Archive for the ‘Cultural’ Category

Cornel Popa – Silvicultor în pădurile canadiene

Posted by Gabriela Petcu On August - 7 - 2014

PopaCornellA fost legionar şi a părăsit România în vremuri tulburi. Pe drumul pribegiei, nimănui nu i-a fost uşor! Dar Cornel Popa a fost un curajos şi, totodată, foarte ambiţios: ajunge în Canada, studiază, se-aventurează, investeşte în terenuri împădurite, şi-adună prietenii, se străduieşte, munceşte şi doreşte să prospere. “Pe Cornel Popa l-am întâlnit în Canada, la Vancouver, British Columbia” – începe nea Mitică, povestea lui Cornel Popa. Fiecare dintre cei pe care i-a cunoscut şi apreciat, a avut locul şi bucăţica lui de vină în sufletul şi viaţa lui Mitică Sinu.Astăzi, la ora destăinuirilor, timpul îi ţese în fire nevăzute cuvintele, dar retrăieşte, cu toată strădania de a-şi masca emoţia, fiecare întâmplare în parte.

Învăţătorul din Cugir – silvicultor în Canada!

Cornel Popa era prietenul lui Eugen Ştefănescu – amândoi silvicultori, şcoliţi, cu diplome în regulă în buzunare, diferind doar locurile în care studiaseră:  ugen – la Paris iar Cornel Popa – în Canada. „Mi l-a prezentat Eugen Ştefănescu” – afirmă nea Mitică continuându-şi povestirea. Urmau să formeze mai târziu un trio reuşit, ţintind spre aceleaşi idealuri, având în suflete aceleaşi doruri şi fiind fideli unei prietenii frumoase şi sincere. Cornel Popa provenea din Cugir, orăşelul de pe meleaguri transilvane pline de legendă, cu Dealul Cetăţii aproape şi vocile istoriei răzbătând spre lume; situat în zona de contact a culoarului depresionar al Orăştiei cu munţii Şureanu, într-un cadru natural deosebit de pitoresc, Cugirul este înconjurat de dealuri împădurite ce ating înălţimi de peste 700 m şi cu panorama deosebită a munţilor Şureanu, aparţinând lanţului carpatic meridional – în sud, deschizându-se apoi spre nord, ca un evantai, spre minunata luncă a râului cu acelaşi nume şi terasele sale. În ţară profesase ca învăţător şi ajunsese apoi în Canada.

Ce ţi-e şi cu viaţa aceasta, uneori se întâmplă lucruri care leagă într-un fel sau altul chiar şi continentele între ele: aşa era şi în cazul lui Cornel Popa, românul căruia îi fusese sortit să traverseze Atlanticul pentru a-şi continua studiile într-un domeniu care mereu să-i amintească de freamătul codrilor de-acasă, de cântecul şi poezia lor, terminase facultatea de silvicultură în Canada. Şi cum în codrii arborii sunt fraţi tot aşa şi acest om îşi adunase pe lângă sufletul său, semeni cu aceeaşi vibraţie sufletească şi cărora dorul de obârşie li se alina în acelaşi fel…

„Banii se fac la pădure, din firez şi din secure!”

Cum nu i-a fost frică niciodată de muncă şi nici nu a fost lipsit de curaj, în plus, fiind stăpânit de o ambiţie de invidiat, Cornel Popa şi-a cumpărat în Canada un teren împădurit, în munţi, pe care urma să-l defrişeze, iar lemnul rezultat putând fi comecializat în scopul folosirii lui pentru stâlpi de telegraf. Părea a fi afacerea vieţii lui şi pornise cu mare elan în această iniţiativă privată. „Nu a fost însă prea norocos, deoarece unii copaci erau putrezi, fie la rădăcină, fie la vârf – îmi zice nea Mitică -. Am lucrat şi eu cu el la tăiat lemne, împreună cu Radu Bumbaru şi Titi Filip”. Nu aveau o viaţă uşoară, dar toţi erau oameni harnici şi munceau cu sârg, erau prieteni şi erau plini de zel. Nici spiritul nu le lipsea, însoţindu-i mereu şi la munca de la pădure. Făcând haz de situaţia în care erau când munceau la pădure, Cornel Popa spunea mereu:” De-ar fi făină precum nu-i slănină! / Că apa de mămăligă ne dă naşu’!”, pentru că munca nu era uşoară şi rezultatele nu întotdeauna aşa cum le doreau şi făceau ca şi ţiganu’ când se trezea flămând dând fuga la naşu’…Sau mai avea o vorbă: “Numa’ o ţâră îi rău şi iar nu-i bine!”.  Încercau astfel să depăşescă acele momente în care vedeau că muncesc şi roadele nu erau pe măsura aşteptărilor. Mai venea şi nea Mitică cu completările de rigoare: începea să cânte o melodie pe care tatăl sau o fredona adesea atunci când muncea şi care cadra cu tăiatul lemnelor: „Banii nu se fac aşa / Stând în cârciumă şi-a bea / Banii se fac la pădure / Din firez şi din secure”. Când începeau cu cântece şi versuri nu-i mai putea opri nimeni, curgea versul şi cântecul din sufletele lor în ritmul în care mâinile lor bătătorite şi îndemânatice nu stăteau locului: „Bate vântul, viscoleşte / Stânjenarul grămădeşte”. Stânjenarul era cel care aduna lemnele tăiate şi le „grămădea”, le făcea grămezi, le stivuia.
„Măi, Mitică, ce-au învăţat ăştia în Franţa, nici nu se compară cu ce-am învăţat la facultate în Canada”– îi spunea Cornel Popa lui Dumitru Sinu, făcând comparaţie între şcoala franceză şi cea canadiană, pentru că era uimit de cunoştinţele lui Eugen Ştefănescu în domeniul silviculturii, deşi făcuseră aceeaşi facultate.

„Cornel Popa era legionar!”

„Cornel Popa era legionar” – îmi spune nea Mitică – şi aşa cum „la pădure rupea arborele cu dinţii”, ideile mişcării legionare erau de neclintit din mintea şi sufletul lui, şi cu dinţii ţinea de ele.
Mişcarea legionară, înfiinţată în România interbelică la 24 iunie 1927 de Corneliu Zelea Codreanu purta denumirea de Legiunea Arhanghelului Mihail, fiind o legiune paramilitară teroristă de orientare naţional fascistă, creată după modelul organizaţiilor fasciste SA şi SS, cu un puternic caracter mistic religios, violent, anticomunist şi antimasonic. „Căpitanul” era denumit Zelea Codreanu de către ortacii săi şi alături de el, membrii fondatori ai mişcării legionare au mai fost şi alţii, ca de exemplu: Ion Moţa, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu şi Ilie Gârneaţă. La 3 ani de la înfiinţare, în 1930, Zelea Codreanu decide să transforme mişcarea în partid politic care poartă numele Garda de Fier, intenţionând să atragă şi alte partide şi împreună să lupte împotriva expansiunii comunismului dinspre URSS spre restul Europei. „Să nu credeți, cum spun adversarii Mișcării Legionare, că a fost o copie a nazismului sau a fascismului. Mișcarea Legionară a fost o mișcare autohtonă, născută din grupări studențești anticomuniste” – afirma Neagu Djuvara, pe care nea Mitică avusese ocazia să-l cunoască la Paris – făcând referire la originile acestei mişcări; dar, “…legionarii s-au pregătit de alegerile din ţară cu un program atât de violent fascist, antisemit şi antioccidental, încât liberalul I.G. Duca, însărcinat de rege să organizeze alegerile, a crezut de cuviință să interzică participarea la alegeri a Gărzii de Fier” – era vorba de alegerile parlamentare din 1933. Uniformele legionarilor erau asemănătoare celor militare, verzi – simbolizând reînnoirea, de aici şi denumirea de „cămăşile verzi”, salutându-se folosind salutul fascist. Simbolul mişcării era crucea triplă, o reţea de zăbrele de închisoare reprezentând martiriul şi cunoscută ca şi „crucea arhanghelului Mihail”. Faţă de alte mişcări similare europene de sorginte fascistă, mişcarea legionară din România se distingea prin importanţa acordată religiei ortodoxe. Mişcarea legionară din România era susţinută cu precădere de către studenţi şi ţărani.
Lider plin de carismă, inteligent şi foarte agresiv, Zelea Codreanu reuşeşte să-şi facă o propagandă de succes, transformând mişcarea într-un adevărat spectacol la scenă deschisă. O dată cu chemarea generalului Antonescu la putere în 4 septembrie 1940, Legiunea a încheiat o alianţă cu Antonescu şi astfel a luat naştere un guvern cunoscut în istorie ca fiind guvernului aşa-zisului „stat naţional legionar”, partidele politice istorice refuzând să participe oficial la guvernare. În ziua următoare formării acestui guvern, Antonescu a cerut anularea Constituţiei şi a Parlamentului, forţându-l printr-un puci pe regele Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său în vârsta de numai 18 ani, Mihai I. Ajunsă la putere, legiunea a trecut la represalii împotriva comunităţii evreieşti şi nu numai, înfăptuind cele mai cumplite asasinate şi împotriva românilor neevrei care nu agreau principiile legionare. Sunt cunocute acţiunile antisemite ale Gărzii de Fier, cel mai mare pogrom din istoria Munteniei, pogromul din Bucureşti şi masacrul de la Jilava. Nea Mitică îşi aminteşte câteva versuri din imnurile legionare, care erau în mare majoritate compuse pe versurile lui Radu Gyr: „În lături şerpi nu scoateţi capul / Căci apucăm săcurea-n mâini / Destul ne-aţi omorât copiii / Destul şi încă n-aţi plecat” sau „Pentru trădători şi mişei şi trădare / Azi vrem gloanţe şi vrem ştreang –răzbunare!” A simpatizat dintotdeauna cu mişcarea legionară, deşi n-a făcut parte din această grupare niciodată. Când a reuşit să treacă graniţele României în 1948, să nu uităm că Dumitru Sinu a fost ajutat de către legionari.

Românii şi nevestele lor canadience

Majoritatea prietenilor lui nea Mitică şi-au luat soţii canadience de origine engleză sau franceză. Având o abilitate deosebită în învăţarea limbilor străine, aproape toţi ştiau mai multe limbi, în special engleza, franceza, germana şi italiana. Unul dintre ei, Titi Filip ştia şi greaca şi cu o grecoaică s-a căsătorit. Cornel Popa s-a căsătorit cu o canadiancă din British Columbia, pe nume Eunice, o femeie de excepţie, după cum îmi spune nea Mitică. Vorbeşte din când în când cu ea la telefon, este încă în viaţă. „Şi Cornel Popa a fost plecat în Franţa o perioadă” – mă surprinde la un moment dat nea Mitică – a mers să lucreze la pădure, unul dintre copiii lor s-a născut în Franţa”. În amintirea lui nea Mitică, prietenul său Cornel Popa a rămas ca un simbol al ambiţiei şi hărniciei. Îşi aminteşte cum i-a spus la plecarea în Franţa: „Eu dacă am o drujbă, îmi câştig pâinea oriunde în lume!” Ca un făcut, după ce a revenit în Canada, următoarea destinaţie înscrisă pe traiectul vieţii lui Cornel Popa a fost SUA, unde s-a stabilit în statul Michigan. Exact ca şi în cazul lui nea Mitică! În Michigan şi-a cumpărat 400 de acri de teren pe care a plantat nuci pentru lemn de mobilă. Era pasionat de ceea ce făcea şi muncea cu plăcere în livada lui de nuci. Mergea acolo destul de des şi uda copăceii. La plantaţia de nuci se simţea în largul lui. Adesea, când venea vremea să plece acasă, mai zăbovea chiar şi după lăsarea serii, în mijlocul naturii . Într-o zi, pe când se afla în această plantaţie, şi-a amânat plecarea cu încă o oră şi apoi încă una…”Nu ştiu dacă glasul pământului din acea livadă îl chemase şi-l îndemnase să mai rămână, dar în aceeaşi seară, în drum spre casă a fost lovit de o maşină şi a trecut în eternitate…Cornel a fost înmormântat la Mănăstirea “Adormirea Maicii Domnului” din Michigan”- încheie nostalgic Dumitru Sinu povestea prieteniei sale cu Cornel Popa. Fusese prietenul cu care rezonase foarte bine, pentru care munca şi spiritul se regăseau într-o combinaţie reuşită, iar dragostea şi dorul de locurile natale erau alinate cu dulcele cântec al plaiului românesc şi farmecul poeziilor sale.

 

Octavian D. Curpaş
Surprise, Arizona

 

 

POVESTEA UNEI VRĂBIUŢE

Posted by Gabriela Petcu On August - 7 - 2014

JANIK-G2-WBA fost odată o vrabiuţă care îşi îngrijea singură puişorii. Şi în fiecare dimineaţă înainte ca puii ei să se trezească, se scula foarte devreme şi se ducea să le caute de mâncare. Dimineaţa în răcoarea zilei sau în arşiţa amiezii, vrăbiuţa zbura din loc în loc să aducă hrană puilor ei. În căutarea ei după cele trebuincioase, desigur că nu lipseau nici riscurile. De exemplu: drumul lung şi obositor pentru vrabiuţa fragilă, era istovitor. Odată, pe cand zbura prin pădure, auzi deodată „poc!“ şi abia, abia scăpase sărmana de puşca vânătorului. În alte zile era urmărită de păsări mari de pradă. Acestea erau cele mai mari griji ale ei. Dar nu pentru ea se temea, ci pentru puişorii care rămâneau singuri în cuib. De multe ori, zbura departe, foarte departe, pe câmpuri unde ţăranii cultivau tot felul de grâne. Seminţele care le găsea pe ogor, le aduna în ciocul ei mic şi cu bucurie zbura înapoi la cuib.

Toamna îşi îndrepta privirile spre cer privind stolurile de păsări care plecau spre ţările calde. Tare ar fi vrut şi ea să poată zbura acolo unde iarna nu venea niciodată. Dorea să nu mai fie nevoită să îndure frigul şi gerul năpraznic al iernii. Însă puişorii erau încă mici şi nu învăţaseră să zboare. Era prea primejdios să pornească cu ei la un drum lung. Şi apoi, nu ar fi ajuns niciodată la ţintă. Iar ea nu se îndura să se despartă de ei nici în ruptul capului.

Dar mai era încă ceva în inima vrăbiuţei. Ea aparţinea locurilor natale. Ea aici se născuse, pe pamânturile noastre şi nu se îndura să plece în altă parte. Nu o atrăgea chemarea spre alte zări, ci spre locurile unde crescuse şi trăise. Aşa simtise mereu de când se ştia şi aşa va sfârşi. Aici pe pamântul natal unde îşi îngropase toţi strămoşii.

Puţine surate ale ei supravieţuiau peste iarnă şi nu de puţine ori găsea câte o pasăre îngheţată. Atunci, înspăimântată se ruga lui Dumnezeu să o ajute, să nu cadă pradă vremii năprasnice. Dorea să treacă cât mai repede iarna şi să înveţe puişorii să zboare. Acum erau nişte mogâldeţe micuţe dar ştia că în primăvară, îi va învăţa să zboare şi să-şi caute singuri hrana. Atunci, nu va mai fi nevoită să muncească din greu. Şi aşa cu visul acesta, spera să vină zile mai bune şi pentru ea.

Zilele treceau rând pe rând iar vrăbiuţa noastră zi de zi se avânta tot mai departe să găsească de-ale gurii. Cea mai mare bucurie a ei era însă când puişorii ciripind deschideau ciocurile pentru a fi hrăniţi. Atunci, uita de orice oboseală, frig, arşiţă şi chiar de puşca vânătorului care nu de puţine ori era gata, gata să o atingă. În cuib uita şi de păsările răpitoare care dădeau târcoale puilor. Era bucuroasă că de fiecare dată îşi gădea puii sănătoşi şi în siguranţă.

Iarna trecuse şi în sfârşit primăvara începuse să-şi facă apariţia. Urmele zăpezilor se vedeau tot mai rar şi ici-colo, pâlcuri de ghiocei şi toporaşi începuseră să răsară. Astfel, într-o zi călduroasă de primăvară, vrăbiuţa noastră şi-a scos puişorii din cuib pentru a le preda prima lecţie de zbor dar şi de căutarea hranei. Mama le explică cu răbdare şi bunătate care seminţe erau bune de mâncat şi ce insecte pot să prindă pentru a-şi potoli foamea. Când găsea un viermişor, îi chema îndată la ea şi îl împărţea în părţi egale. În grija ei de mama, dorea să facă tot ce-i stătea îm putinţă ca puii ei să se simtă bine şi să nu ducă lipsă de nimic.

pasari-migratoareŞi cu educaţia se chinuia sărmana vrăbiuţă. Că nu era uşor să-i înveţe să zboare şi să-şi caute mâncare. Dar parcă era numai asta… Puii trebuiau să „salute“ şi să respecte pasările care trecea în zbor pe lângă ei sau care locuiau în cuiburi vecine. Ciripind, salutau păsările mai în vărstă. Apoi, cand se certau, ea intervenea cu duioşie între ei să-i împace.

Dar puişorii nu au vrut să o asculte pe mama lor. Cu toata osteneala ei, zi de zi, puii nu voiau nicicum să asculte şi să înveţe. Le plăcea comfortul şi căldura cuibului. Vara nu le plăcea să zboare prin arşiţă aşa că se adăposteau la umbra frunzelor. Iar în zilele reci şi ploioase se îngrămădeau zgribuliţi în cuib. Până într-o zi când mama obosise şi îşi pierduse răbdarea să tot vorbească cu ei şi să-i trimită la muncă. Aşa că se hotărâse să îngrijească mai departe de hrana zilnică aşa cum o făcuse şi până atunci. Chiar dacă aceştia erau „copii mari“ de acum, dar în ochii mamei ei rămăsesera tot nişte puişori neajutoraţi. Efortul mamei lor, pe zi ce trecea era tot mai mare deoarece puii erau „copii voinici“ şi odată cu timpul, cerinţele lor crescuseră. Aveau nevoie de mai multă hrană.

Într-o zi, vrăbiuţa plecase ca de obicei să caute mâncare… dar nu mai ajunsese la cuib la timp… iar puii neliniştiţi se întrebau unde putea fi mama lor. Trecuse şi amiaza şi vrăbiuţa încă nu sosise acasă. Spre seară, văzând că mama lor încă nu mai venea, puii se hotărâseră să meargă să o caute. Habar nu aveau care era traseul ei zilnic în căutarea hranei. Ei nu ştiau că mama lor nu se mulţumea cu fărâmiturile pe care le găsea în jurul cuibului si pentru care păsările se certau intre ele. Ea zbura departe, pe răzoare acolo unde găsea hrană bună şi din belşug. Dar pentru a ajunge acolo, zilnic era nevoită să facă un efort uriaş… iar puterile începuseră să o părăsească. Simţea ea că ceva nu era bine cu sănătatea ei, dar nu prea voia să dea importanţă. Pentru ea, puii reprezentau absolut totul…

Astfel, puii au zburat şi au tot zburat pană s-a înoptat de-a binelea. Obosiţi şi flămânzi s-au oprit pe creanga unui copac să se odihnească. Însă somnul nu îi putea cuprinde. Le lipsea siguranţa cuibului şi grija mamei lor. Se uitară în jur şi parcă mii de ochi haini dădeau târcoale sâ-i înhaţe. Deodată, un pui mai slăbuţ, de oboseală, neputându-şi ţine echilibrul, căzuse din copac chiar la rădăcina acestuia. Căzuse peste o moviliţă şi pentru că nu putea deosebi ce este, ciripind îşi chemă fraţii. Aceştia curioşi, se uitară atenţi şi înmărmuriseră. Acolo, la rădăcina copacului, în colbul de jos, mama lor odihnea somnul de veci. Era atăt de slabă, iar zborurile lungi făcură ca inimioara ei micuţă să se oprească.

Puii îşi priveau mama ca pentru prima dată. Se uitau la ea parcă cu alţi ochi. Era atât de slabă şi îmbătrânită… Oare când se schimbase mama lor aşa dintr-o dată? Desigur că nu avuseseră timp să observe neputinţa ei. Erau atât de mulţumiţi de serviciile mamei încât aceasta devenise supereroul lor. Ea putea trece peste orice obstacol să le aducă hrană şi să-i acopere cu aripile care le ţineau cald în timpul iernii. Nici când se întorcea acasă din drumul greu sau cu o aripă rănită, nu băgaseră puii de seama. Acum când s-a stins, dându-şi ultima suflare pentru ei, în agonia morţii, gândul ei se afla acolo, la puii ei, la căldura cuibului.

***
Desigur, vă întrebaţi dacă povestea vrăbiuţei este adevărată sau nu deoarece nu aţi auzit până acum poveste asemănătoare. Nu ştiu să vă spun dacă povestirea mea este adevărată, dar vă pot spune că ea seamănă foarte mult cu povestea unor copii din zilele noastre. Vrăbiuţa din povestirea mea poate fi asemănată cu multe mame care muncesc aleargând de dimineaţă până noaptea să aducă fericire şi bunăstare în viaţa copiilor lor. Dar de multe ori, noi mamele, uităm că puişorii noştri au crescut şi nu mai sunt copii mici pe care să-i cocoloşim la piept. Uităm că a venit şi vremea lor să zboare, să fie pregătiţi pentru a ţine piept greutăţilor vieţii!

Deseori responsabilităţile copiilor sunt preluate tot de părinţi şi astfel copii cresc cu două mari griji în viaţă. Computerul şi televizorul. Două mari nenorociri care, dacă nu sunt bine ţinute în frâu, va altera mintea şi viaţa copilului. Dacă părinţii nu înţeleg că tocmai copiii lor trebuie să aibe şi ei responsabilităţi în viaţă încă din cei mai fragezi ani, atunci aceştia vor creşte fără respectarea regulilor în viaţă. Nu trebuie să uite că respectarea responsabilităţilor şi munca, fac din ei oameni de calitate. Însă, orele în număr cât mai mare petrecute în faţa televizorului şi a computerului anihilează echilibrul moral şi psihic cu care au fost înzestraţi.

Povestirea mea tristă despre vrăbiuţă, ilustrează agonia unei mame sau a părinţilor şi nepăsarea copiilor care sunt crescuţi fără nicio responsabilitate. Nu este de mirare că foarte mulţi elevi au note scăzute la şcoală iar când ajung în viaţă devin frustraţi din orice detaliu neînsemnat al vieţii ba chiar agresivi sau depresivi. Munca corespunzătoare vârstei, menţine sănătatea creierului protejându-l de anumite gânduri neplăcute care-i dau târcoale. Copii, respectaţi-vă părinţii, respectaţi-vă mama şi când veţi ajunge mari, veţi fi o binecuvântare pentru aceştia, pentru familie şi societatea în care trăiţi.
—————————
Ligia-Gabriela JANIK
Aldingen, Germania
1 august 2014

 

 

Caroline Gombe – visul american al unei actrițe românce la New York

Posted by Gabriela Petcu On August - 3 - 2014

Carol GCaroline Gombe, absolventă de UNATC, o româncă talentată, ambițioasă, inteligentă și foarte determinată, cu o atitudine “Yes, I can do it” si cu un look exotic care “ dă bine” în lumea filmului, a decis in vara anului 2008 să-și stabileascăreședința dincolo de “ marea balta”, mai precis in New York, in cautarea visului american. S-a lovit, însă, de o mare…dilema. A avut de ales între două oferte: o bursă integrală de studii la California Institute of the Arts sau o bursă integrală de studii la Universitatea din Connecticut. A ales University of Connecticut pentru că era mai aproape de New York , orașul de care se îndrăgostise la prima vedere. În plus i se oferea șansa să lucreze că asistent universitar și să joace în compania locală de teatru. După doi ani intenși de studii, Caroline și-a îmbogățit palmaresul școlar cu un “Master of Arts”. A avut șansa să joace într-un film produs de Quincy Jones și să fie parteneră de film alături de Eric Robert și de Andy Garcia. Rolul Sophie, însă, din piesă de teatru “Ruined”, de Lyn Nottage ( piesă premiata cu premiul Pulitzer) a fost “cireașă de pe tort” pentru Caroline, deoarece în urma acestui rol a fost acceptată ca membră Equity (Uniunea Actorilor deTeatru din USA ), fiind singură româncă membră a acestei titrate uniuni. Caroline Gombe își trăiește visul american la New York, un vis care, după părerea ei, nu are naționalitate…a visat să îsitrăiască viața făcând ceea ce iubește și să iubeasca ceea ce face.

 

“ Vrajitoarele din Salem” o împing în mrejele Americii

 

Caroline, când a început odieseea ta americană?

 

În vară lui 2007 lucrăm la Teatrul din Constanța în „Vrajitoarele din Salem”, spectacol regizat de Gordon Edelstein (actualmente directorul teatrului Long Wharf Theatre – New Haven ). Mi-a plăcut extrem de tare felul în care am lucrat, începând cu audiția pe care am dat-o, apoi primele lecturi și felul în care au decurs repetițiile. Totul s-a desfășurat într-un ritm susținut, Gordon știa exact ce vrea de la spectacol, de la fiecare actor pe care îl distribuise și de la fiecare om care lucra în acea producție Îmi aduc aminte că am stat foarte puțin în sală de repetiție, ne-am mutat imediat pe scenă și am început să descoperim personajele în timp ce construiam spectacolul scenă cu scenă. Tot procesul de repetiție a durat fix o luna. Nu știu cât de încântați au fost ceilalți actori obișnuiți, ca și mine, cu lunile de repetiții din țara și cu “scoatem premieră când e gata”, dar eu m-am simțit mult mai bine lucrând așa, în ritm alert. Cred că am nevoie să lucrez intens, să descopăr personajul și apoi să îl laș să spună povestea publicului, să văd dacă el, publicul, mă urmărește, dacă e interesat. Nu am răbdare să repet luni de zile la o piesă. Lucrând la acel spectacol am realizat că nu mai pot să stau în România, că nu pot să aștept până cand sistemul, până cand oamenii, până… și, mai ales, că există probabil un loc unde lucrurile se întâmplă așa cum funcționez eu. Nic Ularu care făcea scenografia la piesă mi-a spus de URTA(United Residence of Theatre Artist – n.a). Și cam asta a fost. Am aplicat, în iarna lui 2008, am mers la audiții în New York, am avut interviuri cu 7 școli, in urma carora am avut doua oferte serioase – adică burse complete – una pe coasta de vest, cealaltă pe coasta de est. Am ales coasta de est, adica University of Connecticut, pentru că era aproape de New York, oras de care deja mă îndrăgostisem, dar și pentru că, financiar, oferta a fost mai bună și îmi dădea nu numai șansa de a lucra ca asistent universitar, dar și să joc în compania locală de teatru.

 

IMG_1416“15 ore pe zi de școala și lucru în teatru…”

 

Cum a fost impactul cu “Țara Făgăduinței”? A fost un “ soft landing”?

 

Da…un soft landing, într-adevăr.(râde) Prima audiție pe care am avut-o aici, cea pentru URTA (United Residence of Theatre Artist – n.a) din New York, a fost una din cele mai bune pe care le-am avut; reacțiile au fost neașteptat de bune, iar interviurile care au urmat și ofertele pe care le-am primit au fost extrem de încurajatoare. Apoi a urmat procesul de adaptare la sistemul de aici, la școala de teatru de aici. N-a fost ușor deloc. Programul pe care l-am ales este un program foarte dur, 15 ore pe zi de școală și lucru în teatru. Trebuia să mă trezesc in fiecare zi la 7 dimineața și ajungeam acasă după miezul nopții, când trebuia să pregătesc ziua următoare. Șase zile din șapte, iar duminică, de cele mai multe ori, trebuia să repet în școală cu colegii scene pentru clasă. Am fost șocată și impresionată de capacitatea de muncă pe care o aveau colegii mei care, rareori, se văitau de oboseală sau de lipsă de timp, dar mai ales de energia pe care erau dispuși să o pună în tot ceea ce făceau. Am învățat extrem de mult în acel program, despre mine că om, despre mine că actriță, mi-am descoperit și testat limitele, am învățat că ceea ce numim limită este doar o noțiune pe care o definim în funcție de cât de mult ne dorim sau avem nevoie să facem un lucru sau altul. În plus, am învățat lucruri esențiale despre sistemul de lucru de aici, tehnică de audiție, cum se lucrează în teatrul profesionist de aici și în mediul universitar. La interviul URTA mi-au spus că ei pregătesc actori pentru viață de actor din New York și exact asta au făcut. Și acum, când sunt extrem de obosită și simt că nu mai am energie pentru încă o zi, îmi aduc aminte de zilele din Connecticut și știu că dacă am putut atunci, sigur pot și acum.

 

Ai un arbore genealogic cosmopolit – mama româncă, tatăl din Republica Centrafricanăși bunica ucrainiancă. Cum a fost perioada copilărieiși adolscenței tale, in România?

 

Copilăria, ca și adolescenta mea, a fost o alegere pe care am făcut-o conștient. Am o mamă extrem de inteligență și foarte conectată nativ la valorile esențiale ale vieți, o mamă cu un spirit liber înnăscut pe care mi l-a insuflat încă din primii ani de viață. Mi-a lăsat libertatea de la început să aleg eu ce gândesc despre o situație sau altă, m-a lăsat să găsesc răspunsurile mele, nu pe ale ei sau pe ale altora. Țin minte exact ziua când am înțeles că am altă culoare decât toată lumea din jurul meu, aveam probabil 3 ani sau mai puțin, cand m-am întrebat dacă e ceva ce pot să fac să schimb asta. Am înțeles că nu și mi-am zis: ” a€œpai atunci, asta e, să ne ocupam de altceva”. Mi-a fost și îmi este în continuare greu să înțeleg cum își pierd oamenii atâta timp cu lucruri care au atât de puțină importantă și pe care oricum nu le pot schimba. Un alt lucru important pe care l-au făcut mamă și bunicii mei a fost deschiderea pe care mi-au creat-o față de artă. Am văzut sute, poate mii de filme cu bunica mea, începând de pe la 3-4 ani. Bunicul mi-a citit toate poveștile posibile, ba cred că a mai și inventat unele (râde). Mama m-a învățat să recit poezii în franceză și rusă pe care le spuneam în față blocului celor care doreau să mă asculte. Din clasă a doua m-a dat la școală de muzică, am făcut 7 ani de pian și am luat cursuri de dans. Am crescut într-un mediu intelectual artistic. Asta nu înseamnă că a fost întotdeauna ușor, că oamenii nu au avut reacții diverse, pe care și le-au exprimat mai mult sau mai puțin elegant și la care am reacționat mai mult sau mai puțin elegant. Dar datorită acestei conjuncturi am atras întotdeauna oameni deschiși la minte, oameni care că și mine sunt interesați foarte puțin de jocul asta pe culori, pe nații și pe tot ce mai alegem să ne despartă, dar foarte interesați să se bucure de tot ce ne apropie.

 

IMG_1572Fata cu părul albastru de la UNATC

 

Ai fost prima studentă româncă, de culoare, la UNATC…cum ai fost primită de colegi, de profesori?

 

Într-adevăr, așa e, am fost prima româncă, de culoare, admisă la UNATC. Mi-am dorit întotdeauna să fiu actriță, dar trăind în societatea aceea și uitându-mă la filmele românești nu m-am gândit niciodată serios că aș putea fi actriță în România. În timpul liceului însă, am început să lucrez că manechin și am continuat să dansez, făcând diverse filmări pentru televiziunea națională. Într-o zi mi s-a propus să dau o probă pentru un film franțuzesc, am luat un rol în filmul respectiv, iar regizorul Patrick Malakian, regizor de renume francez, m-a sfătuit să dau la teatru.Mi-au plăcut enorm zilele de filmare, lucrul la personaj, atmosferă creativă de pe platoul de filmare. Mi-am dat seama că nu există nimic altceva care îmi place la fel de mult sau vreo altă meserie pe care mi-ar plăcea să o fac. Am hotărât că pentru orice trebuie să existe un început, și dacă eu sunt cea care trebuie să-l facă, asta e, cu atât mai interesant. M-am pregătit cu minunatul actor de la teatrul Odeon, Mircea Constantinescu, care mi-a ales un repertoriu care demonstra nu numai talentul, dar și posibilitatea de a fi distribuită. M-am dus la examen hotărâtă să dau tot ce am mai bun și cu credința că într-o școală de actorie talentul e singurul care contează și că dacă nu o să întru va fi pentru că nu am fost suficient de bună și nu pentru că am o altă culoare decât cea majoritară. De menționat, la momentul acela aveam și părul albastru.(râde)Și am intrat. Nu o să uit niciodată acel telefon, a fost unul din cele mai fericite momente din viață mea.Cât despre profesori și colegi, curios este ca dacă cineva a avut ceva reticente a fost cu siguranță din rândul profesorilor, și culmea, unii la care m-aș fi așteptat mai puțin. Dar din prima zi am avut încrederea și suportul total și necondiționat al profesorului meu de clasă, Florin Zamfirescu – care și acum mă susține – și caruia ii mulțumesc de câte ori am ocazia. UNATC a fost primul loc din viața mea unde m-am simțit la fel cu toată lumea, m-am simțit acasă, am simțit că aparțin unui grup care are în comun ceva ce pentru mine e esențial –   pasiunea pentru artă. Au fost cei mai frumoși si cei mai liberi ani. UNATC era, și cred că într-un fel sau altul o să fie întotdeauna, o oază în care te rupi de la ritmul în care evoluează lumea din jur și te concentrezi pe lumea teatrului, lumea pieselor în care joci, a rolurilor pe care le repeți, îți dai timp să explorezi și să te bucuri. În plus, viața de student la teatru, cel puțin în București, îți da acces la piese de teatru, la evenimente artistice, te conectează la o lume liberă de multe din prejudecățile vieții de zi cu zi. Colegii mei de clasă, dar și de generație, în marea majoritate, mi-au fost și îmi sunt inca prieteni. Am fost o clasă foarte diversificată, cu oameni din toate colțurile țării și cu experiențe de viață foarte diferite, iar asta ne-a apropiat, ne-a făcut să ne sprijim unii pe alții, să ne găsim puterea în fiecare dintre noi.

 

“Calitatea mea “exotică” mi-a dat întotdeauna de lucru”

 

De ce ai ales să pleci in State?

 

Prietena mea din copilărie spune că asta mi-am dorit de mică și în mare parte e adevărat. Am crescut cu filme americane, la cinema sau la TV, îmi placea foarte tare limba engleză și mi-am dorit să joc în limbă engleză. Cred că am știut întotdeauna că o să plec în State, dar nu am știut când și cum. După ce am terminat facultatea mă gândeam că poate o să vina “Statele” la mine.(râde) Nu am plecat din România pentru că nu aveam de lucru, de când am terminat facultatea și până am plecat din țara am jucat constant, de cele mai multe ori în mai multe proiecte în același timp. Mi s-a părut amuzant pentru că “îngrijorarea” exprimată de o profesoară din UNATC era că ce o să joc eu în România. Dar rolurile pe care le-am jucat au fost cam toate în același registru. Calitatea mea “exotica” mi-a dat întotdeauna de lucru, dar cu timpul am simțit că stagnez, că nu mă exprim, că nu mă regăsesc în ce fac, că nu mă mai bucur. Iar când am jucat Tituba, în “Vrăjitoarele din Salem”, la Constanța ,mi-a devenit extrem de clar că vreau să joc personaje diverse, oameni de tot felul, iar în România nu prea era posibil.Pe de altă parte, tot ce se întâmplă în România, în viață artistică românească, avalanșa de prost gust și producțiile fără sens, calitatea vieții din România, faptul că actorii nu aveau nici un fel de protecție, de organizare sau, din punctul meu de vedere, de perspectivă, toate aste mi s-au părut fără sens. M-am trezit într-o zi și mi-am dat seama că trăiesc într-o lume care pentru mine nu mai are sens. Pentru mine actoria este cu siguranță pasiune, dar este și profesia mea. Că să mi-o pot face cel mai bine trebuia să găsesc locul în care, eu având profesia asta, funcționez cel mai bine, dar și piața în care sunt cea mai eficientă. Am venit în State să dau o audiție și atât. Am vrut să văd care este reacția, mea față de acest loc, dar și reacția locului față de mine. Ne-am sincronizat și de aceea am ales să rămân.(râde)

 

unnamed-2Cum ți se pare New York-ul? Știu că ai fost și în Los Angeles…

 

New Yorkul este un oraș fascinant, este un oraș foarte cosmopolit care ne-a adunat pe toți, din toate colțurile lumii, cu toate experiențele, cu toate dorințele, cu toate frustrările, cu toate bucuriile, cu tot ce ne definește pe noi ca oameni. E locul în care fiecare zi e o provocare, în care în fiecare zi înveți ceva, de la fiecare om pe care îl întâlnești și din fiecare situație în care te găsești. E orașul care îți da șansa să te descoperi, să îți forțezi limitele, în care afli ce e important pentru ține. Majoritatea oamenilor care locuiesc aici iubesc ceea ce fac – profesia pe care au ales-o este și pasiunea lor. Asta creează o anume stare de spirit, o energie vitală, creativă. Este unul dintre orașele în care este foarte greu să trăiești, în special că actor, dar care te provoacă să devii din ce în ce mai bun în ceea ce faci și să înveți să crezi în șansa ta.Am locuit și în Los Angeles, 8 luni și jumătate. Am făcut un film acolo, am luat rolul la o luna după ce am ajuns. LA-ul are un alt ritm, este mult mai calm, passive aggressive, ar fi o definiție perfectă. Oamenii sunt mult mai interesați de cum arată lucrurile sau ei înșiși și de calitatea vieții pe care o duc, Îmi place că toată lumea mănâncă sănătos, merge la sală, înoată, aleargă, e un oraș foarte sănătos din punct de vedere fizic. Cea mai mare diferență dintre NY și LA este că, aici, în New York, alergi tu să îți găsești următorul rol, sau să creezi următorul proiect, în LA trebuie să aștepți să sune telefonul, iar eu nu sunt bună la asta. În NY am avut și 6 audiții într-o zi, în LA am un prieten, foarte bun actor, care a avut o audiție de la începutul anului până acum. Cam asta e, în LA trebuie să aștepți până prinzi șansa aia unică, în NY ți-o creezi punând în fiecare zi câte o piatră mai mică sau mai mare la temelie.

 

“Nu cred ca am râs, niciunde în lume, mai mult ca in România.”

 

Ce îți place cel mai mult in America? Este ceva care îți displace?

 

Cel mai tare îmi place atitudinea de „I can”. Mi-a luat ani să îi înțeleg valoarea și responsabilitatea. Și, mai ales, să îmi găsesc libertatea și relaxarea să cred în el. Îmi place că lucrurile au sens aici, că există reguli care se aplică și funcționează. Îmi place că dacă ceva nu funcționează, cineva sigur se ocupă de asta sau dacă semnalezi anumite deficiente, cineva va lua măsurile de rigoare. Îmi place că societatea asta te învață să nu închizi uși, să îți ții întotdeauna opțiunile deschise și să nu iei lucrurile personal atunci când lucrezi. Îmi place și ideea de credit, nu neapărat cardul de credit, dar sistemul de “credit”. De exemplu în actorie proiectele pe care le faci și le pui în CV se numesc credite. Asta înseamnă că, faptul că ai jucat în filmul sau piesă respectivă, este un pas înainte, oamenii cu care ai lucrat se adaugă la lista celor care cred în ține. Și asta se aplică, cam în toate meseriile, nici un lucru pe care îl faci nu e în van. Îmi place că văd, am prieteni, știu oameni care au reușit prin forțele proprii, îmi place că oamenii vorbesc în permanență despre reușite nu despre eșecuri, îmi place că oamenii se bucură de izbânzile altora, îmi place că oamenii din jur te susțin și, dacă pot, chiar te ajută. Nu cred că există ceva ce îmi displace în mod profund. Sunt lucruri de care mi-e dor: de mâncarea făcută de mamă, de ieșitul și statul la bârfă ore-n șir cu prietenii și de verile la Vama Veche, unde dansam pe plajă până la răsărit pentru a vedea cum iese soarele din mare, pe muzică lui Bolero de Ravel. Și mi-e dor de umorul românesc, mi-e dor să râd cu prietenii mei de toate absurditățile care ne trec prin cap, să râdem unii de alții și de noi înșine în același timp. Nu cred că am râs niciunde în lume mai mult ca în România. (râde)

 

Știu că ai jucat alături de câtevacelebritați americane…ai avut ocazia săcunoștiși alți “grei” de la Hollywood?

 

Am avut șansa că încă de la începutul carierei să joc alături de nume mari ale cinematografiei. În primul an de școală, am jucat în Vacuums, făcut de compania Stomp din New York, un film produs de Quincy Jones, pe care am avut onoarea să îl cunosc personal la filmări și care l-a avut în distribuție pe regretatul James Rebhorn, pe Chevy Chase și Rose Mc Gowan. În Modigliani, un an sau doi mai târziu, am jucat alături de Andy Garcia, un actor desăvârșit care se bucură să lucreze cu partenerul de scenă și care m-a surprins prin relaxarea, modestia și deschiderea pe care nu te aștepți să o găsești la un nume atât de mare de la Hollywood. Pe platou, la Callas Forever, l-am cunoscut pe Jeremy Irons la care m-a surprins simțul umorului, e un om foarte vesel și jovial, deși din rolurile pe care le face nu te-ai gândi la asta.De când sunt aici, întâlnirile cu a€œgrei” de la Hollywood, dar și din New York sunt mult mai dese.Unul din filmele în care am jucat aici, Janie Charismanic, care are deja două premii în festivaluri de renume de aici, ultimul în Manhattan Film Festival (Best Romantic Feature), îl are în distribuție pe Eric Roberts care a fost foarte încântat să ne imparataseasca din experiență să bogată. În timpul festivalului de film din Manhattan l-am cunoscut pe Daniel Baldwin la care m-a impresionat puterea cu care a știut și știe să o ia mereu de la capăt și să se reinventeze.Într-una din piese în care am jucat aici coregrafia a fost făcută de Dianne Mcintyre care este un idol în lumea dânsului din America. Acum 2 sau 3 ani am jucat într-un proiect cinematografic unic, regizat de Godfrey Reggio, care este un geniu în lumea artelor vizuale și care m-a frapat prin felul dedicat în care lucrează și prin respectul pe care îl are față de actori. Filmul pe care l-am făcut în LA este scris și produs de Stephen Langford, cel care a creat un serial de mare success aici, Family Affair, om cu decenii de experiență în domeniu și cu care am avut o discuție foarte interesantă despre felul în care mă pot integra în industria filmului de aici.Ceea ce au toți oamenii ăștia, a€œgreii”, în comun este o capacitate de muncă și dăruire extraordinară, puterea de a se adapta și reinventa și o dragoste nemăsurată pentru ceea ce fac.

 

4941296Cum ți se pare ritmul de muncă în State? Cât de greu a fost la școala de actorie?

 

Eficient este cuvântul care definește ritmul de aici. Totul este alert, filmele se fac din ce în ce mai repede, am văzut filme extrem de bune în festivaluri care s-au filmat doar in 12 zile. Ceea ce înseamnă că   atunci când ajunge pe platou, toată lumea știe exact ce are de făcut și e pregătită să-și pună toată atenția și energia la lucru. Nu există timpi morți, există timpul când pregătești următorul lucru pe care îl ai de făcut. Am jucat într-un serial produs și difuzat de Nickelodeon, Allien Dawn. Distribuție mare, producție complicată, filmări în locații de tot felul, cu reguli diverse a€“ de exemplu am filmat în Muzeul Aviației Amercicane care are niște reguli de securitate și comportament care se aplică oricui, chiar și președintelui țării. Am jucat un astronaut și am avut scene în costumul astronauților de la NASA, nu am avut voie să facem poze în costume și să le postăm nicăieri. Toată lumea a respectat acele reguli, toți ne-am adaptat condițiilor de filmare oriunde s-ar fi petrecut ele, erau zile când trebuia să așteptăm pentru o anumită lumina sau pentru rescrieri de text, toți repetăm text în timpul ăla sau lucrăm scene împreună, fețele de la costume sau machiaj se bucurau de timpul câștigat că să mai facă un retuș. Ce încerc să spun este că aici când ai ajuns pe platoul de filmare ești 100% acolo, dedicat complet muncii pe care o faci și respectând muncă celor din jur. Iar asta am învățat din școală. La clasă, aici, nu repeți cu profesorul, repeți cu partenerul și apoi în timpul de curs prezinți ce ai lucrat, iar profesorul îți da feedback, sugestii și indicații. Muncă studentului la actorie este în afară orelor de curs. La curs ți se dau informațiile de care ai nevoie, iar apoi în repetițiile cu colegii le pui în aplicare. Școală de actorie, în special programul de master pregătește actori pentru a avea o carieră, nu pentru a fi capabili să joace. Ți se dau instrumentele de care ai nevoie pentru a progresa, înveți care e direcția în care să mergi pentru a fi “working actor”, înțelegi încă din școală cum te percep cei din jur dar și oamenii din industrie, afli care îți sunt atuurile și cum să jonglezi cu ele, înveți să îți focusezi energia pe ceea ce funcționează, pe ce știi să faci cel mai bine, pe ceea ce te face unic. Un lucru care m-a ajutat enorm a fost tehnica de audiție pe care am învățat-o în școală, felul în care te prezinți și în care interacționezi cu cei cu care îți dorești să lucrezi și mai ales să tratez fiecare audiție că un mic spectacol în șine, că un   rol pe care îl joc, o poveste pe care o spun în doar un minut sau poate două, și nu că pe un examen sau o probă.Bineînțeles că școală nu a fost ușoară, dar ni s-a spus de la început că e un proces complicat la sfârșitul căruia vom deveni actori profesioniști și mai ales actori care lucrează. Ceea ce s-a și întâmplat. Cel mai greu mi s-a părut să combin cele două experiențe: cea românească cu cea americană, una bazată pe pasiune și celalata pe rațiune.

 

Un vis fară naționalitate

 

Care sunt rolurile cele mai dragi?

 

“Tituba” din “Vrăjitoarele din Salem” mi-a fost și îmi este foarte dragă, îmi place puritatea minții ei și inocența cu care tratează situația. Sophie din “Ruined” – scrisă de Lyn Nottage și premiata cu Pulitzer – e o poveste tragică spusă de o femeie care în ciuda a tot ce a îndurat nu și-a pierdut credința și încrederea în oameni. Cu rolul acesta am devenit membră Equity – Uniunea Actorilor de Teatru din USA – care este cea mai veche și mai titrata uniune din State. Sunt probabil singură actrita româncă membră Equity și cu siguranță una din puținele actrițe din afara Americii.Caliban din “Furtuna” (Shakespeare) a fost o mare provocare – am jucat un bărbat, un sălbatic, un om în afara societății și să îmi găsesc libertatea de a mă jucă cu personajul. Cu Lavinia din “Titus Andronicus” am explorat durerea în toate formele ei, umilința și determinarea care se nasc din ele. În film mi-a fost foarte dragă Meghan, femeia de afaceri, CEO al unei companii multinaționale pe care o joc în “Janie Charismanic”, dar am iubit-o și pe femeia vampir care trăiește de secole din “Club Dead”, și pe astronauta Pleskun, singură femeie din echipaj care trăiește cu umor și relaxare într-o lume predominant masculină. Îmi iubesc toate personajele, mă bucur de fiecare dintre ele și păstrez de la fiecare câte ceva în mine.

 

Sophie Silenced-HI RESCare este visul tău american, acel mult trâmbițat “ the american dream”?

 

Visul meu nu a avut naționalitate, am visat să îmi trăiesc viața făcând ceea ce iubesc și să iubesc ceea ce fac. Mi-am dorit să nu am un simplu job, ci să am carieră, să construiesc ceva durabil și real, să depășesc limitele impuse de o societate sau alta. Am vrut să văd cât de departe pot ajunge prin forțele mele, prin determinarea pe care mi-am educat-o, prin energia pe care sunt capabilă să o pun în ceea ce fac. Cred că “the American dream” este drumul ăla cu vaporul pe care îl vedeam în filme – visul ținea cât ținea și drumul. Când ajungeau aici, tot ce visaseră o luna intreaga,devenearealitate.Visul american mi se pare drumul tău interior de a-ți găsi credința și puterea de a renunța la vis pentru realitate. Visul meu a devenit american când am luat decizia să vin aici și apoi când am ales să îmi continuu cariera aici. Iar ca noțiune, cred că “the American dream” este acceptarea faptului că ceea ce ai visat, ceea ce ți s-a părut atât de imposibil, încât nu ai avut curajul să îl definești că dorință, poate deveni realitate – tot ce trebuie să faci este să crezi cu toată puterea în asta și să înveți să spui DA!

 

“Nici român în totalitate, dar nici American în totalitate”

 

Sfaturi pentru cei care incearca sa ajunga in State?

 

Cel mai important cred că este să știi de ce vrei să vii în State și ce vrei să faci aici. America e o țara care apreciază profesionalismul, capacitatea de muncă și de a deveni din ce în ce mai bun. Ca actor cred că e foarte important să îți testezi capacitatea de a lucra aici, adică să vii, fie să dai audiție pentru o școală, fie să stai o vreme să cunoști oameni din industrie și să mergi la audiții, înainte să iei decizia de a începe o carieră aici. Cumva durează foarte puțin să înțelegi dacă poți funcționa aici sau nu. America e o țara care te solicita foarte mult emoțional, ești departe de mediul familiar de acasă, de felul în care ne raportăm unii la alții în Europa, e o țara în care te dezvolți individual în cadrul unui grup. Cineva spunea despre New York că este locul în care vin oamenii care au nevoie să fie singuri. Cred că într-o măsură mai mică sau mai mare se aplică pentru tot restul țării. Este o țara foarte mare, sunt state, orașe în care oamenii locuiesc la distanță de zeci de kilometri unul de altul. Există un anume nivel de izolare, de singurătate, lucru care mie personal mi s-a părut și încă mi se pare câteodată complicat venind din partea noastră de lume. La fel de important mi se pare că atunci când ai ajuns aici să accepți America că pe o experiență total nouă, care nu are legătură cu nimic din ce ai trăit până atunci, să eviți cât poți comparația cu viață de dinainte și să înțelegi că, în momentul în care ai ales să îți construiești o viață aici, nimic nu va mai fi niciodată că înainte. O să fii pentru tot restul vieții tale un om nou care nu mai este nici român în totalitate, dar nu poate deveni nici american în totalitate. E un process greu să te așezi în această nouă identitate, dar cred că te transformă într-un individ eliberat de granițe și alte conotații limitative, te definește că pe un cetățean al planetei, un om și atât.

 

unnamed-1Ce ai de gând pentru viitor?

 

Momentan mă bucur de noua pasiune pe care mi-am descoperit-o: predau actorie în programul de vară de la New York Film Academy. Este extraordinar cât de mult îmi place, cât de mult îmi iubesc studenții și câtă iubire primesc de la ei. Îmi place să văd cum cresc în fiecare zi, cum se dezvoltă, cum descoperim împreună, am învățat enorm de la ei și din cursurile pe care le predau. Este o experiență unică, predau aproape toate cursurile de actorie ale programului: tehnică, improvizație, vorbire și mișcare, dans, studiu de text, monologuri, business of acting – lucru care m-a făcut să îmi reîmprospătez toate cunostiintele în materie de actorie.Lucrez în paralel și la un film în care o să joc, dar o să îl și coproduc împreună cu un prieten regizor Matia Mollini, cu care am lucrat deja la câteva proiecte. Este un film bazat pe textul lui Matei Visniec, Teatru Descompus, text de care m-am îndrăgostit la o lectură pe care am avut-o la ICR-NY. Domnul Visniec a avut amabilitatea să ne dea drepturile de a folosi textul dumnealui, iar acum lucrăm la ultimele detalii înainte de a începe filmările în toamnă. Tot în toamnă am și premiera unui film pe care l-am filmat în 2012, Digital Physics, un film independent cu o distribuție internațională.Am câteva proiecte de film care sunt în fază de discuții și negocieri și despre care încă nu pot spune nimic. Împreună cu echipă care mă reprezintă ne pregătim pentru sezonul de audiții care tocmai a început în New York, care tocmai a devenit numărul 1 în producția de serial TV, detronând pentru prima oară în istorie LA-ul.Îmi voi continua cariera în State, dar îmi doresc si o carieră internațională. Îmi place enorm să călătoresc și îmi doresc foarte tare să văd lumea, practicându-mi meseria, filmând sau mergând în turnee în diverse colțuri ale lumii. Bineînțeles că mi-ar plăcea să joc și în filme românești, deocamdată nu mi-am găsit locul în nici una din poveștile cineaștilor români, dar am încredere că mai devreme sau mai târziu drumurile noastre se vor întâlni.

 

Carte de vizita:

 

  • Profesor de actorie la New York Film Academy – Summer Program
  • Bursa integrala la University of Connecticut
  • Singura actrita romanca membra Equity Actors USA
  • Premiul ATPR si UCIN pentru cel mai bun serial TV – “La Urgența”
  • Prezentator TV “Casatorie in direct” – Pro TV
  • The Accolade Award of Excellence 2013 pentru filmul Janie Charismanic
  • Best Romantic Feature in cadrul Manhattan Film Festival 2014 pentru filmul Janie Charismanic

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

WUNDERBAR! WUNDERBAR!

Posted by Gabriela Petcu On July - 28 - 2014

Festivalul Intercultural de Vară şi „Hora Satului Românesc“

la Stuttgart – Iulie 2014

STUTTGART-2014-wb

 

Stuttgart, capitala Baden-Württemberg, a fost gazda Festivalului Intercultural de vară în perioada 15-20 iulie 2014. În piaţa primăriei s-a susţinut un program folcloric de către reprezentanţii tuturor ţărilor care au emigranţi în Germania. Şi de data aceasta, ca în fiecare an, spiritul românesc, cântecul, jocul şi voia bună au fost cele mai apreciate pe scena Festivalului din Stuttgart.

 

Pe lângă Germania, ţara gazdă, alături de România, au mai participat şi reprezentanţi din China, Turcia, Mozambic, Brazilia, Italia, Grecia, Polonia, Croaţia, Columbia, Siebenbürger (asociaţia saşilor din toată lumea), India Africa Ungaria, Bulgaria şi alte ţări, aducând în faţa celor prezenţi, grupuri de dansatori şi cântăreţi, porturi, vestimentaţie şi specialităţi culinare specifice fiecarei naţionalităţi participante.

 

Timp de şase zile, în piaţa primăriei s-a putut face înconjurul lumii prin ochii şi sufletul celor prezenţi. Am asistat din poziţia de actori şi spectatori, deopotrivă, la spectacolul luminii lumii, un spectacol al păcii, armoniei şi bucuriei, jucat atât pe scenă, cât şi pe chipurile celor prezenţi la această manifestare a iubirii. Ţara noastră a fost prezentată de Forumul Român-German Stuttgart prin organizarea spectacolului de cântece şi jocuri româneşti care s-a desfăşurat sub genericul „Hora Satului“. La realizarea celui mai înalt, mai mândru şi mai frumos stand au contribuit voluntari care au reprezentat România atât pe scenă cât şi prin serviciile excelente şi profesionalismul care i-a încântat pe cei prezenţi. Mâncărurile tradiţionale au făcut deliciul publicului şi la propriu şi la figurat şi au adunat în jurul bucătăriei româneşti sute de „pofticioşi” de toate naţionalităţile. Mititeii, sărmăluţele, mămăliguţa cu brânză şi multe alte bunătăţi au fost asortate si servite cu un vin românesc sau o bere nemţească.

 

Pe scena din piaţa Primăriei, a urcat grupul de dansatori din Croaţia, după care a urmat România cu un grupaj de melodii şi dansuri populare. Solista care a incântat auzul cu vocea ei plăcută, nu a fost alta decât o mică domnişoară de 13 ani, Maria-Ines Păun. Născută în Spania şi domiciliată de curând în Germania, vocea Mariei-Ines Păun a răsunat cu putere pe scena festivalului impresionând întreaga audienţă. Am întrebat-o pe Maria-Ines Păun cine a învăţat-o să cânte atât de frumos melodiile populare în limba română şi mi-a marturisit: „Nu m-a învăţat nimeni. Am făcut asta, singură. Am vrut să aduc o bucurie românilor de la festival!“  Şi într-adevar artista în vârstă de numai 13 ani, a reuşit să mişte nu numai inimile românilor, ci ale tuturor celor prezenţi. Un moment emoţionant în care puteai observa chipurile oamenilor plecaţi de mulţi ani din România şi lacrimile care îşi croiau drum pe obrajii lor vibrând de sensibilitate la ascultarea tinerei interprete. Lacrimi de bucurie dar şi de dor de ţară. De asemenea, în cadrul suitei de manifestari, horele au adunat pe cei din mulţime la joc şi voie bună. Astfel că nu numai pe scenă s-a cântat şi dansat, dar şi in public, formându-se ad-hoc grupuri de dansatori.

 

Cum era şi de asteptat reacţia ascultătorilor a apărut fără întârziere. De menţionat starea de entuziasm a domnului Schmidt Kohl (59 de ani) din Stuttgart care a exclamat: „ Wunderbar! Wunderbar! Ohne worte! Die musik war echt schön. Es ist für erste mal wenn ich rumänische musik Höre! Und das Mädchen, war echt klasse“! (Minunat!  Minunat! Fără cuvinte! Pentru prima oară ascult muzică românească. Iar fetiţa a fost extraordinară.)

 

Bineînţeles, că de la acest eveniment intercultural, nu a lipsit nici literatura, reviste, pliantele, fotografii şi calendare cu tot felul de imagini prin care publicul a putut să admire peisaje deosebit de frumoase din România. Deasemenea, printre exponatele de literatură română s-au aflat şi câteva numere ale revistei „Singur” cât şi volumul cu poezii a poetului Doru Ştefan Dăncuş  intitulat „Întoarcerea poetului rătăcitor“. Televiziunile, mass-media şi presa au fost prezente încă din prima zi a festivalului şi până la încheierea acestuia. Astfel că şi cei care nu au putut, din anumite motive să fie prezenţi la festival, au putut urmări spectacolele prin intermediul canalelor de televiziune. Românii au demonstrat ca sunt un popor care ştie să traiască frumos, au demonstrat profesionalism prin organizarea excelentă, prin mâinile harnice ale bucătăreselor care au impresionat pe toţi cei prezenţi, prin cei care au simţit româneşte şi au lucrat voluntar punând România într-o nouă lumină.

 

Pe această cale, mulţumim organizatorului de la Forumul Român-German, domnului Florin Zaheu, alături de membrii şi prietenii Forumului. Prin dăruirea şi dragostea lor, au făcut să ne simţim noi românii, adevărate minuni în spectacolul luminii lumii.

Nu pot incheia decât spunând:

„Wunderbar! Minunat!“

—————————————-

Gabriela JANIK

Stuttgart, Germania

21 iulie 2014

 

 

TARKOVSKI ŞI CĂLĂUZA SPRE SACRU

Posted by Gabriela Petcu On July - 27 - 2014

calauza tarkovskiAliona MUNTEANU

 

„Pentru mine cinematograful este o formă de rugăciune” (A. Tarkovski)

 

Tarkovski este un regizor Unic. În ciuda numeroaselor greutăţi cu care s-a confruntat de-a lungul vieţii, a reuşit să-şi păstreze demnitatea, să rămână vertical, să lupte pentru idealul său, fără a face compromisuri. Regizorul şi-a realizat filmele după propria viziune, aşa cum şi-a dorit, chiar dacă a avut de suferit din cauza acestui lucru. Este unic pentru că filmele sale au un mesaj profund, nu promovează kitsch-ul, nu sunt comerciale, ci dimpotrivă-îi determină pe spectatori să se oprească din tumultul haotic al vieţii pentru a se întreba sincer- cine sunt, care este rolul lor aici. El este unul dintre cei mai mari regizori pe plan mondial, lucru pe care l-a demonstrat prin realizarea filmelor sale de o mare încărcătură spirituală. Opera sa cuprinde o bogăţie spirituală rareori întâlnită în arta cinematografică, de aceea pot afirma că el este o călăuză spre Sacru. Referitor la acest lucru, Marina Tarkovskaia a mărturisit că fiecare film regizat de Andrei Tarkovski era primit ca o revelaţie.[1]

 

Andrei Tarkovski este considerat Cel Întâi Chemat al artei a şaptea şi nu întâmplător, deoarece el stabileşte prin filmul său o legătură deosebită între creaţie şi cel care o priveşte, încât acesta “experimentează o stare sublimă şi purificatoare. În această aura care uneşte producţiile si audienţa, cea mai pură parte din noi se descoperă şi avem o dorinţă intensă de a o face liberă. În aceste momente ne recunoaştem propriile adâncimi spirituale şi cele mai profunde stari ale propriilor emoţii”, spune regizorul.

 

Faptul că Andrei Tarkovski îl apropie pe om de esenţa Adevărului, de acel Adevăr Unic, Spiritual, care nu poate fi perceput la nivel mental arată că el are o vocaţie; şi această vocaţie este valorificată prin filmele sale. Călăuza ne învaţă că am putea să realizăm adevărul devenind una cu el şi nu analizându-l ca şi cum ar fi străin şi separat de noi înşine (Paracelsus). Dar lucrul acesta se realizează doar dacă suntem capabili de credinţă, speranţă şi iubire.

 

Regizorul era devotat principiilor sale, iată de ce recunoştea doar cinci regizori pe plan mondial: A.Kurosawa, M.Antonioni, L.Buñuel, F.Fillini, I.Bergman. Observăm că preferinţele lui Tarkovski nu includ niciun regizor american, deşi în vremea respectivă filmele americane mai erau încă decente. Acest lucru se explică prin faptul că pentru el cinematograful este o ocupaţie morală, şi nu profesională, ceea ce a apreciat şi la alţi regizori.

 

„Călăuza” fortifică puterea spirituală întru credinţă, determinându-i pe spectatori să descopere acea scânteie divină a fiinţei lor, să se bucure de miracolul existenţei lor, să vadă viaţa ca pe o taină, şi desigur, să preţuiască darul iubirii dintre oameni, care poate ţine piept oricărei teoretizări uscate ale unei lumi fără nicio speranţă. Tarkovski scoate în evidenţă prin „Călăuza” acel „element” specific şi etern care trăieşte în fiecare dintre noi. El afirmă că datoria lui este ca oamenii să simtă chemarea iubirii, chemarea unei iubiri superioare, atunci când vizionează filmele lui. Prin propriile sale mijloacele, îi apropie pe spectatori de Divinitate, ghidându-i spre recunoaşterea Sacrului, atât în profunzimile fiinţei lor, cât şi în tot ce-i înconjoară.

 

„Călăuza” ne îndeamnă la reculegere, meditaţie, rugăciune. Este un film care te marchează şi te trezeşte la adevăratul sens al vieţii, la valorificarea frumuseţii interioare, a misteriosului şi necunoscutului din noi.

 

Pentru ca filmul „Călăuza” să ajungă la inimile spectatorilor este nevoie de o deschidere a sufletului, de acea profunzime a oamenilor simpli. Odată ce este împlinită această condiţie, „Călăuza” îşi îndeamnă spectatorii spre autocunoaştere, spre valorificarea universului interior, spre credinţă în Divinitate, spre Sacru.

——————————————

[1] De vorbă cu Marina Tarkovskaia, sora regizorului Andrei Tarkovski, Elena Dulgheru, Ed. Arca Învierii, 2004, p. 57.

 

 

Interviu cu scriitorul român, Ştefan Străjeri

Posted by Gabriela Petcu On July - 23 - 2014

stefan strajeri„…omul cât trăieşte vrea mai mult, dar ar trebui să se poziţioneze într-o relaţie echilibrată pe axa dorinţe – potenţial”!

 

Ştefan Străjeri, un om fără egal, un băiat născut în inima Bucovinei, în satul Pojorâta, într-o familie frumoasă, cu oameni educaţi şi cu principii sănătoase pentru această viaţă. Plecat departe, în lume, pe un alt continent, Ştefan Străjeri, are în inima lui bună, adunate adevărate valori ale neamului românesc, ale românilor împrăştiaţi prin America: prieteni, amintiri din satul natal, o educaţie rară şi un dor nemărginit de meleagurile pe care a făcut primii paşi în această viaţă, de tărâmul pe care a învăţat să spună mamă şi tată sau primele lui cuvinte rostite în acest Univers.

După întâlnirea mea reală cu Ştefan Străjeri, am învăţat şi mi s-a confirmat, că prietenia, educaţia şi cei 7 ani de acasă, au un rol esenţial în această viaţă, nu putem trăi oricum, nu putem face orice în această lume, ci doar aşa cum suntem meniţi pe acest pământ, cu un mesaj şi cu o misiune foarte clară şi de luat în serios.

După ce am schimbat câteva cuvinte, cu scriitorul nostru bucovinean, am înţeles că plecarea sa în America, nu este întâmplătoare, el are de transmis lucrurile bune din sfânta noastră ţară, de promovat adevăratele tradiţii şi valori româneşti, fiind atât de credibil prin curăţenia sufletului şi prin dorinţa lui fără margini, de a arăta lumii ce oameni minunaţi are România, strângând în cartea “Românii americani de la Marile Lacuri”, adevărata istorie a românilor din ultimii 100 de ani, plecaţi şi stabiliţi în America.

Pe scurt, cam acesta este românul cu suflet de aur dăruit lumii pe acest pământ, numit Ştefan Străjeri!

 

Ana Magdin: Cine este şi ce face Ştefan Străjeri în America?

Ştefan Străjeri: Un român oarecare… plecat din România, acum 11 ani. În ceea ce priveşte „ce face”, ce aş putea spune mai mult decât că am o viaţă relativ normală – până la un punct; casă, muncă şi activităţi sociale. Din punct de vedere al implicării în comunitatea românească din America de Nord sunt editorul publicaţiei Curentul Internaţional, pe care l-am preluat în 2005, membru fondator al Societăţii Româno-Americane „Avram Iancu” şi a altor două organizaţii.

Ana Magdin: Cum a fost plecarea din România?

Ştefan Străjeri: Mai întâi să vă spun că nu mi-am dorit să emigrez din România în nicio ţară, până în vara anului 2002. În acea vară când am primit răspuns la Loteria Vizelor mi-am schimbat punctul de vedere. Apăreau la orizont două ponteţiale păreri de rău în funcţie de decizia pe care aş fi luat-o; dacă nu plecam mi-ar fi părut rău (probabil) toată viaţă şi nu aş mai fi putut pleca, iar dacă plecam şi aş fi regretat, cel puţin mă puteam întoarce. Aşa că am optat pentru a doua variantă. Plecarea din România a avut fireşte o încărcătură emoţională. Despărţire de părinţi, de rude, prieteni, oameni şi locuri dragi, pe de o parte şi pe de altă parte anxietatea dată de plecarea într-un tărâm necunoscut, o lume nouă. Spre deosebire de mulţi emigranţi români, nu aş putea spune că am plecat din motive economice sau politice. În corelaţie cu cele spuse şi prin faptul că nu am visat la o Americă care aşteaptă imigranţii cu braţele deschise nu am prea resimţit aşa-zisul şoc al adaptării; nu a fost o discrepanţă mare între vise şi realitate. Am luat de bun tot ce am găsit şi văzut, încercând pe cât posibil o adaptare la noul mediu existenţial.

Ana Magdin: Ce v-a determinat să vă stabiliţi împreună cu soţia, în Michigan?

Ştefan Străjeri: Aveam nevoie de o adresă în SUA unde să stăm temporar şi unde să primim Green Card-ul. Alegerea statului Michigan s-a datorat verişoarei mele, Ioana Florescu, care locuia în acest stat din 1999. Astfel, soarta a făcut să mă stabilesc la Marile Lacuri, unde am găsit o mare comunitate românească cu rădăcini încă de la începutul secolului XX.

stefan strajeri pojorataAna Magdin: Ca un bun român, vă întoarceţi mereu, cu drag, acasă. Ultima venire, a adus românilor o surpriză fără egal. Aţi lansat o carte unică şi de mare suflet, în localitatea natală, Pojorâta, din judeţul Suceava. Cum de v-a venit această idee minunată şi cât a durat să lucraţi la ea? Vă rog să povestiţi totul, începând cu primii paşi către „Marile Lacuri”!

Ştefan Străjeri: Mă întorc cu drag şi dor de casă de fiecare dată. Şi o voi face de atâtea ori cât voi mai putea. Încă mai visez că poate într-o zi, la pensie, mă voi întoarce definitiv. Dar cine mai ştie?! Eu cred că toţi românii, născuţi în ţară, trebuie să o iubească în mod firesc; pentru că acolo îşi au părinţii, rudele şi prietenii, acolo au copilărit şi s-au bucurat de frumuseţile mediului înconjurător, de muzica populară, tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti. Nu de puţine ori s-a spus că ţara natală întruchipează mama şi ţara adoptivă pe cea a iubitei. Iar în opinia mea, dragostea de ţară nu trebuie să fie alterată de guvernanţii politici vremelnici care de cele mai multe ori sunt percepuţi ca slabi administratori ai ţări şi chiar anti-români.

În ceea ce priveşte cartea „Românii americani de la Marile Lacuri” (cu subtitlul „Peste 100 de ani de prezenţă românească în statul american Michigan”) vă spun câteva cuvinte… Când am ajuns în America aveam câteva informaţii vagi despre prezenţa românească pe aceste meleaguri. Mă refer în principal la statul Michigan. Ştiam mai multe lucruri despre imigraţia politică de după al Doilea Război Mondial din ceea ce ascultasem la posturile de radio „Europa Liberă” şi „Vocea Americii”, de pe la o vârstă cam precoce – clasa a 6-a sau a 7-a. Dar nu ştiam că a existat un val imigraţionist la începutul secolului XX. Proiectul acestei lucrări monografice îl pot fixa în timp, acum zece ani, în anul 2004. De atunci am adunat documente privind activitatea religioasă, culturală, socială şi politică a românilor americani, cum ar fi: ziare vechi româneşti tipărite în SUA, respectiv în statul Michigan, registre cu procese-verbale ale unor organizaţii, fotografii ş.a. Accesul la aceste surse de informare cred ca s-a datorat şi faptului că din anul 2005 m-am ocupat de realizarea şi distribuirea Curentului Internaţional ceea ce a adus un plus de încredere dat de cei care mi-au donat arhive consistente. Trebuie să aduc un prinos de recunoştinţă unor oameni deosebiţi, implicaţi ani de zile în manifestările românilor americani. Astfel i-aş menţiona pe următorii: Eugene S. Raica (membru şi conducător al unor instituţii româno-americane timp de peste 30 de ani), George Alexe (editor de ziare, fondator al unei Corale, poet, scriitor) alături de soţia lui, Ruxandra Didi Alexe, Theodor Morgoş (mi-a dat o colecţie consistentă de publicaţii româneşti), George Pâslaru (fotograf profesionist, venit din al Doilea Război Mondial în SUA şi participant activ în comunitatea românească peste 50 de ani), Marge-Magdalena Predeţeanu (implicată, alături de soţul ei, dr. Constantin Predeţeanu, în multe manifestări şi fondatoare de organizaţii). Au mai fost, într-o proporţie carteamai mică şi alte donaţii. Iar pentru completarea surselor bibliografice am apelat la alte lucrări scrise de-a lungul timpului; unele le aveam în biblioteca personală, altele le-am comandat. Astfel, în toamna anului trecut, am luat decizia de a finaliza cele şase capitole ale cărţii, stimulat de o dorinţă de a revedea România după patru ani, de un dor cu o amprentă emoţională mai deosebită şi de a fi prezent în Pojorâta mea dragă, din Bucovina, la manifestarea organizată de primărie, în frunte cu prietenul meu, primarul Ioan Bogdan Codreanu; manifestare care poartă numele „Comori de suflet românesc”. Dar pentru a duce la bun sfârşit acest lucru – nemaipunând la socoteală munca din anii precedenţi – a trebuit să trec prin nopţi albe şi să mă retrag din viaţa socială timp de câteva luni bune. Iar pe lângă efortul depus mi-au fost de un real ajutor patru persoane: prof. univ. dr. Anca Sîrghie, de la Universitatea Alma Mater din Sibiu (corectură, consultanţă privind întocmirea unei lucrări ştiinţifice şi prefaţa cărţii), Gabriela Petcu, redactor-şef la Curentul Internaţional (grafică), Valentin Popescu (tehnoredactare) şi Rodica Elena Lupu, directoarea Editurii Anamarol din Bucureşti. Cartea a fost tipărită la limită, cu câteva zile înainte de 1 iunie când a avut loc lansarea în cadrul manifestării de la Pojorâta. Iar pe 12 iunie a urmat a doua lansare la Biblioteca Metropolitană din Bucureşti.

Ana Magdin: Ce aţi simţit când v-aţi reîntors acasă, având alături foarte mulţi oameni dragi, care au venit numai pentru a vă vedea?

Ştefan Străjeri: Emoţiile date de revederea cu cei dragi m-au copleşit, în toată perioada cât am stat în România. Fiecare întâlnire a avut „povestea” ei. Au fost bineînţeles părinţii, dar şi prieteni mai vechi sau mai noi, foşti colegi de liceu, facultate, muncă… Iar în perioada 30 mai – 2 iunie am avut bucuria şi onoarea să-i am alături pe cei legaţi într-un fel sau altul de Curentul Internaţional sau de realizarea monografiei, din diferite colţuri din ţară (Bucureşti, Iaşi, Sibiu, Bistriţa, Deva, Ieud – Maramureş, Suceava, Timişoara, Piatra Neamţ) şi din străinătate (SUA, Canada, Olanda).

Ana Moroşanu Magdin: Cum vă este viaţa în America?

Ştefan Străjeri: De obicei, această întrebare îmi este pusă frecvent, atât atunci când revin în România, cât şi când vorbesc la telefon cu cei apropiaţi. Ar fi două tipuri de răspunsuri. Unul scurt prin care spun doar că e bună, mulţumitoare. Şi unul detaliat. Prefer primul răspuns. Şi nu neapărat din moderaţie, ci şi din alte considerente.

Ana Magdin: Ştiu că organizaţi evenimente pentru românii din Michigan. Cu ce ocazii şi de câte ori pe an au loc astfel de momente?

Ştefan Străjeri: Nu organizez singur evenimente pentru românii din Michigan. E drept că am avut şi unele iniţiative personale, dar cele mai multe dintre aceste evenimente au fost organizate împreună cu membrii Societăţii „Avram Iancu”. În medie, începând din anul 2008, au fost organizate trei evenimente pe an; cel mai important fiind sărbătorirea Zilei României, de 1 Decembrie.

Ana Magdin: Ce vă mai doriţi să aduceţi nou românilor şi prietenilor din America?

Ştefan Străjeri: Idei şi proiecte ar fi mai multe. Deocamdată aş vrea să continuu la Curentul International, alături de colaboratorii mei, astfel ca această publicaţie să-şi păstreze linia pe care a avut-o şi până acum, aceea de promovare a valorilor româneşti. În perspectivă, sper să mai pot scoate la lumină şi alte lucruri despre imigraţia românească în America de Nord. Fiind bucovinean, îmi propun să adun cât mai multe date despre imigraţia bucovinenilor în Canada, de la începutul secolului trecut. Se ştie că această imigrare s-a deosebit de cea din SUA, mai ales prin faptul că bucovinenii s-au aşezat, în mare pondere, în zone rurale şi nu puternic industrializate ca cele din nord-estul SUA, primind pământ în provinciile Alberta şi Saskatchewan. Începutul nu le-a fost deloc uşor. Fără unelte şi alt inventar gospodăresc au trebuit să defrişeze aceste terenuri primite, au trăit iniţial în bordeie sărăcăcioase. Şi cu toate aceste vicisitudini, prin muncă dârză, au construit şi prima biserică românească pe continentul nord-american, în 1902, au fondat organizaţii şi chiar o localitate care poartă numele uneia omonime din Bucovina de Nord, respectiv Boian.

Ana Magdin: Nu v-am întrebat niciodată cum vă petreceţi timpul liber şi ce locuri vă bucură sufletul?

Ştefan Străjeri: Noţiunea de timp liber pentru mine are valenţe restrânse. Din anul 2005, când am preluat Curentul Internaţional, timpul liber nu a prea existat, mai ales până în 2009 cât acest ziar a fost tipărit săptămânal. Nu am avut nici măcar weekenduri libere. Şi în plus pe lângă toată activitatea legată de publicare, tipărire şi distribuire am avut şi un alt job de bază din care mi-am câştigat existenţa. Astfel că au fost zile în care am muncit şi 14-15 ore pe zi. Dar, bineînţeles, am încercat să mă bucur şi de unele pasiuni, cum ar fi cititul unor cărţi, în special de istorie, atât românească cât şi americană, sau să particip la unele întruniri ale prietenilor din Michigan şi la alte manifestări organizate de români în SUA şi Canada.

Ana Magdin: Domnule Ştefan Străjeri, sunteţi un om fericit, împlinit?

Ştefan Străjeri: Da! Pot să spun că sunt mai degrabă mulţumit de ceea ce am făcut şi am dobândit până în prezent; în primul rând, din punct de vedere spiritual. Fireşte că omul cât trăieşte vrea mai mult, dar ar trebui să se poziţioneze într-o relaţie echilibrată pe axa dorinţe – potenţial.

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

Ştefan Străjeri: Să nu-şi renege niciodată originea românească şi să fie mândri cu ceea ce ne-a dat spaţiul românesc. Tuturor românilor, le ofer spre meditaţie epitaful de la mormântul poetului Vasile Posteucă, din cimitirul „Sf. Maria” de la Vatra Românească din Grass Lake, Michigan: „Romania… Să treci din neam în neam acest cuvânt/ Din casă-n casă şi din nume-n nume/ Că noi pe tine te-am iubit pân-la mormânt/ şi alta n-am avut mai scump pe lume”.

Vă mulţumesc frumos pentru acest interviu şi vă doresc cele mai frumoase gânduri de bine!

 

Ana Moroşanu Magdin

ȘI VOR AVEA O NUNTĂ DE VIS…

Posted by Gabriela Petcu On July - 21 - 2014

gabriela gentiana grozaE vremea nunților. Șiruri de mașini împodobite cu aranjamente florale trec pe străzile orașului ca și pe ulițele satului, atrăgând privirile trecătorilor. Obiceiuri frumoase sunt ținute cu grijă, nu se omite nimic! Despre fidelitate, rămâne cum a stabilit.

 

Un bărbat, familist convins

Dovedind mobilitate,

Deși este în etate,

Devotat a fost și este

La vreo patru, cinci neveste!

 

Am aflat că mai există totuși, la tinerii de azi, pe  ici pe colo  dragoste frumoasă, pe vecie.

Iubire eternă întâlnim mai curând între  literele cărților, așa ca în poezia:

 

Virgula și apostroful

Grațioasă pe picioare

O pisică din vecini

Mă privește visătoare

Dintr-o tufă de ciulini.

 

E zăduf. Vacanța mare.DSC04025

Iau o carte și mă duc

În livadă, la răcoare,

Pe o pătură, sub nuc.

 

Filele se-ntorc domoale

Iar cuvintele perechi

Se aștern pe iarba moale,

Pe retină, pe urechi.

 

Dar ce litere viteze!…

De căldură s-au pitit

Între două paranteze,

Loc cu umbră și-au găsit.

 

Apostroful, mândru tare,

Cu frac negru, e un boss,

Elegant, nevoie mare,

Și cu mersul lui frumos.

 

Virgula, în rochie lungă,

Cu-un surâs misterios,

Lasă trena să-i ajungă

Vreo trei metri-n urmă, jos.

 

Se-ndrăgesc, își fac ocheade

Și trăiesc un vis regesc

Între două acolade

El și ea se drăgălesc.

 

Îmi îndes pe cap bereta

Și mă uit în alte părți,

Ca să nu le stric șueta,

Sunt discretă…ca în cărți.

 

O logodnă pun la cale,

Pregătesc, plini de mister,

Cu confetti și petale,

Zaiafet în cartier.

 

Soarele acum coboară

Și apune somnoros;

Seara blândă înconjoară

Ceasul lor cel norocos.

 

Văd cu greu pagina vie,

Mă retrag în casă, plec,

Că-n poveste, nu se știe

Amorezii cât petrec…

 

Cred că-și pregătesc veșmântul,

Că în patru Făurar

Împlini-vor legământul

Și-or fi sigur la altar!

 

Și-și doresc mai toate cele,

Casă nouă și urmași,

Ce-or fi două ghilimele,

Puii lor cei drăgălași.

 

Gabriela Gențiana Groza

Ilustrație Virgil Tomuleț

 

 

FAIOO-SIGLA-wbFundaţia Academia Internaţională Orient-Occident

 

THE INTERNATIONAL ACADEMY “ORIENT-OCCIDENT”

FESTIVALUL INTERNATIONAL

„NOPTILE DE POEZIE DE LA CURTEA DE ARGES” ROMANIA


ORGANIZATORI:
Dumitru M. Ion – preşedinte şi Carolina Ilica – vicepreşedinte al Fundaţiei şi Organizaţiei Culturale Academia Internaţionalã „Orient-Occident”; director artistic şi preşedinte al Juriului Festivalului Internaţional “Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş

——————————————–

 

În perioada 09-16 iulie 2014, în organizarea Fundaţiei Academia Internaţională Orient-Occident, a avut loc ediţia a 18-a a Festivalului Internaţional Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş, cu partciparea a peste 60 de academicieni, poeţi, muzicieni,  plasticieni, editori din 36 de ţări, inclusiv din România.


Consiliul Director al Academiei Internaţionale Orient-Occident a ales noul membru în persoana poetului, dramaturgului, eseistului, istoricului miturilor şi religiilot, profesorul universitar dr. KHAZAL ALMAJIDI (Irak).


Juriul Academiei Internaţionale Orient-Occident, format din: CAROLINA ILICA (poetă, preşedinte), OVIDIU GHIDIRMIC, critic şi istoric literar, profesor univ., dr.; membru) şi MIHAI GOLESCU (eseist, ziarist, profesor univ. dr.; membru) a acordat următoarele premii ale festivalului:

……………………………………….

MARELE PREMIU INTERNAŢIONAL (Pentru Poezie).

Nominalizaţi: JONATHAN LOCKE HART (Canada); RICARDO RUBIO (Argentina); ORSION BARTANA (Israel). Laureat: JONATHAN LOCKE HART (Canada).

 

PREMIUL NAŢIONAL (Pentru Literatură). Laureat: MIRCEA PETEAN (Romnia);

 

PREMIUL INTERNAŢIONAL ORIENT-OCCIDENT (Pentru Arte). Nominalizaţi: EDUARD HARENTS (Armenia); HUSSEIN HABASCH (Siria); GILLIAN BICKLEY (Ţara Galilor); MARIAN RAMENTOL (Spania). Laureată: GILLIAN BICKLEY (Ţara Galilor);

PREMIUL EURPEAN (Pentru Poezie). Nominalizaţi: DMYTRO CHYSTIAK (Ukraina); ERLING KITTELSEN (Norvegia); JETON KELMENDI (Belgia). Laureat: ERLING KITTELSEN (Norvegia);

 

PREMIUL VALAHIA (Pentru traduceri din limba română): Laureată: NICOLE CATRICE-LAURENT (Franţa);

 

Premiile şi calitatea de membru al Academiei Internaţionale Orient-Occident au fost acordaqte pentru întreaga operă a autorilor.

 

Parteneri principali: Institutul Cultural Roman si Consiliul Judetean Arges.

————————————–

Acad. Dumitru M. Ion                                                                   

preşedinte                                                                                      

Tel. 0721 483 180   

 

Carolina Ilica  

director artistic

Tel. 0736 944 331                

Email: faiorientoccident@yahoo.com

Sit: www.faiorientoccident.wordpress.com

Epigrama, ca o Prințesă

Posted by Gabriela Petcu On July - 13 - 2014

 

DSC03936

Eram zilele trecute la Tincuța de Bihor unde, de vreo zece zile urmăream să pozez un mânz abia fătat de maica Iapă și care mă punea la grea încercare. Grațioasele animale pășteau iarbă în Parcul dendrologic al Băilor, din imediata apropiere a livezii noastre.Așa o scenă idilică am putut admira, că mi-am propus să scriu o povestioară plecând de la un subiect real, rupt din natură!…Mânzul sugea pofticios lapte din sânul generos al mamei. Dar…pe când mă apropiam să imortalizez imaginea, puiul se lăsa alene pe iarbă și filmul se întrerupea.Adormea instantaneu și mă lăsa cu obiectivul aparatului întristat…Ce vă spun s-a repetat de vreo trei ori, până ce am obosit și m-am lăsat păgubașă…Când mânzul a crescut mai mare și a început el însuși să pască iarbă, mi-a ieșit în fața aparatului de fotografiat, candid, de parcă îmi zicea: ,,Uite, acum poți să mă pozezi!,, ceea ce am și făcut. E vina lui că mi-a zburat inspirația! Așa că…

 

gentiana grozaMi-am întrerupt concediul de odihnă, ca pensionar cumsecade ce sunt, și am venit de grabă la Cluj unde peste tot se făceau pregătiri pentru sosirea alaiului de epigramiști de pe întreaga suprafață a patriei. Am lăsat deoparte straturile de ceapă și de usturoi, tulpinile gingașe de fasolică verde, morcovii drăgălași și castraveții pe a căror lujer se arată de zor rodul plin de vitamine. Despre cartofi nu vă mai spun, tuberculii cam pirpirii din lipsă de ploi, îi vom lăsa câtva timp să se ascundă rușinoși în întunericul solului cercetat de coropișnițe. Dar fiindcă sunt ,,bio,, și nici un gândac de Colorado nu i-a vizitat vara aceasta, vor fi foaaarte gustoși și buni pentru sănătatea trupului la iarnă…Și cum vă spuneam, la Cluj-Napoca a sosit Prințesa Epigramă.

 

Chiar și micuții se pregăteau să o întâmpine. Am remarcat acest lucru din convorbirea cu copiii clujeni. Iată ce spunea unul dintre ei:

 

Copil la cinci ani

– Ce te faci când vei fi mare?

Îmi răspunde la-ntrebare

Cu un aer de artist:

– Vreau să fiu epigramist!

 

La casa de Cultură a studenților, în sala Europa, în fața unui public generos în aprecieri, a avut loc o dublă aniversare: înființarea acum 35 de ani a Asociației epigramiștilor clujeni ,,Satiricon,, și anul 25 al Festivalului național ,,Eterna epigramă,,, începând cu 1990. (Au mai fost și înainte de 1989 alte două Festivaluri ale epigramei clujene).

 

Caricaturiștii Virgil Tomuleț și Octavian Bour au expus pe simeze lucrări inspirate din viața societății sau caricaturi reprezentând epigramiști a căror catrene s-au recitat în sala Europa, în aplauzele publicului clujean. Epigramele au fost editate într-un volum colectiv lansat în zilele Festivalului.

 

Oaspeții învitați la dubla aniversare a epigramei au vizitat Muzeul de artă bizantină de la Mitropolia clujeană unde au primit binecuvântarea Înalt Prea Sfințitului Arhiepiscop și Mitropolit Andrei Andreicuț. Apoi s-au deplasat la Parcul NaționalEtnografic ,,Romulus Vuia,,-Muzeul Satului de lângă pădurea Hoia. Epigramiștii participanți la concursul cu tema ,,Mobil și imobil,, au primit premii și mențiuni. Au fost răsplătiți cu diplome de excelență creatori de epigramă și colaboratori ai Asociației epigramiștilor clujeni din țară și din Republica Moldova, reprezentată, ca și la alte Festivaluri de gen, de epigramiști talentați.

 

Pe când unii dintre semenii noștri erau la picnic și se înfruptau cu mici, epigramiștii savurau poantele, care de care mai nostimă.

 

Cu grătarul la pădure

Petrecut-au cu plăcere

Cu mici, bere, ca la noi,

Și-au lăsat orice durere

…Și un maldăr de gunoi!

 

Mare aniversare, mare, Domnule! Microbiștii nici n-au avut o clipă răgaz să se mai gândească la meciurile difuzate non-stop pe canalele TV!…Pe draga noastră tenismenă Simona Halep am lăsat-o pentru 2-3 zile în grija fanilor iar despre politică, ce să mai spun, doar vedeți și auziți și dumneavoastră câte-n Saturn și în Jupiter!Azi în partidul de dreapta, mâine, puțin mai la stânga sau chiar la stânga-stânga,că doar n-o să stea ei să citească flecuștețele noastre. Degeaba ne închipuim noi că ne mai bagă cineva în seamă….

 

Scimbarea partidelor de către politicieni

Când scaune goale își lasă

Partide schimbând din orgoliu,

Mai cade și dânsul în plasă,

…Și-așa se trezește-n fotoliu!

 

Deși…cu epigramiștii chiar nu-i de glumit!După vizitarea Muzeului Mitropoliei și-au încercat unii dintre dânșii condeiul scriind epigrame despre icoanele care plâng. (sunt mândră că nu era niciunul dintre ei din cenaclul Satiricon!).Ceea ce, domnilor, e o impietate, nu se face, să știți!Prințesă, prințesă Epigrama aceasta, dar cu cele Sfinte nu-i de glumit…Ar mai fi câte ceva de scris despre entuziasmul pe care l-am avut la dubla aniversare a Epigramei clujene. Am uitat câte ceva, deși…

 

Nicio doză de scleroză

Eu, cu ținerea de minte

Bine stau, de bună seamă,

Chiar mai bine ca –nainte,

Am uitat doar…cum mă cheamă!

 

Gabriela Gențiana Groza

 

 

Tentaţia monografiei exhaustive

Posted by Stefan Strajer On July - 12 - 2014

IMG_9820Tentaţia monografiei exhaustive
Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

 

Ştefan Străjeri s-a lăsat ispitit de abordarea monografică a fenomenului românesc imigraţionist privit sub aspectele lui economice, culturale şi spirituale de la începuturile lui până în prezent pe teritoriul statului Michigan. Din această ispită a ieşit o carte impresionantă de şase sute de pagini publicată recent sub titlul Românii americani de la Marile Lacuri la editura Anamarol, Bucureşti, sub îngrijirea dedicatei redactoare Rodica Elena Lupu.
Intreprinderea sa se bazează pe sinteze anterioare mai vechi şi mai noi despre prezenţa românilor în Lumea Nouă, dar mai ales pe o vastă documentare personală referitoare la aspectele particulare ale manifestărilor româneşti în statul Michigan. Dintre lucrările care preced monografia de faţă amintim câteva mai recente: Radu Toma, Românii din America (1978), Aurel Sasu, Cultura română în Statele Unite şi Canada. 1. Presa (1993), Alexandru Nemoianu, Cuvinte despre românii americani, vol. I (1997); vol. II (1999), Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc vol. I – X (1999-2011), Aurel Sasu, Comunităţi româneşti din Statele Unite şi Canada (2003). Aceste lucrări au reprezentat doar un ghid pentru o viguroasă intreprindere ştiinţifică, purtând marca exclusivă a lui Ştefan Străjeri a unui remarcabil efort de investigaţie şi sistematizare. Monografia este structurată în şase capitole, care abordează geografia şi istoria statului Michigan, migraţia românilor în America şi în Michigan, istoricul bisericilor şi mănăstirilor româneşti, al societăţilor fraternale, culturale, al presei, încheindu-se cu ultimul capitol despre românii reprezentativi din Michigan.
Până a ajunge la fenomenul românesc în Michigan, Ştefan Străjeri o ia de departe, de la istoria geologică, geografică a statului, urmată de o destul de detaliată panoramă a valurilor demografice succesive, care au condus la mozaicul actual al grupurilor etnice din această zonă. Dinamica demografică este privită în corelaţie cu dezvoltarea diferitelor ramuri economice ale statului, începând cu exploatarea primitivă a bogăţiilor ariei până la explozia industriei automobilului, domeniu în care SUA a deţinut supremaţia din 1904 până în 1980, când japonezii trec la înaintare pentru câţiva ani. Deşi primul capitol se intitulează Scurtă istorie a statului Michigan, să observăm că pasiunea cercetării îl împinge pe autor prin meandrele puţin cunoscute publicului larg din evoluţia acestui colţ din Lumea Nouă. Între noi fie vorba, acest colţ cu o suprafaţă de 250.387 kilometri pătraţi este mai mare decât România, situându-se pe locul al douăzeci şi treilea ca mărime între cele cincizeci de state americane. Numele de Michigan vine din limbajul nativilor indieni, având sensul de apă mare. Cu o suprafaţă de 244.106 kilometri pătraţi de apă a Marilor Lacuri, pe care Michiganul le împarte cu Canada, nu este de mirare că locul s-a ales cu această denumire. Şi nu este de mirare că indienii au avut întâietatea numirii locului de vreme ce, aşa cum ni se spune în această monografie, ei sunt cei mai vechi pe teritoriul actual al statului Michigan, unde s-au aşezat cu nouă mii de ani înainte de Christos, venind din Asia prin strâmtoarea Behring. Au trebuit să treacă sute de ani până în jurul anului 1620 când pacea băştinaşilor va fi tulburată de primii colonişti de origine franceză. Dominaţia francezilor este înlocuită pe la 1760 de cea britanică, durând până la 1796, pentru ca apoi să intre pe rol cea americană impusă de tânărul stat federativ. Sub dominaţia franceză are loc întemeierea localităţii Detroit la 24 iulie 1701 când un comandant militar, Antoine de la Mothe Cadillac, ajunge în zonă pentru a pune bazele unui nou fort francez botezat Fort Pontchartrain, în onoarea ministrului francez.
Scrisă antrenant cu preocuparea pentru relevarea esenţialului în păienjenişul evenimentelor, cartea lui Ştefan Străjeri ne dezleagă sensul atâtor denumiri de străzi, instituţii, mărci de maşini şi al altor aspecte din limbajul nostru cotidian, umplând de conţinut cuvinte demonetizate de utilizare. Când ne instruim însă cine a fost Cadillac, generalul Waine, şeful de trib Pontiac etc. avem dintr-odată revelaţia semanticii profunde a cuvintelor, a faptului că ele nu au apărut dintr-un joc al întâmplării. Autorul urmăreşte constant logica faptelor istorice, încercând să creeze imagini pline de vivacitate ale unor timpuri demult apuse marcate de tensiuni, confruntări, lupte pentru dominaţie şi putere. În malaxorul istoriei de atunci indienii au fost cei deposedaţi, asupriţi, înşelaţi cu tertipuri, tratate, dislocaţi nu o dată de pe pământurile lor, idee subliniată în monografie în mod special. Conflictele şi războaiele se petrec nu doar între nativii indieni, cei mai vulnerabili şi cuceritori, ci şi între cuceritorii înşişi. A se înţelege că succesiunea britanicilor după francezi nu s-a făcut prin vot democratic, ci printr-o suită de războaie coloniale anglo-franceze, care au avut ca rezultat desprinderea Teritoriului de Nord Vest, denumirea de atunci a Michiganului din Dominionul Canadei şi integrarea lui la 1754 în noua configuraţie politică prezidată de George Washington.
Autorul prezintă evoluţia economică şi demografică a Michiganului în corelaţie cu marile evenimente istorice care au brăzdat secolul al XIX-lea şi al XX-lea: Războiul de Independenţă al SUA, Războiul Civil, cele două războaie mondiale, Războiul din Coreea, din Vietnam, instalarea şi căderea comunismului. Autorul nu uită să ne amintească despre crizele economice care zguduie America încă de la începutul dezvoltării ei capitaliste, nici de personalităţile care au marcat-o, precum Aaron Bliss (magnat în chererestea), James McMillan (magnat al căilor ferate), John B. Ford, fondator al industriei chimice în Michigan, apoi după 1900, Henry Ford, Walter P. Chrysler, William C. Durant ş.a. Zorii revoluţiei tehnice surâd şi statului Michigan, contribuind la scoaterea lui din înapoiere şi provincialism. Concomitent, această dinamică economică atrage emigranţi din Europa, în primul rând din spaţiile anglo-saxone, dar şi din Peninsula Scandinavă, Olanda, Belgia, Italia şi abia la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX din Centrul şi Sud-Estul Europei, odată cu apariţia şi înflorirea industriei automobilului. În acest moment trebuie plasat şi debutul imigraţiei româneşti.
Această monografie copleşitoare prin volumul de informaţie conţine numeroase date despre viaţa culturală şi spirituală de-a lungul timpului în Michigan, privind înfiinţarea de biblioteci, a principalelor universităţi, muzee, teatre, societăţi fraternale, biserici, coexistenţa diferitelor religii şi culte, liniile de forţă ale orientărilor politice în diferitele momente ale istoriei statului, nu lipsită de încordare. Este menţionată de pildă activitatea xenofobă a Clanului în jurul lui 1920, îndreptată împotriva noilor imigranţi şi mai ales împotriva ideilor comuniste, care ar fi putut fi aduse din Rusia, după Revoluţia din 1917.
Am putea obiecta autorului o prea detaliată incursiune în geografia şi istoria statului Michigan şi deci o abatere de la subiect. Pentru mulţi cititori însă, incluzându-mă pe mine, această parte introductivă este foarte captivantă, colportând date puţin sau deloc cunoscute publicului larg de aici sau din România.
stefan strajeri carteaCinci ar fi perioadele imigraţioniste ale românilor în Lumea Nouă: 1. Înainte de 1880 – un număr infim; 2. Între 1880-1914 – imigrare masivă din motive economice şi de asuprire naţională; 3. În perioada interbelică – imigraţie foarte redusă; 4. Între 1945 – 1990, în perioada comunistă cu mulţi aspiranţi, dar puţini scăpaţi din lagăr sau admişi legal – motivele imigrării eminamente politice; 5. După 1995 datorită loteriei vizelor imigrează relativ mulţi români din motive economice, dar şi pentru a gusta libertatea occidentală, după o jumătate de secol de Gulag. Printre primii imigranţi români sunt amintiţi inşi de o oarecare notorietate ca Samuel Damian, preot ortodox român din Transilvania preocupat de experimente electrostatice, care l-a cunoscut pe Benjamin Franklin, de asemenea Gheorghe Pomuţ, care a luptat în Războiul Civil între 1861-1865 şi a fost numit consul general la St. Petersburg de către preşedintele Andrew Johnson şi Eugen Alcaz, (rudă a lui Al. I. Cuza) care a participat la Războiul Civil, dar s-a întors în Moldova natală, îndeplinind funcţia de colonel în armata română. Este interesant de ştiut că doar 89 de persoane au imigrat în America, după Marea Unire de la 1918, iar între 1919-1939 ponderea imigraţiei o constituie evreii, şvabii şi saşii. Înfăptuirea visului milenar al Unirii a asigurat avântul economic al României şi libertăţile democratice garantate de cea mai bună Constituţie pe care au avut-o vreodată românii, cea din 1923. În schimb după comunizarea României şi urgia sovieto-securisto-comunistă abătută asupra românilor, după 1945 au existat toate motivele ca românii să-şi părăsească ţara iubită. Puţini au putut s-o facă. Cei mai mulţi au căzut victime ale Gulagului inventat de Soviete şi clonat în lagărul comunist. Autorul subliniază apăsat manevrele de tot felul ale poliţiei secrete din România pentru urmărirea cetăţenilor români care aveau fericitul prilej al transplantării în America. Să-i urmărească şi să-i dezbine, iată obiectivul principal al temutei instituţii comuniste în care scop, după modelul lui Castro, arată Ştefan Străjeri, au fost expediaţi în America patru sute de delincvenţi.
Cum noi cunoaştem bine condiţiile imigrării contemporane, mult mai atractive mi s-au părut în carte amănuntele vieţii primelor generaţii de români desţăraţi. Majoritatea celor care luau drumul Americii de origine rurală proveneau din provinciile de sub ocupaţia austro-ungară. De remarcat că acei ţărani nu se lăsau cu una cu două convinşi să se permanentizeze în State. După ce au economisit 1000 de dolari, mulţi dintre ei s-au întors acasă, de aici şi numele generaţiei de „mia şi drumul”. „Pământul nostru ne cheamă” se intitula în epocă un volum al lui Octavian Goga. Şi într-adevăr aceasta a fost generaţia pe care dorul de plaiurile natale a mânat-o peste ocean acasă. Doar cu titlu de curiozitate, preţul unui bilet pentru adulţi, clasa a treia era între $30 şi $37, iar călătoria putea dura trei până la cinci săptâmâni sau doar opt zile cu o cursă directă de la Le Havre la New York. Strunga prin care se intra la New York, se ştie, că era Insula Ellis, unde erau respinse destul de multe categorii de aspiranţi: bolnavii de ochi, inimă, tuberculoză, de circulaţie a sângelui, alcoolicii, femeile gravide, cele singure, cele divorţate sau persoanele peste cincizeci de ani. După cum vedem, funcţiona o foarte strictă discriminare. Trebuia să fii sănătos, tânar şi energic, fără complicaţii de stare civilă, deci foarte apt de munca grea care te aştepta. Veneai la frânt de oase, nu la distracţie.
Majoritatea românilor s-au încadrat în mediul urban industrial, locuind în pensiuni, numite borturi, primind la 1927 un salariu mediu săptămânal de $44.80 în ziua de plată numită pedă. Lucrul peste programul stabilit se chema obertime, în slangul românilor. De precizat că salariul era cu mult mai bun decât câştigul din Europa timpului, iar condiţiile la pensiune, dacă la început au fost precare, treptat s-au optimizat, fiind superioare celor de pe vechiul continent. Pitoresc mi se pare amănuntul că pe la 1910 lucrau în statul Montana 320 de ciobani din Săliştea Sibiului, care au trimis acasă în Poiana $250.000 prin Banca Albina. Să recunoaştem că suma este mai mult decât impresionantă. Prezenţa acestor ciobani vrednici se reflectă în toponimul Neagu’s Field, cum se cheamă o câmpie din apropierea Helenei, capitala statului Montana.
Christina Avghi Galitzi, citată de autor, menţionează în legătură cu integrarea românilor în mediul american faptul că asimilarea la prima generaţie se manifestă superficial, dar se adânceşte la următoarele. Oricum românii îşi schimbau portul ţărănesc de acasă cu hainele „nemţeşti” ca să nu fie ridiculizaţi şi porecliţi greenhorns (ageamiu). În esenţa lor obiceiurile de logodnă, nuntă, înmormântare, de Paşti şi de Crăciun erau respectate conform tradiţiei, cu deosebire că datorită programului de muncă nu mai erau ţinute toate sărbătorile religioase. În contact cu tehnica americană mult mai avansată decât în ţara de origine şi chiar decât în Europa, mentalitatea muncitorilor români evoluează de la suspiciune şi teamă la un pragmatism bazat pe credinţa în puterea creatoare a minţii şi oportunităţile societăţii americane.
De la aceste consideraţii generale privind imigraţia românească în America, Ştefan Străjeri se axează pe aspectele privind fenomenul în Michigan, care are multe caracteristici comune cu cel pe întreaga Americă. Primii români imigranţi sunt înregistraţi la 1904 la Detroit în industria automotivă. În 1909 ia fiinţă Deşteaptă-te Române, prima asociaţie fraternală, culturală românească, iar în 1912 membrii ei au votat înfiinţarea primei biserici ortodoxe româneşti, care se va numi Sfântul Gheorghe, funcţionând la Detroit până în 1961 când se va muta în Southfield. Deşteaptă-te Române se contopeşte în 1924 cu o asociaţie din Highland Park, sub noua denumire de Unirea Românilor. După cum este anunţat din numele noii grupări, pe lângă ajutorul reciproc al membrilor în caz de boală sau deces, un scop cardinal era sprijinirea luptei politice a românilor pentru realizarea Marii Uniri. Societatea a ajuns să numere opt sute de membri după Primul Război Mondial. Dintre realizările societăţii se cuvine amintită Casa Română, prima sală socială din Detroit a societăţii, care a găzduit în 1924 o conferinţă a lui Gh. Ţiţeica, apoi un concert al lui George Enescu în timpul turneului american din 1929 şi o conferinţă a lui N. Iorga în 1930 în faţa unei audienţe impresionante.
În ciuda scăderii numărului de membri la două sute prin 1930, Unirea Românilor rămâne pe baricade sub conducerea entuziastului preşedinte Nicolae Dragoş, protestând în 1941 împotriva răpirii Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi împotriva Diktatului de la Viena. După Al Doilea Război Mondial societatea s-a opus dominaţiei comuniste, ridicându-şi viguros glasul împotriva arestării lui Iuliu Maniu, a abdicării Regelui Mihai şi a ocupaţiei sovietice. La recepţia organizată la Casa Română în martie 1949 cu ocazia vizitei la Detroit a Regelui, societatea Unirea Românilor şi-a exprimat suportul pentru monarhie. Organizaţia a fost profund antisocialistă şi anticomunistă. Astfel la adunarea generală din 1 noiembrie 1925 a hotărât excluderea din rândul ei a membrilor de orientare socialistă, fapt pentru care a fost numită de Dreptatea, oficiosul socialiştilor, unealtă a sistemului imperialist.
Au fiinţat aproximativ o sută de organizaţii româno-americane de la 1900 până în prezent. Timp de un secol s-au editat 50 de publicaţii în limba română, iar în 1934 a fost iniţiată o emisiune de radio pentru români. În prezent comunitatea româno-americană din Michigan sprijină 22 biserici româneşti tradiţional ortodoxe, greco-catolice şi neoprotestante, 5 societăţi fraternale, echipe sportive, ansambluri folcorice. Michigan a fost sediul a două episcopii până în 2003 când Episcopia Româno-Americană din America şi Canada (ROAA) şi-a mutat sediul la Chicago. Funcţionează de asemenea două mănăstiri: una de măicuţe la Rives Jackson şi una de călugări în Clinton. Se apreciază că numărul de 24.832 de inşi de origine română în Michigan înregistrat la recensământul din 1990 este mai mare decât cel real.
Se impune o observaţie valabilă pentru majoritatea asociaţiilor fraternale şi culturale şi anume dualitatea luptei lor, care a servit pe de-o parte interesele românilor americani şi pe de altă parte s-a ancorat profund în slujirea ţelurilor politice progresiste din ţara de baştină. Un moment de rezonanţă din eforturile concertate ale românilor pentru realizarea Marii Uniri a fost vizita preotului Vasile Lucaciu la Detroit, când la 16 septembrie 1917 s-a întâlnit cu 2000 de români într-o adunare a cărei însufleţire este reţinută şi de Free Press. Turneul lui Vasile Lucaciu s-a finalizat cu o telegramă trimisă Preşedintelui Woodrow Wilson semnată de Vasile Lucaciu, Dionisie Moldovan şi Mihai Barza, accentuându-se că pacea Europei depinde de eliberarea popoarelor subjugate din Austro-Ungaria.
Vom puncta numai momentele relevante ale diferitelor forme de expresie culturală, politică a românilor din Michigan. În 1906 Uniunea Asociaţilor Culturale a Românilor din America înmănunchează mai multe grupări mai mici, reuşind să dăinuiască aproape de zilele noastre. În 1909 Uniunea cumpără ziarul America, oficialul acestei organizaţii până la începutul secolului nostru. La congresul din 1912 al Uniunii, care a ieşit cu încăierare între muncitori şi intelectuali se produce scindarea uniunii prin crearea Ligii de Ajutor şi Cultură formată din „domni”, având Românul ca organ de presă şi mijloc de atac continuu împotriva Uniunii. După potolirea animozităţilor Uniunea şi Liga s-au contopit în 1928 sub denumirea de Uniunea şi Liga Societăţilor Româneşti din America. A fost o organizaţie centenară de anvergură, care şi-a făcut simţită prezenţa prin înfăptuiri notabile. În 1941 când SUA intra în război Uniunea a cumpărat ambulanţe, a donat sânge pentru Crucea Roşie, a cumpărat chiar şi un avion. A protestat vehement împotriva deportărilor masive de români în Siberia în timpul stalinismului, cerând audienţă la Preşedintele Harry S. Truman căruia i s-a înmânat un memorandum despre ororile Kremlinului. Deşi Uniunea şi Liga îşi avea sediul la Cleveland, OH ea este reprezentativă pentru aspiraţiile românilor din Detroit de asemenea, înglobând de altfel organizaţii mai mici din Michigan. Trebuie să subliniem atitudinea anticomunistă a Uniunii formulată limpede în ziarul America, redutabil în polemica sa cu publicaţia Românul American. Trebuie relevat în chip deosebit calitatea de seismograf a publicaţiilor româneşti din America, sensibile la lupta de idei din patria mumă. O dimensiune importantă a acestei lupte a fost combaterea ideilor comuniste şi totalitariste, demascarea caracterului imperialist al Uniunii Sovietice, care a confiscat abuziv teritoriile româneşti.

Ziarul America iniţiat la 1 septembrie 1906 de preotul Moise Balea, a fost editat între 1968-1972 la Detroit, beneficiind de colaborarea multor români din Michigan şi a multor scriitori de faimă din România interbelică, precum: N. Iorga, M. Sadoveanu, L. Rebreanu. Cezar Petrescu, L. Blaga, Geo Bogza, etc. Petru Lucaci, foarte valorosul editor din ultimii patruzeci de ani de vieţuire a publicaţiei a apărat tradiţiile culturii româneşti aici peste ocean şi a fost infrangibil în respingerea fermă a comunismului. A polemizat constant cu publicaţia Deşteptarea (1914-1939), care-şi schimbă în 1939 numele în Românul American, fiind ca organ al Federaţiei Socialiştilor din America, un vehicol al ideilor comuniste, un cal troian strecurat în comunităţile româneşti. Redactorul publicaţiei, Harry (Horia) Făinaru se născuse în Piatra-Neamţ şi stabilit în America devenise încă din 1933 membru în Partidul Comunist american. El insera în Românul American portretul lui Stalin şi se referea la „chipul sinistru al lui Iuliu Maniu”. L-a avut între alţi colaboratori pe Mihai Roller, falsificatorul istoriei româneşti. Publica ridicolul folclor nou, consonant cu ceea ce Maria Banuş sau Veronica Porumbacu comiteau la Bucureşti. Iată o mostră de îndesat pe gâtul românilor: „În grădina noastră mare/ Răsărit-a mândra floare/ Mândra floare-a prieteniei/ Cu popoarele Rusiei.” Ideologia comunistă trâmbiţată de H. Făinaru în publicaţia sa şi începând din 1934 şi de la tribuna emisiunii româneşti de radio nu a avut audienţă în sânul masei de români din Michigan. Presa românească din Detroit a fost la unison sarcastică la adresa propagandei agentului comunist H. Făinaru. Exemplele sunt numeroase. Am selectat din lipsă de spaţiu doar extrase din ziarul Încotro editat la Detroit în 1945. Sunt incluse în coloanele ziarului articole de condamnare a Uniunii Sovietice, care a promis să respecte teritoriul vecinilor ei, dar a anexat în fapt un sfert din România. Publicaţia demască minciuna lui H. Făinaru şi a colaboratorilor din jurul lui care pot fi „realişti”, atât de realişti ca şi Stalin. Ana Pauker este descrisă ca „acea amazoană din viţa lui Traian şi Decebal (venită din Moscova)”. Ziarul Încotro se delimitează net de toţi acei „adepţi ai totalitarismului stalinist”. (Şt. Străjeri, op. cit, p. 450). Bucovinenii, ca unii care au fost urgisiţi de samavolnica politică sovietică, s-au dovedit a fi unii dintre cei mai redutabili luptători pentru demascarea crimelor comuniste. Lăudabilă este iniţiativa ţăranului bucovinean Dumitru Nimigeanu, el însuşi victimă a stalinismului, de a sprijini ridicarea unui monument la Vatra la 30 mai 1964 în memoria românilor deportaţi în Siberia lui Stalin.

Confruntarea între democraţie şi totalitarism se poate descifra şi în evoluţia organizaţiilor religioase româneşti de pe pământ american. Un întreg capitol este dedicat bisericilor şi mănăstirilor româneşti din Michigan, care s-a dovedit un spaţiu binecuvântat atât pentru ortodoxie cât şi pentru greco-catolicism şi pentru cultele neoprotestante. Autorul le ia pe rând, în ordinea cronologică a fondării lor, punându-ne la dispoziţie un volum impresionant de informaţii utile despre organizarea şi evoluţia parohiilor. Nu puţine au fost luptele intestine, degradându-se uneori în adevărate încăierări. Aşa s-a întâmplat la Biserica Sf. Nicolae în 1972, unde preotul paroh Dumitru Mihăescu a fost alungat de către un preşedinte abuziv de consiliu parohial. În cele din urmă s-a făcut dreptate, fiind înlăturat agresorul şi repus în drepturi preotul. Uneltirile de culise pot fi exemplificate, din nefericire, cel mai bine cu apariţia, organizarea, dezvoltarea şi suferinţele Episcopiei Ortodoxe Române din America, având sediul în orăşelul Grass Lake, unde în 1937 a fost cumpărată proprietatea Boland. Pe scurt noi o numim Episcopia de la Vatra pentru că încă de la înfiinţare şi-a propus să fie cuib şi leagăn al credinţei strămoşeşti şi unităţii românilor. Înfiinţarea Episcopiei a fost hotărâtă de congresul din 26-28 aprilie 1929 al clerului şi credincioşilor. Este recunoscută de Patriarhul României Miron Cristea, iar în 1934 Parlamentul României votează legea înfiinţării Episcopiei Româno-Americane.

Primul episcop ales în 1935 a fost Policarp Moruşca. Episcopul pleacă în România în 1939 pentru a participa la un sinod şi nu i se permite să se mai întoarcă datorită unor conspiratori din cadrul clerului român din America. Caiafele comuniste vor să-l impună pe Antim Nica, şcolit la Moscova în funcţia de episcop, dar s-au izbit de o dârză rezistenţă din partea românilor americani din episcopie. Presiunile grupului divergent reuşesc să-i dezbine pe români datorită unor uneltitori ca preoţii Andrei Moldovan sau Glicherie Moraru, care în 1945 a fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru colaborare cu o putere străină (România comunistă). Preotul Andrei Moldovan ajutat de un grup restrâns a luptat cu mijloace neloiale să ajungă în fruntea episcopiei de la Vatra. După alegerea lui Valerian Trifa ca episcop (la congresul din 3-5 iulie 1951 la Chicago), opozanţii i-au întâmpinat cu arma în mână pe cei care l-au însoţit la Vatra pe episcopul nou ales.
Sub înţeleapta păstorie a Episcopului Valerian Trifa s-au realizat progrese remarcabile pe linie spirituală, financiară, organizatorică, ştiinţifică, prin fondarea unui centru de studii cu bibliotecă, arhivă, buletin propriu, supravegherea revistei Solia, care apărea încă din februarie 1936. Valerian Trifa s-a dovedit a fi nu doar un prelat cu har, dar şi un excelent gospodar, dovedind o disciplină exemplară în conducerea episcopiei, însufleţind prin exemplul personal viaţa religioasă a comunităţilor româneşti americane. Episcopul cere să fie schimbat din funcţie în 1979 din motive politice şi de sănătate. Îi va lua locul Nathanaiel Popp, episcop vicar ales la Cleveland în 20 septembrie 1980. În 1950 se înfiinţează o a doua episcopie în America subordonată Patriarhiei Române de la Bucureşti. Îşi atinsese scopul grupul de simpatizanţi ai guvernării de la Bucureşti.
Sciziunea din rândul românilor nu a putut bara totuşi înfăptuiri deosebite cum ar fi amenajarea Sălii Româneşti de la Wayne State University, inaugurată la 8 iunie 1978. În realizarea proiectului au fost implicaţi Arhiepiscopul Valerian Trifa, Arhimandritul Bartolomeu V. Anania, Arhimandritul Felix Dubneac, pictor licenţiat de icoane, autor al frescei executate în sala amintită şi mulţi alţii. În iulie 1999 datorită sprijinului businessman-ului de origine română, John Rakolta Jr. s-a înfiinţat la Detroit Consulatul Onorific al României. În 2009 s-a iniţiat la Detroit Camera de Comerţ, care nu a avut însă până în prezent o activitate palpabilă.
Cu regret constată autorul că spre deosebire de perioadele anterioare de după 1900 la începutul secolului nostru numărul organizaţiilor culturale româno-americane s-a subţiat dramatic, astăzi activând doar societatea Avram Iancu şi American Romanian Festival. Unele au dispărut odată cu animatorul lor, cum ar fi Corala România (1971-2005) îndrumată de George Alexe, altele activează sporadic, cum ar fi ansamblul Ţărăncuţa fondat şi instruit de Doris Plantus.
Un întreg capitol este dedicat publicaţiilor româneşti din Michigan de la începutul secolului XX până în prezent grupate în ordine alfabetică. Capitolul este foarte util celor interesaţi de istoria presei. Am amintit deja de publicaţiile de prestigiu care au sprijinit marile evenimente din istoria zbuciumată a României şi au luptat împotriva comunismului. Găsim publicaţii care intenţionează să semene discordie în rândul românilor, slujind unor interese de putere şi orgoliu propriu. De tristă faimă este în acest sens Episcopia (The Episcopate)- 1951, editată de susţinătorii preotului Andrei Moldovan, care a condus la scindarea Episcopiei Ortodoxe din America. După al doilea număr publicaţia a fost interzisă de tribunal din cauza vrajbei diseminate. În contrast, Solia, organul de presă al Episcopiei de la Vatra a menţinut întotdeauna standarde morale înalte, pronunţându-se mereu împotriva luptelor fratricide din interiorul comunităţilor româneşti. Demn de admirat este curajul unor voci din presă care denunţă lipsa de loialitate a Marilor Puteri faţă de România, lăsată pradă jafului sovietic. Arhimandritul Felix Dubneac scria astfel în revista sa Gândire şi artă (1979-1983): „De câte ori vom avea ocazia vom aminti marilor puteri, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia că au semnat acum, cu câteva decenii în urmă tratatele internaţionale de garanţie a integrităţii hotarelor României. De ce uită făgăduinţa dată şi de ce lasă ca să fie urgisiţi şi deportaţi fraţii noştri români din Basarabia răpită, din Bucovina furată, împreună cu ţinutul Herţei moldovene”. (Idem, ibidem, p. 445). Indignarea arhimandritului putea fi transmisă şi altora decât românii deoarece revista se publica nu doar în limba română, ci şi în engleză şi franceză.
În zilele noastre să amintim de Lumea Românească editată sporadic de Mihai Gheorghiu la Grand Rapids şi de Curentul Internaţional publicaţie cu merite deosebite, tipărită în Michigan, începând din 2005 timp de opt ani, (acum continuând versiunea on line) prin munca stăruitoare şi efortul financiar al bucovineanului Ştefan Străjeri sprijinit de un grup de colaboratori.
Cei interesaţi să afle cine s-a implicat în diferitele înfăptuiri economice, culturale, politice ale românilor pe parcursul unui secol vor găsi nu doar preţioase date sistematizate, ci adevărate clipe de viaţă evocate în ultimul capitol, al VI-lea intitulat Români reprezentativi din Michigan, urmat de indicaţiile bibliografice, trădând o vastă şi tenace muncă de cercetare efectuată, de menţionat, în paralel cu slujba pentru supravieţuire. Acest ultim capitol este scris cu participare afectivă la tot ceea ce a însemnat epopeea de un veac a românilor strămutaţi pe pământ străin. Se perindă prin faţa ochilor noştri atâtea drame existenţiale ale unor oameni care s-au străduit să dea un sens autentic vieţii lor în ciuda tuturor opreliştilor. Nu este domeniu în care să nu găsim şi unul sau mai mulţi români de exceptie, de la industria automotivă la învăţământul universitar, cercetare ştiinţifică, business, activitate clericală, muzicală, jurnalistică, arte plastice, literatură etc. Citând doar câteva nume ar însemna să nedreptăţim atâtea altele, care toate la un loc se constituie în florilegiul energiilor româneşti care au încercat să marcheze timpul cu semnele lor durabile.
Consider apariţia acestei cărţi de exceptie un adevărat eveniment editorial. Nu mă îndoiesc că Românii de la Marile Lacuri de Ştefan Străjeri va interesa o gamă largă de cititori, dintre care mai ales pe cei pasionaţi de istoria noastră culturală pentru care lucrarea de faţă este una de referinţă.
Waterford, 25 iunie 2014

17.Silvia Jinga. Foto

 

 

 

 

 

 

Silvia Jinga

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors