Archive for the ‘Cultural’ Category

Triada scriitoricească

Posted by Stefan Strajer On March - 3 - 2017

Triada scriitoricească

Iuri Dombrovski-Vasili Grossman-Alexandr Soljenițîn sau cuvântul curajos contra totalitarismului grețos

Autor: George Petrovai

 

De ce tocmai acești trei scriitori sovietici-ruși? Pentru că ei au în comun nu numai curajul de-a protesta împotriva totalitarismului bolșevic în general, împotriva celui stalinist în special, ci și atotumana calitate de martiri întru triumful adevărului și libertății – au fost arestați, anchetați, deportați și înlăgărați, iar operele lor au fost și ele arestate pentru o lungă perioadă de timp.

Desigur, numărul scriitorilor protestatari este mult mai mare, atât în fosta Uniune Sovietică (Boris Pasternak, Anatoli Rîbakov etc.), cât și în afara ei (Radu Gyr, Nichifor Crainic, Paul Goma, trei dintre cei mai intransigenți, totodată mai remarcabili condeieri români anticomuniști). Dar despre Boris Pasternak am scris cu ceva timp în urmă amplul text „Doctorul Iura Jivago, unul dintre eroii de referință ai literaturii de rezistență”, Anatoli Rîbakov iese din schemă prin aceea că a cunoscut într-o mai mică măsură persecuțiile regimului concentraționar (a emigrat cu întreaga familie în Statele Unite), iar în ceea ce-i privește pe scriitorii noștri martiri, cred că ar fi cazul să le acordăm cuvenita atenție și recunoștință pentru pilduitoarele lor înfăptuiri umane și scriitoricești, așa încât tot sufletul în sufletul acestui neam să știe că Radu Gyr n-a încetat să scrie nici atunci când viața lui atârna de un fir de păr după apariția celebrului protest liric „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” și că Nichifor Crainic n-a făcut compromisuri nici măcar atunci când, privit și tratat mai ceva ca un paria, era hăituit de uneltele bolșevismului.

Iată-l, de pildă, pe mult nedreptățitul Iuri Dombrovski (născut la Moscova în anul 1909), cel despre care excelentul traducător Mircea Aurel Buiciuc scrie următoarele în „Tabelul cronologic” al romanului „Pe urmele șarpelui boa” („Conservatorul muzeului de antichități”), carte apărută la Editura Minerva, BPT, 1991: „A fost un Om de exemplară cutezanță și cinste, o mare conștiință a epocii în care a trăit, un Om liber în cuget și în comportament, străin de tot ce înseamnă ipocrizie și lașitate, un Om generos și plin de bărbăție, în cel mai înalt sens al acestei expresii. N-a iubit banii, obiectele efemere, ci semenii, cărțile, pictura, arta în general și sfințenia Cuvântului”.

Yury_Dombrovsky

Foto. Iuri Dombrovski

Însă stalinismul făcea tot ce-i stătea în putință să scape de asemenea martori incomozi, și posibilități avea cu toptanul (legi adecvate, precum sinistrul Articol 58 din Codul penal, N.K.V.D., milițieni, activiști, agitatori și turnători, temnițe, lagăre, gardieni și torționari), așa că sărmanul Iuri Dombrovski, adept al răspunderii morale a ființei umane (în mod deosebit a creatorului față de tot ce se petrece în jurul său), n-avea cum să scape nici de ochiul vigilent al partidului și nici de brațul lui înarmat: Îndată după absolvirea „Cursurilor superioare de literatură”, pe motive politice este exilat în Alma-Ata (orașul merelor) din Kazahstan (perioada 1932-1935), urmează ancheta și detenția din anul 1937 pentru eseul „Tezaurul de cărți al Kazahstanului”, deportarea în ținutul Kolîma (1939-1943) și cea în regiunea Irkutsk (1949-1955) într-un lagăr de muncă forțată, cu regim extrem de drastic!

Cu toate că autorul a avut originala idee de-a plasa acțiunea romanului, respectiv de-a instala puterea sovietică și apogeul stalinismului din 1937-1938 (anii Marii epurări) în lumea basmului celor o mie și una de nopți, când noi pătrundem în desfătătoarea substanță a cărții, pe care Valeriu Cristea o consideră „una dintre cele mai valoroase opere ale literaturii sovietice ruse de după război” (romanul vede lumina tiparului în anul 1964), constatăm că în feerica lume din sud se petrec toate acele oribile lucruri care se petreceau atunci în întreaga Uniune Sovietică: obligatoriile portrete și lozinci ale tătucului Stalin, mâna lungă a N.K.V.D.-ului în pancarte, propaganda antireligioasă, delațiunea, teama permanentă de urmărire, percheziții și arestări, precum arestarea la trei noaptea a administratorului muzeului, arhivigilența agitatoarei Zoia Mihailovna, o grăsună cu ochi „mici, înguști și porcini”, dogmaticul zel al Aiupovei, secretar științific la Biblioteca republicană din Alma-Ata, al cărei soț tocmai fusese ridicat, ura proletară față de sabotorii care umpleau depozitele de grâne cu gărgărițe, încât autoritățile au fost nevoite să ardă „miliarde de puduri de grâne”, nenumăratele procese-fulger cu ușile închise, în urma cărora „noi ne-am adunat la sfârșitul orelor de program să cerem pedeapsa cu moartea”.

Bineînțeles că într-un asemenea climat aiuritor, tragicomediile nu pot să lipsească: atunci când oamenii au decedat și nu mai pot fi arestați, autoritățile – precum în memorabila scenă cu răposatul și înrămatul Blinderman – nu ezită să le aresteze portretele; întrucât este o regulă ca toți arestații să-și recunoască vina, fratele brigadierului Potapov recunoaște într-un târziu că-i sabotor și este împușcat; cu toate că în cele din urmă omoară uriașul șarpe de casă, vasăzică deține proba existenței șarpelui despre care se credea că ar fi un boa fugit din menajeria unui circ (el, de altminteri, dă numele „conspirativ” al romanului), totuși, brigadierul Potapov urmează să fie arestat, fiind suspect din pricina înrudirii cu un fost diversionist și pentru că securiștii au dovada (sic!) că el spionează în favoarea Germaniei naziste (scrisoarea adresată brigadierului, prin Ministerul de Externe al Reich-ului, de către Societatea germană pentru aclimatizarea animalelor, foarte interesată de „apariția șarpelui boa în munții Ala-Tau”); însuși Aleksei Zîbin, personajul central al romanului și alter ego-ul scriitorului (prenumele lui apare o singură dată în această carte, iar numele de familie ne este făcut cunoscut de autor doar în „Facultatea de lucruri inutile”, continuatorul romanului „Conservatorul muzeului de antichități”), însuși Zîbin, prin urmare, intră în vizorul enkavediștilor încă din acest roman, iar în cartea următoare este efectiv arestat.

Da, căci deși Zîbin afirmă despre sine că doar lipește oale și face fișe, străduindu-se să treacă „cât mai ușurel printre oameni”, așa încât „să nu stânjenesc pe nimeni, să nu supăr și să nu nu pricinuiesc nimănui neplăceri”, prin chiar firescul vieții și gândirii sale, el se opune nefirescului istoriei și prin cultură se opune barbariei dirijată de la centru.

În aceste condiții, când Aleksei afirmă în auzul enkavedistului Mihail Stepanovici că „o armată de oameni liberi va învinge întotdeauna o armată de robi”, iar directorului muzeului, fost comandant de divizie, îi spune că „puterea adevărată se împletește cu bunăvoința fie și numai pentru că-i trainică”, nu-i de mirare că stârnește prea multă zarvă pe unde trece și că în antologica scenă din biroul locțiitorului comisarului, cu frapanta asemănare dintre acesta și chipul stăpânului din portret, el constată că „eu și el aveam, cum spun fizicienii, sisteme de calcul absolut diferite, iar eu bâjbâiam undeva pe alte coordonate”.

În afară de limbajul cuceritor, de fluiditatea acțiunii și de splendidele tablouri impresionist-simboliste, decupate din luminoasa natură a Sudului („Albăstrii erau povârnișurile munților acoperite de păduri; liliachii – pietrele și pământul argilos din râpele golașe; de un albastru intens – tufele de porumbar și marginile cușmelor de zăpadă ce acopereau crestele”), cititorul întâlnește în carte câteva izbutite simboluri, absolut trebuincioase pentru ca autorul să-și poată comunica mesajul anticomunist la un înalt nivel artistic: șarpele boa (cum spuneam, în realitate un enorm șarpe de casă) întruchipează nelipsitul balaur din basme și simbolizează totalitarismul, iar aurul căutat cu atâta înfrigurare de localnici și de arheologii muzeului, simbolizează valoarea trecutului, la care Zîbin recurge în repetate rânduri pentru a scoate și mai pregnant în evidență grozăvia prezentului.

*

La rândul lui, Vasili Grossman a pledat cu atâta curaj în favoarea libertății și demnității umane, ambele călcate în picioare de către stalinism, încât în 1960, patru ani după raportul lui Hrușciov la Congresul al XX-lea al partidului („Despre cultul personalității și urmările lui”) și anul în care scriitorul încearcă să-și publice „Viață și destin”, partea a II-a din dilogie (prima parte, intitulată „Pentru o cauză dreaptă”, fusese publicată în 1952), „A avut loc o descindere la locuința lui Grossman și au fost confiscate materialele romanului, manuscrise, ciorne, până și indigourile care au servit la dactilografierea lucrării” (Ion Ianoși în prefața nuvelei „Panta rhei”, Editura Humanitas, 1990).

Toate acestea se întâmplau în anul 1961, adică după ce redactorul șef al revistei „Znamia”, revistă la care Grossman predase în 1960 manuscrisul, i-a adus la cunoștință că „o astfel de lucrare nu va putea fi tipărită decât peste…250 de ani” și înainte de Congresul al XXII-lea al partidului, unde Hrușciov l-a atacat pe Stalin mai abitir ca în 1956. Verdictul de nepublicare a cărții este confirmat de ideologul șef Suslov în audiența din 23 iulie 1962: Da, el n-a citit cartea, „dar are toată încrederea în tovarășii recenzori”…

grossman1

Foto. Vasili Grossman

Aceasta fiind poziția oficialilor bolșevici față de scriitorul Vasili Grossman, se subînțelege că bătăioasa nuvelă „Panta rhei” („Totul curge”), tocmai de aceea extrem de valoroasă, nu putea să aibă un destin publicistic mai bun. Concepută între anii 1955 și 1963, perioada de elaborare a romanului „Viață și destin”, povestirea (așa-i spun criticii) este terminată de-abia după arestarea manuscrisului și definitiva sentință de nepublicare.

Iată de ce povestirea a trebuit să aștepte până în anul 1989 ca să vadă lumina tiparului, adică taman un sfert de veac după moartea scriitorului. Chiar și în aceste condiții, ne informează Ion Ianoși, „revista «Oktiabr» și-a asumat nu puține riscuri”, dovadă amplul studiu al lui G. Vodolazov, care sub titlul „Lenin și Stalin”, a fost inserat ca introducere a povestirii. Un studiu fără obiecții de natură artistică, cică se recunoaște valoarea deosebită a povestirii și, în numele pluralismului socialist, se respectă „dreptul autorului la un punct de vedere propriu”, însă cu un categoric caracter politico-ideologic, prin care comentatorul încercă să-l salveze (!) pe Grossman de posibilele învinuiri venite din partea cititorilor și interpreților dogmatici.

Adică, fiind în anul 1989, nu mai deranjează ca pe vremuri când se scrie negru pe alb că personajul principal Ivan Grigorievici a fost turnat de Vitali Antonovici Pineghin, fostul lui coleg de facultate, și că, aidoma atâtor milioane de compatrioți de pe întinsul Uniunii, după rapida lui încadrare în sinistrul Articol 58 din Codul penal privind „crimele contrarevoluționare”, a executat 30 de ani de lagăr și muncă silnică. Nu deranjează nici că tot mai mulți dintre foștii condamnați sunt reabilitați, vasăzică atotputernicul partid recunoaște cu mare întârziere că a greșit față de ei, și nici că delațiunea a fost întrebuințată de unii pentru a-și salva pielea, iar de carieriști drept mijlocul lesnicios-odios de cățărare pe nesigura scară susținută de un regim eminamente inuman (însuși Nikolai Andreievici, vărul lui Ivan Grigorievici, își simte cugetul apăsat de păcate de acest gen, păcate atât de frecvente, ne spune scriitorul, încât uneori „se întâmpla să stea întinși pe priciul închisorii secretarul unui raion de partid, demascat ca dușman al poporului, și noul secretar care-l demascase pe primul și care se dovedise curând a fi și el dușmanul poporului”). La urma urmei nu mai deranjează aproape pe nimeni nici milioanele de ucraineni care, la începutul anilor 30 și cu știrea lui Stalin, au fost omorâți prin înfometare și nici măcar gravele acuzații formulate de scriitor împotriva lui Iosif Vissarionovici: că în persoana lui a avut loc contopirea partidului cu statul, că incredibila lui cruzime, perfidie, prefăcătorie și grosolănie „dădeau la iveală pe dregătorul asiatic”, că „principiul fundamental al statului construit de el a fost acela al statului fără libertate” și că deși a distrus temeinic libertatea, totuși Stalin, acel Stalin care nu se temea de nimeni, nu doar că toată viața s-a temut de libertate, dar „a continuat să se lingușească pe lângă ea, chiar așa moartă”.

Da, căci în concepția scriitorului nostru, „libertatea e un bun egal cu viața”, iar „privarea de libertate este egală cu asasinatul”, motiv pentru care el nu ezită să-l contrazică pe Hegel: Întrucât inumanitatea este absurdă și inutilă, cu necesitate rezultă de aici că „nu tot ce e real e rațional”!

Însă Vodolazov n-a fost de acord cu judecățile lui Grossman despre istoria Rusiei („Dezvoltarea Rusiei era fertilizată de creșterea robiei”, ”Numai robia milenară a fost aceea care a creat mistica sufletului rus”), îndeosebi cu cele despre Lenin și leninism: „În dispută, Lenin nu urmărea adevărul, ci victoria”; „Victoria lui Lenin a servit nelibertății”; „Sinteza leninistă a nelibertății cu socialismul a uimit omenirea mai mult decât descoperirea energiei atomice”. Iată motivul pentru care acesta consideră necesar ca în respectivul studiu să delimiteze leninismul de tenebroasa esență a stalinismului…

N.B.: Vasili Grossman merită un cuvânt de mulțumire din partea tuturor românilor neaoși. Și iată de ce. În calitate de corespondent de război, el a intrat împreună cu trupele rusești în Odesa părăsită de românii în retragere, unde a apreciat administrația lor civilizată. Vasăzică nici vorbă de holocaust, antiiudaismul și crimele împotriva evreilor revenindu-le în întregime ucrainenilor.

Tot cu un Ivan, alter ego-ul lui Alexandr Soljenițîn în ceea ce privește adaptarea lui la viața de lagăr, avem de-a face și în nuvela „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, prima lucrare din seria „Gulag”, pentru care autorul, redutabil anticomunist, la propunerea lui François Mauriac va primi în anul 1970 Premiul Nobel pentru Literatură.

Soljenitin

Dureroasa sa experiență de deținut a început în anul 1945. Deși la acea dată era ofițer al Armatei Roșii pe frontul din Prusia orientală, totuși el a fost arestat din pricina corespondenței purtată cu un prieten și, în cel mai autentic stil stalinist, condamnat la opt ani de lagăr cu muncă silnică.

„O zi din viața lui Ivan Denisovici”, prima carte tipărită în fosta Uniune Sovietică (era anul 1962) a absolventului Facultății de Matematică și Fizică și apoi al celei de Filologie (următoarea carte se intitulează „Pavilionul canceroșilor”), este un senzațional document literar privind duritatea vieții de lagăr, unde cel mai mare dușman al deținutului nu sunt nici gardienii, nici gerul (acțiunea nuvelei se derulează pe durata unei zile de iarnă siberiană, dar nu într-atât de geroasă încât deținuții să nu poată fi scoși la muncă), nici mâncarea astfel raționalizată ca deținutul să nu moară de foame și nici aberantele regulamente de ordine interioară (deplasarea deținuților, controale, servitul mesei etc.), ci un alt deținut!

Iată de ce un deținut cu experiență, așa ca Ivan Denisovici, trebuie să fie mereu cu ochii în patru și să pun osul la treabă atunci când spune șeful de brigadă. Da, căci de acesta depinde viața deținutului: norma de lucru, hrana și timpul lui liber. Iar lui Ivan Denisovici Șuhov toate-i merg din plin în acea zi înfățișată de Soljenițîn, atât în lagăr și la masă (are bafta să smulgă o porție în plus), cât și la zidit, ba chiar izbutește să introducă în lagăr o bucățică de fierăstrău, astfel că la sfârșitul zilei se arată mulțumit de ea, „una din cele trei mii șase sute cincizeci și trei”. „Iar dacă socotim și anii bisecți”, completează scriitorul cu precizie neîndurătoare, atunci „trebuie să adăugăm încă trei zile”…

(Sighetu Marmației, 26-27 feb. 2017)

petrovai-george

Foto. George Petrovai

Interviu cu Jenica Tabacu, director la Muzeul Memorial „Bogdan Petriceicu Hașdeu”

Să nu uităm că edificiul hașdeean a fost clasat ca monument istoric de importanță națională şi universală!”

Autor: Ana Moroșanu Magdin

 

Ana Magdin: Foarte mulți români sunt confuzi, unii spun că este „Castelul Iulia Hașdeu”, alții spun că este „Muzeul Memorial B.P. Hașdeu”! Vă rog să lămurim această dilemă…!

Jenica Tabacu: Monumentul construit la Câmpina şi dedicat celor două Iulii ale sale (soția şi fiica) este un castel denumit de savant „Julia Hasdeu”. Instituția care funcționează în acest castel, după cum apare de la începuturi, în actele oficiale, poartă numele de Muzeul Memorial “B. P. Hasdeu”.

Ana Magdin: Ce simțiți când rămâneți singură în castel, este adevărat că se mai întâmplă fenomene paranormale sau neînțelese de toată lumea?

Jenica Tabacu: Castelul respiră prin povestea-i fascinantă, centrată pe iubirea care leagă sufletele indiferent de lumea în care se găsesc acestea. Iar acolo unde e iubire, omul ancorat în viața reală, şi nu într-o realitate alternativă, descoperă frumosul, esența existenței! În concluzie, mă simt minunat acolo, atât în prezența vizitatorilor, cât şi atunci când sunt singură. De-a lungul timpului, sunt peste două decenii, mi s-au povestit multe întâmplări inexplicabile, petrecute la castel. Păstrăm pe suporturi de hârtie fotografică impresiunile sub formă de nori, care au apărut cu ocazia punerii în scenă, pe terasa monumentului, a unui act din „Răzvan şi Vidra”. Nimeni n-a putut furniza o minimă explicație a prezenței acelor forme deasupra capetelor micilor actori. Într-o expoziție de sculptură, organizată într-un demisol al castelului, înfățişând chipuri de copii, s-au „plimbat” globuri luminoase, perfect rotunde, surprinse de camera de supraveghere. În ziua aceea, ne-amintim perfect, fusese înnorat şi deci, în spațiul respectiv, nu existase nicio sursă de lumină.

2.Iulia Hasdeu

Foto. Iulia Hasdeu

Ana Magdin: Nu știu dacă v-a mai spus cineva, dar asemănarea dintre dvs și Iulia Hașdeu este izbitoare! V-ați gândit că puteți fi reîncarnarea Iuliei și din acest motiv iubiți atât de mult acest castel?

Jenica Tabacu: Mi s-a spus de multe ori. Eu însămi, şi aceia de lângă mine, am observat că am avut unele preocupări asemănătoare cu cele ale Juliei Hasdeu: am studiat pianul, am scris poezii şi proză (nu le-am publicat niciodată), admir cultura franceză şi vorbesc franțuzeşte. Am reuşit să traduc toate scrisorile poetei către tatăl său, scrise în limba franceză, şi mi s-a confirmat de către un subtil cunoscător, că-n tălmăcirea mea „nicio notă falsă nu umbreşte această impresie de autenticitate”, că totul e „natural”. Ştiu că am depus efort, dar, uneori, am avut senzația de „déjà-vu”. Psihologic vorbind, s-ar putea explica acea stare. Alții s-ar gândi la o viață anterioară, trăită în pielea personajului de care se ocupă. M-am gândit şi eu, recunosc, în anumite împrejurări, punându-mi binecunoscuta întrebare: “ce-ar fi dacă…?” O singură certitudine am şi dumneavoastră ați exprimat-o minunat: da, iubesc acest loc! Timpul a fost şi sper că va fi de partea noastră. O veche colaboratoare asemăna, recent, legătura dintre mine şi castel (cu tot cu personajele evocate) cu aceea dintre brad şi „’naltul plai”, din poezia „Bradul” de … B. P. Hasdeu. Prin multe avataruri au trecut ultimii doi, dar rădăcina bradului fiind puternică şi vie, încă sfredelitoare-n „stâncă”, lemnul şi “blocul de granit” făcând un singur trup, triumfă totdeauna. E o variantă a proverbului „Omul sfințeşte locul”, exprimată cu mijloace poetice.

Ana Magdin: Care sunt cele mai stranii momente pe care le-ați trăit în acest castel?

Jenica Tabacu: Era în 2002. Mă aflam într-o anexă a castelului, în fața unui manuscris „spiritist”, pe care îl traduceam din limba franceză. Văd o întrebare pusă de Hasdeu, în colțul din dreapta, al filei, sus: „Ce să fac cu Hizdeii din Ungaria, care mă agasează?” A doua zi am fost chemată de secretarul Primăriei Câmpina, care mi-a spus că fusese depusă o notificare pentru retrocedarea castelului. Deodată mi-a venit în minte întrebarea lui Hasdeu. Şi, la rândul meu l-am întrebat pe secretar dacă semnatarul notificării are legătură cu… Ungaria. Răspunsul a fost „da”. Straniu, dar adevărat, am putea spune! Altă întâmplare? În castel se află o placă de marmură neagră, pe care a fost gravată melodia „Sursum!” De la venirea mea acolo, în 1996, proiectasem interpretarea ei, dar se părea că momentul nu venise încă. În 1998, când s-au comemorat 110 ani de la moartea Juliei Hasdeu, “Sursum!” a fost cantată pentru prima dată, din ceea ce cunoaştem, la castel. Fără să-mi vorbească despre planul lor, patru eleve de la Liceul “Dinu Lipatti”, sosite cu câteva săptămâni în urmă, la muzeu, au copiat-o şi apoi au interpretat-o într-un cvartet de coarde. Interesant a fost că eu, până la aflarea planului lor, regretasem că nu perseverasem cu materializarea acelui proiect, benefică pentru acel prilej! “Sincronicitate” în gânduri, ar spune C. G. Jung.

3

Ana Magdin: Este adevărat că noaptea se aprind singure luminile în castel și se aude o muzică de pian?

Jenica Tabacu:   Muzica de pian se aude din când în când. Ultima oară, în prezența unui grup de elevi din Bucureşti. Două colege care se aflau în castel, atunci, au auzit şi ele. De-a lungul vremii, despre muzica de pian ne-au vorbit paznicii care lucrau în turele de noapte. Luminile apar pe monitorul de supraveghere. Dacă cineva se află într-o cameră a castelului, pe monitor apare lumina verde, în porțiunea dedicată supravegherii acelei încăperi. Dar, uneori, apare lumina verde, când în cameră nu e nimeni. Explicații, deşi le-am cerut, nu ni se pot da.

Ana Magdin: Vizitatorii vă spun vreodată că simt ceva special în castel?

Jenica Tabacu: Da. Unii spun că se simt bine, alții, că nu. Ultimii, din fericire, puțini, ajung acolo cu temeri, speriați de … fantome. Cei pregătiți, care se informează înainte de a vizita castelul şi fac dovada unui nivel superior de cultură, trăiesc revelația la descoperirea acelui loc.

Ana Magdin: Autoritățile sunt atente, au grijă de castel, vă dau fonduri pentru evenimente, vă sprijină cineva?

Jenica Tabacu: Castelul şi muzeul se află în proprietatea şi administrarea Consiliului Local Câmpina. Aşadar, pentru restaurare şi funcționare, fondurile au fost şi sunt alocate de la bugetul local, prin hotărâri inițiate de primar sau de consilierii locali, pe baza propunerilor noastre. Autoritățile locale au fost generoase, dar e nevoie de mai mult, cu siguranță. Anul trecut, pe 25 octombrie a fost depusă documentația pentru obținerea unor fonduri europene, cu ajutorul cărora să restaurăm integral monumentul, bunurile culturale mobile (cărți, documente, periodice, obiecte tridimensionale), să dotăm muzeul şi să reparăm anexele. Acest proiect necesită o considerabilă sumă de bani, aproape patru milioane de euro.

Ana Magdin: Ce vă doriți cel mai mult să se întâmple, ce vă doriți să faceți pentru promovarea turismului la Castelul Hașdeu?

Jenica Tabacu:   Doresc să primim un răspuns favorabil la prima etapă a selecției cererilor de finanțare şi la etapele care vor urma, pentru ca, în final, să trecem la materializarea acestui proiect de amplă restaurare şi valorificare durabilă a patrimoniului hasdeean, ce aduce multe beneficii comunității câmpinene, dar şi culturii naționale. Să nu uităm că edificiul hasdeean a fost clasat ca monument istoric de importanță națională şi universală! Având în vedere însemnătatea locului şi rolul Hasdeilor în cultura românească, ne-a preocupat şi ne preocupă promovarea valorilor noastre, prin diferite mijloace, precum: colaborările cu mass-media, folosirea INTERNET-ului (site, Facebook ş.a.), organizarea de evenimente – cel mai cunoscut fiind „Sărbătoarea celor 2 Iulii”, totdeauna pe 2 Iulie -, dar şi altele, ca de exemplu, cele două aniversări, a lui B. P. Hasdeu (în februarie) şi a Juliei Hasdeu (în noiembrie), recitaluri muzicale, vizite ghidate etc. Muzeul dispune de audioghiduri în patru limbi: română, franceză, engleză, germană. Tot promovare facem atunci când punem la dispoziția vizitatorilor aceste aparate prin care se facilitează accesul la cunoaştere. Anul trecut am inclus muzeul pe platforma izi.travel, astfel că turiştii pot asculta de oriunde informațiile prezente pe audioghid. Curiozitatea îi va aduce la Câmpina …

4

Ana Magdin: Ce vă doriți pentru sufletul dvs, cum visați să vă fie viața?

Jenica Tabacu: Să fie frumoasă, cu încercări surmontabile, cu visuri împlinite!

Ana Magdin: Ce iubiți cel mai mult pe această lume?

Jenica Tabacu: Ca mamă, îmi iubesc copilul. Ca fiică, îmi iubesc părinții, chiar dacă nu mai sunt în lumea mea. Şi aşa mai departe… Sunt moduri diferite de a simți iubirea, în funcție de rolurile pe care Natura, Dumnezeu, ți le-a dat de jucat. Important e să poți iubi cu-adevărat. Iubirea e o construcție pe care o înalți cu migală, cu eforturi şi chiar cu lacrimi. E templu în sufletul tău! Nu există “cel mai mult” sau “cel mai puțin”, căci vorbim de destinatari diferiți ai iubirii noastre.

Ana Magdin: Cum visați să fie România?

Jenica Tabacu:   România e ca o fată frumoasă, dar fără noroc. Visez să-i surâdă norocul, căci merită această “gură de Rai” mai multă grijă din partea noastră, a tuturor. Educația şi responsabilitatea sunt foarte importante. Multe rele ar dispărea dacă oamenii ar pune preț pe ele.

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

Jenica Tabacu: Să fie sănătoşi şi să aibă grijă de sufletele lor! Cultura poate fi panaceul pentru o viață lungă şi frumoasă. Să nu uite de ea!

1

Foto. Jenica Tabacu

 

 

 

Transformatio

Posted by Stefan Strajer On February - 26 - 2017

Transformatio

Nicio zi nu seamănă cu alta

Și nicio noapte.

Nicio clipă nu e la fel cu cea de dinainte

Ori cu cea de după ea.

Nicio teorie nu e perfect adevărată,

Dar nici complet falsă,

Iar datul cu părerea e un sport inutil.

Orice cuvânt de rugăciune

Echivalează cu cel puțin un păcat în minus,

Iar a tăcea nu e nici pe departe

O lipsă de Cuvânt, ci un plus de virtute

Așezat la picioarele smereniei Lumilor

Din toate Universurile vieților noastre efemere.

 

Niciun Univers nu seamănă cu altul.

Nicio Lume nu e a nimănui și nimeni

Nu va moșteni nici Lumea, nici Pământul.

Cu toate acestea fiecare dintre noi

E, sau poate fi, miracolul care

Călătorește înspre desăvârșirea din el însuși

Și către Absolutul divinității

Care locuiește peste tot… 

 

Și-n noi…

 

(Oana Denis Rotariu, 19.02.2017)

 Oana 18.02.2017

 Foto. Oana Denis Rotariu

O vedetă a scenei de teatru, Dorina Stanca

Posted by Stefan Strajer On February - 21 - 2017

O vedetă a scenei de teatru, Dorina Stanca

Interviu realizat de prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

Trăind la Cluj în același apartament din Piața Mihai Viteazul nr.6, care mai poartă inscripția „Radu Stanca, regizor”, Dorina Stanca a împlinit în 27 noiembrie 2015 vârsta puținilor privilegiați ai soartei, care izbutesc să atingă 88 de ani. Am promis să-i fac o vizită specială, spre a marca această aniversare, așa că spre emoția mea, pe când intram, am observat sticla cu șampanie fină și paharele care ne așteptau, actrița dovedind că s-a pregătit nu numai sufletește, cum adesea îmi mărturisea că are nevoie de mult timp, ci și în cel mai mic detaliu organizatoric. Darul meu s-a compus din 10 afișe ale spectacolelor de altădată, în care ea jucase la Teatrul de Stat din Sibiu, alături de poze și caiete – program, cu care eu doresc să sporesc numărul exponatelor viitorului muzeu, care va fi organizat în apartamentul ei, unde ea veghease, ca o preoteasă într-un templu, întreaga ei viață, ostenind să sporească numărul edițiilor operei lui Radu Stanca. Nu, despre ea nu accepta să mărturisească nimic, deși pozele din arhiva familiei trădau splendida evoluție a ei ca actriță a scenei de teatru din Cluj, pe care s-a întors, după ce a strălucit timp de un deceniu, respectiv între 1951-1961, la teatrul   sibian care astăzi, nu întâmplător, poartă numele soțului ei.

-Dorina Stanca: Mă întrebi de ce nu accept să povestesc nimic despre mine? Nu am putut să mă gândesc la succesele mele scenice, pentru că viața mea nu a lăsat loc la așa ceva. După moartea lui Radu și imediat apoi a fiului nostru Barbu, durerea mea era atât de copleșitoare, încât singura soluție mi s-a părut sinuciderea, pentru că nu mai găseam nicio rațiune de a continua viața fără ei. Nu știu dacă mă poți înțelege. Într-un rând, am chiar trecut la fapte, dar am fost salvată de un vecin, care auzise spărgându-se geamul de la baia mea, unde încercam să-mi iau viața.

-Anca Sîrghie: Eu știu că familia Stanca, de la preotul Sebastian și continuând cu fiii și nepoții lui, este de credință ortodoxă adevărată. Religia ortodoxă explică faptul că cel ce se sinucide niciodată nu se va mai întâlni în lumea de apoi cu cei dragi lui. Nu ați conștientizat cât de greșită a fost o asemenea alegere?

-D.S.: Tocmai de aceea, mi-am stabilit o anume formă de penitență în care toate gândurile și proiectele mele de viață se întorceau spre cei dragi ai mei muriți, nelăsând loc pentru succesele mele scenice de altădată, care nu au fost nici puține, nici lipsite de valoare. Vedeți pentru ce doresc ca muzeul de aici să poarte numele lui Radu Stanca. Dar condiția mea fizică s-a deteriorat grav, după atacul cerebral din 2003, apoi după suferința provocată de afecțiunea brațelor, a genunchilor. Vezi bine ce greu mai cobor din pat în ultimul timp. Dumneata care mă vizitezi din anii 1975-80, când pregăteai doctoratul cu primul studiu monografic dedicat lui Radu Stanca și eu ți-am pus la dispoziție atâtea documente din arhiva familiei, îți amintești cum eram eu pe atunci.

-A.S.: Da, nici pe atunci nu părea că faceți loc amintirilor despre propria carieră actoricească. Le refuzați pur și simplu, în mod sistematic. În schimb, vă păstrez în minte așezată între pernele acestui pat în care vă regăsesc și acum, dar având în față mașina de scris, la care multiplicați cu toată râvna filă cu filă, opera soțului dumneavoastră, căci multe poezii și întreaga operă dramaturgică a lui Radu Stanca rămăseseră nepublicate la moartea lui. De aceea, nu este o exagerare să considerăm astăzi că tot ce a apărut până în prezent, este direct și indirect rodul strădaniilor dumneavoastră, pentru că neobosit ați oferit arhiva Stanca cercetătorilor creației lui. Cum a fost începutul carierei de actriță a Dorinei Ghibu la Cluj?

-D.S.: Eram solicitată de mulți regizori. La un moment dat, în fața Teatrului de Stat din Cluj figurau trei afișe și în toate apăream și eu. În Othello era unul dintre roluri, anume Emilia, care devenise la fel de proeminent ca și Desdemona. O afirma Marietta Sadova, nu eu.

-A.S.: Era spectacolul pus în scenă la Cluj de Marietta Sadova, cu decorurile lui Liviu Ciulei, iar traducerea din engleză a textului tragediei shakespeariene o făcuse Florian Nicolau. Pe Desdemona o interpreta actrița Emilia Hodiș Croitoru. Surpriza mea aniversară de astăzi este cadoul cu cele 10 afișe: Hangița, cu premiera din 24 nov. 1953, Mireasa desculță din stagiunea 1951-52 la care Radu avea ca asistent pe Ion Hândoreanu, (1.75m), Cetatea de foc, 1951-52, ca a 4-a premieră, Lupii, cu spectacolul din 29 ianuarie 1953, asistent de regie acelaşi Ion Hândoreanu, Citadela sfărâmată, Suflete tari, alături de un tandem cu Viața începe din nou 6-8 dec. 1952 și Hangița, 9-10 dec 1952. Priviţi afişul la piesa Trei surori, 29 octombrie1953,pe textul lui A.Cehov, ca a șasea premieră Gaiţele din stagiunea 1955-1956, ca al 200-lea spectacol, în 3 martie 1956, unde se menţionează că   Dorina Stanca interpreta rolul Vandei. Iată şi Împărătița lui Michidon, din stagiunea 1955-56, pe textul Ioanei Postelnicu. În goana superficialităţii zilelor noastre, sunt unii care au luat doctoratul pe teme din Radu Stanca şi în cărţile lor scriu Împărăţia lui Machidon în loc de „împărătiţa”. Să-i mai întrebi dacă au citit piesa?

-D.S.: În rolul iubitei lui Chopin, George Sand, țin minte că aveam un păr roșu. Cu Marietta Sadova   ca regizoare în 1948 am avut un mare succes în spectacolul Cei din urmă, pe textul lui Maxim Gorki, în traducerea Emmei Beniuc, spectacol cu care am luat un mare premiu, care nu mai țin minte cum se intitula. Vezi dumneata că memoria mea a suferit după atacul cerebral din 2003. Nu-mi mai amintesc titlul. În orice caz, încă nu se instituise Premiul de Stat și numele lui era altul. Jucam rolul Verei, iar personajul Alexandru era interpretat de Dominic Stanca, despre care pe atunci nu bănuiam că îmi va deveni cât de curând văr prin căsătoria cu Radu Stanca. Adevărul este că aveam talent și eram foarte solicitată de mulți regizori. Am jucat rolul principal în Liubov Iarovaia, în tandem cu Florica Pop.

Dorina Stanca

Foto. Dorina Stancu (Doti) şi Radu Stanca împreună cu fiul lor, Barbu (1956) 

-A.S.: Da, Liubov Iarovaia este piesa lui Konstantin Andreevici Treniov, tradusă în limba română de Radu Donici. Regizorul spectacolului la Cluj era Panait Victor Cottescu. Premiera a avut loc în noiembrie 1949. Mahora era interpretată de Olimpia Arghir, iar Dominic Stanca juca în rolul lui Grigore, el fiind foarte solicitat ca actor, de asemenea .Nu veți putea crede că zilele trecute vorbind cu Dorli Blaga despre imaginea divei care erați în tinerețe, stimată doamnă Doti, mi-a confirmat adevărul că erați foarte aplaudată și adorată de mulți bărbați. Așa își amintește de dumneata.

-D.S.: Am realizat în 1948 rolul Lidia în Viața din citadelă de August Jacobson, text tradus de Horia Deleanu. În creația scenic Domnul Director General de Alexandru Șahighian regizorul Ion Dinescu m-a ales pentru rolul Doamna Cristodorescu, iar Otto Rappaport mi-a dat rolul Tretaieva, împărțit cu Maria Comșa în piesa Burghezii de Maxim Gorki, spectacol care a avut premiera la teatrul clujean în primăvara anului 1950. Am jucat pe Calughina în spectacolul Cui i se supune vremea de Lev Seinin Tur, în regia lui Otto Rappaport.

-A.S.: Ceea ce țin să observ este faptul că la Cluj erați distribuită în roluri diverse de mai mulți regizori, adică de Ion Dinescu, Panait Victor Cottescu, Otto Rappaport, chiar de Marietta Sadova și alții, în timp ce o actriță ca Liana Simionescu, care jucase, cum îmi amintesc, rolul Ziței în O noapte furtunoasă, părăsea Clujul, pentru că nu era deloc mulțumită de prea inconsistenta ei activitate scenică, ea stabilindu-se la Teatrul din Turda. Iată de ce vă întreb cum se explică mutarea actriței Dorina Ghibu în plină glorie actoricească de la Teatrul Național din Cluj, unde era titulară, la Sibiu?

-D.S.: Nu era vorba de vreun calcul practic al unei actrițe care se apropia din interes de un regizor. Nu!   Era o iubire care m-a copleșit și care ne-a legat până la sfârșitul vieții. De fapt, Radu Stanca a auzit de succesul meu scenic înainte de a mă fi cunoscut direct jucând.

-A.S.: O cronică de spectacol semnată în „Contemporanul” de criticul Simion Alterescu   evidenția în turneul la București al Teatrului Național din Cluj interpretarea dumneavoastră în rolul Emiliei din Othello și în cel al Oliei din piesa sovietică Cei din urmă, despre care tocmai am vorbit. Dar cum a reușit Radu Stanca să vă cucerească?

-D.S.: Când am poposit la Sibiu în turneu, Radu m-a făcut să iubesc orașul acela cu farmecul său istoric. M-a plimbat pe sub bolţile stradelor şi pieţelor, pe scările Fingerling, prin piațetele cetății, pe sub ziduri masive de burg. M-a oprit în biserici să ascult concerte de orgă, m-a urcat în saloanele din Palatul Brukenthal, astfel că ceea ce am descoperit alături de el nu avea echivalent la Cluj sau în vreun alt oraș. Eram vrăjită de el, care mă socotea în scrisorile trimise mai apoi „anima” lui. Eram încântată de Sibiu, de el, de tot…

-A.S.: Nu numai pe dumneavoastră v-a fermecat cu frumusețea orașului Sibiu, ci și pe prietenii lui cerchiști în anii studenției. O mărturisea Ovidiu Cotruș, care considera că o plimbare cu Radu Stanca prin cetate „echivalează cu o inițiere”. Din anii studenției, el împreună cu Ion Negoițescu, chiar dacă era vreme grea de război, colinda noaptea parcurile, intrând în turnuri vechi, parcurgând stradelele ce „mă urcă și coboară”, cum sună poezia sa, pregătiți să dea ochi cu mortul care „se plimbă prin cetate”, cum avea să fantazeze în versuri, mai apoi. Pentru cel venit din Cluj, desigur că Sibiul oferă o cu totul altă atmosferă, de o vrajă medievală nestricată. Ce v-a mai atras atenția la poetul și omul de teatru care era Radu Stanca?

-D.S.: Desigur că m-a impresionat felul cum îmi vorbea și îmi scria, dovedindu-mi ce sens împlinitor dădea iubirii lui pentru mine, dar bineînțeles că erau și alți bărbați care mă adorau pe atunci. Până la urmă, am făcut alegerea pe care o dorea și el. Ne-am căsătorit în 1951, când m-am și mutat cu postul de actriță la Teatrul de Stat din Sibiu.

-A.S.: Este adevărat că atunci când v-ați îndrăgostit și, desigur, ați decis să-l acceptați ca soț pe Radu, ați venit pe bicicletă de la Cluj la Sibiu? Îmi amintesc că actorul Avram Besoiu povestea că el se afla în curtea Teatrului și a asistat la scena aceea uluitoare…

-D.S.: Eu eram deja   căsătorită cu Radu din 9 iunie 1951 și prin august m-am decis să-i fac o surpriză. Eram în Cluj și trebuia să semnez un act important pentru situația mea, așa că în loc să plec de dimineață, cum proiectasem eu în speranța că până seara voi ajunge la soțul meu, am pornit după ora 12.00 pe bicicletă de la Cluj spre Sibiu. O distanță de 180 km nu putea fi parcursă într-o singură jumătate de zi. Era exclus. De aceea, m-am văzut nevoită să poposesc noaptea la Răhău, în satul tatălui meu, unde am ajuns pe la ora 21.00. A doua zi am mai făcut vreo 50 km pe bicicletă de la Răhău până la Sibiu. Sunt sigură că dacă aș fi plecat dis de dimineață, cum proiectasem eu, eram lângă Radu în aceeași seară. Vezi ce poate face iubirea? Și tinerețea! Noi suntem tineri, mult timp tineri, până la un moment dat, când constatăm cât de mult am îmbătrânit. În momentele acelea eram preocupați cu mutarea mobilei mele de la Cluj la Sibiu. Desigur că am lăsat bicicleta la Sibiu și am revenit la Cluj cu avionul, în doar o jumătate de oră, nu o zi și jumătate cum parcursesem eu drumul pe bicicletă.

A.S.: Despre această escapadă, așezată sub sigiliul triumfului dragostei, i-a povestit Radu celui mai bun prieten, Ion Negoițescu, care ar fi trebuit să vă însoțească în acest periplu ciclistic, dar n-a făcut-o, spre regretul lui Radu. Este o întâmplare extraordinară, chiar incredibilă pentru mine astăzi, reluată de soțul dumneavoastră într-o scrisoare din 27 august 1951: „În săptămâna ce a trecut am fost fericit, căci am avut-o din nou pe Doti lângă mine. A venit, cum știi, ca o amazoană medievală la mine, și apariția sa a luminat împrejurul meu tot. (s.n.) De cum e lângă mine, totul primește o aură cerească și exult. Acum, iarăși singur, cu nervii încordați de așteptare, fără entuziasmul muncii-numai cu dorul de ea, mereu cu dorul de ea: să fie lângă mine, aproape, să fie aici ca să pot fi și eu.“ Evident Negoițescu participase la nuntă, căci în același Roman epistolar, din care tocmai am citat, apare următoarea apreciere de sinteză, formulată în 17 iunie 1951, adică în prima lui epistolă de după evenimentul matrimonial: „Mi-am adus aminte de figura ta ireală din zilele nunții și mi-am reconfirmat că dragostea ta e de-a dreptul înspăimântătoare. Văzându-te că iubești atât de mult, mi-e de-a dreptul teamă de tine: o teamă magică: știindu-te posedat de un demon teribil, care consumă și reaprinde fără încetare. Tu ești în marele foc al vieții tale…inima ta e crucificată.“ Erați așteptată cu ardoare la Sibiu ca femeie a unicei iubiri adevărate a lui Radu și nu mai puțin ca actriță, sosită cu trena succeselor de la Cluj. Care a fost primul rol jucat pe scena teatrului la Sibiu?

-D.S.: Cel dintâi rol a fost Mirandolina, rolul principal din Hangița lui Goldoni, în regia lui Radu Stanca, cu scenografia Olgăi Muțiu. Primele reprezentații au fost la Tălmaciu, și alte comune din jurul orașului. Au urmat apoi vreo 10 reprezentații la Sibiu, cu un succes enorm. Apoi alte spectacole.

-A.S.: Pe scenă vă adoram. De aceea, vă admiram de câte ori se întâmpla să vă vedem pe stradă. Dar cine nu era încântat să vă vadă? Foarte curând, aţi devenit o primadonă pentru sibienii acelui timp. Erați elegantă. Aveați o siluetă impecabilă și un păr negru care se revărsa pe umeri. Când v-aţi schimbat culoarea părului? De ce ați devenit blondă la un moment dat?

-D.S.: Îmi amintesc perfect când pentru rolul Monei din Steaua fără nume de Mihai Sebastian, am decis să-mi schimb culoarea părului, pentru că îl jucasem în prima versiune având părul negru ca pana corbului, iar la reluarea spectacolului după doi ani vroiam să fiu diferită. Era prin 1956, când veneam de la coafor spre casă și mă speria gândul că băiețelul meu Barbu ar putea să se sperie văzându-și mama cu o altă culoare a părului. Nu a fost așa. El nu a avut nicio reacție, ca dovadă că pentru un copil nu contează un asemenea amănunt, căci mama este mamă, indiferent de culoarea părului.

A.S.: Deși mă tem să nu vă obosesc cu asemenea întrebări, stimată Doti Stanca, imediat după Hangița, de care alte spectacole vă aduceți aminte acum?

-D.S.: O altă premieră a fost Viața începe din nou de scriitorul sovietic V. Subco, spectacol în care jucam rolul unei cântărețe de local cu misiune de spioană. Orașul s-a umplut cu afișe și imagini cu mine dansând într-o rochie șic, cu crăpătură laterală. Acțiunea se petrecea după Al Doilea Război Mondial și în local apăreau și niște ofițeri sovietici. Este tot ce mai știu din el. (Spunând aceste cuvinte, am văzut-o pe Doti Stanca făcând un efort spre a coborî din pat cu grijă și deschizând un sertar unde erau plicuri cu poze de diferite mărimi, cele mai multe îndoite la margini, poze alb-negru din vremea aceea. Mi-a scos cu gesturi sigure câteva imagini cu ea superb de tânără, dansând cu partenerul din acel spectacol în poziţii ușor senzuale, ținuta ei vestimentară subliniind linia unui corp ideal.)

-A.S.: Privindu-vă, îmi dau seama că așa erați pe când noi, elevele de liceu, vă admiram, pline de visuri, căci erați o întruchipare a frumuseții aduse la cote absolute. Suplă, înaltă, cu o înfățișare caldă și cu părul acela revărsat, care vă sublinia misterul, erați o întruchipare a ceea ce înțelegea Goethe afirmând că „etern-femininul te-nalță-n tării”. Ce alte roluri au urmat?

-D.S.: Am jucat și în spectacolul Trei surori de A.P. Cehov, alături de actori talentaţi ca Maud Mary, Vasile Brezeanu, Ion Besoiu, Nicu Niculescu. Spectacolele erau bine structurate și succesul ne bucura pe toți. După nașterea fiului nostru Barbu în 1954, am jucat nu numai pe Mona din Steaua fără nume, ci și pe Irina din Citadela sfărâmată a lui Horia Lovinescu, în regia lui Radu Stanca. Apoi am jucat rolul Mariei Stuart, în piesa lui Fr. Schiller, pe care a tradus-o chiar Radu din limba germană în română.

-A.S.: Ce vă amintiți de travaliul acelei traduceri? Știu că spectacolul Maria Stuart a avut o montare grea și a atins un record al repetițiilor, parcă 56 la număr. Un frumos succes l-a repurtat Radu Stanca și atunci când a pus în scenă prima piesă a lui George Bernard Shaw, Casa inimilor sfărâmate. Ce amintiri vă leagă de acel moment?

-D.S.: Să înţelegi, te rog, că pentru mine este un efort enorm să-mi amintesc de spectacolele de atunci. Este prea obositor la vârsta mea să reconstitui anumite detalii.

-A.S.: Sincer, eu sunt uimită de câte date şi nume exacte puteţi să-mi spuneţi. Nu intenţionez să vă obosesc şi nici nu cer amănunte, ci numai ceea ce vă vine firesc în memorie. Nu doresc să faceţi un efort, ci doar brain storming… Acum, pentru că v-am dăruit afișul cu spectacolul din deschiderea stagiunii 1958-59 cu Suflete tari, pe textul lui Camil Petrescu și în regia lui Radu Stanca, care l-a pus în scenă la Sibiu, spuneți-mi ce amintiri vă leagă de acest moment artistic?

-D.S.: Eu interpretam rolul Ioanei Boiu și intram în scenă cu un câine mare. Am avut parteneri actori buni și spectacolul s-a bucurat de un mare succes, ca tot ce punea în scenă Radu. Am avut un turneu de o lună prin țară cu Suflete tari. A venit cu noi și câinele acela imens, pentru care a fost angajat un om, care să-i poarte de grijă și la tren era un vagon special pentru câine. Dar eu lipseam prea mult de acasă, unde îmi lăsasem băiatul, pe Barbu, cu mama mea. Ce crezi? Într-o zi ei, bunica și nepoțelul au ieșit la plimbare prin centrul Sibiului și s-au întâlnit cu Nicu Albani, directorul Teatrului de Stat pe atunci. Barbu a dedus că dacă acela este directorul, înseamnă că el este de vină pentru absența mamei lui de acasă, în turneul acela ce cuprinsese întreaga țară. Așa că l-a apostrofat, cerându-i să dea voie grabnic mamei lui să se întoarcă la Sibiu, pentru că el nu mai poate sta fără ea. Îţi dai seama ce scenă a fost aceea?

-A.S.: Aveți în mine pe unul dintre spectatorii tineri de atunci. Cred că am văzut de mai multe ori acel spectacol, care mi-a rămas foarte puternic imprimat în gând. Vă văd suplă, înaltă, cu părul bogat revărstat pe spate și plină de mister. Graseiați cuvintele, ceea ce pentru un actor putea să fie o deficiență majoră. Dar dumneavoastră ați avut harul de a transforma deficiența aceasta de pronunție într-o calitate, care sporea farmecul personal. Erați minunată! Dar cum în rolul Ioanei treceați de la iubire la disprețul boieroaicei, eu mă simțeam solidară cu Andrei Pietraru și sufeream alături de el. Acum realizez că viața dumneavoastră de actriță s-a constituit din trei momente distincte, căci după prima tinerețe, cu succesul debutantei splendide la Cluj, a urmat pasul spre Sibiu, unde v-ați maturizat, dobândind o nouă siguranță în joc scenic timp de un deceniu, când ați fost o divă inconfundabilă. Cu această experiență scenică decisivă, bine acumulată sub îndrumarea lui Radu, care v-a modelat, ați revenit la Teatrul Național din Cluj, unde ați continuat să urcați pe scenă. Cum a fost primită actrița Dorina Stanca la Teatrul Național din Cluj după întoarcerea din 1961?

-D.S.: Ți-aș arăta numai textul din 1965 al prestigioasei regizoare Marietta Sadova, care mă felicita pentru un nou rol interpretat în spectacolul ei: „Îți urez și pe viitor succese și te sărut pentru măreața creație din Undina.“ Eu jucam rolul Berta în spectacolul Undina, pe textul lui Jean Giraudoux, un text tradus de Otilia Cazimir. Desigur că nu am lipsit de la premierele pieselor soţului meu. Am fost la Timişoara când a fost premiera absolută a lui Oedip salvat, la Iaşi la Dona Juana, la Sibiu la Povestea dulgherului şi a frumoasei lui soţii.

-A.S.: Ca femeie strălucită prin frumusețe și talent, destinul v-a ales o linie ascendentă, căci   în anii ’75-’80 eu am citit   scrisorile de dragoste pe care Radu vi le trimitea din orice turneu, care vă despărțea fie și numai pentru câteva zile. Eram uluită de adâncimea gândirii lui, căci nici măcar Eminescu nu scrisese ceva atât de înalt iubitei lui Veronica Micle. Vă spuneam atunci că de departe, sunt cele mai frumoase scrisori de iubire pe care eu le citisem vreodată. Vă îndemnam și chiar v-am implorat să mi le încredințați spre a le publica într-un volum de sine stătător. Mai țineți minte ce răspuns îmi dădeați atunci? Anume că asemenea mărturisiri sunt prea intime ca să fie date publicului larg. Repet acum și aici concluzia mea de atunci, anume că dumneavoastră vă privați în felul acesta de o dreaptă mulțumire, cea de a vedea că cititorii vă vor admira nu doar ca actriță, ci și ca muza nedetronată a celui mai înflăcărat și inteligent trubadur al întregii noastre literaturi. Poate că Ion Vartic, colegul meu, care a publicat în revista „Apostrof” , Cluj, an XXIII, nr.12 (271), 2012 o bună selecție din epistole,   va împlini la timp acest vis al meu, ca dumneavoastră să vă bucurați de satisfacția meritată, iar publicul să dobândească un model înalt, unic, de trăire a sentimentului dragostei. Nu am folosit deloc întâmplător cuvântul „model”, pentru că la început de secol XXI, când valul libertinajului pare de nestăvilit, scrisorile de iubire înaltă, monadică și “monoteistă” ale lui Radu Stanca ar putea contribui la o redresare morală, constituindu-se ca borna unui reviriment indispensabil revenirii la o normalitate, ce pare compromisă în acest ceas.

Anca_edited-2

Foto. Anca Sîrghie

Reflecţiile cu efect sedativ ale lui Epictet

Posted by Dorin Nadrau On February - 19 - 2017

Reflecţiile cu efect sedativ ale lui Epictet

Autor: Dorin Nădrău (S. U. A.)

Cred că în aceste vremuri de confuzie universală, a-l citi pe Epictet poate să fie un act terapeutic, cu certitudine, reconfortant. În prefaţa cărţii „Manualul”, apărută în anul 2015 la Editura bucureşteană Seneca Lucius Annaeus, Andrei Pleşu remarca: „Există, într-adevăr, medicamente mai eficiente şi mai puţin riscante decât cele prescrise de medicii psihiatri. La rândul nostru, cu această carte în mână, putem proclama şi noi, în beneficiul nevroticilor din preajma noastră (şi al propriilor noastre nevroze): Epictet, nu anti-depresive! Ve-ţi vedea că funcţionează…”.

Captivantă şi fermecătoare, filosofia grecească, cunoscută şi sub numele de filosofia elenă, este incontestabil cel mai însemnat ansamblu filosofic care a apărut în Europa, din el evoluând filosofia romană, filosofia persană, precum şi filosofia renaşterii şi filosofia iluminismului, călăuzind drumul spre modernitate. Este îndeobşte recunoscut că valoroasele concepte create de greci au influenţat în mod vădit omenirea. Unul dintre remarcabilele curente filosofice aparţinând filosofiei greceşti este stoicismul. Învăţătura centrală a stoicismului este morala izvorâtă din însăşi legile naturii, acceptarea acestei evidenţe compensând durerea şi nefericirea şi împăcând binele cu răul. Ca şcoală filosofică, stoicismul a fost fundat la Atena de Zenon, în jurul anului 300 î. Hr., în perioada elenistică a lumii antice. Alături de Marc Aurelius şi de Seneca, Epictet aparţine, în plan filosofic, ultimei etape a stoicismului: neostoicismul roman.

Epictetus-169x300

Epictetus

Epictet s-a născut la Heiropolis („oraşul sfânt”), o cetate grecească din Anatolia, o regiune din Turcia, cu o mare încărcătură spirituală (asemenea Capadociei). Trăind neobişnuit de mult pentru acele timpuri (80 de ani), viaţa sa s-a derulat între guvernarea smintitului împărat Nero (căruia i-a urmat războinicul Traian, cel care a împins imperiul la maxima lui întindere) şi cârmuirea resemnatului Hadrian. Nu se cunoaşte care era numele său adevărat, cel ce a fost păstrat în memoria posterităţii fiind o poreclă, însemnând „dobândit”, aluzie la răpirea sa din Anatolia. Adus la Roma, a intrat în slujba lui Epaphroditus (pe vremuri, el însuşi sclav a lui Nero, dar eliberat ulterior prin graţie imperială), cel care a arătat o mare îngăduinţă pentru Epictet, luându-l cu sine la lecţiile de filosofie pe care Gaius Musonius Rufus, un stoic în vogă al epocii, le ţinea la Roma. Exortaţiile acestuia au stârnit în adolescentul Epictet pasiunea gândirii, astfel că, atunci când a fost eliberat, şi-a ales cu fermitate drumul care să-i confere întemeierea unei şcoli de morală inspirată de îndârjirea şi tenacitatea stoică. Alungat de la Roma de împăratul Domiţian, în ochii căruia filosofii erau o categorie dubioasă care include cârcotaşi clocind în permanenţă idei subversive, Epictet a ajuns în Grecia, la Nicopolis („cetatea victoriei”), unde şi-a împlinit visul.

Din nefericire, magistrul detesta scrisul, astfel că învăţătura sa a fost, în totalitate, orală. Totuşi, unul dintre discipolii săi, Flavius Arrian, a adunat şi consemnat în mai multe variante gândurile pedagogului, dintre ele „Manualul” fiind forma cea mai scurtă, concentrarea gândului fiind făcută cu o izbutită concizie a expresiei. Reflecţiile şi cugetările lui Epictet se constituie într-un sistem impresionant menit să înlăture tulburările din suflet, conferind un efect sedativ lecturii. Merită, fără îndoială, parcurgerea câtorva dintre meditaţiile sale, toate ţintind ceea ce în filosofia greacă se numea „ataraxie”, termen ce defineşte o stare de linişte sufletească, liberă de griji şi temeri, meditaţii pe care le-am selecţionat în cele ce urmează:

„Aminteşte-ţi că eşti un actor într-o piesă de teatru, iar autorul alege varianta pe care o doreşte: scurtă, dacă o vrea scurtă; lungă dacă o vrea lungă; dacă vrea să joci rolul unui sărman, trebuie să-l joci cât de bine poţi – la fel, dacă te vrea în rol de infirm, sau de magistrat, sau de om sărac cu duhul. Treaba ta e să joci cu onestitate ce ţi s-a dat: alegerea e în puterea altuia”.

„Când dai un sfat, uită-te întâi la simţul de pudoare şi demnitate al aceluia ce te ascultă. Căci cine nu se mai înroşeşte, nu se mai poate îndrepta”.

„De durere, pe omul simplu îl vindecă timpul, pe înţelept, raţiunea”.

„Ţine-ţi dinaintea ochilor, zi de zi, moartea şi fuga şi toate cele ce par îngrozitoare, dar, mai presus de toate, moartea: aşa niciodată nu te vei gândi la ceva nedemn şi nici nu vei dori ceva nedemn”.

„La bine, nu poţi răsufla de prieteni; la greu, rămâi singur”.

„Poţi fi invincibil dacă nu te angajezi niciodată în vreo luptă în care victoria nu depinde doar de tine”.

„Când vezi pe cineva în jale, plângând că i-a murit copilul sau că s-a înstrăinat de el, ori că şi-a pierdut bunurile, ia seama să nu te laşi pradă părerii că este nefericit de pe urma unor nenorociri exterioare, ci păstrează-ţi la îndemână ideea aceasta limpede, că <<ceea ce îl întristează este nu întâmplarea, ci gândul legat de ea”.

„Căci prostul la toate dă vina pe alţii; cel ce începe a se lumina dă vina pe sine; iar înţeleptul nici pe altul, nici pe sine”.

„De dragostea răilor şi de ura oamenilor buni, să fugi”.

„Este semnul unei minţi nătângi să zăbovească asupra celor ce ţin de trup, cum ar fi să facă gimnastică vreme îndelungată, să se uşureze vreme îndelungată, să se împerecheze vreme îndelungată. Acestea însă se cuvine să fie făcute de la sine: atenţia toată să fie îndreptată asupra minţii”.

„Dacă aspiri la filosofie, pregăteşte-te de aici încolo să se râdă de tine, să fii luat în batjocură de mulţi”.

„Căci nu poate fi egal cel ce nu bate la uşa nimănui cu cel ce roade pragurile tuturora; cel ce-şi caută numai de drumul lui, cu cel ce conduce întotdeauna pe altul; cel ce nu ştie decât de vorba dreaptă, cu cel ce aruncă numai complimente linguşitoare”.

„Dintre toate câte există, unele lucruri sunt în puterea ta, iar altele, nu. În puterea ta se află gândurile, impulsurile, dorinţa de a dobândi şi dorinţa de a evita, într-un cuvânt, ceea ce faci. Ceea ce nu se află în puterea ta sunt trupul, proprietăţile, reputaţia, afacerea, într-un cuvânt ceea ce nu faci. Lucrurile aflate în puterea noastră, prin natura lor, sunt libere, neîngrădite şi le putem stimula să crească. Cele care nu sunt în puterea noastră, pe de altă parte, sunt slabe, servile şi dependente de alţii. Dacă tu îţi imaginezi că ceea ce este înrobit în mod natural ca ar fi ceva liber, sau că ceea ce este în mod firesc al altcuiva ar fi al tău, în mintea ta se va naşte confuzia, vei jeli, vei da vina pe zei şi pe oameni, iar dacă ceea ce crezi că este al tău, de drept este al tău, nimeni nu va pretinde de la tine nimic, nu vei învinui pe nimeni, nu vei acuza pe nimeni, nu vei face nimic împotriva voinţei tale, nimeni nu te va răzbi şi nu vei avea duşmani, pentru că răul nu te poate ajunge”.

Fără doar şi poate, lectura şi cugetarea sfaturilor lui Epictet insuflă asupra cititorului un efect fortifiant, sporindu-i voinţa de a înfrunta mizeriile vieţii cu ajutorul meditaţiei, stimulându-l şi îmbărbătându-l, totodată.

Dorin Nadrau
Foto: Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

Rock sub Seceră şi Ciocan

Posted by Dorin Nadrau On February - 16 - 2017

Rock sub Seceră şi Ciocan

Autor: Dorin Nădrău (S.U.A.)

Lansată la finele anului trecut, cartea „Rock sub seceră şi ciocan” de Nelu Stratone (Timişoara: Ariergarda, 2016), relevă o analiză atentă, temeinică şi amănunţită, constituindu-se într-o cronică documentată a rockului românesc ce se întinde de la primele acorduri în materie (şi) până la momentul schimbării consfinţite de Revoluţia din decembrie 1989. Fără îndoială, valoarea cărţii rezidă în aceea că, faţă de informaţiile generale diseminate care existau până la apariţia sa (două dicţionare şi câteva cărţi cuprinzând secvenţe ale evoluţiei muzicii rock româneşti), volumul oferă o prezentare sistematică a istoriei integrale a rockului din România în contextul social ce a însoţit fiecare etapă.

Rock - descopera valorile
Descopera Istoria Rockului în comunism 
şi valorile pierdute ale libertăţii

Lucrarea este rezultatul unui proiect deosebit de ambiţios început cu mai bine de 20 de ani în urmă. Autorul, Nelu Stratone, este realizator de emisiuni muzicale specializate, cariera sa însumând, din anul 1992, peste 3000 de ore on-air la Radio Bucureşti, Radio România Tineret, Radio Tinerama şi Radio Nova 22. Se cuvine precizat şi că a publicat zeci de articole în reviste de specialitate, dar şi în presa cotidiană. Proiectul lui Nelu Stratone şi-a găsit un susţinător al cărui merit este, incontestabil, de nepreţuit, abia în anul 2016: portalul Hyperliteratura, care l-a promovat cu mult curaj, probând o admirabilă încredere. Volumul, subintitulat „Prima parte din cronica muzicii rock în România”, a luat naştere printr-o procedură originală, o indubitabilă noutate în domeniul cărţii, şi anume, o campanie de crowdfunding.

Un impact deosebit de benefic l-a avut la startul ineditului demers prezentarea cărţii, ceea ce a făcut ca temerara campanie să-şi atingă ţinta deja în primele două săptămâni: „În ROCK SUB SECERĂ ŞI CIOCAN” vei găsi în primul rând o poveste despre libertate într-un regim autoritar care a încercat să sufoce cu orice prilej şi prin orice mijloace exprimarea ei, vei întâlni eroi şi trădători, orgolii şi prietenii, vei zâmbi cel mai probabil la ingeniozitatea şi creativitatea cu care au depăşit barierele vremii rockării de-atunci, vei ofta la abuzurile şi deciziile nedrepte ale sistemului, regretând câte lucruri extraordinare s-au pierdut prin cenzură şi interziceri, nu în ultimul rând vei cunoaşte istoria celor mai cunoscute formaţii şi a celor mai cunoscuţi artişti care au marcat cultura noastră muzicală şi pe care nu avem dreptul să-i uităm sau să nu le spunem mai departe păţaniile, dacă nu pentru memoria noastră colectivă, măcar pentru identitatea fiecăruia dintre noi”.

Cartea (476 de pagini, bogat ilustrate) conţine patru capitole, urmând patru etape distincte ale perioadei comunismului după cum le-a văzut autorul, primele două prezentând şi un timeline al perioadei respective, impresionând prin bogăţia informaţiilor culese din presa vremii referitoare la fenomenul rock (dar şi folk şi jazz), rezultat al unui asiduu travaliu depus de clujeanul Adrian Popian de la Texas Tech University din S.U.A. Deosebit de incitante prin titlurile lor, cele patru diviziuni trădează o îndelungată cercetare şi analiză a unui uriaş volum informaţional, autorul subliniind în prefaţă că în ce priveşte componenţele trupelor a ţinut cont de participarea la înregistrarea unor materiale discografice, turnee naţionale, concerte pe scenele importante ale ţării, menţionarea în presa vremii, criterii pe care le-a abordat şi la selectarea formaţiilor prezentate.

Pentru o cât mai riguroasă imagine a lucrării, cu certitudine, merită enumerate cele patru compartimente reprezentând etapele „poveştii rockului”, aşa cum au fost ele evaluate şi denumite de Nelu Stratone.

Capitolul I „ROCK’N ROLL, TOVARĂŞI: Dincoace de Cortina de Fier, The Young Ones, Un nou început, Rock în marile oraşe, Club A şi ultimele evenimente ale anilor ’60, Rockul românesc în date (1961-1970), Poveşti rockereşti”.

Capitolul II „CULTUL PERSONALITĂŢII ŞI MUZICA ROCK: Înapoi la cenzură, Ofensiva jazzului, România şi mişcarea Fower Power, Phoenix vs. Sfinx, Avangarda rock, Cronica rock după regiuni, Muzica folk şi Cenaclul Flacăra, Rockul românesc în date (1971-1075), Poveşti rockereşti”.

Capitolul III „MIŞCAREA UNDERGROUND: Legalizarea muzicii rock, Pop rock, Hard & Heavy, New Wave şi Avangarda rock, Folk rock, Rock progresiv, Punk rock”.

Capitolul IV SITUAŢIA CA O PARAFRAZĂ: Cultura comunistă de masă, Rockării pe val la sfârşitul unei epoci, Festivalurile rock şi ediţiile predecembriste, Catalogul formaţiilor predecembriste”.

fragmente-exclusive-rock-sub-secera-si-ciocan-arad-300x225

În fine, cred că se cuvine reprodus cuvântul autorului privitor la această carte, care pe coperta volumului conchide lapidar: „ROCK SUB SECERĂ ŞI CIOCAN” este prima carte din cronica muzicii rock în România, scrisă de Nelu Stratone. Întregul proiect este o enciclopedie personală care cuprinde povestea a 50 de ani de rock autohton, începând cu anii ’60, traversând tulburătoarea perioadă comunistă şi etapele ei dificile, ajungând în explozia anilor ’90 şi terminând cu cel mai recent capitol, rockul de după anul 2000, mergând până la momentul tragic #Colectiv unde autorul cărţii a fost chiar prezent la concertul celor de la Goodbye to Gravity”.

Dorin Nadrau
Foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

Români celebri la Hollywood

Posted by Dorin Nadrau On February - 8 - 2017

Români celebri la Hollywood

Autor: Dorin Nădrău (S.U.A.)

America, „pământul făgăduinţei”, a atras de-a lungul timpului un număr impresionant de români în căutarea unui trai mai bun şi în speranţa de a-şi împlini idealurile. Şi la Hollywood, chiar de la începuturile sale, deseori sub nume schimbate, printre celebrităţi sunt mulţi români, iar printre aspiranţii la glorie şi mai mulţi. Cred că prezintă un justificat interes înşiruirea câtorva nume de români sau de etnici trăitori în spaţiul românesc, care au cunoscut o consacrată reputaţie în industria cinematografică hollywoodiană.

220px-Edward_G._Robinson_-_stillFoto: Edward G. Robinson

Edward G. Robinson (1893-1973), actor, figură legendară a Hollywood-ului în anii ’40, s-a născut la Bucureşti, având numele de Emmanuel Goldenberg. La vârsta de doar 10 ani a emigrat cu familia în Statele Unite. A crescut la New York. A studiat la City College. A obţinut o bursă de studii la Academy of Dramatic Arts. În perioada studiilor şi-a schimbat numele în Edward G. Robinson. Nu a great ideea de a deveni rabin sau avocat şi s-a dedicat scenei, începând din 1915 să joace la teatrele de pe Broadway în roluri aparţinând celor mai variate genuri dramatice, dar are succes şi în comedii precum „The Kibitzer” (1929). În cinematografie a debutat în anul 1923, în filmul mut „Şalul strălucitor”. Consacrarea şi lansarea în lumea starurilor hollywoodiene s-a datorat rolului gangsterului Rico Bandello din filmul „Micul Cezar”. Palmaresul său include numeroase filme jucate pe platourile cinematografice ale Studiourilor Warner, rolurile interpretate probând o intensitate dramatică unică, fiind apreciate ca neegalate la acea vreme decât de faimosul Humphrey Bogart. S-a remarcat, de asemenea, cu roluri jucate în drame psihologice considerate de critica vremii ca cele mai bune din anii ’40. Filmele care l-au făcut celebru au fost „Kid Galahad” şi „Key Largo”, dar de mare succes au fost şi „Cele 10 porunci” şi „The Cincinatti Kid””. În multe filme, partenerul său a fost Humphrey Bogart. Merită menţionat că Robinson a fost distribuit de primul regizor al filmului „Naşul”, Peter Bogdanovich, în rolul principal, Vito Corleone. Francis Ford Copolla, cel care l-a înlocuit pe Bogdanovich, l-a preferat însă pe Marlon Brando. În anii ’50, numele său a fost asociat unor organizaţii comuniste, împrejurare pe cale de a-i umbri cariera, dar fiind o personalitate puternică a reuşit să înlăture orice suspiciune. În anul 1956, după divorţul de actriţa Gladys Lloyd, cu care a fost căsătorit 29 de ani, şi-a vândut colecţia de artă, una dintre cele mai valoroase, la acea vreme din lume. În acelaşi an, se întoarce pe Broadway, după o îndelungată întrerupere şi înregistrează un răsunător succes cu „Middle of the Night”. După 1960, activitatea sa nu mai poate fi socotită la fel de strălucită. Din păcate, cu toată celebritatea câştigată cu filmele sale, Edward G. Robinson nu a fost nominalizat niciodată pentru un premiu Oscar. Cea care a îndreptat mai târziu această reală inechitate a fost Academia de Film Americană care în anul 1973 i-a acordat Oscarul pentru întreaga activitate, dar, ca o ironie a sorţii, Robinson a murit cu două săptămâni înainte de ceremonia de înmânare a preţioasei statuete.

jean_negulesco-240x300
Foto: Jean Negulesco

 

Jean Negulesco (1900-1993), alt român ajuns unul dintre regizorii cei mai preferaţi la Hollywood, s- a născut la Craiova, la 29 februarie 1900. A urmat şcoala primară şi liceul în Craiova natală, plecând apo la Viena, de unde s-a întors la Bucureşti în anul 1919. Studiază la Paris economia şi artele, dovedind de timpuriu un talent precoce la pictură. Atras doar de acest domeniu, neglijează studiile economice, motiv pentru care, intrând în conflict cu familia, se vede nevoit să-şi asigure singur existenţa. La Paris, se împrieteneşte cu artişti de inestimabilă valoare: Constantin Brâncuşi, Amedeo Clemente Modigliani, Tristan Tzara. În 1927 a plecat la New York cu prilejul organizăării une expoziţii în care îşi prezenta picturile proprii şi a rămas în Statele Unite, stabilindu-se în California, la Los Angeles şi profesând, pentru început, ca portretist. Renunţă la pictură şi, începând cu anul 1929, se dedică cinematografiei unde s-a impus ca regizor şi scenarist de valoare. A fost angajat al studiourilor Paramount, regizând 63 de filme de scurt metraj. Primul său film, „Trei într-o zi” (1941) a fost urmat de filmul de lung metraj „Masca lui Dimitrios” care l-a făcut celebru. A trecut apoi la studiourile Twentieth Century, unde a lucrat 20 de ani, regizând tot atâtea filme. A fost considerat ca fiind printre primii zece regizori ai Hollywood-ului. În anul 1948, a fost nominalizat la categoria „cel mai bun regizor”, cu filmul „Johnny Belinda”. Jean Negulesco nu a câştigat Oscarul, dar a avut bucuria şi mândria de a o vedea pe interpreta rolului principal din pelicula sa, Jane Wyman, jubilând ca „cea mai bună actriţă”. Negulesco a regizat în 1953 comedia romantică de un răsunător succes „Cum să te căsătoreşti cu un milionar”, film care le are ca protagoniste pe Marilyn Monroe şi Betty Grabel, prima peliculă filmată în noua modalitate „CinemaScope”, adică pe ecran lat. Din 1960, Jean Negulesco a trăit în Spania, la Mrbella, unde a murit în 1993. Mai trebuie spus că românul american nominalizat la Oscar are o stea la Hollywood Walk of Fame, pe Bulevardul Hollywood, la nr. 6212.

John Houseman
Foto: John Houseman

 

John Houseman (1902-1988) a fost actor, profesor de artă dramatică, producător şi scenarist. S-a născut la 22 Septembrie 1902 la Bucureşti. Părinţii săi au fost Georges şi May (n. Davies) Houseman. A studiat la şcoli particulare din Franţa (Paris) și Anglia (Bristol). În anul 1924, a emigrat în Statele Unite ale Americii, unde a fost agent comercial în domeniul comercializării grâuluiu în Anglia, Argentina, Canada şi S.U.A. Din anul 1929 se dedică teatrului, profesând cu succes ca regizor şi producător. Prima reuşită a înregistrat-o cua regizor al piesei de teatru „Patru sfinţi”, jucată pe Broadway (New York). În anul 1937, împreună cu Orson Wells, a fondat Mercury Theatre  din New York. Primul contact cu lumea Hollywood-ului l-a avut în anul 1941. A colaborat cu Orson Wells la realizarea scenariului radiofonic „War of the Worlds” şi a filmului artistic de mare succes „Citizen Kane”. A fost producător pentru companiile de film Paramount Pictures, Rampart şi Metro Goldwyn Mayer. Houseman a pus în scenă atrăgând o incontestabilă admiraţie piese din repertoriul shakespearean, ca: „Măsură pentru măsură”, „Hamlet”, „Julius Caesar”, „Regele Lear”, „Macbeth”, „Coriolanus”, „Richard al iii-lea”, „Mult zgomot pentru nimic”, „Othello”. Între anii 1956-1959, a fost director artistic al Festivalului American de Teatru „Shakespeare” din Stratford (Connecticut). În perioada 1968-1976, a condus secţia de dramă de la Juilliard School. Pe lângă meritul de a fi fost un apreciat producător şi regizor a numeroase pelicule, John Houseman a fost şi un valoros actor, jucând în filme de lung metraj, seriale şi reprezentaţii TV, precum şi autor al unor cărţi în domeniul teatrului. În 1974, a primit premiul Oscar pentru rolul profesorului Kingsfield din filmul „The Paper Chase”. În anul 1986, Theater Center din New York a luat numele său. În fine, trebuie menţionat şi faptul că John Houseman a fost cel care a înfiinţat postul de radio „Vocea Americii”.

johnny-weissmuller-tarzan
Foto: Johnny Weissmuller

 

Johhny Weissmuller (1904-1984), renumit actor de film, s-a născut la 2 iunie 1904, la Timişoara. Emigrând în Statele Unite, şi-a făcut studiile secundare la Athlertic Club din Illinois. Încă de la vârsta de 17 ani, a început să participe la concursuri de nataţie, înregistrând în palmares un număr de 52 titluri naţionale, 67 de titluri mondiale şi 5 titluri olimpice (1924-1928). Şi-a făcut intrarea în cinematografie cu filme documentar-didactice şi de publicitate, cu subiecte din nataţie, sportul la care a strălucit. Anul 1932 a consemnat debutul său în cariera de actor în rolul lui Tarzan, „fiul junglei”, într-o peliculă realizată după o carte a lui Edgar Rice Borroughs. Calităţile sale sportive, dăruirea, sinceritatea şi seriozitatea în mişcări impuse de personajul primitiv pe care îl imterpreta, au făcut din Tarzan un erou de o remarcabilă popularitate, personaj principal într-un număr impresionant de filme: „Tarzan and the Mermaids”, „Tarzan and the Leopard Woman”, „Tarzan, Tarzan and the Huntress”, „Tarzan and the Amazons”, „Tarzan Triumphs”, „Tarzan’s Desert Mystery”, „Tarzan’s New York Adventure”, „Tarzan’s Secret Treasure”,„Tarzan Finds a Son”, „Tarzan Escapes”, „Tarzan and His Mate”, „Tarzan and the Ape Man”. La vârsta de peste 60 de ani, a revenit pe platou şi a jucat rolul lui Jim din serialul TV „Jim al Junglei”. Johnny Weissmuller s-a stins din viaţă în anul 1984, la Acapulco (Mexic).

Marian Collier
Foto: Marian Collier

 

Marian Collier, apreciată actriţă la Hollywood, s-a născut la 23 August 1931, fiind fiica lui John şi a Valeriei (n. Ciulei), români care au emigrat din România şi s-au stabilit în Statele Unite la East Chicago din statul Indiana. A fost căsătorită cu David Barbour, chitarist şi compozitor, decedat în 1965, iar apoi recăsătorită cu E. Jack Neuman, scriitor şi producător, în 1970. Şi fratele actriţei a îmbrăţişat cariera cinematografică, fiind producător şi regizor de film. Marian Collier a absolvit liceul în East Chicago, după care s-a dedicat întru-totul cinematografiei care a purtat-o la New York, Paris, Las Vegas şi Hollywood. A debutat la televiziune într-o emisiune realizată de George Burns şi Gracie Allen, după care a făcut parte din distribuţia piesei „Light the Sky”. A apărut în numeroase filme şi spectacole televizate: „The Hunting Party” ( cu Candice Bergen, Gene Hackman, Oliver Reed), „Three The Hard Way” (cu Jim Brown şi Fred Williamson), „Breakfast at Tiffany’s” (cu Audrey Hepburn), „Bells Are Ringing” (cu Judy Holiday şi Dean Martin). A jucat în 18 filme de lung metraj (roluri principale), 9 spectacole de televiziune. De asemenea, a avut 8 apariţii în „Filmele săptămânii”, 4 în piese de teatru şi 39 în filme de televiziune.

Fără îndoială, merită trecuţi în revistă şi câţiva dintre actorii cu origini româneşti care au jucat în filme la Hollywood, talentul şi norocul făcând ca numele lor să ajungă pe buzele a milioane de oameni din întreaga lume: Dustin Hoffman, unul dintre cei mai cunoscuţi actori de cinematografie, s-a născut la 8 August 1937, în Los Angeles, California dintr-o mamă româncă şi un tată ucrainean; Lauren Bacall, poate cea mai frumoasă actriţă din istoria Hollywood-ului, s-a născut la 16 septembrie 1924 la New York într-o familie de emigranţi evrei, mama sa fiind născută în România şi purtând numele de Bacalu; Natalie Portman este o altă actriţă cu origini româneşti, bunica ei trăind în perioada interbelică în Basarabia, pe atunci parte componentă a României; Nadia Gray, pe numele său adevărat Nadia Kujnir-Herescu, cea care a făcut carieră jucând alături de Frank Sinatra, Peter Sellers şi Marcello Mastroiani, s-a născut la Bucureşti din părinţi basarabeni, precum şi alţii cu rădăcini în România, ca: Harvey KeitelJullianna MarguilesSebastian StanRosemary HarrisBarbara BachSylvia SidneyJack Gilford.

Dorin Nadrau
Foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

Interviu cu pictoriţa Alexandra Iulia Stoenescu

Posted by Stefan Strajer On January - 31 - 2017

Per aspera ad astra

Interviu cu pictoriţa Alexandra Iulia Stoenescu

Autor: prof.dr.univ. Anca Sîrghie

 

  1. Cred cu toată convingerea că oriunde ar poposi de-a lungul vieții, adevărații artiști nu uită care le sunt rădăcinile.

De când datează, stimată Alexandra Iulia Stoenescu, pasiunea matale pentru pictură și ce persoane din domeniul artei, cu care în mod programat sau cu totul întâmplător ai intrat în contact, te-au stimulat  la început, ca astfel să devii pictoriță?

 

Alexandra Iulia Stoenescu: Născută la București, România, am studiat de copil, sub îndrumarea renumitului pictor Semproniu Iclozan, în atelierul acestuia din cartierul Patriarhiei. Au fost ani frumoși când în fiecare duminică desenam sau pictam, până cădea amurgul, și când anticipam cu mare emoție momentul corecturii. De multe ori învățam privind pe Maestru la lucru, în atelierul împodobit cu fructe uscate și obiecte vechi din aramă sau lemn așezate cu grijă pe pianul cu coadă. Ele stârneau în mintea mea de copil și mai apoi de adolescentă dorința de a le descrie cât mai amănunțit pe pânză sau hârtie. Astfel, socot că am fost privilegiată, căci am fost martora creării multor opere de artă ale Maestrului Semproniu Iclozan, într-un ambient aparte, când în atmosfera atelierului pluteau lumina de nord și muzica preclasică. In paralel, am absolvit Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din București, promoția 1984.

 

  1. Atunci când Emile Zola afirma că „o operă de artă este un colț al creațiunii văzută prin prisma unui temperament” dădea una dintre cele mai cuprinzătoare definiții formulate cu referire la plămădirile minții umane în plan estetic. Cum se intitulează prima lucrare a matale care ți-a dat certitudinea că poate fi socotită o operă de artă? Câți ani aveai atunci?

 

A.S.: Poate că certitudine n-am avut niciodată. M-am dezvoltat târziu ca artist plastic, deși învățasem alfabetul cu mult timp înainte.   Desprinderea s-a produs, cred, tot în atelierul Maestrului Iclozan când imediat, respectiv a doua zi după un eșec la examenul-concurs de la Institutul Grigorescu, am refuzat să-mi „iau liber” și am început să desenez pe o planșetă o natură statică de mai mare anvergură, care cuprindea trei planuri suprapuse, legate între ele de o draperie. Nu i-am dat niciodată un titlu, dar am descoperit cu acea ocazie că o natură statică poate depăși cu mult constrângerile cerințelor academice, deloc de lepădat, de altfel.

3. Indiferent de aparențele pașnice ale vieții sociale și familiale, există o luptă lăuntrică a artistului cu sine însuși, luând uneori chiar forme violente. „Per aspera ad astra” afirma anticul Seneca. Ce a urmat în perfecționarea artistică a matale?

P1010298

Foto. Metamorfoza – portret elenistic (2016)

A.S.: După bacalaureat, am continuat să mă perfecționez. Maestrul Iclozan a plecat în străinătate. Eu mi-am continuat drumul lucrând în cadrul câtorva ateliere de artiști, precum cele ale pictorilor Vasile Chinschi și Aurel Nedel, în vederea pregătirii pentru examenul –concurs de admitere la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București.

 

  1. 4. Înseamnă că ai dobândit o bază solidă pentru vocația matale, în sensul că ai făcut conștiincios liceul și facultatea de profil. Care a fost următorul pas spre cariera artistică visată?

 

A.S.: După stabilirea în Statele Unite, am absolvit cu titlul BFA (de licență în Artele frumoase) Colegiul de Arhitectură, Arte plastice și Proiectare Urbanistică din cadrul Universității Cornell din Ithaca NY sub îndrumarea artistului profesor Willard Stanley Taft. Semestrul de toamnă al anului 1993 l-am petrecut în Italia, în cadrul programului „Cornell in Rome”. În acea ambianță, mi s-a conturat interesul pentru arhitectură (mai ales pentru cea ecleziastică) și relația acesteia cu pictura. Sejurul italian îmi va marca multe dintre lucrările de mai târziu.

 

  1. Așadar, ai urmat exemplul maestrului tău și ai avut șansa unor studii înalte, cum puțini colegi cu care ai pornit la drum s-au putut bucura. Înțeleg că rezultatele tale au fost excelente. Ce ți-a dat sentimentul că ai fost o studentă apreciată a promoției matale de la Universitatea Cornell din Ithaca New York?

 

A.S.: Faptul că la absolvire am primit distincția „Medal of Art”, acordată de Corpul profesoral, precum și titlul „Merrill Presidential Scholar” a fost încurajator pentru mine.

 

  1. Înțeleg că nu ai rămas la Ithaca, ci te-ai mutat împreună cu fratele matale în New York City. În ce împrejurări ai ajuns la New York, capitala lumii, care poate fi un mare stimulent pentru oricare artist?

 

A.S.: Înainte de-a deveni un „acasa”, m-am mutat la New York City venind de la Universitatea Cornell din Ithaca NY, unde am dobândit titlul de BFA (Bachelor of Fine Arts) pentru a urma studiile din cadrul Secției de Arte Plastice ale Colegiului Brooklyn, NY. Aici m-am confruntat cu un alt tip de experiență, unică în felul ei, având acces la o mulțime de muzee și galerii de primă mână, o sursă de inspirație inestimabilă pentru travaliul oricărui artist.

 

  1. Îmi lași impresia unei anumite pedanterii în ascensiunea artistică, dacă am în vedere impresionantul traseu urmat în pregătire, rară șansă pentru un tânăr român stabilit în America. Care este titlul cu care ai ieșit din Colegiul newyorkez?

 

A.S.: De la Brooklyn College sub îndrumarea artistului profesor Lennart Anderson – din cadrul Complexului universitar CUNY al megapolisului newyorkez – am dobândit în 1997 titlul magisterial MFA (Master of Fine Arts).

P1010309

Foto. Omagiu lui Masolino (2016)

  1. O metropolă a artei moderne, cum este orașul New York, oferă tinerilor artiști cadrul unei băi artistice continue, care te ține conectată cu mișcarea cea mai avansată în domeniu pe mapamond. Care sunt lucrările admirate în muzeele newyorkeze la care te întorci cu plăcere, nu numai ca să le revezi, ci chiar spre a le studia?

 

A.S.: Aș aminti Pasărea în văzduh și Mademoiselle Pogany expuse la Muzeul MoMA (Muzeul de Arta Modernă), aparținând marelui sculptor Constantin Brâncuși, și, de asemenea, Portretul unui bărbat de Frans Hals sau St. Jerome de El Greco, ambele picturi fiind expuse la Muzeul Frick.

 

  1. De data aceasta am venit la New York ca să-l sărbătorim cum se cuvine de „poetul nepereche” Mihai Eminescu și astfel ne-am cunoscut. Data viitoare sper să ne facem timp ca să revedem împreună   aceste lucrări splendide. La prima noastră întâlnire, apropiindu-mă de numai câteva dintre creațiile matale , admir la Sanctum, Devotional, La figlia che piange, Guardian Angel, Deicide in My Native Land, Da sotto in Su, No Exit, Ecclesiastical raportul compozițiilor obiectuale cu figurile simbolice, fie că este vorba de îngeri sau de statui, imagini pe care le-am remarcat și în pictura Adinei Romanescu, puternic influențată, și dânsa, de experiența italiană a contactului cu statuile lui Bernini din Piața Catedralei Sf. Petru la Roma. Tot astfel, așezarea în spațiu din Homage to Marino Marini și Mater dolorosa ale tale, mi-i amintește pe Constantin Ilea și Nicolae Barcan, dar nu numai pe acești pictori români, pe care nu știu dacă îi cunoști, trăind în America.   Care sunt temele tratate în lucrările tale cele mai reprezentative, amintindu-ți de România? Ce titluri poartă acelea?

 

A.S.: Sunt lucrări legate de momente trăite în a doua jumătate a lunii decembrie 1989 în România. Dintre titluri amintesc seria Timișoara, Sibiu, București.

 Venere si Madona 2017

Foto. Venere si Madona (2017)

  1. Sunt convinsă că modelele începutului tău sunt artiștii pe care i-ai studiat în țară. Ce pictori români și, apoi, pe care dintre cei străini îi admiri în mod deosebit?

 

A.S.: Pictorii români pe care-i simt de mult timp foarte aproape sunt: Ion Andreescu, Theodor Pallady și Semproniu Iclozan. Din galeria universală ar fi mulți de remarcat, dar aș menționa acum: Giotto, Pierro della Francesca, Vermeer, Jackson Pollock.

 

  1. În ce mod a influențat stabilirea în „capitala lumii” viața ta de artistă româncă?

 

A.S.: M-a eliberat de academism, lucru care este și bun și rău, dar această desprindere ar fi putut să nu fi survenit vreodată și ar fi fost cred, pentru mine, un mare neajuns.

 

  1. 13. Care sunt curentele sau direcțiile picturii americane cele mai reprezentative, după opinia matale?

A.S.: Cele mai reprezentative curentele americane în opinia mea sunt Expresionismul Abstract al lui Jackson Pollock și Minimalismul lui Richard Serra.

 

  1. Spre ce teme te îndrepți în prezent?

 

A.S.: În ceea ce mă privește, trăiesc experiența revenirii la perioada italiană, numai că o abordez din punctul de vedere al acuarelei și al celei de tehnică mixtă, totodată, dar încercând să recurg la dimensiuni mai reduse.

 

  1. Așadar, pui în dialog Europa cu America. Este privilegiul drumului pe care l-ai urmat și cel al permanentei căutări pe care îl incumbă „per aspera ad astra”. Ce lucrări sunt acum pe șevaletul matale?

 

A.S.: Deocamdată este o compoziție în ulei pe care o abandonasem. Își așteaptă acum o variantă în culori de apă.

 

  1. 16. Care sunt sursele de inspirație în activitatea ta de artistă a culorii?

 

A.S.: Paradoxal, ceea ce mă incită și ceea ce structurează lucrările mele de-o bună bucată de vreme este sculptura.

 

  1. Interesant. Din nou îmi amintești de pictura Adinei Romanescu, care își trage sevele tot dintr-un contact rodnic cu Italia, patria artelor. Ai reușit în țară și în America să te încadrezi într-o grupare, mișcare sau curent al pictorilor contemporani?

 

A.S.: Acest lucru nu s-a produs încă. Poate că se va petrece cândva, în viitor.

 

  1. Ținta oricărui creator de frumos este comunicarea cu publicul. Ce expoziții personale sau de grup ai realizat?

 

A.S.: Voi enumera în ordine cronologică:

– Expoziția afiliată celui de-al 20-lea Congres ARA (American Romanian Academy), University of Nevada, Reno, NV, 1996,

„Preludes to Felicity / Shapes of Consciousness”, Expoziție pentru doi artiști, organizată la Institutul Cultural Român, New York (Manhattan), NY între 03/24/97 și 04/04/97,

– MFA Thesis Exhibition | Chuck Levitan Gallery | New York, NY, între 06/10/97 și 06/15/97,

– Expoziție Personală, la Ozone Gallery, New York (Manhattan), NY, 1998,

– „New York Centennial” – Group Show | Gallery @ 49 |  New York, NY, între 12/09/98 –și 12/30/98,

– Employees’ Annual Art Show /Expozitii ale personalului Muzeului de Artă Metropolitan din New York/, 1999 si 2000,

– Recent am participat în 2015, 2016 și 2017 la expozițiile de grup din cadrul Galeriei Spiritus, afiliată Simpozionului Mihai Eminescu, organizat anual în Queens, NY.

Totodată, la finele anului 2016 am participat cu lucrarea Omagiu lui Masolino la o expoziție de grup din cadrul aceleiași galerii, Galeria Spiritus, condusă de doamna Viorica Colpacci la Simpozionul Ecumenic afiliat Institutului Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă din New York, al cărui președinte este părintele profesor doctor Theodor Damian.

 

  1. Modul cum te exprimi, comunicându-te pentru un public al prezentului și, mai ales, pentru cel al viitorului, va depinde de originalitatea imaginilor picturale care să rezoneze cu simțirea privitorului. Căutarea   curajoasă a acelei note proprii, inconfundabile este cheia succesului, pe care ți-l doresc din plin în viitorul apropiat. Curaj, deci, mult curaj!

 

Interviu realizat de Anca Sîrghie în 15 ianuarie 2017, la sărbătoarea Culturii Naționale Române de la New York.

O neîncăpătoare sărbătorire a lui Mihai Eminescu la New York

Posted by Stefan Strajer On January - 29 - 2017

O neîncăpătoare sărbătorire a lui Mihai Eminescu la New York

 

La început de an 2017 evenimentele culturale românești din New York curg înmănunchiate, căci la o galerie din downtown expune un grup de pictori din Cluj-Napoca, Tristan Tzara apare în cadrul expoziției majore de la Museum of Modern Art dedicată lui Francis Picabia, pictorul care a adus dadaismul în SUA în 1918, pe Broadway s-a jucat scenarizarea romanului The Encounter: Amazon Beaming de Petru Popescu, la Festivalul Filmului evreiesc de la Lincoln Centre rulează filmul regizorului Radu Jude – Scared Faces -, deja cunoscut la recenta ediție a Festivalului filmului românesc din Westchester, la nord de New York City.

Dar între toate, evenimentul intrat în tradiția comunității și așteptat cu mare interes este Simpozionul anual Mihai Eminescu, organizat de Academia Oamenilor de Știință din România, filiala U.S.A., Institutul Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă New York, în colaborare cu Societatea Română Creștină „Dorul”, activând în metropola americană din 1903, și, desigur, cu Cenaclul „Mihai Eminescu”, o prezență vie în arealul cultural românesc al metropolei, cu revista lui Lumină Lină, tot mai cunoscută pe mapamond.

123

Cea de-a XXIV-a ediție a Simpozionului anual Mihai Eminescu, identificată benefic în ultimii ani cu Ziua Culturii Naționale, are drept titlu „…Dar iubirea de moșie e un zid…”. Eminescu, păstrător al valorilor perene ale neamului românesc, concepută de pr.prof.univ. dr. Th. Damian pe două părți, desfășurate în locații diferite. În 14 ianuarie 2017 cu începere de la ora 11 la Restaurantul „Boon” din Sunnyside prof.dr. Th. Damian, ca organizator al manifestării, a salutat pe oaspetele sosit din România, universitara sibiancă Anca Sîrghie, apreciind participarea cu comunicări interesante a unor personalități cunoscute în domeniu. După salutul ing. Cristian F. Pascu, președintele Societății Române Creștine „Dorul”, la microfon a fost invitată Excelența Sa, d-na Consul general Ioana-Gabriela Costache, al cărei cuvânt de început a fost aplaudat entuziast de întreaga asistență. Moderatoarea primei părți a simpozionului a fost Elena Solomon, care a punctat, pe baza unei documentări atente, palmaresul științific și cultural al fiecărui actant, imprimând   evenimentului literar bucuria dialogului.

Prima comunicare a simpozionului, intitulată Goethe și Eminescu: Construcții identitare. Construcții vizionare, a dat prilejul scriitoarei Doina Uricariu, stabilită de mulți ani în metropola lumii, să facă o paralelă între cele două genii, pornind de la aspecte ale geologiei lor interioare, spre a proiecta pentru viitor o nouă cercetare comparată în jurul valorilor identității și vizionarismului, ale umanității din noi, ca dimensiune profundă, întrucât apropierile multiple între mari creatori ne asigură rezistență interioară. Universitara de la Sibiu Anca Sîrghie, membră a Uniunii Scriitorilor din România, a prezentat tema Mihai Eminescu și “fratele lui mai mic”, Lucian Blaga, demostrând că între   toți urmașii Luceafărului poeziei naționale a românilor, de la G.Bacovia și T.Arghezi, la I.Barbu, V. Voiculescu etc., autorul Poemelor luminii are un statut aparte. Din cercetarea de istorie literară recentă a Ancăi Sîrghie reiese că poetul Mirabilei semințe și-a manifestat admirația față de Eminescu în forme surprinzător de variate; L.Blaga a realizat antologii cu versuri eminesciene, apoi a tradus în limba germană poezii ale creatorului Odei (în metru antic), a dovedit cât de profund îi cunoaște opera, devenită un reper în studiile lui de filosofia culturii, chiar polemizând cu blăjeanul Alexandru Grama, unul dintre detractorii lui Eminescu, și menționându-l admirativ pe marele poet în discursurile rostite la Academia Română. În concluzie, Anca Sîrghie a reliefat adevărul că Lucian Blaga, care se socotea mândru să se considere doar „fratele mai mic” al lui Eminescu, a contribuit substanțial la promovarea imaginii Poetului –Luceafăr în plin secol XX.

234

Profesorul traducător Ștefan Stoenescu a vorbit la simpozion despre structura polifonică a Scrisorii III, pe care Eminescu a creat-o pe fragmente și apoi a asamblat-o. Om al scenei de tânăr, Eminescu dovedește capacitatea de a construi în Scrisoarea III cea mai pregnant dramatică operă a sa, chiar dacă G. Călinescu va fi deranjat de lipsa unității structurale a poemului, care prin distilări fragmentate a primit aspect de mozaic. Făcând o catagrafiere a imaginii eminesciene, Ștefan Stoenescu apreciază că autorul Scrisorii III este o sursă a modernismului românesc. După Vasile Alecsandri, el a creat o sinteză mai modernă a limbii române. Luând ca reper pe L.Galdi cu Introducere în versificația poeziei române, profesorul Stoenescu apreciază că numai de la M. Eminescu încoace putem vorbi de o rimă cu elemente de sugestie în poezia națională.

Istoricul literar M. N. Rusu a dezvoltat tema Secvențe eminesciene: Regele Carol al II-lea, Ludovic Dauș și generalul Dombrowski, prezentând contextul cultural în care regele României încuraja publicarea de cărți și activitatea librăriilor. Cu ocazia împlinirii în iunie 1939 a 50 de ani de la moartea lui Eminescu, primarul general al capitalei propune ca ediția omagială cu 5000 de exemplare puse în vânzare să fie dublată de o nouă ediție, care a ieșit în 2 septembrie 1939. Noile 5000 exemplare au fost numerotate în continuare, ajungându-se la cifra de 10.000 volume cu poezii eminesciene. Prefața a fost scrisă de Ludovic Dauș, iar ornarea cărții s-a făcut cu imagini din creația unor pictori români și cu citate ale Regelui Carol II. În ședința de la Primăria capitalei s-a decis ca o parte din acest tiraj să se ofere gratuit armatei. Într-un moment când armata română se orienta spre Est, poezia Doina de Eminescu devenea un imbold pentru ofițerii și soldații care primeau în dar frumosul exemplar copertat în roșu. Asemenea cărți au însoțit ofițerii și soldații români până la Stalingrad, dar nu s-a mai întors nici măcar un exemplar după potopul care s-a săvârșit acolo. Mulțumirea lui M.N.Rusu este aceea de a arăta publicului la simpozionul de la New York un exemplar din acea rară și atât de valoroasă ediție eminesciană.

P1110748

Prof. univ.Teodor Damian de la Metropolitan College din New York, sub titlul George Bălan:interpretări eminesciene îndoielnice, face referire la cartea Nebănuitul Eminescu, 1984, intrând în domeniul interpretărilor critice. Ca autor al cărții, G.Bălan, specializat în filozofia muzicii, se dovedește de data aceasta un compilator de talent, dar ipoteza sa că pesimismul eminescian ar fi consecința pierderii credinței în Dumnezeu este falsă. De-a lungul unor capitole precum Patria spirituală, Cădere în exil și Reintegrarea, printr-un exces de citări scoase din contextul vieții și operei poetului, G.Bălan încearcă să demonstreze că la început Eminescu a fost credincios, apoi și-a pierdut credința în Dumnezeu, pe care în cele din urmă și-a recâștigat-o. În fapt, credința lui Eminescu se cere plasată în contextul vieții și operei sale. Demonstrația lui G.Bălan are un plan preconceput, nerespectându-se cronologia textelor citate. Mihai Eminescu nu a fost lipsit de manifestarea credinței în Dumnezeu, așa cum încearcă să demonstreze George Bălan în exercițiul său hermeneutic, ce se dovedește a fi nerealist.

Profesorul Doru Tsaganea de la Metropolitan College of New York în Națiune și naționalism la Eminescu, prin definiții ale conceptelor de națiune și elită, naționalism, popor, populism și patriotism, demagogie și naționalism șovin, conchide că naționalismul lui Eminescu trebuie raportat la contextul istoric al epocii când   grecii, italienii, polonezii luptau, ca și românii, pentru drepturi naționale. Eminescu exprimă dorința de unitate „de la Nistru pân la Tisa”, ideal național care se cere discutat atât în poezie cât și în publicistică. Naționalismul lui nu avea accente șovine, pentru că Eminescu nu milita pentru dominarea altor popoare, iar minoritățile din Vechiul Regat, îndeobște grecii, sunt criticați ca urmași ai fanarioților cu mare influență economică. Naționalismul clasic nu are componentă etică, ci politică. Populismul aclamă egalitatea, din interese politice. Eminescu se identifică cu poporul român ale cărui interese le apără.

P1110780

Foto. Prof.univ.dr. Anca Sirghie

Valentina Ciaprazi, profesor de franceză la LaGuardia Community College, New York, a prezentat tema Patriotismul în opera lui Eminescu și a romanticilor francezi, făcând o comparație între Victor Hugo care, inspirat de Războiul franco-prusac și de perioada uzurpării sub Napoleon a III-lea, recurge la cuvinte radicale (tirani, ucigași) în volumul Anul cumplit din 1872 ca în Imn să glorifice martirii, adevărații eroi. Accentele lui patetice amintesc de poemul Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie creat de Eminescu sub forma unui imn, în care el proslăvește „Îngerul iubirii, îngerul de pace”. Victor Hugo își personifică țara căzută și dorește glorie celor care s-au jertfit pentru Franța eternă, întocmai lui Eminescu scriind versurile „Viaţa în vecie, glorii, bucurie,/ Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mândrie,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”. Epitetul „dulce”, ca atribut al patriei, apărea cu mult înainte de perioada romanticilor francezi, adică în poezia lui Pierre de Ronsard, intrând în titluri de poezie dar, prin idiosincrazie, va fi și termen de dispreț.

Medicul istoric Napoleon Săvescu, președintele Asociației „Dacia Revival International”, New York, a prezentat comunicarea Iubirea de moșie de la Burebista și Decebal la Eminescu, pledând pentru numele de rezonanță Dacia, pe care ar trebui să-l reia țara noastră.

Galeria Spiritus s-a prezentat la eveniment cu o colecție de lucrări originale ale artiștilor români din țară și din S.U.A., de la Victoria Duțu, eminesciană ca sentiment liric, iconarul Liviu Șoptelea, Alexandra Stoenescu, Luca Văienii, Marius Vătămaru, ei fiind prezentați de directoarea Viorica Colpacci, care a sosit recent cu noutăți din viața culturală a capitalei.

P1110798

Partea a 2-a a Simpozionului Mihai Eminescu a debutat în 15 ianuarie 2017 la Biserica „Sf.Apostoli Petru și Pavel” din Astoria cu tradiționala slujbă de pomenire pentru poeții Mihai Eminescu și Grigore Vieru,   mitropolitul Antonie Plămădeală și profesorul George Alexe, gest emoționant și chiar singular în perimetrul diasporei române contemporane.

Programul a continuat în sala socială a bisericii cu recitări din creația eminesciană, moment susținut de Nicole Smits, Valentina Ciaprazi, M.N.Rusu, Felicia Georgescu, Cristian Pascu, Grigore Culian și botoșăneanul Paul Moraru, care, amintindu-și recenta vizită la casa natală a poetului, a citit cu pauze interpretative de mare trăire poezia De-or trece anii, în care vraja feminității se concentrează în jocul expresiilor un „nu ştiu cum” ş-un „nu ştiu ce”.

În cadrul Cenaclului „Mihai Eminescu”, a avut loc o dublă lansare de carte. Ștefan Stoenescu a prezentat volumul de receptări, eseuri și ecouri în prezent, intitulat de autoarea Anca Sîrghie cu o formulare nu lipsită de fantezie Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai (Ed. Technomedia, Sibiu, 2016). Genul specific al volumului este ciudat și inedit, în opinia prezentatorului, căci ideea de pluralitate, pe care o sugerează cuvântul „evantai”, alătură lucruri care se împletesc sau se contrazic fertil, prin cele 39 portrete din capitolul Evocări, completând imaginea scriitorului cu imagini și date noi, cel mai adesea impresionante. În literatura anglo-saxonă circulă termenul de „oral-history”, născut din incapacitatea de a reconstitui o biografie cu densități de amănunte. Anca Sîrghie a creat o lucrare de mare întindere cu o textură detaliată. Scriitorul se manifestase ca regizor, actor, dramaturg, poet, eseist de marcă într-o perioadă de eclipsă culturală, ceea ce a produs o carență de date, datorită contradicției între biografie și operă. Chiar dacă antum a rămas prea puțin cunoscut, Radu Stanca a fost o personalitate extraordinară, un creator de excepție al poeziei române, personalitatea cea mai percutantă a Cercului Literar de la Sibiu, care înainte de instalarea comunismului a dialogat în 1943 cu Eugen Lovinescu. În structura Cercului Literar de la Sibiu, I.Negoițescu a fost criticul impresionist prin excelență, întrucât Cornel Regman era o altă voce, iar Șt. Aug. Doinaș dovedea o bipolaritate care l-a adus în prim planul literaturii odată cu Nechita Stănescu, ca neomodernist. Radu Stanca nu era un tradiționalist, după moda timpului, ci un român fantezist, nu epigon al lui Eminescu, cum fusese Vlahuță, ci un poet adevărat. Fără ritmica lui Eminescu, Radu Stanca are o imagistică bogată, ca a „Poetului-Luceafăr”. În lirica lui Stanca este o tristia, o ars doloris definitorie. Ca și în Glossa eminesciană, unde finalul reia începutul poeziei, lui Stanca îi sunt caracteristice revenirile la aceleași versuri din debut. Ca un adevărat poet român, Radu Stanca folosește rima, pentru că limba română nu este capabilă să se lipsească de rimă. Aceasta pentru că rima este sigiliul creației divine.” Cartea pe care Anca Sîrghie a oferit-o literaturii române este o istorie orală a unui portret de scriitor și poate că nu ar strica să-i facă și un indice de nume, care pe profesorul de la Ithaca l-ar ajuta să se orientez mai ușor. „Cert este că nu știam nimic despre Radu Stanca – a mărturisit concluziv Ștefan Stoenescu – și țin să-i mulțumesc scriitoarei Anca Sîrghie că m-a introdus în lumea lui fascinantă”.

M.N.Rusu a vorbit despre cartea Ancăi Sîrghie intitulată Lucian Blaga și ultima lui muză, care are Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Este în esență un șocant roman de dragoste, scris sub forma unui dialog, deși cele 3 părți, intitulate „Greierușa” versurilor lui Lucian Blaga, Într-o vară de noiembrie și Un dialog imaginar, sunt constituite din întrebări puse de autoare și răspunsurile Elenei Daniello, medic clujean, soția celebrului pneumolog, Leon Daniello, ființă delicată și inteligentă care l-a inspirat pe Lucian Blaga în ultimul său deceniu de activitate creatoare. Cartea Ancăi Sîrghie este bazată pe o documentare excepțională, având și o tentă polițistă. Cu o inteligență sclipitoare, autoarea nu creează o idilă în care să apară un Lucian Blaga sentimental, ci reconstituirea se realizează în cheie sociologică, astfel că, dacă în primele două părți privirea pleacă din exteriorul existenței sociale spre interiorul operei scriitorului, în partea a 3-a, cea intitulată Dialog imaginar cu Lucian Blaga, mișcarea se face din interior spre exterior. M.N.Rusu își amintește că a primit de la fiica scriitorului, Dorli, niște scrisori pe care în 1984 le-a publicat. Luând cuvântul, autoarea celor două cărți lansate a mărturisit că pentru prima dată i se întâmplă în activitatea ei de scriitoare ca un dialog, cum fusese cel dintre ea și Elena Daniello, să ia forma unui film documentar, Amintiri despre Lucian Blaga, constituit din două părți cu configurații distincte între ele, și doar apoi el, filmul, să   se metamorfozeze în carte. Desigur că o asemenea carte memorialistică are o matcă mai încăpătoare decât filmul. Pentru cei care nu cunosc încă poezia lui Radu Stanca, scriitorea de la Sibiu recomandă volumul Scrisori către Doti apărut în 2016 la Editura Muzeul Literaturii Române, ca să înțeleagă din această ediție, realizată impecabil de Ion Vartic, ce rug nestins a fost iubirea poetului pentru anima lui, actrița și soția Dorina Stanca. Fără rezerve, Anca Sîrghie apreciază că aceste 63 scrisori de dragoste sunt cele mai frumoase din câte i-a fost dat să citească în limba română, mai frumoase chiar decât cele ale lui Eminescu către Veronica Micle, în care cei mai mulți dintre noi văd un etalon. Prin anii ’75-’80, când a citit scrisorile în original din arhiva familiei Stanca, doamna Sîrghie a rugat-o insistent pe Dorina Stanca să accepte ca universitara de la Sibiu să le publice, pentru ca povestea lor de dragoste să fie cunoscută, dar soția poetului a socotit că o corespondență intimă ca aceea nu trebuie să ajungă la marele public. După patru decenii, iată că visul prinde viață și cartea poate fi comandată la Editura Muzeul Literaturii Române din București, pentru ca generațiile tinere de cititori să se confrunte cu un model de iubire adevărată, de care în prezent este o presantă nevoie.

Doina Uricariu apreciază cu referire la cele două cărți recent apărute ale scriitorei Anca Sîrghie, că nu este lipsit de importanță că ea se ocupă de ardeleni, realizând o adevărată saga a marilor scriitori, între care găsește conexiuni ideologice și estetice. „Se poate vorbi – a continuat Doina Uricariu – de un năvod cu verigi între scriitori. Marea calitate a cercetătoarei de istorie literară se dovedește faptul că ea are conștiința înlănțuirii, astfel că nu de un lanț de nisip, ci de unul cu verigi reale se vorbește aici, ceea ce dovedește că Anca Sîrghie știe să facă detectivism, având calități de istoric, de estetician, de literat autentic. Interesant este că aici imaginea lui Blaga se completează în zona sa muzicală, mozartiană, a sufletului uman, poetul fiind coborât de pe soclu și Anca Sîrghie captând în text emoția biografică.Tototdată, am descoperit în volumul Lucian Blaga și ultima lui muză un desen al umilinței provocate în „obsedantul deceniu”, cum a fost numit deceniul VI al secolului XX din cultura română, de încălcarea valorilor autentice într-un tablou al vieții scriitorilor transilvăneni.”

A urmat filmul Amintiri despre Lucian Blaga, fratele mai mic al lui Eminescu, realizat de Anca Sîrghie, căreia i s-a înmânat apoi o Diplomă de excelență „pentru merite deosebite în activitatea internațională de promovare a valorilor culturii și spiritualității neamului românesc.” Semnează președintele Institutului Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă, Pr. Prof. Univ. Dr. Teodor Damian și redactorul șef al revistei „Lumină Lină” de la New York, M.N.Rusu.

Ca surpriză, a fost prezentat de către Cristian Pascu, moderatorul seratei literare, filmul Clipa de poezie, cu mari actori recitând versuri de Eminescu. Cea de-a 2-a parte a simpozionului s-a încheiat cu programul pregătit de prof. Irina Anițului cu copiii și tinerii Școlii de Duminică, dovadă că generațiile ce vin trebuie să păstreze vie amintirea lui Mihai Eminescu. Cea mai longevivă membră a cenaclului, doamna Lucia Columb, într-o alocuțiune rostită strălucit la cei 98 ani pe care îi va împlini în curând, și-a exprimat mândria de a trăi alături de toți conaționalii ei în orașul magnific New York, capitala lumii.

Cu inepuizabila sa energie, pr. Th.Damian a anunțat simpozionul închinat Unirii Principatelor Române, moment de mare lumină a spiritului românesc și de veselie, care se va încheia cu tradiționala Horă a Unirii. Am plecat de la ediția a XXIV-a a Simpozionului Mihai Eminescu cu o senzație de prea plin sufletesc, mai edificată ca oricând că la New York evenimentele culturale românești se țin lanț, înmănunchiate astfel de niște oameni cu har dumnezeiesc și cu dragoste de țară.

Autor: Dana Anadan

Basil Munteanu într-o confruntare cu maestrul său Nicolae Iorga

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

Ce personalitate interesantă acest Basil Munteanu! Admirabil filozof, critic literar, profesor de literatură comparată, membru corespondent al Academiei Române, autor bilingv, scria cu egală uşurinţă în limba română şi limba franceză…

Basil Munteanu a fost discipolul lui Nicolae Iorga, ilustrul istoric care s-a impus, fără îndoială, peste întreaga viaţă culturală din România în perioada dintre cele două războaie mondiale. Printre remarcabilele creaţii instituţionale ale strălucitului nostru istoric, se numără şi Şcoala Română de la Paris (Fontenay-aux-Roses), întemeiată cu scopul de a iniţia, pregăti şi forma specialişti români în domeniul social. După încheierea cursurilor, absolvenţii erau obligaţi să se întoarcă în ţară. Caracterul obligatoriu statuat de inflexibilul profesor nu era unanim agreat. Basil Munteanu a fost unul dintre cei care au eludat acest aspect din dorinţa de a se specializa în limba şi literatura franceză, motiv pentru care rămânerea în Franţa se impunea cu necesitate. De aici, a rezultat o îndreptăţită confruntare cu neînduplecatul său maestru.
Nicolae Irga Basil_Munteanu-240x300

Foto. Basil Munteanu si Nicolae Iorga

Două scrisori extrase dintr-un volum publicat la Paris în anul 1979 de Emmanuelle, soţia lui Basil Munteanu, reproduse în revista Magazin Istoric, august 2016, constituie mărturii elocvente pentru gândirea a două generaţii de intelectuali români din acea vreme. Pentru farmecul lor deosebit conferit de formulele de adresare, limbajul fascinant şi expunerea elegantă a motivelor, voi reda, în continuare, cele două epistole:

Nicolae Iorga către Basil Munteanu
Bucureşti, 8 aprilie 1925

Scumpe domnule Munteanu,

Drouhet [Charles, 1879-1940; descendent al unei familii de francezi expatriaţi, din 1915 profesor ca catedra de Limba şi Literatura Franceză a Universităţii din Bucureşti] îmi dă o veste pe care n-am aşteptat-o. Între altele, pentru că aveai datoria să fii sincer faţă de mine: aceea că ai intenţia să rămâi şi după ieşirea din Şcoală la Paris şi de a cerşi un doctorat acolo.
Întrucât am putere asupra d-tale, prin binele pe care ţi l-am făcut, ţi-o interzic formal, cum trebuie să ţi-o interzică şi simţul d-tale de onoare, căci ai ştiut la intrarea în Şcoală condiţiile la care te îndatoreşti.
Nu poţi rămâne la Paris mai departe şi doctoratul îl vei trece aici.
Dacă aceste recomandaţii nu le-ai obseva, voi cere să restitui cheltuielile făcute cu d-ta la Şcoală şi vei căuta aiurea decât la mine stima şi simpatia de care aşa de larg ai avut parte până acum.
În credinţa că mă vei asculta şi vei reveni asupra unei greşeli trecătoare, te rog a primi salutările mele.

Nicolae Iorga

Basil Munteanu către Nicolae Iorga
Fontenay-aux-Roses, 21 aprilie 1925

Mult stimate domnule profesor,

Scrisoarea d-voastră m-a întristat şi m-a jicnit [sic]. M-a întristat fiindcă a fost dat ca prima scrisoare pe care am onoarea să o primesc de la Dvs. să fie concepută în termini de vehementă indignare. M-a jicnit fiindcă în chip categoric puneţi la îndoială gratitudinea mea, simţul meu de onoare, sinceritatea atitudinii mele, adică cele mai elementare datorii ale unui caracter ce se pretinde cinstit. Nici acuzaţiile, nici sancţiunile făgăduite nu mi se cuvin şi vă cer permisiunea să le resping ferm. Vă rog să credeţi că niciodată până acum nu mi s-au contestat calităţile de cinste şi rectitudine pe care mi le contestaţi; jicnirea e cu atât mai gravă.
Scrisoarea D-voastră mi-a sosit tocmai în zilele când pregăteam o comunicare pentru Hautes Etudes; am avut nevoie de toată încordarea pentru a rezista loviturii covârşitoare şi nemeritate pe care mi-aţi dat-o.
Nu cred în utilitatea proceselor de intenţii. Mi se pare într-adevăr firesc ca un doctor de limbă şi literatură franţuzească să fie trecut în ţara respectivă. Ştiam, desigur, că nu aprobaţi trecerea doctoratului altundeva decât în ţară; cunoşteam chiar cazuri când aţi luat atitudine ferm potrivnică. Până acum însă s-au prezentat numai cazuri de doctorat în istorie şi socoteam că situaţia mea va fi interpretată altfel. Oricum ar fi, vă pot asigura de un lucru: n-aş fi luat nicio hotărâre înainte de a o fi supus vederilor şi aprobării D-voastre. Aveam intenţii pe care D-voastră nu le aprobaţi, pe temeiuri fără îndoială solide. Nu-mi rămâne decât să mă înclin.
Doctoratul e pentru mine un lucru relativ îndepărtat. Sunt însă prea puţin vanitos pentru a aspira la titluri, la anume titluri. Doctoratul de la Paris nu m-ar măguli mai mult decât cel din ţară, căci titlurile interesează puţin, tot aşa de puţin pe cât de mult interesează pregătirea.
Această ultimă propoziţie mă îndrumează către a doua parte a chestiunii: prelungirea şederii mele în Franţa. Nici n-aş fi luat o hotărâre înainte de a o vă fi spus. Toţi cei cărora le-am vorbit de această intenţie ştiu perfect că în socotelile mele D-voastră aveţi locul de ultimă instanţă. La terminarea stagiului meu la Şcoală, mi-aş fi luat libertatea să vă întreţin asupra acestui lucru, supunându-vă în chip leal argumentele mele şi rugându-vă să le luaţi în considerare. Cei doi ani petrecuţi la Şcoală, sub binevoitoarea D-voastră oblăduire, nu mi-ar fi permis o atitudine în dezacord cu ceea ce socotiţi util şi indicat. Socotesc prematur să insist de pe acum asupra argumentelor care îndreptăţesc prelungirea studiilor mele în Franţa. Cu voia D-voastră rezerv această discuţie pentru la toamnă. Îmi permit totuşi să menţionez aceste argumente fără să le dezvolt: 1. Faţă de cerinţele actuale, o pregătire solidă în materie de limbă şi literatură franţuzească este imposibilă în doi ani. M-aş întoarce deci la toamnă nepregătit în specialitatea mea, nu din pricina lipsei mele de sârguinţă (pot aduce oricând probe concludente de contrariul), ci din pricina imposibilităţii materiale de a mă pregăti suficient într-un timp atât de scurt. 2. Toate lucrările mele vor fi definitiv penalizate în clipa când mă voi depărta de Biblioteca Naţională; voi fi condamnat la o activitate de impresionist pe care desigur aţi blama-o. 3. M-aş găsi în condiţiuni de vădită inferioritate faţă de toţi aceia care mai fericiţi decât mine vor fi avut timpul să se informeze suficient şi să ducă la capăt formaţia lor de oameni de specialitate. Cu ce îndrăzneală mă voi prezenta alături de ei la concursuri? 4. Îmbarcarea mea în ţară în chip prematur ar însemna înmormântarea unei cariere. Nu pot să cred că D-voastră veţi încuviinţa acest lucru.
Oricum, afirm că tot ce voi face va fi supus vederilo Dvs. Îmi rămâne să vă cer iertare pentru proporţia acestei scrisori şi să mă socotesc, cu trainic devotament, al D-voastră,
Munteanu

Revenind la personalitatea lui Basil Munteanu, se cuvine menţionat că în 1946, a fost membru al delegaţiei României la Conferinţa de Pace de la Paris, rămânând definitiv în capitala Franţei, unde a trăit până la vârsta de 74 de ani. Opera sa a culminat cu „Panorama literaturii române contemporane”, scrisă, iniţial, în limba franceză şi publicată în iunie 1938. Despre această lucrare, ce constituie cea mai cunoscută istorie a literaturii române în străinătate (cartea din care majoritatea cercetătorilor străini îşi selecţionează datele), Basil Munteanu mărturisea: „Eu o carte de credinţă, o carte de nădejde grea. Am vrut să spun acolo lucruri multe. Un conţinut în fiecare linie. Eu, însă, acum când am scris-o, mă simt mai împlinit şi mai ferm, ca un om cinstit care a plătit o datorie apăsătoare, sau mai bine, care a început să plătească”. Destăinuirea este emoţionantă prin aceea că probează, fără echivoc, că Basil Munteanu, absent din ţara natală de peste douăzeci de ani, se socotea încă dator faţă de cultura românească, fapt ce denotă că civilizaţia franceză care i-a modelat totuşi intelectul, nu-i retezase rădăcinile.

Basil Munteanu ar merita o amplă monografie în care să fie descrisă întreaga sa viaţă şi profund analizată opera cu evidenţierea judecăţilor lui mereu valabile, asemenea rândurilor ce urmează, scrise în 1941, când era preocupat de „O nouă literatură românească”: „Actuala criză europeană a lovit România şi românismul în mod sângeros. Se vorbeşte puţin de ce am pierdut şi de ce suferim, dar nimeni nu uită. Sufletul românesc şi-a pierdut volubilitatea lui obişnuită, e drept, mai mult la orăşeni decât la ţărani. Sufletul românesc a învăţat să tacă; avem nădejdea că această tăcere nu e tăcerea pasivităţii vegetative, ci tăcerea meditaţiei şi a reculegerii”.

Dorin-Nadrau.Poza-noua
Dorin Nădrău (S.U.A.)

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors