Archive for the ‘Cultural’ Category

mitica_si_nicole„Dragostea este misterul între doi oameni, nu asemănarea dintre ei”, a spus cândva John Fowels, un celebru scriitor. Este un lucru ştiut că orice căsnicie, ca să dureze, trebuie să aibă la temelie iubirea. Aceasta este pecetea ce ţine laolaltă, cu adevărat, două inimi şi din ea izvorăsc propăşirea şi împlinirea celor uniţi în taina căsătoriei. O căsătorie din dragoste a fost şi cea dintre nea Dumitru Sinu (nea Mitică) şi Nicole, soţia sa. Cu toate că lucrurile s-au petrecut cu mai bine de 40 de ani în urmă, amintirile lor sunt încă vii. Să ne întoarcem deci, în timp şi să le aflăm povestea. La începutul anilor ’60, când relaţiile interumane funcţionau, când oamenii trăiau printre alţi oameni şi nu închişi în camerele lor în faţa unor monitoare şi dependenţi de telefoane mobile, iubirea apărea simplu, în orice moment al zilei şi în cele mai ciudate împrejurări. Oamenii se întâlneau faţă în faţă, discutau şi se priveau în ochi minute în şir, iar dragostea înflorea, firesc. Amintesc spusele lui John Maxwell (n. 1947) referitor la relaţiile interumane: Cel mai nesemnificativ cuvânt – Eu. Cel mai important cuvânt – Noi. Cele mai importante două cuvinte – Vă mulţumesc. Cele mai importante trei cuvinte – Totul este iertat…

Într-o asemenea zi, în urmă cu o jumătate de secol, nea Mitică a întâlnit-o pe Nicole, viitoarea lui soţie, la un supermarket. Era un magazin din Canada, asemănător cu „Safeway-ul” american din zilele noastre.  Mitică venea de la serviciu şi s-a oprit la acest magazin să-şi cumpere alimente. Nicole era fata de la casierie. Probabil că a fost o dragoste la prima vedere, pentru că Mitică a intrat în vorbă cu ea şi după primele schimburi de cuvinte în limba franceză, i-a spus: „Tu vei fi soţia mea”. Oamenii care stăteau şi ei la rând, au considerat că Mitică are chef de glume, au început să vocifereze, pentru că abuza de timpul lor, ţinând-o ocupată pe casieriţă, cu snoavele lui. Dar nea Mitică s-a întors spre ei şi le-a spus hotărât: „Eu am aici de discutat lucruri importante. Ea va fi nevasta mea! Este mult mai important decât ceapa voastră, sau ce vreţi voi să cumpăraţi!”

El – 37, ea – 19

Discuţia din supermarket fusese totuşi atât de serioasă, încât trei luni mai târziu, în ianuarie 1964, nea Mitică s-a căsătorit cu Nicole. Şi dacă Nicole şi Mitică sunt împreună şi astăzi, este pentru că sufletele pereche se intersectează pe neaşteptate, se recunosc dintr-o privire, se completează fără cuvinte, iar legătura dintre ele învinge orice obstacol şi trăieşte veşnic. Deşi a fost scurt, drumul celor doi până la altar a fost pavat cu mai multe obstacole. Înţelegând că relaţia celor doi tineri este cât se poate de serioasă, părinţii fetei au început să ridice diverse obiecţii. Prima a fost legată de diferenţa de vârstă dintre cei doi. Dumitru Sinu avea 37 de ani, iar Nicole doar 19 ani.

„Tu eşti curată ca lacrima!”

Un alt impediment era religia. Familia lui Nicole, asemenea majorităţii francezilor, avea rădăcini adânci în catolicism, iar pretendentul era ortodox. Dacă biserica ortodoxă acceptă destul de uşor căsătoria între două persoane de religie diferită, catolicii erau mult mai exigenţi şi cereau convertirea obligatorie a lui Mitică la religia catolică. Procesul de convertire, anevoios şi lung, presupunea o dispensă papală, susţinerea unui examen amănunţit din dogmele catolice, urmat de botezul în religia romano-catolică şi abia apoi se putea oficia căsătoria. Pentru Nicole, care era o fată tânără şi curată, cu frica lui Dumnezeu, era important să se căsătorească religios. Obişnuia să ajungă zilnic la biserică şi să se spovedească în fiecare duminică. Într-o zi, părintele i-a spus: Nicole, eu nu ştiu de ce vrei să te spovedesc în fiecare zi. Tu eşti curată ca lacrima.

Preotul ortodox spune că băiatul acesta este un om de caracter

A urmat o perioadă de incertitudini legate de faptul că nea Mitică era de o altă naţionalitate, iar familia lui Nicole nu avea posibilitatea să-l cunoască aşa cum şi-ar fi dorit. Mai mult, nu exista nici o legătură sau cunoştinţă comună care să-l recomande călduros pe nea Mitică şi să-i convingă pe părinţii lui Nicole, că el este om serios, bine intenţionat şi cu un caracter integru. Dar nea Mitică, român hotărât şi descurcăreţ, găsise în acel moment, soluţia salvatoare pentru a obţine mâna alesei lui. A discutat cu părintele Popescu, preotul ortodox de la biserica română din Montreal, un om educat şi manierat care vorbea fluent limba franceză şi l-a rugat să le facă o vizită părinţilor fetei acasă. Zis şi făcut. Preotul a stat la o bere cu tatăl lui Nicole şi în acest timp i-a povestit acestuia despre nea Mitică. Părinţii lui Nicole au fost plăcut impresionaţi  de ceea ce au auzit. „Dacă şi preotul spune aşa cuvinte frumoase despre băiatul aceasta, înseamnă că este un om de caracter”, şi-au spus ei, renunţând să se mai împotrivească în vreun fel, căsătoriei celor doi. Dragostea adevărată pe care i-o purta lui Nicole, dar şi isteţimea lui, precum şi mâna de ajutor, întinsă la momentul oportun de preotul Popescu, i-au deschis lui Mitică un drum spectaculos în doi – el, alături de domnişoara Nicole.

Trei luni mai târziu

Au urmat planurile de nuntă. Tradiţia spune: Cununia este a miresei, iar fericirea familiei este în mâna mirelui. Evident că părinţii miresei au dorit şi au încercat să organizeze ceremonia la biserica de care aparţineau, încercând să respecte vechile obiceiuri care spun că orice fată onorabilă trebuie să poarte rochia albă de mireasă şi voalul în faţa comunităţii care a văzut-o crescând şi să plece de acasă cu binecuvântarea preotului care a confirmat-o în religia romano-catolică. Dar catolicii au refuzat să oficieze căsătoria, deoarece nea Mitică era ortodox şi din păcate, nu făceau nici o excepţie de la regulă. Aşa că nea Mitică şi Nicole i s-au adresat din nou părintelui Popescu, care le-a oficiat cununia religioasă în tradiţia ortodoxă, în Biserica Ortodoxă din Montreal. Trecuseră deja trei luni de la discuţia pe care viitorii miri o avuseseră în supermarket.

Dispensa papală

Adevărata provocare a apărut după ce nea Mitică s-a însurat cu domnişoara Nicole, în religia ortodoxă. Refuzul bisericii catolice de a oficia cununia a fost un şoc puternic pentru ea. În plus, faptul că biserica catolică nu le-a recunoscut căsătoria, le-a determinat şi pe rudele ei să ia o poziţie defensivă. Ca urmare, rudele nu o considerau căsătorită pe Nicole, din moment ce nu respectase dogmele catolice, tradiţiile şi regulile scrise şi nescrise în comunitatea franceză. Aşa că, Nicole era deprimată şi plângea toată ziua, iar nea Mitică ajunsese în culmea disperării, pentru că nu mai ştia ce să facă să o împace şi cum să îi intre în voie. Pe atunci Papa era asaltat cu cereri de dispensă papală pentru căsătorii între catolici şi credincioşi din alte religii. În cele din urmă, Pontiful a decis să recunoască valabilitatea căsătoriei între un credincios catolic şi unul ortodox, iar lucrurile au intrat în normalitate. După această reconciliere între cele două biserici – catolică şi ortodoxă -, duhovnicul lui Nicole a venit să anunţe tânăra familie că îi poate căsători. Dar nea Mitică l-a refuzat, spunându-i: „Crezi că îţi dau eu acum bani să mă căsătoreşti, dacă nu m-ai căsătorit când am avut nevoie? Eu sunt căsătorit la ortodocşi. Acum e prea târziu”.

Cum să înveţi româneşte în şase luni

Cu toate că existau multe diferenţe culturale între ei, Mitică a găsit o cale de a aplana divergenţele, speculând calităţile native ale soţiei sale. Nicole avea o curiozitate înnăscută şi era avidă de informaţii noi. Mitică citise mult şi discutând cu Nicole despre Europa, pe care el o vizitase şi despre cărţile pe care le citise, a reuşit cu timpul să-i trezească şi ei pasiunea latentă pentru studiu. Dându-şi seama de curiozitatea şi inteligenţa ei, Mitică a început să-i vorbească despre România, iar Nicole îl asculta vrăjită, şi-l ruga să-i traducă tot timpul câte ceva din limba română. În tot acest timp, Mitică era curios să vadă dacă soţia sa va reuşi sau nu, să înveţe limba română.  Nimeni nu i-a dat speranţe, ba mai mult l-au descurajat, spunându-i că va fi o minune dacă va putea s-o înveţe vreodată pe Nicole limba lui natală. Şi totuşi, în ciuda previziunilor apropiaţilor, după doar 6 luni, franţuzoaica Nicole vorbea româneşte. Nimeni nu mai întâlnise o asemenea capacitate de acumulare, atâta inteligenţă şi talent. Aşa că românii au început să bârfească şi să facă supoziţii. Credeau că nea Mitică i-a minţit şi că părinţii lui Nicole sunt, de fapt, români, altfel ea nu ar fi putut învăţa româneşte atât de repede, sau că Nicole provine dintr-o familie cu rădăcini româneşti, pentru că prea a învăţat ea repede şi binişor limba română. Surpriza fusese mare, dar Nicole învăţase româneşte din dorinţa de a cunoaşte această limbă vorbită de omul de care-şi legase viaţa. A învăţat dintr-un manual, a început cu verbe, cu propoziţii scurte şi a continuat cu fraze ceva mai complicate. După aceea i-a fost mai simplu, pentru că a luat contact cu românii şi îi întreba pe toţi ceea ce nu înţelegea. Un cunoscut de-al lui Mitică, doctorul Georgescu spunea: Eu sunt căsătorit  de 12 ani şi soţia mea, care e ca şi Nicole, tot din Quebec, n-a învăţat să spună nici «Noapte bună». În însuşirea unor cunoştinţe contează probabil voinţa, dragostea şi putinţa!

„Drum bun!” şi „Somn uşor!”

Mitică îşi aminteşte că în acea perioadă, Nicole obişnuia să spună seara, la culcare: Drum bun! în loc de Noapte bună! Lui i s-a părut distractiv acest lucru şi n-a corectat-o niciodată. Aşa spunea în multe seri, iar dimineaţa, când soţul ei pleca la servici, Nicole îl petrecea cu urarea: Somn uşor! El zâmbea. Era ceva inedit şi amuzant, Mitică considerând a fi un joc de cuvinte. Îşi dădea seama că ea confunda sensul celor două urări, dar  n-o corecta, pentru că îi plăcea să o audă cum  rosteşte o propoziţie în locul celeilalte. Până într-o zi, când Mitică, întorcându-se de la muncă, şi-a găsit soţia supărată foc pe el. „Ce ai de eşti aşa supărată?” a întrebat Mitică nedumerit. Lasă-mă în pace! Săptămâni întregi să nu-mi spui ce înseamnă «drum bun» şi să mă laşi să le inversez…?”, i-a replicat Nicole. Probabil îşi dăduse şi ea seama că nu e uşor să înveţi o limbă străină atât de repede. Totuşi Nicole a învăţat rapid, fiind ambiţioasă, iar Mitică a cizelat-o şi a ajutat-o să fie mai încrezătoare şi mai sociabilă. A prezentat-o în societate şi a ajutat-o să-şi facă prieteni pe viaţă, printre românii din Quebec. Vorbind cu ei, Nicole şi-a dat seama cât de descurcăreţi şi inventivi sunt românii. De asemenea, ea a apreciat bucătăria românească, tradiţiile şi obiceiurile noastre, iar muzica românească i s-a lipit de suflet imediat.

„Mă duc după bani”

Mitică nu a avut probleme de adaptare după căsătoria cu Nicole, în primul rând pentru că el vorbea fluent franceza, pe care o învăţase chiar acolo, în Franţa, una dintre ţările în care locuise anterior. Experienţa de viaţă, cunoştinţele acumulate şi puterea de muncă erau atuurile lui nea Mitică. Mitică şi Nicole au trecut prin zile bune şi zile grele, ca toate cuplurile care trăiesc împreună atâţia ani. Câteodată le-a fost greu pentru că nu au avut bani, el negăsind de lucru. Cu toate acestea, s-au descurcat de fiecare dată. Încet, încet, Nicole şi-a dat seama că are în el un sprijin, că este un om de încredere şi a înţeles că totul va fi bine.  Mitică făcea ce făcea şi obţinea până la urmă o slujbă. Peste tot pe unde a fost, în Canada, în Italia şi în Franţa,  el şi-a găsit de lucru. Uneori se mirau şi cunoscuţii, pentru că vremurile erau grele, mulţi se plângeau că stau degeaba, dar Mitică se descurca. Ei nu-şi găseau  de muncă, pe când el avea mereu unde să lucreze. Perseverenţa lui Mitică se datora exemplului părintelui său, de la care ştia că n-ai voie să cedezi. Îşi aminteşte că, în copilărie, obişnuia să-l întrebe pe tatăl său: „Tată, iar te duci după lucru?”, pentru că pleca mereu de acasă, îşi căuta de lucru. Şi tatăl răspundea: Nu mă duc după lucru, gura tatii. Că de lucru am şi acasă. Mă duc după bani.

Generaţia următoare

Lui Mitică i-au plăcut copiii. Şi-ar fi dorit să aibă cât de mulţi. El n-a avut preferinţe când a fost vorba despre copii, nu şi-a dorit băiat sau fată, ci a vrut să aibă un copil sănătos. Dumnezeu i-a dăruit o fiică, imediat după căsătorie, pe Sandra Sonia, care are acum 45 de ani. Sandra s-a născut la Montreal şi seamănă la fire cu tatăl ei – este mereu veselă şi se bucură de viaţă. Este căsătorită, locuieşte în Franţa şi are doi copii. Mitică şi Nicole au şi un fiu, Nicolae (40 de ani, născut în Los Angeles). De regulă, băieţii seamănă cu mamele lor, aşa că, Nicolae este o fire mai interiorizată,  moştenind-o mai mult pe mama sa. A trecut timpul, dar Nicole şi nea Mitică se iubesc şi acum, la fel ca în prima zi. Viaţa le-a brăzdat chipurile, dar lumina din privirile lor nu s-a stins. Ea străluceşte şi acum, la fel de puternic precum în ziua când s-au cunoscut. Iar ochii lor vorbesc într-o limbă ce nu e nici română şi nici franceză. Este limba îndrăgostiţilor. Pentru că, aşa cum spunea William Shakespeare: Când dragostea vorbeşte, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

Sleep_forever_Mona PetcuOana ROTARIU

 

Sunt zile în care unii oameni te fac să te simți ca o prințesă tocmai coborâtă dintr-o caleașcă, iar alții ca o scursură umană, ca o prostituată ce se tăvălește în colbul vieții și care abia așteaptă să intre în grațiile lor.

În ambele ipostaze ești tot tu, la pachet cu toate sentimentele tale mai mult sau mai puțin pozitive, cu emoțiile tale mai mult sau mai puțin intense.

 

Care dintre cele două imagini e mai credibilă pentru tine?

Corect ar fi să te întrebi ce alegi să faci, cum alegi să te simți?

Să-ți plângi de milă?

Să-ți consumi energia inutil, frământându-te încercând să afli care dintre ei ar putea avea dreptate?

Plânge-ți de milă dacă simți nevoia. Jelește cât simți, bălăcindu-te în colbul umilinței în care crezi că te târăști, dar întoarce-te cu fața spre tine când faci asta. Îngăduiește-ți să-ți simți durerea, să vezi de unde apare și unde se duce. Las-o să te curățe și învață lecția care ți-o aduce. Apoi, dă-ți voie să te simți și prințesa din povești. Admiră-te îmbrăcată frumos și însoțită de tot alaiul de doamne de companie, care de care mai cochete și mai lingușitoare. Nu uita însă să privești tot timpul în oglinda din sufletul tău, nu în cea din ochii lor.

 

Mintea e obișnuită să denatureze orice percepție așa încât să se muleze pe nevoile ei și pe dorințele noastre. Ea le adaptează în așa fel, ca să pice bine închipuirilor… Până la urmă totul e relativ; chiar și percepțiile noastre de acum, mâine vor fi cu totul altele.

 

Vorbeam mai deunăzi cu cineva care mă felicita pentru maniera simplă în care scriu despre lucrurile complicate. M-a pus ușor pe gânduri și mi-am dat seama că odată ce le înțelegi, lucrurile complicate devin simple și apoi e ușor să vorbești sau să scrii despre ele.

Apoi, tot  din vorbă-n vorbă, dintr-una într-alta, îmi spune că are mereu un coșmar  în care se visează alergând în pielea goală și sentimentul pe care îl resimte e unul de vinovăție.

Mie personal, mi s-ar fi părut mai firesc ca visul să fie însoțit de un sentiment de rușine…dar, vezi tu, fiecare dintre noi e plămădit din alt aluat.

 

Oricum, am fost teribil de impresionată nu de vis, ci de sentimentul care-l  însoțea.

 

Oare să nu mai avem dreptul de a fi liberi de vinovăție nici măcar în vise?

 

Oare ce anume din noi ne determină să avem asemenea vise?

Ce frustrări ascunse, ce emoții reprimate, ce dureri netrăite până la capăt, ce lacrimi neplânse suficient  sau ce emoții măturate și bine ascunse în subconștient ne chinuie până și în vis?

Visele sunt maniera prin care subconștientul ne comunică câte un disconfort legat de corpul fizic.

Fugim de durere, fugim de vină, fugim de noi… Putem fugi oricât…însă nu vom găsi niciun loc în care să ne putem ascunde de noi sub un camuflaj perfect. Și dacă avem impresia că am reușit, la un moment dat, în alergătura noastră ne vom lovi tocmai de noi înșine.

 

Dacă tot suferi, lasă suferința să te transforme, las-o să te macine, să te ardă, să te modeleze, învață lecția care o poartă și ieși din ea un om mai bun.

Lasă-ți lacrimile să curgă, nu le opri în gât. Lasă-le să-ți inunde sufletul și să-l curățe, dă-le voie să-ți spele obrajii de vinovăție.

Așterne-le apoi în fața lui Dumnezeu ca pe o ofrandă.

Nu-i da suferinței dreptul de a te schimonosi. Primește-o cu drag! În momentul în care o accepți, își pierde pe loc, cel puțin jumătate din intensitate.

Apoi înțelege-i rostul. Studiaz-o, mângâi-o dacă e nevoie, dar nu o alunga, pentru că ea îți povestește despre tine.

Nu-ți reprima suferința, nu o bagateliza, nu o băga sub preș, ci dă ochii cu ea. Altfel, suferința te va strâmba, te va deforma, te va stâlci și până la urmă te va învinge.

 

În ultima vreme se tot vorbește despre pozitivism, despre influența gândurilor frumoase și bune în viețile noastre și parcă toată lumea e ghidată să vadă totul în roz…de ca și cum celelalte culori ale curcubeului n-ar mai avea nicio semnificație, de ca și când ai putea înțelege că rozul e roz, în absența unui gri, a unui alb, a unui negru sau dacă nu e pus în completare sau antiteză cu oricare dintre celelalte culori…

E nevoie în viața noastră și de roz, dar rozul nu va putea înlocui niciodată întreaga paletă de culori ce dau savoare vieții.

E nevoie de pozitivism, dar de pozitivismul corect înțeles, care se găsește în acceptare și în înțelegerea faptului că tot ce se întâmplă e spre binele nostru.

Mai mult decât orice e nevoie de iubire, dar să nu uităm că cea mai subtilă și mai rafinată formă de iubire este dintotdeauna compasiunea.

 

Alegem să fugim de iubire de teama de a nu fi răniți și ajungem să ne ciunțim sufletul și inima din lipsa iubirii.

De dragul unui fals pozitivism, începem să punem măști vinovăției ca mai apoi să ne mirăm că ea ne urmărește până și în vise.

Ne lăsăm la spălat creierele prin fel de fel de programe motivaționale astfel încât la final să nu mai știm cu-adevărat cine suntem, să ne dezrădăcinăm de toate tradițiile și să ne tăiem conexiunea cu noi și cu Dumnezeu.

 

Influențați de fel și fel de concepte, de practici, de idei și de interese, până la urmă pierdem cu adevărat direcția și sensul vieții.

 

Și chiar dacă doar  și numai de dragul viselor liniștite ne-am dori să fim liberi de vinovăție și pe deplin fericiți, să nu fugim de viață, să nu fugim de suferință, să nu fugim de noi!

 

Avem nevoie de suferință doar până când conștientizăm că ea nu ne servește la nimic și suntem în stare să acceptăm cu recunoștință tot ce viața are să ne ofere.

 

Și ca să închei frumos, dacă vreodată vei cădea în mlaștină, nu te zbate să ieși din ea, ci împrietenește-te cu balta, iar mocirla va fi cea care te va scoate la suprafață și te va duce la liman.

 

Oana ROTARIU

 

Sursă foto: Monica Petcu

 

 

Țâșnind vigoare din adâncuri

Posted by Gabriela Petcu On April - 7 - 2014

 

DSC03835Uneori ne ademenește sufletul, cu frumusețea și mirajul, un loc sau altul, aici sau în alte părți ale pământului. Uităm să ne aplecăm urechea și să ascultăm cu atenție șoaptele florilor, ale pomilor,  ale ființelor sălbatice sau domestice sau glasul izvoarelor țâșnind vigoare, chiar aici, lângă noi. La Tinca, în Bihorul binecuvântat, când pe rând au dat în floare caișii, vișinii, prunii, piersicii și apoi,  merii și ai gutuii, privirile noastre s-au înviorat. În fața caselor și-au deschis corolele plantele decorative azi, așa ca odinioară, la părinții și bunicii noștri.

DSC03841Băile Tinca, emblemă recunoscută a localității,  își așteaptă beneficiarii tratamentelor curative,  pe oamenii cu suferințe accentuate peste iarnă. Climatul de cruțare al Stațiunii, situate în Câmpia Crișului Negru și apele minerale, alină trupul și sufletul. Printre clădirile construite sub ochii noștri, ai contemporanilor, a rămas și  construcția veche a Stațiunii, cu turn, clădită în 1884, anul în care aici au fost cazați oaspeții veniți în primii ani de ființare ai locașului de tratament. Cu ani în urmă, și noi veneam din satul natal al soțului meu, Gurbediu, pe malul Crișului Negru, împreună cu cei doi băieți ai noștri, bucuroși să poată pescui vreun biban. Agățau râma în cârligul undiței și așteptau firul să se miște, să dea de veste că au prins ceva. Prindeau și ,,la fluture,, cum spuneau ei. E drept că era mai mult o joacă decât prinderea nevinovaților pești…Din satele din jurul Tincii obișnuiau să vină aici, să facă baie, mai ales la sfârșit de săptămână, sătenii care  lucraseră în agricultură,  în zilele lor de trudă pentru ,,pâinea cea de toate zilele,,. Deplasarea se făcea cu autobusul care circula astfel încât să se poată veni aici tot omul interesat de o baie la vană, în apa minerală binefăcătoare. Primăvara , ca și celelalte anotimpuri tincane, aduce, pe lângă îndulcirea sufletului, și cunoscuta oboseală a agricultorului, dornic să valorifice solul mănos dăruit localnicilor de bunul Dumnezeu.

 

DSC03838

Rondelul primăverii

 

Se-ntrec în cântec guguștiucii,

Ne-anunță ei, pe noi, uitucii,

Că am uitat de primăvară

Și, iată, e prezentă iară.

 

Plouă cu picuri de chitară

Ce bat discret, la geam, spre seară,

Se-ntrec în cântec guguștiucii,

Ne-anunță ei, pe noi, uitucii…

 

Senină floare-albastră, rară

Ici, acolo, codrul îl presară.

Dansează mâțișorii luncii,

Ies ghiocei cu frunze lucii,

 

Se-ntrec în cântec guguștiucii…

 

Gabriela Gențiana Groza

 

 

 

 

 

 

Volumul cu titlul de mai sus, foarte bine structurat și închegat, a apărut în anul 2013 prin bunele oficii ale Editurii ”Pontos” și aparține doamnei prof. univ. dr. Valentina Ursu de la Universitatea Pedagogică de Stat ”Ion Creangă” din Chișinău.

În această nouă lucrare lansată recent la Biblioteca Americană din Târgu Mureș – mai precis cu ocazia omagierii zilei unirii Basarabiei cu României – prolificul autor de studii și cercetări, prof.univ.dr. Valentina Ursu, surprinde cu multă acuitate și acribie științifică aspecte ale unei probleme de mare interes, dar și de mare impact: instaurarea comunismului în Basarabia.

Biblioteca Americană din Târgu Mureș

FOTO 1: Biblioteca Americană din Târgu Mureș – moment de la lansarea cărții

Pentru cei mai puțin avizați cu problematica istorică, titlul ar putea să pară unul neutru sau chiar unul banal.

Pentru cei avizați, dar și pentru cei interesați de fenomenul istoric, titlul are însă o semnificație aparte. Sunt anii de început ai implementării organizate, planificate și dirijate a experimentului comunist, cu un obiectiv bine și precis definit: marginalizarea într-o primă etapă și ulterior distrugerea elitelor românești. Toate aceste acțiuni vizau în subsidiar asimilarea elementelor identitare specifice culturii române din Basarabia și impunerea unui nou model cu un pronunțat caracter sovietic proletcultist.

De fapt, aceeași dramă, dar la o dimensiune ceva mai mică, o traversam și noi, românii din fostul Regat al României, țară devenită Republică (comunistă) la 30 decembrie 1947.

 

Politica culturală în RSS MoldoveaneascăÎn paginile noului său volum autoarea a reușit să surprindă foarte bine lipsa acută de personal calificat din domeniul culturii la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în Basarabia, iar această situație se datora faptului că bună parte din elita culturală de aici fusese deportată din ordinul lui Stalin, fie că se refugiase în alte țări.

În aceste condiții era firesc ca acțiunile ocupantului sovietic din Basarabia să fie mult ușurată, iar acest aspect este nuanțat cu multă elocvență de către autoare în paginile cuprinse în subcapitolele ”Politica de cadre” și ”Politica editorială”.

Și ca să ilustrez cele afirmate anterior, vă voi sugera doar câteva cifre furnizate chiar de autoare. Spre exemplu, în 1948, la Școala de Muzică din Chișinău, din 51 de de cadre, doar 3 erau români basarabeni, iar aceeași situație putea fi întâlnită și la Conservatorul Moldovenesc de Stat, precum și la alte instituții de cultură.

O situație similară se putea întâlni și la Direcția de Conducere a Artelor, instituție ce funcționa pe lângă Consiliul de Miniștri al RSS Moldovenești, fapt ce ne oferă o imagine a brutalității cu care se opera împotriva elementului românesc. Din cei 9 funcționari superiori ai respectivei Direcții, doar unul era român, dar nici măcar acesta nu era intelectual, ci un mecanic specialist.

În subcapitolul dedicat ”Politicii editoriale”, d-na Valentina Ursu tratează pe larg, în aceeași manieră științifică, problema conținutului ideatic al operelor care se concep și publică în această perioadă, opere puternic influențate de curentul proletcultist.

Infuzia puternică de comunism sovietic, precum și a literaturii sovietice în cultura română din Basarabia constituie ideea de bază pe care se fundamentează abordarea de către d-na Valentina Ursu a subcapitolelor următoare, precum cel dedicat Uniunii Scriitorilor, Uniunii Compozitorilor și Uniunii Artiștilor Plastici din RSS Moldovenească.

Pe măsură ce veți parcurge lucrarea veți putea constata – sau mai bine spus veți avea trista revelație – a dimensiunii procesului de răspândire a ideologiei comuniste în domeniul culturii din Basarabia acelor ani.

Dacă despre dimensiunea acelui fenomen ne putem face cât de cât o idee, despre impactul implementării culturii sovietice în Basarabia putem doar să facem presupuneri având în vedere că și azi, dincolo de Prut, ideile comuniste sunt încă în vogă și câștigă adepți, iar Partidului Comunist este bine ancorat în viața politică din Republica Moldova.

Se cuvine menționat de asemenea și faptul că volumul – de o ținută grafică de excepție -, are în cuprinsul său și două consistente rezumate, unul în limba rusă și celălalt în limba engleză.

Cu ocazia lansării acestui volum la Biblioteca Americană din Târgu Mureș – filială a Bibliotecii Județene Mureș – au rostit scurte alocuțiuni d-ra dr. Monica Avram, director al Bibliotecii Județene Mureș, prof.univ.dr. Vasile Dobrescu și subsemnatul.

Personal sunt convins că acest volum își va găsi un binemeritat loc în bibliotecile de specialitate, dar și în cele ale ale împătimiților de istorie, volumul constituind o excelentă sursă de documentare pentru cei care doresc să se familiarizeze sau să-și completeze cunoștințele cu idei, fapte și documente cât se poate de sugestive referitoare la implementarea comunismului în Bsarabia.

La final, parafrazându-l pe poetul Tudor Arghezi, nu pot decât să spun: ”Carte frumoasă, cinste cui te-a scris…”.

 

Nicolae BalintProf. Nicolae Balint, publicist

 

 

 

Sfântul Nectarie – sfântul sufletului meu

Posted by Gabriela Petcu On April - 3 - 2014

poza-sfantul-nectarieOana ROTARIU

 

De obicei marțea mă gândesc mai mult la Sfântul Nectarie. E ziua din săptămână în care aleg să fiu mai mult în preajma lui. El e sfântul care mi-a întins mâna și m-a tras afară din cumplita boală care mă năpădise.

M-a scos dintre demonii gândurilor mele și m-a învâțat să privesc către Dumnezeu cu nădejde și încredere.

El a fost mijlocitorul prin care Dumnezeu a reînsuflețit scânteia divină din mine și m-a ajutat să reaprind lumina ce trăgea a se stinge.

E cel care și acum veghează asupra mea și-mi îndeplinește orice dorință care e spre binele meu sau al oricăruia pentru care mă rog.

În semn de mulțumire și recunoștință pentru lucrarea lui, pe care el a așezat-o cu drag la picioarele lui Dumnezeu, am ales ca astăzi să vă povestesc toate acestea.

 

Pentru mine, tumora la sân a fost o binecuvântare. Spun asta fără a fi meschină și n-o spun din vârful buzelor. Cu ajutorul ei m-am regăsit pe mine și am refăcut legătura mea cu Dumnezeu.

A fost o perioadă în care am avut răgaz să-mi caut de suflet. Nu toți avem privilegiul ăsta.

În general suntem mereu puși pe fugă înspre a căuta să agonisim ceva ce să ne facă fericiți, să ne aducă mai mult bine, mai multă prosperitate, de ca și cum am mânca cu șapte guri și am avea timp să purtăm mai mult de două, trei rânduri de haine din dulapul care stă să cadă peste noi și din care nu avem niciodată ce alege.

 

Dar să nu divagăm și să vă povestesc despre ce mi-am propus.

În perioada în care am avut mai multă vreme pentru mine, mergeam doar la serviciu și evitam să ies chiar  foarte mult, pentru că nu-mi plăcea să atrag atenția asupra mea.

Și când am reușit să mă mai adun nițel și să mai scot capul din mocirla plină de dureri, de neîncredere și de lipsă de credință în care mă bălăcăream, am început să citesc.

Una din prietenele mele, știind că am evlavie la Sfântul Nectarie, mi-a trimis o carte despre una din minunile facute de acest Sfânt.

Evident, nu mai rețin toată povestea de-a fir a păr – din perioada aia sunt multe lucruri pe care mintea mea a făcut în așa fel să le uite și poate că e mai bine să le las uitate, măcar pe unele.

Era vorba despre un grec (nu întotdeauna e vorba despre greci, dar de data asta chiar era), pilot în ambele războaie mondiale care în urma multiplelor accidente a rămas complet paralizat. Niciun doctor nu i-a dat  șansă de vindecare. Ba chiar reușiseră să strângă ceva bani și să-l trimită în Statele Unite, unde s-au adunat cei mai buni neurochirurgi de la acea vreme, din toate colțurile țării, au făcut comisie și au conchis și ei că e un caz pierdut.

Înainte de a pleca din America, unul dintre medicii de acolo, la despărțire i-a spus atât ”roagă-te, roagă-te mult!”

Omului, deși extrem de revoltat și supărat pe viață, i-au rămas în urechi și pe creier aceste cuvinte și ajuns acasă a început să se roage.

 

Locuia undeva la un azil, fiind complet paralizat, nu putea să miște nimic, nici măcar capul – trupul îi era perfect inert.

Sfantul Nectarie i-a apărut unui Preot aproape sufletului lui și l-a trimis la azilul respectiv să-l caute pe pilotul care tocmai s-a întors din America și să vorbească cu el.

Acest lucru a avut un impact destul de mare asupra grecului și a început să se roage zi de zi, cu mai mută încredere.

Preotul nu i-a spus bolnavului niciodată întreaga discuție pe care a avut-o cu Sfântul Nectarie și i-a dat acestuia răgazul necesar pentru a se ruga, pentru a se căi de păcatele lui, pentru a învăța ce a avut de înțeles, pentru a se apropia în ritmul lui de Dumnezeu, pentru a-și șterge păcatele și a-și găsi în sufletul lui credință necesară vindecării.

Vindecarea noastră deși e prin Dumnezeu vine din noi.

Ea vine atunci când reușim să credem fară niciun dram de dubiu că ne putem vindeca.

Îndoiala dispare numai și numai când îi dai lui Dumnezeu cu totul și fără să te mai agâți măcar un pic de ele, frâiele vieții tale.

Până la urmă, povestea are un final fericit: atunci când deja era mai bine și se deplasa cu scaunul cu rotile, pentru că doar picioarele îi mai erau paralizate, grecul ajunge la Mănăstirea Sfânta Treime din Insula Eghina, își pune racla cu Moaștele Sfântului Nectarie pe picioare și începe a umbla.

Ajuns acasă, a convocat tot azilul cu mic cu mare în bisericuța din curtea azilului, bisericuță pe care el se preocupase să o construiscă cu bani din acțiuni de caritate organizate de tot felul de asociații pe care le frecventa și a apărut și el la urmă mergând pe picioarele lui.

Cei de față plângeau și râdeau în același timp, smintiți de bucuria de a fi părtași la o așa minune și prinzând încredere că poate li se va putea întâmpla și lor minunea de a se vindece într-un mod așa miraculos.

 

Ce m-a impresionat pe mine din toată cartea nu a fost finalul, ci o întîmplare pe care pilotul paralizat complet fiind, a trăit-o în una din zilele toride de vară.

Era singur, inchis în aceeași cameră cu o muscă care îl supăra teribil.

Îngrijitorii erau plecați cu ceva treburi. Stând culcat pe spate și neputând face nimic, omul a gândit: ”ce fericire e să poți alunga cu mâna o muscă care te necăjește!”

În momentul ăla m-am cutremutat din vârful capului până în vârful degetelor de la picioare și am izbucnit în plâns. Mi-am dat seama cât suntem de lipsiți de recunoștință, cum nu suntem în stare să vedem minunile care se întâmplă peste tot în jurul nostru și cum credem că tot ce avem ni se cuvine fără a face nimic, nici cel mai mic efort.

M-am așezat în genunchi și am spus pentru prima oară din tot sufletul și cu toată convingerea: ”Mulțumesc, Doamne, pentru toate!”

 

Câteva mențiuni:

1. Poza de mai jos, e făcută când am terminat radioterapia și cu asta întreg tratamentul și m-am dus apoi la Mănăstirea Sfânta Treime din Insula Eghina, așa cum promisesem că fac.

E o mănăstire de maici construită de Sfântul Nectarie și care adăpostește racla cu capul și mâna sfăntului, restul trupului, din dorința lui au fost trimise peste tot în lume. 

2. Eram toată arsă sub sânul drept, acolo era carne vie, iar în poza asta, pe mâna stângă la încheietură, se poate observa un semn de arsură.
Pe acolo a intrat chimioterapia și mi-a ars venele, mi se umflase și mâna și eu am reușit să mi-o ard și cu bitter suedez și pe dinafară. Acum semnul s-a mai estompat. Am vrut să-l fac să treacă de tot, dar m-am răzgândit.
Uneori e mai bine să mai ai câte o cicatrice care să nu șteargă cu buretele toate prin care ai trecut, ca să nu repeți greșelile și pentru a doua oară.

3. Știu că nu sunt foarte frumoasă nici în realitate, nici în poza asta. Nu am fost niciodată o frumusețe.

Cu toate astea, toată viața mea am fost răsfățată, admirată, dorită și iubită de Dumnezeu și de toți cei cu care viața m-a întâlnit, toți cei cărora le-am dat voie să mă cunoască exact așa cum sunt.
Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

Oana ROTARIU

oana rotariu.

Cititori ai cărților copilăriei

Posted by Gabriela Petcu On April - 3 - 2014

DSC03823Ziua Mondială a cărții pentru copii

 

Minunate sunt întâlnirile dintre autorii cărților pentru copii și personajele din povestiri și poezii , la care participă cu drag  părinții și dascălii care pășesc în sălile Bibliotecii bucurându-se alături de micii cititori, amintindu-și de clipele copilăriei!…

La Filiala Zorilor a Bibliotecii Județene Cluj DSC03826a fost sărbătorită Ziua Mondială a Cărții pentru Copii. Sărbătoarea a fost inițiată în anul 1967, în ziua de naștere a îndrăgitului autor danez de basme Hans Christian Andersen (2 aprilie 1805). În primitoarea sală a Bibliotecii, printre eroii din volumele așezate cuminți pe rafturi, au sosit elevii din clasele a patra ale Liceului ,,Tiberiu Popoviciu,, și dascălii însoțitori precum și membrii ai Cenaclului ,,Poesis,, de la Colegiul Național ,,George Coșbuc,, elevi ai profesoarei de limba română Gianina Zegreanu. Tatiana Costiuc, șef de Serviciu la  Biblioteca Județeană, a fost ca de obicei alături de prietenii Bibliotecii. Directoarea Editurii clujene  ,,Ecou Transilvan,, Nadia Fărcaș a prezentat volumele din colecția ,,Cărțile copilăriei,, coordonată de Rareș Fărcaș. Dintre scriitorii  unor volume de povestiri și versuri pentru copii și-au prezentat cele mai recente apariții Gabriela Gențiana Groza, membră a Uniunii Scriitorilor din România și medicul scriitor Rodica Jeican. Atentă la evoluția psihică a copiilor în era calculatoarelor, cu o evidentă iubire a acestora, Rodica Jecan le-a citit  versuri dedicate lor,  inspirate de  nepoata Mara, de 8 ani, aflată la Montreal, în Canada, departe de bunica ei dragă. Copiii aflați la Bibliotecă au ascultat cu plăcere versuri din volumul autoarei ,,Perleluțele Marei,,. Cu intonație și cu talent unul dintre elevii Liceului ,,Tiberiu Popoviciu,, a citit o povestioară din volumul autoarei, ,,Îngerașul lui Fănel,,.

DSC03822Gabriela Gențiana Groza, însoțită de Teo, nepotul de 5 ani  jumătate, le- a vorbit copiilor despre Toni purcelușul, personaj din volumul  său ,,Marea copilăriei,,. A prezentat apoi, interactiv , poezia despre năzdrăvanul motan Sulfinică care și-a găsit mulți admiratori  doritori

să primească autograf de la autoare. Unul dintre elevii cunoscutului liceu clujean s-a interesat de titlul volumului ,,La mâna lui Cronos,, scris de Gențiana Groza, vădit atras de vestitele ,,Legende ale Olimpului,,.

Copiii și adulții, primiți cu drag de bibliotecarele de la Filiala Zorilor a Bibliotecii, au petrecut împreună clipe frumoase și au marcat astfel o sărbătoare a Cărții scrise pentru vârsta la care tainele se dezleagă prin cunoaștere permanentă, prin lectură, prin studiu la școală, supravegheați de ochiul atent al dascălilor.

 

Gabriela Gențiana Groza

DSC03812

Iarna la New York, cu artistul George Rotaru, românul de platină!

Posted by Gabriela Petcu On April - 2 - 2014

george rotaru

Ana Magdin: Cine este şi ce face George Rotaru, iarna, la New York?

 

George Rotaru: Cine este GR? Un român stabilit în USA, de peste 23 de ani, originar din Făgăraş, cu mare dragoste pentru meseria pe care o fac, de 40  de ani şi cu mare dragoste pentru ţară. La New York, cânt la restaurantul “Bucharest” pentru români și alte etnii. Dar sunt şi foarte solicitat de alte comunităţi din SUA. Deci… iarna trece foarte repede. Când la frig, când la cald, mă simt minunat în California, Nevada şi Arizona!

 

Ana Magdin: Când a început pasiunea pentru muzică?

 

George Rotaru: De mic, încă de la gradiniţă, eram cel pe care învăţătoarea îl punea să cânte „cri cri cri…toamnă gri….”, deci foarte de timpuriu, apoi, la diversele festivaluri care erau atunci în ţară, inclusiv „Cântarea României”  şi „Crizantema de aur”!

 

rotaru george.Ana Magdin: Care au fost cele mai grele dar şi cele mai frumoase etape din viaţa de artist?

 

George Rotaru: Desigur, am avut cumpene în viaţă, când am fost nevoit să iau decizii definitorii. Eram angajat la un ansamblu folcloric la Sfântu Gheorghe. Cu un an înainte, fusesem la „Crizantema de aur”. Mi se făcuse o invitaţie la TVR, de d-na Florentina Satmari, să apar într-o emisiune de divertisment alături de mai marii de pe vremea aceea. Am cerut o învoire de la directorul ansamblului unde eram angajat şi mi s-a răspuns ca nu eu merg la televiziune, ci televiziunea vine la mine…, ceea ce la acea vreme  era un lucru imposibil, eu nefiind o vedeta în acea perioada. Această decizie m-a făcut să-mi dau demisia de la ansamblu şi de atunci am început să colaborez cu televiziunea. Momente frumoase au fost, unul când eram angajat la Teatrul de estradă „Toma Caragiu”, la Ploieşti  unde am întalnit-o pe Naarghita şi cu care am avut o lungă şi frumoasă colaborare. Lansarea primului meu LP, disc de vinil  care se cheamă “Ochii tăi”, după romanţa care m-a consactrat, a fost o mare bucurie din activitatea mea artistică. Apoi, colaborarea cu Florentina Satmari  mi-a adus multe satisfacţii şi bucurii profesionale.

 

Ana Magdin: George Rotaru, este un bărbat fericit?

 

George Rotaru: Dacă sunt fericit? Da, sunt foarte fericit şi foarte optimist,  la cei 60  de ani, mă gândesc la  sănătate, la viitorul pe care mi-l construiesc încă  cu multă energie pozitivă. Cea mai mare fericire este când mă trezesc dimineaţa şi binecuvântez această zi! Sunt foarte matinal, nu mă gaseşte ora 8 în pat. Aşa îmi găsesc fericirea.

 

rotaru.gAna Magdin: Care este diferenţa dintre artiştii români şi cei americani?

 

George Rotaru: Cred că nu există diferenţă între artişti  oriunde s-ar afla ei, de unde ar fi. Depinde însă de şansa fiecăruia, de talent, de cei care le sunt alături.

 

Ana Magdin: În aceste vremuri nebune, se traieşte bine din muzică?

 

George Rotaru: Se poate trăi din muzică. Eu personal mă descurc destul de bine. Nu sunt un om bogat dar nici nu-mi lipseşte nimic. Iubesc ceea ce fac, publicul simte asta, de aceea, când vin în America, multe comunităţi de aici,  mă invită să fiu alături de ei. Pot însă să spun că la început când m-am hotărât să rămân în USA, am mai avut şi alte joburi.

 

Ana Magdin: Cum se relaxeaza artistul nostru, George Rotaru? Ce mâncăruri preferaţi?

 

George Rotaru: Adevărul este că meseria mea  îmi dă o stare de bine, mă simt minunat când pot cânta pentru oameni. Nu exista o mai mare relaxare şi o terapie pentru mine. Călătoresc mult, asta mă menţine  în mare formă, întâlnirea mereu cu lumea mă face fericit, mă relaxează.

În ceea ce priveşte mâncarea ….bună să fie. Mănânc foarte sănătos, puţină carne, în rest, salate, fructe, nuci. Des şi puţin.

 

grAna Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

 

George Rotaru: Ce aş putea transmite românilor ? Pe acolo pe unde se află, să aibă grijă de ei, să se iubească, să se înţeleagă ca fraţii, să fie uniţi! Suntem puţini în comparaţie cu alte naţii, să ţinem aproape. Să le dea Dumnezeu putere de muncă, săntate  şi atunci când vor să asculte muzica noastră ca la mama acasa, George Rotaru  să fie cu ei! rotarug@yahoo.com

 

 

Ana Moroşanu Magdin

 

 

Rotariu O

 

”M-am regăsit atunci când îmi era cel mai dor de mine…”

 

Oana  trăiește momente de bucurie și împlinire, împărțind din preaplinul sufletului ei, cu cei care au nevoie de cuvinte frumoase, de imagini senine și pline de dragoste. Am întâlnit-o pe Facebook presărând cugetări, versuri, povestiri minunate. Și toate sunt adevărate. M-am gândit cât de păcat ar fi să se risipească în imensitatea virtuală. Astfel, Oana noastră a devenit colaboratoare de suflet.

 

 

Oana, te rog să te faci cunoscută cititorilor Curentului Internațional, pentru că de acum, o parte din scrierile tale, vor fi publicate de noi.

 

Oana Rotariu: Să povestesc câte ceva despre mine, despre ce am înfăptuit și despre ce n-am înfăptuit, până acum în viața mea?

N-ar trebui să fie atât de greu și totuși e mai greu decât pare. De ce? Pentru că atunci când te prezinți, simți nevoia să spui ceva marcant despre tine, ceva care să impresioneze, ceva care să te facă să crești în ochii lumii așa încât lumea să te ia în seamă, să te ia în serios. Și totuși eu aleg să mă abțin în a face asta. Mă voi prezenta într-o manieră cinstită, clară și modestă.

În accepțiunea mea, pentru a fi remarcat nu trebuie să fii cu un cap deasupra lumii.

E suficient să fii deschis și să-l lași pe cel de lângă tine să-ți vadă vulnerabilitatea sufletului, să te cunoască exact așa cum ești și nu cum vrei să pari că ești, să vadă că ești doar un alt fel de el…

M-am născut în Suceava, pe 24 mai 1969. Eram vânătă și aproape moartă, dar se pare că Dumnezeu avea totuși ceva treabă pentru mine și pe acest pământ, așa încât s-a decis să mă lase să mi-o duc la îndeplinire.

Iar dacă încă mai sunt aici și vă scriu înseamnă că mai are El încă ceva pregătit pentru mine, drept pentru care îi sunt recunoscătoare zi de zi și-i mulțumesc pentru asta.

Sunt primul dintre cei doi copii al unei familii de oameni simpli, iubitori, care au știu să trăiască viața cu mult curaj și așa cum se cuvine.

Înainte de a mă naște mama m-a visat ca fiind o fetiță care avea în jurul capului o aureolă. Oare nu toți ne naștem așa, dar facem noi ce facem și ne mai pierdem pe parcurs din strălucire? Din fericire, până la capătul călătoriei, ni se dă și șansa să ne poleim la loc și să strălucim, chiar poate mai  tare decât la început.

Am mers la grădiniță trei ani în grupa mare, pentru că în cele două zile cât i-a luat doamnei educatoare să dibuie cine e copilul cu doi ani mai mic decât restul grupei, am reușit să mă lipesc definitiv și iremediabil de sufletul ei și să nu vrea să mă mai lase să mai plec din grupă decât atunci când a fost nevoie să merg la școală.

Am absolvit  Școala Generala Nr. 3 din Suceava, o școală de renume. Aici m-am pricopsit cu porecla de ”Dom´Sergent” ca semn de dragoste și apreciere a colegilor care m-au și ales șef al clasei, sau comandant de detașament, cum era pe atunci.

Clasa a doua am făcut-o la ”fără frecvență”, pentru că tata a fost detașat cu serviciul în Algeria pentru trei ani și ni s-a permis să mergem și noi să locuim cu el – noi, adică mama, fratele meu mai mic cu patru ani decât mine și eu.

Din acea perioadă am amintiri extraordinar de frumoase, care merită povestite, dar poate cu altă ocazie.

Titulatura de șef al clasei mi-am păstrat-o și pe toată perioada liceului.

Am absolvit Liceul ”Ștefan cel Mare” din Suceava, liceu de elită, cu profesori care știau să lase la ușa școlii toate problemele vieții de zi cu zi și să ne acorde, oră de oră, întreaga lor grijă și atenție, cărora le mulțumesc și le sunt recunoscătoare.

Apoi am avut norocul de a pica la examenul de admitere la Facultatea de Mecanică din Iași, la o concurență de treisprezece oameni pe loc  și a reuși să intru la Facultatea de Inginerie Electrica, Secția Automatizări, din cadrul Universității ”Ștefan cel Mare” din Suceava.

Spun norocul, pentru că nu știu cum s-ar fi derulat viața mea dacă reușeam la examen, având în vedere că în România toate fabricile și uzinele care erau specializate în domeniul mecanicii au fost ruinate și s-au dus pe apa sâmbetei.

Am avut șansa să fiu o studentă din prima generație de cursuri ale învățământului de zi, până atunci neexistând această formă de învățământ în cadrul acestei universități.

De perioada studenției, de profesorii universitari care veneau de la Iași sau tocmai de la București să ne țină cursuri, oameni deosebiți,  de calitate, care deși aveau rezultate remarcabile în activitate, erau de o modestie extraordinară și aveau un bun simț ieșit din comun, îmi amintesc cu foartă multă dragoste.

La finalul celor cinci ani de studiu, am fost angajată ca inginer proiectant la ”Societatea de Servicii Informatice” din Suceava.

Bineînțeles că nici de data asta norocul nu m-a ocolit și am avut parte de o distinsă doamnă pe post de șef, doamnă care s-a dovedit a fi mai mult o prietenă în adevăratul sens al cuvântului.

Un om deosebit, care m-a încurajat să dau examen de continuare a studiilor în vederea obținerii doctoratului în automatică la Facultatea de Automatică din București, examen pe care evident l-am luat cu brio.

Dar viața s-a derulat altfel decât o gândisem noi atunci. Societatea și-a restrâns activitatea și am fost nevoită să-mi găsesc alt serviciu. L-am găsit la o firmă de distribuție de detergenți, unde și acum lucrez pe post de operator calculator.

Între timp, în 1996 m-am căsătorit cu Doru și în 2000 am dat naștere singurului nostru copil, un băiat pe nume Rareș.

Țin minte că la vremea aceea am gândit că pentru a fi mamă și operator calculator n-am nevoie de patalamaua de Doctor în Automatică și am întrerupt studiile.

Acum aș putea eticheta acest lucru ca fiind bun sau rău, dar n-ar avea niciun rost și n-ar ajuta pe nimeni. Așa s-au derulat lucrurile, așa a fost să fie.

Viața mea a fost frumoasă: pe alocuri grea, pe alocuri complicată, uneori cu multă suferință, alteori cu multă bucurie, un iureș, o alergătură continuă printre realizări și neajunsuri.

Și în toată această zoreală, undeva în această alergătură, am reușit la un moment dat, să mă pierd pe mine și să nu reușesc să mă mai regăsesc deloc. Și ce era și mai rău, nu mai regăseam nici relația pe care toată viața mea o avusesem cu Dumnezeu.

Îmi pierdusem încrederea, nădejdea, bucuria cu care făceam totul și nu mă mai recunoșteam deloc.

Și atunci, l-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să mă găsesc din nou, să mă reconecteze la el. Dar oricât mă rugam, nu se întâmpla nimic.

Totuși, parafrazându-l pe Alexandru Vlahuță, m-am regăsit atunci când îmi era cel mai dor de mine.

Momentul de cotitură l-am avut în anul 2011, când am fost diagnosticată cu cancer la sân și am fost nevoită să mă opresc din alergătura continuă, să-mi întorc privirile înspre mine și să-mi caut de suflet.

Așa am reușit să las cu încredere frâiele din măinile mele în mâinile lui Dumnezeu și să dobândesc înapoi fericirea și bucuria de a trăi, dar de data asta la un alt nivel de înțelegere. Și chiar dacă pare ca un laitmotiv, mulțumesc și sunt recunoscătoare și pentru această boală pe care am depășit-o, câte zile oi avea de trăit!

 

Cea mai mare realizare a vieții mele și spun asta fără aroganță, infatuare și fără a fi lipsită de modestie e că mă am pe mine. Care deși sunt într-o ediție ușor mai veche, mai pufoasă și poate cu ceva riduri în plus, sunt totuși cea mai bună ediție de la data fabricației și până acum.

 

Nu-mi prea place să vorbesc despre cea care sunt. Îmi place să vorbesc mai mult despre cea care scrie.

Cochetez cu scrisul încă din liceu, dar pentru că cei din familie priveau asta ca pe o pierdere de vreme, îmi ascundeam scrierile peste tot pe la prieteni, de ca și cum faptul că scriu ar fi fost o chestiune teribil de rușinoasă.

O perioadă n-am mai scris nimic, dar mi-am regăsit această preocupare după ce am reușit să depășesc fericitul eveniment din 2011.

 

De ce scriu?

Pentru că scrisul pentru mine e o trapă deschisă spre divinitate. Scriu pentru a evada din realitate. Pentru că simt că nu aparțin acestor vremuri, pentru că mi-ar fi plăcut să mai trăiesc un pic de eternitate în epoca romantismului. Pentru că atunci când scriu, cuvintele au puterea de a mă face să mă simt, în sfârșit, frumoasă.

De ce scriu?

Scriu pentru că toate lacrimile par să-și găsească un rost, toate bucuriile un sens, toate dorurile o cale și toate emoțiile bune sau rele se dezamorsează și se transformă în ceva ce pare să nu rănească pe nimeni.

 

A scrie e motivul pentru care de abia aștept să mă trezesc în fiecare dimineață, e una dintre rațiunile pentru care mă bucur că trăiesc.

 

De ce scriu?

Scriu să-mi vindec inima de indiferență, de igoranță, de pasivitate, de negativism.
Pentru că îmi place să mă păcălesc că lumea în care trăiesc poate deveni mai frumoasă și mai bună doar citind, uneori, ceea ce câteodată, îndrăznesc eu să scriu.

 

De ce scriu?

Scriu pentru că mi-e drag să scriu și pentru că mi-era dor de-o viață întreagă să fac asta.
Se pare că în tot acest timp cât nu am așternut slove pe hârtie, ele s-au scris undeva în mine. Parcă o mână nevăzută a Universului, îmi tot umple ulciorul imaginației, așa încât chiar dacă se revarsă și dă pe dinafară, rămâne ca prin miracol mereu plin, veșnic proaspăt și parcă din ce în ce mai primenit.

 

Am reînceput să scriu luându-mi subiectele din viața de zi cu zi, din tânguielile unuia sau din bucuriile altuia, din nevoia mea  de a ajunge cu o anumită idee până la capăt sau până la cineva anume. Apoi, le trimiteam prietenilor, via email. Reacțiile lor au fost etrem de favorabile, fapt ce m-a încurajat să le postez și pe Facebook.

 

Și de data asta și spre surprinderea mea postările au plăcut.

Am primit apoi îndemnuri să public, să pun între coperți orice vreau eu să scriu, pentru că cei ce mă citesc își doresc să țină în mâini o carte scrisă de mine.

Și-atunci ușor-ușor, am început să mă iau pe mine și această preocupare în serios.

 

Mulțumesc tuturor celor care au contribuit la acest lucru!

 

Și cum nimic nu e întâmplător, chiar atunci când simțeam că vreau cu-adevărat, că merit și că pot să fac ceva pentru ca scrierile mele să iasă din anonimat, am cunoscut doi oameni minunați,  Ștefan și Gabriela, care au avut curajul să-mi dea un vot de încredere și să-mi publice una dintre scrieri în Curentul Internațional, ziar al românilor de pretutindeni.

 

Ce va urma de aici încolo?

Cum se va scrie povestea scrierilor mele, cine poate știi?

Ceea ce știu cu certitudine e faptul că pentru mine, scrisul e maniera discretă prin care Dumnezeu îmi spune zi de zi că mă iubește.

 
Mulțumesc Doamne pentru toate!

 

 

 

PREMIILE FUNDAŢIEI CULTURALE „ORIENT LATIN”

Posted by Gabriela Petcu On April - 2 - 2014

Premiile-Fundatiei-Culturale-Orient-Latin-WB

Ilie CHELARIU prezintă:

PREMIILE FUNDAŢIEI CULTURALE „ORIENT LATIN”

 

În data de 31 martie 2014, la sala multifuncţională a Consiliului Judeţean Timiş, cu prilejul evenimentului „Ziua Poeziei – Ziua Nichita Stănescu”, s-au decernat premiile anuale ale Fundaţiei Culturale „Orient Latin”.

 

Premiul „Horia Ionescu” a fost înmânat, de către actorul Călin Ionescu, regizorului SABIN POPESCU, un prieten constant al poeziei timişorene şi autor a două spectacole remarcabile – „La lilieci”, inspirat din opera poetică a lui Marin Sorescu, şi „Eminescu, un adolescent”, care a urmărit apropierea tinerelor generaţii de clasicul nostru. Alături de diploma binemeritată, premiul a fost completat de o lucrare a artistului plastic timişorean Pavel Torony, un adevărat pictor al cetăţii.

 

Anul acesta, premiul de excelenţă literară, ex aequo, a fost decernat lui Nicolae Silade şi lui Nicolae Irimia.

 

Nicolae Silade (n. 1956) a debutat, în 1979, la editura „Litera”. După 1989, numele său a mai apărut pe încă patru volume de versuri. A publicat şi în numeroase reviste din ţară, precum şi din Spania şi Serbia. Este fondatorul şi coordonatorul unei apreciate reviste – „Actualitatea literară”. Este jurnalist profesionist şi trăieşte în Lugoj. Alături de diplomă, lui Nicolae Silade  i s-a înmânat un peisaj semnat de artista plastică Denisa Mihăilă.

 

Nicolae Irimia (n. 1947) este un jurnalist veteran şi autor a numeroase volume. Este semnatar al unor cărţi de poezie, dar şi un redutabil cărturar preocupat de spiritualitatea Banatului de Munte. Trăieşte în Ciclova Română, lângă Oraviţa. Alături de diplomă, lui Nicolae Irimia i-a fost înmânată o natură statică semnată de Veronica Seracovan, artist plastic şi restaurator.

 

Mulţumiri speciale Simonei Vintilă, actor şi regizor, lui Doru Iosif şi prietenilor săi – Marius Iacovania, Traian Neagu şi Lucian Matei, pentru recitalurile lor memorabile. Aceleaşi mulţumiri şi lui Vasile Bogdan, autor al unui film greu de uitat – avându-i ca protagonişti pe Nichita Stănescu şi Adam Puslojici. Mulţumiri gazdelor de la Consiliul Judeţean Timiş, care au sprijinit demersul nostru punând la dispoziţie excelenta lor sală şi profesioniştii care ne-au ajutat să cotăm ediţia aceasta, cu toată modestia, ca una foarte reuşită.

 

Ilie CHELARIU

Timişoara

1 aprilie 2014

 

“Iubirea înlăcrimată” de Cristina Magdalena Frâncu

Posted by Gabriela Petcu On April - 2 - 2014

Francu Cristina

Iubirea înlăcrimată

 

Motto: „Abia atunci pricepem preţul jertfei Tale/ Şi lacrimile sfinte ce-au curs ca douǎ perle…” (Suntem aşa de slabi)

 

„Eu nu scriu pentru mine, ci pentru alţii: pentru cel ce îmi citeşte creaţiile. Este adevărat că scriu ceea ce gândesc despre anumite teme, cum văd eu un fapt ori un lucru, cum primesc lumină asupra unor pasaje din Scriptură. Scriu despre lipsurile vieţii mele de credinţă, despre cum tânjesc să fiu. Mă gândesc că la fel ca mine, şi cititorul trece prin aceleaşi lupte interioare şi vreau să ştie că nu este singurul. Vreau ca inima îndurerată a cititorului, sufletul mistuit de dor, mintea îngândurată să primească din Mâna Divină eliberare. Iar peste toate lucrurile, să nu uite că există Unul care veghează şi care nu va îngădui nici o încercare peste puterea firească a fiecăruia de a o suporta…”, spune poeta Cristina Magdalena Frâncu. În continuare, ea declară: „Ştiu că îmi citesc poeziile oameni din toate categoriile de vârstă, fără nici o excepţie. Primesc e-mail-uri de încurajare de la ei, comentarii constructive la versurile postate pe diverse site-uri creştine. Cei mai mulţi sunt oameni în vârstă, peste care au trecut multe vânturi şi ploi. Aceştia se simt îmbărbătaţi, încurajaţi să meargă înainte pe Calea către Cer. S-au arătat mulţumiţi şi bucuroşi că Dumnezeu are în generaţia tânără poeţi cu valori creştine înalte, ce scriu pe măsura chemării lor, la fel de înaltă. Mai sunt cei tineri, plăcut impresionaţi că una de-a lor scrie atât de sensibil. Apreciez acest lucru, mai ales că în ziua de azi, din ce în ce mai puţini tineri sunt interesaţi de literatură, în general, lumea virtuală ocupându-le tot mai mult din timpul liber. Cei mai mici preţuiesc simplitatea unor poezii scrise de mine.”

Cristina si Petrica FrancuCristina Frâncu – poetă şi jurnalistă

Cristina Frâncu s-a născut pe 18 ianuarie 1984, la Galaţi. Aici a crescut, a mers la şcoală, apoi la liceu, aici s-a căsătorit şi tot aici locuieşte şi în prezent. Poeta este licenţiată în Ştiinţe ale Comunicării, la Facultatea de Filosofie şi Jurnalism, din cadrul Universităţii “Spiru Haret”. În prezent, aceasta îşi pregăteşte masteratul – Mass-media şi comunicarea – la aceeaşi instituţie de învăţământ. Cristina este căsătorită cu Petrică Frâncu. Cristina Frâncu este o admiratoare şi o cititoare fidelă a versurilor ce abundă de adevăruri biblice ale lui Costache Ioanid, dar şi ale poetei Tatiana Topciu. Cristina Frâncu îi lecturează de asemenea, cu plăcere, pe Mihai Eminescu şi Nichita Stănescu.

Timpul prezent

În prezent, Cristina Frâncu lucrează la o povestire pentru copii şi un roman pentru tineri, amândouă cu conţinut creştin. Povestirea relatează experienţele hotărâtoare ale unei adolescente aflată în vacanţă, la o mătuşă din partea mamei. Personajul e surprins de întâmplări şi faptele deosebite ale unor oameni care Îl iubesc pe Dumnezeu şi Îl slujesc cu devotament. Copila este pusă faţă în faţă cu realitatea păcatului din viaţa sa, fiind dezgolită de falsa impresie a unui creştinism sec în esenţă, înrădăcinat în tradiţii şi obiceiuri. În urma unui accident din care scapă teafără, aceasta decide să îşi predea viaţa în mâna Creatorului. De aici, existenţa ei se schimbă total. Romanul, intitulat “Mama copilului meu”, descrie viaţa mai multor personaje surprinse în conflicte ce generează fapte cu urmări deosebite. Acţiunea se petrece în jurul unui copil dispărut de când era în faşă. Toată lumea îl crede mort, mai puţin cea care îl adusese pe lume. Ea continuă să îl caute şi îl găseşte, după numeroase întâmplări în care vede clar, Providenţa lui Dumnezeu.

Ascunde-mǎ-n iubirea Ta cereascǎ

Cea dintâi poezie religioasă purtând semnătura Cristinei Frâncu, intitulată „Isus”, a fost publicată în anul 2002, în „Buletinul Duminical” al Templului Penticostal din Galaţi. Erau versuri fără rimă. Adevăratul debut însă, a avut loc la sfârşitul lui 2008, cu volumul de poezii „Iubirea înlăcrimată”, apărut la Editura Succed Publishing, Medgidia. De ce acest titlu? „Pentru că dintre toate sentimentele ce se nasc în inima umană, iubirea este cel mai frumos. Despre ea s-a scris şi s-a cântat dintotdeauna. Fără ea nu suntem compleţi. La fel ca foamea şi sărăcia, lipsa dragostei distruge omul. Nu ura, ci indiferenţa”, spune autoarea. „Ascunde-mǎ-n iubirea Ta cereascǎ,/ Dulceaţa ei adânc sǎ mǎ pǎtrundǎ;/ În râuri mii din mine sǎ porneascǎ/ Şi ura-n ea pe veci sǎ o cuprindǎ.” (Cuprinde-mă).  În lumina acestor stihuri, poeta adaugă: „Eu nu îmi pot imagina existenţa fără dragoste, însă atunci când iubeşti, se întâmplă, uneori, să suferi. Dar nu despre această dragoste omenească am scris, ci despre cea divină; o iubire jertfitoare care n-a ţinut cont de Sine, dăruindu-Se fără regrete pentru salvarea lumii înstrăinată de Creatorul ei. Iubirea e înlăcrimată, deoarece lacrimile sunt rodul suferinţei, iar omul care întâlneşte Iubirea Divină trebuie să nu uite niciodată tot ce a îndurat Isus pentru el. Titlul volumului este de altfel, titlul poeziei cu care se deschide cartea”.

“Am scris mult mai profund şi mai matur”

Referindu-se la “Iubirea înlăcrimată”, Cristina Frâncu mărturiseşte că a existat o perioadă de doi ani în care nu a scris deloc versuri. “Părea că Cerul e închis pentru mine”, declară ea. “Nu aveam inspiraţie deloc. La aceasta s-au adăugat şi unele critici neconstructive din partea unei persoane. Ţin minte că mă consumam mult din această cauză înlăuntrul meu şi îmi făceam mai mult rău, atunci când stăteam în singurătatea fiinţei mele, în linişte, şi analizam spusele acelei persoane. Apoi, într-o noapte, m-am trezit din somn şi am simţit imboldul să iau o foaie de hârtie şi să scriu. Versurile curgeau unul după altul, asemenea unui izvor. Atunci am scris poezia „Am vrut”. După aceea, am scris mult mai profund şi mai matur. Începusem un nou capitol din viaţa mea.” Dovadă că aşa stau lucrurile este şi faptul că majoritatea poemelor adunate sub genericul “Iubirea înlăcrimată” vorbesc despre dragostea dumnezeiască faţă de fiinţa umană. Cititorul este invitat să îşi amintească întotdeauna cât L-a costat pe Isus răscumpărarea sa; preţul salvării a însemnat moartea unui Sfânt pentru un păcătos. “Şi s-a oprit la crucea-nsângeratǎ/ Proptitǎ pe Golgota ce plânge iar/ Şi picurii din dragostea-Ţi curatǎ/ Îmi dǎruiesc deplin iertarea-n dar.” (Să mă smeresc)

Şi un chip se contureazǎ

„Iubirea înlăcrimată” este rodul educaţiei creştine primite de Cristina Frâncu în copilărie, de la părinţi ei, care au şi încurajat-o în permanenţă, să scrie. Aşa se face că fiecare poezie din “Iubirea înlăcrimată” are în centru dragostea de Dumnezeu, de adevăr şi de frumos şi promovează învăţăturile morale ale Bibliei. Un poem îi este închinat celei care i-a fost primul îndrumător pe calea lui Dumnezeu – mama. „Şi un chip se contureazǎ/ Dintre miile de feţe:/ E fiinţa cea mai dragǎ -/ Mama plinǎ de blândeţe./ Şi din Biblie-mi citeşte/ De-o Împǎrǎţie sfântǎ/ Şi Cuvântul mi-l sǎdeşte,/ Sǎ m-ajute în ispitǎ./ Mǎ învaţǎ rugǎciunea:/ Convorbirea cu eternul;/ Mǎ învaţǎ şi cântarea / Înǎlţatǎ doar prin Duhul…” (Mama). Acest poem se numără printre poeziile din acest volum de debut pe care autoarea le percepe ca fiindu-i cel mai aproape de suflet. Alături de „Mama”, se află „Iubirea înlăcrimată”, „Mai urc o treaptă”, „Primeşte, Doamne, ruga mea târzie”, „Lacrima”, „M-ai deşteptat”, „Mă pierd într-un ocean de îndurare”, „Comoară în cer”, etc.

Mi-e sufletul cuprins de dor

Volumul de versuri „Iubirea înlăcrimată” poate fi considerat o analiză a tristeţii. În estetică, tristeţea rămâne de altfel, una din categoriile esenţiale ale poeziei lirice. Tristeţea implică diferite moduri de manifestare, cum ar fi melancolia sau resemnarea. În „Principiul poetic”, E. A. Poe vorbeşte despre tristeţe-melancolie. Această tristeţe-melancolie se regăseşte şi în stihurile Cristinei Frâncu, însă mult înnobilată, întrucât este aordată dintr-o perspectivă creştină. Trebuie subliniat în acest context faptul că tristeţea, ca şi categorie estetică, implică preponderent trăirile subiective, dar nu arbitrariul. Poeta redă în detaliu propriile trăiri sufleteşti aflate în conexiune cu experienţa creştină acumulată, păstrând însă un ton grav, serios, fară a cădea în lamentaţie. Mai mult, tristeţea se actualizează prin categorii artistice precum ritmul, rima sau melodia, pe care Cristina Frâncu le stăpâneşte în mod exemplar. Autoarea însăşi afirmă că atât experienţa de viaţă, cât şi cea religioasă reprezintă pentru ea surse de inspiraţie, deoarece scrie despre neîmplinirile sale, despre lacrimi şi zâmbete, despre cum este şi despre cum ar vrea să fie pe plan spiritual. „Mi-e sufletul cuprins de dor/ De slǎvile albastre,/ Suspin ades şi mǎ-nfior/ Privind mai sus de astre.” (Dor de cer). Dorul, suspinul, înfiorarea aparţin acelei stări poetice ce predispune la tristeţe, fără a lăsa însă loc, teatralităţii sau ludicului. Autoarea ne transmite o stare afectivă pură, în care lacrima devine cel dintâi simbol al tristeţii, fără a cădea în dramatism. „Din umbra-ntunecatǎ-a lumii,/ Din acest colţ uitat de zile,/ Aştern pe florile Iubirii/ Doar rugǎciuni şi lacrimi grele.” (Cununǎ Iubirii) Nemulţumită de propria stare spirituală, poeta doreşte să se apropie tot mai mult de Dumnezeu. Înţelegând lupta care se dă între bine şi rău, între Duh şi fire, aceasta vrea să se sfinţească zi de zi, să acceadă către idealurile adevărate. „Dar eu urc tot mai departe/ Pe o scarǎ pân’ la cer/ Şi-n al inimii ungher/ Tot sǎdesc frânturi de şoapte./ Le pǎstrez cǎci ele poartǎ/ Vis ceresc descris nedemn/ Când Te-au rǎstignit pe lemn/ Preoţii şi lumea toatǎ.” (M-am îndrǎgostit)

Inlacrimata„Iubirea înlăcrimată”

Poemul ce dă titlul cărţii debutează sub semnul iubirii şi al jertfei. Golgota este evocată metaforic, în centrul tabloului aflându-se agonia prin care a trecut Fiul lui Dumnezeu. Un nevinovat este dus la locul execuţiei şi singurele cuvintele rostite de El erau: „Iartă-i, căci nu ştiu ce fac.” „Iubirea Ta stropitǎ e de sânge;/ Un sânge care-a curs pentru iertare,/ Când pe un deal ce şi acuma plânge/ Tu Te jertfeai pe lemnul de salvare./ Cǎci Tu vroiai sǎ-ntorci la altǎ viaţǎ/ Întreaga Terrǎ plinǎ de urgie/ Care zǎcea în beznǎ, necredinţǎ/ Şi-n ea, încet, speranţa sǎ învie.” Mulţimi de oameni se aflau la Ierusalim, când Hristos a fost răstignit, iar inscripţia prin care se certifica faptul că Isus din Nazaret este Mesia urma să fie citită de toţi. Era un adevăr scris sub inspiraţie divină. Astfel, avea „sǎ vadǎ muritorul nemurirea/ Iar pasul sǎ-şi îndrepte cǎtre ceruri/ Şi sǎ priceapǎ care-i e menirea;/ Tu sǎ-i fii Dorul dintre zeci de doruri./ Şi sǎ-i mai fii Iubirea-nlǎcrimatǎ/ De stropi de har, de sânge şi sudoare,/ Sǎditǎ într-o inimǎ curatǎ,/ Sfinţitǎ şi crescutǎ-n adorare.” (Iubirea înlăcrimată)

În trup de slavǎ am sǎ mǎ nasc

Platon vorbea despre bine, adevăr, frumos, sacru, ca valori independente de om şi la care acesta nu poate ajunge decât prin educaţie. Aceste valori sunt specifice creştinsimului şi îl caracterizează doar pe cel care asemenea lui Pavel, s-a întâlnit cu Isus pe drumul spre Damasc. Acesta este momentul deplinei transformări, al schimbării inimii, care nu se realizează decât prin forţa mijlocitoare a Celei de a Treia Puteri a Dumnezeirii, Duhul Sfânt. Autoarea îşi doreşte să trăiască experienţa de pe drumul spre Damasc, conştientă că numai astfel va primi plinătatea puterii dumnezeieşti. „Tânjesc sǎ Te-ntâlnesc ca Pavel/ Pe drumul care duce în Damasc/ Şi de-aş muri ca şi un Abel/ În trup de slavǎ am sǎ mǎ nasc.” (Fiu şi Tatǎ) Poeta este conştientă că nu are cum să fie imună la non-valoarea şi răul promovate de societatea în care trăieşte. Reflecţiile ei asupra stării spirutuale a creştinului denotă convingerea că numai în unirea cu Hristos găsim puterea de a fi biruitori. „Suntem aşa de slabi şi chinuiţi, Isuse,/ De arşiţǎ şi vânturi ne sunt cǎile pline/ Şi-atâţia hoţi încearcǎ prea mult sǎ ne doboare/ Şi sǎ ne smulgǎ iarǎşi încrederea în Tine./ Suntem bǎtuţi de soartǎ, de ploile vieţii/ Şi parcǎ încercarea e mult peste puteri./ Când Tu ne iei în braţe şi ne ridici pe munţi/ Abia atunci pricepem pe ce ‘nǎlţimi ne pui.” (Suntem aşa de slabi)

„Nu scriu de dragul de a scrie”

„Nu scriu de dragul de a scrie, înşirând expresii frumoase, aranjând cuvinte meticulos în versuri, pentru a arăta că am talent”, ne mărturiseşte Cristina Frâncu. „Încerc să creez imagini redând sentimente, mărturisind îngrijorări, slăbiciuni şi atitudini greşite. Nutresc nădejdea că fiecare cititor se va regăsi în versurile mele şi va conştientiza nevoia de schimbare în mai bine din viaţa sa, că va fi mustrat de păcat, dar că va primi atât mângăiere, cât şi încurajare.” Despre acest lucru vorbeşte şi poemul Vasul de lut. Poetei îi este străină pendularea între a urma calea lumii şi calea lui Hristos. Deplina predare în mâinile Olarului este pentru ea o decizie radicală, determinată de pocăinţa autentică şi de dispoziţia de a se lăsa modelată în armonie cu cerinţele lui Dumnezeu. „Şi-atunci am zis Olarului/ Cǎ-mi pare rǎu de fapta mea/ Şi c-am sǎ stau pe roata Lui./ Iar El a continuat milos/ Sǎ plǎmǎdeascǎ vas dorit,/ Sǎ moaie lutul gǎunos./ Şi de atunci la vasul meu/ Tot a lucrat cu al Sǎu har.”

„Poezia e o parte din mine”

În creaţia sa de căpătâi, „Republica”, Platon declara că arta „nu răspunde unei logici strict raţionale: ceva este şi, concomitent, nu este ce se vede; imaginea nu corespunde semnificaţiei sale artistice.” După Kant, opera de artă ne oferă „plăcerea estetică”, iar aceasta este rezultatul unei „judecăţi estetice”. Kant consideră că deşi arta nu corespunde nici unei utilităţi, avem nevoie de ea. Ce se poate spune însă, despre arta creştină şi în speţă despre poezia creştină? Există o utilitate a acesteia, şi dacă da, atunci mai este artă? Dacă avem în vedere confesiunea Cristinei Frâncu, arta creştină îşi dovedeşte atât utilitatea, cât şi rolul estetic. „Pot spune, fără să exagerez, că nu pot trăi fără poezie”, afirmă autoarea. „M-aş simţi goală pe dinăuntru dacă ar trece zile la rând în care să nu fi citit ori să fi scris versuri. Poezia e o parte din mine, este o lucrare spirituală care mă defineşte şi mă completează. Prin ea, îmi exprim cel mai bine trăirile interioare, frământările minţii, durerile şi bucuriile deopotrivă… În peisajul liricii creştine, în vremea în care trăiesc, nu ştiu câtă nevoie are poezia de mine; ştiu câtă nevoie am eu de ea!” Confirmarea celor de mai sus este poemul „Mă pierd”. „Mǎ pierd într-un ocean de îndurare/ deşi-s un val tivit cu broderie/ de-un Sfânt cu rǎni în mâini şi în picioare./ Când unda mea mânatǎ e de vânturi/ ce vin cu-nfrigurare peste mine,/ mâna-I strǎpunsǎ mǎ alinǎ-n cânturi/ Şi-mi linişteşte dorul meu nǎvalnic/ ce vrea sǎ se descrie în cuvinte.”

Fiul rătăcitor

Cuvintele Cristinei Frâncu sunt inspirate de un Mântuitor care nu Şi-a retras harul nici de la cel ce Îl trădase. Ucenicii înşişi erau oameni păcătoşi şi cu toate acestea, El le-a spălat picioarele, aducându-i prin gestul Său, la pocăinţă. Acest măreţ exemplu al lui Hristos ne vorbeşte despre faptul că suntem aşteptaţi la masa Domnului. „Blândeţea Ta o simt, Domnul meu,/ Când crucea în jos mǎ apasǎ;/ Mǎ-ndemni sǎ alerg pân’ la capǎt, cǎci Tu/ M-aştepţi sǎ şedem la masǎ.” (Iubirea Ta) Cum putem, păcătoşi fiind, să ajungem să trăim o asemenea experienţă absolută? Printr-o întoarcere totală la el, aşa cum este zugrăvită în poemul Eşti gata? – „Eşti gata sǎ pǎşeşti dincolo/ De carapacea ta de fier,/ S-alergi încoace şi încolo/ Şi sǎ te prinzi apoi de cer?/ Sǎ scoţi afarǎ-n vǎzul lumii/ Toţi zeii ce i-ai adunat?/ Cǎci ai umblat sub legea firii/ Şi doar gunoi ai câştigat” – sau în aceste versuri din Tu stai nehotǎrât – „Cǎci El te-aşteaptǎ cu braţe deschise/ Ca sǎ te ţinǎ la piept iubitor./ Întoarce-te din lumi de-acum apuse/ Cǎ te primeşte, fiu rǎtǎcitor.”

„Îmi doresc ca fiecare creştin să iubească Adevărul”

„Pentru că lumea în care trăim e tot mai coruptă, plină de minciună, de oameni cu măşti ce creează false aparenţe, îmi doresc ca fiecare creştin să iubească Adevărul”, spune Cristina Frâncu. „Este suficient acest lucru ca toate celelalte – sentimente, fapte, gânduri şi vorbe – să le fie cumpătate. Dragostea de Adevăr transformă şi dă putere să-l iubească şi pe vrăjmaş. Nu ei vor fi cei care vor iubi cu simţăminte sfinte, ci Isus, Adevărul va iubi prin ei. Şi atunci când întunericul acestei lumi se va risipi, în acea Dimineaţă glorioasă, vor fi strămutaţi în veşnicie, pentru eternitate…” Purtând în cugetul nostru acest adevăr, vom descoperi că de fapt, „Nu este greu s-oferi un zâmbet/ Când gândul tǎu de cer e prins,…/ Nu este greu s-arǎţi iubire/ Celui ce-ţi este apropiat;/ Iubind vrǎjmaşul cu iertare/ Vei fi în ceruri strǎmutat.” (Nu este greu)

Învaţǎ de la Isus sǎ iubeşti!

„Iubirea înlăcrimată” ne stimulează să privim spre cer, locul unde vom fi strămutaţi. Pentru că pe cruce, Iubirea înlăcrimată a rostit „S-a sfârşit!”, pentru că El a plătit “cu însuşi sângele Său”, pentru că „miroase-a flori de rai şi-a primǎvarǎ/ Şi a parfum de cer înlǎcrimat/ Şi-n suflete tresaltǎ -a câta oarǎ?/ Mesajul sfânt: “Cristos a înviat!” (Cristos a înviat!”), noi, cei păcătoşi ne vom bucura de viaţa veşnică. Până atunci însă, mai avem ceva de învăţat. Iubirea Lui a fost înlăcrimată, pentru ca noi să nu mai trebuiască să deprindem plânsul. În antiteză cu lacrima Lui, nouă ne este adresat un îndemn cu valoare de veste buna: ”Învaţǎ de la toate sǎ zâmbeşti,/ Învaţǎ de la Isus sǎ iubeşti!” (Învaţă) Să urmăm această chemare şi să dăruim la rândul nostru, iubire, însă nu o iubire înlăcrimată, ci acea iubire însoţită de zâmbet, despre care apostolul Pavel spunea că „este îndelung răbdătoare,… plină de bunătate,… nu pizmuieşte,… nu se laudă,… nu se umflă de mândrie,… nu se poartă necuviincios,… nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.” Aceasta este iubirea pe care ne-o propune Hristos.

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors