Archive for the ‘Cultural’ Category

MARELE CONSTANTIN BRÂNCUŞI

Posted by Gabriela Petcu On February - 19 - 2014

gabriela petcuGabriela Petcu

 

Arta ar trebui să fie numai bucurie!… De aceea, nu există “artişti”, ci numai oameni care simt nevoia să lucreze, întru bucurie! Să cânte, asemenea păsărilor! Constantin Brâncuşi

 

 

CONSTANTIN BRÂNCUŞI

“…Tu ai transformat anticul în modern” (Henri Rousseanu)

CONSTANTIN BRÅNCUŞI s-a născut la 19 februarie 1876, la Hobiţa – Gorj şi a fost al cincilea copil al lui Nicolae şi Maria Brâncuşi, o familie de ţărani obişnuiţi. Rămâne una dintre personalităţile importante ale culturii şi istoriei Gorjului, lăsând amprente de mare valoare în viaţa ţării. Opera lui, este recunoscută pe plan mondial fiind considerat unul din primii mari creatori ai artei moderne.

 

La vârsta de 17 ani începe să se manifeste înclinaţia lui spre artă, când, baiat de prăvălie fiind, construieşte o vioară din scândurile unei lădiţe de portocale. Urmează Şcoala de meserii din Craiova (1894-1898), apoi, pleacă la Viena unde lucrează la un atelier de tâmplarie, iar după un an revine în ţară şi se înscrie ca student al Şcolii Naţionale  de brancusiArte Frumoase din Bucureşti. Vinde casa de la Hobiţa, spală vase prin restaurante, sculptează şi vinde o parte din opere pentru a putea să-şi plătească studiile. În 1904 pleaca la Paris pe jos, lucrează în diverse locuri şi strânge bani pentru a urma Şcoala de Arte din Paris (clasa lui Antonin Mercie) . Ciopleşte bustul patronului restaurantului în care lucra, fapt care l-a făcut cunoscut în zonă, datorită măiestriei execuţiei acelui bust. A sculptat mult, atât în lemn dar şi în piatră şi metal. Brâncuşi începe să fie tot mai sigur pe drumul pe care merge fiind acceptat ca practician în atelierele lui Auguste Rodin dar, artistul refuză să lucreze cu acesta rostind cuvintele devenite celebre, “Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu creşte nimic).

În 1907  închiriază un atelier în Rue de Montparnasse şi intră în contact cu avantgarda artistică pariziană, împrietenându-se cu Ezra Pound şi Henri Pierre Roche, care au fost nu doar prieteni, ci şi confidenţi, purtători de cuvânt şi mai târziu biografi. De asemenea, a fost foarte apropiat cu poetul Guillaume Apollinaire şi cu artişti celebri precum  Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp alături de care a lucrat. Unele dintre cele mai cunoscute opere ale sale din acea perioadă sunt: Cuminţenia pământului”, o primă versiune a lucrării Sărutul” (1907), Somnul” (1908), Muza adormită” (1909-1910), Pasărea măiastră” (1910), Prometeu” (1911), Domnişoara Pogany” (serie 1912-1933), Primul pas (1913) lucrări ce marchează aplecarea spre valorile artelor arhaice.

Brâncuşi era o persoană sociabilă şi complexă pe care nu multe persoane au reuşit să-l înţeleagă. Jovial şi bonom, purta barbă iar în ultima parte a vieţii haine ţărăneşti. Era interesat de aproape orice subiect începând cu muzica (avea înclinaţii spre muzica eclectică), ştiinţă, filosofie. Viziunea sa asupra vieţii era influenţată atât de Platon cât şi de gândirea filosofilor orientali, într-un amestec interesant şi personal. Era aproape un ascet, care îşi transformase atelierul într-un adevărat templu, impresionând pe vizitatori prin atmosfera profund spirituală.

constantin-brancusi1Lucrările sale i-au adus o imensă popularitate, acesta fiind cunoscut şi foarte apreciat mai ales în Franţa, România şi în Statele Unite, colecţionarii  fiind interesaţi pentru a-şi procura creaţiile artistului român, iar revistele şi criticii publicând nenumărate studii şi articole cu laude. În 1913 expune simultan la Salon des Independants în Paris şi la the Armory Show în New York.

Recunoaşterea sa pe plan naţional şi internaţional se datorează, în principal, ansamblului sculptural de la Tg Jiu, terminat în 1938. Ansamblul, alcatuit din Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana Infinitului era dedicat românilor care în 1916 reuşiseră să oprească o invazie germană. Aceste lucrări depăşesc limitele concretului, generând diverse interpretări ale semnificaţiei celor trei sculpturi. Mac Constantinescu, un cunoscut al artistului, spunea în “Colocviul Brâncuşi” că ansamblul reprezintă

,,înfăptuirea unei vechi dorinţe, aceea de a lăsa pe pământul românesc concretizarea în bronz şi piatră a tot ce a gândit mai profund şi mai îndelung’’. Iar A. Ghenie spunea că ,,un ţăran din Gorj a făcut pentru ţara sa ceea ce pentru alte ţări n-au putut face decât regii şi împaraţii’’.

De la interpretarea ansamblului ca un monument ridicat în cinstea eroilor căzuţi în război, până la atribuirea unor semnificaţii care se leagă de simbolismul universal, de începuturile vieţii umane şi a legăturilor omului cu pământul, s-au emis diferite ipoteze.

 

masa taceriiMasa trăcerii poate fi asociată cu o ,,invitaţie la un magic conciliu al umbrelor stămoşilor” (Radu Boureanu) sau ,,masa rotundă-primul stadiu al civilizaţiei, stadiul primitiv’’(V.G.Paleolog). O altă interpretare poate fi apropierea de strămoşii daci, de naşterea civilizaţiei pe aceste locuri. Având în vedere că ansamblul se vrea un omagiu al eroilor cazuţi în 14 octombrie 1916, în bătălia de la Jiu, se poate spune că Masa Tăcerii reprezintă şi masa de ,,pomenire’’a acestora. Pentru Petre Pandrea, “Masa tăcerii este un imn al căsătoriei, al iubirii familiale şi fertile, aşa cum se practică pe plaiurile noastre din timpuri imemoriabile”.

 

Poarta_SarutuluiPoarta Sărutului. Păstrând tema sculpturii ,,Sărutul’’, Poarta reprezintă bucuria că iubirea e nemuritoare, iar după spusele autorului, ,,misterul fecundităţii şi al morţii este însuşi misterul iubirii, care va supravieţui dincolo de mormânt’’. Partea superioară a Porţii, ar putea reprezinta hora ţărănească, gorjeană. Petre Pandrea, în ideea că Brâncuşi a costruit la Tg Jiu un monument închinat ostaşului victorios,  eroului întors acasă, a văzut în aceasta ,,o solemnitate a nunţii în cinstea soldatului victorios, care intră în rânduiala rurală’’. Să fie oare Poarta Sărutului un arc de triumf? Sau,  doar un simplu portal aşezat la intrarea în Grădina Publică? Cu siguranţă,  Poarta Sărutului reprezintă mai mult decât oricare interpretare, ea reprezintă însăşi cumulul de idei exprimate de autor în întreaga sa operă.

Brancuşi şi-a motivat această sculptură prin ,,un sentiment adanc’’ aşa cum a făcut-o şi în ,,Sărutul’’ de la Montparnasse: ,,Am voit să pomenesc nu numai amintirea acestui cuplu unic, ci pe aceea a tuturor perechilor care s-au iubit înainte de a-l părăsi’’.

 

coloana_lui_brancusiColoana Infinitului sau Coloana Recunoştinţei fără Sfârşit, reprezintă un loc deosibit în viziunea exegeţilor şi a lumii întregi. Există dovezi că proiectul este mult mai vechi. Încă din 1909 în atelierul lui Brâncuşi ar fi existat “trunchiuri şi bârne, coloane truncheate de lemn”, iar prima versiune expusă a unei coloane, intitulată “Proiect arhitectural”, datează din 1918. Ulterior, în 1933, în expoziţia sa personală de la New York, Brâncuşi expune proiectul său sub numele devenit celebru, Coloană fără sfârşit. Brâncuşi însuşi o denumea “un proiect de coloană care, mărită, ar putea sprijini bolta cerească”. Doctorul Traian Stoicoiu spune că „Adevăratul nume al Coloanei Infinitului este de fapt “Coloana sacrificiului infinit” dat de eroii noştri pentru reîntregirea neamului. Numărul modulelor din care este alcatuită coloana reprezintă anul când România a intrat în primul război mondial şi se termină cu o jumătate de modul, reprezentând jumatatea anului respectiv”.

În ultimii ani ai vieţii, Brâncuşi a fost îngrijit de doi refugiaţi români, care locuiau în apartamentul de langă atelierul său. Pentru a-i putea desemna pe aceşti ultimi prieteni moştenitori şi pentru ca atelierul şi lucrările să intre în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris, Brâncuşi a devenit cetăţean francez în 1952. A murit pe 16 martie 1957, la vârsta de 81 de ani, lăsând în urmă peste 1200 de fotografii şi 215 sculpturi, de o valoare estetică şi culturală incalculabilă.

 

KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERAConstantin Brâncuşi este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea  fiind o figură remarcantă în mişcarea artistică modernă. Sculpturile sale prezintă eleganţă a formei, sensibilitate în utilizarea materialelor, combinând simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avantgardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât şi importanţa acordată luminii şi spaţiului sunt trăsăturile caracteristice ale creaţiei lui Brâncuşi. Opera sa a influenţat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen.

 

Constantin Brâncuşi despre opera sa   

“Il y a des imbéciles qui définissent mon œuvre comme abstraite, pourtant ce qu’ils qualifient d’abstrait est ce qu’il y a de plus réaliste, ce qui est réel n’est pas l’apparence mais l’idée, l’essence des choses.”

 

Gabriela Petcu

Curentul Internațional

 

 

“Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.”

 

 

DILEME

Posted by Gabriela Petcu On February - 19 - 2014

DSC03746Gabriela Gențiana GROZA

 

Miezul lui Făurar mi-a adus, mai curând ca altădată, dorul de cutreierat locurile pe unde mi-am adunat anii în săculeţul pe care, în pofida plinătăţii lui, nu simt nevoia să îl lepăd nicidecum. Şi cum trenurile circulă mai cu frână ca altădată  iar pe şosele te avânţi şi nu ştii dacă mai revii întreg în patul tău, meleagurile dorite în adâncul fiinţei mele se teleportează pe strada mea, a Plopilor cu soţ pe care locuiesc, mai ceva ca  în filmele cu extratereştrii. Mă pot bucura de apropierea pământenilor mei prahoveni prin bunăvoinţa lor nepreţuită. Vin mesaje din Ploieştiul meu în care vieţuiesc surorile mele, Florica şi Ecaterina, copiii şi nepoţii lor, foştii mei elevi,  foştii mei colegii de catedră, dar şi  persoane deosebite despre care TV-ul nu suflă un cuvinţel  fiindcă aşa e viaţa!…Zilele trecute am primit încă o scrisoare de la Cucernicul Părinte Ştefan Săvulescu, destoinic Preot, fără odihnă în păstorirea sufletelor omeneşti agitate într-un veac al neliniştilor de tot felul. Părintele Protopop, fost  paroh la Biserica cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului”, unul dintre cele mai importante monumente religioase, istorice şi de artă din judeţul Prahova, l-a cunoscut pe bunul meu părinte, preotul poet Nicolae Martinescu slujitor la bisericile Sfânta Filofteia şi Sfântul Dumitru din Ploieşti, trecut la cele veşnice în 1982.

 

DSC03747Îi sunt recunoscătoare bunului Părinte că îi pomeneşte adesea pe părinţii mei, cu evlavia-i binecunoscută de enoriaşii pe care i-a păstorit şi îi îndrumă şi astăzi cu dragoste, la vârsta  senectuţii. În biserica ”Maica Precista” se află unica icoană ”Maica Domnului cu Pruncul” în care Fecioara este reprezentată ca având trei mâini, cu o interesantă explicaţie a zugrăvirii ei de către un talentat artist aflat sub inspiraţie divină. Icoana a fost donată de ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei în timpul războiului ruso-româno-turc. În faţa ei au îngenuncheat poetul Nepereche Mihai Eminescu, istoricul Mihail Kogălniceanu şi actorul Toma Caragiu. Din faţa amvonului cinstitului locaş de închinăciune a răsunat la predică glasul Cucernicului Părinte Ştefan Săvulescu: ”Români şi fraţi creştini binecuvântaţi, să nu uitaţi nicio clipă că sunteţi creştini, şi încă creştini ortodocşi! Întăriţi-vă inima în lupta împotriva greutăţilor şi a necazurilor zilnice! Nu vă întristaţi ca cei care nu au nădejde, când vă vedeţi învăluiţi de suferinţe şi de nedreptăţi, căci omul este dator să sufere, să rabde şi să lupte cu nădejde în suflet pentru adevăr, libertate, dreptate şi frăţie!”  

 

DSC03738Tot zilele acestea, am avut  frumoasa surpriză ca, din urbea în care am trăit o bună perioadă a vieţii, oraşul care m-a determinat să lucrez cu pasiune şi să ”nu îngrop talantul” dăruit de bunul Dumnezeu, să primesc un mesaj de la o fostă elevă de-a mea, din promoţia anului 1975 de la  Şcoala Gimnazială Nr. 21 din Ploieşti.  Şcolăriţa Doina Marcela  Bădulescu, acum doamna Doina Marcela Gheorghe, consilier la Agenţia pentru Protecţia Mediului, căutând  pe Internet nume de foşti dascăli, a aflat că mă aflu la Cluj-Napoca. Mă  bucur că  a îmbrăţişat o profesie în care  i-au folosit cunoştinţele preluate de la mine acum 35 de ani. Din fotografiile trimise de ea mi-am revăzut foştii dragi elevi, copiii frumoşi de odinioară şi am apreciat adulţii onorabili de azi. Întâlnirile promoţiilor din urmă cu ani sunt copleşitoare…Maturii de azi se simt iar copii, îşi aduc aminte de porecle, de şotii dar şi de seriozitatea cu care erau îndrumaţi de dascăli, spre binele lor în viaţă. Dilemele pe care le-au avut cândva s-au cam rezolvat, au sarcini în familie şi în societate, se simt responsabili şi, de ce nu, privindu-se unii pe ceilalţi pot merge mai departe cu încredere…Ca în poemul meu, Dileme… din volumul ”Rostiri” apărut în1997 la editura clujeană  Dacia.

 

DSC03740Pătrunde cu sfială în şcoala-sanctuar,

Cu dese palpitaţii înscrise-ntr-un orar;

Popas în locu-n care deprins-ai A, B, C,

Miracole răspunsuri la întrebări ”de ce?”…

 

Pornind spre orizonturi cu-aripile deschise,

Pe frunte, lampioane îţi străluceau, de vise,

Era copilăria ca un caiet deschis,

Imaculate pagini chemau a fi şi scris.

 

La vremea-adolescenţei gândeai că e nedrept

Ca-n perimetrul şcolii, elevului, deştept,

Să-i chinuiască mintea gramatici, teoreme,

Pe când fiorii vârstei-l-încearcă cu dileme…

 

Priveşte-acuma banca-ţi, al ei stăpân ai fost,

Când măsura clepsidra al vieţii tale rost,

Şi te credeai, desigur, în miez de Univers

Iar faptele-ţi minore, aveau un tâlc imens!…

 

Permite-o clipă băncii trecutul să-l scruteze,

Aminte să-şi aducă cum tremura la teze,

În sunete bizare, stârnind articulaţii,

Intrând chiar…de nevoie…tu însuţi în vibraţii…

 

Ci mângâie azi lemnul, uitării nu te-a dat,

Parfumu-acelor clipe în fibră a păstrat,

Copil ai fost, odată, în mreaja joacăi prins…

Trecut-au anii fragezi, dilemele s-au stins!

 

Ca mai totdeauna, dascălul  a lucrat pe bani puţini, cu sufletul lui mare, într-un domeniu atât de important ca educaţia viitorilor cetăţeni ai dragii noastre Patrii.

Dar cum să nu te bucuri când primeşti confirmarea dăruirii tale, fără putinţa punerii la îndoială a aprecierii  sosite din partea elevilor, la o vârstă la care  puterile trupului celui vivant odată, se  împuţinează rămânând plăcerea citirii unor rânduri ca acestea, ale dragei mele foste eleve: ”Atât de frumos mi-aţi povestit impresiile, încât v-am văzut aevea cu ochii minţii, cum cercetaţi fiecare figură şi răscoliţi în cotloanele memoriei…Dacă v-am produs o bucurie, e o zi câştigată pentru mine! Vă doresc o noapte liniştită. A fost şi pentru mine, o zi însorită a sufletului meu. Vă mulţumesc frumos, cu mult drag, Doina.

 

 

gabriela gentiana grozaGabriela Genţiana Groza

 

 

LIRICA IUBIRII

Posted by Gabriela Petcu On February - 19 - 2014

SL5-PUSCAS-Simona-4b-xwbSimona PUŞCAŞ

 

PRIETENIE

 

Dragostea este

caviarul şi

tortul de nuntă…

Căpşuni şi frişcă.

 

Prietenia

este pâinea şi untul…

desigur!

 

Mai bine combinăm

Cele două lucruri

dar…

parcă prietenia

este mai uşor

de digerat!.

 

 

VIAŢA

 

Am învăţat în braţele tale

bucuria de a cere Iubire…

Am învăţat să privesc în sus

şi să ma întind spre tine

pentru a primi,

Dragostea ta.

Am învăţat micile

secrete de iubire.

între noi,

ele…

sunt cele mai profunde,

şi mistice sentimente,

De viaţă!

 

 

TU ŞI CU MINE

 

Avem atâta dragoste

in noi că arde ca focul

unde se coc

şi sufletele noastre.

Chipul şi asemănarea

imaginilor noastre

se amestecă ca lutul…

Eu sunt in lutul tau

Tu eşti în lutul meu

şi ne imparţim viaţă

sub o singură pătură

precum vom împărţi moartea

intr-un singur mormânt…

 

 

ASTFEL

 

Iubirea mea este,

astfel

că râurile nu o pot stinge

şi nimic nu o poate recompensa

mai mult decât dragostea ta.

Iubirea ta este,

astfel

că nu o pot

în nici un fel recompensa…

Mă rog la cer pentru o recompensă

dar,

atâta timp cât suntem încă în viaţă,

sa perseverăm (şi) în dragoste

astfel că atunci când nu vom mai fi…

Să fim iubiţi pentru totdeauna.

 

 

EŞTI AICI

 

Prezenţa ta inundă casă

Chiar şi atunci când eşti departe!

Te regăsesc…

Ascult,

Deschid fiecare uşă,

aşteptând să te revad.

Încep să vorbesc

şi simt inima mea

cum moare în tăcere

 

Dar, Tu,

eşti în mintea mea,

esti în aerul pe care-l respir,

esti parte din mine,

Esti aici…

 

 

FĂRĂ TINE

 

Fără tine fiecare dimineaţă

ar fi ca o reantoarcere, după o vacanţă…

Fără tine fiecare muzician din lume

ar uita cum să cante blues ..

fara tine locurile publice ar fi private…

Fără tine toate străzile

ar duce într-o altă direcţie…

Fără tine

nu ar mai fi nimeni

cui să-i dau un sărut de noapte bună

când ne certăm…

 

 

TU

 

Respiraţia ta este emoţia

fiecarei frunze

Harul Tău care ghidează fluxul răului

Ale tale sunt forţa şi incendiul

care se află în inima unei flori:

Acesta este sensul vieţii,

muzica, mândria,

şi puterea Ta!

 

 

RĂMÂI TU ÎNSUŢI

 

Nu imi placi numai pentru că eşti cine eşti,

ci şi pentru ceea ce sunt când sunt cu tine.

Nu imi placi doar pentru ceea ce ai făcut tu,

dar şi pentru ceea ce faci pentru mine.

Nu imi placi numai pentru ce ai făcut din tine,

Ci şi pentru ce faci din mine.

 

Îmi placi pentru că m-ai făcut leală

şi mai mult decât oricine ar fi putut face

pentru a deveni serenă…

Tu le-ai făcut

fără un cuvânt,

fără un gest,

fără un semn…

Le-ai facut rămânand

Tu însuţi.

Poate că aceasta…

înseamnă dragostea!?

 

 

IUBEŞTE-MĂ

 

Cum te iubesc?

Am luat la cunoştinţă…

Te iubesc mai mult,

atunci când nu eşti langa mine.

căci prezenţa ta e absenţa mea

 

Tu,

Iubeste-mă…

întinde-ţi mâna cu generozitate,

fără nici un prejudiciu …

Dar,

Iubeşte-mă!

 

 

CALENDAR

 

Ai pictat înaintea mea

zilele pe care le-am petrecut împreună.

 

Unele straluciri luminoase,

altele stele inghetate,

sau aprinse

ca o minune…

O opalescentă vrajă.

 

Unele reci ca nişte pietre

agitate de apa

Altele lumini intermitente de foc…

 

Ce ar fi fost toate astea fără tine?

Date…

şterse din calendar.

 

 

SOŢULUI MEU

 

Ţi-am dat

ce nu putea fi:

Auzul,

ce nu a fost

niciodată donat.

Bataia,

Inimii mele…

Ea va împărtăşi

gândurile tale,

stările tale,

râsul tău…

lacrimile tale,

trăite cu mine

ce te vor urma

până la sfârşitul lumii.

 

 

CINEVA

 

Ori de câte ori

am avut nevoie de

cineva,

cu care să împărtăşesc

bucuria mea

cineva,

care să mă strângă-n braţe

atunci când lumea mea se destrăma

Tu,

ai fost acolo

şi ştiu că vei fi…

acum,

şi

pentru întotdeauna.

 

 

EU ŞI EL

 

Dacă aş fi constrânsă

să spun

că-l iubesc

cred că singurul răspuns

ar putea fi:

că el a fost el…

şi,

eu am fost eu…

Dar,

dragostea este ca talismanul,

Face din această lume

o Grădină.

 

 

DRAGOSTEA TA

 

Să ai grijă de mine,

cu acea sensibilitate nobilă

ce numai în tine am găsit.

 

Azi,

un nou soare

răsare…

pentru mine.

 

Azi,

totul trăieşte,

totul este animat,

De dragostea ta!

 

Numai a ta!

———————————————–

 

PUŞCAŞ Simona, poet, traducător, translator (română-italiană-maghiară), născută la Oradea, la 30 septembrie 1950. După absolvirea liceului teoretic şi-a continuat studiile la Academia de Ştiinte Economice – secţia Turism. Stabilită la Roma, în Italia. În prezent îşi desfăşoară activitatea literară atât în limba română cât şi în limba ţării de adopţie. Iată ce ne declară poeta:

 

„Încă din anii de liceu, odată cu apariţia primei iubiri la 16 ani… am început să scriu poezii. Odată că-mi plăcea genul liric şi odata că… sufeream de iubire precum orice adolescent! Aş putea să vă declar cu mâna pe inimă că eram îndrăgostită foc, ca mai toate fetele din şcoală, de regretatul coleg şi prieten Adi Pintea, ajuns mai tâziu actor faimos. În acei ani eram interesată de cenacluri şi seri literare! La şcoala ne intreceam cu colegii,  (chiar şi cu profesorii!) să scriem literatură de calitate. Îmi aduc aminte că fiind prin ultima clasă de liceu am scris o poezie numită «Toamna» cu care am câştigat marele premiu la un concurs şcolar. De atunci am început să-mi pun pe hârtie sentimentele ori de câte ori aveam o emoţie interioară… fie iubire, suparare sau necaz. Pe parcursul timpului am scris  poezii pe care le-am ascuns într-un caiet-jurnal numit «Dragoste, ciocolata şi scorţişoare», de unde, mă mai hrănesc  din când în când, spiritual şi sufleteşte… ori de câte ori sunt într-un impas, sau sunt afectată de o iluzie pierdută… După revoluţie am obţinut un contract de lucru într-un hotel la Marea Adriatică – San Benedetto. Apoi, după o vreme, mi-am găsit de muncă la Consulatul Maghiar din capitala Italiei unde am lucrat ca organizator de protocoluri, promotor cultural, traslator sau traducător. Roma, oraşul visurilor mele… unde îmi duc veacul de aproape 17 ani! În ultimii ani am început să scriu poezii şi în limba italiană. O parte din ele sunt zvâcniri interioare, iubire sau zbucium. Altele le-am dedicat cu mult drag soţului meu. Am avut admiratori ai poeziei mele (Vântul – Il Vento) personalităţi precum cantautorii Renato Zero şi Lucio Dalla. Poate într-o zi relaţia se va materializa într-un proiect… o nouă melodie pe versurile mele! Cine ştie…?” (Rexlibris Media Group, 17 februarie 2014)

Genţigrame

Posted by Gabriela Petcu On February - 17 - 2014

    

 Gabriela Gentiana Groza

Confuzie plăcută

De la streaşină tot plouă

În butoi, o lună, două,

Dar se bucură, fiindcă

…Vede apa că-i…pălincă!

 

Politician simandicos

Caviar, delicateţuri,

Şi-mbrăcat tot în fineţuri,

Că aşa a învăţat

La mămica lui, în sat…

 

Declaraţie după o încăierare

De-njurat eu n-am habar,

Doar sunt om cuminte,

Îl pupai la un pahar

…De-i sări un dinte!

 

Bunăstare la sate

Vremea-i bună, pieţe pline

De la Domnul Preaînaltul,

Se mănâncă-aşa de bine

…Mai ales unul pe altul…

 

Bărbaţi adevăraţi

Fac politică la Bar

Doi săteni, la un pahar,

Şi-apoi mândri ei se duc

La neveste…sub papuc.

 

 

Campanie

La europarlamentare

Partidele se luptă tare

Metode noi, ca să găsească

Şi să ne euro…prostească!

 

 

Gabriela Genţiana Groza

 

         

 

                   

RADIOGRAFII LIRICE – „Testament în Alfabetul Tăcerii”

Posted by Gabriela Petcu On February - 17 - 2014

testament-in-alfabetul-tacerii-theodor-rapan

Testament  în Alfabetul Tăcerii” de Theodor RĂPAN , Tipo Moldova,

Opera Omnia, Poezia contemporană, Iaşi, 2013

„O, realitate ireală, dacă mâinile mele te-ar strânge la piept,

nu-i aşa că întregul cuprins al firii ar tresări într-o lacrimă?

Nu-i aşa că mâinile mele te-ar sugruma de Cântec, ca apoi,

să mă plâng în Tăcerea de mine Adâncului?”

(Theodor Răpan)

Întrebări, mirări, tăceri sunt tot atâtea forme ale rostirii, câte pot pătrunde în acel ton fonic afectiv pe care-l întrupează gândul omului.

Consecvent crezului său de-o viaţă, prin Cuvânt, poetul face pururi dovada propriei sale identităţi. Dobândind această proprietate, se regăseşte pe sine însuşi, dăruindu-ni-se!

Theodor Răpan este unul dintre ei!

El face parte din categoria atipică de poeţi, pentru care poeticitatea este un mod de a trăi, iar singura transcendenţă supravieţuitoare se identifică cu  Poezia.

Îmi vine în minte o reflexie a lui Novalis: „Locul sufletului se află acolo unde lumea dinăuntru şi  lumea din afară se ating.

Nu-i greu să descoperi (dacă ai disponibilitatea şi vrei), ceea ce, uneori,  logicii i se pare imposibil: că aflarea-de-sine a poetului e în starea creaţiei lui.

Optzecist, după vârstă, Theodor Răpan a debutat publicistic în 1970, în ziarul Teleormanul literar, cu poezia „Euforie”, iar editorial, în 1975, cu ciclul de poeme Hohotul apelor”, în  Caietul debutanţilor”, Editura „Albatros”.

Aşa începe să dea lucrului, aparent comun, un sens înalt, încrederii răbdătoare o altă înfăţişare a visului tăinuit al daimonului, devenind eul propriului eu.

De aici şi  până la Testament în Alfabetul Tăcerii”, antologie de autor (1975 – 2013), apărută în 2013 la Editura Tipo Moldova, Colecţia OPERA OMNIA, Poezie contemporană, totul prinde contur sub ochiul şi spiritul poetului,

Atunci când şi-a intitulat antologia Testament în Alfabetul Tăcerii”, autorul ei, credem, că a pornit nu numai de la „nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii” – cum, la un moment dat, George Călinescu definea poezia – sau de la mărturisirea trăirii provocată de întâlnirea în cuvânt cu un „Prieten”, ce i-a fost model: ,,Lacrimi de busuioc înflorit, de vară în pârg şi chiciură noaptea! Chihlimbar şi tămâie rănită. Pe sub porţile Raiului, îţi trimit crizanteme. Lăcrimează împăturită, scrisoarea ta. Te vestesc cu alaiul întreg al vorbirii mele: a sosit, a sosit Pessoa, a sosit, în sfârşit, Primăvara”, ci şi de la percepţia cititorului citind-o, dincolo de plăcerea lecturii: ,,Cu lacrimile ploii vestească-mă lăcusta, c-am urgisit psaltirea şi fiinţa, iar din adâncul slovei adormite n-a mai rămas durută, imberba mătrăgună, ucisă, nici căinţa (N.B. Da, ai dreptate, Prietene: „A simţi înseamnă a nu fi atent!”).

Acest florilegiu grupeză, în spaţiul celor 735 de pagini, poeme în selecţia autorului, din cele 17 cărţi publicate până acum: HOHOTUL APELOR (1975), PRIVIND ÎN OCHII PATRIEI (1986), AŞA CUM SUNT (1989), HOTARUL DE FOC (1991), LA UMBRA CUVÂNTULUI (1995), SCHIMBAREA LA FAŢĂ (2001), TAURUL LUI FALARIS – MĂRTURISITORULJurnal de poet (2003), MUZEUL DE PĂSTRĂVI – Scrisori din lazaret (2004), POŞTALIONUL DE SEARĂ – File din jurnalul unui heruvim (2005), DINCOLO DE TĂCERE – Jurnal de poet (2009), DANSUL  INOROGULUI – ELOGIUL MELANHOLIEI (2010), EVANGHELIA INIMII – ANOTIMPURI – Jurnal de poet (2010), EVANGHELIA CERULUI – ZODII DE POET (2011), EVANGHELIA TĂCERII – SOLILOCVII (2011), EVANGHELIA APOCALIPSEI – EPIFANII (2012), FIIND 365 + 1 Iconosonete (2013).

Motto-ul, din Nichita Stănescu: „Ce fac eu nu se vede!”, ne introduce în universul mirific al cărţii, singura care, în concepţia artistului, consfinţeşte „dreptul divin la pasiune”, particularizându-l între făpturile dumnezeirii.

Deşi este o metaforă, rostirea nichitiană exprimă sintetic viziunea lui Theodor Răpan asupra creaţiei: profundă, înaltă, pură, în stare să depăşească efemerul şi să pătrundă în eternitate, o cale de împlinire a dorului de absolut al omului, un spirit însetat de infinit, o modalitate de cunoaştere şi autocunoaştere, care generează o permanentă luptă interioară, trăiri contradictorii care mistuie omul, dar îl şi purifică, înălţându-l.

Poetul şi poezia, acestea sunt cele două jumătăţi care se caută până îşi găseşte fiecare perechea, semn al întregului: „Acuză-mă! Sunt vinovatul care/ Îşi rupe-n Piaţa Mare legământul/ Ce mi-l sorti, amar, deznodământul:/ Te mai iubesc? Trăiesc sau mi se pare?// Pornirilor tu dă-le dezlegare,/ Slujindu-te, am devenit înfrântul!/ Cuprins de frică, iată, mi-e descântul,/ Regina mea, te rog, aştept cruţare!// Să fug, n-am unde! Numai el, Psalmistul, / Neîmpăcat stinse focul Gheenei,/ În timp ce eu rămân, pe veci, copistul!// Oglinda, spartă, îmi ascunde plânsul,/ Aud din larg, e cântecul sirenei:/ Venit-a vremea să începem strânsul!” (Sonetul CCLXXXVIII).

Autor al reflexiei deschise, circulare, Theodor Răpan relevă ipostaza inedită a limbii române, reinventând o nouă şi originală gramatică a poeziei.

Această antologie de autor este, de fapt, o realizare unitară a diversităţii cărţilor lui, prin care „unul este în toate şi toate sunt în unul.”

Urmărindu-i parcursul literar, distingem patru etape în evoluţia sa lirică.

Prima etapă este marcată de cele şase volume publicate între 1975 şi 2001.

Poezia începuturilor stă sub semnul clasicismului/ tradiţionalismului, dar ne dă şansa vederii umbrei regelui Midas: tot ce atinge Poetul se preface în Cuvânt: „N-am ştiut că-n mine cineva/ are puterea pe sare şi vânt/ să ridice lumina-n descânt/ şi apoi din apa cea tare să bea…// Cineva mă pândea… Mă pândea/ cu otravă spre ierburi răsfrânt…/ N-am ştiut că-n mine cineva/ are puterea pe sare şi vânt/ să-şi clădească un frâu pentru şa,/ temei pentru acelaşi veşmânt,/ eram prea aproape şi, vai, de abia/ se zărea prefăcut în Cuvânt…/ N-am ştiut că-n mine cineva…” (N-am ştiut).

Încă din această perioadă identificăm temele şi motivele creaţiei, dar şi complexitatea stărilor existenţiale, de la clipa de fascinaţie până la tristeţea metafizică.

Remarcăm în construcţia poemelor prospeţimea expresiei, cultivarea metaforei, a versului insolit, reflexiv, care cucereşte gustul cititorului: Adevărul Poeziei nu-l ştie/ decât somnul ei/ neîncărunţit./ Eu cânt, plâng/ şi râd deopotrivă./ Şi totuşi, speranţa voastră e-n mine:/ nu vă înşelaţi!/ Am atâtea victorii/ încât să vă pot tulbura de Cântec/ sfiindu-vă!” (Somn în oglindă).

Cea de-a doua etapă distinctă a creaţiei lui Theodor Răpan cuprinde următoatrele patru cărţi inedite, în care experimentează noi forme/formule literare: Taurul lui Falaris – MărturisitorulJurnal de poet (2003), Muzeul de păstrăviScrisori din lazaret (2004), Poştalionul de searăFile din jurnalul unui heruvim (2005), Dincolo de tăcereJurnal de poet (2009).

Taurul lui Falaris – Mărturisitorul – Jurnal de poet (2003)  este o „carte de învăţătură”, în care temele fundamentale corespund stărilor divine: credinţa, Dumnezeu, adevărul, binele, frumosul, poezia şi poetul, mărturisirea de sine.

Reactualizarea mitului, Taurul lui Falaris este „o carte trăită. Durută. E o parte din viaţa mea!” – mărturiseşte autorul – o carte pe măsura înălţimii gândurilor însoţitorilor – Sőren Kierkegaard, Lucian Blaga, Miguel de Unamuno, Mircea Eliade, Constantin Noica, Cesare Pavese, Jules Renard, Jean-Paul Sartre, Emil Cioran –  adevăraţii „provocatori” ai reflexelor:Dacă vrei să mă vezi, nu trebuie să mă priveşti. Dacă vrei să mă înţelegi, nu trebuie să mă cunoşti. În rest, e dreptul meu la tăcere.”

Muzeul de păstrăviScrisori din lazaret (2004) este un „epistolar al însingurării”, o carte în care metafora îşi sacralizează drumul spre desăvârşire: Pe sub chiparoşii deznădejdii, viaţă, spune-mi, în piept ce m-apasă?”

Cele douăzeci de poeme în proză cultivă rostiri şi tăceri presărate cu îngândurări, incertitudini, bucurii, amăgiri, ispite, penitenţe, ispăşiri, melanholii, imagerii, toate respirând esenţa „Frumosului.”

Aflăm din Istoria adevărată, după Lucian din Samosata, că aici, la ceas sorocit, gândurile poeţilor se întrupează în peşti înveşmântaţi cu solzii de argint ai versului, pentru ca, risipiţi prin oglinda fără de sfârşit a timpului, să amintească oamenilor, cu strălucirea lor, de adevărata bucurie a firii.”

Asumându-şi ipostaza Creatorului, logosul său devine un mecanism semantic fundamental într-un  monolog adresat: ,,Aflaţi, bogăţia inimii mele este Cuvântul! Apoi fapta! Şi tu, Poezie! Mi s-a dat mai mult să spun decât să zidesc, dar aceste turnuri ale cetăţii sub verbul meu prins-au contur!”

Este doar una dintre multiplele posturi în care  poetul se prezintă şi se re-prezintă.

Poştalionul de searăFile din jurnalul unui heruvim (2005) continuă tripticul poematic, încredinţând cuvântului scris, în chip de spovedanie lirică, trăiri complexe, de la şovăieli şi înfrângeri, aşteptări şi îndurerări, chemări şi speranţe, până la biruinţele frumosului fără egal: ,,Cuvântul prin care voi (re)naşte nu are glas! Are doar simţire! Jertfirea prin Poezie e tot ce mi-a mai rămas!…”

Scrisoare în contumacie, cu dedicaţia: lui Damian Petrescu, viscolit de persiile Dorului! este un cutremurător poem adresat graficianului Damian Petrescu, cel care a dat un plus de nemurire unor ilustre nume ale poeziei universale, starostele de Paris” şi  care a făcut din şapte cărti ale poetului Theodor Răpan autentice albume de artă, prin operele grafice care însoţesc poemele: ,,Dragă Damian! Viaţa? Apocalipsă a Apocalipsei! Ce ne desparte, azi ne uneşte! Ce ne-nfioară, doar Moartea zideşte! Păsările tale, reptile nebune, îmi sluţesc aşternutul! Inima, în galop pe străzile de purpură crudă, căluş, hăituit noaptea în somn. Deliormanul? Să suspine! La Courneuve? Nu mă ştie!…”

Poştalionul de seară este o carte a întrebărilor  şi a mirărilor, a clipei şi a veşniciei, a dorului nesfârşit de Om şi Dumnezeu, o carte a meditaţiei, căci reflexele gândurilor nasc alte reflexe: Şi răsăritul soarelui se face că nechează! De-atâta vis, nici visul nu crede că mă voi preface în noapte, într-o noapte a începuturilor uitate să rămână eternă lumina…”

Dincolo de tăcereJurnal de poet (2009),  prin cele 55 de poeme cu structură de psalmi şi accente pasionale de Cântarea Cântărilor,  dezvoltă trei coordonate fundamentale, timpul, viaţa, tăcerea, care-şi schimbă mereu poziţia şi sensul: timpul devine viaţă, viaţa devine tăcere, tăcerea se contopeşte, misterios, cu timpul. Dar undeva, într-un spaţiu ideal şi himeric, poetul se lasă devorat de umbra propriei tăceri: Poeţi de după mine, veniţi de luaţi ispită!”

Fiecare vocabulă vibrează de o armonie interioară izvorâtă din preaplinul poeziei.

O altfel de încercare a firii de Poet, după cum însuşi autorul mărturiseşte, este Dansul InoroguluiElogiul Melanholiei (2010), întru inima sa, cea mult simţitoare şi bolnavă de Cântec!

Omul şi dublul său, iată, o posibilă înţelegere a subtextului cărţii, motiv care depăşeşte graniţa realului, pentru a deveni principiu existenţial. Noutatea rezidă în inventica „basmului în dublet”, reflectând prin aceasta o formă de nostalgie imanentă a tuturor însuşirilor ce se recompun în conceptul arhetipal.

Ineditul expresiei se bucură de amploarea verbului rostit, virtute pe care proza lirică răpaniană o cultivă, subordonând-o ritmului implacabil al discursului liric: Cine poate rezista tentaţiei de a şti tot ce gândeşte lumea? Ce poate fi mai atrăgător decât să fii stăpân pe gândurile oamenilor?”

A treia etapă a creaţiei lui Theodor Răpan este ilustrată de ciclul celor patru Evanghelii lirice: a Inimii (2010), a Cerului (2011), a Tăcerii (2011), a Apocalipsei (2012). Titlurile sunt elocvente în contextul trăirii stării umane fundamentale: Iubirea, potrivit căreia sensurile vieţii şi ale morţii sunt redimensionate.

În Evanghelia Inimii poetul îşi imaginează trecerea prin cele patru anotimpuri: Primăvara – Floralia, Vara – Iubitor, Toamna – Melanholia, Iarna – Ultima Thule, ca anotimpuri ale sufletului. Fiecărui anotimp liric îi sunt consacrate 33 de poeme, cifră corespuzătoare unui cod ocult,cunoscut de iniţiaţii lumii.

Cartea sondează abisul omenescului, aşteptările, regretul, încrederea şi neîncrederea, devenirea paşilor încărunţiţi, într-un cuvânt, o radiografie a ceea ce suntem, de fapt: egali în moarte! Etern călător pe o boabă de rouă minunea se-ntâmplă: mor amintirile, umbra cuvintelor niciodată. Aum!”

În Evanghelia Cerului harul şi cultura literară i-au permis poetului Theodor Răpan realizarea unui dialog deschis cu cei 144 de „aleşi”, replica sa pornind din sufletul lor către Poet şi de la Poet către Cititor.

Universul tematic, modalităţile de expresie şi formulule prozodice ale acestui volum relevă din plin o înnoire a formelor poetice cultivate aici! Această „Evanghelie” excelează prin tehnica dialogică. Surprinde aici uşurinţa cu care operează inserţiile, stabilind o reală conexiune ce este resimţită atât la nivel emoţional, cât şi intelectual. Poeziile deja consacrate devin, acum, provocările unor poeme originale, sublime.

Prin „poeţii zodiilor” se arată pe sine şi invers, prin sine îi arată pe ei, în poeme de un ritual solemn!

Manifest al respectului, al recunoştinţei şi al iubirii faţă de poeţii selectaţi şi incluşi în acest volum, care este, deopotrivă, şi o veritabilă crestomaţie din lirica universală, constructul lui Theodor Răpan devine ecoul propriei arte, a Poesiei:  Eu sunt Întrebătorul. Ca un bivol în mlaştinile Universului” îmi pândesc zorii. Mi-e frică să ajung un centaur siluind arborii poemului”, mi-e frică să urc scara Supremei Judecăţi. Prostul de mine, am înfruntat uneori albastrul cerului, de aceea, „fiecare dimineaţă e o rufă roşie la orizont”. În teaca baionetei mele s-a furişat un vers sălbatic. El mă priveşte cu îndurare şi aşteaptă să-l agăţ în ştreangul singurătăţii lui. Vai, lumea aplaudă! Scâncetul i-l aud din depărtare, cu silabele atârnându-i pe gură ca nişte lampadare vorbitoare.” (Replică la Gellu Naum).

Evanghelia CeruluiZodii de poet, carte singulară de lectură şi compoziţie, concepută într-o manieră originală de poetul Theodor Răpan, aduce în peisajul literar un text nou, pe baza intertextualităţii, pe care îl numim REFLINTEXT (reflex literar intertextual), o formă de introspecţie a sinelui, în care privirea în oglindă, referenţialitatea, redefinirea poeticului, subtilitatea metaforei, plăsmuirea unui univers propriu, insolitul imaginilor artistice, dobândesc noi valenţe estetice.

Cea de-a treia Evanghelie,  a Tăcerii, vine cu un alt tip de discurs, la baza căruia stă sublimarea stării.

Complex şi polifonic, Poetul îşi raportează  Tăcerile la propria-i creaţie.

În fapt, Evanghelia Tăcerii este şi o antologie de autor, pentru că mottourile, dedicate exclusiv Tăcerii, îi aparţin în totalitate lui Theodor Răpan, sunt segmente sau poeme întregi, selectate din volumele publicate anterior şi exprimă devenirea cea  întru „fiinţă” a poeticii autoreflectării. Autoreflexe am numit poemele acestei „Evanghelii” care dau răspuns la întrebarea: – Cine este Cel care propune cititorului Tăcerea Poeziei sau Poezia Tăcerii, în căutarea sinelui?

Fiecare poem este construit după un plan riguros, căci arta nu este numai inspiraţie, ci şi „meşteşug”. În autoreflexele răpaniene se suprapun două planuri poetice: unul de echilibru, rezultat din contemplarea atemporală, rece, a Universului, „În Câmpie, pustiul hotarelor mute, nori de-ntristare ascund toţi guzganii. Numai catargele inimii – anii – se-adună-ntre aripi mereu…” şi altul, al trăirii pasionale, al arderii vitaliste, „Visul ţărânii Tăcere rămână, sunet pur între abscisele uitării, jugul tandru al desperecherii cum să-l îndur? E un cântec ce nu se aude, fără să vreau vorbele-mi răsar la fereastră, de pe buzele necuprinsului, iată, mă zboară o pasăre-albastră…

Evanghelia Tăcerii este o carte rară, despre trăirea intensă a sentimentului „rostirii nerostite”,  în care marile teme ale creaţiei  nu sunt ca o sumă a universului răpanian, ci ca o suprapunere şi simultaneitate a unui ritm circular, a relaţiei Poetului cu opera sa.

Ciclul Evangheliilor lirice îl încheie Evanghelia Apocalipsei, în fond Apocalipsa Poetului-Mag!

Poetul, ca nimeni altul, a simţit decadenţa prezentului. El, truditorul Cuvântului, veghează ca Poezia să nu cadă în capcana desfrânării.

Ei, Poeziei, ca armă a salvării sufletului, îi dedică această Apocalipsă, dar şi Limbii Române!

Evanghelia Apocalipsei are o arhitectură inedită, la fel cum este şi conceptul pe care ea se bazează, integrator, polifonic.

Versetele Apocalipsei biblice – devenite aici mottouri – ne introduc într-o atmosferă de totală reînnoire a artei literare.

Astfel, Theodor Răpan  face din  conceptul de Poezie principiul suprem al creaţiei sale, însoţindu-l reflecţia profundă, căci obiectul ei este nemurirea vieţii afective, a sensibilităţii şi rafinamentului său intelectual.

În setea de divin, de absolut, un topos concret se particularizează, acela al naşterii Poetului.

Prin tehnica juxtapunerii, ca procedeu literar, poetul construieşte în jurul fiecărui element al universului liric paranteze spre labirintul limbajului, în comunicarea cu Nemărginirea. Fascinante prin complexitate, adevăr şi frumuseţe, ele potenţează trăirile – imperfecţiuni ale suferinţei – dar care îl ajută să treacă punţile până la suprema formă de existenţă: Poezia!

Evanghelia Apocalipsei Epifanii împlineşte cele două arii semantice, una religioasă, în fapt numai pretextul, cealaltă, laică, fundamentală, un autentic Manifest întru sănătatea Poeziei şi a Limbii Române.

Remarcăm aici capacitatea autorului de a ordona, prin estetica Poeticii, haosul care ameninţă necontenit creaţia.

Din Babelul contemporan nu ne putem salva decât prin cultivarea Frumosului întru nemurirea Cuvântului, a Poeziei şi a Limbii Române!”. Acesta este Crezul celui care, nu numai prin Evanghelia Apocalipsei, ci prin întregul ciclu realizează, de fapt, „Evanghelizarea Poeziei”.

Ultima carte a poetului Theodor Răpan – FIIND – 365 + 1 Iconosonete, tramsmite o simţire unică, specială, căci catharsis-ul său, deopotrivă, labirintic şi somptuos, incitant şi metaforic, voluptuos şi magic, este generator şi re-generator al unor stări pe care doar marii poeţi ar mai putea să le provoace.

Lirică prin excelenţă, bogată în universul tematic, concesivă în idiosincraziile ei, cartea lui Theodor Răpan conferă noutate şi specificitate Sonetului.

Nimic nu este vetust, anacronic!

El valorifică particularităţile barocului, ale romantismului, dar şi pe cele ale clasicismului, manifestând o disponibilitate transfiguratorie excepţională.

Un motto sugestiv deschide cartea: „M-am trezit fiind, voi aţipi nefiind!”, al lui Nichita Stănescu, cel care, ascultându-i poeziile cu ani în urmă, depunea mărturie: Dacă credeţi pe cuvânt cele câteva versuri bune semnate de Nichita Stănescu, vă atrag în mod respectuos atenţia că sunt iritat, că trebuie din nou şi nu am ce face, căci acesta este adevărul, să cred în poeziile semnate de tânărul meu confrate, Theodor Răpan.”  Şi nu s-a înşelat!

Structurat după numărul lunilor (fiecare cu numele ei din calendarul popular), cu titluri, de cele mai multe ori, metafore-insolite, Sonetarul, (cum frumos îşi numeşte poetul constructul în colofon), se constituie într-un simbol autentic pentru Iubirea ca pasiune şi fascinaţie copleşitoare, apogeul ei fiind Poesia: I – GERAR – Taina lăuntrului; II – FĂURAR – Cămaşa lui Nessus; III – MĂRŢIŞOR – Scrisori din Amalthea; IV – PRIER – Pascalia; V – FLORAR – Sonete în aqua forte; VI – CIREŞAR – Lacrimi de bazileu; VII – CUPTOR – Ars amandi; VIII – GUSTAR – Fructul oprit; IX – RĂPCIUNE – Lampa lui Aladin; X – BRUMĂREL – Orb în lumină; XI – BRUMAR – Evlavii; XII – UNDREA – Acatistul iubirii; şi, cu izul întregirii cuaternare, SONETUL BISECT (CCCLXVI).

Cuvânt şi imagine, retorica purităţii şi a absolutului, gândul întrupat şi cel liber, iată, căile prin care autorul lor leagă lumea materială de cea spirituală!

Poetul – fiind ecou nespuselor cuvinte” – intuieşte că importantă nu este materialitatea Creaţiei, ci esenţa ei spirituală. De pe această platformă se abordează problemele fundamentale ale condiţiei umane – de viaţă şi de moarte – în care, cel mai tulburător mi se pare a fi raportul dintre om şi Dumnezeu, dintre Creaţie/Poesie şi Creatorul/Poetul său: Să ne iubim! Apocalipsa vine/ Abia atunci când holdele, bogate,/ Se vor pleca de rod străluminate:/ Troiţelor din noi cin’ să se-nchine?// S-au stins demult foşnirile rotate,/ Pândarul Clipei suduie lavine,/ Înmărmurind tăcerea – ce ruşine!/ Din ciutura iubirii curg păcate!// Nu mă privi cu ochii depărtării,/ Jăraticul mai pâlpâie în vatră:/ Salvează-mă, nu mă lăsa pierzării!// La zid sunt pus! Turbaţii câini mă latră/ Sub greaua cruce, Doamne, a trădării/ Şi n-am curaj să pun mâna pe piatră!” (CLXXXIV).

Drumul existenţial al poeziei, reconstruit în funcţie de rodul iluminărilor interioare, dobândeşte conotaţii singulare. Complexele structuri axiologice sunt mediate prin cele estetice şi, e cazul, cei în drept să descopere, prin actul critic, recunoașterea valorii!

 „Poeţi, credeţi-mă, el este totul:/ Pare un demon? Cine să-l alerge?/ Fără de el Amor în cârje merge,/ Sub duhul lui mă simt eparhiotul!// Rege îmi e, îi târnosesc complotul,/ Mormântul suferinţei îl premerge,/ Din mintea lui fiorul nu se şterge,/ În sinea mea l-am poreclit Despotul!”// Topesc cu lava neîncăpătoare/ Tăria gândului – pelinu-i dulce:/ De n-ar fi el, Iubirea sigur moare!// Aşa e, Tată, din căderi avântul/ Îşi trage setea, somnul vrea să-l culce:/ Necunoscutul schivnic e Cuvântul!” (CCCLXXXIV)

Citindu-l, vom recunoaşte în Theodor Răpan Pygmalion-ul îndrăgostit, asemenea lui Dumnezeu, care a făcut Creaţia din Iubire. Astfel, Poetul îşi propulsează starea în universalitate, pentru că îi află determinaţii valorice. Iubirea este pentru el  o dezirabilă terapie a sufletului, calea de rezistenţă a fiinţei interioare în faţa neantului. Iubirea devine adevărată, autentică doar dacă acţionează necondiţionat. Ea este tema fundamentală în jurul căreia grefează: „Zeiţa… cu noaptea prinsă-n plete”, „Visul visat”, „Eternitatea Clipei”, „Pielea veacului”, „Potirul Învierii”, „Celestul Sonet”, „Poetul-Mag”, „Despotul Timp”, „Statică tăcerea”, „Izvoarele iubirii”, „Povara închisorii”, „Calvarul dragostei apuse”, „Moartea… trează”, „Jertfelnic heruvim”, „Cuvintele-albine”…

Astfel, harul, sinceritatea, bogăţia şi puritatea sentimentelor din sonetele rostite întru slujirea Poesiei, în care se îmbină rafinamentul şi erudiţia, precum şi desăvârşirea artistică a formei poetice, îl singularizează pe Theodor Răpan, impunându-l ca pe o voce lirică aparte!

Numai citindu-i întreagă opera vom şti Cine-i Poetul şi ce reprezintă Poezia lui!

                                                                          

 nicoleta-mileaProf. dr. NICOLETA MILEA

 

 

 

Simona Halep – luceafărul sportului românesc

Posted by Gabriela Petcu On February - 16 - 2014

Simona HalepSimona Halep continuă să fie amazing și să ne facă mândri că suntem români. A ajuns nr. 9 mondial în WTA! Este a treia jucătoare româncă în Top 10 după Virginia Ruzici și Irina Spârlea  Anul trecut a fost unul formidabil, un an în care a câștigat șase turnee WTA. După Serena Williams, Simona a avut cele mai multe meciuri câștigate. Succesul ei este unul extraordinar deoarece a fost obținut pe toate suprafețele de joc. Polivalența este de netăgăduit.Anul acesta a început sub cele mai bune auspicii.

 

După un “sfert” la Australian Open, unde doar și-a făcut încălzirea, a urmat o victorie uriașă într-un turneu de categoria Premier 5, turneul de la Doha. În urma unui meci senzațional a învins-o pe  Angelique Kerber (Germania), cap de serie numărul 6 şi locul 9 WTA, după ce în semifinale trecuse de Agnieszka Radawanska, a doua favorită, în urma unui meci în care a revenit de la 2-5 în primul set, reușind, în final,  să se impună cu 7-5, 6-2, dovedind că stă foarte bine și la capitolul mental. În urma victoriei de la Doha, Simona și-a îmbogățit contul bancar cu $ 400.000 și a ajung pe locul 9!

 

După această superbă victorie, Simona Halep a declarat: “it’s one of the best moments of my life”.  Pe 21 Noiembrie 2013 a fost declarată “WTA’s Most Improved Player of the year” și a fost numită de către ESPN ”Center Courts 2013 Most Improved Player”.

 

Se pare că predicția marei campioane Serena Williams se va adeveri curând: Simona Halep va ajunge în TOP 5! Mi-aș permite să fac și eu o predicție: Simona va câștiga un turneu de Mare Slem. Când? Nu știu, dar  îl va caștiga. Modestia, tenacitatatea, seriozitatea și dedicația extraordinară alaturi de un caracter frumos și un mental puternic sunt ingrediente care o recomandă și care o vor ajuta să câștige și un turneu de Mare Slem.

 

Felicitari Simona și te așteptăm curând să ridici și cupa unui turneu de Mare Slem. Dupa Virigina Ruzici și Ilie Nastase, sportul românesc se mândrește cu o noua stea…în fapt, un luceafar…

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

MIHAI CONSTANTINESCU NU SE PREDĂ!

Posted by Gabriela Petcu On February - 16 - 2014

Mihai ConstantinescuMihai Constantinescu şi-a imaginat o lume idilică şi normală… „O lume minunată” în care să predomine cuvântul iubire şi în care „Să iubim şi câinii vagabonzi” şi, de ce nu, fiecare dintre noi, după buget, of course, să aibă şi să poată spune „Sus în deal, e-o casă”…Lumea muzicală este într-un perpetuum mobile care se schimba la intevale neregulate şi, din păcate, mulţi artişti din generaţia de aur a anilor ’70/’80 nu se mai regăsesc în noile tendinţe şi preferinţe muzicale ale timpurilor noastre.

Muzica mai non-conformistă din ziua de azi a pus într-un oarecare con de umbră generaţia de dinainte de ’89 şi artiştii din această generaţie sunt din ce în ce mai rar difuzaţi de mass-media, fiind foarte rar contactaţi de casele de discuri, care i-au uitat într-un colţ virtual prăfuit. Din fericire pentru mulţi iubitori de muzică bună, muzica lor este bine conservată şi din când în când este scoasă de la naftalină de unele posturi de radio sau de unii impresari care mai organizează concerte în ţară cu aceşti ultimi „mohicani” ai muzicii uşoare tradiţionale româneşti, Mihai fiind unul dintre aceştia.

Azi, Mihai Constantinescu merge însa mai departe şi în ciuda vicisitudinilor cu care se confruntă generaţia lui, el rămâne consecvent stilului său muzical inconfundabil, pe care şi l-a creat în lunga sa carieră muzicală şi continuă să aibă spectacole în ţară, dar şi să compună noi piese pentru el şi pentru alţi artişti.

Artistul face parte dintr-o ‘galerie de aur’ a muzicii uşoare româneşti de calitate, care alături de Dan Spătaru, Doina Badea, Corina Chiriac, Olimpia Panciu, Margareta Pâslaru, Aurelian Andreescu, Angela Similea, Marius Ţeicu, Cornel Constantiniu, Anda Călugăreanu, Mirabela Dauer şi mulţi alţii au ţinut stindardul muzicii româneşti în anii ’70/’80 şi din a cărui bogată discografie aş aminti: „Fluturele” (1970), „Un zâmbet, o floare” (1972), „Mihai Constantinescu” (1980), „Speranţă şi vis” (1982), „Hei, copilărie” (1983″, „Mihai Constantinescu” (1985), „Sunt un om obişnuit” (1987), „Caut iubire” (1990), „La est şi vest de Prut (cu Anastasia Lazariuc)” (1991), „Adio tristeţe (cu Anastasia Lazariuc)” (1993), „Maria” (1994), „Anotimpurile” (1996), „O lume minunată” (1999), „Samba, samba” (2000), „Best of (4 vol.)” (2010).

L-am căutat recent pe Mihai ca să văd ce mai face şi cu ce se mai ocupă un artist din garda mai veche, care conform unui general din armata lui Napoleon, ar spune: „Garda moare, dar nu se predă!”

 

Te salut cu respect Mihai… Ce mai faci şi cu ce te mai ocupi? Mai iubeşte Mihai câinii vagabonzi?

Eu, muncesc, asta fac de când mă ştiu, compun, scriu versuri, înregistrez şi am destule spectacole pentru cei care mă iubesc. Sunt un mare iubitor de natură, de animale şi vis-a-vis de subiectul „câinii vagabonzi” să ştii, că pentru mine, toţi câinii sunt la fel, singurii noştri prieteni adevăraţi.Fara ei, lumea ar fi mult mai saraca…ei aduc alinare, iubire si liniste interioara…

Când ai debutat pe scena muzicii româneşti şi cu ce melodie? Câte discuri ai până acum şi care este melodia ta de suflet?

Am debutat în 1971, într-o emisiune de varietăţi, cu melodiile „Anotimpuri” şi „Porumbiţa”! În acea emisiune am făcut două bisuri şi aşa a început povestea mea în lumea muzicii. De atunci şi până astăzi am scos multe albume, sincer să fiu nu le-am numărat niciodată, probabil sunt peste 20 de albume. Toate melodiile compuse de mine sunt copiii mei şi reprezintă sufletul, emoţiile şi gândurile mele. Reprezentative pentru cariera mea sunt: „O lume minunată”, „Sus în deal”, „Un zâmbet, o floare”, „Păpuşa”, „A-d-o vântule înapoi”, „O dimineaţă în culori, cu parfum de tei şi flori”, „Vitezomanul Gică”, „Anotimpuri”, „Fetiţa mea”, „Câinii Vagabonzi”, „Maria”, „Mă întoc iar în sat”, etc.

 Ce ai fi vrut să realizezi în cariera ta artistică şi nu ai reuşit, dar ţi-ai fi dorit tare mult? Dar în viaţă?

 Mi-aş fi dorit mai multe concerte în mai multe ţări ale lumii şi muzica mea să fie cunoscută şi iubită la nivel internaţional, dar ăsta poate într-o altă viaţă, dacă mă voi naşte într-o altă ţară.Sunt insa bucuros ca dupa atatia ani, muzica mea este inca apreciata de public si inca se cere pe piata muzicala care este intr-o continua tranzitie si din ce in ce mai greu se mai gaseste un loc pentru generatia mai veche. Insa, rezistam, nu ne predam!(rade)

 Am o întrebare de baraj: Cum stai cu dragostea şi dacă există o persoană deosebită în viaţa ta care să te facă să spui „O lume minunată”… vorba cântecului…

 Există o persoană dragă sufletului meu, ne iubim, ne respectăm şi uite aşa trăim în lumea noastră minunată.Lumea noastra minunata este o lume in care impartim si bune si rele si in care primeaza respectul reciproc.

Cum ţi se pare noua generaţie în comparaţie cu generaţia ta? De ce foarte mulţi din generaţia ta s-au pierdut, sau mai bine zis au fost abandonaţi de casele de producţie şi de posturile TV şi de radio? De ce în străinătate cântăreţi de vârsta a doua şi a treia rezistă şi încă umplu sălile de spectacol cu muzica lor, pe când la noi sunt uitaţi undeva într-un raft prăfuit de timp?

 Noi am trăit într-o perioadă romantică, ei trăiesc o perioadă în care ritmul şi sunetele sunt agresive. Sunt colegi din generaţia mea care au rămas şi care şi astăzi au ce spune în muzică uşoară românească, casele de discuri îşi doresc o muzică facilă, pe gustul maselor şi cu profit imediat. România nu va fi niciodată America, Franţa, Italia, Germania în ceea ce priveşte respectul vis-a-vis de valoare şi de generaţiile ce nu mai sunt la prima tinereţe. Muzica este de doua feluri: muzica buna si muzica proasta! Publicul e cel care decide si timpul este barometrul cel mai corect care decanteaza…precum uleiul, care ieste intotdeauna la suprafata apei, asa si muzica buna dainuieste in timp…

 Dacă ai fi pe o insulă pustie şi dacă ai putea să iei cu tine numai 3 lucruri care ar fi acestea şi de ce?

 Un câine, o femeie şi un cal. Câinele este cel mai bun prieten, femeia este lângă mine şi la bine şi la greu, iar calul îmi va permite să mă plimb cât de departe îmi doresc. Lucrurile se pot construi. Daca fundatia este puternica si alcatuita din iubire si prietenie, putem face orice in viata…vointa sa fie…

Spune-mi, te rog, ce pasiuni, hobby-uri sau tabieturi ai?

Îmi place să-mi petrec cât mai mult timp în natura alături de păduri, dealuri, munţi, mare şi bineînţeles alături de necuvântătoare. Călătoriile, locurile şi oamenii noi îmi bucură sufletul şi îmi dă o energie pozitivă.Iubesc animalele si in compania lor ma simt fericit si linstit sufleteste. Ele nu tradeaza, nu critica nu se supara….te iubesc neconditionat, si eu, la randul meu, incerc sa fac acelasi lucru.

Care sunt ingredientele unei cariere de succes şi ce părere ai despre generaţia de azi de cântăreţi?

Pentru a reuşi să ai o carieră de success, ai nevoie de talent, har, seriozitate, multă muncă, noroc şi un repertoriu pe măsură. Cântăreţii din ziua de azi sunt cântăreţii genului de muzică care se cere, iar dacă asta este modă şi publicului place, nu am nici un comentariu.Insa, in opinia mea, timpul va decide daca muzica generatiei de azi va fi ceruta si peste 50 de ani….

 Ce planuri de viitor ai? Mă refer în următorii 5 ani… ce proiecte muzicale sau de teatru ai şi ce ţi-ai dori cel mai mult în viaţa ta să se întâmple?

Vreau să scriu în continuare muzică, să fiu sănătos, să iubesc, să fiu iubit, să mă bucur de tot ce-mi oferă viaţa şi să apară pe piaţa muzicală încă hituri semnate „Mihai Constantinescu”.

Mulţumesc mult pentru acest interviu şi iţi doresc multă fericire şi succese atât pe plan familial cât şi profesional. Ai vreun mesaj de final pentru iubitorii de muzică în general şi pentru fanii tăi în special?

 Mulţumesc şi eu pentru posibilitatea de a apărea acest interviu şi-mi doresc să-i întâlnesc cât mai curând pe acei care-mi iubesc muzica.

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

 

POEMELE IUBIRII

Posted by Gabriela Petcu On February - 15 - 2014

RESTEMAN-Georgeta3-wbGeorgeta RESTEMAN

 

CÂTĂ IUBIRE…

 

Câtă iubire-am strâns, nedăruită,

Câţi crini petale-şi picurau pe dale,

Plângând de dor în palma umbrei tale

De câte ori se furişa grăbită

 

Spre alte lumi…  Pe trepte abisale

Suişului îi fluturai iluzii,

Ţipând din răsputeri s-audă surzii.

Erau, de fapt, doar simple vorbe goale?

 

În câte toamne pârguit-am gândul

Îngemănată-n sângeriu de dalii

Cu raze blânde, mângâind vitralii

Când viile-şi musteau, timide, rodul…

 

Şi, contemplând, simţeam căldura mâinii

Cum moale, lin, îmi oblojea frământul –

În şuier aspru-nverşunat doar vântul

Mai biciuia neiertător tăciunii

 

Din vatra-ncinsă-n care râdeau macii.

Îngenunchind pe pat de frunze moarte

Iubiri vetuste, născociri deşarte…

Se zbuciumau a neputinţă vracii.

 

Pe-un ţărm pustiu, o inimă-mpietrită –

Reverberând sub clopote de ceară

O urmă vagă de chemare-amară –

Câtă iubire-a strâns, nedăruită…

 

 

NOSTALGIE

 

Îşi despletesc viorile-n surdină

Şuviţe moi, alunecând pe strune,

Nepământeşti şoptiri, trăiri nebune

Şi-un cânt sublim… e vechea pianină

 

Pe care-o urmă ai lăsat, în grabă –

Răvaş sfinţit de roua din cuvinte

Rostiri de gând în palide veşminte

Când eu credeam, purtându-le podoabă…

 

Strângeam în pumnul clipelor, sălbatic,

Rodiri de vise tescuite-n lutul

Ce nu voia a-şi ofili tumultul

Iubindu-te, bătrâne singuratic.

 

Odaia caldă, mere coapte-n spuză,

Căminul vechi, scântei ameţitoare –

Un paradis brodat cu neuitare -,

Sărutul lunii – dulcea călăuză,

 

Te-aşteaptă iar cu muguri de verbină

Printre muşcatele-nroşite-n glastre.

Tu pribegeşti printre tăceri albastre,

Când doar vioara plânge în surdină…

 

 

IUBIRI

 

În umbre de ceasloave prăfuite

S-au risipit iubirile stelare –

Brodate-n psalmi, zidire şi-nălţare –

Dar urme desuete, surghiunite

 

În turle reci, lovesc în matca nopţii

Cu clopote de-argint bătând a vină.

Străfulgerări de palidă lumină,

Plângându-şi armonia-n pumnii sorţii

 

Râvnesc la chinul dulce-al strălucirii

Din ochi rotunzi, iviţi din sânul ierbii.

Pe frunţi de rouă se dezmiardă cerbii,

Sorbind din nestematele iubirii…

 

Prin pânze moi trudesc să se strecoare

Ecouri de-orologii diafane

Vagi ritualuri de sărut, profane,

Mimeaz-o pâlpâire de candoare.

 

Iubiri bolnave, năluciri de-o vară,

Îngeri de lut plătind cu-amar tributul

Carnagiu de petunii în sărutul

Agonizând într-un potir de ceară….

 

 

NĂLUCA

 

Ce ger cumplit! Şi încă viscoleşte,

Pustiul urlă peste cetini ninse

Când la fereşti, muşcatele aprinse

Se-ntrec cu vatra-n care dogoreşte

 

Dorul, bătrânul cavaler al sorţii.

Din ceruri se-mpletesc arpegii fine

Şi-un vis uitat prin urnele divine

Te-aduce iar, nălucă rece-a nopţii.

 

Presari cu şoapte tâmpla-mi argintată

Când înfloresc pe ciuturi crini de gheaţă

Striveşti în pumni cortinele de ceaţă

Privirea-ţi cu safire mă săgeată.

 

Cuprinde-mă în braţele stelare

Şi-nalţă-mă-n eretice săruturi,

Cu jarul rozelor arzând pe ruguri

Hai să uităm că-i iarnă-n calendare!

 

Iubeşte-mă! Cătuşe verzi de iarbă

Din ochii mei te lege pe vecie

Când proaspete dorinţi în noi se-mbie

Alungă umbre din orbita-ţi oarbă!

 

Dar te-nfăşori în mantii de mătasă –

Nori albi ce torc potop de fulgi zănatici –

Zburând cu stolul de hulubi sălbatici

Mă laşi din nou nesomnului mireasă.

 

 

CURG UMBRE RECI PE CUMPĂNA-NSERĂRII

 

Curg umbre reci pe cumpăna-nserării,

Pulberi de-omăt şi şaluri de hermină

Învăluind în dulcea iernii vină

Tăceri dospite-n prescura mirării…

 

Cuvinte ard în felinare ’nalte,

– Rostiri nerătăcite sau perfide,

Poveri de maci în cute de hlamide –

Vii candelabre nude de rivalte

 

Pe scena veche, în solfegii caste

Efluvii şi trăiri de dor nebune

Ce aromesc a mirt, sălbăticiune,

Plutind spre lumea de iubiri fantaste.

 

Purtând brăţări de irişi moi la glezne,

Lumină, gânduri albe-n lampadare

Cu cingători de nea, tulburătoare,

Şi noi, străine, cei sătui de bezne,

 

Ce ne iubim în cânt de menestrele –

Delir sublim sub candele păgâne,

Pe-un braţ de crini, păziţi de zmei şi zâne,

Născuţi din spuza viselor rebele.

 

Mirări se surpă-n tâmpla-ţi argintie

Zâmbeşti timid, serafice herald,

Când plânge-ncet, cu lacrimi de smarald,

În umbra lirei, dragostea-mi târzie…

 

 

NINGE ÎNTRE NOI CU DIAMANTE

 

Azi ninge între noi cu diamante,

Necercetând cărările cu pasul.

Doar umbre moi – sfielnicele-amante

În trupul cast al serii îşi fac masul.

 

Solfegii sparte-n crengi de lemn tivite

Cu chiciuri reci – ce muzici ancestrale,

Din două lumi cu doruri surghiunite

În jariştea secundelor sacrale.

 

O lume-a ta cu bolţi de gânduri sure

Şi ochi de gheaţă cu priviri mirate,

Crini degeraţi ce-au înflorit pe zgure,

Voind din ei să îţi înalţi cetate…

 

Şi-o alta-n care ierburile-nvie

Cu maci nuntiţi pe ruguri de candoare

Cu râuri limpezi, revărsând sub ie

Nesăgetate lacrime de floare.

 

Simt răsuflarea fulgilor, ninsoare,

Logodnă-n solilocviile-andante

Cu unduiri de gând aromitoare

Când ninge între noi cu diamante.

 

 

SĂ CREZI?

 

Să crezi în învieri de vise oarbe

Neumbra primenindu-ţi-o-n zorele

Când răni de fum se sting timid în narbe –

Reci stalactite-n lujerii de stele?

 

Să crezi în născociri lovind fereastra

Cu săgetări de aşteptări perene

Dosite-n sânul lunii, când măiastra

Sfinţeşte lutul viu cu sânziene?

 

Sau să te-ascunzi în roiul alb de fluturi

Robită-n voal de floare şi ninsoare

Sculptând în neaua din colind săruturi

Iar timpul să îl vindeci cu uitare?

 

De eşti un prag de crâng – şopteşte dorul,

Iubeşte! Şi în mândra tremurare

Cu pumni de frezii aromind fiorul

Zălog să-l ţii în braţele avare.

 

Iar dacă tâmpla-ţi sângeră, bolnavă,

Şi-n vatră ard răzoare de petunii

Să crezi şi să rămâi fidela sclavă

A liniştii din smirna rugăciunii.

 

 

SĂ-MI FURI SĂRUTUL

 

Să-mi furi sărutul prefirat în doruri

În noaptea rece-n care stai de veghe

Cu gândul tras printr-un inel de zeghe

Încarcerat în tristele decoruri –

 

Bolnavele parfume din priveghe.

Eu n-am să vin să îţi aduc onoruri

Când vise risipeşti printre amoruri

Şi hoinăreşti la mii şi mii de leghe.

 

Să-mi furi sărutul strecurat prin tihnă

De ştii să lupţi, îl vei avea odat’.

Îmbălsămând trudita-ţi neodihnă,

 

Sărutul meu e binecuvântat –

Iubirea-i flutur, bobul de odihnă

Din albul pur de crini, neîntinat.

 

 

NE-AM ZĂLOGIT ÎN CLOPOTE DE CEARĂ

 

Ne-am zălogit în clopote de ceară

Cu gând pribeag pe un tăpşan cu frezii,

Sub vraja lirei freamătă aezii

Ce dulci miresme peste noi coboară!

 

Luciri de-argint pe mantia zăpezii

Când tremurul din cetini ne-nfioară

Sobor de fulgi timizi, pe-obraz de seară

Încătuşând durerile-n ardezii.

 

O penitenţă stranie ne-ndeamnă

Să ne topim în clipele de jar

Să învăţăm ce dragostea înseamnă –

 

Ea nu e doar o filă-n calendar –

E-a sufletelor maiestuoasă doamnă

Şi veşnicia-n crinii din altar.

 

 

MI-S OCHII-APRINŞI DE-O MISTICĂ LUCIRE

 

Mi-s ochii-aprinşi de-o mistică lucire

Alunecând pe bolta din altare

Spre un abis robit de desfătare –

Nemărginirea şoaptei de iubire.

 

Lumini irump din trup de lumânare

Peste mirajul clipei de-mplinire.

Chiar mă iubeşti sau e doar amăgire,

Un vis coborâtor din lumi stelare?

 

Fiori rodesc pe umeri de mătase,

Pătrund prin zid de frici cu dinţi de fier

Prin umbrele bolnavelor carcase

 

În care năzuinţe nasc şi pier,

Valsând pe jarul rozelor sfioase

Când dragostea te’nalţă lin, spre cer.

—————————————————-

Georgeta RESTEMAN

Săcuieu

Ianuarie 2014

EXISTENŢIALISMUL TRANSCENDENT

Posted by Gabriela Petcu On February - 15 - 2014

POPA-Constantin-x3-wbConstantin POPA

 

Înainte de orice o idee filosofică trebuie să aibă utilitate asupra vieţii. Scopul a ceea ce urmează este pe de o parte de a da un sens existenţei altul decât cel dat de religie, iar pe de altă parte de a combate nihilismul, adică lipsa oricărui sens. Filosofia, aşa cum a arătat Kant, nu are acelaşi demers pe care îl are ştiinţa pentru că în timp ce metoda ştiinţifică se bazează pe observaţie, pe propunerea unei ipoteze, şi a unui experiment care să valideze ipoteza, filosofia merge mai departe interpretând din alt unghi realizările ştiinţifice, pe de o parte,  iar pe de alta stabilind limitele cunoaşterii atât empirice cât mai ales metafizice. În timp ce omul de ştiinţa afirmă (pe bună dreptate) că Dumnezeu nu poate fi cunoscut (însă faptul că nu poate fi cunoscut nu însemnă în mod obligatoriu inexistenţa lui Dumnezeu), filosoful (fără a avea pretenţia de a-l cunoaşte pe Dumnezeu), poate şi trebuie să analizeze efectele existenţei sau inexistenţei lui Dumnezeu asupra vieţii în general şi a omului în particular, chiar dacă o face intuitiv, fără a avea certitudinea palpabilului, a experimentării ştiinţifice, ci utilizând raţiunea şi logica, sau cum afirma Karl Jaspers ca ”realitate pentru libertate!”.

 

În centrul filosofiei trebuie să fie Omul şi raportarea lui la realitate. Sartre afirmă că ”existenţa precede esenţa”, omul fiind aruncat în viaţă, venind din neant şi îndreptându-se înspre neant, viaţa neavând nici un scop, omul fiind nevoit să improvizeze continuu, să se proiecteze pe sine asupra vieţii. Deci, omul întâi există şi pe urmă îşi crează propria lui esenţă, contrar filosofiei de până la Sartre care afirma existenţa unei ”naturi umane” ,idee de bază în religie, care consideră că omul este o creatură căzută în păcat -prin Adam, şi care are nevoie de salvare, evident nu gratuit!. Ideea lui Sartre are o valoare etică inestimabilă din perspectiva libertăţii şi a responsabilităţii (Sartre numea existenţialismul său un umanism), pentru că dacă nu depindem de destin, soartă, Dumnezeu, atunci întreaga libertate şi responsabilitate asupra actelor proprii cade direct pe umerii noştri. Cu toate acestea, observăm că oamenii au anumite lucruri în comun, care depăşesc sfera culturală sau educaţională, cum ar fi finitudinea (ne naştem independent de voinţa noastră şi murim), dependenţa biologică (hrană, apă, aer, sexualitate, etc), o determinare genetică, şi de ce nu una socială, chiar dacă aceste determinări nu trebuie să fie utilizate ca şi ”scuze” în panorama libertăţii şi responsabilităţii, ci dimpotrivă fac ca sentimentul de angoasă în faţa vieţii şi a morţii să fie şi mai acut prin realizarea că avem o libertate îngrădită (spre exemplu am libertatea de a alege ce să mănânc, de a fi vegetarian sau nu, însă sub nici o formă nu am libertatea de a nu mânca deloc).

 

Sartre porneşte  însă de la premisa că omul există, fără să răspundă întrebării cum ajunge omul să existe. Faptul că nu eu am decis să mă nasc, şi mai presus de asta inevitabilitatea morţii mă obligă să mă întreb de ce m-am născut (pentru a muri!), sau care este scopul existenţei mele finite. Viaţa însăşi este un accident, fără nici o explicaţie, s-ar putea spune, şi existenţialismul ateu îndeamnă la a face faţă acestei realităţi crude. Însă întrebarea persistă, atunci când nu accept accidentul.

 

Existenţa individuală este finită, având un început prin naştere, însă se poate extrapola ideea finitudinii şi la nivel cosmologic? Este universul cunoscut infinit, sau a avut un început? Cel mai respectat model cosmologic în rândul comunităţii ştiinţifice -teoria Big Bang, bazându-se pe evidenţe suficient de clare (precum legea lui Hubble) arată că universul fizic este finit, a luat fiinţă şi se află în expansiune. Astfel, timpul şi spaţiul nu sunt eterne, ci au avut un început, fiind deci exclusiv caracteristici ale lumii materiale, chiar dacă Stephen Hawking în încercarea de unificare a teoriei relativităţii cu teoria cuantică aduce în discuţie ideea neprobată încă a spaţiului şi timpului finite dar fără limite, bazându-se pe timpul imaginar (mai mult sau mai puţin matematic..). Întrebarea care se ridică în asemenea situaţie este: ce a provocat Big Bangul, sau cum poate apărea Ceva din Nimic?

 

Există două raportări posibile şi la fel de valide cel puţin atâta timp cât nu există o teorie ştiinţifică absolută, însă cu urmări diametral opuse. Pe de o parte ideea creaţiei spontane, întărind ipoteza accidentului, iar pe de alta a intervenţiei lui Dumnezeu (în sensul de ”mişcător nemişcat” aristotelian) în procesul de apariţie a universului şi vieţii. Îmbrăţişez a doua variantă pentru posibilitatea pe care o oferă de a găsi un sens al vieţii. Pe de altă parte în faţa morţii, în cea mai cruntă disperare omul din cauza temerii în faţa necunoscutului apelează la divinitate, sau măcar la o idee a ceva superior care îi poate face suferinţa mai uşoară. Este un instinct de conservare. Problema care apare este că această ”speranţă” a fost monopolizată de către religie.

 

Filosofia, chiar dacă se aventurează acolo unde ştiinţa nu o face, trebuie să stabilească un cadru al cunoaşterii, să stabilească limitele metafizicii. Faptul că putem intui că era necesară o fiinţă (sau Ceva..) infinită pentru ca universul material să ia naştere nu justifică Dumnezeul religiilor. Trecerea de la un Dumnezeu creator la Dumnezeu religiilor nu îşi are nici o dovadă nici în raţiune, nici în cunoaşterea empirică, ba din contră prin Big Bang s-au pus în mişcare legile fizicii, relaţia cauză-efect, fără coordonarea directă a unui creator biblic (creaţia în 7 zile), evoluţia biologică a lui Darwin fiind o dovadă elocventă în acest sens. Tot ce se poate observa în realitatea fizică (de la cosmologie la biologie, lanţ trofic, genetică, etc) este că totul funcţionează pe baza unor principii fizice clare, intervenţia divină (sau minunea) fiind absolut exclusă.  Iar dacă prin absurd considerăm că divinitatea intervine, atunci sau o face arbitrar sau defectuos. Dacă considerăm că Dumnezeu răspunde la rugăciune, atunci copii care mor de foame sau cei care strigă în disperare după ajutor nefiind auziţi de nimeni ar fi victimele unui Dumnezeu odios, care ar putea interveni însă din raţiuni meschine nu o face. Astfel că rugăciunea nu este nimic altceva decât un ”efect Placebo”, autoinducţie în faţa necunoscutului având la bază frica şi egoismul  (pentru că ne afectează exagerat de puţin faptul că rugăciunile altora nu sunt ascultate, atâta timp cât ale Mele sunt ascultate, ba chiar găsim motive josnice, minţindu-ne ca noi merităm să fim ascultaţi). Faptul că există oameni care mor de foame sau se află în suferinţă, din punct de vedere moral ar trebui să ducă la boicotarea ideii de răspuns la rugăciune.

 

Şi atunci e nevoie de separare în conceptul de Dumnezeu. Pe de o parte se află Dumnezeul creator, infinit, absolut, aflat în afara universului material şi al sferei de cunoaştere umane finite, deci limitate, pentru ca omului îi este imposibil să cunoască absolutul, iar pe de altă parte Dumnezeul religiilor, chiar Dumnezeul personal, care nu este altceva decât o creaţie a omului, o intrare nejustificată empiric şi raţional în metafizică, şi nu doar o intrare, ci construirea de castele de nisip pe tărâmul metafizicii. Orice încercare de personificare a Dumnezeului infinit îl reduce la finit. Calificativele de bun, iubitor, drept sunt calificative umane, finite, care nu au relevanţă asupra infinitului, pentru ca nu putem concepe infinitul. Tocmai de aceea imaginea Dumnezeului biblic nu este una unitară, ci s-a schimbat cu trecerea timpului (deci a evoluţiei gândirii umane- precum şi trecerea de la divinităţile htoniene la cele uraniene, spre exemplu), diferenţele dintre Dumnezeul Vechiului Testament şi Isus Hristos fiind enorme, unul fiind cel mai mare criminal din istorie –cel din spatele unor genociduri precum potopul lui Noe sau Sodoma şi Gomora,  sau cel care incita la războaiele pe care evreii le duceau în zonă pentru a cuceri Canaanul- ţara făgăduinţei; altul propovăduind iubirea, fraternitatea, lipsa egoismului. Unii ar putea spune că această evoluţie a gândirii umane este rodul tocmai al călăuzirii divine, al inspiraţiei, însă un asemenea argument este slab din cauză că nu poporul evreu era cultura dominantă care putea să impună schimbările în istorie, nici pe timpul Vechiului Testament, când mesopotamienii şi egiptenii erau culturile dominante, şi nici în vremea Noului Testament, când în timp ce evreii erau sub dominaţie romană, deci neavând nici un fel de influenţă în lume, culturile dominante erau cea grecească şi cea romană. Deci Dumnezeu a fost în spatele istoriei sau istoria l-a creat pe Dumnezeul religiilor? Nici ideile aparent pozitive şi de promovare a iubirii propuse de Isus nu scapă de critică, pentru ca luând ”textul de aur” al Bibliei: ”Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul lui fiu, pentru ca oricine crede în el să nu piară ci să aibă viaţă veşnică” se observă caracterul partizan şi exclusivist al ”salvării divine”. Doar cei care cred şi adoptă dogma creştină se pot salva, ceilalţi (budişti, musulmani, atei, etc) pier. Mie nu mi se pare asta iubire! Creştinismul afirmă ca Dumnezeu într-adevăr nu poate fi cunoscut, tocmai de aceea a fost trimis Isus, pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu prin intermediul lui. Problema morală care se ridică este de ce a fost trimis doar unei culturi, şi ea periferică, şi nu a fost trimis la nivel universal? (ca şi mai sus, creştinismul nu este universal nici acum, oricât s-a încercat asta- cruciadele sau colonialismul). Nu este mai logic ca Isus să fie considerat un model moral pe care istoria occidentală l-a promovat, precum alte modele ale altor culturi (Budha, Mahomed, Confucius, etc)? Plus că ideea ”fiului lui Dumnezeu” atrage cu sine discriminarea şi chiar ura faţă de alte culturi şi a altor valori, evident inferioare prin faptul că ei nu îl au şi nici nu îl acceptă pe ”unicul fiu al lui Dumnezeu”.

 

După ce am stabilit ca Dumnezeul religiilor este fals (cu întreaga încărcătură teologică construită în jurul conceptului de Dumnezeu religios –Dumnezeu salvator, inspiraţie divină, demoni, minuni, rai, iad, purgatoriu, vămi, etc) devine inevitabilă întrebarea: la ce bun un Dumnezeu care nu se implică cu nimic în lume? Din două motive.

1. Pentru că este cauza apariţiei universului şi vieţii, asta dacă nu acceptăm creaţia spontană şi deci accidentul. Dumnezeul creator nu poate fi cunoscut, decât în urma acţiunii de a crea (deci prin reflecţia existenţei noastre), şi nu intervine în universul material peste legile fizicii impuse la Big Bang (cum putem vedea în orice situaţie de la suferinţa umană, lanţul trofic, sau la univers), aceste legi reprezentând condiţiile pentru apariţia şi dezvoltarea vieţii şi a omului. Însă atunci omul este aruncat, abandonat în această lume a suferinţei şi morţii, prin neimplicarea lui Dumnezeu în viaţa omului. Dacă universul şi condiţia umană (ca specie) au o substanţă şi un determinism (spaţiu, timp, determinism biologic, genetic), deci la nivel macro esenţa precede existenţa, la nivelul micro individul există pur şi simplu pentru că nu a decis liber să existe, iar în acest caz existenţa individuală precede esenţa. Individul poate să existe la fel de bine cu a nu exista, fiind în acest caz o fiinţă de prisos, o fiinţă contingentă.  Deci el există, se trezeşte în această realitate căreia trebuie să-i facă faţă, să-şi construiască viaţa prin efort, fără ajutor exterior, să decidă permanent, asta  ducând la sentimentul de angoasă şi disperare, însă, în acelaşi timp şi la acţiune şi responsabilitate, astfel că fiecare individ în parte răspunde atât pentru el cât şi pentru toţi. În acest context al singurătăţii profunde şi a sentimentului de abandon, omul sau acceptă realitatea aşa cum este sau se revoltă (precum Omul revoltat al lui Camus) împotriva vieţii însăşi, a nedreptăţii, a imposibilităţii de control asupra suferinţei, bolii şi a morţii. Omul se revoltă împotriva unui Dumnezeu care nu intervine în lume. Deci, în aceasta situaţie pentru om Dumnezeu există pentru a fi condamnat.

 

2. Dacă am ajuns la concluzia că universul a avut nevoie de un creator, şi deci mergând pe argumentul cosmologic (lanţul cauză-efect nu poate merge înapoi la infinit), atunci Dumnezeu trebuie să fie o entitate necauzată deci infinită şi necunoscută prin însuşi caracterul infinit. Însă chiar dacă nu putem cunoaşte ce este Dumnezeu, ce l-a determinat să creeze, de ce nu am avut libertatea de alegere înainte de a exista, de ce am ajuns la existenţă în acest univers (refuz să cred că acesta este cel mai bun univers posibil asa cum afirma Leibniz), şi totuşi considerând că viaţa nu este un accident, atunci ar trebui să aibă un sens şi prin sens înţeleg transcendenţă, pentru că altfel existenţa ar fi mai fără sens decât accidentul însuşi, deoarece ar fi absurd ca singurul sens al vieţii să fie suferinţa şi inevitabilitatea morţii. Astfel că transcendenţa înseamnă că omul depăşeşte condiţia finită şi trece în infinit. Cum acest lucru ştim că nu este posibil în viaţă, ar trebui să se întâmple după moartea fizică. Dacă considerăm sufletul ca şi  capacitatea de a raţiona, şi deci o conexiune între minte şi corp, făcând parte din realitatea materială finită atunci noţiunea de suflet etern este nefondată pentru că am stabilit că doar Dumnezeu este fără de început. Şi atunci ce va transcende, dacă observăm limpede că trupul este supus putreziciunii? Spiritul!, însă este imposibil de stabilit (pentru că vorbim de infinit) ce anume din om va depăşi condiţia finită, chiar dacă mi-ar plăcea să cred (fără nici un tip de argumentaţie, însă din necesitatea atractivităţii ideii) că memoria clipelor frumoase va fi eternă.

 

Moralul, pe de altă parte este o convenţie socială, impusă de instinctul de supravieţuire, care ar trebui să garanteze integritatea şi libertatea fiecărui individ în parte. Este modul artificial creat de om (precum şi conceptul de societate) pentru a se raporta la relaţiile dintre indivizi diferiţi. Astfel acţiunile şi consecinţele moralului au valabilitate doar în limitele vieţii materiale, binele şi răul nefiind transcendente. Cum am stabilit mai sus că Dumnezeul religios nu există, de aici rezultă că şi ideea de ”rai” este nejustificată, iar ideile ”mântuirii individuale” şi a ”Judecăţii de Apoi” nu sunt altceva decât impunerea moralului prin frică. Înseamnă că fără Dumnezeu totul e permis, aşa cum se întreba Dostoievski? Nicidecum! În opinia existenţialiştilor, omul este singur responsabil de acţiunile sale, are libertatea de a alege ce să devină (chiar dacă limitată, ţinând cont şi de determinările pe care le-am adus în discuţie mai sus). În acest caz binele este făcut nu ipocrit în vederea vreunei recompense (cum se întâmplă în religie prin mântuirea individuală), ci din motive naturale (atâta timp cât suntem dotaţi cu raţiune, liber arbitru şi voinţă, deci nu suntem animale) şi sociale, ba chiar egoiste (e datoria fiecăruia să contribuie la o lume mai bună, pentru că dacă contribui ca individ la o lume mai bună îmi e bine şi mie). Responsabilitatea înseamnă deasemenea şi necesitatea unei justiţii care să garanteze libertatea fiecărui individ în parte. Chiar dacă pare un ideal imposibil de atins, omul trebuie să tindă spre construirea unei lumi fără sărăcie, fără frontiere sau interesele unora în detrimentul altora.

 

Astfel că viaţa, universul material, timpul şi spaţiul ar fi (doar prin analogie) pentru infinit ceea ce este Uterul pentru viaţa materială, o lume de tranziţie de la concepere la nemurire. Însă asta nu duce la ideea că sinuciderea este de preferat? Pentru ce să trăiesc în suferinţă, şi să fac faţă greutăţilor, dacă oricum voi depăşi condiţia aceasta finită necondiţionat? De ce să nu o depăşesc mai devreme? Nu, din trei motive, pentru că instinctul de supravieţuire mă împiedică, pentru că de asemenea există un sentiment de empatie, care ne opreşte din a face rău celor apropiaţi prin acţiunea noastră egoistă, şi poate cel mai important, pentru că ideea transcendenţei este doar o idee, fără a putea fi vreodată probată, şi deci ar fi o greşeală teribilă ca din cauza unei idei să renunţăm la ce avem.

 

Cineva ar putea fi indignat de ideea ca ”toţi” ar trece din finit spre infinit, fără nici un criteriu de selecţie (pe care l-am considerat finit şi artificial), susţinând aşadar ideea ”mântuirii colective” , eliminând din discuţie ”vămile” ortodoxe sau purgatoriul catolic, chiar ideea apocatastazei origeniste, care afirmă mântuirea tuturor fiinţelor (inclusiv a demonilor) însă deasemenea în urma unui proces de curăţire. Să vedem pe cine ar putea indigna ideea mântuirii tuturor oamenilor. Pe ateu nu pentru că el oricum nu crede în transcendenţă, şi deci el nu face binele cu un anumit scop, iar creştinul care ar fi contrariat de ideea aceasta mă tem că nu ”merită” raiul pe exact criteriile pe care le consideră juste, atâta timp cât nu este dispus să iubească şi să ierte chiar şi pe duşman (Isus de pe cruce striga: ”Iartă-i Tată, căci nu ştiu ce fac!”, referindu-se la cei care îl omorau).

 

Am plecat de la faptul că o idee filosofică trebuie să aibă utilitate asupra vieţii, însă ce utilitate poate să aibă o idee care nu poate fi probată, deci putând fi doar o idee ca oricare alta? De a arăta că se poate concepe un sens al existenţei, deci, fiind împotriva lipsei de sens al existenţei, însă fără întreaga încărcătură dogmatică şi manipulatoare exercitată de către religie (mântuirea omului a devenit un simplu negoţ). Că se poate avea speranţa unei vieţi de după moarte, fără a ne minţi, fără a fi ipocriţi, că nu trebuie să condamnăm realizările ştiinţifice, sociale sau culturale doar pentru că nu sunt în acord cu ideologiile unei cărţi care nu ar trebui interpretată literal. Condamn religia că nu s-a implicat suficient în problemele reale ale lumii (faptul că există sărăcie se datorează şi eşecului bisericii). Demersul meu nu este de dărâmare a religiei sau a bisericii, (cel puţin nu unul brusc, fără a pune ceva în loc) ci mai degrabă de reformare, de o conectare reală cu omul. În loc sa reprezinte legătura dintre om şi Dumnezeu, religia ar trebui ca mai întâi să fie legătura dintre om şi om. Ar trebui să fie un refugiu al oamenilor marginalizaţi, al oamenilor săraci, neajutoraţi, daţi la o parte de o societate egoistă într-o lume din ce în ce mai imorală. Ar trebui ca religia să fie separată de stat, sprijinind statul prin implicare morală şi socială, nu luând bani de la stat. Locul de manipulator pe care religia l-a deţinut secole, astăzi îi revine societăţii de consum (fiind în acest sens un eşec al raţiunii), care prin pârghii precum mass-media, Hollyood, MTV, sintagma ”trăieşte clipa!”, etc alimentează partea animalică şi egocentrică a omului, menţinând omul într-o altfel de ignoranţă (a-şi vedea fiecare propriul interes, un spirit al competitivităţii sălbatic, ideea că banul este totul, etc).

 

În aceste condiţii filosofia are rolul pe de o parte de a denunţa derapajele acestor manipulatori, deci un rol critic, iar pe de alta de a încerca să arate căi prin care omul să se poată raporta la toate problemele reale ale vieţii (ştiinţă, Dumnezeu, sensul existenţei, moral, libertate, responsabilitate, justiţie, etc). Arta în aceasta situaţie devine o unealtă a filosofiei, o modalitate de propagare a ideilor filosofice, o încercare de apropiere a oamenilor pentru a crea o lume mai bună.

 

Constantin POPA

Runcu, 2014

 

 

EVOCAREA UNUI SONETIST DE EXCELENŢĂ – THEODOR RĂPAN

Posted by Gabriela Petcu On February - 15 - 2014

ASTALOS-George-xwbGeorge ASTALOŞ

 

E de notorietate lirică, sonetul este forma cea mai dificil de realizat – dificultatea constând în forma fixă şi obligatorie pe care genul o impune. Această formă constă în faptul că sonetul trebuie să aibă (obligatoriu) 14 versuri, dispuse în două catrene şi două terţine.    Şi, ca aritmetica acestui gen literar să se exprime cu toată forţa ei serială, fiecare vers trebuie să se afirme în dimensiunea a 11 silabe. E de remarcat că nu toate limbile au capacitatea de a acoperi versul sonetului cu 11 silabe, aparent obligatorii, cum s-a manifestat de la începuturile născocirii acestei forme lirice de către trubadurii italieni Pier delle Vigne şi Iacopo da Lentini, care au contribuit la lărgirea dificultăţii de a pune în pagină Poezia.

 

Pentru a face un succint clasament metric al sonetului, îi amintesc cititorului că nu toate limbile au acest tip de elasticitate a expresiei, cum o are limba româna. Sonetul francez, de exemplu, a adoptat versificaţia alexandrină, tocmai pentru că nu poate răspunde exigenţelor iniţiale ale genului. Poate că această banală frază îl face pe cititor să-şi explice de ce sonetul  românesc este endecasilabic, aşa cum a fost el conceput de creatorul genului.  Într-adevăr, îngemănarea profundă a limbii române cu italiana, a condus la această duplicitate lingvistică.

 

Într-o altă ordine de idei, sonetul de expresie anglo-saxonă, care a urmat aproape imediat schemei italieneşti a acestui gen liric, se exprimă în 12 silabe, din lipsa capacităţiilimbiideareducecele14versurialesonetuluilaclasicele11.Mergândpeaceeaşiproiecţie creativă, sonetul francez este fiul direct şi irefutabil al metricii lui Victor Hugo. Altfel spus, are 12 silabe, ca întreaga poezie a clasicului născut la Besançon.

 

În România, în afara lui Vasile V. Voiculescu, sonetiştii de anvergură ai poeziei noastre moderne sunt Tudor George, zis „Ahoe” şi Teodor Pâcă, ambii, din păcate, decedaţi prematur. Facilitatea cu care şi unul  şi celălalt grifonauendecasilabul a dispărut de pe stadionul poeziei aşa-zisă „fixă”.

 

Ca să schimbăm un pic muzica acestui text şi să-l ferim de diversele deviaţii posibile, mă întorc asupra mea şi a sonetelor prin care am trecut. Semnalez cădintre toţi prietenii apropiaţi eram singurul care aveam telefon. Ceea ce făcea că iarna, când gerul crăpa pietrele Capitalei, Tudor George şi Pâcă veneau la mine, unde stăteau de dimineaţa, până seara. Ei bine, ca să ne umplem timpul, ne jucam „de-a sonetul”, pe rime date. Nu-mi amintesc durata fixată scrierii, dar când se făcea inventarul celor trei creaţii, Tudor George era, inevitabil, primul care termina tema dată, Pâcă, inevitabil, al doilea, iar eu, inevitabil, ultimul. Motiv care m-a împins în nezdruncinata mea ambiţie de a scrie o suită de „Sonete mortale”, dedicate prietenilor mei cei mai dragi şi, pentru a nu rămâne în afara genului, mi-am autodedicat propriul  sonet.Iată-l: „S-a dus poetul meşter în sonete/ Lăsându-vă pe voi să trageţi greul/ Venise timpul să scoată mardeiul/ Ca să ia stixu-n larg pe îndelete// Sonete v-a făcut cât penteleul/ Cu rime pergamute pe tăiete/ Şi-acum se duce-n dalbe piruete/ Ca să-i deschidă cerurile Zeul// Făcut-am Doamne la amici portrete/ Prinzându-le în paişpe versuri Eul/ Fără să le descântec portmoneul// Pâcă Ionescu Vlad Ahoe-Zmeul/ Apostu Roman Preda-Moromete/ Mă iartă, Doamne, vin să-i duc la fete” („AUTO-SONET”/ ÎN PROPRIA MEA MEMORIE/ Paris/ 1995).

 

Dincolo de complicii mei, un nou sonetist bate la uşa performanţei estetice a acestui delicat „gen fix” al poeziei. În urmă cu câţiva ani, am descoperit un mai tânăr poet, care pur şi simplu m-a fermecat. Lectorului curios, ori lovit de aripa formei fixe, îi recomand să citească fabulosul volum de sonete  „FIIND” – 365 + 1 Iconosonete, apărut la Editura „Semne”, fondată şi îmbogăţită cu titluri remarcabile de ing. Ştefan Dulu, garantând revelaţia inconturnabilă a darului natural al lui Theodor Răpan.

 

În cele aproape 800 de pagini ale volumului citat, ni se dezvăluie 366 de sonete care şi-au propus şi au reuşit să-l farmece pe cititor, indiferent de gradul acestuia de sensibilitate.          Personal, cu experienţa pe care o am şi cu sentimental precoce pentru sonet, afirm, fără teama de a exagera, că Theodor Răpan este, fără îndoială, cel mai important sonetist al poeziei de astăzi!

George ASTALOŞ

Bucureşti

9 ianuarie 2014, Anno Domini

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors