Archive for the ‘Cultural’ Category

Ligia-Gabriela JANIK – COŞUL CU COLINDE

Posted by Gabriela Petcu On December - 15 - 2013

25-Nasterea„Hristos S-a născut!” a răsunat pe scena Casei de Cultură din Trossingen – Germania, sub genericul „Coşul cu colinde.“

 

În seara zilei de 7 decembrie 2013 a avut cel mai mare eveniment cultural şi spiritual din ultimii ani pentru comunităţile române din Germania. Spectacolul religios, dedicat sărbătorilor de iarnă, a fost organizat de Centrul Creştin Eklesia din Trossingen, condus de pastorul Kornelius-Birle – Krumbacher, care a avut un salut de bun venit pentru toţi oaspeţii sosiţi la concert. Liderul corului bărbătesc, pastorul Croitorul Virgil, din Stuttgart, a salutat de asemenea cu multa căldură şi dragoste pe toţi cei prezenţi în sală.

 
Sute de români, nemţi, maghiari şi ruşi s-au îndreptat spre Casa de Cultură pentru a-şi stinge dorul de ţară, dar şi setea spirituală a sufletului, unindu-şi vocile cu ale îngerilor şi păstorilor din câmpie. A fost un moment sublim, de cinstire a Celui ce S-a născut în ieslea din Bethleem.

 
S-au intonat imnuri în cinstea Pruncului Isus, Cel care a coborât din Slava-i cerească să se nască umil într-o iesle simplă. Doar vitele din grajd Îl încălzeau cu suflarea lor. Un moment unic, solemn, l-a reprezentat deschiderea programului, când toţi cei aproximativ 800 de participanţi, indiferent de ţară şi naţionalitate, şi-au unit inimile cu inima de Tată a lui Dumnezeu, rostind binecunoscuta rugăciune „Tatăl Nostru.“ Mare a fost bucuria când primul colind a răsunat din pieptul tuturor celor prezenţi în sală, unindu-şi vocea cu cea a colindătorilor. Astfel, cântăreţi vestiţi din diaspora, plecaţi de multi ani din ţară, au incântat sufletul ascultătorilor prin colindele duioase, aprinzând în inimi dorul după locurile natale.

 

Lacrimi de dor, dar şi de fericire, se vedeau pe feţele multor ascultători, dând de înţeles că nimic nu e mai trist şi apăsător decât dorul de ţară. Şi acest dor care apasă inimile celor plecaţi, se evidenţiază tot mai mult în preajma Sărbătorilor de iarnă. Pe scena Casei de Cultură a urcat vestitul cântăreţ Nicu Wagner, o personalitate importantă în comunitatea română din München. Plecat, de asemenea, de foarte multi ani din România. La fel ca el, mulţi cântăreţi ca Ligia Bodea, Lidia Părăuan, Ramona Vas, Mariana Demeter şi mulţi solişti instrumentişti au colindat spre bucuria sufletului nostru şi spre slava Pruncului Isus, bucurându-se de venirea Lui pe lume. Fanfara formată din grupul reunit Trossingen-Frankfurt şi Belgia, a făcut să tresare inimile şi glasurile celor prezenţi. De asemenea, Ansamblul orchestral Dück a încântat audienţa cu frumoase colinzi. Comunităţile române din Germania, Elveţia, Franţa, Belgia şi România au fost reprezentate prin grupuri de cântăreţi, prin corurile unite şi corurile bărbăteşti, făcând să răsune colinzi în limba română şi germană. Un ambient armonios şi înduioşător a fost creat prin unirea glasurilor corului de copii, care au răsunat cu putere în sala cu cea mai bună acustica din Germania. Scena sălii a fost neîncăpătoare pentru grupurile de copii de diferite vârste, din Trossingen, uniţi cu corurile de adulţi din Trossingen, Stuttgart şi Bergamo-Italia. Acest eveniment înălţător va rămâne viu în istoria oraşului Trossingen, unde comunitatea română, caracterizată prin traiul în armonie şi pace, este apreciată de către autorităţile oraşului.

 
Vestirea naşterii Mântuitorului a răsunat cu putere în această seară, aducând mulţumire în suflet, dar totodată amintindu-ne că într-o seară ca aceasta,în ieslea din Bethleem, Domnul Isus a coborât din Ceruri. A venit printre noi şi a trăit ca şi noi, învăţându-ne cum să trăim frumos, iubind şi cinstind pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru. Prin jertfa Sa pe cruce, El a ispăşit vina păcatului nostru şi S-a inălţat apoi la Tatăl, sa ne pregătească un loc. Caci acolo unde este El, să fim şi noi.

 
De Sărbători, fiecare dintre noi încearcă să fie mai bun, mai iubitor, mai răbdător şi iertător. Însă scopul lui Dumnezeu pentru Creaţia Sa este ca fiecare clipă a vieţii noastre să fie trăită la standardele înalte pe care ni le cere Sfânta Scriptură. Domnul Isus, prin venirea Lui în lume şi răstignirea Sa pe cruce, ne-a făcut fraţi ai Lui şi fii ai lui Dumnezeu. Să lăsăm deci Steaua Sfântă de la Bethleem să strălucească în viaţa noastră şi să-L primim pe Fiul lui Dumnezeu să se nască cu adevărat în inima noastră. Deşi s-a născut în Ieslea cea săracă acum 2000 de ani, El trăieşte, se află la dreapta Tatălui şi are puterea să ierte păcatul din viaţa noastră, să alunge sărăcia şi întunericul din sufletul nostru, făcându-ne asemenea Lui. A venit să salveze creaţia Sa de la moartea veşnică, ca în ziua mult aşteptată să fim împreuna cu el pe norii cerului.

 
Mare mi-a fost surpriza şi bucuria când pe holul Casei de Cultura am întâlnit mulţi cunoscuţi şi prieteni, dar o bucurie deosebită a fost când am întâlnit familia Meiroş Marian şi Onorina împreună cu cei cinci copii frumoşi ai lor. Familie venită din Brăila şi pe ai cărei membri nu-i mai văzusem de aproximativ 18 ani. Am depănat amintiri de acasă, astâmpărându-ne dorul dupa cei dragi rămaşi în România. După sfârşitul programului artistic, seara a continuat în aceeaşi armonie tradiţională în jurul miilor de sarmale, cozonaci şi prăjituri de casă, pregătite de gospodinele gazdă. Dumnezeu sa răsplătească şi să binecuvânteze osteneala lor, pe aceste fiinţe minunate, care de fiecare dată, cu dragoste,întâmpină oaspeţii veniţi de departe. Fie ca de acest Crăciun, Domnul Isus să se nască în inimile fiecăruia, aducând pace, bucurie, iertare, iubire şi o viaţă mai bună în fiecare casă şi inimă de român! Colindul „S-a născut pe Pământ un Mântuitor“ să răsune în inimile noastre, slăvind pe Domnul Slavei împreună cu păstorii şi îngerii din ceruri. Ca şi Magii de la Răsărit, venim şi ne închinăm cu bucurie Pruncului din Bethleem şi să-i aducem inima noastră ca dar înaintea Lui.

 

Sărbători binecuvântate şi fericite tuturor românilor, oriunde s-ar afla, de aici, din Trossingen. Iar de Crăciun, la ceasul naşterii, să ne unim vocile în colind frumos să-l lăudam pe Domnul Vieţii care ne-a adus iertarea şi mântuirea în dar
Sărbători Fericite tuturor românilor de pretutindeni!

 

 

Ligia-Gabriela JANIK

Decembrie 2013

Aldingen, Germania

Yvette Larsson promovează imaginea României în lume

Posted by Stefan Strajer On December - 12 - 2013

YvetteAutor: Ştefan Frîncu (Danemarca)

 

Pentru cei care nu au auzit de noul ambasador pe care România îl are în lume

 

Yvette Larsson este o profesoară din Suedia care a venit pentru prima dată în vizită în România în anul 1985 pe litoralul românesc împreună cu familia, la doar 13 ani. A revenit în 2011 şi de atunci s-a mai întors de 15 ori. Yvette a crescut în nordul Suediei, a plecat la universitate, a trăit în mai multe locuri, în Norvegia, Franţa, insula Reunion, Anglia, Danemarca după care s-a întors în ţara natală şi predă la Şcoala Internaţională din Helsingborg, în sudul Suediei.

 

O persoană optimistă, plină de entuziasm care crede în frumuseţea României şi a românilor aşa cum probabil nu foarte mulţi români mai cred.

 

Eu locuind în Danemarca, aici printre nordici care îşi văd fericiţi de traiul lor bun şi nebăgând în seamă prea mult dorul meu de casă, când am descoperit această minune, am şi dat o fugă până aici aproape, în sudul Suediei, să o cunosc.

 

 

Cum în Europa nu avem prea mulţi aliaţi, o femeie din nordul Europei dispusă să muncească  să schimbe prejudecăţile şi mentalitatea despre români şi Romania nu putea să nu-mi capteze atenţia.

 

*

 

Yvette cu iaŞ.F.: Dragǎ Yvete, trebuie să-ţi mărturisesc cǎ ţi-am urmǎrit evoluţia şi nu eşti la fel precum mulţi alţi strǎini veniţi în România de care se îndrǎgostesc, revin periodic sau unii chiar se stabilesc aici. La tine diferă puţin. Ai încercat sǎ descoperi România, te-ai îndrǎgostit de ea şi nu te-ai oprit aici, vrei sǎ-i arǎţi frumuseţile şi sǎ schimbi prejudecǎţile şi imaginea negativǎ construitǎ de mass media în Europa.

 

Nu o să repet aceleaşi întrebări la care ai mai răspuns în presa din România. Mulţi români te cunosc deja, îţi cunosc povestea. Mai multe publicaţii româneşti au scris despre tine şi te numesc ambasadorul României în lume.

 

Scopul tău şi al blogului The Bucharest Lounge este să răspândeşti frumuseţea şi însemnătatea României în lume prin ochii unui suedez.

 

Cu ani în urmǎ când auzeam de ţǎrile nordice, primele lucruri care îmi veneau în minte erau gradul ridicat de civilizaţie, nivelul ridicat de trai, oamenii cei mai fericiţi din lume şi cele mai democratice ţǎri.

 

Dupǎ relaţia de suflet pe care ai legat-o cu România şi cele 15 vizite pe care le-ai facut în ţara noastră în ultimii 2 ani şi cea dinainte de revoluţie, cred că poţi să ai o idee despre cum evoluează lucrurile în România.

 

Trăieşti aici în ţările nordice ai căror oameni se spune cǎ sunt cei mai fericiţi din lume, dar aş vrea sa te întreb cum vezi tu relaţia românilor cu fericirea şi ce ar avea românii de învǎţat de la voi, nordicii?

 

Yvette Larsson: Aici oamenii au nevoile primare satisfăcute, nu avem drame foarte mari, e un echilibru continuu. Poate fi monoton şi plictisitor dar te poţi simţi bine şi în siguranţă. Nu suntem nevoiţi să ne facem atâtea griji cum sunt din păcate nevoiţi să-şi facă românii în viaţa zilnică, aici funcţionează, e bine, este eficient. Nu e simplu să vorbeşti despre fericire, dar când merg în România văd un contrast, pe de o parte văd români care se străduiesc mult, luptă pentru traiul zilnic dar care mai gǎsesc şi energie să se bucure la petreceri, grătare, terase şi baruri. Chiar dacă viaţa e  grea, mai găsesc puterea să ştie să trăiască viaţa cu bucurie, să se bucure de lucrurile simple.

 

Yvette cu bondita 3Ş.F.: Crezi în această construcţie europeană în care românul şi sǎ zicem suedezul pot sǎ-şi descopere împreună valorile şi să-şi respecte diversitatea culturală?

 

Y.L.: Da, sunt o persoană optimistă şi cred într-o Europă unită de aceleaşi valori. Nu cred în proiectul politic Uniunea Europeană, pentru că reprezintă globalizare, uniformizare, nu trebuie să fim toţi la fel, dar în acelaşi timp este Europa şi ţările în care trăim şi iubesc Europa pentru diversitatea ei. Îmi plac foarte mult diferitele culturi, limbi, folclor, tradiţii, arhitectura diferită. Puterea poate sta şi în diferenţele dintr noi. Da, cred că putem trăi frumos fiind toleranţi unii cu alţii, în ciuda lucrurilor care ne deosebesc.

 

Ş.F.: De ce crezi că noi românii uitǎm uneori să apreciem frumosul pe care îl avem acasă şi avem nevoie de confirmarea străinilor să realizam ce minunăţie de ţară avem, ce mulţime de lucruri frumoase ne înconjoară?

 

Y.L.: Cred că România este într-o fază de construcţie a unei identităţi. Noi, în ţările vestice aveam foarte puţine informaţii despre România şi acelea erau destul de întunecate, cu copiii din orfelinate, cu Ceauşescu, iar unde oamenii nu au informaţii, adaugă de la ei, astfel românii au astăzi de suferit de pe urma acestor prejudecăţi.

 

Românii nu au încă o stimǎ de sine bine construită sau încredere, prea mulţi privesc în jos încă. Când am venit pentru a doua oară în România, am fost uimită de cât potenţial este aici. De ce nu arată toate astea? Românii au foarte mult de oferit la diferite niveluri chiar dacă nu realizează încă acest lucru. Am întâlnit multă ospitalitate aici, sunt mişcată de natura şi relieful ţării, mâncarea, satele româneşti cu viaţa şi autenticitatea lor, viaţa din oraşele din ţară, aş putea continua ore în şir să vă reamintesc ce aveţi frumos aici. Dar cred că lucrurile încep să se mişte în direcţia bună. Prin intermediul paginii de facebook The Bucharest Lounge şi al blogului (http://bucharestlounge.wordpress.com/), am întâlnit multe iniţiative frumoase, mulţi oameni care gândesc la fel ca mine, mulţi tineri care vor să schimbe lucruri şi atitudini. Cred că oamenii vor fi surprinşi puţin câte puţin de România într-un mod plăcut. Dar trebuie avut răbdare, schimbările de atitudine şi mentalitate nu se petrec peste noapte. Acum cu facebookul, lucrurile pot merge mai repede. Eu pun multe fotografii din România pe pagină, cred că prin fotografii poţi descoperi latura frumoasă a unui loc. Vreau ca oamenii să fie impresionaţi, să rămână fără cuvinte necunoscând  România. Mulţi europeni cred în continuare că este totul gri şi întunecat în România, dar când le arăţi fotografii, îi surprinzi într-un mod pozitiv.

 

Yvette cu ciorbaEste atâta frumuseţe în România, încât e greu să o treci cu vederea.

 

Uite încă ceva care m-a uimit. Când merg la acele supermarketuri mari, trec pe la fructe şi legume şi vǎd de unde sunt, mă gândesc cum România ar putea hrăni o mare parte din Europa şi totuşi mai importă fructe şi legume. De ce să importe fructe şi legume? Le aveţi şi sunt cu mult mai bune. Eu mă distrez cu roşiile de import care nu au nici un gust, spun că sunt ca mingile de tenis. Dar asta necesită puţină gândire, puţină analiză. De ce aş importa ceva de la mare distanţă? De ce nu i-aş ajuta pe cei care au muncit aici? La fel şi cu restul produselor. Trebuie să aveţi mai multă încredere în produsele proprii, asta îi va ajuta şi pe producătorii locali şi implicit economia locală.

 

Ş.F.: Citeam chiar şi zilele acestea despre o nouă campanie mediaticǎ a celor de la Daily Mail împotriva românilor. Tu cum reacţionezi la astfel de ştiri sau campanii îndreptate generic asupra tuturor românilor?

 

Y.L.: Eu sunt o persoană pacifistă, nu cred într-un război mediatic. Pentru mine e suficient să arăţi ce este Romania, ce este Bucureştiul. Eu vreau să arăt toate lucrurile bune, care pot impresiona oamenii, în loc să alimentez aceste şicanări mediatice. Aşa funcţionează presa, pe lucruri negative, drama şi negativul se vând cel mai bine în presă.

 

Ş.F.: Cum vezi promovarea României, ce strategie ai aborda tu?

 

Y.L.: Cred că graficienii, web designerii, oamenii de PR, publicitate, cei din Ministerul Turismului ar putea să se concentreze pe mesaje pozitive. Aştept o campanie care să explice: Asta e România, ăsta e Bucureşti şi mai puţine comparaţii. Sunt sătulă de comparaţia Bucureştiului ca fiind „micul Paris”. De ce nu spui ce este Bucureştiul de fapt? Pentru că europenii obişnuiţi nu ştiu, efectiv nu au nici o idee despre cum este Bucureştiul. Ei nu ştiu că aveţi munţii Carpaţi, că se poate schia foarte bine acolo. Dacă ieşim acum pe stradă şi îi întrebăm, pot paria că nu au nici o idee. Chiar fiica mea a învăţat să schieze în Bucovina, la Vatra Dornei.

 

De aceea prin The Bucharest Lounge am încercat să atrag atenţia asupra capitalei României şi să-l punem pe hartă, sa-i construim o identitate. Mulţi avem în minte marile oraşe europene şi avem o imagine formată cu ce putem vedea la Paris, Londra, Barcelona. Bucureştiul nu are încă această imagine formată sau are una negativă, deci este mult de muncit la asta.

 

Când mă gândesc la Bucureşti, văd diferite feţe ale capitalei, un Bucureşti clasic, unul pentru folclorul urban, unul pentru tineri şi distracţie, un altul pentru cultură.

 

yvette naturaŞ.F.: Care crezi că sunt trăsăturile la care românii mai au de lucrat?

 

Y.L.: Nu pot să le spun oamenilor cum ar trebui să se poarte, dar o să-ţi spun ce am întâlnit eu. Aici aş avea de spus două lucruri: colaborare şi planificare. Când merg în România eu mă lovesc de multe ori de aceste aspecte. Există o lipsă de colaborare, de un efort unitar spre un scop comun. Este nevoie de planificare pentru ca lucrurile să se întâmple într-adevăr, ideile bune şi proiectele să se concretizeze în acţiuni.

 

Şi aş mai adăuga încrederea. Dacă nu avem puţină încredere unii în alţii, nu vom putea colabora eficient. Primesc propuneri directe de a promova proiecte sau persoane fără să cunosc persoanele respective, fără să-şi prezinte ideile, fără o colaborare sau un sprijin reciproc. Remarc, din păcate, mult individualism care poate strica o idee bună. Cred că de aici vine şi corupţia de care se plâng românii. Nu există un efort comun pentru un scop important.

 

Ş.F.: Dupǎ cum spui eşti o persoană pozitivă şi optimistă. Cum crezi cǎ putem inspira optimism şi bucurie într-o ţară aparent tristă şi lipsită de încredere, dominată de scandaluri, fie ele politice, fie de altă natură?

 

Y.L.: Asta poate începe cu tine însuţi. Este decizia fiecăruia dacă va rămâne optimist sau nu. Este o alegere conştientă de a vedea partea frumoasă a lucrurilor. Peste tot sunt probleme, poate nu de aceeaşi natură, dar ele există. Există şi lucruri frumoase şi pozitive care se întamplă în România şi este important să le vedem şi pe acestea, nu doar scandalurile de la televizor.

 

Dacă vrei mai mult optimism, trebuie să decizi asta şi să nu te laşi atras de negativitatea altor persoane. Dacă te aflii într-un grup de oameni negativi, trebuie să gândeşti constructiv, ce poate fi îmbunătăţit aici? Ce soluţii ar fi să schimbăm asta? Pentru că dacă doar stai şi nu faci nimic în legătură cu asta, vei deveni şi tu la fel.

 

La fel şi pe facebook, câte pagini de facebook crezi că fac ceva real pentru schimbare? Câte persoane sau pagini cu zeci de mii de prieteni cu un mare potenţial care doar vorbesc şi nu acţionează în nici un fel pentru a schimba lucrurile? Sunt mulţi artişti sau fotografi care fac o treabă bună şi pe care îi urmăresc şi îi apreciez. Dacă ai o pagină cu 30.000 de oameni care te apreciază şi totul se rezumă doar la discuţii, nu se va întâmpla nimic. Ai puterea să inspiri 30.000 de oameni să facă ceva. Discuţia e bună dar să se şi finalizeze cu acţiuni concrete.

 

yvette rosia montanaLipseşte de multe ori curajul de a trece la acţiune. Pentru o bună viziune a situaţiei, ai nevoie de o perspectivă ca din elicopter, de o analiză detaşată. Să-ţi pui întrebări: vreau să continui aşa la nesfârşit sau să încerc să fac o schimbare, să îmbunătăţesc ceva? După care ai nevoie de acţiuni reale. E nevoie de muncă şi acţiune, nu doar vorbă multă.

 

Dar vă trebuie curaj să faceţi lucruri şi să schimbaţi ce nu vă place, curajul de a lua decizii şi a trece la acţiune. Am un citat favorit a lui Voltaire: „Chiar atunci când nu mai e nici un motiv să crezi, tot trebuie să mai crezi”. Dacă nu crezi, nu se va întâmpla nimic.

 

Le vorbesc elevilor mei câteodată, celor care îmi zic că nu pot realiza un anumit proiect: „dacă îmi spui că nu poţi face asta, atunci nu vei putea; dar dacă spui că voi încerca să fac asta şi voi da tot ce pot mai bun pentru a realiza, atunci şansele sǎ-l realizezi vor fi mult mai mari”.

 

Ştiu, viaţa nu e uşoară în România, aveţi o luptă zilnică de dus, poate fi greu. Eu nu am trăit acolo, îmi este uşor să spun toate astea, dar dacă mă uit la oameni pe care îi admir, pentru că ei au curajul să facă o schimbare chiar dacă viaţa este grea, atunci pot să o facă şi alţii. Văd oameni care deşi au multe provocări în viaţă, găsesc totuşi puterea să fie pozitivi şi optimişti. Aşa îmi păstrez şi eu speranţa.

 

Ş.F.: Cum îi vezi pe tinerii români, adolescenţii, cei de 20 – 30 de ani? Cum îi simţi?

 

Y.L.: Eu văd două tendinţe aici. Există mai mult optimism printre tineri decât printre cei de vârsta mea de exemplu. Sunt unii optimişti care vor o schimbare, vor o viaţă mai bună în România şi sunt mulţi care vor să plece în străinătate, care nu văd un viitor în ţară.

 

Pe tineri îi simt mai doritori să schimbe lucruri, atitudini. Eu aş vrea să am puterea să inspir tinerii români să aibă suficientă stimă de sine şi curajul de a schimba lucruri.

 

Am câteva idei şi aş vrea să am posibilitatea să organizez un program de leadership pentru tinerii români.

 

yvette cu tricolorulŞ.F.: Crezi că românii s-ar simţi mai bine dacǎ ar închide televizorul pentru o săptămână?

 

Y.L.: Ha ha… Cred că totul este despre echilibru. Depinde la ce te uiţi la televizor. Atât în România cât şi în alte locuri, mass media poate fi dezechilibrată, poate distorsiona realitatea sau manipula adevărul, poate fi vocea doar a unui anumit grup de persoane. Media trebuie privită critic şi selectiv. E dificil de spus, nu ştiu cât timp petrec efectiv românii la televizor, dar poţi urmări şi emisiuni bune, este important să ştii să selectezi. Eu nu am televizor acasă şi nu mă uit prea mult la televizor.

 

Ş.F.: Cum  vede un optimist ca tine pagina de facebook The Bucharest Lounge dezvoltându-se, care este visul tǎu legat de promovarea şi schimbarea imaginii României, care sunt paşii următori?

 

Y.L.: Mi-aş dori să am posibilitatea să lucrez full-time cu The Bucharest Lounge şi mi-aş dori ca aceasta să se întample în România. Îmi place să fac asta şi mi-aş dori să-mi pot câştiga existenţa din asta. Poate aş avea nevoie de ajutor la început dar aş vrea să mă simt în siguranţă din punct de vedere financiar astfel încât să pot lucra zilnic, acum o fac doar în timpul liber.

 

Visul meu este să trăiesc în România făcând ceva ce îmi place şi sǎ ajung să pot trǎi din The Bucharest Lounge. Nu am nici un interes ascuns, nu am nici o firmă de turism pentru care să fac asta. Unii oameni cred că am o firmă de turism şi îmi cer să-i sponsorizez.

 

Am o mulţime de idei despre promovarea României, la diferite niveluri. Aş vrea să promovez turismul de grup, să merg cu grupuri de turişti prin satele româneşti, să descopere şi să simtă viaţa satului românesc.

 

Aş dori să lucrez mai mult cu fotografii români, cum îţi mai spuneam aş vrea să pun umărul la dezvoltarea liderilor de mâine din România. Să ştie care le sunt valorile, să fie vizionari, oameni de acţiune, să aibă suficientă stimă de sine şi curajul să schimbe lucruri, mentalităţi. Tinerii sunt proaspeţi, nu au un bagaj din trecut.

 

Aveţi atâtea lucruri pe care aş vrea să le promovez: produsele alimentare, dulceţurile fabuloase, ceramica, ia românească care începe să devină tot mai cunoscută. Am putea construi un adevărat brand din ia românească. Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile de care ar trebui să fiţi mândri.

 

Din păcate nu am suficient timp acum să mă ocup doar de The Bucharest Lounge, fiincă am un loc de muncă aici în Suedia. Mi-aş dori să mai fac interviuri cu oameni care inspiră din România, să promovez modele de oameni şi proiecte deschizători de drumuri în domeniile lor.

 

Yvette cu The bucharest loungeŞ.F.: Ce poate face un român obişnuit sǎ te ajute în munca ta?

 

Y.L.: De exemplu să doneze serviciile pe care le poate presta, pentru că nu am un buget acum, un fotograf să doneze fotografii pentru o expoziţie, web designeri care işi pot dona serviciile, oameni care pot dona spaţii pentru conferiţe şi cursuri, bilete de avion şi altele. Sau să aprecieze pagina The Bucharest Lounge şi să promoveze pur şi simplu imaginea frumoasă a României. Cred în puterea fiecăruia de a ajuta, dacă eşti bun la ceva, atunci contribuie cu asta, cu talentul tău. Dacă eşti un bun bucătar în bucătăria românească putem promova degustări ale mâncărurilor româneşti şi vom avea nevoie de web designeri pentru a promova asta. Avem nevoie de acest tip de colaborare.

 

Ş.F.: Ce crezi că are România de oferit culturii europene, cu ce crezi că poate România îmbogăţi spaţiul cultural european?

 

Y.L.: Sunt şi aici o mulţime de spus. Dispuneţi de un adevărat tezaur spiritual tradiţional, spiritualitatea satului românesc, toată cultura voastră tradiţională este impresionantă şi trebuie promovată, arătată lumii. Eu personal sunt îndrăgostită de viaţa autentică a satului românesc, de ia românească. Am câteva ii din România şi ies în oraş aici în Suedia îmbrăcată cu ele. Vreau să vă spun că de fiecare dată sunt întrebată pe stradă despre ele. Au un adevărat impact. Toată moştenirea culturală pe care o aveţi este complet nedescoperită în afara României şi există atât de mult potenţial aici. La fel cum îţi spuneam mai înainte, dacă ieşim acum pe stradă şi vom întreba cine este Brâncuşi, Eminescu, Enescu, oamenii obisnuiţi nu vor avea nici o idee. Am în minte multe proiecte de răspândire a moştenirii culturale a României referitor la scriitori, poeţi, cântăreţi, pictori, filosofi care sunt complet necunoscuţi în afara României.

 

Există atâta spiritualitate în România pe care o puteţi dărui lumii. Mereu când vorbeşti cu români, au mereu câte un proverb la îndemână în legătură cu subiectul tratat. Asta e ceva ce m-a mişcat, bineînţeles că avem în fiecare ţară proverbe, dar la voi e mai mult decât atât. Aveţi o mulţime de lucruri care au un sens mai profund la voi, ca acele linguri de lemn sculptate care spun o poveste de viaţă. Poate noi aici în vestul Europei gândim mai mult cu mintea, dar voi gândiţi mai mult cu inima, cu sufletul.

 

Eu aşa văd România, ca o persoană cu multe calităţi dar căruia îi lipseşte puterea, stima de sine şi te gândeşti: ceva nu se potriveşte aici. Aceastǎ persoană este atât de frumoasă, are atâta de oferit, de ce să nu fie această persoană mai puternică, mai demnă şi să creadă în ea?

 

Nu cădeți în capcana globalizării, România are ceva unic şi autentic, nu-l pierdeţi!

 

Ş.F. În încheierea acestui interviu, cu un prinos de recunoştinţǎ pentru ataşamentul tău faţă de români, îţi mulţumesc pentru interviul acordat publicaţiei româneşti „Curentul Internaţional”, editate în Statele Unite ale Americii, la Detroit.

Stefan Frincu

 

Ştefan Frîncu (Danemarca)

ATHOSUL NEAMULUI MEU (1)

Posted by Gabriela Petcu On December - 5 - 2013

STEFAN-Bruno wbBruno ŞTEFAN

 

Nu mai ţin minte când l-am auzit prima oară pe bunicul meu vorbind despre Athos, dar ştiu că, mic fiind, îmi povestea când venea la noi despre evenimentele din război la care a participat şi despre călătoria lui la Athos şi le lega de fiecare dată ca şi când ar fi fost firească trecerea de la povestea cu încercuirea ruşilor de la Cotul Donului la cea cu întâlnirea lui cu călugărul Dometie Trihenea pe Sfântul Munte.

 

Bunicul Gheorghe Dafinoiu obişnuia să vină la noi acasă în Bucureşti în fiecare an de două ori: de Paşti şi de Crăciun, iar noi mergeam la el în fiecare vară în comuna Zăvoia din judeţul Brăila. Îmi plăcea să dorm cu el căci îmi spunea multe poveşti şi avea un talent narativ cum n-am mai întâlnit la nimeni până acum. Se însufleţea când începea să vorbească şi orice îmi povestea se încheia cu câte o pildă spusă lui de un călugăr sau un pustnic de pe Athos. Ţin minte câteva discuţii cu el din vremea când eram copil:

– Şi chiar nu te-au văzut ruşii că erai în copac şi au trecut pe sub tine fără să se uite nici unul în sus?

– Să ştii că aşa a fost, nu te mint. Ei nu m-au văzut pentru că m-am suit noaptea în copac să văd mai bine poziţiile lor şi să transmit batalionului nostru mişcările de trupe, că eram telegrafist. Dar ruşii au pornit atacul când se crăpa de ziuă şi atât de repede s-au mişcat, că ai noştri n-au putut să fugă prea departe. I-au luat ca din oală şi i-au măcelărit pe toţi. Unii s-au aruncat în apă, dar n-au ajuns prea departe. N-au luat nici măcar un prizonier şi n-au lăsat pe nici unul să scape. Şi eu vedeam de sus toată operaţiunea.

– Şi nu ţi-a fost frică?

– Ba bine că nu! Stăteam pe o cracă sus, unde era frunzişul mai des şi mă rugam Maicii Domnului să mă scape. Şi atunci i-am promis că dacă ies viu şi nevătămat din acel război o să fac un pelerinaj la Athos şi o să devin robul ei toată viaţa mea.

– Dar nu te-au văzut când te-ai dat jos din copac?

– Păi am stat 2 zile şi 2 nopţi acolo aproape nemişcat, până frontul s-a mutat spre vest. Apoi m-am târât în spatele ruşilor până la Odessa, unde am stat ascuns şi am transmis mesaje în ţară. Iar mai târziu, când ruşii au intrat în România şi regele a întors armele împotriva nemţilor, am mers alături de ei până în munţii Tatra, în Cehoslovacia şi mai departe, până-n Germania. Dar acolo ruşii au vrut să fie ei cuceritorii şi ne-au lăsat pe noi în spatele lor, aşa că ne-am întors spre ţară. Iar eu am cotit-o spre Grecia şi am mers pe jos două săptămâni până am ajuns pe Athos.

– Şi nu te-a atacat nimeni? Nu era război pe unde treceai? Şi nu erau tâlhari?

– Ba da, dar mergeam mai mult seara şi noaptea şi ocoleam oraşele. Prin satele prin care am trecut toţi mă simpatizau, căci eram îmbrăcat în uniforma armatei române şi românii erau eroi pentru toţi, căci luptaseră curajos pe toate fronturile şi dăduseră mulţi martiri.

 

– Ai mers tot drumul singur, tataie, până la Athos?

– Nu tot drumul, că la ieşirea din Serbia am întâlnit un călugăr care mergea şi el pe munte. Îl trimisese un episcop să ducă acolo nişte cărţi şi avea căruţa plină de cărţi. Când mergeam pe jos pe lângă căruţă, el îmi citea în limba lui din câte-o carte, dar eu nu înţelegeam nimic. Abia când începea să cânte Psalmul 50 al lui David începeam să înţeleg şi eu câteva cuvinte. Să ştii că muzica bizantină se cântă la fel şi în rusă şi în sârbească sau bulgărească ori româneşte de o mie şi ceva de ani. Începea el un psalm sau un acatist în limba lui şi eu îl îngânam în limba mea, pricepând aşa câteva cuvinte sârbeşti şi el câteva cuvinte româneşti. Până la Athos ajunsesem să ne înţelegem de minune – ba trei cuvinte de-ale lui, două de-ale mele, trei ruseşti şi două nemţeşti şi mai ales prin semne, că nevoile se exprimă la fel în orice limbă. Dar să ştii că toată călătoria alături de el a fost ca o pregătire pentru ceea ce urma să se întâmple pe Sfântul Munte, căci înainte de a pătrunde acolo m-a spovedit, intrând în grădina Maicii Domnului curat, fără păcate nespuse.

– Şi cum e grădina acolo, tataie, ca o livadă de la munte de la noi?

– Nu e ca o livadă de la noi, că aici sunt pomi fructiferi şi acolo sunt doar măslini şi rar câte un lămâi sau un portocal. Terenul e sterp, arid şi doar în jurul mânăstirilor se mai cultivă câte ceva. Dar peste tot am simţit o mireasmă plăcută, căci în tot muntele sunt îngropaţi sfinţi părinţi care s-au nevoit acolo.

La fiecare întâlnire cu el ascultam cu şi mai mult interes amintirile lui despre Athos şi în mintea mea se contura din ce în ce mai clar imaginea unui loc ciudat, populat de oameni neobişnuiţi, de sfinţi şi de îngeri, în mijlocul cărora trona Maica Domnului ca o împărăteasă permanent prezentă şi atentă cu cei care o slujeau.

 

– Şi cum tataie, chiar ai văzut-o pe Maica Domnului?

– Cum te văd şi cum mă vezi. Eram în port şi am văzut pe o stâncă o femeie care scria ceva într-un registru mare. M-am dus spre ea foarte mirat să văd o femeie acolo, că ştiam că nu au voie să calce femeile în Sfântul Munte. Când m-am apropiat de ea şi-a ridicat privirea spre mine şi mi-a zis: „Te aşteptam mai demult Gheorghe să vii aici, căci mi-ai promis”.

– Ţi-a vorbit chiar în limba română?

– Da, în română. Şi când s-a ridicat în picioare avea o ţinută de împărăteasă, că am ştiut imediat că e Fecioara Maria. Mă privea ca o Stăpână, cu nişte ochi atât de pătrunzători, că m-a cuprins ruşinea şi n-am ştiut ce să-i spun. ”Am nevoie de ajutorul tău Gheorghe – a continuat Ea. Duşmanii Fiului Meu s-au aliat şi ai văzut ce prăpăd au făcut în Rusia şi Ucraina. Dar asta este nimic prin comparaţie cu ceea ce o să urmeze în restul lumii. Nu lăsa să se stingă flacăra credinţei”.

– Aiureli băiete, să nu-l crezi pe bunică-tu! – îl auzeam pe tata din camera cealaltă. Cum să se întâlnească el cu Maica Domnului, că Ea a murit acum două mii de ani?

– Ba aşa e cum îţi spun – se oţărî tataia, că viaţa e veşnică şi Maica Domnului fiind mai presus de îngeri şi heruvimi nu a murit şi poate să se arate oricând oamenilor. Şi s-a arătat de multe ori unora în toţi aceşti două mii de ani.

– Da` de unde! – pufni tata cu ironie. Au adus călugării ăia de-acolo o femeie care le iese în cale naivilor ce vin pe Athos şi le spune tot felul de banalităţi, iar ei rămân toată viaţa cu credinţa că s-au întâlnit cu mama lui Hristos.

 

Tata nu era prea credincios de fel. Deşi botezat ortodox, fusese crescut sub influenţa unor evrei din neam şi ajunsese să creadă doar în Dumnezeu, nu şi în Hristos. Nu nega că Iisus ar fi existat şi că s-ar fi manifestat în vremea împăratului Tiberiu, dar nu credea că El este veşnic, sau că viaţa oamenilor e veşnică; pentru el doar Dumnezeu era veşnic. Lua în răspăr credinţa mamei şi a tatălui ei, dar nu cu răutate că-i iubea pe amândoi. Însă îi plăcea să îi contrazică, să-i pună să găsească argumente, că pentru el raţiunea trebuia convinsă, nu inima. Odată l-am văzut pe tata că s-a îndoit de el, dar n-a durat prea multe zile. Era un jucător împătimit la loto şi în fiecare săptămână juca câte o variantă, dar foarte rar s-a întâmplat să câştige şi atunci doar sume mici. Spunea mereu că e ghinionist la loto, dar norocos în dragoste.

– Nu există ghinion, ci doar necredinţă – i-a răspuns bunicul. Roagă-te o oră cu mine la icoana pe care mi-a dat-o Maica Domnului şi o să trăieşti curând o minune.

El n-a crezut, dar sătul poate de atâtea pierderi la loto a acceptat să îngenunchieze lângă tataia şi să se roage împreună cu el. Tataia era foarte grav, foarte pătruns de solemnitatea momentului şi se ruga vorbind rar şi apăsat, ca tata să spună după el rugăciunea. Lui îi venea să râdă, la început îl maimuţărea, apoi doar îl îngâna, ca pe urmă să intre şi el în aceiaşi stare gravă, serioasă. Începuse să se înroşească şi când a început să cânte ”Cuvine-se cu adevărat” faţa lui s-a transfigurat iar privirea i-a devenit mai pătrunzătoare şi mai vie ca niciodată. Când au terminat rugăciunile tata a încercat să revină la starea iniţială, dar n-a mai reuşit. A spus doar cu jumătate de gură:

– Să vedem ce minune o să mi se întâmple curând dacă m-am rugat atât de mult.

În noaptea aia tata a visat nişte numere la loto. S-a sculat şi le-a notat, iar a doua zi le-a trecut pe biletul loteriei în ordinea visată şi după câteva zile biletul lui a ieşit câştigător. În casă era bucurie mare, părinţii şi noi copiii ne făceam planuri cum să cheltuim suma.

– Acum crezi? – l-a întrebat tataia serios.

– Nu a fost decât întâmplarea. Şi alte dăţi am visat anumite numere la loto, dar nu le-am notat sau le-am jucat doar pe unele.

Dar parcă vocea tatălui nu mai era convingătoare. Tataia câştigase bătălia. Şi ca să-şi pecetluiască victoria, i-a spus pe un ton poruncitor:

– Să dai copiii la muzică. Să le iei pian şi viori să înveţe să cânte muzică adevărată!

 

Iar zilele următoare au mers amândoi să vadă ce pian aveau unii oameni de vânzare. S-au oprit la un pian mare de concert, fabricat la Viena în 1806, ce aparţinea unui compozitor care urma să plece din ţară. Opt oameni s-au chinuit să-l urce pe scări până la etajul 4, iar când l-au băgat în sufragerie ocupa jumătate din cameră. A trebuit să rearanjeze tot apartamentul, înghesuind o parte mobilier în celelalte camere. Când au terminat s-au pus amândoi să cânte la pian, deşi nu ştiau o iotă cum se cântă.

 

Zdrăngăneau cu veselie clapele până au venit vecinii să le spună să facă linişte.

Toată vara tataia a stat cu noi în Bucureşti, căutând profesor să ne înveţe să cântăm. S-a oprit la un tânăr de 27 de ani, care a acceptat să vină la noi acasă să ne dea lecţii. Ne treceau fiorii când îl ascultam cum cânta şi ne uitam încântaţi unii la alţii. Tataia îl punea să cânte muzică bizantină iar el cânta din gură şi pe noi ne punea să facem corul. Profesorul Vasile Rogoz s-a împrietenit rapid cu toţi, iar în apartament aveau loc adevărate spectacole muzicale, ce se încheiau seara târziu, la un pahar de vorbă. Mai mulţi vecini veneau să-l asculte şi unii intrau în formaţie căci ştiau să cânte ba la vioară, ba la flaut ori la alte instrumente. Profesorul ştia să creeze atmosferă, trecând de la Bach la Mozart şi apoi la muzică uşoară cu atâta naturaleţe că nimeni nu simţea cum trece timpul.

 

Deşi locuiam într-un bloc în care stăteau mulţi ingineri chimişti ce lucrau cu Elena Ceauşescu la institutul pe care-l conducea şi ne temeam că vor face sesizări la Securitate şi la Partid, am văzut rapid că vecinii erau dornici să asculte şi altceva decât muzica oficială, iar în discuţii se arătau mai religioşi decât tata. Apartamentul nostru devenise locul în care unii preferau să-şi petreacă după-amiezile şi serile. După 2-3 ore de cântat se aşezau cu toţi în jurul pianului, care se transforma rapid în masă, scoteau din sacoşe ce aduceau de-acasă şi începeau discuţii înflăcărate despre literatură, despre politică, despre chimie, despre religie sau despre cine-mai-ştie-ce le mai trecea prin cap, iar discuţiile se întindeau uneori până după miezul nopţii. Tataia le povestea despre călătoria lui pe Athos, despre călugării şi pustnicii pe care i-a întâlnit şi toţi îl ascultau cu interes, căci vorbea despre o lume magică, învăluită în mister, iar unii îşi imaginau (aşa cum ne-au spus pe urmă) că vor ajunge şi ei acolo când se vor deschide graniţele şi se vor întâlni şi ei cu Maica Domnului. Bine-nţeles că pentru unele femei discuţiile stârneau invidie:

– Şi noi de ce nu avem voie să intrăm în Sfântul Munte? De ce nu e egalitate? Nu e drept să fim discriminate. Vrem şi noi s-o vedem pe Maica Domnului.

– Nu e voie pentru că Ea a hotărât aşa, ca Athosul să devină o şcoală de sfinţi – spunea tataia. Ea a ales acel loc ca bărbaţii care fac legământul fecioriei să înveţe să devină atleţi ai lui Hristos şi să lupte pentru a menţine credinţa în ortodoxia noastră. Pentru femei sunt mânăstirile de maici aici în ţară.

 

Vecinii de la etajul 8 aveau un băiat Andrei care era de vârsta mea şi care urma să intre în clasa întâi la aceiaşi şcoală cu mine. Andrei se lipise de tataia şi îi sorbea fiecare vorbă. Toţi vecinii îl plăceau pe tataia, căci le băgase Athosul în suflet şi în jurul imaginii lor înflăcărate despre Muntele Sfânt se structura partea cea mai bună a fiinţei lor. Dar Andrei era cel mai captivat dintre toţi. Când eram singuri nu mai voia să ne jucăm cu macaraua şi basculanta adusă de tatăl lui din Bulgaria, aşa cum ne jucam înainte, ci voia să ne jucăm de-a călugării şi pustnicii.

– Acum tu eşti stareţul Dometie şi eu sunt pustnicul Vichentie – făcea el regulile unui nou joc. Eu vin de sus, din vârful Athonului la tine la mânăstire să mă spovedesc. Şi tu mă aştepţi pe scăunel, cu patrafirul pregătit – uite, fularul ăsta e patrafirul, pune-l după gât şi lasă-l să atârne. Binecuvântează părinte – zic eu, iar tu faci semnul crucii de-asupra capului meu şi îmi dai icoana să o sărut. Şi eu mă pun în genunchi şi încep să-ţi spun toate secretele mele.

 

Tataia se băga şi el în joc cu noi şi ne mai spunea câte o întâmplare:

– Uite ce mi-a zis odată cuviosul Dometie. Că dracul nu e ceva impersonal, ca o energie negativă, ci e ceva cât se poate de concret; el este un înger care a devenit rău. El e foarte deştept, că e de la facerea lumii şi a văzut mulţi oameni, de-aia e o fiinţă superioară oamenilor din punct de vedere spiritual. Cunoaşte toate tipurile de oameni, toate caracterele şi toate apucăturile, că a văzut atâtea de la întemeierea lumii şi a avut milioane de experienţe, iar oamenii nu pot să-l biruiască singuri. De-aia trebuie să aibă duhovnic, ca să-i elibereze de păcate şi să-i îndrepte pentru a nu mai face altele. Oamenii trebuie să înveţe să lupte cu ispitele, că altfel nu au cum să se mântuiască. Duhovnicul îi ajută pe oameni să-l găsească pe Dumnezeu şi atunci când îl găsesc nu au altă bucurie mai mare vreodată în viaţă. Dar cum îi ajută duhovnicul? Nu pedepsindu-i pentru păcate, ci încurajându-i pe calea sfinţeniei. E simplu să-i pedepsească dându-le canoane, dar mai greu este să-i ridice din păcat. Iar lupta spirituală cu dracu e foarte grea. Ia să vedem cum vă luptaţi voi cu ispitele pe care le trimite el?

 

Amândoi eram în încurcătură şi ne gândeam o vreme cum să-l păcălim pe diavol, cu ochii rătăcind prin cameră ca să găsim diverse obiecte pe care să le introducem în joc în lupta cu el. Pe neaşteptate lui Andrei i-a mijit un zâmbet ştrengar, a luat chitara şi a început să-i ciupească corzile, chipurile inventând o melodie bisericească, în timp ce eu trebuia să spun continuu: ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

– Da` la urma urmei să-l ia dracu pe diavol, că el fuge de rugăciuni şi de tămâie. Hai să ardem o hârtie să zicem că e tămâie ca el să fugă de lângă noi.

– Tu ai să fii un bun călugăr Andrei – i-a spus bunicul sărutându-l pe frunte.

Iar el era în culmea fericirii şi în imaginaţia lui bogată se vedea asemeni pustnicilor care, cu puterea nemărginită a credinţei în Hristos, înmuiau stâncile pe care îngenunchiau să se roage şi le transformau în perne moi.

 

Multă vreme Andrei şi cu mine am fost stăpâniţi de fascinaţia Athosului, de vechimea lui şi de minunile care se petreceau acolo. După ce ne întorceam de la şcoala de muzică ori de la şcoala generală, ne retrăgeam în părculeţul din spatele blocului, unde construisem din cartoane şi din scânduri o mică mânăstire în stil athonit, aşa cum ne desenase tataia ceea ce văzuse acolo. Iar noi o împodobeam cu icoane desenate de noi, pe care deseori le schimbam, căci ni se părea că nu reuşeam să redăm întocmai chipurile sfinţilor. Aşa s-a născut în noi pasiunea pentru pictură şi părinţii lui preparau adesea culori la institutul de chimie unde lucrau, cu uleiuri speciale, care să nu permită deteriorarea picturilor odată cu trecerea timpului. La insistenţele lui, mama ne-a cusut la maşină nişte straie monahale, din fuste negre mai vechi, pe care nu le mai purta. Ne strângeam la mijloc cu centura de pionier, dar curând am aruncat-o, căci nu se potrivea paftaua cu stema socialistă cu hainele sfinte pe care le îmbrăcam şi am înlocuit-o cu un cordon negru de la o draperie, care avea mici ciucuri la capăt.

 

Sigur, nu toată ziua ne jucam de-a sfinţii. Mai des mergeam în parcul Drumul Taberei şi ne dădeam în leagăne sau ne plimbam cu barca, decât mergeam în părculeţul de lângă bloc unde aveam mânăstirea noastră secretă adăpostită de nişte copăcei mici şi de glicine care se întindeau între ei ca un acoperiş. Dar jocurile astea au lăsat urme adânci în viaţa şi destinul nostru. În familie relaţia cu părinţii şi surorile a devenit mai profundă, mai trainică, mai întortochiat legată cu fire durabile făcute din rugăciuni, din gesturi de smerenie, din înţelegerea celuilalt fără prea multe cuvinte, fără certuri şi tensiuni inutile. Şi în adâncul acestor relaţii lumina Athosul, învăluit de legendele bunicului meu şi de cântecele profesorului Vasile. Or aceste legende şi cântece au hrănit sufletele vecinilor de bloc chiar şi atunci când regimul comunist a devenit mai opresiv.

 

La parterul blocului era o alimentară care stătea goală mare parte a zilei, neavând de vânzare decât creveţi şi conserve de peşte. Dar, în anumite momente ale unor zile venea câte o maşină cu marfă: fie cu pui, fie cu carne de porc, cu unt, lapte, zahăr sau făină – alimente rare în acele vremuri. Cum vedeau maşina de la depărtare oamenii făceau instinctiv coadă în spatele blocului, chiar fără să cunoască ce marfă urma să fie scoasă la vânzare. Se adunau nu doar vecinii din blocurile din jur, ci şi oamenii din staţiile de tramvai şi autobuz ori alţii aflaţi atunci în trecere. Când îmbulzeala era mai mare şi unii încercau să facă reguli, să dea bonuri de ordine, să organizeze coada pe 3 sau 4 rânduri, veneau ca din senin câteva zeci de ţigani şi se băgau în faţă, se împingeau în oameni jefuindu-i, tăindu-le genţile sau buzunarele cu lama, ameninţându-i pe cei guralivi cu cuţitul. Miliţia nu reuşea niciodată să-i potolească şi mulţi credeau că tocmai miliţia i-a adus la coadă, ca să-i umilească pe cumpărători.

 

Şi atunci când haosul era mai mare şi părea imposibil ca cineva să pună ordine, Andrei şi cu mine ne băgam în ascunzătoare, îmbrăcam tunicile negre şi ieşeam cântând ”Fii lacrimilor tale”. Vecinii de pe scară ne ţineau isonul şi dintr-o dată se făcea linişte şi oamenii se jenau chiar să mai fîşâie sacoşele. Miliţienii şi ţiganii se uitau la noi uimiţi, iar noi îi luam unul câte unul pe anarhişti şi-i băgam în rând, fiecare la locul lui, în ordinea sosirii. Şi cât ţinea vânzarea produselor – maximum o oră, căci niciodată nu aduceau marfă pe săturate – zeci de glasuri se porneau şi cântau ”Psalmul 50”, ori ”Hristos a înviat din morţi” ori colinde – în funcţie de sezon. Mulţi nu ştiau versurile şi ne îngânau sau fredonau melodiile, dar până la căderea comunismului mai toţi vecinii au învăţat pe din-afară psalmii 23, 50 şi 102, pricesne şi cântece bisericeşti. Iar atunci când Andrei începea să cânte acatistul ”Slava Lui Dumnezeu pentru toate” – e drept doar de vreo 3 ori în decurs de 10 ani şi niciodată cântat până la capăt – miliţienii şi ţiganii erau primii care se puneau în genunchi pe caldarâm şi lacrimile le curgeau pe obraji.

 

Ţin minte că prin 1984, când ne făcusem mai mari şi nu mai eram sfinţişorii cartierului iar vocile începuse să ni se îngroaşe devenind mai grave, după ce Andrei a cântat acatistul ”Sfântul Acoperământ al Maicii Domnului” mai mulţi vecini s-au trezit la uşă cu un tigan care-i ruga să-l ierte că i-a furat, înapoindu-le diverse bunuri sustrase în ultima vreme. Atât de mult fusese impresionat de trăirea duhovnicească a oamenilor de la coadă, încât hotărâse să nu mai fure niciodată în viaţă.

————————————————————————–

( Va urma)

 

Bruno ŞTEFAN

2013

————————————————–

ŞTEFAN Bruno, Născut la 17 ianuarie 1969, la Galaţi. A absolvit Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti, în 1993. Doctor în sociologie, Universitatea din Bucureşti, 2005. Sociolog, cadru didactic (lector) la Universitatea „Politehnica” Bucuresti, preşedintele Fundaţiei „Biroul de Cercetări Sociale” (BCS). A coordonat numeroase sondaje de opinie in cadrul Centrului Independent de Studii Sociale şi Sondaje aparţinând de Grupul pentru Dialog Social, calitate care îi certifică experienţa celor peste două sute de cercetări psiho-sociologice intreprinse în domenii din cele mai diverse. Cea mai reprezentativă publicaţie: „Mediul penitenciar românesc”, Editura Institutul European, 2006. Cel mai important proiect profesional: „Sondarea lunară a opiniei publice naţionale”. (George Roca, Rexlibris Media Group)

 

Din cele mai frumoase și mai puțin cunoscute basme ale lumii

Posted by Gabriela Petcu On December - 4 - 2013

Ioana ChiritaIoana CHIRIȚĂ

 

Cuvânt înainte

Ador poveștile…cele ce mi se povestesc cu glas dulce, cele pe care le strecor eu însămi cu voce caldă la urechea celor ce vor și mă ascultă cu plăcută mirare.

Ar fi trebuit poate să spun ador  ”basmele”, dar în acest caz m-aș fi împotmolit la utilizarea verbului. Cum se face că ”a băsmui” nu a fost încă inventat? Nu sună rău – ”a băsmui”. Rog să fie preluat în următoarea ediție revizuită și adăugită  a dicționarului.

Când vorbim despre basme, ne gândim imediat la cele care fac parte din patrimoniul universal, care au însoțit atât de multe generații și care sunt atât de populare, că mulți dintre noi avem nevoie de câteva minute de gândire pentru a ghici autorul: Albă ca zăpada , Motanul încălțat, Rățușca cea urâtă, Aladin și lampa fermacată

Basmele sunt dedicate mai ales copiilor, căci noi, adulții știm că unele lucruri nu pot exista în realitate așa cum sunt relatate de autorii cunoscuți sau anonimi. Dar oare nu râvnim noi toți la o lume ”ca în basme„?

Trebuie să recunoaștem că povestea basmelor ne învață că, la origine, acestea nu au fost destinate exclusiv copiilor. Demult , în negura vremurilor, erau spuse de adulți pentru adulți, în lungile, recile și minunatele seri de iarnă ale satului  românesc și universal. Exista un fir roșu al acțiunii, dar după voia povestitorului și interesul auscultătorilor, conținutul era îmbogățit, adaptat, înnoit. Iar povestea începută cu arhicunoscutul ”A fost odată ca niciodată că de n-ar fi …” era revizuită și adăugită de către narator și uneori de ascultător, cu personaje din lumea lor: regi, croitori, soldați, cerșetori, castelani, prinți, țărani, morari.

Basmele sunt fructul vieții de la țară acolo unde toată lumea cunoștea pe toată lumea, unde oamenii erau foarte atașați unul altuia, oameni care aveau timp și chef să petreacă serile împreună ”la povești”. Se mai zice că, pentru copiii care se duceau devreme la culcare ( éducation obligeait !) și nu ascultau basmul în totalitatea lui,  pentru ei deci se inventau variante abreviate. Aceste scurte versiuni stau, se pare, la baza prelucrărilor care aparțin renumiților frați sau celebrului Charles, ca să nu-i mai pomenesc pe toți. Pe deasupra, accentul se pune  pe anumite calități la care fiecare dintre noi aspiră, pentru el insuși și pentru copiii săi: cinste, hărnicie, supunere – ascultare, empatie, iar elementele religioase au și ele locul lor. Nimeni, nici chiar copiii, nu se teme de o anume cruzime prezentă în narațiune : vrăjitoarea cea rea sau zmeoaica teribilă merită să fie arse de vii, iar lupul își primește răsplata înecându-se în puț.

Greșesc când afirm că, maturi sau copii, savurăm în basme, de fiecare dată, anumite elemente de stil care ne rămân fidele și pe care le tratăm cu fidelitate? Mă refer la:

–       una dintre eroine este frumoasă și săracă, cealaltă este urâtă și bogată, ca și când ceva intermediar nici nu ar exista;

–       eroii de basm își desfășoară acțiunea întotdeauna de pe poziții la antiteză: isteț-nătărău, uriaș-pitic, viteaz-fricos, blând-răutăcios, cinstit-corupt ;

–       distanțele, măsurile sunt deseori exagerate – Neghiniță este mic cât o neghină, zmeul ajunge până la ceruri, se merge până la capătul pământului;

–       numerele 3 și 7 ne-au devenit fetișe;

–       eroii preferați primesc sarcini dificile și, spre bucuria tuturor, de la mic la mare, le duc la bun sfârșit. Peripețiile prin care trec sunt pline de suspens dar acest lucru nu afectează cu nimic puterea de concentrare și înțelegere a copiilor. Cei mici pătrund anumite înțelesuri și trăiesc anumite situații pe unde  (electromagnetice)  mai benefice decât s-ar crede la prima vedere;

–       în palate găsim numai splendori și bogății, totul sclipește, strălucește în mii de culori vii;

–       minunile și miracolele mai sunt posibile în lumea prinților cu părul de aur;

–       binele învinge răul și ”all’s well that ends well” după care putem dormi liniștiți, prichindei și mai bătrâiori .

Cine sunt oare mai sensibili la ”minuni” și „sfârșit  bun”? Eu cred că noi, cei trecuți de vârsta copilăriei, chiar dacă nu ne place să o recunoaștem întotdeauna. Nouă, tuturor, mari și mici, ne este sete și foame de basme, căci lumea lor ne ajută să evadăm din când în când din cotidianul prea pământesc; avem nevoie de o lume de basm pentru a ne putea destrăma existența în trecerea pe aici. Toți avem nevoie să visăm cu ochii deschiși. Iată unul dintre lucrurile esențiale care nu fac nici o diferență între, cum zicea Michel Sardou în ”La maladie d’amour”, 7 și 77 de ani.

Aș încheia prin a spune că, poate, copiii sunt mai puțin timorati în fața exigențelor societății moderne – a gândi,  a trăi, a iubi, a  munci ca un robot; fără prejudecăți sunt mai curați în visarea lor cu ochii deschiși și deci se bucură mai intens, mai deschis, mai nevinovat. Poate… Ceea ce este sigur este că, după sute de ani, basmele, poveștile sunt apreciate de mic și mare.

Şi, uite-așa, am hotărât în această iarnă – specialiștii spun că va fi una foarte lungă și extrem de grea (Basme, nu-i așa ?!!) – am hotărât deci să vă băsmuiesc în traducere imaginară, precum sonetele lui Vasile Voiculescu, buzoian de-al meu, câte ceva din basmele mai vechi sau mai noi ale lumii…

 

print

 

Vânătorul Verde

Wilhelm Matthiessen

Traducerea: Ioana Chiriță

 

A fost odată un împărat care locuia la marginea pădurii, într-o căsuță simplă,departe de oraș; tatăl lui avusese bani și-i risipise nebunește, iar el era acum sărac, atât de sărac încât, la el, chiar și șoarecii mureau de foame. Ultimele bunuri pe care le mai avusese le vânduse, iar din veșmântul de purpură împărătesc, soția sa croise o rochie pentru fata lor, căci aceasta mergea la Şcoala Normală de fete și voia să se facă învățătoare. Împăratul purta un impermeabil vechi. De altfel el trebuia să se ducă în fiecare zi la primărie. În una dintre dependențele primăriei stătea într-un mic birou și de acolo își dirija împărăția. Toți supușii săi îl iubeau căci era înțelept și drept. Când se ducea uneori la un han ca să bea o cafea și să joace cărți cu muncitorii, pe cât era posibil, îl lăsau să câștige. Şi, uite-așa, deseori se întorcea acasă cu cincizeci, șaizeci de bănuți și pe deasupra mai aducea și o bucată de ciocolată pentru împărăteasă și pentru fiica lor.

Nu departe de el locuia un pădurar care avea trei feciori: doi erau deja la facultate, numai mezinul mai mergea încă la liceu, dar după Paști va trebui să se pregătească și el de facultate. Tatăl său îi zicea necontenit : ”Din tine tot nu iese nimic!” căci ficiorul cel mic făcea numai năzbâtii și deseori chiulea de la școală . În fiecare seară însă, când fata de împărat venea la casa pădurarului după lapte, el o însoțea apoi până acasă. Şi dacă se însera devreme, îi oferea chiar și brațul. Din acest motiv umbla voios cât era ziulica de mare. Drumul trecea în mare parte prin pădure și se pare că pe acolo nu toate erau cum trebuie. Lumea zicea că deseori, printre copaci, rătăcea Vânătorul Verde. Purta un tricorn și la capătul fiecăruia dintre colțuri ardea o luminiță. Mulți oameni care se întâlniseră cu el, se reîntoarseră acasă cu părul încărunțit. Unii erau convinși că vânătorul era bunicul împăratului, bunic care, cât trăise fusese un om rău și furios. Dacă aveai noroc și nu-ți era frică de el, atunci îți arăta nenumărate bogății pe care le ascunsese prin locuri numai de el știute. Fata de împărat nu credea în asemenea arătări. Dar când, la lăsarea serii, trecea cu feciorul pădurarului pe acea înfiorătoare parte a drumului, se făcea că-i e frică și-l strângea mai puternic de braț.

Era aproape de Paști iar cei doi frați studenți veniseră acasă, în vacanță. Se punea întrebarea cine să o ducă seara acasă pe frumoasa fată; se certară din această cauză și, pentru că nici unul dintre ei nu se lăsă mai prejos, se hotărâră să meargă toți trei. Acest lucru îl bucură pe împărat căci studenții îi aduceau câte o țigară bună. După care mai stăteau un timp de vorbă despre toți și despre toate, fie pe prispa casei, fie  în camera de zi. Şi așa ajunseră să pomenească despre Vânătorul Verde, iar împăratul rosti: ”De-ar fi existat măcar un flăcău curajos care să-i ceară să dea socoteală, căci comorile împărăției noastre erau neprețuite.”

Cei trei flăcăi luară bine în seamă cele spuse; nu se gândeau, de fapt, atât de mult la aurul și argintul care erau în paza duhului, cât se gândeau la prințesă. Pentru ei era limpede: prințesa va alege pe cel căruia Vânătorul Verde îi va arăta comorile. ”Dacă s-ar arăta o dată individul !”, își ziceau pe drumul de întoarcere. ”Ah”, rosti cel mai mare, ”ăsta micu (se referea deci la cel mai tânăr dintre frați), este prea prost. Voi duceți-vă acasă, iar eu îmi voi încerca norocul. Astă-seară este așa de întuneric, norii sunt atât de aproape de pământ, o adevărată vreme pentru ăla verde!”

Se duse degrabă în pădure, dar și mai degrabă nu mai văzu nimic nici la doi pași, iar bufnițele huiau peste tot în jurul lui.

Când se ivi luna printre nori, drumul lucea ca argintul, dar în clipa următoare totul redevenea negru ca smoala. Pe neașteptate studentul avu impresia că, prin iarbă, se auzeau pași strecurându-se în spatele lui. Este vântul, se gândi el și nici că se uită în urmă. Dar chiar în acel moment luna apăru printre nori iar el văzu înaintea sa, pe drum, o umbră palidă. Şi auzi din nou, dar mult mai aproape, pași ciudați. În acel moment, pe neașteptate, alături de el se ivi o a doua umbră. Dar luna pieri iară după un nor. ”O fi Vânătorul Verde?”, se întrebă studentul. Simți o suflare rece învăluindu-l și, uitându-se într-o parte, văzu mergând alături de el un bărbat pe cap cu un tricorn la care ardea o luminiță pe fiecare din cele trei colțuri. Pe student îl trecură fiorii și începu să alerge mai repede, dar Vânătorul Verde îl opri. Studentul alergă și mai tare, dar Vânătorul Verde îl opri. Atunci studentul alergă și mai vârtos, dar Vânătorul Verde continua să-l urmărească la stânga sa iar cele trei luminițe nici că se mișcau în bătaia vântului. Studentul o luă pe o cărare lăturalnică, dar vânătorul se ținu după el. Alerga acum ca un apucat prin pădure împleticindu-se de rădăcinile copacilor și călcând prin toate gropile. Luna se ridica din ce în ce spre cer, din frunzele groase ale copacilor cădeau picături mari de ploaie, dar luminile arătării nu se stingeau. Flăcăul era mort de frică și de mult nu mai știa unde se află. În sfârșit, într-un târziu, la răsărit începu să se lumineze, iar clopotele începură să sune.Studentul se găsea la marginea pădurii, iar Vânătorul Verde dispăruse. Jos în vale se zărea un sat total necunoscut, iar flăcăul a trebuit să mai meargă vreo trei ore până să ajungă acasă. Când deschise ușa casei, ai lui beau cafeaua de dimineață. ”Ei, l-ai văzut pe Vânător?”, întrebară frații. Atunci fratele cel mare își scoase pălăria și așa înțeleseră că, în noaptea aceea, părul îi albise.

”Nu mă interesează”, zise al doilea frate în seara următoare, ”acum este rândul meu.” Şi când căzu înserarea, plecă spre pădure. Se făcu și mai întuneric decât în seara precedentă. Nu era nici urmă de vânt iar luna se ascundea după nori. Studentul mergea însă înainte fără teamă până când, deodată, zări printre brazi un licăr. Nu-i decât un copac putrezit, gândi el. Când se apropie însă și putu distinge cu claritate cele trei luminițe, strânse din dinți și se repezi la arătarea care nemișcată stătea în vârful unui mușuroi de furnici și se zgâia la el cu ochi mari ca roțile unei mașini. Studentul trecu pe lângă el alergând cu pași mari și își dădu seama că în jurul lui aerul era ca de gheață. După un mic răgaz se uită în urmă. Şi…arătarea dispăruse. Ușurat, încetini pasul. Dar cine ședea pe vine pe o creangă joasă a unui stejar bătrân, la următoarea cotitură? Vânătorul Verde cu cele trei luminițe ale sale. ”O să vorbesc cu el”, se gândi flăcăul. Dar când se îndreptă spre el, văzu că duhului îi atârna limba din gură, o limbă lată ca o palmă; lucrul acesta i se păru înfricoșător și fugi din nou în pădure. Putea să fugă cât dorea de tare căci când credea că arătarea a dispărut, o vedea din nou ghemuită în fața lui, cu luminițele la pălărie, fie pe un indicator de drum semănând unui croitor așezat picior peste picior, fie sub o cruce veche sau pe o stivă de lemne. Studentul alerga cât putea de tare și brusc recunoscu cărarea care ducea la casa pădurarului. La cotitura pe care o făcea drumul chiar în dreptul unei sălcii bătrâne, scoase un țipăt de groază. În salcie atârna Vânătorul Verde cu o funie de gât, cu luminile la pălărie și cu picioarele legănându-se peste drum. Flăcăul leșină de frică și când, după o vreme, își reveni, văzu că se găsea încă sub salcie. Se făcuse ziuă și arătarea dispăruse. Ajunse fără întârziere acasă, dar și el, în noaptea aceea, albise.

”Acum e rândul meu”, zise mezinul, cu toate că tatăl și mama lui nu voiau să-l lase să se ducă. Seara , când fiica de împărat veni după lapte, încercă și ea să-l facă pe flăcău să-și uite planurile. Dar el își luă pălăria, le ură celorlalți noapte bună și plecă, așa cum făcea în fiecare seară, cu fata. Fără prea multă zăbavă o  luă de braț.

– Nu-ți fie frică, fătucă, zise el, o s-o termin eu cu individul ăsta chiar de-ar avea la pălărie un întreg brad de Crăciun !

–  Lasă-l într-ale lui, răspunse fata de împărat. Tu devii șeful pădurarilor iar eu îți voi fi soție și totul se va aranja așa cum trebuie !

Atunci  el îi fură un sărut și fugi repede în pădure. Printre brazi înaintă el în adâncul pădurii, cât mai adânc, și acolo unde pădurea era cea mai deasă se așeză pe o moviliță. Dar Vânătorul  Verde nu se arăta. Flăcăul auzea strigătele bufnițelor, vântul adia prin cetina brazilor și, până la urmă, tânărul ațipi. Prin somn, auzi departe clopotul care bătea miezul nopții și de îndată se trezi. Foarte aproape de el stătea Vânătorul Verde cu cele trei luminițe ale sale și-l privea pe flăcău cu ochii săi mari, arzători.

–       Ah, tu erai?, zise flăcăul căscând. Hai, stai jos și povestește-mi și mie de ce dai mereu târcoale pe aici cu cele trei luminițe ale tale pe smintita ta de pălărie?

–       Deoarece  există numai trei posibilități de a te ucide; poți alege singur una din ele, răspunse Vânătorul  Verde cu o voce cavernoasă.  Vrei să te spânzur sau să-ti sucesc gâtul sau să pun mâna pe pieptul tău și să-ți transform inima într-un sloi de gheață?

Flăcăul începu să râdă.

–       Ultima,  prieten bun. Hai ce mai aștepti?

Atunci fantoma își puse mâna pe pieptul flăcăului.

–       Nu simt nimic, strigă flăcăul și suflă spre pălărie.

Şi ia te uită, una din luminițe se stinse.

–       Acum nu mai ai decât două, îi strigă flăcăul în batjocură.

Vânătorul  își scoase tricornul și îl privi.

–       Ei drăcie, ce situație iritantă! Pe aceasta nu mai pot s-o aprind niciodată! Acum nu-mi rămâne decât fie să te spânzur, fie să-ti rup gâtul.

–       Ai mai putea aștepta câteva ore? întrebă feciorul. Tare mi-ar plăcea să-ți văd întâi casa.

–       De acord. Hai cu mine, bolborosi Vânătorul Verde și o porni înaintea lui cu pași mari de-a dreptul prin pădure, peste pârloage și bălți, de se zguduia pământul sub el.

În sfârșit, ajunseră la niște ruine, iar Vânătorul  îl conduse jos în adăncuri la lumina celor două colțuri ale pălăriei, pe o scară din piatră aproape prăbușită. Împinse o ușă de fier și se treziră într-o sală mare. În lumina licuricilor, pereții păreau verzi-albaștri. Flăcăul se uită în jurul lui.

–       Este plăcut aici la tine, zise el. De ce umbli ca o arătare prin pădure?

Vânătorul  Verde îl privi cu uimire.

–       Nici eu nu știu de fapt, răspunse , dar așa sunt obișnuit. Iar acum pregătește-te să-ți tai gâtul.

–       Cu plăcere!, răspunse flăcăul întinzându-și gâtul spre înainte și pfff ! stinse și a doua luminiță.

–       Fii cu băgare de seamă!, strigă Vânătorul Verde. N-o să reușesc s-o mai aprind niciodată!

–       Ce păcat!, rosti feciorul; până și copiii o să-și bată joc de tine când te vei rătăci ca o arătare numai cu o singură flăcăruie.

–       O să te spânzur!, zbieră Vânătorul  Verde, căci cum o să-mi mai număr banii numai cu o luminiță?

–       Dacă nu se poate altfel, răspunse fiul cel mic, îți pot da o mână de ajutor. Dar…ai chiar atât de mulți bani că merită osteneala?

–       Oho, oho ! grămezi și iar grămezi!, strigă duhul. Privește!

Şi deschise o ușă în perete. Ca un râu de aur curgeau bani din saci, cufere și dulapuri. Erau, de asemenea, și pietre prețioase, bijuterii, lănțișoare și inele care luceau și sclipeau.

–       Acum hai să numărăm oleacă, zise flăcăul.

–       Ţie îți vine ușor să vorbești, răspunse Vânătorul  Verde. Eu număr de mai bine de o sută de ani și n-am reușit să termin !

–       Hai să începem așa ușurel, propuse flăcăul.

Arătarea se aplecă peste comori iar flăcăul pfff! suflă și ultima luminiță. În aceeași clipă se auzi un tunet puternic, atât de puternic că pereții se zguduiră. Apoi se făcu liniște iar Vânătorul  Verde pieri. La lumina licuricilor flăcăul privi în jurul său. Dar nici urmă de Vânător. Flăcăul se întinse apoi cât era de lung, pe grămada de aur și adormi. Se trezi abia în momentul în care soarele pătrundea printre crăpăturile pereților. Se sculă, își umplu buzunarele cu bani de aur, luă cu sine o coroniță de aur pe care o găsise între timp și urcă pe scară până afară. Când se trezi în lumina soarelui, nu știa nici pe departe unde se afla. Această colină, cu vechile ziduri, cu toate aceste flori și fluturi, n-o mai văzuse niciodată. Cum să găsească el drumul înapoi la vizuina plină cu aur ? Deci, de fiecare dată după ce făcea câțiva pași, lăsa să-i cadă un ban de aur și, după ce a mers el așa câteva ore, pe cărări nebătute, prin pajiști și locuri mlăștinoase, ajunse până la urmă să recunoască pădurea și drumul. În sfârșit, ajunse la indicatorul care  se afla aproape de casa pădurarului . mai întâi însă merse la căsuța împăratului. Fata de împărat stătea la gard; cât fusese dimineața de lungă, ea se uitase în drumul lui.

Şi uite-așa, peste gard, îi luă el căpșorul și-i așeză coronița pe cap. Sosi și împăratul încă în cămașă. Imediat văzu coroana.

–       Ce-mi văd ochii?, strigă el. Nu mai spune, drag băiet, te-a lăsat Vânătorul  Verde să-i vezi comorile?

–       Da, răspunse flăcăul, iar eu i-am stins toate cele trei luminițe ale vieții sale!

Apoi a trebuit să povestească de-a fir a păr toate câte i se întâmplaseră în noaptea precedentă. Mare bucurie fu în familia împăratului. Monezile de aur îi ajutară să regăsească drumul spre ruinele cu pricina unde dădura peste sala plină de aur și pietre prețioase. Împăratul fu nevoit să dea poruncă să se înhame sute de cai pentru a putea transporta comoara în oraș. Era acum mult mai bogat decât toți împărații din împrejurimi.

Mezinul pădurarului deveni șeful pădurarilor iar fata de împărat îi deveni soție. Dimineața devreme sau seara când ea se duce să-și admire trandafirii din grădină, deseori își pune pe cap coroana. Nu de mult oamenii au zărit-o căci chiar și în ziua de azi ea se tot duce prin pădure, în spatele casei pădurarului ca să caute monezi de aur care au mai rămas de pe vremuri.

Şi printre oamenii împărăției mai sunt unii care au găsit și ei un bănuț de aur.

Încălecai pe-o aurită șa și vă tradusei povestea așa!

Paul Surugiu & Ziarul Libertatea

Posted by Gabriela Petcu On December - 4 - 2013

FUEGO - DAR DE CRACIUNFUEGO – UN DAR DE CRĂCIUN

 

Se spune că de Crăciun se cuvine să ne împăcăm cu noi înşine, în permanentele neîmpăcări, să ne găsim liniştea şi resursele necesare pentru a continua. Într-adevăr, toate la un loc fac ca sărbătorile să fie complete, dar poate cel mai important, este să fii alături de cei dragi.

 

Şi poate că nu degeaba luna ce începe poartă o denumire atât de sugestivă „LUNA CADOURILOR”, căci doar acum, putem oferi gânduri pentru care nu cerem socoteli, iertări şi împliniri, speranţe şi vise, planuri şi daruri. Un dar simbolic, muzical va ofera şi „Libertatea” împreună cu cel ce a ajuns sa fie, de vreo 10 ani, un etalon pentru vremea Crăciunului, FUEGO, melodiile sale reprezentând nu doar cadoul perfect pentru o seară tainică de Crăciun, ci şi coloana sonoră pentru toată perioada în care totul dobândeşte o altă formă.

 

Astfel, pe 10 decembrie, în exclusivitate, va fi lansat albumul de colinde „UN DAR DE CRĂCIUN”, o colecţie de excepţie cu cele mai frumoase şi mai sensibile cântece de sărbătoare ale artistului, precum şi noutăţi ce sunt incluse şi pe albumul „DIN LUMINA UNUI CRĂCIUN” care urmează a fi scos pe piaţă in cadrul turneului cu acelaşi titlu.

 

Turneul debutează pe 7 decembrie, la Târgovişte, urmând apoi să poposească cu ai săi colindători, respectiv Paul Surugiu (FUEGO) şi orchestra de cameră ce îl acompaniază în acest an, condusă de concert-maestrul Filarmonicii din Piteşti, Madalin Sandu, în 17 oraşe importante ale ţării, încheind acest periplu cu Bucureşti, în ajun, pe 23 decembrie, la Palatul Naţional al Copiilor, începand cu ora 19.30.

 

În exclusivitate pentru „LIBERTATEA”, Fuego precizează:

 

„UN DAR DE CRĂCIUN” este cadoul pe care eu, în complicitate directă cu „Libertatea”, vreau să vi-l dăruiesc, ca simbol al preţuirii mele şi-al dragostei ce vi le port. Colecţia de piese adunate in acest album este, cred eu, sinceră, aşa cum simt că ar fi Crăciunul. Asta simt de am impresia că văd de sărbători în jurul meu, sinceritate, voie bună, împăcare cu sine şi multă căldură, oferită în dar, căci vreau ca darul cu ocazia Naşterii Mântuitorului, pe care îl oferiţi celor dragi, în semn de recunoştinţă, în loc de colindă, să fie acest album eveniment.

 

Îmi doresc pentru voi, pentru toți cei apropiaţi, cei ce îmi oferă pace și liniște, sărbători în care să vă simţiţi cu adevărat voi, români, iubiţi de zâmbete, blânzi, cu sufletul deschis, primitori de colindă, într-un Rai luminat.”.

 

Ascultaţi aşadar un album de suflet, ce cuprinde atât colinde tradiţionale, cât şi piese de Crăciun, ce au făcut ca, de ani buni, FUEGO să se audă în această vreme, în casele tuturor românilor, în toate locurile în care colinda e coloana sonora a „Lunii cadourilor”, transformându-l astfel într-un brand incontestabil.

 

„UN DAR DE CRĂCIUN” poate fi achiziţionat pe 10 decembrie, de la toate chioşcurile şi punctele de difuzare a presei. Mai multe informaţii puteţi afla accesând site-urile:

 

www.fuegodestin.blogspot.ro

www.fuegofuego.ro

www.fanclubfuegoromania.com

fuegoromaniafanclub.blogspot.com.

http://www.libertatea.ro/detalii/articol/fuego-libertatea-un-dar-de-craciun-473913.html

——————————————————-

A COMENTAT:

Un dar în prag de sărbătoare, cu colinde româneşti ne face Fuego, artistul iubit de românii de pretutindeni. Acest praznic luminat cu mare drag l-am aşteptat, auzim îngerii cântând şi craii călătorind, îngerii dau veste bună la tot neamul de-mpreună.

Naştere lui Hristos să vă fie de folos!

 
Rodica Elena LUPU

Bucureşti

4 decembrie 2013

MIC ŞI-AL DRACU… LA STUTTGART

Posted by Gabriela Petcu On December - 3 - 2013

mic si-al draculuiFlorin ZAHEU

 

Dragi membri, prieteni, colegi, susţinători, simpatizanţi şi suporteri, dragi cititoare şi cititori,  stimat public al Forumului German-Roman Stuttgart, vă invităm din nou la teatru. Teatru evreiesc de stat Bucureşti vă prezintă:

 

vineri 6 decembrie, ora 19:30

spectacolul…

„Mic şi-al dracu…”

după Ion Pribeagu

cu Maia Morgenstern

şi Valentin Roşca

 

„Mic şi-al dracu…” este un dublu recital al celor doi protagonişti: actriţa Maia Morgenstern şi balerinul Valentin Roşca, construit în jurul poeziilor scrise de scriitorul român de origine evreiască Isaac Lazarovici, cunoscut publicului român sub pseudonimul Ion Pribeagu. Versurile jucăuşe şi obraznice din poeziile lui Pribeagu atacă moravurile vremii, care sunt la fel de criticabile acum, precum erau şi în urmă cu 70 de ani, când au fost scrise iar Maia Morgenstern le livrează cu multă pasiune şi elan.

Atât actriţa cât şi balerinul uluiesc spectatorii cu performanţa lor actoricească şi coregrafică, într-un spectacol cu un umor, adesea, pe muche de cuţit, şi dovedesc faptul că se află la vârful măiestriei lor profesionale.

 

„Piesa este o paradă de bancuri, anecdote, poeme, cântece şi dansuri inspirate de creaţia lui Ion Pribeagu, care îl vor face să râdă chiar și pe un specialist în pompe funebre. Nu este un spectacol de amploare, ci unul „mic si-al dracu”.
Pe langa zambetele pe care le va stârni, va provoca şi momente de nostalgie pentru umorul de altadată, pentru muzica de atunci. Spectacolul cuprinde şi multe cuplete de odinioară”, spune Maia Morgenstern.

 

Festhalle Feuerbach / Kärntner Straße 48

(Eingang Grazer Straße / Ecke / Steiermärker Straße)

Stadtbahn – Haltestelle (U6 / U13) “Wilhelm-Geiger-Platz”
Intrare:

20,00 Euro,

15,00 Euro – cu reducere (elevi, studenţi, membri FORUM GERRUM si AGERO)
Rezervări:

Deutsch-Rumänisches Forum Stuttgart e.V.

Fam. Jakob Tel. 0711-8661238

sau  Florin Zaheu Tel. 0711-6493605 si Mobil  01577- 9078470 (18-20)

e-Mail: reservation@forum-gerrum-stuttgart.de

Vă rugăm rezervaţi locurile din timp !

 

Cu sprijinul: 

Hotel – Restaurant – Krone schwäbischen und siebenbürgischen/rumänischen Küche
Zieglergasse 24    70372 Stuttgart/. Bad Cannstatt
Spectacolul se joacă si:

sâmbătă 7 decembrie, ora 20:00

Internationales Theater Frankfurt

telefon (069) 4990980
duminica 8 decembrie, ora 19:00

Gasteig, München (Black-Box)

telefon (089) 548181-81

 

————————————————————

Florin ZAHEU

Vorsitzender / Preşedinte

Deutsch-Rumänisches Forum Stuttgart

Forumul German-Român Stuttgart

http://www.forum-gerrum-stuttgart.de

Hohentwielstr.128, 70199 Stuttgart

Telefon: 0049(0)711-6493605

Fax.: 0049(0)711-1206642 

Mobil: 0049(0)1577- 9078470

E-Mail: zaheu@aol.com

———————————————————-

„Iubirea ca principiu şi ordinea ca fundament; progresul ca scop“

„Liebe als Grundsatz und Ordnung als Grundlage; Fortschritt als Ziel“

Comte

 

Gheorghe Gheorghiu:” Viața mea a fost mereu ca o vacanță…”

Posted by Gabriela Petcu On November - 30 - 2013

Ghe GheCând spui Gheorghe Gheorghiu, spui :”Daca dragoste nu e, nimic nu e!”.

Gheorghe Gheorghiu, mesagerul dragostei, un trubador veșnic îndrăgostit de fumos și de viață –  Gigi, cum îi spun prietenii – a rămas același romantic incurabil, un menestrel sensibil al secolului XXI, a cărui muzică unește suflete, răscoloste nostalogii și stârneste pasiuni .

 Muzică artistului Gheorghe Gheorghiu a cărui carieră  muzicală a trecut de borna cu numărul 35 are  un mesaj simplu: dragostea pentru oameni. Gigi  își păstrează același timbru vocal cald și sensibil care l-a consacrat și care continuă să bucure sufletele românilor  “înfometați”  de muzică de calitate. 

 În fiecare vară, Gigi își mută  “ambasada” în Olimp, la Cireșica, unde alături de alți cunoscuți interpreți de muzică ușoară  încânta inimi, alină suflete și aduce câteva ore  de  bucurie celor care au decis să își încheie seară (și bine au făcut) pe terasă de la Cireșica – o locație paradisiaca  aflată pe buza Mării Negre. Recent am avut plăcerea să mă reîntâlnesc cu Gigi, un prieten bun, ocazie cu care am realizat interviul de mai jos….

  …

Gigi, te salut cu prietenie şi mă bucur să te regăsesc, Ce mai face trubadurul inimilor veşnic îndrăgostite?

Viorel, te salut şi eu, cu aceeaşi aleasă prietenie. Trubadurul, cum frumos îi spui tu, face ce a învăţat el mai bine, şi anume: cântă peste tot. Şi, întotdeauna, cântă pentru inimile îndrăgostite, dar şi pentru inimile aflate în căutarea acestui sentiment superb şi unic: dragostea! Şi voi continua să cânt, până când dragostea va înceta să mai existe…(râde)

 

Într-un interviu cu tine, de acum vreo doi ani, ocazie cu care ne-am întâlnit în State, în Sacramento îmi spuneai că: “Viaţa mea e ca o vacanţă”. Chiar aşa?

Viaţa mea a fost mereu ca o vacanţă… Şi asta pentru că bunul Dumnezeu aşa mi-a organizat întreaga viaţă, aşa cred ca mi-a fost destinul, un destin pe care nu l-aş schimba pentru nimic în lume…şi cum să nu fie o vacanţă perpetuă…dacă nu-s la mare, sunt la munte, dacă nu-s nici la mare, nici la munte, sunt în …ţările calde.(râde).

 

Gigi in San FranciscoPe unde poate fi găsit Gigi Gheorghiu în viitorul apropiat?

Vara asta, “copilăresc” la Venus…(râde). Aici, voi sălăşlui mai bine de 4 luni….până când toamna îşi va cere drepturile. Apoi, iarna, mă retrag la munte, mai precis la Bran, unde pe 1 ianuarie îmi voi sărbători şi ziua mea de naştere. De ziua îndrăgostiţilor (Valentine’s day- n.a), pe 14 februarie, voi avea concerte în Irlanda, la Dublin.Urmează perioada dedicată femeilor,

1-8 Martie, cand voi avea mai multe spectacole în care se va celebra femeia,fie ea iubită, soţie, fiică sau…soacră.(râde). Şi, ca de obicei, de 1 Mai, voi reveni la reşedinţa mea de vară, în Olimp, la Cireşica….şi tot aşa, se reia ciclul vieţii mele…o vacanţă fără de sfârşit…(râde)

 

Când mai revii în State?

Cred că în primăvară am să dau o fugă în “ţara lui bine”(râde). Aş vrea să mă întâlnesc cu Igor, prietenul şi orchestratorul meu din New York, cu care voi lucra la un album nou.Nu pot să fac o haltă în State, fără să îmi văd cel mai frumos cadou făcut de Dumnezeu, fata mea, Andra,care locuieşte pe lângă tine, în California. Apoi voi face un tur de forţă pentru a-mi vizita prietenii împrăştiaţi pe tot cuprinsul Americii….la Chicago, în Las Vegas, Florida şi New York. Voi încheia periplul de peste ocean cu o “fugă” în Canada….

 

Gigi si Andra, la CiresicaFiica ta, o frumuseţe de fată, locuieşte în America….cât de des revine în România? Se simte mai ataşată de România sau de State?

Fiica mea, Andra, a fost în Romania anul acesta, de Paşte şi am petrecut împreună 10 zile de vis.Deşi, îi place mult România, ea se simte mai ataşată de America, doar a crescut acolo de mică şi s-a acomodat foarte bine, Revine însă, în România, cu mare plăcere şi întodeauna se simte minunat….şi cum să nu se simtă minunat, dacă tatăl ei, îi face toate poftele….(râde)

 

Care este secretul longevităţii tale? Cu dragostea cum stai?

Am să-ţi fac o confidenţă şi am să-ţi spun secretul meu, dar te rog să rămână între noi(râde)….Secretul meu este faptul că nu am niciun secret! (râde). Ştiu că aici, te referi la partea artistică, şi îţi pot spune că am fost foarte atent la versurile pe care le-am scris. Am vrut doar versuri curate, sincere, care să aibă substanţă şi în care să se regăsească foarte mulţi şi în general toţi spun că parcă am scris cântecele despre viaţa lor, acesta este secretul…! Feedback-ul pozitiv pe care l-am primit este răsplata mea cea mai mare; foarte mulţi îmi spun că parcă aş fi scris aceste versuri pentru ei…dacă vrei, poate fi acesta, acel secret de care aminteai.

Cât despre capitolul dragoste, îţi pot spune că stau bine. Chiar foarte bine! Singura mea reclamaţie ar fi că România are prea multe frumuseţi naturale, care vor să fie iubite. Este foarte greu, dar mă străduiesc.(râde)

 

An de an revii la Cireşica…o locaţie superbă….pe care am vizitat-o anul trecut şi pot spune că, într-adevăr, este un mic paradis estival. Ce te atrage acolo?

Pentru mine Cireşica şi Familia Minca (patronii complexului Cireșica – n.a)  sunt ceva foarte special. Este ca a doua mea casă, a doua mea familie..şi, sincer îţi spun, foarte rar întâlneşti în acest domeniu, oameni atât de curaţi sufleteşte şi care sunt foarte corecţi şi împart tot ce câştigă.Toţi care vin la “Cireşica” pleacă de la noi foarte mulţumiţi şi cu promisiunea că vor reveni şi la anul. Ajunsi acasa, povestesc prietenilor si aşa se duce vestea..astfel, an de an, avem din ce în ce mai mulţi turiști care ne calcă pragul…

 

Daca ai avea din nou 20 de ani, ce ţi-ar fi plăcut să faci? Tot muzică?

Răspunsul este foarte simplu: tot muzică! Nu cred că aş putea face altceva, nu aş putea supravieţui fără muzică, dar, după cum ştii, destinul le aranjează pe toate. Cine ştie, poate aş fi putut să fiu un sportiv de performanţă,….nu poţi să ştii! (râde)

 

Gigi cu AndraPasiuni? Plăceri?

Am multe pasiuni, însă, la loc de frunte aş putea spune că cel mai mult îmi plac maşinile şi călătoriile…să văd lumea şi să cunosc şi alţi oameni, din alte zări….Cât despre plăceri….fetele frumoase!(râde). Îmi mai plac vinurile bune şi alese….şi, of course, acest drog virtual… numit Facebook.

 

Ce îţi place cel mai mult în State? Cum ţi se par românii de acolo?

În State îmi place atitudinea oamenilor de acolo! Sunt mult mai relaxaţi, zâmbesc foarte mult şi sunt foarte optimişti. Mentalitatea asta foarte sănătoasă este contagioasă şi te face să te simţi bine în compania lor. Românii pe care i-am întâlnit sunt oameni deosebiţi care, de fiecare dată când am concerte, sunt prezenţi în număr mare…dovada că sângele apă nu se face…dorul rămâne ….dor!

 

Care este, în opina ta, cel mai frumos oraş din ţară şi de ce? Cât de des revii în locul unde te-ai născut?

Ha, ha, ha! M-ai întrebat pentru că ştiai cum am să răspund: Braşov! Nu numai pentru că m-am născut şi am copilărit acolo, dar şi pentru că oamenii sunt parcă dintr-un alt aluat: mai buni, mai deştepţi şi mai frumoşi la suflet! Sper să nu supăr pe nimeni, dar asta e părerea mea….Cât despre zona şi locurile din Braşov, nu am întâlnit încă pe nimeni căruia să nu îi facă plăcere să viziteze această perlă montană a României – Braşovul! Revin la Braşov, cât de des pot. Chiar îmi pare rău că nu mi-am făcut permanent reşedinţa la Braşov.Am cumpărat o casă mare, dar la Buftea…nu ştiu ce a fost în capul meu. Oricum, şi Buftea este frumos, dar sincer orice comparaţie cu Braşovul este inutilă…nu degeaba a fost declarat cel mai frumos oraş din România. Românii ştiu de ce…(râde)

 

Până în toamnă vei fi la Cireşica…care ar fi motivele pentru care lumea s-ar înghesui pentru un loc pe terasă la Cireşica?

Cireşica este Raiul pe pământ, şi asta nu o spun numai eu.Aici, la Cireşica, se desfăşoară un program artistic de excepţie cu artişti de prima mână: Mirabela Dauer, Raul, George Rotaru,

Condurache, Doru Tufiş şi subsemnatul. De asemenea avem un balet de excepţie: baletul Cireşica! Reclama cea mai bună ne-o fac turiştii care, seară de seară, se înghesuie pentru un loc la masă, pentru a savura un spectacol de cea mai bună calitate. Serviciile sunt pe măsură, adică de 5 stele…mâncarea şi băutura, de asemenea, sunt la înălţime. Atmosfera este foarte relaxantă şi propice şi, cred eu, este locul perfect unde îţi poţi încheia o seară pe litoral.

 

Un mesaj pentru cititori…

Îi iubesc pe toţi şi îi aştept pe parcursul verii, aici, la Cireşica, în Olimp. Nu vor regreta…le doresc să iubească şi să fie iubiţi,…pentru că, nu-i aşa, unde dragoste nu e, nimic nu e!

 

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

Mihai Trăistariu revine în forţă după Discul de aur

Posted by Gabriela Petcu On November - 27 - 2013

MihaiTraistariuMaria Diana Popescu, Agero

 

După ce, în 2006 – Mihai Trăistariu a încasat „DISCUL DE AUR” pentru vânzările primului său album de colinde, intitulat sugestiv „DE CRĂCIUN”, artistul a realizat că nu mulţi cântăreţi români îşi pot permite să scoată piese de iarnă, colinde etc. Există, dacă vreţi, un anume tip de voce care merge mână-n mână cu piesele de iarnă. Practic, doar o mână de artişti au reuşit să vândă cu succes melodii dedicate anotimpului rece.

Şi-atunci, pentru că a reuşit această performanţă în 2006, Mihai Trăistariu vrea să repete această experienţă împreună cu Casa de discuri ROTON, drept pentru care revine în 2013  cu un nou single: „E iarnă între noi” – o piesă superbă, care va intra rapid în sufletele ascultătorilor şi milioanelor de fani, un cântec atipic sărbătorilor de iarnă şi cu un video-clip la fel de reuşit, realizat în colaborare cu fotograful Marta Popescu, fondatoarea proiectului „I Love”.  Proiect care semnează regia clipului.

Video-clipul piesei „E iarnă între noi” spune povestea a doi îndrăgostiţi care trec prin cel mai năprasnic ger al sentimentelor şi îşi pun în balanţă povestea de iubire. Muzica şi versurile poartă amprenta artistului Mihai Trăistariu, fiind acompaniat la pian de un copil-fenomen al instrumentului – Andrei Năstase – din Iaşi – care, la doar 18 ani, are concerte în cele mai mari oraşe ale lumii.

Mihai Trăistariu:  „Sunt mândru de mine! E pentru prima dată când lansez o melodie compusă integral de mine! Şi muzica şi textul. E, practic, un experiment! Asta înseamnă oare că m-am maturizat ? Sau că nu mai am nevoie de cineva care să-mi compună piesele…şi trebuie că, de-acum încolo să mi le compun singur ?!”

Mihai Trăistariu – „E iarnă între noi” (Official Video, 2013) www.youtube.com/watch?v=xx22dmlOSMU

Aveţi aici varianta pentru radio … atat wav cat şi mp3 :
– varianta wav:   http://we.tl/WoPSJ6C0pA

– varianta mp3:  http://we.tl/nis7BXE3mJ

De asemenea, puteţi descărca de aici şi videoclipul la calitate maximă http://we.tl/qXNO4TCS58

Ca bonus, aveţi mai jos şi negativul original al piesei ( varianta karaoke ) www.youtube.com/watch?v=VbKmeMBL540

sau http://we.tl/wFBX3T3R8o – varianta wav …

 

A consemnat Maria Diana Popescu, potrivit e-mailui primit din partea artistului Mihai Trăistariu.

agero

JURNAL DE VACANŢĂ 2013 (2), (3)

Posted by Gabriela Petcu On November - 27 - 2013

RG 4NOV2013 AGeorge ROCA

 

CĂLĂTORIA: ZBORUL DE LA SYDNEY LA SINGAPORE.

 

A pleca din Australia, sau spre Australia nu este aşa de simplu! Trebuie să ţinem cont în primul rând de distanţă enormă pe care o parcurgem. Dacă aplicăm paradigma celor care lucrează în turism: „as the crow flies” (precum zboară cioara!) – adică în linie dreaptă, constatăm că de la Sydney la Bucureşti – luând-o spre nord-vest – sunt aproximativ 16.000 de km. Ştim că avionul parcurge itinerariul său zburând în zig-zag, decolând şi aterizând pe aeroporturi bine stabilite, dar care prelungesc distanţă de voiaj uneori până aproape de 20.000 de kilometri. Prezint câteva scenarii: Sydney-Singapore-Helsinki-Bucureşti (6.300km + 9.750km + 1.750km = 17.800km), Sydney-Seul-Frankfurt-Bucureşti (8.300km + 8.550km + 1.450km = 18.300km), sau Sydney-Shanghai-Londra-Bucureşti (7.900km + 9.200km + 2.100km = 19.200 km). Dacă o iei de la Sydney spre nord-est, via America, atunci parcurgi mult mai mare distanţă. Un exemplu: Sydney-Auckland(Noua Zeelandă)- Honolulu(Hawaii)-Los Angeles-New York-Londra-Bucureşti (2.200km + 7.050km + 4.100km + 4.000km + 5.600km + 2.100km = 25.050 km). Iertaţi-mi vă rog cifrele şi statistica dar am vrut intenţionat să subliniez lungimea în kilometri a distanţelor pentru a arăta temerarilor conquistadori români care doresc să ajungă până în Ţara Cangurului că nu e chiar aşa de uşoară această călătorie! Să fie pregătiţi, să ştie ce-i aşteaptă! În cei 31 de ani de când mă aflu pe tărâmurile australe am bătut toate drumurile aeriene spre România. Şi nu a fost… nici ieftin la buzunar şi nici uşor de suportat fizic.

 

Să nu uităm că între cele două capitale despre care vorbim, Sydney şi Bucureşti, dacă o luăm spre Asia, trebuie să trecem aproximativ 7(+2) fusuri orare. Deci diferenţa dintre Bucureşti şi Sydney poate fi între 7 şi 9 fusuri orare, în concordanţă cu reglările de trecere la ora de vară sau la cea de iarnă. Când la Sydney este ora 11:00 dimineaţa la Bucureşti poate fi ora 4:00 noaptea (vara) sau 2:00 noaptea (iarna). Am insistat şi cu această explicaţie pentru a scoate la iveală impactul pe care îl are asupra organismului uman schimbările bruşte de fusuri orare. Să nu uităm că atunci când la Sydney este miezul zilei în Bucureşti este noapte… Când ajungi, la destinaţie, chiar dacă este zi, ai o senzaţie profundă de somnolenţa, de care nu poţi scăpa decât după o acomodare treptată de câteva zile…

 

Doi. Aş mai vrea să discutăm puţin şi despre timpul parcurs între cele două puncte. Informându-ne de pe internet aflăm estimativ că distanţa dintre Sydney şi Bucureşti ar putea fi parcursă în 19 ore şi 26 de minute. Dar va mai curge multă apă pe Dâmboviţa până vor exista curse non-stop între Sydney şi Bucureşti. Aşa că trecem la realitate. Timpul de zbor se calculează pe segmente. Zbor direct, deci fără escală, între Australia şi Europa nu există deeocamdată. Au fost câteva experimente făcute de defuncta companie Concorde, dar au fost abandonate destul de repede. Primul zbor de la Londra la Sydney a fost efectuat pe data de 13 februarie 1985 şi a durat 17H30. Deci nu a fost o performanţă fantastică! Excentricul patron al companiei aviatice Virgin Airlines, sir Richard Branson, declara recent că noul prototip de avion Virgin Galactic SS2 va executa distanţa dintre Sydney şi Londra în 2H30. Două ore şi treizeci de minute! Aşa da! Primul zbor comercial va fi executat în aproximativ 15-20 de ani. Preţul unui bilet: 60 de mii de lire sterline. Ieftin ca braga!

 

Dar să ne reîntoarcem la realitate! Conform informaţiilor din textul itinerariului emis de agenţia de turism de la care mi-am cumpărat biletul constat că de la Syndey la Singapore voi călători cu compania australiană Qantas Airways Limited, cu un avion Boeing 747-400 Longreach – Jumbo Jet (524 de locuri) care va efectua zborul în 8 ore şi 10 minunte. De la Singapore la Helsinki vom face 12 ore zburând cu un avion Airbus A340-300 (300 de locuri) al companiei finlandeze Finnair, iar de la Helsinki la Budapesta aproximativ 2 ore şi douăzeci de minunte cu un avion Airbus A320 (150 de locuri) tot al companiei Finnair. De la Budapesta la Oradea, călătoria pe şosea se va face cu un microbuz (hai să-i zicem Mercedes) cu 9 locuri, al companiei Rotexim, în aproximativ 4 ore şi 30 de minunte. Total: 8H10 + 12H00 + 2H20 + 4H30 = 27 de ore. Returul spre Australia va fi aproape similar. De asemenea trebuie să ţinem cont de câte ore vom sta în tranzit prin aeroporturi. Durata escalelor: „Changi” Airport Singapore = 4H15, „Vantaa” Helsinki Airport = 2H55, „List Ferenc” Repülőtér Budapest = 0H50. Total: 8 ore! Adăugate la cele 27 de ore de zbor avem un total de 35 de ore de călătorie! Să nu uităm că de la domiciliul australian din Sydney până Aeroportul Internaţional „Kingsford Smith” faci aproape o oră cu maşina, plus că trebuie să fii prezent acolo cu două ore înainte pentru „check in”… şi astfel expandam totalul orelor de călătorie din pragul casei până la punctul de destinaţie cu încă 3 ore. Deci 38 de ore! Cam mult… Dar din păcate nu ai altă alternativă mai rapidă. Unele itinerare întortochiate sunt construite cu o durată şi mai lungă. De aceea consider că o escală undeva spre mijlocul distanţei este necesară. Eu am ales Singapore! Am să fac o întrerupere de o zi. De fapt de 28 de ore şi 15 minute. Mă voi odihni, voi face un duş… şi voi vizita  minunatul oraş-stat. Cu bateriile încărcate voi porni în partea a doua a călătoriei.

 

***

Sâmbătă, 7 septembrie 2013. Start! Începem călătoria… aşa-zisul salt (de) la Antipozi! Nu am emoţii. Sunt obişnuit… Emoţii au cei pe care îi lasa acasă… Deşteptarea la ora 8:00 dimineaţa. Să nu uităm, azi sunt alegeri federale australiene. Lupta acerbă între laburiştii de la putere şi liberării din opoziţie. Ne-am decis să votăm la aeroport. Ne-am informat şi am aflat că e o secţie de votarea şi acolo… Dacă nu ne prezentăm la alegeri vom fi amendaţi. Aşa e aici! Nu vrei să votezi plăteşti! Şi consider că aşa este normal. A-ţi vota conducătorii şi pe cei care se ocupă de treburile statului, consider că este o obligaţie a fiecărui cetăţean. Chiar dacă unii se bat cu democraţia în piept spunând că nu au cu nimic de-a face cu acest mecanism şi că ei nu pot să influenţeze cu nimic evoluţia politică a ţării. Că… „Vin ai noştri, pleacă ai noştri”! Mulţi mioritici nu se prezintă la vot de lene sau de fiţe, dar apoi tot domniile lor ţipă „Jos guvernul” sau „Jos prezidentul”! Aşteaptă „para mălăiaţă” care să le rezolve problemele democraţiei şi prosperităţii, dar prin pasivitatea lor nu vor să mişte un deget pentru a-şi alege conducătorii. Veşnic Gică-Contra! În România niciun conducător nu a fost bun! De la Cuza la Băsescu! De ce oare? Pentru că nu am fost uniţi. Nu am avut educaţia unităţii naţionale. Nu cântăm la unison… Îi lăsăm pe alţii din afara perimetrului naţional să ne conducă ţara, să ne rezolve inclusiv problemele interne. A merge la vot este o datorie cetăţenească, înseamnă a-ţi exprima legal dorinţa de a avea conducătorul sau liderul dorit. Vox Populi – Vox Dei! De aceea votul ar trebui să fie obligatoriu şi în România!

 

*

Un duş şi o cafea mă pun pe picioare. Sunt gata de drum. Valizele sunt pregătite de două zile deja. Una mai mare de 23 de kilograme, şi una mai mică de 10 kilograme. Mai am cu mine o gentuţă cu acte, medicamente şi o trusă de toaletă. Mai dau o privire prin casă, mă uit în fugă la ştirile australiene de la televizor, apoi un breakfast (mic dejun) şi la ora zece fix chemăm taxiul. Scoatem valizele pe trotuar deoarece aici taxiul vine prompt, la câteva minute de la chemarea telefonică. Aşa a fost şi de data asta… Apare de după colţul străzii un taximetru nou-nouţ (aşa pare…) curat-curat. Din el sare un driver chinez, nu mai înalt de un metru jumate, pune mâna pe valiza cea mare şi cât ai zice peşte o şi îndeasă în portbagaj, apoi o saltă pe cea mică deasupra celeilalte şi în două secunde e din nou la volan. Întreabă direct: „Ai’pot?”. „Yessss, răspund eu, to airport… please”. Plutim pe şosea spre Aeroportul Internaţional „Kingsford Smith”, din Sydney. Nu fentează şi nu face ocolişuri pentru a lungi drumul şi pentru a încărca nota de plată. Ne duce pe drumul cel mai scurt. Mai schimbăm câte o vorbă, cu toate că-l înţeleg destul de greu în engleză. Aflu că e doar de trei ani aici. Discutăm de alegerile australiene de azi… Îmi spune că va vota cu actualul prim-ministru Kevin Rudd pe care îl simpatizează pentru că vorbeşte foarte bine limba chineză. Şi mie mi-e foarte simpatic! Mă întreabă de unde sunt de origine. Îi spun că… din România. „Lumeinia, naiz cantli” pronunţă el, vroind de fapt să zică „Romania, nice country”. Cinezii nu prea ştiu să pronunţe litera „r”. Devine şi mai prietenos! „Chinezii iubesc românii!”, mi se destăinuie. Ma intreb în mintea mea care o fi motivul acestei afinităţi inter-etnice… Ştiu că şi românilor le plac chinezii. Oare or fi reminiscenţe de pe vremea lui Nea Nicu când relaţiile noastre cu China erau excelente!?

 

Ajungem la aeroport la secţia „Plecări”. Cu aceeaşi dexteritate îmi descarcă bagajele, îşi ia contravaloarea cursei şi dispare… Desigur în căutarea altor clienţi. Intrăm în vasta sală de „Departures”. Lume multă. Mă uit pe panourile de afişaj electronic. Văd că cursa mea este la standul D23. Mă aşez la rând. Peste vreo 10 minute îmi vine rândul la ghişeu. O australiancă blondă, amabilă foc, îmi face semn să pun valiză mare pe banda rulantă din dreapta ei care are funcţia de cântar şi transportor pentru bagaje. Mai uit la monitor: 22 de kilograme şi 800 de grame. Apoi simpatica domniţă îmi cere paşaportul. Bilet nu am… deoarece nu mi s-a dat de la agenţie! Doar un cod pe itinerariul tipărit. Dă din cap şi îmi spune să nu îmi fac probleme deoarece înseamnă că biletul meu este electronic. Ia paşaportul australian, se uită la poză, la mine, apoi la datele de pe el, înregistrează ceva în computerul din faţa ei şi îmi dă un boarding pass până la Singapore pe care scrie: „ROCA/George Mr, Qantas Airways, Sydney-Singapore, Flight QF5, Date 07 SEP, Class Economy, Seat 75G, Gate 10, Boarding Time 12:25”. Uşor de citit şi de înţeles pentru toată lumea. Este ora 11:20. Direcţia spre secţia de votare! În şapte minunte – atât a durat aşteptatul şi completarea buletinelor de vot – ne-am făcut datoria cetăţenească! Good luck Mr. Rudd! Cu dânsul am votat şi eu!

 

Mai avem timp de o cafea. Căutam prin apropiere o cafenea, ne aşezăm la o masă şi comandăm câte un cappuccino. Între timp primesc de la familie ultimele instrucţiuni: „Să ne dai de ştire când ajungi Să ne scrii mesaj pe facebook de la Singapore Şi de la Helsinki, şi de la Budapesta, şi… Ai grja de acte, de bagaje… Ai grijă de tine! Nu uita…” Peste vreo 20 de minute rămânem cu ceştile goale… ne îmbrăţişăm, ne luăm rămas bun. Eu o iau spre sală care duce la „Gates”, adică la porţile de plecare. Cu valiza de mână trasă pe rotiţe o iau la pas grăbit pe un coridor intortochiat, apoi nimeresc într-o încăpere mare unde fac slalom printr-un labirint de stâlpişori nichelaţi, legaţi între ei cu nişte benzi textile – pentru a nu te abate din drum – apoi ajung la nişte cuşti de sticlă – unde scrie „Controlul paşapoartelor”. Stop! Dau paşaportul la control după care nimeresc în faţa unul agregat de securitate care îmi cercetează în amănunţime bagajele de mână la raze X. În faţa mea un fel de poartă „spre viitor” fără uşă, care seamănă cu un arc de triumf. Un flăcău cu un aparat ciudat în mâna mă invita să trec prin poarta respectivă. Se aude un ţiuit şi cerberul mă fixează într-un pătrat desenat pe duşumea şi începe să mă maseze pe tot corpul ba cu aparatul, ba cu mâinile. În fine, ajunge la curea… De acolo, de la metalul cataramei acesteia, pornea originea ţiuitului. Mă pune să scot cureaua… să scot şi pantofii… Le aruncă într-o lădiţă de plastic, trece totul la control prin maşina minune şi gata… Mate, you can go now! Îmi face semn că totul e în regulă. Îmi pun centura la pantaloni, mă încalţ, îmi iau valiza de mână şi gentuţa cu acte şi grăbit intru în sala de tranzit. Mai am timp suficient ca să ajung la incăperea de unde vom fi dirijaţi spre avion şi de aceea mai dau un ochi pe la unul din magazinele Duty Free. Îmi plac electronicele, aparatele de fotografiat, ceasurile. Mă informez asupra ultimelor apariţii prin amabilitatea unui vânzător elegant, înbrăcat la şapte ace. Apoi trec prin secţia de cosmetice, marochinărie, bijuterii şi dezinteresat de toate minunile care mi-au ieşit în cale caut Gate 20, adică poarta de plecare. O găsesc destul de repede.

 

Time: 12:00. M-am încadrat perfect în timp! Mă aşez la rândul format, cu paşaportul şi cu boarding pass-ul în mână, şi nu după mult timp, trecând printr-un coridor tip armonică, mă trezesc la uşa avionului unde sunt întâmpinat de două stewardese simpatice care îmi urează „Welcome aboard” şi îmi indică direcţia locului de pe boarding pass. Locul meu, 75 G, este situat pe ultimul rând din avion! Nu mă deranjează, mai ales că dă spre culoarul dintre două rânduri de scaune. Îmi pun bagajele în compartimentul de deasupra scaunului meu şi îmi pregătesc centura de siguranţă… Avionul se umple cu lume până la refuz. Toate locurile ocupate. 524 de călători-zburători. Parcă am specificat mai sus numărul lor. În stânga mea se aşează o domnişoară tinerică, slăbuţă, cu o faţă tristă. O salut, murmură ceva printre buze, se aşează şi observ cu coada ochiului că îi curg lacrimile şiroaie… Ei, cine ştie ce idila, sau poate dramă a lăsat în urmă. Caut să nu o deranjez, uitându-mă pe culoarul din dreapta mea. Nu după mult timp suntem anunţaţi să ne legăm centurile de siguranţă deoarece decolăm, ceea ce se şi întâmplă… Lin, fără probleme, ne trezim în aer! Motoarele avionului torc precum pisicile sănătoase, doar domniţa de lângă mine, vorbă lui nea Mitică Bolintineanu, „plânge suspină că o garofiţă…”! O întreb, pe englezeşte desigur, dacă e „alright”… Se uită la mine cu nişte ochi roşii de plâns, nu îmi răspunde şi dă apă la şoricei în continuare. O las în pace cu necazul ei! După o jumătate de oră de zbor suntem anunţaţi că putem să ne dezlegăm centurile. Aşa facem cu toţii. În tot avionul se aude numai „clic-clic-clic-clic…” sau mai bine zis „declic”. Lumea se animează, începe să murmure… Personalul de bord aleargă pe culoare… Un du-te-vino, simpatic, acompaniat de zâmbete profesionale şi uniforme frumoase… cu motive aborigene.

 

Degeaba! Domnişoară din stânga mea plânge în continuare… Plânge parcă şi mai tare. O stewardeză ne aduce câte un pacheţel de alune şi un pahar cu apă. Binevenite! Pentru mine doar… Vecinica nu se atinge de nimic… Nicide apă, nici de alune… Iau o revistă şi încep să citesc, apoi deschid televizorul din faţa mea şi caut un program de ştiri pentru a vedea ce se mai întâmplă prin lume. Channel 9 Australia: „La alegeri, laburistul Kevin Rudd, actualul prim-ministru, pierde vertiginos! Se pare că noul primministru australian va fi liberarul Tony Abbott”. Ce să zic? Îi urez în gând câştigătorului, fără nicio undă de ranchiun, să fie sănătos, isteţ, reconciliant şi să conducă bine Australia! That’s it! Aici,  politicienii, nu se prea denigrează unii pe alţii precum cei… de ştim noi unde! Se critică, dar nu se fac de fecale! Sunt mai eleganţi! Nu există nici înţelegeri de coabitare… În fond, şi opoziţia şi cei de la putere au tot interesul să meargă treaba bine spre posperitatea ţării şi a poporului lor. „Advance Australia Fair”! Aşa se numeşte şi imnul naţional… Avansează Australia cinstit! Aşa a spus compozitorul Peter Dodds McCormick: „În joyful strains then let us sing, Advance Australia fair”. Adică să fim corecţi şi drepţi în evoluţia noastră…

 

Fătuca cea necăjită… e tot înecată în lacrimi! Mă chinuie şi pe mine, deoarece mi-e milă de ea. Oare de unde o mai fi având lichid lacrimal… căci de paharul de apă nu s-a atins încă? Un miros de mâncare îmi gâdilă senzorii olfactivi. Lângă mine se opreşte un cărucior încărcat cu băuturi. Pe această cursă băuturile alcoolice sunt gratuite. Comand un coniac mic – franţuzesc desigur – şi un pahar de apă carbogazoasă. Simt o senzaţie de bine, de mulţumire. După puţin timp apare un alt cărucior care oferă mâncare – la alegere: „Chicken curry, or Beef gulash?”. Aleg gulaşul! Sună mai de-acasă… Vecina refuza orice mâncare… Stewardeza o întreabă şi ea dacă se simte bine. Îi lasa totuşi tăviţa cu mâncare pe măsuţa din faţa ei. În sfârşit o văd – cu coada ochiului – că inspectează conţinutul – bea o înghiţitură din sucul de portocale, apoi ia prăjitura şi o mănâncă încet… Lacrimile se preling în continuare… Îi ofer şi prăjitura mea. Se uită la mine cu nişte ochii mari, albaştri şi rotunzi, dar mânjiţi de rimelul scurs… îmi mulţumeşte, îmi zâmbeşte vag şi mă refuză desigur. Mă aşteptam. După care îmi spune: „Vă rog să mă scuzaţi… nu aş vrea să vă necăjesc şi pe dumneavoastră cu plânsul meu!”. Îi răspund că nu mă necăjeşte, dar dacă pot să o ajut cu ceva să îmi spună. „Acum e prea târziu pentru orice ajutor” replică tânăra domniţă şi începe iar să producă lăcrimioare. Tac! Nu vreau să o mai deranjez… dar tot ea mă întreabă unde călătoresc… Îi spun că în România. O întreb şi eu la rândul meu. Aflu că e din Estonia! Apoi o întreb câţi ani are. „18”, îmi răspunde… şi iar îi dau lacrimile. Caut să leg o conversaţie cu ea… deoarece am observat că distrăgând-o de la gândurile ei intime se (mai) opreşte din plâns. O întreb ce a făcut în Australia? La care începe să plângă în hohote de se „rupea cămeşa” pe ea. Îmi răspunde printre sughiţuri: „Am făcut multe rele. Acum mă duc acasă, să suport consecinţele”. Incerc să o liniştesc din nou. Devine mai vorbăreaţă. Ne prezentăm. Îmi spune că o cheamă Külli. De fapt un diminutiv de la Küllike. Posibil o derivaţie de la Iuliana. I-am spus că în limba maghiară există un nume similar, Julika sau Juliska, cu diminutivul Juli. Şi astfel demonstrăm legăturile ancestrale estono-fino-ugrice. Îi mai spun că în urmă cu câţiva ani am vizitat şi eu frumosul oraş Tallinn. Mă întreabă ce mi-a plăcut mai mult acolo. Îi spun că mi-au plăcut oamenii, oraşul vechi cu clădirile sale instorice, Catedrala Alexander Nevsky, bucătăria estonă… Tallinn e un oraş medieval bine conservat şi în zilele noastre! O întreb de ce unii estonieni îi mai spun capitalei lor, Reval!? Îmi răspunde că… din patriotism! E denumirea veche a oraşului. Aşa s-a numit până înaintea primului război mondial. Discutăm vrute şi nevrute… doar ca să ne omorâm timpul. Uită să mai plângă, doar din când în când scoate câte un suspin adânc. O îndemn să mănâce şi să bea neapărat  apă. În avion te deshitratezi foarte repede din cauza depresurizării. Külli bea puţină apă, dar de mâncare nu se atinge… Îmi dă totuşi o explicaţie. Dacă mănâncă, îi este frică să nu vomite! Interesant! Situaţie dramatică. Oare ce boală o avea! Pare o tânără sănătoasă! Parcă îmi ghiceşte gândul şi îmi spune brusc: „Sunt gravidă şi deseori îmi este tare rău, aşa că dacă o să îmi vină să vomit vă rog să mă lăsaţi să trec cât mai repede spre toaletă… O asigur că aşa voi face! Îmi spune un „mulţumesc“ abia şoptit. Se întoarce cu spatele la mine şi iar începe să plângă. Mi-e tare milă de biata fetiţă. Nu vreau să o sâcâi. Au trecut mai bine de 3 ore de când suntem colegi de zbor şi ea plânge în continuare… Caut să-i distrag atenţia de la gândurile ei înlăcrimate. Îi povestesc de România, dar văd că nu e prea interesată. Apoi trec la Australia. Aici e cuiul lui Pepelea! Külli începe din nou să plângă în hohote. Mamă-mamă, ce-o fi păţit acolo!? Încep să o descos dacă a avut un accident, dacă i-a murit cineva acolo. Îmi răspunde că în Australia… i-au murit… speranţele. Încet, încet începe să mi se confeseze. Devenim prieteni. Îmi povesteşte drama ei…

 

Küllike copilărise în orăşelul Pirita, o localitate adiacentă capitalei estone. Acolo  locuieşte lumea bună. Casele sunt frumoase, elegante iar oamenii, manieraţi şi educaţi. Distanţa din centrul orăşelului până în centrul capitalei este de aproximativ 10 kilometri. O cunoaşte bine, deoarece încă de la vârsta de 8 ani a făcut naveta până la Şcoala de Artă care era situată undeva în oraşul vechi. Apoi, a continuat, la faimosul Liceul de muzică şi balet din Tallin. Mi-a povestit despre impunătoarea clădire a şcolii, de păduricea din curtea acesteia, de cărările ascunse de acolo, de colegii ei… de arhitectul austriac Thomas Pucher care construise moderna clădire în urmă cu câţiva ani. La început făcuse balet, apoi trecuse la secţia de muzică, specialitatea pian. Având talent, câştigase deseori apaluze, diplome, ba chiar şi bani din concertele pe care le dăduse cu şcoala sau în particular. Iubea acel loc, îi era dor de el, dar nu mai vroia să se reîntoarcă acolo. Îi era ruşine! Îl trădase! O parte din drama fetei era şi acolo… o parte se petrecuse în Australia, la Sydney. Era singurul copil al părinţilor ei… Mama era cercetătoare în domeniul chimiei, iar tatăl medic. Medic chirurg. Părinţi veşnic ocupaţi cu munca lor… unde străluceau, iar ea veşnic singură şi cu cheia de gât. Într-o zi, în urmă cu mai bine de un an a cunoscut pe Facebook un băiat din Australia. La început s-au tatonat, apoi s-au împrietenit şi s-au îndrăgostit. El terminase facultatea la Sydney şi lucra la o renumită firma de experţi contabili. Îi spusese că are 25 de ani. Apoi s-au văzut pe Skype. L-a plăcut! Era frumos, bronzat, atletic chiar. Prototipul sportivului australian. Idila a continuat, relaţiile s-au strâns… curiozitatea, dragostea şi dorul de aventură au devenit insuportabile, până într-o zi când s-a decis să plece la el în Australia. Le-a spus părinţilor câte ceva despre „proiectul“ ei, dar aceştia nici nu au vrut să audă… I-au replicat destul de răstit că mai are timp să cucerească lumea şi că deocamdată să se ocupe de studiile ei! Nici nu au mai vrut să o mai asculte în continuare… O durea sufletul, ar fi vrut să aibă un om apropiat lângă ea… iubitul de la Sydney. Nu mi-a pronunţat niciodată numele lui, de parcă nu ar mai fi existat. Eu eram cu urechile larg deschise. Mă fascina naraţiunea ei. Era o bună povestitoare. Am sfătuit-o chiar, să se apuce de scris.

 

A continuat să povestească… Într-o zi, prin lună martie a acestui an, cu câteva luni înainte de bacalaureat… şi-a făcut un plan cu iubitul ei australian. Îi va face o vizită la Sydney. Îl dorea! Dorea să-i fie aproape, să îi vorbească, să asculte şoaptele lui de dragoste… Să nu mai fie singură! Îşi pierduse raţiunea, nu o mai interesa nici şcoală, nici pianul, nici bacalaureatul. Se visa doar la Sydney, în braţele vânjoase ale iubitului ei. El i-a spus că îi cumpără biletul de avion. Avea şi ea ceva economii aşa că aventura a fost consimţită reciproc. Cu paşaportul nu a avut probleme, deoarece mai călătorise în străinătate. Din nou a vrut să discute cu mama sa despre plecare, dar aceasta i-a tăiat-o scurt ca e obosită şi că ar dori să o lase în pace. A doua zi s-a decis. Va pleca în Australia fără să le spună nimic părinţilor. Dacă nu au timp de ea, înseamnă că nu o iubesc… şi nu o merită. Peste puţin timp a primit şi biletul de avion…

 

Într-o dimineaţă, după ce a plâns toată noaptea cuprinsă de remuşcări, şi-a pus câteva lucruri într-o sacoşă, a încuiat uşa casei şi a pornit în marea aventură. Din Tallinn a zburat cu Estonian Air până la Helsinki. A stat în aeroport o zi întreagă până când compania Finnair a dus-o spre Singapore, şi apoi cu Qantas-ul australian spre mult doritul Sydney, oraşul speranţelor şi iubirii sale. În sala de aşteptare a aeroportului o aştepta iubitul ei necunoscut… cu un buchet de flori în mână. Au stat câteva minute la distanţă unul de celălalt să se cerceteze fizic, să se vadă, să se admire. S-au plăcut, s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat chiar… Gustul sărutului lor avea gustul fructului pasiunii. Apoi s-au urcat înlănţuiţi în maşina lui şi au plecat spre cartierul Balmain. Au trecut Anzac Bridge, au admirat zgârie norii oraşului… Vremea era minunată şi incita la dragoste şi iubire. Maşina s-a oprit pe o străduţă liniştită, unde au intrat într-o casă stil victorian. Au urcat o scară de lemn până la etajul întâi, el a scos o cheie din buzunar, a deschis o uşă de culoarea mahonului şi i-a spus: „Aici este împărăţia noastră! Our kingdom dear, our kingdom…! Apoi a luat-o în braţe şi a trecut-o pragul…

 

Şi astfel au început o viaţă ca de soţ şi soţie. El era un băiat bun, iubăreţ, vesel, spiritual, generos… Ea era încântată de orice mişcare a lui. Dimineaţa se trezeau împreună, îi pregătea micul dejun… El pleca la muncă, iar ea îl aştepta cu nerăbdare să vină acasă. Îl iubea atât de mult… Până într-o zi când au început necazurile. Primul impact l-a avut cu serviciul de emigrări australian. Viza ei era valabilă doar pe trei luni. Viză de turist. Au fost împreună să o prelungească dar i s-a comunicat că trebuie să aibă motive speciale pentru a mai primi încă trei luni de şedere. Până la urmă au rezolvat-o. Apoi băiatul i-a spus că va fi detaşat cu serviciu pentru o scurtă durată tocmai la Melbourne. I-a specificat că nu o poate lua cu el deoarece pleacă şi cu alţi colegi cu care va împărţi un apartament de serviciu. Nu a comentat şi i-a spus că îl aşteaptă cu drag să revină „acasă”. După plecare s-a simţit tare singură… Aceeaşi senzaţie de singurătate ca şi cea de acasă din Estonia. Din când în când el o sună de la telefonul mobil. Ea nu avea cum să-l contacteze deoarece telefonul lui era mereu închis… pentru a nu fi deranjat la serviciu! Se plângea mereu că are foarte mult de lucru… de dimineaţă până noaptea târziu. La început i-a spus că stă o săptămână dar a revenit după două şi jumătate… A revenit foarte schimbat. Parcă mai retras, mai puţin iubitor. Seara a observat că are o vânătaie pe gât… o vânătaie făcută de un sărut prea pasionat. L-a întrebat ce provenienţă are… iar el i-a răspus iritat că s-a ciupit din greşeală punându-şi cravata. A devenit suspicioasă, dar pentru că îl iubea nu a făcut caz şi i-a acceptat motivaţia. Apoi totul a intrat în normal. A petrecut din nou multe zile frumoase şi plăcute alături de iubitul ei.

 

Pe la mijlocul lunii august şi-a dat seama că ceva nu e în regulă cu fizicul ei. Avea o oarecare nelinişte interioară şi deseori o senzaţie de vomă. Nu şi-a dat sema că e gravidă. I-a spus iubitului ei despre ceea ce i se întâmplă. Acesta a rămas surprins şi a dat fuga la cea mai apropiată farmacie de unde s-a reîntors cu un dispozitiv pentru a-şi face testul de sarcină. Rezultatul a fost pozitiv. El a devenit dintr-o dată disperat, supărat, necăjit, răutăcios chiar. Într-un acces de furie a ţipat la ea. A bruscat-o chiar! L-a întrebat de ce se manifestă în felul acesta. I-a răspuns că e treaba lui şi ar fi bine să scape de copil cât mai repede, iar dacă nu… să îşi ai catrafusele şi să plece înapoi în Estonia! Din acel moment relaţia lor a devenit un calvar. El dormea pe jos, pe o saltea pneumatică. Deseori venea acasă mirosind a alcool. Ea stătea toată ziua în casă şi plângea. Nu ştia ce să facă… La medic nu putea să meargă, deoarece nu avea nicio asigurare şi nici bani. Cu câteva zile înainte de plecare, flăcăul a venit acasă foarte nervos şi i-a spus că în timp de o săptămână trebuie să părăsească acea casă deoarece el se mută la Melbourne. L-a întrebat care este motivul pentru care o alungă. Atunci el i-a spus că este însurat, că are un copil de 2 ani, iar un altul se va naşte în curând. I-a spus că o iubeşte, doar că e disperat, că nu ştie cum să se împartă, că ar vrea să moară. În perioada cât a lipsit spunând că este în deplasare cu serviciul la Melbourne, a fost de fapt în concediu, la Wagga Wagga, orăşelul unde locuiau socrii, soţia şi fetiţa sa… De curând soţia lui i-a comunicat că e gravidă şi că vor mai avea un copil. Şi acum ea, Külli, îi aduce aceeaşi veste idioată! Cu toată idila lor  nu poate să-şi abandoneze soţia cu doi copii…

 

Küllike şi-a dat seama de situaţia disperată prin care trece iubitul ei. A decis să cedeze, să renunţe la el, să se retragă! Păcat! Îl mai iubea atât de mult. Nu-l va uita niciodată. L-a rugat să o ducă la o agenţie de turism pentru a-şi face o rezervare de reîntoarcerea acasă, în Estonia. Şi astfel am ajuns amândoi vecini de scaun, într-un avion Boeing 747, pe cursa Qantas QF5 de la Sydney la Singapore.

 

Povestea fetei a fost fascinantă. A fost ca o descărcare pentru ea. Am văzut-o mai uşurată, mai relaxată după terminarea poveştii. Câteodată o confesare, o spovedanie face bine… Am întrebat-o ce o să facă atunci când va ajunge acasă. S-a uitat la mine disperată şi mi-a spus: „Vreau să nasc copilul!. Este cadoul Australiei pentru mine! Am să muncesc şi am să-l cresc… iar pe acel om nu mai vreau să-l văd niciodată. Nu îi reproşez decât faptul că nu a fost sincer cu mine de la început! “. „Şi părinţii tăi, ce explicaţie ai să le dai?am zis… „Ei nu au avut niciodată timp de mine, sunt prea ocupaţi cu cariera lor…mi-a răspuns izbucnind din nou în lacrimi. I-am mai spus să ţină minte că numai copiii şi scrierile noastre vor dăinui peste ani. Cărţile şi copiii! In rest toate valorile sunt efemere!

 

Timpul de zbor a trecut repede. Cele opt ore au fost topite uşor de depănarea poveştii. Nu mult după aceea am fost anunţaţi… că a venit vremea să ne punem centurile deoarece în curând vom ateriza pe aeroportul „Changi”. Külli rămânea în tranzit pentru câteva ore după care zbura spre Helsinki, iar eu mă lansam într-o nouă aventură de o zi… prin Singapura, oraşul lui Merlion…

———————————————-

 (VA URMA)

 

 

RG 4NOV2013 AJURNAL DE VACANŢĂ 2013 (3) 

GEORGE ROCA

ESCALĂ LA SINGAPORE – ESCAPADA DIN PRIMA SEARĂ

 

De câteva minunte am aterizat la Singapore. Toţi cei din avion încep să se agite… S-or fi plictisit bieţii de ei de atâta stat jos. În stânga mea tânăra Külli, are ochii închişi. Cred a adormit. Poate confesiunea a obosit-o şi a făcut-o să mai scape de stres. Căpitanul navei ne avertizează prin radio să ne păstrăm centurile legate până la oprirea totală a motoarelor. Câţiva pasageri nedisciplinaţi nu ţin cont de acest ordin şi sar în picioare încearcând să îşi dea jos bagagele de mâna din coompartimentele de deasupra capului. Să fie ei primii care ies din avion! Sunt repede ponderaţi de către personalul de bord care veghează. Nu înţeleg unde se grăbesc deoarece nu pot ieşi mai repede decât cei care rămân cuminţi în aşteptare pe locurile lor. De fapt chiar după ieşirea din avion mai sunt minunte bune până când ajungi la banda rulantă de livrare a bagajelor din cala avionului. Până atunci avionul se goleşte complet… aşa că tot efortul neastâmpăraţilor se dovedeşte a fi degeaba.

 

În sfârşit motoarele aparatului de zbor s-au oprit. O muzică exotică invadează interiorul aeronavei. „Welcome to Singapore!” se aude mesajul căpitanului. Majoritatea călătorilor aşteaptă la rând pe cele două culoare dintre scaune pentru a ieşi. O trezesc pe Külli, care speriată deschide ochii şi se uită la mine ca la un bau-baozaur… dar mai apoi dându-şi seama că sunt cel care i-a ascultat cu răbdare confesiunea îmi zâmbeşte copilăreşte. O întreb dacă are bagaj de mână. Îmi spune că nu are niciun fel de bagaj, nici de mână, nici de cală. Nu luase cu ea nimic… Nici măcar hainele cu care venise de-acasă. Nu a vrut să ia nimic din Australia! Şi totuşi, ducea cu ea în burtică un bobocel mic şi viu…! Ne-am luat rămas bun, i-am urat drum bun şi mult noroc… La ieşirea din avion am luat-o fiecare în altă direcţie, ea spre sala de tranzit, iar eu spre cea de livrarea a bagajelor. Coridoare nesfârşite ne-au îndepărtat din ce în ce mai mult unul de celălalt. Aş fi fost curios să îi aflu povestea în continuare, dar dacă ea nu mi-a dat o adresă de e-mail nu am îndrăznit nici eu să i-o cer.

 

Coborând nişte scări rulante ajung în sala de bagaje. Nu înainte de a trece pe la controlul paşapoartelor. Funcţionarul în uniformă, după ce se uită cu atenţie la paşaportul australian, îmi ştampilează o viză de şedere şi îmi face semn că pot să trec. Caut banda rulantă pentru bagajele de la zborul QF5. O găsesc imediat. Aştept la rând. Peste cinci minute bandă se pune în mişcare şi prima valiză scoate capul dintr-un orificiu de la capătul acesteia. Tot de acolo apar în continuare şi alte surate, majoritate având culoarea neagră, şi o banderolă de hârtie prinsă de mâner pe care scrie SYD-SIN QF5. Adică Sydney-Singapore, zborul Qantas QF5. Nu peste mult timp o văd şi pe a mea… îndreptându-se spre mine. Pun mâna pe ea, mă opintesc şi o arunc pe un cărucior de bagage pe care îl aveam alături. Aşez peste dânsa valiza de mână… dau un ochi împrejur… şi o iau repejor spre ieşire.

 

Cunoşteam într-o oarecare măsură aeroportul Changi, aşa că nu îmi este greu să ajung la staţia de taxi. Un secret! La Singapore se circulă destul de ieftin cu taxiul spre oraş. O căldură intensă, dar plăcută mă întâmpina la ieşirea din aeroport. E zăduf! Doar suntem la aproximatv 100 de kilometri distanţă de Ecuator! După câteva minute de aşteptat la rând, un dispecer cu uniforma şi chipiu mă întreabă unde şi câte persoane călătorim. Îi spun că sunt singur şi că vreau să ajung în cartierul Geylang. Face un semn şi în faţa noastră se opreşte un taximetru de culoare albă. Un Mercedes imaculat! Şoferul, în uniformă şi el, coboară, deschide portbagajul şi mă ajută să-mi pun cele două valize în interiorul spaţios al maşinii. Apoi mă pofteşte să iau loc pe bancheta din spate. Am auzit că mulţi şoferi de taxi prefera clienţii să stea pe bancheta din spate. Poate pentru siguranţa lor… Mulţi nebuni se urcă în faţă şi pentru câţiva dolari sunt în stare să le pună cuţitul la gât. Intru în maşină, la locul indicat, şi simt o răcoare cam ascuţită care mă înconjoară. Aerul condiţionat al maşinii lucrează din plin. Mi-e frig chiar, dar mai apoi mă obişnuiesc şi călătoria decurge în condiţii excelente.

 

Şoferul este foarte sobru, serios, şi conduce cu mare atenţie. Profesionist! Îl întreb dacă e din Singapore şi dacă e taxiul lui propriu. Îmi răspunde că e din Malaezia, şi că este angajat la o companie locală de taxiuri. Apoi se lăsă din nou tăcerea. Tac şi eu să nu îi distrag atenţia de la condus. Intrăm pe Bulevardul Upper Changi. Şoseaua e ca în palmă. În stânga şi în dreapta suntem flancaţi de şiruri de palmieri. Nu după mult timp intrăm în Chagi Road corespondent cu Geylang Road, care ne duce la destinaţie. După aproximativ o jumătate de oră ajungem în Geylang, un cartier istoric compus din aproximativ 40 de străduţe scurte (având lungimea de maximum un kilometru) numite „lorong” – adică alei în limba malaeziană. Pe majoritatea acestora, în ultimii ani, s-au construit hoteluri noi, curate şi cu preţuri pentru toate buzunarele. Eu mi-am făcut o rezervare la Hotel Fragance Ruby situat pe Lorong 20. Compania Fragance deţine în zona mai multe hoteluri care pot fi rezervate la preţuri accesibile via Internet. Pentru o cameră single cu pat dublu, am plătit prin compania de intermedieri „Agoda”, suma de 36 de dolari americani. Consider că a meritat, mai ales că în holul hotelului tariful pentru aceeaşi cameră era de 3 ori mai mult.

 

Taxiul opreşte chiar în faţa intrării de la hotelul Ruby. Aparatul de marcaj arată 12 dolari singaporezi. Plătesc, cobor, îmi iau bagajele şi intru în holul somptuos al hotelului. Sunt întâmpinat de câteva zâmbete din spatele tejghelei de la recepţie. Scot paşaportul şi îi comunic recepţionerului codul de rezervare primit de la „Agoda”. Acesta mă găseşte foarte repede în computer şi după ce completez o fişă cu câteva date personale îmi dă un card electronic pe care este tipărit numărul camerei. 414. Urc cu liftul al etajul 4, caut camera cu pricina şi iată-mă în împărăţia mea singaporeana… pentru o zi! Primul lucru pe care îl fac e să dau drumul la aparatul de aer condiţionat pe care îl fixez pe 21 de grade Celsius. Apoi încerc tăria saltelei, a pernei, mă dezbrac şi direcţia la duş. Apa călaie mă mângâie şi mă relaxează. Mă reîntorc în cameră, deschid televizorul şi caut un canal de ştiri. Mă interesează ce partid a câştigat alegerile australiene şi cine va fi noul prim-ministru. Postul americat CNN îmi răspunde la întrebare şi aşa aflu că preferatul meu, laburistul Kevin Rudd a pierdut! Câşigător este partidul liberal avându-l în frunte pe Tony Abbott.

 

Este aproximativ ora 21:00. Mă îmbrac cu ceva uşor şi „ies în oraş” să mănânc ceva. Ajung la capătul lorongului, intru pe Geylang Road şi o iau spre stânga. Cunosc drumul. Am mai stat prin zonă de câteva ori în escalele mele la Singapore. Bulevardul e luminat al giorno. Lume pestriţă pe trotuare, majoritatea indieni! Guest workers! Adică cei care vin aici să lucreze. În general în construcţii. Oameni simpli, cu mult bun simţ, respectuoşi. Mulţi se dau la o parte ca să mă lase să trec, sau mă salută! Desigur le răspund la amabilitate cu un zâmbet. Îmi place să mă pierd printre ei. Zeci de dughene vând tot ce vrei şi ce nu vrei… de la mâncare, până la haine, celulare de mâna a doua, plăceri carnale, fruncte, karaoke, pantofi, papetărie… La al treilea colţ, la intrarea înspre Lorong 16, dau de un restaurant pe care îl ştiam. Aici se mănâncă nişte frigărui delicioase din carne de pui sau de vacă. Proaspete, făcute pe grătar la foc de mangal. 40 de cenţi singaporezi bucată… Înfulec zece! Minunate. Dar cam mititele. Cam două-trei îmbucături una. Beau o băutură răcoritoare dintr-o nucă de cocos şi o iau din nou la picior. Încă nu mi-e somn, aşa că opresc un taxiu, mă aşez desigur pe bancheta din spate – şi-i spun şoferului că aş vrea să merg în China Town, loc unde mai fusesem şi unde ştiam că e o viaţă de noapte foarte colorată.

 

Ajungem acolo destul de repede. Cobor la intersecţia Cross Street cu South Bridge Roada. Chiar în inima cartierului. Animaţie, lumini, miros de mâncare, turişti, localnici, copii chiar… cu toate că ne apropiem de orele 22:00. Căldura nu este aşa de chinuitoare precum ziua. Este totuşi destul de multă umiditate în aer. Mă plimb pe străduţele cochete… Chinezi, chinezi… şi mulţi turişti! Ce-a mai concentrată populaţie etnică – de origine chinezească – din Singapore. Acolo fiecare face câte ceva. Adică lucrează! După câte ştiu în Singapore nu sunt pensii, nici ajutoare sociale. Aşa că deseori vei vedea pe strada câte un moşulică, slab ca un fir de pai, trecut bine de 80 de ani, dând cu mătura, sau făcând munci uşoare pentru a câştiga un bănuţ. De aceea peste tot vei vedea ordine, disciplină şi curăţenie.

 

La Singapore este interzisă vânzarea de gumă de mestecat. Cine este prins… chiar cu „ea în gură” (n-am zis „cu raţa”!) este amendat imediat. Interdicţia vine din anul 1983 când datorită rezidurilor lăsate de gumă de mestecat oraşul era scârbos de „lipicios” (să nu uităm că suntem aproape de Ecuator!) nu numai pe tălpile pantofilor care călcau pe caldarâm, ci şi scaunele din autobuze, balustrade, butoane de sonerie sau de lift. Atunci i s-a propus primului ministru din acea vreme, Lee Kwan Yew, un proiect de lege prin care se interzicea importul de gumă de mestecat pe teritoriul statului Singapore. Neluând în serios propunerea, Lee a refuzat să aprobe legea. Majoritatea cetăţenilor au ajuns la disperare. Cohorte de tineri nesăbuiţi lipeau guma de mestecat peste tot, incluziv pe senzorii uşilor de la metrou. Au rezultat şi câteva accidente. În 1992, primul ministru Goh Chok Tong, supărat peste măsură, promulgă legea interzicerii consumului şi importului de gumă de mestecat. El declară jurnaliştilor occidentali: Dacă nu poţi să… cugeţi fără gumă de mestecat este recomandat să mănânci o banană!”. Singapore are multe legi ciudate, dar corecte, privind curăţenia oraşului. Un exemplu: cei ce nu trag apa la toaletă primesc pedepse şi amenzi usturătoare! Printre aceste pedepse  prevalează şi bătaia la părţile dorsale – în public desigur – cu o nuia de rattan (o specie de bambus).

 

În 1994, un tânăr american, Michael Fay, a fost condamnat la şase nuiele aplicate la posterior pentru furt şi vandalism. Obiectul furtului erau semnele de circulaţie, iar vandalismul consta în stropirea autoturismelor cu spray după modelul „graffitti” din New York. Imediat, prin intervenţia autorităţilor americane, toată acţiunea s-a denaturat într-un scandal diplomatic… dar care nu a avut mare ecou în urechile legiuitorilor singaporezi, în afară de reducerea cu două nuiele a pedepsei! Şi vă mai spun ceva! Povestea are legătură şi cu „ai noştri”! Michael Fay are rădăcini româneşti după tată!!! După cum ne informează jurnalistul Peter Pringle, în ziarul englezesc „The Independent” de luni, 18 aprilie 1994, tatăl său, George Fay, este născut pe meleagurile mioritice. Păcat că părinţii lui Mihăiţă… nu şi-au învăţat odrasla ce înseamnă zicala „Bătaia e ruptă din rai!” sau „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!”.

 

Pedepsele aplicate de justiţia singaporeză sunt drastice şi au scopul de a menţine o societate sănătoasă. Şi mai e ceva ce nu trebuie uitat din momentul când calci pe aeroportul Changi. Traficul de droguri! Acţiunea atrage după sine, precum în toate ţările din zonă, pedeapsa cu moartea. Consumul de droguri este pedepsit de asemenea cu ani grei de detenţie… Nu e bine să critici nici măcar guvernul, deoarece poţi să fii pedepsit penal şi pentru aşa ceva! Toate aceste restricţii cosiderate nedemocratice de unii, aduc linişte, curăţenie şi disciplină şi fac din Singapore un exemplu demn de urmat, mai ales că este socotit de multă vreme unul din cele mai prospere state din lume.

 

Să ne reîntoarcem la vânzoleala din China Town. Pe turişti îi recunoşti după aparatele de fotografiat sau de filmat pe care le au veşnic în mâini. Fotografiază şi filmează totul. Lacomi de a duce acasă bucăţele de memorabilia, sau poate a demonstra rudelor şi prietenilor că au trecut prin aceste locuri. Bântui şi eu pe micile străduţe şi din când în când mai trag câte o poză. Ca deh, mă dau şi eu turist… de-o zi! Pagoda Street mă întâmpină cu gopuramul templului hindus Sri Mariamman, cladire-monument istoric datând de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Gopura (sau gopuramul) este un fel de turn monumental asemănător pagodei, ornamentat cu sculpturi indiene. O bijuterie arhitectonică! Poate fi întâlnit în multe ţări din Asia de sud-est. Păcat că e noapte şi nu pot vedea în amănunţime această operă de artă de mari dimensiuni.

 

Puţin obosit de atâta umblat, nu îmi vine să mă duc la culcare… Aplicând principiul latin „Festina lente”… mai trag de timp şi mă mai delectez cu câteva obiective din zonă. Mă întâmpina şi alte străzi cu nume de lăcaşuri de cult religios (ca deh, aşa e democratic!) precum Temple Street, Mosque Street şi chiar şi Cross Street. Ajung pe Smith Street unde dau de o mulţime de restaurate şi bistrouri – majoritatea al fresco – adică cu mese pe trotuar. Meniurile mi se par ieftine, mult mai ieftine decât în alte părţi ale oraşului. Toţi mănâncă de parcă ar fi sfârşitul lumii sau preîntâmpinarea unei marii perioade de foamete. Nimeni nu ţine seama că se apropie miezul nopţii. Mesele sunt încărcate cu boluri mari de supă, platouri cu carne în diferite sosuri colorate, munţi de orez… Coriandrul este parfumul serii şi al mâncării. De băut se bea puţin… în special ceai, sau aqua chiorensis. Rezist tentaţie şi trec mai departe. Admir magazinele de bijuterii şi de mobilă sculptată. Prevalează insă produsele de manufactură, multe dintre ele făcând parte din universul kitsch, inportate desigur (tot) din China.

 

Tarabele cu fructe exotice îmi fac cu ochiul. La un colţ observ un spectacol interesant. Câteva mormane de pepeni cu ţepi. Lumea se îmbulzea… cântărea, mirosea… Apoi un casap cu un cuţit de măcelar despica fructul, desigur după ce-l plăteai… şi îţi oferea conţinutul acestuia într-un container de plastic. Toţi se repezeau la câte o masă fără scaune şi în picioare înfulecau de parcă dădeau turcii la gura lor. Nu tu tacâmuri, nu şerveţele. Mâini cu pielea galbenă, neagră, cafenie sau albă, infingeau degetele în pulpa moale şi gălbuie şi apoi, după ce înghiţea conţinutul, plescăiau de plăcere! Mă aşez şi eu la rând, vroind să gust bunătatea aceea de arici vegetal… Un miros ciudat, de canal, ciorapi murdari, ceapă stricată… învăluia atmosfera înconjurătoare. Am vrut să fug, dar nu am rezistat tentaţiei de a fi în ton cu ceilalţi! Eram curios să ştiu de ce oare, aceşti „mâncăcioşi” împânzeau locul. Majoritatea bine îmbrăcaţi, însoţiţi de familii numeroase, cu copii… Trebuie să fie ceva miraculos aici, mi-am zis şi am rezistat cu stoicism aşteptarea la rând.

 

În sfârşit ajung în faţa băietului cu paloş… Îl întreb în engleză ce fruct este acela. Îmi zâmbeşte şi îmi spune doar un cuvânt: „Durian”! Ce o fi oare? Şi de ce miroase aşa de pestilenţial în zonă? Lumea mă împinge din spate, aşa că nu mai stau pe gânduri şi comand şi eu un „durian”! Plătesc şapte dolari singaporezi şi gata… al meu este! Cam cât un pepene de un kilogram. Ce-o fi o fi! Dacă nu e bun la gust… îl abandonez!

 

Mă îndrept spre o masă unde era doar un cuplu de chinezi tineri. Cer voie, pun containerul pe masă, scot tacticos din buzunar un şerveţel şi mă apropii tiptil-tiptil de pradă… cu degetele mâinii stângi. Apoi îmi aduc aminte că orientalii şi chiar şi arabii când mănâncă, folosesc mâna dreaptă pentru a băga păpica în gură şi pe cea stânga pentru a se şterge la popneţ. De aceea, este o insultă să dai cu cineva mâna folosind-o pe cea stângă. Aşa că brusc schimb membrul inferior şi mă reped, înfigând cazmaua mâinii drepte, în miracolul culinar oriental. Duc la gură un fel de material cu o consistenţă de aluat proaspăt frământat, având gustul dulceag al cremei de vanilie asezonată cu puţină sare, avocado şi dovleac copt. Nu e rea! Foarte gustoasă chiar! Comeseanul din faţa mea se uită la mine, îmi face cu ochiul şi ridică pollexul – degetul mare, în semn de apreciere. Cred ca se prinsese ca sunt ageamiu în consumul de durian. Trecusem cu bine Rubiconul gustului şi prin furcile caudine olfactive! Îl întreb (în engleză desigur) ce miroase atât de urât. Începe să râdă şi îmi spune că mirosul îl emană chiar fructul respectiv. Îmi mai spune că din acest fruct se prepară o serie de bunătăţi culinare, în special dulciuri, precum „kacang”, „bogor”, „dodol”, enumărând şi alte denumirii cu rezonanţă scatofagistă. Când o să am ocazia o să consult internetul să văd cum arată aceste minunăţii!

 

În interiorul acestui fruct ciudat ca aspect şi miros, miezul edibil (consumabil) este împărţit în patru părţi asemănătoare cu nişte gogoloaşe cu aspect de arahide gigante. Fiecare segment conţine câte doi sâmburi cam de mărimea unei prune. Se zice că durianul este originar din Tailanda, dar malaezienii, indonezienii şi filipinezii îl adjudecă şi ei! Din cauza cerinţei pe piaţa au existat chiar războaie între culegătorii de durian. Hotelurile selecte interzic introducerea fructului în incinta acestora. Tot din cauza mirosului! Cei ce încalcă legea sunt daţi afară urgent din cameră, fără să li se restituie contravaloarea sejurului. Referitor la mirosuri neplăcute îmi aduc aminte de un fapt asemănător petrecut în trenul de la de la Nisa la Pisa. În urmă cu câţiva ani călătoream pe traseul respectiv când la un moment dat unul din cei de faţă, un francez, scoate o boţoghină de brânză şi o juma de baghetă de pâine albă din traistă şi începe să mănânce. Tot vagonul se umple de miasme pestilenţiale… Mirosea a mort! O distinsă doamnă îl întrebă ce mănâncă de emană un asemenea miros… „Pont l’Eveque, fromage morbide, madame…!” De atunci până la Singapore nu am mai simţit un asemenea miros. Fructul durianului cred că eclipsează brânza „Pont l’Eveque”!

 

În fine, mi-am făcut damblaua… Simt o oboseală acută în picioare şi pe Moş Ene dând târcoale pe la gene. Sar într-un taxiu şi direcţia Hotel Ruby Fragance. Este trecut bine de miezul nopţii. Ajung la cameră, răcoarea plăcută a aerului condiţionat îmi mângâie pielea. Intru sub duş, aceeaşi apă călaie, un prosop curat… şi apoi acoperit doar cu un cerceaf mi se… rupe filmul! Dorm ca un bebeluş până la ora 9 dimineaţa. Aş mai fi stat în pat dar mai am atâtea de văzut în oraşul lui Merlion…

———————————————-

 (VA URMA)

 

 

 

Florence3Florence Joy Enns este o faimoasă cântăreață din Germania, scriitoare și actriță. Îi place să călătorească și să viziteze țări din Europa, Israel și Statele Unite. Cântă la chitară și pian, vorbește germană nativ și engleză foarte bine. Majoritatea melodiilor din albumul intitulat “Only Hope” sunt în engleză.

 

În 2006, cu ocazia inaugurării Campionatului Mondial de Fotbal, Florence Joy a fost invitată să cânte în catedrala din Munich. La un an după acest eveniment, ea a jucat rolul unei fete drăguțe, numită “Jasmin”, în serialul german “Ahornallee”. De asemenea, Florence este autoarea unei cărţi cu titlul “I want to live truthfully and real”, în care povestește despre experiența avută în timpul castingului emisiunii din Germania “A Star Search 2″ și în special, despre felul în care își trăiește viața cu Dumnezeu.

Florence (Büttner) s-a născut în Zeven, în nordul Germaniei, în apropierea Hamburgului, are o soră mai mare și un frate mai mic. Familia ei a locuit în Zeven, Tostedt, Dresden, Munich și Cologne. Relocările familiei sale au survenit din motive de serviciu, exceptând ultima mutare a cântăreţei, datorată căsătoriei. Florence are doi copii, un fiu, Lennox, născut în 2009, și o fetiță, Kiana, născută în 2012.

 

Florence_cu_sotulOctavian D. CURPAŞ (O.D.C.):  Îmi poți spune ceva despre soțul tău? Când și unde l-ai cunoscut? Cum l-ai descrie?

Florence Joy (F.J.): Soțul meu se numeşte Thomas Enns, este neamţ şi ne-am cunoscut în 2006. Eu și el cântam împreună cu un ansamblu de corzi. Este artist, muzician și cântăreț. Thomas este liderul unei grupări de tineri care se întâlnesc de două ori pe lună și studiază Administrarea Afacerilor la Universitatea Cologne. Este un creștin devotat în întregime, entuziasmat de Dumnezeu. Partenerul meu de viaţă este o persoană iubitoare și sensibilă, cel mai minunat soț și tată.
O.D.C.: Eşti o persoană foarte ocupată. Cum e să fii mamă a doi copii?
F.J.: A fost întotdeauna visul meu să fiu mamă și asta e o mare bucurie pentru mine. Dar în acelaşi timp este și o mare provocare, o adevărată binecuvântare din partea lui Dumnezeu.
O.D.C.: La ce vârstă ai devenit creștină? Ce te-a făcut să te decizi să-I predai lui Isus viața ta? Cărei denominațiuni creștine aparții?
F.J.: Am crescut într-o familie creștină. Când aveam 13 ani, Dumnezeu mi-a revelat dragostea Lui și mi-a arătat că El este adevăratul meu Tată. Am dorit să fiu botezată în apă, acesta a fost momentul când am decis să trăiesc pentru Isus. Sunt membra unei biserici penticostale ce aparține de “Assemblies of God”. Pentru mine, denominațiunea nu e așa de importantă, mai importantă e relația mea personală cu Dumnezeu.
O.D.C.: Tocmai am ascultat una din piesele tale în germană și mi-a plăcut. Titlul spune “Mein Ziel”, am găsit-o pe youtube. Care e mesajul ei? Când și unde ai cântat-o ?     
  “Mein Ziel” – By Florence Joy Büttner (Enns)  http://www.youtube.com/watch?v=6AOYTqDyMFA             
F.J.: Piesa spune: “Tu ești ținta mea, Tu ești pasiunea mea, Tu ești calea mea, Tu ești tăria mea. Te caut pe Tine, Fug către Tine Şi las trecutul în urmă. Tu ești tot timpul acolo, Tu ești motivul meu, ținta mea.” Tu-ul din această piesă se referă la Isus. Am cântat această piesă în biserica din Munich. A fost un serviciu divin live, pe postul național de televiziune german, la inaugurarea Cupei mondiale de Fotbal. Am avut oportunitatea de a împărtăși mărturia mea pe un post național de televiziune.
O.D.C.: Ai colaborat cu Hillsong pentru câteva piese în germană. Ce piese și când ai început colaborarea?
F.J.: Colaborarea a început în 2005, când am înregistrat primul album Hillsong în germană și am fost vocea principală în acel CD. De atunci, am fost invitată la unele conferințe Hillsong și de asemenea, să înregistrez şi alte CD-uri.
Florence4O.D.C.: Câte albume ai? “Only Hope” e primul tău album?
F.J.: Da, e primul și singurul album. Conține 13 cântece. Cele mai multe sunt în engleză și unul în germană.
O.D.C.: Care e cântecul tău preferat? Pe care îl consideri ca fiind cel mai bun?
F.J.: Este cântecul principal de pe albumul “Only Hope”, după care am dat şi titlul albumului. Acest cântec vorbește despre speranța pe care o avem în Isus și despre planul Său pentru viața noastră.
O.D.C.: Spune-mi câteva cuvinte despre cartea ta “Ich möchte wahr und echt leben!”
F.J.: Titlul se traduce “Vreau să trăiesc sincer și real” și aceasta este tema cărții. Cartea povesteşte experienţa mea la filmările spectacolului “A Star search 2″ și despre cum îmi trăiesc viața cu Isus. De asemenea, vorbește puțin despre familia mea, în perioada când am câștigat Star Search.
O.D.C.: De ce Israelul este cea mai importantă țară pentru tine?
F.J.: Este Țara Sfântă, țara oamenilor lui Dumnezeu. Susținem un proiect misionar numit AEBM (American European Bethel Mission). Am fost în Israel de câteva ori cu această organizație, în misiune, și am ajutat oamenii săraci.
O.D.C.: Ce țară ți-ai dori să vizitezi?
F.J.: Aș dori să merg în Australia.
O.D.C.: Ce știi despre România?
F.J.: Singura conexiune pe care am avut-o cu România a fost în biserica mea, unde aveam o prietenă româncă.
O.D.C.: Ce sărbătoare îți place cel mai mult și de ce?
F.J.: Îmi place Crăciunul pentru mesajul pe care îl transmite, acela că Isus a venit în lume ca om. Îmi plac, de asemenea, aranjamentele cu zăpadă și lumini și mirosul de prăjituri din bucătăria mea.
Florence2O.D.C.: Care sunt metodele de care te foloseşti pentru a avea o viață spirituală?
F.J.: Pentru mine este foarte important să citesc regulat din Biblie, să nu neglijez biserica, să particip la serviciile divine ale bisericii, chiar dacă sunt în călătorie, de multe ori. Rugăciunea este adevărata părtășie cu Dumnezeul meu.
O.D.C.: Care este cea mai importantă rugăciune la care ți-a răspuns Dumnezeu?
F.J.: El mi-a răspuns la rugăciune de când aveam 5 ani. A fost prima mea rugăciune importantă. M-am rugat lui Dumnezeu să îmi dea un frățior, chiar dacă părinții mei nu mai doreau să aibă încă un copil. Așa că, printr-un miracol, Dumnezeu a făcut-o pe mama să se răzgândească și am avut un frățior.
O.D.C.: Dacă ar fi să transmiți un mesaj pentru cei din jurul tău, ce ți-ai dori să le spui?
F.J.: Aș dori să le transmit că fiecare e iubit necondiționat și în totalitate de Isus Hristos. Fiecare a fost creat pentru un scop. Dragostea lui Isus poate și ne va elibera pe fiecare de orice păcat. Să fim deschişi ca indivizi și să Îl căutăm dincolo de realitatea aceasta pe Dumnezeu!
OCTAVIAN CURPAS
  
Octavian D. Curpas
 Phoenix, Arizona

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors