Archive for the ‘Cultural’ Category

Genţigrame pentru Sărbători

Posted by Gabriela Petcu On December - 25 - 2013

gabriela gentiana grozaGabriela Gențiana GROZA

 

 

Memorie nealterată la vârsta a treia

 

Ţin grozav de bine minte,

– Poţi vedea , de bună seamă –

Chiar mai bine ca-nainte,

Am uitat…doar…cum mă cheamă!…

 

 

 

Întrecere pe şosea

 

Limuzine, cai şi oi

Se întrec azi pe şosea,

Chiar şi-o vacă mai de soi,

Locul doi, măcar ar vrea!

 

Trenuri româneşti de mare viteză

 

Ca s-alerge foarte tare

A promis că face China,

Cu-o condiţie, se pare:

Să nu fure hoţii şina…

 

Epitaful unui beţiv

 

Vinul, berea i-au plăcut,

Sincer, a recunoscut,

Şi-ar vrea somnul cel de veci

La 2 metri, jos…în beci!

 

Bătrân şi neliniştit

                       

Printre puştoaice s-ar fi dus

La tratament, la Marea Neagră

Dar medicul lui, i-ar fi spus:

– Mai bine ia câte-o viagră…

 

Mie, autoare de poezii pentru copii

 

Am compus pentru cei mici

Poezii despre pisici;

Moş Crăciun, copil şi el,

Mi-a adus…un şoricel!

 

FIECARE LECTURA A UNEI CĂRŢI REÎNOIEŞTE TEXTUL ÎN IMAGINAŢIA NOASTRĂ

Posted by Gabriela Petcu On December - 22 - 2013

TENE-AF-SEP2013-wbAl Florin ŢENE

 

În general, biblioteca este o lume văzută prin miile de ochi ale autorilor. Iar Emerson spunea că este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite. Înţelegem lumea prin ochii autorilor şi prin spiritul de percepere al cititorului. Când citim o carte, este o întâlnire a acesteia cu cititorul său, atunci se declanşează actul estetic. Altfel cartea este un obiect mort. Însă, remarcăm, că aceeaşi carte se schimbă, din moment ce noi suntem în permanentă schimbare. Vorba lui Eminescu din Glossa: „Vremea trece, vremea vine/ Toate-s vechi şi nouă toate “, sau cum zicea Heraclit: „Omul de ieri nu este omul de azi, iar cel de azi nu va fi cel de mâine”. Iar dacă noi, cititorii, ne schimbăm necontenit, pot spune că fiecare lectură a unei cărţi, fiecare recitire, fiecare rememorare despre această carte în imaginaţia noastră reânoieşte textul. Când eram la vârsta de 14 ani citeam cu plăcere cărţile lui Jules Verne, iar la 21 de ani „Martin Eden” ,de Jack London. Carte pe care am citit-o până la 30 de ani de cinci ori. Azi, nu mai am aceleaşi emoţii estetice la cărţile autorului romanului „Insula misterioasă “, iar romanul „Martin Eden “ nu mă mai îndeamnă la experienţe scriitoriceşti. În concluzie şi o carte, nu numai noi, poate fi considerată „râul schimbător”, de care făcea vorbire Heraclit.

 

Această constatare ne poate conduce la doctrina lui Benedetto Croce – şi anume ideea că literatura este expresie. Iar aceasta ne duce la o altă doctrină a  criticului italian, care, spune: dacă literatura este expresie, iar literatura este alcătuită din cuvinte. Atunci şi limbajul este un fenomen estetic. Spunem, spre exemplu, că spaniola este o limbă sonoră, că româna o limbă semi-sonoră, că rusa îşi formează cuvintele în cerul gurii, că engleza este o limbă cu sunete variate, că latina are o distincţie aparte la care aspiră toate limbile apărute după aceea. În concluzie, aplicăm la limbi categorii estetice. În general, se presupune, în mod eronat, că limbajul corespunde realităţii- acest fapt atât de misterios căruia îi spunem realitate.Dar, limbajul este altceva. Este o creaţie estetică. Nu este nicio îndoială, dovadă este că atunci când studiem o limbă, când suntem obligaţi să vedem cuvintele de aproape, le simţim ca fiind frumoase sau nu. Este ca atunci când studiem o limbă, când aprofundăm cuvintele şi gândim că acest cuvânt este urât, sau celălat frumos, acesta este greoi…

 

Croce spunea că poezia este o expresie şi pentru faptul că un vers este o expresie şi fiecare din părţile din care este alcătuit versul, fiecare cuvânt, este expresiv prin sine însuşi. Poezia este întâlnirea cititorului cu cartea, lectura cărţii, descoperirea cărţii ca text şi nu ca obiect. Există altă experienţă estetică şi anume momentul, destul de surprinzător, în care poetul concepe opera, în care el descoperă sau inventează opera.

 

Bradley spunea că unul din efectele poeziei este să fie acela de a da senzaţia, nu de a fi găsit ceva nou, ci de a ne fi amintit ceva uitat. Când citim un poem bun, să zicem „Castelui” de Alexandru Macedonski, gândim că şi noi am fi putut să-l scriem după ce-am văzut Castelul Bran, deci acest poem preexista în noi. Astfel, ajungem la definiţia platoniană a poeziei: „Acest lucru gingaş, înaripat şi sacru”.

 

Când poezia este ceva ce se simte, la fel şi proza, şi dacă cineva nu o simte, dacă nu aveţi sentimentul frumosului, dacă o relatare nu vă stârneşte dorinţa de a şti ce s-a întâmplat după aceea, atunci acel autor nu a scris pentru  dumneavoastră.

 

Al.Florin ŢENE

Cluj-Napoca

Decembrie 2013

 

În aşteptarea lui Moş Crăciun

Posted by Gabriela Petcu On December - 22 - 2013

CRACIUN 2006 TRIPON C webCamelia TRIPON

 

Sărbătorile lunii decembrie sînt rezultatul unui vechi cult solar, care a dominat spiritualitatea întregii populaţii  indoeuropene, încă  de cînd a suferit cumplitul şoc glaciar, sau poate şocurile erelor glaciare. Cuaternarul se defineşte ca ultima perioadă geologică de 2.000.000 de ani, care a început printr-o răcire, culminînd cu erele  glaciare alpine. Descoperirile arheologice  îl datează pe “omul” de la Bugiuleşti  la începutul cuaternarului. Oamenii de ştiinţă sînt de acord cu evoluţia omului datorată schimbărilor climatice. Mi se pare surprinzătoare legătura pe care o pot face între era glaciară Gunz, de acum 600.000. de ani, şi timpul  “calculat” de sumerieni şi comentat de Cicero, Lucian Blaga, cît şi de Daniel Constantin, de la Facerea lumii lor  şi pînă azi,  care ar fi cam de 480.000 de ani. Cifra nu este fantastică deoarece în Franţa s-a descoperit  o vatră de 400.000 de ani. Analizînd spusele lui Angelo Morretta,  se ajunge la nişte concluzii zdrobitoare. El descoperă, în „Rig Veda”, faptul că Pitri (Părinţii) triburilor  ariene  i-au condus pe aceştia spre sud, căutînd pe zeul Agni-Surya (Zeul focului  şi soarelui) pentru că  soarele slăbise şi se mutase.

De remarcat că tradiţia noastră pomeneşte că Moş Nicolae şi Sân Toader păzesc drumul soarelui ca  să nu fugă pe la Nord sau Sud.  De asemenea cei doi sînt sărbătoriţi cam cu două săptămîni înainte de solstiţii, pe 6 decembrie şi respectiv 7 iunie. În zonele reci, temperate şi subpolare alimentaţia este  bogată în grăsimi animale,  spre deosebire de zonele calde, unde  carnea  şi grăsimea de porc sînt interzise, pentru evitarea toxiinfecţiilor.

Iată de ce mistreţul a devenit,  din paleoliticul primilor vînători, animal mitologic. La scandinavi şi germani  se credea  că, în Walhala, eroii se ospătau în cinstea lui Odhinn, din carnea mistreţului Saerimne, care apoi se regenera. În  cultura vedică, imaginea  cumplitei ere glaciare a  rămas  sub  forma cuceririi  de către  zeii nopţii, Asura, a tărîmului  stăpînit de zeii diurni, Devi. Bali, regele zeilor Asura, prin ghirlanda  care nu se ofileşte, a fost identificat cu Saturn  şi inelul său. Saturn  este patronul lunii decembrie şi  a zodiei capricornului. În acelaşi timp patronează  lumea ocultă şi a morţii,  fiind  reprezentat prin  ziua de sîmbătă,  zi în care se comemorează  morţii; avem sîmbetele morţilor,  ca Moşii de iarnă şi de vară, prima sîmbătă din luna noiembrie,  toate zilele de sîmbătă din postul Paştelui. Vishnu, zeul razelor  slabe  de soare, reuşeşte  să obţină de la Bali  atîta spaţiu  cît poate cuprinde  în  trei paşi.

Sub înfăţişarea  de mistreţ, numit VAMANA, Vishnu pune din doi paşi stăpînire pe  lumea  cerurilor  şi a pămîntului, iar cu al treile pas  ajunge în  lumea inferioară a morţii. Noi am păstrat  termenul de vamă  şi numele de Vamanu, iar tradiţia spune că  mortul trebuie  să treacă mai multe vămi  pentru a ajunge la cer. Sărbătorile de iarnă sînt însoţite de focuri  în toată  Europa,  pentru că  este perioada rece  şi întunecată a anului; durata zilei scade pînă la solstiţiu. Ca urmare, în această perioadă,  pe 20 decembrie,  se face scrificiul  porcului – nimeni altul  decît  mistreţul domesticit. Evenimentul poartă numele de Ignat, termen cu  dublu sens. Primul sens este acela  de foc, ca şi zeul Agni  şi  eroul legendar  al nordicilor Agnar(de la care ne-au rămas toponimul Agnita şi  amnar –unealta de aprins focul). Al doilea  sens  este de a  icni; efortul  mistreţului Vamana de a cuprinde din trei paşi tot universul, este chiar un icnit  din greu. Agnar  supraveţuieşte acţiunii  criminale  a fratelui  său Geirrod.

GER(UL)+ROD(eşte), după uzurparea fratelui, stăpîneşte tiranic lumea, ca şi gerul. Regele Geirrod, apropiindu-se  prea mult de rugul  unde era torturat Odhinn, travestit într-un bătrîn, este mistuit de flăcări. Ca şi în Biblie (unde, în unele cazuri, cei  scrificaţi sînt înlocuiţi cu berbeci, ca în cazul lui Isaac, pe care tatăl său, Avraam, îl cruţă), tot aşa, regele-simbolul gerului- este înlocuit cu porcul. Tăierea porcului este o jertfă ritualică, în care sîngele  este lăsat să se scurgă în pămînt,  pentru ca el să devină roditor. Focul folosit la pîrlirea porcului are rol purificator  şi de susţinere  a soarelui slăbit la solstiţiu.

În acest proces complex,  intervine al treilea Moş, Crăciun. Termenul de Moş, la noi, desemnează descendenţa – „din moşi strămoşi”-, originea –„moşie”- şi înţelepciunea.

Numele de Crăciun  provine de la  a pune CRĂCI pe tăCIUNI.  Obiceiul arderii crăcilor de stejar şi păstrarea tăciunilor ca panaceu universal pentru vindecarea animalelor în timpul anului, este răspîndit în toată Europa, după cum ne spune Sir J.G.Frazer. De asemenea  francezii fac o prăjitură sub formă de buturugă  şi una din aluat dospit cu fructe uscate; la noi ele  se numesc tort buturugă şi cozonac cu stafide.

Crăciunul este momentul în care putem redescoperi „focul interior”. Chiar rugăciunea este…rug cu tăciune, credinţa din străfundurile sufletului urcă precum un foc mistuitor, plin de strălucire, bucurie şi iubire, către Dumnezeu.

Părintele Cleopa a făcut publică o întîmplare extraordinară: într-o dimineaţă de iarnă, înainte de răsăritul soarelui, ruga fierbinte a unei femei plină de credinţă a făcut să apară în jurul ei o lumină ce a rupt întunericul din biserică. Un astfel de foc ar trebui să aprindem în noi şi, astfel, ne vom înălţa cu bucurie.

 

 

 

 

COLINDĂM, DOAMNE, COLINDĂ!

Posted by Gabriela Petcu On December - 22 - 2013

COLINDATORI-ROGOJEL-wbGeorgeta RESTEMAN

 

Huedin, judeţul Cluj, o după-amiază târzie de sâmbătă, într-un decembrie rece cu bolţi de ceaţă densă lovind în crengile încărcate de chiciură ale copacilor din jurul Casei de cultură din localitate – lăcaş în care îşi cântă atâtea doruri sufletele doldora de frumos din această parte de Românie. Grupuri, grupuri, copiii îmbrăcaţi în minunatul strai popular, alături de părinţi, dascăli şi oameni ai locurilor mândre de la poalele Apusenilor se îndreaptă cu feţele înroşite de ger spre intrare, pentru că la Huedin azi e mare sărbătoare: elevii şcolilor din zonă au venit să colinde, aşa cum e tradiţia aici, în inima Ardealului istoric, în preajma sărbătorilor de iarnă.

 

Păşesc cu emoţie alături de grupul de copii şi profesori de la Şcoala din satul Rogojel, comuna Săcuieu, pe care-i însoţesc la invitaţia Domnului primar Gheorghe Cuc, încercând să le insuflăm curaj şi să le spulberăm emoţiile fireşti ale debutului pe scenă într-un spectacol inedit. Retrăiesc momente din vremuri demult apuse, aparţinând copilăriei mele şi mă transpun alături de micii colindători în acel crâmpei de vreme pură în care tristeţea, obida, invidia şi ura au uitat să se nască… Organizat din iniţiativa Doamnei deputat Elena Uioreanu, evenimentul a adunat peste două sute de mici colindători din comunele de la poalele Vlădesei, prin glasurile cărora au fost aduse în faţa unei săli arhipline obiceiuri şi tradiţii de o neasemuită frumuseţe, moştenite din străbuni şi prezentate într-o manieră specifică, plină de căldură sufletească şi dăruire. Şi cum zona aceasta binecuvântată de Dumnezeu cu oameni de ispravă este, oarecum, graniţa cu inegalabila Ţară a Moţilor, cum ar fi putut începe un astfel de concert altfel decât cu tulnicăresele din Beliş?!

 

Doamna Maria Golban Şomlea, etnolog, originară din satul Frăsinet, comuna Mărgău, fiică a locurilor dar şi cunoscută şi îndrăgită interpretă a cântecului popular ardelenesc, cea care reprezintă, aşa cum bine spune Conf. Dr. Aurel Bodiu „«doina» stărilor noastre sufletești cu dor și singurătate, cu jale și înstrăinare, cu exaltare și pesimism, cu iubiri și speranțe”, a prezentat spectacolul într-o manieră deosebită, în care i s-a simţit din plin emoţia împletită cu bucuria de a fi în mijlocul micuţilor artişti aparţinând locurilor în care a văzut lumina zilei, acolo unde a învăţat să-şi iubească rădăcinile, tradiţiile, obiceiurile şi mai ales, horile… Din vorbele pline de drag de loc şi grai ale Domniei Sale, nu pot să nu redau o frază care mi-a mers la suflet: ”Mă bucur să fiu azi aici, între copiii locurilor mele… Văzându-i pe ei astăzi, îmi amintesc cum eram eu atunci…” Frumos, nu?! Doamna deputat Elena Uioreanu a rostit o alocuţiune cu vocea gâtuită de emoţie, invitându-i pe micii colindători să-şi descarce desagii în care-au aşezat prinosul sufletelor lor în faţa audienţei, ca apoi, în final, să plece acasă cu darurile pe care Domnia Sa, ca un „moş” bun şi darnic le-a pregătit pentru fiecare în parte.

 

În aplauzele unei săli pline, în care s-a simţit mai degrabă spiritul Sfintelor Sărbători, au evoluat pe scenă copiii din Beliş, Călăţele, Ciucea, Măguri-Răcătău, Mărişel, Negreni, Poieni, Răchiţele, Râşca, Rogojel-Săcuieu şi Sâncrai, şi, bineînţeles copilaşii din oraşul Huedin. Câtă bucurie, câtă dragoste şi câtă lumină au transmis aceşti copii, numai cei prezenţi au putut să simtă! Straiul popular tradiţional – cu fetele îmbrăcate cu spăcele cusute în culori vii, poale din in, zadii cu bucure, buici şi pieptare tradiţionale, învelite cu binecunoscutele năfrămi specifice zonei, iar „flăcăii” cu cămăşi naţionale, sumane, pantaloni de pânză albă şi cuşme de astrahan, majoritatea purtând opincuţe în picioruşe şi fiecare în parte având tricolorul drept simbol naţional pe piept, pe căciuli sau la cingătoare – ne-a integrat întru totul în mirifica lume a satului ardelean de la poalele Carpaţilor de Apus. „Colindăm, Doamne, colindă”, „Bucură-te, Domnuţ bun”, „Naşterea Domnului nost” şi multe alte colinde în care spiritul sărbătorilor a fost înălţat la rang de rege, alături de prezentarea unor tradiţii populare specifice Crăciunului – mai ales, au animat frumoasa sală a Casei de cultură din Huedin pe parcursul a mai bine de două ore, în aplauzele a sute de spectatori prezenţi.

 

În finalul unui concert autentic de colinde, care poate în viitor se va transforma într-un adevărat festival – după cum spunea Doamna Maria Golban Şomlea, în mijlocul copiilor a evoluat interpreta de muzică din Ardeal, Angela Rusu, cu un recital de colinde şi cântece populare din repertoriul său. Au fost prezenţi preşedintele Consiliului Judeţean Cluj, Domnul Horea Uioreanu, primarii comunelor din zona Huedin şi alte oficialităţi locale. Copiii au plecat acasă cu frumoase cadouri, iar instructorilor micilor artişti li s-au înmânat diplome de merit.

 

E minunat ca în vremuri ca şi cele pe care le trăim în vâltoarea unei lumi nebune, total subjugate de material, în care de multe ori ne întrebăm dacă nu cumva spiritul adevăratului român a murit de tot să asistăm la astfel de manifestări culturale, mai ales când ele sunt susţinute de copii. Să învăţăm de la ei mereu şi  încă o dată că suntem urmaşii unui neam cu o inestimabilă bogăţie spirituală, cu obiceiuri şi tradiţii unice în lume, şi împreună cu aceste tinere vlăstare să asigurăm continuitatea spiritului şi tradiţiilor româneşti – fundamentul identităţii noastre naţionale, acum şi-n veacul vecilor!

 

Georgeta RESTEMAN

Săcuieu, Cluj

Decembrie 2013

JURNAL DE VACANŢĂ 2013 (4)

Posted by Gabriela Petcu On December - 21 - 2013

RG 4NOV2013 AGeorge ROCA

 

ESCALĂ LA SINGAPORE –

ÎN CĂUTAREA MERLIONULUI

 

Singapore oferă vizitatorului nu numai atracţii minunate ci şi multe curiozităţi. De fapt este un oraş-stat. Denumirea oficială: Republik of Singapura – Republica Singapore. Xinjiapo Gònghéguó, în chineză. Republică constituţională. Preşedinte în funcţie: Tony Tan Keng Yam. Prim ministru: Lee Hsien Loong. Unul dintre cele mai mici state din lume. Format din 63 insule. Suprafaţa: 710 km2. Populaţie: aproximativ 5 milioane şi jumătate. Situat în partea de sud a Peninsulei Malacca la 137 de km la nord de Ecuator. Clima ecuatorială, caldă şi umedă. Temperaturi: între 22 şi 35oC. Umiditate: până la 80%. Limbi vorbite: Pu-Tong-Ha (mandarină singaporeză), engleza, malaesiana, tamila (un dialect indian). Moneda: dolarul singaporez (SGD). Conform estimărilor făcute de Banca Mondială şi de Fondul Monetar Internaţional, Republica Singapore se situează pe locul 3 în lume din punct de vedere al Produsului Intern Brut (PIB), cu aproximativ 80 de mii de dolari per capita. Timp legal: UTC+8. Religie: budism (33%), creştinism, islam, taoism şi hinduism.

 

***

Mă trezesc deci la ora 9 cu punct. Dimineaţa desigur. În Sigapore City. The day after… Adică a doua zi după descoperirea durianului. Îmi prepar o cafea cam fără gust din donaţia de curtoazie a hotelului. De fapt cred că praful din plic e OK la gust şi miros… doar apa din fierbător are un gust cam sălciu. Aici nu e prea bună apă de la robinet… aşa că toată lumea bea apă îmbuteliată. Plată, desigur! Ronţăind un pacheţel de biscuiţi săraţi pe post de breakfast, înghit licoarea neagră, promiţându-mi că voi bea o cafea adevărată la o cafenea „profesionistă” de prin drumul meu… unde voi mânca şi un mic-mare dejun mai consistent. Îmi fac bagagele în cel mai scurt timp. Mă uit prin camera să văd dacă nu am uitat ceva… şi ajung la recepţia hotelului pentru a face check out-ul la orele 9 şi 20 de minute. Predau cartela-cheie şi o rog pe recepţionistă să îmi găzduiască cele două valize până seara, deoarece numai atunci voi pleca spre aeroport. Bineînţeles! Zis şi făcut! Le ducem împreună în camera de bagage. Îmi dă o chitanţă şi gata… o iau din loc! Azi voi avea o zi foarte animată. Am multe de văzut…

 

Stop! Opresc un taxiu. Îi spun şoferului că aş vrea să ajung la telefericul care duce la Sentosa Island. Venise vremea să ne întâlnim cu Merlionul şi habitatul lui din parcul de distracţii. Cauciucurile maşinii sfârâie pe asfaltul Geylag Road, Sims Way, apoi pe Nicoll Highway, Shenton Way, West Coast Highway, Harbour Front… Distanţa de 15 kilometri este parcursă – cu stopuri cu tot – în 20 de minute. Plătesc 11 dolari, cobor, mulţumesc şi mă aşez la rând pentru a lua telecabina cu care am de trecut o porţiune pe deasupra mării. Costă 26 de dolari, pentru ambele sensuri dar îţi oferă şi câteva beneficii pentru parcul de distracţii. Şi apoi, panorama… trecerii peste mare, vederea aeriană care îţi tăie răsuflarea… Ceva frumos şi minunat. Merită toţi banii! Insulă este aceesibila şi cu maşina, metroul, feriboatul… dar cel mai minunat mijloc de traversare este cel cu telecabina. Mai ales că… poţi face fotografii inedite. Cunoşteam locul, deoarece mai fusesem pe aici în urmă cu câţiva ani… cu familia. Acest mijloc de transport pe cablu face legătura aeriană între Mount Faber Station, situat pe insula centrală, având un stop la Harbour Front Station şi capătul la Sentosa Station. În fine, mă îmbăt de frumuseţea peisajelor văzute şi nu peste mult timp ajung la destinaţie. Nu prea am timp de amănunte deoarece am timpul limitat. Mi-am propus pe aceste meleaguri de vis doar 4 ore de vizită. Aici ai putea sta o săptămână şi tot nu te saturi. Precum la Disneyland… Atracţia vizuală centrală este Merlionul. O clădire înaltă costruita sub formă de turn cu cap de leu şi corp de peşte. Acesta este vestitul Merlion. De fapt o statuie. Un simbol de seamă al orasului-stat Singapore.

 

Povestea acestuia este următoarea: Merlion sau Leul de mare, este o creatură mitologică, cu cap de leu şi corp de peşte, folosită drept prim simbol al oraşului-stat Singapore, de unde derivă chiar şi denumirea urbei. În limba malaeziană „leul de mare” se traduce în „Singa-Laut”, iar „Oraşul Leului” poartă denumirea de „Singapura”. La început aşezarea a fost un sat mic de pescari numit Temasek. Legenda spune că într-o zi un rege se plimba pe malul mării. Numele lui era Nilatanam, sau Sri Tri Buana. Era unul dintre cei trei prinţi descendenţi din marele Raja Iskandar Dzu’l-Karnain, cunoscut la noi sub numele de Alexandru Machedon! Nilatanam va deveni mai târziu conducător al imperiului Srivijaya şi va purta numele de Sang Nila Utama. Intenţia lui era de a găsi un loc propice pentru a construi un nou oraş. Prin adopţie era şi moştenitorul bogatei regine Sakidar Syah, cea care domnea peste ţinuturile din care făcea parte mica aşezare Temasek. În căutările sale ajunse în locul numit Tanjung Bemian. Acolo, pe malul mării, observă o stâncă enormă pe care se căţără cu dexteritate. Uitându-se în zare, peste ape, văzu o bucată de pământ cu plaja acoperită de un nisip atât de alb încât semăna cu o cămaşă proaspăt spălată. Întrebându-şi curtenii ce loc este acela, i se spuse că acolo este sătucul Temasek. Îndrăgostit de privelişte se urcă pe corabie şi porni în acea direcţie. La mijocul drumului, o furtună groaznică avarie corabia care era în pericol să se scufunde. Aruncară peste bord toate obiectele grele, dar fără niciun rezultat. Atunci o voce venită parcă din adâcuri îi spuse că dacă îşi va azvârli coroana în mare va scăpa cu viaţă. Şi aşa făcu! Imediat marea se linişti şi ajunseră cu bine pe malul cu nisipul cel alb. De bucurie porniră la vânătoare pentru a-şi face rost de-ale gurii. La un moment dat observară pe plajă un animal ciudat. Crezură că e un leu! Apropiindu-se, ciudatul animal îi văzu şi dispăru în apele mării… Şi astfel, a fost numit acest loc, Singapura, sau Kota Singa, adică „Aşezarea Leului”. Acolo a fost construit nu după mult timp minunatul oraş. Regele Sang Nila Utama a domnit peste acele meleaguri timp de 48 de ani şi a fost înmormântat pe un deal din apropiere.

 

Cu timpul, Merlionul a devenit un simbol folosit ca personificare naţională a oraşului Singapore. În 1964, Singapore Tourist Promotion Board, a desemnat designerul Alec Fraser-Bruner pentru a crea faimoasa sigla pe care o găsim pe majoritatea produselor autohtone. Mai târziu, această reprezentare, s-a transformat chiar şi în statui. Oraşul are până în prezent şapte statui-simbol, sculpturi aşezate în diferite puncte turistice. Două din cele mai mai cunoscute sunt amplasate în Merlion Park. Cea mare are o înălţime de opt metri şi cântăreşte şaptezeci de tone, iar cea mică numită şi „Puiul de Merlion” are 2 metri şi o greutate de 3 tone. Sculpturile sunt acoperite cu plăci de porţelan şi sunt create de artistul plastic singaporez Lim Nang Seng. Din gură acestora se scurge un jet puternic de apă. Ambele au fost dezvelite în septembrie 1972 în prezenţa primului ministru de atunci, Lee Kuan Yew. Alte statui pot fi văzute în diferite locuri din oraş, una în faţa Biroului de Turism, una la Mount Faber lângă staţia de telecabină, alte două pe Ang Mo Kio Avenue.

 

Intenţionat am lăsat-o la urmă pe cea mai impresionantă statuie. Cea în apropierea căreia mă aflam în acel moment. Terminat în 1995, turnul Merlionului din insula Sentosa, a fost ridicat pe o colină înaltă de 23 de metri, având impresionantă înălţime de 37 de metri, construit în interior sub formă de bloc cu 11 etaje, având în partea terminală de sus un punct de observaţie. A fost creat în 1993 de un conaţional australian, sculptorul James Martin. În corpul gigantei statui sunt implantante zeci de luminiţe pentru a fi văzută şi noapte, iar ochii sunt dotaţi cu fascicole multicolore de laser. Fascinaţi de minunăţia Merlionului, mulţi poeţi, precum Alvin Pang, Vernon Chang, Koh Buck Song (şi alţii…), i-au dedicat poeme, iar scriitoarea Gwee Li Sui’s a scris o nuvelă cu titlul „Mith of Stone” (Mitul pietrei), care are ca subiect povestea faimosului leu de mare. Am mai aflat că singaporezii sunt puşi pe glume. Văzând că Merilonul scoate apă pe gură… folosesc în limbajul de argou cuvântul „merlion” (pronunţat „ma’laia”) în loc de „a vomita”!

 

Da te încumeţi să vizitezi Merlionul în interior – ceea ce am şi făcut -, poţi lua liftul care te duce în adâncurile mării. Vei întâlni acolo animale fantasmagorice (animate desigur!) precum sirene, lei de mare, dragoni, balauri… Dacă vei urca pe acoperiş, punctul de observaţie îţi va oferi o vedere de 360 de grade asupra minunăţiilor naturale dimprejur. După terminarea vizitei la Merlion m-am plimbat prin apropiere pe o promenadă lungă de 120 de metri inspirată parcă din sculpturile lui Gaudi de la Barcelona. Apoi m-am oprit la o cafea, după cum îmi propusesem. O cafea tare, espresso şi un croissant cu caşcaval m-a remontat şi mi-a dat noi forţe pentru a cuceri alte locuri minunate. Trec în grabă pe lângă „Universal Studios”, îl ignor de fapt… deoarece îl mai vizitasem înainte şi pe acesta şi pe cele două din America, de la Orlando, Florida şi Hollywood, California. Ştiu că acolo nu poţi sta doar câteva ore… Îţi trebuiesc zile… Aşa că lăsăm parcul de distracţii pe altădată când vom avea mai mult timp.

 

Mă îndrept spre „Butterfly Park & Insect Kingdom”, adică „Regatul fluturilor şi al insectelor”. De cum intru sunt înconjurat de stoluri de fluturi (vii, desigur!) care zboară liber în încăperi acoperite cu plasa. Pentru a nu se pierde în depărtări… Fluturi de toate culorile, mai mari, enormi, ca nişte păsări, sau mici ca nişte muşte. Aerul e în mişcare din cauza aripilor care se zbat. Un fel de ventilatoare naturale pentru oamenii înfierbântaţi de căldura de afară. Să nu uităm că temperatura exterioară este de peste 30 de grade Celsius, iar umiditatea de aproape 80%. Wow! Ce căldură! Măi ce căldură…! Vorbă lui Guta Băieşu în „Iubirea e un lucru mare”.

 

Înconjurat de fluturi mă simt ca un Icar fără aripi. Unul mi se aşează direct pe nas, şi mă gâdilă plăcut… Mi-e milă să-l alung cu mâna, aşa că suflu spre el un jet de aer. Dar ce credeţi că vrea să plece!? Lumea dimprejur râde, eu par că un clown suferind de strabism convergent şi când să pun mâna pe el, zboară şi mă lasa cu ochii în soare. Un papagal din apropiere, aşezat pe o stinghie de lemn, scoate un sunet de râs! Parcă ar râde de mine! O fi în cârdăşie cu fluturele! Parte din spectacol! Observ că şi alţii fluturi sunt blânzi şi se aşează pe hainele sau pălăriile vizitatorilor. Intru în muzeu. Zeci de panouri acoperite cu geamuri de sticlă, oferă privirii insecte minunate. Am văzut mai multe coleoptere – cărăbuşi, scarabei sau rădaşte – cu aripi de aur. Parol! Apoi scorpioni de toate mărimile… cu ţepuşa din vârful cozii pregătită de atac. Brrr! Mă retrag înspăimântat spre ieşire cu toate că pe un panou scrie că doar 25 din cele 1500 de specii de scorpioni de pe mamamond pot să ucidă oamenii!

 

Este ora două şi zece minute. Trebuie să mă retrag de pe Sentosa. Mai am şi alte misiuni de îndeplinit. De exemplu cea de a-mi astâmpăra foamea. Iau telecabina în sens invers şi cobor la aceeaşi staţie de unde m-am urcat. De data asta voi lua metroul în direcţia Orchard Road, faimosul bulevard al metropolei Singapore.

 

Deci iată-mă în vagonul de metro (SMRT), adică neabreviat „Singapore Mass Rapid Transit”, călătorind de la Harbour Front Station spre artera principală a oraşului. Trec în viteză prin staţiile Raffles Place şi City Hall şi ajung la Dhoby Gaut, unde schimb direcţia. Prima staţie Somerset, iar apoi ION Orchard, unde cobor. Ionel, Ionelule! Mă tot munceşte gândul de unde vine denumirea de „ION”. Or fi avut şi ei „ioneii” lor poate… Călătoria a durat aproximativ 10 de minute. Preţul biletului de metro pe această porţiune, un dolar şi treizeci de cenţi singaporezi. Ies din staţie şi sunt întâmpinat de alţi „IONI”! ION cu majuscule! ION de Singapura! ION sus, ION jos, ION la dreapta, ION la stânga. Exact ca şi Figaro!!! ION se numeşte şi complexul arhitectonic de lângă ieşirea din staţia de metrou. Apoi văd „ION Art Gallery”, „ION Fashion”, „ION Dining”, „ION Sky”… O mulţime de Ioni… Chiar dacă nu dau de „Grădina lui Ion” mă simt ca acasă. Ar mai lipsi o firmă cu ION Iliescu, una cu ION Dolănescu şi… Mirabela Dauer cu faimoasa ei melodie şi tacâmul ar fi complet.

 

O iau la pas şi nu după mult timp ajung la complexul de magazine Somerset, unde la subsol se afla restaurantul elveţian „Marche”. Aici se mănâncă bine şi ieftin. Un restaurant cu autoservire. Plăteşti cât mănânci. Preţuri afişate. Îmi iau o „miso”, adică  o supă uşoară japoneză şi un grătar cu salată şi cartofi prăjiţi. Beau un pahar de apă minerală. Atât! Încep să mă simt bine. Plătesc şi plec. Afară pe strada zăpuşeala mare. Parcurg în două ore cei 2.2 kilometri ai Orchard Road, oprindu-mă deseori în diferite magazine pentru a vedea ce se vinde acolo. O mulţime de produse îţi atrag atenţia şi îţi fac cu ochiul. De la Gucci, la Prada, de la Chanel la o îngheţată de toate aromele, de la ultimul răcnet de tablete Sony la atelierele de croitorie unde se confectioneza (încă!) costume „la minut”. Magazinele de aparatura electonica au în faţa câte un samsar care te trage de mânecă pentru a intra. Îţi promite marea cu sarea, doar-doar vei cumpăra ceva. Produsele sunt totuşi mult mai ieftine decât în Europa.

 

Simt o oboseală în picioare. Am cam umblat de dimineaţă până acum, nu glumă. Sunt transpirat de parcă aş fi făcut baie în ciorba miso. Ce căldură… Încerc să opresc un taxi, dar trece pe lângă mine fără să clipească. Şoferul desigur! Apoi, altul, şi altul… Nici unul nu opreşte chiar dacă luminiţa de pe capota arată că e „liber”… de parcă ar avea ceva cu mine. Of, of… ciudaţi or mai fi şi asiaticii ăştia! Nu după mult timp ajung în faţa unei staţii unde văd nişte oameni în aşteptate. Pe o plăcuţă văd însemnele „taxi”, adică pătrăţelele alb-negru. Deşteaptă-te romane! Îmi dau seama că de acolo se poate lua taxiul! Toată lumea aşteaptă la rând. Maşinile se opresc şi-l invită pe cel mai din faţa să urce. Frumos şi civilizat! Ordine şi disciplină. În sfârşit ajung şi eu să fiu primul din rând! Mă urc – bineînţeles, tot pe bancheta din spate – bucurându-mă de răcoarea aerului condiţionat din interiorul maşini şi o luăm spre Geylang. Lorong 20 ne întâmpină cu Hotelul Ruby tot în acelaşi loc!!! Sunt obosit… Foarte obosit. Intru la recepţie şi îi spun recepţionerei că aş dori o „cazare” pentru 2 ore. Aici se poartă! Ştiam asta… Plătesc 20 de dolari şi am în mâna cartela „Sesam deschide-te” a uşii de la o cameră de la etajul doi. Puţin mai mică decât cea anterioară pe care am am părăsit-o dimineaţa. The time is 17:00 sharp! Adică 5 dupămasă fix! Dau o fugă până la sala de bagage şi îmi iau valiza de mâna sus în cameră. Am nevoie de haine de schimb. Fac un duş scurt cu apă aproape rece şi apoi mă lăfăi într-unul dintre cele două paturi. Adorm instantaneu. Fără vise, fără regrete, fără gânduri…

 

La ora 19:15 sună telefonul. Recepţionerul mă anunţă că au trecut cele două ore. Ce baiat generos! Mă îmbrac în grabă, cobor şi din nou îmi las valiza la păstrare. Bine dispus mă îndrept spre cunoscutul Geylag Road, dau colţul şi intru într-un birt unde îmi face cu ochiul o reclamă cu ciorba de peşte. 5 dolari. Un bol mare, cu legume, frunze de varză chinezească, bok choy, paste făinoase şi trei felii de file de ling. Adaug în ea şi o linguriţă de ardei iute… Mă simt precum calul lui Harap Alb după ce a mâncat jăratec. O iau din loc şi caut o cafenea. Nu după mult timp dau de una care face cafea expresso. De obicei singaporezii, precum americanii (sic!) beau un fel de zeamă lungă de culoare maronie cu gust de cafea… Cană mare, să impresioneze! Mă aşez pe terasă şi îmi sorb cafeaua în tihnă admirând tumultul străzii.

 

Pe la 8 şi 30 de minute mă reîntorc la hotel Ruby, îmi eliberez bagajele din camera cu pricina, mulţumesc celor de la recepţie pentru ospitalitate, promit că o să mai trec pe la ei (oare când va fi asta…!?) comand un cab (taxi) şi direcţia Changi Airport. Ajung în jurul orei 21:15. La „Departures” aglomeraţie mare, dar organizare excelentă. Caut să localizez pe un ecran de afişaj electronic ghişeul Finair. Îl găsesc destul de repede. Predau valiza cea mare. Nu am nicio problemă cu greutatea acesteia. Cantarul arata 22 de kilograme. Primesc un „Boarding Pass” nou. Mă uit la ceas. Mai am timp până pleacă avionul. Bine dispus o iau spre hala de trecere spre zona de plecare. Trec printr-un filtru de control paşapoarte, după care ajung la shopurile duty free. Nu mă interesează nimic deosebit. Admir frumosul aeroport – după părerea mea cel mai minunat din lume – trec prin câteva coridoare şi mă opresc pentru un scurt timp la grădina de orhidee. Un lac minuscul trecut de un podeţ arhaic înfrumuseţează peisalul. Călătorii îşi încântă privirea cu această explozie de flori minunate care răsar de peste tot. Te simţi ca în paradis. Parcă nu îţi mai vine să pleci…

 

Şi totuşi uitându-mă la timpul de îmbarcare înscris pe boarding pass revin la realitate. Zborul AY 082 al companiei Finnair pleacă în curând de la Gate D42. Time 22:50. Mai am la dispoziţie doar 30 de minute. O iau cu paşi repezi spre poarta D42, unde sunt întâmpinat de mai mulţi pasageri în aşteptare, aşezaţi la un rând lung de câţiva metri. Acţiunea este încetinită din cauza controlului riguros al bagajelor de mână. Peste vreo 10 minute îmi vine rândul să intru la filtru. Îmi pun bagagele pe bandă rulantă pentru a fi controlate prin sistemul de raze roentgen. Bingo! Un distins ofiţer de la brigada cerberi îmi face semn să trag pe dreapta. Apoi se apropie şi îmi spune că doreşte să se uite în valiza mea de mână. Arătă cu degetul necessaire-ul meu de toaletă şi îmi face semn  să-l deschid. Mă execut! Ia în mână sticluţa cu apă de toaletă „Aramis” şi se uită atent la eticheta de pe fundul acesteia exclamând: „Acesta este un recipient de 110 mililitri. Regulile permit transportul containerelor cu lichid până la maximum 100 de mililitri. Vă rog să-l aruncaţi la gunoi în cutia aceasta…”. Ce pot să zic!? Pe aeroport nu se face scandal şi nu se aduc argumente. Altfel poţi să fii arestat! Nu glumesc de loc! Greşeala este a mea! Ştiam regulile, dar dintr-o neatenţie, în camera de hotel, trecusem recipientul din valiza de cală în cea de mână. În prima puteam să trasport cât lichid doream. Numai să nu fie inflamabil! Mi-am muşcat limba şi m-am supus regulilor  înghiţind în sec, desigur! Asta este… Altădată să fiu atent! Şi astfel uşurat de lichide bine-mirositoare mă duc amărât spre avion. Locul 34J. Direcţia Helsinki!

———————————————-

 (VA URMA)

Cuvinte-ncumințite XI

Posted by Gabriela Petcu On December - 21 - 2013

PETROVAI-George3-X-wb            George PETROVAI

            Pilule fără efecte secundare

            1.În România elevii și studenții sunt notați nu după ceea ce știu, ci după ceea ce nu știu, iar cetățenii sunt răsplătiți nu pentru ceea ce dau, ci pentru ceea ce iau.

2.Dacă existentul este nemărginit, ce să mai spunem de meganemărginirea inexistentului, unde ființarea s-a întrupat prin vrerea Creatorului! Și astfel Universul ne apare ca o carte cu infinit de multe file, în care creatul este înfățișat în paginile scrise, iar golul sau  necreatul în paginile nescrise. Poate că eterna mișcare a Universului exprimă tocmai necontenita tendință de umplere a paginilor goale, adică acel aristotelic horror vacui al impulsului creator față de spațiile vide.

3.E de mirare câte neadevăruri se pot spune despre minciună! Cică ar avea picioarele scurte…Chiar așa de-ar fi, cine cutează să se ia cu ea la întrecere într-o alergare de viteză?

4.Ar fi vai de adevăr dacă minciuna ar face față și la alergări pe distanțe lungi.

5.Dacă adevărul se hrănește numai cu adevăr, minciuna trăiește și cu firimiturile căzute de la masa adevărului.

6.Adevărul spus pe jumătate nu-i egalul minciunii spusă pe jumătate, deoarece în primul caz avem jumătatea plină a paharului compasiunii față de aproape, pe când al doilea caz pune în evidență jumătatea goală a paharului unui mincinos mișelnic.

7.Banalitatea în carne și oase este întruchipată de acel individ care o viață întreagă și-a făcut un ideal din cercetarea și cunoașterea anostului.

8.Dezinteresatul este cu mult mai interesant decât robul interesului.

9.Egoistul – chiorul ajuns împărat în țara pragmatismului orb.

10.Toate guvernele noastre postdecembriste au luat de la cei care n-au și le-au dat celor care au, prin asta dovedind că – deși n-au de-a face cu credința și iubirea semenilor – acționează în conformitate cu litera Evangheliei.

11.Tot omul că e muritor o știe, dar nu știe tot muritorul om să fie.

12.Invidia – buboiul care supurează cu mult mai înainte de-a se sparge.

13.Dreptatea morții este totuna cu nedreptatea făcută viului.

14.De-abia după moarte neoamenii intră în rândul oamenilor.

15.Zgârcenia – marea dragoste a oamenilor care habar n-au de dragoste.

16.Egoismul – copilul preferat al neomeniei.

17.Cruzimea – mama vitregă a nesimțirii.

18.Zestrea omenirii este depozitată în verbul „a nemuri”.

19.Dacă moartea privește doar în jos, privirea nemuririi este statornic ațintită în sus.

20.Sinuciderea este rezultatul contopirii dintre dragostea față de nimic și indiferența față de toate.

21.Disperarea este starea sufletească limită în care durerea devine conștientă că suferă de o boală incurabilă.

22.Valoarea se sufocă în opulență mai ceva ca inima în osânză.

23.Nu de timp trebuie să ne fie teamă, ci de timpurile pe care le trăim.

24.Din nimic se ivesc doar nimicurile cu ifose și pretenții.

25.Oricât e omul de sărman, în suflet nu-i mai jos de ban.

 

Sighetu Marmației,                                                 George PETROVAI

15.10.2013

marius dragomirMarius Dragomir este un artist polivalent, care la mijlocul anilor ‚90 a revoluţionat muzica aducând pe piaţă un nou stil, unul original, care a creat isterie în rândul iubitorilor de muzică – stilul KASHAYMUSIC, al cărui nume este un joc ghiduş de cuvinte derivat din titlul unui foarte cunoscut cântec popular patriotic românesc: “C-aşa-i românul”.

Stilul KASHAY- MUSIC conţine o combinatie originală unde sunt împletite genurile: folcloric, dance, reggae şi techno. Aceasta reţetă inedită a fundamentat un nou stil: etno-dance-ul.

Nebunia etno-dance i-a adus lui Marius Dragomir Discul de Aur”, pentru albumul “Party in Transilivania”, recompensă bine-meritată în urma uriaşelor vânzări înregistrate: peste 1.800.000 de exemplare vândute!

Au urmat multe alte succese etno-dance, după care artistul a intrat într-un con de umbră, cu toate că a încercat să se reinventeze atacând şi alte stiluri muzicale, de exemplu muzica de film.

Anii ‚90, şi prin muzica artistului Marius Dragomir au făcut istorie. Eu cred că va curge multă apă pe Dâmboviţa până când un alt artist român va atinge borna de un milion albume vândute.

Marius Dragomir, în ciuda tuturor vicisitudinilor vieţii pe care a trebuit să le înfrunte, continuă să respire prin muzică şi continuă să creeze muzică de calitate – Marius Dragomir nu se predă!

PETRU UMANSCHI (muzicolog, critic muzical, istoriograf de muzică poprock, realizator de emisiuni de radio şi televiziune) spunea despre muzica lui Marius G. Dragomir: ,,Muzica lui Marius Dragomir vine direct din inimă, ea nu va fi niciodată legată de timp sau modă dar, cu siguranţă, va impune un stil căci se adresează tuturor vârstelor, marelui public.. Interesul pentru compartimentul muzicalETNO” justifică necesitatea schimbărilor din zona anchilozată a cântecului de petrecere.

S-ar putea ca într-o asemenea prielnică conjunctură, muzica lui Marius Dragomir, să se prefigureze sunetul mileniului III”.

Cu respect, un braşovean salută un alt braşovean…Servus, Marius, ce mai faci? Spune-mi, în câteva cuvinte: cine este Marius Dragomir?

Sunt născut la Braşov, pe 19 aprilie 1969, în Zodia Berbecului. Sunt compozitor şi interpret, un omcorect, sincer şi iubitor de frumos, de natură, de adevăr şi de Dumnezeu. Mottoul meu este:“Credinţa în reuşită şi în Dumnezeu, ţine loc de GENIU !”. Alţii mă pot caracteriza mai bine, după gradul de înţelegere şi raportare la viziune.

Când ai început să cânţi şi la ce vârstă ai debutat?

Am început activitatea artistică la 4 ani; anul 1973 avea să îmi aducă primul premiu la FestivalulLira de Aur“, cu Balada lui Ciprian Porumbescu interpretată la vioară. Părinţii au fost cei care m-au susţinut de-a lungul timpului, iar devotamentul pentru muzică şi ambiţia de a exprima ceea ce sunt m-au determinat să particip la numeroase concursuri şi festivaluri de prestigiu din ţară.

Anul 1989 a fost un an important în viaţa mea pentru că am fost recompensat cu Marele Premiu la Festivalul ,,Steaua fără nume,, şi cu Premiul I la Festivalul de la Mamaia la secţiunea de interpretare cu piesa ,,Prin noi trăieşte muzica,, de Cornel Fugaru.

Am cântat, pentru prima oară în cadrul acestui festival, şi vocal şi instrumental , respectiv la trompetă..

Am devenit apoi cunoscut în ţară pentru prestaţiileoriginale, atât componistice cât şi instrumentale, pe care criticii de artă, şi nu numai, aveau să le aprecieze si sa le expună în massmedia.

Cum ţi-a venit ideea cu stilul etnodance? Ştiu ca discul Party în Transilvania a vândut peste un milion de exemplare….deţii recordul în materie de vânzări…

Sunt primul artist din România care a intrat în celebrul topul Billboard în 1995, cu piesa ,,Party in Transilvania,,. Eu m-am străduit şi am reuşit să aduc muzica populară în atenţia tinerilor. Acesta este meritul meu şi mă bucur că am reuşit să fac acest lucru.

Am gândit că ar fi interesant să încerc să îmbin muzicadance, reggae şi techno cu genul folcloric.

În 1995 am venit pe piaţă cu un nou stil muzical KASHAY MUSIC (derivat dintr-un titlu de cântec pe cât de cunoscut, pe atât de drag nouă: „C-aşa-i romanul”) Etnodance, stil muzical născut din cei zece ani de studiu al muzicii populare. Am reuşit să aduc albumul ,,Party in Transilvania,, pe piaţă foarte greu, pentru că producătorilor le era teamă că nu o să se vândă. Dar am fost convingător şi, întrun final, cu ajutorul unui producător de la Timişoara şi apoi în toată ţara, l-am lansat.

După o săptămână se vânduseră deja 200.000 de exemplare!

Am primit “Discul de Aur“ pentru albumul “Party in Transilvania,, vânzările atingând cote nemiîntâlnite de 50 de ani în România, peste 1.800.000 de exemplare pe acte, vândute numai în România, toată ţara vuia de stilul Kashaymusic (etnodance).

m dragomirDupă isteria cu Party in Transilvania, ai cam dispărut, reapărând la intervale mai mari cu piese noi, şi stiluri noi de muzică…însă, se pare că succesul nu a fost cel aşteptat. De ce?

După succesul ,,Party in Transilvania,, au urmat şi alte albume de succes, dar din păcate nu am fost difuzat şi promovat la valoarea pe care am demonstrat-o…pentru că citez anumiţi producători din ţară : “Lasă, că Marius Dragomir se vinde oricum”…

Dupa ,,Party in Transilvania,, au urmat numeroase albume se succes: HAPPY BIRTHDAY, DRACULA!, CÂNTĂ ROMANE, SEX ON THE BEACH, ONE MORE PARTY, MUSTAFA, DĂ-MĂ MAMĂ DUPĂ GYURI, CINE OARE, SUFLET DE ROMÂN, KASHAY ROMÂNUL, DRAGOSTEA MEA E.T.C.

Eu am fost invidiat de mic şi mereu m-am lovit de rea credinţă, speculare şi manipulare, cu care eu nu am fost niciodată de acord, dar cred că ăsta este destinul Berbecilor. Suntem norocoşi şi oamenii ne invidiază. Deşi muncim enorm, luptăm şi perseverăm. Nu obţinem nimic uşor. Însă, dacă ne devitalizăm din cauza stresului şi a muncii sau există probleme psihice, suntem pierduţi…. Aceste lucruri dărâmă un Berbec. Sunt ferm convins că niciodată nu am fost promovat pe măsura valorii.

Cum vezi muzica din ziua de azi? De ce artiştii din generaţia ta, dar şi mai veche, îşi fac greu loc pe “sticlă” şi în rafturile muzicale?

Muzica astăzi înseamna să fii la locul potrivit, să comunici cu oamenii necesari, să beneficiezi de condiţii favorabile pentru maturizarea şi cresterea ta ca artist, să fii remarcat şi sustinut de cine trebuie și să simţi ceea ce faci. Eu am trecut deja mai multe etape în viată şi consider că am locul meu printre artiştii de valoare ai acestei ţări; fiecare gen, fiecare timp, fiecare modă are publicul ei. Ce ar trebui să fac eu, în condiţiile în care se promovează zilnic incultura şi nonvalorile, oamenii care nu ar trebui să fie promovaţi şi care să nu devină un model pentru copii noştri.

Într-o societate care se vrea dezvoltată din punct de vedere cultural, legile nescrise ale respectului nu

trebuie să îngăduie acest lucru.

Nu cred că un artist e pe val sau sub val doar pentru că unii sau alţii nu vor să îl promoveze suficient.

Cred că un artist trebuie inspirat şi ajutat, nu călcat în picioare şi umilit, ca alţii să poată să îşi extragă “foloasele” mai mult sau mai puţin cuvenite. La noi nu a existat nimeni şi nu există nimeni care să sprijine artiştii, aceştia sunt descoperiţi. La fel sunt şi eu. În momentul în care voi înceta să mai cânt, voi înceta să mai am surse de venit. Din punct de vedere artistic, dacă după treizeci şi ceva de ani de carieră nu mai produci, ţara te lasă să mori. Dar asta e…, asta e ţara, asta e societatea, ăştia sunt oamenii, aştia sunt artiştii.

Care au fost cele mai mari satisfacţii din viaţa ta? Dar decepţii?

Cele mai mari satisfacţii, cu toată sinceritatea, au fost atunci când muzica mea s-a impus pe plan naţional şi internaţional dar a fost pusă în braţele unor oameni din showbussiness care puteau face multe şi au facut, dar, din păcate, în cea mai mare parte a situaţiei s-au orientat cum pot scoate ,,pielea,, de pe artistul Marius Dragomir. Când am sesizat asta, acei oameni, pentru netăcerea mea au făcut ameninţări şi au făcut tot posibilul ca, de-a lungul anilor să nu îmi pot manifesta dragostea pentru muzică şi nici măcar de a o împărtăşi fanilor mei. Nici nu ştiţi cât de otrăvită este această tavă de argint care li se oferă atât tinerilor artişti cât şi celor mai în vârstă, care vor să apară. Li se impun reguli în care artistul nu are niciun mijloc de a se apăra sau a avea o părere personală, într-o situaţie în care el a intrat.

Viaţa bate filmul…tu ai trecut prin multe….nebunia succesului, drama divorţului, dar şi un atac de inimă care te-a încercat din greu….Cum eşti acum? Cum ai trecut peste toate?

Starea de sănătate este stabilă, analizele au ieşit ok, dar am facut şi o ecocardiografie… Şi se vede o pată pe inimă de mărimea unei măsline, este consecinţa infarctului asupra muşchiului inimii. Înseamnă, de fapt, că s-a necrozat o părticică de mărimea unei măsline, din muşchiul inimii. Rămâne aşa şi, dacă fac un alt infarct, se măreşte, deci trebuie să evit, dar Dumnezeu are grija de mine, de noi toţi de altfel. Dumnezeu m-a ajutat întotdeauna, binecuvântat fie în vecii, vecilor, Amin! Dacă am căzut de exemplu de şase ori, înseamnă că Dumnezeu m-a ridicat de şapte. Misiunea mea nu s-a terminat aici, cred într-un viitor bun, frumos şi drept.

Unde poate fi găsit Marius Dragomir acum? Mergi în concerte prin ţară? Dar peste hotare? Sunt mulţi din generaţia ta, dar şi mai veche, care pleacă peste hotare, chiar şi în State, şi au mare succes? Tu ai fost?

Fanii mă pot găsi pe adresa mea personala de website www.mariusdragomir.ro iar cei care îmi scriu le garantez că mesajul lor ajunge direct la mine. De asemenea, cei iubitori de Marius Dragomir şi tot ce înseamna muzica sa, mă pot gasi şi pe Facebook, unde postez mereu noutăţi şi îi aştept cu drag pe toţi să comunicăm şi să împărtăşim gânduri.

marius dAcum nu mai susţin aşa multe concerte ca altădată, deoarece starea de sănătate nu-mi permite să fac efort mult, trebuie să mă menajez cât pot de mult, am şi un regim alimentar pe care trebuie sa îl respect, dar încerc să onorez toate invitaţiile pe care le primesc, susţin spectacole atât în ţară cât şi în străinătate.

Îmi iubesc mult ţara şi deşi am avut multe ocazii de a mă stabili în străinătate, pentru mine România înseamnă comuniunea de energii care mă „hrăneşte, mă iubeşte şi mă învaţă” ceea ce am ales înainte de venirea mea aici. Legătura cu pământul natal este făcută printrun cordon ombilical sacru.

Ruperea lui înseamnă neîmplinirea poverilor care ţi-au fost încrediţate, şi mai înseamnă stagnarea ta pe plan spiritual chiar dacă financiar în altă parte îţi merge bine, dar când vine vremea sfârşitului, vedeţi, tot acasă se îngroapă românul. Am o vorbă pe care o spun de câte ori pot: „Ţara mea e ţara mea şi dragoste găsesc în ea”.

Începand cu anul 1990 am susţinut numeroase concerte şi în străinătate, iar din anul 1997 şi în SUA, apoi, în 2005 am şi colaborat cu o mezzosoprana căreia i-am compus un album popopera şi alături de care am şi înregistrat două duete de gen popopera.

Ai compus şi muzică de film? Am văzut că ai “atacat” şi genul clasic? Crezi că îţi reprezintă starea de spirit de acum?

Da, muzica de film îmi reprezintă bine starea de spirit. Pentru moment compun muzică de film, muzica de gen clasic şi popopera. Consider că am ajuns la un moment din viaţa mea când trebuie să mă dedic acestui gen de muzică, mai spiritual, mai vibrant, un gen de muzică care nu ,,atinge,, pe oricine, doar oamenii sensibili şi cu sufletul deschis înţeleg ce transmite muzica asta. Muzica de film are conotaţie importantă în momentul în care există o echipă care face corp comun cu mine ca şi compozitor, şi vorbesc de: director de film, regizor, producător etc. Printre compoziţiile mele pentru film se numără şi coloana sonoră a filmului italoamerican ,,The lost amulet,, un film medieval de lung metraj, cu conotaţii religioase, pentru care am compus, orchestrat şi mixat muzica de gen clasic cu orchestră simfonică şi cor mixt de copii şi adulţi, am compus genericul muzical al emisiunii ,,În premieră cu Carmen Avram,, ,,Secvenţial,, cu Adrian Ursu; de asemenea am intrat în patrimoniul naţional cu trei compoziţii de muzică clasică care sunt difuzate şi la Radio Romania Muzical.

Ce îţi doreşti cel mai mult acum?Unde te vezi în viitorul apropiat?

Sănătate! Mâine nu este azi, iar azi nu este ieri. Dumnezeu le aranjează pe toate! Nu ştiu ce îmi va rezerva viitorul apropiat, doar Dumnezeu ştie, şi sper că le va aranja în aşa fel încât să îmi fie bine. Am încredere în EL.

Marius, în final, îţi doresc multă sănătate şi mult noroc. Sper să ne vedem curând, poate chiar la un spectacol peste ocean, pentru românaşii din diaspora…

Dacă sunt onorat din toate punctele de vedere, probabil că ne vom vedea….să mă ţină sănătatea! Le mulţumesc tuturor celor care îmi ascultă muzica, celor care m-au susţinut, mă susţin şi mă vor susţine şi pe viitor. Le doresc PACE şi LUMINĂ!

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

ATHOSUL NEAMULUI MEU (2)

Posted by Gabriela Petcu On December - 15 - 2013

calugarBruno ŞTEFAN

 

Tataia venea uneori la noi cu câte un călugăr ce avea treabă prin Bucureşti şi tata îl întreba unde vrea să doarmă: pe pian sau sub pian, căci alte locuri potrivite pentru a întinde o saltea nu aveam. Unii dormeau în apartamentul lui Andrei şi eu eram invidios că el urma să afle noi taine din împărăţia lui Dumnezeu. Dar nu toţi călugării erau vorbăreţi şi unii se temeau căci fuseseră de multe ori anchetaţi pe baza declaraţiilor unor oameni neobişnuiţi cu biserica. Atunci când aducea câte un călugăr ce fusese pe Athos pentru noi era o sărbătoare. Ajunsesem să-i cunoaştem pe cei care au fost acolo după privire, după gesturi, după harul pe care-l emanau, după bunătatea neobişnuită şi plăcerea de a povesti, după emoţia din voce atunci când vorbeau de Maica Domnului. Nu am cunoscut mai mult de zece călugări care au fost pe Athos până în 1989 la căderea comunismului, dar când îi cunoşteam ni se umpleau inimile de fericire. Tataia ştia că pe ei îi voiam – nu doar noi copiii, ci mai toţi vecinii – aşa că atunci când venea cu un athonit bătea puternic în lift şi striga să-l auzim toţi:

– Am adus un antrenor de sfinţi.

 

Zeci de vecini năvăleau în apartamentul nostru şi voiau să se apropie de el, să-i dea câteva pomelnice cu vii şi morţii neamului lor ca el să le citească la slujbă aşa cum se citesc pe Sfântul Munte, căci toţi ştiau că nici un athonit nu ia un pomelnic fără să întrebe câteva cuvinte despre fiecare nume scris acolo, ca la rugăciune să îi pomenească cu durere, cu lacrimi, cu patos sau cu frângerea inimii, în funcţie de problemele fiecăruia.

 

Pe vremea adolescenţei mele cei mai mulţi colegi mergeau pe stadion la Cenaclul Flacăra şi se întorceau entuziasmaţi. Am fost şi eu acolo o dată şi am văzut atmosfera pe care o crea Adrian Păunescu, dar pot să spun că ea era infimă prin comparaţie cu trăirile duhovniceşti pe care le aveau toţi vecinii când poposea la noi câte un călugăr athonit. Şi s-a întâmplat în trei rânduri să avem în ospeţie călugări veniţi de la schitul Prodromu din Sfântul Munte.

 

Aşa am aflat că numărul vieţuitorilor români din munte s-a împuţinat drastic după război, existând chiar pericolul ca Prodromu să fie preluat de greci după moartea stareţului. Atunci părintele Dometie Trihenea, prietenul bunicului meu, care ajunsese stareţ la mânăstirea Zografu, aflând că Nicolae Ceauşescu a sosit la Atena într-o vizită oficială legată de jocurile olimpice, s-a dus la el şi l-a rugat să trimită călugări români să repopuleze muntele. Impresionat că Athosul a fost vreme de sute de ani în administrarea domnilor români, în mintea lui Ceauşescu a încolţit ideea recuceririi lui, aşa că a trimis mai întâi ofiţeri de securitate în straie monahale. Dar ei s-au pustnicit de-adevăratelea şi n-au mai trimis rapoarte informative, iar Ceauşescu a trimis alţi ofiţeri care s-au călugărit şi ei, până când s-a săturat să-şi piardă trupele speciale şi a cedat Patriarhiei dreptul de a selecta şi de a trimite reprezentanţi pe Athos. Atunci au plecat călugări mai educaţi, trăitori în mânăstiri, foşti deţinuţi politici tunşi în monahism.

 

Dar nu toţi suportau clima, iar unii se întorceau şi în drumurile lor spre lăcaşurile din ţară poposeau şi la noi în bloc, căci ştiau că bunicul Gheorghe Dafinoiu ţinea flacăra credinţei aprinsă în toţi vecinii.

 

Călugării erau jenaţi de-atâta lume care năvălea peste ei. Obişnuiţi cu anii să fugă de lume pentru a-şi spori puterile duhovniceşti, vedeau dintr-o dată cum lumea dădea buzna spre ei, aşteptând un sfat, o vorbă de duh, un cuvânt care să le aline vieţile pline de greutăţi. Credeau că vin într-un loc în care să se odihnească, dar ajungeau undeva unde trebuiau să muncească, să depună efort. Fiecare voia să discute cu ei separat, să li se destăinuie şi atunci se retrăgeau în dormitor, ca într-o chilie, iar ceilalţi stăteau în celelalte încăperi vorbind în şoaptă, până când liniştea era întreruptă de-o vecină:

– Oare ce i-o spune bărbatu-meu prea-cuviosului atâta timp? Sigur m-a înşelat cu Ioneasca. Mă duc pe balcon să trag cu urechea.

Şi se ridica încercând să-şi facă loc printre vecini, dar vocea autoritară a bunicului o oprea din mers:

– Întoarce-te Florino, că faci păcate grele. Spovedania e o taină în care nu are voie nimeni să pătrundă.

Fiecare ieşea transfigurat după discuţia cu călugărul aghiorit:

– Mi-a sărutat mâna – spunea emoţionat unul.

– Mi-a îmbrăţişat picioarele – spunea altul la fel de emoţionat.

– Comunismul o să cadă în curând – ne-a şoptit altul. Mi-a spus să fim pregătiţi pentru vremurile care vor veni.

 

Alţii nu spuneau nimic la ieşirea din dormitor, dar erau pătrunşi de discuţia cu călugărul. ”Are dreptate” – mormăia câte unul mai mult pentru el, deşi îl auzeam cu toţii. Noi, gazdele, vorbeam ultimii cu ei, după ce vecinii se retrăgeau în apartamentele lor. Ţin minte un călugăr foarte slab, cu mâini delicate, care a făcut o plecăciune până la brâu în faţa mea, apoi m-a sărutat pe frunte.

– Tu ai să continui misiunea bunicului tău – mi-a spus odată el.

– Ba nu, eu vreau să fiu călugăr – am protestat eu.

– Nu se poate, că toate sunt rânduite din vreme pentru binele tău şi al celor din jur.

Atunci l-am privit cu răutate. Ce să-mi povestească el mie? Ce legende are să-mi spună dacă vrea să mă rupă de ceea ce-mi doresc? Cine e el? Un moşneag ca atâţia alţii, fără nume, fără personalitate, incapabil să vadă focul care mă mistuia de ani buni. Eram revoltat şi m-am dus la tata să mă descarc.

 

– Chiar crezi că oamenii ăştia văd altceva decât ceea ce vezi tu, eu sau oricare de aici? Trezeşte-te fiule şi nu mai crede în basme, că ai crescut. Deschide-ţi mintea, sufletul şi inima ca să vezi că viaţa e frumoasă, nu cum spun ei, că important e să te pregăteşti pentru moarte, pentru lumea de dincolo, pentru că cea de aici e acaparată de draci.

Tata gândea altfel decât bunicul, dar îi era greu să-şi impună modul lui de a gândi în faţa autorităţii socrului lui, căci tataia provenea dintr-una din cele mai vechi familii creştine ale lumii. Am auzit de mai multe ori în casă legenda că Maica Domnului a ajuns prima oară pe Athos din întâmplare, vasul cu care călătorea împreună cu apostolul Ioan şi cu alţi apostoli în drum spre Cipru unde era episcop Lazăr, cel înviat a patra zi din morţi, eşuând într-un golf care era proprietatea unui ţăran ce-i vămuia pe toţi care ancorau acolo. Iar grecul acela, venind hotărât să taxeze călătorii, când a văzut-o pe Maica Domnului s-a culcat la pământ în faţa ei spunându-i: ”Tu eşti Împărăteasa lumii. Primeşte-mă pe mine ca rob al tău şi primeşte toate bunurile mele în dar.” Şi el a plimbat-o pe Fecioara Maria prin mai multe locuri ale muntelui, povestindu-i despre oamenii care locuiau acolo, despre peşterile numeroase şi despre liniştea muntelui, că ei i-a plăcut aşa de mult locul încât i-a cerut Fiului Ei să i-l dea în stăpânire ca să facă acolo o şcoală de sfinţi. Atunci toţi idolii din munte s-au prăbuşit la pământ sfărâmându-se în mii de bucăţi. Statuia lui Apolon, din vârful muntelui Athon, care era aurită şi se vedea în zilele senine de la Constantinopol, în faţa căreia se aduceau jertfe de către cei care se închinau zeilor păgâni, a început să răcnească groaznic: ”Ieşiţi să întâmpinaţi pe Maica Marelui Împărat şi adevăratului Dumnezeu Iisus Hristos!”, după care a căzut din vârful muntelui împreună cu diavolul care locuia în ea, sfărâmând coama întreagă a muntelui şi prăbuşindu-se în mare. Oamenii au venit cu mic, cu mare în port, să o vadă şi să o întrebe cum l-a născut pe cel nenăscut, cum l-a hrănit pe cel ce hrăneşte toate făpturile şi cum a ţinut în braţe pe cel ce ţine în braţe toată zidirea. Iar Ea a dezvăluit oamenilor din peninsulă tainele Fiului Său, învăţându-i să creadă şi să se boteze în numele Lui.

 

Maica Domnului le-a spus că acel loc i-a fost dăruit de către Fiul şi Dumnezeul ei pentru a aduce bărbaţi din toată lumea care să vieţuiască în curăţenie, asemeni îngerilor. Iar ei nu vor mai rămâne mult acolo, fiind rugaţi să se mute pe celelalte braţe ale peninsulei Halkidiki. Primul localnic ce a recunoscut-o ca Împărăteasă a lumii a fost şi primul care s-a botezat întru Hristos. Când l-a botezat, Precurata Maria a rupt din dafinii ce erau împrejur o creangă şi a făcut o coroană pe care a pus-o pe capul lui spunându-i ”Tu Daphne te vei numi şi vei fi un fidel soldat al Meu şi al acestor locuri împreună cu tot neamul tău”. Lui Daphne i-a cerut să apere muntele de necredincioşi, iar el a fost atât de onorat că a fost luat în slujba Ei încât a început să alunge toate corăbiile păgânilor care veneau să acosteze în porturile Athosului, iar cea mai importantă poartă de intrare în Sfântul Munte a primit cu vremea numele lui. Fii şi nepoţii lui au continuat să-i alunge pe localnici, în câteva decenii pustiind tot muntele, pe el rămânând doar câţiva călugări în vreo 10 schituri şi mânăstiri.

 

Greu s-au putut achita de misiunea dată lor de Maica lui Hristos, căci Athosul a fost deseori devastat de năvălitorii barbari. Neamul lui Daphne s-a retras şi el de pe Athos în localităţile învecinate, dar a trimis în fiecare generaţie câte un fiu sau doi care să apere muntele de necredincioşi. Unii s-au călugărit iar alţii s-au pustnicit, trăind în singurătatea muntelui, departe de lumea desfătărilor. Cei care au rămas în afara Athosului au fost comercianţi ori soldaţi, dar au păstrat vie legenda strămoşului lor şi au trimis în munte averi şi odoare scumpe pentru a le uşura viaţa călugărilor de acolo. Au trimis constructori care au ajutat la ridicarea mânăstirilor, şi-au transformat casele în adevărate popasuri pentru călugării care ieşeau din munte cu diverse misiuni tainice încredinţate lor de Împărăteasa lumii şi au continuat să întreţină credinţa în Hristos în rândul locuitorilor din toată Grecia. Unii daphnioţi au ajuns în apropierea unor împăraţi bizantini şi atât de mult i-au bătut la cap cu menirea neamului lor de apărare a ortodoxiei încât i-au convins să devină protectori ai Sfântului Munte, contribuind la construirea marilor mânăstiri imperiale. Faima neamului Daphne a crescut când un membru al lui, anahoret de pe lângă chilia Sfânta Ana Mică din sudul peninsulei aghiorite, a fost primit în rândul celor şapte mari pustnici care sunt sfetnicii de taină ai Maicii Domnului.

 

Vremurile de prigoană sosite odată cu cucerirea turcilor au adus neamului Daphne multe umilinţe, căci n-au putut apăra Athosul de jafurile şi umilinţele otomanilor şi catolicilor. Dar slăbiciunile daphnioţilor au sporit numărul sfinţilor ortodocşi, căci călugării şi pustnicii au preferat să-şi dea viaţa decât să renunţe la credinta lor. Când prigoana a devenit prea greu de suportat, unii din neam s-au retras în Ţările Române, convingându-i pe boierii şi domnii valahi şi moldoveni să sprijine vieţuirea călugărilor pe Athos. Alţii s-au dus până în Rusia, Georgia şi Ucraina, ori Bulgaria, Serbia şi Macedonia. Despre acest neam risipit în tot spaţiul est-european Sfântul Simion Noul Teolog a scris că ”ei alcătuiesc un fel de lanţ de aur, fiecare din ei fiind ca un inel ce se leagă de celălalt prin credinţă, prin fapte şi prin iubire, încât ei alcătuiesc în Dumnezeu Cel Unul un şir ce nu se poate rupe uşor”.

 

Nu toţi din neam au vrut să urmeze calea impusă de primul Daphne, dar fire nevăzute şi tainice i-au întors pe mai toţi cu faţa spre Athos. Bunicul meu a fost un mare petrecăreţ în tinereţe şi îi plăcea să meargă cu lăutarii după el prin comună, făcând chefuri care durau trei zile şi trei nopţi. Pe mamaia a răpit-o de la părinţii ei, dispărând patru luni în locuri numai de ei ştiute şi revenind în sat când ea a rămas însărcinată. A ţinut o cârciumă la care multe dezmăţuri s-au organizat. Avea pământuri bogate şi întinse şi mereu se lăuda că cernoziomul Bărăganului e cel mai roditor din toată ţara. Călătoria pe Athos l-a schimbat radical. Nu mai voia să se întoarcă în ţară şi l-a rugat pe prietenul lui Dometie să-l tundă în monahism şi să-l accepte călugăr la chilia lui.

– Tu nu înţelegi Gheorghe că aici sunt acceptaţi călugări doar cei care au făcut legământul fecioriei? Du-te în ţară aşa cum ţi-a spus Maica Domnului şi aprinde dragostea faţă de Hristos în inimile oamenilor.

– Dar eu vreau să stau aici cu voi. În ţară urmează prăpădul comunist şi o să mă simt tare singur. Cum o să mai iau legătura cu voi, să mă întăriţi în credinţă pentru a-i putea întări la rândul meu pe alţii?

– Oricât de închise vor fi graniţele şi corespondenţa noastră va fi interzisă, noi vom putea comunica oricând Gheorghe, la orice oră din zi şi din noapte. Ia aceste metanii şi foloseşte-le ca un telefon. Spui o rugăciune, mă chemi în gând şi mai dai o boabă cu degetul mare. Ca şi cum ai forma numărul unui telefon. Noi suntem spirite Gheorghe, nu doar trup şi putem comunica la distanţă. Cheamă-mă în rugăciune şi eu îţi voi răspunde oriunde te vei afla. Tu ai acum familie şi trebuie să ai grijă de ea. Oamenii se mântuiesc şi în familii, nu doar în mânăstiri. Şi pe Athos va urma prăpădul, nu doar în ţară. Mânăstirile vor sărăci, călugării nu vor avea cum să se aprovizioneze cu cele trebuincioase vieţii, pentru că puţini vor fi aceia care-i vor ajuta în acest imperiu al răului care acaparează acest colţ de Europă. Sărăcia şi foametea îi vor înrăi pe oameni şi îi vor îndepărta de credinţă. Tu oferă-le speranţe, căci fără speranţe sufletele mor, cad în plasa diavolului şi greu mai pot fi scoase de acolo. Toţi avem o menire pe lume – tu nu-ţi uita menirea dată ţie şi neamului tău de Precurata Maică a lui Hristos.

 

Cu inima grea a plecat tataia de pe Athos, dar a plecat cu câteva daruri care au constituit toată viaţa cele mai de preţ comori ale lui. Primul dar a fost icoana dată de Maica Domnului, despre care i-a spus că nu a fost pictată de mâna omenească. O icoană mică, din lemn, cu chipul Mântuitorului ţinând în braţe o carte groasă – Iisus Pantokrator. A purtat-o la piept până a murit şi mi-a spus că ea l-a protejat de rele întotdeauna.

 

Al doilea dar a fost şiragul de metanii primit de la părintele Dometie, pe care nu-l dădea jos de la mână decât foarte rar. Ţin minte că într-o zi l-a uitat la o mânăstire din Neamţ. Când a ajuns acasă şi-a dat seama că l-a uitat şi a fost atât de supărat încât a luat trenul înapoi spre Neamţ şi nu s-a liniştit până nu şi l-a pus din nou la mână.

– Cum tataie, ai făcut atâta drum pentru o sfoară înnodată? – l-am întrebat eu într-o seară.

– Păi fără metanii cum puteam să mai iau legătura cu sfinţii mei? – mi-a zis tataia.

Într-o zi i s-au rupt de atâta folosire şi a luat altă brăţară de la un magazin de obiecte bisericeşti, dar parcă noul şirag nu-l mulţumea. A încercat să-l repare pe cel vechi, dar n-a reuşit. Atunci a început să se roage şi îl invoca pe Dometie cerându-i alt şirag. A treia zi a venit la uşa noastră un călugăr care ne-a dat tuturor nişte metanii athonite. Eu şi Andrei am fost fericiţi că avem brăţară ca bunicul, încheiată cu o cruciuliţă pătrată pe care era încrustat chipul Maicii Domnului.

 

Dar cel mai important dar primit de bunicul meu pe Athos a constat în relaţiile pe care şi le-a făcut cu mai toţi vieţuitorii din Sfântul Munte. I-a cunoscut nu numai pe români, ci şi pe greci, pe ruşi, bulgari sau sârbi. A cunoscut sute de călugări şi pe toţi îi pomenea în rugăciunile lui, cu mai toţi intra în contact cu ajutorul metaniilor. Nu ştiu cum făcea, că eu n-am reuşit şi niciodată nu mi s-a arătat Vichentie sau Dometie, ori Petroniu sau Serapion. Dar el lua legătura cu toţi într-un mod atât de tainic, de supranatural, că noi rămâneam uimiţi când îl vedeam că se duce la întâlnire cu un călugăr cu care nu comunicase decât în gând.

 

După ce călugărul acela mi-a spus că nu voi urma calea monahală, ceva s-a rupt în mine, iar ruptura a fost mai gravă decât am vrut iniţial să recunosc. Deşi mă pregăteam în continuare să dau examenul de admitere la seminarul teologic împreună cu Andrei, simţeam cum lumea laică mă atrăgea tot mai mult, iar părerile tatălui meu începeau să crească în importanţă, minimalizându-le pe cele ale bunicului meu. Între timp el îmbătrânise şi devenise mai închis în el, mai puţin exuberant, mai tăcut şi meditativ, iar personalitatea tatălui meu devenea tot mai puternică şi mai seducătoare. Parohul bisericii în care am fost botezat nu mi-a dat la timp certificatul de botez şi nu am putut susţine examentul la seminarul teologic, aşa că am continuat liceul de filologie-istorie, apoi facultatea de filosofie şi pe urmă pe cea de sociologie.

 

Andrei a intrat la seminar primul pe listă, cu media 10 la examenul de admitere şi a urmat apoi institutul teologic. Relaţiile noastre s-au răcit, iar după ce m-am mutat din bloc nu l-am mai văzut decât o singură dată, când a venit la biroul meu de la Grupul pentru Dialog Social, cerându-mi să-l ajut să obţină o finanţare pentru analiza cu carbon 14 a manuscriselor de la Marea Moartă. Voia să stabilească odată pentru totdeauna autenticitatea manuscriselor, pentru a stinge controversele iscate în jurul lor.

 

A venit la Grupul pentru Dialog Social în toiul verii în straie negre monahale, când noi ne coceam în hainele uşoare, vaporoase, deschise la culoare. M-am simţit iniţial ruşinat cu el, căci părea îmbrăcat inadecvat anotimpului şi mediului în care lucram, dar colegii l-au înconjurat cu dragoste, cu curiozitate şi cu mai multă înţelegere decât mi-am închipuit, făcându-mă să mă ruşinez eu de abandonul acelui drum pe care el a păşit hotărât. Îi povesteam cu interes bătăliile politice pe care le-am dus cu comuniştii, eforturile uriaşe pe care le făceam pentru a-i convinge să accepte o cât de mică deschidere şi liberalizare a societăţii. Dar pe el lucrurile astea nu-l interesau.

– Eu plec pe Athos – mi-a spus într-un târziu. Dar vreau să închei socotelile aici.

Am simţit cum inima începe să-mi bată cu putere şi vechi amintiri să mă răscolească. Toate frumuseţile copilăriei şi adolescenţei mi-au revenit în minte şi am văzut cum pleacă definitiv din viaţa mea, lăsându-mi un prezent plin de bătălii, de jocuri politice şi ştiinţifice mărunte. Îl invidiam că păstra pe chip inocenţa şi farmecul copilăriei.

– Ce mai trebuie să faci – l-am întrebat – că proiectul ăsta cu manuscrisele de la Marea Moartă se termină repede?

– Vreau să mergem împreună la mormântul bunicului tău.

 

Mi-aduc aminte de parcă ar fi fost ieri de drumul spre comuna Zăvoaia. Se stârnise o ploaie torenţială, cu tunete asurzitoare şi şerpi de foc pe cer. Norii negrii se lăsaseră greoi de-asupra noastră. Andrei conducea maşina părinţilor lui foarte încet, căci nu vedea în faţă mai mult de 5 metri, iar gropile din drum – adevărate cratere în care putea să-şi rupă maşina – erau umplute cu apă şi păreau înşelătoare. Eu nu eram şofer atunci şi eram înspăimântat de drum, dar Andrei era foarte calm şi sigur pe el. Pentru a-mi potoli spaima a început să rememoreze evenimentele din preajma morţii bunicului.

– Îl mai ţii minte pe călugărul Arsenie de la Sinaia care a venit la voi şi i-a zis bunicului tău: ”Noi nu o să apucăm Gheorghe să vedem căderea comunismului”? Ai văzut că a avut dreptate?

Va urma

—————————————

STEFAN-Bruno wbBruno ŞTEFAN

2013

————————————————–

ŞTEFAN Bruno, Născut la 17 ianuarie 1969, la Galaţi. A absolvit Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti, în 1993. Doctor în sociologie, Universitatea din Bucureşti, 2005. Sociolog, cadru didactic (lector) la Universitatea „Politehnica” Bucuresti, preşedintele Fundaţiei „Biroul de Cercetări Sociale” (BCS). A coordonat numeroase sondaje de opinie in cadrul Centrului Independent de Studii Sociale şi Sondaje aparţinând de Grupul pentru Dialog Social, calitate care îi certifică experienţa celor peste două sute de cercetări psiho-sociologice intreprinse în domenii din cele mai diverse. Cea mai reprezentativă publicaţie: „Mediul penitenciar românesc”, Editura Institutul European, 2006. Cel mai important proiect profesional: „Ssondarea lunară a opiniei publice naţionale”. (George Roca, Rexlibris Media Group)

 

 

Ligia-Gabriela JANIK – COŞUL CU COLINDE

Posted by Gabriela Petcu On December - 15 - 2013

25-Nasterea„Hristos S-a născut!” a răsunat pe scena Casei de Cultură din Trossingen – Germania, sub genericul „Coşul cu colinde.“

 

În seara zilei de 7 decembrie 2013 a avut cel mai mare eveniment cultural şi spiritual din ultimii ani pentru comunităţile române din Germania. Spectacolul religios, dedicat sărbătorilor de iarnă, a fost organizat de Centrul Creştin Eklesia din Trossingen, condus de pastorul Kornelius-Birle – Krumbacher, care a avut un salut de bun venit pentru toţi oaspeţii sosiţi la concert. Liderul corului bărbătesc, pastorul Croitorul Virgil, din Stuttgart, a salutat de asemenea cu multa căldură şi dragoste pe toţi cei prezenţi în sală.

 
Sute de români, nemţi, maghiari şi ruşi s-au îndreptat spre Casa de Cultură pentru a-şi stinge dorul de ţară, dar şi setea spirituală a sufletului, unindu-şi vocile cu ale îngerilor şi păstorilor din câmpie. A fost un moment sublim, de cinstire a Celui ce S-a născut în ieslea din Bethleem.

 
S-au intonat imnuri în cinstea Pruncului Isus, Cel care a coborât din Slava-i cerească să se nască umil într-o iesle simplă. Doar vitele din grajd Îl încălzeau cu suflarea lor. Un moment unic, solemn, l-a reprezentat deschiderea programului, când toţi cei aproximativ 800 de participanţi, indiferent de ţară şi naţionalitate, şi-au unit inimile cu inima de Tată a lui Dumnezeu, rostind binecunoscuta rugăciune „Tatăl Nostru.“ Mare a fost bucuria când primul colind a răsunat din pieptul tuturor celor prezenţi în sală, unindu-şi vocea cu cea a colindătorilor. Astfel, cântăreţi vestiţi din diaspora, plecaţi de multi ani din ţară, au incântat sufletul ascultătorilor prin colindele duioase, aprinzând în inimi dorul după locurile natale.

 

Lacrimi de dor, dar şi de fericire, se vedeau pe feţele multor ascultători, dând de înţeles că nimic nu e mai trist şi apăsător decât dorul de ţară. Şi acest dor care apasă inimile celor plecaţi, se evidenţiază tot mai mult în preajma Sărbătorilor de iarnă. Pe scena Casei de Cultură a urcat vestitul cântăreţ Nicu Wagner, o personalitate importantă în comunitatea română din München. Plecat, de asemenea, de foarte multi ani din România. La fel ca el, mulţi cântăreţi ca Ligia Bodea, Lidia Părăuan, Ramona Vas, Mariana Demeter şi mulţi solişti instrumentişti au colindat spre bucuria sufletului nostru şi spre slava Pruncului Isus, bucurându-se de venirea Lui pe lume. Fanfara formată din grupul reunit Trossingen-Frankfurt şi Belgia, a făcut să tresare inimile şi glasurile celor prezenţi. De asemenea, Ansamblul orchestral Dück a încântat audienţa cu frumoase colinzi. Comunităţile române din Germania, Elveţia, Franţa, Belgia şi România au fost reprezentate prin grupuri de cântăreţi, prin corurile unite şi corurile bărbăteşti, făcând să răsune colinzi în limba română şi germană. Un ambient armonios şi înduioşător a fost creat prin unirea glasurilor corului de copii, care au răsunat cu putere în sala cu cea mai bună acustica din Germania. Scena sălii a fost neîncăpătoare pentru grupurile de copii de diferite vârste, din Trossingen, uniţi cu corurile de adulţi din Trossingen, Stuttgart şi Bergamo-Italia. Acest eveniment înălţător va rămâne viu în istoria oraşului Trossingen, unde comunitatea română, caracterizată prin traiul în armonie şi pace, este apreciată de către autorităţile oraşului.

 
Vestirea naşterii Mântuitorului a răsunat cu putere în această seară, aducând mulţumire în suflet, dar totodată amintindu-ne că într-o seară ca aceasta,în ieslea din Bethleem, Domnul Isus a coborât din Ceruri. A venit printre noi şi a trăit ca şi noi, învăţându-ne cum să trăim frumos, iubind şi cinstind pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru. Prin jertfa Sa pe cruce, El a ispăşit vina păcatului nostru şi S-a inălţat apoi la Tatăl, sa ne pregătească un loc. Caci acolo unde este El, să fim şi noi.

 
De Sărbători, fiecare dintre noi încearcă să fie mai bun, mai iubitor, mai răbdător şi iertător. Însă scopul lui Dumnezeu pentru Creaţia Sa este ca fiecare clipă a vieţii noastre să fie trăită la standardele înalte pe care ni le cere Sfânta Scriptură. Domnul Isus, prin venirea Lui în lume şi răstignirea Sa pe cruce, ne-a făcut fraţi ai Lui şi fii ai lui Dumnezeu. Să lăsăm deci Steaua Sfântă de la Bethleem să strălucească în viaţa noastră şi să-L primim pe Fiul lui Dumnezeu să se nască cu adevărat în inima noastră. Deşi s-a născut în Ieslea cea săracă acum 2000 de ani, El trăieşte, se află la dreapta Tatălui şi are puterea să ierte păcatul din viaţa noastră, să alunge sărăcia şi întunericul din sufletul nostru, făcându-ne asemenea Lui. A venit să salveze creaţia Sa de la moartea veşnică, ca în ziua mult aşteptată să fim împreuna cu el pe norii cerului.

 
Mare mi-a fost surpriza şi bucuria când pe holul Casei de Cultura am întâlnit mulţi cunoscuţi şi prieteni, dar o bucurie deosebită a fost când am întâlnit familia Meiroş Marian şi Onorina împreună cu cei cinci copii frumoşi ai lor. Familie venită din Brăila şi pe ai cărei membri nu-i mai văzusem de aproximativ 18 ani. Am depănat amintiri de acasă, astâmpărându-ne dorul dupa cei dragi rămaşi în România. După sfârşitul programului artistic, seara a continuat în aceeaşi armonie tradiţională în jurul miilor de sarmale, cozonaci şi prăjituri de casă, pregătite de gospodinele gazdă. Dumnezeu sa răsplătească şi să binecuvânteze osteneala lor, pe aceste fiinţe minunate, care de fiecare dată, cu dragoste,întâmpină oaspeţii veniţi de departe. Fie ca de acest Crăciun, Domnul Isus să se nască în inimile fiecăruia, aducând pace, bucurie, iertare, iubire şi o viaţă mai bună în fiecare casă şi inimă de român! Colindul „S-a născut pe Pământ un Mântuitor“ să răsune în inimile noastre, slăvind pe Domnul Slavei împreună cu păstorii şi îngerii din ceruri. Ca şi Magii de la Răsărit, venim şi ne închinăm cu bucurie Pruncului din Bethleem şi să-i aducem inima noastră ca dar înaintea Lui.

 

Sărbători binecuvântate şi fericite tuturor românilor, oriunde s-ar afla, de aici, din Trossingen. Iar de Crăciun, la ceasul naşterii, să ne unim vocile în colind frumos să-l lăudam pe Domnul Vieţii care ne-a adus iertarea şi mântuirea în dar
Sărbători Fericite tuturor românilor de pretutindeni!

 

 

Ligia-Gabriela JANIK

Decembrie 2013

Aldingen, Germania

Yvette Larsson promovează imaginea României în lume

Posted by Stefan Strajer On December - 12 - 2013

YvetteAutor: Ştefan Frîncu (Danemarca)

 

Pentru cei care nu au auzit de noul ambasador pe care România îl are în lume

 

Yvette Larsson este o profesoară din Suedia care a venit pentru prima dată în vizită în România în anul 1985 pe litoralul românesc împreună cu familia, la doar 13 ani. A revenit în 2011 şi de atunci s-a mai întors de 15 ori. Yvette a crescut în nordul Suediei, a plecat la universitate, a trăit în mai multe locuri, în Norvegia, Franţa, insula Reunion, Anglia, Danemarca după care s-a întors în ţara natală şi predă la Şcoala Internaţională din Helsingborg, în sudul Suediei.

 

O persoană optimistă, plină de entuziasm care crede în frumuseţea României şi a românilor aşa cum probabil nu foarte mulţi români mai cred.

 

Eu locuind în Danemarca, aici printre nordici care îşi văd fericiţi de traiul lor bun şi nebăgând în seamă prea mult dorul meu de casă, când am descoperit această minune, am şi dat o fugă până aici aproape, în sudul Suediei, să o cunosc.

 

 

Cum în Europa nu avem prea mulţi aliaţi, o femeie din nordul Europei dispusă să muncească  să schimbe prejudecăţile şi mentalitatea despre români şi Romania nu putea să nu-mi capteze atenţia.

 

*

 

Yvette cu iaŞ.F.: Dragǎ Yvete, trebuie să-ţi mărturisesc cǎ ţi-am urmǎrit evoluţia şi nu eşti la fel precum mulţi alţi strǎini veniţi în România de care se îndrǎgostesc, revin periodic sau unii chiar se stabilesc aici. La tine diferă puţin. Ai încercat sǎ descoperi România, te-ai îndrǎgostit de ea şi nu te-ai oprit aici, vrei sǎ-i arǎţi frumuseţile şi sǎ schimbi prejudecǎţile şi imaginea negativǎ construitǎ de mass media în Europa.

 

Nu o să repet aceleaşi întrebări la care ai mai răspuns în presa din România. Mulţi români te cunosc deja, îţi cunosc povestea. Mai multe publicaţii româneşti au scris despre tine şi te numesc ambasadorul României în lume.

 

Scopul tău şi al blogului The Bucharest Lounge este să răspândeşti frumuseţea şi însemnătatea României în lume prin ochii unui suedez.

 

Cu ani în urmǎ când auzeam de ţǎrile nordice, primele lucruri care îmi veneau în minte erau gradul ridicat de civilizaţie, nivelul ridicat de trai, oamenii cei mai fericiţi din lume şi cele mai democratice ţǎri.

 

Dupǎ relaţia de suflet pe care ai legat-o cu România şi cele 15 vizite pe care le-ai facut în ţara noastră în ultimii 2 ani şi cea dinainte de revoluţie, cred că poţi să ai o idee despre cum evoluează lucrurile în România.

 

Trăieşti aici în ţările nordice ai căror oameni se spune cǎ sunt cei mai fericiţi din lume, dar aş vrea sa te întreb cum vezi tu relaţia românilor cu fericirea şi ce ar avea românii de învǎţat de la voi, nordicii?

 

Yvette Larsson: Aici oamenii au nevoile primare satisfăcute, nu avem drame foarte mari, e un echilibru continuu. Poate fi monoton şi plictisitor dar te poţi simţi bine şi în siguranţă. Nu suntem nevoiţi să ne facem atâtea griji cum sunt din păcate nevoiţi să-şi facă românii în viaţa zilnică, aici funcţionează, e bine, este eficient. Nu e simplu să vorbeşti despre fericire, dar când merg în România văd un contrast, pe de o parte văd români care se străduiesc mult, luptă pentru traiul zilnic dar care mai gǎsesc şi energie să se bucure la petreceri, grătare, terase şi baruri. Chiar dacă viaţa e  grea, mai găsesc puterea să ştie să trăiască viaţa cu bucurie, să se bucure de lucrurile simple.

 

Yvette cu bondita 3Ş.F.: Crezi în această construcţie europeană în care românul şi sǎ zicem suedezul pot sǎ-şi descopere împreună valorile şi să-şi respecte diversitatea culturală?

 

Y.L.: Da, sunt o persoană optimistă şi cred într-o Europă unită de aceleaşi valori. Nu cred în proiectul politic Uniunea Europeană, pentru că reprezintă globalizare, uniformizare, nu trebuie să fim toţi la fel, dar în acelaşi timp este Europa şi ţările în care trăim şi iubesc Europa pentru diversitatea ei. Îmi plac foarte mult diferitele culturi, limbi, folclor, tradiţii, arhitectura diferită. Puterea poate sta şi în diferenţele dintr noi. Da, cred că putem trăi frumos fiind toleranţi unii cu alţii, în ciuda lucrurilor care ne deosebesc.

 

Ş.F.: De ce crezi că noi românii uitǎm uneori să apreciem frumosul pe care îl avem acasă şi avem nevoie de confirmarea străinilor să realizam ce minunăţie de ţară avem, ce mulţime de lucruri frumoase ne înconjoară?

 

Y.L.: Cred că România este într-o fază de construcţie a unei identităţi. Noi, în ţările vestice aveam foarte puţine informaţii despre România şi acelea erau destul de întunecate, cu copiii din orfelinate, cu Ceauşescu, iar unde oamenii nu au informaţii, adaugă de la ei, astfel românii au astăzi de suferit de pe urma acestor prejudecăţi.

 

Românii nu au încă o stimǎ de sine bine construită sau încredere, prea mulţi privesc în jos încă. Când am venit pentru a doua oară în România, am fost uimită de cât potenţial este aici. De ce nu arată toate astea? Românii au foarte mult de oferit la diferite niveluri chiar dacă nu realizează încă acest lucru. Am întâlnit multă ospitalitate aici, sunt mişcată de natura şi relieful ţării, mâncarea, satele româneşti cu viaţa şi autenticitatea lor, viaţa din oraşele din ţară, aş putea continua ore în şir să vă reamintesc ce aveţi frumos aici. Dar cred că lucrurile încep să se mişte în direcţia bună. Prin intermediul paginii de facebook The Bucharest Lounge şi al blogului (http://bucharestlounge.wordpress.com/), am întâlnit multe iniţiative frumoase, mulţi oameni care gândesc la fel ca mine, mulţi tineri care vor să schimbe lucruri şi atitudini. Cred că oamenii vor fi surprinşi puţin câte puţin de România într-un mod plăcut. Dar trebuie avut răbdare, schimbările de atitudine şi mentalitate nu se petrec peste noapte. Acum cu facebookul, lucrurile pot merge mai repede. Eu pun multe fotografii din România pe pagină, cred că prin fotografii poţi descoperi latura frumoasă a unui loc. Vreau ca oamenii să fie impresionaţi, să rămână fără cuvinte necunoscând  România. Mulţi europeni cred în continuare că este totul gri şi întunecat în România, dar când le arăţi fotografii, îi surprinzi într-un mod pozitiv.

 

Yvette cu ciorbaEste atâta frumuseţe în România, încât e greu să o treci cu vederea.

 

Uite încă ceva care m-a uimit. Când merg la acele supermarketuri mari, trec pe la fructe şi legume şi vǎd de unde sunt, mă gândesc cum România ar putea hrăni o mare parte din Europa şi totuşi mai importă fructe şi legume. De ce să importe fructe şi legume? Le aveţi şi sunt cu mult mai bune. Eu mă distrez cu roşiile de import care nu au nici un gust, spun că sunt ca mingile de tenis. Dar asta necesită puţină gândire, puţină analiză. De ce aş importa ceva de la mare distanţă? De ce nu i-aş ajuta pe cei care au muncit aici? La fel şi cu restul produselor. Trebuie să aveţi mai multă încredere în produsele proprii, asta îi va ajuta şi pe producătorii locali şi implicit economia locală.

 

Ş.F.: Citeam chiar şi zilele acestea despre o nouă campanie mediaticǎ a celor de la Daily Mail împotriva românilor. Tu cum reacţionezi la astfel de ştiri sau campanii îndreptate generic asupra tuturor românilor?

 

Y.L.: Eu sunt o persoană pacifistă, nu cred într-un război mediatic. Pentru mine e suficient să arăţi ce este Romania, ce este Bucureştiul. Eu vreau să arăt toate lucrurile bune, care pot impresiona oamenii, în loc să alimentez aceste şicanări mediatice. Aşa funcţionează presa, pe lucruri negative, drama şi negativul se vând cel mai bine în presă.

 

Ş.F.: Cum vezi promovarea României, ce strategie ai aborda tu?

 

Y.L.: Cred că graficienii, web designerii, oamenii de PR, publicitate, cei din Ministerul Turismului ar putea să se concentreze pe mesaje pozitive. Aştept o campanie care să explice: Asta e România, ăsta e Bucureşti şi mai puţine comparaţii. Sunt sătulă de comparaţia Bucureştiului ca fiind „micul Paris”. De ce nu spui ce este Bucureştiul de fapt? Pentru că europenii obişnuiţi nu ştiu, efectiv nu au nici o idee despre cum este Bucureştiul. Ei nu ştiu că aveţi munţii Carpaţi, că se poate schia foarte bine acolo. Dacă ieşim acum pe stradă şi îi întrebăm, pot paria că nu au nici o idee. Chiar fiica mea a învăţat să schieze în Bucovina, la Vatra Dornei.

 

De aceea prin The Bucharest Lounge am încercat să atrag atenţia asupra capitalei României şi să-l punem pe hartă, sa-i construim o identitate. Mulţi avem în minte marile oraşe europene şi avem o imagine formată cu ce putem vedea la Paris, Londra, Barcelona. Bucureştiul nu are încă această imagine formată sau are una negativă, deci este mult de muncit la asta.

 

Când mă gândesc la Bucureşti, văd diferite feţe ale capitalei, un Bucureşti clasic, unul pentru folclorul urban, unul pentru tineri şi distracţie, un altul pentru cultură.

 

yvette naturaŞ.F.: Care crezi că sunt trăsăturile la care românii mai au de lucrat?

 

Y.L.: Nu pot să le spun oamenilor cum ar trebui să se poarte, dar o să-ţi spun ce am întâlnit eu. Aici aş avea de spus două lucruri: colaborare şi planificare. Când merg în România eu mă lovesc de multe ori de aceste aspecte. Există o lipsă de colaborare, de un efort unitar spre un scop comun. Este nevoie de planificare pentru ca lucrurile să se întâmple într-adevăr, ideile bune şi proiectele să se concretizeze în acţiuni.

 

Şi aş mai adăuga încrederea. Dacă nu avem puţină încredere unii în alţii, nu vom putea colabora eficient. Primesc propuneri directe de a promova proiecte sau persoane fără să cunosc persoanele respective, fără să-şi prezinte ideile, fără o colaborare sau un sprijin reciproc. Remarc, din păcate, mult individualism care poate strica o idee bună. Cred că de aici vine şi corupţia de care se plâng românii. Nu există un efort comun pentru un scop important.

 

Ş.F.: Dupǎ cum spui eşti o persoană pozitivă şi optimistă. Cum crezi cǎ putem inspira optimism şi bucurie într-o ţară aparent tristă şi lipsită de încredere, dominată de scandaluri, fie ele politice, fie de altă natură?

 

Y.L.: Asta poate începe cu tine însuţi. Este decizia fiecăruia dacă va rămâne optimist sau nu. Este o alegere conştientă de a vedea partea frumoasă a lucrurilor. Peste tot sunt probleme, poate nu de aceeaşi natură, dar ele există. Există şi lucruri frumoase şi pozitive care se întamplă în România şi este important să le vedem şi pe acestea, nu doar scandalurile de la televizor.

 

Dacă vrei mai mult optimism, trebuie să decizi asta şi să nu te laşi atras de negativitatea altor persoane. Dacă te aflii într-un grup de oameni negativi, trebuie să gândeşti constructiv, ce poate fi îmbunătăţit aici? Ce soluţii ar fi să schimbăm asta? Pentru că dacă doar stai şi nu faci nimic în legătură cu asta, vei deveni şi tu la fel.

 

La fel şi pe facebook, câte pagini de facebook crezi că fac ceva real pentru schimbare? Câte persoane sau pagini cu zeci de mii de prieteni cu un mare potenţial care doar vorbesc şi nu acţionează în nici un fel pentru a schimba lucrurile? Sunt mulţi artişti sau fotografi care fac o treabă bună şi pe care îi urmăresc şi îi apreciez. Dacă ai o pagină cu 30.000 de oameni care te apreciază şi totul se rezumă doar la discuţii, nu se va întâmpla nimic. Ai puterea să inspiri 30.000 de oameni să facă ceva. Discuţia e bună dar să se şi finalizeze cu acţiuni concrete.

 

yvette rosia montanaLipseşte de multe ori curajul de a trece la acţiune. Pentru o bună viziune a situaţiei, ai nevoie de o perspectivă ca din elicopter, de o analiză detaşată. Să-ţi pui întrebări: vreau să continui aşa la nesfârşit sau să încerc să fac o schimbare, să îmbunătăţesc ceva? După care ai nevoie de acţiuni reale. E nevoie de muncă şi acţiune, nu doar vorbă multă.

 

Dar vă trebuie curaj să faceţi lucruri şi să schimbaţi ce nu vă place, curajul de a lua decizii şi a trece la acţiune. Am un citat favorit a lui Voltaire: „Chiar atunci când nu mai e nici un motiv să crezi, tot trebuie să mai crezi”. Dacă nu crezi, nu se va întâmpla nimic.

 

Le vorbesc elevilor mei câteodată, celor care îmi zic că nu pot realiza un anumit proiect: „dacă îmi spui că nu poţi face asta, atunci nu vei putea; dar dacă spui că voi încerca să fac asta şi voi da tot ce pot mai bun pentru a realiza, atunci şansele sǎ-l realizezi vor fi mult mai mari”.

 

Ştiu, viaţa nu e uşoară în România, aveţi o luptă zilnică de dus, poate fi greu. Eu nu am trăit acolo, îmi este uşor să spun toate astea, dar dacă mă uit la oameni pe care îi admir, pentru că ei au curajul să facă o schimbare chiar dacă viaţa este grea, atunci pot să o facă şi alţii. Văd oameni care deşi au multe provocări în viaţă, găsesc totuşi puterea să fie pozitivi şi optimişti. Aşa îmi păstrez şi eu speranţa.

 

Ş.F.: Cum îi vezi pe tinerii români, adolescenţii, cei de 20 – 30 de ani? Cum îi simţi?

 

Y.L.: Eu văd două tendinţe aici. Există mai mult optimism printre tineri decât printre cei de vârsta mea de exemplu. Sunt unii optimişti care vor o schimbare, vor o viaţă mai bună în România şi sunt mulţi care vor să plece în străinătate, care nu văd un viitor în ţară.

 

Pe tineri îi simt mai doritori să schimbe lucruri, atitudini. Eu aş vrea să am puterea să inspir tinerii români să aibă suficientă stimă de sine şi curajul de a schimba lucruri.

 

Am câteva idei şi aş vrea să am posibilitatea să organizez un program de leadership pentru tinerii români.

 

yvette cu tricolorulŞ.F.: Crezi că românii s-ar simţi mai bine dacǎ ar închide televizorul pentru o săptămână?

 

Y.L.: Ha ha… Cred că totul este despre echilibru. Depinde la ce te uiţi la televizor. Atât în România cât şi în alte locuri, mass media poate fi dezechilibrată, poate distorsiona realitatea sau manipula adevărul, poate fi vocea doar a unui anumit grup de persoane. Media trebuie privită critic şi selectiv. E dificil de spus, nu ştiu cât timp petrec efectiv românii la televizor, dar poţi urmări şi emisiuni bune, este important să ştii să selectezi. Eu nu am televizor acasă şi nu mă uit prea mult la televizor.

 

Ş.F.: Cum  vede un optimist ca tine pagina de facebook The Bucharest Lounge dezvoltându-se, care este visul tǎu legat de promovarea şi schimbarea imaginii României, care sunt paşii următori?

 

Y.L.: Mi-aş dori să am posibilitatea să lucrez full-time cu The Bucharest Lounge şi mi-aş dori ca aceasta să se întample în România. Îmi place să fac asta şi mi-aş dori să-mi pot câştiga existenţa din asta. Poate aş avea nevoie de ajutor la început dar aş vrea să mă simt în siguranţă din punct de vedere financiar astfel încât să pot lucra zilnic, acum o fac doar în timpul liber.

 

Visul meu este să trăiesc în România făcând ceva ce îmi place şi sǎ ajung să pot trǎi din The Bucharest Lounge. Nu am nici un interes ascuns, nu am nici o firmă de turism pentru care să fac asta. Unii oameni cred că am o firmă de turism şi îmi cer să-i sponsorizez.

 

Am o mulţime de idei despre promovarea României, la diferite niveluri. Aş vrea să promovez turismul de grup, să merg cu grupuri de turişti prin satele româneşti, să descopere şi să simtă viaţa satului românesc.

 

Aş dori să lucrez mai mult cu fotografii români, cum îţi mai spuneam aş vrea să pun umărul la dezvoltarea liderilor de mâine din România. Să ştie care le sunt valorile, să fie vizionari, oameni de acţiune, să aibă suficientă stimă de sine şi curajul să schimbe lucruri, mentalităţi. Tinerii sunt proaspeţi, nu au un bagaj din trecut.

 

Aveţi atâtea lucruri pe care aş vrea să le promovez: produsele alimentare, dulceţurile fabuloase, ceramica, ia românească care începe să devină tot mai cunoscută. Am putea construi un adevărat brand din ia românească. Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile de care ar trebui să fiţi mândri.

 

Din păcate nu am suficient timp acum să mă ocup doar de The Bucharest Lounge, fiincă am un loc de muncă aici în Suedia. Mi-aş dori să mai fac interviuri cu oameni care inspiră din România, să promovez modele de oameni şi proiecte deschizători de drumuri în domeniile lor.

 

Yvette cu The bucharest loungeŞ.F.: Ce poate face un român obişnuit sǎ te ajute în munca ta?

 

Y.L.: De exemplu să doneze serviciile pe care le poate presta, pentru că nu am un buget acum, un fotograf să doneze fotografii pentru o expoziţie, web designeri care işi pot dona serviciile, oameni care pot dona spaţii pentru conferiţe şi cursuri, bilete de avion şi altele. Sau să aprecieze pagina The Bucharest Lounge şi să promoveze pur şi simplu imaginea frumoasă a României. Cred în puterea fiecăruia de a ajuta, dacă eşti bun la ceva, atunci contribuie cu asta, cu talentul tău. Dacă eşti un bun bucătar în bucătăria românească putem promova degustări ale mâncărurilor româneşti şi vom avea nevoie de web designeri pentru a promova asta. Avem nevoie de acest tip de colaborare.

 

Ş.F.: Ce crezi că are România de oferit culturii europene, cu ce crezi că poate România îmbogăţi spaţiul cultural european?

 

Y.L.: Sunt şi aici o mulţime de spus. Dispuneţi de un adevărat tezaur spiritual tradiţional, spiritualitatea satului românesc, toată cultura voastră tradiţională este impresionantă şi trebuie promovată, arătată lumii. Eu personal sunt îndrăgostită de viaţa autentică a satului românesc, de ia românească. Am câteva ii din România şi ies în oraş aici în Suedia îmbrăcată cu ele. Vreau să vă spun că de fiecare dată sunt întrebată pe stradă despre ele. Au un adevărat impact. Toată moştenirea culturală pe care o aveţi este complet nedescoperită în afara României şi există atât de mult potenţial aici. La fel cum îţi spuneam mai înainte, dacă ieşim acum pe stradă şi vom întreba cine este Brâncuşi, Eminescu, Enescu, oamenii obisnuiţi nu vor avea nici o idee. Am în minte multe proiecte de răspândire a moştenirii culturale a României referitor la scriitori, poeţi, cântăreţi, pictori, filosofi care sunt complet necunoscuţi în afara României.

 

Există atâta spiritualitate în România pe care o puteţi dărui lumii. Mereu când vorbeşti cu români, au mereu câte un proverb la îndemână în legătură cu subiectul tratat. Asta e ceva ce m-a mişcat, bineînţeles că avem în fiecare ţară proverbe, dar la voi e mai mult decât atât. Aveţi o mulţime de lucruri care au un sens mai profund la voi, ca acele linguri de lemn sculptate care spun o poveste de viaţă. Poate noi aici în vestul Europei gândim mai mult cu mintea, dar voi gândiţi mai mult cu inima, cu sufletul.

 

Eu aşa văd România, ca o persoană cu multe calităţi dar căruia îi lipseşte puterea, stima de sine şi te gândeşti: ceva nu se potriveşte aici. Aceastǎ persoană este atât de frumoasă, are atâta de oferit, de ce să nu fie această persoană mai puternică, mai demnă şi să creadă în ea?

 

Nu cădeți în capcana globalizării, România are ceva unic şi autentic, nu-l pierdeţi!

 

Ş.F. În încheierea acestui interviu, cu un prinos de recunoştinţǎ pentru ataşamentul tău faţă de români, îţi mulţumesc pentru interviul acordat publicaţiei româneşti „Curentul Internaţional”, editate în Statele Unite ale Americii, la Detroit.

Stefan Frincu

 

Ştefan Frîncu (Danemarca)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors