Archive for the ‘Cultural’ Category

Volumul cu titlul de mai sus, foarte bine structurat și închegat, a apărut în anul 2013 prin bunele oficii ale Editurii ”Pontos” și aparține doamnei prof. univ. dr. Valentina Ursu de la Universitatea Pedagogică de Stat ”Ion Creangă” din Chișinău.

În această nouă lucrare lansată recent la Biblioteca Americană din Târgu Mureș – mai precis cu ocazia omagierii zilei unirii Basarabiei cu României – prolificul autor de studii și cercetări, prof.univ.dr. Valentina Ursu, surprinde cu multă acuitate și acribie științifică aspecte ale unei probleme de mare interes, dar și de mare impact: instaurarea comunismului în Basarabia.

Biblioteca Americană din Târgu Mureș

FOTO 1: Biblioteca Americană din Târgu Mureș – moment de la lansarea cărții

Pentru cei mai puțin avizați cu problematica istorică, titlul ar putea să pară unul neutru sau chiar unul banal.

Pentru cei avizați, dar și pentru cei interesați de fenomenul istoric, titlul are însă o semnificație aparte. Sunt anii de început ai implementării organizate, planificate și dirijate a experimentului comunist, cu un obiectiv bine și precis definit: marginalizarea într-o primă etapă și ulterior distrugerea elitelor românești. Toate aceste acțiuni vizau în subsidiar asimilarea elementelor identitare specifice culturii române din Basarabia și impunerea unui nou model cu un pronunțat caracter sovietic proletcultist.

De fapt, aceeași dramă, dar la o dimensiune ceva mai mică, o traversam și noi, românii din fostul Regat al României, țară devenită Republică (comunistă) la 30 decembrie 1947.

 

Politica culturală în RSS MoldoveaneascăÎn paginile noului său volum autoarea a reușit să surprindă foarte bine lipsa acută de personal calificat din domeniul culturii la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în Basarabia, iar această situație se datora faptului că bună parte din elita culturală de aici fusese deportată din ordinul lui Stalin, fie că se refugiase în alte țări.

În aceste condiții era firesc ca acțiunile ocupantului sovietic din Basarabia să fie mult ușurată, iar acest aspect este nuanțat cu multă elocvență de către autoare în paginile cuprinse în subcapitolele ”Politica de cadre” și ”Politica editorială”.

Și ca să ilustrez cele afirmate anterior, vă voi sugera doar câteva cifre furnizate chiar de autoare. Spre exemplu, în 1948, la Școala de Muzică din Chișinău, din 51 de de cadre, doar 3 erau români basarabeni, iar aceeași situație putea fi întâlnită și la Conservatorul Moldovenesc de Stat, precum și la alte instituții de cultură.

O situație similară se putea întâlni și la Direcția de Conducere a Artelor, instituție ce funcționa pe lângă Consiliul de Miniștri al RSS Moldovenești, fapt ce ne oferă o imagine a brutalității cu care se opera împotriva elementului românesc. Din cei 9 funcționari superiori ai respectivei Direcții, doar unul era român, dar nici măcar acesta nu era intelectual, ci un mecanic specialist.

În subcapitolul dedicat ”Politicii editoriale”, d-na Valentina Ursu tratează pe larg, în aceeași manieră științifică, problema conținutului ideatic al operelor care se concep și publică în această perioadă, opere puternic influențate de curentul proletcultist.

Infuzia puternică de comunism sovietic, precum și a literaturii sovietice în cultura română din Basarabia constituie ideea de bază pe care se fundamentează abordarea de către d-na Valentina Ursu a subcapitolelor următoare, precum cel dedicat Uniunii Scriitorilor, Uniunii Compozitorilor și Uniunii Artiștilor Plastici din RSS Moldovenească.

Pe măsură ce veți parcurge lucrarea veți putea constata – sau mai bine spus veți avea trista revelație – a dimensiunii procesului de răspândire a ideologiei comuniste în domeniul culturii din Basarabia acelor ani.

Dacă despre dimensiunea acelui fenomen ne putem face cât de cât o idee, despre impactul implementării culturii sovietice în Basarabia putem doar să facem presupuneri având în vedere că și azi, dincolo de Prut, ideile comuniste sunt încă în vogă și câștigă adepți, iar Partidului Comunist este bine ancorat în viața politică din Republica Moldova.

Se cuvine menționat de asemenea și faptul că volumul – de o ținută grafică de excepție -, are în cuprinsul său și două consistente rezumate, unul în limba rusă și celălalt în limba engleză.

Cu ocazia lansării acestui volum la Biblioteca Americană din Târgu Mureș – filială a Bibliotecii Județene Mureș – au rostit scurte alocuțiuni d-ra dr. Monica Avram, director al Bibliotecii Județene Mureș, prof.univ.dr. Vasile Dobrescu și subsemnatul.

Personal sunt convins că acest volum își va găsi un binemeritat loc în bibliotecile de specialitate, dar și în cele ale ale împătimiților de istorie, volumul constituind o excelentă sursă de documentare pentru cei care doresc să se familiarizeze sau să-și completeze cunoștințele cu idei, fapte și documente cât se poate de sugestive referitoare la implementarea comunismului în Bsarabia.

La final, parafrazându-l pe poetul Tudor Arghezi, nu pot decât să spun: ”Carte frumoasă, cinste cui te-a scris…”.

 

Nicolae BalintProf. Nicolae Balint, publicist

 

 

 

Sfântul Nectarie – sfântul sufletului meu

Posted by Gabriela Petcu On April - 3 - 2014

poza-sfantul-nectarieOana ROTARIU

 

De obicei marțea mă gândesc mai mult la Sfântul Nectarie. E ziua din săptămână în care aleg să fiu mai mult în preajma lui. El e sfântul care mi-a întins mâna și m-a tras afară din cumplita boală care mă năpădise.

M-a scos dintre demonii gândurilor mele și m-a învâțat să privesc către Dumnezeu cu nădejde și încredere.

El a fost mijlocitorul prin care Dumnezeu a reînsuflețit scânteia divină din mine și m-a ajutat să reaprind lumina ce trăgea a se stinge.

E cel care și acum veghează asupra mea și-mi îndeplinește orice dorință care e spre binele meu sau al oricăruia pentru care mă rog.

În semn de mulțumire și recunoștință pentru lucrarea lui, pe care el a așezat-o cu drag la picioarele lui Dumnezeu, am ales ca astăzi să vă povestesc toate acestea.

 

Pentru mine, tumora la sân a fost o binecuvântare. Spun asta fără a fi meschină și n-o spun din vârful buzelor. Cu ajutorul ei m-am regăsit pe mine și am refăcut legătura mea cu Dumnezeu.

A fost o perioadă în care am avut răgaz să-mi caut de suflet. Nu toți avem privilegiul ăsta.

În general suntem mereu puși pe fugă înspre a căuta să agonisim ceva ce să ne facă fericiți, să ne aducă mai mult bine, mai multă prosperitate, de ca și cum am mânca cu șapte guri și am avea timp să purtăm mai mult de două, trei rânduri de haine din dulapul care stă să cadă peste noi și din care nu avem niciodată ce alege.

 

Dar să nu divagăm și să vă povestesc despre ce mi-am propus.

În perioada în care am avut mai multă vreme pentru mine, mergeam doar la serviciu și evitam să ies chiar  foarte mult, pentru că nu-mi plăcea să atrag atenția asupra mea.

Și când am reușit să mă mai adun nițel și să mai scot capul din mocirla plină de dureri, de neîncredere și de lipsă de credință în care mă bălăcăream, am început să citesc.

Una din prietenele mele, știind că am evlavie la Sfântul Nectarie, mi-a trimis o carte despre una din minunile facute de acest Sfânt.

Evident, nu mai rețin toată povestea de-a fir a păr – din perioada aia sunt multe lucruri pe care mintea mea a făcut în așa fel să le uite și poate că e mai bine să le las uitate, măcar pe unele.

Era vorba despre un grec (nu întotdeauna e vorba despre greci, dar de data asta chiar era), pilot în ambele războaie mondiale care în urma multiplelor accidente a rămas complet paralizat. Niciun doctor nu i-a dat  șansă de vindecare. Ba chiar reușiseră să strângă ceva bani și să-l trimită în Statele Unite, unde s-au adunat cei mai buni neurochirurgi de la acea vreme, din toate colțurile țării, au făcut comisie și au conchis și ei că e un caz pierdut.

Înainte de a pleca din America, unul dintre medicii de acolo, la despărțire i-a spus atât ”roagă-te, roagă-te mult!”

Omului, deși extrem de revoltat și supărat pe viață, i-au rămas în urechi și pe creier aceste cuvinte și ajuns acasă a început să se roage.

 

Locuia undeva la un azil, fiind complet paralizat, nu putea să miște nimic, nici măcar capul – trupul îi era perfect inert.

Sfantul Nectarie i-a apărut unui Preot aproape sufletului lui și l-a trimis la azilul respectiv să-l caute pe pilotul care tocmai s-a întors din America și să vorbească cu el.

Acest lucru a avut un impact destul de mare asupra grecului și a început să se roage zi de zi, cu mai mută încredere.

Preotul nu i-a spus bolnavului niciodată întreaga discuție pe care a avut-o cu Sfântul Nectarie și i-a dat acestuia răgazul necesar pentru a se ruga, pentru a se căi de păcatele lui, pentru a învăța ce a avut de înțeles, pentru a se apropia în ritmul lui de Dumnezeu, pentru a-și șterge păcatele și a-și găsi în sufletul lui credință necesară vindecării.

Vindecarea noastră deși e prin Dumnezeu vine din noi.

Ea vine atunci când reușim să credem fară niciun dram de dubiu că ne putem vindeca.

Îndoiala dispare numai și numai când îi dai lui Dumnezeu cu totul și fără să te mai agâți măcar un pic de ele, frâiele vieții tale.

Până la urmă, povestea are un final fericit: atunci când deja era mai bine și se deplasa cu scaunul cu rotile, pentru că doar picioarele îi mai erau paralizate, grecul ajunge la Mănăstirea Sfânta Treime din Insula Eghina, își pune racla cu Moaștele Sfântului Nectarie pe picioare și începe a umbla.

Ajuns acasă, a convocat tot azilul cu mic cu mare în bisericuța din curtea azilului, bisericuță pe care el se preocupase să o construiscă cu bani din acțiuni de caritate organizate de tot felul de asociații pe care le frecventa și a apărut și el la urmă mergând pe picioarele lui.

Cei de față plângeau și râdeau în același timp, smintiți de bucuria de a fi părtași la o așa minune și prinzând încredere că poate li se va putea întâmpla și lor minunea de a se vindece într-un mod așa miraculos.

 

Ce m-a impresionat pe mine din toată cartea nu a fost finalul, ci o întîmplare pe care pilotul paralizat complet fiind, a trăit-o în una din zilele toride de vară.

Era singur, inchis în aceeași cameră cu o muscă care îl supăra teribil.

Îngrijitorii erau plecați cu ceva treburi. Stând culcat pe spate și neputând face nimic, omul a gândit: ”ce fericire e să poți alunga cu mâna o muscă care te necăjește!”

În momentul ăla m-am cutremutat din vârful capului până în vârful degetelor de la picioare și am izbucnit în plâns. Mi-am dat seama cât suntem de lipsiți de recunoștință, cum nu suntem în stare să vedem minunile care se întâmplă peste tot în jurul nostru și cum credem că tot ce avem ni se cuvine fără a face nimic, nici cel mai mic efort.

M-am așezat în genunchi și am spus pentru prima oară din tot sufletul și cu toată convingerea: ”Mulțumesc, Doamne, pentru toate!”

 

Câteva mențiuni:

1. Poza de mai jos, e făcută când am terminat radioterapia și cu asta întreg tratamentul și m-am dus apoi la Mănăstirea Sfânta Treime din Insula Eghina, așa cum promisesem că fac.

E o mănăstire de maici construită de Sfântul Nectarie și care adăpostește racla cu capul și mâna sfăntului, restul trupului, din dorința lui au fost trimise peste tot în lume. 

2. Eram toată arsă sub sânul drept, acolo era carne vie, iar în poza asta, pe mâna stângă la încheietură, se poate observa un semn de arsură.
Pe acolo a intrat chimioterapia și mi-a ars venele, mi se umflase și mâna și eu am reușit să mi-o ard și cu bitter suedez și pe dinafară. Acum semnul s-a mai estompat. Am vrut să-l fac să treacă de tot, dar m-am răzgândit.
Uneori e mai bine să mai ai câte o cicatrice care să nu șteargă cu buretele toate prin care ai trecut, ca să nu repeți greșelile și pentru a doua oară.

3. Știu că nu sunt foarte frumoasă nici în realitate, nici în poza asta. Nu am fost niciodată o frumusețe.

Cu toate astea, toată viața mea am fost răsfățată, admirată, dorită și iubită de Dumnezeu și de toți cei cu care viața m-a întâlnit, toți cei cărora le-am dat voie să mă cunoască exact așa cum sunt.
Mulțumesc, Doamne, pentru toate!

Oana ROTARIU

oana rotariu.

Cititori ai cărților copilăriei

Posted by Gabriela Petcu On April - 3 - 2014

DSC03823Ziua Mondială a cărții pentru copii

 

Minunate sunt întâlnirile dintre autorii cărților pentru copii și personajele din povestiri și poezii , la care participă cu drag  părinții și dascălii care pășesc în sălile Bibliotecii bucurându-se alături de micii cititori, amintindu-și de clipele copilăriei!…

La Filiala Zorilor a Bibliotecii Județene Cluj DSC03826a fost sărbătorită Ziua Mondială a Cărții pentru Copii. Sărbătoarea a fost inițiată în anul 1967, în ziua de naștere a îndrăgitului autor danez de basme Hans Christian Andersen (2 aprilie 1805). În primitoarea sală a Bibliotecii, printre eroii din volumele așezate cuminți pe rafturi, au sosit elevii din clasele a patra ale Liceului ,,Tiberiu Popoviciu,, și dascălii însoțitori precum și membrii ai Cenaclului ,,Poesis,, de la Colegiul Național ,,George Coșbuc,, elevi ai profesoarei de limba română Gianina Zegreanu. Tatiana Costiuc, șef de Serviciu la  Biblioteca Județeană, a fost ca de obicei alături de prietenii Bibliotecii. Directoarea Editurii clujene  ,,Ecou Transilvan,, Nadia Fărcaș a prezentat volumele din colecția ,,Cărțile copilăriei,, coordonată de Rareș Fărcaș. Dintre scriitorii  unor volume de povestiri și versuri pentru copii și-au prezentat cele mai recente apariții Gabriela Gențiana Groza, membră a Uniunii Scriitorilor din România și medicul scriitor Rodica Jeican. Atentă la evoluția psihică a copiilor în era calculatoarelor, cu o evidentă iubire a acestora, Rodica Jecan le-a citit  versuri dedicate lor,  inspirate de  nepoata Mara, de 8 ani, aflată la Montreal, în Canada, departe de bunica ei dragă. Copiii aflați la Bibliotecă au ascultat cu plăcere versuri din volumul autoarei ,,Perleluțele Marei,,. Cu intonație și cu talent unul dintre elevii Liceului ,,Tiberiu Popoviciu,, a citit o povestioară din volumul autoarei, ,,Îngerașul lui Fănel,,.

DSC03822Gabriela Gențiana Groza, însoțită de Teo, nepotul de 5 ani  jumătate, le- a vorbit copiilor despre Toni purcelușul, personaj din volumul  său ,,Marea copilăriei,,. A prezentat apoi, interactiv , poezia despre năzdrăvanul motan Sulfinică care și-a găsit mulți admiratori  doritori

să primească autograf de la autoare. Unul dintre elevii cunoscutului liceu clujean s-a interesat de titlul volumului ,,La mâna lui Cronos,, scris de Gențiana Groza, vădit atras de vestitele ,,Legende ale Olimpului,,.

Copiii și adulții, primiți cu drag de bibliotecarele de la Filiala Zorilor a Bibliotecii, au petrecut împreună clipe frumoase și au marcat astfel o sărbătoare a Cărții scrise pentru vârsta la care tainele se dezleagă prin cunoaștere permanentă, prin lectură, prin studiu la școală, supravegheați de ochiul atent al dascălilor.

 

Gabriela Gențiana Groza

DSC03812

Iarna la New York, cu artistul George Rotaru, românul de platină!

Posted by Gabriela Petcu On April - 2 - 2014

george rotaru

Ana Magdin: Cine este şi ce face George Rotaru, iarna, la New York?

 

George Rotaru: Cine este GR? Un român stabilit în USA, de peste 23 de ani, originar din Făgăraş, cu mare dragoste pentru meseria pe care o fac, de 40  de ani şi cu mare dragoste pentru ţară. La New York, cânt la restaurantul “Bucharest” pentru români și alte etnii. Dar sunt şi foarte solicitat de alte comunităţi din SUA. Deci… iarna trece foarte repede. Când la frig, când la cald, mă simt minunat în California, Nevada şi Arizona!

 

Ana Magdin: Când a început pasiunea pentru muzică?

 

George Rotaru: De mic, încă de la gradiniţă, eram cel pe care învăţătoarea îl punea să cânte „cri cri cri…toamnă gri….”, deci foarte de timpuriu, apoi, la diversele festivaluri care erau atunci în ţară, inclusiv „Cântarea României”  şi „Crizantema de aur”!

 

rotaru george.Ana Magdin: Care au fost cele mai grele dar şi cele mai frumoase etape din viaţa de artist?

 

George Rotaru: Desigur, am avut cumpene în viaţă, când am fost nevoit să iau decizii definitorii. Eram angajat la un ansamblu folcloric la Sfântu Gheorghe. Cu un an înainte, fusesem la „Crizantema de aur”. Mi se făcuse o invitaţie la TVR, de d-na Florentina Satmari, să apar într-o emisiune de divertisment alături de mai marii de pe vremea aceea. Am cerut o învoire de la directorul ansamblului unde eram angajat şi mi s-a răspuns ca nu eu merg la televiziune, ci televiziunea vine la mine…, ceea ce la acea vreme  era un lucru imposibil, eu nefiind o vedeta în acea perioada. Această decizie m-a făcut să-mi dau demisia de la ansamblu şi de atunci am început să colaborez cu televiziunea. Momente frumoase au fost, unul când eram angajat la Teatrul de estradă „Toma Caragiu”, la Ploieşti  unde am întalnit-o pe Naarghita şi cu care am avut o lungă şi frumoasă colaborare. Lansarea primului meu LP, disc de vinil  care se cheamă “Ochii tăi”, după romanţa care m-a consactrat, a fost o mare bucurie din activitatea mea artistică. Apoi, colaborarea cu Florentina Satmari  mi-a adus multe satisfacţii şi bucurii profesionale.

 

Ana Magdin: George Rotaru, este un bărbat fericit?

 

George Rotaru: Dacă sunt fericit? Da, sunt foarte fericit şi foarte optimist,  la cei 60  de ani, mă gândesc la  sănătate, la viitorul pe care mi-l construiesc încă  cu multă energie pozitivă. Cea mai mare fericire este când mă trezesc dimineaţa şi binecuvântez această zi! Sunt foarte matinal, nu mă gaseşte ora 8 în pat. Aşa îmi găsesc fericirea.

 

rotaru.gAna Magdin: Care este diferenţa dintre artiştii români şi cei americani?

 

George Rotaru: Cred că nu există diferenţă între artişti  oriunde s-ar afla ei, de unde ar fi. Depinde însă de şansa fiecăruia, de talent, de cei care le sunt alături.

 

Ana Magdin: În aceste vremuri nebune, se traieşte bine din muzică?

 

George Rotaru: Se poate trăi din muzică. Eu personal mă descurc destul de bine. Nu sunt un om bogat dar nici nu-mi lipseşte nimic. Iubesc ceea ce fac, publicul simte asta, de aceea, când vin în America, multe comunităţi de aici,  mă invită să fiu alături de ei. Pot însă să spun că la început când m-am hotărât să rămân în USA, am mai avut şi alte joburi.

 

Ana Magdin: Cum se relaxeaza artistul nostru, George Rotaru? Ce mâncăruri preferaţi?

 

George Rotaru: Adevărul este că meseria mea  îmi dă o stare de bine, mă simt minunat când pot cânta pentru oameni. Nu exista o mai mare relaxare şi o terapie pentru mine. Călătoresc mult, asta mă menţine  în mare formă, întâlnirea mereu cu lumea mă face fericit, mă relaxează.

În ceea ce priveşte mâncarea ….bună să fie. Mănânc foarte sănătos, puţină carne, în rest, salate, fructe, nuci. Des şi puţin.

 

grAna Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

 

George Rotaru: Ce aş putea transmite românilor ? Pe acolo pe unde se află, să aibă grijă de ei, să se iubească, să se înţeleagă ca fraţii, să fie uniţi! Suntem puţini în comparaţie cu alte naţii, să ţinem aproape. Să le dea Dumnezeu putere de muncă, săntate  şi atunci când vor să asculte muzica noastră ca la mama acasa, George Rotaru  să fie cu ei! rotarug@yahoo.com

 

 

Ana Moroşanu Magdin

 

 

Rotariu O

 

”M-am regăsit atunci când îmi era cel mai dor de mine…”

 

Oana  trăiește momente de bucurie și împlinire, împărțind din preaplinul sufletului ei, cu cei care au nevoie de cuvinte frumoase, de imagini senine și pline de dragoste. Am întâlnit-o pe Facebook presărând cugetări, versuri, povestiri minunate. Și toate sunt adevărate. M-am gândit cât de păcat ar fi să se risipească în imensitatea virtuală. Astfel, Oana noastră a devenit colaboratoare de suflet.

 

 

Oana, te rog să te faci cunoscută cititorilor Curentului Internațional, pentru că de acum, o parte din scrierile tale, vor fi publicate de noi.

 

Oana Rotariu: Să povestesc câte ceva despre mine, despre ce am înfăptuit și despre ce n-am înfăptuit, până acum în viața mea?

N-ar trebui să fie atât de greu și totuși e mai greu decât pare. De ce? Pentru că atunci când te prezinți, simți nevoia să spui ceva marcant despre tine, ceva care să impresioneze, ceva care să te facă să crești în ochii lumii așa încât lumea să te ia în seamă, să te ia în serios. Și totuși eu aleg să mă abțin în a face asta. Mă voi prezenta într-o manieră cinstită, clară și modestă.

În accepțiunea mea, pentru a fi remarcat nu trebuie să fii cu un cap deasupra lumii.

E suficient să fii deschis și să-l lași pe cel de lângă tine să-ți vadă vulnerabilitatea sufletului, să te cunoască exact așa cum ești și nu cum vrei să pari că ești, să vadă că ești doar un alt fel de el…

M-am născut în Suceava, pe 24 mai 1969. Eram vânătă și aproape moartă, dar se pare că Dumnezeu avea totuși ceva treabă pentru mine și pe acest pământ, așa încât s-a decis să mă lase să mi-o duc la îndeplinire.

Iar dacă încă mai sunt aici și vă scriu înseamnă că mai are El încă ceva pregătit pentru mine, drept pentru care îi sunt recunoscătoare zi de zi și-i mulțumesc pentru asta.

Sunt primul dintre cei doi copii al unei familii de oameni simpli, iubitori, care au știu să trăiască viața cu mult curaj și așa cum se cuvine.

Înainte de a mă naște mama m-a visat ca fiind o fetiță care avea în jurul capului o aureolă. Oare nu toți ne naștem așa, dar facem noi ce facem și ne mai pierdem pe parcurs din strălucire? Din fericire, până la capătul călătoriei, ni se dă și șansa să ne poleim la loc și să strălucim, chiar poate mai  tare decât la început.

Am mers la grădiniță trei ani în grupa mare, pentru că în cele două zile cât i-a luat doamnei educatoare să dibuie cine e copilul cu doi ani mai mic decât restul grupei, am reușit să mă lipesc definitiv și iremediabil de sufletul ei și să nu vrea să mă mai lase să mai plec din grupă decât atunci când a fost nevoie să merg la școală.

Am absolvit  Școala Generala Nr. 3 din Suceava, o școală de renume. Aici m-am pricopsit cu porecla de ”Dom´Sergent” ca semn de dragoste și apreciere a colegilor care m-au și ales șef al clasei, sau comandant de detașament, cum era pe atunci.

Clasa a doua am făcut-o la ”fără frecvență”, pentru că tata a fost detașat cu serviciul în Algeria pentru trei ani și ni s-a permis să mergem și noi să locuim cu el – noi, adică mama, fratele meu mai mic cu patru ani decât mine și eu.

Din acea perioadă am amintiri extraordinar de frumoase, care merită povestite, dar poate cu altă ocazie.

Titulatura de șef al clasei mi-am păstrat-o și pe toată perioada liceului.

Am absolvit Liceul ”Ștefan cel Mare” din Suceava, liceu de elită, cu profesori care știau să lase la ușa școlii toate problemele vieții de zi cu zi și să ne acorde, oră de oră, întreaga lor grijă și atenție, cărora le mulțumesc și le sunt recunoscătoare.

Apoi am avut norocul de a pica la examenul de admitere la Facultatea de Mecanică din Iași, la o concurență de treisprezece oameni pe loc  și a reuși să intru la Facultatea de Inginerie Electrica, Secția Automatizări, din cadrul Universității ”Ștefan cel Mare” din Suceava.

Spun norocul, pentru că nu știu cum s-ar fi derulat viața mea dacă reușeam la examen, având în vedere că în România toate fabricile și uzinele care erau specializate în domeniul mecanicii au fost ruinate și s-au dus pe apa sâmbetei.

Am avut șansa să fiu o studentă din prima generație de cursuri ale învățământului de zi, până atunci neexistând această formă de învățământ în cadrul acestei universități.

De perioada studenției, de profesorii universitari care veneau de la Iași sau tocmai de la București să ne țină cursuri, oameni deosebiți,  de calitate, care deși aveau rezultate remarcabile în activitate, erau de o modestie extraordinară și aveau un bun simț ieșit din comun, îmi amintesc cu foartă multă dragoste.

La finalul celor cinci ani de studiu, am fost angajată ca inginer proiectant la ”Societatea de Servicii Informatice” din Suceava.

Bineînțeles că nici de data asta norocul nu m-a ocolit și am avut parte de o distinsă doamnă pe post de șef, doamnă care s-a dovedit a fi mai mult o prietenă în adevăratul sens al cuvântului.

Un om deosebit, care m-a încurajat să dau examen de continuare a studiilor în vederea obținerii doctoratului în automatică la Facultatea de Automatică din București, examen pe care evident l-am luat cu brio.

Dar viața s-a derulat altfel decât o gândisem noi atunci. Societatea și-a restrâns activitatea și am fost nevoită să-mi găsesc alt serviciu. L-am găsit la o firmă de distribuție de detergenți, unde și acum lucrez pe post de operator calculator.

Între timp, în 1996 m-am căsătorit cu Doru și în 2000 am dat naștere singurului nostru copil, un băiat pe nume Rareș.

Țin minte că la vremea aceea am gândit că pentru a fi mamă și operator calculator n-am nevoie de patalamaua de Doctor în Automatică și am întrerupt studiile.

Acum aș putea eticheta acest lucru ca fiind bun sau rău, dar n-ar avea niciun rost și n-ar ajuta pe nimeni. Așa s-au derulat lucrurile, așa a fost să fie.

Viața mea a fost frumoasă: pe alocuri grea, pe alocuri complicată, uneori cu multă suferință, alteori cu multă bucurie, un iureș, o alergătură continuă printre realizări și neajunsuri.

Și în toată această zoreală, undeva în această alergătură, am reușit la un moment dat, să mă pierd pe mine și să nu reușesc să mă mai regăsesc deloc. Și ce era și mai rău, nu mai regăseam nici relația pe care toată viața mea o avusesem cu Dumnezeu.

Îmi pierdusem încrederea, nădejdea, bucuria cu care făceam totul și nu mă mai recunoșteam deloc.

Și atunci, l-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să mă găsesc din nou, să mă reconecteze la el. Dar oricât mă rugam, nu se întâmpla nimic.

Totuși, parafrazându-l pe Alexandru Vlahuță, m-am regăsit atunci când îmi era cel mai dor de mine.

Momentul de cotitură l-am avut în anul 2011, când am fost diagnosticată cu cancer la sân și am fost nevoită să mă opresc din alergătura continuă, să-mi întorc privirile înspre mine și să-mi caut de suflet.

Așa am reușit să las cu încredere frâiele din măinile mele în mâinile lui Dumnezeu și să dobândesc înapoi fericirea și bucuria de a trăi, dar de data asta la un alt nivel de înțelegere. Și chiar dacă pare ca un laitmotiv, mulțumesc și sunt recunoscătoare și pentru această boală pe care am depășit-o, câte zile oi avea de trăit!

 

Cea mai mare realizare a vieții mele și spun asta fără aroganță, infatuare și fără a fi lipsită de modestie e că mă am pe mine. Care deși sunt într-o ediție ușor mai veche, mai pufoasă și poate cu ceva riduri în plus, sunt totuși cea mai bună ediție de la data fabricației și până acum.

 

Nu-mi prea place să vorbesc despre cea care sunt. Îmi place să vorbesc mai mult despre cea care scrie.

Cochetez cu scrisul încă din liceu, dar pentru că cei din familie priveau asta ca pe o pierdere de vreme, îmi ascundeam scrierile peste tot pe la prieteni, de ca și cum faptul că scriu ar fi fost o chestiune teribil de rușinoasă.

O perioadă n-am mai scris nimic, dar mi-am regăsit această preocupare după ce am reușit să depășesc fericitul eveniment din 2011.

 

De ce scriu?

Pentru că scrisul pentru mine e o trapă deschisă spre divinitate. Scriu pentru a evada din realitate. Pentru că simt că nu aparțin acestor vremuri, pentru că mi-ar fi plăcut să mai trăiesc un pic de eternitate în epoca romantismului. Pentru că atunci când scriu, cuvintele au puterea de a mă face să mă simt, în sfârșit, frumoasă.

De ce scriu?

Scriu pentru că toate lacrimile par să-și găsească un rost, toate bucuriile un sens, toate dorurile o cale și toate emoțiile bune sau rele se dezamorsează și se transformă în ceva ce pare să nu rănească pe nimeni.

 

A scrie e motivul pentru care de abia aștept să mă trezesc în fiecare dimineață, e una dintre rațiunile pentru care mă bucur că trăiesc.

 

De ce scriu?

Scriu să-mi vindec inima de indiferență, de igoranță, de pasivitate, de negativism.
Pentru că îmi place să mă păcălesc că lumea în care trăiesc poate deveni mai frumoasă și mai bună doar citind, uneori, ceea ce câteodată, îndrăznesc eu să scriu.

 

De ce scriu?

Scriu pentru că mi-e drag să scriu și pentru că mi-era dor de-o viață întreagă să fac asta.
Se pare că în tot acest timp cât nu am așternut slove pe hârtie, ele s-au scris undeva în mine. Parcă o mână nevăzută a Universului, îmi tot umple ulciorul imaginației, așa încât chiar dacă se revarsă și dă pe dinafară, rămâne ca prin miracol mereu plin, veșnic proaspăt și parcă din ce în ce mai primenit.

 

Am reînceput să scriu luându-mi subiectele din viața de zi cu zi, din tânguielile unuia sau din bucuriile altuia, din nevoia mea  de a ajunge cu o anumită idee până la capăt sau până la cineva anume. Apoi, le trimiteam prietenilor, via email. Reacțiile lor au fost etrem de favorabile, fapt ce m-a încurajat să le postez și pe Facebook.

 

Și de data asta și spre surprinderea mea postările au plăcut.

Am primit apoi îndemnuri să public, să pun între coperți orice vreau eu să scriu, pentru că cei ce mă citesc își doresc să țină în mâini o carte scrisă de mine.

Și-atunci ușor-ușor, am început să mă iau pe mine și această preocupare în serios.

 

Mulțumesc tuturor celor care au contribuit la acest lucru!

 

Și cum nimic nu e întâmplător, chiar atunci când simțeam că vreau cu-adevărat, că merit și că pot să fac ceva pentru ca scrierile mele să iasă din anonimat, am cunoscut doi oameni minunați,  Ștefan și Gabriela, care au avut curajul să-mi dea un vot de încredere și să-mi publice una dintre scrieri în Curentul Internațional, ziar al românilor de pretutindeni.

 

Ce va urma de aici încolo?

Cum se va scrie povestea scrierilor mele, cine poate știi?

Ceea ce știu cu certitudine e faptul că pentru mine, scrisul e maniera discretă prin care Dumnezeu îmi spune zi de zi că mă iubește.

 
Mulțumesc Doamne pentru toate!

 

 

 

PREMIILE FUNDAŢIEI CULTURALE „ORIENT LATIN”

Posted by Gabriela Petcu On April - 2 - 2014

Premiile-Fundatiei-Culturale-Orient-Latin-WB

Ilie CHELARIU prezintă:

PREMIILE FUNDAŢIEI CULTURALE „ORIENT LATIN”

 

În data de 31 martie 2014, la sala multifuncţională a Consiliului Judeţean Timiş, cu prilejul evenimentului „Ziua Poeziei – Ziua Nichita Stănescu”, s-au decernat premiile anuale ale Fundaţiei Culturale „Orient Latin”.

 

Premiul „Horia Ionescu” a fost înmânat, de către actorul Călin Ionescu, regizorului SABIN POPESCU, un prieten constant al poeziei timişorene şi autor a două spectacole remarcabile – „La lilieci”, inspirat din opera poetică a lui Marin Sorescu, şi „Eminescu, un adolescent”, care a urmărit apropierea tinerelor generaţii de clasicul nostru. Alături de diploma binemeritată, premiul a fost completat de o lucrare a artistului plastic timişorean Pavel Torony, un adevărat pictor al cetăţii.

 

Anul acesta, premiul de excelenţă literară, ex aequo, a fost decernat lui Nicolae Silade şi lui Nicolae Irimia.

 

Nicolae Silade (n. 1956) a debutat, în 1979, la editura „Litera”. După 1989, numele său a mai apărut pe încă patru volume de versuri. A publicat şi în numeroase reviste din ţară, precum şi din Spania şi Serbia. Este fondatorul şi coordonatorul unei apreciate reviste – „Actualitatea literară”. Este jurnalist profesionist şi trăieşte în Lugoj. Alături de diplomă, lui Nicolae Silade  i s-a înmânat un peisaj semnat de artista plastică Denisa Mihăilă.

 

Nicolae Irimia (n. 1947) este un jurnalist veteran şi autor a numeroase volume. Este semnatar al unor cărţi de poezie, dar şi un redutabil cărturar preocupat de spiritualitatea Banatului de Munte. Trăieşte în Ciclova Română, lângă Oraviţa. Alături de diplomă, lui Nicolae Irimia i-a fost înmânată o natură statică semnată de Veronica Seracovan, artist plastic şi restaurator.

 

Mulţumiri speciale Simonei Vintilă, actor şi regizor, lui Doru Iosif şi prietenilor săi – Marius Iacovania, Traian Neagu şi Lucian Matei, pentru recitalurile lor memorabile. Aceleaşi mulţumiri şi lui Vasile Bogdan, autor al unui film greu de uitat – avându-i ca protagonişti pe Nichita Stănescu şi Adam Puslojici. Mulţumiri gazdelor de la Consiliul Judeţean Timiş, care au sprijinit demersul nostru punând la dispoziţie excelenta lor sală şi profesioniştii care ne-au ajutat să cotăm ediţia aceasta, cu toată modestia, ca una foarte reuşită.

 

Ilie CHELARIU

Timişoara

1 aprilie 2014

 

“Iubirea înlăcrimată” de Cristina Magdalena Frâncu

Posted by Gabriela Petcu On April - 2 - 2014

Francu Cristina

Iubirea înlăcrimată

 

Motto: „Abia atunci pricepem preţul jertfei Tale/ Şi lacrimile sfinte ce-au curs ca douǎ perle…” (Suntem aşa de slabi)

 

„Eu nu scriu pentru mine, ci pentru alţii: pentru cel ce îmi citeşte creaţiile. Este adevărat că scriu ceea ce gândesc despre anumite teme, cum văd eu un fapt ori un lucru, cum primesc lumină asupra unor pasaje din Scriptură. Scriu despre lipsurile vieţii mele de credinţă, despre cum tânjesc să fiu. Mă gândesc că la fel ca mine, şi cititorul trece prin aceleaşi lupte interioare şi vreau să ştie că nu este singurul. Vreau ca inima îndurerată a cititorului, sufletul mistuit de dor, mintea îngândurată să primească din Mâna Divină eliberare. Iar peste toate lucrurile, să nu uite că există Unul care veghează şi care nu va îngădui nici o încercare peste puterea firească a fiecăruia de a o suporta…”, spune poeta Cristina Magdalena Frâncu. În continuare, ea declară: „Ştiu că îmi citesc poeziile oameni din toate categoriile de vârstă, fără nici o excepţie. Primesc e-mail-uri de încurajare de la ei, comentarii constructive la versurile postate pe diverse site-uri creştine. Cei mai mulţi sunt oameni în vârstă, peste care au trecut multe vânturi şi ploi. Aceştia se simt îmbărbătaţi, încurajaţi să meargă înainte pe Calea către Cer. S-au arătat mulţumiţi şi bucuroşi că Dumnezeu are în generaţia tânără poeţi cu valori creştine înalte, ce scriu pe măsura chemării lor, la fel de înaltă. Mai sunt cei tineri, plăcut impresionaţi că una de-a lor scrie atât de sensibil. Apreciez acest lucru, mai ales că în ziua de azi, din ce în ce mai puţini tineri sunt interesaţi de literatură, în general, lumea virtuală ocupându-le tot mai mult din timpul liber. Cei mai mici preţuiesc simplitatea unor poezii scrise de mine.”

Cristina si Petrica FrancuCristina Frâncu – poetă şi jurnalistă

Cristina Frâncu s-a născut pe 18 ianuarie 1984, la Galaţi. Aici a crescut, a mers la şcoală, apoi la liceu, aici s-a căsătorit şi tot aici locuieşte şi în prezent. Poeta este licenţiată în Ştiinţe ale Comunicării, la Facultatea de Filosofie şi Jurnalism, din cadrul Universităţii “Spiru Haret”. În prezent, aceasta îşi pregăteşte masteratul – Mass-media şi comunicarea – la aceeaşi instituţie de învăţământ. Cristina este căsătorită cu Petrică Frâncu. Cristina Frâncu este o admiratoare şi o cititoare fidelă a versurilor ce abundă de adevăruri biblice ale lui Costache Ioanid, dar şi ale poetei Tatiana Topciu. Cristina Frâncu îi lecturează de asemenea, cu plăcere, pe Mihai Eminescu şi Nichita Stănescu.

Timpul prezent

În prezent, Cristina Frâncu lucrează la o povestire pentru copii şi un roman pentru tineri, amândouă cu conţinut creştin. Povestirea relatează experienţele hotărâtoare ale unei adolescente aflată în vacanţă, la o mătuşă din partea mamei. Personajul e surprins de întâmplări şi faptele deosebite ale unor oameni care Îl iubesc pe Dumnezeu şi Îl slujesc cu devotament. Copila este pusă faţă în faţă cu realitatea păcatului din viaţa sa, fiind dezgolită de falsa impresie a unui creştinism sec în esenţă, înrădăcinat în tradiţii şi obiceiuri. În urma unui accident din care scapă teafără, aceasta decide să îşi predea viaţa în mâna Creatorului. De aici, existenţa ei se schimbă total. Romanul, intitulat “Mama copilului meu”, descrie viaţa mai multor personaje surprinse în conflicte ce generează fapte cu urmări deosebite. Acţiunea se petrece în jurul unui copil dispărut de când era în faşă. Toată lumea îl crede mort, mai puţin cea care îl adusese pe lume. Ea continuă să îl caute şi îl găseşte, după numeroase întâmplări în care vede clar, Providenţa lui Dumnezeu.

Ascunde-mǎ-n iubirea Ta cereascǎ

Cea dintâi poezie religioasă purtând semnătura Cristinei Frâncu, intitulată „Isus”, a fost publicată în anul 2002, în „Buletinul Duminical” al Templului Penticostal din Galaţi. Erau versuri fără rimă. Adevăratul debut însă, a avut loc la sfârşitul lui 2008, cu volumul de poezii „Iubirea înlăcrimată”, apărut la Editura Succed Publishing, Medgidia. De ce acest titlu? „Pentru că dintre toate sentimentele ce se nasc în inima umană, iubirea este cel mai frumos. Despre ea s-a scris şi s-a cântat dintotdeauna. Fără ea nu suntem compleţi. La fel ca foamea şi sărăcia, lipsa dragostei distruge omul. Nu ura, ci indiferenţa”, spune autoarea. „Ascunde-mǎ-n iubirea Ta cereascǎ,/ Dulceaţa ei adânc sǎ mǎ pǎtrundǎ;/ În râuri mii din mine sǎ porneascǎ/ Şi ura-n ea pe veci sǎ o cuprindǎ.” (Cuprinde-mă).  În lumina acestor stihuri, poeta adaugă: „Eu nu îmi pot imagina existenţa fără dragoste, însă atunci când iubeşti, se întâmplă, uneori, să suferi. Dar nu despre această dragoste omenească am scris, ci despre cea divină; o iubire jertfitoare care n-a ţinut cont de Sine, dăruindu-Se fără regrete pentru salvarea lumii înstrăinată de Creatorul ei. Iubirea e înlăcrimată, deoarece lacrimile sunt rodul suferinţei, iar omul care întâlneşte Iubirea Divină trebuie să nu uite niciodată tot ce a îndurat Isus pentru el. Titlul volumului este de altfel, titlul poeziei cu care se deschide cartea”.

“Am scris mult mai profund şi mai matur”

Referindu-se la “Iubirea înlăcrimată”, Cristina Frâncu mărturiseşte că a existat o perioadă de doi ani în care nu a scris deloc versuri. “Părea că Cerul e închis pentru mine”, declară ea. “Nu aveam inspiraţie deloc. La aceasta s-au adăugat şi unele critici neconstructive din partea unei persoane. Ţin minte că mă consumam mult din această cauză înlăuntrul meu şi îmi făceam mai mult rău, atunci când stăteam în singurătatea fiinţei mele, în linişte, şi analizam spusele acelei persoane. Apoi, într-o noapte, m-am trezit din somn şi am simţit imboldul să iau o foaie de hârtie şi să scriu. Versurile curgeau unul după altul, asemenea unui izvor. Atunci am scris poezia „Am vrut”. După aceea, am scris mult mai profund şi mai matur. Începusem un nou capitol din viaţa mea.” Dovadă că aşa stau lucrurile este şi faptul că majoritatea poemelor adunate sub genericul “Iubirea înlăcrimată” vorbesc despre dragostea dumnezeiască faţă de fiinţa umană. Cititorul este invitat să îşi amintească întotdeauna cât L-a costat pe Isus răscumpărarea sa; preţul salvării a însemnat moartea unui Sfânt pentru un păcătos. “Şi s-a oprit la crucea-nsângeratǎ/ Proptitǎ pe Golgota ce plânge iar/ Şi picurii din dragostea-Ţi curatǎ/ Îmi dǎruiesc deplin iertarea-n dar.” (Să mă smeresc)

Şi un chip se contureazǎ

„Iubirea înlăcrimată” este rodul educaţiei creştine primite de Cristina Frâncu în copilărie, de la părinţi ei, care au şi încurajat-o în permanenţă, să scrie. Aşa se face că fiecare poezie din “Iubirea înlăcrimată” are în centru dragostea de Dumnezeu, de adevăr şi de frumos şi promovează învăţăturile morale ale Bibliei. Un poem îi este închinat celei care i-a fost primul îndrumător pe calea lui Dumnezeu – mama. „Şi un chip se contureazǎ/ Dintre miile de feţe:/ E fiinţa cea mai dragǎ -/ Mama plinǎ de blândeţe./ Şi din Biblie-mi citeşte/ De-o Împǎrǎţie sfântǎ/ Şi Cuvântul mi-l sǎdeşte,/ Sǎ m-ajute în ispitǎ./ Mǎ învaţǎ rugǎciunea:/ Convorbirea cu eternul;/ Mǎ învaţǎ şi cântarea / Înǎlţatǎ doar prin Duhul…” (Mama). Acest poem se numără printre poeziile din acest volum de debut pe care autoarea le percepe ca fiindu-i cel mai aproape de suflet. Alături de „Mama”, se află „Iubirea înlăcrimată”, „Mai urc o treaptă”, „Primeşte, Doamne, ruga mea târzie”, „Lacrima”, „M-ai deşteptat”, „Mă pierd într-un ocean de îndurare”, „Comoară în cer”, etc.

Mi-e sufletul cuprins de dor

Volumul de versuri „Iubirea înlăcrimată” poate fi considerat o analiză a tristeţii. În estetică, tristeţea rămâne de altfel, una din categoriile esenţiale ale poeziei lirice. Tristeţea implică diferite moduri de manifestare, cum ar fi melancolia sau resemnarea. În „Principiul poetic”, E. A. Poe vorbeşte despre tristeţe-melancolie. Această tristeţe-melancolie se regăseşte şi în stihurile Cristinei Frâncu, însă mult înnobilată, întrucât este aordată dintr-o perspectivă creştină. Trebuie subliniat în acest context faptul că tristeţea, ca şi categorie estetică, implică preponderent trăirile subiective, dar nu arbitrariul. Poeta redă în detaliu propriile trăiri sufleteşti aflate în conexiune cu experienţa creştină acumulată, păstrând însă un ton grav, serios, fară a cădea în lamentaţie. Mai mult, tristeţea se actualizează prin categorii artistice precum ritmul, rima sau melodia, pe care Cristina Frâncu le stăpâneşte în mod exemplar. Autoarea însăşi afirmă că atât experienţa de viaţă, cât şi cea religioasă reprezintă pentru ea surse de inspiraţie, deoarece scrie despre neîmplinirile sale, despre lacrimi şi zâmbete, despre cum este şi despre cum ar vrea să fie pe plan spiritual. „Mi-e sufletul cuprins de dor/ De slǎvile albastre,/ Suspin ades şi mǎ-nfior/ Privind mai sus de astre.” (Dor de cer). Dorul, suspinul, înfiorarea aparţin acelei stări poetice ce predispune la tristeţe, fără a lăsa însă loc, teatralităţii sau ludicului. Autoarea ne transmite o stare afectivă pură, în care lacrima devine cel dintâi simbol al tristeţii, fără a cădea în dramatism. „Din umbra-ntunecatǎ-a lumii,/ Din acest colţ uitat de zile,/ Aştern pe florile Iubirii/ Doar rugǎciuni şi lacrimi grele.” (Cununǎ Iubirii) Nemulţumită de propria stare spirituală, poeta doreşte să se apropie tot mai mult de Dumnezeu. Înţelegând lupta care se dă între bine şi rău, între Duh şi fire, aceasta vrea să se sfinţească zi de zi, să acceadă către idealurile adevărate. „Dar eu urc tot mai departe/ Pe o scarǎ pân’ la cer/ Şi-n al inimii ungher/ Tot sǎdesc frânturi de şoapte./ Le pǎstrez cǎci ele poartǎ/ Vis ceresc descris nedemn/ Când Te-au rǎstignit pe lemn/ Preoţii şi lumea toatǎ.” (M-am îndrǎgostit)

Inlacrimata„Iubirea înlăcrimată”

Poemul ce dă titlul cărţii debutează sub semnul iubirii şi al jertfei. Golgota este evocată metaforic, în centrul tabloului aflându-se agonia prin care a trecut Fiul lui Dumnezeu. Un nevinovat este dus la locul execuţiei şi singurele cuvintele rostite de El erau: „Iartă-i, căci nu ştiu ce fac.” „Iubirea Ta stropitǎ e de sânge;/ Un sânge care-a curs pentru iertare,/ Când pe un deal ce şi acuma plânge/ Tu Te jertfeai pe lemnul de salvare./ Cǎci Tu vroiai sǎ-ntorci la altǎ viaţǎ/ Întreaga Terrǎ plinǎ de urgie/ Care zǎcea în beznǎ, necredinţǎ/ Şi-n ea, încet, speranţa sǎ învie.” Mulţimi de oameni se aflau la Ierusalim, când Hristos a fost răstignit, iar inscripţia prin care se certifica faptul că Isus din Nazaret este Mesia urma să fie citită de toţi. Era un adevăr scris sub inspiraţie divină. Astfel, avea „sǎ vadǎ muritorul nemurirea/ Iar pasul sǎ-şi îndrepte cǎtre ceruri/ Şi sǎ priceapǎ care-i e menirea;/ Tu sǎ-i fii Dorul dintre zeci de doruri./ Şi sǎ-i mai fii Iubirea-nlǎcrimatǎ/ De stropi de har, de sânge şi sudoare,/ Sǎditǎ într-o inimǎ curatǎ,/ Sfinţitǎ şi crescutǎ-n adorare.” (Iubirea înlăcrimată)

În trup de slavǎ am sǎ mǎ nasc

Platon vorbea despre bine, adevăr, frumos, sacru, ca valori independente de om şi la care acesta nu poate ajunge decât prin educaţie. Aceste valori sunt specifice creştinsimului şi îl caracterizează doar pe cel care asemenea lui Pavel, s-a întâlnit cu Isus pe drumul spre Damasc. Acesta este momentul deplinei transformări, al schimbării inimii, care nu se realizează decât prin forţa mijlocitoare a Celei de a Treia Puteri a Dumnezeirii, Duhul Sfânt. Autoarea îşi doreşte să trăiască experienţa de pe drumul spre Damasc, conştientă că numai astfel va primi plinătatea puterii dumnezeieşti. „Tânjesc sǎ Te-ntâlnesc ca Pavel/ Pe drumul care duce în Damasc/ Şi de-aş muri ca şi un Abel/ În trup de slavǎ am sǎ mǎ nasc.” (Fiu şi Tatǎ) Poeta este conştientă că nu are cum să fie imună la non-valoarea şi răul promovate de societatea în care trăieşte. Reflecţiile ei asupra stării spirutuale a creştinului denotă convingerea că numai în unirea cu Hristos găsim puterea de a fi biruitori. „Suntem aşa de slabi şi chinuiţi, Isuse,/ De arşiţǎ şi vânturi ne sunt cǎile pline/ Şi-atâţia hoţi încearcǎ prea mult sǎ ne doboare/ Şi sǎ ne smulgǎ iarǎşi încrederea în Tine./ Suntem bǎtuţi de soartǎ, de ploile vieţii/ Şi parcǎ încercarea e mult peste puteri./ Când Tu ne iei în braţe şi ne ridici pe munţi/ Abia atunci pricepem pe ce ‘nǎlţimi ne pui.” (Suntem aşa de slabi)

„Nu scriu de dragul de a scrie”

„Nu scriu de dragul de a scrie, înşirând expresii frumoase, aranjând cuvinte meticulos în versuri, pentru a arăta că am talent”, ne mărturiseşte Cristina Frâncu. „Încerc să creez imagini redând sentimente, mărturisind îngrijorări, slăbiciuni şi atitudini greşite. Nutresc nădejdea că fiecare cititor se va regăsi în versurile mele şi va conştientiza nevoia de schimbare în mai bine din viaţa sa, că va fi mustrat de păcat, dar că va primi atât mângăiere, cât şi încurajare.” Despre acest lucru vorbeşte şi poemul Vasul de lut. Poetei îi este străină pendularea între a urma calea lumii şi calea lui Hristos. Deplina predare în mâinile Olarului este pentru ea o decizie radicală, determinată de pocăinţa autentică şi de dispoziţia de a se lăsa modelată în armonie cu cerinţele lui Dumnezeu. „Şi-atunci am zis Olarului/ Cǎ-mi pare rǎu de fapta mea/ Şi c-am sǎ stau pe roata Lui./ Iar El a continuat milos/ Sǎ plǎmǎdeascǎ vas dorit,/ Sǎ moaie lutul gǎunos./ Şi de atunci la vasul meu/ Tot a lucrat cu al Sǎu har.”

„Poezia e o parte din mine”

În creaţia sa de căpătâi, „Republica”, Platon declara că arta „nu răspunde unei logici strict raţionale: ceva este şi, concomitent, nu este ce se vede; imaginea nu corespunde semnificaţiei sale artistice.” După Kant, opera de artă ne oferă „plăcerea estetică”, iar aceasta este rezultatul unei „judecăţi estetice”. Kant consideră că deşi arta nu corespunde nici unei utilităţi, avem nevoie de ea. Ce se poate spune însă, despre arta creştină şi în speţă despre poezia creştină? Există o utilitate a acesteia, şi dacă da, atunci mai este artă? Dacă avem în vedere confesiunea Cristinei Frâncu, arta creştină îşi dovedeşte atât utilitatea, cât şi rolul estetic. „Pot spune, fără să exagerez, că nu pot trăi fără poezie”, afirmă autoarea. „M-aş simţi goală pe dinăuntru dacă ar trece zile la rând în care să nu fi citit ori să fi scris versuri. Poezia e o parte din mine, este o lucrare spirituală care mă defineşte şi mă completează. Prin ea, îmi exprim cel mai bine trăirile interioare, frământările minţii, durerile şi bucuriile deopotrivă… În peisajul liricii creştine, în vremea în care trăiesc, nu ştiu câtă nevoie are poezia de mine; ştiu câtă nevoie am eu de ea!” Confirmarea celor de mai sus este poemul „Mă pierd”. „Mǎ pierd într-un ocean de îndurare/ deşi-s un val tivit cu broderie/ de-un Sfânt cu rǎni în mâini şi în picioare./ Când unda mea mânatǎ e de vânturi/ ce vin cu-nfrigurare peste mine,/ mâna-I strǎpunsǎ mǎ alinǎ-n cânturi/ Şi-mi linişteşte dorul meu nǎvalnic/ ce vrea sǎ se descrie în cuvinte.”

Fiul rătăcitor

Cuvintele Cristinei Frâncu sunt inspirate de un Mântuitor care nu Şi-a retras harul nici de la cel ce Îl trădase. Ucenicii înşişi erau oameni păcătoşi şi cu toate acestea, El le-a spălat picioarele, aducându-i prin gestul Său, la pocăinţă. Acest măreţ exemplu al lui Hristos ne vorbeşte despre faptul că suntem aşteptaţi la masa Domnului. „Blândeţea Ta o simt, Domnul meu,/ Când crucea în jos mǎ apasǎ;/ Mǎ-ndemni sǎ alerg pân’ la capǎt, cǎci Tu/ M-aştepţi sǎ şedem la masǎ.” (Iubirea Ta) Cum putem, păcătoşi fiind, să ajungem să trăim o asemenea experienţă absolută? Printr-o întoarcere totală la el, aşa cum este zugrăvită în poemul Eşti gata? – „Eşti gata sǎ pǎşeşti dincolo/ De carapacea ta de fier,/ S-alergi încoace şi încolo/ Şi sǎ te prinzi apoi de cer?/ Sǎ scoţi afarǎ-n vǎzul lumii/ Toţi zeii ce i-ai adunat?/ Cǎci ai umblat sub legea firii/ Şi doar gunoi ai câştigat” – sau în aceste versuri din Tu stai nehotǎrât – „Cǎci El te-aşteaptǎ cu braţe deschise/ Ca sǎ te ţinǎ la piept iubitor./ Întoarce-te din lumi de-acum apuse/ Cǎ te primeşte, fiu rǎtǎcitor.”

„Îmi doresc ca fiecare creştin să iubească Adevărul”

„Pentru că lumea în care trăim e tot mai coruptă, plină de minciună, de oameni cu măşti ce creează false aparenţe, îmi doresc ca fiecare creştin să iubească Adevărul”, spune Cristina Frâncu. „Este suficient acest lucru ca toate celelalte – sentimente, fapte, gânduri şi vorbe – să le fie cumpătate. Dragostea de Adevăr transformă şi dă putere să-l iubească şi pe vrăjmaş. Nu ei vor fi cei care vor iubi cu simţăminte sfinte, ci Isus, Adevărul va iubi prin ei. Şi atunci când întunericul acestei lumi se va risipi, în acea Dimineaţă glorioasă, vor fi strămutaţi în veşnicie, pentru eternitate…” Purtând în cugetul nostru acest adevăr, vom descoperi că de fapt, „Nu este greu s-oferi un zâmbet/ Când gândul tǎu de cer e prins,…/ Nu este greu s-arǎţi iubire/ Celui ce-ţi este apropiat;/ Iubind vrǎjmaşul cu iertare/ Vei fi în ceruri strǎmutat.” (Nu este greu)

Învaţǎ de la Isus sǎ iubeşti!

„Iubirea înlăcrimată” ne stimulează să privim spre cer, locul unde vom fi strămutaţi. Pentru că pe cruce, Iubirea înlăcrimată a rostit „S-a sfârşit!”, pentru că El a plătit “cu însuşi sângele Său”, pentru că „miroase-a flori de rai şi-a primǎvarǎ/ Şi a parfum de cer înlǎcrimat/ Şi-n suflete tresaltǎ -a câta oarǎ?/ Mesajul sfânt: “Cristos a înviat!” (Cristos a înviat!”), noi, cei păcătoşi ne vom bucura de viaţa veşnică. Până atunci însă, mai avem ceva de învăţat. Iubirea Lui a fost înlăcrimată, pentru ca noi să nu mai trebuiască să deprindem plânsul. În antiteză cu lacrima Lui, nouă ne este adresat un îndemn cu valoare de veste buna: ”Învaţǎ de la toate sǎ zâmbeşti,/ Învaţǎ de la Isus sǎ iubeşti!” (Învaţă) Să urmăm această chemare şi să dăruim la rândul nostru, iubire, însă nu o iubire înlăcrimată, ci acea iubire însoţită de zâmbet, despre care apostolul Pavel spunea că „este îndelung răbdătoare,… plină de bunătate,… nu pizmuieşte,… nu se laudă,… nu se umflă de mândrie,… nu se poartă necuviincios,… nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.” Aceasta este iubirea pe care ne-o propune Hristos.

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpaş

Phoenix, Arizona

ANATOL COVALI ŞI „VÂLTORILE SUFLETULUI” SĂU ÎN „ROGODELE”

Posted by Gabriela Petcu On April - 1 - 2014

COVALI-Anatol-VALTORILE-SUFLETULUI-cop-wbGeorgeta RESTEMAN

 

Nu în fiecare zi ţi-e dat ca Dumnezeu să-şi întoarcă faţa către tine şi să-ţi dăruiască bucuria de a te răsfăţa în leagănul cuvintelor cu cărţi pe care n-ai visat vreodată că o să le poţi ţine în mână, şi, mai ales, să te înfrupţi pe săturate din frumuseţea miezului lor artistic! Vă mărturisesc cu toată sinceritatea că se pot întâmpla astfel de miracole, chiar dacă trăim într-o lume mizeră şi ignorantă, în care strălucirea aurului şi goana după avuţie au suprimat, în mare parte, grăuntele de frumos din care ar trebui să se hrănească sufletul pentru a putea supravieţui departe de orgolii, prefăcătorie, ură şi minciună. Ce poate fi mai frumos decât să te trezeşti cu poştaşul la uşă, aducându-ţi un colet cu cărţi?! „Aş vrea să vă dăruiesc cărţile mele, dacă acceptaţi şi-mi daţi o adresă” îmi spunea domnul Anatol Covali cu puţin timp în urmă şi n-a pregetat, distinsul poet, să-mi trimită nu mai puţin de 24 de volume de poezie sub semnătura Domniei Sale.

 

Fiecare volum poartă amprenta artistului şi poetului pe care l-am descoperit, din păcate, doar de curând, cu dedicaţie scrisă cu migală şi artă, în care am găsit şi o explicaţie sumară asupra conţinutului fiecărei cărţi în parte. Când scrii cu atâtă dăruire nu mai puţin de 24 de dedicaţii, fără să semene una cu alta, cu siguranţă, că o faci cu dragul cuvintelor pe umeri, dorind să croieşti, din condei, o direcţie de mers pentru viitorul cititor prin labirintul cuvintelor pe care le-ai plăsmuit cu migală şi dragoste, aşezându-le în sutele de poezii scrise de-a lungul vremii…

 

Odată dezmeticită, după şocul produs de primirea nepreţuitului cadou purtând încărcătura specială a unei întregi opere de valoare nu numai literară, ci şi spirituală, morală şi istorică, înmagazinând trăiri unice, reale, speranţe şi deznădejdi, agonie şi extaz, iubire şi resemnare, şi câte alte stări care au pus, de-alungul vieţii, stăpânire pe sufletul distinsului şi neobositului creator, am rânduit volumele în ordinea apariţiei şi m-am lăsat purtată pe aripile poeziei în universul interior al domnului Covali. Îmi mărturisea, Domnia Sa, tot într-o scurtă conversaţie atunci când dezbătusem aplecarea noastră spre poezia în „dulcele vers clasic”: „Trăim cu speranţa şi nici eu nu mă las! Am să scriu până în ultima clipă.” Ce poate fi mai concludent pentru a sublinia locul pe care îl ocupă creaţia literară în sufletul şi viaţa poetului?!

 

În liniştea căsuţei de la poalele Vlădesei am pornit păşind uşor pe cărările mărginite sublim de vers în intimitatea volumului „Vâltorile sufletului” apărut în 2006, la editura Bibliotheca din Târgovişte, „avertizată” de autor prin dedicaţia frumos caligrafiată într-un scris-oglindă de suflet: „Una din primele mele cărţi publicate, Poetei Georgeta Minodora Resteman, cu prietenie”. Mi-am dorit să lecturez, rând pe rând, fiecare carte în ordinea publicării pentru a desluşi parcursul poetic în simbioză cu trăirile autorului de-alungul carierei sale literare, poate şi din cauza faptului că sunt născută sub semnul zodiacal al analizelor minuţioase şi profunde, ordonate, cum ar zice cineva, „ca la carte”.

 

Primul impact, prima surpriză: un nou gen de poezie în formă fixă, denumită de autor „rogodel”, un reuşit experiment care a pornit de la gazelul clasic, ajustat în propria-i gândire literară, elementul de noutate fiind rimele interioare în versurile în care în gazelul clasic nu rimează. În lămuririle pe care le adduce cititorului de la bun început, poetul explică: „Volumul de faţă, care cuprinde gazeluri de factură românească, adică melodioase ca limba română şi pe care le-am numit ROGODELE (ROGODEL), cuvânt cu etimologie necunoscută (deci poate fi şi dacic) şi care înseamnă «fructe mărunte, poame de tot felul», în limbaj poetic: poezii scurte şi variate, ca temă şi ritm, o nouă formă fixă pe care o propun literaturii române”. În momentul lecturării, nu ştiu de ce am fost tentată să fac o asociere a noului gen liric propus de domnul Covali, ROGODEL-ul, cu un fel de rugăciune a sufletului, melodioasă, cântată, doinită… şi pe măsură ce m-am adâncit în lectura mi-am dat seama că nu am greşit deloc!

 

Cele 100 de poezii cuprinse în volumul „Vâltorile sufletului” sunt scrise în linia melodică dictată de trăirile autorului şi armonizată în ritmul baterii şi zbaterii unei inimi mari cât întreg universul. „Primăvara poemelor” lui Anatol Covali începe cu o „arie din opera tristeţii” poetului „cântată” pe notele durerii… Consider absolut necesară redarea întregului „aranjament orchestral” al poeziei pentru a vă edifica asupra formei, dar şi asupra mesajului noului gen liric propus de Domnia Sa, Poetul:

 

„Ce primăvară tristă era în acea vreme

care părea că-n iureş sosise prea devreme!

Nu se-auzeau nici cânturi,

nici sevele-n frământuri,

doar lacrimi sugrumate tâşnite din blesteme.

Ţi-am spus atunci în şoaptă:

nu renunţa, aşteaptă,

înfruntă îndoiala perfidă, nu te teme

şi-atunci peste înfrângeri

or să coboare îngeri

ca liniştea-mpăcării încet, încet s-o cheme…

De-atunci sufletu-mi plânge

şi firmituri doar strânge,

iar inima rănită de dor de-abia mai geme

pe când din amintire

torc fire după fire

şi le înnod zadarnic făcând din ele gheme,

căci vechea primăvară

revine iar şi iară

doar în grădina tristă a tristelor poeme”

 

Şi cum ai putea să nu mergi mai departe alergând printre versurile pline de har prin grădina poemelor răsădite cu migală în sufletul poetului, care, torcând fire de simţire din caierul vieţii îţi aşterne sub priviri covor de mărgăritare preschimbate în cuvinte în tot restul volumului?!

 

Mi-am făcut o cafea mare şi aromată, simţind nevoia de a-l asculta pe Vivaldi şi anotimpurile lui, şi-am pornit din nou pe drumul rogodelelor domnului Covali, încercând a-mi plia gândurile după propriile-i trăiri şi trecând, braţ la braţ cu poezia Domniei Sale, prin adevăratele „vâltori” care i-au biciuit şi înnobilat sufletul…

 

„Ziditorul” de cuvinte fermecate, „miresme izvodind din poezie/ când pun cupole/ ca un nou Manole”, spune poetul, zideşte necontenit „scormonind Olimpul”, conştient fiind că arta sa, „livadă roditoare o să fie […] şi că oricine/ va pleca din mine/ va reveni ca să-mi bea apa vie”.  Trăieşte cu stoicism „Singurătatea învinsului” dar nu se lasă înfrânt de deznădejde, întrebându-se: „Unde oare s-a ascuns/ visul ce cu dor ne-a uns/ ca mereu/ tu şi eu/ să nu plângem îndeajuns/ că-n departe/ ne desparte/ un neant de nepătruns?” Încearcă, zbătându-se în retorta întrebărilor în care ard doruri, să desluşească misterul iubirii neîmplinite… Dar „Cântecul inimii” care „n-are contur/ când iubire ţâşneşte matur/ în orice gând/ aripi mari fluturând”, îl poartă prin labirintul amintirii iubitei căreia încearcă să-i fure „dragul de demult/ tinerescul tumult/ ce-a izbucnit luminos din obscur”. Hoinăreşte, poetul, „Aiurea”, zbuciumându-se prin „hăuri meschine” dar nepierzându-şi speranţa de-a zări… seninul… Din penelul cuvintelor curg „Culori” care îi pigmentează trăirile, recunoscându-şi într-o pictură lirică inedită, trăirile: „Pictez febril/ şi mâzgălesc brutal/ numai cu alb, dar el mereu devine/ albastru, roşu, verde,/ gri normal,/ culori pictate bine de oricine”. Încarcerat în templul deznădejdii realizează că singura soluţie este „Perpetuarea răbdării” în aşteptarea grăuntelui de bine, nu numai sufletesc, ci şi social, atunci când „N-a fost de-ajuns/ că m-au străpuns/ a trebuit să spun şi cât/ de bun şi drept/ şi de-nţelept/ era cel ce mă lua de gât!…”  

 

Întregul volum al domnului Covali este o pendulare absolut uluitoare între agonie şi extaz, în căutarea binelui înalt, redată în poeme de o profunzime covârşitoare care te ia pe sus şi te duce într-o clipită în lumea zbuciumelor sale prin „Viaţa asta” „blestemată/ şi amară totodată/ ce apune-n/ urâciune/ când abia este gustată/ viaţa crudă/ ce ne-asudă/ când ne spintecă pe roată/ fără milă/ ca în silă/ să ne-arunce dezgustată…”  Sufletul poetului cântă prin rogodelele sale, fie că-i trist, fie că zăreşte raza de lumină ce-i mângâie existenţa, pentru că el nu este altceva decât „un cânt” al cuvintelor măiestrite, poezia – „Pasărea aceasta cu cioc de pământ/ cu-ale cărei pene lacrimile-mi zvânt”... („Pasărea aceasta”).

 

Urmează o avalanşă de întrebări care macină necruţător: „Cine?”, „Oare de ce?” „În fond cine sunt eu?” ce curg în vâltoarea unui suflet care „Şi mai mult poate”, rabdă „totul din obişnuinţă” dar printre suspine răzbate chemarea iubitei, singura care poate să curme durerea „acestui cânt tânguitor”: „… Vino, cât mai pot să zbor!” Strigătul din adâncuri… „Opreşte-te, durere!”„Doar astfel a mea viaţă/ nu va mai sta în ceaţă” răzbate din promontoriul dragostei ce-l mistuie şi căreia-i spune şoptit: „Tu, dragoste, eşti câmpul meu cu flori/ cu roua împărţită pe culori/ pe care fericit/ o sorb vrăjit” („Tu, dragoste”)…

 

Nu-i greu de ghicit faptul că „Vâltorile sufletului” poetului se potolesc şi se-nteţesc, în acelaşi timp, în nemărginirea iubirii: „Iubirea n-are margini, ea e ca Dumnezeu/ croită din acelaşi tulburător mereu./ În splendida-i lumină/ întotdeauna lină”. Când se întrezăreşte „O geană de lumină” peste timpul în care, spune poetul, „mă roade teama/ şi nu alerg ca poarta speranţei s-o deschid”, reînvie pofta de viaţă în sufletul său, dorind să-nceapă „o altă viaţă/ pe care cu tristeţea să nu o mai ucid”… Sigur că odată instaurată primăvara speranţelor, el ne spune cu convingere: „Nu mai sunt ierni” şi „ca pe o-mplinire-adevărată/ Viaţa-mi amară/ pare primăvară/ de-atâta fericire-mbujorată”!  Că totul se zbate într-o lume a contrastelor asemeni trăirilor proprii, recunoaşte şi-o spune răspicat, autorul, în „Contraste”: „De n-aş fi din contraste croit, al meu destin/ ar fi ca o băltoacă încremenită-n lin […] În mine se înfundă/ c-o disperare cruntă/ săracul mult cu foarte bogatul meu puţin […] Chiar Dumnezeu în mine/ neîncetat devine/ când cupă cu licoare, când cupă cu venin.” Cât de minunat şi de frumos îşi dezgoleşte spiritul acest om hăruit de Creator cu darul cuvintelor pline de sensibilitate înmănuncheate în poeme!

 

„Cea mai mare minune” care poate fi, oare, alta decât iubirea, „puterea ce freamătă-n fragil”? Iată: „Ce sentiment din mine nu s-a plecat umil/ când a trecut pe-alături al râsului tău tril […] când marea ta iubire/ îmi dăruie-ocrotire/ şi-alintă cu răcoarea din drag doru-mi febril/ Azi în sfârşit pot spune/ nu e altă minune/ mai mare ca puterea ce freamătă-n fragil.” Cu optimism debordant strigă poetul, cu toată puterea cuvântului îşi cheamă sortita, „Dă-mi mâna!”: „Vom merge-mpreună, n-ai teamă./ De vine vreo spaimă să n-o iei în seamă./ Prin orice furtună/ cu mine-mpreună/ durerii, de-acum, nu-i vei da nici o vamă.” Şi-apoi, de câtă „Tandreţe” nu este în stare omenescul din noi la o vârstă când „anii-n plus/ pe noi au pus/ cernite valuri de tristeţe. […] ne-apropiem de bătrâneţe,/ pentru că-n noi/ curg în şuvoi/ pârâuri limpezi de tandreţe”! Şi oricât ar fi de „Greu” prin norii groşi ai anilor ce n-au deloc clemenţă vrând să ne cheme-n neagra penitenţă a vieţii de „dincolo”, atunci când ai „În preajma ta” un suflet drag… „şi suferinţa pare/ o tandră şi duioasă alinare./ Orice durere /lângă tine piere/ topită de-al iubirii tale soare”.

 

Dar cum „vâltorile” vieţii sapă, biciuie, scurmă în vadul liniştit, uneori simţi nevoia să te detaşezi de tine însuţi refugiindu-te în îndeletniciri care te înalţă şi mângâie, strigând precum poetul: „Nu-mi aparţin”! Înzestrat cu daruri până la Dumnezeu, acesta scrie poezie, este omul scenei la operă şi „pictor pe dor”… Iată că nu pot să nu redau aici integral o poezie care, din punctul meu de vedere, reprezintă în volumul de faţă crezul artistic al domnului Covali:

 

„Nu-mi aparţin. Creez o poezie

Şi-mi pare c-am compus o simfonie.

Fac ceva nou

şi-l văd ca un tablou

din cea mai preţioasă galerie.

Mă risipesc

întruna cu-n firesc

ce pare-apropiat de nebunie

pentru că vreau

ca ce e-n plus să dau,

să nu-mi rămână totul numai mie.

Pictez pe dor

şi tângui în minor

cu o nemărginită dărnicie

ce nu-i al meu,

dar ce-am simţit mereu

c-ar fi putut, de-aş fi dorit, să fie.

Şi-ncet, încet

vă dau un nou poet

care când cântă, sufletu-şi sfâşie”

 

Ce vă spuneam adineaori? Ardere pe altarul artei, aceasta este menirea adevăratului artist!

 

Curgând în culoarul ros de vârtejurile vâltorilor vieţii, poezia domnului Anatol Covali face o oprire şi în halta socială a trăirilor sale. Se zbat cuvintele între înţelesuri în poezia „Aş fi putut mai mult”… deşi se amăgeşte, spunându-şi: „Sunt liber” şi vin în contrapunere argumente care-i atestă îngrădirea: „Sunt liber. Dar ce fel de libertate/ e-aceea îngradită-n nu se poate […] Sunt liber să/ iau doar ce mi se dă/ mereu cu ură şi cu răutate.” Continuă frământul artistului cu „Risipă de grund” – „Pun grund pe speranţă/ că-i toată o zdreanţă”, animat de „Răzvrătire” exprimată magistral în vers baladesc mioritic: „N-au mai ars la urmă stelele făclii/ n-au cântat deasupra-mi păsărele mii/ fiindcă n-am răbdat/ să fiu aruncat/ de pe-o stâncă neagră către văi pustii […] spre a şti că sunt/ blând, dar devin crunt/ cu cei care-n spate-mi urzesc mişelii”.  De la „Nu mai am răbdare” la „Moartea dorinţelor” nu mai e decât un pas, aşteptând împlinirea „Pe digul speranţei” sau, de ce nu, poate… „Osânda” pe pământul „Mustind de lacrimi”.

 

Pe măsură ce m-am adâncit în lectură am realizat că poezia domnului Covali din acest volum-bijuterie are o anume ciclicitate tematică, în ansamblu fiind un reuşit amalgam de trăiri ba din sfera vieţii sociale a autorului, ba din cea a tumultului său sufletesc, neostoita luptă pentru împlinire prin iubire. „Dragostea”, „A patra dimensiune”,  poeme cu tentă filosofică fac trecerea spre „Împlinire” – poem în care autorul însuşi recunoaşte: „Sunt doar cântec,/ vrajă şi descântec/ aşa dens că nu mă mai încape”. Dar… „Ce uşor” se poate trece la un alt registru şi în poezie, ca şi în viaţă, doar volumul de faţă, după cum ne spune şi titlul, nu conţine altceva decât vâltori de suflet de poet, de artist, de om… Uneori, „Singurătatea ocrotitoare” ne este cel mai bun aliat şi precum spune şi poetul în „Voi fi mereu la fel”, indiferent de intensitatea şi efectele „vâltorilor”, ceea ce este înrădăcinat în suflet, acolo rămâne! Când „Ceva n-a mers”, trecem la „Tristeţe fără suflet”, „Numai prin chin” „Şi doar la greu/ coboară Dumnezeu/ să îţi sărute fruntea asudată”…

 

Cugetând la „Durerea apostolului”, „Proptit în gânduri”, conştient de faptul că „Nici o tăcere” nu e absolută şi luptând din răsputeri pentru a-şi lăsa focul viu din suflet să fie atins de dumnezeire prin credinţă, rosteşte poetul cu toată inima: „Am învins!”. Cu genunchii plecaţi în rugă, visând a fi din nou „Îmbrăţişat de tinereţe” poetul îşi face o adevărată radiografie a vieţii, întrebându-se retoric: „E viaţa mea?” Apoi, trăgând „Giulgiul uitării” peste lacrima tristeţilor trecute, „Tot tânăr”, sufletu-i cântă „ca un menestrel/ vechi serenade/ doine sau balade/ în care-ncerc să par ce nu-s, rebel./ Mă dor genunchii/ dar îmi ard rărunchii,/ căci Dumnezeu e-n ei şi eu în El.”

 

Şi zbaterile continuă între „Prezent şi trecut”, frământul regretelor, privind „trist spre punţile tăiate” se cuibăreşte în pământul speranţei peste care păşeşte spunând: „Eu sunt semănătorul”: „Pun în pământ /cuvânt după cuvânt/ fără să sper măcar că va-ncolţi […] Semănător nebun,/ ce crede-ntr-un/ mirabil viitor ce va rodi”.

 

Întregul volum al domnului Covali te poartă prin meandrele poeziei prin nenumărate trăiri exprimate cu măiestrie poetică în versuri scrise parcă pe-un capăt de liră… Până şi elegiile răzbat înspre cititor pe note, sufletul poetului-artist liric având puterea să scrie şi să cânte, în acelaşi timp, rodind simbiotic bucurii şi tristeţi transmise cu mare artă către cititorul însetat de frumos. Cântând în vers de rogodel un „Imn” închinat poeziei, autorul deconspiră efectul acesteia asupra sa: „Minune eşti, minune vie,/ nemuritoare poezie/ sublimă/ doar când ritm şi rimă/ te-ncorsetează-n veşnicie./ În trudă/ sclavul tău asudă/ cioplind c-o sfântă frenezie/ cuvinte/ care să te-alinte/ cu a iubirii gingăşie.” – clipa de mare bucurie având-o doar cel care în „lumea poeziei întârzie”.

 

După ce am trecut de două ori în timp de 24 de ore prin „Vâltorile sufletului” poetului Anatol Covali,  artistul minunat „întârziat în lumea poeziei” mă-ntreb, oare unde mai are Domnia Sa loc să-şi păstreze „clipa de bucurie”, când deţine un adevărat tezaur de versuri „cu ritm şi rimă”?  Vă recomand cu toată căldura şi dragostea faţă de cuvântul scris frumos să vă umpleţi baierele sufletelor cu bucuria lecturii acestui volum. Mulţumesc, distinse poet, Anatol Covali pentru cele 100 x 2 clipe de bucurie dăruite prin dubla lectură a primului dintre cele 24 de volume ce mi le-aţi dăruit! Vă urez să vă bucuraţi clipele scriind în continuare şi dăruind poezie din preaplinul sufletului Dv. o veşnicie!

————————————————-

(Din cilclul „IMPRESII DESPRE O CARTE”)

 

Georgeta RESTEMAN

27/28 martie 2014

Săcuieu, Cluj

 

 

 

UMORISTUL DOREL SCHOR A DEVENIT „MAI… SERIOS ŞI MAI CUMSECADE”

Posted by Gabriela Petcu On April - 1 - 2014

SCHOR D COPERTE SFS okGeorge ROCA

 

De curând, a apărut în colecţia Opera Omnia (2014) a editurii Tipo-Molodova din Iaşi, volumul „SĂ FIM SERIOŞI – UMOR CUMSECADE, EVREIESC” al scriitorului israelian de limbă română,  Dorel Schor.

.

Cartea, ediţie de autor, cuprinde  cele mai reuşite scrieri ale sale. Este tipărită în format bibliofil şi conţine mai mult de 300 de pagini amuzante, selectate de alt umorist apreciat şi cunoscut, scriitorul român Mihai Batog-Bujeniţă, din Iaşi, directorul revistei „Booklook”.

 

O prefaţă inteligentă şi distractivă a publicistului Roni Căciularu este completată de un interesant aparat critic, care se referă la precedentele nouă cărţi ale lui Dorel Schor, nelipsind nici referirile unor cunoscuţi literaţi români, israelieni şi spanioli, care au apreciat umorul fin şi de bună calitate al lui Dorel Schor.

 

MEDALION MARIN VOICAN – GHIOROIU

Posted by Gabriela Petcu On April - 1 - 2014

VGM-MEDALION-wbElena BUICĂ

 

De ziua naşterii sale, îi spunem din preaplinul inimii un călduros LA MULŢI ANI! folcloristului, scriitorului, poetului, dramaturgului şi compozitorului de marcă Marin Voican-Ghioroiu.

 

Gândul se îndreaptă spre acest om deosebit pentru că l-am apreciat de la bun început pentru starea de spirit care degajă din creaţia sa îndreptată spre frumos, deschizând drumul spre trăiri înalte, spre speranţe, visări şi înfăptuiri fără urâţenie şi fără răutate.

 

I-am remarcat creaţiile sale muzicale, literare, dar şi merituoasa activitate pe tărâm cultural, în care a prins viaţă o lume diversă, complexă, stratificată, nuanţată, în care se intersectează trăirile proprii cu cele ale personajelor şi ale cititorilor. Sunt frumuseţi care vor învinge vremelnicia prin nota lor foarte variată, când sobră, când jovială, când satirică, dar întotdeauna încărcate de sens profund. Deşi creaţia sa se află pe planuri diferite, autorul glisează cu uşurinţă unindu-le prin spiritul subtil de observaţie în care îşi pune amprenta personală.

 

Despre vasta sa operă, îmi permit să spun cu modestie o părere personală. Partea cea mai valoroasă a creaţiei sale, mi se pare că o constituie preţuirea pe care o arată folclorului autentic, dar şi întoarcerii în timp şi spaţiu pentru a da viaţă personalităţilor care ne definesc cultura sau arta noastră naţională, precum şi disponibilitatea de a crea atmosfera unei epoci. Evocarea în versuri a lui Anton Pann şi a epocii sale în revista umoristica într-un act ” Cu Anton Pann în cârciumioară la Deşliu” , sunt pagini de antologie. De asemenea, e măiestrit prezentat un episod de iubire mai puţin cunoscut între pasărea măiastră a cântecului romanesc, Mara Tănase şi sculptorul care a fost atins de aripa geniului, Constantin Brâncuşi, “Ne vedem la Paris”, dramă într-un act şi trei tablouri. Creator de atmosferă se remarca evocând în versuri universul lumii omului de rând din perioada interbelică, o lume oglindită cu multe apucături izvorâtă din prăvalia unui frizer dintr-un oraşel provincial – ,,In Mizil la Bimbiric”.

 

Dar cea mai intensă activitate a sa a fost a condeiului său pus la lucru şi acesta a aşternut frumoase creaţii din lumea muzicii populare, ca şi când au fost izvorâte din vatra satului, a cules sau a prelucrat nestemate folclorice, reuşind să ne transporte “În grădina Raiului folcloric” aşa cum frumos şi-a intitulat un valoros volum de culegeri de cântece din minunatul nostru folclor. La toate astea mai este de adăugat valoarea unor activităţi de organizare de spectacole şi concursuri pe ţară de primă importanţă. Şi pentru că bunul Dumnezeu i-a dat atâtea daruri, ca să le poată bine valorifica, i-a hărăzit şi o frumuseţe de soţie, pe Rodica Anghelescu, înzestrată cu glas de ciocârlie, argument temeinic pentru a fi angajată ca prim-solistă a Ansambului “Ciocârlia” al MAI. Astfel, prin glasul ei, cântecele şi poeziile lui îşi iau zborul spre sufletele oamenilor şi au ajuns să fie răsplătite cu premii valoroase.

 

Vorbind de dragostea ce l-a legat de satul natal de pe dealurile vâlcene cu nume parcă din basm – Ghioroiu – de la care a împrumutat zestrea sufletească, dar şi numele, Marin Voican-Ghioroiu ne spune: „am cules cu migală flori alese de pe Dealul Viilor, apoi le-am semănat în Grădina Raiului Folcloric spre a bucura pe dragii mei români cu melodii izvorâte din patimă şi dor, din foşnetul frunzelor, murmurul izvoarelor, hăulitul fetelor, chiuitul flăcăilor la nunţi şi horele satului, să ofer iubitorilor de muzică populară câteva clipe de fericire pentru a nu uita niciodată limba, portul, tradiţiile şi plaiul nostru strămoşesc”.

 

Activitatea sa reaşează firesc şi limpede o lume în care a fost devastat autenticul şi frumosul şi tinde să lase loc kitsch-lui şi manelizării. Marin Voican-Ghioroiu are instinctul şi puterea de a produce realmente altceva, de a se pune de-a curmezişul acestor stări.

 

Venind în contact cu activitatea sa creatoare, te simţi mişcat de profundele sale convingeri în valorile perene. Se face frate cu codrul pe care-l înzestrează cu trăsături umane, cântă cerul, apele, soarele şi luna, păsările: „Turturica toarce fir / Pe-o creangă de trandafir”, cântă fântâna ca elixir al vieţii, frământările omului simplu, tumultul vieţii de la ţară împletit cu clipele de răgaz pentru meditaţie profundă, speranţe şi regrete, dansul popular care elimină forţa negativă şi îl încarcă pe om cu pofta de viaţă, întâmplări cu dimensiuni baladeşti, momente de răscruce, cumpenele vieţii. Autorul stă de vorbă cu oamenii satului, descrie obiceiurile şi tradiţiile ca în adevarate tablouri rurale, anotimpurile si momentele zilei, meditează asupra scurgerii ireversibile şi implacabile a timpului. Vibrantă este delicateţea revigoratoare şi bucuria retrăirii copilariei, chipul mamei ca izvor dătător de viaţă, dorul, iubirile, frumuseţea sufletească întruchipată în fiinţa iubită.

 

Creaţiile sale de o inestimabilă frumuseţe te duc imediat cu gândul că sunt un bun prilej de educaţie a tineretului, prin care poate să cunoască mai bine rădăcinile şi valorile poporului nostru şi să primească mesaje profunde: omul poate fi fericit şi fără bani, sau îndemnul de a fi buni şi cu credinţă în Dumnezeu.

 

Nu e de mirare că pentru asemenea merite, nenumărate sunt comentariile de caldă apreciere ale oamenilor de înală cultură şi nenumărate sunt şi premiile ce i s-au acordat.

 

Când întâlnim astfel de oameni ca Marin Voican-Ghioroiu, oameni dăruiţi cu har de la Pronia Cerească, oameni ţesuţi din lumină, cu convingeri profunde în valorile neamului nostru cărora să le închine întreaga viaţă, cu iniţiativă creatoare, cu măsură în tot ce fac, cu demnitate, cu un larg umanism şi curat creştinism, oameni încărcaţi de emoţie şi delicateţe în faţa purităţii simple, trebuie să ne plecăm frunţile.

 

Elena BUICĂ  

Pickering, Toronto, Canada  

1 aprilie 2014  

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors