Archive for the ‘Cultural’ Category

George ROCA – JURNAL DE VACANŢĂ 2013 (7)

Posted by Gabriela Petcu On March - 7 - 2014

george rocaORADEA MON AMOUR !

 

 

Nu aş vrea să copiez sintagma „mon amour” adăugând-o la numele oraşului unde mi-am petrecut copilăria, dar, sincer, am iubit, şi voi iubi întotdeauna aceasta urbe de pe malul Crişului Repede. Aşa că, să mă ierte regizorul francez Alain Resnais, creatorul faimosului film „Hiroşima mon amour” dar suport toate consecinţele şi îi „plagiez” puţintel… doar la titlu acestui articol desigur.

 

Să continuăm deci povestirile descrise în jurnalele anterioare. După 60 de ore pe drum ajunsesem „acasă”, acasă la mine… în casa în care îmi petrecusem o parte din copilărie. Mă aştepta tanti Anuţa, cea care avea grijă de apartament în lipsa mea. Mă aştepta cu vestitele ei plăcinte cu brânză, sau cu varză, langoşi, pancove-gogoşi… care mai erau încă destul de calde, deoarece avusese grijă să le păstreze într-un recipient acoperit cu capac, şi cu o pătură deasupra acestuia. Frigiderul de asemenea gemea de mâncare: o oală cu ciorbiţa de perişoare, sărmăluţe, chifteluţe, sălăţica de beuf, sălăţica de vinete, legumite şi fructişoare proaspete… Şi o pâiniţa neagră – de secară. Aşa îi plăcea domniei sale să alinte toate bucatele cazate acolo la rece! De fapt românii au o plăcere deosebită de a face mai atrăgătoare denumirea mâncărurilor folosind cât mai multe diminutive. Meniurile restaurantelor îmi întăresc convingerea!

– Ospătar ce îmi recomanzi de mâncare?

– Pentru început aş zice să luaţi o o sălăţica de ţelinica care face bine la…

– La ce!?

– Ha, ha, ha! La… burtică!

– Aha! Am înţelesică!

– Apoi o ciorbiţă de purceluş a la grec, sau o supică de puişor cu legumiţe, morcovei, albiturică, clară-clăricică, fără pic de grăsimică!

– Şi felul doi?

– Ei, o mare fripturica cu cartofiori natur… să mănânci, să dai din… coate, de atâta bunătate! Însoţită de o sălăţica de vărzuca roşie.

– Vorbeşti în versuri cu mine!? Şi la „deserţel”? încerc eu să-i cânt în strună…

– O prăjiturică de casă, o cremă de zahărel ars, niscaiva cornuleţe cu magiunel, sau chiar nişte clatiţele cu dulceaţă de trandafirei.

– Şi desigur, prânzişorul se încheie cu o cafeluţă… Nu-i aşa!?

– Aşa e! O cafeluţă naturală cu căimăcelul pe dreapta, sau un ceiuleţ – care face părul creţ – de fructişoare de pădure.

Fiind gurmand comand câte o porţie din tot ce mi-a recomandat chelneraşul-poetaş.

– Vineeee!

Cam după o juma de oră… apare sălăţica de ţelinică… Oare chiar face bine la „burtică”? Apoi, cu intermintenţe, apar restul felurilor comandate. Porţii cam mici! A avut dreptate! Diminutive toate! Termin de mâncat.

– Notiţa de plată vă rog!

– Doriţi nota?

– Nu, doar notiţa!

Ospătarul se uită mă mine cam câş! Nu prea înţelege gluma! După câteva minute apare sobru la masa mea, cu o faţă de parcă îi muriseră albinele din stup.

– Nota dumneavoastră de plată, maestre!

– Mulţumesc! Dau un ochi peste cifrele etalate acolo… Astronomice! Diminutivistul se uită cu ochii mijiţi la mine. Aşteaptă să scot lovelele. Fără întrebări! Dar nu mă pot abţine…

– Domnule ospătăraş… ce înseamnă 23.09. adunat aici sub contravaloarea cafeluţei? Chiar dacă mi-ai recomandat mătăluţă crema de zahărel ars simt ca mă cam duci cu zăhărelu’… Cam mare suma în comparaţie cu preţurile înscrise în lista de bucate!

– Ei, chiar aşa! Acilea e oameni serioşi. Nu păcăleşte nimeni! Staţi puţin să mai controlez odată! Îmi smulge nota din mână şi pleacă cu ea ghiridonul de lângă perete. Îl aud mormăind cu glas tare:

– Salată de ţelina 12 lei şi… „aaaa”, ciorba „aaaa”, ţinem doi, friptura 35, plus ganitura de cartofi „aaaa”, apoi crema de zahăr ars, 10… cafeaua – mare – shhh… lei, pâinea… Ptiu! Am uitat pâinea! Mama ei de hlebă! Scoatem data, 23, lăsăm 9 pentru pâine şi gata… Scuzaţi! Uitasem pâinea, dar am aplicat o reducere…

– Vă mulţumesc pentru generozitate! Plătesc, mă scol de la masă şi dau să plec. Flăcăul se uită la mine, mijind ochii, de parcă i-aş fi furat ochelarii! Am înţeles! Aşteaptă bacşişul! Bag mâna în buzunar scot o monedă de un leu pe care o pun pe tavă… Ospătarul îi ia şi se uită ostentativ la ei, dându-şi seama că e luat la mişto.

– E mititel bănuţul, dar poate „e” dintr-un metăluţ preţios… aurel! Să-ţi trăiască familia! Ies murmurând în surdină „Auraş, păcuraş,/ Scoate apa din urechi/ ca ţi-oi da parale vechi…/. Dinspre bar îmi ajunge la urechi un zgomot de revoltă, un strigăt înăbuşit: „Scârţarul naibi! Dacă-l mai prind pe-acilea… Să vezi ce-i fac! Adaug şi anul la notă!”

 

*

Aud vocea blândă a lui tanti Anuţa:

– Ai aţipit la masă. Înseamnă că eşti foarte obosit… mănâncă totuşi ceva, fă un duş şi du-te la culcare…

Deschid ochii, mai am în memorie visul cu regele diminutivelor. Zâmbesc şi… Hapciu!

– Am impresia că ai răcit pe drum, îmi spune bună samarinteancă!

– Ştiu eu? E cam răcoare pe aici prin Europa. Altădată în septembrie sufeream de căldură!

– Aşa e! De vreo săptămână e foarte frig, plouă şi bate vântul.

– Hapciu! Drept… e!

 

Din cauza oboselii n-am prea avut poftă de mâncare… După duş, m-am îndreptat ca melcul spre dormitorul meu… cu aşternuturi proaspete… şi în câteva secunde am adormit! Fără vise. Blanc total!

 

A doua zi de dimineaţă m-am trezit pe la ora 5. Îmi era foarte sete. Parcă aveam un pic de febră. Nasul înfundat. Hapciu şi iar hapciu! Ba parcă mă încerca şi o tuse. Am rămas în pat… unde era bine şi cald. Pe la 8:30 bătăi în uşa dormitorului:

– Micul dejun e gata!

Era tot tanti Anuţa, cu un şorţ mare şi curat legat în jurul brâului.

– Mulţumesc! Vin imediat!

Un duş fierbinte mă remontează de-a binelea. La bucătărie, pe masă, tronează o mulţime de bunătăţi…

– Plăcintele s-au răcit de tot! Dar le-am încălzit la tigaie, la aburi!

– E bine şi aşa! zic… Cafea avem?

– Este! Am luat o punguţă, dar e cam mărunt măcinată, aşa că o să fac „o turceacească” la ibric, ca pe vremea nechezolului! Râd, aducându-mi aminte de vremuri de mult apuse.

 

După „breakfast”, tanti Anuţa mă anunţă oficial că se retrage… şi că mă lăsa singur în casă pentru o perioadă de timp! Din ochi îi curg câteva lăcrimioare… cum obişnuiesc să se manifeste cei în vârstă când sunt necăjiţi, emoţionaţi sau sentimentali.

– Aşa-i că nu te superi? Aş vrea să plec la fiica mea la Craiova! Mi-e aşa de dor de ea… şi de nepoţica Săndica. Nu le-am văzut de patru luni, de când au venit ele aici în vizită! Atunci mai erau încă cireşe pe piaţă… şi căpşuni, şi smeură…

– Cum să mă supăr! Ce să zic! Drum bun! Când vrei să pleci?

– Mâine dimineaţă cu trenul de ora şapte.

– Bine, tanti Anuţa, du-te! Şi simte-te bine. Să îţi iei nişte haine mai groase ca e frig afară. Ai grijă să nu răceşti!

 

Tanti Anuţa m-a ajutat să im despachetez lucrurile din bagaje, a călcat ce a fost şifonat, apoi le-a pus în mare ordine în dulap. Eu mi-am îndesat într-o geantă laptopul şi telefoanele mobile şi a plecat pe Corso, spre teatru, să îmi activez mijloacele electronice de comunicare. Primul a fost magazinul „Orange”, unde mi-am luat o cartelă pentru telefon, pe care am încărcat-o cu 5 euro. Apoi am poposit la „Vodafone” unde am avut un pic mai multă treabă. Acolo mi-am cumpărat un simcard pentru celălalt telefon şi  un mic modem pentru internet mobil – adaptabil la laptop. Ca deh, fără internet parcă nu se mai poate trăi în zilele noastre. Şi astfel am internet activ, plus două telefoane mobile, unul cu card „Orange”, unul cu „Vodafone”. De-acum putem comunica peste tot… în străinătate cu internetul, iar în ţara cu telefoanele mobile care oferă în aceeaşi reţea convorbiri de mii de minute.

 

Ies din magazin, dar nu mă pot abţine să nu admir clădirile din centrul oraşului – bine-cunoscute de mine de mulţi zeci de ani. Faţadele renovate scot în evidenţă valoarea stilului arhitectonic. Admir oamenii – aceeaşi orădeni robuşti, sănătoşi şi veseli… apoi limbajul ardelenesc care mă încântă şi mă amuză desigur. Clădirile din Piaţa Regele Ferdinand îmi fac cu ochiul. Hotel Transilvania, Hotel Astoria, Casa  Poynár, Grădina de vară şi restaurantul Oradea, şi alte palate-pălăţele… Stilul art nouveau de influenţa austriacă, numit şi secession, prevalează prin două mari perioade de execuţie, cea curbilinie şi florală şi cea geometrică cu forme epurate. Văd teatrul, numit acum „Regina Maria”, cu faţada să în stil neoclasic, magazinele moderne, pompoase, înfipte în clădirile vechi… ca o proteză de plastic în gura unei bătrâne. Ce îmi displace însă este caldarâmul de pe  Calea Republicii, alias vestitul Corso. Pavat proaspăt! Dar vai, piatra cubică şlefuita e alunecoasă… Când  e umed pe jos lumea merge de parcă ai fi pe patine. Am auzit că mulţi şi-au fracturat membrele pe această „promenadă”. Mai ales în zilele cu ploaie sau zăpadă. Piatra cubică – având menirea să imite drumurile de epoca de acum 100 şi mai bine de ani, adusă din China… are o culoare gri închis, deprimantă. Culoarea şobolanului! În multe locuri se desprinde… lăsând găuri, sau denivelări. Posibil că e prea subţire pentru un trafic intens pietonal precum este cel de pe Corso-ul din Oradea. Cineva a făcut economie… sau matrapazlâcuri! Cine ştie? Poate cei de la primăria municipiului! Oricum, dacă te plimbi „pensionăreşte” pe Corso, auzi deseori blesteme sau înjurături… aduse edililor nepricepuţi sau hoţomani, care au construit pavajul cel urât. Ba, culmea-culmilor… mulţi preamăresc pavajul anterior, cel din „Iepoca de aur”… mult mai plăcut privirii şi mai puţin rupător de cotolane!!! Să nu mai vorbim de compromisul făcut la intersecţia cu strada Roman Ciorogariu… O adâncitură, făcută special să te împiedici, pe care trec maşinile în hurducături şi care arata de parcă… pe acolo ar fi avut dinozaurii drumul către adăpat! De fapt, drumul care duce spre clădirea penitenciarului municipal. De supărare compun un catren-două pe această temă: „Pe drumul de pasaj/ Ce dă spre Lactobar/ Mulţi şi-au scrântit piciorul/ Urcând pe trotuar// Dar piatra cea cubică/ Nicio vină nu are/ De vină-i arhitectul/ Şi-edilul cu cap tare…!//.

 

La intersecţia cu pricina mă opresc şi fac o escală. O cunosc ca pe buzunarele mele. Strada Roman Ciorogariu, strada pe care mi-am plimbat paşii copilăriei, îmi dă parcă bună ziua. Văd în stânga Palatul Poştei, o clădire minunată care a fost odată casa mea… Acolo am locuit în primii ani ai copilăriei. Închid ochii şi cad pentru câteva momente pe gânduri! Amintirile mă copleşesc. Chiar dacă nu m-am născut la Oradea, consider că aparţin acestei urbe mai mult decât tuturor oraşelor prin care mi-am dus viaţa: Bucureşti, New York, Sydney… De fapt m-am născut la Huedin, dintr-o întâmplare! Dar despre asta vă voi povesti cu altă ocazie.

 

De la vârsta de trei săptămâni eram deja orădean! După război, tata fiind un profesionist în telecomunicaţii, telefon-telegraf, a primit o ofertă de lucru la serviciul tehnic al poştei din Oradea. Părinţilor mei, nefiind orădeni, li s-a acordat un apartament  chiar în incinta clădirii. De fapt un palat în toată regula. Palatul Postelor din Oradea, o clădire solidă, maiestuoasă. Construcţia în stil eclectic, datează de pe la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. Acolo am locuit până la 12 ani! „Puiul Postei”, cum îmi spuneau funcţionării… singurii mei prieteni de joacă!!! De mic făceam toate năzbâtiile… Intrăm prin birouri şi deranjam munca oamenilor, cerându-le creioane sau hârtie de scris… pentru a avea pe ce mâzgăli. Când nu primeam, scriam pe pereţii imenselor coridoare, vopsite în culoarea verde-brotac, fiind primul graffiti poştal. Distracţie artistică  pentru care am primit multe pedepse.

 

Odată am găsit în podul clădirii o puşca automată rusească trecută la reforma, un PPD cu butoi. Desigur, cu patul puştii rupt şi ţeava îndoită. Fără cartuşe! Avea în schimb curea! M-am echipat precum văzusem eu pe ecranul de la „mozi” (cinema) pe „viteazul soldat sovietic” şi am pornit la atac prin curtea poştei cântând: „Raz-dva, tiribabuşca, dai un leu şi tragi cu puşca…”. În câteva secunde erau culcaţi la pământ – de frică desigur – portarul şi vreo doi postaşi – personaje reale care au avut nenorocul să-mi intre în colimator! Te joci cu nebunul de copil!? Eu mă amuzam facând „prrr-prrrrr” şi „raz-dva  tiribabuşca”, dar bieţii oameni ştiau ce-i războiul şi nu erau convinşi că nu se rătăcise vreun cartuş pe ţeavă! Singurul care a putut să-i readucă în poziţia de „drepţi” a fost tatăl meu, chemat în grabă de la telegraf: „Dom’ Roca, veniţi urgent! Băiatul dumneavoastră are o mitralieră şi împuşcă postaşii… Mulţi sunt întinşi pe jos, prin curte…!”

 

Am luat-o tare „pe excrescenţele dorsale” de la tata. Ţipetele mele s-au auzit în tot palatul: „Tăticule nu mai daaa, nu mai cânt tiribabuşca şi n-o să mai trag cu pu-puşca… niciodaaată…!”. Poate ţipetele unui copilaş prostuţ ne-a salvat să nu ne reclame cineva la securitate! Tata era şocat! Câteva zile nu a vorbit cu nimeni din familie. Eu sufeream grozav! Timp de o săptămână nu am mai îndrăznit să ies la joacă prin curtea „intreprinderii”. Noroc că nu au fost turnători, că ne lua securitatea pe toţi din familie şi am fi tăiat la stup (aşa ziceam eu la stuf), la canal, mulţi ani… Şi tata, şi mama… şi copilu’! Aşa m-a speriat mama într-o seară ţinându-i o prelegere despre canal şi puşcăriaşi spusă în loc de povestea cu „nani-nani”! De atunci mi-e frică de stuf… şi de ape tulburi.

 

Mai apoi, când am crescut puţin, am început să-mi câştig „materialele didactice” mergând prin birouri şi cântând. Toţi funcţionarii mă răsplăteau cu câte ceva: un căpeţel de creion, un blocnotes, o radieră, o acadea… iar eu prinsesem gustul cântatului de nu îmi mai tăcea gura… Vuia poşta de cântecele mele! Ei, ce cântăm!? „Podul de piatră s-a dărâmat”, „Iepuraş-coconaş”, „Bate vântu’ frunzele” şi alte drăgălăşenii ce mă învăţaseră părinţii!

 

Mama creştea într-o curticică interioară a clădirii, o gâscă, primită de la bunici, pe care o îndopa cu porumb, să facă ficatul mare şi să fie grăsuţă… Într-o zi intru tiptil în arealul acestei, îi leg o sfoară de gât (nu, nu am sufocat-o!) şi o iau la plimbare pe culoarele poştei, ca deh, tot n-a vrut mămica să îmi ia un căţeluş… Eram aşa de mândru! Mă credeam Mateiaş-gâscarul, cel din poveste! Funcţionarii ciorchine pe la uşile birourile îmi adresau complimente. Eu, ţanţoş, am parcurs toate culoarele de pe etaje. La un moment dat îmi strigă cineva: „Fugi copile, că vine maică-ta cu joarda!”. Am deschis prima fereastră şi i-am dat drumul gâştei… să zboare! Fiind cam grăsuţă, nu prea ştia să dea din aripi, aşa că a căzut ca bolovanu’ şi a sucombat. Iar eu am primit, precum Mateiaş-Gâscarul… zece nuiele la partea posterioară. Că, vorba proverbului, unde dă mama… creşte! Desigur că la prânz am avut „gâscă” la masă! Supă, friptură şi pateu… Pardonnez-moi! Pâté de foie gras!  Mâncare boierească! Singurul cu laudele a fost tata! Aduse mie pentru că am răpus gâsca, iar mamei că găteşte bine…

 

Cu timpul, boacănele s-au înteţit! După o ploaie de vară, curtea postei avea pe mijloc o băltoacă. Am luat un măturoi de nuiele şi am început să dau apa spre canal. Îl văzusem pe portar făcând la fel! Eu… echipat cu ghetuţe noi, ciorăpei albi până sub genunchii, pantalonaşi scurţi, bluziţă şi bereta de marinel, lucrăm de zor la asanarea băltoacei! Hăinuţele-mi erau pătate de apă murdară, ghetuţele ude-ude. Dar cui îi păsa! În căpşorul meu de copil aveam o muncă serioasă de făcut! O misiune de îndeplinit! La un moment dat se opreşte lângă mine domnul Dan Micu, un funcţionar tinerel, care îmi zice: „Vai ce băieţel harnic avem la poştă…” Mare iubitor de copii, baga mâna în buzunar şi îmi dă o bombonică. Eu încântat peste măsură, precum „mieii… care zburdă pe câmpii” vreau să-i fac o demonstraţie de muncă „şi mai şi” şi în doi timpi şi trei mişcări îl umplu de pistrui noroioşi din cap până-n picioare. Auleo! Îmi dau seama că iar e groasă… O iau aţă spre „casă”, cu funcţionarul… pe urmele mele. Peste vreo jumătate de oră apare şi tata. Mamica cu lacrimi în ochi îi curăţa hainele domnului Micu. Acesta stătea cuminţel pe patul din dormitor, numai în izmene, iar eu ascuns sub dormeza din bucătărie tăceam chitic şi aşteptam cel de-al treilea război mondial. Explicaţiile s-au terminat tot cu o bătută… din care m-a scăpat tot nenea Dan, tot  în izmene…, „cel care era mare iubitor de copii” şi avea veşnic bombonele în buzunar.

 

Pe la vreo zece ani, am început să fac ieşiri din cetate. Poşta era situată (ca şi acum!) la numărul 12, pe strada József Attila. Aşa se numea atunci, după numele unui renumit poet maghiar, care avea origini româneşti după tată (Iosif Aron din Arad). Strada şi-a schimbat deseori denumirea… pe parcursul istoriei. A fost Uri Utca (strada Domnească) pe timpul Ungariei, iar după cel de al doilea război mondial s-a numit József Attila, apoi Strada Poştei, Porţile de Fier, şi de câţiva ani încoace, Roman Ciorogariu. Aveam vecini la numărul 10 famila preotului Coman, tatăl Doinei, alias Anei Blandiana. Peste drum, la numărul 15 mă jucam cu Gyuri Schlezinger, Ţuţi Nagy şi fraţii Negruţiu. Mai jos, către capătul dinspre Calea Republicii locuiau colegii mei de clasă, Caius Popa, Alina Ionescu, Gabi Kupfer şi Dani Dăscălescu.

 

Viaţa era destul de liniştită pe stradă. Dar eu mă ocupam desigur, în continuare, de boacăne. Din când în când ‚împrumutăm” de la rastelul poştaşilor-curieri de telegrame, câte o bicicletă… şi ţuşti cu ea pe strada să mă dau mare! Bieţii curieri, în caz de urgenţă, alergau ca nebunii după mine pe stadă să-mi ia bicicleta înapoi, pentru a putea să-şi facă munca… Dar te pui cu copiii hoţomani!? Ei, după un timp, simţeam că e groasă… Lăsăm bicicleta pe trotuar şi fugeam… Unde? În curtea Palatului Episcopiei Ortodoxe, de la numărul 3. Acolo era locul meu de refugiu! Tot un fel de palat-cetate, unde nu îndrăzneau să mă urmărească poştaşii-biciclişti! Era un loc tabu! Desigur că se mai întâmpla câteodată să mai fac şi pe-acolo câte o năzbâtie, sau harmalaie şi să fiu alungat din palat de câte un „nene” în hăinuţe neagre şi cu potcap pe cap… Dar nu mă băteau niciodată. Nici chiar poştaşii-curieri! Ştiam eu că le sunt simpatic! Puiul poştei! Şi… profităm din plin de acest epitet!

 

După un timp tata n-a mai făcut faţă stresului de a fi veşnic aproape de serviciu – solicitat zi şi noapte – şi a obţinut o locuinţă nu departe, pe o stradă paralelă, strada Mihai Eminescu. Iar eu am trecut la o altă fază de năzbâtii… Accesul meu „la stradă” era nelimitat. Mi-am făcut o groază de prieteni pe Eminescu! Liceul însă m-a adus din nou aproape de palatul copilăriei mele. Liceul nr.4 „Mihai Eminescu” de pe strada Porţile de Fier… aceeaşi stradă a poştei, fostă József Attila.

 

*

Stăteam cu ochii întredeschişi pe trotuarul de la intersecţia străzii Republicii cu strada Roman Ciorogariu din Oradea şi nu vedeam nimic real în jur…. doar amintiri frumoase de pe vremea copilăriei mele… Un domn s-a oprit lângă mine, aducându-mă la realitate:

– Ştiţi cumva unde este poşta?

– Cred că este clădirea aceea mare care se vede…

– Doar credeţi!? Nu sunteţi orădean? nici eu…

– Nu mai sunt…! Şi o lacrimă mi s-a prelins de sub pleoapa…

– Cum adică!?

– Sunt de la capătul lumii!

– Din Constanţa?

– Nu! Din Australia!

– Înţeleg că sunteţi picat de pe altă lume… Şi eu la fel! De la capătul ţării! Din Tulcea. Mi-am găsit o fată bună aici şi aş vrea să mă însor. Credeţi că merită să schimb cele două capete… de ţară!

– Poate! Dacă fătuca ardeleancă e mai valoroasă decât cherhanaua din Tulcea!

 

Am pornit spre casă. Îmi era destul de frig. Bătea vântul. Un timp mizerabil. Când să trec pe lângă librăria Minerva, îl văd înăuntru, răsfoind o carte, pe amicul Doru Sicoe. Scriitor, jurnalist, istoric, student matur… şi alte îndeletniciri intelectuale.  Ne bucurăm de revedere. Îl invit la mine acasă la o cafea. Pe drum mai povestim despre cunoscuţi,  despre urbe, despre prieteni literaţi. Despre cine a mai scos o carte şi cine a trecut în lumea tăcerii. De fapt aş fi vrut să mergem la o cafenea… dar nu mă simţeam bine. Aveam febră şi începusem să tuşesc sec.

– Ar trebui să te duci la un medic, îmi spune Sicoe. Nu-mi place cum arăţi… Şi ia nişte antigripale! Pe aici circula o gripă cam nasoală!

– Mulţumesc de sfat. Sper să îmi treacă repede! Ştiu că gripă trece într-o săptămână dacă iei medicamente şi în şapte zile dacă nu iei…

– Nu te juca. Voi ăştia din Canguria nu prea ştiţi cu ce se mănâncă o gripă europeană. Ştiai că după primul război mondial, între 1918-1919, Gripă Spaniolă a făcut ravagii. Au murit atunci peste 100 de milioane de persoane în întreaga lume. Scurt! În doar doi ani!

– Auleo! Nu mă mai speria…

– Ba te sperii… că trebuie să te duci la medic! Urgent. Voi australienii, în afară de bumerang şi sporturi acvatice nu ştiţi nimic!

– Hai, nu mai mai certa, te rog. O să mă duc când mă mai liniştesc puţin. Abia am sosit… am atâtea pe cap! Hapciu!

 

După plecarea lui Doru, am uitat de medic. Am intrat pe internet, într-un alt univers, şi am început să îmi încropesc un program de vacanţă. Promisesem unui bun prieten, stabilit în Italia, antrenorul de gimnastică George Păunescu, Titi, cum îi zicem noi cei apropiaţi, că voi da curs invitaţiei sale de a-l vizita la Padova unde locuieşte de mai mulţi ani! Mă uit pe net la curse de avion din România spre aceea parte a Italiei. Găsesc un bilet dus-întors foarte convenabil pe ruta Timişoara-Veneţia. Când să fac rezervarea mi se pune un blocaj. Iau numărul de telefon de pe sait şi sun la Aeroportul din Timişoara. Mi se spune că nu prea au informaţii despre zbor deoarece pista avionului a intrat în reparaţie. Sunt puţin panicat deoarece nu am mult timp la dispoziţie pentru această vizită… Am lansări de carte – deja fixate ca dată, la Târgu-Mureş, Cluj-Napoca, Bucureşti şi apoi în Israel. Toate programate la milimetru. Trebuie să mă încadrez în timpul celor şase săptămâni de concediu. Singură perioadă mai liberă, în care să pot să îmi permit o escapadă în Italia, era la începutul vacanţei mele europene – între 10-22 septembrie.

 

Îi sun la telefon pe bunii mei prieteni din Timişoara, Cornelia şi Ilie Chifu, care mă invitaseră şi ei să la fac o vizită. De fapt îi vizitez de fiecare dată când ajung în ţară. Nişte oamenii minunaţi. Ne bucurăm când se face legătura telefonică:

– Dragilor, am ajuns la Oradea! Ce mai faceţi? Ce fac copiii? Nepoţica Mădălina?

– Suntem cu toţii bine. Când ne faci o vizită?

– Când vreţi!

– Poţi veni chiar şi mâine…

– Vin în cel mai scurt timp. Credeţi că ar fi bine vineri 18 septembrie?

– Oricând, George! îmi spune Ilie cu o voce blândă.

– Bine! Atunci rămâne pe 18 septembrie. Dar vă anunţ că nu voi sta mult la voi deoarece aş vrea să dau o fugă până în Italia, să-mi vizitez un prieten.

– Cum doreşti! Vino că te aşteptam. Neli face piftie de pasăre. Special pentru tine…

Încerc din nou să intru pe saitul companiei Wizz Air, care zboară de la Timişoara spre Veneţia şi retur. De data asta am noroc – dar numai pe jumătate. Găsesc un bilet, dar numai de dus. Dar cum voi reveni de acolo! Per pedes apostolorum? Sun din nou la aeroportul din Timişoara… „Mai insistaţi” mi se spune… OK! o să mai insist… Mai am opt zile până pe 18 septembrie! Am tot insistat zilnic… dar nu am avut noroc! Între timp aeroportul din Timişoara s-a închis pentru reparaţii generale. Wizz Air şi-a mutat serviciile la Arad. Aeroportul de acolo era mai mic şi nu era pregătit să accepte un flux atât de mare de călători. S-a creat haos. Ştirile de la televiziune şi ziarele vuiau de critici. Cei care îşi luaseră bilete de multă vreme cu această companie, pentru a pleca din Timişoara cum era anunţat, acum trebuiau să facă drumul până la Arad. 50 de kilometri! Cu bagaje, cu copii mici. Unii veneau din alte părţi ale ţării. A fost imposibil ca în cele 10 zile să obţin un bilet dus-întors la Veneţia. Aşa că îl rog pe bunul meu prieten Titi Păunescu să mă scuze! Ne vom revedea poate la anul! Noi să fim sănătoşi şi să  scăpăm de gripă!

———————————————-

 (VA URMA)

 

Istorii de viaţă autentice şi pline de învăţăminte

Posted by Gabriela Petcu On March - 6 - 2014

octavian curpas (2)

În cartea “Exilul românesc la mijloc de secol XX” – scrisă de Octavian Curpaş o să găsiţi, deopotrivă, descrieri parcă desprinse din clasicii noştri – şi mă gândesc la Rebreanu, Slavici -, picături de istorie, politică, intrigă poliţistă şi ceea ce m-a captivat pe mine, mai ales, o analiză fină a psihologiei umane. M-au impresionat în mod deosebit subcapitolele „Ce-i omul…” „O frumoasă floare vine”, în care sunt înfăţişate, simplu şi profund, evenimentele tragice ale unor familii.

 

Experienţele prin care trece „Nea Mitică” (Dumitru Sinu – pe numele lui real), sunt pline de vitalitate (nu a avut timp să se plictisească în viaţă), unele pline de umor, altele de tristeţe, altele de primejdie… aşa cum este viaţa. Autorul prezintă cu multă claritate istorii de viaţă autentice şi pline de învăţăminte.

 

Pot spune că nu am citit până acum o astfel de carte, în care să găsesc atâta experienţă umană din care să am ce să învăţ şi la ce să reflectez, ca această carte a lui Octavian Curpaş. Personajul principal ne înfăţişează destine diferite ale persoanelor pe care le-a întâlnit şi pe care, cu îndrăzneală le-a provocat. Să înveţi în acest fel din istoria altor popoare – iată un mare noroc pe care nea Mitică şi l-a creat singur. Nu a aşteptat ca viaţa să îl traiască, el a trăit-o şi şi-a creat-o.

 

O carte bogată, plină de umanitate, în care plângi, râzi, trăieşti alături de oameni reali. Este o carte pe care o recomand, mai ales celor care “au timp să se plictisească în viaţă”.

 

CristinaAlexandra1Cristiana Alexandra Leviţchi

 

 

MĂRŢIŞORUL FRUMUSEŢII DESĂVÂRŞITE: FECIOARA-FEMEIA-MAMA

Posted by Gabriela Petcu On March - 6 - 2014

ICOANA-FR-CU-GHIOCEI-wbGheorghe Constantin NISTOROIU

 

 

Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu Tine. Binecuvântată eşti Tu între Femei!” (Urarea Arhanghelului Gavriil către Fecioara Maria)

 

 „IUBIREA EXISTĂ ÎN INIMA MEA, E INVINCIBILĂ,  E O LUMINĂ CE NU POATE FI STINSĂ NICI DE DEZAMĂGIRI, NICI DE DEZILUZII, NICI DE NEÎNCREDERE, NICI DE NEÎNŢELEGEREA OMENIRII. CREDINŢA CU CARE MERG MAI DEPARTE ESTE MAI PUTERNICĂ DECÂT TOATE CELE; INVINCIBILĂ, PUTERNICĂ, DE NEÎNVINS; ARMURA CARE MĂ FEREŞTE DE NEDREPTĂŢILE VIEŢII…” ( Regina MARIA a DACOROMÂNIEI)

 

În Ţara Bucuriei a Daciei Mari în care a odrăslit Nemurirea, în Neamul în care a înverzit şi cântă Primăvara, în Naţia în care a înflorit prima oară Dorul, în Vatra Carpatină în care s-a aprins şi arde Soarele, ca-n Pâinea aburindă a împărtăşirii, în Patria în care musteşte rodul harului deplin, ca-n Strugurele jertfelnic al Viţei alese, în Seminţia ca leagăn al dumnezeirii, în Hotarul cu Cetăţi al omeniei sfinte, în Ţinutul sacru în care se preumblă surâzând binecuvântarea, în privirile Zărilor zalmoxiene în care se răsfaţă de-a pururi lumina, în cugetul Sibilelor pelasge în care s-a întrupat Profeţia, în braţele Veşniciei în care se leagănă Nemărginirea, de-a lungul şi de-a latul ei, Frumuseţea şi-a ţesut sufletul din mireasma diafană a Naturii plină de sărbătoare şi din şiragul de stele ce poleieşte bolta albastră de Voroneţ, se rostogoleşte ca-ntr-o îmbrăţişare însetată de Dor, Cântarea lor, ca o Cântare a Cântărilor – Icoană a tuturor celor înflăcăraţi de văpaia focului din inima lor.

 

Toţi îndrăgostiţii cuminecaţi din potirul cu dor şi logodiţi cu anafura frumuseţii pure sunt Mirii iubirii dragostei lor. În Ţara în care de peste veacuri, „Codru-i frate cu Românul”, fiecare fiinţă în sine aduce un prinos de slavă, de cinstire şi de recunoştiinţă Poemului Iubirii:

  • Fiecare Cer angelic vădit îmbujorat, pregăteşte princiara Caleaşcă de Aur, aleasă să poarte Mirii luminii ce şi-au brodat taina trăirii lor dragi în legământul de şoaptă plin de azur.
  • Fiecare zâmbet de Soare pune fiorul lui şegalnic în obrajii catifelaţi de trandafir ai frumoaselor şi invincibilelor Amazoane dace.
  • Fiecare Nour călător poartă în caierul său de nea, Dorul din care se toarce Iubirea, această Maramă celestă a sufletului dumnezeiesc.
  • Fiecare legănare a Lunii e ca o unduire serafică, ca un joc al îmbrăţişării celor ce se dăruiesc întru totul şi de-a pururi Iubirii.
  • Fiecare Curcubeu îşi surprinde fruntea de raze în altiţele iilor regalelor Fecioare în care înfloresc mugurii atâtor şi-atâtor chemări.
  • Fiecare tresărire de Zări e ca un chiot de raze ce se zbenguiesc în şuviţele de soare ale frumoaselor Fecioare dace.
  • Fiecare şoaptă de Râu legănată-n suspinul Sălciile duioase se alină în surâsurile Fecioarelor danubiene,      suind ca un regal recital în inimile lor doldora de dor şi străluciri.
  • Fiecare adiere de Vânt se prinde ca o horă în gândurile lor de mătase, despletindu-le cosiţele îngemănate în caşmirul de vise sperate.
  • Fiecare freamăt smerit din amvonul Codrului e ca o partitură de madrigal medieval ce tresaltă sub bagheta înserării în acordul ultimelor străluciri peste care răsună preadulcea lor dorinţă.
  • Fiecare mireasmă a Florilor e ca o Dumbravă minunată peste care au înmugurit visările, peste care au înverzit aşteptările, peste care au înflorit întâlnirile, peste care s-au legănat dorururile, peste care s-au îmbrăţişat chemările, peste care au rodit şi rodesc binecuvântările.
  • Fiecare Salcâm dantelat şi-a aprins candelabrele sale sacre să-şi ningă mirul credinţei peste cei care devin deofiinţă divină.
  • Fiecare Brad verde, temerar le prinde de cer ca-ntr-un inel de logodnă, taina nădejdii împărtăşirii lor.
  • Fiecare Trandafir majestuos îşi prelinge parfumul suav din petalele purpurii, peste mărgăritarele de rouă, ce se prind ca nişte rubine în cununa sufletului lor românesc.
  • Fiecare falnic Stejar răsare ghinda rădăcinilor sale ce se înfig ca o veşnicie în vatra zămislirii iubirilor aprinse.
  • Fiecare Cireş gătit de sărbătoare îşi scutură corola peste dorul lor, brodându-le sufletele pe borangicul cald al clarului de lună.
  • Fiecare Liliac se prinde ca o broşă de turcoaz pe umerii de nard ce le poartă destinul ca o predestinare a trăirii lor sublime.
  • Fiecare Măr înflorit ce cuprinde în ramurile sale surâsul serafic de Sus şi zumzetul preahărnicuţelor albine, răsună ca o Romanţă de dragoste în piepturile celor care tresaltă şi cântă.
  • Fiecare Tei fastuos urzit din scânteierea Zorilor îşi scutură cârlionţii de aur peste trupurile îmbrăţişate ale celor ce-şi trăiesc poezia Dorului.
  • Fiecare Iarbă verde de-acasă îşi întinde covorul fascinant făurit sub paşii celor care în zborul lor angelic, deja nu mai ating pământul…
  • Fiecare Plop ţâşnit ca o strigare spre cer, cu frunzele-n tremur ca inimile celor îndrăgostiţi transmite fiorul în mâinile şi-n privirile celor ce se sorb însetaţi şi se-ating cu flăcări.
  • Fiecare Stâncă solitară îşi înclină fruntea căruntă şi semeaţă spre a-i primi ca într-un sanctuar pe sacerdoţii mărturisirii ce-şi oficiază taina dragostei lor sub cununa Neamului.
  • Fiecare Viţă de vie vibrează în marama princiară de borangic undele şoaptelor de îngeri pe care apoi le brodează în firida de nectar: fie un cotnar al zâmbetului fie o aprindere a rubiniului-dor.
  • Fiecare Floare a soarelui vrăjită de apoteoza Luceafărului ei se aprinde în mirul făcliei de nuntă ca o slăvită binecuvântare, aleşilor.
  • Fiecare Păpădie este un policandru în miniatură al pământului în care se reflectă ca o constelaţie candoarea frumoasei Fecioare.
  • Fiecare gingaşă Căprioară se adapă din unda cristalină de râu a Dorului în care s-a oglindit de-atâtea ori chipul drăgălaş al Cosânzenei în căutarea Mirelui soartei ei hărăzit.
  • Fiecare Femeie este un Dor şi din dorul ei cel mare se nasc şi trăiesc toate celelalte doruri.
  • Fiecare Femeie iubitoare este un Poem de dragoste, care face din fiecare bărbat îndrăgostit un poet sublim.

 

În fiecare Rugă aprinsă de har sunt Psalmii de lumină ai Fecioarei, Psalmii de Dor ai Femeii şi Psalmii de jertfă ai Mamei. În Focul fiecărei Femei se aprind de lumina cântării dealurile şi câmpiile, munţii şi izvoarele, doinele şi baladele, cerul şi pământul, soarele şi stelele, luceafărul şi dragobetele. În Dorul fiecărei Mame se întrupează Cuvântul lui Dumnezeu, se oglindeşte frumuseţea Fecioarei Maria, se cuminecă Sfinţii Neamului, se înfaşă toate graiurile nerostite, se rostesc toate legănările din vis, gânguresc toate gândurile serafic-înmugurite, chicotesc toate cuvintele slăvit-înflorite, dănţuiesc toate visele îmbobocite, tresaltă toate alinările ce suspină, se cuprind toate legănările, se îmbrăţişează toate năzuinţele, se înfiripă toate căutările, se ţes toate aşteptările, se logodesc toate împlinirile.

 

Şi totuşi, fiecare Femeie se zămisleşte, trăieşte, iubeşte şi se împlineşte doar prin dragostea Bărbatului ales.

 

v  Alta este Naşterea decât cea în care ai fost zămislit.

v  Alta este Creşterea decât cea din pridvorul prejudecăţilor.

v  Alta este Educaţia dacă ai împlinit: „cei şapte ani de-acasă.”

v  Alta este Chemarea decât cea pe care adesea o cauţi.

v  Alta este Alegerea decât cea pe care îndelungat o aştepţi.

v  Alta este Chemarea pe care parcă de loc n-o de auzi.

v  Alta este Alegerea pe care intenţionat te faci că n-o vezi.

v  Alta este Calea pe care nu mergi, decât drumul pe care cazi.

v  Alta este Tinereţea decât cea în care mereu îmbătrâneşti.

v  Alta este Viaţa decât cea pe care permanent o risipeşti .

v  Alta este Credinţa înălţătoare decât cea de loc netrăită.

v  Alta este Nădejdea tăriei decât cea în care nu mai speri.

v  Alta este Dragostea decât cea pe care ţi-o închipuieşti.

v  Alta este Iubirea cea aleasă pentru Dumnezeu.

v  Alta este Dragostea cea trăită pentru Neam.

v  Alta este Milostivirea cea pentru aproapele tău.

v  Alta este Frumuseţea decât cea care te schimonoseşte.

v  Alta este Suferinţa decât cea plină de durere.

v  Alta este Bucuria pe care o dărui decât lauda pe care-o aştepţi.

v  Alta este Iertarea din har decât cea pe care n-o poţi uita.

v  Alta este Uitarea pentru răul de care nu-ţi mai aminteşti.

v  Alta este Tinereţea senectuţii, alta îmbătrânirea devreme.

v  Altul este Adevărul adevărat decât cel cuibărit în mintea ta.

v  Altul este Binele care-l faci decât cel pe care-l primeşti.

v  Altul este Destinul jertfei sfinte decât umila soartă a resemnării.

v  Altul este Sensul trăirii depline decât trecutul gol al existenţei.

v  Altul este Zborul înaripat decât saltul cu aripile frânte.

v  Altul este glasul inimii decât gâlceava raţiunii mândre.

v  Altul este Dorul pentru cel Drag, decât cel drag dorului tău.

 

TUTUROR FECIOARELOR, FEMEILOR ŞI MAMELOR,

CINSTIRE ŞI MAI PRESUS DE TOATE IUBIRE!

+ Sf. Cuv. Mărturisitori Procopie şi Talaleu.

————————————————————–

A consemnat,

Gheorghe Constantin NISTOROIU

27 Făurar-2014.

Dacoromânia-Brusturi-Neamţ.

CĂRŢI – REPERE PENTRU CITITOR

Posted by Gabriela Petcu On March - 1 - 2014

mic-jurnal-cu-amintiriViorica POP 

 

Pe măsură ce citeam cartea Nadiei Anghelescu,  „Mic jurnal cu amintiri” (editura „Polirom”, 2013), mi se intersectau în minte mai multe idei, cărora am început să le găsesc apoi o anumită ordine, mai ales după ce am văzut pe internet şi referinţele critice, racordate le personalitatea academică şi la alcătuirea raţional-afectivă a scriitoarei. O zvâcnire de emoţie reîmprospăta admiraţia din momentul în care am cunoscut-o într-o anumită secvenţă a existenţei, admiraţie revelată ori de câte ori  citeam din cărţile „Limbaj şi cultură în civilizaţia arabă” sau „Introducere în islam”.

Găseam un prim reper în trăsăturile omului superior despre care vorbea Titu Maiorescu atunci când contura portretul eminescian: sete de cunoaştere, adâncime a gândirii, sensibilitate sporită, simţul limbii ca semn al celor aleşi. Citind doar tabla de materii a celor două cărţi, oricine îşi formează o impresie despre preocupările profesorului universitar,  ale cercetătorului ştiinţific şi fondatorului de şcoală arabă de la noi, ale editorului de publicaţii, ale omului de cultură sau ale scriitorului Nadia Anghelescu. Mesajul cărţii „Limbaj şi cultură în civilizaţia arabă” devine profesiune de credinţă:  „limba unui popor este o cale ideală de pătrundere în universul său spiritual”. Prin „Introducere în islam”, Nadia Anghelescu invită la „un dialog senin între creştini şi musulmani, „la cunoaşterea reciprocă şi o face de pe poziţia specialistului consacrat, cu atât mai mult cu cât autoarea nu a simţit niciodată nevoia convertirii la islam. A simţit, în schimb, că religiile, în esenţa lor pură, sunt creatoare de pace, de umanism şi că rolul omului de ştiinţă, al orientalistului în speţă, este acela de „interpret între culturi”.

În specificul „Micului jurnal cu amintiri” (modestia  socratică a scriitoarei va fi contrapunctată de substanţa cărţii), cititorul descoperă un prim reper, care trimite la o similitudine de intenţie.

Al. I. Odobescu  şi-a conceput eseul „Pseudo-cynegeticos”  (primul eseu din proza română a veacului  al XIX-lea) pornind de la o scrisoare menită a fi prefaţă la cartea prietenului său Cornescu,  „Manualul vânătorului”şi ajunge la un mozaic cu alcătuire intimă în jurul motivului vânătorii (Mihai Eminescu) şi cu asociaţii livreşti, care-i susţin caracterul simfonic.

Scriitoarea modernă mărturiseşte că şi-a început memoriile cu gândul de a le face cunoscute fiicelor sale ascendenţa familială şi tinereţea părinţilor, dar a realizat caleidoscopic o „tinereţe fără bătrâneţe”  a inteligenţei şi a pasiunii pentru cunoaştere într-o efervescenţă creatoare de valori şi într-o  meditaţie asupra destinului unei limbi. In plus,  filonul ardelean al scriitoarei imprimă cărţii ceva din umanismul intrinsec al reprezentanţilor Şcolii Ardelene, acela de recuperare şi restituire a valorilor pentru „iluminarea” generaţiilor.

Un alt reper pentru cititor se intuieşte în proiectarea gândului scriitorului în gândul cititorului pe relaţia geografie-destin, specifică şi eseurilor lui Octavian Paler (în special din cartea „Autoportret într-o oglindă spartă”), căci realitatea biografică se preface în destin al creaţiei. O anume „senzualitate a inteligenţei” (Pompiliu Constantinescu) selectează aspecte din copilăria şi adolescenţa petrecute în Santău şi  Carei (Jud. Satu Mare), din anii studenţiei la Bucureşti, când armonizarea cu perechea formează un cuplu „aproape mitic” (cum spun cei care-i cunosc), ajungând apoi la un „aristocratism al simţirii” (Pompiliu Constantinescu) într-o societate cu viclene oprelişti în calea libertăţii spirituale. Compensaţia intelectualului de elită vine din înţelegerea rostului existenţial ca îmbogăţire permanentă a orizontului de cunoaştere şi de trăire. Anii maturităţii, mai ales cei după decembrie 1989, înseamnă vibraţie sporită. Cărţile „Identitatea arabă”,  „Orientalistica şi dialogul cultural”, „Introducere în studiul limbii”, „Limba arabă în perspectivă tipologică” (unele scrise înainte de 1989), studiile din revistele de specialitate, româneşti sau străine, organizarea ori participarea la conferinţe internaţionale, activitatea didactică sunt rememorate în jurnal în cheia unor nuclee de roman, într-o atmosferă cu misterul lumii exotice, dar şi cu raţiunea psihologului care invită la reflecţii despre sinceritate, prietenie, altruism sau despre drama fiinţei conştiente de biologicul efemer.  Personajul principal, în ipostaze de evocator, actant, martor, moralist subtil are o naturaleţe a prestanţei adaptate la realitatea oficială sau familială şi familiară din spaţiul arab şi  occidental ( Siria, Egipt, Irak, Tunisia, Maroc etc; Olanda, Norvegia, Anglia Elveţia, Franţa, Italia, Spania…). Nu lipseşte ironia subtilă,  în aparenţă spontană, în esenţă gândită ca un „memento”  pentru  relaţia dintre trecutul  evocat şi circumstanţele prezentului. La o conferinţă  internaţională de la Amann, cu tema „Musulmanii şi dialogul dintre civilizaţii”, desfăşurată sub patronajul prinţului Hassan, observând prejudecăţi şi stereotipuri, în mare parte din cauza ignoranţei, autoarea constată: „Dar ignoranţa nu este egal repartizată în lumea aceasta: când am fost în Franţa, obişnuiam să urmăresc la televizor discuţiile pe teme politice la ordinea zilei şi eram impresionată de cunoştinţele celor care vorbeau, profesori sau muncitori, francezi sau arabi, ca şi de maniera lor de exprimare, rezultat al unui învăţământ liceal de mare calitate şi al unui bac cu care nimeni nu se joacă. La noi te cruceşti(!) de ce poate să spună despre islam câte un om politic care azi sau mâine va influenţa politica noastră externă. Dar eu nu sunt cel mai bun judecător, de aceea am şi renunţat să scriu sau să vorbesc pe teme politice. Acum scriu cărţi şi articole mai serioase, adică mai plictisitoare” (pag. 293,294).

Viziunea modernă a scriitoarei îndrăgostite de „clasic” (de consacrarea valorilor) desfiinţează marginile dintre ştiinţă şi artă, dintre dramatism şi spirit ludic cu un simţ lingvistic cultivat,  conştientă că acesta duce spre unitatea unui popor. Nu-i lipseşte cărţii nici  simţul construcţiei  în care personalităţile evocate  devin personaje emblematice prin „explorarea estetică a cuvântului” (Anthony Burgess).

Toată activitatea Nadiei Anghelescu ne învaţă cât de importantă este democraţia pentru libertatea ideilor, ne învaţă cum trebuie să fie cunoscută România pe toate meridianele, cum se pot stabili punţile de legătură cu lumea arabă şi occidentală şi ne convinge despre statornicia creştină a unui om care a cunoscut islamul la cele mai înalte niveluri cultural-ştiinţifice.

 

Viorica  POP

                  

                   

 

Liviu BabesErou este acela care și-a dăruit viața unui lucru mai important ca el însuși.

Joseph Campbell

 

Pe 2 martie, 1990, împreună cu mai mulți colegi de la ROMAN SA (locul de unde a pornit revolta muncitoreasca din 15 noiembrie 1987), am participat la prima comemorare a eroului-martir, Liviu Babeș, un erou necunoscut până atunci. Cu prilejul acelei ocazii a fost dezvelită pe Pârtia Bradul – locul unde pe 2 martie, 1989, Liviu Babeș devenea o torță vie în numele liberatii – o cruce de fier unde s-au depus câteva coroane de flori.

Au trecut 25 de ani de când Liviu Babeș a recurs la acest sacrificiu suprem în speranţa că alții să trăiască mai bine. Acest gest radical s-a vrut o palmă adresată regimului comunist care subjuga românii ajunși la disperare, dar care nu aveau curajul, ÎNCĂ, să ridice capul și să se opună fățiș dictaturii comuniste.
Liviu Babeș prin al sau gest extraordinar, dar fatal şi singular, a încercat să atragă atenția internaţională asupra situaţiei disperate din România, lăsând însă, în urma sa, o soție, Etelka, și o fetiță, Gabriela, de numai 12 ani. Un gest radical, un gest nebun, dar unul lucid, un gest împotriva mizeriei comuniste și nocive care măcinase și transformase națiunea românească într-un zombie ambulant.
Liviu Corneliu Babeş, un braşovean in vârsta de 47 de ani lucra ca maistru electrician la Trustul de Prefabricate din Brasov şi in paralel urmase cursurile Şcolii Populare de Artă din Braşov, devenind un pictor și un sculptor apreciat.
In anul 1989, pe 2 martie, Liviu Babeș s-a autoincendiat, s-a transformat într-o torță umană, în timp ce cobora pe Pârtia Bradul, din Brașov, având în mână un carton pe care scria ‘Stop Murder! (Opriți crimă) Brașov = Auschwitz”. După două ore de agonie petrecute la spital, Liviu Babeș avea să spună adio unei lumi în care el nu se mai regăsea, unei dictaturi monstruoase pe care el nu o mai suporta, dar cu speranța că gestul sau va avea un ecou internațional și ceva se va schimba în bine pentru românii de rând și familia sa.
A fost comparat cu Jon Palach, un student care și el și-a dat foc în Piața Vencelas din Praga pentru a protesta față de invadarea Cehoslovaciei de catre trupele scovietice. Liviu Babeș a încercat prin sacrificiu suprem să fisureze acest regim ermetic al despotismului absolut, însă ecoul nu a fost pe măsura gestului sau unic.
Un ziarist britanic scria în paginile unui săptămânal că: “Am auzit un geamăt și un om cuprins de flăcări a apărut din pădure. Nu părea că încearcă să-și stingă cercul de flăcări care îl cuprinsese. Nu spunea un cuvânt, dar aveam impresia că-i aud sfârâitul părului și al pielii. Durerea să era cumplită, dar, deși trecuse mai mult de un minut de când îl observasem, nu dădea niciun semn că ar încerca să se salveze. Atunci a apărut cineva cu o pătură și împreună am încercat să-l stingem”
Liviu Cornel Babeș a fost declarat “erou-martir” la 4 iunie 1997, iar în prezent o stradă (fostă stradă Rândunicii) din Municipiul Brașov îi poartă numele.
Se tot promite de câțiva ani de către autoritățile locale din Brașov că se va realiza un monument în memoria martirului, monument care se vrea amplasat chiar în fața Primăriei, lângă “Lupoaica”. Promisiuni, da, fapte, ba!
Din păcate, ca la noi, la nimeni, sau ca la noi, ca la români. In timp ce alte țări știu să-și aprecieze eroii naţionali şi să-i prezinte lumii întregi ca mărturii istorice, noi, deşi avem câțiva eroi adevărați care ar merita arătaţi lumii întregi şi ar trebui puşi pe un piedestal și veneraţi, alegem să îi lăsam să zacă într-un colţ prăfuit și uitat de timp, deoarece, of course, nu sunt bani pentru ei.
Și, tot din păcate, an de an, cei care încă își mai amintesc de Liviu Babeș sunt din ce în ce mai puțini.
Liviu Corneliu Babeș a încercat acum 25 de ani să schimbe istoria prin sacrificiul sau suprem, lăsând în urmă sa două inimi îndurerate, care încă se mai întreabă dacă gestul sau eroic a meritat, sau nu, acest sacrificiu. Noi, românii, și în special brașovenii, avem datoria să-l punem pe Liviu Babeș, la loc de cinste, în manualul de istorie. Dacă Liviu Babeș nu a reușit să schimbe istoria, noi trebuie să-l aducem pe Liviu Babeș în istorie.
Acum, la 25 de ani de când acest erou adevărat, Liviu Babeș, a plecat la cele veșnice să ne amintim cu pioșenie și adânc respect ca de unul care ne-a predat o lecție supremă de curaj, o lecție care ne pune la locul nostru, și anume acela de mai puțin curajoși. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească pe Liviu Babeș în Împărăția Sa Cerească! NU TE VOM UITA!

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

 

Almanah „Curentul Internaţional” 2014

Posted by Stefan Strajer On February - 26 - 2014

Almanah „Curentul Internaţional” 2014

Autor: Doina Popa

În luna ianuarie a acestui an a apărut, ca o încununare a anilor de publicare a ziarului „Curentul Internaţional” (editorialul românilor din America şi de pretutindeni), dar şi ca o deschidere spre noi speranţe, Almanahul acestei publicaţii, care a văzut lumina tiparului timp de mai bine de 10 ani, condus fiind de o echipă de români inimoşi, însufleţiţi de patriotismul pregnant al celor ce-şi poartă dorurile pe meleaguri străine.

L-am aşteptat cu nerăbdarea cititorului fidel şi iată că, într-un final de peripluu alb, de iarnă îndârjită, îl am în faţa ochilor, admirându-i coperta luminoasă ce poartă pe fondul alb ca neaua de-afară, cifrele anului 2014 cu cele două simboluri ale drapelelor român şi american, înfrăţite pe Coloana Infinitului lui Brâncuşi.

Pe coperta din spate ne încântă privirea o atrăgătoare hartă a României, înnobilată de imagini reprezentative în culori vii ale vestigiilor naturale, culturale şi istorice.

Pe prima pagină îmi reţin atenţia pozele celor trei muşchetari români, care au dus şi duc încă mai departe flacăra românismului pe pământ american: director-editor, Ştefan Străjeri; redactor-şef, Gabriela Petcu; grafician-tehnoredactor, Valentin Popescu.

Coperti Almanah 2014 crop

Un cuvânt înainte cu retrospective din istoria Almanahului Românesc apărut în America la începutul  sec.  XX, ne prezintă Ştefan Străjeri, inimosul nostru bucovinean, care a continuat temerar să ducă apariţia ziarului la o cifră admirabilă, 500 de numere, continuând cu speranţe şi în plan virtual, reuşind  această frumoasă performanţă a Almanaului.

Gabriela Petcu subliniază poziţia Almanahului ca fiind o însumare a tot ceea ce publicaţia s-a dovedit a fi, o largă şi competentă informaţie impunăndu-se atât prin pulsul realităţii socio-politice şi culturale cât şi prin forma concretă de relevare a fidelităţii.

Respectând normele unui Almanah, sau Calendar cum i se mai spune, ne întâmpină pe primele pagini, Calendarul Creştin Ortodox al anului 2014, pe care orice român şi-l doreşte pentru a urmări sărbătorile noastre ortodoxe şi nu numai.

Ziua de 1 Decembrie 2013, Ziua României sărbătorită pe ambele maluri ale râului Detroit, ne este prezentată în ipostaze însufleţite de imaginile fotografiate din diferite locuri unde s-au desfăşurat acţiunile sărbătoreşti.

Pe rând apar rubrici precum Analize şi Controverse în care Vasile Şoimaru, din Chişinău – Basarabia, ne conduce printr-un nou holocaust economic şi chimic, aplicat românilor dupa cel kominternist, iar scriitorul Corneliu Florea din Winnipeg – Canada, ne oferă pagini de „Nomenclatură comunistă după Tismăneanu”.

Un interviu cu Larry Watts este consemnat de  Nicolae Balint din Târgul Mureş, iar „datoria de a afla adevărul” după care se află în căutare Corneliu Florea, „tulbură liniştea românilor ce exploatează bogaţiile Daciei”. Tot aici, Virgil Raţiu din Bistriţa Năsăud întoarce fila istoriei la „Noaptea de 13-14 septembrie 1940”.

Cu inteligenţă şi luciditate, Silvia Jinga din Michigan ne pune în faţa unei întrebări serioase: „Ce au adus României cei 24 de ani de capitalism”, ani lungi care i-au condus pe români printr-o „iluzie deşartă”.

Un concept nou, despre guvernarea globală, ne prezintă Vasile I. Zărnescu prin recomandarea şi prezentarea cărţii lui John Fonte „Sovereignity or submission” (Suveranitate ori supunere) publicată în anul 2011.

„Politica la nivel înalt sau ipocrizie politică” prezintă Nicolae Balint, încercând să afle cine învaţă  din nenumăratele lecţii ale istoriei?

Nu lipsesc din cuprinsul editorialelor: George Petrovăi, Maria Diana Popescu, Ion Măldărescu, Ioan Mugurel Sasu.

Magazinul istoric este prezentat de Ioan Ispas, care-l descoperă pe „Dromichete, înţeleptul rege al geţilor”, iar Remus Macovei ridică vălul care-i acoperea pe plugarii dispăruţi la Turtucaia.

Nu lipsesc nici „Caracteristicile şi orientările noi ale politicii Chinei” de Vasile Şonea, dar nici cea de-a XIX-a ediţie a Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice cu tema „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istoric. Cultură. Civilizatie.”

„Prizonier în propria ţară” de Aurel Sergiu Marinescu se continuă cu capitolele în care „adevărul trebuie spus deschis, istoria trebuie cunoscută aşa cum a fost cu adevărat”.

„Meditaţiile despre omenie” de Monica Ligia Corleanca ne dezvăluie o „Nedumerire”, care se propagă în mai multe, din călătoria prin spaţiul existenţial.

Prezentarea unei cărţi surprinzătoare „Dăltuiri” de Radu Stanca, ne-o oferă Anca Sîrghie din Sibiu, precum şi evocări de la Montreal de Ziua Limbii Române.

Din Almanah nu lipseşte nici „Jurământul lui Hippocrate” de Corneliu Florea, dar nici ce se mai poate spune despre un artist romn, Ştefan Popa Popa’s.

Atrăgătoare sunt paginile cu mistere din Istoria Universală şi a Omenirii, dar şi cele din Munţii României.

De la „Libertatea prin post” de pr. Ilie Rusu şi până la „Creştinismul în Marea Britanie pe cale de dispariţie” de Alice Cobeanu, nu străbatem decât o cale de câteva pagini minunate.

La rubrica „Români în lume”, Gabriela Petcu ne prezintă într-un interviu pe cei care duc românismul în Belgia: Ioana Chiriţă, Stany Maskeus, Ştefan Tinca, iar la rubrica „Românii în S.U.A” nu lipseşte Silvia Jinga cu un episod din serialul „Fragmente din Babilon” de data aceasta „Vecinele filipineze”, captându-ne atenţia cu relatări incitante trăite la New York, suprapuse uneori peste amintiri vii ale copilăriei petrecute la Şercaia-Făgăraş.

Ştefan Străjeri ne prezintă câteva pagini din istoria şi experienţa primilor emigranţi români din America, iar Herman Victorov ne conduce prin „Vestul Statelor Unite”, în pagini din jurnalul  „Din viaţa unui om oarecare”.

Yvette Larsson promovează imaginea României în lume în interviul realizat de Ştefan Frîncu – Danemarca.

Bineînţeles că nu lipsesc invenţiile, reţetele naturiste şi sfaturile terapeutice, nici  rebusul lui Adalbert Gyuris.

De la poeziile umoristice şi clasice ale lui Valeriu Cercel, la poeziile satirice şi epigramele lui Sorin Olariu, de la microreportajele şi poemele Doinei Popa, până la rubrica pentru copii, ne despart doar câteva cuvinte înţelepte ale lui George Petrovăi  şi poeziile în grai bănăţean ale lui Sorin Olariu.

Un cod al bunelor maniere, câteva sfaturi ale bunicii şi chiar bancurile alese ne conduc spre reţete culinare, folclor şi tradiţii până la moda pentru fiecare.

Între Calendar şi Zodiac s-a parcurs o cale lungă, atât de bogată şi variată, o adevărată sursă de bucurii pentru iubitorii de lectură, români de-acasă şi de pretutindeni.

Doina Popa, Dexter, Michigan, SUA.

GINGAŞI GHIOCEI

Posted by Gabriela Petcu On February - 25 - 2014

DSC03750      Gabriela Gențiana Groza

 

 

       Dezgheţ timpuriu-

       veveriţe în joc

       pe ramuri de brad

 

Cine crede că putem trăi fără să visăm, fără să simţim vietăţile aflate în preajma noastră, fără să ne imaginăm cum se minunează ghiocelul de frumuseţea zambilei, devine un robot ce aleargă mereu după ceva ce nu va afla, poate, nicicând pe pământul fremătând de viaţă…

 

DSC03752Iată de ce am avut momente de împlinire sufletească scormonind în dăruirea pentru frumos a copiilor din clasa germană maternă VG3, membrii ai cenaclului Poesis de la Colegiul Naţional „George Coşbuc” din Cluj-Napoca. Copiii au pornit de la cuvinte kigo de primăvară,( anotimp, în japoneză). Elevii şi-au încercat condeiul în scrierea micropoemelor haiku, oferind împătimiţilor de lirică niponă mici bijuterii literare. Din citirea lor aflăm emoţiile care le încearcă sufletul la vederea unui ghiocel, a unei rândunici, a unui strop de apă, a norilor pufoşi….

 

Un strop de apă-                                Vin rândunelele-                    Gingaş ghiocel-

se sparge în cădere                             dăruim mărţişoare                  răsărind din pământ

peste zambile                                    câţiva ghiocei                         plin de lumină

Anghel Tudor                                    Bogdan Mihai                       Crăciun Iulia Maria

 

 

Din nou rândunici-                             Se întorc berze-                    Nimeni pe stradă-

zambilele înflorind                             printre norii pufoşi                 trei rândunele

şi mulţi ghiocei                                 atingeri de soare                    rătăcind prin oraş

Ciceo Andrei                                     Danci Mara                          Maniu Georgiana

 

 

Vrăbiile-n zbor-                                  Sufletul curat-                       Rândunele vin-

din neaua topindu-se                         dezmierdat de privelişti          mâţişorilor luncii

răsar ghiocei                                     înnoitoare                              aducând  mesaj

Oana Mircea                                     Piciu Mihai                            Pop Zinia

 

 

Plăpânzi ghiocei-                                De dimineaţă                          Se-ntorc berzele-

răsărind în grădină                             pe cer norul albastru-              singure pe boltă

lângă lalele                                        umbrind ghiocei                      ciugulind lumina

Popescu Iulia                                   Şugar Andra                         Török Armin

 

 

DSC03751  O zi frumoasă-

soarele luminează

primul ghiocel

  Tudor Orza 

 

Făurar e pe sfârşite iar Mărţişorul vine cu Babele şi Moşii săi, ne putem bucura, citind haiku-urile membrilor cenaclului, de clipe admirabile pe care noi, cei născuţi mai devreme, le percepem uneori mai greu. Să le recunoaştem copiilor intuiţia şi naivitatea vârstei pe care  dorim să nu le piardă vreodată…

 

gabriela gentiana groza

Gabriela Genţiana Groza

 

 

 

ȘASE! VINE DRAGOBETE!

Posted by Gabriela Petcu On February - 23 - 2014

dragobeteVali (Sfântul Valentin) fuse și se duse! Dar nu disperați! Pe 24 februarie își face apariția “fracsu vitreg”, Dragobetele, mesangerul de drept al dragostei la românași. De când a intrat Sfântul Vali pe piața românească, Dragobetele luptă din răsputeri pentru un comeback și încearca să-i arate  Sfântului Vali , ca el este jupân în spațiul mioritic, deoarece, vezi Doamne, are vechime în câmpul muncii!

Ficiorul Babei Dochia, Dragobetele fiind un fel de Eros al românilor  sau, dacă vreți, un Cupidon al grecilor, își revendică drepturile de  distribuitor șef al dragostei în spațiul mioritic. Sunt mai multe  ipostaze etimologice vis-a-vis de originea numelui Dragobete, una dintre  ele susținând că Dragobete ar putea proveni din slava veche: dragu biti = a fi drag.

O alta, susține că Dragobete ar proveni din cuvintele dacice “trago” –  țap și “pede” – picioare, care în timp s-au transformat în “drago” și  “bete”, țapul simbolizand vitalitate, libidou și puterea de a procrea.

Dragobetele este o sărbatoare cu o tradiție având o “vechime” în jurul a  170-180 de ani de la pătrunderea ei în teritoriile românești și  păstrate cu precădere în nord-estul, sudul-estul şi sud-vestul României.

Dragobetele își revendică supremația în spațiul mioritic ca fiind  adevaratul Eros/Cupidon de România în dispută cu acest “venetic”,  Valentin, un sfânt declarat al romano-catolicilor, care a trăit în  secolul al III-lea și care a decedat pe data de 14 februarie.

Se zice că Dragobete era ziua când fetele și baieții se îmbracau frumos  în ţoale de sărbatoare și, dacă timpul era frumos, porneau în gașcă  organizată prin lunci, câmpii și păduri, cântând și cautând primele  flori de primavară.

“Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau  şi vorbeau fetele şi băieţii. La ora prânzului, fetele se întorceau în  sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia  îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata  îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. De aici provine expresia Dragobetele  sărută fetele!. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un  an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ţi  afişa dragostea în faţa comunităţii.”( Wikepedia)

Probabil așa se facea acuma vreo 50-100 de ani, pentru ca acum fetele și  baieții se duc, mai nou, la mall la shopping sau la un club de fițe  unde se sparg în figuri și licori bahice cu nume afrodisiace… cam așa  se sărbătorește un Dragobete pe la noi, un Dragobete al secolului XXI,  made in Romania.

C-o fi Vali, c-o fi ficiorul madamei Dochia…who cares…aceeași  Marie cu altă pălarie…oamenii trebuie să se scobeasca de 2 ori în  buzunare, de două ori pe an, ca să-și dovedească iubirea, și pe 14 și pe  24 februarie. Cei mai câștigați sunt, bineințeles, comercianții, care  își freacă lăbuțele fericiți și-l salută cu respect și pe Vali și pe  Dragobete, pentru ca le fac vânzare dublă. Ei nu discriminează și îi  acceptă pe ambi mesangeri ai dragostei cu brațele și buzunarele  deschise. Deh, dragostea costa…

În opina mea, nu cred că avem nevoie de o zi specială pentu folosirea  cuvântului “Te iubesc”! Cred că aceste nobile sentimente nu pot fi  “arondate” în jurul unei singure zile și nu pot fi ignorare în restul  anului. Totuși, nu văd nimic rău în a avea o zi specială dedicată  îndrăgostiților și celor care iubesc. O privesc ca pe un bonus, ca pe o  cireașă de pe tort, dacă vreți, ca un micro revelion al iubirii și  romantismului, avându-l ca MC (Maestru de ceremonie) pe Dragobete, mesangerul de drept al dragostei în spațiul carpato-pontico-danubian.

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

MARELE CONSTANTIN BRÂNCUŞI

Posted by Gabriela Petcu On February - 19 - 2014

gabriela petcuGabriela Petcu

 

Arta ar trebui să fie numai bucurie!… De aceea, nu există “artişti”, ci numai oameni care simt nevoia să lucreze, întru bucurie! Să cânte, asemenea păsărilor! Constantin Brâncuşi

 

 

CONSTANTIN BRÂNCUŞI

“…Tu ai transformat anticul în modern” (Henri Rousseanu)

CONSTANTIN BRÅNCUŞI s-a născut la 19 februarie 1876, la Hobiţa – Gorj şi a fost al cincilea copil al lui Nicolae şi Maria Brâncuşi, o familie de ţărani obişnuiţi. Rămâne una dintre personalităţile importante ale culturii şi istoriei Gorjului, lăsând amprente de mare valoare în viaţa ţării. Opera lui, este recunoscută pe plan mondial fiind considerat unul din primii mari creatori ai artei moderne.

 

La vârsta de 17 ani începe să se manifeste înclinaţia lui spre artă, când, baiat de prăvălie fiind, construieşte o vioară din scândurile unei lădiţe de portocale. Urmează Şcoala de meserii din Craiova (1894-1898), apoi, pleacă la Viena unde lucrează la un atelier de tâmplarie, iar după un an revine în ţară şi se înscrie ca student al Şcolii Naţionale  de brancusiArte Frumoase din Bucureşti. Vinde casa de la Hobiţa, spală vase prin restaurante, sculptează şi vinde o parte din opere pentru a putea să-şi plătească studiile. În 1904 pleaca la Paris pe jos, lucrează în diverse locuri şi strânge bani pentru a urma Şcoala de Arte din Paris (clasa lui Antonin Mercie) . Ciopleşte bustul patronului restaurantului în care lucra, fapt care l-a făcut cunoscut în zonă, datorită măiestriei execuţiei acelui bust. A sculptat mult, atât în lemn dar şi în piatră şi metal. Brâncuşi începe să fie tot mai sigur pe drumul pe care merge fiind acceptat ca practician în atelierele lui Auguste Rodin dar, artistul refuză să lucreze cu acesta rostind cuvintele devenite celebre, “Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu creşte nimic).

În 1907  închiriază un atelier în Rue de Montparnasse şi intră în contact cu avantgarda artistică pariziană, împrietenându-se cu Ezra Pound şi Henri Pierre Roche, care au fost nu doar prieteni, ci şi confidenţi, purtători de cuvânt şi mai târziu biografi. De asemenea, a fost foarte apropiat cu poetul Guillaume Apollinaire şi cu artişti celebri precum  Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp alături de care a lucrat. Unele dintre cele mai cunoscute opere ale sale din acea perioadă sunt: Cuminţenia pământului”, o primă versiune a lucrării Sărutul” (1907), Somnul” (1908), Muza adormită” (1909-1910), Pasărea măiastră” (1910), Prometeu” (1911), Domnişoara Pogany” (serie 1912-1933), Primul pas (1913) lucrări ce marchează aplecarea spre valorile artelor arhaice.

Brâncuşi era o persoană sociabilă şi complexă pe care nu multe persoane au reuşit să-l înţeleagă. Jovial şi bonom, purta barbă iar în ultima parte a vieţii haine ţărăneşti. Era interesat de aproape orice subiect începând cu muzica (avea înclinaţii spre muzica eclectică), ştiinţă, filosofie. Viziunea sa asupra vieţii era influenţată atât de Platon cât şi de gândirea filosofilor orientali, într-un amestec interesant şi personal. Era aproape un ascet, care îşi transformase atelierul într-un adevărat templu, impresionând pe vizitatori prin atmosfera profund spirituală.

constantin-brancusi1Lucrările sale i-au adus o imensă popularitate, acesta fiind cunoscut şi foarte apreciat mai ales în Franţa, România şi în Statele Unite, colecţionarii  fiind interesaţi pentru a-şi procura creaţiile artistului român, iar revistele şi criticii publicând nenumărate studii şi articole cu laude. În 1913 expune simultan la Salon des Independants în Paris şi la the Armory Show în New York.

Recunoaşterea sa pe plan naţional şi internaţional se datorează, în principal, ansamblului sculptural de la Tg Jiu, terminat în 1938. Ansamblul, alcatuit din Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana Infinitului era dedicat românilor care în 1916 reuşiseră să oprească o invazie germană. Aceste lucrări depăşesc limitele concretului, generând diverse interpretări ale semnificaţiei celor trei sculpturi. Mac Constantinescu, un cunoscut al artistului, spunea în “Colocviul Brâncuşi” că ansamblul reprezintă

,,înfăptuirea unei vechi dorinţe, aceea de a lăsa pe pământul românesc concretizarea în bronz şi piatră a tot ce a gândit mai profund şi mai îndelung’’. Iar A. Ghenie spunea că ,,un ţăran din Gorj a făcut pentru ţara sa ceea ce pentru alte ţări n-au putut face decât regii şi împaraţii’’.

De la interpretarea ansamblului ca un monument ridicat în cinstea eroilor căzuţi în război, până la atribuirea unor semnificaţii care se leagă de simbolismul universal, de începuturile vieţii umane şi a legăturilor omului cu pământul, s-au emis diferite ipoteze.

 

masa taceriiMasa trăcerii poate fi asociată cu o ,,invitaţie la un magic conciliu al umbrelor stămoşilor” (Radu Boureanu) sau ,,masa rotundă-primul stadiu al civilizaţiei, stadiul primitiv’’(V.G.Paleolog). O altă interpretare poate fi apropierea de strămoşii daci, de naşterea civilizaţiei pe aceste locuri. Având în vedere că ansamblul se vrea un omagiu al eroilor cazuţi în 14 octombrie 1916, în bătălia de la Jiu, se poate spune că Masa Tăcerii reprezintă şi masa de ,,pomenire’’a acestora. Pentru Petre Pandrea, “Masa tăcerii este un imn al căsătoriei, al iubirii familiale şi fertile, aşa cum se practică pe plaiurile noastre din timpuri imemoriabile”.

 

Poarta_SarutuluiPoarta Sărutului. Păstrând tema sculpturii ,,Sărutul’’, Poarta reprezintă bucuria că iubirea e nemuritoare, iar după spusele autorului, ,,misterul fecundităţii şi al morţii este însuşi misterul iubirii, care va supravieţui dincolo de mormânt’’. Partea superioară a Porţii, ar putea reprezinta hora ţărănească, gorjeană. Petre Pandrea, în ideea că Brâncuşi a costruit la Tg Jiu un monument închinat ostaşului victorios,  eroului întors acasă, a văzut în aceasta ,,o solemnitate a nunţii în cinstea soldatului victorios, care intră în rânduiala rurală’’. Să fie oare Poarta Sărutului un arc de triumf? Sau,  doar un simplu portal aşezat la intrarea în Grădina Publică? Cu siguranţă,  Poarta Sărutului reprezintă mai mult decât oricare interpretare, ea reprezintă însăşi cumulul de idei exprimate de autor în întreaga sa operă.

Brancuşi şi-a motivat această sculptură prin ,,un sentiment adanc’’ aşa cum a făcut-o şi în ,,Sărutul’’ de la Montparnasse: ,,Am voit să pomenesc nu numai amintirea acestui cuplu unic, ci pe aceea a tuturor perechilor care s-au iubit înainte de a-l părăsi’’.

 

coloana_lui_brancusiColoana Infinitului sau Coloana Recunoştinţei fără Sfârşit, reprezintă un loc deosibit în viziunea exegeţilor şi a lumii întregi. Există dovezi că proiectul este mult mai vechi. Încă din 1909 în atelierul lui Brâncuşi ar fi existat “trunchiuri şi bârne, coloane truncheate de lemn”, iar prima versiune expusă a unei coloane, intitulată “Proiect arhitectural”, datează din 1918. Ulterior, în 1933, în expoziţia sa personală de la New York, Brâncuşi expune proiectul său sub numele devenit celebru, Coloană fără sfârşit. Brâncuşi însuşi o denumea “un proiect de coloană care, mărită, ar putea sprijini bolta cerească”. Doctorul Traian Stoicoiu spune că „Adevăratul nume al Coloanei Infinitului este de fapt “Coloana sacrificiului infinit” dat de eroii noştri pentru reîntregirea neamului. Numărul modulelor din care este alcatuită coloana reprezintă anul când România a intrat în primul război mondial şi se termină cu o jumătate de modul, reprezentând jumatatea anului respectiv”.

În ultimii ani ai vieţii, Brâncuşi a fost îngrijit de doi refugiaţi români, care locuiau în apartamentul de langă atelierul său. Pentru a-i putea desemna pe aceşti ultimi prieteni moştenitori şi pentru ca atelierul şi lucrările să intre în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris, Brâncuşi a devenit cetăţean francez în 1952. A murit pe 16 martie 1957, la vârsta de 81 de ani, lăsând în urmă peste 1200 de fotografii şi 215 sculpturi, de o valoare estetică şi culturală incalculabilă.

 

KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERAConstantin Brâncuşi este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea  fiind o figură remarcantă în mişcarea artistică modernă. Sculpturile sale prezintă eleganţă a formei, sensibilitate în utilizarea materialelor, combinând simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avantgardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât şi importanţa acordată luminii şi spaţiului sunt trăsăturile caracteristice ale creaţiei lui Brâncuşi. Opera sa a influenţat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen.

 

Constantin Brâncuşi despre opera sa   

“Il y a des imbéciles qui définissent mon œuvre comme abstraite, pourtant ce qu’ils qualifient d’abstrait est ce qu’il y a de plus réaliste, ce qui est réel n’est pas l’apparence mais l’idée, l’essence des choses.”

 

Gabriela Petcu

Curentul Internațional

 

 

“Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.”

 

 

DILEME

Posted by Gabriela Petcu On February - 19 - 2014

DSC03746Gabriela Gențiana GROZA

 

Miezul lui Făurar mi-a adus, mai curând ca altădată, dorul de cutreierat locurile pe unde mi-am adunat anii în săculeţul pe care, în pofida plinătăţii lui, nu simt nevoia să îl lepăd nicidecum. Şi cum trenurile circulă mai cu frână ca altădată  iar pe şosele te avânţi şi nu ştii dacă mai revii întreg în patul tău, meleagurile dorite în adâncul fiinţei mele se teleportează pe strada mea, a Plopilor cu soţ pe care locuiesc, mai ceva ca  în filmele cu extratereştrii. Mă pot bucura de apropierea pământenilor mei prahoveni prin bunăvoinţa lor nepreţuită. Vin mesaje din Ploieştiul meu în care vieţuiesc surorile mele, Florica şi Ecaterina, copiii şi nepoţii lor, foştii mei elevi,  foştii mei colegii de catedră, dar şi  persoane deosebite despre care TV-ul nu suflă un cuvinţel  fiindcă aşa e viaţa!…Zilele trecute am primit încă o scrisoare de la Cucernicul Părinte Ştefan Săvulescu, destoinic Preot, fără odihnă în păstorirea sufletelor omeneşti agitate într-un veac al neliniştilor de tot felul. Părintele Protopop, fost  paroh la Biserica cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului”, unul dintre cele mai importante monumente religioase, istorice şi de artă din judeţul Prahova, l-a cunoscut pe bunul meu părinte, preotul poet Nicolae Martinescu slujitor la bisericile Sfânta Filofteia şi Sfântul Dumitru din Ploieşti, trecut la cele veşnice în 1982.

 

DSC03747Îi sunt recunoscătoare bunului Părinte că îi pomeneşte adesea pe părinţii mei, cu evlavia-i binecunoscută de enoriaşii pe care i-a păstorit şi îi îndrumă şi astăzi cu dragoste, la vârsta  senectuţii. În biserica ”Maica Precista” se află unica icoană ”Maica Domnului cu Pruncul” în care Fecioara este reprezentată ca având trei mâini, cu o interesantă explicaţie a zugrăvirii ei de către un talentat artist aflat sub inspiraţie divină. Icoana a fost donată de ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei în timpul războiului ruso-româno-turc. În faţa ei au îngenuncheat poetul Nepereche Mihai Eminescu, istoricul Mihail Kogălniceanu şi actorul Toma Caragiu. Din faţa amvonului cinstitului locaş de închinăciune a răsunat la predică glasul Cucernicului Părinte Ştefan Săvulescu: ”Români şi fraţi creştini binecuvântaţi, să nu uitaţi nicio clipă că sunteţi creştini, şi încă creştini ortodocşi! Întăriţi-vă inima în lupta împotriva greutăţilor şi a necazurilor zilnice! Nu vă întristaţi ca cei care nu au nădejde, când vă vedeţi învăluiţi de suferinţe şi de nedreptăţi, căci omul este dator să sufere, să rabde şi să lupte cu nădejde în suflet pentru adevăr, libertate, dreptate şi frăţie!”  

 

DSC03738Tot zilele acestea, am avut  frumoasa surpriză ca, din urbea în care am trăit o bună perioadă a vieţii, oraşul care m-a determinat să lucrez cu pasiune şi să ”nu îngrop talantul” dăruit de bunul Dumnezeu, să primesc un mesaj de la o fostă elevă de-a mea, din promoţia anului 1975 de la  Şcoala Gimnazială Nr. 21 din Ploieşti.  Şcolăriţa Doina Marcela  Bădulescu, acum doamna Doina Marcela Gheorghe, consilier la Agenţia pentru Protecţia Mediului, căutând  pe Internet nume de foşti dascăli, a aflat că mă aflu la Cluj-Napoca. Mă  bucur că  a îmbrăţişat o profesie în care  i-au folosit cunoştinţele preluate de la mine acum 35 de ani. Din fotografiile trimise de ea mi-am revăzut foştii dragi elevi, copiii frumoşi de odinioară şi am apreciat adulţii onorabili de azi. Întâlnirile promoţiilor din urmă cu ani sunt copleşitoare…Maturii de azi se simt iar copii, îşi aduc aminte de porecle, de şotii dar şi de seriozitatea cu care erau îndrumaţi de dascăli, spre binele lor în viaţă. Dilemele pe care le-au avut cândva s-au cam rezolvat, au sarcini în familie şi în societate, se simt responsabili şi, de ce nu, privindu-se unii pe ceilalţi pot merge mai departe cu încredere…Ca în poemul meu, Dileme… din volumul ”Rostiri” apărut în1997 la editura clujeană  Dacia.

 

DSC03740Pătrunde cu sfială în şcoala-sanctuar,

Cu dese palpitaţii înscrise-ntr-un orar;

Popas în locu-n care deprins-ai A, B, C,

Miracole răspunsuri la întrebări ”de ce?”…

 

Pornind spre orizonturi cu-aripile deschise,

Pe frunte, lampioane îţi străluceau, de vise,

Era copilăria ca un caiet deschis,

Imaculate pagini chemau a fi şi scris.

 

La vremea-adolescenţei gândeai că e nedrept

Ca-n perimetrul şcolii, elevului, deştept,

Să-i chinuiască mintea gramatici, teoreme,

Pe când fiorii vârstei-l-încearcă cu dileme…

 

Priveşte-acuma banca-ţi, al ei stăpân ai fost,

Când măsura clepsidra al vieţii tale rost,

Şi te credeai, desigur, în miez de Univers

Iar faptele-ţi minore, aveau un tâlc imens!…

 

Permite-o clipă băncii trecutul să-l scruteze,

Aminte să-şi aducă cum tremura la teze,

În sunete bizare, stârnind articulaţii,

Intrând chiar…de nevoie…tu însuţi în vibraţii…

 

Ci mângâie azi lemnul, uitării nu te-a dat,

Parfumu-acelor clipe în fibră a păstrat,

Copil ai fost, odată, în mreaja joacăi prins…

Trecut-au anii fragezi, dilemele s-au stins!

 

Ca mai totdeauna, dascălul  a lucrat pe bani puţini, cu sufletul lui mare, într-un domeniu atât de important ca educaţia viitorilor cetăţeni ai dragii noastre Patrii.

Dar cum să nu te bucuri când primeşti confirmarea dăruirii tale, fără putinţa punerii la îndoială a aprecierii  sosite din partea elevilor, la o vârstă la care  puterile trupului celui vivant odată, se  împuţinează rămânând plăcerea citirii unor rânduri ca acestea, ale dragei mele foste eleve: ”Atât de frumos mi-aţi povestit impresiile, încât v-am văzut aevea cu ochii minţii, cum cercetaţi fiecare figură şi răscoliţi în cotloanele memoriei…Dacă v-am produs o bucurie, e o zi câştigată pentru mine! Vă doresc o noapte liniştită. A fost şi pentru mine, o zi însorită a sufletului meu. Vă mulţumesc frumos, cu mult drag, Doina.

 

 

gabriela gentiana grozaGabriela Genţiana Groza

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors