obținut pe toate suprafețele de joc. Polivalența este de netăgăduit.Anul acesta a început sub cele mai bune auspicii.

 

După un “sfert” la Australian Open, unde doar și-a făcut încălzirea, a urmat o victorie uriașă într-un turneu de categoria Premier 5, turneul de la Doha. În urma unui meci senzațional a învins-o pe  Angelique Kerber (Germania), cap de serie numărul 6 şi locul 9 WTA, după ce în semifinale trecuse de Agnieszka Radawanska, a doua favorită, în urma unui meci în care a revenit de la 2-5 în primul set, reușind, în final,  să se impună cu 7-5, 6-2, dovedind că stă foarte bine și la capitolul mental. În urma victoriei de la Doha, Simona și-a îmbogățit contul bancar cu $ 400.000 și a ajung pe locul 9!

 

După această superbă victorie, Simona Halep a declarat: “it’s one of the best moments of my life”.  Pe 21 Noiembrie 2013 a fost declarată “WTA’s Most Improved Player of the year” și a fost numită de către ESPN ”Center Courts 2013 Most Improved Player”.

 

Se pare că predicția marei campioane Serena Williams se va adeveri curând: Simona Halep va ajunge în TOP 5! Mi-aș permite să fac și eu o predicție: Simona va câștiga un turneu de Mare Slem. Când? Nu știu, dar  îl va caștiga. Modestia, tenacitatatea, seriozitatea și dedicația extraordinară alaturi de un caracter frumos și un mental puternic sunt ingrediente care o recomandă și care o vor ajuta să câștige și un turneu de Mare Slem.

 

Felicitari Simona și te așteptăm curând să ridici și cupa unui turneu de Mare Slem. Dupa Virigina Ruzici și Ilie Nastase, sportul românesc se mândrește cu o noua stea…în fapt, un luceafar…

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

MIHAI CONSTANTINESCU NU SE PREDĂ!

Posted by Gabriela Petcu On February - 16 - 2014

Mihai ConstantinescuMihai Constantinescu şi-a imaginat o lume idilică şi normală… „O lume minunată” în care să predomine cuvântul iubire şi în care „Să iubim şi câinii vagabonzi” şi, de ce nu, fiecare dintre noi, după buget, of course, să aibă şi să poată spune „Sus în deal, e-o casă”…Lumea muzicală este într-un perpetuum mobile care se schimba la intevale neregulate şi, din păcate, mulţi artişti din generaţia de aur a anilor ’70/’80 nu se mai regăsesc în noile tendinţe şi preferinţe muzicale ale timpurilor noastre.

Muzica mai non-conformistă din ziua de azi a pus într-un oarecare con de umbră generaţia de dinainte de ’89 şi artiştii din această generaţie sunt din ce în ce mai rar difuzaţi de mass-media, fiind foarte rar contactaţi de casele de discuri, care i-au uitat într-un colţ virtual prăfuit. Din fericire pentru mulţi iubitori de muzică bună, muzica lor este bine conservată şi din când în când este scoasă de la naftalină de unele posturi de radio sau de unii impresari care mai organizează concerte în ţară cu aceşti ultimi „mohicani” ai muzicii uşoare tradiţionale româneşti, Mihai fiind unul dintre aceştia.

Azi, Mihai Constantinescu merge însa mai departe şi în ciuda vicisitudinilor cu care se confruntă generaţia lui, el rămâne consecvent stilului său muzical inconfundabil, pe care şi l-a creat în lunga sa carieră muzicală şi continuă să aibă spectacole în ţară, dar şi să compună noi piese pentru el şi pentru alţi artişti.

Artistul face parte dintr-o ‘galerie de aur’ a muzicii uşoare româneşti de calitate, care alături de Dan Spătaru, Doina Badea, Corina Chiriac, Olimpia Panciu, Margareta Pâslaru, Aurelian Andreescu, Angela Similea, Marius Ţeicu, Cornel Constantiniu, Anda Călugăreanu, Mirabela Dauer şi mulţi alţii au ţinut stindardul muzicii româneşti în anii ’70/’80 şi din a cărui bogată discografie aş aminti: „Fluturele” (1970), „Un zâmbet, o floare” (1972), „Mihai Constantinescu” (1980), „Speranţă şi vis” (1982), „Hei, copilărie” (1983″, „Mihai Constantinescu” (1985), „Sunt un om obişnuit” (1987), „Caut iubire” (1990), „La est şi vest de Prut (cu Anastasia Lazariuc)” (1991), „Adio tristeţe (cu Anastasia Lazariuc)” (1993), „Maria” (1994), „Anotimpurile” (1996), „O lume minunată” (1999), „Samba, samba” (2000), „Best of (4 vol.)” (2010).

L-am căutat recent pe Mihai ca să văd ce mai face şi cu ce se mai ocupă un artist din garda mai veche, care conform unui general din armata lui Napoleon, ar spune: „Garda moare, dar nu se predă!”

 

Te salut cu respect Mihai… Ce mai faci şi cu ce te mai ocupi? Mai iubeşte Mihai câinii vagabonzi?

Eu, muncesc, asta fac de când mă ştiu, compun, scriu versuri, înregistrez şi am destule spectacole pentru cei care mă iubesc. Sunt un mare iubitor de natură, de animale şi vis-a-vis de subiectul „câinii vagabonzi” să ştii, că pentru mine, toţi câinii sunt la fel, singurii noştri prieteni adevăraţi.Fara ei, lumea ar fi mult mai saraca…ei aduc alinare, iubire si liniste interioara…

Când ai debutat pe scena muzicii româneşti şi cu ce melodie? Câte discuri ai până acum şi care este melodia ta de suflet?

Am debutat în 1971, într-o emisiune de varietăţi, cu melodiile „Anotimpuri” şi „Porumbiţa”! În acea emisiune am făcut două bisuri şi aşa a început povestea mea în lumea muzicii. De atunci şi până astăzi am scos multe albume, sincer să fiu nu le-am numărat niciodată, probabil sunt peste 20 de albume. Toate melodiile compuse de mine sunt copiii mei şi reprezintă sufletul, emoţiile şi gândurile mele. Reprezentative pentru cariera mea sunt: „O lume minunată”, „Sus în deal”, „Un zâmbet, o floare”, „Păpuşa”, „A-d-o vântule înapoi”, „O dimineaţă în culori, cu parfum de tei şi flori”, „Vitezomanul Gică”, „Anotimpuri”, „Fetiţa mea”, „Câinii Vagabonzi”, „Maria”, „Mă întoc iar în sat”, etc.

 Ce ai fi vrut să realizezi în cariera ta artistică şi nu ai reuşit, dar ţi-ai fi dorit tare mult? Dar în viaţă?

 Mi-aş fi dorit mai multe concerte în mai multe ţări ale lumii şi muzica mea să fie cunoscută şi iubită la nivel internaţional, dar ăsta poate într-o altă viaţă, dacă mă voi naşte într-o altă ţară.Sunt insa bucuros ca dupa atatia ani, muzica mea este inca apreciata de public si inca se cere pe piata muzicala care este intr-o continua tranzitie si din ce in ce mai greu se mai gaseste un loc pentru generatia mai veche. Insa, rezistam, nu ne predam!(rade)

 Am o întrebare de baraj: Cum stai cu dragostea şi dacă există o persoană deosebită în viaţa ta care să te facă să spui „O lume minunată”… vorba cântecului…

 Există o persoană dragă sufletului meu, ne iubim, ne respectăm şi uite aşa trăim în lumea noastră minunată.Lumea noastra minunata este o lume in care impartim si bune si rele si in care primeaza respectul reciproc.

Cum ţi se pare noua generaţie în comparaţie cu generaţia ta? De ce foarte mulţi din generaţia ta s-au pierdut, sau mai bine zis au fost abandonaţi de casele de producţie şi de posturile TV şi de radio? De ce în străinătate cântăreţi de vârsta a doua şi a treia rezistă şi încă umplu sălile de spectacol cu muzica lor, pe când la noi sunt uitaţi undeva într-un raft prăfuit de timp?

 Noi am trăit într-o perioadă romantică, ei trăiesc o perioadă în care ritmul şi sunetele sunt agresive. Sunt colegi din generaţia mea care au rămas şi care şi astăzi au ce spune în muzică uşoară românească, casele de discuri îşi doresc o muzică facilă, pe gustul maselor şi cu profit imediat. România nu va fi niciodată America, Franţa, Italia, Germania în ceea ce priveşte respectul vis-a-vis de valoare şi de generaţiile ce nu mai sunt la prima tinereţe. Muzica este de doua feluri: muzica buna si muzica proasta! Publicul e cel care decide si timpul este barometrul cel mai corect care decanteaza…precum uleiul, care ieste intotdeauna la suprafata apei, asa si muzica buna dainuieste in timp…

 Dacă ai fi pe o insulă pustie şi dacă ai putea să iei cu tine numai 3 lucruri care ar fi acestea şi de ce?

 Un câine, o femeie şi un cal. Câinele este cel mai bun prieten, femeia este lângă mine şi la bine şi la greu, iar calul îmi va permite să mă plimb cât de departe îmi doresc. Lucrurile se pot construi. Daca fundatia este puternica si alcatuita din iubire si prietenie, putem face orice in viata…vointa sa fie…

Spune-mi, te rog, ce pasiuni, hobby-uri sau tabieturi ai?

Îmi place să-mi petrec cât mai mult timp în natura alături de păduri, dealuri, munţi, mare şi bineînţeles alături de necuvântătoare. Călătoriile, locurile şi oamenii noi îmi bucură sufletul şi îmi dă o energie pozitivă.Iubesc animalele si in compania lor ma simt fericit si linstit sufleteste. Ele nu tradeaza, nu critica nu se supara….te iubesc neconditionat, si eu, la randul meu, incerc sa fac acelasi lucru.

Care sunt ingredientele unei cariere de succes şi ce părere ai despre generaţia de azi de cântăreţi?

Pentru a reuşi să ai o carieră de success, ai nevoie de talent, har, seriozitate, multă muncă, noroc şi un repertoriu pe măsură. Cântăreţii din ziua de azi sunt cântăreţii genului de muzică care se cere, iar dacă asta este modă şi publicului place, nu am nici un comentariu.Insa, in opinia mea, timpul va decide daca muzica generatiei de azi va fi ceruta si peste 50 de ani….

 Ce planuri de viitor ai? Mă refer în următorii 5 ani… ce proiecte muzicale sau de teatru ai şi ce ţi-ai dori cel mai mult în viaţa ta să se întâmple?

Vreau să scriu în continuare muzică, să fiu sănătos, să iubesc, să fiu iubit, să mă bucur de tot ce-mi oferă viaţa şi să apară pe piaţa muzicală încă hituri semnate „Mihai Constantinescu”.

Mulţumesc mult pentru acest interviu şi iţi doresc multă fericire şi succese atât pe plan familial cât şi profesional. Ai vreun mesaj de final pentru iubitorii de muzică în general şi pentru fanii tăi în special?

 Mulţumesc şi eu pentru posibilitatea de a apărea acest interviu şi-mi doresc să-i întâlnesc cât mai curând pe acei care-mi iubesc muzica.

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

 

POEMELE IUBIRII

Posted by Gabriela Petcu On February - 15 - 2014

RESTEMAN-Georgeta3-wbGeorgeta RESTEMAN

 

CÂTĂ IUBIRE…

 

Câtă iubire-am strâns, nedăruită,

Câţi crini petale-şi picurau pe dale,

Plângând de dor în palma umbrei tale

De câte ori se furişa grăbită

 

Spre alte lumi…  Pe trepte abisale

Suişului îi fluturai iluzii,

Ţipând din răsputeri s-audă surzii.

Erau, de fapt, doar simple vorbe goale?

 

În câte toamne pârguit-am gândul

Îngemănată-n sângeriu de dalii

Cu raze blânde, mângâind vitralii

Când viile-şi musteau, timide, rodul…

 

Şi, contemplând, simţeam căldura mâinii

Cum moale, lin, îmi oblojea frământul –

În şuier aspru-nverşunat doar vântul

Mai biciuia neiertător tăciunii

 

Din vatra-ncinsă-n care râdeau macii.

Îngenunchind pe pat de frunze moarte

Iubiri vetuste, născociri deşarte…

Se zbuciumau a neputinţă vracii.

 

Pe-un ţărm pustiu, o inimă-mpietrită –

Reverberând sub clopote de ceară

O urmă vagă de chemare-amară –

Câtă iubire-a strâns, nedăruită…

 

 

NOSTALGIE

 

Îşi despletesc viorile-n surdină

Şuviţe moi, alunecând pe strune,

Nepământeşti şoptiri, trăiri nebune

Şi-un cânt sublim… e vechea pianină

 

Pe care-o urmă ai lăsat, în grabă –

Răvaş sfinţit de roua din cuvinte

Rostiri de gând în palide veşminte

Când eu credeam, purtându-le podoabă…

 

Strângeam în pumnul clipelor, sălbatic,

Rodiri de vise tescuite-n lutul

Ce nu voia a-şi ofili tumultul

Iubindu-te, bătrâne singuratic.

 

Odaia caldă, mere coapte-n spuză,

Căminul vechi, scântei ameţitoare –

Un paradis brodat cu neuitare -,

Sărutul lunii – dulcea călăuză,

 

Te-aşteaptă iar cu muguri de verbină

Printre muşcatele-nroşite-n glastre.

Tu pribegeşti printre tăceri albastre,

Când doar vioara plânge în surdină…

 

 

IUBIRI

 

În umbre de ceasloave prăfuite

S-au risipit iubirile stelare –

Brodate-n psalmi, zidire şi-nălţare –

Dar urme desuete, surghiunite

 

În turle reci, lovesc în matca nopţii

Cu clopote de-argint bătând a vină.

Străfulgerări de palidă lumină,

Plângându-şi armonia-n pumnii sorţii

 

Râvnesc la chinul dulce-al strălucirii

Din ochi rotunzi, iviţi din sânul ierbii.

Pe frunţi de rouă se dezmiardă cerbii,

Sorbind din nestematele iubirii…

 

Prin pânze moi trudesc să se strecoare

Ecouri de-orologii diafane

Vagi ritualuri de sărut, profane,

Mimeaz-o pâlpâire de candoare.

 

Iubiri bolnave, năluciri de-o vară,

Îngeri de lut plătind cu-amar tributul

Carnagiu de petunii în sărutul

Agonizând într-un potir de ceară….

 

 

NĂLUCA

 

Ce ger cumplit! Şi încă viscoleşte,

Pustiul urlă peste cetini ninse

Când la fereşti, muşcatele aprinse

Se-ntrec cu vatra-n care dogoreşte

 

Dorul, bătrânul cavaler al sorţii.

Din ceruri se-mpletesc arpegii fine

Şi-un vis uitat prin urnele divine

Te-aduce iar, nălucă rece-a nopţii.

 

Presari cu şoapte tâmpla-mi argintată

Când înfloresc pe ciuturi crini de gheaţă

Striveşti în pumni cortinele de ceaţă

Privirea-ţi cu safire mă săgeată.

 

Cuprinde-mă în braţele stelare

Şi-nalţă-mă-n eretice săruturi,

Cu jarul rozelor arzând pe ruguri

Hai să uităm că-i iarnă-n calendare!

 

Iubeşte-mă! Cătuşe verzi de iarbă

Din ochii mei te lege pe vecie

Când proaspete dorinţi în noi se-mbie

Alungă umbre din orbita-ţi oarbă!

 

Dar te-nfăşori în mantii de mătasă –

Nori albi ce torc potop de fulgi zănatici –

Zburând cu stolul de hulubi sălbatici

Mă laşi din nou nesomnului mireasă.

 

 

CURG UMBRE RECI PE CUMPĂNA-NSERĂRII

 

Curg umbre reci pe cumpăna-nserării,

Pulberi de-omăt şi şaluri de hermină

Învăluind în dulcea iernii vină

Tăceri dospite-n prescura mirării…

 

Cuvinte ard în felinare ’nalte,

– Rostiri nerătăcite sau perfide,

Poveri de maci în cute de hlamide –

Vii candelabre nude de rivalte

 

Pe scena veche, în solfegii caste

Efluvii şi trăiri de dor nebune

Ce aromesc a mirt, sălbăticiune,

Plutind spre lumea de iubiri fantaste.

 

Purtând brăţări de irişi moi la glezne,

Lumină, gânduri albe-n lampadare

Cu cingători de nea, tulburătoare,

Şi noi, străine, cei sătui de bezne,

 

Ce ne iubim în cânt de menestrele –

Delir sublim sub candele păgâne,

Pe-un braţ de crini, păziţi de zmei şi zâne,

Născuţi din spuza viselor rebele.

 

Mirări se surpă-n tâmpla-ţi argintie

Zâmbeşti timid, serafice herald,

Când plânge-ncet, cu lacrimi de smarald,

În umbra lirei, dragostea-mi târzie…

 

 

NINGE ÎNTRE NOI CU DIAMANTE

 

Azi ninge între noi cu diamante,

Necercetând cărările cu pasul.

Doar umbre moi – sfielnicele-amante

În trupul cast al serii îşi fac masul.

 

Solfegii sparte-n crengi de lemn tivite

Cu chiciuri reci – ce muzici ancestrale,

Din două lumi cu doruri surghiunite

În jariştea secundelor sacrale.

 

O lume-a ta cu bolţi de gânduri sure

Şi ochi de gheaţă cu priviri mirate,

Crini degeraţi ce-au înflorit pe zgure,

Voind din ei să îţi înalţi cetate…

 

Şi-o alta-n care ierburile-nvie

Cu maci nuntiţi pe ruguri de candoare

Cu râuri limpezi, revărsând sub ie

Nesăgetate lacrime de floare.

 

Simt răsuflarea fulgilor, ninsoare,

Logodnă-n solilocviile-andante

Cu unduiri de gând aromitoare

Când ninge între noi cu diamante.

 

 

SĂ CREZI?

 

Să crezi în învieri de vise oarbe

Neumbra primenindu-ţi-o-n zorele

Când răni de fum se sting timid în narbe –

Reci stalactite-n lujerii de stele?

 

Să crezi în născociri lovind fereastra

Cu săgetări de aşteptări perene

Dosite-n sânul lunii, când măiastra

Sfinţeşte lutul viu cu sânziene?

 

Sau să te-ascunzi în roiul alb de fluturi

Robită-n voal de floare şi ninsoare

Sculptând în neaua din colind săruturi

Iar timpul să îl vindeci cu uitare?

 

De eşti un prag de crâng – şopteşte dorul,

Iubeşte! Şi în mândra tremurare

Cu pumni de frezii aromind fiorul

Zălog să-l ţii în braţele avare.

 

Iar dacă tâmpla-ţi sângeră, bolnavă,

Şi-n vatră ard răzoare de petunii

Să crezi şi să rămâi fidela sclavă

A liniştii din smirna rugăciunii.

 

 

SĂ-MI FURI SĂRUTUL

 

Să-mi furi sărutul prefirat în doruri

În noaptea rece-n care stai de veghe

Cu gândul tras printr-un inel de zeghe

Încarcerat în tristele decoruri –

 

Bolnavele parfume din priveghe.

Eu n-am să vin să îţi aduc onoruri

Când vise risipeşti printre amoruri

Şi hoinăreşti la mii şi mii de leghe.

 

Să-mi furi sărutul strecurat prin tihnă

De ştii să lupţi, îl vei avea odat’.

Îmbălsămând trudita-ţi neodihnă,

 

Sărutul meu e binecuvântat –

Iubirea-i flutur, bobul de odihnă

Din albul pur de crini, neîntinat.

 

 

NE-AM ZĂLOGIT ÎN CLOPOTE DE CEARĂ

 

Ne-am zălogit în clopote de ceară

Cu gând pribeag pe un tăpşan cu frezii,

Sub vraja lirei freamătă aezii

Ce dulci miresme peste noi coboară!

 

Luciri de-argint pe mantia zăpezii

Când tremurul din cetini ne-nfioară

Sobor de fulgi timizi, pe-obraz de seară

Încătuşând durerile-n ardezii.

 

O penitenţă stranie ne-ndeamnă

Să ne topim în clipele de jar

Să învăţăm ce dragostea înseamnă –

 

Ea nu e doar o filă-n calendar –

E-a sufletelor maiestuoasă doamnă

Şi veşnicia-n crinii din altar.

 

 

MI-S OCHII-APRINŞI DE-O MISTICĂ LUCIRE

 

Mi-s ochii-aprinşi de-o mistică lucire

Alunecând pe bolta din altare

Spre un abis robit de desfătare –

Nemărginirea şoaptei de iubire.

 

Lumini irump din trup de lumânare

Peste mirajul clipei de-mplinire.

Chiar mă iubeşti sau e doar amăgire,

Un vis coborâtor din lumi stelare?

 

Fiori rodesc pe umeri de mătase,

Pătrund prin zid de frici cu dinţi de fier

Prin umbrele bolnavelor carcase

 

În care năzuinţe nasc şi pier,

Valsând pe jarul rozelor sfioase

Când dragostea te’nalţă lin, spre cer.

—————————————————-

Georgeta RESTEMAN

Săcuieu

Ianuarie 2014

EXISTENŢIALISMUL TRANSCENDENT

Posted by Gabriela Petcu On February - 15 - 2014

POPA-Constantin-x3-wbConstantin POPA

 

Înainte de orice o idee filosofică trebuie să aibă utilitate asupra vieţii. Scopul a ceea ce urmează este pe de o parte de a da un sens existenţei altul decât cel dat de religie, iar pe de altă parte de a combate nihilismul, adică lipsa oricărui sens. Filosofia, aşa cum a arătat Kant, nu are acelaşi demers pe care îl are ştiinţa pentru că în timp ce metoda ştiinţifică se bazează pe observaţie, pe propunerea unei ipoteze, şi a unui experiment care să valideze ipoteza, filosofia merge mai departe interpretând din alt unghi realizările ştiinţifice, pe de o parte,  iar pe de alta stabilind limitele cunoaşterii atât empirice cât mai ales metafizice. În timp ce omul de ştiinţa afirmă (pe bună dreptate) că Dumnezeu nu poate fi cunoscut (însă faptul că nu poate fi cunoscut nu însemnă în mod obligatoriu inexistenţa lui Dumnezeu), filosoful (fără a avea pretenţia de a-l cunoaşte pe Dumnezeu), poate şi trebuie să analizeze efectele existenţei sau inexistenţei lui Dumnezeu asupra vieţii în general şi a omului în particular, chiar dacă o face intuitiv, fără a avea certitudinea palpabilului, a experimentării ştiinţifice, ci utilizând raţiunea şi logica, sau cum afirma Karl Jaspers ca ”realitate pentru libertate!”.

 

În centrul filosofiei trebuie să fie Omul şi raportarea lui la realitate. Sartre afirmă că ”existenţa precede esenţa”, omul fiind aruncat în viaţă, venind din neant şi îndreptându-se înspre neant, viaţa neavând nici un scop, omul fiind nevoit să improvizeze continuu, să se proiecteze pe sine asupra vieţii. Deci, omul întâi există şi pe urmă îşi crează propria lui esenţă, contrar filosofiei de până la Sartre care afirma existenţa unei ”naturi umane” ,idee de bază în religie, care consideră că omul este o creatură căzută în păcat -prin Adam, şi care are nevoie de salvare, evident nu gratuit!. Ideea lui Sartre are o valoare etică inestimabilă din perspectiva libertăţii şi a responsabilităţii (Sartre numea existenţialismul său un umanism), pentru că dacă nu depindem de destin, soartă, Dumnezeu, atunci întreaga libertate şi responsabilitate asupra actelor proprii cade direct pe umerii noştri. Cu toate acestea, observăm că oamenii au anumite lucruri în comun, care depăşesc sfera culturală sau educaţională, cum ar fi finitudinea (ne naştem independent de voinţa noastră şi murim), dependenţa biologică (hrană, apă, aer, sexualitate, etc), o determinare genetică, şi de ce nu una socială, chiar dacă aceste determinări nu trebuie să fie utilizate ca şi ”scuze” în panorama libertăţii şi responsabilităţii, ci dimpotrivă fac ca sentimentul de angoasă în faţa vieţii şi a morţii să fie şi mai acut prin realizarea că avem o libertate îngrădită (spre exemplu am libertatea de a alege ce să mănânc, de a fi vegetarian sau nu, însă sub nici o formă nu am libertatea de a nu mânca deloc).

 

Sartre porneşte  însă de la premisa că omul există, fără să răspundă întrebării cum ajunge omul să existe. Faptul că nu eu am decis să mă nasc, şi mai presus de asta inevitabilitatea morţii mă obligă să mă întreb de ce m-am născut (pentru a muri!), sau care este scopul existenţei mele finite. Viaţa însăşi este un accident, fără nici o explicaţie, s-ar putea spune, şi existenţialismul ateu îndeamnă la a face faţă acestei realităţi crude. Însă întrebarea persistă, atunci când nu accept accidentul.

 

Existenţa individuală este finită, având un început prin naştere, însă se poate extrapola ideea finitudinii şi la nivel cosmologic? Este universul cunoscut infinit, sau a avut un început? Cel mai respectat model cosmologic în rândul comunităţii ştiinţifice -teoria Big Bang, bazându-se pe evidenţe suficient de clare (precum legea lui Hubble) arată că universul fizic este finit, a luat fiinţă şi se află în expansiune. Astfel, timpul şi spaţiul nu sunt eterne, ci au avut un început, fiind deci exclusiv caracteristici ale lumii materiale, chiar dacă Stephen Hawking în încercarea de unificare a teoriei relativităţii cu teoria cuantică aduce în discuţie ideea neprobată încă a spaţiului şi timpului finite dar fără limite, bazându-se pe timpul imaginar (mai mult sau mai puţin matematic..). Întrebarea care se ridică în asemenea situaţie este: ce a provocat Big Bangul, sau cum poate apărea Ceva din Nimic?

 

Există două raportări posibile şi la fel de valide cel puţin atâta timp cât nu există o teorie ştiinţifică absolută, însă cu urmări diametral opuse. Pe de o parte ideea creaţiei spontane, întărind ipoteza accidentului, iar pe de alta a intervenţiei lui Dumnezeu (în sensul de ”mişcător nemişcat” aristotelian) în procesul de apariţie a universului şi vieţii. Îmbrăţişez a doua variantă pentru posibilitatea pe care o oferă de a găsi un sens al vieţii. Pe de altă parte în faţa morţii, în cea mai cruntă disperare omul din cauza temerii în faţa necunoscutului apelează la divinitate, sau măcar la o idee a ceva superior care îi poate face suferinţa mai uşoară. Este un instinct de conservare. Problema care apare este că această ”speranţă” a fost monopolizată de către religie.

 

Filosofia, chiar dacă se aventurează acolo unde ştiinţa nu o face, trebuie să stabilească un cadru al cunoaşterii, să stabilească limitele metafizicii. Faptul că putem intui că era necesară o fiinţă (sau Ceva..) infinită pentru ca universul material să ia naştere nu justifică Dumnezeul religiilor. Trecerea de la un Dumnezeu creator la Dumnezeu religiilor nu îşi are nici o dovadă nici în raţiune, nici în cunoaşterea empirică, ba din contră prin Big Bang s-au pus în mişcare legile fizicii, relaţia cauză-efect, fără coordonarea directă a unui creator biblic (creaţia în 7 zile), evoluţia biologică a lui Darwin fiind o dovadă elocventă în acest sens. Tot ce se poate observa în realitatea fizică (de la cosmologie la biologie, lanţ trofic, genetică, etc) este că totul funcţionează pe baza unor principii fizice clare, intervenţia divină (sau minunea) fiind absolut exclusă.  Iar dacă prin absurd considerăm că divinitatea intervine, atunci sau o face arbitrar sau defectuos. Dacă considerăm că Dumnezeu răspunde la rugăciune, atunci copii care mor de foame sau cei care strigă în disperare după ajutor nefiind auziţi de nimeni ar fi victimele unui Dumnezeu odios, care ar putea interveni însă din raţiuni meschine nu o face. Astfel că rugăciunea nu este nimic altceva decât un ”efect Placebo”, autoinducţie în faţa necunoscutului având la bază frica şi egoismul  (pentru că ne afectează exagerat de puţin faptul că rugăciunile altora nu sunt ascultate, atâta timp cât ale Mele sunt ascultate, ba chiar găsim motive josnice, minţindu-ne ca noi merităm să fim ascultaţi). Faptul că există oameni care mor de foame sau se află în suferinţă, din punct de vedere moral ar trebui să ducă la boicotarea ideii de răspuns la rugăciune.

 

Şi atunci e nevoie de separare în conceptul de Dumnezeu. Pe de o parte se află Dumnezeul creator, infinit, absolut, aflat în afara universului material şi al sferei de cunoaştere umane finite, deci limitate, pentru ca omului îi este imposibil să cunoască absolutul, iar pe de altă parte Dumnezeul religiilor, chiar Dumnezeul personal, care nu este altceva decât o creaţie a omului, o intrare nejustificată empiric şi raţional în metafizică, şi nu doar o intrare, ci construirea de castele de nisip pe tărâmul metafizicii. Orice încercare de personificare a Dumnezeului infinit îl reduce la finit. Calificativele de bun, iubitor, drept sunt calificative umane, finite, care nu au relevanţă asupra infinitului, pentru ca nu putem concepe infinitul. Tocmai de aceea imaginea Dumnezeului biblic nu este una unitară, ci s-a schimbat cu trecerea timpului (deci a evoluţiei gândirii umane- precum şi trecerea de la divinităţile htoniene la cele uraniene, spre exemplu), diferenţele dintre Dumnezeul Vechiului Testament şi Isus Hristos fiind enorme, unul fiind cel mai mare criminal din istorie –cel din spatele unor genociduri precum potopul lui Noe sau Sodoma şi Gomora,  sau cel care incita la războaiele pe care evreii le duceau în zonă pentru a cuceri Canaanul- ţara făgăduinţei; altul propovăduind iubirea, fraternitatea, lipsa egoismului. Unii ar putea spune că această evoluţie a gândirii umane este rodul tocmai al călăuzirii divine, al inspiraţiei, însă un asemenea argument este slab din cauză că nu poporul evreu era cultura dominantă care putea să impună schimbările în istorie, nici pe timpul Vechiului Testament, când mesopotamienii şi egiptenii erau culturile dominante, şi nici în vremea Noului Testament, când în timp ce evreii erau sub dominaţie romană, deci neavând nici un fel de influenţă în lume, culturile dominante erau cea grecească şi cea romană. Deci Dumnezeu a fost în spatele istoriei sau istoria l-a creat pe Dumnezeul religiilor? Nici ideile aparent pozitive şi de promovare a iubirii propuse de Isus nu scapă de critică, pentru ca luând ”textul de aur” al Bibliei: ”Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul lui fiu, pentru ca oricine crede în el să nu piară ci să aibă viaţă veşnică” se observă caracterul partizan şi exclusivist al ”salvării divine”. Doar cei care cred şi adoptă dogma creştină se pot salva, ceilalţi (budişti, musulmani, atei, etc) pier. Mie nu mi se pare asta iubire! Creştinismul afirmă ca Dumnezeu într-adevăr nu poate fi cunoscut, tocmai de aceea a fost trimis Isus, pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu prin intermediul lui. Problema morală care se ridică este de ce a fost trimis doar unei culturi, şi ea periferică, şi nu a fost trimis la nivel universal? (ca şi mai sus, creştinismul nu este universal nici acum, oricât s-a încercat asta- cruciadele sau colonialismul). Nu este mai logic ca Isus să fie considerat un model moral pe care istoria occidentală l-a promovat, precum alte modele ale altor culturi (Budha, Mahomed, Confucius, etc)? Plus că ideea ”fiului lui Dumnezeu” atrage cu sine discriminarea şi chiar ura faţă de alte culturi şi a altor valori, evident inferioare prin faptul că ei nu îl au şi nici nu îl acceptă pe ”unicul fiu al lui Dumnezeu”.

 

După ce am stabilit ca Dumnezeul religiilor este fals (cu întreaga încărcătură teologică construită în jurul conceptului de Dumnezeu religios –Dumnezeu salvator, inspiraţie divină, demoni, minuni, rai, iad, purgatoriu, vămi, etc) devine inevitabilă întrebarea: la ce bun un Dumnezeu care nu se implică cu nimic în lume? Din două motive.

1. Pentru că este cauza apariţiei universului şi vieţii, asta dacă nu acceptăm creaţia spontană şi deci accidentul. Dumnezeul creator nu poate fi cunoscut, decât în urma acţiunii de a crea (deci prin reflecţia existenţei noastre), şi nu intervine în universul material peste legile fizicii impuse la Big Bang (cum putem vedea în orice situaţie de la suferinţa umană, lanţul trofic, sau la univers), aceste legi reprezentând condiţiile pentru apariţia şi dezvoltarea vieţii şi a omului. Însă atunci omul este aruncat, abandonat în această lume a suferinţei şi morţii, prin neimplicarea lui Dumnezeu în viaţa omului. Dacă universul şi condiţia umană (ca specie) au o substanţă şi un determinism (spaţiu, timp, determinism biologic, genetic), deci la nivel macro esenţa precede existenţa, la nivelul micro individul există pur şi simplu pentru că nu a decis liber să existe, iar în acest caz existenţa individuală precede esenţa. Individul poate să existe la fel de bine cu a nu exista, fiind în acest caz o fiinţă de prisos, o fiinţă contingentă.  Deci el există, se trezeşte în această realitate căreia trebuie să-i facă faţă, să-şi construiască viaţa prin efort, fără ajutor exterior, să decidă permanent, asta  ducând la sentimentul de angoasă şi disperare, însă, în acelaşi timp şi la acţiune şi responsabilitate, astfel că fiecare individ în parte răspunde atât pentru el cât şi pentru toţi. În acest context al singurătăţii profunde şi a sentimentului de abandon, omul sau acceptă realitatea aşa cum este sau se revoltă (precum Omul revoltat al lui Camus) împotriva vieţii însăşi, a nedreptăţii, a imposibilităţii de control asupra suferinţei, bolii şi a morţii. Omul se revoltă împotriva unui Dumnezeu care nu intervine în lume. Deci, în aceasta situaţie pentru om Dumnezeu există pentru a fi condamnat.

 

2. Dacă am ajuns la concluzia că universul a avut nevoie de un creator, şi deci mergând pe argumentul cosmologic (lanţul cauză-efect nu poate merge înapoi la infinit), atunci Dumnezeu trebuie să fie o entitate necauzată deci infinită şi necunoscută prin însuşi caracterul infinit. Însă chiar dacă nu putem cunoaşte ce este Dumnezeu, ce l-a determinat să creeze, de ce nu am avut libertatea de alegere înainte de a exista, de ce am ajuns la existenţă în acest univers (refuz să cred că acesta este cel mai bun univers posibil asa cum afirma Leibniz), şi totuşi considerând că viaţa nu este un accident, atunci ar trebui să aibă un sens şi prin sens înţeleg transcendenţă, pentru că altfel existenţa ar fi mai fără sens decât accidentul însuşi, deoarece ar fi absurd ca singurul sens al vieţii să fie suferinţa şi inevitabilitatea morţii. Astfel că transcendenţa înseamnă că omul depăşeşte condiţia finită şi trece în infinit. Cum acest lucru ştim că nu este posibil în viaţă, ar trebui să se întâmple după moartea fizică. Dacă considerăm sufletul ca şi  capacitatea de a raţiona, şi deci o conexiune între minte şi corp, făcând parte din realitatea materială finită atunci noţiunea de suflet etern este nefondată pentru că am stabilit că doar Dumnezeu este fără de început. Şi atunci ce va transcende, dacă observăm limpede că trupul este supus putreziciunii? Spiritul!, însă este imposibil de stabilit (pentru că vorbim de infinit) ce anume din om va depăşi condiţia finită, chiar dacă mi-ar plăcea să cred (fără nici un tip de argumentaţie, însă din necesitatea atractivităţii ideii) că memoria clipelor frumoase va fi eternă.

 

Moralul, pe de altă parte este o convenţie socială, impusă de instinctul de supravieţuire, care ar trebui să garanteze integritatea şi libertatea fiecărui individ în parte. Este modul artificial creat de om (precum şi conceptul de societate) pentru a se raporta la relaţiile dintre indivizi diferiţi. Astfel acţiunile şi consecinţele moralului au valabilitate doar în limitele vieţii materiale, binele şi răul nefiind transcendente. Cum am stabilit mai sus că Dumnezeul religios nu există, de aici rezultă că şi ideea de ”rai” este nejustificată, iar ideile ”mântuirii individuale” şi a ”Judecăţii de Apoi” nu sunt altceva decât impunerea moralului prin frică. Înseamnă că fără Dumnezeu totul e permis, aşa cum se întreba Dostoievski? Nicidecum! În opinia existenţialiştilor, omul este singur responsabil de acţiunile sale, are libertatea de a alege ce să devină (chiar dacă limitată, ţinând cont şi de determinările pe care le-am adus în discuţie mai sus). În acest caz binele este făcut nu ipocrit în vederea vreunei recompense (cum se întâmplă în religie prin mântuirea individuală), ci din motive naturale (atâta timp cât suntem dotaţi cu raţiune, liber arbitru şi voinţă, deci nu suntem animale) şi sociale, ba chiar egoiste (e datoria fiecăruia să contribuie la o lume mai bună, pentru că dacă contribui ca individ la o lume mai bună îmi e bine şi mie). Responsabilitatea înseamnă deasemenea şi necesitatea unei justiţii care să garanteze libertatea fiecărui individ în parte. Chiar dacă pare un ideal imposibil de atins, omul trebuie să tindă spre construirea unei lumi fără sărăcie, fără frontiere sau interesele unora în detrimentul altora.

 

Astfel că viaţa, universul material, timpul şi spaţiul ar fi (doar prin analogie) pentru infinit ceea ce este Uterul pentru viaţa materială, o lume de tranziţie de la concepere la nemurire. Însă asta nu duce la ideea că sinuciderea este de preferat? Pentru ce să trăiesc în suferinţă, şi să fac faţă greutăţilor, dacă oricum voi depăşi condiţia aceasta finită necondiţionat? De ce să nu o depăşesc mai devreme? Nu, din trei motive, pentru că instinctul de supravieţuire mă împiedică, pentru că de asemenea există un sentiment de empatie, care ne opreşte din a face rău celor apropiaţi prin acţiunea noastră egoistă, şi poate cel mai important, pentru că ideea transcendenţei este doar o idee, fără a putea fi vreodată probată, şi deci ar fi o greşeală teribilă ca din cauza unei idei să renunţăm la ce avem.

 

Cineva ar putea fi indignat de ideea ca ”toţi” ar trece din finit spre infinit, fără nici un criteriu de selecţie (pe care l-am considerat finit şi artificial), susţinând aşadar ideea ”mântuirii colective” , eliminând din discuţie ”vămile” ortodoxe sau purgatoriul catolic, chiar ideea apocatastazei origeniste, care afirmă mântuirea tuturor fiinţelor (inclusiv a demonilor) însă deasemenea în urma unui proces de curăţire. Să vedem pe cine ar putea indigna ideea mântuirii tuturor oamenilor. Pe ateu nu pentru că el oricum nu crede în transcendenţă, şi deci el nu face binele cu un anumit scop, iar creştinul care ar fi contrariat de ideea aceasta mă tem că nu ”merită” raiul pe exact criteriile pe care le consideră juste, atâta timp cât nu este dispus să iubească şi să ierte chiar şi pe duşman (Isus de pe cruce striga: ”Iartă-i Tată, căci nu ştiu ce fac!”, referindu-se la cei care îl omorau).

 

Am plecat de la faptul că o idee filosofică trebuie să aibă utilitate asupra vieţii, însă ce utilitate poate să aibă o idee care nu poate fi probată, deci putând fi doar o idee ca oricare alta? De a arăta că se poate concepe un sens al existenţei, deci, fiind împotriva lipsei de sens al existenţei, însă fără întreaga încărcătură dogmatică şi manipulatoare exercitată de către religie (mântuirea omului a devenit un simplu negoţ). Că se poate avea speranţa unei vieţi de după moarte, fără a ne minţi, fără a fi ipocriţi, că nu trebuie să condamnăm realizările ştiinţifice, sociale sau culturale doar pentru că nu sunt în acord cu ideologiile unei cărţi care nu ar trebui interpretată literal. Condamn religia că nu s-a implicat suficient în problemele reale ale lumii (faptul că există sărăcie se datorează şi eşecului bisericii). Demersul meu nu este de dărâmare a religiei sau a bisericii, (cel puţin nu unul brusc, fără a pune ceva în loc) ci mai degrabă de reformare, de o conectare reală cu omul. În loc sa reprezinte legătura dintre om şi Dumnezeu, religia ar trebui ca mai întâi să fie legătura dintre om şi om. Ar trebui să fie un refugiu al oamenilor marginalizaţi, al oamenilor săraci, neajutoraţi, daţi la o parte de o societate egoistă într-o lume din ce în ce mai imorală. Ar trebui ca religia să fie separată de stat, sprijinind statul prin implicare morală şi socială, nu luând bani de la stat. Locul de manipulator pe care religia l-a deţinut secole, astăzi îi revine societăţii de consum (fiind în acest sens un eşec al raţiunii), care prin pârghii precum mass-media, Hollyood, MTV, sintagma ”trăieşte clipa!”, etc alimentează partea animalică şi egocentrică a omului, menţinând omul într-o altfel de ignoranţă (a-şi vedea fiecare propriul interes, un spirit al competitivităţii sălbatic, ideea că banul este totul, etc).

 

În aceste condiţii filosofia are rolul pe de o parte de a denunţa derapajele acestor manipulatori, deci un rol critic, iar pe de alta de a încerca să arate căi prin care omul să se poată raporta la toate problemele reale ale vieţii (ştiinţă, Dumnezeu, sensul existenţei, moral, libertate, responsabilitate, justiţie, etc). Arta în aceasta situaţie devine o unealtă a filosofiei, o modalitate de propagare a ideilor filosofice, o încercare de apropiere a oamenilor pentru a crea o lume mai bună.

 

Constantin POPA

Runcu, 2014

 

 

EVOCAREA UNUI SONETIST DE EXCELENŢĂ – THEODOR RĂPAN

Posted by Gabriela Petcu On February - 15 - 2014

ASTALOS-George-xwbGeorge ASTALOŞ

 

E de notorietate lirică, sonetul este forma cea mai dificil de realizat – dificultatea constând în forma fixă şi obligatorie pe care genul o impune. Această formă constă în faptul că sonetul trebuie să aibă (obligatoriu) 14 versuri, dispuse în două catrene şi două terţine.    Şi, ca aritmetica acestui gen literar să se exprime cu toată forţa ei serială, fiecare vers trebuie să se afirme în dimensiunea a 11 silabe. E de remarcat că nu toate limbile au capacitatea de a acoperi versul sonetului cu 11 silabe, aparent obligatorii, cum s-a manifestat de la începuturile născocirii acestei forme lirice de către trubadurii italieni Pier delle Vigne şi Iacopo da Lentini, care au contribuit la lărgirea dificultăţii de a pune în pagină Poezia.

 

Pentru a face un succint clasament metric al sonetului, îi amintesc cititorului că nu toate limbile au acest tip de elasticitate a expresiei, cum o are limba româna. Sonetul francez, de exemplu, a adoptat versificaţia alexandrină, tocmai pentru că nu poate răspunde exigenţelor iniţiale ale genului. Poate că această banală frază îl face pe cititor să-şi explice de ce sonetul  românesc este endecasilabic, aşa cum a fost el conceput de creatorul genului.  Într-adevăr, îngemănarea profundă a limbii române cu italiana, a condus la această duplicitate lingvistică.

 

Într-o altă ordine de idei, sonetul de expresie anglo-saxonă, care a urmat aproape imediat schemei italieneşti a acestui gen liric, se exprimă în 12 silabe, din lipsa capacităţiilimbiideareducecele14versurialesonetuluilaclasicele11.Mergândpeaceeaşiproiecţie creativă, sonetul francez este fiul direct şi irefutabil al metricii lui Victor Hugo. Altfel spus, are 12 silabe, ca întreaga poezie a clasicului născut la Besançon.

 

În România, în afara lui Vasile V. Voiculescu, sonetiştii de anvergură ai poeziei noastre moderne sunt Tudor George, zis „Ahoe” şi Teodor Pâcă, ambii, din păcate, decedaţi prematur. Facilitatea cu care şi unul  şi celălalt grifonauendecasilabul a dispărut de pe stadionul poeziei aşa-zisă „fixă”.

 

Ca să schimbăm un pic muzica acestui text şi să-l ferim de diversele deviaţii posibile, mă întorc asupra mea şi a sonetelor prin care am trecut. Semnalez cădintre toţi prietenii apropiaţi eram singurul care aveam telefon. Ceea ce făcea că iarna, când gerul crăpa pietrele Capitalei, Tudor George şi Pâcă veneau la mine, unde stăteau de dimineaţa, până seara. Ei bine, ca să ne umplem timpul, ne jucam „de-a sonetul”, pe rime date. Nu-mi amintesc durata fixată scrierii, dar când se făcea inventarul celor trei creaţii, Tudor George era, inevitabil, primul care termina tema dată, Pâcă, inevitabil, al doilea, iar eu, inevitabil, ultimul. Motiv care m-a împins în nezdruncinata mea ambiţie de a scrie o suită de „Sonete mortale”, dedicate prietenilor mei cei mai dragi şi, pentru a nu rămâne în afara genului, mi-am autodedicat propriul  sonet.Iată-l: „S-a dus poetul meşter în sonete/ Lăsându-vă pe voi să trageţi greul/ Venise timpul să scoată mardeiul/ Ca să ia stixu-n larg pe îndelete// Sonete v-a făcut cât penteleul/ Cu rime pergamute pe tăiete/ Şi-acum se duce-n dalbe piruete/ Ca să-i deschidă cerurile Zeul// Făcut-am Doamne la amici portrete/ Prinzându-le în paişpe versuri Eul/ Fără să le descântec portmoneul// Pâcă Ionescu Vlad Ahoe-Zmeul/ Apostu Roman Preda-Moromete/ Mă iartă, Doamne, vin să-i duc la fete” („AUTO-SONET”/ ÎN PROPRIA MEA MEMORIE/ Paris/ 1995).

 

Dincolo de complicii mei, un nou sonetist bate la uşa performanţei estetice a acestui delicat „gen fix” al poeziei. În urmă cu câţiva ani, am descoperit un mai tânăr poet, care pur şi simplu m-a fermecat. Lectorului curios, ori lovit de aripa formei fixe, îi recomand să citească fabulosul volum de sonete  „FIIND” – 365 + 1 Iconosonete, apărut la Editura „Semne”, fondată şi îmbogăţită cu titluri remarcabile de ing. Ştefan Dulu, garantând revelaţia inconturnabilă a darului natural al lui Theodor Răpan.

 

În cele aproape 800 de pagini ale volumului citat, ni se dezvăluie 366 de sonete care şi-au propus şi au reuşit să-l farmece pe cititor, indiferent de gradul acestuia de sensibilitate.          Personal, cu experienţa pe care o am şi cu sentimental precoce pentru sonet, afirm, fără teama de a exagera, că Theodor Răpan este, fără îndoială, cel mai important sonetist al poeziei de astăzi!

George ASTALOŞ

Bucureşti

9 ianuarie 2014, Anno Domini

 

THEODOR RĂPAN ULTIMUL „CRESCĂTOR” DE INOROGI ÎN REZERVAŢIA SONETULUI

Posted by Gabriela Petcu On February - 15 - 2014

ROAPAN-Theodor-FIIND-cop-WBMelania CUC

„Sunt cel mai fericit când ar Cuvântul…” este o declaraţie de dragoste făcută Poeziei, prin titlul potrivit unui sonet din cuprinsul celei mai recente apariţii editoriale semnate de Theodor Răpan. Sintagma spune totul despre travaliul şi neliniştea creatoare prin care trece arzând, de viu, Poetul…

 

Colegi de generaţie fiind, ucenicind mai mult sau mai puţin laolaltă, în cenaclurile literare bucureştene, am avut privilegiul să-i urmăresc îndeaproape ascensiunea poetică. Răstimp de decenii destule, Theodor Răpan a caligrafiat cu patimă de pământean şi harul primit de la dumnezeire, cu deznădejde (uneori) în faţa derapajelor cotidiene dar, mai ales, cu bucurie şi cu gloria asigurată la finalul fiecăreia dintre cărţile deja publicate.

 

Am admirat la poet nu doar discursul sublim, teleportarea ca într-o altă lume unde soarele nu apune niciodată, unde nu sunt umbre, nici măcar penumbre, dar unde basmul creează spaţii perfect potrivite pentru ca el să le umple cu filosofie de cea mai bună calitate. După mine, Theodor Răpan este unul dintre cei mai frumoşi sonetişti ai Literaturii Române! Într-o lume în care abundă versul fără cap şi coadă, unde postmodernismul liric musteşte de expresii licenţioase, poemele lui Theodor Răpan sunt mostre de artă literară unde Poetul, pudic, sensibil şi măiestrit, oficiază, în numele înţelepciunii universale şi al artei autentice – Poesia!

 

Poet care nu s-a dezis nici o zi din viaţa sa de creator, scriitor haric şi dedicat suferinţei prin care se naşte sonetul, cel cu arabescuri printre care mirările umanităţii se strecoară precum argintul, Theodor Răpan este şi perfecţionistul ce îşi trimite poemele în lumea cititorului într-un ambalaj de duminică, cuprinse între două coperte ilustrând conţinutul ideatic şi cu pagini ilustrate magnific. Nu despre aspectul îngrijit, de lux, chiar, al ediţiilor sale editoriale am vrut să vorbesc în aceste rânduri, dar nu m-am putut abţine să nu admir şi această îngemănare, care face fuziunea între poem şi grafică în opera sa literară. „Fiind” este cea mai recentă carte semnată de Theodor Răpan şi a apărut la Editura „Semne” din Bucureşti. Pentru a o citi, a intra în atmosfera adesea onirică, ai nevoie să te plasezi într-un spaţiu baroc, fie el şi imaginar, să uiţi de lumea mercantilă şi zgomotoasă, în care trăieşti şi să pluteşti pe vers spre mirabilul tărâm al virtuţilor aproape utopice, dar care devin Poezie!

 

„Fiind” este cartea prin care Theodor Răpan a atins culmea creaţiei sale, un volum de sonete pentru care s-a pregătit prin întreaga-i piramidă de cărţi editate până aici. „Fiind”  este cartea cea mai bună a poetului Theodor Răpan! Dar ce înseamă o carte „bună” în vălmăşagul tipăriturilor care inundă piaţa de carte, a textelor literare care sunt vehiculate pe reţele literare online? Mai întâi, „Fiind” este o operă de artă, prin prezentarea sa grafică. Este o bucurie să o ţii în mână, să o deschizi şi apoi să constaţi că, de fapt, poemele sunt egale sau chiar depăşesc calitatea tipăriturii.

 

Misterul şi lumea morganică din care apare şi în care dispare imaginea poetică, versul nesupus traumelor de construcţie, curgerea firească a epopeei „întâmplărilor” şi nu mai puţin fastuoasele imagini, care abundă, determină cititorul, nu o dată, să revină, să recitescă textul doar pentru a găsi alte şi alte nuanţări posibile. De la cer la pământ, pe aripi de păsări ce demult s-au smuls din legende, cu stindarde medievale şi „uşi făr’ de chei”, tot prin lumi de poveste, trece Poetul şi îşi scrie cu propriul sânge, picnit de mit levantin, povestea de dragoste.

 

Theodor Răpan are talent cu carul, are şi puterea de a struni inorogii creaţiei din propria-i poezie. Lucrează tenhic şi direct „pe curat”, fără ciorne şi transpiraţia muncii sisifice dispare când citeşti sonetele sale: totul este în ordine, aşa, Născut şi nu Făcut! Parcă o curgere de idei lirice a căzut în cascade peste acoperişul turnului său de fildeş… Şi poeţii plâng, şi poeţii au boli, şi mor biologic.Tot acest destrămat covor zburător este aruncat de Theodor Răpan peste umerii Iubirii colosale. Vis şi corbi ciugulitori, nemărăginiri, magnolii, palate de cleştar şi semnul pus pe adoraţia Madonei. Un poet ca puţini astăzi, cu miză şi dorinţă de răsturnare a faliilor  dintre uscat şi ape. „Groaza bucuriei”, iată o sintagmă care mă urmăreşte ca o umbră de vulpe, odată ce am citit-o în pagina cu sonete. Şi, da, bucuria îşi are teama sa de moarte, aşa cum, în alt plan poetic, cântecul viorii  topeşte frunza (nu floarea) belladonei!

 

Pe planuri diferite, dar defel fără afinitate, alunecă, se glisează şi dau formă cărţii sonetele din carte. Cu personaje adesea mitice, cu filigranări de stil pentru care este mai potrivită pana şi călimara decât computerul, ca un labirint prin care Minotaurul paşte liber, sonetele din cel mai recent volum al poetului Theodor Răpan sunt encilopedii inegalabile. Citeşi pagină după pagină şi uiţi că eşti în secolul postindustrializării. Fascinant! Mirific! Din smalţuri de culoare şi sidef lunar, cu purpură şi diafane urme de lacrimi pe obrazul creatorului, aşa se văd vitraliile „catedralei“ pe care  autorul său a denumit-o „Fiind”!

 

Să spun că Theodor Răpan scrie bine, ar fi lipsit de reverenţă din partea mea, ca simplu cititor. Să spun că este un poet romantic, ar fi ca şi cum durerea lui creatoare nu ar transpare destul prin fila velină a volumului „Fiind”. „Tristeţea mea n-o înţelegi, se pare”, titlul unui  sonet situat aproximativ la mediana volumului, este ca un semn de carte şi te opreşti, şi gândeşti, cauţi motivul tristeţii creatoare a Poetului. Dragostea în dimensiunea ei cosmică, iubirea pentru tot ce ţine de viaţă şi ţine de moarte dar, mai ales, dragostea care a dus la măreţia şi decăderea în păcat a Omului! O lume fantastică şi aşchii de nelinişte înfipte sub unghia cu care caută în mormanul de steril cotidin acel frumos-durut al îngemănării dintre bărbat şi femeie! Dar perechea în speţă este doar o motivaţie pentru naşterea unor sonete superbe! Un POET! Da, Theodor Răpan este POETUL şi, dincolo de vremurile grăbite în care trăim, critica literară va trebui să-i recunoască Opera literară distinctă!

 

Melania CUC

Bistriţa-Năsăud

10 februarie 2014

Amintiri din pribegie – Român ajutat de ambasada franceză din Bulgaria

Posted by Gabriela Petcu On February - 15 - 2014

AmbasadaFrancezaSofiaÎncă o zi se apropie de sfârşit. Soarele a  coborât spre zenit, iar lumina amurgului îmbracă totul în tonuri de roz, liliachiu, roşu şi albastru. În această seară stau de vorbă cu Dumitru Sinu (nea Mitică). Amintirile lui curg asemenea unei ape învolburate, iar trecutul prinde din nou viaţă sub ochii noştri. Prezentul dispare, alungat parcă de povestirile prietenului meu, despre oameni şi întâmplări din vremuri de altădată…

De la Panciova la Banovici, via Kovacica – Iugoslavia

Multe s-au petrecut după ce s-a schimbat regimul politic în România şi comuniştii au preluat puterea. Camarila comunistă făcea ravagii iar acţiunile ei schimbau destine peste noapte. Un număr mare de militanţi anticomunişti şi-au lăsat familiile şi ce le mai rămăsese din averile ciuntite de noul regim, şi au părăsit ţara. Anul 1948 a excelat prin numărul de emigrări, pentru că atunci s-a declanşat cel mai mare val de refugiaţi politic, din perioada postbelică. În aceste vremuri de restrişte, marcate de puternice frământări politice şi sociale, a luat drumul pribegiei şi domnul Dumitru Sinu. Împreună cu alte şapte persoane, a trecut graniţa pe la sârbi. Cei care l-au ajutat să fugă din România au fost legionarii, cu toate că amicul meu, cunoscut între prieteni ca nea Mitică, nu făcuse parte niciodată din gruparea lor.

Când a părăsit România, în Iugoslavia era preşedinte Iosip Broz Tito. Iugoslavia era teritoriul care făcea joncţiunea între ţările comuniste şi Occident. Lagăre de concentrare şi de muncă împânzeau toate provinciile imperiului titoist, al cărui conducător părea a juca un rol dublu. Nu era străin de ideile comunismului ce înflorea în Europa de Est, dar avea abilitatea de a nu se îndepărta nici de lumea liberă, progresistă, occidentală, spre care avea o oarecare deschidere.

Odată ajuns în Iugoslavia, Mitică Sinu a făcut trei zile puşcărie, la Panciova, cea mai veche puşcărie din ţara vecină, datând de pe timpul Imperiului Austro-Ungar. Apoi, a fost mutat la Kovacica, unde a stat două săptămâni. De acolo, a fost trimis la Banovici (Bosnia-Herţegovina), unde a rămas un an şi câteva luni, timp în care a lucrat la cantina închisorii.  În acest timp, i-a fost dat să vadă şi să traiască multe, dar mai ales, să cunoască o sumedenie de oameni, de toate felurile. Mi-a povestit de câţiva dintre ei care nu pot fi uitaţi, chiar dacă, de-atunci au trecut mulţi, mulţi ani… Întâmplările ai căror protagonişti au fost, nu pot fi şterse niciodată din memoria lui.

Disperarea te duce cu trenul în Franţa… şi-apoi, în Canada

Autorităţile locale se foloseau din plin de prezenţa refugiaţilor pe teritoriul iugoslav, repartizându-i în diverse locuri (lagăre) de muncă, pe toată perioada de şedere în ţara lor. Însă nu munceau gratuit, fiind remuneraţi cu sume modice pentru munca prestată. Apoi, după ce profitau din plin de munca lor, o perioadă, fie îi expediau în ţările de provenienţă – şi asta se întâmpla cu cei mai mulţi dintre ei -, fie, pur şi simplu, îi alungau în Est, la întâmplare, în ţări la fel de sărace precum cele din care plecaseră. Cei mai curajoşi, şi norocoşi în acelaşi timp, reuşeau să fugă şi ajungeau în ţările occidentale, de unde, majoritatea traversau oceanul spre continentul nord american.

De exemplu, îşi aminteşte Nea Mitică, cum pe unii români, sârbii îi trimiteau în Bulgaria, pe bulgari în România, pe alţii în Ungaria, în mod aleator. Aşa se face că printre românii ajunşi în Bulgaria era un anume, Grigore Coroiu, de care-şi aminteşte şi astăzi. Pe acest om autorităţile au vrut să-l repatrieze. Disperat, s-a aruncat de la etaj rănindu-se grav la maxilare – falca superioară şi dinţii. În această situaţie, cei cu putere de decizie au luat hotărârea să-l urce pe Grigore în tren, cu destinaţa Franţa.

Coroiu nu avea bilet, călătorea clandestin. Când controlorii l-au întrebat de bilet, el a deschis gura plină de răni, impresionându-i, drept pentru care, probabil din milă, l-au lăsat în pace şi aşa, bietul om a ajuns în Franţa…

Dar cum Franţa era pentru mulţi refugiaţi doar un loc de popas, Grigore Coroiu stă un timp aici, şi-apoi pleacă mai departe, înspre Canada. Aici, Coroiu s-a revăzut cu nea Mitică şi s-a numărat, chiar, printre apropiaţii lui. Omul era simpatic şi în special cei mici, copiii lui nea Mitică, se simţeau confortabil în prezenţa lui. Grigore Coroiu ştia să gătească la fel de bine ca un bucătar profesionist. Avea însă, şi el, o meteahnă: era un împătimit al ruletei şi pierdea astfel toţi banii, pariind la curse sau la jocuri de noroc. Dar nu era singurul, era o boală la modă! Asta nu-i afecta cu nimic amiciţia cu Mitică Sinu…

„Da, domnilor,  Pierre Rosetti este francez!”

Un caz asemănător a fost şi cel al lui Pierre Rosetti, un alt român trimis în Bulgaria. Acesta le-a spus bulgarilor că el este francez. Prin urmare, bulgarii i-au contactat pe cei de la ambasada franceză, pentru a-i stabili lui Pierre naţionalitatea. Ambasadorul şi-a dat seama imediat că Pierre nu era francez. „Nu ai nici o legătură cu Franţa – i s-a adresat acesta românului -, dar fiindcă ştiu cine a fost bunicul tău (este vorba de C. A. Rossetti) şi în memoria lui există chiar o statuie în Bucureşti, nu îţi voi opri accesul în ţara noastră. Eşti liber să mergi acolo.” Imediat, ambasadorul le-a spus bulgarilor: „Da, domnilor,  Pierre Rosetti este francez!” Şi astfel, bulgarii l-au trimis pe românul nostru în Franţa.

Iată cum, datorită unui monument, un refugiat român a reuşit să ajungă în Occident. Şi aceasta pentru că ambasadorul Franţei cunoştea faptul că statuia lui C.A. Rosetti, este amplasată în piaţa cu acelaşi nume din Bucureşti. Turnată în bronz, în anul 1902, în cadrul Şcolii de arte şi meserii din Bucureşti, statuia în cauză a fost realizată de către Wladimir Hegel. Opera de artă îl reprezintă pe C. A. Rosetti aşezat într-un fotoliu, meditând. Pe frontispiciul monumentului este fixată o placă de bronz, frumos ornamentată, ce poartă inscripţia: „C.A. Rosetti. 1816-1885. Luminează-te şi vei fi! Voieşte şi vei avea!”

Pe soclu se găsesc două basoreliefuri din metal, ce reproduc momente din activitatea patriotică a lui C. A. Rosetti: actul istoric de la Unirea Principatelor, intitulat „24 ianuarie 1859”, iar al doilea, „9 mai 1877”, evocând proclamarea independenţei de stat a României. Tânărul sculptor polonez, Wladimir Hegel (Włodzimierz în polonă), a fost cunoscut la Paris de scriitorul V.A. Urechia, omul de cultură şi bărbatul de stat român, care primise drept omagiu – pentru participarea la Congresul latinităţii de la Paris – o statuetă realizată de sculptorul Hegel. Obiectul respectiv l-a determinat să-l convingă pe acesta să vină în România. Wladimir Hegel s-a stabilit în Bucureşti şi s-a impus ca pedagog şi profesor la Şcoala de arte şi meserii, a devenit profesor de sculptură şi desen la Academia de Belle Arte din capitala României. Este bine de ştiut că sub îndrumarea lui Hegel, a studiat o perioadă Constantin Brâncuşi. Wladimir Hegel i-a fost „părinte şi profesor” şi sculptorului Dimitrie Paciurea.

O ştampilă „nemţească” făcută dintr-un cartof şi cerneală

Grigore Coroiu şi Pierre Rosetti şi-au văzut visul cu ochii, întrucât a ajunge în Occident era cea mai mare dorinţă a oricărui refugiat. Însă acestea au fost cazuri particulare, fiecare în felul său, prin originalitatea metodelor prin care, cei doi emigranţi au reuşit să ajungă în Franţa. Dar cum românii au fost dintotdeauna foarte inventivi,  ei au uzat de tot felul de metode ingenioase pentru a scăpa spre Vest.

Nea Mitică nu a uitat cum, câţiva dintre românii din lagăr, s-au dat drept nemţi, tocmai pentru că nădăjduiau că în felul acesta vor fi trimişi în Germania. De aceea, ce s-au gândit ei? Şi-au fabricat documente false, pe care au pus o ştampilă contrafăcută, confecţionată, tot de către ei, dintr-un cartof şi cerneală.

Neamţul e tot neamţ!

Sârbii şi-au dat imediat seama că lucrurile nu sunt aşa cum par, dar românii nu s-au descurajat şi au continuat jocul. Perseverenţi, compatrioţii noştri se trezeau în fiecare dimineaţă devreme şi se spălau cu zăpadă, sub ochii uluiţi ai gardienilor sârbi. Era un ger de crăpau pietrele, însă nu conta – ei strigau toţi odată, în germană: „Eins, zwei, drei” (Unu, doi, trei) şi se spălau cu zăpadă. După ce i-au urmărit astfel câteva zile, sârbii au spus: „Neamţul e tot neamţ!”. Cu alte cuvinte, oricât de frig este, indiferent dacă plouă, ninge ori e soare, neamţul nu se abate de la disciplina în spiritul căreia era educat. Ce era să mai facă, în locul acela, cu românii noştri, mai ales că se convinseseră că era vorba de nemţi adevăraţi? Aşa că sârbii i-au urcat în tren şi i-au trimis în Germania.

Ursu: ”Deschid orice casă de bani!”

Pe Ursu, nea Mitică l-a cunoscut tot în Iugoslavia. Era un tip simpatic. Avea un vocabular aparte, care îi amuza pe ceilalţi. Când îl întreba cineva ce a făcut în România, el răspundea: „M-am luptat cu ursoaicele, am dat lovitura la case de bani”. Când îl întrebau ce ştie să facă, el spunea că are degete fine. „Cum adică?” „Deschid orice casă de bani”. Sau, când îi reuşea ceva, exprima: „Mi-a ieşit pasenţa!” Povestea cum i-au adus case de bani elveţiene, germane, japoneze, americane etc.  „Nu-mi vine să cred, am reuşit la americani”, spunea el. Pe Ursu l-au îmbrăcat în haine americăneşti, i-au dat bani, l-au dus în America şi nu a mai auzit nimeni de el. Posibil, spune nea Mitică, să-l fi folosit în cadrul serviciilor secrete pentru a deschide seifuri cu diverse documente.

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. CURPAŞ

IPOSTAZE TRANSATLANTICE

Posted by Gabriela Petcu On February - 12 - 2014

florin-piersic-hDOINA POPA

 

Era trecut déjà de ora 11 din noapte… Timpul despărţirii noastre de maestrul se apropia.

Tocmai spusese că vrea doar cu cȃteva cuvinte să ne mai reţină atenţia. Şi-a exprimat mulţumirea şi bucuria de a se fi ȋntȃlnit cu noi, cei ce am dat curs invitaţiei de a-l vedea şi asculta ȋn sala Bisericii Sfȃntul Gheorghe din Windsor. Privirile care pe tot parcursul serii au călătorit printre noi, s-au oprit asupra cȃtorva persoane care i-au reţinut atenţia cu ȋntrebările  şi discuţiile purtate.

La un moment dat şi-a ȋndreptat atenţia spre capătul opus al sălii şi indicȃnd cu mȃna a spus:- Mi-a atras atenţia o doamnă, doamna aceea de acolo, cu ochelari,  de lȃnga tȃnărul ȋn cămaşă albă. Toate privirile s-au ȋndreptat deodată spre mine şi faptul că mă privea  zicȃnd:

-Vă rog, să ridicaţi mȃna! – m-a făcut să mă fȃstȃcesc  surprinsă  ( eram tentată să ȋntorc capul, să văd dacă mai era cineva ȋn spatele meu, dar nu se afla nimeni).

Am răspuns rdicȃnd mȃna, ca la clasă…

-De ce? mă ȋntrebam. N-am ȋndrăznit să spun nimic. Eram ca un elev ruşinat de lauda dascălului. Dar ce laudă? Nu-mi venea ȋn minte  nimic desosebit, doar ȋntrebarea pe care i-o pusesem cȃnd la invitaţia sa ne-am apropiat şi fiecare dintre noi, cei care au dorit, l-au ȋntrebat una/alta. Unii i-au pus ȋntrebări despre filmări, alţii despre viaţă şi locuri ȋndrăgite.

Un domn  i-a redat momente ȋn care s-au ȋntȃlnit prin Cluj, pe vremea studenţiei.

florin piersicŞi eu l-am ȋntȃlnit ȋn Cluj pe vremea studenţiei mele. Era déjà actor la Teatrul Naţional, venea adeseori la Casa de Cultură a studenţilor prezentȃndu-ne  filme. L-am urmărit

de-alungul anilor la TV, ȋn filme, piese de teatru, showri, interviuri, dar iată că ȋl ȋntȃlnesc  din nou peste un pod de ani la Windsor.

L-am ȋntrebat printre tinerele doamne care-l ȋnconjurau:- Dacă aţi fi cu 10/20 de ani mai tȃnăr  şi aţi fi avut oportunitatea de a emigra, aţi fi lăsat totul ȋn urmă şi aţi fi plecat din ţară?

Mi-a prins mȃna si m-a privit ȋn ochi răspunzȃnd prompt şi foarte serios:

– Nu,  niciodată   n-aş fi părăsit locurile natale.

N-am insistat, dar ştiu că ȋntrebarea, care poate l-a surprins, i-a plăcut.

Oare dacă n-ar fi fost un actor atȃt de popular şi atȃt de solicitat, sau dacă ar fi avut copii stabiliţi departe de el, ar fi fost la fel?  Răspunsul său sincer ( de fapt Florin Piersic este de o sinceritate debordantă ) m-a bucurat aşa de mult, de parcă mi-ar fi  făcut pe plac. Ar fi putut cocheta cu acorduri evazive de genul: nu ştiu, sau depinde de, sau orice altceva, dar nu, a fost cȃt se poate de categoric.

Vacanţa sa pe Continentul  Nord-American i-a fost oferită cu generozitate de către prietenul şi fostul său coleg de la IATC din primul an de studenţie, venerabilul  domn Herman Victorov, inginerul care a construit şi ȋmbunătăţit  nenumărate  companii ȋn ȋntreaga lume.

Ȋmpreună cu soţia sa Ana Torok, maestrul Florin Piersic a petrecut Sărbătorile de iarnă la Windsor şi o săptămȃnă ȋn Cuba. Ne-a povestit cu umor despre  vacanţa din Cuba, cu plăcere despre şederea ȋn Windsor…

florin.piersicUmorul său exploziv, amintirile atȃt de vii din copilarie ṣi despre familie, părinṭi, plaiuri natale, colegi, prieteni, actori, poeṭi, recitările, legăturile ȋntre subiectele abordate,  au captivat şi cucerit ȋntreaga sală.

Am rȃs mult, toţi am rȃs mult. A fost o seară terapeutică.

Atmosfera de şezătoare, dialogul cu invitaţii, tortul imens, pregătit de colectivul de doamne de la Biserică ȋn cinstea actorului, care urma să ȋmplinească peste două zile 78 de ani, interpretarea tradiţionalului “ Mulţi Ani Trăiască” de către toţi cei prezenţi, toate acestea au ȋncadrat ȋntȃlnirea ȋn sfera sărbătoririi zilei de naştere a ȋndrăgitului nostru actor.

Am plecat ȋn noapte spre casă cu gȃndul senin şi deschis pe care mi l-a dat această seară de neuitat. Am fost oaspeţii unor gazde incredibile. Ȋn primul rȃnd d-l Victorov, fără iniţiativa căruia, nu ar fi fost posibilă ȋnȃtlnirea, apoi familia Mihaela şi Pompiliu Ignat, organizatori şi gazde bune, preotul George Săndulescu şi soţia, familia Carmen şi Ovidiu Ognean, d-na Monica Mihălceanu şi alţi  romȃni cu dragoste de romȃni, romȃni care preţuiesc şi cinstesc valorile noastre naţionale, oamenii de cultură, artă, litere şi nu numai.

Nu ȋn zadar suntem convinşi că “drumul libertăţii noastre trece prin cultură”.

A fi indiferenţi ȋnseamnă a fi inumani.

 

DOINA POPA – Dexter, Mi. Ian. 2014

 

TALENTUL CARE CREŞTE, E AUR PUR, FIREŞTE…

Posted by Gabriela Petcu On February - 9 - 2014

DSC03729În profesiunea mea de dascăl am avut prilejul să descopăr  copii cu talente în diferite domenii. Am traversat o etapă în care relaţia pedagogului cu elevii se realiza în contact viu, direct  cu copiii şi  mediul familial în care trăiau. Fără prea multă hârţogăraie şi aparate de tot felul, cu apropiere afectivă de ei, aveam o  adevărată satisfacţie să  îi îndrum pe şcolari spre profesia care speram că li se potriveşte mai bine. Pe unii dintre ei i-am întâlnit peste ani, pe alţii îi văd  în emisiunile televizate şi de fiecare dată  realitatea îmi confirmă că eu însămi mi-am ales profesiunea din dragoste pentru ei şi am intuit corect spre ce să se îndrepte în viaţă, spre binele lor, fireşte. Sunt însă şi cazuri în care aptitudinile şi talentul înmugurite la vârstele fragede ale copilăriei nu au condus la evoluţia ulterioară pe care am văzut-o eu cândva. Îndeosebi, după 1989, trecerea copiilor spre ,,libertatea’’prost înţeleasă, a făcut ca să nu mai existe reguli pentru o bună parte dintre odraslele noastre. Cândva  ei înşişi copii, unii adulţi de azi îşi judecă fără ruşine părinţii şi dascălii, arătându-şi isteţimea lor dacă ar fi fost ei în locul pedagogilor… Intervine de bună seamă şi  lipsa de discernământ al celor  care au adus pe lume fiinţe, uneori admirabil de dotate fizic şi mai ales psihic, dar care au avut ghinionul să nu conteze pentru aceştia. Divorţurile au înflorit iar destinul copiilor a fost pecetluit de egoismul celor care ,,nu s-au mai suportat” şi între care ,,iubirea a murit”.

 

DSC03726Şi totuşi, în ultima vreme, am observat o schimbare benefică în comportamentul unora dintre părinţi. Sper să nu mă înşel. Cum altfel să nu mă bucur când semeni de lângă mine îmi dovedesc iubirea firească pentru fiii lor şi se străduiesc să îi vadă cât mai bine împliniţi?

 

Zilele acestea i-am întâlnit pe vecinii mei,  părinţi tineri, care au doi băieţi: Tudor, elev în clasa a patra şi mezinul, Victor, de doi ani. Pe Tudor l-am văzut  mai rar stând în faţa blocului, e mai mereu ocupat cu activitatea sportivă. Este unul dintre clujenii juniori care se antrenează să fie schimbul următor al feroviarilor de la  echipa de fotbal C.F.R., echipă pe care am cunoscut-o prin intermediul soţului meu care îmi vorbea cu interes despre ei. Am mers în 1989 la vreo două meciuri şi m-au convins că merită să fim suporterii lor. Văzându-l pe Tudor cât e de pasionat de fotbal, observând cu câtă seriozitate se ocupă părinţii lui de dezvoltarea talentului descoperit de dascălii de educaţie fizică, i-am luat un interviu ,,ad-hoc”, în condiţii speciale, în apartamentul lui, din blocul în care locuim. Mi-a arătat trofeele şi medaliile câştigate până la vârsta lui, şi după cum vedeţi în poză, nu sunt puţine. E mândru de culorile clubului CFR. L-am fotografiat cu o minge pe care şi-au pus semnătura fotbaliştii de atunci, în data de 18 iunie 1989, când echipa a promovat în Divizia B.

 

DSC03731Victor sper să îl urmeze pe fratele lui, să fie şi el fotbalist, e de pe acum cu ochii după balonul rotund. Am observat seriozitatea cu care Tudor vorbeşte despre antrenamente, cantonamente, despre sarcinile de şcoală, deopotrivă, fără să se lamenteze că e dificil şi că gustă mai puţin din copilărie. Roadele strădaniei lui  şi al celor ca el, se vor vedea cu siguranţă la vremea potrivită. Talentul, oricât de pronunţat ar fi, fără muncă nu creşte nicidecum. Căci, aşa cum spunea Gala Galaction, ,,Talentul este un subţirel izvor de munte. Trebuie să-i sapi calea în piatră şi să-l captezi cu înaltă osteneală”…

 

 

Gabriela Genţiana Groza

COMUNICAT: MARIOARA MURĂRESCU UN SUFLET ÎN SUFLETUL NEAMULUI NOSTRU

Posted by Gabriela Petcu On February - 5 - 2014

MURARESCU-Marioara-WB2

Academia DacoRomână

 

Senatul Academiei DacoRomâne a aflat cu durere despre trecerea la cele veşnice în noaptea de joi spre vineri a realizatoarei TV Mărioara Murărescu – doamna de suflet a folclorului dacoromânesc. A fost de la începuturi alături de acţiunile noastre la recomandarea profesorului Ioan Călin – moţ din Moldoveneşti – Podenii Munţilor Apuseni, ca membră fondatoare a Academiei DacoRomâne, încă din vremea în care funcţiona ca Institut Naţional pentru Românitate şi Românistică. Mărioara Murărescu a fost atrasă de muzica folclorică încă din copilărie, când bunicul ei, care era cioban, cânta la caval. A urmat cursurile Conservatorului din Bucureşti, fiind o studentă eminentă. Nu a reuşit să devină soprană deoarece i s-a schimbat vocea după o operaţie de amigdalită. În timpul studenţiei a fost remarcată de profesorii Emilia Comişel şi Gheorghe Oprea, care au îndrumat-o spre muzica populară. Ea a mărturisit că de la ei a învăţat să privească „folclorul ca pe ceva viu, care ne reprezintă, şi prin care putem să cunoaştem neamul acesta”.

 

Şi-a început carierea la Radioul public din 1971, iar în 1977 s-a angajat la TVR ca realizator de emisiuni folclorice. A fost iniţiatoare, realizatoare şi prezentatoare a emisiunii de televiziune “Tezaur folcloric”, difuzată pe TVR. Prima încercare de realizare a celebrei emisiuni “Tezaur Folcloric” a avut loc în 1978, iar din 1982 a primit un spaţiu fix în grila de programe a televiziunii, prilej cu care a stimulat şi promovat generaţii întregi de artişti din toate zonele folclorice ale neamului nostru, ocrotind şi promovînd tinerii creatorii de folclor în spirit neaoş zamolsian spre nemurirea artei specifice înţelepciunii şi frumuseţii creaţiei naţionale. Ea a străbătut chiar ţara în lung şi lat pentru a căuta piese originale de folclor, pe care le-a adunat într-o arhivă.

 

Este cunoscut faptul că zamolsianismul, ca înţelepciune străveche a cunoaşterii şi a continuităţii tradiţiilor orale prin care tradiţiile şi legile morale dăinuiau prin versuri cîntate prin viu grai de oameni în acompaniament de instrumente ancestrale precum naiul şi fluierul, a statuat din folclor o adevărată academie nemuritoare. Cei cu memoria prodigioasă au adăpostit de prigoanele religioase ale modei întunecatelor vremuri înţelepciunea în folclorul tradiţional, ca într-o biserică de suflet a unor adevăraţi preoţi zamolsieni. Dacă putem afirma cu deplină mîndrie că avem o filozofie orală primordială care a supravieţuit de la Zamolse pînă astăzi, aceasta se află în folclorul unic dacoromânesc – arhiva de suflet a neamului nostru atît de încercat prin vremuri de răstrişte.

 

Doamna cîntecului drag românesc, Mărioara Murărescu a fost o adevărată preoteasă a folclorului de sorginte zamolsiană dacoromânească. De-a lungul carierei sale a organizat numeroase festivaluri de folclor, concerte de colinde, emisiuni duplex cu Televiziunea Moldova, la Bucureşti şi Chişinău. De asemenea, a realizat primul disc de aur “Tezaur folcloric” (1992), prima caseta video “Tezaur folcloric” (2000), lucrarea “Cu ochii lumii” (cuprinzînd diverse opinii despre emisiunea “Tezaur folcloric”).

 

Prin plecarea ei la Zamolse, lumea folclorului – acest uriaş tezaur oral de spiritualitate dacoromânească, unic în Europa, prin care sufletul lui Zamolse a rămas prezent înlăuntrul sufletului fiecărui dacoromân, indiferent de vremuri şi de regimuri politice, naţiunea dacoromână a suferit o grea pierdere. Spiritul ei ocrotitor, felul ei de a fi şi de a evalua şi de a prezenta pe micul ecran stele nepieritoare ale frumosului autentic românesc, într-un cuvînt zestrea ei de preoteasă, a călăuzit drumul spre afirmare deplină a sute şi mii de creatori şi creatoare de folclor în spiritul nemuritor zamolsian.

 

Prin zâmbetul ei ocrotitor care ascundea durerea unei boli necruţătoare pe care a înfruntat-o cu stoicism, a reuşit să moşească o strălucită pleiadă de artişti tineri talentaţi înaintemergători ai cetăţii folclorului dacoromânesc. Ea este o adevărată cloşcă cu puii de aur ai tezaurului spiritului dacoromânesc.

 

Marioara Murărescu a primit distincţiile ADR şi titlul de doctor în dacoromânistică al Academiei DacoRomâne devenind o nemuritoare a naţiunii dacoromâne, iar Senatul ADR îi acordă post mortem supremul titlu de Doctor Honoris Causa pentru întreaga sa activitate închinată tezaurului folcloric zamolsian, autentic dacoromânesc.

 

Mărioara Murărescu a fost, este şi va rămâne suflet în sufletul folclorului autentic, al cîntecului, portului şi dansului dacoromânesc în cetatea tradiţiilor zamolsiene pentru dacoromânii de pretutindeni. Un centru de cercetare şi creaţie folclorică al ADR îi va purta numele, iar un premiu Mărioara Murărescu va fi acordat periodic unor continuatori ai strădaniilor sale pe scene şi în studiouri de televiziune în semn de pioasă aducere aminte întru nemurirea folclorului autentic dacoromânesc.

—————————————————————————–

Pentru  SENATUL FUNDAŢIEI  ACADEMIA DACOROMÂNĂ

„TEMPUS DACOROMÂNIA  COMTERRA”
Dr. Geo STROE

Bucureşti

1 februarie 2014

(10 014 după Calendarul dacoromânesc)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors