Archive for the ‘Cultural’ Category

Golden Gate Bridge

Posted by Gabriela Petcu On September - 14 - 2013

Viorel Vintilă

 

Golden Gate Bridge este perla orașului San Francisco, este simbolul orașului San Francisco, este podul cel mai fotografiat și poate cel mai vizitat pod din lume. A fost declarat una dintre minunile moderne din lume (Modern Wonders of the World) de către American Society of Civil Enginners. Deși am locuit mai mult de 5 ani în San Francisco și am traversat podul de zeci de ori cu mașina, niciodată nu am luat la talpă această superbă creație arhitecturală. Golden Gate Bridge este la fel de frumos pe timp de zi, pe timp de noapte sau pe timp de ceață și mărturie stă și fotografia atașată.  Recent, însă, m-am decis să experimentez, first hand, frumusețea izbitoare a acestei minunății inginerești și am luat-o la opincă pe una dintre cele două alei pietonale, care leagă partea nordică a orașului San Francisco, cu Marin County. Aceste alei (walkways) sunt destinate pietonilor, dar și bicicliștilor și celor cu rollerblades și sunt deschise între orele 5 am și 9 pm. Aleea din Est este deschisă  pentru bicicliști și pe timp de noapte, fiind însă, închisă pentru pietoni.

 

M-am bucurat ca un copil mic când am pășit pe Golden Gate Bridge și o senzație instantanee de fericire și de bine mi-a străfulgerat ființă la atingerea acestui pod. Era o senzație greu de explicat în cuvinte, trebuie să fii acolo să îți dai seamă, era o stare de euforie care îmi gâdila endorfinele și mă purta într-o stare feerică de vis, într-un cuvânt eram happy. Este un loc ideal pentru cupluri de îndrăgostiți (fie ele  de același sex sau de sex diferit, că deh, suntem în San Francisco, cel mai liberal oraș din State), dar și pentru familii cu copii sau cupluri ajunse la „golden age”. Am fost și martorul unui eveniment emoționant. O cerere în căsătorie chiar la mijlocul podului… EL, îngenunchiase și îi oferise un inel persoanei iubite… în acest timp, EA, tremura și lăcrima de emoție… lumea s-a oprit pentru câteva minute atât cât a durat ritualul inedit, și după ce iubita sa a răspuns „DA”, spectatorii acestui show  inedit și ad-hoc au izbucnit în aplauze. EL a luat-o în brațe și a sărutat-o cu pasiune, după care au plecat îmbrățișați către intrarea în San Francisco… Golden Gate Bridge devenise „nașul” neoficial al acestui cuplu fericit!
După acest eveniment total neașteptat, dar liric și plin de emoție, m-am oprit la mijlocul podului să admir cu ajutorul echipamentul din dotare (un binoclu performant), nu mai puțin celebra fostă închisoare Alcatraz (unde Al Capone a fost unul dintre faimoșii „rezidenți”) aflată la câțiva kilometri depărtare. După ce am făcut o „cură” de Alcatraz, via binoclu, mi-am mutat retina în dreapta mea unde am putut admira silueta și arhitectura orașului San Francisco… în acest timp pe sub pod trecea un megaship de croazieră și, of course, că panorama să fie completă , deasupra noastră chiar trecea un hidroavion (o modalitate excelentă pentru turiști de a experimenta un”bird view” și a survola insula Alcatraz, Fisherman’s Warf, Angel Island, Bay Bridge sau Downtown San Francisco).
Golden Gate Bridge îmi răsfățase toate simțurile cu aceste superbe imagini… am închis pentru un moment ochii și am respirat cu nesaț aerul deosebit al oceanului care se lasă gâdilat de o briza gentilă și plăcută, made în San Francisco Bay. După acest intermezzo de răsfăț personal de la mijlocul podului, am luat-o din nou la opincă și m-am îndreptat către capătul podului, spre intrarea în San Marino County, unde am făcut stânga împrejur si m-am intors înapoi, către locul unde parcasem mașina.

 

golden gate foggyDe ce numele de Golden Gate Bridge?

Mulți cred că numele de Golden Gate Bridge vine de la culoarea international orange care dă impresia de golden, dar în fapt, adevărul este altul… Golden Gate se refera la strâmtoarea Golden Gate Strait care face legătura dintre Oceanul Pacific și Golful  San Francisco. Strâmtoarea are aproximativ 3 mile (4.8 km) și a fost numită așa, de către Army Captain John C.Fremont în anul 1846.

 

Golden Gate Bridge cucerește Hollywood-ul

Hollywood-ul, la rândul lui, nu a putut nici el să stea departe de acest magnetism pe care îl emană aceast giuvaer arhitectural, fiind și el atras și fascinat de miticul Golden Bridge, care a fost scenă a 26 de filme printre care aș aminti: The Maltese Falcon (1941), Escape în the fog (1945), Vertigo (1958), Superman (1971), The Domino Principle(1977), The Rock (1996), Interview with a vampire (1994), Star Trek (2009),  Final Analysis (1992) și cel mai recent film „Going the distance” (2010 – un film cu Drew Barrymore)

 

Câteva date tehnice

Construcția acestei „Modern Wonders of the World” a început pe 5 ianuarie 1933 și a durat până în anul 1938, când pe 28 mai, a avut loc deschiderea oficială. Inginerul  șef Joseph B. Strauss a compus și un poem, „The Mighty Task is Done” în cinstea acestui eveniment.
În anult 1937, Golden Gate Bridge a fost cel mai lung pod suspendat, având o lungime de 1280 de metri, distincție care a menținut-o până în anul 1964… de atunci a mai fost depășit de alte 8 poduri, dar în SUA rămâne pe locul doi, după Verrezano-Narrows Bridge din New York City. Lungimea totală este de 2737 de metri, iar turnul de suspensie are o înălțime de 211 metri deasupra apei, distanța dintre podul propriu zis și apă fiind de 75 de metri.
golden gate night timeDe ce culoarea portocalie a podului?

În fapt este orange vermilion și a fost selectată pentru că îmbunătățește vizibilitatea pentru vasele care trec pe sub pod și pentru că se potrivește foarte bine peisajului din jur și da un contrast deosebit între cer și apă. În anul 1965 culoarea originală a fost înlocuită datorită coroziunii.

 

Taxa de colecție

Pe data de 19 octombrie 1968, Golden Gate Bridge a fost primul pod major din lume care a instituit „toll colection” ( taxa de trecere) și de atunci și alte poduri au urmat acest exemplu care a fost unul de succes. În prezent taxa de trecere a podului (numai pentru mașini) este de $5 pentru cei cu abonament și de $6 pentru cei care plătesc cash. Ca un fapt divers, se estimează că de la deschiderea oficială din anul 1937 și până în aprilie 2011 au trecut aproape două miliarde de mașini.

 

Destinația cu cele mai multe sinucideri

Golden Gate este, din păcate, destinația cea mai căutată din lume pentru cei care aleg să încheie conturile cu viața. Rata de fatalitate este de 98%, dată fiind distanță de 75 de metri dintre pod și apă și viteză de impact de aproximativ 120 km/oră. Cei puțini care reușesc să supraviețuiască impactului mor din cauza hipotermiei sau pur și simplu se îneacă. Se estimează că au avut loc peste 1200 de sinucideri de la inaugurarea podului, o medie de 30 de sinucideri pe an. Până în anul 2006 s-au contabilizat doar 26 de supraviețuiri. Pentru a preveni sinuciderile s-au instalat „suicide hotline telephones” și patrule de polițiști pe biciclete care să fie în alertă și să încerce să prevină eventualele tentative de sinucidere. În anul 2006 s-a filmat controversatul film „The Bridge”, care a fost filmat de-a lungul unui an întreg, 2004, cu ajutorul a două camere montate în două locații diferite, camera care înregistrau non-stop de-a lungul zilei și care au înregistrat 23 de sinucideri și au reușit să prevină alte câteva tentative. În film au fost intervievați prietenii, familiile și martorii celor care s-au sinucis și au fost oferite în detalii mărturii despre motivele care au stat la bază acestor sinucideri: depresii, droguri, boli mentale, decepții în dragoste sau motive financiere. O mărturisire a unuia dintre prietenii celor care s-au sinucis: „Nu știu de ce se omoară unii. Toți trecem prin momente de disperare. Pentru mulți dintre noi însă răsare soarele… Chiar nu știu de ce se sinucid. Poate vor să se elibereze de o durere sau poate vor să zboare cu adevarat”

 

golden gate day time76 de ani de Golden Gate Bridge

 

Pe 27 Mai 2013,  s-au implinit  76 de ani de la inaugurarea acestei icoane arhitecturale, perla și mândria celor din San Francisco. Este o vorbă care spune: „Vedi Napoli , e puoi muori”… eu aș parafraza cu: “See Golden Gate Bridge, and live happily ever after!”

 

Thank You, Golden Gate Bridge!

 

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

 

Povestea unui pictor roman, Irina Negulescu, din San Diego, USA

Posted by Gabriela Petcu On September - 14 - 2013

Irina Negulescu,De la Marea Neagra la…Oceanul Pacific.

 

Irina Negulescu a părăsit ţinutul mioritic cu doar câteva luni înainte de căderea lui Ceauşescu, în anul 1989. Dupa o “haltă” de un an de zile în New York, şi-a făcut bagajele şi a plecat spre ţinuturi…mai calde, aterizând tocmai pe coasta de vest a Americii, mai precis în San Diego, o locaţie paradisiacă cu o peisagistică superbă care, pentru pictori, reprezintă un adevarat “artist delight”.

 

Născută pe buza Mării Negre, la Constanţa, pictorul Irina Negulescu, “a dat” Marea Neagră pe Oceanul Pacific. Dragostea pentru apă a făcut-o să aterizeze pe ţărmul Oceanului Pacific, unde locuieşte şi în prezent.  Astfel, Marea  Neagră a fost “upgradată” şi ridicată la rangul de Ocean.

 

Irina Negulescu este un artist plastic şi un muralist talentat, un full artist, cum spun americanii, şi, ca o curiozitate (sau nu), multe  dintre creaţiile sale au ca temă de fundal – apa.

Probabil acest element este tatuat în ADN-ul ei – de vină fiind, poate, influenţa Mării Negre –  deoarece în multe dintre picturile sale care au ca tematică femeia, apa este un element omniprezent pe  fundal.

 

Am avut plăcerea să o cunosc pe Irina şi în doar câteva cuvinte pot să spun că este o femeie modestă şi  frumoasă, cu un aer şi o ţinută adolescentină, “posesoare” a unui  spirit   independent, de învingător.

Personalitatea ei  optimistă, veselă şi  vibrantă aduce bună dispoziţie celor din jur, fiind  purtătoarea  unui zâmbet fermecător, fără de care nu iese din casă, şi care, la intervale neregulate,  se transformă într-un râs contagios care  “infectează” şi  farmecă   audienţa.

Caracterul său frumos şi sincer dublat de un talent artistic deosebit fac din Irina un combo de succes.

 

Irina 1Pasiunea  pentru desen şi pictură a început din fragedă copilărie, de la vârsta de cinci ani – mărturie stau mobila şi pereţii din apartamentul familiei sale care erau pe post de “şevalet” în momentele când inspiraţia şi creativitatea Irinei încerca să se materializeze, exprimându-se şi în plan fizic.

 

Talentul său a fost şlefuit timp de 3 ani la Şcoala Populară de Artă din Constanţa , iar apoi  a fost aprofundat în USA, unde şi-a continuat studiile. Irina a sosit în USA în anul 1989, după care a urmat  între anii 1992 – 1995, San Diego Messa College unde a absolvit şi obţinut diplomă în Fine Arts and Design.

Însă, nu s-a oprit aici, şi a continuat între anii 1996 – 1999 cursurile Universităţii din San Diego.

 

Iată şi câteva dintre premiile, nu puţine, care i-au răsplătit talentul artistic, care legitimează statutul Irinei Negulescu de autentic artist profesionist:

 

1993 – Marele premiu: “Got to have Art” show, Emerald Shapery.
1993 – Premiul special: The Fashion Symposium and in Illustration, Los Angeles, CA.
1994, 1995, 1996 -Locul intai: Clairemont Annual Juried Show..
1993, 1994, 1995 – Locul intai: The student Art Walk Show
1995 – Locul intai: The San Diego Symphony Tower California Student Art Competition.

Apariţiile tv, radio şi radio-internet întregesc imaginea pictorului de succes care îşi  trăieşte visul american, un vis pe care îl trăieste cu ochii deschişi într-o zonă de paradis a Americii – oraşul San Diego.

În continuare, vă prezint povestea Irinei, o poveste de succes a unui român care a reuşit în “Ţara Făgăduinţei”.

 

 „Am crescut în Constanţa – unde “ cădea” marea peste mine…”

 

Spune-mi te rog,  cum ai plecat, când ai ajuns şi care a fost primul tău popas in State?  

 

În anul 1987, soţul meu, care era inginer pe vapor, a decis să rămână în Spania şi să nu se mai întoarcă în Romania. De acolo, el  a plecat în USA şi s-a stabilit în New York.

Eu eram însărcinată  când el a decis să rămână în State şi după doi ani şi ceva de luptă cu birocraţia comunistă din Romania am reuşit să primesc viza de State şi să emigrez împreună cu fiul meu, care  atunci avea numai un an şi opt luni.  Înainte de a pleca  însă,   comuniştii m-au obligat să renunţ la casă, şi numai după aceea mi-au dat paşaportul de America. Se întâmpla în anul 1989, cu doar  câteva luni înainte de căderea lui Ceauşescu.vCa o paranteză, aş dori să spun că  fiul  meu are  acum  23 de ani şi sunt tare mândră de  el.  Iubeşte mult America şi este foarte patriot. Îşi iubeşte ţara de adopţie şi de aceea a decis să se înroleze în US NAVY – (Marina Militară – n.a). Acum este în Seattle unde este staţionat la  unitatea sa navală.

 

Aşadar, ai intrat în America prin New York. Cum ţi s-a părut oraşul şi oamenii ?Ai suferit un şoc cultural?

 

Sincer, la început  a fost greu, eram şi cu un copil mic după mine. Imediat mi-am găsit un job într-un office; lucram “ data entry”( evidenţa pe computer, n.a). Făceam naveta zilnic, 60 km dus, 60 de km întors. A fost un şoc totuşi, impactul cu America.

Îmi amintesc faptul că eu tot întrebam dacă aşa este toată America. Oamenii erau repeziţi, totul era “fast pace”(în ritm rapid – n.a) şi nimeni nu avea timp de tine. Eu tot întrebam:”Aşa este America? Care este cel mai frumos loc în America?”. Şi răspunsul pe care îl primeam era:” Nu este aşa peste tot. Cel mai bine este să ajungi în California. Acolo e o “altă Americă”. În San Diego este foarte frumos, dacă reuşeşti să ajungi acolo.. Aşa că după un an de New York, ne-am facut bocceluţa şi am plecat  într-o  “alta Americă”.(râde).

san+diego+bay+from+coronado+bridgeCum ţi s-a părut San Diego, oraş aflat la 2 ore de condus de Los Angeles şi la o oră de condus către graniţa cu Mexic?  Dar lumea, în comparaţie cu cei din New York?

 

Oamenii  sunt mai “ laid back”( relaxaţi – n.a)  în comparaţie cu cei din New York, care sunt mai agitaţi, mai tot timpul sunt pe pe fugă şi foarte focusaţi  pe carieră. Oamenii din San Diego sunt mai prietenoşi, socializează mai mult decât cei din New York.

Încă din avion , când survolam oraşul înainte de aterizare, am avut aşa un feeling şi  mi-am zis în gând: ”Eu aici voi rămâne”. Şi, iată, că şi acum, mai bine de 20 de ani de când am ajuns în San Diego, sunt tot aici.

M-am adaptat foarte repede şi foarte bine. Am început imediat să pictez şi să am expoziţii în galeriile din San Diego, iar mai târziu să organizez evenimente unde lumea venea să îmi vadă şi să îmi cumpere tablourile. Clima din San Diego este foarte primitoare cu veri nu foarte calde şi cu ierni foarte blânde. Aveam o mare satisfactie când veneau şi români, care văzând numele meu, Negulescu, mă întreabau dacă sunt româncă. Aşa mi-am facut şi mulţi prieteni români cu care mă mai întâlnesc la diferite evenimente culturale, concerte sau expoziţii de pictură.

 

“Nu mi-a scăpat niciun perete din spatele şifonierelor sau de sub paturi”

 

De unde ai moştenit pasiunea pentru pictură şi la ce vârstă s-a manifestat prima dată?

 

De la mama mea. A fost un autodidact în ale picturei şi a fost un pictor profesionist care făcea bani din această artă. Eu o urmăream cum desena picturi murale pe pereţi, cum făcea proiecte şcolare sau cum picta pereţii unor locuinţe private. Ea însăşi nu mi-a pus pensula în mână, ci eu,  pur şi simplu, singură am învăţat – pentru că îmi plăcea foarte mult. Eram copil, aveam 4 sau 5 ani şi deseneam pe coperţile  fiecărui caiet sau carte, ori pe pereţii apartamentului când mă strecuram după şifoniere – unde încăpeam cu uşurintă, pentru că eram foarte slabă – şi coloram pereţii (râde). Nu mi-a scăpat niciun perete din spatele şifonierelor sau de sub paturi. Încercam să fiu discretă şi să nu  le vadă mama.  Desenam flori, prinţi, prinţese, sirene, peşti  sau castele.

Mi-am dat seama că sunt talentată în şcoala primară când primeam note foarte bune şi colegii se rugau de mine să le fac şi desenele lor ca să ia şi ei o nota bună.(râde)

 

Irina 3Care este tematica picturii tale? Ce anume pictezi şi de ce pictezi?

 

Fac pictură murală, lucrez pe comenzi. Pot picta direct pe perete, dar şi pe pânza care se lipeşte pe perete. În tablourile pe care le pictez  abundă, ca tematică, apa şi oceanul. Ador oceanul şi în multe dintre tablourile mele  apa apare ca fundal. Pictez atât copii jucându-se  pe malul oceanului, cât şi femei înotand sub apă.

Pictez pentru că iubesc culorile şi reflecţiile acestora; probabil faptul că am crescut în Constanţa – unde “ cădea” marea peste mine –  a contribuit la dragostea mea faţă de mare, faţă de apă în general. Sunt fericită lângă apă, parcă aş fi un peşte (râde). Îmi place mult să înot şi să fac scufundări şi îmi place să fac poze subacvatice pe care le folosesc în picturile mele. Culorile extraordinare care se găsesc pe sub apă mă inspiră, sunt unice şi am facut o pasiune în a picta femei subacvatice, folosind ca modele pe sora mea, prietenii mei şi chiar pe mine însămi.

 

Îmi este un dor nebun de prăjiturile româneşti”

 

Care sunt preţurile unui tablou, în general? La cât poate să ajungă investiţia pentru cel mai scump tablou?

 

Depinde de mărime. De regulă, un tablou de 60/60 cm, în jurul a 1000 de dolari.

Cel mai scump a fost un tablou de 210/210 cm, care  a costat 10.000 de dolari. Însă muralele sunt mult mai mari, şi pot ajunge şi la cinci metri pe trei  metri. Acestea  pot costa mult mai mult.

 

Cum ai fost primită de americani? Ai fost bine primită în şcoală de către colegi şi de către profesori?

 

Totul a fost minunat de la bun început, eu  eram foarte entuziasmată când am ajuns în New York.

Profesorii şi elevii m-au tratat cu respect şi m-am acomodat foarte bine în şcoală. Bineînţeles, la început a  fost mai dificil, deoarece nu stăpâneam limba engleză aşa de bine. Eu credeam că nivelul meu era unul bun până când a trebuit să am o conversaţie telefonică şi realitatea mi-a dovedit că, încă, mai aveam mult de învăţat. Însă, nu mi-a trebuit prea mult şi m-am adaptat relativ repede cu şocul cultural şi cu limba engleză.

Oamenii din jurul meu au fost foarte ospitalieri şi generoşi.

Totuşi, este o diferenţă între viaţa şi oamenii din New York în comparaţie cu viaţa şi lumea din San Diego. În timp ce în New York totul se derulează în viteză şi oamenii parcă nu au răbdare şi timp să îşi facă prieteni, fiind foarte focusaţi pe job şi pe cariere, în San Diego lumea este “laid back”( relaxată – n.a) şi au mai mult timp să stea cu prietenii şi să socializeze.

În San Diego şocul cultural a fost minim. M-am simţit, de la bun  început, ca acasă la Constanţa, pentru că este un oraş portuar aflat pe ţărmul Oceanului Pacific. Însă, motivul determinant care m-a făcut să decid să ajung şi să rămân în San Diego a fost vremea superbă. Aici iarna temperaturile nu coboară sub 15 grade celsius. Sunt de mai bine de 20 de ani aici şi iubesc aceste locuri ca la început.

 

“Cum vând un tablou, îmi iau bilet de avion şi plec undeva”

 

Irina si Tudor PetrutCe iţi place şi ce nu îţi place în America?

 

În America îmi place cam tot. Sunt o mulţime de locuri frumoase de vizitat, numai să ai timp să le viziteazi pe toate. Mie îmi plac oamenii; lumea este respectuoasă şi foarte politicoasă, în general. Femeile sunt tratate cu respect. Mă simt în siguranţă aici unde locuiesc.

De asemenea, îmi place că aici este într-adevăr “ the land of oportunity” ( ţara tuturor posibilităţilor – n.a); dacă ai talent, eşti bun în ceea ce ştii să faci şi depui efortul necesar, atunci poţi să reuşeşti să duci o viaţă decentă, fără griji.

Aşa cum am mai spus, în San Diego ador clima. În New York nu îmi plăcea pentru că era mult mai frig.

Ce nu îmi place? Nu îmi place traficul.

Şi încă ceva; nu îmi plac dulciurile şi deserturile de aici pentru că sunt fără gust. Îmi este un dor nebun de prăjiturile româneşti. Îmi lipsesc plăcintele şi cozonacii româneşti (râde).

 

Ce faci în timpul liber? Unde îţi petreci concediile? Care este oraşul tău preferat în USA?

 

Îmi place mult să dansez şi să acult muzică. De fapt eu dansez şi când pictez (râde). Sunt un “socialite”, merg la evenimente culturale, la concerte.

De asemenea, îmi place să călătoresc şi să vizitez locuri noi. Cum vând un tablou, îmi iau bilet de avion şi plec undeva. Nu ştiu să strâng bani (râde). Ultimile concedii le-am petrecut în Franţa. Ultima oară am stat acolo o lună de zile şi de acolo am plecat  să văd Italia.

Recent am fost în Costa Rica, după ce am vândut un tablou, mi-am cumpărat bilet de avion şi am plecat acolo.

Anul trecut am vizitat Puerto Rico. Peste o lună plec în New York, de unde plec pentru câteva săptămâni în Romania. De acolo voi pleca pentru 10 zile în Grecia. Aici, în State, cel mai mult mi-a placut San Francisco, un oraş cosmopolitan, foarte liberal cu o climă puţin mai rece, dar un oraş fascinant.

 

“Nu cred că m-aş mai putea adapta în România după 22 de ani de America”

 

Irina si sora eiCât de des vizitezi România? Te-ai mai intoarce?

 

Cam odată la 5 ani. Ultima oară am fost acum 5 ani şi, după cum ţi-am spus, plec din nou în România luna viitoare. Acolo îl mai am  pe tatăl meu, la Constanţa. Doar el mai este acolo din rudele mele apropriate. Cele două surori ale mele sunt deja în State.

Nu cred că m-aş mai putea adapta în România după 22 de ani de America. M-am adaptat foarte bine aici. Dacă ar fi să mă mut din San Diego, m-aş muta undeva unde  arta merge mai bine,ca de exemplu, în Miami – Florida sau în San Francisco.

Mi-ar plăcea foarte mult să mă mut în Laguna Beach, în zona Los Angeles unde arta este foarte apreciată şi foarte multă lume vine să vândă arta.

 

Ce sfaturi oferi celor care acum se gândesc să emigreze în USA? Unde te pot găsi cei care sunt interesaţi de picturile şi expoziţiile tale?

 

Nu  ştiu dacă sunt în măsură să dau sfaturi. Şi după cum am spus America este mare, nu este peste tot la fel. Dar, dacă ar fi să dau un sfat, le-aş spune celor care vor să vină în State, mai întâi, să vină şi să viziteze sau să stea o perioadă în care să  îşi facă măcar o idee şi să vadă  dacă le plac locurile, oamenii şi stilul de viaţă. Dacă da, atunci trebuie să fie buni la ceea ce ştiu să facă. Competiţia este acerbă, dar cu pasiune, dăruire şi multă muncă, vor reuşi. Şi să nu facă compromisuri.

Trebuie să fie perseverenţi şi să înveţe din eşecuri. Nu toate uşile se deschid uşor. Multe uşi se vor închide, dar trebuie să nu cedeze. Trebuie să continue, să insiste, să se bată   şi să nu renunţe niciodată, sau, cum zic americanii: Never, but never give up! Cam asta ar fi în opinia mea un sfat prietenesc pentru cei care vor să  facă  pasul peste ocean în cautarea ELDoradului american.  Referitor la întrebarea unde se pot găsi picturile mele, le pot spune iubitorilor de pictură că mă pot găsi pe situl meu: http://www.negulescu.com/. Aici ei pot vedea creaţiile mele şi  pot afla informaţii despre evenimentele şi galeriile unde expun.

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

 

 

Stihuri despre Îndumnezeire și sfințenie – de Victoriţa Duţu

Posted by Gabriela Petcu On September - 12 - 2013

Vicky1

 

„Era El și zbura împreună cu tine.”

 

Victorita Duţu este cunoscută iubitorilor de artă prin cărțile și tablourile ce îi poartă semnătura. În centrul creațiilor sale se află întotdeauna, o imagine și o idee. „Fără acestea două”, spune Victoriţa Duţu, „creaţiile mele nu se susțin, e ca la matematică, tot ce fac are la bază rigoarea matematică. Iar în pictură e la fel, dacă o pictură de-a mea nu are idee și nu transmite ceva, nu pot să pictez. E ca o demonstrație lăuntrică a unui ceva pe care eu îl caut și acel ceva nu poate fi decât frumos, întoarcerea la sacralitate, la templu, la veșnicie, la ordinea lui Dumnezeu, dacă lipsesc acestea, mă plictisesc.”

 

Să te privești în inimă

 

Poeta și prozatoarea Victoriţa Duţu debutează în august 2003, cu placheta de versuri „Spaţii”. Urmează volumele „Cuvintele”, „Vreau o altă lume”, „Calatoria gandului”, „Cea care aș fi”, „Singuratatea tatălui” și „Izvoarele vieţii”. Poeta s-a născut pe 12 august 1971, la Podriga, în județul Botoșani. Despre părinții ei, aceasta spune că sunt cei mai buni și mai curați părinți din univers. Absolventă a Facultății de Matematică și a Facultății de Filosofie din Iași și având un masterat în logică și hermeneutică, Victoriţa Duţu este în prezent, profesor titular de matematică, la un colegiu din București. În paralel, aceasta realizează la TVRM Cultural și Educațional, emisiunea „Gandeşti, deci exişti”. Anul 2009 i-a adus Victoriţei Duţu, Premiul Internațional de poezie   „NAJI  NAAMAN”. Pe lângă literatură, televiziune și munca de dascăl, Victoriţa Duţu mai are încă o preocupare – pictura. Despre această pasiune, Victoriţa Duţu afirmă: „Consider că mergem prea repede și nu mai avem timp să privim cerul, care se oglindește pe umerii noștri. Pictorița din mine consideră că trebuie să picteze și să arate oamenilor ce face, invitându-i printr-un gest : să te privești în inimă și apoi să faci această rotire, către umărul stâng unde este așezată lumina cerului și apoi către cer, iar pictura să devină zbor ca și rugăciunea, ca și visul, ca și puterea și forța vieții. Prin această întoarcere ochii devin curați și poți să vezi Adevărul, Calea și Viața.” De altfel, în opinia ei, toate realizările sale de până acum sunt foarte mari, pentru că sunt darul lui Dumnezeu și reflectă curăția oamenilor care au contribuit la aceste împliniri. Conștientă că de una singură nu ar fi putut să facă nimic,  Victoriţa Duţu spune că fiecare realizare a sa este extraordinar de importantă, pentru că a fost colosală la momentul în care a venit. Dincolo de toate însă, cea mai mare realizare a sa este puterea pe care i-o dă Dumnezeu de a  merge înainte, orice ar fi.

 

vreau_o_alta_lume_1_„Vreau o altă lume”

 

Volumul de versuri religioase “Vreau o alta lume”, semnat de Victorita Dutu cu pseudonimul Ilinca Natanael si aparut la Editura Anamarol, releva o poeta preocupata de dorinta de a depasi nivelul superficial al cunoasterii lui Dumnezeu. Volumul exprima conceptia autoarei cu privire la Creator, creatiune, nasterea din nou, puterea de a trai o viata cu Hristos si implinirea destinului crestin in ziua revenirii Mantuitorului. Victorita Dutu reda cu minutiozitate si intr-un registru grav, propriile cautari, zbateri, esecuri, sentimente de zadarnicie, experimentate pe calea descoperirii lui Dumnezeu. Finalul cartii are o nota apoteotica, aducand in prim plan  un tablou luminos, acela al certitudinii autoarei ca odata ce L-a gasit pe Cel din Vesnicii, va fi partasa si zilei marete a revenirii Sale. “Vreau o alta lume” este nu doar autoportretul spiritual al Victoritei Dutu, ci si o descriere versificata a drumului sau de initiere si alegere definitiva a valorilor crestine, ca optiune de viata.

 

“Doamne,… cum sa vin in libertatea Ta ?”

 

Dumnezeu este iubire si frumusete, de aceea tot ce a creat este desavarsit. Victorita Dutu intelege acest lucru, atunci cand afirma: “Cata frumusete, cata frumusete, Doamne”. In continuare, aceasta adauga: “Si cat de straina sunt eu de esenta ei!” Aceasta instrainare de esenta perfectiunii divine este din pacate, un dat al omului cazut in pacat, este insasi conditia sa pe acest pamant. Dintotdeauna, aspiratia spre perfectiune ne-a caracterizat, iar neputinta de a o atinge ne marcheaza in mod dramatic existenta. Poeta analizeaza si descrie cu detalii fine miracolul genezei: “Doamne, cosmosul intreg e creatia Ta,/ Tu le-ai creat, Tu ai creat stelele si lumina,/ Iar copacul acesta de care eu ma sprijin cu mana,/ Sunt martorii Tai, caci Tu ne-ai creat.” In mod paradoxal, tocmai noi, creatia Sa, suntem cei care in simbol, Il rastignim pe Cel ce ne-a dat viata, ori de cate ori Ii nesocotim vointa divina. “Nu Ti-a fost sila  de noi niciodata ?/ Cand ridicam pumnul inversunati,/ Gata sa Te lovim, gata sa Te ucidem ?” Fiul lui Dumnezeu S-a facut pentru noi, “om al durerii”, a coborat in aceasta lume plina de pacat si a acceptat sa moara pe cruce din iubire pentru umanitate. Victorita Dutu dezvaluie si reda cu sensibilitate si rafinament propriile reactii sufletesti profunde, in fata acestui gest suprem al Creatorului. Ea stie ca o totala comuniune spirituala cu Tatal Ceresc implica  starea de libertare deplina, adica eliberarea completa de pacat. Astfel, interogatia “Doamne, nu sunt libera,/ Cum sa vin in libertatea Ta ?”, are darul de a ne releva un suflet framantat de dorinta evadarii din firea pamanteasca si de setea de a se impartasi din Izvorul desavarsirii.

 

Cel pe Care eu Il caut

 

In acest context, devin semnificative sensibilitatea si subtilitatea cu care autoarea “vede” dincolo de ceea ce se vede. Cu ochii mintii, aceasta Il afla pe Dumnezeu in natura, are revelatia prezentei Sale in creatiune. “Vad cerul albastru ziua,/ Cerul instelat noaptea,/ Vad cerul innorat in furtuna/ Si razele soarelui de dupa nori,/ Alergand catre mine,/ Vad padurea ce se asterne la orizont/ Si ierburile inalte/ Ce-mi primesc pasii tematori,/ Dar dincolo de tot ce vad,/ Nu-l pot vedea/ Pe Cel pe Care eu Il caut !!!” Descrierea este simpla, clasica, menita sa ne descopere un Dumnezeu pentru care esteticul a fost si va ramane o preocupare majora. Imaginile sunt exuberante, bogate, primitoare, trimitandu-ne cu gandul la frumusetea paradisiaca. Paradoxal insa, in mijlocul unui astfel de Eden, poeta experimenteaza un acut sentiment de izolare, de instrainare, marcat de imposibilitatea de a-L descoperi in creatie pe Creator.  In continuare, autoarea persista in convingerea ca relatia ei cu Dumnezeu este departe de ceea ce ar trebui sa fie. Constienta ca nu a reusit sa atinga acea stare de puritate a sufletului pe care El i-o cere, Victorita Dutu surprinde in cateva versuri intreaga substanta a unei imagini eronate, false cu privire la ceea ce ar trebui sa fie legatura omului cu Creatorul sau. “De ce caut mereu cuvinte mari,/ Ca sa nu Te pot exprima,/ Prin care sa nu inteleg nimic,/ Sa ma ratacesc/ Si nici eu nu mai stiu unde sunt.” Aceste “cuvinte mari” indica tocmai absenta sentimentului autentic de veneratie fata de Cel Atotputernic si vorbeste despre faptul ca poeta, opera mainilor Lui, se afla inca, in conflict cu El – acel conflict primordial, trait de primii parinti dupa caderea in pacat. Cuvintele mari au rolul de a dezvalui golul pe care autoarea il poarta in suflet, dar si orbirea spirituala ce o conduce la ratacire, la imposibilitatea  identificarii si pastrarii unor repere spirituale clare.

 

picturi-de-victorita-dutu-decembrie-TX184433GF“Tu, cu bratele intinse spre mine”

 

Din fericire insa, Victorita Dutu are certitudinea ca orbirea spirituala se poate vindeca. Sfanta Scriptura spune ca daca ochii nostri interiori ar fi deschisi, separarea dintre realitatea pe care o percepem si cea care ne este ascunsa, ar disparea. Abia atunci, L-am descoperi cu adevarat, pe Dumnezeu. “Parca  toata creatia Ta/ As vrea s-o dau la o parte,/ S-o dau la o parte,/ Ca pe-o perdea,/ Iar dincolo de ea ai fi Tu,/ Ai fi Tu cu bratele intinse spre mine.” Dumnezeu este dispus sa il primeasca pe pacatos, “cu bratele intinse”,  asa cum a facut-o in vremurile Vechiului Testament, cand le-a oferit lui Adam si Evei, fagaduinta unui Mantuitor si tot astfel cum in timpurile Noului Testament, Isus ne-a cuprins pe toti, in rugaciunea Sa din Ghetsimani.

 

Ca eu sa Te pot vedea

 

“Totul incerc sa indrept catre Dumnezeu. El este singurul care este si toata creatia Lui poarta pecetea Sfintei Treimi, adica si noi. Nu e frumos, ca omul a primit porunca de la Dumnezeu sa fie fericit?”, spunea Victorita Dutu. Ca o prelungire a acestui gand, ea adauga in “Vreau o alta lume”: “Creatia Ta e asemeni muntelui/ Ce sta maret in fata mea/ Iar Tu imi ceri sa am atata/ Incredere in Tine , atata iubire/ In iubirea Ta , incat, incat/ Sa-i cer muntelui sa se arunce/ In mare si el ma va asculta,/ Adica sa se dea la o parte/ Din fata Ta, ca eu sa Te pot vedea!” Muntele este un simbol esential in Biblie, iar muntii necredintei sunt cei care ne impiedica sa Il vedem pe Dumnezeu, sa ajungem la El. Este impresionanta aceasta metafora prin care Victorita Dutu prezinta tarele fizice si spirituale ale omului nerenascut. Ceea ce Mantuitorul ne spune ca nu este un obstacol – “Daca ati avea credinta cat un graunte de mustar, ati spune muntelui acestuia arunca-te in mare si el s-ar arunca” – noi transformam intr-un impediment. Ceea ce este de fapt, o invitatie la cunoastere si la a experimenta puterea Lui vindecatoare, noi prefacem intr-o stavila catre desavarsire.

 

« El trebuie sa creasca,/ Iar eu trebuie sa ma micsorez. »

 

Preocuparea poetei de a-L cunoaste pe “Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii” este intensa. Insa atata timp cat pacatosul nu se naste din nou”, deci nu primeste o inima noua, el “nu poate vedea imparatia lui Dumnezeu” (Ioan 3,3). Ceea ce este bun in noi nu este suficient pentru a obtine neprihanirea. “Caci omul firesc nu primeste lucrurile Duhului lui Dumnezeu, caci pentru el sunt o nebunie; si nici nu le poate intelege, pentru ca trebuiesc judecate duhovniceste” (1 Corinteni 2,14), spune Sfanta Scriptura. Iata de ce, Victorita Dutu declara, cu o sinceritate dezarmanta, menita a-i demonstra apartenenta la cercul celor care desi au convingerea ca Hristos este solutia, inca mai au de dat o lupta cu firea pacatoasa – “Cuvintele astea pe care nu le inteleg,/ Nu le pot trai, nu le pot rosti:/ « El trebuie sa creasca,/ Iar eu trebuie sa ma micsorez. » Aceasta experienta nefericita nu este ceva nou. Apostolii insisi au avut de dus o batalie cu eul personal, cu disperarea si dezamagirea izvorate din neputinta de a veghea macar un ceas. Victorita Dutu puncteaza exemplar ideea ca incapacitatea de a ramane treaz, adormirea spirituala, caracteristica omului de la timpul sfarsitului, denota un univers interior marcat de absenta elementului spiritual. Somnul in sine inseamna stagnare, imposibilitatea de a avansa, deconectarea de la Sursa puterii. Atunci cand tinta ta este sa atingi “varful muntelui”, sa te intalnesti cu Creatorul tau, sa te familiarizezi cu absolutul in viata de credinta, somnul – acelasi somn cu cel al ucenicilor pe cand se aflau in Gradina Ghetsimani – denota lipsa totala de interes fata de inalta chemare primita. “Plangeam si mergeam iar disperarea/ Crestea in mine si mi-a venit sa adorm/ La radacina unui stejar,/ Cand am auzit deodata un glas:/ “De ce dormi, nu ai voie sa dormi,/ Aici nimeni nu doarme,/ Pana in varful muntelui nu ai voie sa dormi!”

 

zbor-iubire-victorita-dutu“Starea aceasta/ E asemanatoare invierii!”

 

Ca sa te vezi “in varful munteului”, nu trebuie sa fii neaparat un titan al credintei, este suficient harul. Caci numai prin har putem fi salvati si aceasta nu vine de la noi, ci este darul fara plata al lui Dumnezeu. In antiteza cu trairile intunecate de pana acum, marcate de indoiala si de zbucium sufletesc, lumea infatisata de autoare dupa ce eul personal a fost zdrobit, reflecta frumusetea si armonia. “Doamne, cat de fericita sunt astazi,/ Cata bucurie imi aduce singuratatea mea,/ In liniste ma gandesc la Tine/ Si cata pace are sufletul meu,/ Nu mai plange cu atata durere/ Ca atunci cand eram/ Numai eu singura pe pamant/ Fara Domnul , orfana de tot ,/ Fara nici o mangaiere in suflet.” Fericirea ce isi are sursa in Cel Atotputernic este surprinsa ca o traire aprofundata, in care elementul senzorial este amplu dezvoltat. “Doamne, ce fericita sunt/ Ca Tu esti, ca Tu ai inviat,/ Ca Tu esti viu,/ Cã Tu inviezi mereu/ In inima noastra,/ Pentru ca Tu poti sa vii/ Cu mine in camera mea” sau “Pana cand…/ Pana cand floarea va veni  spre mine?/ Si eu stateam sub apa,/ Venea o floare si-mi inunda ochii../ Si-mi spala picioarele/ Picioarele pline de colb,/ Pline de namol…/ Si mainile mele, si fata mea…/ Si m-am uscat in razele soarelui/ In razele soarelui m-am uscat!/ Starea aceasta/ E asemanatoare invierii!”

 

Ziua cea mare

 

Bucuria in Dumnezeu are ca finalitate ziua revenirii Lui. Intreaga noastra pregatire se va concretiza, va prinde forma si contur atunci cand ne vom afla alaturi de El, in casa Sa. “O, Doamne, ce minunat va fi atunci,/ in ziua cea mare, cand totul va fi nou,/ Cand va fi sarbatoare si vom zambi iarasi,/ Dar voi zambi pentru prima oara,/ Caci sunt in casa Ta, caci Te iubesc./ O, Doamne, ce fericire,/ Sa plutesc in jurul Tau, sa Te privesc,/ Cum nu am putut niciodata sa Te vad.” Certitudinea faptului ca Il vede pe Dumnezeu ii da poetei puterea de a vizualiza cu ochii mintii si de a zugravi momentul intalnirii cu El. Aparitia curcubeului, simbol al deplinei impacari, anunta restabilirea ordinii normale a lucrurilor si este o ilustrare plastica a binecuvantarii ce vine de la tronul Sau. “Iti dai seama, Doamne,/ Noi doi si cu oamenii/ Impreuna vom pluti/ Si vom dansa/ Asemeni ploilor/ In zborul curcubeului/ Si asemeni privirilor ce/ Te vad.”

 

“Doamne, Tu esti !”

 

Este magistral modul in care Victorita Dutu reuseste sa reconstituie imaginea lui Dumnezeu si imaginea omului edenic. Dumnezeu Se recomanda pe Sine “Eu sunt”, iar poeta are capacitatea de a decodifica semnificatia profunda a acestor cuvinte, atunci cand le reia si le reda rostite din perspectiva omului muritor, ajuns nemuritor, ca beneficiar al vietii vesnice. Vorbele prin care Dumnezeu se recomanda sunt rasturnate asemenea imaginilor rasfrante intr-o oglinda. “Pentru totdeauna acasa, acolo unde/ Iubirea pluteste peste tot/ Si unde Tu ne astepti cu bratele deschise/ Pentru imbratisarea iubirii/ Ce ne-am dorit-o si pentru care am ratacit ,/ Ce fericita voi fi atunci , Doamne,/ Cand Te voi privi in ochi/ Si – Ti voi spune insfarsit/ “Doamne, Tu esti !”” Acest “Doamne, Tu esti !” este exclamatia omului care a experimentat deja, pacea in Domnul. Isus este Izvorul bucuriei, pacii, odihnei, fericirii.

 

Dumnezeu inca ne mai asteapta

 

“Vreau o alta lume” ne propune o altfel de fericire, complet diferita de fericirea nesigura si trecatoare pe care o da acest pamant cazut in pacat. Bucuria si fericirea in Domnul inseamna sa bei apa vietii si sa renunti la fantanile crapate ale lumii – “Si mergeam in vis spre izvorul meu…/ Apa…apa…/ Apa izvorului meu imi inunda privirile,/ Imi spala ochii,/ Imi spala picioarele!/ De ce Dumnezeule,/ Caram apa asta in mine?/ De ce, de ce o caram Iisuse?/Si o beam, o beam,o beam…/Si simteam ca insetez…/ Insetez, insetez mereu?!…” Volumul Victoritei Dutu este o chemare indemn pentru fiecare dintre noi de a renunta la calitatea de fiu ratacitor. Dumnezeu inca ne mai asteapta, iar decizia ne apartine. Abia atunci, El va lucra in noi si vointa si infaptuirea. Abia atunci, El va creste, iar noi ne vom micsora si totodata, vom evolua “in toate privintele, ca sa ajungem la Cel ce este Capul, Hristos” (Efeseni 4,15).

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpas

Phoenix, Arizona

TeodoraCotrauTeodora-Sorina Cotrău

 

Ție, care citești aceste rânduri, permite-mi să-ți pun o simplă întrebare: ai fost vreodată inspirat de o carte cu atâta intensitate, încât cuvintele pe care le-ai parcurs să-ți ghideze pașii spre zări îngemănate cu răspunsuri la atâtea întrebări care nesoluționate, au săpat un vid în viață ta? Însă o dată întoarsă și ultima pagină, o dată atins și ultimul cuvânt, pentru tine să însemne de fapt, primul pas făcut spre o destinație în care știi că speranța te inundă când ești încărcat de îndoială, zâmbetul, când ești rănit de lacrimi, pacea, când frică te imobilizează spiritual, o destinație unde îl găsești pe Dumnezeu și implicit, te regăsești pe ține, eliberat și împlinit, fericit, reînnoit în atitudine și suflet. Și mai mult ca sigur, nu este o coincidența. Cartea respectivă nu a zăbovit din întâmplare, în mâinile tale. Uneori, uităm sau pur și simplu, nu conștientizam puterea pe care Cuvântul o are asupra vieții noastre. E de ajuns însă, să ne lăsăm prinși de primele rânduri ale Epistolei Iubirii, că să ne dăm seamă cât adevăr răzbate din mesajul apostolului Ioan: „La început a fost Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”.

 

Printre multitudinea de cărți care au fost scrise în lumea întreagă și care au avut acest efect uimitor se număra la loc de cinste, și „Tragedie și Triumf”. Dacă această carte a ajuns, evident, nu din întâmplare, în mâinile tale, înainte de a-i deschide coperțile, îngăduie-mi să-ți împărtășesc un secret. Vei răsfoi pagină după pagină și poate nu îți vei da seama de o subtilitate. Scriitoarea Ligia Seman a țesut cu penița sa strașnică, o pânză nevăzută între Dumnezeu și Umanitate. Firul țesut cu migală, dincolo de cuvinte, pe care îl vei simți doar cu ochii sufletului, este Dragostea inegalabilă a Mântuitorului. Acest unic liant te va ghida fără să îți dai seama, de la deznădejde la speranță, de la tristețe la fericire, de la răceală ostilității la căldura iubirii, de la îndoială la credințî,  de la tragedie la triumf.

 

Speranța înfloreste în suflet de copil 

 

Cortină este data la o parte în ajunul sărbătorii de Craciun și în prim plan este profilată mulțimea adunată să privească splendoarea artificiilor care înfloresc pe cer. Primele rânduri îți vor dezvălui fără întârziere, conexiunea dintre Dumnezeu și Omenire, care înmugurește timid, în mijlocul mulțimii. Sămânța este sădită în sufletul unui copil de șase ani, care în inocența sa, crede fără umbră de îndoială, că artificiile se transformă în pietricele. Vlad, băiețelul care preț de câteva cuvinte contopește în joacă, cerul cu pământul, nu renunță așa ușor la încrederea să că această comuniune este posibilă. „Dar  tu mi-ai zis, răspunse copilul printre suspine, să caut steluțele din cer în zapadă”. Replica sa se adresează sorei lui, Ana, în vârstă de 11 ani, cu care a pornit la cerșit pe străzile orașului. Și nici măcar ea, nimeni și nimic nu va putea să-i zdruncine ferma convingere că cerul ar fi atât de aproape de pământ. Vlad va renunța la monezi, la un balon în formă de inimă, pe care l-a primit în dar și de care cu greu s-a putut despărți, doar de dragul pietricelelor, ca singură dovadă palpabilă că a reușit să atingă cerul. Acest detaliu ne va duce cu gândul la creștinii adevărați, care sunt gata să renunțe la orice le-ar sta în cale, în călătoria lor către Împărăția Cerească. Ligia Seman reușește uimitor să surprindă acea punte de legătură suspendată între Dumnezeu și Omenire. Ea creionează subtil, imaginea omenirii, care apare întruchipată în diferite ipostaze, în mijlocul ei strecurând de fiecare dată, candela iubirii, a speranței și a credinței.

 

TragedieTriumf1Familia săracă în mijlocul căreia cei doi frați trăiesc, alături de părinții lor și încă doi frăţiori este una dintre ipostaze. Aici sunt surprinse deznădejdea, violenţa, cruzimea, zbaterile interioare ale unei lumi decăzute, care încearcă prin forțele proprii să atingă lumina. Tatăl, Dumitru Miron, care cândva, se bucura de un serviciu bun și fusese respectat de prieteni, vecini, a ajuns un bețiv, un căutător prin gunoaie, un părinte care își trimitea copiii la cerșit pentru a nu muri de foame. Soția lui, Valeria, care cândva, fusese „o doamnă”, cum o numește el, ajunge să trăiască între vis și realitate. Încercările lor de a îndrepta lucrurile sunt înlănțuite de deznădejde, care le închide orice portiță de schimbare. Mama nutrește dorință de a se schimbă, dar în momentul în care a impartaseste aceste gânduri cu soțul ei”, el, a€œprea deznădăjduit, nu-i dădea voie să spere în schimbare”. Și iată că și de această data, elementul surpriză, care stabilește conexiunea între Dumnezeu și Omenire își face prezența în sufletul copiilor, a căror speranța pâlpâie neîncetat, pentru că a€inimile lor atât de dormice de iubire avuseseră capacitatea de a separa orice umbră de durere sau suferință care ar fi putut să întineze strălucirea unor pietre prețioase și rare din memoria lor”. Cititorul va fi ghidat spre abisuri din care va avea impresia că nu va mai revedea lumina. Așa se face că familia amintită sfârșește tragic, chiar în momentul în care speranța de schimbare pâlpâia mai strălucitor. Mama este omorâtă de soțul ei aflat sub influența băuturii, iar copiii sunt despărțiți și trimiși la diferite orfelinate din țară. Lumea continuă să fie întruchipată printre rânduri, de data aceasta purtând chipul orfelinatului unde Vlad va viețui timp de cinci ani. Orfelinatul se va dovedi a fi un teritoriu în care speranțele sunt zdrobite cu ajutorul curelei. Doroftei, în vârstă de 22 de ani, așa-numitul „asistat”, este elementul negativ, care va spulbera speranțele celor mai mici, călcând în picioare orice mică speranța care s-ar ivi, precum o geană de soare ce se ivește printre norii care au uitat să calatorească. Și culmea ironiei, tocmai el este acela care percepe ceea ce nu ar tebui să fie considerată iubire: „Când îți pasă de altul, doar pentru că lui i-a păsat mai întâi, e doar o formă de ipocrizie”, consideră Doroftei.

 

Iubirea Mântuitorului îmbrățișează o lume deznădăjduită

 

Și poate vei avea impresia că scriitoarea va permite chiar și preț de o pagină, ca legătura dintre Dumnezeu și Umanitate să fie întreruptă definitiv. Însă cu ochii sufletului, vei păși peste un alt pod suspendat între Tragedie și Triumf, exact când te aștepți mai putin. În mijlocul copiilor loviți de soartă, care trăiesc în întunericul îndoielii, răsare cel mai frumos vlăstar al speranței și luminii. Numele lui este Călin Barbu, băiatul în vârstă de zece ani, care speră cu atâta intensitate că mamă lui își va respecta promisiunea și va veni să îl ia cu ea, în Germania.  Vă spun eu, povestea Laurentia, bucătăreasa cu care vorbise copilul, vă spun eu că băiatul asta frumos, inteligent și sensibil e o voce a lui Dumnezeu pentru noi, pentru a ne face și noi mai buni cu ceilalti”.  Speranța lui Călin este atât de vie și strălucitoare, că nici o amenințare, bătaie sau cel mai dur cuvânt de descurajare rostit vreodată de Doroftei, pentru care „speranţele atât de frenetice ale lui Călin îi erau dușmani cruzi”, nu vor reuși să îi stingă flacăra, nici măcar nerespectarea promisiunii mamei sale. Călin va decide cu orice preț să alerge în fiecare zi spre dealul din vârful căruia va putea să scruteze mai bine orizontul, care credea că o va aduce pe mama sa. Și acolo, pe deal, omenirea va cădea în genunchi, cu sufletul zdrobit, la pieptul Mântuitorului, unde va găsi Dragostea unică, singura care îmbrățișează cu atâta căldură, care vindecă orice rană, care șterge lacrimile din ochii durerii.

 

TragedieTrumf2Autoarea pictează sublim această întâlnire, pe care o regăsim personificată cu atâta grație. Călin, băiatul însuflețit de atâta speranța să își revadă mama, va alergă din nou pe deal. Nimic nu-i va putea sta în cale, nici măcar febra care îi cutremură trupul, dintele pe care îl pierde, grăbindu-se să atingă vârful dealului. Și speranța lui va fi răsplătită din plin. Tânărul preot Mihai Stâncă îi va sări în cale și îi va aținti privirea spre Calea Adevărată, Dragostea lui Dumnezeu. Și ”copilul cu suflet” (cum îl numește preotul), va adormi la pieptul preotului, eliberat de orice dezamăgire, durere, lacrimă, însă încununat cu atâta mângâiere, la care nu sperase niciodată ”tocmai pentru că alte gânduri rele și dureroase nu-l mai frământau, adormi „somn dulce, cu capul strâns lipit de acel piept din care ieșise glasul ce-l alinase cu cea mai scumpă mângâiere care se putea dărui unui suflet de copil în suferință: Dumnezeu era Tatăl și Mama lui”. Călin va deveni solul „Dragostei Supreme”, prin intermediul căruia scriitoarea va țese conexiuni inimaginabile. El își va sacrifică viața  pentru aproapele său, acesta fiind prietenul său, Vlad.  Va accepta să fie „calorifer” uman în locul său, pentru a usca și cămașa și adidașii lui Doroftei. „Eu am febră, îi spusea. Ia uite, ce temperatură mare! Puse mâna lui Vlad pe fruntea lui, cămașa se usucă repede dacă o iau eu. Tu ești rece ca gheața. Ia dă și adidașii!” Gestul sau nobil îl va costa viața, care într-un final va aduce viață celui la care toată lumea se aștepta mai puțin, Miron Gură, copilul care găsea „o plăcere specială când din cauza lui sufereau alţii”. Scena se schimbă și omenirea apare configurată de mediul rece al străzii. „Suflet al străzii au atâția în jurul nostru. Rătăcesc în nopți nedormite sau chiar în tumultul zilei, pe întortocheate străzi ale amărăciunilor sufletești și ale singurătății. N-au un loc real al odihnei, decât un surogat trist și iluzoriu, așa cum și-l creează copiii străzii inhalând aurolacul”.

 

Vlad va fugi de la orfelinat la vârsta de 11 ani și va ajunge să trăiască pe străzi, unde Dumnezeu va îmbrățișa din nou Omenirea. De data această, punctul de legătură este Magda, o fetiță de aceeași vârstă cu el, care crescută într-o familie iubitoare de Dumnezeu, se va așeza pe bancă lângă Vlad și va împarți cu el langoşul, dându-i chiar și câteva bacnote. Însă ceea ce va conta cel mai mult va fi mângâierea cu care fetița îi va atinge fața. „În mintea lui Vlad, unde tristețea lipsei de afecțiune era stăpână, se aprinsese o lumina nouă, caldă, mângâietoare și promitatoare”. Și această lumina o va păstra în suflet în decursul anilor în care cărările lor se vor încrucișa de nenumărate ori, până amândoi vor atinge vârsta de 20 de ani. Cititorul se va confrunta cu răstunări de situație uimitoare, care vor trece pragul spre triumf, în cele mai neașteptate momente. Și fără știrea lui, se va apropia pagină cu pagină, de cel mai impresionant moment, care îi va atinge sufletul până la lacrimi. Iubirea Mântuitorului va izbucni printre rânduri cu atâta căldură și intensitate, atingând punctul culminant al romanului, pe care nu îl voi dezvălui, lăsându-ți ție, dragă cititorule, sarcina să îl descoperi, pentru că această „comoară” să îți aparțină. Și vei ajunge la următoarea concluziea€”Tragedie și Triumf”, operă spirituală cu care Ligia Seman ne binecuvântează sufletele și implicit viețile, oglindește cu fiecare cuvânt, intensitatea și măreția iubirii Mântuitorului, care a luat asupra lui toată durerea, tristețea, deznădejdea, ura, slăbiciunea acestei lumi, pentru a ne îmbrățișa ființele cu mângâiere, bucurie, speranță, iubire, credintă.

 

Teodora-Sorina Cotrău

Oradea, România

PORTRET DE ARTIST – VIRGINIA BAZ BAROI

Posted by Gabriela Petcu On September - 12 - 2013

picturaPOEME ÎN LUMINĂ ȘI CULOARE

 

Motto ,,Arta este rostirea tainei prin taină”. (Wassily Kandinsky)

 

Născută în 25 ianuarie 1932, la Cernăuţi, Ucraina. Studii: Institutul de Arte Plastice ,,Nicolae Grigorescu” Bucureşti, promoţia 1957. Membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România – Filiala Timişoara din 1958. Debutează cu acuarelă în 1957, participând la expoziţii anuale, saloane oficiale cu caracter republican, expoziţii regionale şi interregionale. Expoziţii personale şi colective în ţară: Bucureşti, Timişoara, Călimăneşti, Brăila, Deta, Sânnicolau Mare, Constanţa, Buzău, Turnu Măgurele, Giurgiu, Orşova, Strehaia, Turnu Severin, Târgovişte, Suceava, Reşiţa, Oradea, Bistriţa.

 

Expoziţii personaleşi colective peste hotare: 1970: Maroc – Rabat,Iugoslavia – Belgrad,Italia –Vicenza – ,,Galleria il Salotto”. 1971: India – New – Delhi,Italia – Vicenza – ,,Galleria il Salotto”. 1972: Italia – Torino– ,,Galleria l’Approdo”, 1973: Elveţia– ,,Les Diablerets”; Vulpera – ,,Galleria Engiadina”. 1974: Nigeria – Lagos, Italia – Modena – Galleria ,,Civica D’Arte Moderna”, Elveţia – Expoziţie deschisă cu ocazia celui de-al V-lea ,,Festival de muzică şi zăpadă”- Les Diablerets. 1975: Irak – Bagdad,R. Filipine – Manila,Pakistan –Islamabad, Rawalpindi, Peshawar, Karachi 1976: Suedia – Helsingborg, Malmö, Göteborg. 1977: Norvegia – Oslo,Turcia – Ankara, Istanbul. 1979: Cipru,Grecia –Atena,Bulgaria – Sofia, Tărgovişte, Popov, Razgrad. 1980: Portugalia– Lisabona. 1981: Germania– Delmenhorst – Galeria ,,Hans Coburg”. 1982: Italia – Ferrara, Germania – Gera, Neue – Lobeda Jena. 1983: Brazilia. 1984: China – Beijing,Germania – Stuttgart. 1985: Cehoslovacia – Praga, Bratislava,Germania –Berlin, Rostock. 1986: URSS – Moscova, Belgia,Spania – Madrid. 1991: Austria– Viena – ,,Galeria Welt”. 1989: Iugoslavia, Belgrad. 1990: Ungaria– Szeged. Lucrări în colecţii de stat: Muzeele de artă din Bucureşti, Timişoara, Reşiţa, Bistriţa-Năsăud, Suceava, Drobeta-Turnu Severin, Craiova, Cluj-Napoca, Tg. Mureş. Muzeele de artă din Bulgaria – Popov, Tărgovişte, Razgrad, Sofia.

 

Colecţii particulare: România, Italia, Rusia, Ucraina, Elveţia, Cuba, Austria, Iugoslavia, Canada, Bulgaria, Grecia, Turcia, SUA, Germania, Israel, Franţa, Ungaria, Spania.

 

,,Un lirism fantastic se degajă din operele Virginiei Baz Baroiu, care pare să-şi ilustreze în cele expuse, o literaturăproprie, nescrisă, de compulsaţie romantică plină de feeria unor ţinuturi de basm, cu cetăţi, turnuri de fortăreţe înghiţite de neguri violete, pajişti terestre şi preerii subacvatice, reale ori visate, cu regiuni hiperboreene sub zăpezi, primind reflexele aurorelor boreale ghicite, şi cu regiuni tropicale, luxuriant populate de păduri virgine cu flori carnivore şi păsări multicolore, în văzduhul greu de miresme, de efluvii şi zumzete.Dacă pictura este sinestezie, adică producere a unor complexe de senzaţii, venite pe calea tuturor simţurilor, printr-un excitant doar optic, – semnalul cromatic, – arta acestei artiste este într-adevăr pictură, de vreme ce trezeşte atâtea asociaţii şi senzaţii concordante, atâtea percepţii de vis. Este un fantastic optimim şi calm, la limitele realităţii văzute, care realitate se integrează liric, fărăvoie, în contexte poetice de tip irealist, ca metafora reuşită în vers. Afinităţi uneori cu Turner şi alteori cu Yves Tanguy şi Masson fac să ,,dateze”operele în chip diferit. …Este ca o visare cu pleoapele deschise…Năluciri splendide, irizări de lumini concordante, musical întreţesute, … formele Virginiei Baz Baroiu sunt tipare în croi pentru o mască a realităţii, nu repudiate, ci transfigurate prin ceea ce, în ea chiar, zace ca valenţă de nobleţe şi splendoare…” ION FRUNZETTI – ,,Un poet liric: acuarelista Virginia Baz Baroiu” în ,,Contemporanul”, Bucureşti, 7 decembrie 1973 ,,E o încântare pentru simţurile cu care receptăm senzaţiile, să comunice cu arta Virginiei Baz Baroiu. Nu atât pentru un sens anume, ci pentru o eflorescenţă de sensuri cu care se încarcă fiecare tablou. Acuarela aceasta compusă din vârtejuri în care culorile se dizolvă până la tranparenţă, e tocmai trăsătura lirică a pictoriţei. Un adevărat miracol de explozii tăcute. Aceste flăcări de suflet şi culoare, fac din transfigurarea fierbinte a realului, o muzicală dezlănţuire de nuanţe. Poate de aceea, nu de puţine ori, limbajul plastic al Virginiei Baz Baroiu se confundă cu vibraţia imperceptibilă a poeziei:

 

“Zidesc culori, dar zidul stă să cadă. Lovind în ierni, mi-e milă de zăpadă. Şi sunt doar spadă între rău şi bine. Vorbesc de foc şi focul e în mine.” DAMIAN URECHE – prefaţa catalogului expoziţiei din Elveţia 1974

 

,,…Virginia Baz Baroiu concurează natura, în veşnica ei căutare de a preface roca, lumina şi apa în culori şi arome, aşa cum s-a spus căBalzac, prin captivanta lume a Comediei umane,concurează starea civilă… Fascinaţie – iată un cuvânt obsedant ce reclamă dreptul de a sublinia ceva din miracolul numit Virginia Baz Baroiu. Această expoziţie a miracolelor, aceastăsărbătoare a florilor, aceste jerbe inepuizabile ale visului ne descoperă din nou o acuarelistă nebănuit de pură în nesfârşitele şi frapantele regiuni ale unei imaginaţii creatoare debordante… Cine nu va rupe timpul în două, ca să se poată întâlni cu arta Virginiei Baz Baroiu, va fi şapte ani mai sărac la vorbă, mai trist la mers şi cu sărutul mai palid decât noi cei ce-am venit în Arcadia marei acuareliste, poeta care ar vrea ca fantasmele culorilor ei să aibă într-adevăr mişcarea pe care le-a dăruit-o ea, adică să ne ia de aripi şi să ne poarte cu ele în nebunele vârtejuri ale luminii şi ale speranţei.” ANGHEL DUMBRĂVEANU – “Într-o privire de pasăre fermecată”, revista“Orizont”, Timişoara, 11 ianuarie 1979

 

Impresionante lucrări realizate de artiştii plasticice vor face obiectul prezentei rubrici vor înnobila volumul de colecţie pe care ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART” îl va edita sub titlul,,RECURS LA ÎNŢELEPCIUNE. MANUAL DESPRE UMANIZAREA PUSTIULUI” (maxime, cugetări, aforisme, citate celebre)

 

Material realizat de ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART”

Ziua limbii române la Montreal

Posted by Stefan Strajer On September - 12 - 2013

Anca SirghieZiua limbii române la Montreal

 

Autor: prof.univ. Anca Sîrghie (Sibiu)

 

Pe cât de neașteptată, pe atât de tentantă a fost pentru mine ca profesor de specialitate șansa de a participa la Ziua Limbii Române. Unde? Tocmai la Montréal în Canada, unde eram unul dintre invitații de onoare. Înțelegeam că va fi un eveniment solar, când în ornice clipele se majusculează, căci românii de pe oricare meridian urmau să trăiască o aceeași emoție, cu gândul la limba pe care le-au lăsat-o ca zestre bunii și străbunii.

 

ALTEȚA SA REGALĂ, LIMBA ROMÂNĂ

 

Inițiativa legislativă recentă de a sărbători limba română are multiple semnificații. În luna februarie se sărbătorește Ziua tuturor limbilor materne. Se știe că și alte comunități naționale folosesc un asemenea prilej pentru a împrospăta respectul și dragostea față de limba lor națională, acest tezaur moștenit de la străbuni și semn identitar, glia de spirit care ține uniți pe membrii unui popor. Atunci când îmi începeam seminariile de stilistică la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, acum 3 decenii, ca asistentă a reputatului profesor Gh.Tohăneanu, întrebam studenții ce sens cred ei că a dat M. Eminescu comparației din versul „Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere” (Epigonii). Constatam că sugestia limbii “ca fagure de miere” este mult mai complexă decât s-ar crede la prima impresie. Dicționarul explicativ al limbii române are 11 definiții date cuvântului „fagure”, care ca sens propriu este o construcție a albinelor lucrătoare, din ale căror celule cerifere se construiesc 8.000-10.000 celule de ceară hexagonale. Ele sunt create cu un simț special al armoniei spre a adăposti puieți și ouă sau larve putrezite ori ca depozit de miere. Ce simț al distribuției, ce disciplină, ce rigoare, ce… marketing în activitatea unui stup! El are o regină pe care toate albinele lucrătoare o îngrijesc. Și limba română este o asemenea structură armonioasă, vie și dinamică. Cine a făurit-o? Poeții, vor răspunde unii. Adevărat, parțial adevărat. Chiar dacă rolul poeților este precumpănitor, ei nu sunt singurii șlefuitori de limbă. Păstrătorii și creatorii de limbă activează în toate straturile de viață ale poporului, de la „domn pân’ la opincă”, așa cum ar glăsui bardul… Toate cele 1000 de variante ale Mioriței sunt dovada modului cum poporul întreg își modelează limba. „Învățăturile” s-au transmis în mod simbolic de la Neagoe la fiul său Teodosie, de la o generație la alta. Astăzi în plan sincronic limba română este analizată ca un semn al unui cod genetic comun, un cod complex și instrument de comunicare ce presupune un mesaj transmis prin semnal, care se codează, cu ajutorul codificatorilor de sensuri, și apoi se decodifică, având nevoie de semne lingvistice.

1568

Sub raport diacronic limba română a avut perioade de creștere, de înflorire, atunci când în secolul al XIX-lea, spre exemplu, Vasile Alecsandri a dat formă clasică pastelului, Costache Negruzzi a desăvârșit nuvela istorică, iar Alecu Russo a dat viață poemului în proză. Mihai Eminescu a șlefuit ca nimeni altul elegia erotică și filosofică, poeziile cu formă fixă. Ion Creangă este creatorul romanului prunciei la sat și al basmului cult, Ioan Slavici al nuvelei psihologice realiste. În secolul XX Mihail Sadoveanu va da strălucire romanului istoric, iar Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și Hortenzia Papadat Bengescu au modernizat proza română. Dar dintre toți făuritorii de limbă, poeții sunt cei mai laborioși, mai conștienți, mai intuitivi creatori care o slujesc pe Alteța Sa, Regina noastră, Limba tuturor românilor. De la George Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga și Tudor Arghezi și până la Nichita Stănescu, Ana Blandiana  și Marin Sorescu, trecând prin plămada baladescă a elegiilor lui Radu Stanca, limba română s-a primenit mereu, într-un exercițiu binecuvântat. De ce un asemenea epitet? Pentru că fără limbă nu am avea identitate. Poeții au înțeles cel mai exact acest adevăr. Ei pot face reforme, pot revoluționa limba. Mihai Eminescu vedea în limbă „izvorul mai curat ca lamura” al creației populare. Tot el apostrofa cu amărăciune și revoltă pe stricătorii de limbă când în satira din Scrisoarea III rostea un adevărat cap de acuzare în cuvintele: „Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni, de obicei/ Ca să nu se-arate-odată ce sunteți – niște mișei!”Așadar, limba poate fi batjocorită, stricată, mutilată, parcurgând drumul „de la paradis la infern”. Limba română în secole de ocupație otomană, cea latinizată din teoretizările ardelenilor, mai recent limbajul de lemn al comunismului, denunțat de Virgil Ierunca în Antologia rușinii ca „o crimă împotriva culturii și spiritualității românești” sunt doar câteva exemple edificatoare.  Uneori Limba se încorsetează, strunindu-și gramatica. Alteori devine permisivă ca în epoca globalizării, când ea primește năvala anglicismelor, ce întrece orice alt val anterior, datorită tehnicii celei mai avansate de propagare.

1571

Limba română este răspândită astăzi cât lumea, iar comunicarea cu țara se face mai ușor ca oricând. Mass-media contribuie la uniformizare și fundamentare, dar nu poate șterge particularitățile regionale ale vorbitorilor ei. Consider că nu există un mod mai simplu și mai eficient de a-ți menține identitatea națională, trăind oriunde în lume, decât vorbind cu ai tăi limba română, care să fie nelipsită în familie și în comunitate. Mircea Eliade afirma că a citi pe Eminescu când ești emigrant, înseamnă să simți că te-ai întors acasă. Nu este deloc întâmplătoare mărturisirea scriitorului-savant de la Chicago că singura limbă în care visa și spunea te iubesc era limba română. Poeții îi simt materialitatea atunci când afirmă în termeni superlativi că limba este „patria mea” ( N.Stănescu), e „sângele meu” (Nina Cassian), e „o comoară”, e „foc ce arde”, este „limbă sfântă” (Alexei Mateevici) care merită preacinstirea noastră. Da, oricât de departe am fi de țară, să ne cinstim marii poeți, să ne înțelegem  adevărata istorie. Cum? Citind românește. Astfel o slăvim pe Ea, pe Alteța Sa Regală, Limba Română.

 

II. ZIUA LIMBII ROMÂNE LA MONTREAL

 

Sincronizată cu manifestările din România și de la Chișinău din 31 august 2013, Ziua Limbii Române de la Montréal, metropolă canadiană în care viețuiesc peste 50.000 de români și vreo 7000 de basarabeni, deciși să spulbere în plan cultural granița Prutului, a fost susținută de Institutul Cultural Român din New York. Ea a fost rodul colaborării Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec cu Asociația Culturală Română și cu Comunitatea Moldovenilor din Québec. Neașteptat de numeroase mi s-au părut asociațiile scriitoricești ale românilor din Québec dacă plecăm de la preludiul manifestării făcut de Clubul epigramiștilor „Păstorel Teodoreanu”, condus de I. Anton Datcu. Scriitorul m-a invitat în seara precedentă datei oficiale, să marcăm în premieră evenimentul. Un adevărat talent epigramistic între membrii clubului, d-l Mike Farkas, a fost premiat. Imposibil de onorat a fost, în schimb, invitația președintelui Asociației Canadiene a Scriitorilor Români Alex Cetățeanu, care a organizat concomitent un moment festiv în Piața României din Montréal, unde aveam să ajung abia la ceas de seară ca să salutăm statuia lui Mihai Eminescu.

 

La Côte-des-Neiges 6767 organizarea Zilei Limbii Române s-a făcut cu real profesionalism, căci Ala Mîndîcanu, președinta Comunității Moldovenilor din Québec, a realizat din timp afișe trimise pretutindeni, a invitat autoritățile Primăriei orașului. Erau prezenți reporteri de la câteva posturi de Televiziune care nu s-au dezlipit de la bun început până la final de sărbătoare de sala frumos aranjată. Câteva fetițe purtau chiar costume naționale. Așadar, când am intrat în Sala Mare a Centrului Sociocomunitar din 6767 Côte-des-Neiges răsunau melodii care au însoțit lupta de eliberare naţională din Basarabia: Suveranitate, Libertate, Răsai, Limba noastră cea română, compuse pe versuri de Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Ion Vatamanu, în interpretarea lui Ion şi Doina Aldea-Teodorovici etc. Evenimentul s-a deschis prin intonarea de către cei peste 250 de participanţi a Imnului de Stat al României, Deşteaptă-te, Române, şi a celui al Republicii Moldova, Limba noastră. Dintre oaspeţii de onoare menționez pe Mugurel Stănescu, consul al României la Montréal, reprezentanți ai Ambasadei Republicii Moldova în Canada, pe actorul Constantin Chiriac, directorul Teatrului Naţional “Radu Stanca” din Sibiu, sosit la Montréal graţie sprijinului Institutului Cultural Român din New-York. Erau prezente volubila Mary Deros, membră a executivului municipal, responsabilă cu comunităţile culturale la primăria Montréal, distinsa Helen Fotopulos, consilier la primăria Côte-des-Neiges, scriitorii Anca Sîrghie din Sibiu, montrealezii Dan Ghiţescu, Adrian Erbiceanu, Ionela Manolescu, Eugen Enea Caraghiaur, Livia Nemţeanu, Miruna şi Vicky Tarcău, Ortansa Tudor, Ileana Anghel-Meşter, precum şi lideri ai unor asociaţii româneşti: Dumitru Răchitan, preşedintele Asociaţiei Culturale Române din Hamilton, însoţit de o întreagă echipă, dr. Paul Dăncescu, preşedintele Asociaţiei Culturale Române, Petru Cotnăreanu, preşedintele Asociaţiei Române din Canada, Livia Nemţeanu, preşedinta Cenaclului „Mihai Eminescu”, Alina Nichita, preşedinta Academiei Educative pentru Copiii Români, Ioan Opruţ, preşedintele Şcolii Sportive Jotaikido. De la Mary Deros am aflat -și nu mi-a scăpat expresia ei de satisfacție- că în Montreal conviețuiesc 200 comunități naționale și că activitatea culturală a românilor este într-o semnificativă creștere.

 

Cuvântul rostit de Ala Mîndîcanu, preşedinta asociaţiei Comunitatea Moldovenilor din Québec, membră activă a Mişcării de eliberare naţională din Basarabia în perioada 1988-1991, coordonatoare a Asociaţiei Culturale Române, a avut rol explicativ pentru înțelegerea semnificației profunde a evenimentului, amintind asistenţei despre circumstanţele în care a fost luată istorica decizie a legislativului moldovenesc prin care a fost legiferată revenirea la scrierea cu grafie latină la 31 august 1989, dată la care în Basarabia se sărbătoreşte anual Ziua Limbii Române. Vorbitoarea a menţionat şi Legea nr. 53 din 14 martie 2013, prin care Parlamentul României a instituit ziua de 31 august ca Ziua Limbii Române. Lupta românilor de bună credință de peste Prut trebuie dusă pentru recunoașterea adevărului că nu există o limbă moldovenească, susținută și în prezent în Constituția țării. Fără îndoială că la Montréal românii au șters pentru o zi granițele trasate pe linia Prutului, restabilind prin cultură unitatea  neamului. Consider că rolul diasporei nu mai trebuie să fie subestimat pe viitor.

 

Preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limba Română din Québec, poetul Adrian Erbiceanu, însoţit de scriitoarea Daniela Maxim, a prezentat într-o lectură comparativă poemul său în versuri Tinereţe fără bătrâneţe, o interesantă stilizare a basmului lui Petre Ispirescu cu acelaşi nume. Ca „invitat special”, actorul Constantin Chiriac a susținut un inspirat recital Creangă-Eminescu. Dialog. Intervenind în fluxul programului, d-na Mary Deros a felicitat asistenţa cu ocazia sărbătorii şi a menţionat importanţa păstrării tradiţiilor culturale şi lingvistice în comunitatea românească din Montréal ca parte integrantă a comunităţii multiculturale montrealeze. Marius Fincă, membru al consiliului Asociaţiei Culturale Române, a susţinut o curajoasă ipoteză privind rădăcinile limbii române, idiom care ar fi mama limbilor indo-europene.

 

Cei doi membri ai Uniunii Scriitorilor din România în calitatea lor de „invitați de onoare”, anume regizorul romancier Dan Ghiţescu, primit cu acest prilej festiv în Asociaţia Scriitorilor de Limba Română din Québec, și Anca Sîrghie, reprezentând mediul universitar din Sibiu, autoare şi editoare de carte, au felicitat comunitatea românească şi au subliniat importanţa limbii naționale pentru copiii români din diaspora. Formaţia Trio, alcătuită din naistul Vitalie Reuţchi, violonistul Serghei Trofanov şi pianista Olga Trofanov, au încântat publicul, interpretând cu virtuozitate fragmente din Rapsodia Română de George Enescu şi alte piese consacrate. Helen Fotopulos, ales local din sectorul Côte-des-Neiges, a apreciat activitatea asociaţiilor româneşti ACR şi CMQ şi a felicitat asistenţa cu prilejul sărbătorii. Mai mulţi lideri de asociaţii nonguvernamentale și invitații la eveniment au primit diplome de excelență pentru activitatea de promovare a valorilor culturale şi spirituale româneşti în Canada.

 

Echipa de televiziune K2 TVRo Montréal, reprezentată de Nicolai Lavric, Mike Farkaş şi Bianca Lavric, au filmat şi au transmis în direct întreaga sărbătoare. Evenimentul a avut inspirate prelungiri, care au asigurat Zilei Limbii Române o complexitate caleidoscopică. Astfel, în ziua de 1 septembrie 2013 la Biserica Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul a avut loc un recital de poezie religioasă Metanie ţie, părinte! prezentat de actorul Constantin Chiriac. Preotul Ioan Cotrigăşanu i-a mulţumit din inimă oaspetelui pentru acest minunat eveniment, unic în istoria bisericii. În după-amiaza aceleiaşi zile la Centrul Sociocomunitar s-a desfăşurat o întâlnire informală între membrii comunităţii şi oaspeţii sărbătorii Ziua Limbii Române. Constantin Chiriac, Anca Sîrghie și Dan Ghiţescu au răspuns la întrebările asistenţei, au povestit despre realităţile din România, au relatat despre creaţia lor recentă. Evenimentul a avut ca moderator pe Ala Mîndîcanu, mereu caldă ca simțire, orientată și înțeleaptă în rolul ei de gazdă. A fost o discuţie interesantă despre teatrul sibian, cu festivalul său internațional, și Radu Stanca, ctitor și slujitor de geniu al instituției, despre limba română, care se cuvine promovată în lume ca purtătoare a unor valori inestimabile.

 

 

Horațiu Mălăele – Metaforă – Gheorghe DINICĂ

Posted by Gabriela Petcu On September - 8 - 2013

gheorghe dinicaCreator hăruit, născut din combinaţia sângelui cu apa tare, aşa încât iarna să nu-l îngheţe, iar vara să nu-l moleşească, Gigi Dinică a fost o vieţuitoare pământeană smulsă din stânca Spiritului. Era o binecuvântare să-ţi vorbească ,  o binefacere să te înjure.
Aidoma spărgătoarelor de gheaţă, trecerea unui asemenea om , este titanică, lasă urme, face impresie, intră în legendă.

Gigi Dinică a plecat un timp  pentru ca noi, rămaşii, să-l putem vedea mai bine.

 

Horațiu Mălăele

Actor, regizor, caricaturist, scriitor

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda ”Scrisoare pastorală”

Posted by Gabriela Petcu On September - 8 - 2013

Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi

Anul XI(2013), nr. 260 (16 – 31 August)

STANCIULESCU-BARDA-wb

 

Dragii mei enoriași!

             

Între David și Irod(IV). Cu câteva zile în urmă, la 29 august, am comemorat, cu post şi cu rugăciune, Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. În cele ce urmează mă voi referi la câteva dintre semnificaţiile acestui moment al decapitări lui Ioan, cu referire la propria noastră existenţă.

Atât Ioan, cât şi Irodiada, mi se par mai contemporani vremii noastre decât oricând. Îi întâlnim în noi înşine şi în toate domeniile de activitate. Puţină atenţie şi-i identificăm cu uşurinţă. Semnalmentele lor sunt prea distincte, ca să rămână în anonimat.

Pentru mulţi dintre noi propria viaţă ni se aseamănă cu o curte împărătească plină de zgomote, de strigăte, de lovituri, de muzică şi de hărmălae. Acolo se ţes intrigi şi fapte de ruşine, setea de avuţie şi de măriri e deosebit de puternică. Patima, această Irodiadă a vieţii noastre, ne perverteşte sufletul, rosturile şi idealurile. Sufletul nu ne mai este regele cinstit şi pur de altădată, ci un Irod desfrânat şi păcătos, concubinul Irodiadei. Din când în când străbate până la Irod strigătul cugetului umilit, acest Ioan al fiecăruia dintre noi. Cugetul sau conştiinţa încearcă să tragă semnalul de alarmă, să-i strige lui Irod şi tuturor celor din jurul lui: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!” Cugetul se revoltă întru puritatea lui şi arată cu degetul, de câte ori are prilejul, ce e rău la curtea stăpânului său, regele. Ioan devine un fel de opoziţie curată şi pură, sinceră şi devotată, care-şi propovăduişte crezul său la ceasuri de taină. Cine l-ar iubi pe Ioan? Irodiada îl urăşte de moarte, pe Irod îl deranjează avertismentele lui Ioan. Pentru amândoi mai bine de n-ar exista Ioan. Uşor-uşor, Irod şi Irodiada uneltesc uciderea lui Ioan. Capul lui trebuie să cadă! Şi, de cele mai multe ori, cade!

Câţi prooroci ca Ioan nu sunt şi în lume? Aici, acum, departe şi întotdeauna. Fie că sunt vizionari, fie că sunt oameni simpli şi de bună credinţă, ei au curajul să strige în auzul tuturor că vremea e scurtă şi ceasul judecăţii se aproprie pentru fiecare în parte şi pentru toţi deopotrivă. El singur are curajul să arate cu degetul nedreptăţile şi josniciile, într-un cuvânt, răul în toate formele sale. Îl ascultă, îl iubesc şi-l înconjoară cei cinstiţi şi nevoiaşi, cei nedreptăţiţi şi cei ce nu şi-au pierdut speranţa. Irodiada nu are linişte până când nu cade capul lui Ioan. Ea tronează alături de Irod, de Putere. Irod îi aude şi-i ascultă şoaptele, minciunile şi linguşelile, dar nu-i ascultă lui Ioan strigătele disperate, care vin din afara palatului, din stradă ori din temniţă. Ioan plânge ori scrâşneşte lângă fiecare nedreptăţit, umilit, batjocorit, flămând şi gol; Irodiada e fericită la palat. Regele o ascultă şi o iubeşte, nu-i vede perversitatea, corupţia, viclenia şi nedreptatea. Regele e orb şi surd, orbit şi surzit de Irodiada, consilierul său cel mai apropiat. Doar Ioan dacă n-ar exista, Irodiada şi Irod ar fi, într-adevăr, fericiţi şi nimeni şi nimic nu i-ar mai deranja. Străji puternice le-ar apăra palatul de mulţimea revoltată şi nedreptăţită, uşile capitonate le-ar feri urechile de gemete, de strigăte şi blesteme. Ei aruncă pe Ioan în temniţă, ca să nu mai scrie în ziare, să nu mai vorbească la radio, le televiziune şi-n mulţime. Îl cenzurează şi-l torturează. Dar el nu tace şi-şi urmează crezul conştiincios. Dar şi destinul!

Capul lui Ioan cade, dar idealul lui niciodată. Idealul lui Ioan rămâne port-drapelul dintotdeauna al celor nedreptăţiţi împotriva dictatorilor, puternicilor fără scrupule, răilor şi vicioşilor, corupţilor şi perverşilor.

Ascultaţi glasul lui Ioan cât mai este vreme şi, într-o lume debusolată, obosită, rătăcită şi secularizată, urmaţi-i cu încredere îndemnul: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!

*

              Sfaturi părintești. Din cartea Cărarea Împărăției a Părintelui Arsenie Boca mai citim:

         ,,SOARELE SMERENIEI. David, deşi a trecut cu bine printr-atâtea încercări şi cenzuri, totuşi, numai om fiind, nu ne-a putut arăta ceva desăvârşit; cu toate acestea, dacă noi ne-am purta ca David în vremea ispăşirii păcatelor, am fi destul de sporiţi în calea mântuirii. David era o icoană de mai înainte a lui Iisus, ce avea să vie. Dar numai Cel fără de păcat poate să ne arate şi să ne dea ceva desăvârşit şi în ispăşire. Adică ascultarea Lui şi ispăşirea Lui să împlinească ceea ce lipseşte din ascultarea şi din ispăşirea noastră a păcătoşilor. Învăţătura desăvârşită o avem de la: ,,Cel ce, fiind în chipul lui Dumnezeu, n-a ţinut ca la o pradă la egalitatea Sa cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine, a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare dovedindu-se ca un om; S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte – şi încă moarte de cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui numele care este mai presus de orice nume, ca, întru numele lui Iisus, tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt.”(Filip., VI, 10).

              Răbdarea răului sau umilinţa, în credinţa lui Dumnezeu, este cea mai uriaşă putere asupra răului în lumea aceasta. Chip de umilinţă desăvârşită ne-a dat Mântuitorul pe cruce: El, Fiul şi slava Tatălui, Dumnezeu adevărat, nu S-a împotrivit, ci a primit să treacă prin cea mai de pe urmă umilire cu putinţă pe pământ, căci ştia ce putere are umilinţa. Răbdând bătăi, scuipări în obraz, cunună de spini, piroanele şi spânzurarea pe cruce, iar peste suflet hulirea celor fărădelege, toate acestea încă nu erau crucea cea mai grea; pe aceasta o avea la spate. Crucea cea mai grea, pe care era răstignit cu faţa, era neasemănata durere a milei Sale faţă de oameni.

              Oamenii aceştia, care boleau de răi ce erau şi care nu pricepeau nimic din dumnezeirea Mântuitorului, reprezintă acea coaliţie a veninului sufletesc contra Mântuitorului. Aceşti contemporani otrăviţi de răutate reprezintă culmea invidiei omeneşti contra sublimului. Căci de ce a fost invidiat Mântuitorul? Din cauza minunilor Sale printre cei sărmani şi oropsiţi, cei dintâi chemaţi la mântuire. ,,Flămânzii erau hrăniţi, hrănitorul duşmănit; morţii erau înviaţi, invidioşii mureau de ciudă; demonii erau alungaţi, iar Celui ce le poruncea îi întindeau curse; leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblau, surzii auzeau, orbii vedeau, iar Binefăcătorul era prigonit. În cele din urmă au osândit la moarte pe Dătătorul Vieţii, au bătut cu biciul pe Izbăvitorul oamenilor şi au judecat la moarte pe Judecătorul lumii”.  Şi pentru aceştia S-a rugat Tatălui de iertare. Iubirea aceasta de oameni, aşa cum sunt, şi care n-a avut niciodată vreo umbră de cădere, I-a pricinuit o cruce neasemănat mai grea, pe care-o poartă şi de care se ţintuieşte Mântuitorul cu fiecare din răutăţile noastre până la sfârşitul lumii. Şi noi suntem printre iudeii care-L pironesc pe cruce – fiecare în veacul nostru – pentru că Iisus e în toate veacurile. Dar Iisus a fost în toate acestea ascultător desăvârşit Tatălui; cu smerenia Sa a biruit atât pe pământ cât şi în iad. Căci prin taina crucii, rupând pântecele iadului care înghiţise neamul omenesc cu neascultarea, a înviat dintr – însul pe Adam şi pe toţi drepţii şi de atunci este mântuire. Prin urmare, mântuirea e roada ascultării până la umilinţă a Mântuitorului. Iisus S-a dat pe Sine umilirii celei mai de pe urmă, numai să ne câştige pentru mântuirea cu care a venit. De aceea El e Pomul vieţii din Rai, iar întoarcerea în Rai, sau mântuirea, e roadă acestui Pom, care dă viaţă veşnică celui ce va mânca dintr-însul. Pomul îl ştim, roada Lui ne este dată, – dar dacă n-o mâncăm, nu ne mântuim.

              Ar trebui să urmăm Mântuitorului toată calea Sa pământească, măcar tot aşa de grăbiți, pe cât ne zoreşte foamea şi setea după cele pieritoare. Desăvârşirea Mântuitorului în ascultare şi în lepădarea de Sine, pentru iubirea de oameni, a ridicat între creştini şirul fără număr de cuvioşi şi buni biruitori mucenici, care, pentru dragostea Lui, erau fericiţi să sufere şi ei chinuri înfricoşate de la necredincioşii vremilor lor. Şi precum odinioară David a omorât pe Goliat şi leul, aşa şi creştinii biruiau leul nevăzut, căci dragostea până la moarte de Cel ce ne-a învăţat cărarea şi ne-a dat ca nebiruită armă lepădarea noastră pe cruce, aceeaşi i-a făcut şi pe ei mai tari ca iadul, care în zadar vărsa peste ei văpaie de ură, le îndesa cununi de spini pe cap, le bătea cuie înroşite în picioare, sau îi ardea în cuptoare de vii. De dragostea lui Hristos nu-i mai putea despărţi nimic, nici frica de moarte, nici dragostea de viaţă. Aceştia, sfinţii, s-au arătat mai presus, nu numai de plăcere şi durere, ci au covârşit
şi moartea şi viaţa. În ei se întâmpla şi moartea şi învierea Domnului. Tinerii din Babilon sunt numai o începătură timidă, dar şi acolo dragostea lor de Dumnezeu stinsese văpaia cuptorului, urgia focului fugind de la faţa lui Dumnezeu, care în rouă o prefăcuse şi mântuia pe sfinţi.

              Trebuie trecute vămile, ruşinând încă de aici, de pe pământ, pe vameşii văzduhului, ca la mutarea noastră dincolo, cunoscând ei focul dumnezeiesc ce a ars lucrurile lor din noi, să nu ne poată opri cu vreo datorie neplătită din vremea de acum, vreme rânduită încercărilor. Că aşa zic Părinţii, că vremea de acum spre pocăinţă ne e dată. Şi nu le trebuie protivnicilor pustiire mai mare în lucrăturile lor, decât răbdarea cu dragoste a necazurilor, căci ea arde datoriile noastre şi toată strădania lor.

              Nouă, neputincioşilor, deşi cugetăm ale lumii şi umblăm în calea păcatelor, încă nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini pe frunte şi nu ne-a bătut piroanele în tălpi. Zic însă: cine vrea să urmeze pe Domnul şi să se asemene cu El, în cruce să se asemene, şi, cât poate să cuprindă firea omenească, asemenea cu El va fi.”

*

                  Simplitatea milosteniei.  O povestioară simplă ne arată cât de ușor este să faci milostenie: ,,Un credincios mai nevoiaş îl întrebă pe preotul lui, zicându-i: ,,-Părinte, cum poţi face milostenie când nu ai ce da?”   Preotul răspunse: ,, – Să luăm ca pildă pe Ioana cea din capul satului cu bărbatul ei şi cu cei trei copii. Ei sunt mai nevoiaşi ca dumneata, dar pentru că Ioana este o bună creştină, găseşte mereu prilej să facă milostenie. Să-ţi dau nişte exemple:   Ieri dimineaţă, Ioana, văzând o bătrână cu o greutate cam mare de lemne în spinare, i le-a luat şi le-a cărat până a trecut dealul;    tot ieri, vecina ei trebuia să plece la doctor, dar nu avea cu cine să lase copilul. Ioana s-a oferit, a luat copilul la ea şi l-a îngrijit împreună cu copiii ei; o femeie bătrână, din vecini, a primit o scrisoare de la fiul ei din armată şi, cum nu ştia să citească, Ioana i-a citit-o cu răbdare şi dragoste, încât bătrâna nu mai putea de bucurie, că băiatul ei este sănătos şi apreciat de superiorii lui; după vreo două ceasuri, în faţa porţii ei doi tineri se certau dintr-o nimica toată, iar Ioana nu s-a lăsat până nu i-a împăcat, spunându-le că sunt creştini şi dacă nu sunt împăcaţi, supără pe Dumnezeu…!

Iată, iubite frate, câte milostenii poate face un om nevoiaş, dar numai să fii credincios şi milostiv! Aşa face un adevărat creştin.

Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, ne spune şi ne asigură că sunt fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui, cu alte cuvinte, se vor mântui.

*

              Frica de păcat.    Împăratul Constantinopolului, Arcadie, se înfuriase cumplit de tare pe Sfântul Ioan Gură de Aur. ,,- Aş vrea să mă răzbun foarte tare pe acest episcop!” le-a spus într-o zi curtenilor săi.

Atunci, patru sau cinci dintre aceia au fost de acord cu el. Primul a zis: ,,- Trimiteţi-l în exil îndepărtat, ca să nu-l mai vedem niciodată!” Al doilea a adăugat: ,,- Luaţi-i toate bunurile!” Al treilea a spus: ,,- Legaţi-l în lanţuri şi aruncaţi-l în temniţă! Al patrulea a fost de altă părere: ,, – Mai bine ucideţi-l, pentru a scăpa pentru totdeauna de grija lui!”  Însă al cincilea, care era cel mai isteţ dintre toţi, iată ce părere a avut:   ,,- Vă înşelaţi toţi! Prin nici unul din aceste mijloace nu e posibil să vă răzbunaţi pe episcopul Ioan. Dacă-l veţi trimite în exil, întreg pământul este patria lui! Dacă-i luaţi averea, nu de la el o veţi lua, ci de la săracii pe care-i miluieşte în fiecare zi! Dacă-l aruncăm în temniţă, va săruta lanţurile cu care-l vom lega și se va socoti pe sine fericit. Iar dacă-l osândiţi la moarte, o va primi cu bucurie, căci prin aceasta îi vom deschide porţile cerului!”   Şi a adăugat adresându-se împăratului:   ,,- Maiestate, vreţi să vă răzbunaţi pe el? Găsiţi un mijloc prin care să-l amăgiţi să păcătuiască. Îl cunosc foarte bine. Acestui om nu îi e frică de nimic în lumea aceasta, decât de păcat!”   Cât de fericiţi am fi, dacă s-ar spune şi despre noi că: ,,acestor oameni nu le e frică de nimic, decât de păcat!”

*

              File de jurnal: ,,5 aug. 1981: (…) Domnul Mite Măneanu de la Arhivele Statului mi-a relatat că a avut probleme cu materialele mele din volumul Mehedinți –  Cultură și Civilizație”. Domnul Virgil Tătaru, omul care trebuia să-și pună semnătura, s-a cramponat de faptul că au dat materiale atâția ,,popi”. Eram eu, Părintele Dumitru Bălașa, Părintele Ioan Sfetcu, Părintele Gheorghe Dumitrescu-Bistrița, Părintele Gheorghe Ținică, care murise de câtva timp. ,,-Ce,  dom’le, zicea Virgil Tătaru, comitetul de partid n-are altă treabă decât să publice popii?” Și a scos un articol al Părintelui Ținică, făcut în colaborare cu Domnul Prof. Constantin Protopopescu de la Strehaia, cât și un articol al meu, Fond și formă în studiul istoric după concepția lui Nicolae Iorga. Mi-a lăsat, în schimb, materialul cu documentele Mânăstirii Strehaia și pe cel cu Dinamică și determinism social în gândirea lui Nicolae Bălcescu, unde, consider eu, este destulă teologie. Am convenit însă cu Domnul Măneanu să mi-l scoată pe cel cu mânăstirea, fiindcă din acela am mai publicat în revistele ,,Biserica Ortodoxă Română” și în ,,Revista Arhivelor” și să-l bage pe cel cu Iorga(…)”.

              20 aug. 1981: ,,(…) Pe piață produsele alimentare sunt foarte scumpe, iar altele lipsesc cu desăvârșire. De la 15 august s-au introdus în oraș cartele la zahăr și ulei. Se dau 2 kg de zahăr și 1 litru de ulei  de persoană pe lună. Cei de la țară iau acestea dacă achită cu produse agricole 60% din costul mărfii. Vai și-amar de cei cu regim! N-au ce mânca!” 

            27 aug. 1981. Ieri noapte am plecat, împreună cu unchiul meu, Ion Pârvănescu, la București, la Congresul de Istoria Științei. Eu eram înscris, iar dânsul nu. Eu eram ,,Stan”, iar dânsul ,,Bran”. Ne spuneam că mergem ca studenți la Oxford. Numai că n-am prea avut noroc. Nu ne-au dat bilete cu loc, așa încât a trebuit  să stăm în picioare, pe coridor. Trenul era arhiplin. A fost îngrozitor de călătorit în astfel de condiții. Când am ajuns în București, eram dărâmați. Am tras la căminul patriarhiei. Am găsit o cameră cu două locuri. Ne-am dus apoi la Facultatea de Drept. Acolo se făceau înscrierile pentru congres. Fiindcă eu eram înscris regulamentar și plătisem taxa, mi-au dat patru volume cu comunicările în diferite limbi de la congres, o servietă de piele foarte frumoasă și numeroase pliante cu tot felul de hărți și de ilustrate. Mi-au dat invitație și ecuson. Lui  Bran nu i-au dat nimic. Cei care se înscriau atunci, plăteau taxa, dar nu mai primeau volumele, mapa și celelalte și nici nu participau la deschiderea festivă de la Sala Palatului.

              L-am întâlnit pe Domnul Acad. Ștefan Pascu. Era foarte bine dispus. M-a întrebat de ce nu i-am mai dat telefon; dacă ar fi știut că vin la congres, îmi aducea lucrarea cu Iorga. A zis că mi-a citit-o și și-a făcut toate însemnările, ca să-mi alcătuiască referatul cerut de Editura ,,Scrisul Românesc” din Craiova. În jurul datei de 10 sept. să-i dau telefon, ca să stabilim când să mă duc să-mi iau lucrarea. A participat și Părintele Dumitru Bălașa la congres. Au fost mulți străini. Seara, m-am dus cu Bran al meu la Teatrul ,,Giulești” și am văzut piesa Opinia publică  de Paul Everac. Mi-a plăcut mult. Foarte realistă. A arătat cum se poate ridica și coborî un om și ce valoare are un telefon primit ,,de sus”. Am luat masa la restaurantul ,,Capitol”. La masa vecină era actorul Ion Besoiu și scriitorul Alexandru Balaci”(va urma”).

*

              Folclor din Mehedinți(XXIII). Vom reda mai jos alte câteva cântece de dragoste și dor, culese din satul Bârda, de la Mihăilescu Ana din Bârda(1919-2012), la data de 1 oct. 1973. Iată-le :

 


Mi-e căsuța sub pădure

 

,,Foaie verde  rug de mure,

Mi-e căsuța sub pădure.

Dimineața când mă scol,

Ies afară și mă spăl

Și privesc la sat cu dor,

Cum vin tații la feciori

Și mamele la nurori,

Dar la mine n-are cine,

Că  sunt singurel pe lume!

Tata e bătrân, nu poate,

Mama-i putredă pe-o parte,

Surori am, da-s măritate!

Am avut și eu un frate,

S-a dus prin străinătate

De șapte ani și jumătate,

Fără să-mi scrie vreo carte!

Și-am venit la ai opt ani,

Găsii casa grajd de cai

Și părinții putregai!

Oborul cu mărăcini,

Nu-i nevastă, nu-s copii!

Nevasta s-a măritat,

Copii s-a-nstrăinat,

C-o haină și-un băibărac

Rupt în cot și după cap!”

 

Rotunjico la obraz!

 

,,- Rotunjico la obraz,

Aseară unde-ai rămas?”

,,- Am rămas într-o grădină

Și m-a-nțepat o albină!”

,, – Rotunjico, să nu minți,

Că albina n-are dinți!

N-are dinți, n-are măsele,

La tine să facă semne!

Tu să-mi spui adevărat:

Mușcătura-i de soldat!

Fața ta-i matriculară,

Ca tunica militară!”

 

Mamă, opt copii să ai!

 

Mamă, opt copii să ai,

La stăpâni să nu îi dai!

Stăpânu-i ca câinele,

Curmă-i, Doamne, zilele!

De i-ai face apa-n bere,

Lui nu-i faci nici o plăcere!

De i-ai face apa-n vin,

Lui nu-i faci voia deplin!

Dar săracul tatăl meu,

De-i fac bine, de-i fac rău,

Tot zice ,,Copilul meu!”

Și mă pune pe genunche

Și mă sărută pe frunte!”

 

Mori, murgule, de necaz!

 

Mori, murgule, de necaz,

Că n-am la cin’ să te las!

Te-aș lăsa la tatăl meu,

Dar el este om bătrân,

Nu poate cosi la fân,

Tu, murgule, mori în drum!

Te-aș lăsa la mama mea,

Însă ea e vrăjitoare,

Ia desagii, pleacă-n vale,

Tu, murgule, mori de foame!

Te-aș lăsa la frate-meu,

Dară el e om bogat

Și s-a pus primar în sat,

Tu, murgule, mori legat!

Te-aș lăsa la sora mea,

Dar ea este fată mare,

Când vine vreo sărbătoare,

Se gătește ca o floare,

Tu, murgule, mori de foame!”


*

                 In memoriam: Doamna Mihaela-Maria Trocan. S-a stins în aceste zile, lăsând în urmă multă durere soțului, fiului, nurorii și nepoțeilor, rudelor și cunoscuților. Mulți dintre enoriașii noștri din Bârda o cunoșteau ca pe unul de-al lor, ba chiar unii din Malovăț povestesc că o știau bine. Venea în satul nostru în fiecare vară și nu numai, împreună cu soțul său, Domnul Gheorghe Trocan, fiu al satului Bârda. Știa să se adapteze împrejurărilor. Vorbea cu soacra, regretata Maria Trocan, ca o adevărată fiică; vorbea cu cumnatele ca o soră; vorbea cu sătenii ca o consăteancă. Știa să vorbească serios, știa să glumească, știa să se facă plăcută. Dacă erai mai școlit, știa să vorbească la nivelul tău, nici să te simți în inferioritate, nici să fie străină de subiect. Era un om cu școala lumii.  Fiică de intelectuali, l-a cunoscut pe Domnul Ing. Trocan în tinerețe. S-au plăcut, s-au căsătorit și au avut o căsnicie fericită aproape o jumătate de veac. A știut să ducă greul casei și al serviciului, a știut să aștepte până târziu în noapte venirea soțului de la Platforma Pipera, unde era director general, ori de la minister, unde era ministru, a știut să-l aștepte unori săptămâni de-a rândul, când era plecat în delegații în țară ori în străinătate! Cândva, Domnul Trocan îmi spunea că nu crede că mai este țară în care dumnealui să nu fi fost. Mă gândesc acum că toate aceste călătorii au însemnat absențe din viața de familie… Asta în timp ce copilul creștea, termina școala, devenea el însuși matur…

De câte ori familia Trocan venea în Bârda, nu uita să ajungă și la cimitir, ca să ducă o floare și o lumânare celor ce se odihneau acolo! L-am văzut pe Domnul Trocan oprind mașina, coborând, îmbrățișând și sărutând pe cel mai prăpădit om din sat, Toma lui Dan. Se bucura dânsul, se bucura Doamna de fiecare zi petrecută pe meleagurile noastre, de fiecare sătean întâlnit, de fiecare casă văzută, de fiecare deal sau vale. Au venit de mai multe ori la biserica din sat, iar când acoperișul bisericii a dat semne de oboseală, Familia Trocan din București a întins cu generozitate mână de ajutor. Era după 1990 și cei douăzeci de milioane lei, cât a costat tabla, nu erau puțini bani. Familia Trocan i-a donat cu bucurie, cu conștiința că fac ceva pentru satul natal. An de an nu au uitat să trimită ajutoare în bani sau obiecte pentru biserica din Bârda. La un moment dat, Domnul Trocan a spus că multe biserici din București au în altar fotografia dumnealui și a Doamnei Trocan, ca donatori și ctitori.

O boală nemiloasă a răpus-o pe Doamna Trocan, după o luptă înverșunată de mai mulți ani. Nu a fost medicament, pe care să nu-l folosească, nu a fost regim pe care să nu-l țină. A avut o voință ieșită din comun și o dragoste de viață cum rar poți întâlni. A luptat pentru fiecare clipă, pentru fiecare fărâmă de viață, sperând că, poate – poate, va reuși să iasă învingătoare. Nu a fost așa! A părăsit pe toți și pe toate, tocmai când era mai frumos să trăiască, să se bucure de cei dragi, să împlinească planuri amânate!

Dumnezeu să te ierte, Doamnă Mihaela, pe cei rămași cu inima zdrobită de durere să-i întărească pentru a depăși acest prag, iar pe oamenii de știință să-i lumineze, ca să descopere medicamentul miraculos de care este atâta nevoie în lumea întreagă în lupta cu această cumplită boală a secolului nostru!

*

            Ajutoare și donații. În această perioadă am primit câteva ajutore și donații astfel: Domnul Luca Marcel din Tr. Severin, fiu al satului Bârda: 200 lei; Doamna Crăciun Adriana-Doinița din Mangalia(CT): 150 lei; Domnul Popescu Constantin-Iulian din Ghemme(Italia) și Domnul Zorilă Sandu din Tr. Severin, fii ai satului Malovăț, Doamna Munteanu Sanda din Bârlad(VS): câte 100 lei; Doamna Anca Gheorghescu din Oakeville(Canada): 90 lei; Doamna Prof. Univ. Dr. Zamfira Mihail din București: încă 60 lei; Domnul Bărbulescu Valeriu-Cristian din Tr. Severin,  Domnul Surugiu Gheorghe din Italia, fiu al satului Malovăț și Domnul Giura Nicolae din Bala(MH), Doamna Crăciunescu Valeria și Domnișoara Nisioi Mihaela, amândouă din Câmpulung-Moldovenesc(SV): câte 50 lei;

                 Domnul primar George Bazavan a achitat 200 lei pentru contribuția de cult; Doamna Băleanu Ioana din Malovăț a mai achitat 150 lei pentru contribuția de cult pe 2013, totalizând până în prezent 272 lei; Domnul Giura Răzvan Dragoș din Malovăț, a mai adăugat 50 lei la contribuția de cult, totalizând până în prezent 196 lei.  

*

              În luna august am donat pâine credincioșilor care au venit la biserică, astfel: 4 Aug.(Bârda): 126 pâini; 11 Aug.(Malovăț): 240 pâini; 15 Aug.(Malovăț): 210 pâini; 18 Aug.(Bârda): 120 pâini; 25 Aug.(Malovăț): 240 pâini. Așadar, în luna august s-au donat 936 pâini. Copiilor li s-au dăruit și ciocolate.

*

              Publicații. În această perioadă, preotul Dvs. a reușit să mai publice sau a descoperit unele materiale publicate mai demult, astfel: Generația lui ,,Huoo!, în ,,Națiunea”, București, 2013, 11 iunie, ediție on-line(http://www.ziarulnatiunea.ro); Cântece de jale din folclorul mehedințean,în ,,Națiunea”, București, 2013, 13 iunie, ediție on-line(http://www.ziarulnatiunea.ro); Alte cântece de jale din Județul Mehedinți, în ,,Națiunea”, București, 2013, 22 iunie, ediție on-line(http://www.ziarulnatiunea.ro); Sodoma și Gomora vremii noastre, în ,,Națiunea”, București, 2013, 24 iun., ediție on-line(http:// www.ziarulnatiunea.ro); ,,Colocășeniile” – rostire din folclorul mehedințean, în ,,Națiunea”, București, 2013, 7 iul., ediție on-line(http://www.ziarulnatiunea.ro); Vorbele vornicelului la nunta mehedințeană, în ,,Națiunea”, București, 2013, 25 iul., ediție on-line(http://www.ziarulnatiunea.ro); Între David și Irod, în ,,Națiunea”, București, 2013, 28 iul., ediție on-line(http://www.ziarulnatiunea.ro); Cântece de dragoste și dor din Mehedinți, în ,,Națiunea”, București, 2013, 8 aug., ediție on-line(http://www.ziarulnatiunea.ro); Oferta de carte – august, în ,,Națiunea”, București, 2013, 13 aug., ediție on-line(http:// www.ziarulnatiunea.ro);

*

              Zâmbete din…. 1984!   – Trăim epoca marilor prefaceri:  eu mă prefac, tu te prefaci, el se preface.

– De ce este societatea socialistă multilateral dezvoltată cea mai avansată formă de organizare socială? Pentru că a preluat creator tot ce fost mai semnificativ de-a lungul istoriei:   Din epoca de piatră – relaţiile; din comuna primitivă – organizarea; din sclavagism – retribuţia; din feudalism – inchiziţia; din capitalism – falimentul.

,,- Capitalismul este pe marginea prăpastiei!”  ,,- Ce face acolo?”  ,,- Se uită de sus la noi…!”

,,- Leul nu mai are valoare!” ,,-Ce-i de făcut?”  ,,- Îi dăm patru găuri!” ,,- Şi asta ar rezolva ceva?”  ,,- Nu, dar am putea să-l vindem ca nasture!”

– Pauzele lungi şi dese/ Cheia marilor succese!

– Din greşeală în greşeală/Spre victoria finală!

– În România nu se mai fabrică paturi. Nu mai avem nevoie. Duşmanul de clasă nu doarme, partidul veghează, iar clasa muncitoare lucrează necontenit.

– Propuneri de imn naţional: ,,Descurcă-te, române!”  ,,De-aş mai duce-o pân-la toamnă!”   ,,Pe-al nostru steag e scris … uimire!”

–  Ce este Securitatea? Inima partidului: bate, bate, bate…

– Bulă tocmai iese din sediul miliţiei judeţene şi, epuizat, se sprijină  de un pom. Un trecător se apropie de el, întrebând: ,,- Nu vă supăraţi, nu ştiţi unde se bate la maşină?” ,,-Nu ştiu, pe mine m-au bătut manual!”

*

              Bursă studii. În urma unui concurs care a avut loc la Universitatea ,,Lucian Blaga” din Sibiu, cântărețul parohiei noastre, Stănciulescu Cristian, a fost unul din cei patru câștigători ai unei burse de studii pentru un an la Tübingen(Germania), cu drept de prelungire încă trei ani. Bursa este acordată de statul german. Prea Sfințitul Episcop Nicodim a aprobat plecarea, astfel că, începând cu data de 1 octombrie, episcopia va numi la parohia noastră un alt cântăreț.  Să dea Dumnezeu să știe muzică bisericească și să fie un bun creștin!

Din părțile noastre a mai plecat cu ani în urmă un alt mehedințean cu bursă de studii în Tübingen și acolo și-a luat și doctoratul. Este vorba de Părintele Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu din Șiroca, fiul cel mic al regretatului Dumitru Delafag, cum era cunoscut în zonă. Părintele Nicolae Achimescu a ajuns apoi decanul Facultății de Teologie ,,Dumitru Stăniloae” din cadrul Universității ,,Al. I. Cuza” din Iași, iar actualmente este profesor de Istoria Religiilor la Facultatea de Teologie ,,Justinian Patriarhul” din București.

*

              Repartiții în învățământ. Preotul Dvs.  a fost repartizat să predea Religia la cele patru școli din comuna Malovăț pentru anul școlar 2013/2014.

*

              Botezuri. Nunți. Înmormântări.  În ziua de 18 Aug. Am oficiat Taina Sf. Botez pentru Bazavan Raisa-Antonia, fiica Domnului Bazavan Ionuț și a Doamnei Bazavan Ramona-Tudorița din Malovăț. Să le trăiască! În ziua de 17 Aug. am oficiat Taina Sf. Cununii pentru Domnul Băleanu Virgil – Valentin și Domnișoara Ștefu Elena, amândoi din Malovăț; în ziua de 25 Aug. pentru Domnul Giura Ionuț Dragoș din Malovăț și Domnișoara Măescu Andreea-Roxana din Florești(MH); în ziua de 31 Aug. pentru Domnul Diță Dumitru-Valentin din Vânju Mare și Domnișoara Brânzan Ionelia din Bâlvănești, cât și pentru Domnul Popescu Valentin și Domnișoara Tărăbâc Alecsandra din Malovăț. Dumnezeu să le ajute! În ziua de 22 Aug. am oficiat slujba înmormântării pentru Iordache Maria(82 ani) din Malovăț. Dumnezeu s-o ierte!

*

              Anunț. Cineva din parohie are sămânță de lucernă de vânzare. Este lucernă crescută în zonă, la a doua generație,  adaptată condițiilor pedoclimatice de la noi. Cine are nevoie să ia legătură cu preotul.

*

              Program. În cursul lunii septembrie, vom avea următorul program de slujbe: 1 Sept. (Bârda); 7 Sept.(Bârda- Malovăț); 8 Sept.(pomeniri dimineața la Bârda, slujbă la Malovăț); 14 Sept.(Malovăț – Bârda); 15 Sept.(Bârda); 21 Sept.(Malovăț-Bârda); 22 Sept.(Malovăț); 28 Sept.(Malovăț-Bârda); 29 Sept. (Bârda). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, la școală, acasă ori la telefon: 0724. 99. 80. 86. Mai poate fi contactat pe adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com.

                 Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

OANA SARBUAutor: Viorel Vintilă

 

Când spui Oana Sîrbu, spui Liceenii”, spui Dana, o fată frumoasă, cuminte şi cu note bune la şcoală. Modestă, simplă şi rafinată, Oana emană tinereţe şi frumuseţe prin toţi porii și nu se încadrează deloc în tiparele unei vedete “clasice” care, de regulă, exceleazăîn departamentul fițeși ifose. Deşi a trecut mai bine de un sfert de secol, Dana, pardon, Oana Sîrbu, emană aceeaşi frumuseţe şi sinceritate interioară precum celebrul personaj Dana, care făcea furori în rândul a milioane de liceeni şi care, în continuare, creează noi generaţii de fani. Oana Sîrbu, omul cu “dublă personalitate”, aceea de actor şi de cântăreţ, refuză să cedeze în faţa Zeului Chronos şi îşi păstrează aceeaşi alură de liceancă de acum mai bine de un sfert de veac. Un om minunat, o frumuseţe clasică, a la Audrey Hepburn, care jonglează, precum un prestidigitator iscusit, cariera muzicală, cu scena teatrului şi dragostea indivizibilă pentru cel mai important om din viaţa sa – fiul ei, Alex Stelian. Secretul elixirului tinereţii, precum şi alte noutăţi din viaţa Oanei le puteţi afla numai dacă veţi citi rândurile de mai jos...

 

Nu mi-am dorit să fiu actriţă, mi-am dorit să cânt”

 

Ce mai face Oana Sîrbu?

Mulţumesc de întrebare… Nu mă plictisesc! Cresc un băieţel minunat şi-mi face plăcere să-mi petrec aproape tot timpul liber cu el. În rest, totul a trecut pe plan secund. Totuşi, înregistrez melodii noi, am făcut chiar şi un album, în ultimii doi ani, care e cea mai frumoasă carte de vizită de până acum, a mea şi a compozitorului Virgil Popescu. Colaborăm de mult timp împreună şi acum cântăm într-o trupă muzică bună. În rest, timpul trece foarte repede, ne pregătim şi de vacanţă.

 

Nu pot să nu te întreb de celebrul film “Liceenii”, un film care, şi în ziua de azi, cucereștenoi fani în rândul tinerei generaţii…aşadar, cum ţi-a marcat cariera acest film şi cum ai ajuns să fii distribuită în rolul lui Dana?

Chiar, celebru! Îşi face fani şi acum, din difuzările pe TV. Este un film-fenomen. A fost plăcut şi iubit acum 27 de ani, şi continuă şi acum…pentru mine a fost o întîmplare colaborarea în acest film. Nu mi-am dorit să fiu actriţă, mi-am dorit să cânt. Am fost chemată la probe după ce evoluasem în emisiunea concurs “Steaua fără nume”. Cineva din echipă m-a chemat. Plăcuse foarte tare evoluţia mea în acest concurs… Am dat probe cu Ştefan, cuplul nostru a plăcut cel mai mult şi am fost aleşi în rolurile principale, dintre sute de copii! Sigur, de atunci a început nebunia! Turnee, spectacole în care evoluam alături de ei, sau în concertele mele de muzică uşoară, alături de alţi artişti. Scrisori, mii de scrisori pe care le-am strîns în cutii şi le mai păstrez şi acum. A fost frumoasă experienţa şi lucrul cu actorii profesionişti. Lumea şi acum mă mai identifică cu personajul Dana, fata cuminte şi bună la învăţătură care eram. Multe fete se tundeau ca mine, în film, iar unele mămici şi-au botezat copiii după prenumele meu. E o încîntare acum, după atîta timp, să văd că oamenii mai au nevoie de ACEA emoţie pe care le-a adus-o Liceenii!

 

Întotdeauna  va  exista o legatura <<ombilicală>> cu filmul <<Liceenii>>”

 

Ce mai ştii de foştii tăi colegi? Mai păstrezi legătura cu Cesonia Postelnicu, Mihai Constantin, Tudor Petruţ sau Ştefan Bănică Jr, foștiităi colegi liceeni? Care crezi că ar fi fost traiectoria ta artistică, dacă nu ai fi jucat în “Liceenii”?

oana sirbuCu Cesonia m-am întîlnit o dată sau de două ori, în tot acest timp. Ultima oară acum doi ani, cînd am făcut un pictorial cu “Liceenii” de acum. Pe Mihai îl văd destul de des, iar cu Ştefan am rămas prietenă. Ne vedem destul de des şi-i urmăresc evoluţiile şi spectacolele la care sunt invitată. Avem o legatură specială. Cred că  filmul “Liceenii” a adus un plus de popularitate personalităţii mele artistice, muzicale. Fără îndoială. Dar aş fi cântat oricum şi aş fi făcut ce am făcut dintotdeauna. Totuși, parcă nu pot vorbi despre viaţa mea şi atât. Întotdeauna  exista o legatura „ ombilicală”, aș putea spune,  cu filmul “ Liceenii”(râde).

 

Ai o “dublă personalitate”, cea de actriţă şi cea de cantăreaţă? Cum se împacă cele două şi care te reprezintă cel mai bine?

Eu cânt de mică. Imit soliştii, ascult multă muzică, am cîntat în cor, în operetă, în West side story, musicalluri şi spectacole de Circ, la Teatrul de revistă, în emisiuni radio-tv, în turnee în ţară şi străinătate, cînt pentru diverse comunităţi…îmi place să cânt. Jocul actoricesc a fost o întâmplare. Şi n-am jucat doar în seria cu Liceenii, ci şi în piese de teatru TV, sau în “Vulcanul Stins”, alături de Adrian Pintea, în “Grădina cu Trandafiri”, Cristian Sofron şi Coca Andronescu… Aş mai juca în filme, mi-ar fi drag. Am o multiplă personalitate în viaţa reală (râde).

 

Faci parte dintr-o generaţie, care, din păcate, este cam ignorată de către casele de discuri sau de către  posturile tv şi de radio…De ce? În opinia mea cred că există doarmuzică bună şi muzică proastă….

Este total ignorată, mai ales pe radiourile FM, acolo sunt bine făcute jocurile, se ştie că se lucrează mînă-n mînă cu casele de producţie care de asemenea ne ignoră. Estevorba de “un fel de mafie, cu subiect central banii, până la urmă. Jocurile le fac nişte puşti sau nişte oameni fără o minimă cultură sau pregătire muzicală, care vor câştiguri imediate din proiectele intermediate. Nu contează personalitatea ta artistică sau bagajul în materie denotorietate.

 

Personal am împliniri şi mici bucurii care mă fac fericită”

 

Care este cea mai mare satisfacţie profesională pe care ai avut-o? Dar  ceapersonală?

Am avut extrem de multe satisfacţii profesionale, nu le pot enumera! Dintre acelea care m-au mobilizat. Fiecare întîlnire cu publicul este  importantă. Personal am împliniri şi mici bucurii care mă fac fericită. Sunt un om mai dificil şi nu mă mulţumesc cu puţin, dar mă simt bine cu mine citind, călătorind sau jucîndu-mă pur şi simplu cu băieţelul meu. E o minune să-l văd cum creşte, cum se dezvoltă.

 

Cu ce te ocupi în prezent?  Este mai importanta muzica decât filmul, in cariera ta?

Repet cu trupa mea. Avem ceva colaborări reuşite, lucrez la o pagină de FB, încerc să mă promovez cum pot, evitând situaţiile compromiţătoare şi revistele mondene sau de scandal. Încerc să caut publicul meu. Mă întîlnesc cu oameni de la care aştept influenţe pozitive pentru  mine. Am o perioadă încărcată cu de toate. Dar îmi fac timp şi pentru mine. Cel mai important e să fiu echilibrată. Şi toate vin fără prea mari eforturi.

 

Mergi prin turnee în străinătate? Prin America când te vedem? Poate faci o haltă şi prin California, mai precis în LA şi te revezi cu Tudor Petruţ, colegul tău din Liceenii, care acum a ajuns un veritabil “Isoscel”, un Isoscel made in USA – profesor de matematică la un liceu din Los Angeles.

Nu există turnee în străinătate. Există nişte întâlniri cu românii de peste graniţă. Aceste întâlniri sunt organizate, mai mult sau mai puţin profesionist, de către oameni care vor să obţină ceva câştiguri de pe urma artiştilor. Iar artiştii se cară cu cd-uri la ei în bagaje, să mai facă un ban în plus pe acolo. Fără contracte de muncă. Greu. Cred că trebuie adus un plus de siguranţă şi de profesionalism şi aici. De multe ori artiştii nu se respectă şi cântă în locaţii jenante. În restaurante de doi lei, în biserici, în săli de şcoli. Interesante sunt întâlnirile cu românii din diaspora, care sunt organizate prin Ambasade sau Asociaţii culturale, pe bani cât de cât onorabili. Şi cu instalaţii de sunet profesionale. Acelea s-ar numi cât de cât turnee. Pe români i-aş vedea, însă, oricând, oriunde. Cu Tudor mi-ar face plăcere să mă întâlnesc, după atâţia ani… Nu l-am mai văzut de o groază de timp!

 

Ce  ai face acum, dacă ai avea 20 de ani? Tot film sau muzică?

Exact ce am făcut şi atunci când îi aveam. Sau poate altceva? Acum gândesc că aş fi făcut acelaşi lucru, dar pe alt continent. Atunci ar fi fost posibil… acum este mult mai greu.

 

Fac ceea ce-mi place, am cel mai frumos copil din lume…”

 

Esti o femeie fericită? Care crezi că sunt ingredientele necesare pentru a fi fericită?

Sînt fericită, împlinită şi, mai ales, o persoană foarte norocoasă…mi s-au întîmplat lucruri neînchipuite, fără măcar, să le visez prea mult! Fac ceea ce-mi place, am cel mai frumos copil din lume, sunt iubită, admirată, iubesc, îi am pe ai mei lîngă mine…ce aş mai putea sa-mi doresc? Cât despre  „Reţeta fericirii”, nu cred ca este o matrice care s-ar putea aplica tuturor… fiecare are o rețetă proprie…

 

Ai descoperit cumva elixirul tinereţii şi noi nu îl  ştim? Se pare că nisipul din clepsidra timpului tău curge foarte monoton…ai vreun secret?

Genele. Am o familie numeroasă şi longevivă. Ai mei sînt solidari unii cu alţii şi sunt frumoşi sufleteşte. Şi asta se vede şi pe faţă. Un suflet frumos se poate vedea si in plan fizic… Sunt o norocoasă! În rest, echilibru…dorm, mănînc sănătos, iubesc şi sunt iubită.

 

Planuri de viitor...

Îmi doresc să cânt. Să cânt nu numai in tara, dar şi prin alte ţări. Să am spectacole frumoase, să mă bucur de timp, de viaţă, să citesc cărţi multe şi interesante, şi să mă joc cu Alex Stelian.

 

Un mesaj pentru fanii tăi....

Vă mulţumesc că-mi sunteţi aproape de atâta timp! Descopăr şi acum mesaje minunate şi încerc, în masura timpului disponibil, să răspund tuturor! Mă bucur că suntem împreună şi aceia care mă iubesc, ştiu de ce mă iubesc!

 

VIOREL VINTILA..Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

 

 

 

TEODOR PÂCĂ, BOEMUL SINGAPOREAN

Posted by Gabriela Petcu On September - 6 - 2013

PACA-wbCostin TUCHILĂ

 

Pentru că nu mai găsise pe nimeni să-l găzduiască, putea fi văzut umblând prin Bucureşti cu un pat pliant în spinare. Era Teodor Pâcă, poet boem, combatant singaporean de bază, a cărui apariţie era primită cu vădită încântare. Singapore era denumirea neoficială a unui mic restaurant bucureştean din Piaţa Rosetti. Greu de ştiut care să fi fost motivul pentru care respectiva cârciumă primise un nume atât de exotic.

 

Din grupul larg de boemi „singaporeni” făceau parte Tudor George, zis şi Ahoe, după salutul pe care îl adresa, ca pe un imaginar strigăt de luptă, Leonid Dimov, Florin Pucă, Stan Palanca, Virgil Mazilescu, George Mărgărit, Dumitru Ţepeneag, George Astaloş, înconjuraţi de o sumedenie de aspiranţi, altfel oameni cu o bună pregătire intelectuală, care aleseseră – sau fuseseră aleşi, cine ştie – calea frondei, a refuzului de a se supune vreunei constrângeri. Trăiau, majoritatea, de azi pe mâine.

 

La Singapore reuniunile bahice se prelungeau până târziu în noapte, până spre dimineaţă. Locul devenise vestit, era un întreg spectacol verbal, parcă ieşit din timp într-o epocă rigidă, începând cu sfârşitul anilor ’50 şi până prin anii ’70. O oază de libertate, un loc de unde plonjai direct în oceanul fanteziei. Grupul părea imperturbabil, lansa anecdotă după anecdotă, nebunie după nebunie, se bucura sau se mânia, era un fel de stranie izolare într-o viaţă spirituală utopică, plină de proiecţii imaginare, pe care mizeria cotidiană nu o putea înfrânge.

 

Pâcă şi Pucă, un poet mai mult decât notabil şi un grafician excepţional, formau, la un moment dat, un cuplu inseparabil, rod al purei întâmplări. Sau, poate, se gândiseră că numele lor fiind atât de apropiate şi statura asemănătoare, ar da bine să fie văzuţi împreună.

 

Teodor Pâcă era ploieştean, se născuse în prima zi a anului 1928, provenea din familia unui ceferist, originar din Oltenia. Fusese un elev foarte serios, cu multă aplicaţie în studiul disciplinelor umaniste şi al limbilor clasice şi moderne; învăţase bine franceza şi italiana, apoi limba rusă la Institutul „Maxim Gorki”, unde se transferase, prin 1949, după vreo doi ani de Drept. Trecuse drept un tânăr „de perspectivă”, mai ales că lucrase ca stagiar la CFR, avea dosar bunicel, era înscris în Partidul Comunist. Cum însă avusese „inspiraţia” de a formula câteva păreri critice şi de a face observaţii „revizioniste” la adresa marxismului, mai exact la adresa a ceea ce se înţelegea atunci din doctrina respectivă, fusese exclus din partid şi exmatriculat înaintea susţinerii examenului de stat.

 

De atunci, nimic nu mai putuse fi reparat în ordinea vieţii materiale, pentru care Pâcă nu avea, de altfel, nici o chemare. Încercase fără noroc să-şi facă un rost, intrase la CFR ca impiegat, suplinise catedre de rusă şi română, lucrase ca sortator de piei într-o tăbăcărie, vopsitor, zugrav, electrician. Ajunsese şi pe la Medgidia, ca antrenor de box. Era un bărbat voinic, nu prea înalt, cu înfăţişare pitorească, rezistent şi, zice el într-un poem, plin de farmec: „Păi când intram eu la restaurant/ Muierile veneau ca la stupină/ La orice târfă se făcea lumină// Eram voinic deşi nu prea înalt/ Nici astăzi nu mă dau pe-o crâşmă-ntreagă/ Ca mine, când prin şnapsuri dau asalt/ Nu era altul la măsea să tragă…”

 

Afară de Pucă, ce-i drept, nu prea era altul la fel de pitoresc ca Pâcă, un rebel paşnic, care ochea cu îndemânare poanta şi găsea, tot cu îndemânare, locul cel mai potrivit pentru a o arunca. Vreme îndelungată, nu se cunoaşte să fi avut vreun domiciliu, dormea pe unde apuca, în caz fericit, prin ateliere de pictori. Mai degrabă, sub cerul liber, pe sub poduri, prin parcuri sau, iarăşi caz fericit, prin vreun colţ de cârciumă. Când îşi procurase patul pliant, avea motive de mândrie. Publica puţin şi bea mult, îşi recita poemele pe unde se întâmpla să ajungă, spre bucuria asistenţei care, lume rafinată, vedea în el un baladist de cea mai pură stirpe, eventual în tradiţia goliarzilor, poeţi medievali, rătăcitori, care scriau în latină.

 

Pâcă era mereu în căutare de mărunţiş, fără umilinţă ipocrită. Un confrate îmi povestea că, prin anii ’70, la casieria Uniunii Scriitorilor, care era într-un palat de pe Şoseaua Kiseleff, apărea ca din senin Pâcă. Saluta respectuos, îşi plimba în tăcere privirea, nu dădea semne de precipitare. Trecea pe la câte unul şi-i spunea la ureche, invariabil: „Dă-mi cinci lei”. Era dispus să aştepte şi nu reacţiona violent la refuz. Dacă observa o mică reacţie de contrarietate, cum că „Nu se cade, domnu’ Pâcă”, nu ceda uşor. Se apropia şi mai mult de urechea respectivului şi-i şoptea: „Sss… Il y a des mitocains qui comprennent…” Şi puteai să nu-i dai? Cu cinci lei îşi asigura şnapsul, era o nouă lovitură dată „mitocanilor” şi regimului, la care Pâcă nu medita defel.

 

Reuşise să tipărească un singur volum, Poezii (1970), cu desene ale „jumătăţii” sale, Florin Pucă. Scurtă despărţire, volumul îngrijit şi publicat de George Astaloş în anul 2000, care conţine integrala liricii lui Teodor Pâcă (mort la 16 iunie 1978, la Bucureşti), arată un poet profund, în gust clasicizant, un răzvrătit cu gesturi uneori manieriste, uşor preţios dar fermecător prin atitudinea fals „plebee”, altfel orgolioasă, şi prin iscusinţa prozodică: „Vă las în valea acestei scurte plângeri, –/ Orice sfârşit vesteşte-un început, –/ Mă duc eu primul – sunt mai priceput,/ Să pun din vreme şeile pe îngeri.// Zvântaţi cu zâmbet aripile plânse,/ V-aştept la grajdurile de smarald, –/ Nu vă grăbiţi, d-abia-i amiază şi cald/ Şi eu v-aştept şi chingile sunt strânse.// Când veţi veni-n amurg sub înserare/ Vom călări frumoşi prin elizeu,/ În cavalcadă, pân-la Dumnezeu,/ Descălecând la tronu-i, la picioare.”

 

Şi poate chiar aşa, cum rosteşte cu şoaptă şi zâmbet în aceste strofe din Scurtă despărţire, Teodor Pâcă a plecat el, primul, să zvânte aripile plânse.

 

Costin TUCHILĂ

Bucureşti

2008-2013

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors