Archive for the ‘Cultural’ Category

COLINDĂM, DOAMNE, COLINDĂ!

Posted by Gabriela Petcu On December - 22 - 2013

COLINDATORI-ROGOJEL-wbGeorgeta RESTEMAN

 

Huedin, judeţul Cluj, o după-amiază târzie de sâmbătă, într-un decembrie rece cu bolţi de ceaţă densă lovind în crengile încărcate de chiciură ale copacilor din jurul Casei de cultură din localitate – lăcaş în care îşi cântă atâtea doruri sufletele doldora de frumos din această parte de Românie. Grupuri, grupuri, copiii îmbrăcaţi în minunatul strai popular, alături de părinţi, dascăli şi oameni ai locurilor mândre de la poalele Apusenilor se îndreaptă cu feţele înroşite de ger spre intrare, pentru că la Huedin azi e mare sărbătoare: elevii şcolilor din zonă au venit să colinde, aşa cum e tradiţia aici, în inima Ardealului istoric, în preajma sărbătorilor de iarnă.

 

Păşesc cu emoţie alături de grupul de copii şi profesori de la Şcoala din satul Rogojel, comuna Săcuieu, pe care-i însoţesc la invitaţia Domnului primar Gheorghe Cuc, încercând să le insuflăm curaj şi să le spulberăm emoţiile fireşti ale debutului pe scenă într-un spectacol inedit. Retrăiesc momente din vremuri demult apuse, aparţinând copilăriei mele şi mă transpun alături de micii colindători în acel crâmpei de vreme pură în care tristeţea, obida, invidia şi ura au uitat să se nască… Organizat din iniţiativa Doamnei deputat Elena Uioreanu, evenimentul a adunat peste două sute de mici colindători din comunele de la poalele Vlădesei, prin glasurile cărora au fost aduse în faţa unei săli arhipline obiceiuri şi tradiţii de o neasemuită frumuseţe, moştenite din străbuni şi prezentate într-o manieră specifică, plină de căldură sufletească şi dăruire. Şi cum zona aceasta binecuvântată de Dumnezeu cu oameni de ispravă este, oarecum, graniţa cu inegalabila Ţară a Moţilor, cum ar fi putut începe un astfel de concert altfel decât cu tulnicăresele din Beliş?!

 

Doamna Maria Golban Şomlea, etnolog, originară din satul Frăsinet, comuna Mărgău, fiică a locurilor dar şi cunoscută şi îndrăgită interpretă a cântecului popular ardelenesc, cea care reprezintă, aşa cum bine spune Conf. Dr. Aurel Bodiu „«doina» stărilor noastre sufletești cu dor și singurătate, cu jale și înstrăinare, cu exaltare și pesimism, cu iubiri și speranțe”, a prezentat spectacolul într-o manieră deosebită, în care i s-a simţit din plin emoţia împletită cu bucuria de a fi în mijlocul micuţilor artişti aparţinând locurilor în care a văzut lumina zilei, acolo unde a învăţat să-şi iubească rădăcinile, tradiţiile, obiceiurile şi mai ales, horile… Din vorbele pline de drag de loc şi grai ale Domniei Sale, nu pot să nu redau o frază care mi-a mers la suflet: ”Mă bucur să fiu azi aici, între copiii locurilor mele… Văzându-i pe ei astăzi, îmi amintesc cum eram eu atunci…” Frumos, nu?! Doamna deputat Elena Uioreanu a rostit o alocuţiune cu vocea gâtuită de emoţie, invitându-i pe micii colindători să-şi descarce desagii în care-au aşezat prinosul sufletelor lor în faţa audienţei, ca apoi, în final, să plece acasă cu darurile pe care Domnia Sa, ca un „moş” bun şi darnic le-a pregătit pentru fiecare în parte.

 

În aplauzele unei săli pline, în care s-a simţit mai degrabă spiritul Sfintelor Sărbători, au evoluat pe scenă copiii din Beliş, Călăţele, Ciucea, Măguri-Răcătău, Mărişel, Negreni, Poieni, Răchiţele, Râşca, Rogojel-Săcuieu şi Sâncrai, şi, bineînţeles copilaşii din oraşul Huedin. Câtă bucurie, câtă dragoste şi câtă lumină au transmis aceşti copii, numai cei prezenţi au putut să simtă! Straiul popular tradiţional – cu fetele îmbrăcate cu spăcele cusute în culori vii, poale din in, zadii cu bucure, buici şi pieptare tradiţionale, învelite cu binecunoscutele năfrămi specifice zonei, iar „flăcăii” cu cămăşi naţionale, sumane, pantaloni de pânză albă şi cuşme de astrahan, majoritatea purtând opincuţe în picioruşe şi fiecare în parte având tricolorul drept simbol naţional pe piept, pe căciuli sau la cingătoare – ne-a integrat întru totul în mirifica lume a satului ardelean de la poalele Carpaţilor de Apus. „Colindăm, Doamne, colindă”, „Bucură-te, Domnuţ bun”, „Naşterea Domnului nost” şi multe alte colinde în care spiritul sărbătorilor a fost înălţat la rang de rege, alături de prezentarea unor tradiţii populare specifice Crăciunului – mai ales, au animat frumoasa sală a Casei de cultură din Huedin pe parcursul a mai bine de două ore, în aplauzele a sute de spectatori prezenţi.

 

În finalul unui concert autentic de colinde, care poate în viitor se va transforma într-un adevărat festival – după cum spunea Doamna Maria Golban Şomlea, în mijlocul copiilor a evoluat interpreta de muzică din Ardeal, Angela Rusu, cu un recital de colinde şi cântece populare din repertoriul său. Au fost prezenţi preşedintele Consiliului Judeţean Cluj, Domnul Horea Uioreanu, primarii comunelor din zona Huedin şi alte oficialităţi locale. Copiii au plecat acasă cu frumoase cadouri, iar instructorilor micilor artişti li s-au înmânat diplome de merit.

 

E minunat ca în vremuri ca şi cele pe care le trăim în vâltoarea unei lumi nebune, total subjugate de material, în care de multe ori ne întrebăm dacă nu cumva spiritul adevăratului român a murit de tot să asistăm la astfel de manifestări culturale, mai ales când ele sunt susţinute de copii. Să învăţăm de la ei mereu şi  încă o dată că suntem urmaşii unui neam cu o inestimabilă bogăţie spirituală, cu obiceiuri şi tradiţii unice în lume, şi împreună cu aceste tinere vlăstare să asigurăm continuitatea spiritului şi tradiţiilor româneşti – fundamentul identităţii noastre naţionale, acum şi-n veacul vecilor!

 

Georgeta RESTEMAN

Săcuieu, Cluj

Decembrie 2013

JURNAL DE VACANŢĂ 2013 (4)

Posted by Gabriela Petcu On December - 21 - 2013

RG 4NOV2013 AGeorge ROCA

 

ESCALĂ LA SINGAPORE –

ÎN CĂUTAREA MERLIONULUI

 

Singapore oferă vizitatorului nu numai atracţii minunate ci şi multe curiozităţi. De fapt este un oraş-stat. Denumirea oficială: Republik of Singapura – Republica Singapore. Xinjiapo Gònghéguó, în chineză. Republică constituţională. Preşedinte în funcţie: Tony Tan Keng Yam. Prim ministru: Lee Hsien Loong. Unul dintre cele mai mici state din lume. Format din 63 insule. Suprafaţa: 710 km2. Populaţie: aproximativ 5 milioane şi jumătate. Situat în partea de sud a Peninsulei Malacca la 137 de km la nord de Ecuator. Clima ecuatorială, caldă şi umedă. Temperaturi: între 22 şi 35oC. Umiditate: până la 80%. Limbi vorbite: Pu-Tong-Ha (mandarină singaporeză), engleza, malaesiana, tamila (un dialect indian). Moneda: dolarul singaporez (SGD). Conform estimărilor făcute de Banca Mondială şi de Fondul Monetar Internaţional, Republica Singapore se situează pe locul 3 în lume din punct de vedere al Produsului Intern Brut (PIB), cu aproximativ 80 de mii de dolari per capita. Timp legal: UTC+8. Religie: budism (33%), creştinism, islam, taoism şi hinduism.

 

***

Mă trezesc deci la ora 9 cu punct. Dimineaţa desigur. În Sigapore City. The day after… Adică a doua zi după descoperirea durianului. Îmi prepar o cafea cam fără gust din donaţia de curtoazie a hotelului. De fapt cred că praful din plic e OK la gust şi miros… doar apa din fierbător are un gust cam sălciu. Aici nu e prea bună apă de la robinet… aşa că toată lumea bea apă îmbuteliată. Plată, desigur! Ronţăind un pacheţel de biscuiţi săraţi pe post de breakfast, înghit licoarea neagră, promiţându-mi că voi bea o cafea adevărată la o cafenea „profesionistă” de prin drumul meu… unde voi mânca şi un mic-mare dejun mai consistent. Îmi fac bagagele în cel mai scurt timp. Mă uit prin camera să văd dacă nu am uitat ceva… şi ajung la recepţia hotelului pentru a face check out-ul la orele 9 şi 20 de minute. Predau cartela-cheie şi o rog pe recepţionistă să îmi găzduiască cele două valize până seara, deoarece numai atunci voi pleca spre aeroport. Bineînţeles! Zis şi făcut! Le ducem împreună în camera de bagage. Îmi dă o chitanţă şi gata… o iau din loc! Azi voi avea o zi foarte animată. Am multe de văzut…

 

Stop! Opresc un taxiu. Îi spun şoferului că aş vrea să ajung la telefericul care duce la Sentosa Island. Venise vremea să ne întâlnim cu Merlionul şi habitatul lui din parcul de distracţii. Cauciucurile maşinii sfârâie pe asfaltul Geylag Road, Sims Way, apoi pe Nicoll Highway, Shenton Way, West Coast Highway, Harbour Front… Distanţa de 15 kilometri este parcursă – cu stopuri cu tot – în 20 de minute. Plătesc 11 dolari, cobor, mulţumesc şi mă aşez la rând pentru a lua telecabina cu care am de trecut o porţiune pe deasupra mării. Costă 26 de dolari, pentru ambele sensuri dar îţi oferă şi câteva beneficii pentru parcul de distracţii. Şi apoi, panorama… trecerii peste mare, vederea aeriană care îţi tăie răsuflarea… Ceva frumos şi minunat. Merită toţi banii! Insulă este aceesibila şi cu maşina, metroul, feriboatul… dar cel mai minunat mijloc de traversare este cel cu telecabina. Mai ales că… poţi face fotografii inedite. Cunoşteam locul, deoarece mai fusesem pe aici în urmă cu câţiva ani… cu familia. Acest mijloc de transport pe cablu face legătura aeriană între Mount Faber Station, situat pe insula centrală, având un stop la Harbour Front Station şi capătul la Sentosa Station. În fine, mă îmbăt de frumuseţea peisajelor văzute şi nu peste mult timp ajung la destinaţie. Nu prea am timp de amănunte deoarece am timpul limitat. Mi-am propus pe aceste meleaguri de vis doar 4 ore de vizită. Aici ai putea sta o săptămână şi tot nu te saturi. Precum la Disneyland… Atracţia vizuală centrală este Merlionul. O clădire înaltă costruita sub formă de turn cu cap de leu şi corp de peşte. Acesta este vestitul Merlion. De fapt o statuie. Un simbol de seamă al orasului-stat Singapore.

 

Povestea acestuia este următoarea: Merlion sau Leul de mare, este o creatură mitologică, cu cap de leu şi corp de peşte, folosită drept prim simbol al oraşului-stat Singapore, de unde derivă chiar şi denumirea urbei. În limba malaeziană „leul de mare” se traduce în „Singa-Laut”, iar „Oraşul Leului” poartă denumirea de „Singapura”. La început aşezarea a fost un sat mic de pescari numit Temasek. Legenda spune că într-o zi un rege se plimba pe malul mării. Numele lui era Nilatanam, sau Sri Tri Buana. Era unul dintre cei trei prinţi descendenţi din marele Raja Iskandar Dzu’l-Karnain, cunoscut la noi sub numele de Alexandru Machedon! Nilatanam va deveni mai târziu conducător al imperiului Srivijaya şi va purta numele de Sang Nila Utama. Intenţia lui era de a găsi un loc propice pentru a construi un nou oraş. Prin adopţie era şi moştenitorul bogatei regine Sakidar Syah, cea care domnea peste ţinuturile din care făcea parte mica aşezare Temasek. În căutările sale ajunse în locul numit Tanjung Bemian. Acolo, pe malul mării, observă o stâncă enormă pe care se căţără cu dexteritate. Uitându-se în zare, peste ape, văzu o bucată de pământ cu plaja acoperită de un nisip atât de alb încât semăna cu o cămaşă proaspăt spălată. Întrebându-şi curtenii ce loc este acela, i se spuse că acolo este sătucul Temasek. Îndrăgostit de privelişte se urcă pe corabie şi porni în acea direcţie. La mijocul drumului, o furtună groaznică avarie corabia care era în pericol să se scufunde. Aruncară peste bord toate obiectele grele, dar fără niciun rezultat. Atunci o voce venită parcă din adâcuri îi spuse că dacă îşi va azvârli coroana în mare va scăpa cu viaţă. Şi aşa făcu! Imediat marea se linişti şi ajunseră cu bine pe malul cu nisipul cel alb. De bucurie porniră la vânătoare pentru a-şi face rost de-ale gurii. La un moment dat observară pe plajă un animal ciudat. Crezură că e un leu! Apropiindu-se, ciudatul animal îi văzu şi dispăru în apele mării… Şi astfel, a fost numit acest loc, Singapura, sau Kota Singa, adică „Aşezarea Leului”. Acolo a fost construit nu după mult timp minunatul oraş. Regele Sang Nila Utama a domnit peste acele meleaguri timp de 48 de ani şi a fost înmormântat pe un deal din apropiere.

 

Cu timpul, Merlionul a devenit un simbol folosit ca personificare naţională a oraşului Singapore. În 1964, Singapore Tourist Promotion Board, a desemnat designerul Alec Fraser-Bruner pentru a crea faimoasa sigla pe care o găsim pe majoritatea produselor autohtone. Mai târziu, această reprezentare, s-a transformat chiar şi în statui. Oraşul are până în prezent şapte statui-simbol, sculpturi aşezate în diferite puncte turistice. Două din cele mai mai cunoscute sunt amplasate în Merlion Park. Cea mare are o înălţime de opt metri şi cântăreşte şaptezeci de tone, iar cea mică numită şi „Puiul de Merlion” are 2 metri şi o greutate de 3 tone. Sculpturile sunt acoperite cu plăci de porţelan şi sunt create de artistul plastic singaporez Lim Nang Seng. Din gură acestora se scurge un jet puternic de apă. Ambele au fost dezvelite în septembrie 1972 în prezenţa primului ministru de atunci, Lee Kuan Yew. Alte statui pot fi văzute în diferite locuri din oraş, una în faţa Biroului de Turism, una la Mount Faber lângă staţia de telecabină, alte două pe Ang Mo Kio Avenue.

 

Intenţionat am lăsat-o la urmă pe cea mai impresionantă statuie. Cea în apropierea căreia mă aflam în acel moment. Terminat în 1995, turnul Merlionului din insula Sentosa, a fost ridicat pe o colină înaltă de 23 de metri, având impresionantă înălţime de 37 de metri, construit în interior sub formă de bloc cu 11 etaje, având în partea terminală de sus un punct de observaţie. A fost creat în 1993 de un conaţional australian, sculptorul James Martin. În corpul gigantei statui sunt implantante zeci de luminiţe pentru a fi văzută şi noapte, iar ochii sunt dotaţi cu fascicole multicolore de laser. Fascinaţi de minunăţia Merlionului, mulţi poeţi, precum Alvin Pang, Vernon Chang, Koh Buck Song (şi alţii…), i-au dedicat poeme, iar scriitoarea Gwee Li Sui’s a scris o nuvelă cu titlul „Mith of Stone” (Mitul pietrei), care are ca subiect povestea faimosului leu de mare. Am mai aflat că singaporezii sunt puşi pe glume. Văzând că Merilonul scoate apă pe gură… folosesc în limbajul de argou cuvântul „merlion” (pronunţat „ma’laia”) în loc de „a vomita”!

 

Da te încumeţi să vizitezi Merlionul în interior – ceea ce am şi făcut -, poţi lua liftul care te duce în adâncurile mării. Vei întâlni acolo animale fantasmagorice (animate desigur!) precum sirene, lei de mare, dragoni, balauri… Dacă vei urca pe acoperiş, punctul de observaţie îţi va oferi o vedere de 360 de grade asupra minunăţiilor naturale dimprejur. După terminarea vizitei la Merlion m-am plimbat prin apropiere pe o promenadă lungă de 120 de metri inspirată parcă din sculpturile lui Gaudi de la Barcelona. Apoi m-am oprit la o cafea, după cum îmi propusesem. O cafea tare, espresso şi un croissant cu caşcaval m-a remontat şi mi-a dat noi forţe pentru a cuceri alte locuri minunate. Trec în grabă pe lângă „Universal Studios”, îl ignor de fapt… deoarece îl mai vizitasem înainte şi pe acesta şi pe cele două din America, de la Orlando, Florida şi Hollywood, California. Ştiu că acolo nu poţi sta doar câteva ore… Îţi trebuiesc zile… Aşa că lăsăm parcul de distracţii pe altădată când vom avea mai mult timp.

 

Mă îndrept spre „Butterfly Park & Insect Kingdom”, adică „Regatul fluturilor şi al insectelor”. De cum intru sunt înconjurat de stoluri de fluturi (vii, desigur!) care zboară liber în încăperi acoperite cu plasa. Pentru a nu se pierde în depărtări… Fluturi de toate culorile, mai mari, enormi, ca nişte păsări, sau mici ca nişte muşte. Aerul e în mişcare din cauza aripilor care se zbat. Un fel de ventilatoare naturale pentru oamenii înfierbântaţi de căldura de afară. Să nu uităm că temperatura exterioară este de peste 30 de grade Celsius, iar umiditatea de aproape 80%. Wow! Ce căldură! Măi ce căldură…! Vorbă lui Guta Băieşu în „Iubirea e un lucru mare”.

 

Înconjurat de fluturi mă simt ca un Icar fără aripi. Unul mi se aşează direct pe nas, şi mă gâdilă plăcut… Mi-e milă să-l alung cu mâna, aşa că suflu spre el un jet de aer. Dar ce credeţi că vrea să plece!? Lumea dimprejur râde, eu par că un clown suferind de strabism convergent şi când să pun mâna pe el, zboară şi mă lasa cu ochii în soare. Un papagal din apropiere, aşezat pe o stinghie de lemn, scoate un sunet de râs! Parcă ar râde de mine! O fi în cârdăşie cu fluturele! Parte din spectacol! Observ că şi alţii fluturi sunt blânzi şi se aşează pe hainele sau pălăriile vizitatorilor. Intru în muzeu. Zeci de panouri acoperite cu geamuri de sticlă, oferă privirii insecte minunate. Am văzut mai multe coleoptere – cărăbuşi, scarabei sau rădaşte – cu aripi de aur. Parol! Apoi scorpioni de toate mărimile… cu ţepuşa din vârful cozii pregătită de atac. Brrr! Mă retrag înspăimântat spre ieşire cu toate că pe un panou scrie că doar 25 din cele 1500 de specii de scorpioni de pe mamamond pot să ucidă oamenii!

 

Este ora două şi zece minute. Trebuie să mă retrag de pe Sentosa. Mai am şi alte misiuni de îndeplinit. De exemplu cea de a-mi astâmpăra foamea. Iau telecabina în sens invers şi cobor la aceeaşi staţie de unde m-am urcat. De data asta voi lua metroul în direcţia Orchard Road, faimosul bulevard al metropolei Singapore.

 

Deci iată-mă în vagonul de metro (SMRT), adică neabreviat „Singapore Mass Rapid Transit”, călătorind de la Harbour Front Station spre artera principală a oraşului. Trec în viteză prin staţiile Raffles Place şi City Hall şi ajung la Dhoby Gaut, unde schimb direcţia. Prima staţie Somerset, iar apoi ION Orchard, unde cobor. Ionel, Ionelule! Mă tot munceşte gândul de unde vine denumirea de „ION”. Or fi avut şi ei „ioneii” lor poate… Călătoria a durat aproximativ 10 de minute. Preţul biletului de metro pe această porţiune, un dolar şi treizeci de cenţi singaporezi. Ies din staţie şi sunt întâmpinat de alţi „IONI”! ION cu majuscule! ION de Singapura! ION sus, ION jos, ION la dreapta, ION la stânga. Exact ca şi Figaro!!! ION se numeşte şi complexul arhitectonic de lângă ieşirea din staţia de metrou. Apoi văd „ION Art Gallery”, „ION Fashion”, „ION Dining”, „ION Sky”… O mulţime de Ioni… Chiar dacă nu dau de „Grădina lui Ion” mă simt ca acasă. Ar mai lipsi o firmă cu ION Iliescu, una cu ION Dolănescu şi… Mirabela Dauer cu faimoasa ei melodie şi tacâmul ar fi complet.

 

O iau la pas şi nu după mult timp ajung la complexul de magazine Somerset, unde la subsol se afla restaurantul elveţian „Marche”. Aici se mănâncă bine şi ieftin. Un restaurant cu autoservire. Plăteşti cât mănânci. Preţuri afişate. Îmi iau o „miso”, adică  o supă uşoară japoneză şi un grătar cu salată şi cartofi prăjiţi. Beau un pahar de apă minerală. Atât! Încep să mă simt bine. Plătesc şi plec. Afară pe strada zăpuşeala mare. Parcurg în două ore cei 2.2 kilometri ai Orchard Road, oprindu-mă deseori în diferite magazine pentru a vedea ce se vinde acolo. O mulţime de produse îţi atrag atenţia şi îţi fac cu ochiul. De la Gucci, la Prada, de la Chanel la o îngheţată de toate aromele, de la ultimul răcnet de tablete Sony la atelierele de croitorie unde se confectioneza (încă!) costume „la minut”. Magazinele de aparatura electonica au în faţa câte un samsar care te trage de mânecă pentru a intra. Îţi promite marea cu sarea, doar-doar vei cumpăra ceva. Produsele sunt totuşi mult mai ieftine decât în Europa.

 

Simt o oboseală în picioare. Am cam umblat de dimineaţă până acum, nu glumă. Sunt transpirat de parcă aş fi făcut baie în ciorba miso. Ce căldură… Încerc să opresc un taxi, dar trece pe lângă mine fără să clipească. Şoferul desigur! Apoi, altul, şi altul… Nici unul nu opreşte chiar dacă luminiţa de pe capota arată că e „liber”… de parcă ar avea ceva cu mine. Of, of… ciudaţi or mai fi şi asiaticii ăştia! Nu după mult timp ajung în faţa unei staţii unde văd nişte oameni în aşteptate. Pe o plăcuţă văd însemnele „taxi”, adică pătrăţelele alb-negru. Deşteaptă-te romane! Îmi dau seama că de acolo se poate lua taxiul! Toată lumea aşteaptă la rând. Maşinile se opresc şi-l invită pe cel mai din faţa să urce. Frumos şi civilizat! Ordine şi disciplină. În sfârşit ajung şi eu să fiu primul din rând! Mă urc – bineînţeles, tot pe bancheta din spate – bucurându-mă de răcoarea aerului condiţionat din interiorul maşini şi o luăm spre Geylang. Lorong 20 ne întâmpină cu Hotelul Ruby tot în acelaşi loc!!! Sunt obosit… Foarte obosit. Intru la recepţie şi îi spun recepţionerei că aş dori o „cazare” pentru 2 ore. Aici se poartă! Ştiam asta… Plătesc 20 de dolari şi am în mâna cartela „Sesam deschide-te” a uşii de la o cameră de la etajul doi. Puţin mai mică decât cea anterioară pe care am am părăsit-o dimineaţa. The time is 17:00 sharp! Adică 5 dupămasă fix! Dau o fugă până la sala de bagage şi îmi iau valiza de mâna sus în cameră. Am nevoie de haine de schimb. Fac un duş scurt cu apă aproape rece şi apoi mă lăfăi într-unul dintre cele două paturi. Adorm instantaneu. Fără vise, fără regrete, fără gânduri…

 

La ora 19:15 sună telefonul. Recepţionerul mă anunţă că au trecut cele două ore. Ce baiat generos! Mă îmbrac în grabă, cobor şi din nou îmi las valiza la păstrare. Bine dispus mă îndrept spre cunoscutul Geylag Road, dau colţul şi intru într-un birt unde îmi face cu ochiul o reclamă cu ciorba de peşte. 5 dolari. Un bol mare, cu legume, frunze de varză chinezească, bok choy, paste făinoase şi trei felii de file de ling. Adaug în ea şi o linguriţă de ardei iute… Mă simt precum calul lui Harap Alb după ce a mâncat jăratec. O iau din loc şi caut o cafenea. Nu după mult timp dau de una care face cafea expresso. De obicei singaporezii, precum americanii (sic!) beau un fel de zeamă lungă de culoare maronie cu gust de cafea… Cană mare, să impresioneze! Mă aşez pe terasă şi îmi sorb cafeaua în tihnă admirând tumultul străzii.

 

Pe la 8 şi 30 de minute mă reîntorc la hotel Ruby, îmi eliberez bagajele din camera cu pricina, mulţumesc celor de la recepţie pentru ospitalitate, promit că o să mai trec pe la ei (oare când va fi asta…!?) comand un cab (taxi) şi direcţia Changi Airport. Ajung în jurul orei 21:15. La „Departures” aglomeraţie mare, dar organizare excelentă. Caut să localizez pe un ecran de afişaj electronic ghişeul Finair. Îl găsesc destul de repede. Predau valiza cea mare. Nu am nicio problemă cu greutatea acesteia. Cantarul arata 22 de kilograme. Primesc un „Boarding Pass” nou. Mă uit la ceas. Mai am timp până pleacă avionul. Bine dispus o iau spre hala de trecere spre zona de plecare. Trec printr-un filtru de control paşapoarte, după care ajung la shopurile duty free. Nu mă interesează nimic deosebit. Admir frumosul aeroport – după părerea mea cel mai minunat din lume – trec prin câteva coridoare şi mă opresc pentru un scurt timp la grădina de orhidee. Un lac minuscul trecut de un podeţ arhaic înfrumuseţează peisalul. Călătorii îşi încântă privirea cu această explozie de flori minunate care răsar de peste tot. Te simţi ca în paradis. Parcă nu îţi mai vine să pleci…

 

Şi totuşi uitându-mă la timpul de îmbarcare înscris pe boarding pass revin la realitate. Zborul AY 082 al companiei Finnair pleacă în curând de la Gate D42. Time 22:50. Mai am la dispoziţie doar 30 de minute. O iau cu paşi repezi spre poarta D42, unde sunt întâmpinat de mai mulţi pasageri în aşteptare, aşezaţi la un rând lung de câţiva metri. Acţiunea este încetinită din cauza controlului riguros al bagajelor de mână. Peste vreo 10 minute îmi vine rândul să intru la filtru. Îmi pun bagagele pe bandă rulantă pentru a fi controlate prin sistemul de raze roentgen. Bingo! Un distins ofiţer de la brigada cerberi îmi face semn să trag pe dreapta. Apoi se apropie şi îmi spune că doreşte să se uite în valiza mea de mână. Arătă cu degetul necessaire-ul meu de toaletă şi îmi face semn  să-l deschid. Mă execut! Ia în mână sticluţa cu apă de toaletă „Aramis” şi se uită atent la eticheta de pe fundul acesteia exclamând: „Acesta este un recipient de 110 mililitri. Regulile permit transportul containerelor cu lichid până la maximum 100 de mililitri. Vă rog să-l aruncaţi la gunoi în cutia aceasta…”. Ce pot să zic!? Pe aeroport nu se face scandal şi nu se aduc argumente. Altfel poţi să fii arestat! Nu glumesc de loc! Greşeala este a mea! Ştiam regulile, dar dintr-o neatenţie, în camera de hotel, trecusem recipientul din valiza de cală în cea de mână. În prima puteam să trasport cât lichid doream. Numai să nu fie inflamabil! Mi-am muşcat limba şi m-am supus regulilor  înghiţind în sec, desigur! Asta este… Altădată să fiu atent! Şi astfel uşurat de lichide bine-mirositoare mă duc amărât spre avion. Locul 34J. Direcţia Helsinki!

———————————————-

 (VA URMA)

Cuvinte-ncumințite XI

Posted by Gabriela Petcu On December - 21 - 2013

PETROVAI-George3-X-wb            George PETROVAI

            Pilule fără efecte secundare

            1.În România elevii și studenții sunt notați nu după ceea ce știu, ci după ceea ce nu știu, iar cetățenii sunt răsplătiți nu pentru ceea ce dau, ci pentru ceea ce iau.

2.Dacă existentul este nemărginit, ce să mai spunem de meganemărginirea inexistentului, unde ființarea s-a întrupat prin vrerea Creatorului! Și astfel Universul ne apare ca o carte cu infinit de multe file, în care creatul este înfățișat în paginile scrise, iar golul sau  necreatul în paginile nescrise. Poate că eterna mișcare a Universului exprimă tocmai necontenita tendință de umplere a paginilor goale, adică acel aristotelic horror vacui al impulsului creator față de spațiile vide.

3.E de mirare câte neadevăruri se pot spune despre minciună! Cică ar avea picioarele scurte…Chiar așa de-ar fi, cine cutează să se ia cu ea la întrecere într-o alergare de viteză?

4.Ar fi vai de adevăr dacă minciuna ar face față și la alergări pe distanțe lungi.

5.Dacă adevărul se hrănește numai cu adevăr, minciuna trăiește și cu firimiturile căzute de la masa adevărului.

6.Adevărul spus pe jumătate nu-i egalul minciunii spusă pe jumătate, deoarece în primul caz avem jumătatea plină a paharului compasiunii față de aproape, pe când al doilea caz pune în evidență jumătatea goală a paharului unui mincinos mișelnic.

7.Banalitatea în carne și oase este întruchipată de acel individ care o viață întreagă și-a făcut un ideal din cercetarea și cunoașterea anostului.

8.Dezinteresatul este cu mult mai interesant decât robul interesului.

9.Egoistul – chiorul ajuns împărat în țara pragmatismului orb.

10.Toate guvernele noastre postdecembriste au luat de la cei care n-au și le-au dat celor care au, prin asta dovedind că – deși n-au de-a face cu credința și iubirea semenilor – acționează în conformitate cu litera Evangheliei.

11.Tot omul că e muritor o știe, dar nu știe tot muritorul om să fie.

12.Invidia – buboiul care supurează cu mult mai înainte de-a se sparge.

13.Dreptatea morții este totuna cu nedreptatea făcută viului.

14.De-abia după moarte neoamenii intră în rândul oamenilor.

15.Zgârcenia – marea dragoste a oamenilor care habar n-au de dragoste.

16.Egoismul – copilul preferat al neomeniei.

17.Cruzimea – mama vitregă a nesimțirii.

18.Zestrea omenirii este depozitată în verbul „a nemuri”.

19.Dacă moartea privește doar în jos, privirea nemuririi este statornic ațintită în sus.

20.Sinuciderea este rezultatul contopirii dintre dragostea față de nimic și indiferența față de toate.

21.Disperarea este starea sufletească limită în care durerea devine conștientă că suferă de o boală incurabilă.

22.Valoarea se sufocă în opulență mai ceva ca inima în osânză.

23.Nu de timp trebuie să ne fie teamă, ci de timpurile pe care le trăim.

24.Din nimic se ivesc doar nimicurile cu ifose și pretenții.

25.Oricât e omul de sărman, în suflet nu-i mai jos de ban.

 

Sighetu Marmației,                                                 George PETROVAI

15.10.2013

marius dragomirMarius Dragomir este un artist polivalent, care la mijlocul anilor ‚90 a revoluţionat muzica aducând pe piaţă un nou stil, unul original, care a creat isterie în rândul iubitorilor de muzică – stilul KASHAYMUSIC, al cărui nume este un joc ghiduş de cuvinte derivat din titlul unui foarte cunoscut cântec popular patriotic românesc: “C-aşa-i românul”.

Stilul KASHAY- MUSIC conţine o combinatie originală unde sunt împletite genurile: folcloric, dance, reggae şi techno. Aceasta reţetă inedită a fundamentat un nou stil: etno-dance-ul.

Nebunia etno-dance i-a adus lui Marius Dragomir Discul de Aur”, pentru albumul “Party in Transilivania”, recompensă bine-meritată în urma uriaşelor vânzări înregistrate: peste 1.800.000 de exemplare vândute!

Au urmat multe alte succese etno-dance, după care artistul a intrat într-un con de umbră, cu toate că a încercat să se reinventeze atacând şi alte stiluri muzicale, de exemplu muzica de film.

Anii ‚90, şi prin muzica artistului Marius Dragomir au făcut istorie. Eu cred că va curge multă apă pe Dâmboviţa până când un alt artist român va atinge borna de un milion albume vândute.

Marius Dragomir, în ciuda tuturor vicisitudinilor vieţii pe care a trebuit să le înfrunte, continuă să respire prin muzică şi continuă să creeze muzică de calitate – Marius Dragomir nu se predă!

PETRU UMANSCHI (muzicolog, critic muzical, istoriograf de muzică poprock, realizator de emisiuni de radio şi televiziune) spunea despre muzica lui Marius G. Dragomir: ,,Muzica lui Marius Dragomir vine direct din inimă, ea nu va fi niciodată legată de timp sau modă dar, cu siguranţă, va impune un stil căci se adresează tuturor vârstelor, marelui public.. Interesul pentru compartimentul muzicalETNO” justifică necesitatea schimbărilor din zona anchilozată a cântecului de petrecere.

S-ar putea ca într-o asemenea prielnică conjunctură, muzica lui Marius Dragomir, să se prefigureze sunetul mileniului III”.

Cu respect, un braşovean salută un alt braşovean…Servus, Marius, ce mai faci? Spune-mi, în câteva cuvinte: cine este Marius Dragomir?

Sunt născut la Braşov, pe 19 aprilie 1969, în Zodia Berbecului. Sunt compozitor şi interpret, un omcorect, sincer şi iubitor de frumos, de natură, de adevăr şi de Dumnezeu. Mottoul meu este:“Credinţa în reuşită şi în Dumnezeu, ţine loc de GENIU !”. Alţii mă pot caracteriza mai bine, după gradul de înţelegere şi raportare la viziune.

Când ai început să cânţi şi la ce vârstă ai debutat?

Am început activitatea artistică la 4 ani; anul 1973 avea să îmi aducă primul premiu la FestivalulLira de Aur“, cu Balada lui Ciprian Porumbescu interpretată la vioară. Părinţii au fost cei care m-au susţinut de-a lungul timpului, iar devotamentul pentru muzică şi ambiţia de a exprima ceea ce sunt m-au determinat să particip la numeroase concursuri şi festivaluri de prestigiu din ţară.

Anul 1989 a fost un an important în viaţa mea pentru că am fost recompensat cu Marele Premiu la Festivalul ,,Steaua fără nume,, şi cu Premiul I la Festivalul de la Mamaia la secţiunea de interpretare cu piesa ,,Prin noi trăieşte muzica,, de Cornel Fugaru.

Am cântat, pentru prima oară în cadrul acestui festival, şi vocal şi instrumental , respectiv la trompetă..

Am devenit apoi cunoscut în ţară pentru prestaţiileoriginale, atât componistice cât şi instrumentale, pe care criticii de artă, şi nu numai, aveau să le aprecieze si sa le expună în massmedia.

Cum ţi-a venit ideea cu stilul etnodance? Ştiu ca discul Party în Transilvania a vândut peste un milion de exemplare….deţii recordul în materie de vânzări…

Sunt primul artist din România care a intrat în celebrul topul Billboard în 1995, cu piesa ,,Party in Transilvania,,. Eu m-am străduit şi am reuşit să aduc muzica populară în atenţia tinerilor. Acesta este meritul meu şi mă bucur că am reuşit să fac acest lucru.

Am gândit că ar fi interesant să încerc să îmbin muzicadance, reggae şi techno cu genul folcloric.

În 1995 am venit pe piaţă cu un nou stil muzical KASHAY MUSIC (derivat dintr-un titlu de cântec pe cât de cunoscut, pe atât de drag nouă: „C-aşa-i romanul”) Etnodance, stil muzical născut din cei zece ani de studiu al muzicii populare. Am reuşit să aduc albumul ,,Party in Transilvania,, pe piaţă foarte greu, pentru că producătorilor le era teamă că nu o să se vândă. Dar am fost convingător şi, întrun final, cu ajutorul unui producător de la Timişoara şi apoi în toată ţara, l-am lansat.

După o săptămână se vânduseră deja 200.000 de exemplare!

Am primit “Discul de Aur“ pentru albumul “Party in Transilvania,, vânzările atingând cote nemiîntâlnite de 50 de ani în România, peste 1.800.000 de exemplare pe acte, vândute numai în România, toată ţara vuia de stilul Kashaymusic (etnodance).

m dragomirDupă isteria cu Party in Transilvania, ai cam dispărut, reapărând la intervale mai mari cu piese noi, şi stiluri noi de muzică…însă, se pare că succesul nu a fost cel aşteptat. De ce?

După succesul ,,Party in Transilvania,, au urmat şi alte albume de succes, dar din păcate nu am fost difuzat şi promovat la valoarea pe care am demonstrat-o…pentru că citez anumiţi producători din ţară : “Lasă, că Marius Dragomir se vinde oricum”…

Dupa ,,Party in Transilvania,, au urmat numeroase albume se succes: HAPPY BIRTHDAY, DRACULA!, CÂNTĂ ROMANE, SEX ON THE BEACH, ONE MORE PARTY, MUSTAFA, DĂ-MĂ MAMĂ DUPĂ GYURI, CINE OARE, SUFLET DE ROMÂN, KASHAY ROMÂNUL, DRAGOSTEA MEA E.T.C.

Eu am fost invidiat de mic şi mereu m-am lovit de rea credinţă, speculare şi manipulare, cu care eu nu am fost niciodată de acord, dar cred că ăsta este destinul Berbecilor. Suntem norocoşi şi oamenii ne invidiază. Deşi muncim enorm, luptăm şi perseverăm. Nu obţinem nimic uşor. Însă, dacă ne devitalizăm din cauza stresului şi a muncii sau există probleme psihice, suntem pierduţi…. Aceste lucruri dărâmă un Berbec. Sunt ferm convins că niciodată nu am fost promovat pe măsura valorii.

Cum vezi muzica din ziua de azi? De ce artiştii din generaţia ta, dar şi mai veche, îşi fac greu loc pe “sticlă” şi în rafturile muzicale?

Muzica astăzi înseamna să fii la locul potrivit, să comunici cu oamenii necesari, să beneficiezi de condiţii favorabile pentru maturizarea şi cresterea ta ca artist, să fii remarcat şi sustinut de cine trebuie și să simţi ceea ce faci. Eu am trecut deja mai multe etape în viată şi consider că am locul meu printre artiştii de valoare ai acestei ţări; fiecare gen, fiecare timp, fiecare modă are publicul ei. Ce ar trebui să fac eu, în condiţiile în care se promovează zilnic incultura şi nonvalorile, oamenii care nu ar trebui să fie promovaţi şi care să nu devină un model pentru copii noştri.

Într-o societate care se vrea dezvoltată din punct de vedere cultural, legile nescrise ale respectului nu

trebuie să îngăduie acest lucru.

Nu cred că un artist e pe val sau sub val doar pentru că unii sau alţii nu vor să îl promoveze suficient.

Cred că un artist trebuie inspirat şi ajutat, nu călcat în picioare şi umilit, ca alţii să poată să îşi extragă “foloasele” mai mult sau mai puţin cuvenite. La noi nu a existat nimeni şi nu există nimeni care să sprijine artiştii, aceştia sunt descoperiţi. La fel sunt şi eu. În momentul în care voi înceta să mai cânt, voi înceta să mai am surse de venit. Din punct de vedere artistic, dacă după treizeci şi ceva de ani de carieră nu mai produci, ţara te lasă să mori. Dar asta e…, asta e ţara, asta e societatea, ăştia sunt oamenii, aştia sunt artiştii.

Care au fost cele mai mari satisfacţii din viaţa ta? Dar decepţii?

Cele mai mari satisfacţii, cu toată sinceritatea, au fost atunci când muzica mea s-a impus pe plan naţional şi internaţional dar a fost pusă în braţele unor oameni din showbussiness care puteau face multe şi au facut, dar, din păcate, în cea mai mare parte a situaţiei s-au orientat cum pot scoate ,,pielea,, de pe artistul Marius Dragomir. Când am sesizat asta, acei oameni, pentru netăcerea mea au făcut ameninţări şi au făcut tot posibilul ca, de-a lungul anilor să nu îmi pot manifesta dragostea pentru muzică şi nici măcar de a o împărtăşi fanilor mei. Nici nu ştiţi cât de otrăvită este această tavă de argint care li se oferă atât tinerilor artişti cât şi celor mai în vârstă, care vor să apară. Li se impun reguli în care artistul nu are niciun mijloc de a se apăra sau a avea o părere personală, într-o situaţie în care el a intrat.

Viaţa bate filmul…tu ai trecut prin multe….nebunia succesului, drama divorţului, dar şi un atac de inimă care te-a încercat din greu….Cum eşti acum? Cum ai trecut peste toate?

Starea de sănătate este stabilă, analizele au ieşit ok, dar am facut şi o ecocardiografie… Şi se vede o pată pe inimă de mărimea unei măsline, este consecinţa infarctului asupra muşchiului inimii. Înseamnă, de fapt, că s-a necrozat o părticică de mărimea unei măsline, din muşchiul inimii. Rămâne aşa şi, dacă fac un alt infarct, se măreşte, deci trebuie să evit, dar Dumnezeu are grija de mine, de noi toţi de altfel. Dumnezeu m-a ajutat întotdeauna, binecuvântat fie în vecii, vecilor, Amin! Dacă am căzut de exemplu de şase ori, înseamnă că Dumnezeu m-a ridicat de şapte. Misiunea mea nu s-a terminat aici, cred într-un viitor bun, frumos şi drept.

Unde poate fi găsit Marius Dragomir acum? Mergi în concerte prin ţară? Dar peste hotare? Sunt mulţi din generaţia ta, dar şi mai veche, care pleacă peste hotare, chiar şi în State, şi au mare succes? Tu ai fost?

Fanii mă pot găsi pe adresa mea personala de website www.mariusdragomir.ro iar cei care îmi scriu le garantez că mesajul lor ajunge direct la mine. De asemenea, cei iubitori de Marius Dragomir şi tot ce înseamna muzica sa, mă pot gasi şi pe Facebook, unde postez mereu noutăţi şi îi aştept cu drag pe toţi să comunicăm şi să împărtăşim gânduri.

marius dAcum nu mai susţin aşa multe concerte ca altădată, deoarece starea de sănătate nu-mi permite să fac efort mult, trebuie să mă menajez cât pot de mult, am şi un regim alimentar pe care trebuie sa îl respect, dar încerc să onorez toate invitaţiile pe care le primesc, susţin spectacole atât în ţară cât şi în străinătate.

Îmi iubesc mult ţara şi deşi am avut multe ocazii de a mă stabili în străinătate, pentru mine România înseamnă comuniunea de energii care mă „hrăneşte, mă iubeşte şi mă învaţă” ceea ce am ales înainte de venirea mea aici. Legătura cu pământul natal este făcută printrun cordon ombilical sacru.

Ruperea lui înseamnă neîmplinirea poverilor care ţi-au fost încrediţate, şi mai înseamnă stagnarea ta pe plan spiritual chiar dacă financiar în altă parte îţi merge bine, dar când vine vremea sfârşitului, vedeţi, tot acasă se îngroapă românul. Am o vorbă pe care o spun de câte ori pot: „Ţara mea e ţara mea şi dragoste găsesc în ea”.

Începand cu anul 1990 am susţinut numeroase concerte şi în străinătate, iar din anul 1997 şi în SUA, apoi, în 2005 am şi colaborat cu o mezzosoprana căreia i-am compus un album popopera şi alături de care am şi înregistrat două duete de gen popopera.

Ai compus şi muzică de film? Am văzut că ai “atacat” şi genul clasic? Crezi că îţi reprezintă starea de spirit de acum?

Da, muzica de film îmi reprezintă bine starea de spirit. Pentru moment compun muzică de film, muzica de gen clasic şi popopera. Consider că am ajuns la un moment din viaţa mea când trebuie să mă dedic acestui gen de muzică, mai spiritual, mai vibrant, un gen de muzică care nu ,,atinge,, pe oricine, doar oamenii sensibili şi cu sufletul deschis înţeleg ce transmite muzica asta. Muzica de film are conotaţie importantă în momentul în care există o echipă care face corp comun cu mine ca şi compozitor, şi vorbesc de: director de film, regizor, producător etc. Printre compoziţiile mele pentru film se numără şi coloana sonoră a filmului italoamerican ,,The lost amulet,, un film medieval de lung metraj, cu conotaţii religioase, pentru care am compus, orchestrat şi mixat muzica de gen clasic cu orchestră simfonică şi cor mixt de copii şi adulţi, am compus genericul muzical al emisiunii ,,În premieră cu Carmen Avram,, ,,Secvenţial,, cu Adrian Ursu; de asemenea am intrat în patrimoniul naţional cu trei compoziţii de muzică clasică care sunt difuzate şi la Radio Romania Muzical.

Ce îţi doreşti cel mai mult acum?Unde te vezi în viitorul apropiat?

Sănătate! Mâine nu este azi, iar azi nu este ieri. Dumnezeu le aranjează pe toate! Nu ştiu ce îmi va rezerva viitorul apropiat, doar Dumnezeu ştie, şi sper că le va aranja în aşa fel încât să îmi fie bine. Am încredere în EL.

Marius, în final, îţi doresc multă sănătate şi mult noroc. Sper să ne vedem curând, poate chiar la un spectacol peste ocean, pentru românaşii din diaspora…

Dacă sunt onorat din toate punctele de vedere, probabil că ne vom vedea….să mă ţină sănătatea! Le mulţumesc tuturor celor care îmi ascultă muzica, celor care m-au susţinut, mă susţin şi mă vor susţine şi pe viitor. Le doresc PACE şi LUMINĂ!

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

ATHOSUL NEAMULUI MEU (2)

Posted by Gabriela Petcu On December - 15 - 2013

calugarBruno ŞTEFAN

 

Tataia venea uneori la noi cu câte un călugăr ce avea treabă prin Bucureşti şi tata îl întreba unde vrea să doarmă: pe pian sau sub pian, căci alte locuri potrivite pentru a întinde o saltea nu aveam. Unii dormeau în apartamentul lui Andrei şi eu eram invidios că el urma să afle noi taine din împărăţia lui Dumnezeu. Dar nu toţi călugării erau vorbăreţi şi unii se temeau căci fuseseră de multe ori anchetaţi pe baza declaraţiilor unor oameni neobişnuiţi cu biserica. Atunci când aducea câte un călugăr ce fusese pe Athos pentru noi era o sărbătoare. Ajunsesem să-i cunoaştem pe cei care au fost acolo după privire, după gesturi, după harul pe care-l emanau, după bunătatea neobişnuită şi plăcerea de a povesti, după emoţia din voce atunci când vorbeau de Maica Domnului. Nu am cunoscut mai mult de zece călugări care au fost pe Athos până în 1989 la căderea comunismului, dar când îi cunoşteam ni se umpleau inimile de fericire. Tataia ştia că pe ei îi voiam – nu doar noi copiii, ci mai toţi vecinii – aşa că atunci când venea cu un athonit bătea puternic în lift şi striga să-l auzim toţi:

– Am adus un antrenor de sfinţi.

 

Zeci de vecini năvăleau în apartamentul nostru şi voiau să se apropie de el, să-i dea câteva pomelnice cu vii şi morţii neamului lor ca el să le citească la slujbă aşa cum se citesc pe Sfântul Munte, căci toţi ştiau că nici un athonit nu ia un pomelnic fără să întrebe câteva cuvinte despre fiecare nume scris acolo, ca la rugăciune să îi pomenească cu durere, cu lacrimi, cu patos sau cu frângerea inimii, în funcţie de problemele fiecăruia.

 

Pe vremea adolescenţei mele cei mai mulţi colegi mergeau pe stadion la Cenaclul Flacăra şi se întorceau entuziasmaţi. Am fost şi eu acolo o dată şi am văzut atmosfera pe care o crea Adrian Păunescu, dar pot să spun că ea era infimă prin comparaţie cu trăirile duhovniceşti pe care le aveau toţi vecinii când poposea la noi câte un călugăr athonit. Şi s-a întâmplat în trei rânduri să avem în ospeţie călugări veniţi de la schitul Prodromu din Sfântul Munte.

 

Aşa am aflat că numărul vieţuitorilor români din munte s-a împuţinat drastic după război, existând chiar pericolul ca Prodromu să fie preluat de greci după moartea stareţului. Atunci părintele Dometie Trihenea, prietenul bunicului meu, care ajunsese stareţ la mânăstirea Zografu, aflând că Nicolae Ceauşescu a sosit la Atena într-o vizită oficială legată de jocurile olimpice, s-a dus la el şi l-a rugat să trimită călugări români să repopuleze muntele. Impresionat că Athosul a fost vreme de sute de ani în administrarea domnilor români, în mintea lui Ceauşescu a încolţit ideea recuceririi lui, aşa că a trimis mai întâi ofiţeri de securitate în straie monahale. Dar ei s-au pustnicit de-adevăratelea şi n-au mai trimis rapoarte informative, iar Ceauşescu a trimis alţi ofiţeri care s-au călugărit şi ei, până când s-a săturat să-şi piardă trupele speciale şi a cedat Patriarhiei dreptul de a selecta şi de a trimite reprezentanţi pe Athos. Atunci au plecat călugări mai educaţi, trăitori în mânăstiri, foşti deţinuţi politici tunşi în monahism.

 

Dar nu toţi suportau clima, iar unii se întorceau şi în drumurile lor spre lăcaşurile din ţară poposeau şi la noi în bloc, căci ştiau că bunicul Gheorghe Dafinoiu ţinea flacăra credinţei aprinsă în toţi vecinii.

 

Călugării erau jenaţi de-atâta lume care năvălea peste ei. Obişnuiţi cu anii să fugă de lume pentru a-şi spori puterile duhovniceşti, vedeau dintr-o dată cum lumea dădea buzna spre ei, aşteptând un sfat, o vorbă de duh, un cuvânt care să le aline vieţile pline de greutăţi. Credeau că vin într-un loc în care să se odihnească, dar ajungeau undeva unde trebuiau să muncească, să depună efort. Fiecare voia să discute cu ei separat, să li se destăinuie şi atunci se retrăgeau în dormitor, ca într-o chilie, iar ceilalţi stăteau în celelalte încăperi vorbind în şoaptă, până când liniştea era întreruptă de-o vecină:

– Oare ce i-o spune bărbatu-meu prea-cuviosului atâta timp? Sigur m-a înşelat cu Ioneasca. Mă duc pe balcon să trag cu urechea.

Şi se ridica încercând să-şi facă loc printre vecini, dar vocea autoritară a bunicului o oprea din mers:

– Întoarce-te Florino, că faci păcate grele. Spovedania e o taină în care nu are voie nimeni să pătrundă.

Fiecare ieşea transfigurat după discuţia cu călugărul aghiorit:

– Mi-a sărutat mâna – spunea emoţionat unul.

– Mi-a îmbrăţişat picioarele – spunea altul la fel de emoţionat.

– Comunismul o să cadă în curând – ne-a şoptit altul. Mi-a spus să fim pregătiţi pentru vremurile care vor veni.

 

Alţii nu spuneau nimic la ieşirea din dormitor, dar erau pătrunşi de discuţia cu călugărul. ”Are dreptate” – mormăia câte unul mai mult pentru el, deşi îl auzeam cu toţii. Noi, gazdele, vorbeam ultimii cu ei, după ce vecinii se retrăgeau în apartamentele lor. Ţin minte un călugăr foarte slab, cu mâini delicate, care a făcut o plecăciune până la brâu în faţa mea, apoi m-a sărutat pe frunte.

– Tu ai să continui misiunea bunicului tău – mi-a spus odată el.

– Ba nu, eu vreau să fiu călugăr – am protestat eu.

– Nu se poate, că toate sunt rânduite din vreme pentru binele tău şi al celor din jur.

Atunci l-am privit cu răutate. Ce să-mi povestească el mie? Ce legende are să-mi spună dacă vrea să mă rupă de ceea ce-mi doresc? Cine e el? Un moşneag ca atâţia alţii, fără nume, fără personalitate, incapabil să vadă focul care mă mistuia de ani buni. Eram revoltat şi m-am dus la tata să mă descarc.

 

– Chiar crezi că oamenii ăştia văd altceva decât ceea ce vezi tu, eu sau oricare de aici? Trezeşte-te fiule şi nu mai crede în basme, că ai crescut. Deschide-ţi mintea, sufletul şi inima ca să vezi că viaţa e frumoasă, nu cum spun ei, că important e să te pregăteşti pentru moarte, pentru lumea de dincolo, pentru că cea de aici e acaparată de draci.

Tata gândea altfel decât bunicul, dar îi era greu să-şi impună modul lui de a gândi în faţa autorităţii socrului lui, căci tataia provenea dintr-una din cele mai vechi familii creştine ale lumii. Am auzit de mai multe ori în casă legenda că Maica Domnului a ajuns prima oară pe Athos din întâmplare, vasul cu care călătorea împreună cu apostolul Ioan şi cu alţi apostoli în drum spre Cipru unde era episcop Lazăr, cel înviat a patra zi din morţi, eşuând într-un golf care era proprietatea unui ţăran ce-i vămuia pe toţi care ancorau acolo. Iar grecul acela, venind hotărât să taxeze călătorii, când a văzut-o pe Maica Domnului s-a culcat la pământ în faţa ei spunându-i: ”Tu eşti Împărăteasa lumii. Primeşte-mă pe mine ca rob al tău şi primeşte toate bunurile mele în dar.” Şi el a plimbat-o pe Fecioara Maria prin mai multe locuri ale muntelui, povestindu-i despre oamenii care locuiau acolo, despre peşterile numeroase şi despre liniştea muntelui, că ei i-a plăcut aşa de mult locul încât i-a cerut Fiului Ei să i-l dea în stăpânire ca să facă acolo o şcoală de sfinţi. Atunci toţi idolii din munte s-au prăbuşit la pământ sfărâmându-se în mii de bucăţi. Statuia lui Apolon, din vârful muntelui Athon, care era aurită şi se vedea în zilele senine de la Constantinopol, în faţa căreia se aduceau jertfe de către cei care se închinau zeilor păgâni, a început să răcnească groaznic: ”Ieşiţi să întâmpinaţi pe Maica Marelui Împărat şi adevăratului Dumnezeu Iisus Hristos!”, după care a căzut din vârful muntelui împreună cu diavolul care locuia în ea, sfărâmând coama întreagă a muntelui şi prăbuşindu-se în mare. Oamenii au venit cu mic, cu mare în port, să o vadă şi să o întrebe cum l-a născut pe cel nenăscut, cum l-a hrănit pe cel ce hrăneşte toate făpturile şi cum a ţinut în braţe pe cel ce ţine în braţe toată zidirea. Iar Ea a dezvăluit oamenilor din peninsulă tainele Fiului Său, învăţându-i să creadă şi să se boteze în numele Lui.

 

Maica Domnului le-a spus că acel loc i-a fost dăruit de către Fiul şi Dumnezeul ei pentru a aduce bărbaţi din toată lumea care să vieţuiască în curăţenie, asemeni îngerilor. Iar ei nu vor mai rămâne mult acolo, fiind rugaţi să se mute pe celelalte braţe ale peninsulei Halkidiki. Primul localnic ce a recunoscut-o ca Împărăteasă a lumii a fost şi primul care s-a botezat întru Hristos. Când l-a botezat, Precurata Maria a rupt din dafinii ce erau împrejur o creangă şi a făcut o coroană pe care a pus-o pe capul lui spunându-i ”Tu Daphne te vei numi şi vei fi un fidel soldat al Meu şi al acestor locuri împreună cu tot neamul tău”. Lui Daphne i-a cerut să apere muntele de necredincioşi, iar el a fost atât de onorat că a fost luat în slujba Ei încât a început să alunge toate corăbiile păgânilor care veneau să acosteze în porturile Athosului, iar cea mai importantă poartă de intrare în Sfântul Munte a primit cu vremea numele lui. Fii şi nepoţii lui au continuat să-i alunge pe localnici, în câteva decenii pustiind tot muntele, pe el rămânând doar câţiva călugări în vreo 10 schituri şi mânăstiri.

 

Greu s-au putut achita de misiunea dată lor de Maica lui Hristos, căci Athosul a fost deseori devastat de năvălitorii barbari. Neamul lui Daphne s-a retras şi el de pe Athos în localităţile învecinate, dar a trimis în fiecare generaţie câte un fiu sau doi care să apere muntele de necredincioşi. Unii s-au călugărit iar alţii s-au pustnicit, trăind în singurătatea muntelui, departe de lumea desfătărilor. Cei care au rămas în afara Athosului au fost comercianţi ori soldaţi, dar au păstrat vie legenda strămoşului lor şi au trimis în munte averi şi odoare scumpe pentru a le uşura viaţa călugărilor de acolo. Au trimis constructori care au ajutat la ridicarea mânăstirilor, şi-au transformat casele în adevărate popasuri pentru călugării care ieşeau din munte cu diverse misiuni tainice încredinţate lor de Împărăteasa lumii şi au continuat să întreţină credinţa în Hristos în rândul locuitorilor din toată Grecia. Unii daphnioţi au ajuns în apropierea unor împăraţi bizantini şi atât de mult i-au bătut la cap cu menirea neamului lor de apărare a ortodoxiei încât i-au convins să devină protectori ai Sfântului Munte, contribuind la construirea marilor mânăstiri imperiale. Faima neamului Daphne a crescut când un membru al lui, anahoret de pe lângă chilia Sfânta Ana Mică din sudul peninsulei aghiorite, a fost primit în rândul celor şapte mari pustnici care sunt sfetnicii de taină ai Maicii Domnului.

 

Vremurile de prigoană sosite odată cu cucerirea turcilor au adus neamului Daphne multe umilinţe, căci n-au putut apăra Athosul de jafurile şi umilinţele otomanilor şi catolicilor. Dar slăbiciunile daphnioţilor au sporit numărul sfinţilor ortodocşi, căci călugării şi pustnicii au preferat să-şi dea viaţa decât să renunţe la credinta lor. Când prigoana a devenit prea greu de suportat, unii din neam s-au retras în Ţările Române, convingându-i pe boierii şi domnii valahi şi moldoveni să sprijine vieţuirea călugărilor pe Athos. Alţii s-au dus până în Rusia, Georgia şi Ucraina, ori Bulgaria, Serbia şi Macedonia. Despre acest neam risipit în tot spaţiul est-european Sfântul Simion Noul Teolog a scris că ”ei alcătuiesc un fel de lanţ de aur, fiecare din ei fiind ca un inel ce se leagă de celălalt prin credinţă, prin fapte şi prin iubire, încât ei alcătuiesc în Dumnezeu Cel Unul un şir ce nu se poate rupe uşor”.

 

Nu toţi din neam au vrut să urmeze calea impusă de primul Daphne, dar fire nevăzute şi tainice i-au întors pe mai toţi cu faţa spre Athos. Bunicul meu a fost un mare petrecăreţ în tinereţe şi îi plăcea să meargă cu lăutarii după el prin comună, făcând chefuri care durau trei zile şi trei nopţi. Pe mamaia a răpit-o de la părinţii ei, dispărând patru luni în locuri numai de ei ştiute şi revenind în sat când ea a rămas însărcinată. A ţinut o cârciumă la care multe dezmăţuri s-au organizat. Avea pământuri bogate şi întinse şi mereu se lăuda că cernoziomul Bărăganului e cel mai roditor din toată ţara. Călătoria pe Athos l-a schimbat radical. Nu mai voia să se întoarcă în ţară şi l-a rugat pe prietenul lui Dometie să-l tundă în monahism şi să-l accepte călugăr la chilia lui.

– Tu nu înţelegi Gheorghe că aici sunt acceptaţi călugări doar cei care au făcut legământul fecioriei? Du-te în ţară aşa cum ţi-a spus Maica Domnului şi aprinde dragostea faţă de Hristos în inimile oamenilor.

– Dar eu vreau să stau aici cu voi. În ţară urmează prăpădul comunist şi o să mă simt tare singur. Cum o să mai iau legătura cu voi, să mă întăriţi în credinţă pentru a-i putea întări la rândul meu pe alţii?

– Oricât de închise vor fi graniţele şi corespondenţa noastră va fi interzisă, noi vom putea comunica oricând Gheorghe, la orice oră din zi şi din noapte. Ia aceste metanii şi foloseşte-le ca un telefon. Spui o rugăciune, mă chemi în gând şi mai dai o boabă cu degetul mare. Ca şi cum ai forma numărul unui telefon. Noi suntem spirite Gheorghe, nu doar trup şi putem comunica la distanţă. Cheamă-mă în rugăciune şi eu îţi voi răspunde oriunde te vei afla. Tu ai acum familie şi trebuie să ai grijă de ea. Oamenii se mântuiesc şi în familii, nu doar în mânăstiri. Şi pe Athos va urma prăpădul, nu doar în ţară. Mânăstirile vor sărăci, călugării nu vor avea cum să se aprovizioneze cu cele trebuincioase vieţii, pentru că puţini vor fi aceia care-i vor ajuta în acest imperiu al răului care acaparează acest colţ de Europă. Sărăcia şi foametea îi vor înrăi pe oameni şi îi vor îndepărta de credinţă. Tu oferă-le speranţe, căci fără speranţe sufletele mor, cad în plasa diavolului şi greu mai pot fi scoase de acolo. Toţi avem o menire pe lume – tu nu-ţi uita menirea dată ţie şi neamului tău de Precurata Maică a lui Hristos.

 

Cu inima grea a plecat tataia de pe Athos, dar a plecat cu câteva daruri care au constituit toată viaţa cele mai de preţ comori ale lui. Primul dar a fost icoana dată de Maica Domnului, despre care i-a spus că nu a fost pictată de mâna omenească. O icoană mică, din lemn, cu chipul Mântuitorului ţinând în braţe o carte groasă – Iisus Pantokrator. A purtat-o la piept până a murit şi mi-a spus că ea l-a protejat de rele întotdeauna.

 

Al doilea dar a fost şiragul de metanii primit de la părintele Dometie, pe care nu-l dădea jos de la mână decât foarte rar. Ţin minte că într-o zi l-a uitat la o mânăstire din Neamţ. Când a ajuns acasă şi-a dat seama că l-a uitat şi a fost atât de supărat încât a luat trenul înapoi spre Neamţ şi nu s-a liniştit până nu şi l-a pus din nou la mână.

– Cum tataie, ai făcut atâta drum pentru o sfoară înnodată? – l-am întrebat eu într-o seară.

– Păi fără metanii cum puteam să mai iau legătura cu sfinţii mei? – mi-a zis tataia.

Într-o zi i s-au rupt de atâta folosire şi a luat altă brăţară de la un magazin de obiecte bisericeşti, dar parcă noul şirag nu-l mulţumea. A încercat să-l repare pe cel vechi, dar n-a reuşit. Atunci a început să se roage şi îl invoca pe Dometie cerându-i alt şirag. A treia zi a venit la uşa noastră un călugăr care ne-a dat tuturor nişte metanii athonite. Eu şi Andrei am fost fericiţi că avem brăţară ca bunicul, încheiată cu o cruciuliţă pătrată pe care era încrustat chipul Maicii Domnului.

 

Dar cel mai important dar primit de bunicul meu pe Athos a constat în relaţiile pe care şi le-a făcut cu mai toţi vieţuitorii din Sfântul Munte. I-a cunoscut nu numai pe români, ci şi pe greci, pe ruşi, bulgari sau sârbi. A cunoscut sute de călugări şi pe toţi îi pomenea în rugăciunile lui, cu mai toţi intra în contact cu ajutorul metaniilor. Nu ştiu cum făcea, că eu n-am reuşit şi niciodată nu mi s-a arătat Vichentie sau Dometie, ori Petroniu sau Serapion. Dar el lua legătura cu toţi într-un mod atât de tainic, de supranatural, că noi rămâneam uimiţi când îl vedeam că se duce la întâlnire cu un călugăr cu care nu comunicase decât în gând.

 

După ce călugărul acela mi-a spus că nu voi urma calea monahală, ceva s-a rupt în mine, iar ruptura a fost mai gravă decât am vrut iniţial să recunosc. Deşi mă pregăteam în continuare să dau examenul de admitere la seminarul teologic împreună cu Andrei, simţeam cum lumea laică mă atrăgea tot mai mult, iar părerile tatălui meu începeau să crească în importanţă, minimalizându-le pe cele ale bunicului meu. Între timp el îmbătrânise şi devenise mai închis în el, mai puţin exuberant, mai tăcut şi meditativ, iar personalitatea tatălui meu devenea tot mai puternică şi mai seducătoare. Parohul bisericii în care am fost botezat nu mi-a dat la timp certificatul de botez şi nu am putut susţine examentul la seminarul teologic, aşa că am continuat liceul de filologie-istorie, apoi facultatea de filosofie şi pe urmă pe cea de sociologie.

 

Andrei a intrat la seminar primul pe listă, cu media 10 la examenul de admitere şi a urmat apoi institutul teologic. Relaţiile noastre s-au răcit, iar după ce m-am mutat din bloc nu l-am mai văzut decât o singură dată, când a venit la biroul meu de la Grupul pentru Dialog Social, cerându-mi să-l ajut să obţină o finanţare pentru analiza cu carbon 14 a manuscriselor de la Marea Moartă. Voia să stabilească odată pentru totdeauna autenticitatea manuscriselor, pentru a stinge controversele iscate în jurul lor.

 

A venit la Grupul pentru Dialog Social în toiul verii în straie negre monahale, când noi ne coceam în hainele uşoare, vaporoase, deschise la culoare. M-am simţit iniţial ruşinat cu el, căci părea îmbrăcat inadecvat anotimpului şi mediului în care lucram, dar colegii l-au înconjurat cu dragoste, cu curiozitate şi cu mai multă înţelegere decât mi-am închipuit, făcându-mă să mă ruşinez eu de abandonul acelui drum pe care el a păşit hotărât. Îi povesteam cu interes bătăliile politice pe care le-am dus cu comuniştii, eforturile uriaşe pe care le făceam pentru a-i convinge să accepte o cât de mică deschidere şi liberalizare a societăţii. Dar pe el lucrurile astea nu-l interesau.

– Eu plec pe Athos – mi-a spus într-un târziu. Dar vreau să închei socotelile aici.

Am simţit cum inima începe să-mi bată cu putere şi vechi amintiri să mă răscolească. Toate frumuseţile copilăriei şi adolescenţei mi-au revenit în minte şi am văzut cum pleacă definitiv din viaţa mea, lăsându-mi un prezent plin de bătălii, de jocuri politice şi ştiinţifice mărunte. Îl invidiam că păstra pe chip inocenţa şi farmecul copilăriei.

– Ce mai trebuie să faci – l-am întrebat – că proiectul ăsta cu manuscrisele de la Marea Moartă se termină repede?

– Vreau să mergem împreună la mormântul bunicului tău.

 

Mi-aduc aminte de parcă ar fi fost ieri de drumul spre comuna Zăvoaia. Se stârnise o ploaie torenţială, cu tunete asurzitoare şi şerpi de foc pe cer. Norii negrii se lăsaseră greoi de-asupra noastră. Andrei conducea maşina părinţilor lui foarte încet, căci nu vedea în faţă mai mult de 5 metri, iar gropile din drum – adevărate cratere în care putea să-şi rupă maşina – erau umplute cu apă şi păreau înşelătoare. Eu nu eram şofer atunci şi eram înspăimântat de drum, dar Andrei era foarte calm şi sigur pe el. Pentru a-mi potoli spaima a început să rememoreze evenimentele din preajma morţii bunicului.

– Îl mai ţii minte pe călugărul Arsenie de la Sinaia care a venit la voi şi i-a zis bunicului tău: ”Noi nu o să apucăm Gheorghe să vedem căderea comunismului”? Ai văzut că a avut dreptate?

Va urma

—————————————

STEFAN-Bruno wbBruno ŞTEFAN

2013

————————————————–

ŞTEFAN Bruno, Născut la 17 ianuarie 1969, la Galaţi. A absolvit Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti, în 1993. Doctor în sociologie, Universitatea din Bucureşti, 2005. Sociolog, cadru didactic (lector) la Universitatea „Politehnica” Bucuresti, preşedintele Fundaţiei „Biroul de Cercetări Sociale” (BCS). A coordonat numeroase sondaje de opinie in cadrul Centrului Independent de Studii Sociale şi Sondaje aparţinând de Grupul pentru Dialog Social, calitate care îi certifică experienţa celor peste două sute de cercetări psiho-sociologice intreprinse în domenii din cele mai diverse. Cea mai reprezentativă publicaţie: „Mediul penitenciar românesc”, Editura Institutul European, 2006. Cel mai important proiect profesional: „Ssondarea lunară a opiniei publice naţionale”. (George Roca, Rexlibris Media Group)

 

 

Ligia-Gabriela JANIK – COŞUL CU COLINDE

Posted by Gabriela Petcu On December - 15 - 2013

25-Nasterea„Hristos S-a născut!” a răsunat pe scena Casei de Cultură din Trossingen – Germania, sub genericul „Coşul cu colinde.“

 

În seara zilei de 7 decembrie 2013 a avut cel mai mare eveniment cultural şi spiritual din ultimii ani pentru comunităţile române din Germania. Spectacolul religios, dedicat sărbătorilor de iarnă, a fost organizat de Centrul Creştin Eklesia din Trossingen, condus de pastorul Kornelius-Birle – Krumbacher, care a avut un salut de bun venit pentru toţi oaspeţii sosiţi la concert. Liderul corului bărbătesc, pastorul Croitorul Virgil, din Stuttgart, a salutat de asemenea cu multa căldură şi dragoste pe toţi cei prezenţi în sală.

 
Sute de români, nemţi, maghiari şi ruşi s-au îndreptat spre Casa de Cultură pentru a-şi stinge dorul de ţară, dar şi setea spirituală a sufletului, unindu-şi vocile cu ale îngerilor şi păstorilor din câmpie. A fost un moment sublim, de cinstire a Celui ce S-a născut în ieslea din Bethleem.

 
S-au intonat imnuri în cinstea Pruncului Isus, Cel care a coborât din Slava-i cerească să se nască umil într-o iesle simplă. Doar vitele din grajd Îl încălzeau cu suflarea lor. Un moment unic, solemn, l-a reprezentat deschiderea programului, când toţi cei aproximativ 800 de participanţi, indiferent de ţară şi naţionalitate, şi-au unit inimile cu inima de Tată a lui Dumnezeu, rostind binecunoscuta rugăciune „Tatăl Nostru.“ Mare a fost bucuria când primul colind a răsunat din pieptul tuturor celor prezenţi în sală, unindu-şi vocea cu cea a colindătorilor. Astfel, cântăreţi vestiţi din diaspora, plecaţi de multi ani din ţară, au incântat sufletul ascultătorilor prin colindele duioase, aprinzând în inimi dorul după locurile natale.

 

Lacrimi de dor, dar şi de fericire, se vedeau pe feţele multor ascultători, dând de înţeles că nimic nu e mai trist şi apăsător decât dorul de ţară. Şi acest dor care apasă inimile celor plecaţi, se evidenţiază tot mai mult în preajma Sărbătorilor de iarnă. Pe scena Casei de Cultură a urcat vestitul cântăreţ Nicu Wagner, o personalitate importantă în comunitatea română din München. Plecat, de asemenea, de foarte multi ani din România. La fel ca el, mulţi cântăreţi ca Ligia Bodea, Lidia Părăuan, Ramona Vas, Mariana Demeter şi mulţi solişti instrumentişti au colindat spre bucuria sufletului nostru şi spre slava Pruncului Isus, bucurându-se de venirea Lui pe lume. Fanfara formată din grupul reunit Trossingen-Frankfurt şi Belgia, a făcut să tresare inimile şi glasurile celor prezenţi. De asemenea, Ansamblul orchestral Dück a încântat audienţa cu frumoase colinzi. Comunităţile române din Germania, Elveţia, Franţa, Belgia şi România au fost reprezentate prin grupuri de cântăreţi, prin corurile unite şi corurile bărbăteşti, făcând să răsune colinzi în limba română şi germană. Un ambient armonios şi înduioşător a fost creat prin unirea glasurilor corului de copii, care au răsunat cu putere în sala cu cea mai bună acustica din Germania. Scena sălii a fost neîncăpătoare pentru grupurile de copii de diferite vârste, din Trossingen, uniţi cu corurile de adulţi din Trossingen, Stuttgart şi Bergamo-Italia. Acest eveniment înălţător va rămâne viu în istoria oraşului Trossingen, unde comunitatea română, caracterizată prin traiul în armonie şi pace, este apreciată de către autorităţile oraşului.

 
Vestirea naşterii Mântuitorului a răsunat cu putere în această seară, aducând mulţumire în suflet, dar totodată amintindu-ne că într-o seară ca aceasta,în ieslea din Bethleem, Domnul Isus a coborât din Ceruri. A venit printre noi şi a trăit ca şi noi, învăţându-ne cum să trăim frumos, iubind şi cinstind pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru. Prin jertfa Sa pe cruce, El a ispăşit vina păcatului nostru şi S-a inălţat apoi la Tatăl, sa ne pregătească un loc. Caci acolo unde este El, să fim şi noi.

 
De Sărbători, fiecare dintre noi încearcă să fie mai bun, mai iubitor, mai răbdător şi iertător. Însă scopul lui Dumnezeu pentru Creaţia Sa este ca fiecare clipă a vieţii noastre să fie trăită la standardele înalte pe care ni le cere Sfânta Scriptură. Domnul Isus, prin venirea Lui în lume şi răstignirea Sa pe cruce, ne-a făcut fraţi ai Lui şi fii ai lui Dumnezeu. Să lăsăm deci Steaua Sfântă de la Bethleem să strălucească în viaţa noastră şi să-L primim pe Fiul lui Dumnezeu să se nască cu adevărat în inima noastră. Deşi s-a născut în Ieslea cea săracă acum 2000 de ani, El trăieşte, se află la dreapta Tatălui şi are puterea să ierte păcatul din viaţa noastră, să alunge sărăcia şi întunericul din sufletul nostru, făcându-ne asemenea Lui. A venit să salveze creaţia Sa de la moartea veşnică, ca în ziua mult aşteptată să fim împreuna cu el pe norii cerului.

 
Mare mi-a fost surpriza şi bucuria când pe holul Casei de Cultura am întâlnit mulţi cunoscuţi şi prieteni, dar o bucurie deosebită a fost când am întâlnit familia Meiroş Marian şi Onorina împreună cu cei cinci copii frumoşi ai lor. Familie venită din Brăila şi pe ai cărei membri nu-i mai văzusem de aproximativ 18 ani. Am depănat amintiri de acasă, astâmpărându-ne dorul dupa cei dragi rămaşi în România. După sfârşitul programului artistic, seara a continuat în aceeaşi armonie tradiţională în jurul miilor de sarmale, cozonaci şi prăjituri de casă, pregătite de gospodinele gazdă. Dumnezeu sa răsplătească şi să binecuvânteze osteneala lor, pe aceste fiinţe minunate, care de fiecare dată, cu dragoste,întâmpină oaspeţii veniţi de departe. Fie ca de acest Crăciun, Domnul Isus să se nască în inimile fiecăruia, aducând pace, bucurie, iertare, iubire şi o viaţă mai bună în fiecare casă şi inimă de român! Colindul „S-a născut pe Pământ un Mântuitor“ să răsune în inimile noastre, slăvind pe Domnul Slavei împreună cu păstorii şi îngerii din ceruri. Ca şi Magii de la Răsărit, venim şi ne închinăm cu bucurie Pruncului din Bethleem şi să-i aducem inima noastră ca dar înaintea Lui.

 

Sărbători binecuvântate şi fericite tuturor românilor, oriunde s-ar afla, de aici, din Trossingen. Iar de Crăciun, la ceasul naşterii, să ne unim vocile în colind frumos să-l lăudam pe Domnul Vieţii care ne-a adus iertarea şi mântuirea în dar
Sărbători Fericite tuturor românilor de pretutindeni!

 

 

Ligia-Gabriela JANIK

Decembrie 2013

Aldingen, Germania

Yvette Larsson promovează imaginea României în lume

Posted by Stefan Strajer On December - 12 - 2013

YvetteAutor: Ştefan Frîncu (Danemarca)

 

Pentru cei care nu au auzit de noul ambasador pe care România îl are în lume

 

Yvette Larsson este o profesoară din Suedia care a venit pentru prima dată în vizită în România în anul 1985 pe litoralul românesc împreună cu familia, la doar 13 ani. A revenit în 2011 şi de atunci s-a mai întors de 15 ori. Yvette a crescut în nordul Suediei, a plecat la universitate, a trăit în mai multe locuri, în Norvegia, Franţa, insula Reunion, Anglia, Danemarca după care s-a întors în ţara natală şi predă la Şcoala Internaţională din Helsingborg, în sudul Suediei.

 

O persoană optimistă, plină de entuziasm care crede în frumuseţea României şi a românilor aşa cum probabil nu foarte mulţi români mai cred.

 

Eu locuind în Danemarca, aici printre nordici care îşi văd fericiţi de traiul lor bun şi nebăgând în seamă prea mult dorul meu de casă, când am descoperit această minune, am şi dat o fugă până aici aproape, în sudul Suediei, să o cunosc.

 

 

Cum în Europa nu avem prea mulţi aliaţi, o femeie din nordul Europei dispusă să muncească  să schimbe prejudecăţile şi mentalitatea despre români şi Romania nu putea să nu-mi capteze atenţia.

 

*

 

Yvette cu iaŞ.F.: Dragǎ Yvete, trebuie să-ţi mărturisesc cǎ ţi-am urmǎrit evoluţia şi nu eşti la fel precum mulţi alţi strǎini veniţi în România de care se îndrǎgostesc, revin periodic sau unii chiar se stabilesc aici. La tine diferă puţin. Ai încercat sǎ descoperi România, te-ai îndrǎgostit de ea şi nu te-ai oprit aici, vrei sǎ-i arǎţi frumuseţile şi sǎ schimbi prejudecǎţile şi imaginea negativǎ construitǎ de mass media în Europa.

 

Nu o să repet aceleaşi întrebări la care ai mai răspuns în presa din România. Mulţi români te cunosc deja, îţi cunosc povestea. Mai multe publicaţii româneşti au scris despre tine şi te numesc ambasadorul României în lume.

 

Scopul tău şi al blogului The Bucharest Lounge este să răspândeşti frumuseţea şi însemnătatea României în lume prin ochii unui suedez.

 

Cu ani în urmǎ când auzeam de ţǎrile nordice, primele lucruri care îmi veneau în minte erau gradul ridicat de civilizaţie, nivelul ridicat de trai, oamenii cei mai fericiţi din lume şi cele mai democratice ţǎri.

 

Dupǎ relaţia de suflet pe care ai legat-o cu România şi cele 15 vizite pe care le-ai facut în ţara noastră în ultimii 2 ani şi cea dinainte de revoluţie, cred că poţi să ai o idee despre cum evoluează lucrurile în România.

 

Trăieşti aici în ţările nordice ai căror oameni se spune cǎ sunt cei mai fericiţi din lume, dar aş vrea sa te întreb cum vezi tu relaţia românilor cu fericirea şi ce ar avea românii de învǎţat de la voi, nordicii?

 

Yvette Larsson: Aici oamenii au nevoile primare satisfăcute, nu avem drame foarte mari, e un echilibru continuu. Poate fi monoton şi plictisitor dar te poţi simţi bine şi în siguranţă. Nu suntem nevoiţi să ne facem atâtea griji cum sunt din păcate nevoiţi să-şi facă românii în viaţa zilnică, aici funcţionează, e bine, este eficient. Nu e simplu să vorbeşti despre fericire, dar când merg în România văd un contrast, pe de o parte văd români care se străduiesc mult, luptă pentru traiul zilnic dar care mai gǎsesc şi energie să se bucure la petreceri, grătare, terase şi baruri. Chiar dacă viaţa e  grea, mai găsesc puterea să ştie să trăiască viaţa cu bucurie, să se bucure de lucrurile simple.

 

Yvette cu bondita 3Ş.F.: Crezi în această construcţie europeană în care românul şi sǎ zicem suedezul pot sǎ-şi descopere împreună valorile şi să-şi respecte diversitatea culturală?

 

Y.L.: Da, sunt o persoană optimistă şi cred într-o Europă unită de aceleaşi valori. Nu cred în proiectul politic Uniunea Europeană, pentru că reprezintă globalizare, uniformizare, nu trebuie să fim toţi la fel, dar în acelaşi timp este Europa şi ţările în care trăim şi iubesc Europa pentru diversitatea ei. Îmi plac foarte mult diferitele culturi, limbi, folclor, tradiţii, arhitectura diferită. Puterea poate sta şi în diferenţele dintr noi. Da, cred că putem trăi frumos fiind toleranţi unii cu alţii, în ciuda lucrurilor care ne deosebesc.

 

Ş.F.: De ce crezi că noi românii uitǎm uneori să apreciem frumosul pe care îl avem acasă şi avem nevoie de confirmarea străinilor să realizam ce minunăţie de ţară avem, ce mulţime de lucruri frumoase ne înconjoară?

 

Y.L.: Cred că România este într-o fază de construcţie a unei identităţi. Noi, în ţările vestice aveam foarte puţine informaţii despre România şi acelea erau destul de întunecate, cu copiii din orfelinate, cu Ceauşescu, iar unde oamenii nu au informaţii, adaugă de la ei, astfel românii au astăzi de suferit de pe urma acestor prejudecăţi.

 

Românii nu au încă o stimǎ de sine bine construită sau încredere, prea mulţi privesc în jos încă. Când am venit pentru a doua oară în România, am fost uimită de cât potenţial este aici. De ce nu arată toate astea? Românii au foarte mult de oferit la diferite niveluri chiar dacă nu realizează încă acest lucru. Am întâlnit multă ospitalitate aici, sunt mişcată de natura şi relieful ţării, mâncarea, satele româneşti cu viaţa şi autenticitatea lor, viaţa din oraşele din ţară, aş putea continua ore în şir să vă reamintesc ce aveţi frumos aici. Dar cred că lucrurile încep să se mişte în direcţia bună. Prin intermediul paginii de facebook The Bucharest Lounge şi al blogului (http://bucharestlounge.wordpress.com/), am întâlnit multe iniţiative frumoase, mulţi oameni care gândesc la fel ca mine, mulţi tineri care vor să schimbe lucruri şi atitudini. Cred că oamenii vor fi surprinşi puţin câte puţin de România într-un mod plăcut. Dar trebuie avut răbdare, schimbările de atitudine şi mentalitate nu se petrec peste noapte. Acum cu facebookul, lucrurile pot merge mai repede. Eu pun multe fotografii din România pe pagină, cred că prin fotografii poţi descoperi latura frumoasă a unui loc. Vreau ca oamenii să fie impresionaţi, să rămână fără cuvinte necunoscând  România. Mulţi europeni cred în continuare că este totul gri şi întunecat în România, dar când le arăţi fotografii, îi surprinzi într-un mod pozitiv.

 

Yvette cu ciorbaEste atâta frumuseţe în România, încât e greu să o treci cu vederea.

 

Uite încă ceva care m-a uimit. Când merg la acele supermarketuri mari, trec pe la fructe şi legume şi vǎd de unde sunt, mă gândesc cum România ar putea hrăni o mare parte din Europa şi totuşi mai importă fructe şi legume. De ce să importe fructe şi legume? Le aveţi şi sunt cu mult mai bune. Eu mă distrez cu roşiile de import care nu au nici un gust, spun că sunt ca mingile de tenis. Dar asta necesită puţină gândire, puţină analiză. De ce aş importa ceva de la mare distanţă? De ce nu i-aş ajuta pe cei care au muncit aici? La fel şi cu restul produselor. Trebuie să aveţi mai multă încredere în produsele proprii, asta îi va ajuta şi pe producătorii locali şi implicit economia locală.

 

Ş.F.: Citeam chiar şi zilele acestea despre o nouă campanie mediaticǎ a celor de la Daily Mail împotriva românilor. Tu cum reacţionezi la astfel de ştiri sau campanii îndreptate generic asupra tuturor românilor?

 

Y.L.: Eu sunt o persoană pacifistă, nu cred într-un război mediatic. Pentru mine e suficient să arăţi ce este Romania, ce este Bucureştiul. Eu vreau să arăt toate lucrurile bune, care pot impresiona oamenii, în loc să alimentez aceste şicanări mediatice. Aşa funcţionează presa, pe lucruri negative, drama şi negativul se vând cel mai bine în presă.

 

Ş.F.: Cum vezi promovarea României, ce strategie ai aborda tu?

 

Y.L.: Cred că graficienii, web designerii, oamenii de PR, publicitate, cei din Ministerul Turismului ar putea să se concentreze pe mesaje pozitive. Aştept o campanie care să explice: Asta e România, ăsta e Bucureşti şi mai puţine comparaţii. Sunt sătulă de comparaţia Bucureştiului ca fiind „micul Paris”. De ce nu spui ce este Bucureştiul de fapt? Pentru că europenii obişnuiţi nu ştiu, efectiv nu au nici o idee despre cum este Bucureştiul. Ei nu ştiu că aveţi munţii Carpaţi, că se poate schia foarte bine acolo. Dacă ieşim acum pe stradă şi îi întrebăm, pot paria că nu au nici o idee. Chiar fiica mea a învăţat să schieze în Bucovina, la Vatra Dornei.

 

De aceea prin The Bucharest Lounge am încercat să atrag atenţia asupra capitalei României şi să-l punem pe hartă, sa-i construim o identitate. Mulţi avem în minte marile oraşe europene şi avem o imagine formată cu ce putem vedea la Paris, Londra, Barcelona. Bucureştiul nu are încă această imagine formată sau are una negativă, deci este mult de muncit la asta.

 

Când mă gândesc la Bucureşti, văd diferite feţe ale capitalei, un Bucureşti clasic, unul pentru folclorul urban, unul pentru tineri şi distracţie, un altul pentru cultură.

 

yvette naturaŞ.F.: Care crezi că sunt trăsăturile la care românii mai au de lucrat?

 

Y.L.: Nu pot să le spun oamenilor cum ar trebui să se poarte, dar o să-ţi spun ce am întâlnit eu. Aici aş avea de spus două lucruri: colaborare şi planificare. Când merg în România eu mă lovesc de multe ori de aceste aspecte. Există o lipsă de colaborare, de un efort unitar spre un scop comun. Este nevoie de planificare pentru ca lucrurile să se întâmple într-adevăr, ideile bune şi proiectele să se concretizeze în acţiuni.

 

Şi aş mai adăuga încrederea. Dacă nu avem puţină încredere unii în alţii, nu vom putea colabora eficient. Primesc propuneri directe de a promova proiecte sau persoane fără să cunosc persoanele respective, fără să-şi prezinte ideile, fără o colaborare sau un sprijin reciproc. Remarc, din păcate, mult individualism care poate strica o idee bună. Cred că de aici vine şi corupţia de care se plâng românii. Nu există un efort comun pentru un scop important.

 

Ş.F.: Dupǎ cum spui eşti o persoană pozitivă şi optimistă. Cum crezi cǎ putem inspira optimism şi bucurie într-o ţară aparent tristă şi lipsită de încredere, dominată de scandaluri, fie ele politice, fie de altă natură?

 

Y.L.: Asta poate începe cu tine însuţi. Este decizia fiecăruia dacă va rămâne optimist sau nu. Este o alegere conştientă de a vedea partea frumoasă a lucrurilor. Peste tot sunt probleme, poate nu de aceeaşi natură, dar ele există. Există şi lucruri frumoase şi pozitive care se întamplă în România şi este important să le vedem şi pe acestea, nu doar scandalurile de la televizor.

 

Dacă vrei mai mult optimism, trebuie să decizi asta şi să nu te laşi atras de negativitatea altor persoane. Dacă te aflii într-un grup de oameni negativi, trebuie să gândeşti constructiv, ce poate fi îmbunătăţit aici? Ce soluţii ar fi să schimbăm asta? Pentru că dacă doar stai şi nu faci nimic în legătură cu asta, vei deveni şi tu la fel.

 

La fel şi pe facebook, câte pagini de facebook crezi că fac ceva real pentru schimbare? Câte persoane sau pagini cu zeci de mii de prieteni cu un mare potenţial care doar vorbesc şi nu acţionează în nici un fel pentru a schimba lucrurile? Sunt mulţi artişti sau fotografi care fac o treabă bună şi pe care îi urmăresc şi îi apreciez. Dacă ai o pagină cu 30.000 de oameni care te apreciază şi totul se rezumă doar la discuţii, nu se va întâmpla nimic. Ai puterea să inspiri 30.000 de oameni să facă ceva. Discuţia e bună dar să se şi finalizeze cu acţiuni concrete.

 

yvette rosia montanaLipseşte de multe ori curajul de a trece la acţiune. Pentru o bună viziune a situaţiei, ai nevoie de o perspectivă ca din elicopter, de o analiză detaşată. Să-ţi pui întrebări: vreau să continui aşa la nesfârşit sau să încerc să fac o schimbare, să îmbunătăţesc ceva? După care ai nevoie de acţiuni reale. E nevoie de muncă şi acţiune, nu doar vorbă multă.

 

Dar vă trebuie curaj să faceţi lucruri şi să schimbaţi ce nu vă place, curajul de a lua decizii şi a trece la acţiune. Am un citat favorit a lui Voltaire: „Chiar atunci când nu mai e nici un motiv să crezi, tot trebuie să mai crezi”. Dacă nu crezi, nu se va întâmpla nimic.

 

Le vorbesc elevilor mei câteodată, celor care îmi zic că nu pot realiza un anumit proiect: „dacă îmi spui că nu poţi face asta, atunci nu vei putea; dar dacă spui că voi încerca să fac asta şi voi da tot ce pot mai bun pentru a realiza, atunci şansele sǎ-l realizezi vor fi mult mai mari”.

 

Ştiu, viaţa nu e uşoară în România, aveţi o luptă zilnică de dus, poate fi greu. Eu nu am trăit acolo, îmi este uşor să spun toate astea, dar dacă mă uit la oameni pe care îi admir, pentru că ei au curajul să facă o schimbare chiar dacă viaţa este grea, atunci pot să o facă şi alţii. Văd oameni care deşi au multe provocări în viaţă, găsesc totuşi puterea să fie pozitivi şi optimişti. Aşa îmi păstrez şi eu speranţa.

 

Ş.F.: Cum îi vezi pe tinerii români, adolescenţii, cei de 20 – 30 de ani? Cum îi simţi?

 

Y.L.: Eu văd două tendinţe aici. Există mai mult optimism printre tineri decât printre cei de vârsta mea de exemplu. Sunt unii optimişti care vor o schimbare, vor o viaţă mai bună în România şi sunt mulţi care vor să plece în străinătate, care nu văd un viitor în ţară.

 

Pe tineri îi simt mai doritori să schimbe lucruri, atitudini. Eu aş vrea să am puterea să inspir tinerii români să aibă suficientă stimă de sine şi curajul de a schimba lucruri.

 

Am câteva idei şi aş vrea să am posibilitatea să organizez un program de leadership pentru tinerii români.

 

yvette cu tricolorulŞ.F.: Crezi că românii s-ar simţi mai bine dacǎ ar închide televizorul pentru o săptămână?

 

Y.L.: Ha ha… Cred că totul este despre echilibru. Depinde la ce te uiţi la televizor. Atât în România cât şi în alte locuri, mass media poate fi dezechilibrată, poate distorsiona realitatea sau manipula adevărul, poate fi vocea doar a unui anumit grup de persoane. Media trebuie privită critic şi selectiv. E dificil de spus, nu ştiu cât timp petrec efectiv românii la televizor, dar poţi urmări şi emisiuni bune, este important să ştii să selectezi. Eu nu am televizor acasă şi nu mă uit prea mult la televizor.

 

Ş.F.: Cum  vede un optimist ca tine pagina de facebook The Bucharest Lounge dezvoltându-se, care este visul tǎu legat de promovarea şi schimbarea imaginii României, care sunt paşii următori?

 

Y.L.: Mi-aş dori să am posibilitatea să lucrez full-time cu The Bucharest Lounge şi mi-aş dori ca aceasta să se întample în România. Îmi place să fac asta şi mi-aş dori să-mi pot câştiga existenţa din asta. Poate aş avea nevoie de ajutor la început dar aş vrea să mă simt în siguranţă din punct de vedere financiar astfel încât să pot lucra zilnic, acum o fac doar în timpul liber.

 

Visul meu este să trăiesc în România făcând ceva ce îmi place şi sǎ ajung să pot trǎi din The Bucharest Lounge. Nu am nici un interes ascuns, nu am nici o firmă de turism pentru care să fac asta. Unii oameni cred că am o firmă de turism şi îmi cer să-i sponsorizez.

 

Am o mulţime de idei despre promovarea României, la diferite niveluri. Aş vrea să promovez turismul de grup, să merg cu grupuri de turişti prin satele româneşti, să descopere şi să simtă viaţa satului românesc.

 

Aş dori să lucrez mai mult cu fotografii români, cum îţi mai spuneam aş vrea să pun umărul la dezvoltarea liderilor de mâine din România. Să ştie care le sunt valorile, să fie vizionari, oameni de acţiune, să aibă suficientă stimă de sine şi curajul să schimbe lucruri, mentalităţi. Tinerii sunt proaspeţi, nu au un bagaj din trecut.

 

Aveţi atâtea lucruri pe care aş vrea să le promovez: produsele alimentare, dulceţurile fabuloase, ceramica, ia românească care începe să devină tot mai cunoscută. Am putea construi un adevărat brand din ia românească. Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile de care ar trebui să fiţi mândri.

 

Din păcate nu am suficient timp acum să mă ocup doar de The Bucharest Lounge, fiincă am un loc de muncă aici în Suedia. Mi-aş dori să mai fac interviuri cu oameni care inspiră din România, să promovez modele de oameni şi proiecte deschizători de drumuri în domeniile lor.

 

Yvette cu The bucharest loungeŞ.F.: Ce poate face un român obişnuit sǎ te ajute în munca ta?

 

Y.L.: De exemplu să doneze serviciile pe care le poate presta, pentru că nu am un buget acum, un fotograf să doneze fotografii pentru o expoziţie, web designeri care işi pot dona serviciile, oameni care pot dona spaţii pentru conferiţe şi cursuri, bilete de avion şi altele. Sau să aprecieze pagina The Bucharest Lounge şi să promoveze pur şi simplu imaginea frumoasă a României. Cred în puterea fiecăruia de a ajuta, dacă eşti bun la ceva, atunci contribuie cu asta, cu talentul tău. Dacă eşti un bun bucătar în bucătăria românească putem promova degustări ale mâncărurilor româneşti şi vom avea nevoie de web designeri pentru a promova asta. Avem nevoie de acest tip de colaborare.

 

Ş.F.: Ce crezi că are România de oferit culturii europene, cu ce crezi că poate România îmbogăţi spaţiul cultural european?

 

Y.L.: Sunt şi aici o mulţime de spus. Dispuneţi de un adevărat tezaur spiritual tradiţional, spiritualitatea satului românesc, toată cultura voastră tradiţională este impresionantă şi trebuie promovată, arătată lumii. Eu personal sunt îndrăgostită de viaţa autentică a satului românesc, de ia românească. Am câteva ii din România şi ies în oraş aici în Suedia îmbrăcată cu ele. Vreau să vă spun că de fiecare dată sunt întrebată pe stradă despre ele. Au un adevărat impact. Toată moştenirea culturală pe care o aveţi este complet nedescoperită în afara României şi există atât de mult potenţial aici. La fel cum îţi spuneam mai înainte, dacă ieşim acum pe stradă şi vom întreba cine este Brâncuşi, Eminescu, Enescu, oamenii obisnuiţi nu vor avea nici o idee. Am în minte multe proiecte de răspândire a moştenirii culturale a României referitor la scriitori, poeţi, cântăreţi, pictori, filosofi care sunt complet necunoscuţi în afara României.

 

Există atâta spiritualitate în România pe care o puteţi dărui lumii. Mereu când vorbeşti cu români, au mereu câte un proverb la îndemână în legătură cu subiectul tratat. Asta e ceva ce m-a mişcat, bineînţeles că avem în fiecare ţară proverbe, dar la voi e mai mult decât atât. Aveţi o mulţime de lucruri care au un sens mai profund la voi, ca acele linguri de lemn sculptate care spun o poveste de viaţă. Poate noi aici în vestul Europei gândim mai mult cu mintea, dar voi gândiţi mai mult cu inima, cu sufletul.

 

Eu aşa văd România, ca o persoană cu multe calităţi dar căruia îi lipseşte puterea, stima de sine şi te gândeşti: ceva nu se potriveşte aici. Aceastǎ persoană este atât de frumoasă, are atâta de oferit, de ce să nu fie această persoană mai puternică, mai demnă şi să creadă în ea?

 

Nu cădeți în capcana globalizării, România are ceva unic şi autentic, nu-l pierdeţi!

 

Ş.F. În încheierea acestui interviu, cu un prinos de recunoştinţǎ pentru ataşamentul tău faţă de români, îţi mulţumesc pentru interviul acordat publicaţiei româneşti „Curentul Internaţional”, editate în Statele Unite ale Americii, la Detroit.

Stefan Frincu

 

Ştefan Frîncu (Danemarca)

ATHOSUL NEAMULUI MEU (1)

Posted by Gabriela Petcu On December - 5 - 2013

STEFAN-Bruno wbBruno ŞTEFAN

 

Nu mai ţin minte când l-am auzit prima oară pe bunicul meu vorbind despre Athos, dar ştiu că, mic fiind, îmi povestea când venea la noi despre evenimentele din război la care a participat şi despre călătoria lui la Athos şi le lega de fiecare dată ca şi când ar fi fost firească trecerea de la povestea cu încercuirea ruşilor de la Cotul Donului la cea cu întâlnirea lui cu călugărul Dometie Trihenea pe Sfântul Munte.

 

Bunicul Gheorghe Dafinoiu obişnuia să vină la noi acasă în Bucureşti în fiecare an de două ori: de Paşti şi de Crăciun, iar noi mergeam la el în fiecare vară în comuna Zăvoia din judeţul Brăila. Îmi plăcea să dorm cu el căci îmi spunea multe poveşti şi avea un talent narativ cum n-am mai întâlnit la nimeni până acum. Se însufleţea când începea să vorbească şi orice îmi povestea se încheia cu câte o pildă spusă lui de un călugăr sau un pustnic de pe Athos. Ţin minte câteva discuţii cu el din vremea când eram copil:

– Şi chiar nu te-au văzut ruşii că erai în copac şi au trecut pe sub tine fără să se uite nici unul în sus?

– Să ştii că aşa a fost, nu te mint. Ei nu m-au văzut pentru că m-am suit noaptea în copac să văd mai bine poziţiile lor şi să transmit batalionului nostru mişcările de trupe, că eram telegrafist. Dar ruşii au pornit atacul când se crăpa de ziuă şi atât de repede s-au mişcat, că ai noştri n-au putut să fugă prea departe. I-au luat ca din oală şi i-au măcelărit pe toţi. Unii s-au aruncat în apă, dar n-au ajuns prea departe. N-au luat nici măcar un prizonier şi n-au lăsat pe nici unul să scape. Şi eu vedeam de sus toată operaţiunea.

– Şi nu ţi-a fost frică?

– Ba bine că nu! Stăteam pe o cracă sus, unde era frunzişul mai des şi mă rugam Maicii Domnului să mă scape. Şi atunci i-am promis că dacă ies viu şi nevătămat din acel război o să fac un pelerinaj la Athos şi o să devin robul ei toată viaţa mea.

– Dar nu te-au văzut când te-ai dat jos din copac?

– Păi am stat 2 zile şi 2 nopţi acolo aproape nemişcat, până frontul s-a mutat spre vest. Apoi m-am târât în spatele ruşilor până la Odessa, unde am stat ascuns şi am transmis mesaje în ţară. Iar mai târziu, când ruşii au intrat în România şi regele a întors armele împotriva nemţilor, am mers alături de ei până în munţii Tatra, în Cehoslovacia şi mai departe, până-n Germania. Dar acolo ruşii au vrut să fie ei cuceritorii şi ne-au lăsat pe noi în spatele lor, aşa că ne-am întors spre ţară. Iar eu am cotit-o spre Grecia şi am mers pe jos două săptămâni până am ajuns pe Athos.

– Şi nu te-a atacat nimeni? Nu era război pe unde treceai? Şi nu erau tâlhari?

– Ba da, dar mergeam mai mult seara şi noaptea şi ocoleam oraşele. Prin satele prin care am trecut toţi mă simpatizau, căci eram îmbrăcat în uniforma armatei române şi românii erau eroi pentru toţi, căci luptaseră curajos pe toate fronturile şi dăduseră mulţi martiri.

 

– Ai mers tot drumul singur, tataie, până la Athos?

– Nu tot drumul, că la ieşirea din Serbia am întâlnit un călugăr care mergea şi el pe munte. Îl trimisese un episcop să ducă acolo nişte cărţi şi avea căruţa plină de cărţi. Când mergeam pe jos pe lângă căruţă, el îmi citea în limba lui din câte-o carte, dar eu nu înţelegeam nimic. Abia când începea să cânte Psalmul 50 al lui David începeam să înţeleg şi eu câteva cuvinte. Să ştii că muzica bizantină se cântă la fel şi în rusă şi în sârbească sau bulgărească ori româneşte de o mie şi ceva de ani. Începea el un psalm sau un acatist în limba lui şi eu îl îngânam în limba mea, pricepând aşa câteva cuvinte sârbeşti şi el câteva cuvinte româneşti. Până la Athos ajunsesem să ne înţelegem de minune – ba trei cuvinte de-ale lui, două de-ale mele, trei ruseşti şi două nemţeşti şi mai ales prin semne, că nevoile se exprimă la fel în orice limbă. Dar să ştii că toată călătoria alături de el a fost ca o pregătire pentru ceea ce urma să se întâmple pe Sfântul Munte, căci înainte de a pătrunde acolo m-a spovedit, intrând în grădina Maicii Domnului curat, fără păcate nespuse.

– Şi cum e grădina acolo, tataie, ca o livadă de la munte de la noi?

– Nu e ca o livadă de la noi, că aici sunt pomi fructiferi şi acolo sunt doar măslini şi rar câte un lămâi sau un portocal. Terenul e sterp, arid şi doar în jurul mânăstirilor se mai cultivă câte ceva. Dar peste tot am simţit o mireasmă plăcută, căci în tot muntele sunt îngropaţi sfinţi părinţi care s-au nevoit acolo.

La fiecare întâlnire cu el ascultam cu şi mai mult interes amintirile lui despre Athos şi în mintea mea se contura din ce în ce mai clar imaginea unui loc ciudat, populat de oameni neobişnuiţi, de sfinţi şi de îngeri, în mijlocul cărora trona Maica Domnului ca o împărăteasă permanent prezentă şi atentă cu cei care o slujeau.

 

– Şi cum tataie, chiar ai văzut-o pe Maica Domnului?

– Cum te văd şi cum mă vezi. Eram în port şi am văzut pe o stâncă o femeie care scria ceva într-un registru mare. M-am dus spre ea foarte mirat să văd o femeie acolo, că ştiam că nu au voie să calce femeile în Sfântul Munte. Când m-am apropiat de ea şi-a ridicat privirea spre mine şi mi-a zis: „Te aşteptam mai demult Gheorghe să vii aici, căci mi-ai promis”.

– Ţi-a vorbit chiar în limba română?

– Da, în română. Şi când s-a ridicat în picioare avea o ţinută de împărăteasă, că am ştiut imediat că e Fecioara Maria. Mă privea ca o Stăpână, cu nişte ochi atât de pătrunzători, că m-a cuprins ruşinea şi n-am ştiut ce să-i spun. ”Am nevoie de ajutorul tău Gheorghe – a continuat Ea. Duşmanii Fiului Meu s-au aliat şi ai văzut ce prăpăd au făcut în Rusia şi Ucraina. Dar asta este nimic prin comparaţie cu ceea ce o să urmeze în restul lumii. Nu lăsa să se stingă flacăra credinţei”.

– Aiureli băiete, să nu-l crezi pe bunică-tu! – îl auzeam pe tata din camera cealaltă. Cum să se întâlnească el cu Maica Domnului, că Ea a murit acum două mii de ani?

– Ba aşa e cum îţi spun – se oţărî tataia, că viaţa e veşnică şi Maica Domnului fiind mai presus de îngeri şi heruvimi nu a murit şi poate să se arate oricând oamenilor. Şi s-a arătat de multe ori unora în toţi aceşti două mii de ani.

– Da` de unde! – pufni tata cu ironie. Au adus călugării ăia de-acolo o femeie care le iese în cale naivilor ce vin pe Athos şi le spune tot felul de banalităţi, iar ei rămân toată viaţa cu credinţa că s-au întâlnit cu mama lui Hristos.

 

Tata nu era prea credincios de fel. Deşi botezat ortodox, fusese crescut sub influenţa unor evrei din neam şi ajunsese să creadă doar în Dumnezeu, nu şi în Hristos. Nu nega că Iisus ar fi existat şi că s-ar fi manifestat în vremea împăratului Tiberiu, dar nu credea că El este veşnic, sau că viaţa oamenilor e veşnică; pentru el doar Dumnezeu era veşnic. Lua în răspăr credinţa mamei şi a tatălui ei, dar nu cu răutate că-i iubea pe amândoi. Însă îi plăcea să îi contrazică, să-i pună să găsească argumente, că pentru el raţiunea trebuia convinsă, nu inima. Odată l-am văzut pe tata că s-a îndoit de el, dar n-a durat prea multe zile. Era un jucător împătimit la loto şi în fiecare săptămână juca câte o variantă, dar foarte rar s-a întâmplat să câştige şi atunci doar sume mici. Spunea mereu că e ghinionist la loto, dar norocos în dragoste.

– Nu există ghinion, ci doar necredinţă – i-a răspuns bunicul. Roagă-te o oră cu mine la icoana pe care mi-a dat-o Maica Domnului şi o să trăieşti curând o minune.

El n-a crezut, dar sătul poate de atâtea pierderi la loto a acceptat să îngenunchieze lângă tataia şi să se roage împreună cu el. Tataia era foarte grav, foarte pătruns de solemnitatea momentului şi se ruga vorbind rar şi apăsat, ca tata să spună după el rugăciunea. Lui îi venea să râdă, la început îl maimuţărea, apoi doar îl îngâna, ca pe urmă să intre şi el în aceiaşi stare gravă, serioasă. Începuse să se înroşească şi când a început să cânte ”Cuvine-se cu adevărat” faţa lui s-a transfigurat iar privirea i-a devenit mai pătrunzătoare şi mai vie ca niciodată. Când au terminat rugăciunile tata a încercat să revină la starea iniţială, dar n-a mai reuşit. A spus doar cu jumătate de gură:

– Să vedem ce minune o să mi se întâmple curând dacă m-am rugat atât de mult.

În noaptea aia tata a visat nişte numere la loto. S-a sculat şi le-a notat, iar a doua zi le-a trecut pe biletul loteriei în ordinea visată şi după câteva zile biletul lui a ieşit câştigător. În casă era bucurie mare, părinţii şi noi copiii ne făceam planuri cum să cheltuim suma.

– Acum crezi? – l-a întrebat tataia serios.

– Nu a fost decât întâmplarea. Şi alte dăţi am visat anumite numere la loto, dar nu le-am notat sau le-am jucat doar pe unele.

Dar parcă vocea tatălui nu mai era convingătoare. Tataia câştigase bătălia. Şi ca să-şi pecetluiască victoria, i-a spus pe un ton poruncitor:

– Să dai copiii la muzică. Să le iei pian şi viori să înveţe să cânte muzică adevărată!

 

Iar zilele următoare au mers amândoi să vadă ce pian aveau unii oameni de vânzare. S-au oprit la un pian mare de concert, fabricat la Viena în 1806, ce aparţinea unui compozitor care urma să plece din ţară. Opt oameni s-au chinuit să-l urce pe scări până la etajul 4, iar când l-au băgat în sufragerie ocupa jumătate din cameră. A trebuit să rearanjeze tot apartamentul, înghesuind o parte mobilier în celelalte camere. Când au terminat s-au pus amândoi să cânte la pian, deşi nu ştiau o iotă cum se cântă.

 

Zdrăngăneau cu veselie clapele până au venit vecinii să le spună să facă linişte.

Toată vara tataia a stat cu noi în Bucureşti, căutând profesor să ne înveţe să cântăm. S-a oprit la un tânăr de 27 de ani, care a acceptat să vină la noi acasă să ne dea lecţii. Ne treceau fiorii când îl ascultam cum cânta şi ne uitam încântaţi unii la alţii. Tataia îl punea să cânte muzică bizantină iar el cânta din gură şi pe noi ne punea să facem corul. Profesorul Vasile Rogoz s-a împrietenit rapid cu toţi, iar în apartament aveau loc adevărate spectacole muzicale, ce se încheiau seara târziu, la un pahar de vorbă. Mai mulţi vecini veneau să-l asculte şi unii intrau în formaţie căci ştiau să cânte ba la vioară, ba la flaut ori la alte instrumente. Profesorul ştia să creeze atmosferă, trecând de la Bach la Mozart şi apoi la muzică uşoară cu atâta naturaleţe că nimeni nu simţea cum trece timpul.

 

Deşi locuiam într-un bloc în care stăteau mulţi ingineri chimişti ce lucrau cu Elena Ceauşescu la institutul pe care-l conducea şi ne temeam că vor face sesizări la Securitate şi la Partid, am văzut rapid că vecinii erau dornici să asculte şi altceva decât muzica oficială, iar în discuţii se arătau mai religioşi decât tata. Apartamentul nostru devenise locul în care unii preferau să-şi petreacă după-amiezile şi serile. După 2-3 ore de cântat se aşezau cu toţi în jurul pianului, care se transforma rapid în masă, scoteau din sacoşe ce aduceau de-acasă şi începeau discuţii înflăcărate despre literatură, despre politică, despre chimie, despre religie sau despre cine-mai-ştie-ce le mai trecea prin cap, iar discuţiile se întindeau uneori până după miezul nopţii. Tataia le povestea despre călătoria lui pe Athos, despre călugării şi pustnicii pe care i-a întâlnit şi toţi îl ascultau cu interes, căci vorbea despre o lume magică, învăluită în mister, iar unii îşi imaginau (aşa cum ne-au spus pe urmă) că vor ajunge şi ei acolo când se vor deschide graniţele şi se vor întâlni şi ei cu Maica Domnului. Bine-nţeles că pentru unele femei discuţiile stârneau invidie:

– Şi noi de ce nu avem voie să intrăm în Sfântul Munte? De ce nu e egalitate? Nu e drept să fim discriminate. Vrem şi noi s-o vedem pe Maica Domnului.

– Nu e voie pentru că Ea a hotărât aşa, ca Athosul să devină o şcoală de sfinţi – spunea tataia. Ea a ales acel loc ca bărbaţii care fac legământul fecioriei să înveţe să devină atleţi ai lui Hristos şi să lupte pentru a menţine credinţa în ortodoxia noastră. Pentru femei sunt mânăstirile de maici aici în ţară.

 

Vecinii de la etajul 8 aveau un băiat Andrei care era de vârsta mea şi care urma să intre în clasa întâi la aceiaşi şcoală cu mine. Andrei se lipise de tataia şi îi sorbea fiecare vorbă. Toţi vecinii îl plăceau pe tataia, căci le băgase Athosul în suflet şi în jurul imaginii lor înflăcărate despre Muntele Sfânt se structura partea cea mai bună a fiinţei lor. Dar Andrei era cel mai captivat dintre toţi. Când eram singuri nu mai voia să ne jucăm cu macaraua şi basculanta adusă de tatăl lui din Bulgaria, aşa cum ne jucam înainte, ci voia să ne jucăm de-a călugării şi pustnicii.

– Acum tu eşti stareţul Dometie şi eu sunt pustnicul Vichentie – făcea el regulile unui nou joc. Eu vin de sus, din vârful Athonului la tine la mânăstire să mă spovedesc. Şi tu mă aştepţi pe scăunel, cu patrafirul pregătit – uite, fularul ăsta e patrafirul, pune-l după gât şi lasă-l să atârne. Binecuvântează părinte – zic eu, iar tu faci semnul crucii de-asupra capului meu şi îmi dai icoana să o sărut. Şi eu mă pun în genunchi şi încep să-ţi spun toate secretele mele.

 

Tataia se băga şi el în joc cu noi şi ne mai spunea câte o întâmplare:

– Uite ce mi-a zis odată cuviosul Dometie. Că dracul nu e ceva impersonal, ca o energie negativă, ci e ceva cât se poate de concret; el este un înger care a devenit rău. El e foarte deştept, că e de la facerea lumii şi a văzut mulţi oameni, de-aia e o fiinţă superioară oamenilor din punct de vedere spiritual. Cunoaşte toate tipurile de oameni, toate caracterele şi toate apucăturile, că a văzut atâtea de la întemeierea lumii şi a avut milioane de experienţe, iar oamenii nu pot să-l biruiască singuri. De-aia trebuie să aibă duhovnic, ca să-i elibereze de păcate şi să-i îndrepte pentru a nu mai face altele. Oamenii trebuie să înveţe să lupte cu ispitele, că altfel nu au cum să se mântuiască. Duhovnicul îi ajută pe oameni să-l găsească pe Dumnezeu şi atunci când îl găsesc nu au altă bucurie mai mare vreodată în viaţă. Dar cum îi ajută duhovnicul? Nu pedepsindu-i pentru păcate, ci încurajându-i pe calea sfinţeniei. E simplu să-i pedepsească dându-le canoane, dar mai greu este să-i ridice din păcat. Iar lupta spirituală cu dracu e foarte grea. Ia să vedem cum vă luptaţi voi cu ispitele pe care le trimite el?

 

Amândoi eram în încurcătură şi ne gândeam o vreme cum să-l păcălim pe diavol, cu ochii rătăcind prin cameră ca să găsim diverse obiecte pe care să le introducem în joc în lupta cu el. Pe neaşteptate lui Andrei i-a mijit un zâmbet ştrengar, a luat chitara şi a început să-i ciupească corzile, chipurile inventând o melodie bisericească, în timp ce eu trebuia să spun continuu: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

– Da` la urma urmei să-l ia dracu pe diavol, că el fuge de rugăciuni şi de tămâie. Hai să ardem o hârtie să zicem că e tămâie ca el să fugă de lângă noi.

– Tu ai să fii un bun călugăr Andrei – i-a spus bunicul sărutându-l pe frunte.

Iar el era în culmea fericirii şi în imaginaţia lui bogată se vedea asemeni pustnicilor care, cu puterea nemărginită a credinţei în Hristos, înmuiau stâncile pe care îngenunchiau să se roage şi le transformau în perne moi.

 

Multă vreme Andrei şi cu mine am fost stăpâniţi de fascinaţia Athosului, de vechimea lui şi de minunile care se petreceau acolo. După ce ne întorceam de la şcoala de muzică ori de la şcoala generală, ne retrăgeam în părculeţul din spatele blocului, unde construisem din cartoane şi din scânduri o mică mânăstire în stil athonit, aşa cum ne desenase tataia ceea ce văzuse acolo. Iar noi o împodobeam cu icoane desenate de noi, pe care deseori le schimbam, căci ni se părea că nu reuşeam să redăm întocmai chipurile sfinţilor. Aşa s-a născut în noi pasiunea pentru pictură şi părinţii lui preparau adesea culori la institutul de chimie unde lucrau, cu uleiuri speciale, care să nu permită deteriorarea picturilor odată cu trecerea timpului. La insistenţele lui, mama ne-a cusut la maşină nişte straie monahale, din fuste negre mai vechi, pe care nu le mai purta. Ne strângeam la mijloc cu centura de pionier, dar curând am aruncat-o, căci nu se potrivea paftaua cu stema socialistă cu hainele sfinte pe care le îmbrăcam şi am înlocuit-o cu un cordon negru de la o draperie, care avea mici ciucuri la capăt.

 

Sigur, nu toată ziua ne jucam de-a sfinţii. Mai des mergeam în parcul Drumul Taberei şi ne dădeam în leagăne sau ne plimbam cu barca, decât mergeam în părculeţul de lângă bloc unde aveam mânăstirea noastră secretă adăpostită de nişte copăcei mici şi de glicine care se întindeau între ei ca un acoperiş. Dar jocurile astea au lăsat urme adânci în viaţa şi destinul nostru. În familie relaţia cu părinţii şi surorile a devenit mai profundă, mai trainică, mai întortochiat legată cu fire durabile făcute din rugăciuni, din gesturi de smerenie, din înţelegerea celuilalt fără prea multe cuvinte, fără certuri şi tensiuni inutile. Şi în adâncul acestor relaţii lumina Athosul, învăluit de legendele bunicului meu şi de cântecele profesorului Vasile. Or aceste legende şi cântece au hrănit sufletele vecinilor de bloc chiar şi atunci când regimul comunist a devenit mai opresiv.

 

La parterul blocului era o alimentară care stătea goală mare parte a zilei, neavând de vânzare decât creveţi şi conserve de peşte. Dar, în anumite momente ale unor zile venea câte o maşină cu marfă: fie cu pui, fie cu carne de porc, cu unt, lapte, zahăr sau făină – alimente rare în acele vremuri. Cum vedeau maşina de la depărtare oamenii făceau instinctiv coadă în spatele blocului, chiar fără să cunoască ce marfă urma să fie scoasă la vânzare. Se adunau nu doar vecinii din blocurile din jur, ci şi oamenii din staţiile de tramvai şi autobuz ori alţii aflaţi atunci în trecere. Când îmbulzeala era mai mare şi unii încercau să facă reguli, să dea bonuri de ordine, să organizeze coada pe 3 sau 4 rânduri, veneau ca din senin câteva zeci de ţigani şi se băgau în faţă, se împingeau în oameni jefuindu-i, tăindu-le genţile sau buzunarele cu lama, ameninţându-i pe cei guralivi cu cuţitul. Miliţia nu reuşea niciodată să-i potolească şi mulţi credeau că tocmai miliţia i-a adus la coadă, ca să-i umilească pe cumpărători.

 

Şi atunci când haosul era mai mare şi părea imposibil ca cineva să pună ordine, Andrei şi cu mine ne băgam în ascunzătoare, îmbrăcam tunicile negre şi ieşeam cântând ”Fii lacrimilor tale”. Vecinii de pe scară ne ţineau isonul şi dintr-o dată se făcea linişte şi oamenii se jenau chiar să mai fîşâie sacoşele. Miliţienii şi ţiganii se uitau la noi uimiţi, iar noi îi luam unul câte unul pe anarhişti şi-i băgam în rând, fiecare la locul lui, în ordinea sosirii. Şi cât ţinea vânzarea produselor – maximum o oră, căci niciodată nu aduceau marfă pe săturate – zeci de glasuri se porneau şi cântau ”Psalmul 50”, ori ”Hristos a înviat din morţi” ori colinde – în funcţie de sezon. Mulţi nu ştiau versurile şi ne îngânau sau fredonau melodiile, dar până la căderea comunismului mai toţi vecinii au învăţat pe din-afară psalmii 23, 50 şi 102, pricesne şi cântece bisericeşti. Iar atunci când Andrei începea să cânte acatistul ”Slava Lui Dumnezeu pentru toate” – e drept doar de vreo 3 ori în decurs de 10 ani şi niciodată cântat până la capăt – miliţienii şi ţiganii erau primii care se puneau în genunchi pe caldarâm şi lacrimile le curgeau pe obraji.

 

Ţin minte că prin 1984, când ne făcusem mai mari şi nu mai eram sfinţişorii cartierului iar vocile începuse să ni se îngroaşe devenind mai grave, după ce Andrei a cântat acatistul ”Sfântul Acoperământ al Maicii Domnului” mai mulţi vecini s-au trezit la uşă cu un tigan care-i ruga să-l ierte că i-a furat, înapoindu-le diverse bunuri sustrase în ultima vreme. Atât de mult fusese impresionat de trăirea duhovnicească a oamenilor de la coadă, încât hotărâse să nu mai fure niciodată în viaţă.

————————————————————————–

( Va urma)

 

Bruno ŞTEFAN

2013

————————————————–

ŞTEFAN Bruno, Născut la 17 ianuarie 1969, la Galaţi. A absolvit Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti, în 1993. Doctor în sociologie, Universitatea din Bucureşti, 2005. Sociolog, cadru didactic (lector) la Universitatea „Politehnica” Bucuresti, preşedintele Fundaţiei „Biroul de Cercetări Sociale” (BCS). A coordonat numeroase sondaje de opinie in cadrul Centrului Independent de Studii Sociale şi Sondaje aparţinând de Grupul pentru Dialog Social, calitate care îi certifică experienţa celor peste două sute de cercetări psiho-sociologice intreprinse în domenii din cele mai diverse. Cea mai reprezentativă publicaţie: „Mediul penitenciar românesc”, Editura Institutul European, 2006. Cel mai important proiect profesional: „Sondarea lunară a opiniei publice naţionale”. (George Roca, Rexlibris Media Group)

 

Din cele mai frumoase și mai puțin cunoscute basme ale lumii

Posted by Gabriela Petcu On December - 4 - 2013

Ioana ChiritaIoana CHIRIȚĂ

 

Cuvânt înainte

Ador poveștile…cele ce mi se povestesc cu glas dulce, cele pe care le strecor eu însămi cu voce caldă la urechea celor ce vor și mă ascultă cu plăcută mirare.

Ar fi trebuit poate să spun ador  ”basmele”, dar în acest caz m-aș fi împotmolit la utilizarea verbului. Cum se face că ”a băsmui” nu a fost încă inventat? Nu sună rău – ”a băsmui”. Rog să fie preluat în următoarea ediție revizuită și adăugită  a dicționarului.

Când vorbim despre basme, ne gândim imediat la cele care fac parte din patrimoniul universal, care au însoțit atât de multe generații și care sunt atât de populare, că mulți dintre noi avem nevoie de câteva minute de gândire pentru a ghici autorul: Albă ca zăpada , Motanul încălțat, Rățușca cea urâtă, Aladin și lampa fermacată

Basmele sunt dedicate mai ales copiilor, căci noi, adulții știm că unele lucruri nu pot exista în realitate așa cum sunt relatate de autorii cunoscuți sau anonimi. Dar oare nu râvnim noi toți la o lume ”ca în basme„?

Trebuie să recunoaștem că povestea basmelor ne învață că, la origine, acestea nu au fost destinate exclusiv copiilor. Demult , în negura vremurilor, erau spuse de adulți pentru adulți, în lungile, recile și minunatele seri de iarnă ale satului  românesc și universal. Exista un fir roșu al acțiunii, dar după voia povestitorului și interesul auscultătorilor, conținutul era îmbogățit, adaptat, înnoit. Iar povestea începută cu arhicunoscutul ”A fost odată ca niciodată că de n-ar fi …” era revizuită și adăugită de către narator și uneori de ascultător, cu personaje din lumea lor: regi, croitori, soldați, cerșetori, castelani, prinți, țărani, morari.

Basmele sunt fructul vieții de la țară acolo unde toată lumea cunoștea pe toată lumea, unde oamenii erau foarte atașați unul altuia, oameni care aveau timp și chef să petreacă serile împreună ”la povești”. Se mai zice că, pentru copiii care se duceau devreme la culcare ( éducation obligeait !) și nu ascultau basmul în totalitatea lui,  pentru ei deci se inventau variante abreviate. Aceste scurte versiuni stau, se pare, la baza prelucrărilor care aparțin renumiților frați sau celebrului Charles, ca să nu-i mai pomenesc pe toți. Pe deasupra, accentul se pune  pe anumite calități la care fiecare dintre noi aspiră, pentru el insuși și pentru copiii săi: cinste, hărnicie, supunere – ascultare, empatie, iar elementele religioase au și ele locul lor. Nimeni, nici chiar copiii, nu se teme de o anume cruzime prezentă în narațiune : vrăjitoarea cea rea sau zmeoaica teribilă merită să fie arse de vii, iar lupul își primește răsplata înecându-se în puț.

Greșesc când afirm că, maturi sau copii, savurăm în basme, de fiecare dată, anumite elemente de stil care ne rămân fidele și pe care le tratăm cu fidelitate? Mă refer la:

–       una dintre eroine este frumoasă și săracă, cealaltă este urâtă și bogată, ca și când ceva intermediar nici nu ar exista;

–       eroii de basm își desfășoară acțiunea întotdeauna de pe poziții la antiteză: isteț-nătărău, uriaș-pitic, viteaz-fricos, blând-răutăcios, cinstit-corupt ;

–       distanțele, măsurile sunt deseori exagerate – Neghiniță este mic cât o neghină, zmeul ajunge până la ceruri, se merge până la capătul pământului;

–       numerele 3 și 7 ne-au devenit fetișe;

–       eroii preferați primesc sarcini dificile și, spre bucuria tuturor, de la mic la mare, le duc la bun sfârșit. Peripețiile prin care trec sunt pline de suspens dar acest lucru nu afectează cu nimic puterea de concentrare și înțelegere a copiilor. Cei mici pătrund anumite înțelesuri și trăiesc anumite situații pe unde  (electromagnetice)  mai benefice decât s-ar crede la prima vedere;

–       în palate găsim numai splendori și bogății, totul sclipește, strălucește în mii de culori vii;

–       minunile și miracolele mai sunt posibile în lumea prinților cu părul de aur;

–       binele învinge răul și ”all’s well that ends well” după care putem dormi liniștiți, prichindei și mai bătrâiori .

Cine sunt oare mai sensibili la ”minuni” și „sfârșit  bun”? Eu cred că noi, cei trecuți de vârsta copilăriei, chiar dacă nu ne place să o recunoaștem întotdeauna. Nouă, tuturor, mari și mici, ne este sete și foame de basme, căci lumea lor ne ajută să evadăm din când în când din cotidianul prea pământesc; avem nevoie de o lume de basm pentru a ne putea destrăma existența în trecerea pe aici. Toți avem nevoie să visăm cu ochii deschiși. Iată unul dintre lucrurile esențiale care nu fac nici o diferență între, cum zicea Michel Sardou în ”La maladie d’amour”, 7 și 77 de ani.

Aș încheia prin a spune că, poate, copiii sunt mai puțin timorati în fața exigențelor societății moderne – a gândi,  a trăi, a iubi, a  munci ca un robot; fără prejudecăți sunt mai curați în visarea lor cu ochii deschiși și deci se bucură mai intens, mai deschis, mai nevinovat. Poate… Ceea ce este sigur este că, după sute de ani, basmele, poveștile sunt apreciate de mic și mare.

Şi, uite-așa, am hotărât în această iarnă – specialiștii spun că va fi una foarte lungă și extrem de grea (Basme, nu-i așa ?!!) – am hotărât deci să vă băsmuiesc în traducere imaginară, precum sonetele lui Vasile Voiculescu, buzoian de-al meu, câte ceva din basmele mai vechi sau mai noi ale lumii…

 

print

 

Vânătorul Verde

Wilhelm Matthiessen

Traducerea: Ioana Chiriță

 

A fost odată un împărat care locuia la marginea pădurii, într-o căsuță simplă,departe de oraș; tatăl lui avusese bani și-i risipise nebunește, iar el era acum sărac, atât de sărac încât, la el, chiar și șoarecii mureau de foame. Ultimele bunuri pe care le mai avusese le vânduse, iar din veșmântul de purpură împărătesc, soția sa croise o rochie pentru fata lor, căci aceasta mergea la Şcoala Normală de fete și voia să se facă învățătoare. Împăratul purta un impermeabil vechi. De altfel el trebuia să se ducă în fiecare zi la primărie. În una dintre dependențele primăriei stătea într-un mic birou și de acolo își dirija împărăția. Toți supușii săi îl iubeau căci era înțelept și drept. Când se ducea uneori la un han ca să bea o cafea și să joace cărți cu muncitorii, pe cât era posibil, îl lăsau să câștige. Şi, uite-așa, deseori se întorcea acasă cu cincizeci, șaizeci de bănuți și pe deasupra mai aducea și o bucată de ciocolată pentru împărăteasă și pentru fiica lor.

Nu departe de el locuia un pădurar care avea trei feciori: doi erau deja la facultate, numai mezinul mai mergea încă la liceu, dar după Paști va trebui să se pregătească și el de facultate. Tatăl său îi zicea necontenit : ”Din tine tot nu iese nimic!” căci ficiorul cel mic făcea numai năzbâtii și deseori chiulea de la școală . În fiecare seară însă, când fata de împărat venea la casa pădurarului după lapte, el o însoțea apoi până acasă. Şi dacă se însera devreme, îi oferea chiar și brațul. Din acest motiv umbla voios cât era ziulica de mare. Drumul trecea în mare parte prin pădure și se pare că pe acolo nu toate erau cum trebuie. Lumea zicea că deseori, printre copaci, rătăcea Vânătorul Verde. Purta un tricorn și la capătul fiecăruia dintre colțuri ardea o luminiță. Mulți oameni care se întâlniseră cu el, se reîntoarseră acasă cu părul încărunțit. Unii erau convinși că vânătorul era bunicul împăratului, bunic care, cât trăise fusese un om rău și furios. Dacă aveai noroc și nu-ți era frică de el, atunci îți arăta nenumărate bogății pe care le ascunsese prin locuri numai de el știute. Fata de împărat nu credea în asemenea arătări. Dar când, la lăsarea serii, trecea cu feciorul pădurarului pe acea înfiorătoare parte a drumului, se făcea că-i e frică și-l strângea mai puternic de braț.

Era aproape de Paști iar cei doi frați studenți veniseră acasă, în vacanță. Se punea întrebarea cine să o ducă seara acasă pe frumoasa fată; se certară din această cauză și, pentru că nici unul dintre ei nu se lăsă mai prejos, se hotărâră să meargă toți trei. Acest lucru îl bucură pe împărat căci studenții îi aduceau câte o țigară bună. După care mai stăteau un timp de vorbă despre toți și despre toate, fie pe prispa casei, fie  în camera de zi. Şi așa ajunseră să pomenească despre Vânătorul Verde, iar împăratul rosti: ”De-ar fi existat măcar un flăcău curajos care să-i ceară să dea socoteală, căci comorile împărăției noastre erau neprețuite.”

Cei trei flăcăi luară bine în seamă cele spuse; nu se gândeau, de fapt, atât de mult la aurul și argintul care erau în paza duhului, cât se gândeau la prințesă. Pentru ei era limpede: prințesa va alege pe cel căruia Vânătorul Verde îi va arăta comorile. ”Dacă s-ar arăta o dată individul !”, își ziceau pe drumul de întoarcere. ”Ah”, rosti cel mai mare, ”ăsta micu (se referea deci la cel mai tânăr dintre frați), este prea prost. Voi duceți-vă acasă, iar eu îmi voi încerca norocul. Astă-seară este așa de întuneric, norii sunt atât de aproape de pământ, o adevărată vreme pentru ăla verde!”

Se duse degrabă în pădure, dar și mai degrabă nu mai văzu nimic nici la doi pași, iar bufnițele huiau peste tot în jurul lui.

Când se ivi luna printre nori, drumul lucea ca argintul, dar în clipa următoare totul redevenea negru ca smoala. Pe neașteptate studentul avu impresia că, prin iarbă, se auzeau pași strecurându-se în spatele lui. Este vântul, se gândi el și nici că se uită în urmă. Dar chiar în acel moment luna apăru printre nori iar el văzu înaintea sa, pe drum, o umbră palidă. Şi auzi din nou, dar mult mai aproape, pași ciudați. În acel moment, pe neașteptate, alături de el se ivi o a doua umbră. Dar luna pieri iară după un nor. ”O fi Vânătorul Verde?”, se întrebă studentul. Simți o suflare rece învăluindu-l și, uitându-se într-o parte, văzu mergând alături de el un bărbat pe cap cu un tricorn la care ardea o luminiță pe fiecare din cele trei colțuri. Pe student îl trecură fiorii și începu să alerge mai repede, dar Vânătorul Verde îl opri. Studentul alergă și mai tare, dar Vânătorul Verde îl opri. Atunci studentul alergă și mai vârtos, dar Vânătorul Verde continua să-l urmărească la stânga sa iar cele trei luminițe nici că se mișcau în bătaia vântului. Studentul o luă pe o cărare lăturalnică, dar vânătorul se ținu după el. Alerga acum ca un apucat prin pădure împleticindu-se de rădăcinile copacilor și călcând prin toate gropile. Luna se ridica din ce în ce spre cer, din frunzele groase ale copacilor cădeau picături mari de ploaie, dar luminile arătării nu se stingeau. Flăcăul era mort de frică și de mult nu mai știa unde se află. În sfârșit, într-un târziu, la răsărit începu să se lumineze, iar clopotele începură să sune.Studentul se găsea la marginea pădurii, iar Vânătorul Verde dispăruse. Jos în vale se zărea un sat total necunoscut, iar flăcăul a trebuit să mai meargă vreo trei ore până să ajungă acasă. Când deschise ușa casei, ai lui beau cafeaua de dimineață. ”Ei, l-ai văzut pe Vânător?”, întrebară frații. Atunci fratele cel mare își scoase pălăria și așa înțeleseră că, în noaptea aceea, părul îi albise.

”Nu mă interesează”, zise al doilea frate în seara următoare, ”acum este rândul meu.” Şi când căzu înserarea, plecă spre pădure. Se făcu și mai întuneric decât în seara precedentă. Nu era nici urmă de vânt iar luna se ascundea după nori. Studentul mergea însă înainte fără teamă până când, deodată, zări printre brazi un licăr. Nu-i decât un copac putrezit, gândi el. Când se apropie însă și putu distinge cu claritate cele trei luminițe, strânse din dinți și se repezi la arătarea care nemișcată stătea în vârful unui mușuroi de furnici și se zgâia la el cu ochi mari ca roțile unei mașini. Studentul trecu pe lângă el alergând cu pași mari și își dădu seama că în jurul lui aerul era ca de gheață. După un mic răgaz se uită în urmă. Şi…arătarea dispăruse. Ușurat, încetini pasul. Dar cine ședea pe vine pe o creangă joasă a unui stejar bătrân, la următoarea cotitură? Vânătorul Verde cu cele trei luminițe ale sale. ”O să vorbesc cu el”, se gândi flăcăul. Dar când se îndreptă spre el, văzu că duhului îi atârna limba din gură, o limbă lată ca o palmă; lucrul acesta i se păru înfricoșător și fugi din nou în pădure. Putea să fugă cât dorea de tare căci când credea că arătarea a dispărut, o vedea din nou ghemuită în fața lui, cu luminițele la pălărie, fie pe un indicator de drum semănând unui croitor așezat picior peste picior, fie sub o cruce veche sau pe o stivă de lemne. Studentul alerga cât putea de tare și brusc recunoscu cărarea care ducea la casa pădurarului. La cotitura pe care o făcea drumul chiar în dreptul unei sălcii bătrâne, scoase un țipăt de groază. În salcie atârna Vânătorul Verde cu o funie de gât, cu luminile la pălărie și cu picioarele legănându-se peste drum. Flăcăul leșină de frică și când, după o vreme, își reveni, văzu că se găsea încă sub salcie. Se făcuse ziuă și arătarea dispăruse. Ajunse fără întârziere acasă, dar și el, în noaptea aceea, albise.

”Acum e rândul meu”, zise mezinul, cu toate că tatăl și mama lui nu voiau să-l lase să se ducă. Seara , când fiica de împărat veni după lapte, încercă și ea să-l facă pe flăcău să-și uite planurile. Dar el își luă pălăria, le ură celorlalți noapte bună și plecă, așa cum făcea în fiecare seară, cu fata. Fără prea multă zăbavă o  luă de braț.

– Nu-ți fie frică, fătucă, zise el, o s-o termin eu cu individul ăsta chiar de-ar avea la pălărie un întreg brad de Crăciun !

–  Lasă-l într-ale lui, răspunse fata de împărat. Tu devii șeful pădurarilor iar eu îți voi fi soție și totul se va aranja așa cum trebuie !

Atunci  el îi fură un sărut și fugi repede în pădure. Printre brazi înaintă el în adâncul pădurii, cât mai adânc, și acolo unde pădurea era cea mai deasă se așeză pe o moviliță. Dar Vânătorul  Verde nu se arăta. Flăcăul auzea strigătele bufnițelor, vântul adia prin cetina brazilor și, până la urmă, tânărul ațipi. Prin somn, auzi departe clopotul care bătea miezul nopții și de îndată se trezi. Foarte aproape de el stătea Vânătorul Verde cu cele trei luminițe ale sale și-l privea pe flăcău cu ochii săi mari, arzători.

–       Ah, tu erai?, zise flăcăul căscând. Hai, stai jos și povestește-mi și mie de ce dai mereu târcoale pe aici cu cele trei luminițe ale tale pe smintita ta de pălărie?

–       Deoarece  există numai trei posibilități de a te ucide; poți alege singur una din ele, răspunse Vânătorul  Verde cu o voce cavernoasă.  Vrei să te spânzur sau să-ti sucesc gâtul sau să pun mâna pe pieptul tău și să-ți transform inima într-un sloi de gheață?

Flăcăul începu să râdă.

–       Ultima,  prieten bun. Hai ce mai aștepti?

Atunci fantoma își puse mâna pe pieptul flăcăului.

–       Nu simt nimic, strigă flăcăul și suflă spre pălărie.

Şi ia te uită, una din luminițe se stinse.

–       Acum nu mai ai decât două, îi strigă flăcăul în batjocură.

Vânătorul  își scoase tricornul și îl privi.

–       Ei drăcie, ce situație iritantă! Pe aceasta nu mai pot s-o aprind niciodată! Acum nu-mi rămâne decât fie să te spânzur, fie să-ti rup gâtul.

–       Ai mai putea aștepta câteva ore? întrebă feciorul. Tare mi-ar plăcea să-ți văd întâi casa.

–       De acord. Hai cu mine, bolborosi Vânătorul Verde și o porni înaintea lui cu pași mari de-a dreptul prin pădure, peste pârloage și bălți, de se zguduia pământul sub el.

În sfârșit, ajunseră la niște ruine, iar Vânătorul  îl conduse jos în adăncuri la lumina celor două colțuri ale pălăriei, pe o scară din piatră aproape prăbușită. Împinse o ușă de fier și se treziră într-o sală mare. În lumina licuricilor, pereții păreau verzi-albaștri. Flăcăul se uită în jurul lui.

–       Este plăcut aici la tine, zise el. De ce umbli ca o arătare prin pădure?

Vânătorul  Verde îl privi cu uimire.

–       Nici eu nu știu de fapt, răspunse , dar așa sunt obișnuit. Iar acum pregătește-te să-ți tai gâtul.

–       Cu plăcere!, răspunse flăcăul întinzându-și gâtul spre înainte și pfff ! stinse și a doua luminiță.

–       Fii cu băgare de seamă!, strigă Vânătorul Verde. N-o să reușesc s-o mai aprind niciodată!

–       Ce păcat!, rosti feciorul; până și copiii o să-și bată joc de tine când te vei rătăci ca o arătare numai cu o singură flăcăruie.

–       O să te spânzur!, zbieră Vânătorul  Verde, căci cum o să-mi mai număr banii numai cu o luminiță?

–       Dacă nu se poate altfel, răspunse fiul cel mic, îți pot da o mână de ajutor. Dar…ai chiar atât de mulți bani că merită osteneala?

–       Oho, oho ! grămezi și iar grămezi!, strigă duhul. Privește!

Şi deschise o ușă în perete. Ca un râu de aur curgeau bani din saci, cufere și dulapuri. Erau, de asemenea, și pietre prețioase, bijuterii, lănțișoare și inele care luceau și sclipeau.

–       Acum hai să numărăm oleacă, zise flăcăul.

–       Ţie îți vine ușor să vorbești, răspunse Vânătorul  Verde. Eu număr de mai bine de o sută de ani și n-am reușit să termin !

–       Hai să începem așa ușurel, propuse flăcăul.

Arătarea se aplecă peste comori iar flăcăul pfff! suflă și ultima luminiță. În aceeași clipă se auzi un tunet puternic, atât de puternic că pereții se zguduiră. Apoi se făcu liniște iar Vânătorul  Verde pieri. La lumina licuricilor flăcăul privi în jurul său. Dar nici urmă de Vânător. Flăcăul se întinse apoi cât era de lung, pe grămada de aur și adormi. Se trezi abia în momentul în care soarele pătrundea printre crăpăturile pereților. Se sculă, își umplu buzunarele cu bani de aur, luă cu sine o coroniță de aur pe care o găsise între timp și urcă pe scară până afară. Când se trezi în lumina soarelui, nu știa nici pe departe unde se afla. Această colină, cu vechile ziduri, cu toate aceste flori și fluturi, n-o mai văzuse niciodată. Cum să găsească el drumul înapoi la vizuina plină cu aur ? Deci, de fiecare dată după ce făcea câțiva pași, lăsa să-i cadă un ban de aur și, după ce a mers el așa câteva ore, pe cărări nebătute, prin pajiști și locuri mlăștinoase, ajunse până la urmă să recunoască pădurea și drumul. În sfârșit, ajunse la indicatorul care  se afla aproape de casa pădurarului . mai întâi însă merse la căsuța împăratului. Fata de împărat stătea la gard; cât fusese dimineața de lungă, ea se uitase în drumul lui.

Şi uite-așa, peste gard, îi luă el căpșorul și-i așeză coronița pe cap. Sosi și împăratul încă în cămașă. Imediat văzu coroana.

–       Ce-mi văd ochii?, strigă el. Nu mai spune, drag băiet, te-a lăsat Vânătorul  Verde să-i vezi comorile?

–       Da, răspunse flăcăul, iar eu i-am stins toate cele trei luminițe ale vieții sale!

Apoi a trebuit să povestească de-a fir a păr toate câte i se întâmplaseră în noaptea precedentă. Mare bucurie fu în familia împăratului. Monezile de aur îi ajutară să regăsească drumul spre ruinele cu pricina unde dădura peste sala plină de aur și pietre prețioase. Împăratul fu nevoit să dea poruncă să se înhame sute de cai pentru a putea transporta comoara în oraș. Era acum mult mai bogat decât toți împărații din împrejurimi.

Mezinul pădurarului deveni șeful pădurarilor iar fata de împărat îi deveni soție. Dimineața devreme sau seara când ea se duce să-și admire trandafirii din grădină, deseori își pune pe cap coroana. Nu de mult oamenii au zărit-o căci chiar și în ziua de azi ea se tot duce prin pădure, în spatele casei pădurarului ca să caute monezi de aur care au mai rămas de pe vremuri.

Şi printre oamenii împărăției mai sunt unii care au găsit și ei un bănuț de aur.

Încălecai pe-o aurită șa și vă tradusei povestea așa!

Paul Surugiu & Ziarul Libertatea

Posted by Gabriela Petcu On December - 4 - 2013

FUEGO - DAR DE CRACIUNFUEGO – UN DAR DE CRĂCIUN

 

Se spune că de Crăciun se cuvine să ne împăcăm cu noi înşine, în permanentele neîmpăcări, să ne găsim liniştea şi resursele necesare pentru a continua. Într-adevăr, toate la un loc fac ca sărbătorile să fie complete, dar poate cel mai important, este să fii alături de cei dragi.

 

Şi poate că nu degeaba luna ce începe poartă o denumire atât de sugestivă „LUNA CADOURILOR”, căci doar acum, putem oferi gânduri pentru care nu cerem socoteli, iertări şi împliniri, speranţe şi vise, planuri şi daruri. Un dar simbolic, muzical va ofera şi „Libertatea” împreună cu cel ce a ajuns sa fie, de vreo 10 ani, un etalon pentru vremea Crăciunului, FUEGO, melodiile sale reprezentând nu doar cadoul perfect pentru o seară tainică de Crăciun, ci şi coloana sonoră pentru toată perioada în care totul dobândeşte o altă formă.

 

Astfel, pe 10 decembrie, în exclusivitate, va fi lansat albumul de colinde „UN DAR DE CRĂCIUN”, o colecţie de excepţie cu cele mai frumoase şi mai sensibile cântece de sărbătoare ale artistului, precum şi noutăţi ce sunt incluse şi pe albumul „DIN LUMINA UNUI CRĂCIUN” care urmează a fi scos pe piaţă in cadrul turneului cu acelaşi titlu.

 

Turneul debutează pe 7 decembrie, la Târgovişte, urmând apoi să poposească cu ai săi colindători, respectiv Paul Surugiu (FUEGO) şi orchestra de cameră ce îl acompaniază în acest an, condusă de concert-maestrul Filarmonicii din Piteşti, Madalin Sandu, în 17 oraşe importante ale ţării, încheind acest periplu cu Bucureşti, în ajun, pe 23 decembrie, la Palatul Naţional al Copiilor, începand cu ora 19.30.

 

În exclusivitate pentru „LIBERTATEA”, Fuego precizează:

 

„UN DAR DE CRĂCIUN” este cadoul pe care eu, în complicitate directă cu „Libertatea”, vreau să vi-l dăruiesc, ca simbol al preţuirii mele şi-al dragostei ce vi le port. Colecţia de piese adunate in acest album este, cred eu, sinceră, aşa cum simt că ar fi Crăciunul. Asta simt de am impresia că văd de sărbători în jurul meu, sinceritate, voie bună, împăcare cu sine şi multă căldură, oferită în dar, căci vreau ca darul cu ocazia Naşterii Mântuitorului, pe care îl oferiţi celor dragi, în semn de recunoştinţă, în loc de colindă, să fie acest album eveniment.

 

Îmi doresc pentru voi, pentru toți cei apropiaţi, cei ce îmi oferă pace și liniște, sărbători în care să vă simţiţi cu adevărat voi, români, iubiţi de zâmbete, blânzi, cu sufletul deschis, primitori de colindă, într-un Rai luminat.”.

 

Ascultaţi aşadar un album de suflet, ce cuprinde atât colinde tradiţionale, cât şi piese de Crăciun, ce au făcut ca, de ani buni, FUEGO să se audă în această vreme, în casele tuturor românilor, în toate locurile în care colinda e coloana sonora a „Lunii cadourilor”, transformându-l astfel într-un brand incontestabil.

 

„UN DAR DE CRĂCIUN” poate fi achiziţionat pe 10 decembrie, de la toate chioşcurile şi punctele de difuzare a presei. Mai multe informaţii puteţi afla accesând site-urile:

 

www.fuegodestin.blogspot.ro

www.fuegofuego.ro

www.fanclubfuegoromania.com

fuegoromaniafanclub.blogspot.com.

http://www.libertatea.ro/detalii/articol/fuego-libertatea-un-dar-de-craciun-473913.html

——————————————————-

A COMENTAT:

Un dar în prag de sărbătoare, cu colinde româneşti ne face Fuego, artistul iubit de românii de pretutindeni. Acest praznic luminat cu mare drag l-am aşteptat, auzim îngerii cântând şi craii călătorind, îngerii dau veste bună la tot neamul de-mpreună.

Naştere lui Hristos să vă fie de folos!

 
Rodica Elena LUPU

Bucureşti

4 decembrie 2013

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors