Archive for the ‘Cultural’ Category

METAMORFOZĂ ȘI ANTROPOMORFIZARE

Posted by Gabriela Petcu On October - 11 - 2013

METAMORFOZA-SI-ANTROPOMORFIZARE-x2wbDan CARAGEA

 

Corpul uman nu se înscrie doar în stereotipiile culturale cunoscute, puse în circulaţie prin literatură şi artă, ci este, la drept vorbind „măsura tuturor lucrurilor”, referinţa noastră fundamentală, şi, dacă vreţi, cea dintâi şi cea de pe urmă justificare a artei.

 

Mitologia greacă abundă în descrieri sau exchibiţii, dar şi în transformări simbolice sau metamorfoze. Orânduită ca o fastuoasă curte monarhică, lumea zeilor este plină de intrigi şi jocuri de culise, de iubiri, gelozii, inceste şi adultere, crime şi răzbunări familiale, care satisfac propensiunea teatrală a grecilor şi pe care o regăsim în operele marilor lor dramaturgi şi, mai târziu, la Shakespeare. Pe de alta parte, incestul, gelozia şi tema castrării, evocate de Freud în descrierea sexualităţii infantile, îşi au originea în panteonul primordial, la care se vor adăuga complexele: cel al lui Oedip şi al Electrei, cu toată încărcătura lor dramatică. Dincolo de orice anecdotică, lumea stăpânită de Zeus înseamnă triumful cosmosului. Este, comparativ cu panteonul primordial, o lume nouă, a luminii, a ordinii şi dreptăţii.

 

Nudul a fost creaţia grecilor. Şi acesta a fost, cu precădere, nudul masculin. Să privim magnifică statuie din bronz a lui Zeus, găsită în mare, lângă capul Artemison (Zeus din Artemison, c. 450 î. Hr.), fără să putem ştii cu siguranţă dacă îl reprezintă pe Zeus sau pe Poseidon. Corpul, cu muşchii bine reprezentaţi, dă impresia elasticităţii şi nu a efortului. Trunchiul, cu picioarele îndepărtate, pe verticală, este compensat de orizontalitatea braţelor care aruncă fulgerul. Interesant este faptul că lungimea braţelor întinse excede înălţimea corpului. Este aidoma orizontului, a peisajului decis de armonia proporţiilor şi a ordinii macrocosmosului.

 

După spusele lui Homer, Afrodita este fiica lui Zeus, dar Hesiod arată că acesta s-a născut din spuma mării fecundate de sexul lui Uranus, tăiat de Cronos. Pentru greci şi pentru cultura europeană, aceasta este versiunea care s-a impus. Purtată de vânt, Afrodita ajunge în Cythera şi apoi în Cipru, numele fiindu-i adesea întregit de cognomenul Cyterea sau Cypris.

 

Cu rare excepţii anterioare, nudul feminin este o creaţie a epocii târzii, helenistice. Există o frumoasă statuie a Afroditei cu corpul drapat, de pe care apa ce se scurge este figurată cu măiestrie. Prin Venus din Milo (c. 130-100 î. Hr.), descoperită în 1820, se poate înţelege canonul helenistic al frumuseţii femeii, la care impresionează echilibrul posturii, robusteţea formelor şi splendoarea carnaţiei. Renaşterea înseamnă, între altele, descoperirea mitologiei şi a nudului uman. Cred că pictura lui Botticelli continuă să fie capul de serie al iconografiei venusiene. Un element simbolic ne atrage îndeosebi atenţia: marea scoică care o va purta pe Afrodita pe mare şi care este un marcat simbol feminin. Dacă Botticelli figurează o cochilie striată, cu pliuri naturale în evantai, şi pe care ibericii o numesc vieira, la Odilon Redon scoica capătă o figurare accentuat vaginală.

 

Am călătorit până la originile nudului pentru a putea reflecta mai bine asupra metamorfozelor corpului uman. Ovidiu, marele poet latin, va vedea în ele, aşa cum bine a observat Bernardin de Saint-Pierre, o suită mai degrabă de metempsihoze („Ses métamorphoses sont des métempsycoses : le corps d’une pie renferme l’ame d’une princesse.”). Dar ideea că un corp omenesc s-ar putea transforma într-un corp animal, vegetal sau mineral, sub puterea privirii sau a magiei, a făcut ca mulţi artişti să reprezinte corpul ascuns, pe care îl purtăm în noi, fie ca natură latentă a unui alte vieţi, trecute sau viitoare, fie ca expresie a transgresiunii frumosului şi atracţiei erotice. Frumosul devine astfel monstruos, atracţia devine repulsie, dar puterea de impresionare a spectatorului sporeşte odată cu revelarea esteticii erotice de sens contrar.

 

În multe împrejurări ale vieţii, privind atent o persoană, dintr-un anume unghi, avem impresia că aceasta seamănă cu o pisică, cu un câine sau un lup. Licantropia nu este doar un delir psihotic sau folcloristic, ea se regăseşte, adesea, în viziunile sau visele multor oameni normali, mai ales când aceşti sunt impresionaţi de anumite detalii din imaginea danturii sau a ochilor unei persoane.

 

Alunecăm deseori în fantastic, iar această glisare are totdeauna la bază detaliul monstruos: culoarea neobişnuită şi forma ciudată a ochilor, o anume căutătură a privirii, dezvelirea gingiilor şi a caninilor mai lungi şi ascuţiţi, lungimea exagerată a unghiilor semănând cu nişte gheare, paloarea pielii din care sângele s-a retras parcă ş.a.m.d. La fel de anamorfotic se dovedeşte a fi şi unghiul monstruos, acel unghi unic care transformă chipul, cu o minimă imaginaţie, în animal sau pasăre.

 

Corpul perfect al unei femei este comparat cu cel al unei feline. Pasul ei este de gazelă, iar gâtul de lebădă. În fine, detaliile anatomice, de la Cântarea Cântărilor şi până la lirica modernă, sunt metaforizate, adică metamorfozate. Acesta este repertoriul de imagini şi reprezentări simbolice care au invadat arta contemporană, mai ales fotografia digitală.

 

Este vorba nu doar de recuperări mitologice, de resimbolizări, ci, mai ales, de avansul unei estetico-erotici noi, în care urâtul şi repulsivul atrag în acelaşi fel cum se simte Frumoasa fascinată de Bestie, în celebrul basm. S-a spus că atracţia vine din iubire, numai că, după Freud, avem de-a face mai curând cu o iubire-ură, cu polii interschimbabili, aşa cum frumuseţea-monstruozitatea sunt denunţate de artişti ca reprezentaţii iluzorii.

 

Dimineaţa, când masca chipului s-a şters, frumoasa cu care am petrecut noaptea se dovedeşte o femeie banală, dacă nu chiar urâtă; delicioasa colegă de liceu, pe care o reîntâlnim după treizeci de ani, a devenit o femeie cu trăsături respingătoare; bărbatul de şaizeci de ani, cu corpul deformat, cu burta proeminentă şi pieile căzute nu mai poate deşteptă interesul tinerei de douăzeci de ani de care s-a îndrăgostit, decât dacă aceasta a rămas fascinată de statutul social şi material al acestuia, sau, mai rar, dacă este dominată de tendinţe gerontofile, pornite dintr-un complex patern nerezolvat.

 

În artele contemporane, nu doar fiinţele umane străbat regnurile până la împietrire, la transformarea lor în statui, aşa cum se întâmpla cu cel ce privea în ochii Gorgonei, ci şi pietrele sau plantele iau înfăţişări umane, se antropomorfizează, pentru că noua estetico-erotică este biunivocă şi, psihologiceşte, reversibilă. Din nou poezia este chemată în imaginar, pentru că substanţa ei se regăseşte în viziunile artiştilor contemporani. Fotografia digitală este expresia maximă a fascinaţiei acestor transformări.

 

Pietrele rotunjite pot părea sânii „de piatră” a unei adolescente, încreţirile nisipului pot sugera şolduri şi coapse, ramurile copacilor sunt braţe lungi, mlădioase, peştele se poate plimba pe uscat, iar şarpele este un falus viguros şi puternic care poate excita o femeie. Mai mult, viaţa poate fi amfibie, submearsă, sau efemeră, ca a lepidopterelor.

Credinţa în metempsihoză este anxiolitică şi neutralizează spaima căderii în bestiar. Poate de aceea, imaginaţia regizorilor contemporani, care pun în scenă spectacole fantastice ale corpului, este influenţată de viziuni orientale şi meridionale. Şi în acest punct ne întâlnim nu doar cu metamorfozele lui Vişnu, ci şi cu ritualuri din religiile africane sau ale societăţilor aşa zis primitive.

 

Pe lângă putinţa de a migra prin regnuri, artistul decide, în numele omului contemporan alienat, că propriul corp este iluzoriu şi nu-i mai aparţine. Corpul devine un element de recuzită, un manechin, un loc de experienţă a durerii şi plăcerii, ceea ce ar explica dezordonata sexualitate de astăzi care încă îi intrigă pe moralişti. Nu este vorba doar spectacole de sex, de orgii, dar şi de mutilări sau maltratări, motiv pentru care sado-masochismul pare a fi temelia psihico-comportamentală profundă a eroticii estetice contemporane.

 

Moartea, cu scenariile sale, nu mai este o graniţă de netrecut, un tărâm al angoasei, căci imaginea cadavrului din noi sau a scheletului costumat cu haine de piele este frecventă la artiştii contemporani. Baudrillard numea corpul un „osuar de semne”, ceea ce poate însemna că simbolistica corpului trebuie citită deopotrivă în două registre, al vieţii şi al morţii.

 

Estetica erotică actuală plasează, aşadar, în centrul ei, corpul uman, cu tot potenţialul sau metamorfic, înscris în Eros şi Thanatos deopotrivă, sediu al plăcerii şi durerii, al iubirii şi urii, al frumosului şi urâtului, al atracţiei şi repulsiei. Este un corp privat dar şi public, revelat şi ascuns, expus şi camuflat, spectacol şi dramă, reprezentaţie şi simbol, un corp a cărui figură oximoronică este înşelătoare precum frumuseţea mărului putred.

 

Dan CARAGEA

Bucureşti

 

Cărţile, frumoasele flori din orice anotimp

Posted by Gabriela Petcu On October - 11 - 2013

 

gabriela gentiana grozaGabriela Gențiana Groza

 

strecurate uşor

irizările toamnei

printre crizanteme

 

O zi de  început de Brumărel a adus la Centrul de Cultură Urbană din Parcul Central al Clujului,  la Bookfest, copii şi adulţi , dornici să cunoască gândurile scriitorilor şi poeţilor aşezate frumos pe filele mirosind ademenitor a cerneală proaspătă. Forfota doritorilor de carte interesantă a înviorat Editurile care şi-au expus în incinta Cazinoului cărţile nerăbdătoare să fie mângâiate de cititorii împătimiţi ai Urbei noastre. Printre ele, Editura Ecou Transilvan, a lansat cărţile  a două autoare plecate din România şi stabilite în alte ţări. În volumele prezentate, realizate în condiţii grafice deosebite, aflăm poveşti şi poezii pentru copii. La prezentarea cărţilor au sosit elevi ai Şcolii  ”Eugen Pora” însoţiţi de doamna profesoară Iulia Chende.

 

Elena Cesar von Sachse, născută în 1947 în Arad, trăieşte acum în Nurnberg. A scris cărţi dar a compus şi romanţe, cântece de petrecere, cântece de dragoste, muzică de inspiraţie folclorică, muzică pentru copii şi chiar muzică instrumentală şi a obţinut premii pentru unele dintre acestea.

 

La Bookfest şi-a lansat cartea ”Dragonul roşu” care cuprinde poveşti pentru ”cei mici şi cei mari” cum ne anunţă autoarea. Ilustraţiile  vin să întregească în mod firesc frumuseţea volumului.

 

Cea de a doua carte a Elenei Cesar von Sachse, la fel de frumoasă, este intitulată ”Fantezie de iarnă” şi este dedicată ”celor care mai cred în Moş Crăciun’’ cum ne invită autoarea.

 

Trăitoare azi în Grecia, Steluţa Dima Cibireac, şi-a lansat  la aceiaşi Editură ”cu Ecou’’, cartea ”Păduricea fermecată’’. Autoarea s-a născut în 1956 la Gura Humorului, judeţul Suceava.

 

A scris această carte ”pentru  nepoata ei Anastasia şi pentru copiii ei Emmy şi Albert’’, dar şi ”pentru toţi copilaşii, cu multă dragoste’’, cum ne anunţă, de îndată ce deschidem volumul care cuprinde ilustraţii realizate prin propria-i strădanie.

 

Din dor de ţară revin acasă compatrioatele noastre stabilite pe alte meleaguri. Ne contopim cu ele, ne bucurăm de succesele lor şi ştim că, orişiunde ar trăi, inima Patriei bate şi pentru ele.

 

Le-am dedicat autoarelor dar şi altor scriitori stabiliţi în alte ţări, câteva versuri:

 

gentiana, elena,stelutaScriitorilor români din Diaspora

 

Orişiunde ai să pleci,

La germani sau pe la greci,

Inima te-ndeamnă iară

Să revii la tine-n ţară.

 

Să-i săruţi Pământul Sfânt

Şi să faci un legământ:

Depărtarea să nu poată

Să-mi uit Patria vreodată!”

 

Ne alintă Brumărel cu zile mai reci sau mai calde, cu senin sau cu nori aducători de picături necesare de ploaie, dar florile lui, cărţile apărute odată cu deschiderea porţilor Şcolii, ne înfrumuseţează clipele jucăuşe, fixându-ne în minte un peisaj, un erou de poveste şi de ce nu, chipul autorului, dornic să-i bucure pe cei  ”mici sau cei mari” dintre noi.

 

dragonul rosufantezie de iarnasteluta

 

 

 

 

 

 

 

 

DSC03446

Zig-zag prin viață…

Posted by Gabriela Petcu On October - 6 - 2013

Destinul este crupierul vieții. Dacă ai baftă, primești “servit”, dacă nu, ai parte de “chintă spartă”.

 

Viața însăși este cel mai greu examen.

 

Orice miracol este efemer. Chiar si viata…

 

Karma – bumerangul vietii.

 

Cel mai lung drum: drumul care duce către niciunde .

 

Viața este precum condusul unei mașini.În viitor privești prin parbriz, dar, din când în când, te vei uita și în retrovizoare… în trecut.

 

Viața este ca un restaurant. Trecutul este ospătarul timpului care face notă de plată prezentului.

 

Celebritatea este o povară grea pe care foarte puțini o pot duce; la fel și fericirea.

 

Viața – un răsărit de soare cu destinația apus…

 

Uneori tarziul vine prea devreme…

 

Timpul nu-și potrivește ora după ceas.

 

Cea mai mare loterie:viața! Ca să înveți să vorbești îți trebuie 2 ani, dar că să înveți să taci – o viață întreagă.( E.Hemingway)

 

zigzagDin meniul vieții nu comanda mai mult decât poți duce. Meniul vietii… Eram cu fetița mea la masă, mă uitam prin meniul vieții… Am comandat: felul întâi – sănătate… felul doi – înțelepciune… Desert, pentru mine, nu am comandat, doar pentru fetița mea. I-am luat o porție dublă de….fericire…

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

Nedumerire

Posted by Stefan Strajer On October - 4 - 2013

Nedumerire

Foto.Monica Corleanca

Autor: Monica-Ligia Corleanca (Cincinnati, Ohio)

„Căpătăm înțelepciunea prin trei metode: prima prin reflecție, care este cea mai nobilă; a doua prin imitare, fiind cea mai ușoară; iar a treia prin experiență care este cea mai amară” (Confucius)

Stau la fereastră  privind  „lumea de dincolo”, sunt spectator la mulțimea ce m-a împins spre izolarea în care comunic doar cu spiritele celor ce mă vizitează. Fereastra a devenit pentru mine un aparat de filmare care rulează continuu mișcarea vietăților din păduricea vecină și furnicarul străzii: roboții intră și ies din spațiul meu de observație, se agită, aleargă fără rost, se fac că sunt ocupați în nepriceperea lor, caută doar mâncare și bani pentru droguri, haine, mașini, lop top-uri, androizi și iar mâncare; legume, plante și fructe modificate genetic, carne cu hormoni și antibiotice, preparate sintetice de orice fel puse la dispoziție de Marele Coordonator al tuturor proiectelor pe planeta roboților hibrizi ( RH).

Cum am ajuns aici? De ce mă aflu martor la prăbușirea acestui mare imperiu cu tehnologia cea mai avansată acționând excelent și fără creierii indivizilor? Unde s-o fi aflând oare creierul  (computerul) central care dirijează, pe o altă planetă? Sunt eu o parte din acest experiment fără precedent în istoria acestei planete? Cu siguranță că da, mă întreb numai de ce mie nu mi s-a operat  creierul, de ce m-au lăsat să folosesc metodele vechi de gândire și acțiune? Să mă fi păstrat oare ca standard de referință? Se prea poate!

Ȋmi propun să stau la pândă în locul meu de observație și să analizez ce se petrece cu roboții-hibrizi (RH) din jur, aceștia  fiind manipulați extrem de abil și eficient prin controlul minții. Ȋmi deschid cel de la treilea ochi să survolez spațiul fără a efectua fizic călătoriile și invoc memoria ancestrală să mă jute.

Mă aflu prizonier în acest spațiu necunoscut de 10.705 de zile pe care le-am numărat în alergături, în ore de muncă la sânge, în lacrimi, în disperare, scăpând din capcane ucigașe și renunțări la orice bucurii omenești, numai pentru supraviețuire. Ființele stranii de care m-am izbit în aceste amare zile și care roiesc peste tot, arată ca orice human being la prima vedere, însă punându-le întrebări sau cerându-li-se să execute o anumită operație răspund numai la fraza învățată mecanic și imprimată în memoria lor artificială precum păpușilor vorbitoare. Dacă nu folosești exact cuvintele cu care creierul lor hibridizat a fost imprimat nu știu să răspundă, se blochează; nu au reacție decât la textul cu care cu fost antrenați, te privesc cu niște ochi de celuloid, inexpresivi și goi, înțepeniți într-o mirare tâmpă. Un timp am crezut că sunt complet imbecili până am realizt că au fost manipulați și antrenați numai pentru anumite operații. Au fost dotați și cu un zâmbet automat, care se deschide larg pe fața lor schimonosită, când nu au replică, dar trebuie să pară politicoși; face parte din alcătuirea figurilor artificiale de roboți de tip RH.

Mi-a trebuit mult timp să accept jocul RH-ilor de pe această planetă unde experimentul de spălare al creierelor, cu înlocuirea parțială a circuitelor primare ale acestuia, a generat mecanisme stranii bune de folosit numai la muncă, totul pus precis în pătrățele, ca pe o tablă de șah, unde fiecare dintre ei este redus în dimensiuni din ce în ce mai mici, până dispare când și-a încheiat misiunea. Alții par clonați de o manieră necunoscută mie.

Când omul nu mai este o conștiință devine o unealtă oarbă de folosit.

Distribuția robilor în orice proiect gigant este concepută în așa fel încât fiecare RH să nu cunoască mai mult decât bucăția lui de executat. Sute, uneori mii de părți dintr-un proiect sunt asamblate în diferite locuri ca să rezulte un tot despre care cei care au participat la execuție nu au idee. Așa se păstreză secretul proiectului final și posibilitatea de a da fiecăruia ceva de lucru. Nu este permis să ai idei, acestea  se fură și se vând la preț mare, dând șansa celor care conduc lucrarea să trăiască liniștiți făcând „nimic” decât noi planuri de exploatare cu profit fabulos pentru ei.

Unui nou venit pe această planetă i se spune de la început că orice descoperire, act de creație, proiect de excepție, idee elaborată, sunt proprietatea stăpânului; în caz de patentare robul excutant nu primește nimic, iar banii merg în banca celui care și-a rezervat toate drepturile, deci a instaurat regimul de stoarcere la sânge a bietului serv creativ, dar naiv și anihilat. Salariul promis este luat jumătate pentru taxe și eventual ceva asigurări imaginare.

Procedeul este aplicat ușor celor veniți din afara sistemului, care nu au aflat încă modul de operare, dar care au o minte nealterată, robustă, cu școli de excepție și ani de experiență, cu talent deosebit în anumite ramuri, fiindcă roboțeii de tip RH nu pot gândi, fac numai ceea ce li se comandă, nu au nici o dorință de a realiza ceva în afara foamei de bani. Ei nu studiază prea mult, nu citesc, nu au acest prost obicei și nici n-au nevoie; devorează toate informațiie transmise prin internet sau direct primite pe creier și scriu texte întru comunicare cu prietenii lor care funcționează pe aceleași frecvențe (nivele) de înțelegere cu ei.

Am descoperit că există mulți analfabeți chiar în generațiile tinere și se exprimă numai cu ceea ce au prins de la cei din jur din limba străzii. Nu au idee ce se mai întâmplă pe alte planete, dacă există și alt fel de ființe umane, neumane, sau umanoizi, dacă se mai vorbesc și alte limbi. Sunt convinși cǎ tot universul trebuie să le știe limba lor, mai ales  cei care au acceptat să trăiască muncind pe pământul RH-ilor, așa cum li s-a făcut îndoctrinarea subliminală.

Cobor din turnul meu de observație să-mi iau ceva de mâncare de la magazinul apropiat. În timp ce căutam să citesc etichetele de pe ambalaje s-a apropiat de mine o fată de vreo 35 ani adresându-mi-se:

– Îmi puteți spune ce scrie pe acest pachet cu carne, ce preț are?

– Sigur că da, v-ați uitat ochelarii acasă, răspund eu spunându-i prețul.

-Nu doamnă, nu știu să citesc, n-am fost la școală!

Am încremenit. Cum să nu știe carte o femeie tânără, cu aspect de om normal, nu drogată sau murdară? Cum să nu poată citi un om al secolului XXI? Cum și-o fi luat testul scris pentru carnetul de conducere o persoană care trăiește într-o citadelă, nu la țară sau în vârful munților, departe de lume? Cum și-o face traiul dacă nu știe să scrie și să socotească?

A fost devastator! Mult timp n-am putut scoate din minte acea fată cu ochii rătăciți, lipsiți de orice expresie; pentru mine era ca oarbă și… într-un fel era, deși nu părea să fi conștientizat propria-i dramă. Era un biet robot RH!

Cu ani în urmă am mai întâlnit un alt individ total analfabet, când am avut primul șoc. Se ruga de un prieten să meargă la bancă sau unde ar fi avut de semnat acte pe care nu le putea citi, sau să-i scrie facturile, iar la slujbă cineva semna pentru el când lua salariul, la o companie de construcții pentru care presta muncă de salahor. Câți or fi ca ei?

Victor Hugo ne spunea că „cel care deschide ușa unei școli închide o pușcărie”. Aici nu se aplică această filozofie. Pușcăriile sunt pline de hoți și criminali, cel mai mare număr cu putință pe această planetă, rezultat al lipsei de educație unde s-ar putea învăța câte ceva despre etică și morală, iar școlile se află la un nivel penibil de scăzut. Roboții hibrizi nu au nevoie de prea multe cunoștințe; ceea ce le este necesar pentru a îndeplini funcțiile fiecărei slujbe dictate de coordonatorii marilor afaceri le este comandat direct prin manipulare mintalǎ.

Aparatul meu imaginar de filmat se îndreaptă spre alte ciudățenii ale locului: copiii care fac copii. Nebunia sexului începând cu fetele de la 12-14 ani cu băieți ceva mai în vârstă, dar la fel de inconștienți și iresponsabili. Vecinii mei au o fată care le-a adus „cadou” un copil făcut cu un oarecine pe care acum îl cresc ei. La fel cunosc alte două familii cu aceiași problemă, apoi sunt sute sau mii de copii care au copii și pe care școlile îi ajută să-și termine studiile, ce fel de studii vor fi acelea, greu de înțeles. Majoritatea sunt victime ale drogurilor lansate pe piață, cu care tinerii își încep adolescența, de unde fac sume fabuloase marii manipulatori ai planetei. Aceleași droguri au făcut victime pe cei care zac pe trotuare, prin metrouri, prin ganguri, când și-au pierdut slujbele, familiile, casele și au ajuns niște corăbii eșuate, nemailuând în seamă pe cei care mor foarte tineri de supradozare. Mă scutur să cred că ceea ce văd nu este adevărat.

Roboții programați nu au emoții, sunt doar mașini de lucru și luptă, așa se explică funcționarea lor în relațiile de muncă total inumane; neavând emoții merg înainte așa cum li s-a comandat subliminal. Am realizat că unii sunt mai puțin afectați de procedura hibridizării, deci mai vulnerabili, însă tot cu creiere nemobilate. Trăiesc și acționează după lozinci.

Expresia feții lor, luminată pe moment de un zâmbet fals, încearcă să ascundă goliciunea interioară și gândirea artificială a fiecăruia.

Privesc la alți umanoizi – roboți – automați care trec pe lângă mine: majoritatea sunt diformi, urâțiți de hrana sintetică, hidoși, cu fețe buhăite ale căror ochi nu au lumină, amintindu-mi de desenele caricaturale ale lui Daumier. Ceea ce izbește pe un nou venit este lipsa totală de maniere în comportare, primitivi, sălbateci, o mulțime amorfă; deseori întâlnești niște huidume cu care ți-ar fi teamă să te afli în întuneric. N-am văzut nicăieri în călătoriile mele atâtea prezențe stranii și mă întreb când voi evada din acest scenariu babilonian care mă oripilează, mă sperie. Poate a fost parte din experiența mea de viață pe planeta RH-ilor, însă nu eu am ales să vin aici, am fost aruncată din greșeala destinului.

Îmi propun să continui călătoria prin spațiul în care exist fiindcă timpul se compresează rapid, alergând către punctul „zero”, strivindu-ne cu fiecare înaintare și știu că va trebui să părăsesc acest loc înainte de a deveni și eu un  număr dintr-un experiment.

Mă chinui să învăț cât mai mult cum funcționează societatea pe această planetă a nebunilor clonați și hibrizilor om-robot. Nimic nu-mi este pe înțeles din organizarea lor, fiindcă locul de unde am venit eu era populat cu altfel de oameni viguroși, frumoși, inteligenți și creativi, poate mai puțin rapizi în executarea proiectelor, dar foarte normali. Aceștia erau însă sclavi pe nimic, nu li se răsuciseră mințile, dar erau ținuți într-o mare pușcărie din care nu puteau scăpa decât cu riscul de a fi uciși. Probabil era experimentul opus celui de aici calculat și dirijat tot de Marele Coordonator al destinelor speței umane, pentru comparație, întru aflarea celui mai perfect sistem de exploatare. Nu m-ar mira ca să fi fost și aceia clonați până acum.

Aici li se oferă toate beneficiile handicapaților, mai corect spus înapoiațior mintal, de la casă și hrană până la îngrijirea permanentă pe care cineva le-o acordă 24 din 24 ore; extenuant pentru cel care este obligat să facă această slujbă grea și foarte costisitor pentru guvern. Ca un pardox, cei sănătoși și normali, sunt storși de energie și de capacitatea de creație până își termina rezerva, până devin handicapați prin frecvente atacuri de cord cu paralizii sau alte boli grave generate de stress.

Continui explorarea mea mirându-mă permanent cum s-a putut concepe și dezvolta o asemena societate, în care populația are atât de mulți roboți dezactivați fiind paralizați, sau schilodiți că nu te poți uita la ei de spaimă.

Când mai văd și copiii, enorm de mulți cu down sindrom, mă simt extrem de neputincioasă și tristă că nu pot face ceva pentru ei. Aceștia sunt încurajați să-și trăiască viața ca oameni normali sǎ fie integrați în procesul de muncă, sǎ fie stimulați. Cum? Nu mi-am dat seama dacă aceștia sunt roboți hibrizi, sau  fac parte dintr-o altă grupă de experimente speciale tot controlați mintal.

Războaiele fără sfârșit în care sunt aruncați tinerii mi s-au părut cea mai crudă formă de experiment al Marelui Coordonator al planetei cu rezultate dramatice când aceștia se întorc acasă total demontați, cu depresii de forme înfricoșătoare, fără mâini, fără ochi, fără picioare, fără viitor, pacienți pe viață ai psihologilor să-i vindece de obsesii. Fiind RH li se face spălarea creierului, aplicându-li-se toate metodele sofisticate care să aducă rezultate interesante pentru noi cercetări științifice. Cât despre costul acestor războaie infernale, plătite de clasa medie de lucrători rămași acasă, nu se mai pune problema calculelor, sunt astronomice.

Crește numărul spitaleor ca și al cercetărilor și experiențelor de orice fel pentru toate tipurile de boli, în special cele virotice.

Ȋn acest domeniu nu știm încă ce se plănuiește pentru oamenii folosiți în locul cobailor la experiențele medicale.

M-am oprit din observații căutând un refugiu pentru liniștea mea interioară. A fost prea mult,  am obosit și m-am speriat.

Toți din jurul meu par o masǎ de adormiți, care nu bagă nimic în seamă, nu se sperie, muncesc dacă au unde, fac copii la nimereală, nu se revoltă, nu întreabă de ce prețul pâinii și al laptelui s-a triplat, beau și fumează să le treacă ziua de azi și nu contează ce va fi mâine. Ȋși trăiesc ziua și clipele așa cum vin, cu premoniția că o întâmplare apocaliptică poate lovi oricând planeta, dar nu le mai pasă, deci așa ar trebui să fac și eu.

Asta era! Prea multă filozofie strică, iar pe de altă parte cred că le-a cam venit timpul celor care au guvernat numai răul să fie distruși.

Mă voi duce la culcare, ceea ce pentru mine înseamnă o bună terapie, iar mâine va fi o altă zi. Noaptea mă va trimite într-o călătorie prin cosmos, cu vise, cu amintiri ce par a fi avut loc ieri, cu reînoiri de speranțe și mă va ajuta să mă scol refrișată și optimistă.

Noapte bună dragă planetă zdruncinată!

(La 9 Răpciune 2013)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

LIMBA ROMÂNA PRETUTINDENI

Posted by Gabriela Petcu On October - 3 - 2013

IMG_7446Data de 28 septembrie 2013 rămȃne ȋnscrisă cu irizări de toamnă aurie pentru cele cȃteva zeci de romȃni, care au dat curs invitaţiei organizatorilor acţiunii culturale  ȋnchinate limbii noastre romȃne.

 

Aproape o lună ȋntreagă s-au făcut ȋncercări pentru această faptă culturală. Distanţele mari, timpul presant, anotimpul roadelor bogate, zilele aniversare (caci “toamna se numără bobocii” nu-i aşa?), toate parcă au pus monopol şi-au ȋncercat să ȋmpiedice realizarea acestei acţiuni de suflet romȃnesc. Cu toate acestea, inimoşii organizatori ȋmpreună cu iubitorii de literatură  şi-au dat ȋntȃlnire sub cupola spaţioasă a Bisericii Sfȃnta Treime din Troy, Mi.

 

Oaspeţi de seamă s-au anunţat cu vorba dulce romȃnească şi prezentări de cărţi.

 

Doamna  Anca Sȋrghie, profesor doctor conferenţiar  la  Universitatea Alma Mater din Sibiu,  deschide evenimentul cu o prelegere dedicată Alteţei Sale Regale Limba Romȃnă, cea “dulce ca un fagure de miere”. Sunt subliniaţi ȋn prelegere făuritorii şi şlefuitorii de limbă romȃnă de la “domn pȃnă la opincă”.  Doamna Sȋrghie numeşte scriitorii neamului care au dat strălucire limbii romȃne prin opere nemuritoare: Alecsandri cu pastelurile sale, Negruzzi cu nuvela istorică, Russo cu poemul ȋn proză, Eminescu ȋn elegia erotică şi filozofică, Creangă prin basmul cult şi romanul copilăriei la sat, Slavici ȋn nuvela psihologică, urmȃnd apoi Rebreanu, Camil Petrescu, H.P. Bengescu să modernizeze proza romȃnă. Să nu uităm perioadele dificile prin care trece limba romȃnă, fie turcită ȋn secole de ocupaţie otomană, apoi latinizarea sau perioada limbajului de lemn al comunismului. Devine permitivă ȋn epoca globalizării, anglicismele avȃnd o largă aderenţă. Limba romȃnă se vorbeşte peste tot ȋn lume, prin ea ne menţinem identitatea naţională oriunde ne-am afla. “Ea nu poate fi mutată, cum nu se poate ȋnstrăina fȃntȃna de izvoare” scrie Al. Florin Ţene. S-a vorbit apoi despre cele două cărţi Dăltuiri de Radu  Stanca, ediţie ȋngrijită de Anca Sȋrghie şi Marin Diaconu şi Ȋntoarcerea fiului risipitor de Emil Cioran.

 

Ȋndemnȃnd la lectură, Doina Popa a recitat poemele Frunzele-Elegie de toamna  si De ce dai voie vȃntului de  Radu Stanca.

 

Programul prelegerilor este continuat de doamna profesoară Mihaela Ignat, care ne introduce ȋn paginile de jurnal ale volumului  Din viaţa unui om oarecare,  aparţinȃnd inginerului Herman Victorov, volum apărut la editura Maple Red Publishing House, Toronto, 2012, o carte ȋn care ni se relatează aspecte din viaţa autorului. Mihaela Ignat ne-a vorbit nu numai despre carte, dar şi despre omul Herman Victorov, despre realizările sale pe plan profesional de-alungul carierei şi recent pe plan publicistic. Se punctează cu admiraţie şi talent trăirile autorului: munca pe şantierele Romȃniei, relaţiile cu oamenii, emigrarea, realizărle profesionale, călătoriile prin lume şi acţiunile sale de ȋnaltă ţinută morală şi profesională.

 

Profesoara Doina Popa continuă  prezentarea cărţii domnului Victorov, jurnal care cucereşte prin autenticitate, sinceritate şi modestie, presărat uneori cu gheizere de mȃndrie, aceea de a fi romȃn, de a fi harnic şi hotărȃt. Cartea este un imn ȋnchinat frumuseţii oamenilor, al muncii ȋmplinite, al iubirii de oameni indiferent de rasă şi origini. Se evidenţiază ţinuta artistică şi stilistică de ȋnaltă calitate a cărţii, fapt care-l ȋncadrează cu succes pe Herman Victorov ȋn rȃndul scriitorilor consacraţi.

 

 

IMG_7466Domnul Victorov, cunoscut de toţi romȃnii de pe continental Nord-American din Romȃnia şi nu numai, rosteşte ȋn faţa audienţei, cuvinte frumoase, reliefȃnd posibilităţile poporului romȃn, regretul pentru problemele actuale cu care se confruntă Romȃnia, aducȃnd acuze celor care se fac vinovaţi. Nu-i iartă pe cei care ne denigrează ţara, profitȃnd de bunăvoinţa şi ospitalitatea romȃnilor. Sunt menţionate elemente şovine care acţionează din străinătate ȋmpotriva integrităţii Romȃniei. In continuare, domnul Victorov ne-a vorbit frumos despre limba noastră romȃnească şi ca o aleasă preţuire, ne-a recitat poezia lui George Topȃrceanu  Rapsodii de toamnă cu atȃta talent şi vocaţie artistică, ȋncȃt a dovedit cu brio că ȋnainte de a practica ingineria pe şantierele din ţară, a fost o perioadă student la I.A.T.C.

 

Doina Popa a făcut apoi o scurtă  introducere la volumul său Caleidoscop sentimental,  publicat ȋn iulie 2013 la Editura Eikon din Cluj Napoca, o carte care ne transmite informaţii despre lumea reală a romȃnilor din ţară şi din diaspora nord-americană.

 

Mihalea Ignat  a continuat prezentarea  celor două cărţi ale Doinei Popa:

 

Zbor alb ȋn picături de rouă– volum de poeme apărut la Editura Eikon 2012 şi Caleidoscop sentimental, evidenţiind personalitatea şi creaţiile autoarei. Cu vocea ei caldă ȋn vibraţii domoale a lecturat cu talent şi emoţie artistică versuri din volumul poetei.

 

Mulţumind gazdelor de la Biserica Sfȃnta Treime din Troy, preotului Ioan Barbolovici şi domnului Călin Cutean, invitaţii au continuat schimbul de impresii ȋn arome de gogoşi cu brȃnză, pregătite la biserică şi vin romȃnesc de Cotnari şi Murfatlar, oferit cu generozitatea-i caracteristică de domnul Victorov, dar şi din cel de casă preparat din struguri de California de bucovineanul nostru inimos, domnul Stefan Străjeri, directorul ziarului Curentul internaṭional– cotidianul romȃnilor de pretutindeni. Domnul Pompiliu Ignat ne imortalizează, zȃmbitori,  ȋn poze de grup şi individuale pe toată durata evenimentului.

 

Cȃte zȃmbete, atȃtea vorbe frumoase şi simţiri alease. Ȋmi vin ȋn minte vorbele ȋnţelepte ale lui Radu Stanca: “Sa-ţi iubeşti cărţile. Să le iubeşti cu pasiunea cu care te iubeşti pe tine ȋnsuţi. Au ȋn ele ceva din cuminţenia lui Dumnezeu.”

 

Privesc prezentabilul afiş al acṭiunii noastre. Acolo sus de tot, şi-au dat mȃna spre colaborare, societăṭile culturale romȃnesti: Avram Iancu din Michigan şi Graiul Romȃnesc din Ontario. Mai jos, ȋmpletindu-şi operele, autorii actuali cu cei clasici, ȋntr-o corolă vie peste cele trei ţări: America, Romania, Canada, dovedind maniera ȋn care comunităṭile romȃneşti pun ȋn valoare cultura şi tradiţiile noastre şi demonstrȃnd lumii ȋntregi aşa cum suntem cu adevărat.

 

Foto.Doina PopaDOINA POPA- Dexter, MI.

FUEGO a primit „DISCUL DE AUR” pentru albumul „O lacrimă de cântec”

Posted by Gabriela Petcu On September - 30 - 2013

fuego discul de aurFuego a avut parte astăzi de o dublăcelebrare, sarbatorind, în stilu-i caracteristic, revenirea spectaculoasă a lui TEO în peisajul mediatic, cât şi decernarea „DISCULUI DE AUR”, de către Casa de discuri „EUROMUSIC”, pentru vânzarile record ale albumului „O lacrimă de cântec”.

Prezent în cadrul emisiunii „TEO SHOW”, Fuego a vorbit cu dezinvoltură despre ce înseamnă să fii român, despre umor, despre glumele amuzate făcute pe seama sa, despre legătura sa cu Grigore Vieru şi despre debutul său în dramaturgie, în ipostaza de actor, omagiindu-l pe Vieru, în spectacolul „TESTAMENT”, ce va avea premiera joi, 3 octombrie, la Piteşti.

Materialul discografic „O lacrimă de cantec”,lansat în luna aprilie a acestui an, este un dublu CD, ce cuprinde 32 de cântece, de creaţii ample şi linii melodice sensibile. Albumul a fost primit cu entuziasm de public incă de la primele apariţii, recenziile fiind favoribile, reuşind să realizeze vânzari impresionante, graţie faptului că albumul oferă o clipă de sinceritate, o împletire de versuri şi sunete aşezate armonios, făurite pentru a readuce un moment de normalitate, de esenţă şi tihnă.

Fuego precizează că întâlnirea cu TEO a fost savuroasă şi că revenirea sa reprezintă un motiv pentru care televiziunea săpoată parcurge mai uşor drumul către schimbare:

„TEO mi-e dragă! Alături de ea am amintiri minunate, ea contribuind oarecum la dezvoltarea carierei mele, prin suportul, respectul şi admiraţia sa. Până la urmă, TEO a definit, în opinia mea, divertismentul în televiziune.

Este cea care m-a învăţat privind-o, atât pe mine cât şi pe alte câteva milioane de oameni care au savurat fiecare cuvânt, cum e să fii optimist. Şi nimeni vreodată nu îi va putea lua acest merit. Mai mult, a dezvălui cu nonşalanţă ce înseamnă umorul adevărat o calitate pe care doar cei aleşi o deţin.

Mă bucur că zâmbetul său umple din nou ecranul, că oferă un motiv multora pentru a deschide această cutie plană, şi la propriu şi la figurat. Şi mai cred că TEO va schimba cu adevărat forma pe care televiziunea a dobandit-o.”

De asemenea, în cadrul emisiunii, Fuego a ţinut să precizeze şi să transmită că vocaţia de artist este o misiune nobilă, el fiind privilegiat de respectul pe care publicul, atât cel din România cât şi cel din Basarabia, i-l acordă cu atât patos.

Totodată, în finalul show-ului, artistul a precizat ca săptamana viitoare va fi prezent la „Festivalul  Dan Spătaru”, acolo unde va susţine un recital extraordinar în prima seară, pe 4 octombrie, celebrând memoria marelui interpret.

 

Rodica Elena LUPU

 

 

 

 

 

Stihuri ca un curcubeu – “Meditaţii poetice” de Ilie Marinescu

Posted by Gabriela Petcu On September - 30 - 2013

Editura Muzeului Literaturii Române, 2005, 120 p.

MediatiiPoeticeIM

Motto: “De dorul primelor cuvinte/ Imaculate, fãrã vinã,/ Recurg şi eu la oseminte,/ Sã pun în joc a lor luminã. (“Lumină”)

 

„Meditaţiile poetice” ale lui Ilie Marinescu se caracterizează printr-o tehnică picturală specifică. Ilie Marinescu foloseşte tonuri tari, culori reci, reuşind să comunice perfect anumite stări sufleteşti, pe care le zugrăveşte, conferindu-le individualitate, într-un registru în care predomină elementele romantice, amintind de stilul lui Eminescu. Astfel, “Zâmbete gnomice” poate fi considerată o ipostază modernă a “Glossei” marelui nostru Luceafăr: “De milenii iatã, nimeni nu-i schimbat la-nfãţişare./ Teoria darwinistã e cãlcatã în picioare./ Poate doar maniheismul un rãzboi subtil va duce/ Binele ieşind în faţã se trezeşte la rãscruce.”

 

Ilie Marinescu, poetul psiholog

 

Ilie Marinescu debutează în anul 2002 cu volumul de poezii “Maieutica iubirii”. Un an mai târziu, acesta semnează volumul de pamflete şi satire “Oblomovismul Sinarhiilor”, iar în 2005 un nou tom de stihuri, intitulat “Meditaţii Poetice”. Autorul este licenţiat în management la American University “Eminescu Center”, dar şi al Facultăţii de Sociologie şi Psihologie în cadrul Universităţii “Spiru Haret” din Bucureşti. Ilie Marinescu a urmat de asemenea, Academia de Radio şi Televiziune din România, “Tudor Vornicu”, fiind  colaborator la mai multe ziare şi reviste, precum “Buletin de Bucureşti”, “Harababura”, “Zău” sau “Şoc”. Poetul este membru în Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală şi în Colegiul Psihologilor din Romania. Ilie Marinescu a apărut în direct la diverse posturi de televiziune, printre care Kanal D, OTV, DDTV, Naţional TV, Cosmos TV, etc. ca specialist în psihologie. Hobby-urile sale sunt filosofia, literatura, muzica, teatrul, net-ul, etc.

 

Marinescu4“Furtuna se porneşte, seninul iar dispare”

 

Departe de a cultiva o lirică a liniştii, a fericirii, Ilie Marinescu evocă „tristeţi şi bucurii,/ Topite-n soarele amiezii,/ Ascunse-n nopţile târzii” (“Lacrima”). Astfel, poetul desenează în alb şi negru “ore şi secunde” ce “în prafuri se destramã” (“Moartea clepsidrei”), “pe-o cale veşnic grea şi lungã” (“Lacrima”). Tabloul dezolant al acelor “valuri ostenite” din “Glossă”, paleta săracă în culori, imaginea în care “furtuna se porneşte, seninul iar dispare” (“Nostalgie”) vorbesc despre atitudinea contemplativă a poetului în faţa vieţii. Zbuciumul său este subtil înfăşurat, ascuns în această atitudine aproape paralizantă, din care viziunea senină şi calmă este complet absentă.

 

 

Un colţ de Rai

 

Prin contrast, peisajul prezentat în “Vacanţă la ţară” este odihnitor, lipsit de freamătul şi de zbuciumul lăuntric de până acum. Poetul iubeşte liniştea, de aceea ne spune că: “De vacarmul din oraşe fug în fiecare varã/ La cãsuţa bãtrâneascã, undeva pierdutã-n ţarã./ Câtã linişte deplinã este-n acest colţ de Rai/ În a cãrui puritate disting fiecare grai.” Îndrăgostit de liniştea rurală, romantic prin definiţie, Ilie Marinescu cântă o natură feerică, în acelaşi timp clasică, în care se concretizează ca elemente caracteristice « Ciripit de pãsãrele, cântec de privighetoare,/ Vântul mângâind, cu glasul, fiecare pom şi floare. » (« Viaţa la ţară »)

 

„Cine sunt eu?”

 

În „Promenadă veneţiană”, poetul meditează pe tema iubirii şi a fericirii. La fel ca şi la Mihai Eminescu, motivul romantic al florii albastre – „Cum sunt ochii ce-i iubesc,/ Ei cunosc dragostea noastrã,/ Ce-mi dau sensul sã trãiesc” – implică senzualitate, voluptate. Floarea reprezintă efemeritatea, delicateţea, în timp ce albastrul simbolizează infinitul cosmic, aspiraţia. Cu o astfel de reprezentare estetică senină, expresivă şi spontană, Ilie Marinescu găseşte de asemenea, prilejul de a medita asupra condiţiei omului în general şi în speţă, asupra propriei condiţii. Omul este trecător, de aceea poetul se întreabă: „Cine sunt eu? Eu sunt un nimeni,/ Îti pasã ţie dacã eu exist?/ În Univers sunt mii de puncte,/ Dar punctul totdeauna este trist.” („Eu sunt nimeni”)

 

Marinescu9„Critica raţiunii pure”

 

Tristeţea, sentimentul trecerii iremediabile a timpului, regretul filosofic, melancolia îl fac pe Ilie Marinescu să trăiască cu intensitate, în prezentul conştiinţei, desfăşurarea propriului destin. „Am plãtit cu fericirea,/ Fiecare clipã, pas,/ Mãsurându-mi rãtãcirea,/ Biologicul meu ceas.” („Troc”) De altfel, pentru poet, realitatea înseamnă „schisme,…/ rãspunsuri şi-ntrebãri/ Un conflict de mimetisme/ Ne-ncetate frãmântãri.” („Lamentări”)

 

Asemenea lui Immanuel Kant, poetul critică „raţiunea purã” ce îl „pune în dileme”. („Dilemă”) Realităţile obiective ale lui Kant din „Critica raţiunii pure” (Kritik der reinen Vernunft) fac ca poemul „Dilemă” să fie străbătut de idei filosofice de o limpezime clasică şi cu valoare gnomică. Poetul se întreabă dacă „are viaţa un sens, ţintã, sau e trecere de vreme?”, cu atât mai mult cu cât idealurile „în adâncurile firii… sunt urzite,/ Parcã-s rãdãcini de pom, prin pãmânturi rãzvrãtite.” („Dilemă”)

 

„Suflete înrobite”

 

În „Suflete înrobite”, Ilie Marinescu transpune în versuri idei iluministe privind concepţia sa despre condiţia omenească şi despre sensul devenirii istorice. Într-o notă uşor agresivă, poemul prezintă o meditaţie filosofică asupra adevărului că avem „puterea şi dreptul de-a decide/ Asupra vieţii” noastre. Acelaşi poem se detaşează prin atitudinea de dezamăgire pesimistă – prin excelenţă romantică – provenind din filosofia schopenhaueriană, concretizată într-un îndemn-chemare: „O! voi locuitori priviţi bolta cereascã,/ Opriţi-vã avântul de-a fi conduşi de-o mascã.”

 

Un „apel către raţiune”

 

Ştiind că în lume domneşte nedreptatea, poetul abordează conceptele de libertate, egalitate şi fraternitate în „Apel către raţiune”. „Ce religie spuneţi cã-i mai sus decât alta,/ Când o singurã forţã ne vegheazã din Cer,/ Sã uitãm de Azore sã uitãm şi de Malta;/ Cã putem sã fim liberi încã astãzi mai sper.” Fiecare om are rolul său în lume, dar ca întreg, ca omenire, „Destinul nostru este sã trãim împreunã,/ Indiferent de rasã, de etnie, culoare” („Apel către raţiune”).

 

Marinescu5„Se naşte înc-o primãvarã”

 

Având intuiţia fericirii, dar şi a fragilităţii fiinţei umane, autorul înţelege că în cele din urmă, condiţia omului este tristă, pentru că este repede trecător. Omul nu poate păstra, atunci când trăieşte, clipa fericirii. Tema timpului aduce încă o dată, ecouri eminesciene în poezia lui Ilie Marinescu. „Am strâns în braţe timpul pribegit,/ Al anilor ce-şi cãutau cãrarea/ Şi-am fost doar pentr-o clipã fericit,/ În rest prietenã mi-a fost uitarea”. („Uitarea”)

 

De altfel, poezia lui Ilie Marinescu nu merită a fi dată uitării. Dacă „peste toate se aşterne,/ Tãcerea albã care cerne” („Anotimpuri”), în poemele sale „se naşte înc-o primãvarã” („Anotimpuri”) şi trăieşte speranţa. De aceea, nu ne rămâne decât să îi citim „Meditaţiile poetice” şi să îi urmăm îndemnul: „Curcubeul priviţi, are aceeaşi cununã,/ De ne naştem în locuri diferite sub Soare.” („Apel către raţiune”) Indiferent unde ne aflăm pe Terra, vom fi îmbogăţiţi sufleteşte dacă vom contempla culorile curcubeului poetic creat de Ilie Marinescu.

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Mary Roman„Pot spune că am învăţat să trăiesc, învăţând să joc….”

 

A intrat în State ca…”extraterestra”

Se pare că există ceva în aer in  zona Los Angeles… deoarece, din ce în ce mai mulţi  români din lumea literară, a cinematografiei sau a medicinii, scriu adevărate poveşti de succes – the romanian-american dream se trăieşte cu ochii deschişi. O poveste de succes, in devenire, poartă numele Maria Roman. “Extraterestra” Maria Roman şi-a făcut intrarea în State datorita vizei O1. Acest tip de viză se acordă celor cu abilităţi unice, extraordinare, mai exact,vorbim de  Alien with Extraordinary Abilities.

 

Iată,  România continuă să exporte frumuseţile sale naturale – aici fac referire la româncele care au ales, în fapt, să se auto-exporte şi să aleagă “păşuni mai verzi” unde  să-şi poată etala plenar talentul şi abilităţile profesionale – în cazul Mariei fiind vorba de actorie.  În opinia ei :“ Arta prin care mă exprim cel mai liber este actoria. Cred, de altfel, că suntem cu toţii nişte artişti care lucrăm la propria capodoperă – viaţa noastră.” O tânară frumoasă, of course, care, de multe ori, este asemănată, fizic, cu Jenifer Aniston, atacă Hollywood-ul cu armele  sale  proprii: frumuseţe, talent şi inteligenţă nativă. A ajuns pe “ pământul făgăduinţei” în anul 2007 şi a dorit să urmeze aceeaşi şcoală de actorie precum a idolului ei – Marlon Brando – The Actors Studio. După trei ani de munca asiduă şi-a încununat pereţii cu un master  al prestigioasei şcoli de actorie din New York.

 

Succesul  începe să prindă contur  şi nu va trece mult timp  până când o vom vedea – într-o  pelicula cinematografica made in Hollywood –  alături de actorii ei preferați  – Woody Harrelson sau Charlize Theron.

 

“Suntem cu toţii nişte artişti care lucrăm la propria capodoperă – viaţa noastra”

 

Maria RomanMaria, de ce ai ales o cariera în lumea cinematografică?

 

Am ales să devin actriţă după ce am terminat liceul la profilul mate-fizica, căutând să fac ceva care sa mă entuziasmeze, care să mă ajute să descopăr cine suntem şi ce scop avem pe pământ. Ştiu acum că suntem la origine unde electro-magnetice care au manifestat corpul fizic iar scopul meu în viaţă este să păstrez o vibraţie ridicată susţinută de dragoste şi să le aduc oamenilor aminte că avem un potenţial limitat doar de frică. Rolul actoriei a fost, încă din antichitate, de a purifica şi deci  de a elibera sufletul prin catharsis, la care se ajunge prin empatie. Cinematografia este o formă mai nouă a acestei arte, pe care eu m-am focusat înţelegând în State importanţa specificităţii. Îmi place la fel de mult să fiu pe scenă, ca şi în faţa camerei, dar o prefer pe cea din urmă din mai multe motive, principalul fiind faptul că la teatru oamenii vin acceptând din start convenţia. Camera se lasă mai greu păcălită. Regizorul poate trişa mai uşor în acest mediu, dar actorul este monitorizat atât de aproape, încât singura şansă de excelenţă este de a fi cu totul prezent.

 

Oren Moverman, unul din film-makerii mei preferaţi, mi-a împărtăşit, la un moment dat, crezul său cum că ‘actoria este cea mai grea meserie din lume pentru că această artă constă în a fi mereu prezent, şi asta este cea mai grea provocare pentru orice fiinţă umană, să trăiască în prezent. Pot spune că am învăţat să trăiesc, învăţând să joc….

 

Când a început odiseea ta în State? Unde ai făcut prima escală pe teritoriul american?

 

În State am plecat în 2007 pentru că am vrut să am aceeaşi pregătire în actorie ca şi cea a lui Marlon Brando. Am crezut că a învăţat meseria la Actors Studio, aşa că m-am dus să-mi iau master-ul de la această şcoală din NY. În cei trei ani petrecuţi acolo am învăţat enorm despre mine, despre actorie şi despre viaţă, dar cred ca cea mai importantă descoperire a fost să înţeleg ceva ce chiar Einstein ne-a dezvăluit :’Imaginaţia este mai importantă decât cunoaşterea.’ Este un adevăr universal esenţial în această propoziţie, care a fost trecut prea uşor cu vederea în societatea modernă bazată, prea mult, pe o logică ce poate deveni distructivă…..

 

Un alt aspect crucial al pregătirii mele în NY a fost să înţeleg că, deşi am ales să-mi petrec viaţa în lumea artei, actoria a ajuns una din afacerile cele mai bine plătite şi de o imensă influenţă. Aşa că a trebuit să-mi revizuiesc toate ideile şi principiile pe care le-am avut până atunci despre ceea ce trebuie să fac, dacă vreau, cu adevărat, să am o platformă de unde să-mi desfăşor arta.

 

Mara Ro“A dat” New-York-ul pe Los Angeles

 

De ce ai ales New-york-ul?

 

Este cumva paradoxal şi amuzant faptul că m-am dus la NY să fiu artistă, dar am avut nevoie să trăiesc în unul dintre cele mai industrializate oraşe din lume, ca să găsesc un echilibru între ce are sufletul meu de spus şi ce a fost lumea programată să ceară.. După ce am terminat şcoala, am decis sa rămân în State şi mi-a luat un an şi jumătate să obţin viza.

 

Cu toate acestea, simţeam ca NY-ul nu este locul potrivit mie. Tot cimentul acela mă făcea să mă simt prizonieră şi să fiu sub o continuă presiune. Am întrebat-o pe managera mea de acolo, Annette Alvarez, care este şi sponsorul meu pentru viză, dacă mă sfătuieşte să mă mut în LA sau să stau acolo. Mi-a spus că este foarte important să trăiesc într-un loc unde eu mă simt bine, deoarece greu va fi oriunde. Aşa că mi-am făcut bagajele şi am venit în LA unde am găsit, într-adevăr, echilibrul pe care nu-l avusesem niciodată.

 

Ce îţi place în Los Angeles – oraşul îngerilor – al doilea oraş ca mărime din State, după New-York?

 

Ce iubesc cel mai mult aici este mediul natural, soarele permanent, apusurile superbe, iernile care aduc curcubee cu aproape fiecare ploaie, dealurile unde merg să alerg, oceanul, păsările cântătoare şi încântătoare, mirosul de iasomie înstelată, ca aici şi iasomia este stea!;) Când eram în România, nu eram conştientă de cât de important este să petreci timp în natură şi-mi pare rău că nu am profitat mai mult de frumuseţile natale, a trebuit să trăiesc cinci ani în închisoarea de zgârie nori, ca să caut confortul mamei natură.  

 

Cum ţi se pare LA faţă de New York? Este adevărat că cei din New York sunt mai repeziţi, mai grăbiţi, mai tupeişti ? Sunt nişte  workaholics,nu crezi?

 

Deprivaţi de aceasta, oamenii in NY sunt într-adevăr foarte agitaţi, grăbiţi mereu, porniţi mereu la atac, aveam senzaţia că nimeni nu mai are timp sa trăiască, preocupată doar sa supravieţuiască. Eu nu cred că menirea noastră este să muncim, nu suntem furnici, cred, cum spuneam că menirea noastră este să creăm şi singura diferenţă este în intenţia pe care o punem în spatele fiecărei acţiuni. Ideea este să facem ce suntem predispuşi să facem mai bine ca să evoluăm ca specie, şi nu să ne fie exploatat talentul în schimbul banilor. Când au numit oraşul, am suspiciunea ca s-a făcut o greşeala de tipar. Trebuia să fiu New Work! ( râde). Aşa este, sunt workaholics – munca, munca şi iar munca! Un mare pericol în societatea noastră, îmi pare mie că vine din faptul ca sunt oameni care nu fac altceva, decât să-şi facă treaba. Avem nevoie de mai mult discernământ când îndeplinim ordine sau primim sarcini. În NY, toate industriile funcţionează la maxima capacitate, acolo este Wall Street şi oamenii sunt uşor abrutizaţi din cauza asta. LA-ul este mult mai prietenos, oamenii aici au timp de mai multă compasiune. În plus, îmi place foarte mult să conduc maşina vreau sa zic!(râde). Şi am nevoie de spaţiul meu intim, preiau prea uşor energiile altor oameni şi mersul cu metroul în NY, mă secătuia şi mă lăsa foarte vulnerabilă. Dar motivul pentru care trăiesc în LA este , bineînţeles, pentru că vreau să fac filme şi aici se dau Oscar-urile!

 

Cum ţi s-a părut şcoala de actorie din NY?

 

Actors Studio este tot ce mi-am putut dori de la un program din perspectiva învăţării meşteşugului. Sunt aceleaşi principii  ca şi cele pe care este bazată şcoala românească de actorie, doar ca Lee Strasberg, fondatorul şcolii de la NY, le-a adaptat gândirii mult mai pragmatice specifică americanilor. Un lucru care m-a frapat a fost relaţia profesor-elev, care este uşor diferită de cea din România. Aici profesorii au mult mai mult respect pentru studenţi. Aceasta, poate pentru că sunt plătiţi din împrumuturile pe aceştia le-au făcut ca să-şi poată continua educaţia, sau poate că este doar un principiu sănătos bazat pe randamentul mai mare pe care un student îl are atunci când acesta se simte apreciat şi tratat ca un egal. Am mai observat şi nişte mecanisme foarte interesante care contribuie la desfăşurarea bună a lucrurilor, pe care sper să le poată adopta şi românii, la un moment dat.

 

De exemplu, daca ceva nu merge perfect (şi până la urmă, este ceva pe lumea asta ce merge perfect?!), nu se apucă nimeni să comenteze o problema, dacă nu vin şi cu o soluţie. Pentru că în acel moment, ei devin problema! Aşa că mai bine respiri adânc şi vezi ce poţi face tu ca să contribui. Ceea ce mă aduce la o mare revelaţie pe care am avut-o în cursurile de acolo – respiraţia!

 Maria Roman profile

“Ar trebui să fim învăţaţi cu toţii la scoală cum să respirăm…”

 

Te rog explică-mi   această revelaţie…Cum adică ai învăţat să respiri?

 

Da, serios, m-au învăţat sa respir!  Majoritatea oamenilor nu sunt conştienţi de cât de importantă este, deşi ştim că este primul lucru pe care îl facem când venim pe lume şi plecăm când ea încetează. Cele mai multe probleme de sănătate sunt legate de stres iar o respiraţie corectă poate vindeca multe dintre ele. Am învăţat la orele de vorbire ca o respiraţie corectă, pe care bebeluşii şi animalele o au, este că plămânii simt nevoia de aer, se încarcă, apoi aerul se eliberează, iar apoi este o secunda de pauză, când totul este bine, până când plămânii simt din nou nevoie de aer, iar ciclu se repeta. Cuvintele cheie sunt ‘eliberează’ şi ‘pauză’. Viaţa de zi de zi ne pune mereu în situaţii tensionate iar noi ne încrâncenăm să rezolvăm tot soiul de dificultăţi aşa cum ne duce capul, iar asta ne afectează sănătatea. Concentrarea nu este acelaşi lucru cu tensiunea. Avem nevoie de prima, dar tensiunea este cea care ne împiedică să vedem lucrurile clar.  De aceea, tensiunea trebuie eliberată prin respiraţie. Iar în acea pauză, de după, suntem deschişi să primim informaţii din univers, prin intuiţie. Şi, tot de acolo se crează. Înainte de Studio, pregătirea mea pentru un rol era o luptă de a ajunge emoţional acolo unde creierul meu ştia că trebuie sa ajung. Era un chin, iar când ajungeam, în sfârşit, unde vroiam, eram prea secătuită ca sa mă mai bucur. Apoi am înţeles cum să nu-mi mai fac idei despre cum cred eu ca ar trebui să fie, ci să descopăr asta lucrând cu specificitate şi adăugând câte o nouă dimensiune cu fiecare repetiţie. De exemplu, la o repetiţie mă concentram pe spaţiul în care se desfăşoară acţiunea, în alta pe relaţia cu celelalte personaje, în alta pe ce s-a întâmplat chiar înainte de scena respectivă, în alta pe posibile supra-senzaţii(daca e cald, frig, am vreo durere etc..) si uşor, uşor, personajul şi scena prind viaţă, iar terenul este pregătit pentru ca muzele să vină şi să facă şi ele treaba.(râde). Ar trebui să fim învăţaţi cu toţii la scoală cum să respirăm

 

Care sunt  filmele în care ai jucat până acum? Care sunt actorii tăi favoriţi?

 

Am jucat, în mod surprinzător, mai mult în filme S.F şi thrillere. Eu sunt cea surprinsă pentru că nu acesta este genul meu preferat de filme consumate. Dar îmi place enorm să lucrez la ele pentru că mă simt foarte bine în situaţii emoţionale extreme. Şi-mi place să alerg prin păduri, să stau cu orele pentru machiaje speciale. Da, chiar îmi place. Nu-mi place la fel de tare că am murit în majoritatea filmelor în care am jucat, dar se pare ca rolul de victima îmi vine bine. Dar şi când o sa supravieţuiesc, de-abia aştept momentul răzbunării!(râde)

 

Cât despre actori, i-aş numi pe Woody Harrelson şi Charlize Theron dintre actorii mei preferaţi. Pentru că arată super bine. Glumesc!  Pentru că se transformă de la un personaj la altul într-un mod fascinant. Iar Woody Harrelson este dovada faptului că dacă eşti bun, nu te poate nimeni asocia cu un singur personaj, fie ea memorabilă performanţa. Pentru că el s-a lansat jucând personajul cu propriul lui nume, Woody, în ‘Cheers’. Apoi a făcut ‘Născuţi Asasini’, ‘Propunere Indecentă’, ‘Albii nu pot să sară’, ‘Mesagerul’ şi multe, multe alte roluri, care mai de care mai variate!Iar Charlize Theron a fost de-a dreptul de nerecunoscut în ‘Monstrul’. Dar a primit recunoaşterea cu un Oscar!

               

Maria Roman and Danny Trejo„Aici se zâmbeşte, se pun orgoliile de o parte, şi se caută soluţii.”

 

Ce te-a atras la America? Cum ţi se par americanii?

 

Nu pot spune că America mă atrage în mod deosebit. Dar, Los Angeles-ul da! Îmi place că americanii fac lucrurile să funcţioneze. Europenii îi acuză de superficialitate, dar aici se munceşte atât de mult, încât nu este timp de dobândit prea multe cunoştinţe generale. Nu spun că este bine sau rău, îmi place să cred că am renunţat să judec lucrurile după aceste criterii relative. Dar îi înţeleg şi le apreciez determinarea. Şcolile de aici pregătesc învingători, sunt învăţaţi de mici că pot face şi pot obţine orice. În România, în şcoală, ne învaţă resemnarea. Pentru că acesta este mesajul Mioriţei care ştim cu toţii că ne reprezintă. Pe americani îi învaţă ca sunt lideri. Ceea ce este adevărat. America a fost constituită cu scopul de a conduce economic lumea, şi a devenit, în foarte scurt timp, o putere de maximă influenţă în plan mondial. Americanii au asta în sânge. O viaţă emoţională prea intensă este neproductivă, iar aici totul se măsoară în randamentul lucrului. Jay Leno a spus la un moment dat că ‘În alte ţări, oamenii au prieteni. În America, psihologi.’ Dar eu mi-am făcut aici, în LA, prieteni minunaţi! Poate pentru că sunt un bun psiholog.(zâmbește). Un lucru interesant este acela că diferenţa majoră socială este zâmbetul afişat aici în mod constant. Mulţi non-americani îi acuză de falsitate din această cauză. Dar este ceva extraordinar ce face zâmbetul acesta la nivel social, chiar şi când este unul fals. Şi anume, păstrează o atmosfera decentă, chiar şi în situaţii critice. În România, oamenii sunt obişnuiţi să exprime orice gând sau atitudine negativă, iar asta, de cele mai multe ori, nu face decât să agraveze lucrurile, să încingă spiritele şi se crează un şi mai mare conflict. Aici se zâmbeşte, se pun orgoliile de o parte, şi se caută soluţii. Şi zâmbetul devine, până la urmă, natural.

 

Există vreun loc special în State care te-a impresionat?Cât de des mergi în România?

 

Ca loc, cel mai mult în State mi-a plăcut la “Burning Man”, în deşertul din Nevada. Am fost acolo acum doi ani să filmăm un documentar intitulat ‘Burning Man and the Meaning of Life”. Este un loc cu totul special, un festival al vieţii aş spune, în care, timp de o săptămână se crează o lume bazată pe dragoste, libertate, compasiune şi dăruire, unde oamenii vin să experimenteze cam cum ar trebui să fie societatea  noastră de fapt. Doar că este în deşert, dar asta pentru că, la final, se arde tot ce a fost creat, ca să ne reamintim de efemeritatea lucrurilor materiale. Rămâne, în schimb, un sentiment de apartenenţă şi comuniune ce nu mai poate fi uitat. În ţară vin cam odată pe an. Nu  cred m-aş mai întoarce definitiv, dar mi-ar plăcea să merg cât mai des şi, de ce nu, să şi filmez în România.

 

Îmi petrec timpul pregătind norocul…”

 

Cu ce te ocupi în timpul liber? Care sunt hobby-urile tale?

 

Timpul liber mi-e o noţiune destul de străină pentru că privesc actoria mai mult ca pe un mod de viaţă, decât ca pe o meserie. Dar când nu filmez, am grija de instrument. Adică de corp, spirit şi suflet. Înot, alerg, merg la screening-uri, evenimente, sunt mai mereu pe IMDB, caut să cunosc cât mai mulţi oameni cu care să colaborez. Cu alte cuvinte, îmi petrec timpul pregătind norocul, adică făcând tot ce pot ca să mă aflu la locul potrivit la timpul potrivit. Cam asta cred eu că este norocul. Îmi place enorm să călătoresc, să văd cât mai multe locuri noi dar şi mai mult îmi place să filmez în cât mai multe locuri noi! Şi să citesc mi-a plăcut dintotdeauna, dar acum citesc mai mult pe la filmări, între cadre, pentru că prefer să văd filme când sunt acasă.  

 

Ce proiecte de viitor ai?

 

Am înţeles că trebuie să-mi creez propriile oportunităţi, aşa că pun la cale filmarea unui scurt-metraj scris de Irina Nedelcu, o comedie absolut delicioasă pe care am filmat-o în România, în regia lui Cristian Georgescu. Vrem să-l filmăm şi în engleză, aici în LA, în regia lui Ben Berkowitz. Sper să reuşim să-l facem anul acesta, pentru că în ianuarie începe pilot season, şi, timp de 4 luni, se dau probe pentru noul val de seriale ce vor fi propuse televiziunilor . Am semnat de curând cu o nouă agenţie, All American Rascals, aşa că anticipez că voi fi ocupată în acea perioadă. La sfârşitul lui ianuarie voi fi în Mexic, în juriul Festivalului Internaţional de Film Extrem ‘San Sebastian din Veracruz’, organizat de Fabrizio Prada, filmmaker pe care l-am cunoscut în România.

 

Ce sfat ai oferi celor care se gândesc să ajungă în State ?

 

Sfaturi pentru cei care vor să ajungă în State……, sunt în măsură sa dau doar din propria-mi experienţă, deci celor care vor să vină aici ca actori sau filmakeri. Este foarte important să se afirme întâi în România, pentru că este mai uşor, fiind ţara unde s-au născut şi pregătit, o ţară mică şi cu o industrie cinematografică pe cât de redusă cantitativ, pe atât de importantă calitativ. Mie mi-a luat foarte mult timp să înţeleg importanţa expunerii, atât ca lucru la orice proiecte ce pot fi văzute, cât şi ca apelarea la oamenii din industrie care ar vrea sa lucreze. Eu am crezut ca îmi voi crea o reţea de cunoştinţe din oamenii cu care voi lucra, dar acum înţeleg că este mai mult invers, întâi cunoşti oameni, iar apoi lucrezi cu ei. Vorba aia – Contează pe cine cunoşti. Mai mult de atât, contează cine te cunoaşte pe tine! I-aş mai sfătui şi să nu refuze proiecte pe principii artistice. Andy Warhol a făcut celebră fraza spusă de filozoful Marshall McLuhan :”Art is what u can get away with”, pe care as traduce-o: “Arta e ce poţi să-I convingi pe alţii că e arta”. E bine de ţinut minte că cinematografia e o industrie în care trebuie întâi să exişti ca participant, ca să-ţi poţi permite apoi luxul de a crea după propriul gust artistic.

 

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

 

 

 

Lavinia - Miss WorldRomânia este o ţară foarte frumoasă, cu peisaje superbe şi bogată în resurse minerale.Tezaurul României este întregit prin prezenţa femeilor frumoase care sunt o sursă naturală de bogăţie.

În momentul de faţă, România, este emblematică prin Dracula, Nadia, Năstase si Hagi. Dar, se profilează cu rapiditate un profil nou pentru România, şi anume: oază a frumuseţilor naturale care încep să fie şi exportate. Mai precis se autoexportă.

 

Recent, am avut plăcerea să întâlnesc una din frumuseţile României – Miss World Romania 2010 – Lavinia Postolache. Asemenea multor români – a părăsit România şi, la numai 17 ani, a ajuns în State în cautarea ElDoradului american.

După o scurtă “escală” în New York, Miss World Romania 2010 a aterizat în oraşul îngerilor – Los Angeles – oraş în care se ţes cele mai frumoase vise, locul de unde se dă ora exactă în lumea cinemtografiei.

În opinia mea, Lavinia are şanse destul de mari de reusita, pentru că o recomandă inteligenţa şi frumuseţea fizică. Primul pas a fost făcut. În tentativa ei de a deveni actriţă, timp de doi ani, a urmat cursurile de la New York Film Academy.

Piteşteancă la origine, Lavinia nu este doar un chip frumos, ci şi o tânără inteligentă, ceea ce face din ea un combo “letal” care o va ajuta să izbândească în redutabila „junglă hollywoodiana” unde aspiră să dea lovitura. Debutul în lumea modei a fost realizat în România, la vârsta de 15 ani, prin reclamele pentru produsele de păr Matrix. Tot în ţară, au urmat numeroase prezentari de modă pentru cunoscuţi creatori români cum ar fi, Cătălin Botezatu sau Irina Schrotter, dar şi colaborări cu multe agenţii de modeling din întreaga lume.

Lavinia Postolache a fost implicată în evenimentele Sunflower Children, aflate sub patronajul Helenei Hudova, participand la o prezentare Armani.

Ambiţia, modestia , maturitatea în gândire şi posesoare a spiritului de tip ” I can do it”, definesc portretul unei femei învingatoare, determinată să îmblânzească “jungla hollywoodiană” si să se lase sedusa de mirajul ei. În odiseea sa de cucerire a Hollywood-ului, este perfect conştientă că doar frumuseţea fizică nu este garantul reuşitei şi de aceea mizează şi pe “materia cenuşie” din dotare. Aşa că: Hollywood, păzea!

 

Când ai ajuns în USA, care a fost primul popas şi cum ai perceput impactul cu o “altă lume” ?

În USA am ajuns ca exchange-student în anul 2006. Primul popas a fost chiar în California , în Lodi, unde am studiat anul trei de liceu şi am locuit la o familie de americani. Impactul nu a fost foarte dur, deoarece aveam ceva cunoştinţe despre America.

Îmi făcusem temele vis-a-vis de ceea ce înseamnă America şi ştiam ” cam cu ce se mănâncă”.(râde) Cel puţin aşa credeam eu. Însă, surpriza cea mare a fost să constat că ceea ce citisem în cărti şi vazusem în filme, chiar era adevărat. Mă aşteptasem să fie o exagerare, ceea ce ştiam din filme, dar realitatea m-a contrazis la modul cel mai placut.

 

Cum te-ai acomodat şi ce te-a impresionat cel mai mult?

Când ai numai 17 ani, acomodarea este mult mai uşoară. M-am acomodat foarte repede şi de la bun început am încercat să mă pun la punct cu toate noutăţile din jurul meu. Am încercat să fiu un “fast learner” ( învăţăcel rapid – n.a).În tentativa mea de a mă ajusta la noul mod de viaţă, un rol important au jucat cei din jurul meu a căror prietenie şi dragoste m-au ajutat să mă acomodez foarte repede şi să mă simt ca …acasă! Elevii şi profesorii m-au înconjurat cu dragoste şi m-au acceptat cu prietenie, astfel făcând din “aterizarea” mea pe pământul american, una foarte gentilă.

 

lavinia 1În 2010 ai câştigat MISS WORLD ROMÂNIA. Ai devenit celebră . Cum ţi-a afectat viaţa acest titlu care iţi punea pecetea de ,,cea mai frumoasă femeie din România”?

Să nu exagerăm. Este prea mult spus – ” cea mai frumoasă femeie din România”! Corect ar fi: “cea mai frumoasă dintre concurentele prezente în acel moment”. Aş vrea să precizez că la aceste concursuri de frumuseţe nu se jurizează doar aspectul fizic. Juriul caută în caştigătoare o îmbinare a calităţilor fizice cu cele morale şi intelectuale; este un sumum de calităţi care decide câştigătoarea. Oricum, eu sunt mândră că am obţinut acest titlu. Nu pot spune că mi-a afectat viaţa prea mult, dar cu certitudine pot spune că viaţa mea s-a îmbunătăţit.

În USA, ca şi în multe alte ţări, titlu de Miss World iţi conferă calitatea de persoană publică şi eşti tratată cu mult respect. În România, din păcate, nu există o tradiţie puternică în acest sens, iar unii români înca mai sunt ” subjugaţi” unei tipologii învechite bazate pe prejudecăţi vis-a-vis de titlu de Miss.

 

De cât timp eşti în LA? Ce studii ai urmat? Ai cunoscut ceva celebrităţi de la Hollywood?

Iniţial, am studiat un an la International University of Monaco , după care m-am mutat în State şi mi-am continuat studiile la New York Film Academy, unde am studiat încă un an. În cel de-al doilea an, 2010, m-am mutat la Los Angeles, unde mă aflu şi acum. Am avut ocazia să particip la evenimente mondene, care sunt ceva cotidian în LA şi unde am putut socializa cu celebrităţi din lumea Hollywod-ului. Numele lor au mai puţină importanţă pentru că nu vreau să atrag atenţia asupra mea dezvăluind numele acestora. Nu este un lucru mare să-i cunoşti, ci să lucrezi cu aceştia. Mi-ar plăcea să lucrez cu Martin Scorsese, Guy Ritchie sau Quentin Tarantino.

 

Ce îţi place în USA? Este ceva ce îţi displace ?

Îmi place aerul cosmopolitan al Americii, diversitatea de oameni, de produse, de emisiuni TV, de tot ce vrei. Îmi place că în America poţi visa cu…ochii deschişi. Şi visând cu ochii deschişi, unele vise pot deveni realitate. Ce nu îmi place? Mâncarea nu are gustul de acasă. În special fructele. Nu au niciun gust, aici, în State. Îmi este dor de gustul fructelor din copilăria mea din grădina bunicilor. Îmi lipseşte supa pe care o savuram cu atâta plăcere în România.

 

Ce faci în timpul liber? Hobby-uri?

Îmi place foarte mult să citesc. Iubesc teatrul şi filmul şi fac foarte mult sport. La capitolul hobby aş putea menţiona că sunt o mare amatoare de tenis, şah şi de echitaţie.

 

lavinia 2Ce faci ca să te menţii în formă? Care este secretul? Sunt sigur că multe tinere ar fi curioase să afle „reţeta” unei siluete frumoase…

Pentru mine sănătatea este pe primul plan. De aceea nu fac abuz de diete “magice” şi evit mâncarea fast food. În general prefer mâncarea gătită şi slabă în grăsimi. Recent însă, am descoperit o nouă metodă: the bar method. The bar method este un mix de yoga, pilates şi balet. Este un program excelent care mă ajută să mă menţin la forma dorită.

 

Care oraş ţi-a placut cel mai mult şi ce ai dori să vizitezi în USA?

New York-ul este şi va rămâne oraşul sufletului meu. Am locuit acolo aproape un an pe perioada primului an de studiu de la New York Film Academy. Este oraşul în care nu te plictiseşti niciodată.Un oraş cosmopolit cu o arhitectură superbă şi cu un ritm ameţitor de viaţă. Îmi place viaţa ” fast pace”( ritm rapid – n.a). Pe viitor aş vrea să vizitez oraşul Washington. Cred că este păcat să locuieşti în USA şi să nu vizitezi capitala. Dar America are foare multe locuri pitoreşti şi inedite care merită vizitate. Până atunci aş vrea să mă concentrez asupra carierei.

 

Cu ce te ocupi în prezent? Ce carieră ai vrea să urmezi?

În prezent fac stagiul pe care NYFA mi l-a oferit pentru un an de zile. În continuare am aplicat pentru viza O1 care îmi va da dreptul să muncesc în domeniul artistic. Este normal să îmi doresc o carieră conformă studiilor, adică în domeniul cinematografiei. Îmi place lumea filmului şi mi-aş dori să reuşesc să îmi văd numele pe afişele cu filmele produse la Hollywood.

 

lavinia 3Trăieşti în oraşul îngerilor, capitala mondială a filmului, oraşul cu cele mai multe celebrităţi. Cum ţi se par americancele? Sunt mai frumoase decât româncele ?

În Los Angeles sunt multe femei frumoase. Este un oraş foarte divers şi sunt frumuseţi din toate colţurile lumii. Am cunoscut şi americance autentice, dacă aş putea să mă exprim aşa, care sunt foarte mândre de faptul că sunt cetăţeni americani şi care nu au avut nicio undă de discrimare faţă de mine, nepăsându-le că sunt româncă, indiancă, chinezoaică sau de altă naţionaliate. Tot ce le-a interesat a fost caracterul meu şi calitatea mea de om. Cât priveşte frumuseţea nu aş putea spune că femeile din America sunt mai frumoase sau mai urâte decât româncele. Doar că sunt frumoase în felul lor; este un alt fel de frumuseţe.

 

Este o povară  frumusetea? Ce planuri ai în viitorul apropiat ?

Cred că este o povară să fii doar o tânară frumoasă şi lipsită de alte calităţi. Dacă eşti inteligentă, ai un caracter şi o educaţie aleasă, frumuseţea este un atu care întregeşte persoana, este, dacă vrei ,” cireaşa de pe tort”.(râde)

În general , femeile frumoase şi deştepte reuşesc în viaţă. În primul rând aştept să-mi fie aprobată viza O1, după care am nişte proiecte destul de importante în domeniul media. Aş vrea, mai întâi, să se finalizeze după care voi putea oferi mai multe detalii.

 

Ai cunoscut români în zona LA? Cum ţi se par?

Da, pot spune că cei mai buni prieteni ai mei, în momentul de faţă, sunt românii pe care i-am cunoscut aici în LA. Îmi place să socializez cu românii din LA, iar uneori merg şi la evenimentele româneşti . Românii de aici mi se par, totuşi, diferiţi de cei din România , în sensul că sunt mult mai atenţi să respecte legile, mai responsabili şi poate prea preocupaţi de cariera lor.

 

Mai vrei să te întorci în ţară?

Da, doresc să mă întorc în România, însă, doar ca turist. Vreau să îmi văd familia şi prietenii, dar viitorul meu este aici în America şi sper să reuşesc să îmi ating ţelurile. Eu m-am acomodat foarte bine şi nu mă văd în altă parte. Casa mea, acum, este America. România va fi cealaltă casă a mea, casa de peste Ocean….

 

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

IntreZambeteMotto: Nu ştiu de ce preferăm totuşi, culoarea gri!”

 

Un renumit critic literar, Mihail Belinski, spunea că „Arta este gândire în imagini”. Un astfel de exemplu de gândire în imagini este şi volumul „Între zâmbet şi suspin”, avându-l ca autor pe Petru Lascău. Asemenea unor tablouri dintr-o expoziţie, „Între zâmbet şi suspin” se constituie că o demonstraţie a ceea ce înseamnă corespondenţa dintre arte. Întocmai unei pânze expuse într-o galerie, fiecare zâmbet şi suspin scris de Petru Lascău în această carte, se distinge prin caracterul său de sine-statator, prin plasticitate şi culoare.

 

Petru Lascău este pastorul bisericii „Agape” din Phoenix, Arizona şi autorul volumelor de proză: „Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”, „Lupta cu somnul”, „Memoriile lui Eutih”, „Risipitorii”, „Apostolii Domnului Isus” şi „Familiile patriarhilor”.

 

„Imagini văzute prin fereastra lumii”

 

„Între zâmbet şi suspin” este o colecţie de povestiri, cugetări, întâmplări, citate, pe care Petru Lascău le-a utilizat ca ilustraţii în predicile sale. Baza informativa a acestor pilde este, aşa după cum afirmă chiar scriitorul, viaţa însăşi. Valoarea volumului „Între zâmbet şi suspin” constă în iniţiativa de a consemna în mod obiectiv, o serie de învăţături ce au conferit sarea şi piperul prezentărilor rostite de Petru Lascău, de la amvon. De asemenea, rolul acestei cărţi este şi acela de a fi o sursă de inspiraţie şi o influenţă pozitivă pentru alţi slujitori ai lui Hristos, care la rândul lor, împărtăşesc şi se împărtăşesc din Cuvântul lui Dumnezeu. „Am adunat de-a lungul anilor aceste întâmplări pe care unele le-am trăit, altele le-am auzit, altele le-am citit. Pe toate însă le-am folosit mereu în predicile mele, pentru că ele nu sunt decât imagini văzute prin fereastra lumii, imagini care zugrăvesc o realitate de dincolo de fire, din lumea mirifică a lui Dumnezeu. Fie un zâmbet, fie un suspin născut din cititul acestor rânduri, este răsplata muncii mele, şi o nouă speranţă în mai bine, şi mai frumos a sufletului iubitor de adevăr. Am scris aceste rânduri şi în speranţa că unele din povestirile sau frazele acestei cărţi vor sluji predicatorilor sau altor vorbitori publici, făcându-le vorbirea mai colorată şi mai accesibilă ascultătorilor lor, prin forţa de etalat a ilustraţiilor.”

 

Foarte puţini oameni aleg în mod voit între bine şi rău”

 

„Între zâmbet şi suspin” este structurata pe patru capitole – „În lupta cu noi înşine”, „În lupta vieţii”, „În viaţa de familie”, „În familia lui Hristos”. Este interesant de remarcat gradaţia ascendentă, ideea de a porni de la particular, de la luptă pe care o avem de dat personal cu firea pământească, eul nerenăscut, pentru că învingând pe plan individual, să reuşim să fim biruitori şi în bătălia vieţii. De asemenea, trebuie să fim conştienţi că dacă fiecare dintre noi ajunge să fie un exemplu în viaţa de familie, va fi un model şi în biserică, în marea familie a lui Hristos. Povestirile din fiecare capitol au titluri sugestive – „Conştiinţa”, „Harul”, „Articolele legământului lui Wesley”, „Curajul”, „Materialism”, „Arcă lui Noe – O povestire modernă”, etc. Cartea se deschide metaforic, cu ilustraţii despre adevăr, enunţând o idee general valabilă, cu valoare de maximă – „Foarte puţini oameni aleg în mod voit între bine şi rău. Natura da omului grâu, dar omul trebuie să-l macine. Dumnezeu dă omului voinţa, dar omul trebuie să facă alegerea corectă.” Pornind de aici, rezultatul este acela că „alegându-L pe Hristos devenim moştenitorii Săi, ai tuturor bogăţiilor şi ai gloriei Sale.” În povestirea „Oile ascultătoare”, scopul educativ al cărţii „Între zâmbet şi suspin” reiese foarte clar din interogaţia finală. „În timpul primului război mondial, nişte soldaţi turci voiau să fure o turmă de oi în timp ce ciobanul dormea. Acesta trezindu-se a pus mâinile pâlnie la gură, şi a chemat oile la el, aşa cum făcuse totdeauna. Oile au luat-o la vale pe o râpă abruptă şi soldaţii le-au scăpat din urmărire. Isus a spus:  «Oile Mele ascultă glasul Meu». Suntem oare şi noi printre ele?”

 

Şopârla

 

În structura variată şi caleidoscopica, însă logică, a volumului, se evidenţiază şi povestirea intitulata „Animale necurate”, în care autorul dovedeşte o remarcabilă putere de sinteză. Petru Lascău se opreşte asupra Cărţii Leviticului, despre care afirmă că „Este cartea preoţilor. Paginile ei sunt dedicate celor ce slujeau altarului, reglementându-le viaţa şi conduită. Ea vorbeşte de sfinţirea şi sfinţenia lor, de la îmbrăcăminte şi datoriile sacerdotale până la ceea ce aveau sau nu aveau voie să mănânce. Viaţa nici unei alte fiinţe umane n-a fost atât de detailat reglementata de cartea lui Dumnezeu. Tocmai din pricina responsabilităţilor sale, din pricina vecinătăţii sale cu veşnicia. După ce face aceasta precizare, autorul îmbină într-un mod fericit spiritul ştiinţific cu cel religios şi pune în antiteza caracteristicile fiecărui animal necurat cu trăsăturile de caracter ce ar trebui să îl definească pe adevăratul creştin. Astfel, despre şopârlă, Petru Lascău ne spune: Unul din cele mai mici animale, dar cu limba ucigătoare. Este uşor de neglijat prin micimea ei, dar periculoasă prin otrava limbii sale. Loveşte fulgerător cu exactitate şi cu venin. Nu are alte resurse. Corp mic şi vulnerabil. Îşi lasa coada ruptă şi fuge la cel mai mic zgomot. Doar limba ucide… Nu se cade omului lui Dumnezeu să se hrănească cu obiceiurile şopârlei. El este chemat să dea viaţa prin cuvintele sale şi nu să ucidă cu vorba.”

 

Cameleonul

 

Un alt animal interzis de Cartea Levitic a fi hrana oamenilor este cameleonul, care se remarca „prin puterea extraordinară de a se schimba, de a se adapta la culoarea mediului înconjurător. Este greu de observat, din cauza artei sale desăvârşite de a se camufla. Pe fundalul frunzelor verzi, devine verde. Când frunzele sunt roşii, devine roşu. Dragostea sa cea mai mare este să fie în armonie cu lumea din jur. Nu are nici un alt principiu decât acela de a fi atât de schimbător cât cer condiţiile externe. Vai de omul fără principii. El nu este un semn de circulaţie, ci mai degrabă dispozitivul ce indica direcţia vântului. El are părerile celor mai puternici, uniforma lor. El nu are propria sa culoare. Are doar culoarea altora.” Cu alte cuvinte, creştinul care îşi „schimbă culoarea” asemenea cameleonului, este iubitor de compromis, adaptabil, flexibil. Un astfel de creştin induce în eroare, pentru că ţelul său suprem este acela de a fi „în armonie cu lumea din jur”. Petru Lascău stabileşte delimitări clare – Vai de omul fără principii” – şi ne lasă pe noi să creionăm în minte, portretul creştinului autentic.

 

„Oameni care sunt cu totul altceva decât ceea ce bănuim la început”

 

O povestire în care ni se sugerează printr-o întrebare, ideea că ar trebui să cântărim bine caracterul celor cu care ne asociem, este „Presupunere”. Această pildă ne atrage atenţia asupra importanţei practice a relaţiilor pe care le legăm. Există posibilitatea ca din lipsă de discernământ spiritual sau din superficialitate să ne legăm viaţa – indiferent că este vorba de căsătorie, de afaceri sau de credinţă – de oameni care reuşesc să ne înşele tocmai prin felul lor de a fi cameleonic. Petru Lascău considera că fiind o nesăbuinţă iniţiativa creştinului de a le da credit acelor semeni care „sunt cu totul altceva decât ceea ce bănuim la început”. Apostolul Pavel ne avertizează că nu este bine să luăm asupra noastră un jug nepotrivit, pentru că între lumină şi întuneric nu există asemănări, ci doar deosebiri. „Un fotograf de la unul din ziarele naţionale a primit sarcina să fotografieze un incendiu care decima mii de hectare de pădure dintr-o zonă muntoasă. I s-a spus că un mic avion îl aştepta la aeroport pentru a survola locul dezastrului. A ajuns la aeroport cu o oră înaintea asfinţitului. Micul avion Cessna îl aştepta. A sărit cu tot echipamentul în avion şi a strigat pilotului: Dă-i drumul!” Pilotul a pornit motorul şi curând avionul decola spre cer… Zboară la nord de incendiu” i-a spus fotograful… De ce?”, a întrebat pilotul îngrijorat. Pentru că am de gând să fac câteva fotografii!”, i-a răspuns fotograful. Sunt fotograf, şi fotografii fac fotografii!” După o pauză destul de lungă, pilotul l-a întrebat: Vreţi să spuneţi că nu sunteţi instructorul de zbor?” Nu credeţi că manifestam nesăbuinţe asemănătoare atunci când pornim la drum în viaţă, în afaceri sau în noi experienţe spirituale cu oameni care sunt cu totul altceva decât ceea ce bănuim la început?”

 

Un simplu gest

 

Relaţiile interpersonale sunt un capitol important al vieţii de credinţă. Nevoia de părtăşie a omului este veche de când lumea. S-ar putea ca de multe ori, să trecem indiferenţi pe lângă semeni pentru care un simplu gest din partea noastră ar putea face o mare diferenţă. Povestirea de mai jos este cel mai bun argument în favoarea faptului că indiferenta nu ar trebui să îşi găsească loc în apanajul creştinului. A te opri din drum pentru a te bucura cu cei ce se bucură şi a plânge cu cei care plâng înseamnă până la urmă, a fi capabil să îţi asumi o responsabilitate personală. Prietenia este o responsabilitate personală şi presupune depăşirea acelor bariere impuse de teamă de a nu trece printr-o nouă dezamăgire ori de riscul de a experimenta noi dorinţe de părtăşie neîmplinite. Adevărata prietenie începe în mintea şi în inima noastră. Iată de ce, schimbarea trebuie să se producă mai întâi cu noi şi numai după aceea vom reuşi să vibrăm la nevoile celorlalţi. Dumnezeu are un plan şi în ceea ce priveşte legăturile dintre noi, că oameni, şi cel mai bun exemplu în acest sens este chiar prietenia dintre David şi Ionatan. Mark mergea spre casă când a observat că un băiat s-a împiedicat şi a scăpat pe trotuar un braţ de cărţi pe care le căra, două pulovere, o bâtă de baseball, o mănuşă şi un mic casetofon. A îngenuncheat alături de băiatul acela şi l-a ajutat să adune lucrurile. Pentru că şi aşa mergeau în aceeaşi direcţie, l-a ajutat să care unele din lucruri. A aflat că pe băiat îl chema Bill, că-i plăceau jocurile electronice, baseball-ul şi istoria, că avea o groază de necazuri cu celelalte materii şi, că tocmai atunci rupsese prietenia cu o fată. Au ajuns la Bill acasă şi Mark a fost invitat să între să bea un Coca-Cola şi să se uite puţin la televizor. După-masă aceea a trecut plăcut, printre râsete şi câteva jocuri electronice. Mark s-a dus acasă. Au continuat să se mai vadă până când amândoi au intrat la acelaşi liceu. S-au întâlnit de câteva ori de-a lungul anilor. În ultimul an, înainte de graduare, Bill l-a căutat pe Mark şi a vrut să-i vorbească. Bill i-a adus aminte de ziua când s-au întâlnit ei pentru prima dată.  «Nu te-ai întrebat de ce căram atât de multe lucruri cu mine?», l-a întrebat Bill. «Vezi, în ziua aceea mi-am făcut curăţenie în dulapul meu pentru că nu voiam să las mizerie pentru altul. Pusesem deoparte mai multe pastile de dormit pe care le-am luat de la mama şi mergeam spre casă ca să mă sinucid. După ce am petrecut câtva timp împreună în ziua aceea, vorbind şi râzând, mi-am dat seama că dacă mă omorâm, nu voi mai avea parte niciodată de prietenia unor oameni ca tine. Aşa că, Mark, atunci când m-ai ajutat să adun cărţile de pe jos, ai făcut ceva mult mai important pentru mine. Mi-ai salvat viaţa».” (“Un simplu gest”)

 

Care este cel mai mare predicator?

 

Poate că ar trebui să ne întrebăm ce anume îl determinase pe Mark să se oprească din drumul său şi să îi dea o mână de ajutor lui Bill? De ce nu a trecut mai departe, lăsându-l pe acest necunoscut să se descurce aşa cum putea? Unul din posibilele răspunsuri ar fi acela că familia a fost pentru el cea dintâi şcoala la care a deprins împreună simţire. Poate că mama sau bunica a vegheat asupra lui pentru a-l învăţa ce înseamnă onestitata, demnitatea, cinstea, înţelepciunea, prietenia, dărnicia. Mama este cel dintâi predicator, iar Petru Lascău ştie foarte bine acest lucru, atunci când îi rezerva mamei o serie de pilde-ilustratii, în volumul „Între zâmbet şi suspin”. „Doctorul G. Campbell Morgan a avut patru fii care au devenit cu toţii mari predicatori ai Evangheliei. Cu prilejul unei sărbători a familiei, unul dintre oaspeţi a întrebat pe cei patru evanghelişti:  «Care este cel mai mare predicator din familia dumneavoastră?». «Mama!», au răspuns cei patru, fără nici o ezitare”. (“Cel mai mare predicator”)

 

Mama

 

Rămâne sugestivă în acest sens, povestirea intitulata „Mama”, care ne prezintă un moment important din viaţa sculptorului Bortholdi, cunoscut pentru a fi realizat celebra Statuie a Libertăţii. De peste douăzeci de ani maiestuoasă Statuie a Libertăţii, ce «luminează calea libertăţii din lume» cu forţa ei, străjuieşte peste Insula Beldow, la intrarea în portul New York, ca un simbol al libertăţii pentru toţi cei ce se bucura de ospitalitatea acestor ţărmuri americane. Faimosul sculptor Bortholdi şi-a dăruit douăzeci de ani din viaţa să efortului gigantic de a realiza această capodoperă a artei monumentale. Şi-a dăruit muncă, alături de cei peste 4 milioane de dolari pe care Franţa i-a colectat pentru a face acest dar Statelor Unite. Nu numai munca sa de douăzeci de ani a dăruit-o acest nobil sculptor francez, dar chiar şi întreaga sa avere, pentru a produce nemuritoarea statuie. La început, când sculptorul Bortholdi cauta un model pentru acest simbol al libertăţii, a primit multe sfaturi contradictorii. Unii îi recomandau actriţe celebre, alţii personalităţi politice ale vremii. O autoritate din lumea artei i-a recomandat să-şi aleagă «figuri măreţe prin ele însele». Examinând toate propunerile şi figurile eroilor zilei, sculptorul a decis că cel mai bun model pentru a ilustra visul de libertate al lumii este însăşi mama sa. Mama sculptorului a pozat ca model pentru Statuia Libertăţii. Cu greu am putea găsi un omagiu mai frumos, model al dragostei şi respectului cuvenit unei mame, plătit de fiul ei”.

 

Să închizi toate uşile!

 

Ce bine ar fi dacă am învăţa să ne cinstim părinţii şi dacă am înţelege că ei sunt un dar preţios făcut nouă de Dumnezeu, una dintre cele mai mari binecuvântări oferite de El. Alături de părinţi, bunicii sunt de asemenea, o binecuvântare primită de la Creatorul nostru, iar pildă al cărei titlu metaforic este „Să închizi toate uşile” poate fi considerată un adevărat tezaur de înţelepciune creştină. Autorul ei, preotul Iosif Trifa, ne oferă un sfat practic şi util de viaţă, ce are la bază o învăţătură a lui Hristos. Biblia însăşi ne prezintă o bunică model – Lois, bunica lui Timotei, subliniind astfel, rolul femeii creştine în cămin.

 

Un elev isprăvise liceul şi se pregătea pentru continuarea studiilor într-un oraş mare.  «Dumnezeu să-ţi ajute, dragul meu, să poţi închide uşile!» – îi zise bunica la despărţire. «Ce uşi, bunica dragă? Doar n-o să mă fac portar la terminarea liceului?». «Pe unde vei merge, baga de seamă să-ţi închizi mai întâi uşile urechilor tale. Să le închizi faţă de toate şoaptele şi ispitele diavolului. Să-ţi închizi apoi uşile ochilor tăi. Să nu citeşti cărţi rele, pline de otravă şi să nu te duci nicăieri unde inima ta se poate otrăvi cu priveliştea ochilor. Să-ţi închizi apoi uşa gurii tale, ascultând de sfatul psalmistului: ‘Pune Doamne pază gurii mele şi uşa de îngrădire buzelor mele!’, gândindu-te neîncetat la cuvintele Mântuitorului, ‘ca pentru orice cuvânt nefolositor omul va da seama în ziua judecatii’. Şi mai presus de toate, dragul meu, să-ţi închizi uşa inimii tale faţă de toate ispitele cele rele. Să o laşi deschisă numai pentru Domnul. Aşa făcând, bine vei umbla în viaţă.» Experienţa religioasă a celor care ne sunt părinţi şi bunici reprezintă o moştenire de care ar trebui să învăţăm să profităm!

 

Despre dărnicie

 

De altfel, cea mai bună metodă de a ne cinsti părinţii este aceea de a dovedi un caracter creştin. Alături de onestitate, demnitate, cinste, înţelepciune şi prietenie, dărnicia este una din trăsăturile fundamentale ale închinătorilor lui Hristos. În povestirea „Corbul”, Petru Lascău ne învaţă pe lângă lecţia dărniciei şi pe aceea a credinţei. Este important să dobândim acea credinţă curată şi inocentă, asemenea celei a copiilor. Să nu uităm că Mântuitorul a spus: Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, căci Împărăţia Cerurilor este a unora ca ei”. A avea credinţa unui copil înseamnă a avea credinţă cel puţin cât un bob de muştar, a nu lăsa loc îndoielii în inimă. Dacă asemenea micuţului din această povestire, vom nutri în suflet o astfel de credinţă, va fi suficient să deschidem uşa şi minunile lui Dumnezeu se vor produce în viaţa noastră. O văduvă săraca nu mai avea nimic să dea de mâncare copilaşilor ei, într-o seară de iarnă grea. Crezând că vor uita de foame până a doua zi, a început să le citească din Biblie. Pasajul s-a nimerit să fie despre Ilie care a fost hrănit de către corbi în pustie. Cel mai mic a fugit repede şi a deschis uşa.

– De ce deschizi uşa? Este foarte frig şi aşa în casă, a zis mama supărată.

– Deschid să intre corbii, a spus mezinul. Nu mai avem nimic de mâncare în casă. Dumnezeu va trimite corbii Săi.

Primarul satului care tocmai trecea pe acolo, a ascultat discuţia dintre văduvă săraca şi copiii ei, a intrat în casă şi le-a spus:

– De azi încolo, eu sunt corbul lui Dumnezeu pentru voi.”

 

Cele zece porunci

 

Dorinţa lui Petru Lascău de a ne învăţa râvnă pentru credinţa, astfel încât să atingem perfecţiunea cerută de Hristos, este evidentă. Chiar dacă pe calea vieţii vin ispite, având Biblia că far şi implicit, cele zece porunci, vom reuşi să evităm orice tentaţie şi să mergem mai departe, în siguranţă. “În unul din romanele sale, Sara Orne Jewett povesteşte că pe drumul spre casa unui căpitan de vas, a văzut o mulţime de beţe colorate în roşu şi galben, care erau înfipte într-un ogor, aparent fără nici o logică. Curioasă, l-a întrebat pe căpitan, atunci când a ajuns, care era rostul acelor beţe ciudate. Acesta i-a explicat că atunci când a arăt prima dată ogorul, aproape că şi-a distrus plugul, lovindu-l de nişte stânci ce sunt până aproape la supratata ogorului. Pentru a ocoli pe viitor, acele zone periculoase, a fixat beţele colorate. Într-un sens, Dumnezeu a făcut la fel, atunci când ne-a dat Cele Zece Porunci…” – a zis el. Ele semnalizează zece domenii periculoase din viaţa omului. Evită-le şi nu-ţi vei prinde plugul.” (“Cele zece porunci”)

 

El va veni în ceasul în care nu vă gândiţi

 

Finalul volumului „Între zâmbet şi suspin” ne aduce mai aproape de momentul revenirii lui Hristos. Avem cu această ocazie, revelaţia faptului că întreaga carte este un adevărat manual de pregătire, în vederea momentului când Mântuitorul lumii va reveni pe norii cerului. Scopul acestei cărţi este acela de a ne oferi călăuzire în viaţa de zi cu zi, pentru a fi gata să Îl urmăm în patria cerească. Faptul că El Se va întoarce atunci când nu ne gândim ar trebui să ne determine să acordăm atenţia cuvenită formării unui caracter după voia Lui. De altfel, „Între zâmbet şi suspin” se şi încheie cu o ultimă povestire al cărei titlu – „Când nu vă gândiţi” – are darul să ne avertizeze asupra faptului că sfârşitul este aproape şi că datoria noastră de creştini este de a fi conştienţi de această realitate. McCheyne a fost un predicator scoţian care a întrebat un grup de prieteni:  «Credeţi că Isus Hristos va veni în noaptea aceasta?». Unul după altul, aceştia au răspuns: «Cred că nu va veni în noaptea aceasta». După ce toţi au dat acelaşi răspuns, predicatorul a citat cuvintele Bibliei: «El va veni în ceasul în care nu vă gândiţi»”.

 

Nu ne mai rămâne altceva de făcut decât că rugăciunea noastră, după ce ne vom împărtăşi din lecţiile de viaţă oferite de cartea lui Petru Lascău, „Între zâmbet şi suspin” să fie – „Amin! Vino, Doamne Isuse!”.

 

Octavian D. CURPAŞ

Phoenix, Arizona

15 august 2013

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors