Archive for the ‘Cultural’ Category

Traducerea literară, act de creație – Adrian George Sahlean

Posted by Nuta Istrate Gangan On October - 15 - 2016

 

69396_484909166982_6745736_n

Vă supun atenției un articol scris de traducătorul Adrian George Sahlean, articol care a apărut inițial pe FITRALIT, Filiala Traducătorilor Literari USR, ca  replică la un articol intitulat „Plagiat și personalitate,,  scris de domnul Radu Toma.

http://www.filialatradlit-buc-usr.ro/31-08-2016-plagiat-si-personalitate/

Articolul este publicat în Curentul Internațional cu acceptul domnului Sahlean.

***

Conștiința mea de traducător a fost însă profund „zgâlțâită” (cum se ‚spera’ în editorial) citind articolul semnat de Radu Toma ‚Plagiat și Personalitate’, în care se afirmă categoric, cu argumente sucite dar cu pretenție obiectivă, că traducerile literare nu sunt acte creatoare. Implicațiile acestei sentințe revoltătoare oferă chiar o justificare inconștientă pentru abuzurile legate de copyright, și perpetuează o mentalitate comună la români privind munca traducătorului literar.

Radu Toma (R.T.) abordează mai întâi ideea de plagiat. Trecând în revistă opinii legate de proprietatea intelectuală emise de-a lungul timpului, el le explicitează prin parafrazare, anticipând însă, de fapt, propriile sale concluzii despre statutul traducătorului – pe care le voi discuta în amănunt.

Vă invit să suspendați, pentru o clipă, prezumția potrivit căreia  un argument capătă greutate când, pentru susținerea lui, se invocă nume celebre. (Truth by authority  sau names dropping, cum se spune în engleză.)

Descartes credea că „mințile noastre sunt toate la fel”, doar că „o minte poate fi mai rapidă decât alta… înțelegând mai repede”. Când luiNewton i-a căzut mărul în cap, el a înțeles mai repede gravitația decât alții, căci altfel, „mintea lui Newton e la fel cu a dumneavoastră și a mea” (!)

Chiar asta zice Descartes? Dacă la nivelul creierului pot exista viteze diferite de procesare a informației, mințile (adică partea gânditoare) nu sunt la fel. Fără aportul personal al gândirii, argumentul devine rizibil.

Revenim la explicitarea făcută de R.T lui Descartes, aplicată lui Newton: dacă ideea, indiferent cât de ingenioasă, devine publică și „se universalizează”, ea nu mai poate fi protejată de lege, „gîndește legiuitorul”.  „Ce poate fi însă apărat” este exploatarea economică a ideii (care a devenit proprietate intelectuală).

Observați că introducerea perspectivei juridice presupune deja calitatea de gândire a unei minți. Este evident că protejarea economică a legilor gravitației (proprietatea intelectuală aparținând lui Newton) e în altă categorie decât invenția și proprietatea intelectuală a unui patent industrial. Newton a rămas în istoria științei prin legea atracției universale, dar nici înaintea lui oamenii nu se aruncau în cap ignorând realitatea gravitației.

S-a introdus însă conceptul de proprietate intelectuală. Să vedem acum ce ar deosebi „proprietatea intelectuală de cea literară și artistică”, în viziunea lui Bernard Edelman, ale cărui criterii R.T. le ia drept „ghid” indiscutabil. (Pe noi ne va interesa în special relevanța lor pentru creația literară, căci stau la baza argumentului din finalul articolului).

Criteriile definitorii ar implica trei lucruri: un „efort intelectual” asupra unui obiect imaterial; lipsa oricărei constrîngeri exterioare; și rezultatul unei constrîngeri interioare. Adică, subliniază R.T. „o pasiune de nestăvilit”, o dorintă „estetică”.

Am intrat deja în domeniul logicii imprecise. Dacă lucrezi cu materie, sculptezi în lemn sau în piatră, nu te mai califici? Dacă scrii, pictezi sau compui la comanda unui ‚patron’ nu poți crea o operă de artă? Dacă constrângerea nu poate fi în niciun fel exterioară, nu înseamnă deja că e interioară? (Există constrângere neutră?) Dorința estetică nu e prezentă și în creații mediocre și neartistice? Logica ne indeamnă să întelegem condițiile necesare și suficiente, ceea ce nu este cazul de față.

Primul criteriu, explică R.T., reminiscență a gândirii antice, înseamnă că autorul „nu lucrează cu lucruri ci cu reprezentări ale lucrurilor.” (Vom constata permanența acestei idei în argumentul despre traducerea literară). Se sugerează însă că „juristul” privește autorul nu ca pe un inventator de lucruri noi (căci temele generale de dragoste, viață, ură, moarte, etc. există de când lumea), ci „aruncând o lumină nouă, personală” asupra acestor teme.

Argumentele articolului sunt dirijate către juridic, desigur, căci leit-motif-ul numărului respectiv al revistei este plagiatul creației literare și protejarea proprietății intelectuale. Dar criteriile prezentate amestecă concepte cu sentințe de valoare în accepții personale aproximative.

Unind preceptele juristului cu cele ale lui Edelman, se postulează că „travaliul intelectual” în cazul proprietății literare și artistice este „în primul rînd unul de creație”; iar travaliul este creator deoarece „este controlat nu de intelect” ci „de personalitatea celui care i se dedă lui” /actului creator/ (!?). „Lucrarea spiritului este expresia – sau amprenta – personalității autorului” sau, cu o formulare pe care R.T. ține să o sublinieze: „lucrarea spiritului nu este altceva decât forma particulară pe care poate să și-o dea personalitatea”.

Lucrarea spiritului, travaliul intelectual, gândirea, creația, personalitatea sunt prezentate cu definiții mecanice, nu ca fiind complementare sau sinergetice. Comentariile încep să ne intrige. De exemplu, ideea lui Edelman cum că opera literară are statut de „amprentă”, „expresie”, „exteriorizare” ori „forma particulară” pe care și-o dă o „persoană” îl surprinde (!?), pentru că „nicio teorie estetică nu a afirmat vreodată” așa ceva (ca și când criteriile de personalitate ar fi trebuit incluse.) Alteori, formulările sunt de-a dreptul hilare. Opera literară ori artistică este „însusi autorul ei, cum amprentele pe care le las acum pe tastele calculatorului sunt secrețiile corpului meu dispuse conform structurii, pare-se unice, a epidermei buricelor degetelor mele….”

Și mai caraghios: „Într-un fel, opera literară ori artistică are ceva comun cu tunsoarea mea (pe care o găsiți interesantă ori nu), cu hainele pe care le port (pe care le găsiți interesante ori nu): și una și celelalte mă re-prezintă, în sensul că prezintă în exterior, celorlalți, ceea ce este deja prezent în mine și la care nimeni, cu excepția mea, nu are acces: propria-mi persoană.” (Poți fi tuns, totuși, în timp ce dormi…)

De aici concluzia că „lucrarea spiritului este consubstantială cu autorul”. Nu zic că nu e, dar alăturarea unui concret trivial cu o asemenea generalizare este…imbatabilă!

* * * * *

Să trecem acum la partea a doua a expunerii dlui Toma, care ne interesează în mod special. Tema principlă din articol, plagiatul, nu îl obligasă-și dea cu părerea sau să emită sentințe despre traducătorul literar, dar el o face definitiv chiar și neîntrebat: „Răspunsul meu la întrebarea dacă traducătorul este ori nu un creator e categoric negativ.” Argumentele aduse mă obligă să răspund, în numele traducătorilor, la ceea ce este de fapt o insultă adusă uneia dintre cele mai complexe activități intelectuale, care combină competențele multilingvistice și culturale cu o gândire creatoare ce necesită un talent neînțeles și nu la îndemâna oricui.

Am remarcat, în prima parte a articolului, folosirea labilă a termenilor, uneori interschimbabilă, sau definirea lor rigidă: de pildă, gândirea nu apare pusă în legătură cu intelectul sau capacitatea individuală de înțelegere, în schimb travaliul intelectual poate fi gândit (doar de un legiuitor sau un teoretician?) cu pretenții obiective pentru stabilirea proprietăților intelectuale sau literare. Au fost invocate concepte cu iz psihologic(intenție creatoare, personalitate) în accepții vagi și aproximative pentru argument (constrângere interioară, dorință estetică nestăvilită, pasiune, etc).

Argumentul care consfințește, de fapt, pentru dl. Toma, eticheta aplicată traducătorilor este o pildă de-a lui Socrate. Tâmplarul construiește un pat, dar ideea de pat este o emanație a ideilor absolute, ce ne vin de la Marele Arhitect. Tâmplarul nu este un creator, e un constructor, e un meseriaș care a învățat cum să prelucreze lemnul și să bată cuie. La fel e și traducătorul: împrumută ideile unui creator (autorul original) și folosindu-și meseria învățată („rezultatul erudiției”) asamblează sau potrivește cuvinte.

Noi înțelegem că Socrate credea într-un „arhitect divin” și în „idei absolute”, dar este ușor de înțeles limitele acestei speculații filozofice. Ca orice demonstrație logică ce pornește de la o premisă absolută restrictivă, analogia lui Socrate… o ia pe de lături. (Până și axiomele matematice sunt valabile numai pentru un anume domeniu de definiție! Axioma lui Euclid nu se aplică în geometria lui Lobacevski sau în ipoteza lui Riemann).

Ca să înțelegem cât de absurdă este analogia lui Socrate pentru cazul traducătorului, trebuie să o ‘dezvoltam’ cu… metoda socratica, adică punând alte întrebări. Dacă tâmplarul are un ‘design’ diferit de cel al unui alt tâmplar, ideea e a lui sau tot de la „Arhitect”? (tâmplarul Iisus a apărut mai tarziu!) Dacă înveți să dai cu ciocanul și cu dalta ca să spargi pietre, dar ideea de statuie este ‘universală’, poți ajunge să cioplesti ca Phidias sau ca Brâncuși? Etc.

Nu!, ar părea să răspundă chiar și dl. Toma, când pomenește de „evolutia contribuției umane” (sublinierea mea) la generarea propriilor idei.„Începând cu sec. XV… omul poate fi un creator de idei, de fragmente de lume — o lingură, ca la Cusanus — /precum și / de lumi posibile complete….” /El poate crea chiar lumi/”…ex nihilo, odată cu redefinirea conceptului de geniu, începînd cu veacul al XVIII-lea.” „Astăzi,” mai adaugă dânsul, „dramaturgii, compozitorii, romancierii, cineaștii sunt cu toții „creatori de lumi”.

Formularea este o metaforă aplicată unor creații care nu pornesc chiar ex nihilo, de la nimic! Desigur, cineaștii transpun inventiv povestea din scenariu în imagine, „creând o lume” vizuală. O traduc, cu atle cuvinte, în alt limbaj. Am fi putut crede că ideea de activitate inovatoare va fi extinsă și către traducătorul literar, care transpune opera scriitorului în altă limbă și în alt limbaj. Traducerea unei piese de Shakespeare , în română sau în franceză, în limbaj modern sau arhaizant, etc. creează „lumi noi” și, în mod evident, diferite.

Dar, NU!, spune din nou, hotărât, dl. Toma: ”Nu putem gîndi ceea ce fac ei /traducătorii/ decît pe modelul tîmplarului lui Socrate”. De ce? Pentru că „actul creator constă… în modificarea unor reprezentări despre viată și moarte, dragoste și ură etc.” iar „romancierul, dramaturgul, poetul creează lumi care sunt amprenta modului în care percep ei viața și moartea și toate celelelalte”. Mai mult: „Opera tradusă /de traducător/ esteconsubstanțială cu autorul ei, traducătorul nu are dreptul să modifice în nici un fel aceste reprezentări.”

Dânsul nu poate gândi decât combinând ideile general-universale (cf. Socrate) cu logica de lemn vag-generală a dreptului european modern. În plus, s-a revenit la argumentul personalității creatorului, care nu s-ar aplica în niciun fel traducătorului, căci „bunul traducător nu are voie să aibă personalitate!”

Vă amintiți cum ilustrează dl Toma consubstanțialitatea creației? E la fel cu tunsoarea sa și cu hainele pe care le poartă! Dar explicația desprea fi / a avea pentru plagiat? Plagiatorul fură nu doar ce nu este al lui, ce nu are, ci și ceea ce nu este! Cu alte cuvinte, i se substituie, îi fură creatorului și personalitatea, consubstanțială creației.

De ce n-am extinde filozofarea și la traduceri? Plagiatorul ia ce are traducătorul, fără să fie el autorul tălmăcirii. Dar traducătorul, de unde are traducerea? Cum se ființează ea, fără „consubstanțialitatea” lui?

Pentru dl. Toma, răspunsul e simplu: prin învățarea unei meserii, un fel de ‚brățară de aur’, printr-o acumulare de îndemânări și cunoștiințe aplicate obiectului muncii. Logica este, din nou, ciudată: un om poate inventa o lingură (Cusanus) sau un cui (Arghezi) – dar traducatorul… nimic! Desi „travaliul său intelectual” se potrivește până și criteriilor avansate de Edelman pentru creație (obiectul este imaterial, creatorul are dorință, spirit, gândire, etc.).

Implicarea personalității în actul creator este un truism pentru oricine, dar aplicarea restrictivă a conceptului făcută de dl. Toma este rigidă și curioasă; mă întreb chiar dacă noțiunea este într-adevăr înțeleasă! Iată o referință la îndemâna oricui, pe Wikipedia:

“Personalitatea reprezintă totalitatea valorilor, scopurilor, trăirilor și efectelor pe care le provoacă în ansamblu, atât fizicul cât și intelectul. Personalitatea face parte din conștient, alăturindu-se curentului de existențialism, în cadrul căruia ființa umană învață și face concluzii în urma experienței personale, adică o experiență calitativă.

Sublinierea îmi aparține, pentru că reprezintă elementul cheie al argumentului împotriva părerii dlui Toma. După dânsul, competențele traducătorului ar fi o simplă acumulare cantitativă. „Erudiția nu e un atribut al personalității, nu vii cu ea pe lume”…” „Nici competențele lingvistice nu constituie un atribut al personalității: și ele se învață, și ele se dobîndesc.”

Specialiștii il contrazic categoric. Tot Wikipedia specifică etapele personalității cuprinzand succesiv „percepere, secționalizare, creare, dezvoltare, modernizare și declin.” Pe noi ne interesează cea de-a treia, care „…face parte din compartimentul cel mai important al existenței personalității umane. Acestei etape îi revine partea cea mai importantă a realizării personalității. În cadrul acesteia, toate datele stocate, analizate, sortate și aranjate în ordine cronologică, sunt reanalizate, respectiv filtrate și adăugate unui dosar personal al persoanei.” (sublinierile mele)

Dle Toma, niciun scriitor sau poet nu s-a născut cu competențele lingvistice care se concretizează la un moment dat în creația sa! Atât literatura bună cât și cea proastă reprezintă tot amprenta personalității autorilor, deopotrivă cu traducerile bune sau proaste. De fapt, este cosubstanțială gândirii omului. Chiar și ce scrii dumneata este expresia personalității, la fel cu tunsoarea și hainele. Nici erudiția d-tale sau competențele lingvistice nu sunt înăscute, doar modul cum sunt ele folosite reprezintă caracteristicile propriei personalități.

În capitolul introductiv din Migălosul Cronofagtraducand Eminescu (apropos, titlul este creația mea!) observam:

„Aptitudinile și cunoștințele noastre nu functioneazӑ, în nici un domeniu, în sfera rațiunii pure—iar în cazul traducerilor, afectele ne conduc adesea spre opțiuni care nu sunt doar un produs al gândirii. Între idee/gând și sentiment/afect/emoție/impuls existӑ o zonă cenușie imposibil de analizat cu uneltele teoriei și tehnicii traducerii. Ea ține de personalitatea traducӑtorului, de afectele lui, conștiente sau nu—și tocmai din această zonă a psihicului apar soluții pe care unii le-ar putea pune doar pe seama meșteșugului.”

Traducerea literară este o muncă de ocnaș, în care trebuie să gândești în permanență cu capul tău, revizuind și comparând ‚găselnițele’ tale (adică formulările inventate de tine) cu cele din textul original, ca să redai sensul cel mai potrivit cu cel creat de autor, și în spiritul lui, re-creându-l. Căci traducerea înseamnă re-crearea echivalențelor stilistice și culturale, nu identităților – care există arareori.

Iată o ilustrare din literatura franceză cu care dl. Toma este probabil familiar: Chanson d’automne, de Paul Verlaine (o strofă va fi suficient): Les sanglots longs / Des violons / De l’automne /Blessent mon cœur / D’une langueur monotone…  O traducere consacrată în română sună astfel : Al toamnei cânt / Viori de vânt / Îl plâng topite / Lovindu-mi lin / Sufletul plin / De corzi rănite.

Dle Toma, cum s-a făcut saltul calitativ la formularea poetică? Prin expertiză lingvistică, acumulare de vocabular? Nu prin contribuția creatoare a traducătorului literar? Sper să meditați și la varianta Google: „Mult suspinele / Viori /Cădea / Înfășurată inima mea / Pe un moleșeală monoton.”

Oricât am căuta să definim obiectiv creația artistică si literară, ne vom opri la saltul creator-subiectiv de la denotație la conotație, în special pentru poezie. Cu alte cuvinte (ale mele!), metafora nu se poate măsura cu metrul!

Îl invit pe dl. Toma să ofere și dânsul o variantă poetică pentru Verlaine. Îl provoc să încerce acest exercițiu „intelectual” care îl va apropia (poate) de înțelegerea actului creator din traducerea literară. Poate va deveni mai precaut pe viitor în verdictele ex cathedra privind traducerile.Nu l-a obligat nimeni să o facă, dar a simțit că trebuia să își dea cu părerea. A făcut-o demonstrând erudiție prin folosirea argumentelor… altora (!), trăgând însă concluzii personale cu logică curioasă, deseori contradictorie.

N-am putut să nu iau poziție împotriva acestei răstălmăciri denigratoare. Este greu de înțeles pentru mine, trăind în SUA de peste 30 de ani, cum pe chiar situl Filialei Traducătorilor Literari al USR-ului un literat poate emite o astfel de aberație împotriva lor, fără ca nimeni să ia poziție. În timp ce, în Occident, traducerea literară (mai ales de poezie) este onorată prin punerea pe copertă a numelui traducătorului, el fiind considerat co-autor, românului i se pare normal să folosească traducerile literare, citându-le în reviste, pe situri de pe Internet, etc., fără menționarea traducătorului! Vă invit să găsiți dv. pe internet cine a tradus în română poemul lui Verlaine citat mai sus (nu i-am menționat dinadins numele!), ca să vă lămuriți cât de adevărat și de revoltător este ceea ce vă semnalez.

Articolul dlui Radu Toma nu este doar un exercițiu intelectual fără consecințe, câtă vreme un astfel de „argument juridic” poate fi invocat cu atâta seninătate. Dacă traducătorul literar tot nu are nevoie de har, de ce-am face atâta caz de folosirea/copierea/plagierea formulărilor sale?

Am scris Postfața la „Migălosul Cronofag” exact pe această temă, pentru că „șmechereala balcanică” care se reflectă în plagiat și furtul de copyright este strict legată de lipsa de respect, comună printre români, față de actul traducerii. Am să public Postfața și pe situl Fitralit, dacă prezintă interes, căci dreptul de autor îmi aparține.

Când mentalitatea omului de rând este susținută chiar și de un universitar, îmi este greu să înțeleg pasivitatea confraților mei, traducătorii literari din România, căci n-am citit niciun fel de reacție împotrivă acestui atac la persoană până acum.

Mentalitatea românească legată de traducerile literare nu se va schimba dacă preocuparea traducătorului din România este legată doar de apărarea dreptului de autor, fără respectarea activității sale creatoare.

tête-à-tête, NIG și poetul Mihok Tamas

Posted by Nuta Istrate Gangan On October - 6 - 2016

10683432_989495301102236_2709759296468975469_o

„Poezia e oglinda perfectă a ființei umane: cine crede despre ea că e goală de conținut, își trădează propriul emptiness”(MT)

Doamnelor şi domnilor, stau de vorbă astăzi cu un bărbat tânăr, atrăgător, tall dark and dangerous şi poet pe deasupra. Şi nu poet întâmplător ca mulţi alţii, ci unul autentic, cu acte în regulă. Deşi sunt absolut convinsă că poetul s-a născut cam în acelaşi timp în care s-a născut şi bărbatul şi că studiile n-au făcut decât să rotunjească anumite colţuri şi să şlefuiască anumite asprimi. Sau să le intensifice, nu-i aşa?

Citind despre şi de Mihok Tamas, am descoperit un personaj fascinant. Interviul pe care îl aveam în minte a devenit discuţie in no time, un adevărat tête-à-tête.

 

Mihók Tamás (n. 1991) este poet și traducător literar. A absolvit Facultatea de litere la Universitatea din Oradea, (specializarea română-engleză – licență, 2013; literatura română – relevanțe europene – master, 2015). Pentru obținerea diplomei de licență, a susținut lucrarea Elementul creștin în poezia lui Vasile Voiculescu, iar pentru disertație, teza Ludicul în poezia română și în poezia maghiară. Șerban Foarță și Varró Dániel. A studiat la ELTE Budapesta timp de doi ani, ca bursier (ACBS respectiv Erasmus).

A publicat două volume de poezii Șantier în rai (2013) și winrar de tot (2015), ambele la Editura Tracus Arte. Prezent cu un grupaj de poeme și cu fragmente de proză în antologia Cercul literar de la Oradea (2012), coord. Marius Miheț. A tradus în limba maghiară antologia Constantin Virgil Bănescu – Zidul de mătase / Selyemfal (Ed. Syllabux, Budapesta, 2015) și volumul de poeme 4 a.m. Cantosuri domestice / Hajnali négy. Otthonos énekek de Radu Vancu (Ed. Syllabux, Budapesta, 2016). Colaborări cu reviste: Familia, Echinox, Poesis International, Mozaicul, Conta, Scriptor, Discobolul, Itaca (Irlanda), Szőrös Kő (Slovacia), Alternanțe (Germania) și altele. Câștigător al premiului De-aș avea…, acordat de revista de cultură Familia (2014) și a alte premii. Inițiator al trupei Liter@ctorii (alături de Semida Ilieș), al Maratonului orădean de poezie și al revistei Orașul 2d (coord. Dana Sala). Are în pregătire două traduceri integrale de volume de poezie: Krusovszky Dénes – Când te strici respectiv Balázs F. Attila – Cravata lui Villon (din maghiară) și, totodată, o antologie de versuri proprii.

 

NIG: Mihok, Eşti mult prea tânăr pentru toate acestea. Numai citind ce scrie mai sus, regretul că nu am făcut Literele mă nenorocește.
Eşti (cum spuneam şi da, îmi place să mă repet) the whole package.
Când ai scris prima poezie şi de ce? Care a fost declanşatorul?

MT: Hai să așez în locul formulei „the whole package”, una mult prea generoasă și pentru care îți mulțumesc, un calambur ce cred eu că mi se potrivește mai bine: „the whole pack of ages (!) lived simultaneously” (iată că încerc să țin pasul cu tine în ce privește romgleza). Vorbesc de un fel de status quo, o senzație de ultimatum perpetuată (sau: reluată) de hopurile pe care mi le conferă poezia. Am încercat să surprind acest fenomen în „winrar de tot”: „iar nopțile / tu vii spre mine deodată / cu toate vârstele tale / cu toate urletele tale de groază”. Cred că nu a existat un declanșator articulat hotărât. Totul s-a întâmplat treptat: au fost mai multe șuturi în fund care m-au lansat în spațiul literelor.

NIG: „O criză paternă, o nelegiuire la care am fost martor și totodată constrâns să tac, discriminări etnice mizerabile din partea unui dascăl drag mie, un periplu religios încheiat cu un agnosticism benign” (MT)

Apoi Bacovia. Apoi te-ai apucat de scris. Cu nelegiuirea I can relate, vorba americanului: această nelegiuire  a răbufnit de multe ori în scrisul meu. Spune-mi de câte ori te-ai întors iar şi iar, mental, la locul acelei nelegiuiri şi apoi te-ai aşezat la masa de scris, „cu furie nouă, cu resemnare nouă sau cu un calm afurisit pe care nici măcar nu încerci să ţi-l explici”?
Sau, mai bine zis, cum stai cu iertarea?

MT: Dacă deschid sau mă amestec în niște polemici e din cauză că-s mare amator de spectacol. Prozatorul Răzvan Petrescu zice într-un text că „doar efectele ne mai salvează de absurd”. Îi dau dreptate. Pasivitatea, în opinia mea, nu e bună, decât pentru a-ți încărca bateriile. Cât despre paradigma râcă-iertare/răzbunare, iată ce cred: că lucrurile firești și evidente ies la suprafață mai devreme sau mai târziu, și chiar și cei care militează în moduri dintre cele mai radicale pentru dreptatea lor, au în străfundul conștiinței o lanternă roșie, oricât de mică ar fi ea, care îi acuză la nevoie. Deci ar fi de prisos să caut să mă răzbun eu pe oameni, atâta timp cât au propriul lor jandarm încorporat – câteodată mai corupt, ce-i drept. Prin urmare, în deplinătatea naivității mele mizez pe acel dispozitiv natural și iert mereu. Schimburile de replici, când apar – și știm cât de important e spiritul critic în a evolua, trebuie să urmeze un curs intuit măcar în parte înaintea declanșării lor, și să se desfășoare în așa fel, încât ambele tabere să-și însușească niște deprinderi; altminteri ne întoarcem în preistorie.

NIG: Eu trăiesc într-o ţară în care rasismul nu va pieri niciodată. În România există discriminări etnice majore, există discriminare şi între grupările care vorbesc aceeaşi limbă, ştiu cu ce se mănâncă drăcia asta şi nu am nici cea mai mică problemă să vorbesc despre bigotism, rasism şi discriminare. Cum este să fii poet maghiar în România zilelor noastre? Cum este să fii român maghiar în Ungaria?

MT: Sincer să fiu, mă bucur că, în sfârșit, îmi pune cineva aceste întrebări. În legătură cu apartenența scriitorilor la o anumită cultură, sunt de părere că limba în care au ales să scrie reprezintă criteriul primordial. O știm și de la sociologi, ne luminează și Eliade, care, deși în exil, susținea că româna e limba în care visează, totodată simțim și noi pe pielea noastră în lumea cosmopolită de azi că limba în care îți cultivi reflexele cognitive, alias gândirea, și în care alegi să te exprimi îți relevă adevărata apartenență etnică. Sunt născut din părinți maghiari și, în același timp, mă consider un fanatic al limbii române, unde e buba? Tratatul de la Trianon, Dictatul de la Viena, apoi dominația rusă – de-a lungul istoriei, Transilvania a depins de asemenea manevre politice în ce privește minoritățile, care au fost când române, când maghiare. De aceea, consider că astăzi, Oradea – orașul în care trăiesc – reprezintă o poartă între cele două culturi, una pe care încă, din păcate, unii n-o știu folosi.

13173059_1310259792359117_4072973392169026891_o

,,Sunt născut din părinți maghiari și, în același timp, mă consider un fanatic al limbii române”

 

NIG: Bacovia. Și mai cine? Dintre cei de demult, dintre cei de astăzi?

MT: Da, Bacovia, prima simpatie… Dar abia după ce am evadat din „cimitirul tinereții mele”, din aerul ăla de liceu îmbâcsit de formalisme, am simțit adevărata putere a poeziei. Înainte, deci, conjunctura ostilă – sau cel puțin opacă – efectiv îmi bara acest capriciu. Abia ca student am dobândit disponibilitățile necesare pentru a vizita biblioteca ca pe-o oază a poeziei de calitate. Sunt extrem de recunoscător profesorilor de la facultate, fără ajutorul cărora m-aș fi pierdut în fauna livrescă. Atunci am început, deci, să citesc de plăcere. Din maglavaisul de scriitori ale căror cărți mi-au ținut de urât în perioada ce-a urmat, i-aș aminti pe: Charles Bukowski, Charles Baudelaire, Guillaume Apollinaire, Mihail Șișkin, Matei Vișniec, Max Blecher, Tristan Tzara, Urmuz, Gellu Naum, Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov, Ioan Moldovan, Ioan Es. Pop, Constantin Virgil Bănescu, Șerban Foarță, Radu Vancu, Varró Dániel, Jónás Tamás, Závada Péter. Cam aceștia au fost cei care n-au mai vrut să plece, dovadă că nici până azi n-am reușit să mă sustrag – și de ce aș face asta? – influenței lor.

NIG: ,,WinRar ” – ,,mântuitor all in”  – ,,scorţişoară şi kafka”,,– shipwrecked with saint peter”– ,,stalking our fucked up dream” – poezia ta este modernă, cu substanţă, uşor protestatară, ironică şi autoironică. Scrii cu claritate dar ai şi un fel ermetism blând, studiat. În genere, astăzi este  apreciată poezia total dezbrăcat de metaforă, textele acide şi parcă niţel plate, fără trăire sau cu trăirea mascată la maxim; poezia are uneori aerul unui anunţ mortuar sau al unui fapt divers; lumea în care trăim ne forţează să scriem poezia pe care o scriem… La tine am întâlnit însă :

„pe părul tău împletit/timpul coboară-n mătănii”

„un cer elastic se întinde/între noi și umbrele noastre împăiate/pe peron – ultima zvâcnire/dintr-un scurtmetraj previzibil”

„niciodată/nu m-am reîncarnat/dintr-o sculptură”

Eşti unul dintre cei mai echilibraţi „nebuni autentici ai oraşului”. Cum găseşti acest echilibru?

MT: Când zici „modern” te referi la termenii tehnici respectiv inserțiile de jargon englezesc? Acest limbaj e orchestrat de cotidian, nu-l aleg eu, el mă alege. Cât despre echilibrul amintit, cel pe care încerc eu să-l surprind e între elanul teribilist al sufletului și măsurile manieriste aplicate acestuia din exterior (adică, în speță, de societate). Izbucnirile naturaliste sunt frumoase pentru că sunt în sine verosimile, dar ele respectă grila unui mimesis depășit în artă. De aceea, în textele mele, încerc să construiesc mai degrabă ipostazele transfigurative ale acestor trăiri în așa fel, încât ele să dobândească aceeași credibilitate. Altfel spus, caut să surprind spații dezordonate ca pe urmă să le montez cu migală, probând astfel limitele elasticității limbajului.

NIG: Alţii au nevoie doar de un gram de inspiraţie, unii sunt vizitaţi de muză atât de des încât te întrebi dacă e muză şi nu grafomana de la etajul superior. Unii au nevoie de o mare iubire  să scrie, sau, da, de o mare iubire ratată ca să exploateze toată furia şi deznădejdea şi să o transforme în poezie. Baudelaire lua haşiş, Hemingway de multe ori îşi trăia mai întâi romanele apoi le scria, plus că alcoolul i-a fost ,,always a very dear friend”  iar Nichita, ah Nichita…
Tu de ce ai nevoie să scrii? Cel mai mult şi cel mai mult?

MT: Majoritatea poeților de azi nu s-a dezmințit de vechile obiceiuri de a scrie sub influența stărilor (iarbă – noile generații, alcool – „veteranii”). Nu știu în cazul lor cum se manifestă aceste „treceri”, dar despre mine pot spune că, fără intervenția vreunei substanțe, sunt permanent carne de tun pentru propriile-mi viziuni. Ele vin de la sine, nu am nevoie să scobesc în gaură de șarpe. Har domnului, mi-am format un mecanism de autosugestie straniu, prin care să-mi pot genera colaje și efecte imagistice dintre cele mai diverse – un joc de măști instant și necostisitor. Dacă nu-mi voi suci mințile complet, voi putea spune la sfârșitul jocului că asta a fost tot ce mi-am dorit. Muzele mele sunt eșecul, trăirile ireversibile, și, de cealaltă parte, scurtele guri de aer pe care le iei atunci când vrei să-ți validezi corvezile. Am avut și mari iubiri, două la număr, pe care versurile scrise atunci mi le-au absorbit din zonele de unde nu-mi dădeau pace.

NIG: Este fascinant să vorbeşti atât de bine o altă limbă încât să-i poţi  înţelege poezia Ai tradus poezie ungurească, ai tradus şi poezia românească în maghiară. Văd uneori  traduceri din engleză în românește care sunt departe de original, traduceri care transformă frumoasa şi originala piesă într-un fel de aliteraţie simpatică şi neplăcut zgârietoare la urechi.

Cât de important este ca literatura să fie tradusă de un specialist şi nu de un simplu vorbitor de altă limbă?

MT: Vai și-amar de scurgerea pe care am reparat-o eu. Tot așa și cu textele transpuse în alte limbi de către indivizi neavizați. Când faci traduceri literare – și nu fac decât să reiau vorbele mai-experimentaților mei colegi de breaslă –, trebuie să ai în vedere câteva principii, printre care: 1) limbaj adecvat. 2) context (cultural și/sau socio-politic). 3) eficiență în extindere. 4) claritate (încerci să păstrezi un flux user-friendly). Încălcarea oricăruia dintre acestea poate duce la dezastru.

NIG: Nu poţi să scrii bine dacă nu citeşti mult. Unui tânăr şi talentat poet i-aş recomanda să citească mult, fie poezie, fie proză, biografiile marilor scriitori, critică literară, estetică. Eşti filolog. Doctorand. Există, ca peste tot, riscurile meseriei, nu-i așa? Ţi s-a întâmplat vreodată să scrii ceva şi recitind să îţi spui: „Frate, calm down, reia  textul, ai cam dat-o mult prea mult în Bukowski/Nichita/Whoever”

MT: Am pățit asta în multe rânduri, și cine nu. Treaba stă cam așa: până nu ajungi să subordonezi forțele celorlalți (pe care ți le alimentezi admirându-le) capacităților tale, nu vei reuși… Și aici intervine nivelul de respect al propriei scriituri: ori ai într-adevăr ceva de spus, ori, mai devreme sau mai târziu, te dai în stambă. Mi-am amintit de o fază nostimă: Într-o seară mă plimbam în centrul orașului cu o mână de prieteni – unul dintre ei tocmai „agățase” o tipă. Cum-necum, fetișcanei numa’ nu-i tăcea gura, îndruga verzi și uscate căutând să ne tachineze pentru a ne face o impresie bună. Tocmai vorbeam cu iubitul ei despre poezie & stuff când fata, cu un chip fantomatic, mă-ntrerupe: „Tu ești tâmpit?! Păi de ce scrii atunci, dacă nu pentru a fi renumit, huh?!” Da, unul din momentele acelea când te-ai scuza din orice motiv, plauzibil sau nu, să poți dispărea în voie de pe fața pământului. „Te-ai gândit vreodată că piesele trupei Cigarettes After Sex rulează în timpul a mii de acte sexuale simultane de pe Terra? Cauza asta a artei cât de nobilă ți se pare?” i-am răspuns, și cel puțin am reușit să înfund în hohotele celorlalți discuția șchioapă. Poezia e oglinda perfectă a ființei umane: cine crede despre ea că e goală de conținut, își trădează propriul emptiness.

NIG: Există o linie fină între a aprecia/absorbi şi a imita.  Citesc destulă poezie în care regăsesc prea mult starea de Nichita sau starea de Bukowski, să zicem, că tot l-am amintit. Unde este limita?

MT: Maturitatea scriitoricească vine odată ce înțelegi în ce mod se integrează sedimentele adunate de prin părți în mesajul și gesturile tale. Pentru asta trebuie să vezi experiențele livrești – oricât de fascinante și inegalabile ar fi ele – ca pe niște jaloane și, totodată, să-ți cultivi un ochi de scouter.

NIG : MT, ai 25 de ani.  Ai publicat două volume de poezie, în 2013 „Şantier în rai” şi în 2015 „winrar de tot”. Cam des, ar spune „specialiştii”. Se spune că un volum ia ani şi ani, trebuie lăsat să dospească, să se învechească precum vinul, etc/etc… Nu prea ai ţinut cont de asta; a fost grabă, nerăbdare sau pur şi simplu ai închis un proiect ca să poţi începe altul?

MT: Nu mi-e rușine să recunosc că m-am grăbit să public prima carte. Aceea putea să rămână lejer în manuscris, nu se supăra nimeni. Dar vezi, așa a fost să fie, și ea, chiar dacă nu a cunoscut o circulație largă, a constituit piatra de temelie pentru ce urma să se-ntâmple. Dacă nu publicam „Șantier…”-ul, nu intram în contact cu oameni importanți pentru parcursul meu literar de până acum, și, deci, probabil c-aș fi stagnat. Acesta este cercul vicios de care amintesc unii autori, care, intenționat sau nu, au rămas pe tușă.

NIG: Scrii și proză.

MT: Mai nou sunt setat pe un prozaism evocator chiar și-n poezie. Mă preocupă ce anume e trauma, cu ce se mănâncă? Cum se poate ca un lucru ce-ți aparținea, era parte organică din tine, moare, se înstrăinează. Proza e mai deschisă la astfel de investigații, în timp ce poezia mai mult problematizează. Scriu și proză, dar deocamdată nu am un proiect atotcuprinzător. O vreme mai tatonez terenul prin reviste – odată tot se va-nchega ceva.

NIG: Ce face astăzi poetul Mihok Tamas? La ce lucrezi?

MT: Mă bucur că mă-ntrebi. Trec prin cea mai aglomerată perioadă a mea; încerc să-i fac un mic sinopsis. Anul ăsta mi-am început studiile doctorale la Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureș cu o teză despre poeții bihoreni (români și maghiari deopotrivă) dintre anii 1880 și 1989, avându-l ca profesor coordonator pe domnul Al. Cistelecan. În continuare, pregătesc o antologie în maghiară a poeților promoției 2000 de la noi – undeva la 20 de voci; cartea va vedea lumina tiparului în luna februarie a anului viitor. Tot cam pe-atunci va apărea la Editura Charmides volumul „Când te strici” al poetului maghiar contemporan Krusovszky Dénes, în traducerea mea. Nu în ultimul rând, e pe țeavă noul meu volum de poeme, „cuticular”, care, dacă totul merge strună, va apărea în trei limbi (română, maghiară și franceză), la trei edituri diferite. Pe lângă acestea, voi organiza la Oradea, în noiembrie, în colaborare cu domnii Peter Sragher și George Volceanov, un atelier de traduceri literare de 4 zile, în care traducătorii vor face pereche cu autorii traduși în vederea unei mai bune comunicări. Și, dacă-mi mai rămâne o fărâmă de timp, tot în urbea mea, alături de poetul Mihai Vieru, voi porni o serie de lansări de carte. Cam astea.

 

12697116_1249274711790959_5014441977436881491_o

„sunt permanent carne de tun pentru propriile-mi viziuni”

 

NIG: Pentru că tot veni vorba despre traducători şi pentru că i-ai adus în discuţie pe domnii Sragher și Volceanov, zilele trecute vorbeam cu traducătorul Adrian G. Sahlean despre un articol apărut pe site-ul traducătorilor Fitralit (site-ul Filialei Traducătorilor Literari a Uniunii Scriitorilor), scris de domnul Radu Popa care afirmă că ,,traducătorul nu este un creator”

Adrian Sahlean, cunoscut pentru traducerile sale din Mihai Eminescu, îl contrazice printr-un drept la replică dându-i un exemplu, după părerea mea, grozav :

,,Iată o ilustrare din literatura franceză cu care dl. Toma este probabil familiar:
Chanson d’automne, de Paul Verlaine (o strofă va fi suficient):

Les sanglots longs
Des violons
De l’automne
Blessent mon cœur
D’une langueur monotone…

O traducere consacrată în română sună astfel :

Al toamnei cânt
Viori de vânt
Îl plâng topite
Lovindu-mi lin
Sufletul plin
De corzi rănite.

Dle Toma, cum s-a făcut saltul calitativ la formularea poetică? Prin expertiză lingvistică, acumulare de vocabular? Nu prin contribuția creatoare a traducătorului literar? Sper să meditați și la varianta Google:
„Mult suspinele
Viori
Cădea
Înfășurată inima mea
Pe un moleșeală monoton.”

Mihok, în opinia ta de tânar traducator, este traducerea literară și un act de creație?

MT: Traducătorul literar este prin definiție un re-creator, deci, implicit creator. E de la sine înțeles că oricât de solide ți-ar fi cunoștințele lexico-gramaticale, ba poți fi țais la toate capitolele, dacă n-ai imaginație și spirit selectiv. Și spun cu riscul de a întărâta o-ntreagă emisferă a traducătorilor literari: Cine susține că actul traducerii nu implică efort creator, nu-și iubește meseria (care, în cazul lui, nu este vocație).

NIG: MT, scrii bine, publici, traduci. Trăiești din poezie ? Normal, vreau un răspuns fără un gram de metaforă.

MT: Nu, poezia nu e un business care să atragă profit material și nu va fi niciodată. Autorii marilor romane, la care se adaugă cei ai bestsellerurilor cu vampiri, hobbiți și tot felul de creaturi – eventual ei. La noi, nici cel mai bine cotați scriitori nu pot pretinde acest lucru. Știm cu toții ce prost stăm ca țară la capitolul citit. Personal, apreciez revistele care plătesc onorarii colaboratorilor. Sunt două, chiar trei astfel de publicații cu care colaborez în mod constant. Despre câștigul din drepturile de autor pe cărțile publicate doar atât: la 100 de volume vândute de editură, ești remunerat cu o sumă echivalentă cu trei pachete de țigări. Curat răsfăț!

NIG: După regula „nimeni nu e profet în țara lui” tu îți traduci poezia și proza în engleză, eu îți dau o lista cu revistele literare americane care plătesc dolari frumoși pentru articole si poezie  si uite așa ,,ne scoatem,, The Sun, de exemplu, plătește binișor, în cazul în care ești selectat.
,,We pay from $300 to $2,000 for essays and interviews, $300 to $1,500 for fiction, and $100 to $500 for poetry, the amount being determined by length and quality”

Succes în continuare, Mihok.

MT: Mulțumesc, asemenea îți doresc! Mă bucur că am stat de vorbă. Pe curând!

DOUĂ ILUSTRE PERSONALITĂŢI DECORATE ÎN PREAJMA ÎMPLINIRII A 100 DE ANI

Posted by Dorin Nadrau On September - 23 - 2016

Întotdeauna am fost impresionat de acei oameni care, întrecând orice aşteptări, au trăit cât vieţile a doi oameni, fiind martori ai unor evenimente uimitoare şi asistând sau participând la schimbări istorice multiple. Numeroase studii făcute pe centenari au condus la concluzia că nu doar cei care posedă ereditar o bază de gene bune pot trăi îndelung. Rezultatele recente relevă că cel mai însemnat factor determinant al sănătăţii îl reprezintă gândul, altfel spus, nu genetica, sportul sau alimentaţia, ci mintea. Un valoros chirurg american din secolul trecut, autor al câtorva cărţi despre spiritualitatea orientală concepute după ce a petrecut o bună perioadă de timp în India, Julian Johnston, conchidea într-una dintre scrieri: „În lume există o singură boală: anemia spirituală”.

Fără îndoială, când două remarcabile personalităţi ajung la o vârstă matusalemică, se naşte un sentiment emoţionant care, involuntar, atrage admiraţie şi respect.

Potrivit decretului publicat miercuri, 10 august 2016, în Monitorul Naţional, filosoful Mihai Şora şi istoricul Neagu Djuvara au fost decoraţi cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler.

mihai-sora-a-fi-a-face-a-avea-5393744
Photo: Mihai Şora 

Mihai Şora s-a născut la 7 noiembrie 1916 într-o localitate de lângă Timişoara, tatăl său, Melentie Şora, fiind preot ortodox. Între 1934-1938 a urmat studii de filosofie la Universitatea Bucureşti, audiind cursurile lui Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu şi avându-l asistent la seminar, timp de trei ani, pe Mircea Eliade. În ianuarie 1939, a ajuns la Paris, ca bursier al guvernului francez pentru a elabora, sub conducerea lui Jean Laporte, o teză despre „La notion de la grace chez Pascal”. În iunie 1940, a părăsit Parisul ameninţat de precipitata înaintare a Wehrmachtului, stabilindu-se, după lungi peregrinări la Grenoble (1940-1945), unde oficia la celebra universitate, Jacques Chevalier, considerat un „pascalizant înrăit”. De remarcat că în răstimpul petrecut la Grenoble a proiectat şi redactat prima carte, „Du dialogue interieur”, un eseu de antropologie metafizică, eseu publicat la cunoscuta editură Gallimard, în colecţia „Tânăra filosofie”, mai târziu, în 1947.

În anii celui de-al doilea război mondial, Mihai Şora a luat parte la rezistenţa franceză antifascistă. După război, între anii 1945-1948, a fost cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique din Paris. În toamna anului 1948 a revenit în România cu intenţia de a se întoarce în Franţa, dar graniţele s-au închis şi o dată cu acestea şi accesul spre Occident pentru o perioadă de aproape 20 de ani. În intervalul următor s-a dedicat unei impresionante activităţi editoriale restructurând complet colecţia „Biblioteca pentru toţi” conferindui o incontestabilă valoare, având în vedere că aici au apărut în deceniile şapte, opt şi nouă cele mai importante opere ale literaturii universale. Începând cu anii ’70, a publicat dialoguri filosofice în reviste literare româneşti şi străine care ulterior s-au constituit în cărţile devenite de referinţă în filosofia românească. Se mai impune precizat că, după 1990, a fost membru fondator al Gupului de Dialog Social, a ocupat fotoliul de ministru al învăţământului în primul guvern de după revoluţie, iar din 24 octombrie 2012 este membru de onoare al Academiei Române.

Decretul de acordare a prestigioasei distincţii prevede că filosoful Mihai Şora a fost decorat „cu prilejul aniversării unui secol de viaţă, în semn de înaltă apreciere pentru întreaga sa carieră dedicată valorilor umane universale, cercetării şi educaţiei, prin care a îmbogăţit cultura românească şi universală, pentru rolul avut în consolidarea democratiei în România post-decembristă, impunându-se ca un reper al tinerei generaţii”.

neagu-djuvaraPhoto: Neagu Djuvara

Neagu Djuvara s-a născut la 31 august 1916 la Bucureşti, într-o familie aristocrată de aromâni care a dat importanţi oameni politici, diplomaţi şi universitari. Şi-a făcut studiile la Paris, fiind licenţiat în litere la Sorbona şi doctor în drept. În perioada iunie-noiembrie 1941, a participat ca elev-ofiţer de rezervă la campania din Basarabia şi Transnistria. În mai 1943, a intrat prin concurs la Ministerul de Externe, iar în dimineaţa zilei de 23 august 1944 a fost trimis curier diplomatic la Stockholm. Numit secretar de legaţie de guvernul Sănătescu, a rămas în Suedia până în septembrie 1947, când comuniştii au preluat şi acest minister. Fiind implicat în procesele politice din toamna anului 1947, a decis să rămână în exil, activând până în 1961 în diverse organizaţii ale exilului românesc. În anul 1961, a plecat în Republica Niger din Africa, unde a petrecut douăzeci şi trei de ani, fiind consilier diplomatic şi juridic la Ministerul Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de drept internaţional şi de istorie economică la Universitatea din Niamey. Reluându-şi între timp studiile de filosofie la Sorbona, în mai 1972 a obţinut docenţa cu o teză de filosofie a istoriei, sub conducerea renumitului sociolog şi filosof Raymond Aaron. Ulterior, a obţinut şi o diplomă a prestigiosului Institut naţional de limbi şi civilizaţii orientale de la Paris (NALCO). În decembrie 1989, s-a întors în România, unde din 1991 până în 1998 a fost profesor-asociat la Universitatea din Bucureşti. Este membru de onoare al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi şi al Institutului „N. Iorga” din Bucureşti. A fost decorat cu Marea Cruce a Ordinului Naţional „Serviciul Credincios” şi cu „Ordre des Arts et des Lettres” în grad de ofiţer.

Neagu Djuvara a scris şi a publicat în principal despre istoria României şi a poporului român, o mare parte a lucrărilor sale referindu-se la filosofia istoriei şi concentrându-se asupra problemei obiectivităţii istoriei şi istoriografiei. Este perceput ca un popularizator şi demistificator al istoriei, cărţile sale adresându-se în bună parte tinerilor. Cu toate că unele dintre teoriile sale nu sunt acceptate de majoritatea istoricilor, Neagu Djuvara este considerat unul dintre cei mai redutabili istorici ai secolului al XX-lea, evidenţiindu-se în scrierile sale o atitudine critică asupra istoriei românilor şi a istoriei, în general.

În decretul de acordare a decoraţiei se stipulează că i s-a conferit această distincţie „cu prilejul aniversării unui secol de viaţă, în semn de înaltă apreciere pentru dăruirea cu care şi-a servit patria, prin angajamentul personal în procesele politice, diplomatice şi culturale ce au promovat valorile, istoria şi imaginea ţării noastre în lume, precum şi pentru înalta ţinută morală de care a dat dovadă de-a lungul timpului”.

Dorin Nadrau

 

 

 

Dorin Nădrău (S.U.A.)

De vorbă cu pictorul român Bogdan Piperiu

Posted by Stefan Strajer On September - 9 - 2016

De vorbă cu pictorul român Bogdan Piperiu

Autor: Ana Moroşanu Magdin

 

Nu am pus punct vieții din România. Nu am pus nici măcar virgulă. Am pus o eventuală paranteză”!

*

A.M.M.: Cum mai e viața artistului nostru Bogdan Piperiu?

 

B.P.: Plină de culoare, evident. Dinamică dar și liniștită. Aș spune echilibrată. Spun asta pentru că cel puțin asta vreau să cred. Dacă ar fi să mă refer concret ar fi așa: Dinamismul și “focul creației” se referă categoric la activitatea artistică. Atât cea de atelier cât mai ales cea expozițională. Evenimente, vernisaje și expoziții multe în ultima vreme. Fără tăgadă liniștea îmi vine din familie. De acasă. Din lucrurile simple de zi cu zi dar atât de frumoase.

 

A.M.M.: Se pare că ai pus punct vieții din România și ți-ai luat viața de la zero alături de familia ta, stabilindu-te în Germania.De ce ai plecat, ce ai simțit când ai plecat și cum este acum viața te în Germania?

 

B.P.: Nu am pus punct vieții din România. Nu am pus nici măcar virgulă. Am pus o eventuală paranteză. E drept că ne dorim să ne întoarcem în România mai curând și mai des decât este posibil, însă șederea noastră în Germania este, sau de fapt a fost de la bun început gândită pentru o perioadă limitată. Așa, ca un contract mai permisiv. Nu pot spune acum cât anume înseamnă această perioadă. Poate însemna luni sau ani, însă cu siguranță ne vom întoarce cât mai repede. Sigur, sunt mulți factori care condiționează asta, atât în România cât mai ales acum, în Germania. Lucrurile încep să se “lege” frumos și ar fi păcat să nu dăm atenția cuvenită acestora.

Viața în Germania nu am luat-o de la zero. Am vazut-o mai degrabă ca un “punct de lucru”. Tot ce am agonisit acasă este acolo. Atât din punct de vedere material cât și spiritual ca satisfacție profesională. Evident că fiecare întoarcere și ședere acasă, fie ea cât de scurtă, pentru noi înseamnă aproape totul.

Când am plecat atenția noastră s-a concentrat pe scop. Adrenalina și toate pregătirile, locuința, locul de muncă, formalitățile legale de ședere, etc ne-au făcut să nu realizăm concret toate aspectele. După un timp bun, odată cu liniștirea acestor ape și alinierea la un alt stil de viață, unul teuton, ce pentru noi bănășenii nu a fost chiar străin dar nici “de acasă”, m-au făcut conștient de faptul ca aceasta s-ar numi dramatic ”ruptură”. I-aş spune “smulgere” pentru că în esenţă așa am simțit-o.

Ca să ilustrez cât mai plastic acest lucru vă voi povesti cum în primele luni, poate chiar în prima jumătate de an, făcându-mi un atelier într-una din pivnițele casei unde locuim, mi-am creat un univers al meu, românesc. Pur și greu. Consistent şi solid. Atât cât se poate de solid la peste 1400 de kilometrii distanţă de casă.

Era ritualic chiar ca la intrarea în atelier, zilnic, să pornesc laptop-ul și să las să “curgă” în modul de repetare minunata Rapsodie Română a lui Enescu, cu Celibidache la pupitru, din ’78. Cunoșteam chiar și când urmează să tușească cineva din sală.

“Ruptura” asta m-a făcut să mă reîntorc și să aprofundez tot ce înseamnă valoare și comoară a nației românești. M-am reîntors de data asta mult mai atent la “Cantafabule”, la “Cocoșii negri” a aceloraș Phoenix, cocoși negri ce nu sunt de fapt decât o versiune mai modernă a “Zorilor”..cu adânci rădăcini în folclorul Dacic..sau în ce ne-a mai rămas de la străbuni, m-am reîntors la Densușianu, la preistorie, la legende și la mitologia românească cu ale sale minunate și unice personaje și legende. Aveam nevoie de un punct de ancorare. De identitate. Mi-am regăsit-o astfel și odată redobândită am știut cine sunt. De aici mi s-a “tras” o întreagă serie de lucrări ce le-am adunat într-o expoziție conceptuală numită inițialm “Dumnezei”. La plural. Precreștini. Păsări măiastre, păduri fermecate, tărâmuri ascunse, solomonari și ierburi ale fiarelor, toate într-o manieră modernă, abstractă, însă odată citind titlurile lucrărilor realizezi brusc că sunt foarte concrete și la obiect. Ba chiar le găsești surprinzător de figurative.

Ultimele expoziții personale atât din România cât și din Germania le-am numit altfel, dar în aceași notă: “Xplore Mystic Abstrakt”. Conceptul de “Dumnezei, mai mulți și precreștini” era mai greu de explicat și înțeles. Presa din Tuttlingen m-a numit chiar “pictorul mistic”. Minunat. Mi-a plăcut și onorat ideea.

01

 

A.M.M.: Pictezi foarte mult, ești foarte talentat. Când și unde îți organizezi expozițiile cu minunatele tale opere?

 

B.P.: Pictez mult însă poate nu atât de mult cât ar trebui.

Cu talentul….e discutabil subiectul. Sigur că trebuie, TREBUIE să îl ai. Nu vorbesc de cât anume. Musai să îl ai și gata. Ce te face însă artist nu este neapărat această doză de talent și procentul lui. Artist te face munca și studiul. Dezvoltarea limbajului de exprimare și nu în ultimul rând experimentarea, dorința și curiozitatea de nou. Eu pun mare accent pe texturi și structuri în compozițiile mele. Ca să înțeleg texturile și suprafețele aceastea am început prin a face sute, poate mii de lucrări făcute prin tehnica “frottage”. (verb) pentru a freca un desen (de ex: Un creion, creion colorat sau cărbune), pe o bucată de hârtie așezată pe o suprafață texturată , în scopul de a crea o zonă texturată sau cu model.) O tehnică prin care imprimi pe support (hârtie, pânză) suprafețele de dedesubt. Mergeam cu teancul de hartii sub braț și le așezam pe orice suprafață ce-mi părea cu potențial. Frecam apoi coala albă de hârtie cu o cârpă tăvălită în praf de grafit. Un vârf de creion răzuit, dar într-o cantitate mare. Bunica mea folosea acest praf pentru a cosmetiza și a da un soi de luciu “pleoatnei șpoiertului”, adică plitei cuptorului de vară, cel pe lemne. Așa îi spune la noi în Moniom, în Banat.

02

Revenid la căutarea acelor texturi vă pot spune că ieșeau pe hârtie minunății. Grafisme și compoziții extraordinare. Așa am descoperit și am început să realizez că am la îndemână cam tot ce îmi trebuie pentru a-mi crea un limbaj propriu plastic de exprimare. Nu Google, nu internet. Trebuie doar să ști unde să întinzi această mână. Nu tot timpul înveți în școală lucrurile acestea. Cred că tocmai aici e frumusețea acestei..inițieri. La îndemâna oricui dar nu pentru oricine. Alteori neavând materialele necesare dar având jăratec în piept precum calul năzdrăvan din poveștile lui Ispirescu, aș fi lucrat. Am “pictat” cu cremă de pantofi și ulei ars de motor. Sigur, așa înveți că nu toate-s bune la pictură.

Organizarea de expoziții nu e un lucru ușor. Am avut marele noroc ca în România să expun în multe orașe și galerii minunate datorită relațiilor U.A.P.-ului filiala Reșița cu alte filiale. Astfel am participat la taberele de creație alături de mari artiști ai României. O astfel de tabără, de exemplu, reprezintă echivalentul unui stagiu de pregătire, unui curs sau unui semestru bonus de universitate. Ai foarte multe de învățat dacă știi cum să asimilezi. Să furi furi până la urmă. Un alt mare noroc constă în frumoasa colaborare cu Societatea pentru Cultură Metarsis, cu sprijinul căreia am avut câteva evenimente deosebite, ultimul de acest fel fiind o mare expoziție personală de pictură la Muzeul Banatului Montan din Reșița, având astfel deosebita onoare de a deschide a III-a ediție a Festivalului Internațional Sabin Putza. Expoziţia a avut loc in minunata sală numintă” Sala Ion Sălişteanu”. A preluat numele marelui maestru după o personală de vis a acestuia la care am avut onoarea să îmi pun umărul la panotarea acesteia alături de maestru. Se întâmpla asta prin 1993-1994 cred. Am şi acum pliantul lui Sălişteanu cu autograful său primit atunci, în semn de mulţumire. Revenind la personala mea din acest an de la Reşiţa, cu aceasta am mers mai departe într-un mic turneu în Germania, luându-mi astfel de acasa energia și puterea necesară. A fost un start extraordinar pentru că urma să “bat” la poarta Germaniei ca artist. Ca o imagine ce trebuia să fie cât mai bună.

Expozițiile se leagă așadar între ele. De la una la alta. Cuvântul magic este “conexiune”. Contează enorm ce expui și unde, dar mai ales să o faci! Să fii vizibil. Până acum cele din Germania au fost toate niște reușite, din toate punctele de vedere.

 

A.M.M.: Ce îți dorești cel mai mult pentru sufletul tău dar și pentru frumoasa ta familie?

 

B.P.: Eu sunt parte din frumoasa mea familie, așadar gândurile sunt la comun. Îmi doresc liniște. Îmi doresc ca lucrurile să meargă exact cum trebuie, în cel mai normal ritm. Nu îmi plac nici extremele și nici “aritmiile”. E acea senzație pe care o aveam când deschideam vara larg fereastra de la casă și mirosul teiului din stradă mă înebunea de plăcere. La această liniște mă refer. Îmi doresc ca băiețelul nostru Robert să fie sănătos (că frumos este) și zglobiu, ca Laura, soția mea, să fie în continuare alături de mine ca și până acum în toate aceste preocupări și activități artistice. Îmi doresc în continuare simplitate, iubire și respect tot atât ca și până acum. Îmi doresc așadar constanță. Stabilitate.

 

A.M.M.: Ce noutăți pregătești pentru toți cei care îți iubesc picturile?

 

B.P.: Evident, expoziții. Atât personale cât și de grup. După închiderea actualei expoziții va urma un mult visat concediu, bineânțeles în România. Iubim litoralul românesc. Urmează ca din septembrie să deschid o altă expoziție personală tot aici în oraș, însă într-o altă locație. Vorbind de noutăți, cu siguranță vor urma unele lucrări de mari dimensiuni cu foarte puține elemente figurative. Ba chiar deloc. Simt că prea m-am apropiat de figurativ și acum nu îmi doresc asta. Este tentant, e drept, mi ales când ți-ai propus să trăiești din pictură, însă trebuie să îți urmezi calea și stilul.

03

Voi merge așadar în continuare pe uleiuri. Sunt un fidel al culorilor de ulei. Cred că transparențele și efectele pe care le faci cu aceste culori nu se compară cu altele. Nu spun neapărat că sunt superioare însă e o tehnică cu care lucrez de mult timp şi parcă încep să o înţeleg.

 

A.M.M.: Ce te inspiră cel mai mult atunci când pictezi?

 

B.P.: Brâncuși, cel care pentru mine înseamnă cea mai luminată minte creativă pe care noi ca români am avut-o și căruia în actuala expoziție i-am dedicat un portret de 1 m pe 1 m ca omagiu, chiar de ziua noastră, a mea și a lui, fiind născuți în aceeași zi și lună, pe 19 februarie, zicea tare frumos și simplu:

“Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face”

Mai are el câteva vorbe minunate dar cred că acestea îmi plac cel mai mult. Așa e și cu inspirația. Mă inspiră oameni, locuri, stări, ba chiar mirosuri și gusturi, gânduri și vise, emoții și chiar dezamăgiri. E ca și cu acea mână pe care e bine să țtii unde să o întinzi pentru a apuca lucrul dorit. Să ști unde să privești. Să cauți. În exterior sau în interior.

Și mă întorc iarăşi la limbajul de exprimare. Dacă îl ai e foarte ușor să dai mai departe, să transpui.

Se întâmplă să “coc” o idee săptămâni întregi ca apoi să încep o transpunere grafică chiar dacă între timp meşteresc la alte lucrări. Asta nu înseamnă că celelalte sunt mai puțin importante pentru mine. Ideal este să găsești calea de mijloc între spontaneitate și cerebral.

Se întâmplă des ca ideile și conceptul (nu îmi place cum sună termenul de “inspirație”) să vină pe parcursul lucrului. Începi oarecum “blank” prin simpla prezență în atelier. Prepari vre-o pânză sau aplici un simplu fundal sau textură și din acel punct lucrurile pleacă. Se nasc pur și simplu. Se dezvoltă. Prind “gând”. Evident că pentru asta sămânța trebuie sădită. Simplul fapt că bei cafeaua în atelier și ești cu ochii pe pânze, pe schițe sau pe lucrări finalizate se numește creație. În acel moment îți evaluezi munca, observi lucruri pe care nu le-ai văzut în momentul picturii și pui mâna pe pensulă, șpaclu sau alte scule. Este o permanentă muncă de creație. Acum depinde de felul fiecăruia de a fi. Eu nu știu ce înseamnă relaxare sau “rupere” de la muncă. Felul meu, construcția, mi-e una agitată, sangvină, ba chiar colerică, cum bine observa încă din liceu fostul meu profesor de pictură Tibi Orvoș, un pedagog extraordinar! R.I.P.

M-am surprins de multe ori și nu sunt chiar mândru de asta, discutând cu oameni, privindu-i în ochi dar totodată cu mult mai departe, prin ei, gândindu-mă la compozițiile mele, la viitoare teme și dominante cromatice. Mă fură des, recunosc.

Concluzionând, inspirația este un termen relativ. Este o stare de iluminare la care ajungi prin tehnici și exerciții. Poate e o stare permanentă, sau ar trebui să fie.

 

A.M.M.: Ce vrei să se schimbe în România?

B.P.: Datoria nostră, ca artişti, este să facem tot posibilul pentru ca importanța artei în viața oamenilor să fie conștientizată. Asta implică un volum enorm de muncă dar este singura noastră armă. Trebuie combătute ideile și inițiativele de a scoate efectiv arta din programele școlare. Trebuie expus și cântat, recitat, citit și jucat cât mai mult chiar în cele mai neconvenționale locuri.

Ca exemplu, în Germania cel puțin, oamenii vin la un vernisaj oarecare într-un număr mult mai mare. Vin apoi în zilele următoare să revadă expoziția în liniște. Nu vorbesc de cumpărat pentru că este o cu totul altfel de discuție. Dar vin pentru că sunt curioși să vadă și să audă, să cunoască cât mai mult. Vin tocmai datorită faptului că se expune peste tot, în foarte multe locuri. Municipalitatea a transformat toate sediile instituțiilor în adevărate galerii și muzee. Oferă artiștilor spațiu și implicit ceva și mai important şi anume încredere.

05

Doar un exemplu vă dau. Sediul primăriei din aces mic orășel al Germaniei, comparabil cu Reșița mea atât ca mărime cât și ca număr de lucuitori ba chiar și climă și relief, este un adevărat și extraordinar muzeu de artă contemporană. La toate etajele există zeci, sute de lucrări fantastice. Pictură, grafică, sculptură și instalație, toate achiziționate pe bani de la artiștii ce expun în galeriile și spațiile orașului. La parterul primăriei este chiar un spațiu generos pus la dispoziție artiștilor pentru organizarea de expoziții. Credeți-mă că un loc mai în “buricul târgului” decât primăria oraşului nu există. Vin zilnic atâti de mulți vizitatori cum în alte galerii nu vin. Mă refer așadar la o mai amplă și mai serioasă implicare a autorităților în acest domeniu și în tot ceea ce înseamnă artă. Cu precădere artă locală..a artiștilor din zonă. Situația aceasta este valabilă pentru multe instituții, chiar spitale ce sunt tixite efectiv cu lucrări de artă. Artă de calitate și în special artă achiziționată corect din prisma artistului. Și nu, nu e vorba neapărat de cultură aici sau de educație. Ca peste tot, sunt vârfuri ce excelează. Nu cred că românii s-au făcut de râs vre-odată în domeniul artei. Este vorba strict de respectul și aplecarea celor care iau decizii asupra artiștilor și asupra fenomenului de contemporaneitate. Și iarăși nu. Nu e vorba de bani neapărat. Oameni cu funcții de conducere, primari ,viceprimari sau directori de instituții importante vin la vernisaj. Vin, le place, cumpără, dar ideea este că dau o oarecare greutate și notorietate evenimentului în sine ce face bine ca amploare. Nu știu însă în România câți primari fac asta. Sau cât de des se întâmplă. Sunt excepții, bineînțeles…

Nu vreau să judec pe nimeni, în special pe ai mei, însă sunt câteva aspecte dureroase.

Citeam zilele trecute că lui Murivale (artist plastic foarte cunoscut din București, cu notorietate) i-au dat o amendă usturătoare cei de la primărie prin poliţia locală pentru că a transformat un zid nenorocit, dărâmat şi murdar într-o adevărată operă de artă stradală, într-un posibil punct de interes pentru trecători sau turişti. Lucrurile acestea se întâmplă peste tot în lume în special în oraşele mari dar şi în cele mai mici.Oamenii se fotografiază acolo, le admiră. Noi amendăm şi apoi punem să se acopere cu var. Nu e drept. Dacă primăria avea o altă atitudine vizavi de acest concept de artă contemporană şi happening nu se întâmpla asta.

 

A.M.M.: Un gând pentru românii de pretutindeni?

 

B.P.: Noi românii suntem o naţie tare frumoasă şi mai ales creativă. Noi am avut primii reprezentări abstracte şi interpretate pe oale de lut sau alte obiecte atât de cult cât şi de uz zilnic din cele mai îndepărtate timpuri. Asta denotă o certă deschidere şi înţelegere a lucrurilor cum alţii nu o au. Sunt convins că acest fapt a însemnat un clar avantaj pentru români în istoria artei. Haideţi să ne păstrăm acest avantaj. Haideţi să nu ne mai lăsăm traşi în jos în bezna mediocrităţii, în negura superficialităţii. Avem multe nume de referinţă în toate domeniile din totdeauna. Haideţi să continuăm aşa. Să nu lăsăm pe nimeni şi nimic să altereze acest lucru. Chiar dacă ne este greu să ne întoarcem acasă haideţi să completăm şi să participăm fiecare cum putem cu ce e mai bun în noi la ceea ce înseamnă România, la acest nume şi să facem să aibă din nou rezonanţa şi notorietatea de altădată. Ba chiar una nouă.

Multumesc pentru interesul pe care mi l-aţi acordat şi vă doresc numai bine.

Cu preţuire,

Bogdan Piperiu

Tuttlingen, iulie 2016

Clopoței de vânt – Marin Badea

Posted by Nuta Istrate Gangan On August - 27 - 2016

10834926_832877533402458_5187723274677434452_o

 

Ești un robot, ești setat pe work, cineva a apăsat pe un buton iar tu te miști mecanic. Ai mai văzut așa ceva într-un film de desen animat, cu Tom și Jerry, Tom este înlocuit cu o pisică mecanică, cineva apasă o telecomandă și aia răspunde imediat, tiu-tiu-tiu, aleargă după șoricel, e dotată cu un ciocan pe care îl folosește, îl lovește cu el în cap, șoricelul cade ca secerat, pisica mecanică se desface, are și mătură, are și făraș, îl adună de pe covor, deschide ușa și cu un șut bine plasat îl expediază la tomberon. Tiu-tiu-tiu, așa te miști. Îți faci treaba într-un mod desăvârșit. Uiți de tine, de problemele tale, de anxietate, de lipsa asta permanentă, cronică, de aer.

Ești obișnuit cu surprizele, cu întâmplările neprevăzute, nu mai reacționezi la stimuli, fie ei și corosivi, emoțiile tale s-au aplatizat, sunt amorfe, afectul tău este ca al unei cobre când nimerește într-o vizuină de manguste abia fătate, tot ceea ce știi să faci este să ucizi, sentimentele tale nu că sunt amestecate, nu că sunt la fel de presate, de înguste precum peștii din zonele abisale, un fel de linii subțiri cât o lamă de ras, fosforescente, dar pur și simplu nu mai există, sunt niște tumori maligne, atacă tot țesutul sănătos din jur, tot ce este viu, tot ce încă funcționează, tot ce te face atât de morocănos, uneori, pe dedesubt ești un om monstruos, ești format din celule mutante, bolnave, pline de ură, care se înmulțesc la nesfârșit și care nu au remedii. Asta îți spui: în viață, se întâmplă să rămâi blocat între diferite etape, ești într-o stație și aștepți autobuzul, zici să te agăți de destin, măcar pe prima treaptă de la ușă să pui un pas, măcar pe trapa pe care urcă persoanele mutilate sufletește, schilodite, cu iubiri permanent oloage, schimonosite, gata să izbucnească în plâns, să te poarte cum știe el că e mai bine, cum știe el că e corect, cum știe el că meriți, însă nu numai că nu oprește, deși-i faci semne disperate cu mâna, băă, ia-mă și pe mine, dar șoferul îți arată și un deget în sus, pe cel din mijloc, în vreme ce toate celelalte sunt strânse, ghemuite, ba chiar face și o curbă lină, în vreme ce rulează cu viteza maximă admisă, adică un fel de azi care se transformă instantaneu în mâine, deși tu ești obișnuit să trăiești numai în trecut, nu te calcă, nu îți trece peste picioare, peste mâini, peste abdomen, pur și simplu te lovește în față, iar șoferul ăla care conduce autobuzul destinului tău, cretinul ăla, destrăbălatul ăla, șmecherul, gunoiul, imprevizibilul ăla de Dumnezeu mai are și curajul să râdă de tine, să-ți arunce printre dinți o frază aproape scuipată: Hă, hă, ce față ai de parcă te-a lovit autobuzul!

Și-ți spui: cu azime te-am așteptat, după ce am secerat lanurile de secară, inima mi-a fost făcută piatră de râu, macină, în ritmul ei, făina care să te hrănească, timpul care să te transforme, să te vindece, sărutul care să te transfigureze, uite, mi-am măturat aria, am tăiat vițelul cel gras, am întors ferestrele spre Soare, au înflorit și cireșii, am smuls plantele nefolositoare, am gonit lighioanele, strigoii, toate ființele hidoase, demonii, am ascuns de tine stelele care cad, să nu existe nimic care să te perturbe, să te mâhnească, am tot așteptat să cânte cocoșul de trei ori, Marine, Marine, mai cheamă-ți și-un câine, mi-am uns trupul cu mir și veșmânt alb am îmbrăcat în vremea în care eu sunt și tu nu.

Rememorezi și realizezi că sunt atât de puține lucrurile pe care le știi despre ea, ai înmagazinat mici gesturi, felul în care te privește uneori pe furiș, speriată, să vadă în ce stare ești, ursuzule, zâmbește și tu, fraze care curg și care sunt rostite din obișnuință, ca un fel de tic, ca într-un fel de comportament obsesiv-compulsiv, ești panaceul meu, apa mea vie, sursa mea inepuizabilă de energie, felul în care se leagănă, inconștient, involuntar, atunci când merge fără o țintă anume, cadrul acesta îl ai în minte, o vezi pe o plajă pustie, mereu pustie, desculță, mereu desculță, în pantaloni scurți, cu o bluză pe ea, deschisă la culoare, puțin largă, parcă e îmbrăcată în cămașa ta mirosind a tutun de foi, dimineața, când cerul e încă închis, când răcoarea venită dispre valuri, prin ușa crăpată a balconului, face să se încrețească pielea, felul în care, tot dimineața, la ore mici, când pe tine te chinuie veșnicele insomnii, privești dincolo de fereastră, în întuneric, dormi și nu poți dormi, nu poți dormi deși dormi, se foiește între cearșafuri, le face ghem, le strânge la piept, are impresia că se învelește, se pune pe-o parte, cu genunchii strânși, iar fundul îi rămâne afară, te amuză asta, stai îndelung și privești în vreme ce tragi din țigară, fum cu fum, strop cu strop, moarte cu moarte, gura ți se face pungă, îți maschezi tusea de teamă să nu o trezești, ea doarme de-a curmezișul, nu știi unde vei mai încăpea și tu în pat, îți spui că o să dormi în restul timpului pe canapeaua din cealaltă cameră, te intrigă că oftează prin somn, așa se întâmplă de fiecare dată, ești conștient că nu-i poți vizualiza visurile, temerile, urletele, că nu poți pătrunde dincolo de ceea ce te lasă ea să vezi, nu îi poți răvăși mintea, deși asta vrei să faci, să vezi ce ascunde și mai ales de ce, ce fel de om e atunci când tu lipsești, când nu îi ești în preajmă, când nu e gata să-ți sară de braț, să te prindă de mână, să te miroasă, pur și simplu, morocănosule, în tine sunt mai multe lumi, una din foi de tutun și parfum aspru, de mosc, o alta din foi de tutun și cuvinte curgând pe tastatură, mașinal, o alta din foi de tutun și sentimente contradictorii, mereu depresive, dar toate nu îți pot ascunde îndoielile, ești un munte de anxietate, faptul că nu crezi că este așa cum o percepi tu, uneori mascându-și cochetăria dintr-o pudoare specifică, studiată, știe că ești un observator extrem de atent, că-i înregistrezi fiecare gest, de asta îi este teamă, că o să ajungi la un moment dat să o judeci, să o condamni, să-i spui că nimic din ceea ce ți se întâmplă nu este adevărat, totul e o foiță de staniol, lucește și te atrage, dar numai la suprafață, dincolo de ea ascunzându-se micile mărunțișuri ale zilei, ea în halat, curățind cartofi, pentru alt bărbat, pentru bărbatul ei din viața reală, de care fuge cu tine, în irealitatea ta, în irealitatea voastră pe care o construiți atent, cu migală, se ascunde, este o alta, ea tăind ceapă, mărunțind-o, întrebându-l pe ăla dacă îi place tocănița, dacă e gustoasă, dacă îi cumpără dero, dacă e bine, dacă mai trebuie sare în salată, iar tu strigi și nu te aude, îți desfaci pieptul și nu se uită, e îngrozitor să mi se întâmple asta, frivolo, viața mea nu acceptă astfel de compromisuri, ăsta e felul meu de a fi, jumătățile de măsură sunt pentru cei slabi și care nu mai vor să aspire, nu te pot împarte cu altcineva, deși ală a fost cu mult înaintea mea pe la tine prin suflet, ăla te-a răvășit cu mult înainte și, uite, spui că te folosește ca pe un obiect sexual, că viața voastră e o rutină din care, când și când, te rupi, evadezi, alergi spre mine ca și când ai pleca, tragi din țigară, fum cu fum, strop cu strop, îți maschezi tusea, la ore mici, ea doarme de parcă ceva mai devreme ai ucis-o cât se poate de tandru și de urâcios, în același timp.

Te gândești că iubirea poate fi mărturisită în forme dintre cele mai diverse, toate extrem de simple, cumpărate pe câțiva bănuți, te oprești pe o stradă lăturalnică, într-un loc de care ai dat absolut întâmplător și pe care, acum, îl știți numai voi, așa îți închipui tu, ea spune că nu vrea, că o să bea de la tine, din paharul tău, o să guste și ea puțin, nici ție nu îți place băutura aia cu gust făinos, de culoarea tărâțelor, dar o cumperi tocmai pentru simbolistica pe care o reprezintă, faptul că ea va bea după tine, își va înmuia buzele pe locul unde au fost, ceva mai devreme, buzele tale, e un gest mult mai intim decât sărutul, braga e puțin dulceagă, ca o boală a copilăriei, ca un fel de leșin care nu îți afectează gradul de conștiență, te face să te simți bine, îți dă un sentiment de siguranță, un fel de căldură care vine pe dedesubt, de sub dermă. Gesturile mici sunt totdeauna capitale, în vreme ce iubirea nu începe la ușa dormitorului. E ca și când celălalt ți-a devenit indispensabil, iar obișnuința de a îl avea în preajmă e un gest reflex, ca respirația, conștientizezi lipsa acestuia abia atunci când îți dai seama că te sufoci, că respiri precum peștii de râu eșuați în nisip, că urmează să mori într-un mod care te înspăimântă, asta te îngrozește cu adevărat, că într-o zi nu vei mai avea aer și ea nu va fi prin preajmă să-ți dea din al ei.

Tu-i dăruiești bomboane de ciocolată puse în cutii metalice, rotunde, pătrate, ornate extrem de frumos, îi cumperi borcănele cu șerbet, atât de mici că pot fi purtate în buzunare, geluri de mentă, îi dăruiești pietre, onix și aquamarin, bețișoare parfumate și cutii pentru păstrat bijuteriile, seri lungi de privit, mai mult printre gene, întinderea de ape, vapoarele, stabilopozii, curgerea lentă a timpului peste voi, scârțâitul lui atât de enervant, piațete dintr-un oraș străin, pline de păsări mereu speriate, unde totdeauna se aude cântând un tânăr neras, disperat, sfâșietor, fistic și înghețată de vanilie, pălării de soare și bluze de vară, înflorate, îi dăruiești plimbări făcute doar de dragul de a privi lumea împreună, fațadele caselor construite în urmă cu un secol, construiți povești despre oamenii care le-au bântuit, se vede prin ochii celuilalt, asta faceți, tu privești prin ochii ei și ea vede prin mâhnirile tale, prin comportamentul tău de om chinuit de îndoieli, de remușcări, permanent zgribulit, nu, nu îmi este frig, dau un bănuț pentru gândurile tale, întunecatule, dar ție ți-a pătruns în minte convingerea că veți muri separat și fără să știți unul de altul, atât de departe, într-un fel sfâșietor, căci trebuie să existe o pedeapsă pentru lipsa voastră de scrupule, pentru lipsa voastră de pudoare, pentru lipsa voastră de îngăduință față de ceilalți. La schimb, ea îți oferă, tot în cutii pătrățoase, săpunele de lavandă, Artisanat de Provence, 120 gr, pur vegetal, țigări de foi, La Flor Dominicana, 2000 Series, 10 Mojito, clopoței de vânt care au simțit Mistralul și pe care tu, dintr-o rațiune greu înțeleasă, i-ai agățat de tocul ușii fiecărei camere, treci uneori ca o vijelie și ei sună înfundat și limpede, în același timp, cald și dramatic, deopotrivă, alb și transfigurat, cu o disperare care te copleșește, aici sunt, sunt mereu lângă tine, deși știu cât de mult îți lipsesc.

Se petrece un fenomen ciudat, o mutație, ca în bolile capitale, un schimb perfect avantajos, un împrumut de la unul la celălalt, îndrăgostiții ajung să reflecte aceeași lungime de undă a luminii, încep să aibă aceleași gesturi, chiar și pe cele reflexe, au aceleași aspirații, aceleași predispoziții, folosesc aceleași fraze, ca un cod știut numai de ei, unul extrem de secret, își copiază mimica, felul în care pășesc, în care gesticulează, până și ridurile de expresie, ajungând, într-un final, să se identifice unul cu altul într-un mod absolut. La schimb, există relații de simbioză, acceptarea celuilalt partener e făcută pentru utilitatea pe care acesta ți-o oferă, o formă perfect avantajoasă de conviețuire între două viețuitoare din specii absolut diferite. Iar tu nu ai habar unde te încadrezi, sentimentele tale sunt în devălmășie, confuze, ajungi să te întrebi dacă ea se folosește de tine, dacă ești o necesitate prin care ea se scutură de reziduurile din viața ei plană, exasperant de plictisitoare, amorfă, de zi cu zi sau dacă tu ești animalul care o acceptă exact pentru aceleași motive, ca o fugă din universul tău întunecat, tulburat într-un mod patologic, plin de remușcări, de angoase. Relația ei de zi cu zi este una de simbioză? A voastră? Când vă întâlniți, reflectați aceeași lungime de undă a luminii sau e o imitație nereușită a acestui fenomen? Sunt întrebări care te macină, întrebări la care nu ai găsit un răspuns care să te satisfăcă, întrebări la care nu ai curajul să găsești dezlegări, oricare dintre cele două variante ale felului vostru de a vă prezenta te sperie, frica ta de a găsi răspunsul corect este una viscerală, îți spui că nici nu vrei să știi care este adevărul, în fond va fi adevărul tău, felul tău de a vedea lucrurile, percepția ta, care este posibil să fie extrem de deformată. Dar aspirațiile voastre nu sunt comune, pe termen lung, asta deduci și singur, ea se vede retrasă într-un oraș mic, care învie numai în anotimpul cald, amplasat într-un golf bântuit de rafale de vânt, invadat de vânzători ambulanți de nimicuri, dulciuri de casă, unele glazurate, cochilii de gastropode, mari, mici, toate ascunzând sunetul mării când devine frenetică, produse rezultate din prelucrarea lavandei, uleiuri, geluri, creme, obiecte din lut ars, modelate cu o dexteritate care nu te mai uimește, într-un fel naiv și cu un simț artistic dus la extrem. De cealaltă parte, te vezi retras într-un sat de câmpie, mic, populat cu suflete care nu mai au ce să își spună, unde fiecare îl știe pe celălalt până și după miros, după modul în care dislocă aerul atunci când se deplasează, unde evenimentele importante sunt cele legate de sărbătorile religioase, unde informația ajunge rar și din difuzoare agătațe într-un cui, în bucătăria de vară, câtă vreme tu ești sătul de felul în care îți derulezi zilele, de modul tău de viață exaltat până la delir. Visezi grădini, visezi că poți privi rotirea stelelor când devin umede, în nopțile tale de insomniac aproape morbid, visezi plante agătătoare, o casă acoperită de iederă și un timp care să te ajute să te împace, să te liniștească, să ajungi la un numitor comun cu celălalt tu care te face uneori atât de întunecat.

Ești setat pe work, ești un robot cu durata de viață depășită, te miști mecanic, printre taste, printre cadre înmagazinate în cardul de memorie al aparatului tău Sony HD, 9.2 mega pixels, e posibil să fie acolo și viața ta, depozitată pe un stick USB Kingston DataTraveler SE9 Champagne, cu capacitate de 16 giga, derulată cu încetinitorul, pusă pe mute, în nuanțe de gri, faci totul din obișnuință, te gândești că felul în care îți derulezi viața te va îmbolnăvi într-un mod iremediabil, te sperie gândul că vei suferi un accident vascular cerebral, că îți va plesni ceva în creier, o amintire care te urmărește și de care nu te poți dezice, cel mai probabil sentimentele contradictorii care te macină de atâta timp, vei ajunge un paralitic, permanent neajutorat, vegetând, pur și simplu, iar incapacitatea ta de a te mișca te va opri să-ți decizi singur sfârșitul, printr-un gest violent sau prin unul mai puțin uzual, amestecând cât mai multe tablete de depresolitice triciclice, inhibitoare de serotonină, substanța responsabilă cu biochimismul funcțional al creierului, cea care poate controla gradul de satisfacție, de fericire, într-un lichid la fel de toxic ca și destinul tău. Te uiți în jur și vezi că te așteaptă un anotimp pe care rareori îl poți traversa, unul nevrotic, când începi să te judeci, când ajungi să emiți sentințe aspre, extrem de aspre despre celălalt tu cu care nu ai ajuns nici acum la un compromis, îți spui că toamna asta va fi ultima dintr-un șir de psihoze în care clopoțeii de vânt, pe care îi ai de la ea, te vor urmări atârnând într-un mod sinucigaș din tocul ușilor fiecărei camere. Te așteaptă o toamnă care te sperie de fiecare dată la fel. Iar ea tot nu este.

Poezie – Ordine perfect dezordonată

Posted by Stefan Strajer On August - 24 - 2016

Ordine perfect dezordonată
Autor: Oana Denis Rotariu
Prin tine
Nu se poate citi
Decât de la coadă la cap,
De la dreapta la stânga,
De-a latul ori de-a lungul,
Sau chiar de-a curmezișul
Cuvintelor înghesuite
La marginea prăpăstiilor
Ideilor tale înțepenite,
De nu știi de coboară
În lume, ori de urcă
Spre nicăieri,
Timp în care
Toate punerile la punct
Ale tuturor afirmațiilor
Despre orice, oricine
Oricum și oricând
Rămân în suspensie
La capătul noțiunilor
Despre fericire, iubire,
Ciclicitate, haos și nonsens,
Anapoda toate,
Dar atât de naturale
Încât numai tu le găsești,
Într-o ordine
Perfect dezordonată,
Logică, noimă și…
Sens…

(Suceava, 31.07.2016)

Oana Rotariu 30.07.2016

Foto. Oana Denis Rotariu

Din nou în Canada, la Câmpul Românesc din Hamilton

Posted by Stefan Strajer On August - 24 - 2016

Din nou în Canada, la Câmpul Românesc din Hamilton

Interviu cu ing. Dumitru Rachitean

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

Invitată la Săptămâna Internaţională a Culturii Române, eveniment ajuns la a 49-a ediţie şi desfăşurat între 11 şi 16 iulie 2016 printr-o temeinică tradiţie la Câmpul Românesc, Hamilton, din Canada, am solicitat domnului Răchitan un interviu, nu numai ca român desţărat ci şi ca preşedinte al Asociaţiei Culturale Române. Pericolul absorbţiei comunităţilor naţionale în străinătate unde se integrează primind limba şi tradiţiile altui stat de pe mapamond, este evident, dacă singura preocupare a imigranţilor români este cea a sporului bunăstării materiale. Există oameni care binecuvântă locul pe care îl calcă şi prezenţa lor este o chezăşie a reuşitei. Orice întâlnire în diaspora americană cu asemenea români, care au darul de a aduna pe ceilalţi îmi întăreşte încrederea că viaţa culturală în comunităţile conaţionalilor noştri are un viitor. Şi aceasta datorită abnegaţiei lor în urmărirea unui proiect, a ideii în care ei cred nestămutat, muncind cu râvnă pentru ca prezenţa românilor să se facă simţită în concertul naţiunilor cu ceea ce ei au mai reprezentativ.

Nelipsit de la evenimentele Câmpului Românesc din Hamilton de când a călcat pe pământ canadian, inginerul Dumitru Răchitan, ca preşedinte al Asociaţiei Culturale Române în ultimul deceniu asigură evenimentelor de acolo o izbândă reală. Cu experienţa şi entuziasmul său de bun român, domnul preşedinte ştie cu exactitate când se cere să acţioneze discret cu întreaga lui echipă de prieteni voluntari, mereu aceiaşi, şi când este cuvenit să apară în faţă, întâmpinându-şi musafirii, coordonând pas cu pas tot ce se întâmplă în acea gură de rai îndepărtată de ţară, plasată în inima Canadei, ţara cu 1 milion de lacuri şi cu la fel de multe oportunităţi pentru locuitorii ei.

*

Anca Sîrghie: Sunteţi absolvent al Facultăţii de Electrotehnică a Institutului Politehnic din Timişoara şi soţia are studii economice. Aveţi o fată frumoasă, pe Cristina, formând o familie minunată. Chiar cu riscul de a vă stârni amintiri răscolitoare, vă întreb: Cum aţi ajuns în Canada?

Dumitru Răchitan: În România nu am dus o viaţă grea şi nu avusesem de gând să părăsesc ţara, dar atunci când s-a născut Cristina, laptele praf se aducea din Germania şi se procura numai pe bază de reţetă de la medic. Când mi-am dat seama că ajusesem să duc benzină medicului ca să-mi dea mai mult de o cutie din ceea ce era hrana de bază a copilului meu şi aceasta se producea în defavoarea altor părinţi, la fel de disperaţi ca mine că le mor bebeluşii de foame, hei bine, atunci m-am decis să emigrez cu orice risc. Făceam exerciţii de înot pe lacul de la Cernica şi în săli de gimnastică, pentru că nu primisem viza solicitată legal spre a-mi vizita fratele, medic stabilit la New York, şi intenţionam să trec clandestin Dunărea. Am reuşit să ajung în Austria, unde lângă Viena am fost primit în lagărul de la Transchkirchen în august 1987. Acolo primeam „Cuvântul românesc”, ziarul care se citea pe toate meridianele globului, din Australia şi Noua Zeelandă şi sudul Africii, până în cele două Americi şi Europa. Eu care citisem până atunci în ţară „Scânteia”, am făcut un adevărat şoc, aflând cât de diferit se interpreta realitatea românească dincolo de graniţe. M-am blocat cu totul. Citeam fiecare număr din „Cuvântul românesc”, de câte 3 ori, mă impresiona şi rubrica religioasă pe care o semna părintele Dumitru Ichim. Aşa, am decis să mă îndrept spre ţara frunzei de arţar. Ţin minte ca astăzi prima manifestare culturală la care am participat la Câmpul Românesc, când se omagia unirea Basarabiei cu România. Norocul meu fusese că am întâlnit la biserică un român care avea maşină. El m-a dus acolo, la Câmpul Românesc. Trebuie să precizez că eu la acea dată încă nici nu găsesem serviciu, familia mea se afla în ţară, unde soţia era persecutată, fiica mea nu era primită la grădiniţă pentru că avea un tată trădător, iar socrul meu, căpitan de navă pe Dunăre, nu mai putea activa, luând curse spre Germania, ca înainte, şi era dărâmat. Cum m-a dus românul acela la Câmp rămâne o amintire de pomină. El avea o maşină cu 7 locuri, care erau complet ocupate pentru deplasarea de la Toronto la Câmp, aşa că am acceptat să ocup locul din… portbagaj, fapt posibil pentru că pe atunci aveam 60 kg, eram subţirel şi nu a fost nicio problemă, mai ales că ardeam de nerăbdare să ajung şi eu acolo. Am ascultat vorbind pe cei care la ocuparea Basarabiei de către ruşi au fugit în România, dar cum şi acolo au fost vânaţi, mulţi au reuşit să plece în Occident şi de acolo unii să ajungă în Canada. M-au impresionat extraordinar unele mărturisiri ale lor. Se povestea de ocuparea Basarabiei, pământ românesc înstrăinat. Participanţii plângeau, cutremuraţi de emoţie. Am făcut cunoştinţă la biserică cu mai mulţi conaţionali, care mă duceau la evenimentele de la Câmpul Românesc. Ei, după ce am găsit serviciu şi mi-am cumpărat maşină, am fost nelipsit la evenimentele de acolo. Mi-a sosit şi familia din România şi când se desfăşura Săptămâna Internaţională a Culturii Române plecam într-acolo direct de la serviciu. Sau, când eram în tura de noapte, stăteam acolo întreaga zi până în ultima clipă. Şi de acolo goneam spre serviciu.

IMG_5183

Foto. Dumitru Rachitean

A.S.: Ce vă atrăgea într-o asemenea măsură acolo?

D.R.: Nu concepeam să lipsim la evenimentele importante ale Câmpului, care devenise pentru noi o oază a adevăratului românism. Mai exact, din 1994 am început să ne luăm concediu exact când se desfăşura Săptămâna şi dormeam în cort, ca cei mai mulţi participanţi. Am devenit membru al Asociaţiei Culturale Române. M-a atras acolo calitatea oamenilor, care făcuseră ceva pentru ţara noastră, luptând împotriva comunismului, riscând enorm. Unii ieşiseră din închisori, alţii înfruntaseră pe sovietici în Basarabia, acţionând pentru unirea cu România. Petru mine ei erau adevărate modele umane. Era acolo un conglomerat de patrioţi români. Unii îşi dedicaseră viaţa luptei pentru un ţel înalt şi spiritul lor de luptă mă încânta pe mine care sosisem din România socialistă cu congrese ale Partidului Comunist Român, unde aplaudacii ovaţionau îndelung pe Ceauşescu. Înţelegeam că am ce învăţa de la aceşti oameni veniţi din alte colţuri ale Americii sau din Europa ca să dialogheze între ei şi nu mai puţin cu noi, cei care simţeam acolo să inima bătea în ritmul mai alert al adevăratului românism.

P1100880

Ca să nu se facă vreo confuzie, trebuie să precizez că la Câmp există Centrul „Nae Ionescu”, având un muzeu, o bibliotecă cu peste 10.000 de volume, o cameră muzicală, bucătărie, dependinţe moderne şi, bineînţeles, o sală mare cu capacitate de 300 persoane, unde organizăm şi în prezent revelioane, discoteci pentru tineri, evenimentul Basarabia, campionate de tenis de masă. De Ziua copilului, la 1 iunie vin elevi şi profesori din şcolile de limba română învecinate, adică din Toronto, Hamilton, Berlington, Okville, cu clasele I-VIII. Se desfăşoară activităţi de istorie, geografie, de limbă şi literatură română. Sunt 150-180 de copii, pentru care un întreg week-end fac voluntariat părinţi şi profesori. Atrăgător este pentru toţi participanţii faptul că se vorbeşte numai româneşte, că părinţii au prilejul să se cunoască între ei şi elevii se împrietenesc. Faţă de evenimentele organizate la şcolile candiene, unde elevii sunt separaţi de părinţii lor, aici vin împreună copii şi aparţinători, fapt mult dorit de toţi. Este un eveniment de familie, aşadar. Aţi participat chiar dumneavoastră în acest an la banchetul de deschidere din luna mai a sezonului de vară la Câmpul Românesc şi aţi văzut ce veselie şi cât dans a fost acolo, unde se serveşte o mâncare foarte gustoasă şi proaspătă. În octombrie, simetric, se face balul de închidere a sezonului estival. Sunt găzduite felurite spectacole, petrecerea de Holloween, care aici are nota specială de a alătura părinţi şi copii, cum nu este permis în şcolile unde ei învaţă. Toţi se costumează, fiecare după propria fantezie, iar concursul care se organizează are un juriu imparţial, astfel stabilindu-se costumele care vor fi premiate. S-a pierdut cu totul tradiţia diavolului care trebuie alungat. Aici românii găsesc unicul loc unde părinţi şi copii iau parte la o petrecere de familie. Costumele sunt confecţionate de participanţi şi latura estetică este cea mai importantă, căci tocmai ea este evaluată prin premii. Aici place decorul românesc, inclusiv figuri istorice dintre cele mai reprezentative de pe pereţii sălii celei mari. Atunci când nu avem propriile evenimente, închiriem sala altor comunităţi, adică la cetăţeni uruguaieni, ruşi, portughezi, turci, spanioli, care nu au propriul lor spaţiu de manifestare. Sunt weekenduri când se organizează nunţi, botezuri sau picnicul privat al dobrogenilor, spre exemplu. Altfel, cheltuielile de întreţinere sunt greu de suportat. Toată activitatea este desfăşurată de un team pe bază de voluntariat. Astfel, Mihaela Moisin este vicepeşedintă, Emilia Răchitan şi Florin Săndulescu activează ca trustee, Olivia Colceriu este casieră, Neli Cornea este secretară A.C.R., Alexandru Colceriu-membru al comitetului de organizare. Activi sunt şi Anca, Aurel şi Daniel Olteanu, Dan Manolescu, Marian Dincov şi Florin Burdujan, George Popa şi mulţi alţii.

P1100909

Foto. Conferentiaza prof.univ.dr. Anca Sirghie

A.S.:Trăiţi într-o ţară a oportunităţilor în plan economic, căci în Canada oamenii activează numai din interes, sperând să agonisească bogăţii, să ducă un trai mai bun decât în România postdecembristă, spre exemplu. Cum a fost posibilă înfiinţarea în această ţară a multiculturalismului a unei structuri deschise manifestărilor româneşti pentru care statul canadian şi-a adus un aport financiar, din câte mi s-a spus?

D.R.: La început, prin 1956, cred, 17 români au ctitorit acest spaţiu, făcând documentaţia împropietăririi şi depunând banii necesari. Câmpul Românesc are o suprafaţă de 25 ha… S-a construit o cabană, care s-a dovedit în timp neîncăpătoare. De aceea, în 1987 a început edificarea unei săli moderne cu complexul ei, cum o vedeţi şi dumnevoastră acum. S-au solicitat donaţii de la românii de pretutindeni, adică de la emigraţia română din toată lumea. Cum s-a produs concret acest anunţ? În 1975 apăruse la Câmp, unde era un centru important al luptei anticomuniste, ziarul „Cuvântul Românesc”. Farmacistul George Bălaşu, implicat cu hotărâre în această activitate, mai are şi acum   cecul banilor trimişi pentru abonamentul lui Mircea Eliade care, bineînţeles că şi scria în paginile ziarului. Difuzat în întreaga lume, din Australia şi Noua Zeelandă, în Europa, în sudul Africii, „Cuvântul Românesc” era introdus clandestin şi în România. Prin acest ziar s-a făcut apel la românii din toată lumea să trimită bani pentru edificarea noii săli la Câmpul Românesc. Astfel s-au strâns 75.000$ CAD, dar era insuficient. S-a făcut un împrumut la bancă şi datoria s-a lichidat în timp.

A.S.: Ce se organiza în deceniile acelea tensionate aici ca luptă anticomunistă?

D.R.: La Câmpul Românesc se făceau manifestări intense. De aici plecau spre Washington la ambasade când veneau acolo importanţi şefi de state sau se pleca la New York la întâlnirile unor personalităţi. Din ziarul de aici se făcea mobilizarea să se meargă la Naţiunile Unite sau spre Ambasada României din Ottawa. La ediţiile anuale ale Săptămânii Culturale veneau nişte oameni deosebiţi, precum pr. Gheorghe Calciu, Zahu Pană, Aurel Sergiu Marinescu, un scriitor şi istoric care păstra corespondenţa Ambasadei Române din Lisabona până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Participa la dezbaterile de aici şi preotul. Dr. Nicolae Dima, realizator de emisiuni şi corespondent la Radio Vocea Amercii sau John Halmaghi, un enciclopedist, şi Claudiu Matase. Despre fiecare dintre aceşti s-ar putea vorbi îndelung. Aici a fost găzduit vreo 2 ani sculptorul Nicăpetre, considerat a fi un Brâncuşi al românilor americani. Brăileanul Nicăpetre a realizat statuile Rotondei Scriitorilor Români în exil, care este singura lui expoziţie în aer liber din America. După ce-l realizase pe Eminescu, pe Nae Ionescu, au urmat ziaristul Donev din America, unde activase în Florida, apoi Horia Stamatu, Horia Vintilă, Mircea Eliade şi Vasile Posteucă şi Aron Cotruş. Cam la doi ani era o nouă dezvelire de bust, pentru aşezarea căruia se consultau îndelung. Acest artist a dat astfel o şi mai puternică tentă naţională spaţiului binecuvântat al Câmpului. Meşterul epigramist Cercel a ridicat şi o troiţă lui Aron Cotruş. S-a constatat că aceşti oameni nu puteau fi opriţi de sistemul comunist din ţară şi de aceea, se trimiteau securişti, care să se infiltreze. Când aceştia erau descoperiţi, ieşea câte un mare scandal.

A.S.: Cum aţi ajuns preşedintele Asociaţiei?

D.R.: Asociaţia Culturală Română are alegeri la fiecare doi ani. Fuseseră preşedinţi George Bălaşu şi Florin Săndulescu, apoi George Donison şi Mihaela Moisin. Eu şi soţia mea, Emilia, eram activi. Eu am venit cu propunerea de a organiza un eveniment de anvergură, în colaborare cu ziarul „Faptu Divers”. Eu mi-am luat responsabilitatea să creez grupul de lucru, stabilind cum să colaborez cu redactorii spre a stabili programul celor 3 zile ale evenimentului. Câmpul Românesc răspundea de cazare, de masa participanţilor, de distracţia lor, care se întindea până în zorii zilei următoare. Era vorba de un eveniment sportiv, căci Cupa Faptul Divers   se disputa pe terenurile de fotbal din vecinătate. Veneau echipe de fotbalişti amatori din oraşele americane şi canadiene, astfel că erau câte 3000 de participanţi. Vă daţi seama că aveam nevoie de 40-50 de oameni de serviciu, care să-mi fie de ajutor. Competiţia aceasta s-a organizat timp de 10 ani şi eu am dovedit că ştiu să organizez un eveniment de anvergură, pentru că reuşesc să comunic cu oamenii, să-i responsabilizez, să-i motivez. Eram recomandat, de acum, ca liedership. La viitoarele alegeri am fost propus ca vicepreşedinte. În această calitate am activat 4-5 ani, ca apoi să fiu ales preşedintele Asociaţiei Culturale Române. Era în anul 2005. Conform statutului, se interzice înstrăinarea prin vindere a acestei proprietăţi, care, dacă nu mai poate fi menţinută în actuala structură, poate fi donată altei organizaţii tip ONG, adică nonprofit. Securitatea comunistă a Republicii Socialiste România nu a reuşit să corupă şi să dezbine membrii A.C.R., pentru că imediat ce erau descoperiţi, ei erau eliminaţi şi Asociaţia devenea mai puternică, folosind metode mai dure de luptă anticomunistă. Deconspirându-i ca persoane, se vedea clar că Securitatea era prezentă în mod continuu. Ea a trecut la acuze: antisemitism, ultranaţionalism etc. Nu există aşa ceva. Eu am programele Săptămânii Internaţionale a Culturii Române din ultimii 10 ani şi le pun la dispoziţia oricui, ca să vadă că   nu există teme de istorie legionară sau legate de ororile împotriva evreilor. Noi, românii, avem propriile noastre tragedii în epoca ultimei sute de ani şi de acestea ne ocupăm. Nu se face nici un fel de politică, decât o politică a culturii române. Asta da! După 1990, când libertatea României fusese dobândită, desigur că temele politice dezbătute până atunci nu-şi mai găseau rostul. Viaţa printre străini este aspră şi ceea ce ne propunem an de an este să revitalizăm interesul pentru tradiţia noastră culturală, care are valori inestimabile, iar copiii noştri născuţi în America riscă să le uite.

A.S.: Ce personalităţi oficiale şi ce oameni de cultură v-au vizitat la Câmpul Românesc, mai ales în ultimul deceniu de când dumneavoastră conduceţi Asociaţia, dar nu numai?

D.R.: La Câmpul Românesc din Hamilton au venit ambasadori, consuli, liederi de partide. Aş enumera pe Elena Ştefoi şi Maria Ligor, dintre ambasadori, pe consulii Valentin Naumescu şi Doru Liciu, pe Victor Ciorbea, pe acad. Nicolae Dabija, pe prof. univ. Anatol Petrenco, pe ministrul Culturii Ion Caramitru, sosit cu actorii Valeria Seciu şi Iuliu Moldovan sau poeta Doina Uricariu ca directoare a I.C.R. de la New York. Excelenta actriţă Olga Tudorache a venit jucând un rol de neuitat în spectacolul „Gaiţele”. Eu cred că actorul Mihai Horaţiu Mălăele a fost de peste 20 de ori la Câmpul Românesc de la Hamilton. Prin anii ’90 ne-a vizitat „Divertis”, apoi Formaţia „Colibri”, Mircea Vintilă şi Vasile Socaciu. Ne-au onorat cu prezenţa solişti ai muzicii populare de primă mărime ca Benone Sinulescu, Sofia Vicoveanca, Ştefania Rareş, Irina Loghin, Veta Biriş, Angelica Stoican. Dar nu numai muzica populară a fost reprezentată aici, în această oază de românitate. A fost aici Paula Seling şi Narcisa Suciu. Vin profesori universitari, cum sunteţi chiar dumneavoastră în ultimii 4-5 ani şi nu uit că zilele trecute poetul Mircea Ştefan afirma în plen că sunteţi o „Doamnă a literaturii române”. Suntem cu totul onoraţi de prezenţa dumneavoastră şi ţin să vă fac de pe acuma invitaţie pentru ediţia jubiliară din anul viitor, a 50-a ediţie. Au fost prezente cadre universitare de la New York, precum prof. univ.dr. Theodor Damian, iar pentru prima dată a venit la ediţia a 49-a prof. univ. dr. Toma Roman de la A.S.E. Bucureşti. Sunt prezenţi publicişti prestigioşi, cineaşti etc.

A.S.: Ce proiecte de viitor apropiat şi de perspectivă aveţi?

D.R.: Dorim să ne integrăm cât mai bine în viaţa social-culturală canadiană, continuând ceea ce facem, ca structură a evenimentelor. Va trebui să creăm noi manifestări, atractive pentru tineri, ca să înscriem noi membri în Asociaţie, cei care vor duce mai departe munca noastră bazată pe voluntariat. Ei, tinerii, pot să asigure viitorul Asociaţiei. Se cere să ne implicăm mai puternic în evenimentele canadiene, aşa cum sunt festivalurile multiculturale din Ontario, la care să avem standuri cu artizanat şi mâncăruri româneşti, să facem expoziţii de carte, de pictură cu însemne identitare. Românii sosiţi în Canada cu gândul orientat numai spre câştig nu se implică în genul acesta de activităţi. Procesul cu care ne confruntăm este dezinteresul conaţionalilor noştri. Oamenii comunităţii noastre nu se implică. Scopul nostru este să evidenţiem personalităţile care se remarcă în diferite demenii între români. Există în Canada multe grupări, asociaţii, dar eu realizez că numai uniţi putem face ceva semnificativ. A activat doamna consul Antonela Marinescu în Canada şi dânsa ne aduna pe toţi reprezentanţii unor societăţi şi asociaţii ale românilor. Simţeam că vom face un pas înainte. Dar dânsa nu mai este aici. Acum tocmai înfiinţăm la Câmpul Românesc Cenaclul literar “Aron Cotruş”, ca şansă de a atrage noi membri şi de a crea un nou cadru de activitate. Apoi, anunţăm pe această cale că dăm o bursă unui profesionist al cărţii care să vină pentru 3-4 luni în timp de vară la Câmpul Românesc, unde să aranjeze şi să clasifice preţiosul fond de carte, care însumează 10.000 de volume, unele inexistente în bibliotecile din ţară. Specialiştii în problemele diasporei române americane ar avea o bază serioasă de studiu, tot astfel cum este şi fondul de carte de la Vatra Românească în Michigan S.U.A., dar acela cred eu că este mult mai frecventat ca al nostru. Aşadar, pe lângă bază de loisir touristic şi de manifestări culturale, Câmpul Românesc este deschis cercetării istorice şi literare. Un obiectiv imediat este să mărim cu câteva căşuţe baza de cazare pentru anul viitor, când la început de lună iulie 2017 vom desfăşura cea de-a 50 a ediţie a Săptămânii Internaţionale a Culturii Române, la care ne-am bucura să ne fiţi, ca şi acum şi în anii pecedenţi un moderator avizat al sesiunilor ştiinţifice.

A.S.: Vă doresc succes în tot ce întreprindeţi şi un spor considerabil în înscrierea de membri tineri.

(A consemnat, astăzi, 18 iulie 2016, la Toronto, Canada, Anca Sîrghie.)

Formula existenţei umane între materialism şi spiritualitate

Posted by Stefan Strajer On August - 22 - 2016

Formula existenţei umane între materialism şi spiritualitate

 

Autor: Galina Martea

 

Fundamentată pe procese vitale destul de complexe, existenţa umană este un sistem construit şi   dirijat de impulsuri ale unversului ce sunt nemărginite în timp și în spațiu şi care, totodată, sunt la nesfârşit de variate în formele stăpânite de materie în procesul dezvoltării. Acestea, la rândul lor, sunt fenomene prin care se manifestă esența lucrurilor și a proceselor umane corelate cu conceptul materiei/materialismului şi al spiritualităţii. Materia, fiind substanță concepută ca bază la tot ceea ce există în univers, este produsul destinat omenirii pentru a obţine, prin prelucrare, scopul dorit şi mijloacele necesare în existenţă/supravieţuire. Pe când spiritualitatea, fiind aceeaşi substanţă prioritară concepută pentru viaţa umană, este un fenomen corelat cu totalitatea de idei și sentimente ale fiecărui om/popor/naţiune, astfel reprezentând specificul vieții spirituale/intelectuale/culturale ale acestora. Materialismul (concepție filozofică opusă idealismului, ce consideră materia/natura ca factor primar în existenţă) şi spiritualitatea (concepţie filozofică opusă materialismului, centrată pe conștiinţă, spirit, gândire) sunt concepte diametral opuse, însă prezente în viaţa umană ca factori independenţi, dar câteodată şi dependenţi ce desemnează necesitatea de a forma un întreg în relaţia dintre om şi natură, şi în procesul vital prin care se manifestă omul. O descriere filozofică, dar reală în viaţa umană care se contopeşte cu frumuseţea şi complexitatea fenomenului spiritual, acesta fiind însoţit de conţinutul materiei extrem de important existenţei.

Necesitatea de a exista în lumea pământească se suprapune pe conţinuturi mai mult sau mai puţin importante, mai mult sau mai puţin necesare. Făcând parte din galaxia universilui, omul este înzestrat prin naştere de conţinuturi spirituale (mai mult sau mai puţin), dar, totodată, înzestrat şi dependent de materialismul ce îi oferă satisfacţie sufletească faţă de bunurile materiale care îi soluţionează problema existenţei (inclusiv, pentru condiţii decente) în viaţa de toate zilele. Lucruri fireşti/pământeşti concepute ca unităţi de măsură în viaţa fiecărui om/popor. Respectiv, fiecare om/popor îşi are caracteristicile sale atât pozitive, cât şi negative, acestea fiind trăsături ce individualizează cultura unei societăţi. În aşa mod, orişicare societate se remarcă prin aspectele sale, astfel evidenţiind nivelul de viaţă, cultură şi dezvoltare exprimat de conţinuturi ale materialismului şi spiritualităţii. Deci, orice societate umană îşi are trăsăturile sale specifice şi anume: este adeptă/orientată mai mult spre materialism, sau este adeptă/orientată mai mult către spiritualitate. Cu certitudine, că în asemenea fenomene un echilibru perfect/stabil nu poate fi, aşa cum şi natura fiecărui om este foarte diversă una de alta. Evident, în mod normal, ar trebui ca majoritatea populaţiei de pe mapamond să fie adepta spiritualismului, deoarece factorul de bază al Universului este considerat spiritul (ce există independent de materie) şi nu materia care este considerată un simplu produs al spiritului, conform doctrinelor filozofice. Dar, indiferent de această tratare filozofică, lumea pământească este un produs instabil/schimbător care încalcă regulile de joc ale naturii şi se conformează mai mult cu necesităţile şi exigenţele personale, bazate pe materie. Astfel, lumea se împarte în diverse categorii sociale ce reflectă criterii de greutate majoră sau minoră în cerinţe şi preocupări. Respectiv, unii dintre oameni simt necesitatea de a fi fericiţi prin conţinuturile materiale, alţii simt existenţa fericirii prin tot ceea ce este spiritual/imaterial. În aşa mod, formula existenţei umane mereu în diversitate dereglează echilibrul vieţii spirituale, în acelaşi timp, afectând destul de grav dezvoltarea intelectuală/culturală a omului.

Pentru a menţine un nivel superior al dezvoltării umane într-o societate la baza acesteia trebuie să existe echilibrul spiritual în cea mai evoluată formă, având ca suport prioritar dezvoltarea intelectuală şi culturală a individului. În aşa mod, comunitatea respectivă va fi urmată de efecte pozitive în procesul evoluţiei, iar acesta, la rândul lui, va produce transformări radicale în comportamentul şi mentalitatea omului. Existenţa umană bazată pe fenomenul spiritualităţii este cea mai sigură formă care dezvoltă omul în limitele unei culturi autentice. De aceea, pentru a crea un sistem autentic în dezvoltarea omului este necesar ca orice societate să contribuie prin toate elementele/formele la promovarea culturii spirituale. Prin această modalitate de dezvoltare omul va conştientiza mai complex importanţa şi sensul existenţei umane (despre faptul că lucrurile create prin forma spirituală sunt eterne, iar cele materiale sunt trecătoare), iar insuşi existenţa acestuia va fi un model unic pentru propria viaţă spirituală. Pentru a percepe un asemenea mod de viaţă omul trebuie să fie membru al unei societăţi culte, aceasta fiind instruită pe principii spirituale care să promoveze numai lucruri frumoase demne de apreciere. Cultura unei societăţi, fiind un întreg de caracteristici distincte în termeni spirituali, poate fi obţinută numai prin intermediul unor cerinţe concrete faţă de individ. Însă în acest caz, totul depinde cum este motivat mediul social prin care există individul şi cum îi sunt prezentate laturile esenţiale ale culturii umane. Pentru armonia acestora sunt necesare soluţii concrete care, în mod indispensabil, urmează a fi implicate toate aspectele culturii spirituale ce stimulează modelul perfect al dezvoltării umane şi al intelectului uman. Cultura spirituală în viaţa unei societăţi este fundamentală, deoarece datorită ei se poate construi existenţa civilizată a omului. Respectiv, prin existenţa civilizată a omului/a comunităţii se produce procesul care reglează în mod echilibrat necesitatea dintre materialism şi spiritualitate. Astfel, omul şi societatea simt necesitatea de a fi dependenţi de cultura spirituală, care îi organizează de a înţelege corect legătura fenomenelor naturale/sociale/personale, iar, în acelaşi timp, percep corect necesitatea echilibrată a materialismului pentru existenţă. Deci, prin nivelul de civilizaţie al unei societăţi/unui popor se prezintă nivelul de dezvoltare materială și spirituală al acestora, care, în acelaşi timp, este prezent şi nivelul coeziunii dintre necesitate şi importanţă. Astfel, pare că lucrurile sunt aşezate perfect în sistemul existenţei dintre materialism şi spiritualitate, unde la bază este educaţia centrată pe cultura spirituală. Cu toate acestea, este foarte vizibil şi, cu certitudine, există extrem de multă imperfecţiune în existenţa umană unde relaţia/necesitatea dintre materialism şi spiritualitate este în dezechilibru, în special, în defavoarea fenomenului spiritual care, de fapt, este cel mai civilizat sistem în convieţuirea/dezvoltarea umană. Aceste lucruri sunt prezente în societăţile unde cultura spirituală nu-şi găseşte locul potrivit în concepţia/mentalitatea individului, iar cultura materialistă este privită şi prezentă ca un factor primar şi, poate, cel mai necesar în existenţă. Respectiva abordare este caracteristică unor popoare, în special, acelor popoare care se confruntă cu sărăcia, incultura şi degradarea socială. Procesul de degradare socială începe anume atunci când educaţia spirituală în viaţa unui popor devine o necesitate minoră. Dar, cu părere de rău, acest fenomen este caracteristic şi unor popoare ce sunt mai mult sau mai puţin pline de bunăstare, însă genetic fiind adepţi ai materialismului. Deci, în asemenea societăţi educaţia care ar urma să fie întemeiată pe caractere de spiritualitate nu există la nivelul necesar, aceasta fiind orientată mai mult către materialism. Componentul materialismului este foarte vizibil la popoarele de origine latină, dacă să ne referim la continentul european, printre care se manifestă vizibil şi în societatea italiană, cu toate că în această societate şi fenomenele spirituale îşi au locul său şi sunt prezente ca valoare. Respectiva abordare pusă în dimensiunile materialismului contemporan a luat proporţii exagerate în ultimele decenii. Un exemplu viu este Basarabia sau R.Moldova care actualmente este împânzită de o sărăcie extremă, dar pe de altă parte omul societăţii pune un accent destul de mare pe bunurile materiale sau pe lucruri neînsemnate ale materialismului, care în unele cazuri/sau în majoritatea cazurilor este doar o mândrie/fudulie absurdă ce denotă caracter în modul de comportare şi de interpretare a lucrurilor în viaţa socială şi personală. Ca să nu generalizăm acest subiect pentru o societate, oricum sunt destul de vizibile unele momente de la care omul nu se poate abate. Deci, precum orice mediu social îşi are regulile şi obiceiurile sale, aşa şi omul, în majoritatea cazurilor, este nevoit să acţioneze conform tradiţiilor precedate de toata lumea înconjurătoare, chiar şi în cazul când situaţia materială nu-i permite acest lucru. Deci, se respectă proverbul “dacă toată lumea face aşa, atunci şi eu trebuie să fac în acelaşi mod”. În acest caz, am putea întrebuinţa şi o altă zicală: “acolo unde este mai mare sărăcia, acolo este şi mai mare fudulia”. Spre exemplu, în ultimele 2 decenii s-a format un ritual naţional destul de exagerat în Basarabia pentru a celebra sărbătorile de Paşti, sărbătoarea de pomenire a morţilor, Crăciunul, zile de naştere, alte sărbători. Acest fenomen a luat naştere destul de evident odată cu migraţia cetăţenilor în afara ţării după anii’ 90, aceştia, la rândul lor, muncind din greu în străinătate, respectiv obţinând mijloacele băneşti necesare care, ulterior, sunt trimise, parţial, rudelor în ţara de origine pentru diverse necesităţi vitale. Astfel, în ţara de origine lucrurile s-au complicat, la figurat, şi au luat o altă întorsătura, fiind corelate doar cu conceptul materialismului. Sub această imagine s-a instaurat o nouă modă socială care a afectat şi s-a răspândit aproape în întreaga societate. Aproape fiecare om al societăţii (în special, tineretul) este dominat de idea banului/materialismului prin care se doreşte doar o viaţă plină de lux cu bunuri materiale, însă mai puţin plină de educaţie spirituală. Cât priveşte fenomenul de celebrare a sărbătorilor susmenţionate este o tendinţă aparte, chiar şi pentru acele persoane care nu-şi permit în viaţa de toate zilele o alimentaţie corespunzătoare sau alte lucruri, însă este nevoită din puţinul ban economisit pe care îl are ca să-l cheltuie (sau să se împrumute) doar pentru câteva zile de sărbători a anului pentru a demonstra lumii că şi el are de toate. Deci, se prepară multă şi diversă mâncare pentru câteva zile, ca apoi aceasta să fie aruncată şi la animalele din coteţ, deoarece se strică şi nu se reuşeşte de a fi consumată în timpul necesar. Dar, la acest capitol să nu uităm cât de scumpe sunt produsele alimentare în R.Moldova, unde veniturile nu acoperă cheltuielile reale. Apoi, nunţile, cumetriile şi înmormântările sunt o nebunie totală sau ba chiar o tragedie personală/familială. Cred, la acest subiect nici nu e cazul de a descrie momentele respective, deoarece este o situaţie/imagine pe care trebuie doar să o vezi cu ochii proprii. Un singur exemplu, pentru ceremonia unei nunţi se pregăteşte mâncare pentru 500 persoane şi pentru câteva zile, iar de facto sunt invitaţi 100 sau 200 persoane doar pentru o singură seară. Iar pentru înmormântarea unui decedat se prepară mâncare pentru tot satul, în zonele rurale. Fără îndoială, este evident că trebuie să pomenim răposatul, însă, cred, nu este cazul în aşa mod exagerat şi cu cheltuieli enorme atât pentru mâncare, cât şi pentru pomeni. Aici, de asemenea cred, am ajuns la proverbul: “în timpurile de azi nu e bine nici să te însori/măriţi, dar nici să mori în societatea basarabeană”, deoarece după aceste ritualuri/tradiţii naţionale omul este pus într-o situaţie financiară destul de critică. În aşa mod, acea persoană care nu dispune de mijloacele băneşti necesare este nevoită să se împrumute pentru câţiva ani buni înainte. În caz contrar, dacă nu faci aşa cum face toată lumea, mai mult sau mai puţin, atunci este desconsiderat social şi eşti pus între discuţii neplăcute. Cât despre concetăţenii care muncesc în străinatate din greu şi în condiţii destul de dificile, aceştia acumulează banii doar pentru a se întoarce în ţara de origine pentru a-şi construi o casă cât mai mare, cu garduri cât mai înalte ca la nimeni. Mai puţini sunt dintre acei care preferă să-şi construiască un viitor în afara ţării de origine pentru a trăi într-un mediu social civilizat şi sănătos. Astfel, putem spune, omul rămâne cu acelaşi concept prioritar faţă de valorile materiale şi mai puţin faţă de valorile spirituale. Aceste lucruri, cu siguranţă, fac parte din educaţia şi cultura unui popor care este mai puţin aproape de fenomenele spiritualităţii. În special, dacă să ne referim la pătura dominantă a societăţii, atunci tabloul devine şi mai încântător. Această categorie de oameni, văzându-se la putere, tinde să-şi creeze o situaţie materială extrem de bună şi, în acelaşi timp, extrem de exagerată, fenomen ce denotă faptul care este nivelul de cultură al acestor oameni şi care este conţinutul spiritual al acestora. Fără generalizare, cu certitudine, orice societate are într-o măsură oarecare atât pătura intelectuală care există cu conceptul prioritar al spiritualităţii, cât şi masele care sunt mai aproape de conceptul materialismului. Astfel, societatea este intoxicată mai mult de către un materialism nedefinit şi mai puţin orientată către spiritualitate, fenomen ce determină că în viaţa unui popor nu există un ideal concret şi civilizat. Oricum, societatea basarabeană este vizibil dispersată între aceste concepte filozofice ale materialismului şi spiritualitate, în special, convieţuirea socială şi nivelul de trai dintre oamenii puterii, intelectualitate, masele, decalajul fiind extrem de mare între aceste pături sociale. Ţi-ar părea că într-o asemenea societate lucrurile ar urma să fie interpretate altfel, deoarece religia (considerată comunitate spirituală și morală care uneşte sentimentul faţă de divinitate şi umanitate) constituie parte integrantă în cultura poporului. Cu toate acestea, aproape întreaga societate este dominată de idea materialismului, ca unitate de masură în viaţa socială şi personală a omului.

Dacă să abordăm o realitate, în special la nivel european, atunci materialismul este mai puţin important şi vizibil în viaţa popoarelor anglo-saxone. Aceste popoare au creat condiţii extrem de bune pentru existenţa individului, în mod special, în convieţuirea socială care este centrată pe echitate, respect, transparenţă. Bunăstarea instaurată în toate domeniile de activitate socială, cât şi pentru întreaga societate, cât şi pentru fiecare individ, este o formă civilizată în existenţa umană a acestor popoare. Prin valorile spirituale/umane civilizate nu numai că au creat prosperitate socială, dar au inlăturat, în limite posibile, birocraţia/formalismul. Cu atât mai mult, au pus bariere serioase pentru a nu dezvolta in stat corupţia. Acest fenomen, dacă şi există poate într-o măsură oarecare la nivel de stat, atunci în viaţa cotidiană a individului, în special în relaţia statul-societatea, acest component nu este absolut deloc vizibil. În orice acţiune realizată de organele ierarhice ale administrării statale se conturează o transparenţă ideală în necesităţile/cerinţele sociale ale individului şi îndatoririle statului faţă de acesta. Este o tendinţă permanentă pentru a menţine în societate educaţia spirituală care impune condiţii de dezvoltare umană pe principii civilizate. Discriminarea maselor pe principii materialiste nu există, este o condiţie neînsemnată a societăţii. Fiecare om îşi are ritualul şi modul său de viaţă, fără a lua în consideraţie părerea publicului în privinţa vestimentaţiei personale sau a altor acţiuni faţă de modul cum trebuie celebrată o sărbătoare personală sau altele. Viaţa fiecărui individ este un model aparte care se corelează demn şi respectuos cu comportamentul social civilizat. Omul societăţii în viaţa de toate zilele este îmbrăcat în haine simple şi comode care nu dau impresia de a fi un adept al materialismului. Cu părere de rau, acest fenomen este contrariu societăţii basarabeane unde, o mare parte, în special, femeile în viaţa de toate zilele se îmbracă de parcă s-ar duce de dimineaţă până seara la o sărbătoare anumită. Cred, acest fenomen specific vestimentaţiei, care face parte din noţiunea materialistă, nu-l face pe om mai fericit în existenţa socială şi cea personală. Dar, cine ştie? Consider, acesta este doar un moft ce este parte componentă din cultura şi viaţa spirituală a omului, cu toate că şi îmbrăcămintea îşi are locul ei la timpul necesar. Sunt de părerea, că fericirea omului trebuie să fie autentică doar atunci când acesta îşi tăieşte existenţa într-un mediu social sănătos (drepturi nelimitate, echitate şi protecţie socială corespunzătoare, sistem de educaţie şi sănătate performant, încredere în instituţiile statale, încredere deplină în guvernul statului, încredere în concetăţeni, libertate civilă, libertatea cuvântului, corupţie inexistentă, absenţa corupţiei la nivelul conducătorilor din stat, prosperitate socială, etc.), iar acesta, la rândul lui, valorificând în mod prioritar şi constant valorile spirituale/umane întru binele individului. Dacă să ne referim la clasamentele mondiale, în special la nivelul de trai sănătos şi fericirea omului în societate, atunci printre acestea sunt pe primele locuri, în special, ţările anglo-saxone şi nu numai, care tind mereu spre civilizaţie prin valorile spirituale şi, nemijlocit, tind să înlăture cât se poate posibil diferenţa de convieţuire dintre omul puterii şi omul societăţii. Ţările în care clasa dominantă/politicienii nu au privilegii şi imunitate socială, însă au doar responsabilităţi faţă de societate, sunt Suedia, Islanda, Danemarca, Olanda, Elveţia, Finlanda, Norvegia. Iar un alt tablou al vieţii sociale cu efecte foarte fericite pentru omul societăţii (unde fiecare om al societăţii are aceleaşi condiţii de viaţă şi este considerat ca valoare socială pe aceeaşi orizontală cu omul puterii din stat) este prezent în Danemarca situată pe locul I, aceasta fiind urmată de Elveţia – loc 2, ulterior Islanda – loc 3, Norvegia – loc 4, Finlanda – loc 5, Canada – loc 6, Olanda – loc 7, Noua Zelandă – loc 8, Australia – loc 9 (pentru anul 2015, clasament întocmit de Organizaţia Naţiunilor Unite). Cred, după asemenea relatări, fiecare dintre noi şi-ar dori să locuiască în una dintre ţările susmenţionate, iar, în acelaşi timp cu speranţa pozitivă, să contribuim benefic la însănătoşirea acelor societăţi care încă se confruntă cu elemente destul de negative în existenţă şi care, cu părere de rău, sunt încă foarte multe la număr pe arena mondială. Numărul ţărilor ce sunt în mari dificultăţi cu propria viaţă şi într-o luptă continuă cu fenomenele autentice spirituale/umane depăşesc de zeci şi zeci de ori mai mult numărul ţărilor care există în prosperitate spirituală şi socială.

Deci, ca să nu devenim cu toţii complice al modelului de viaţă contemporan, bazat mai mult pe formula materialismului, atunci ar urma să ne conformăm, in mod prioritar, la valorile spirituale/umane, indiferent de faptul că suntem mereu ademeniţi de necesităţile exagerate ale existenţei. În acest caz, omul trebuie să acorde o atenţie aparte fenomenelor ce reglează viaţa socială şi cea personală în limitele civilizate ale echilibrului dintre materialism şi spiritualitate. Astfel, omul/întreaga omenire treptat ar putea deveni dependentă de educaţia spirituală care, la rândul ei, le va crea, posibil, un model perfect în convieţuirea umană.

(Galina MARTEA, dr., academician, membru al Academiei Româno-Americane)

G.Martea,foto 45,Art,jpg

Foto autor: Galina Martea

„Lucian Blaga şi ultima lui muză” – O carte premiată

Posted by Stefan Strajer On August - 22 - 2016

„Lucian Blaga şi ultima lui muză” – O carte premiată

 

Recenzie: Doina Popa (Dexter, Michigan)

 

Scriitoarea Anca Sîrghie, conferenţiar dr. la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu şi în prezent la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu, istoric şi critic literar, membră a Uniunii Scriitorilor din România, precum şi a altor asociaţii şi ligi culturale din ţară şi de peste hotare, a publicat până în prezent şase cărţi şi 13 cursuri universitare, ca unic autor, fiind prezentă în numeroase volume colective. Este semnatara a peste 400 de articole dar şi redactor coordonator al publicaţiei academice „Lumina Slovei Scrise”. A redactat 12 prefeţe la operele altor scriitori, a îngrijit 4 ediţii de cărţi, a scris numeroase recenzii de carte, cronici de teatru, a dat şi a luat interviuri, fiind constant prezentă la manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale. A fost onorată cu titlul de „Cavaler” pentru merite culturale în Franţa (2000) şi cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în România (2007). I s-au conferit premiile “Radu Stanca” la Sibiu şi “Biblios” la Alba Iulia.

Lucian-Blaga-si-ultima-lui-muza

Iată doar câteva menţionări din palmaresul literar al scriitoarei, care ne-a surprins anul trecut cu un nou volum, publicat la Editura “Techno Media” din Sibiu, Lucian Blaga şi ultima lui muză. Este cartea care recent a fost onorată cu Premiul “Octavian Goga” al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Sibiu, pe anul 2015. Volumul constituie rodul unei sincere şi trainice prietenii care s-a legat între scriitoare şi cea din urmă muză a lui Lucian Blaga, Elena Daniello. Cartea este alcătuită din trei capitole: „Greieruşa” versurilor lui Lucian Blaga – Dialog în trepte I, Într-o vară de noiembrie – Dialog în trepte II şi Un dialog imaginar – Dialog în trepte III. În Cuvântul înainte intitulatCum am cunoscut-o eu pe Elena Daniello, renumitul profesor universitar Ovidiu Drimba face câteva confesiuni, surprinzătore ca inedit, legate de doamna Elena Daniello, care prin naştere este o membră a nobilei întru spirit românesc familii Puşcariu. Ca un preludiu al destinului viitoarei iubiri, academicianul Sextil Puşcariu, cel înrudit cu Elena, a marcat în 1919 cu încurajarea sa debutul poetului din Lancrăm – satul care “poartă în nume sunetele lacrimei”şi i-a stimulat tânărului Lucian Blaga evoluţia ulterioară. Aflăm din cartea Ancăi Sîrghie că, personajul ei central, medicul stomatolog Elena Daniello era o profesionistă remarcabilă, o femeie frumuşică, inteligentă şi modestă, fără aere de mare cucoană… Relaţia ei de iubire cu Lucian Blaga s-a stabilit prin anul 1950, ca o afecţiune discretă. Precum poveştile celorlalte patru muze anterioare ale lui Lucian Blaga, de la Cornelia şi Domniţa, până la Eugenia, Coca, şi această idilă din urmă,pentru Elena Daniello, a fost bazată pe o dragoste completă, în care iubirea s-a îmbinat cu inspiraţia creatoare.

În preambulul dialogului din care se constituie cartea, scriitoarea Anca Sîrghie dezvăluie împrejurarea care a facilitat apropierea sa de Elena Daniello. Este vorba de Sesiunea Ştiinţifică a Festivalului Internaţional „Zilele Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, desfăşurată într-o sală a Bibliotecii Universitare, care astăzi poartă numele poetului-filosof, între 6 şi 8 mai 1996. Iată cum îşi aminteşte Anca Sîrghie momentul primului lor contact vizual, iniţiat de Elena Danielo: “Am întors uimită capul şi m-au întâmpinat doi ochi puternici ai unei făpturi firave de femeie vârstnică, dar care nu-şi trăda greul celor 86 de ani, pe care mai apoi aveam să aflu că îi purta”. Distinsa doamnă urma să-i mărturisească la fel de intempestiv, cum tocmai i se şi adresase, faptul că pentru ea scrisese poetul versurile: „Din amintiri beau cu nesaţiu/Boccadel Rio/rană în spaţiu”. O memorabilă vizită rămâne pentru autoare aceea din mai 1996, când a intrat prin intermediul Elenei Daniello nu numai în casa ei din str. Eminescu,nr.3, ci   într-un spectacol total al universului poetic blagian. Au urmat apoi întâlniri la Sibiu şi Cluj-Napoca, firul basmului depănat de Elena Daniello continuându-se sub semnul dezvăluirilor uluitoare. În ciuda diferenţei de vârstă, între Anca Sîrghie şi Elena Daniello se statorniceşte o prietenie sinceră, timp de vreo 13 ani, în care aceasta din urmă îi prezintă texte în manuscris cu poezii blagiene deja publicate, pe care ea le inspirase poetului, precum şi epistole inedite de o superbă încărcătură metaforică, vădind o tainică iubire, alături de traduceri, texte filosofice, cugetări. Blaga trăise încă din 1948 umilinţa de a se vedea scos din Academia Română, din Universitatea clujeană, chiar şi din literatura şi filozofia ţării lui, în care figura pe lista scriitorilor interzişi de regimul comunist, atunci instalat. Şi aşa a şi rămas până la stingerea sa din luna mai 1961. În mod cert, se dovedeşte în carte adevărul că Elena era o veritabilă cunoscătoare a spaţiului material şi sufletesc în care se mişca Lucian Blaga în cea mai cruntă perioadă a vieţii sale. Este vorba de deceniul al VI-lea, supranumit în întreaga literatură română “obsedantul deceniu”, când a fost decimată crema intelectualităţii noastre interbelice.

Autoarea cărţii notează esenţa dialogurilor purtate cu distinsa ei prietenă din Cluj-Napoca şi chiar filmează în două rânduri mărturisirile Elenei Daniello, totalizând 4 ore de peliculă. O situaţie cu totul inedită pentru Anca Sîrghie ca scriitoare este faptul că înainte de a aşterne pe hârtie conţinutul dialogului lor, ea a realizat un film documentar, intitulat Amintiri despre Lucian Blaga şi apoi ataşat noii sale cărţi. Se pare că acesta nu va rămâne singurul film al scriitoarei pe această temă, căci în prezent tocmai finalizează lucrul la un al doilea. Urmând cronologia biografiei poetului, aflăm din recentul volum că Elena a fost în 1951 naşa de cununie a fiicei poetului, Dorli. Cum era de aşteptat, Elena va deveni în timp ţinta denigrărilor acesteia… tocmai datorită faptului că era muza adorată a tatălui său. Nemulţumită de situaţia creată, Dorli va afirma că tot Clujul cunoştea relaţia lor de “amitie amoureuse”.

Un incontestabil merit al muzei din urmă este faptul că Elena Daniello a făcut din păstrarea amintirilor şi a textelor încredinţate ei de poetul interzis o datorie sacră şi o menire, un sens al dăinuirii ei într-un anume loc sub Soare, anume în vila ei de pe str. Eminescu, nr. 3 din Cluj-Napoca, unde ea va trăi până la 100 de ani. Astfel, transcriind fragmente din dialogul desfăşurat între Anca Sîrghie şi Elena Daniello, se naşte acest sens evocativ, textul-document cuprinzând cele trei trepte ale volumului. Dialogul dintre cele două interlocutoare este viu şi bogat în date documentare, unele de un sfâşietor dramatism, căci dezvăluirile Elenei Daniello sunt incitante, trezind curiozitatea şi atracţia spre lectură pasionată, ea plimbându-ne prin “împărăţia amintirilor” sale. O formă paroxistică a umilinţei la care scriitorul a fost supus de comunişti rămâne episodul în care, după ce atinsese cele mai înalte piscuri ale recunoaşterii ca personalitate complex afirmată pe plan naţional şi chiar peste hotare, ajuns bibliotecar, Lucian Blaga se vede obligat să dea la moara de hârtie propriile sale cărţi intrate în patrimoniul prestigioasei instituţii clujene.

În capitolul Dialog în trepte II se dezvăluie acea „vară de noiembrie” a iubirii lor, despre care Elena are bucuria să povestească în întâlnirile cu convorbirile lor vesperale din vara, când universitara sibiană activa ca preşedintă de comisie la o sesiune de bacalaureat clujean. Anca Sîrghie mărturiseşte cât de norocoasă a fost, aleasă fiind de Elena pentru acest „festin spiritual” care completa tot ce citise până atunci despre poetul şi omul Lucian Blaga. Treisprezece ani a durat această prietenie, iar ultima întâlnire a avut loc la Cluj-Napoca, atunci când muza lui Lucian Blaga ajunsese la venerabila vârstă de 99 de ani.

În cel de-al treilea capitol, unde dexteritatea de scriitor a autoarei îşi dovedeşte calitatea înaltă, asistăm la un dialog imaginar pe care Anca Sîrghie îl realizează în decembrie 2014 la Sibiu cu condeiul în mână, găsind cuvenit să afle şi… opinia poetului. Nu ştiu să fi citit undeva o mărturisire atât de copleşitoare ca emoţie a iubirii la anii deplinei maturităţi, ca aceasta: ”Pentru a iubi cu adevărat, -considera Lucian Blaga – trebuie să ai în urmă aproape o viaţă întreagă. Anume alesături de melancolie ale „vârstei” dau iubirii o violenţă şi o luciditate fără de care ea rămâne uşor în penumbră… Că şi vârsta poate fi o calitat încep s-o învăţ acum, dureros câteodată, dar şi îmbucurător. Aceasta nu e bătrâneţea, ci adolescenţa triumfătoare, păstrată prin voia destinului în mine, timp de decenii, pentru clipa singurei întâlniri cu iubirea. “Aşadar, iubirea elenică se constituia drept apogeu al erosului blagian, o sinteză a lui, şi   trebuie înţeleasă în unicitatea ei.

Autoarea recurge pentru acest capitol la cugetările din Elanul insulei şi la paginile memorialistice ale lui Blaga, pivotând îndeosebi pe Luntrea lui Caron. Tipologic, cartea câştigă în diversitatea profilelor conturate, rememorările venind nu numai din partea Elenei, ci şi din cea a autoarei, cu momente din istoria familiei, a colegilor evocaţi. Aşa trebuie înţeleasă diferenţa dintre interviu şi dialog, care se deschide spre multiplicarea planurilor confesive.   Este semnalată astfel în recenta carte şiprezenţa constantă a soţiei poetului, Cornelia, care a fost “biciul lui Dumnezeu“pentru opera sa, a unor intelectuali prieteni care îl admiraseră pe Lucian Blaga fără rezerve şi nu în ultimul rând a fiicei sale, Dorli.

Se ştie că Elena Daniello i-a inspirat poetului ciclul Vară de noiembrie, atât de diferit faţă de cele precedente ca stare sufletească. Poetul însuşi mărturiseşte: „viaţa izbucneşte în mine ca un murmur năvalnic de ape, parcă aş da spre o vară cât patru anotimpuri. Atari avânturi au darul să-mi apropie, prin contrast, gândul morţii. In stări de exuberanţă şi turmentare, gândul nefiinţei îmi este insuportabil. El nu mă atinge decât cu melancolii de natură lirică, stinse ca subt surdină. Iar asemenea melancolii dau relief însăşi stărilor mele de beatitudine.” Iubirea poate fi o forţă regeneratoare, indiferent la ce vârstă îţi infloreşte sufletul. Blaga este convins de acest adevăr. Pentru poet, iubirea târzie este nu numai un ferment al reînvigorării omeneşti, ci şi al celei creatoare. Elena Daniello i-a mărturisit prietenei sale, Anca Sîrghie, cu nedisimulată mândrie şi mulţumire, că oricare altă femeie l-ar fi inspirat pe Lucian Blaga în anii anteriori, în mod cert,după ea nu a mai existat altă muză care să-l stimuleze creator.

Valoroasă este descinderea făcută de autoare cu instrumentele criticului literar în ciclul Vară de noiembrie, punându-se în   lumină poeziile cele mai semnificative, de la Boccadel Rio la Risipei se deda florarul,cu strofele: “ Polenul cade peste noi,/ în preajmă galbene troiene/alcătuieşte-n aur fin./Pe umeri cade-ne şi-n gene/Ne cade-n gură când vorbim,/şi-n ochi când nu găsim cuvântul/şi nu ştim ce păreri de rău/ ne tulbură, pieziş, avântul.”precum şi Cântecul focului, Portret, În lumea lui Heraclit, Cântec de noapte, Andante, Solstiţiul grădinilor, Descântec, Primăvara, Caut nume, Anotimpurietc., cu versuri ce sunt dedicate indubitabil Elenei Daniello. Recenta carte a Ancăi Sîrghie dovedeşte cât de rodnică în plan creator a fost iubirea lor…Acest fapt va fi atestat şi de către Dorli, fiica poetului, care după ce a renunţat la atitudinea belicoasă, în capitolul Muzele…tatălui meu, ea a publicat o scrisoare adresată de poet Elenei Daniello, apărută   şi în revista „Apostrof”: „O inteligenţă atât de vie precum este a ta… Tu ai ştiut să o menţii în slujba celor 100 de procente de feminitate ce le porţi în fiinţa ta. Aceasta este o condiţie să-ţi dezvolţi, fără a şti,darul cel mai frumos ce-l poate avea o femeie pe plan istoric. Darul de a stimula.” Cu Elena purtată mereu în gând, dar având alături pe soţia lui devotată, Blaga a trecut prin purgatoriul silniciilor de tot felul în ultimii săi ani de creaţie. În mare taină, Elenei i-a încredinţat, între multe altele, şi cele trei caiete mari în format A4, cu textul în manuscris al romanului Luntrea lui Caron, ea copiindu-l cu stoicism, ca astfel să rămână posterităţii un exemplar sigur, în cazul în care, scriitorul ar fi fost arestat, iar manuscrisele, confiscate spre a fi distruse. Prin gestul onorant al doamnei Rodica Daniello, medic în Germania, care ca fiică a Elenei, a donat Bibliotecii Universitare “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca un adevărat tezaur de documente blagiene, totalizând vreo 26 repertorii cartonate, în prezent este posibilă cercetarea lor de către exegeţi. Majoritatea lor poartă pe coperte dedicaţii făcute “Pentru Elen” de către genialul ei admirator.

V-am prezentat acum doar câteva aspecte din această carte densă ca informaţie literară, minunată ca scriitură, un document ce ridică vălul de pe viaţa privată a uneia dintre cele mai importante personalităţi din literatura noastră contemporană: poet, prozator, dramaturg, filozof, jurnalist, diplomat, academician, traducător, profesor universitar, Lucian Blaga, cel căruia istoricul literar Anca Sîrghie i-a dedicat ani întregi de muncă şi cercetare. O dovedeşte neprecupeţit sinteza cuprinsă la capitolul final al Anexelor, unde enumerarea variatelor forme în care scriitoarea a înţeles să valorifice universul blagian este susţinută de imagini fotografice edificatoare. Cartea Lucian Blaga şi ultima lui muză, premiată recent de Uniunea Scriitorilor din România la Sibiu constituie un document de o reală valoare. Citind-o, ne înălţăm pe alte culmi ale cunoaşterii poeziei din noi înşine, căci fiecare dintre noi ascundem în profunzimile inimii şi sufletului nebănuite unde lirice.

Academia Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte în pragul celui de-al 40-lea Congres (Montreal, Canada)

 

Autor: Galina Martea

 

Înaltul for de ştiintă şi cultură Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe (ARA) este în pragul celui de-al 40-lea Congres, care va avea loc la Montreal, Canada, în perioada 28-31 iulie al anului curent. Prestigioasa academie, înfiinţată în 1976, este o instituţie care promovează şi dezvoltă la modul absolut valorile ştiințifice și culturale universale, susţine şi completează activitatea de cercetare a oamenilor de ştiinţă din întreaga lume, şi, în mod special, a oamenilor de ştiinţă de naţionalitate/origine română. În aşa mod, ARA a reunit în jurul său în calitate de membri (membri emeriţi, membri de onoare, membri corespondenţi, membri titulari) pe cei mai de seamă savanți şi personalităţi de elită mondială, dar, în mod particular, de origine română care s-au remarcat pe plan mondial prin merite deosebite în diverse domenii de activitate, precum este profesorul George Emil Palade care a primit Premiul Nobel în fiziologie şi medicină în anul 1999, scriitorii Eugen Ionesco şi Virgil Gheorghiu, filozoful Mircea Eliade, astronautul dr. Dumitru-Dorin Prunariu, etc. Printre cei mai renumiţi oameni de ştiinţă de talie universală este prezentă şi Doamna Ruxandra Vidu – Preşedinte al ARA. Dna Ruxandra Vidu (profesor şi om de ştiinţă în domeniul nanomaterialelor şi nanotehnologiilor, cu numeroase invenţii brevetate în SUA; decorată cu importante premii şi distincţii mondiale; profesor la renumita Universitate din California Davis – instituţie de învăţământ superior care este în topul celor 50 universităţi din lume) reprezintă cu multă demnitate şi responsabilitate din anul 2013 funcţia de Preşedinte al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe (American Romanian Academy of Arts and Science, ARA). Prin persoana dnei Ruxandra Vidu, omul desăvârşit al neamului românesc, au loc acele procese în cadrul prestigioasei academii şi nu numai care, la rândul lor, unesc şi amplifică în mod creator cultura şi ştiinţa universală necesară existenţei umane. Domnia Sa, fiind omul naţiunii române, de-a lungul timpului îşi dedică existenţa doar pentru lucruri demne de apreciere. Actualmente, o contribuţie deosebită îi revine în organizarea Congresului ARA, eveniment de o valoare şi importanţă aparte care marchează aniversarea a 40 ani de la primul Congres ARA. Meritul acestor succese se datorează faptului că în orice acţiune întreprinsă pentru promovarea academiei ARA dna Ruxandra Vidu depune eforturi majore în obţinerea rezultatelor doar cu accente pozitive. În acest context este necesar să menţionăm, că în anii precedenţi ARA, de asemenea, a fost condusă/administrată de mari personalităţi distincte ale neamului românesc şi anume: Monsenior Octavian Bârlea (preşedinte ARA, 1975-1978), Prof. Nicolae Timiraş (preşedinte ARA, 1978-1982), Prof. Maria Manoliu-Manea (preşedinte ARA, 1982-1995), Prof. Constantin Corduneanu (preşedinte ARA, 1995-1998), Prof. Ion Paraschivoiu (preşedinte ARA, 1998-2013) şi, respectiv, Profesorul Ruxandra Vidu (preşedinte ARA, 2013-prezent), care cu toţii, la rândul lor, au contribuit enorm la prestigiul instituţiei în cauză. Deci, pentru merite personale şi publice să le aducem acestor oameni de valoare mulţumirile şi felicitările de rigoare!

ARA

Congresul ARA, care se desfăşoară în fiecare an şi în diverse ţări ale lumii, este o reuniune internaţională a oamenilor de ştiinţă/cultură/artă şi, nemijlocit, a membrilor ARA prin intermediul căruia sunt puse în discuţie problemele şi realizările academice ale acestora. Cu obiective concrete, Congresul ARA tinde să obţină, ca de fiecare dată, colaborarea cât mai vastă cu Academia Română şi alte academii de ştiinţe şi instituţii de cercetare din ţară şi din străinătate; aspiră necontenit la promovarea intelectualităţii române în spaţiul universal care, cu certitudine, este capabilă de a valorifica în mod distinct valorile spirituale/umane; şi, respectiv, de a contribui substanţial la dezvoltarea ştiinţei/culturii în ţara de origine şi anume: în România. Astfel, şi de această dată, în cadrul celui de-al 40-lea Congres ARA se va construi o nouă punte plină de valori între oamenii de ştiinţă şi creaţie, între ţări şi popoare, între om şi societate, unde scopul prioritar să fie în a evolua cât mai evident civilizaţia umană. Iar pentru naţiunea română, în special, să prospere din plin în bunăstare şi cunoaştere (unde nu s-ar afla omul pe acest pământ), iar în cadrul ţării româneşti să se producă mereu schimbări cu accent pozitiv în toate domeniile de activitate publică/socială. Deci, prin intermediul ştiinţei şi artei, scopul Congresului ARA este de a contribui esenţial la dezvoltarea socială, economică şi culturală a întregii lumi şi, nu în ultimul rând, a României, iar intelectualitatea română de pretutindeni să fie acea valoare umană care să acţioneze în numele celor mai nobile idealuri. La acest capitol de o conotaţie aparte ar urma să menţionăm, că Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe (inclusiv, cu acţiunile întreprinse prin intermediul Congreselor anuale, cât şi prin prezenţa membrilor săi de valoare) se poziţionează ca cea mai prestigioasă/edifiantă organizaţie non-profit din afara României, care timp de 40 de ani a reuşit să valorifice/reprezinte elita intelectualităţii din diaspora română.

Aşadar, să-i dorim Congresului ARA cele mai frumoase urări de succes în realizarea obiectivelor preconizate, care, cu siguranţă, vor fi noi acţiuni pozitive de viitor întru valorificarea potenţialului ştiinţific şi cultural universal.

(Galina MARTEA, dr, membru ARA)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors