Archive for the ‘Cultural’ Category

LUMINIŢA DIN FLOAREA OCHIULUI

Posted by Gabriela Petcu On January - 31 - 2015

GROZA-GentianaGabriela Genţiana GROZA

 

O urmă de vis

 licărind între pleoape

– nicio lacrimă

 

Revenim la Staţiunea cu Băi Termale după o pauză de zece ani. Îl reîntâlnim pe maseurul care îmi liniştise în urmă cu ani, durerile reumatismale. Orb din naştere, la cei patruzeci şi cinci de ani, este cunoscut şi apreciat atât pentru energia binefăcătoare a mâinilor cât şi pentru istorisirile din viaţa lui, depănate în timpul şedinţelor de tratament. Povestite de el, întâmplările capătă o aură aparte, stârnind interesul interlocutorului. Mi-a recunoscut vocea şi m-a întâmpinat ca pe o veche cunoştinţă.

– N-aţi mai fost de mult pe la Băi, remarcă el.

– Aşa e, au trecut ceva ani. N-am avut răgaz să mă mai gândesc la ce mă mai doare… Am venit  acuma, de mare nevoie. Mi-a zis medicul să am grijă că am un  început de coxartroză. Trebuie să fac  tratament, până când nu-i prea târziu. Data trecută, după ce am fost aici, la Băi, m-am simţit  bine, o perioadă. Să ştii că masajul făcut de dumneata m-a ajutat.

 

Şi, în timp ce mă pregătesc pentru masaj îl întreb cum îşi mai petrece zilele. Ştiu că-i place să comunice cu oaspeţii veniţi la tratament. Îmi vorbeşte despre grindina care a căzut în localitate zilele trecute şi a afectat culturile din grădini şi de pe câmp. Îmi spune apoi cum mai merge piaţa din Oradea, bogată anul acesta ca şi altădată. Vin oamenii cu legume, carne şi fructe din satele din jur. Preţurile sunt potrivite pentru buzunarul fiecăruia. Vorbeşte cumpănit, făcându-şi în acelaşi timp datoria cu silinţă. Discutăm şi despre articolele din revistele editate în alfabetul Braille pe care ştiu că le citeşte. Conversaţia curge de la sine. Îi place să se ştie la curent cu multe lucruri. Cum ar putea vieţui altfel, ca om cu mintea întreagă, în lumea lui în care lumina lipseşte cu desăvârşire?

– Aveţi copii? Îl întreb.

– Nu avem, ar fi prea riscant să facem vreunul. La noi în familie, se naşte un copil orb, tot la a doua generaţie. Nu ştii niciodată când vine necazul. Am citit undeva că asta se transmite ereditar, continuă el, vădit resemnat. E greu de trăit şi pentru cei cu vedere, darmite pentru cei care se nasc fără lumina ochilor… Avem însă o nepoată pe care am îndrăgit-o de mititică. Ţine mult la noi, e ca şi cum ar fi fetiţa noastră. La toamnă va fi şcolăriţă, e tare drăguţă… Are voce frumoasă, cântă şi spune poezioare, ca să ne bucure, măcar că eu n-o pot vedea.

 

Şi în vreme ce mâinile lui îmi împrăştie răul din încheieturile oaselor, continuă să vorbească aşezat şi calm, ca un ardelean autentic ce este. Degetele lui pricepute înaintează de-a lungul şirei spinării mele ca într-un dans, cu alunecări meşteşugite şi apăsări ondulate, rapid repetate şi dintr-odată încetinindu-şi înaintarea, în mişcări leneşe. Palmele fac scurte popasuri, pentru ca să reînceapă uşoare pendulări, comunicând nebănuit de subtil cu muşchii şi nervii, după un cod transmis parcă de undeva din neant.

 

Prin geamul transparent aflat în faţa maseurului pătrund razele minunate ale soarelui dintr-o amiază de iunie. Lumina inundă încăperea. Bănuiesc numai, că percepe  căldura astrului. Îşi dezbracă  vesta. Sau  poate o fi oboseala lucrului său?… Are mulţi doritori să intre în cabină pentru masaj, iar el nu refuză pe nimeni… Ridică ochii

spre tavan. În locul irisului colorat, prezent în ochiul sănătos, este o pată alburie care opreşte pătrunderea luminii spre retină. Fereastra ochilor lui e închisă pe veci!…

 

Cum e, oare, să nu vezi toată viaţa, culorile obiectelor, ale fiinţelor din preajma ta? În cabina maseurului, pe pervazul ferestrei se află câteva ghivece cu muşcate înflorite, splendide, cu corole bogate, albe şi mov.

– Cine îngrijeşte florile? întreb curioasă.

– Eu le am grija, doar sunt aici cu mine, în tot ceasul. Cum aş putea să le las altcuiva? Avem şi acasă ghivece cu flori. Dar de acelea se ocupă soţia mea.

 

Femeia cu care îşi duce traiul e mulţumită că ea vede puţin, în comparaţie cu soţul ei. Poartă ochelari cu multe dioptrii. E şi ea maseuză, lucrează în cabina alăturată celei în care mă aflu acum. Desigur, soţia e mai mereu în preajma lui. Vin şi pleacă  de la serviciu spre casă,  numai împreună. Locuiesc într-un apartament de bloc la câţiva kilometri de Staţiune.

– Ce mai fac părinţii dumneavoastră? îl întreb, amintindu-mi că îmi vorbise altădată şi despre dânşii.

– Ai mei s-au strămutat dincolo, în urmă cu patru ani. S-au dus amândoi, unul după celălalt, în acelaşi an, la interval de cinci luni. S-a stins mai întâi maica, deşi era mai sănătoasă. Tătuca era la pat de un an. Rămăsese prea mare greutate pe maica mea. Luaseră şi ei pământul înapoi. Au gândit că îl mai pot munci, că mai sunt tineri, în putere, ca altădată… Ştiţi cum e acum la ţară, n-au vrut să se lase la alţii… Acum  că ei nu mai sunt, am vândut şi noi iosagul şi am pus lacăt la casă. Ne mai ducem  când putem pe acolo… Că de lucrat pământul, nu-i cine…

 

Şi omul continuă să glăsuiască cumpănit, ca un înţelept, despre ai lui, de aici şi de dincolo, ca şi cum nicio graniţă nu i-ar putea despărţi vreodată.

– Acum un an a decedat şi tatăl soţiei care locuia tot la ţară, spuse omul. A trebuit să plece în sat unde a stat câteva zile pentru ca să-şi înmormânteze părintele. Am rămas în timpul acesta singur acasă. M-am descurcat şi eu cum am putut. M-a condus la serviciu o colegă de-a mea. Apartamentul nostru e la etajul nouă, de aceea nu mă încumet să umblu fără însoţitor. Trebuie să ajung la timp aici, şi de aceea pornesc de-acasă înainte de  ora şapte. Dar să vedeţi ce s-a întâmplat luni dimineaţa, în ziua în care soţia mea s-a întors de la înmormântarea socrului meu. Eu ajunsesem deja la autobuz cu colega mea care mă însoţea în dimineaţa aceea. Soţia  intră direct în bucătărie ca să lase nişte sacoşe cu ce adusese de la ţară. Se îndreaptă spre dormitor şi ce crezi dumneata, aude un zgomot aşa, ca un hârşâit… Ea îşi încordează auzul. „Poate că mi s-a părut, îşi zice în sinea ei, o fi din cauza oboselii”, şi îşi vede mai departe de treabă.

 

În timp ce povesteşte, omul îşi îndreaptă capul în sus. Zăresc o luminiţă în irisul şters, de parcă persoana din faţa mea şi vede aievea! Simt că acum comunică cu bunul Dumnezeu, cel care desigur, are grija lor, a orbilor, să nu li se întâmple vreun rău, la fiece pas… Îl privesc cu mirare, mă impresionează forţa de supravieţuire care se desprinde din spusele lui. 80% din amintirile noastre provin din imaginile formate pe retină, un strat de celule uşor sensibile la lumină. Iar ei, orbii din naştere, sunt privaţi de posibilitatea cunoaşterii lumii înconjurătoare cu ajutorul acestui minunat aparat viu de fotografiat!

 

Ascult mai departe cu interes, cuvintele lui…

– Şi cum vă spuneam, intră soţia mea în baie, se duce iar în dormitor şi iar în bucătărie. Aici rămâne pentru câteva secunde fără grai, în faţa unei namile de bărbat. Nenorocitul îşi dezlega, tocmai atunci, o funie cu care era încins peste mijloc. Funia venea de undeva de pe acoperişul blocului, deasupra apartamentului nostru. Nici nu ştiu ce-ar fi putut fura de la noi, că n-am strâns cine ştie ce lucruri care să merite deranjul hoţomanului… Dar putea, doamnă, s-o lovească pe soţia mea, asta-i mai mult ca sigur! Ea începe să strige după ajutor dar în acelaşi timp animalul dispare prin fereastra bucătăriei, de parcă ceva l-a aspirat cu iuţeală…

– Poate că era mai bine să fugă din casă, îmi dau eu cu părerea.

– Oricum, bine că a scăpat ea întreagă…Vă daţi seama ce s-ar fi întâmplat dacă eram eu singur în bucătărie, în clipa aceea… După vizita nemernicului, ne-am pus gratii la fereastra bucătăriei ca să nu ne pomenim că ne înjunghie careva în somn, cum am mai auzit despre unii. Viaţa, aşa cum ne-a lăsat-o Domnul  fiecăruia dintre noi, merită să fie trăită, îmi spuse.

 

Cel din faţa mea avea glasul omului care a primit darul vieţuirii cu mulţumire, trăind între semenii cu sau fără lumina din floarea ochiului, nepreţuită fereastră a sufletului.

Gabriela Genţiana GROZA

Cluj-Napoca

20 ianuarie 2015

Un român de excepţie: Eugen Doga

Posted by Stefan Strajer On January - 31 - 2015

Un român de excepţie: Eugen Doga

Autor: Dorin Nadrau (Grand Rapids, Michigan)

După cum am mai scris, mă încearcă un sentiment de o aparte mândrie ori de cate ori iau cunoștință despre români bine înzestrați de Dumnezeu cu talent, har, minte sau aptitudini excepționale, români performanți ce fac cinste nației noastre.

Sunt întotdeauna fascinat de oamenii care prin strădania și viata lor îți transmit în jur lumină, te fac să fii mai bun și îți deschid larg ușa speranței, aducând, incontestabil, bucurie și bine celor din jur.

Un exemplu de român predestinat să încânte oamenii și să-i uimească prin performanța sa este basarabeanul nostru Eugen Doga, despre care se spune că este unul dintre cei mai mari compozitori ai planetei.

Eugen Doga este cel care a compus cântecele din celebrul film „Șatra”, film la care aflu că la Paris încă se mai fac considerabile cozi pentru cumpărarea unui bilet spre vizionare. De asemenea, el este cunoscut și pentru că este autorul coloanei sonore a filmului „Maria Mirabela”.

Valoros și remarcabil a devenit compozitorul basarabean și prin producția filmului „Gingașa și tandra fiară” pentru care a compus celebrul său vals, apreciat în întreaga lume. Potrivit unei decizii speciale a UNESCO, celebrul vals este calificat ca fiind unul dintre primele patru faimoase bijuterii muzicale ale secolului al XX-lea. Este demn de precizat că apreciatul președinte al Americii, Ronald Reagan, afirma că valsul compozitorului cu sânge românesc este cel mai frumos vals pe care l-a auzit vreodată.
Eugen-Doga-Foto

 

Foto. Eugen Doga

Creațiile maestrului Eugen Doga se constituie într-o operă vastă, cuprinzând cântece și melodii lirice, lucrări muzicale de balet şi cvartete, muzică pentru piese de teatru și producție muzicală pentru peste 200 de filme. Această bogată operă îi justifică cu prisosință aprecierea de neprețuit concretizată în numeroase distincții, premii naționale și internaționale, includerea sa în primele personalitați ale lumii, precum și în calificarea sa ca „maestru al artei, artist al poporului şi om al mileniului”.

Se mai impune remarcat că în topul internațional al site-ului „History Rundown” cu cele mai bune opere muzicale din toate timpurile, Eugen Doga este menționat cu două lucrări. „Top 200 Classical Music Pieces” include „Gramofon” la poziția 83 și „Dulcea și tandra fiară” la poziția 94.

În fine, trebuie să reținem și o recentă recunoaștere a farmecului pieselor sale excepționale ce poartă ascultătorul spre sferele cerești: Uniunea Astronomică Internatională a Academiei de Stiințe din Rusia a acordat numele „Doga” unei planete mici, mai exact planetei cu numărul 10504 descoperită în toamna anului 1987.

Emoțiile profunde pe care mi le declanșează de fiecare dată o sumară analiză a personalității unui astfel de compatriot îmi consolidează cu tărie resursele de încredere și de bine, resursele de toleranță și înțelepciune și, mai ales, convingerea că aceste resurse ale noastre nu pot fi înfrânte de nimeni şi de nimic.

Doamne, ocrotește-i pe români!

Dorin Nadrau
Foto. Dorin Nadrau

Cât de înaltă este Elveţia

Posted by Stefan Strajer On December - 4 - 2014

Cât de înaltă este Elveţia

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canda)

Zurich
Sfârşit de august 2014, întâlnire la aeroport
I am Susanna, your tour director.
Glad to meet you, I am Dumitru.
Aşa se fac prezentările într-o anumită parte a lumii, direct şi simplu. Bineînţeles zâmbindu-ne, fiindcă după cum se ştie, în urma îndelungatelor observaţii şi perseverentelor cercetări de la Oxford şi Harvard, zâmbetele nu fac riduri când sunt doar expresie de concordie socială. După această prezentare, practic încep turul „The Best of Switzerland” pe care l-am ales, ca şi pe cele din trecut, tot prin binecunoscuta companie engleză de turism GLOBUS.
Hotelul, în care suntem cazaţi, nu are stele afişate, nu este încărcat în lux greu şi inutil, este spaţios, luminat şi funcţional, de bun gust dar mai ales străluceşte de curăţenie. Seara la cină ne întâlnim întregul grup ce a ales acest tur elveţian. Susanna expune programul apoi face apelul şi astfel ne cunoaştem între noi, deschis şi jovial în discuţii prelungite după cină. Elveţienii au vin bun care, ca peste tot în lume, întinde vorbăria, nu neapărat numai cu adevăruri.

Zurich
Turul începe în Zurich, cel mai mare oraş al Elveţiei, aproximativ 350.000 de locuitori şi este în fapt capitala economică şi financiară a celor 23 de cantoane elveţiene ce au patru limbi oficiale (marea majoritate vorbesc germana, apoi franceză, italiană şi cel mai puţin folosită este romanşa, o limbă romanică, o latină pe cale de dispariţie, căreia vorbitorii ei, retoromanii, îi zic ladină). Turul marelui oraş îl facem din autocar iar Centrul Vechi pe jos într-un patrulater format între trei biserici şi o cofetărie de renume local, ghidaţi foarte atent şi plăcut de Susanna. Biserici istorice printre clădiri medievale anchilozate de povara secolelor, unele sobre, altele cu vitrine încărcate, ce străjuiesc străzi înguste pe care forfoteşte lume multă cu mai mult gust îmbrăcată decât noi, nord-americanii pe care hainele aparent de second hand stau ca spânzurate, dar şi ale noastre sunt foarte curate pentru că le schimbăm des, nu de modă ci din obişnuinţă.
Ne oprim în faţa impunătoarei statui de bronz a lui Huldrych Zwingli, cel mai mare reformator din Elveţia şi Susanna se lansează într-o prezentare pe măsura cunoscutului reformator din secolul XVI-lea. S-a educat la universităţile din Viena şi Basel, a fost iniţial un catolic perfect, în graţiile Papei până într-un moment, când a început să vadă şi altfel lumea. Momentul fiind o înfrângere a mercenarilor elveţieni în slujba Papei, el fiind chaplain – preotul militar – al acelor mercenari. Din acel moment a început să se opună ideii şi faptului că elveţienii, în mare număr, deveneau mercenari, unii în solda Papei, alţii în solda împăratului imperiului roman de apus. Se omorau între ei, de o parte şi alta, ca orbii în numele aceleaşi Cruci şi Biblii. Absurdul catolicismului medieval. A venit aici, la Zurich, unde a înlocuit clasica liturghie catolică cu un serviciu de rugăciune apropiat de sufletul şi nevoile enoriaşilor adunaţi la slujbă şi a trecut la ceea se numea lectio continua, un şir de cunoştinţe şi învăţăminte practice, prin care să le facă viaţa materială mai bună, fără a intra în contradicţie cu religia. Uşor a început să câştige încredere şi adepţi. Saltul cel mare l-a făcut când, la fel ca Martin Luther, s-a opus indulgenţelor vândute de biserica catolică pentru a ridica Domul Sfântului Petru din Roma. Pe Martin Luther l-a cunoscut, urmat şi admirat, a luat multe din tezele sale ca învăţătură şi reformă, chiar s-a căsătorit deschis cu o văduvă cu care trăia în clandestinitate de ani de zile şi au avut patru copii împreună. A fost şi adeptul anabaptismului. Ajuns în acest punct, a avut foarte mulţi adepţi printre ceilalţi preoţi şi enoriaşi, ajungând să dividă religios federaţia cantoanelor în două: Cristian Civic Union, adică ei reformatorii şi Cristian Alliance, cei ce au rămas catolici. Din acest moment au început ostilităţile de tot felul între ele, din ce în ce mai aprige până ce au ajuns la războaie. Şi Dumnezeu stătea cu degetul la tâmplă şi privea nepăsător cum se băteau creştinii elveţieni între ei. În cel de-al doilea război, catolicii au atacat prin surprindere Zurich-ul, reformatorii s-au aparat, în frunte cu Zwingli care a căzut rănit în luptă. Catolicii i-au învins pe reformaţi şi după luptă l-au găsit pe Zwingli în agonie sub un copac. L-au întrebat dacă renunţă la tezele sale reformatoare, a dat din cap că nu şi atunci l-au omorât şi l-au ars iar cenuşa marelui reformator au împrăştiat-o în vânt. Fiindcă din vânt venim şi vânt ne întoarcem, amin. Frumos narată epoca şi personalitatea reformatorului elveţian de către Susanna, probabil e reformată, treaba ei, dar nu a prea impresionat pe nord-americani şi cei câţiva australieni cu care, împreună, formăm un grup multireligios. Mergând mai departe pe căile marelui reformator mi-am adus aminte de colegul meu elveţian din Winnipeg, un medic de mare nobleţe sufletească şi un desăvârşit profesionist, care, într-un moment de răgaz profesional mi-a vorbit la fel de vibrant despre Zwingli şi printre altele mi-a spus cum reformatorul s-a opus şi postului, fiindcă nu a găsit în Biblie că ar fi un păcat ceea ce mâncăm. Iar ca anecdotă mi-a povestit cum au început elveţienii lui să mănânce cârnaţii în postul mare al anului 1522, ceea ce a stârnit un mare protest în Zurich, atunci. E adevărat, patronul unicei tipografii de atunci, Christoph Froschaur, care tipărise la Zurich scrierile lui Erasmus din Rotterdam, Martin Luther şi Zwingli, a oferit un prânz cu cârnaţi în timpul postului mare tipografilor săi şi unor invitaţi, printre care era şi Zwingli. Un scandal religios până la cer s-a produs, în care Zwingli a luat apărarea editorului său, a vorbit liber şi în public despre libertatea mâncării şi a aplanat conflictul afirmând că postul să rămână la latitudinea fiecăruia, având în vedere că Biblia nu impune posturile. În istoria lor reformatoare mâncarea cârnaţilor în post este consemnată sub titlul „Afacerea cârnaţilor”, trebuia şi o asemenea afacere printre celelalte.
De la Zurich, de-a lungul lacului omonim apoi Walen, ne adâncim în peisajul alpin al Elveţiei, al doilea ca mărime după cel austriac, pe o autostradă pe care alunecăm neted, ce trece când pe viaducte înalte, când prin tuneluri interminabile, luminate şi ventilate propriu. Privesc peisajul alpin, pe care în trecut l-am parcurs de multe ori cu Ica, observând de atunci, cu ciudă, ce şosele au elveţienii în comparaţie cu noi. Cum au putut aceşti şapte, opt milioane de cantonieri să găurească toţi Alpii elveţieni spre toate văile pe care le populau scurtând distanţele, efortul şi timpul necesar parcursului, iar noi încă nu ştim nici să asfaltăm ca lumea drumurile noastre rămase pe aceleaşi urme ale carelor cu boi din evul mediu. Ica se amuza de indignarea mea de fiecare dată când compar oamenii de la noi cu faptele altora. Nu te osteni, elveţienii cu obsesia tunelelor şi funicularelor, noi cu obsesia perfectului etern pe lumea cealaltă. E adevărat lumea cealaltă nu are nevoie de tunele şi teleferice, e o infinită câmpie verde…
De atunci, de la acele prime impresii despre lumea liberă, au trecut mulţi ani şi acum pe unde au avut elveţienii şosele au făcut autostrăzi şi alte sute de tunele şi teleferice. În acest timp, la noi s-au făcut partide politice peste partide, care cerşesc investitori străini şi pentru curăţenia grupurilor sanitare. Nu suntem chiar aşa cum suntem portretizaţi acum, suntem înzestraţi cu inteligenţă, avem energie şi randament, dar am fost supuşi sfintei dezinformări post decembriste, manipulaţi psihologic într-o direcţie de apatie şi atrofie, am fost împinşi de FMI să ne împrumutăm în loc de-a ne reface prin noi înşine. Şi mai vorbim de libertatea câştigată când ştim că orice datornic nu mai e un om liber, darămite o ţară împovărată de datorii şi dobânzile lor.
Lasă, lasă nu te mai oţărî, toate ţările sunt datoare, chiar şi America voastră.
Zău, omule?! Uite, ştiu eu două ţări care, pe căi diferite, nu sunt datoare!!
Să aud excepţiile astea?! Dar cu dovezi!
Liechtenstein şi Israel!!
Păi ce astea-s ţari!?!
Aşa? Atunci am să-ţi spun că şi România în Secolul XX de trei ori nu a fost datoare nici unei bănci mondiale lipitoare!! Odată sub Brătieni, a doua oară sub Gheorghe Dej şi a treia oară sub Nicolae Ceauşescu. E drept că nu ei au plătit datoriile, ci poporul român! Dar e clar?

Liechtenstein

Principatul Liechtenstein este o reminiscenţă a fostului Imperiu Roman de Apus. Susanna îşi începe istoria de la Anton Florian pe care Împaratul Charles al IV-a, pentru serviciile aduse, l-a numit principe de Liechtenstein şi aşa s-a transmis de atunci şi până astăzi. E un principat de 160 kilometri pătraţi, cât Rapanui (Insula Paştelui) cu o populaţie de 35.000 de locuitori. Acest foarte mic stat independent are unul dintre cele mai ridicate standarde de trai şi viaţă din toată lumea. Bravo. Din ce îl fac? Din propriul lor randament din cele mai vechi vremuri, în Unterland (Ţara de jos) agricolă de-a lungul Rinului şi în Oberland (Ţara de sus) din platoul alpin a crescătorilor de vite, fără să aşteptate pere mălăieţe de la investitorii străini. Aviz amatorilor, aviz prostiţilor din România, băgată în Europa după 1990 şi ceva, după ce fusese predată de proprii ei aliaţi anglo-americani URSS-ului pentru o încarcerare cruntă timp de 45 de ani. Noii guvernanţi, lefegii străini şi trepăduşii lor, nu au impus adevărul istoric şi drepturile ce i se cuvin, ci au cerşit. Şi cerşetorilor li se dă mărunţiş şi firimituri!!
Facem o pauză de două ore în Vaduz, capitala principatului ce se întinde de-a lungul unei singure străzi principale, având doar vreo 5.000 de locuitori şi un palat regal, sus pe coasta muntelui, fiindcă principatul este monarhie constituţională. Din nou sunt impresionat cât de mult s-a schimbat în cei treizeci de ani de când nu am mai fost pe aici. Atunci am fost cu Ica şi Florin, ne-am oprit să le vedem timbrele, asta ştiam noi despre Liechtenstein, că are una dintre cele mai cunoscute imprimerii de timbre din lume. Vroiam să vedem, am şi cumpărat. Atunci, primeau orice bani: dolari, mărci, franci, lire şi ştiau pe dinafară cursul lor. Am fost uimiţi cât de corecţi şi serviabili erau. Acum capitala s-a schimbat, s-a urbanizat modern, îmi e de nerecunoscut, doar legile monarhiei constituţionale şi castelul regal au rămas la fel.

Julirpass – 2.284m.

Peste această înălţime alpină a trecut Iulius Cezar cu legiunile sale din peninsula lor în interiorul continentului. De la el vine numele acestei trecătoare, asfaltată acum, dar cu acelaşi peisaj alpin măreţ. Închid ochii să-mi imaginez cum arata şi cum treceau la acea vreme legiunile romane. Trebuie că era înfiorător de sălbatic şi greu de trecut, cât timp şi ce efort. Cu încredere în zei şi în Cezar l-a trecut şi ne-a lăsat ca amintire doi piloni cilindrici înfipţi de o parte şi alta a trecerii lor pe aici atunci, cu două milenii în urmă. În evul mediu nu se mai încumetau oamenii să-l treacă fiindcă apăruseră tot felul de superstiţii cu animale şi monştri fioroşi şi cruzi, creştinilor le erau frică şi ridicau cruci şi rugăciuni peste tot, în jurul aşezărilor lor, intraseră în adânc obscurantism. Azi se opresc, admiră, fotografiază, fumează şi pleacă, sunt grăbiţi, azi timpul a devenit un monstru nemilos cu noi. Gata, ne urcăm în autocar şi coborâm la…

ST. MORITZ

Îmi este bine întipărit în amintiri. Când ne-am realizat viaţa de imigranţi în Canada, revenind medici din nou, Ica fostă sportivă şi mare admiratoare a competiţiilor sportive a dorit să vizităm şi cât mai multe oraşe care au găzduit olimpiade de vară sau de iarnă. Aşa am ajuns şi la St. Moritz care a găzduit de două ori olimpiada de iarnă. Odată la început, în 1928, după cea de la Chamonix care a fost prima olimpiadă de iarnă şi a doua oară, în 1948, fiind prima olimpiadă de iarnă care s-a ţinut după abominabilul război mondial. Au fost olimpiade mici, dar foarte animate. Puţine femei au participat, nici o sută îmi sună acum în ureche, când privesc peisajul alpin ce ţine ca într-un leagăn micuţa localitate, aşezată în două trepte; cea de jos din jurul lacului – St Moritz Bad – şi cea de pe pantă – St. Moritz Dorf. Apa lacului e considerată termală şi benefică în tot felul de boli, din cele mai vechi timpuri iar sus pe pantă, în Dorf, s-a deschis prima şcoală de schi din lume. St Moritz sau San Murezzan cum este numit în romanşă este reşedinţa cantonului în care din vremea imperiului roman s-a vorbit retoromana. Aici, în Dorf, care nu mai e de mult un sat ci o modernă suburbie, găzduieşte un colegiu în această limbă muribundă, care până în 1938 a fost cea de-a patra limbă recunoscută oficial. Acum au mai rămas în jur de 50.000 care vorbesc ladina în câteva dialecte. Foarte interesant, să exagerez puţin; fiecare vale cu dialectul ei! Guvernul federal încearcă să o păstreze şi prin înţelegere se caută o standardizare din forma şi dialectul cel mai comun.

St Moritz
Cinăm împreună pe îndelete, discuţiile pornesc de la impresiile zilei şi ajung la te miri ce. Târziu plecăm la culcare, peste noapte aud ploaia prin fereastra lăsată deschis. Dimineaţa când plecăm culmile munţilor sunt ninse frumos, dar norii grei ne indispun. Poate sunt numai pe valea asta. Trecem o creastă alpină prin altă trecătoare, Malojpass – 1.815 m, trecem în Italia, Italia, altă ţară alte caracteristice, apoi reintrăm din nou în Elveţia şi ne oprim la…

Lugano

Nu am mai fost aici exact de un an, atunci într-un tur Globus italian. Noi care am fost ţinuţi în lagărul comunist precum canarul din colivia de argint din cântecul Formaţiei „Phoenix” din tinereţea noastră, odată scăpaţi din cortina de fier am umblat de-a lungul şi latul Europei să o descoperim, să admirăm tot ce auzisem şi citisem despre ea, să privim şi să atingem ceea ce ne interesa pe noi. Pentru noi a atinge nu este un simplu gest, este o transmitere de recunoştinţă oamenilor care le-au creat frumos, trainic şi evocator. Şi Florin a preluat această cutumă şi a transmis-o copiilor săi.
Lugano este un mare lac alpin între Elveţia şi Italia şi un oraş elveţian prosper, economic şi financiar care, ca toate oraşele elveţiene aşezate la lacuri, are o faleză frumos amenajată, pe care se plimbă toată lumea, e foarte plăcut, confortabil. Programul e încărcat, dar în free shopping time eu, care nu am nimic de cumpărat, merg direct în Piaţa Bernandino Luini, elevul lui Leonardo da Vinci, care a pictat în biserica Sfânta Maria şi un triptic cu Cina cea de taina, foarte interesantă şi asemănătoare cu cea pictată de Maestrul său. Ne-a atras de prima dată, acum îmi readuc acel trecut în minte şi încă îi mai caut înţelesurile şi subînţelesurile acestei cine cu taine, în care toţi apar bărbaţi, consternaţi de vestea ca printre ei se află un trădător, au barbă cu o singură excepţie: cea din dreapta lui Iisus, ce este aievea unei femei. Neîndoielnic. Şi de la această observaţie, făcută de mulţi privitori ai tripticului lui Luini sau a capodoperei lui Leonardo da Vinci din Milano, au pornit tot felul de observaţii şi comentarii alternative între descoperitori de adevăruri sau fabulatori de duzină. Câte se mai scriu şi re-scriu, zâmbesc. Aprind o lumânare înainte de-a pleca. Afară e o altă lume, o lume ce s-a schimbat şi se schimbă mereu, în care Iuda de atunci s-a multiplicat în progresie geometrică de la o generaţie la alta. În vremea de acum, lumea se aglomerează, accelerează şi se concurează nonstop, mai mult neloial, imoral.

Lugano
După masă, facem o croazieră pe marele lac ce ne dezvăluie alte impozante panorame ale cantonului ce ne încântă. Şi vremea e de partea noastră, e senin şi cald. Susanna ne arată o localitate întinsă de-a lungul ţărmului numită Campione d’Italia, ce este proprietate italiană pe teritoriul elveţian şi pe care, de curând, italienii au construit un mega cazinou, cât cele din Las Vegas şi lângă el, ne atrage atenţia în continuare Susanna, o foarte veche biserică catolică, mică de abia se mai vede pe lângă mastodontul jocurilor de noroc şi ghinioane. Biserica prosperă după noul ei vecin, pentru că mulţi vin se roagă şi lasă o mică donaţie înainte de-a intra în cazinou. Lume în schimbare! Acum, unii se roagă să câştige în cazinou. Democraţia le dă dreptul să se roage ce vor, că cineva îi ascultă sau nu e cu totul altceva decât zdroncănitoarea lor democraţie. Continuăm croaziera până într-un mic sat pescăresc, chiar la frontiera cu Italia, ce înainte trăia mai mult din contrabandă decât din peşte, iar acum trăieşte din turism. Cinăm într-un restaurant cu bucătărie şi vin bun, muzică italiană, alături de un grup vesel, nevoie mare, ce vorbesc o limbă nemaiauzită. E romanşă ne spune Susanna. Bravo lor că o păstrează la fel ca trăsăturile lor ladine. Ne întoarcem sub stelele universului nepăsător, de ce i-ar păsa, si dintr-odată, apar şi stelele de neon ale oraşului. O feerie electrică!

Simplonpass – 2.005m.

Avem parte de o zi minunată, strălucitoare ce pune toată măreţia alpină în evidenţă, pe care o admirăm cu emoţie şi satisfacţie, aici la 2.000 de metri altitudine, la care eu îmi adaug amintirile primei treceri. Este considerată cea mai pitorească trecătoare alpină fiind folosită încă din vremea imperiului roman. În Evul Mediu era intens folosită de negustorii de o parte şi alta a Alpilor. În expansiunea sa imperială, Napoleon a dat ordin‚ „să se refacă drumul trecătorii, să poată trece artileria” şi inginerii şi geniştii francezi au făcut un drum cu o pantă de numai zece grade şi lat de opt metri, un record pentru acea vreme, pe care Napoleon nu a trecut niciodată. Un alt mare record este tunelul de cale ferată Simplon, făcut un secol mai târziu după proiecte germane şi cu muncitori italieni, care măsoară douăzeci de kilometri fără câteva sute de metri. S-a lucrat şapte ani, pornindu-se de la cele două capete şi când s-au întâlnit au avut o deviaţie de doi centimetri pe orizontală şi şapte pe verticală. Pe mine ingineria mă uimeşte şi în acest caz mi-a adus aminte anecdota construcţiilor de tunele în comunism: tot aşa, se porneşte de la ambele capete şi dacă se întâlneau realizau un tunel, dacă nu, realizau două, depăşind putredul capitalism! Apropo de depăşirea capitalismului, cincizeci de ani mai târziu calea ferată între Elveţia şi Italia s-a dublat şi atunci au mai făcut un tunel. Apoi, când gabaritul containerelor de marfă s-a mărit, au mărit şi cele două tunele, pe rând bineînţeles, nu înălţând tavanul ca în comunismul înălţător ci coborând terasamentul! La capetele tunelelor sunt şi rampe speciale pentru a se urca marile camioane de transport şi chiar a maşinilor pentru cei ce se grăbesc. Pentru ceilalţi, cei ce iubesc frumosul natural, de la sfârşitul mileniului traficul rutier prin trecătoarea Simplon e deschis tot timpul anului, indiferent de vreme. Câtă muncă pentru progres şi dezvoltare, cât de înaltă este Elveţia!!

Zermatt şi Kleinmaterhorn 3.830 m

Mai trecem odată prin Italia şi revenim în Elveţia, amintindu-mi din lecturi cât de ferecate erau frontierele Elveţiei în timpul celui de-al II-lea Război Mondial iar acum nici nu ştim când trecem dintr-o parte în alta. Urcăm pe minunata vale Mattertal, dar oare care nu-i minunată în Elveţia? Nu există o asemenea vale în toată Elveţia, pentru că întâi de toate, îşi păstrează neştirbită frumuseţea naturală şi în al doilea rând peste tot se vede adânca amprentă a grijii şi hărniciei cantonierilor elveţieni de la începutul începuturilor. Valea Mattertal este străjuită de versanţi muntoşi, cele nordice sunt împădurite – nu vad defrişări de tipul rasul pădurilor ca în România – iar pe versanţi sudici, pe pante de 45 grade sunt numai vii cu mici chalete din piatră. Totul arată îngrijire atentă, migăloasă. Nicăieri nu am văzut gunoaie, pungi sau PET-uri de plastic aruncate de-a lungul drumurilor sau al apelor, ca în patria mumă.
Autocarul ne duce în gara unei localităţi de unde trebuie să luăm trenul, fiindcă la Zermatt traficul autorutier este interzis! Este staţiunea climaterică şi turistică cea mai faimoasă a Elveţiei, faimoasă în toată Europa si cunoscută în lume. Zermatt nu are sezon mort, aici este un tumult uman continuu, din primăvară până în toamnă este al turiştilor şi alpiniştilor de pretutindeni iar schiori împătimiţi vin aici tot anul, e paradisul lor. Notorietatea acestei aşezări tipice elveţiene se datorează celor douăsprezece vârfuri alpine de peste 4.000 de metri ce o străjuiesc şi pe care alpinişti din Europa, la începutul secolului XIX-lea, au început să le escaladeze, să le cucerească cum spun ei. Şi este cu adevărat o cucerire. Trenurile între această localitate, Tasch, şi Zermatt sunt foarte dese şi cu toate acestea aglomerate. Din gară bagajele sunt transportate de nişte mici maşini electrice iar noi mergem pe jos captivaţi şi fascinaţi de specificul străzii principale a oraşului vechi format numai din hoteluri tradiţionale, magazine burduşite de mărfuri, restaurante cu terase pline. Atenţia mi-a fost atrasă de un afiş scris în englezeşte: „Keep the Zermatt clean”. E subtil şi clar, e scris pentru străini, engleza nu e limbă oficială în Elveţia, iar elveţienii nu ştiu să facă murdărie în jurul lor, ei ştiu să facă numai curăţenie şi să aibă grijă să fie totul în ordine şi frumos. Un simţ ereditar ce-l au toţi locuitorii Alpilor de veacuri.
După masă am făcut o plimbare şi fotografii în grup având în mijlocul nostru un câine Saint Bernard cu stăpânul lui (Rasa românească maidanezul de capitală nu există în Elveţia!). Am vizitat muzeul şi cimitirul alpiniştilor, Susanna ne-a introdus în istoria alpinismului şi cucerirea vârfului Matterhorn – 4.478 m, pentru prima dată în 1865, de o echipă formată din patru englezi, călăuziţi de doi elveţieni, tată şi fiu, şi un francez venit din Chamonix. Din nefericire la coborâre s-a întâmplat o tragedie cumplită. Un englez a alunecat, a căzut în gol trăgând după el alţi trei alpinişti. Cei ce au supravieţuit au fost atât de îngroziţi, de şocaţi încât au povestit ulterior că au văzut atunci pe cer crucile lor. În memoria lor, englezii au ridicat o mică biserică anglicană şi cimitirul alpiniştilor, pentru că din nefericire Matterhorn a mai făcut şi alte victime.
În ziua următoare, pentru mine şi ceilalţi din grup va fi cea mai mare zi a acestui tur, vom urca, cu telefericul, la Klein Matterhorn aflat pe aceeaşi creastă alpină cu Matterhorn, ce este emblema montană a Elveţiei. Chiar dacă nu este cel mai înalt vârf alpin din Elveţia, prin forma sa piramidală foarte ascuţită, mult deasupra crestei şi înconjurat de gheţari se afirmă că este cel mai uimitor, cel mai sublim vârf din toţi Alpii. Îi cred pe alpinişti, ei sunt temerari, nu politicieni mişei.
Dimineaţa vine cu o zi frumoasă, senină, cum toţi ne dorim în asemenea ocazie şi deja este coadă mare la teleferic; se dă frumuseţe alpină pe cel mai înalt traseu de teleferic din Europa la preţul de 71 de euro, dus întors! Îi merită din plin şi nu numai odată în viaţă. Toţi, câţi aşteptăm şi suntem din toate seminţiile lumii şi vârste, chiar şi cu câini, suntem stăpâniţii de o oarecare emoţie ce se observă din comportamentul surescitat datorită evenimentului de a urca la o asemenea altitudine cu cel mai performat teleferic european. Susanna este foarte alertă îngrijindu-se cu o mare conştiinciozitate de noi. Până în Klein Materrhorn sunt patru staţii de teleferic, primele trei le vom urca în gondole de şase persoane iar ultima cu o mare telecabină. Parcă ar fi vorba de staţiile unui metrou aerian pe verticală. Este minunat, veţi fi captivaţi.
Până la prima staţie, urcăm deasupra unei văi înguste împădurite şi din când în când zărim Matterhorn în dreapta, e dominant. În staţie, ca şi-n staţiile de pe orizontală, unii coboară alţi urcă, cărând în spate rucsacuri muticolore îndesate la maximum, ce îmi aminteşte de mine şi colegii mei cu care băteam traseele carpatine. A trecut o jumătate de secol de atunci, teleferice erau două sau trei în Bucegi, dar de unde bani şi pentru ele, pe jos spre rai, antrenament! Cabane puţine, sărace, dormeam la priciuri comune, cu treningul pe noi, iar dacă nu mai erau locuri la priciuri ne mulţumeam şi pe jos în sala de mese, la urmă. Mai nimeream şi pe la câte un refugiu montan cu acoperişul spart şi uşa pusă pe foc de mult, unde dormeam pe cetină de brad. Cerule Mare, ce tineri eram, ce energie şi bucurie aveam în noi la munte, ce flămânzi eram tot timpul. Aerul de munte face poftă de mâncare! Pofta nu ne lipsea nici la şes.
A doua staţie e la înăţimea Carpaţilor noştri, peisajul e larg deschis, gol alpin cu mici lacuri glaciale ce încap într-o lingura de la înălţimea care-i privim iar, în orizonturi numai vârfuri glaciale, afară de Matterhorn, care e doar nins şi fiind mai aproape de el ne atrage şi stăpâneşte. La a treia staţie, mult mai mare decât precedentele, unde scrie că e la 2.929 m, ne dăm jos şi aşteptăm telecabina de sus. Vine plină ochi şi e mare cât un vagon de tramvai. Ca să urcăm în telecabină trecem printr-o poartă electronică ce nu se mai deschide peste capacitatea admisă. Tehnica avansată şi mută, cu toate astea avem şi un însoţitor de cabină ce controlează, ce ştiu eu ce, telefonează în sus şi-n jos, şi pornim lin între marele cer senin şi distant pe deasupra marelui hău îngheţat de sub noi, agăţaţi de un cablu. Suntem în aer la propriu şi figurat, ceea ce ne dă toate senzaţiile şi ideile acestei poziţii. În stânga se vede Monte Rosa fără relief impunător, chiar banal dar este mai înalt decât Matterhorn, ce devine de-a dreptul izbitor prin măreţie şi frumuseţe. Sub noi se văd doar gheţarii imenşi, ridaţii cu adânci crăpături de bătrâneţe. Îi salut din partea gheţarilor canadieni din Columbia Ice Field. Tot privind cu uimire am ajuns în staţia terminus Klein Matterhorn – 3.820 m. Hura, am atins, la fel ca mulţi alţii, cea mai mare altitudine din viaţa noastră. Dar ce construcţie, ce tuneluri şi încăperi cu geamuri panoramice în toate direcţiile. De confort şi servicii nu mai vorbesc, sunt în standardul elveţian. Fi mut de admiraţie, de data asta. Acesta a fost ţelul meu în acest tur, să vad cât de înaltă este Elveţia din toate punctele de vedere. Şi este. O, draga mea Românie, cum de nu ai şi tu parte de reformatori şi conducători gospodari ca această ţară…

Montreux

Exact diametral opus Genevei pe lacul Leman, se află acest oraş, staţiune alpin-climaterică recunoscută de două secole, cu o lungă şi frumos amenajată faleză. Azi oraşul e cunoscut în toată lumea pentru festivalurile de jazz-rock ce au loc aici. Aici vom cina şi înnopta.
Înainte de a ajunge la Montreux, ne oprim la cel mai mediatizat şi vizitat castel medieval din Elvetia, Chateau Chilon. Iniţial a fost o fortăreaţă italiană, apoi castel episcopal după care a devenit proprietatea dominantei Familii Savoia. Castelul are în subteran o închisoare lugubră. Cel mai faimos prizonier a fost elveţianul patriot, Bonnivard. Educat la Universitatea din Torino, reformator înflăcărat şi scriitor, a luptat pentru drepturile elveţienilor împotriva dominanţilor Savoia care, pentru toate împotrivirile lui, l-au ţinut în lanţuri în închisoare. Lord Byron a fost şi aici şi a scris un poem elogios despre Bonnivard‚ „Prizionerul din Chillon” ceea ce a făcut castelul, dar şi personajul, faimos în anglofonie. La urmă, ca să ne scoată din istoria greoaie şi complicată a trecutului şi să ne introducă în mondenul timpurilor noastre, vin poveştile despre viaţa sa libertină, de-a dreptul deşănţată, despre cele patru căsătorii ale sale, care mai de care, ultima când avea 69 de ani cu o călugăriţă excomunicată, care i-a fost infidelă şi a sfârşit a fi înecată în lac iar amantul ei a fost decapitat. Byron putea scrie şi despre astea un poem faimos, având în vedere cât de ahtiaţi sunt englezii după astfel de stories, mai ales dacă totul se întâmplă într-o noapte întunecoasă, brăzdată de fulgere şi cutremurată de tunete …
Nu am terminat bine comentariile cu faimosul prizonier şi călugăriţa infidelă, că Susanna ne arată pe promenada din Territet statuia de marmora a Împărătesei Elisabeta a Austriei. Şi pentru că ghizii marilor companii turistice trebuie să fie şi tobă de istoria traseelor, Susanna ajunge să ne spună şi pe cea a bine cunoscutei împărătese, frumoasă şi cultă dar cu majore tulburări de personalitate şi comportament căreia i se zicea Sisi, cuvânt folosit în vremea noastră când nu eşti cu toate! Cât de nefericită a fost Sisi, măritată de la 16 ani cu Frantz Joseph, câtă grijă avea numai de frumuseţea şi silueta ei, cât de distantă era faţă de împărat, cum singurele bucurii le avea când erau departe de Curtea de la Viena, de marea ei dragoste faţă de unguri, mai ales de contele Gyula Andrassy. De faptul că nu s-a lăsat de capul bărbatului ei, împăratul, până ce acesta nu l-a făcut întâiul prim-ministrul al Ungariei după nefericitul compromis austro-ungar. Şarmantul conte Gyula Andrassy le-a făcut o rezidenţă specială, ungurească într-un palat din Godollo, la douăzeci de kilometri de Budapesta, unde Sisi şi băiatul ei se îmbrăcau în port unguresc şi petreceau luni în şir, sub permanenta grija a contelui prim-ministru. Şi aici, la Montreux, avea o rezidenţă unde s-a retras după moartea fiului ei, despre care, până şi astăzi, sunt discuţii oscilând între asasinat şi sinucidere. Un an mai târziu l-a pierdut şi pe Gyula Andrassy, pe care a reuşise să-l facă ministru de externe al marelui compromis nefericit Austo-Ungar şi-l considera în public unicul meu prieten. Tocmai aici, unde era mai interesant, Susanna a schimbat tonul şi topica trecând, pe larg, la asasinatul împărătesei în septembrie 1898 de către un anarhist italian, Luigi Lucheni, când împărăteasa vroia să se îmbarce de la Geneva să vină la Montreux. Bineînţeles că a fost un doliu împărătesc în toată Austo-Ungaria, chiar şi la Ciosa în districtul grăniceresc năsăudean, unde e drept, au aflat cu un an mai târziu de ce or bătut clopotele atunci pe Bârgaie. Ceea ce nu am ştiut, dar am aflat acum, a fost că după autopsie, Sisi a fost ambalată în trei sicrie; două de plumb şi unul de cupru pe care au scris „Elisabeta, împărăteasa Austriei”. Atât. Toată aristocraţia ungurească a luat foc că au fost neglijaţi, li s-a făcut o nedreptate pentru că nu era scris şi „Regina Ungariei”. Nu şi-au lăsat orgoliu şifonat şi atât s-au văicărit la curtea împărătească până ce s-a adăugat şi doleanţa ungurească. Caracteristic şi semnificativ şi astfel Gyula Andrassy se odihneşte în pace; nu se putea scrie mai mult pe scriu. Cât despre asasin, Luigi Lucheni a fost devastat când a aflat că nu v-a fi spânzurat, fiindcă în acest canton elveţian pedeapsa cu moartea tocmai fusese abolită. A cerut să fie judecat într-un canton în care pedeapsa cu moartea încă nu era abolită. Nu i s-a aprobat, aşa că a tot încercat să se sinucidă până a reuşit. Sfârşitul unei alte lumi.
Lumea se schimbă de la o generaţie la alta, în timp ce în matriţa ei genetică, purtătoarea tuturor genelor morfo-biologice şi nu numai, abia se observă ceva la microscopul electronic, astăzi. Oricum, ceea ce a scris poetul nostru absolut rămâne valabil: „Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi/ Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;…” Şi totuşi, în fiecare generaţie sunt şi regi, oşteni şi învăţaţi, excepţii excepţionale, chiar pentru o clipă „clipa suspendată” de care pomeneşte poetul.
Îndreptându-ne spre Berna îmi vin în minte acei oşteni ai libertăţii româneşti conduşi de Ovidiu Beldeanu, care în 1955 au ocupat Ambasada României din Berna, pentru a atrage atenţia Occidentului asupra stăpânirii tiranice a sovieticilor în România, despre pericolul comunist în toată Europa. A fost un neobişnuit şi imens semnal de alarmă care în urechile occidentalilor a sunat doar cât un claxon de automobil. Despre ei s-a scris o bibliotecă întreagă, pe merit. Din păcate, rămâne tot mai puţin căutată şi citită, iar paleo-comunistul Iliescu şi ochlocraţia lui neocomunistă fac tot posibilul să acopere ostaşii libertăţii şi demnităţii româneşti.

BERNA

Berna, capitala federativă a cantoanelor, este pitorească prin intacta păstrare exterioară a Oraşului Vechi început acum o mie de ani, ce se află într-o mare bucla ovală a Râului Aare ce-l înconjoară în trei părţi. A fost strategic aşezat, fiind de la început înconjurat de apă, de către un duce al acestor părţi. Când a fost să-i dea nume acestei aşezări, au avut probleme şi atunci ducele întemeietor a hotărât să meargă la vânătoare şi să dea numele oraşului după primul animal pe care-l v-a vâna. Zis şi făcut iar primul vânat a fost un urs, un ber pe limba lor şi de aici Bern, căruia noi îi spunem Berna. Acum, alţi urşi nu mai sunt în Elveţia, şi în curând nu vor mai fi nici în România datorită investitorilor străini atât de slugăriţi şi serviţi de români, care se întrec între ei să le facă toate voile străinilor de pe vremea lui Adrian Năstase, ce devenise şi primul vânător al ţării. Să nu neglijez, mai au unul; emblemă, pe steagul Bernei. Toţi care trec acum prin Berna, aşezare prosperă de la început şi care a luat mare avânt când a fost declarat oraş liber în Evul Mediu, vin să vadă pe viu simbolul oraşului la groapa cu urşi foarte interesant amenajată. Iniţial, Berna a fost construită din lemn şi era normal ca într-o zi, una din secolul XV-lea, să ardă până în temelii. După această pedeapsă de la Dumnezeu, au reconstruit-o din piatră ca prevedere a pedepselor de sus! Au scăpat de pedepsele de sus dar nu şi de cele de jos, mă refer la trecerea lui Napoleon pe aici luându-şi o bucată din canton. În sfârşit, a trecut şi această năpastă, cantonul s-a refăcut şi din 1848 a devenit capitala Elveţiei.
Turul nostru, cu un ghid local ce are un frumos accent francez, deşi la Berna majoritatea vorbesc germana – remarcă fără importanţă – a început expunerea în Grădina Trandafirilor aşezată pe deal, de unde, de pe o terasă, se vede ca în palmă Oraşul Vechi prins în potcoava Râului Aare. Apoi am coborât în oraş, am lăsat autocarul într-o parcare anume si am început turul pe jos. Era înnorat şi picura, dar ghidul ne captiva cu explicaţiile iar urbanistica medievală era atrăgătoare. Am zăbovit un timp în faţa marii catedrale, tipic gotică, cu un turn exact de o sută de metri, să le întreacă pe toate celelalte din federaţia cantoanelor. E măreaţă şi închisă, rămânem în faţă ei şi ascultăm ghidul ce ne explică figurinele ce ornamentează cele trei intrări. În cea din mijloc este redată Judecata de apoi în care, conform cărţii, osândiţii sunt aşezaţi în stânga judecătorului iar izbăviţii în dreapta sa. Tipic. Michelangelo nu a fost tipicar în extraordinara sa frescă a judecaţii din Capela Sixtină, a fost un original reformator: cei drepţi în jurul judecătorului, ceilalţi sub ei înghiţiţi de întunericul pământului. În oraşul vechi toate străzile se numesc gasse care tradus corect înseamnă uliţă. Şi aşa am fost duşi pe uliţa pe care a locuit Albert Einstein, la etajul întâi, aproape un deceniu, când a fost lector la universitatea din Berna. Pe urmă a fost profesor la Universitatea din Berlin. Este geniul ştiinţific care a pus relativitatea tuturor celor văzute şi nevăzute în Fizică prin trei litere şi o cifră! Fericiţi cei săraci în Fizică. Eu sunt unul şi nu-mi mai pasă de nici-un fel de relativitate, am văzut destule relativităţi sociale, istorice. Uite, cât de relativă a fost şi soarta lui Albert Einstein, evreu german, supradotat, genial prin faimoasa sa ecuaţie – E = mc2 – ce stă la baza fizicii moderne, aclamat şi premiat Nobel, dar, venind la putere Hitler în 1933, poziţia lui în Germania a devenit relativă şi a trecut în Statele Unite definitiv. Altfel, în mod normal, ar fi rămas un venerabil profesor german, recunoscut în toată lumea ştiinţifică, ar fi format o pleiadă de mari fizicieni. În acei ani, mulţi evrei au trecut oceanul în Statele Unite printre care Leo Szilard fost elev al lui Einstein la Universitatea din Berlin şi Eugene Wigner iniţiatorul mecanicii quantice, prieteni. Cei trei fizicieni evrei au fost bine apreciaţi în universităţile americane şi au fost semnatarii unei scrisori către Preşedintele Roosevelt în care îl informau despre cercetările germane în producerea unei extremlly powerfull bomb pe în baza noilor cunoştinţe de fisiune nucleară, cercetări care ar trebui de urgenţă întreprinse şi în Statele Unite. Astfel, neîndoios, este cert că aceşti trei fizicieni evrei, formaţi în Germania, prin această scrisoare, au aprins fitilul care la celălalt capăt a explodat bomba atomică americană, aşa au înţeles ei să se răzbune pe Hitler şi nazism. Dacă Hitler ar fi lăsat evreii în pace în Germania, poate aceşti trei fizicieni ar fi făcut bomba atomică pentru el. Relativ posibil. Relativitatea este peste tot, nu numai în fizică.
La capătul uliţei se află Turnul ceasului cu clopote şi figurine ce se pun în mişcare regulat, iar ghidul nostru ne-a adus la turn chiar înaintea spectacolului. Îmi imaginez ce impresii făcea cu sute de ani înainte, acum ni se pare un amuzament de moment. Sic tranzit gloria mundi, dar expresia iniţială era: O, quam cito tranzit gloria mundi adică „O, ce repede trece gloria lumii conform clipei poetului!” Şi să nu ne pierdem timpul punând în ecuaţii şi relativitatea gloriei… începe să plouă mărunt şi des, stricându-ne promenada. Ne luăm rămas de le ghidul local căruia, fiecare dintre noi, îi dă o monedă, două şi el mulţumeşte dorindu-ne bon voyage.
În drum spre Lucerne/Luzern trecem Pasul Bruning, mult mai mic decât Julier sau Simplon, având o panoramă concentrată şi abruptă printre pereţi stâncoşi şi curbe strânse, unele chiar în agrafe de păr, cum zicem noi în România, dar este o mare diferenţă în structura construcţiilor de drumuri, cele elveţiene sunt construite să nu crape şi fără gropi ca ale noastre. Pentru noi e greu de crezut să parcurgi sute de kilometri şi să nu dai prin gropi!

Berna
Cât de înaltă e Elveţia în comparaţie cu noi?
Adevărat este, dar ea nu a avut soarta şi istoria noastră.
Se zice că după ce Dumnezeu a făcut ce a făcut, a chemat la el poporul ales să-l întrebe ce părere are de creaţia lui. Au fost vorbe de laudă până ce Creatorului i s-a făcut lehamite de ele şi tunător i-a întrebat dacă e ceva ce nu le place, îi nemulţumeşte totuşi. După ce au un înlemnit un timp, singur lucru care s-au trezit să spună a fost că prea mult şi prea bune le-a dat geto-dacilor!! Cum Creatorul a rămas dezamăgit de ei şi a tăcut, poporul ales a prins curaj şi au făcut pe revoltaţii. Ca să scape de gura lor, le-a dat dreptate, dar a spus că nu mai schimbă nimic din ce le-a dat el. Atunci poporul ales i-a spus să trimită peste ei cel puţin răul lumii!
Adică, a întrebat Creatorul.
Păi trimite peste ei barbarii cei cruzi, otomanii cu semilună şi iatagane, ţariştii să-i jefuiască la sânge şi sovieticii.
Sovietici, eu nu am făcut sovietici, a zis Creatorul.
Nu-i nimic, îi facem noi pentru ei!!
Elveţienii au avut noroc că au fost departe de barbari, otomani şi mai ales sovieticii făcuţi de poporul ales. Am supravieţuit dar preţul este greu şi ne-a schimbat firea şi purtarea. Iar cei dintre noi care au vrut să îndrepte situaţia au fost şi sunt proscrişi ca la romani, sau ca pe computer acum: Delete, un fel de îngropare fără urme …

Lucerne/Luzern

Ultima noastră parte a acestui unic tur elveţian cu Alpi şi lacuri, cu trecători înalte şi popasuri panoramice, mirifice, cu oraşe vechi înconjurate de suburbii noi, moderne, toate curate, îngrijite, cu oameni corecţi şi de o deosebită concordie socială, unde a păstra curăţenia nu se scrie în nici una din limbile oficiale, ci în engleză că a devenit mai internaţională.
Aici, întâi a fost marele lac, numit de băştinaşi Lucerne, apoi un sat pescăresc pe marginea lui. Când în Secolul XIII, s-a deschis marele pass – trecătoare – St.Gothard, a devenit oraş medieval, fortificat bineînţeles, din care astăzi au mai rămas câteva turnuri de apărare, uliţe pitoreşti ce duc în Piaţa Primăriei ce se deosebea de vesela Piaţa Vinurilor, înconjurată de unele clădiri pictate. Însă simbolul oraşului medieval este cel mai vechi pod de lemn, acoperit şi pictat din Europa. Bineînţeles că s-au găsit piromani în secolul XX care i-au dat foc, dar municipalitatea l-a refăcut imediat. Trecând pe lângă el îmi vin în minte podurile de lemn acoperite ale Districtului Grăniceresc Năsăudean, cărora tovarăşii comunişti de la sfaturile populare le-au dat pe mâna ruinii fiindcă erau rămăşiţe burghezo-moşiereşti! Ce barbari, când în toată lumea vechile poduri de lemn acoperite sunt păstrate fiind vestigii ale trecutului lor, un patrimoniu. Pe Sălăuţa a mai scăpat un singur pod de furia dictaturii comuniste, ce este într-o jalnică stare de degradare şi se va degrada în continuare fiindcă nu avem bani.
În România nu sunt bani pentru patrimoniul românesc.
După ce facem turul de onoare al oraşului vechi, mergem să vedem celebrul Monument al Leului, al doilea mare obiectiv programat al turului nostru. Susana îşi deschide tolba cu istorii: Secole de-a rândul mulţi tineri elveţieni au devenit mercenarii caselor regale franceze. În această poziţie i-a prins şi Revoluţia Franceză din 1789, cea care a lansat sloganul Liberte, Egalite, Fraternite, în numele căreia a ghilotinat şi împuşcat zeci de mii de conaţionali şi concetăţeni. Iniţial familia regală a lui Ludovic al XVI-lea a fost mutată de la Versailles în Palatul Tuileries din Paris, cu tot cu garda elveţiană, ce număra o mie de mercenari. Treburile Comunei din Paris mergeau foarte rău, nu era nici libertate nici fraternitate, doar neajunsuri la care se găseau tot timpul vinovaţi ce erau ghilotinaţi. În 1792, un duce, Brunswick, în fruntea unei armate prusace a invadat Franţa, a cucerit Verdun-ul şi a dat un manifest în care spunea cum va pune capăt anarhiei din Paris şi va restaura tronul şi biserica. Prima reacţie a comunarzilor a fost în august împotriva regelui, pe care garda elveţiană a încercat vitejeşte să-l apere, dar au fost copleşiţi de numărul mare al comunarzilor, care au ucis peste şase sute elveţieni pe loc şi au încarcerat o sută. A doua reacţie a venit o lună mai târziu, cunoscut ca Masacrul din Septembrie când printre alte mii de executaţi au fost şi cei o sută de elveţieni. În memoria lor a fost ridicat acest monument. Îl privim, este sculptat în nişa unui perete stâncos cu un mic lac în faţă şi totul este înconjurat de copacii unei pădurici. Într-adevăr este foarte bine redat artistic un leu puternic muribund şi ascultând istoria ce-l simbolizează este cutremurătoare. În timpul luptei majoritatea elveţienilor au fost ucişi, unii s-au predat fiind în imposibilitate de-a mai lupta şi au fost masacraţi imediat pe loc. Cei ce au fost luaţi prizonieri au fost ghilotinaţi sau masacraţi în septembrie în închisoare. Abominabil, revoluţia se transformase într-un război civil fără lege şi Dumnezeu, deşi iniţial au fost creştini cu toţii, dar comunarzii se lepădaseră de credinţă din cauza preoţimii. Mi se face greaţă psihică, comparând, şi sunt multe asemănătoare între revoluţia comunarzilor francezi şi războiul civil al bolşevicilor. Dar istoria de la Monumentul Leului nu s-a terminat. Marele sculptor danez, Thorvaldsen, a fost cel ce a realizat, prima dată, acest leu la Roma în memoria gărzii elveţiene, pe când cel din Lucerne/Luzern este o replică realizată de pietrarul Lukas Ahorn din Konstanz aus Bodensee. El a avut un contract cu municipalitatea oraşului pe care l-a dus la cea mai bună îndeplinire artistică, toţi au fost mulţumiţi la dezvăluirea monumentului, numai că nu l-au mai remunerat conform contractului! Pentru artistul pietrar ei au fost nişte porci şi acest lucru l-a gravat ulterior în monument. Nimeni din grupul nostru nu l-a sesizat, Susanna ni l-a descris amănunţit şi atunci, toţi, deodată l-am văzut clar şi am rămas perplecşi; se vede de la o sută de metri cu ochii liberi! Dar fără un cicerone nu-l sesizezi, nu-l ştii, treci fără să cunoşti acest amănunt care te dezamăgeşte şi strică imaginea acestui simbol, deasupra căruia scrie cu majuscule: Helvetiorum fidei ac virtuti, adică elveţienilor loiali şi bravi. Leul muribund a fost sculptat într-o nişă a peretelui stâncos, căruia ulterior cel înşelat de elveţienii neloiali ai municipalităţii, i-a dat forma de porc făcându-i urechi şi rât lung de porc.
Mai bine nu ne arăta conturul porcului, rămâneam doar cu imaginea leului muribund, a ceea ce simbolizează el pentru elveţieni şi ce trebuie să ştie lumea despre el. Acest amănunt neplăcut, ne aduc în minte alte fapte şi adevăruri asemănătoare ce duc la cunoscuta concluzie în toată societatea umană, sunt şi lei şi porci. E drept, proporţiile-s diferite de la un popor la altul, nu mă apuc să le prezint acum, la sfârşitul acestui atât de reuşit şi înalt tur elveţian.

UN RATAT CELEBRU

Posted by Gabriela Petcu On November - 22 - 2014

CRISTEAN Aurora2Aurora CRISTEA

 

Într-una din zile, cum stăteam eu aşa liniştit acasă în faţa televizorului, cu telecomanda veşnic în mână, intră nevastă-mea cu o falcă în cer şi una în pământ, îmi aruncă o privire de îngheaţă apa în conductă şi tună:

– Eşti un dobitoc şi o să divorţez de tine. Animalule! Cum ai putut să-mi faci asta?

Am crezut iniţial că e vreo replică din film, vreun citat adus cu ea de la serviciu, o bârfă proaspăt auzită etc. Impasibil, îi arunc juma’ de privire şi-mi continui joaca pe butoane.

 

Tac. Mai bine tac, că altfel poate fi mai rău.

– Mă auzi? Cu tine vorbesc, boule!, răcneşte ea, postându-se între mine şi televizor, cu spatele la acesta şi cu mâinile în şolduri. Cum ai putut să-mi faci asta?

Din poziţia luată, deduc că mie mi se adresează.

– Cu mine vorbeşti?, întreb ingenuu ridicându-mi pleoapele grele.

– Da, cu tine! Mai e o altă persoană în această cameră?

– Ce-ai, măi?, o întreb derutat, sperând că totuşi a greşit destinatarul.

– Cum „ce ai”, cum poţi să mă întrebi aşa ceva, după tot ce-mi faci, după toate câte mi-ai făcut?, ţipă ea furioasă, fluturându-mi prin faţa ochilor o bucată mică de hârtie. Tu ştii ce-i asta?, mă întreabă făcând ochii mari la mine. Ştii?

– Nu ştiu. Ce e?, spun calm încă.

– Dovada, idiotule, că plodul Mariei este al tău. Dovada că tu îi plăteşti pensie alimentară de zece ani fără ca eu să ştiu, fără să-mi dau seama. Un mandat trimis de un binevoitor în cutia noastră poştală, o copie de fapt a adevăratului mandat, ajuns la Maria şi luna aceasta, ca în toate lunile de altfel. Ah, Dumnezeule! Unde mi-a fost capul? Ce proastă am putut să fiu, ce idioată! Am crezut în tine, am crezut că mă iubeşti, am crezut că eşti altfel decât toţi ceilalţi… şi izbucneşte într-un torent de lacrimi.

 

M-am albit la faţă, iar telecomanda mi s-a părut brusc prea grea şi i-am dat drumul pe parchet cu zgomot. Care tâmpit mi-a făcut-o oare?, gândesc fulger. Dacă-l prind, îi iau capul, continui. Nevastă-mea a continuat seria de jigniri, dar eu aproape că nu o mai auzeam. Mi s-a părut că orizontul roz al vieţii mele tinde către vineţiu, aşa că a trebuit să reacţionez cumva, să încerc să împiedic ceea ce gândeam că va urma.

– Stai, să-ţi explic. Nu e ceea ce crezi!, îi spun involuntar şi imediat îmi dau seama că asta e cea mai cretină replică văzută vreodată în filme, o replică fumată de care am râs de atâtea ori amândoi atunci când vedeam că soţul sau soţia, partenerul sau partenera era prins/prinsă cu un amant/amantă – după caz, în pat, dezbrăcaţi pe jumătate sau total, făcând sex parţial sau integral.

 

„Nu este ceea ce crezi!” sau „Ceea ce vezi nu este adevărat” – ca şi cum intrusul care dă buzna în iatacul plăcerilor trupeşti este înapoiat mintal şi nu-şi dă seama de orgia care se petrece acolo, ca şi cum scena este regizată de cineva şi totul este mimat, când în realitate perechea este în focul pasiunii, ba unde mai pui că gemetele sau icnetele sunt izvorâte din excitaţii şi orgasme, doar nu din greaţă sau zădărnicie. Cum poţi să spui că nu e ceea ce crezi? Dar ce e oare? Că doar nu e oră de practică la facultatea de medicină, examen la anatomie ori poate vreun test ginecologic? Normal că este sex acolo, binenţeles că este o partidă aprigă de amor, evident că s-au adunat şi au explodat toate chimiile nebune ale testosteronului îngemănat cu estrogenul, că hormonii au dat năvală peste unul şi peste altul şi nu se mai ştie exact cine a început, cine pe cine a sărit şi a dezbrăcat întâi, cum de s-a ajuns în poziţie verticală, orizontală sau oblică sau Dumnezeu mai ştie cum. Amândoi sunt transpiraţi de parcă au alergat concomitent la cursa de o sută de metri garduri, amândoi au părul ciufulit de parcă ar fi fost băgaţi cu degetele într-o priză de două sute douăzeci de volţi, amândoi sunt precipitaţi şi speriaţi.

 

Dar nu.

„Nu e ceea ce crezi!”

Este o plăsmuire, este himeră, este fata morgană.

Pe când încercam s-o potolesc pe nevastă-mea, ea a luat o mutră de supărată şi a sunat-o întâi pe mama, să-i reproşeze că nu mi-a dat educaţie, că sunt un golan, un afemeiat, un mitocan, un mincinos. Apoi a aflat soacră-mea, apoi soră-mea, apoi cumnata mea, apoi verişoara de la Târgu Jiu şi în cele din urmă toate colegele soţiei mele care m-au privit întotdeauna ca pe un tip adevărat, ca pe un bărbat de casă care îşi iubeşte familia şi nu ar fi niciodată capabil de o asemenea mârşăvie, dar care erau acum foarte dezamăgite de infidelitatea mea.

 

Timp de două săptămâni am plecat dis-de-dimineaţă şi am venit noaptea târziu acasă, în speranţa că nevastă-mea doarme şi nu mai apucă să-mi vadă mutra. Da’ de unde!!! Stătea proţăpită în mijlocul patului şi mă aştepta cu un chef nebun de scandal. Seară de seară, de ajunseseră vecinii să ne bată-n ţeavă. Avea privirea injectată, ochii umflaţi de plâns, iar Mihai fusese trimis la mama-soacră, ca să „nu-i stric educaţia” cu comportamentul meu de tată derbedeu.

 

Într-o zi m-am trezit că mă sună la serviciu şi mă anunţă:

– Am schimbat yala de la uşă. Nu mai ai ce căuta acasă! Du-te la curva de Maria şi creşte-ţi progenitura! Nu mai ai ce căuta la noi, nu o să-l mai vezi pe Mihai. Ţi-am trimis şi boarfele la mă-ta! O să bag divorţ.

Şi aud un clic. Închisese.

 

Debusolat şi singur, mă apuc să-mi sun prietenii, unul câte unul. Sunt supărat nevoie-mare pe toţi şi pe toate şi mă apuc uşor-uşor să beau prin cârciumi. Azi aşa, mâine aşa, poimâine aşa. Sunt etichetat drept „ratat”. Tot de nevastă-mea, că doar de la ea a început totul. Din cauza ei. Mama mă priveşte cu ochii trişti, rudele mă ocolesc, colegii îmi atrag atenţia:

– Ai devenit cam neglijent cu tine, Tudore! Nu curge apa la tine acasă?

Mă miros întâia oară după mult timp şi constat că duhnesc a transpiraţie ca un sconcs. Port acelaşi tricou de câteva zile bune, sunt nebărbierit, put deja a vodcă mucegăită, a boască stătută, a beţiv ordinar.

 

Trebuie să termin cu ritmul ăsta, fiindcă nu-i a bună!

Ce să fac, ce să fac?

Unde să-mi strig durerea, cui să mă plâng?

Gata! Ştiu!

La televizor!!!

Păi, unde altundeva e mai accesibil? Unde în altă parte pot să mă duc astfel încât să mă audă şi nevastă-mea, şi maică-mea, şi soră-mea şi soacră-mea, toate în acelaşi timp? Ah! Şi verişoara de la Târgu Jiu, că era să uit de ea!

 

Scriu la un post de televiziune oarecare (nu am voie să spun care anume, deşi ştiu că mai toate sunt la fel), îi sun, bat la uşa lor şi sunt primit cum nu am visat. Mi se promite „în cel mai scurt timp” o emisiune în direct.

La nici două zile, mă pomenesc cu un telefon prin care mi se comunică amabil că sunt invitat la TV în aceeaşi zi, la o oră de maximă audienţă.

Mă duc în baie, fac exces de apă şi săpun, mă înmoi bine ca să sară jegul şi putoarea de alcool înrădăcinată de-acum de câteva săptămâni întregi în corpul meu, mă bărbieresc, mă parfumez, mă echipez în costumul ăla şmecher cumpărat de nevastă-mea la ultima mea aniversare şi mă prezint la cea mai tare instituţie din România: televiziunea.

 

Emoţionat şi cuminte, mă aşez pe scaunul indicat, în mijlocul platoului.

În faţa mea, să văd şi să nu cred, stătea chiar prezentatoarea aia mişto pe care o ştiam doar de pe sticlă. Mă priveşte ca pe un obiect. Are picioarele din gât, o coafură trăsnet şi un kilogram de fard pe pomeţi, amestecat cu pudră într-un strat de cinci centimetri de aproape că se crăpa toată tencuiala atunci când zâmbea. Îşi alege o poziţie artistică, picior peste picior, şi ia microfonul în mână.

– Trei, doi, unu…. aud undeva în spatele luminilor şi a camerelor de luat vederi.

– Bine aţi venit la emisiunea noastră! Stimaţi telespectatori, în seara asta vă vom prezenta povestea halucinantă a unui bărbat acuzat de soţia lui că ar avea un copil din flori cu o altă femeie. Bună seara, stimate domnule Tudor Pascarenco!

– Bună seara, răspund sfios.

– Haideţi să facem cunoştinţă! Lucraţi la o bancă, sunteţi director de sucursală, sunteţi căsătorit de opt ani şi aveţi un băieţel de şase anişori, pe nume Mihai. Care este povestea dv.? Povestiţi-ne, vă rugăm, ca să afle şi telespectatorii noştri zbuciumul dv., durerea unui soţ şi tată adevărat!

 

Încep timid cu începutul, îmi frâng mâinile, mă apăr, caut scuze, spun că „progenitura” era dinainte de a-mi cunoaşte nevasta, dar că am ascuns totul din teama de a nu o pierde, că mama „progeniturii” este prietena noastră de familie, dar că eu îmi iubesc copilul şi familia etc.

 

După prima pauză de publicitate mi se taie scurt:

– O să vă rog să nu o mai lungiţi şi să începeţi să plângeţi!

Reîncepe emisiunea, o scurtez şi mă gândesc la prima bătaie pe care am încasat-o în şcoala generală. Îmi plâng de milă, storc câteva lacrimi chinuite şi refuz vehement toate acuzaţiile aduse de familia nevesti-mii. Fac din ţânţar armăsar, spun în gura mare „te iubesc”, „iartă-mă” şi „nu o să mai fac niciodată”, apoi mi se pune pumnul în gură cu un nou promo, după care sunt ejectat din emisiune. Agonia ia sfârşit, iar eu mă duc cu prietenii la „una mică”, şi le fac cinste că doar acum am buzunarele pline de bani de cei de la TV. Deh! Le-am făcut rating.

 

A doua zi nevastă-mea apare în tocul uşii la mama, mă ia în braţe, mă sărută şi-mi spune tandru că mă iartă, că acum s-a convins cât de mult o iubesc şi că nu credea că voi în stare să fac un asemenea gest pentru ea, că mă recunoaşte de tată bun pentru Mihai al nostru şi să ne reluăm viaţa împreună.

Prietenii mă sună, sunt avansat la locul de muncă, mi se dă o primă substanţială şi sunt invitat, împreună cu soţia, la şef acasă. Sunt faimos…

 

Aurora CRISTEA

Bucureşti

ianuarie – noiembrie 2014

SA FIM MÂNDRI CĂ SUNTEM ROMÂNI

Posted by Gabriela Petcu On November - 22 - 2014

 

JANIK-L-GabrielaGabriela JANIK

 

„Dle Cozmin Guşă,

cine este inconştient

şi îndobitocit, în cazul de faţă?”

Zilele trecute citisem un articol intitulat „Românii din afara ţării nu mai sunt români, deci nu au dreptul la vot!”, iar aseară, la Realitatea TV., Cozmin Guşă şi-a permis să spună că cei 11 milioane de cetăţeni, sunt „inconştienţi şi îndobitociţi…” Nu înţeleg, cum şi-a permis să aducă acestă insultă poporului Român, să gândească, dar mai ales, să scrie aşa ceva ?

 

O doamnă mai cucuiată, pe nume Loredana Dorobanţu, făcea furoruri că românii din afara ţării nu ştiu ce se întâmplă în ţară. De aceea, nu au dreptul la vot. Însă jignirea adusă milioanelor de români de către Cozmin Guşă m-a cutremurat, făcându-mă să-mi pun inevitabila întrebare: „Cine este inconştient şi îndobitocit în cazul de faţă, domnule Cozmin Guşă?”

Mă aflam în faţa televizorului şi nu îmi venea să cred ce îmi aud urechile. Să faci asemenea afirmaţie, stând pe un fotoliu aurit, în timp ce mii de români îşi pun viaţa în pericol doar pentru a-şi exercita dreptul la vot, este o neruşinare de nedescris şi nu mă aşteptam din partea unui manager de televiziune să vorbească asemenea aberaţii de pe fotoliul său. Păi, domnule Guşă, dumneavoastră aţi votat? Nu faceţi parte din rândul celor 11 milione de români înconştienţi şi îndobitociţi? Sau aţi rămas cuplat pe scaunul auriu de la Sânmartin – Oradea si nu aţi mers la vot ca oricare cetăţean conştient că votul său poate schimba ceva în ţara de origine?

În orice ţară civilizată cetăţenii votează. Dumneavoastră… cum de v-aţi permis să numiţi 11 milioane de români, „înconştienţi şi îndobitociţi” doar pentru că şi-au cerut drepturile lor?. Au cerut respectarea Constituţiei, au cerut o viaţă mai bună, fără corupţie şi minciună. Au cerut o viaţă  mai sigură, pentru ziua de mâine. O şcoală, un spital, un nivel de trai măcar pe jumătatea celor din Occident?

 

Vă întreb, în calitate de cetăţean român care face parte din cei 11 milioane care au mers la vot. Dvs. nu v-aţi făcut datoria de cetăţean al acestei ţări numită România?  Nu v-a fost ruşine, nu v-aţi cutremurat de lipsa de respect faţă de mamele care au stat ore în şir cu copii mici în braţe ca sa voteze? Ar trebui să întraţi în pământ de ruşine, din cauza lipsei de respect faţă de acele persoane în vârstă, care, cu noaptea în cap, au mers la sute de km. să voteze. Da, votul lor a contat. Nu au votat pentru ei, stiind că zilele vieţi lor sunt scurte. Ci au votat pentru noi, cei care rămânem după ei. Votul lor a fost numărat alături de miile de voturi. Au fost conştienţi că poate nu vor mai apuca ziua în care să vadă o schimbare spre bine din ţara noastră, dar au fost alături de miile de români care încă au şansa sa traiască într-o ţară mai bună.

Frumos ar fi fost, dacă pentru o clipă v-aţi fi ridicat de pe fotoliul de la Sânmartin şi, din respect, să aduceţi un omagiu românilor din Torino, Paris, bătrânilor, mamelor cu copii mici, cu copii în braţe, în cărucioare, îngheţaţi şi flămânzi stând la o coadă mai mare decât cea din vremea răposatului Ceauşescu. Din respect pentru ei şi pentru toţi românii ieşiţi în stradă, ar fi trebuit să intonaţi Imnul României. Pentru că aceşti români au fost eroii noştri. Ei nu au stat ca nesimţiţii acasă plângându-se de viaţa grea care îi apasă.

Dar desigur, cum să faceţi aşa ceva când că nu aţi simţit emoţiile celor din stradă, celor de la secţiile de votare, nu aţi simţit frigul, foamea, oboseala, cum aţi fi putut respecta şi aprecia efortul acestor oameni? Nu m-am aşteptat la atâta lipsă de respect din partea dv. Şi încă odată mi se confirmă că  „ 7 ani de acasă ” nu au intrat în educaţia tuturor românilor.

 

Domnule Guşă, votul de astăzi nu a fost pentru Iohannis, un necunoscut până acum 3 luni, ci unul împotriva corupţiei, împotriva clientelismului, unei mafii politice, împotriva sclavagismului şi a minciunii, a plagiaturii şi analfabetismului,  reprezentată de Ponta şi echipa sa. Românii care au iesit în strada ne-a arătat ce înseamnă demnitate, curaj şi solidaritate. Curajul românilor din stradă au aprins spiritul românesc în fiecare inimă în care mai pâlpâia speranţa unui trai decent. Românii iesiti în stradă şi cei de peste hotare au arătat care trebuie să fie drumul acestei ţări. Un drum spre Occident fără hoţie şi minciună.

 

Am fost acolo, ca om de ordine. Am văzut mame cu copii mici în braţe, în cărucioare, copii nerăbdători şi nu înţelegeau ce se petrece, de ce părinţii lor îi ţin în picioare doar cu o singură toaletă la mii de oameni ? Copiii plângând de frig, de foame…. iar unul din consuli, care făcea parte din comisia de votare, abia, abia se mai mişca. Vorbea la telefon şi se plimba… era evident că trăgea de timp. 7 ştampile la peste 2000 de oameni până la ora 11:00.

 

Am văzut bătrâni veniţi de la sute de km. Încă de la primele ore ale dimineţii. Persoane care poate, nu mai au o speranţă pentru ei, dar şi-au pus votul pentru miile de români.

Am văzut persoane în cârje, în cărucioare, persoane care au venit să voteze. Cum să nu te supere afirmaţiile unor oameni fără pic de inimă şi conştiinţă spunând că „cei 11 milioane de români care au votat sunt inconştienţi şi îndobitociţi?” (Cozmin Guşă, Realitatea TV.)

 

Sunt mândră că sunt româncă şi mi-e ruşine cu româniii ca dumneavoastră şi altor asemeni vouă. Să fim mândri că suntem români! Dumnezeu să ajute România!

 

Ligia-Gabriela JANIK

Aldingen, Germania

17 noiembrie 2014

 

EDITURA VREMEA LA TÂRGUL DE CARTE GAUDEAMUS 2014

Posted by Gabriela Petcu On November - 22 - 2014

EDITURA-VREMEA-wb

Rexlibris Media Group

 

Între 19 şi 23 noiembrie 2014, vă invităm la Târgul de Carte Gaudeamus.

 

Editura Vremea va aşteaptă zilnic între orele 10:00 şi 20:00 la parterul pavilionului central, stand 30

Şi va invita la lansări:

 

  • Miercuri, 19 noiembrie, ora 18.00 – Sala Cupola

Cărţi noi în colecţia „Autori români”:
O istorie necenzurată a şulfelor, de Dan Bogdan, Romeo Dumitrescu Contuzii noetice, de Cristian Niculcea Peregrinari fragile, de Corina Cristea

Invitaţi: Geo Savulescu, Dan Bogdan, Romeo Dumitrescu, Cristian Niculcea, Miruna Lepus

 

  • Miercuri, 19 noiembrie, ora 18.30 – Sala Cupola

Copoiul din Cardiff, de Lucian Ciuchita
Invitaţi: Otilia Sârbu, Gabriel Alexandru Ionescu, Lucian Ciuchita, Miruna Lepus

 

  • Miercuri, 19 noiembrie, ora 19.00 – Sala Cupola

Cărţi noi în colecţia Poesis:
Să lăsăm să cadă cuvintele/Laissons tomber leş mots, de L. Blaga, N. Stănescu, A. Blandiana, A. Trestieni Tratat de melancolie, de George Tomozei, facsimil după manuscris Poezii, de Cornel Vladeanu Poezii, de Ovion Chipurile omului, de Marius Marian Solea Sacerdotul, de George Mihalcea Invitaţi: Eugenia Taralunga, Ana Trestieni, Radu Voinescu, George Mihalcea, Marin Stoian, Marius Marian Solea, Ovidiu Ioniţă, Silvia Colfescu

Vineri, 21 noiembrie, ora 17.00 – Bursa de contacte, nivelul 3.20 Străzi din Bucureşti şi numele lor. Personalităţi ale Bisericii. Medici şi farmacişti, de Aurel Ionescu
Invitaţi: dr. Cezara Mucenic, prof. Ing. Nicolae Noica, Silvia Colfescu

 

  • Vineri, 21 noiembrie, ora17.30– Bursa de contacte, nivelul 3.20

 

Bucureştii lui Mazar Pasă, de Emanuel Bădescu
Invitaţi: Ruxanda Beldiman, Emanuel Bădescu, Silvia Colfescu

 

  • Vineri, 21 noiembrie, ora 18.00 – Bursa de contacte, nivelul 3.20

Scriitori francezi la Bucureşti. Interviuri, de Adina Dinitoiu
Invitaţi: Carmen Musat, Magda Carneci, Bogdan Ghiu, Adina Dinitoiu, Silvia Colfescu

 

  • Sâmbătă, 22 noiembrie, ora 13.00– Bursa de contacte, nivelul 3.20

Europeană. O scurtă istorie a secolului douăzeci, de Patrik Ourednik Invitaţi: Doina Jela, Helliana Ianculescu, excelenţa sa Jiri Sitler, ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Cehe în România, Silvia Colfescu

Sâmbătă, 22 noiembrie, ora 13.30– Bursa de contacte, nivelul 3.20 File dintr-un jurnal interzis, de Corneliu Coposu Invitaţi: Andrei Dimitriu, directorul Filarmonicii George Enescu, prof. Univ. Dr. Sorin Alexandrescu, Bedros Horasangian, Silvia Colfescu

Sâmbătă, 22 noiembrie, ora 15.30– Bursa de contacte, nivelul 3.20 Călugărul şi moartea, de Cristian Badilita I

nvitaţi: Cristian Badilita, Silvia Colfescu, Miruna Lepus

 

  • Sâmbătă, 22 noiembrie, ora 17.30– Bursa de contacte, nivelul 3.20

Mari arhitecţi bucureşteni. Ion D. Berindey, de Sidonia Teodorescu
Invitaţi: Sidonia Teodorescu, acad. Ist. Dan Berindei, prof. Dr. arh. Sorin Vasilescu, conf. Dr. arh. Ruxandra Nemteanu, Silvia Colfescu

Sâmbătă, 22 noiembrie, ora 18.00– Bursa de contacte, nivelul 3.20
Cărţi noi în Colecţia Planeta Bucureşti
Invitaţi: Victoria Dragu Dimitriu, Silvia Colfescu

 

  • Sâmbătă, 22 noiembrie, ora 18.30– Bursa de contacte, nivelul 3.20

Odinioară în Bucureşti, de Nicolae Vatamanu
Invitaţi: Alice Constantinescu, prof. Dr. Octavian Buda, Silvia Colfescu

 

  • Duminică, 23 noiembrie, ora 11.00 – Sala Cupola

Genealogii greco-romane, de Mihai Sorin Rădulescu
Invitaţi: prof. Univ. Dr. Nicolae-Serban Tanasoca, Mihai Sorin Rădulescu, Silvia Colfescu

 

  • Duminică, 23 noiembrie, ora 14.00 – Sala Cupola

Alţi Bucureşti interbelici. Studii şi cronici gustiene, antologie îngrijită şi prefaţa de Zoltan Rostas
Invitaţi: Vintila Mihăilescu, Liviu Chelcea, Mircea Kivu, Zoltan Rostas, Silvia Colfescu

 

  • Duminică, 23 noiembrie, ora 14.30 – Sala Cupola

163 de vorbe memorabile, Corneliu Coposu I

nvitaţi: Doina Jela, Marius Ghilezan, Ionuţ Gherasim, Silvia Colfescu

 

  • Duminică, 23 noiembrie, ora 15.30 – standul Editurii Vremea (stând 30, parter)

Dragoste în Coreea de Nord, de Alexandru Popă
Invitaţi: Alexandru Popă, Miruna Lepus

——————————————————–

 

Editura Vremea 021.335.81.31 14 Constantin Daniel Street 010631 Bucharest 1 miruna.lepus@edituravremea.ro www.edituravremea.ro

 

 

 

ARTIŞTII ŞI BOEMA

Posted by Gabriela Petcu On November - 22 - 2014

SD-AERISTII-SI-BOEMA-wbÎn mod firesc, artiştii se inspiră din locurile pe care le frecventează, din atmosferă şi personajele care populează (şi) lumea cunoscută de ei. Departe de noi intenţia să generalizăm, dar e tot atât de adevărat că boema este o specie mereu pe cale de dispariţie şi mereu vie. Iar boema în accepţia tuturor înseamnă baruri şi cafenele, restaurante şi localuri. Termenul literar se referă la persoane cu un comportament social original, neconvenţional, neconformist, în special artişti sau scriitori.

 

Vinul, artiştii şi lăutarii ar putea alcătui o tripletă emblematică, dacă nu am cunoaşte şi celălalt aspect, cel  nedorit, care incumba şi pericolul exagerării, riscul ca timpul destinat creaţiei să fie redus, în vreme ce excesele bahice pot pune în pericol sau chiar scurtă vieţi valoroase. Vom lua, aşadar, partea bună a boemei, cu artişti, poeţi şi romancieri, pictori şi sculptori, compozitori şi muzicieni…

 

Pictorii, în mod special, au găsit în localuri personaje interesante, care meritau, fără îndoială, creionate. Şi mai apoi fixate în compoziţii, linii şi culoare. Nu se poate nega faptul că multe din picturile care au devenit celebre s-au născut în atmosferă atât de specifică a locantelor. De la Edgar Degas la Pablo Picasso, la pictorii interbelici şi contemporani, romani şi de aiurea, băutorii de absint sau de bere, de vin sau de spirtoase, au intrat în panoplia figurilor memorabile. Oameni trudiţi care îşi îneacă în băutură necazurile, cheflii fără grijă zilei de mâine, prieteni veniţi să sărbătorească un eveniment, parveniţi dornici să fie văzuţi în compania unor celebrităţi efemere, pot fi tot atât de bine personajele unui tablou cu acest subiect.

 

Eroii unui astfel de picturi  sunt inevitabil afectaţi, trataţi uneori familiar, alteori pretins aristocratic, dar întotdeauna avertizând discret asupra consecinţelor inevitabile şi paradoxale ale falselor iluzii ascunse în băutură. O evidentă stratificare socială şi o sfidare a convenţiilor se traduc în tensiunea trăirii instinctive, într-o posibilă invitaţie la dialog sau la tăceri grăitoare, care realizează unele din cele mai ambiţioase compoziţii ale acestei realităţi complexe.

 

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

15 noiembrie 2014

 

PREŞEDINTELE ROMÂNIEI KLAUS WENER JOHANNIS (2014 – …)

Posted by Gabriela Petcu On November - 22 - 2014

ROMAN-Viorel-wbKarl, din ramura romano-catolică a dinastiei germane de Hohenzollern-Sigmaringen, regele Carol I, a încheiat era domnitorilor greco-ortodocsi dependenţi de Sultanul turc şi pariarhul sau grec, ca şi de Țarul tuturor ruşilor şi protectorul tuturor ortodocşilor.

Johannis, catolic reformat, primarul municipiului Sibiu, încheie acum era preşedinţilor ortodocso-comunişti moldo-valahi, Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu, (4xESCU! n.r.) care au dezamăgit pentru că au ţinut poporul cu sfinţenie în lanţurile grele ale duhovniciei şi soborniciei moscovite şi constantinopolitane. (o formulare din perioada interbelică)

Partidul ortodox moldo-valaha PMR, PCR, FSN, PDSR, PSD, USL merge şi în zilele noastre în continuare pe linia greco-pravoslavnica generatoare de conducătorii despotici, care consideră statul ca fiind al lor personal. Ei nu se deosebesc astfel de o bandă de tâlhari obişnuiţi. (Sf. Augustinus).

Poate şi de aceia Preafericitul Daniel şi Preafericitul Lucian (cardinal Mureşan) l-au binecuvântat spontan pe noul preşedinte. Vox Populi, Vox Dei. Dumnezeu lucrează şi prin străini după cum s-a văzut în războiul de independenţă, crearea Vechiului Regat şi în primul război mondial şi întregirea neamului în România Mare.

Pentru occidentalii Carol şi Ferdinand, romano-catolici, ca şi pentru Johannis, catolic reformat, interesul naţional primează. Emanciparea românilor nu este însă în interesul ruşilor, sârbilor, maghiarilor, grecilor, care după cum ştim din trecut, vor un ortodox moldo-valah clientelar, duplicitar, corupt şi mai ales antioccidental.

La românii Ideia, Programul de emancipare naţională şi socială a fost formulat de Şcoală Ardeleana, Biserica greco-catolica unită cu Roma, pe când Fapta statală aparţine moldo-valahilor sub regi catolici, sprijiniţi de papa de la Roma. O sinteză a Ideii şi Faptei naţionale nu a avut încă loc, aşa că şi dialogul cu Roma a eşuat. Rezultatul a fost o recădere în vechiul statul de izolare, obedienta şi dictatura orientală.

În mod paradoxal regii catolicii au pus bazele Faptei statale moldo-valahe, dar după al doilea război mondial, nu numai că sunt reaorientate spre Moscova, cu baioneta, două mii de bisericii unite cu Roma, ci este quasi naţionalizata şi Ideia Şcolii Ardelene. Modelul ortodox moldo-valah trebuie să domine sociatatea românescă.

Acest efort dictatorial de la Bucureşti, de a-şi însuşi şi Ideia naţională pe lângă Fapta statală, paralizează energia neamului, ajuns la sapă de lemn, cel mai sărac din Europa. Pentru că Şcoala Ardelena este prea bine cunoascuta, pe lângă lichidarea, apoi marginalizarea Bisericii Unite cu Roma se practică şi în zilele noastre o acţiune de dezinformare. Scoala Ardeleana e discreditată cafiind iluministă. Ceea ce este absurd! Johannis, reprezentat al valorilor şi normelor ardelene, occidentale va trebui să le facă credibile şi peste Carpaţii, să realizeze pe această cale un nou consens naţional, care să înpiedice dezmembrarea ţării ca în Ucraina.

După 500 de ani de administraţie primitivă asiatică ortodocşii moldo-valahii au acum şansa istorică de a se integra în civilizaţia lumii occidntale, nu numai individual, cum fac azi trei milioane de români, care muncesc şi trăiesc în occident, ci în totalitate.

Mai mult decât atâta, sinteza dintre Ideia Şcolii Ardele şi Fapta statală moldo-valaha permite reluarea dialogul cu Roma început de Fericitul Ioan Paul ÎI la Bucureşti în anul de graţie 1999. Mimarea normelor şi valorilor occidenale că în secolele trecute şi mai recent, după aderarea la UE/NATO, nu mai e credibilă, n-are nici o perspectivă. Preşedintele Johannis, Preafericitul Daniel şi Preafericitul Lucian pot să taie acum nordul gordian şi să scoată poporul din groapă milenară a umilinţei, obedienţei şi mizeriei orientale, pentru că mai mult decât la alte neamuri, pentru români: „Toate drumurile duc la Roma”.

 

Prof. Dr. Viorel ROMAN

Akademischer Rat a.D.

Bangkok, Tailanda

22 noiembrie 2014

www.viorel-roman.ro
 

STARPRESS---ANTOLOGIE-LNCR-2014-wbIon NĂLBITORU

În cadrul antologiei „Limba noastră cea română” apărută sub îngrijirea distinsei doamne Ligya Diaconescu, Director General al revistei internaţionale româno-canado-americană, STARPRESS, sunt reunite personalităţi ale literaturii româneşti ca într-o mare familie numită poporul român născut sub acelaşi acoperiş, România.

Sunt întâlnite în paginile acestui volum nume, mai mult sau mai puţin cunoscute  în arta scrisului, din toate colţurile ţării şi nu numai, căci alături de noi au fost cu sufletul şi inima deschisă şi scriitorii din diasporă. Poeţi şi prozatori, de la cei mai tineri până la octogenari, şi-au dat „mâna” peste ocean de la un continent la altul, între coperţile acestei antologii, chiar dacă mulţi dintre ei nu se cunoşteau.

 

Doamna Ligya Diaconeascu reuşeşte de fiecare dată prin antologiile sale, atât cele editate în limba română cât şi în cele bilingve, să-i reunească pe cei de acelaşi neam. Fiecare dintre cei 86 de aurtori prezenţi în antologia „Limba noastră cea română” îşi narează amintiri, impresii de călătorie, sentimente, experienţe de viaţă, visuri, speranţe şi împliniri. Poeţii, care mai de care, îşi exprimă sentimentele şi transmit mesaje în versuri armonioase creând adesea imagini deosebite, însoţite parcă de o anume muzicalitate, versuri ce se „încheagă” în poeme ca adevărate simfonii ale vieţii, atingând cu subtilitate corzile cele mai sensibile ale sufletului.

Dar nici prozatorii nu se lasă mai prejos şi „jonglează” cu măiestrie în jocul fascinant al cuvintelor în fraze, un joc al fanteziei, o deschidere a inimii şi sufletului către cititorul dornic de cunoaştere, o „baladă” a iubirii şi admiraţiei atât faţă de natura înconjurătoare, indiferent de anotimpul sau  meridianul pe care se află, cât şi faţă de fiinţa umană.  Este o adevărată călătorie imaginară în jurul lumii cu întâmplări şi fapte. Apoi fiecare autor parcă îşi dezvăluie „crucea destinului” printr-un scurt CV.

 

Volumul de faţă cuprinde două părţi distincte. În prima patre sunt adunate lucrări în proză, iar cea-a de a doua este dedicată poeziei. Prefaţa este semnată de domnul Al. Florin Ţene, Membru corespondent al Academiei Americană Română şi Preşedintele Ligii Scriitorilor Români.

 

Pentru ca această antologie să prindă viaţă şi-au dat concursul prozatori din ţară de la Timişoara la Constanţa, de la Vatra Dorenei şi Bacău la Bucureşti şi Turnu Măgurele, de la Baia Mare la Cluj-Napoca, Braşov şi Mangalia. Aceştia sunt: Dora Alina Romanescu, Gina Agapie, Marian Drumur, Mihai Ştirbu, Ion C. Gociu, Magdalena Iugulescu, Andreea Gabriela Carp, Norocel Jerca, Aurora Cristea, Vasile Szolga, Gheorghe Grigorean, Aurelia Corbeanu, Dumitru K. Negoiţă, Ion Turnea, Gheorghe C. Patza, Mariana Bendou, Tudor Petcu, Marius Buchiu, Gabriela Ioniţă, Corneliu Zeana, Ana Cristina Popescu, Aldona (Rey) Patraş, Ion Nălbitoru, dar şi din diaspora de peste ocean din Canada: Elena Buică (Toronto) Milena Munteanu (Toronto) , dar şi din Europa:Teresia Bolchiş Tătaru (Augsburg, Germania), Mariana Zavati Gardner (Londra,Anglia), Alexandru Anca (Hadera, Israel) şi Madeleine Davidsohn (Haifa, Israel)

 

Personalităţi de diferite profesii converg către aceeaşi destinaţie, păşind pe magistrala scrisului, manifestându-şi talentul înăscut, exprimând sentimente din unghiuri diferite, dar şi o viziune asupra lumii, a existenţei ei, privită prin prisma fiecăruia dintre autori.

 

Astfel, românii de pretutindeni îşi dau mâna peste ocean, din România până în America şi Canada, dar şi până în Australia. De pe toate meridianele lumii cei de aceeaşi naţie, urmaşii dacilor, urmaşii lui Zamolxe, îşi poartă cu demnitate specificul, tradiţiile, folclorul şi obiceiurile. Depărtarea de locurile natale cu mioriticul lor nu-i înstrăinează, ci din contră îi uneşte spiritual şi mai mult. Acest lucru a ieşit în evidenţă şi la sărbătoarea Zilei Limbii Române din 2014 de la Jupiter, unde au participat alături de scriitori din mai multe judeţe ale României şi scriitori din Republica Moldova, Spania, Australia, Anglia şi Canada, cu toţii formând un singur „trup” spiritual.

 

În partea a doua a volumului întâlnim poeme remarcabile ale poeţilor români de pretutindeni, distanţa care-i desparte ca spaţiu dispărând ca prin minune. Astfel semnează versuri români din toate colţurile ţării ca: Lavinia Huţişoru Dumitru, Mariana Popa, Cristiana-Maria Purdescu, Adriana Elena Răducan, Gheorghe Vicol, Constantin Baracan, Constantin Mironescu, Iustinian Gr. Zegreanu, Constantin Bidulescu, Rodica Calotă, Ovidiu Jucan, Virginia Vini Popescu, Liliana Petcu, Gheorghe Novac, Vasile Tănase, Anca Florentina Popescu, Andrei Petruş, Viorica Popescu Cojocaru, Marieta Alina Ion, Mircea Daroşi, Olimpia Sava, Ioan Crăciun Petrişan, Constanţa Abălaşei Donosă, Viorica Mocanu, Ion I. Părăianu, Maria Teodorescu Băhnareanu, Ileana Anamaria Stoica, Florin Grigoriu, Elena Jucan, Nicoleta Claudia Drăgan-Bucşă, Nicolae Vasile, Nicoleta Stăvărache, Marian Hotca, Paraschiva Abutnăriţei, George Ioniţă, Alexandra Florica Brumariu, Marius Buchiu, Ema-Iuliana Precob, Maria Monalisa Vitan, Mihaela Aionesei, Ion Croitoru şi bineînţeles Ligya Diaconescu.

 

Deasemenea în paginile antologiei se regăsesc şi poeţi din Republica Moldova (Chişinău) ca:Tatiana Dabija, Eugenia Bulat şi Vlad Mischeva.

 

Bineînţeles că nu lipsesc poeţii români din Europa cât şi cei de pe alte continente. De peste Atlantic, din America, avem din SUA pe Virgil Ciucă (New York), Stelian Platon (New York), din Canada pe: George Filip (Montreal),Melania Rusu Caragioiu, Lia Filoteia Ruse (Montreal), Oana Andrei Pavăl (Toronto), din îndepărtata Australia pe Mihaela Cristescu (Sydney), din Europa din Spania: Daniela Marcela Popescu (Madrid) Sorin Bălăşcău (Toledo), Liliya Tkachenko (Badajaz), Viorelia Ioniţă (Madrid), din Germania. Adalbert Gyuris, din Anglia: Mariana Zavati Gardner (Londra), Ionela Flood (Londra)

 

Până în prezent doamna Ligya Diaconescu, jurnalist, poet, scriitor şi publicist, a publicat mai multe antologii: „Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume, STARPRESS” ediţii bilingve: română-engleză în 2011, română-franceză în 2012, română-germană în 2013, română-italiană în 2014 şi urmează să mai publice astfel de antollogii în limbile română-spaniolă, română-greacă, română-japoneză, etc.

 

Blândeţea, modestia şi altruismul pe de o parte şi talentul, spiritul de lider, mobilizator, şi dragostea faţă de limba română pe de altă parte, calităţi înăscute ale Ligyei Diaconescu, au făcut ca să strângă în jurul său poeţi şi prozatori români de pe toate meridianele lumii care s-o urmeze în cruciada sa turistică şi literară, în acţiunile şi evenimentele culturale organizate de dânsa atât în ţară cât şi în străinătate la Roma, Madrid, Toronto etc.

 

Plină de sinceritate, seriozitate, sensibilitate şi acurateţe în tot ceea ce întreprinde în folosul şi pentru proliferarea culturii române în general, a valorilor spirituale şi a promovării creaţiilor literare, autoarea Antologiei ”Limba noastră cea română” este şi va rămâne un model demn de urmat atât de cei veterani care îmbină cu măiestrie cuvintele în fraze pline de armonie şi semnificaţii, dar şi de tinerele talente dornice să-şi manifeste în plenitudinea lor sentimentele, aspiraţiile şi dorinţa de a evada din lumea reală în aceea a sensurilor, a valorilor şi spiritului uman şi a duce pe mai departe literatura română, cu particularităţile şi specificul său.

 

De fiecare dată efortul doamnei Ligya Diaconescu dă rezultate spectaculoase şi este apreciat atât în ţară cât şi în diaspora. Dar în afară de aceste antologii anuale dânsa organizează din doi în doi ani, în cadrul revistei internaţionale STARPRESS, Concursul Internaţional de Poezie şi Proză pentru Românii din Întreaga Lume, concursuri care însumează de fiecare dată la zece mii de participanţi! Iată cum o personalitate reuneşte de fiecare dată marea familie a scriitorilor români! Aceasta este o dovadă în plus că românii, oriunde s-ar afla, sunt receptivi la actul de promovare al inteligenţei şi creativităţii în literatură, dar şi la proliferarea imaginii patriei în străinătate, ca o manifestare valorică a spiritualităţii româneşti!

 

Ion NĂLBITORU

Brezoi (Vâlcea) – România

12 noiembrie 2014

FUGIND SAU ACASĂ, CÂNDVA, LA MIRCEA HORIA SIMIONESCU

Posted by Gabriela Petcu On November - 12 - 2014

mh-simionescu--iv-iancu-wb_2Ion IANCU VALE

Preambul

La Târgovişte, cu ocazia Zilelor Cetăţii, a fost lansat şi volumul „Şcoala prozatorilor târgovişteni. Receptarea critică” (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2014), volum îngrijit de reputatul om de litere, prof. Mihai Stan. Cartea este constituită din două părţi, prima reprezentând intervenţii ale unora dintre cei mai importanţi critici literari români ai momentului: Acad. Mihai Cimpoi, Eugen Negrici, Nicolae Oprea, Liviu Grăsoiu, Vasile Bahnaru, Petre Gheorghe Bârlea, Gabriela Gheorghişor, Ana Dobre, Florentin Popescu, Aurel Maria Baros. Cea de a doua parte sunt inserate evocări ale unor scriitori târgovişteni care l-au cunoscut mai de în aproape pe nemuritorul scriitorul Mircea Horia Simionescu, printre aceştia aflându-mă şi eu, după cum puteţi vedea în fragmentul alăturat. (Ion Iancu Vale)

Mulţi oameni, scriitori sau nu, se pot lăuda, desigur, cu prietenia marelui scriitor Mircea Horia Simionescu, dar cred că eu sunt unicul care s-a bucurat de o deferenţă şi de un interes special din partea acestuia. Acest lucru s-a datorat, probabil, şi faptului că eram consăteni şi mai ales vara, când stătea mai mult la Pietroşiţa, ne întâlneam deseori, pentru a sta la „taclale”, sau pentru a-i citi din poeziile mele, dar şi din cauză că (aşa cum de altfel a şi afirmat într-o prefaţă la prima mea carte „Lupii la mare”) eram „un anarhist într-o societate anchilozată” demn de abordat şi de studiat, cu toate riscurile, existente la acel moment, şi pe care scriitorul şi le-a asumat cu totală nonşalanţă.

Aş putea povesti multe despre inefabila mea prietenie cu acest aristocrat al scrisului românesc. Deocamdată, însă, mă voi rezuma doar la o întâmplare reprezentativă, petrecută înainte de ’90, inedită şi plină de conotaţii speciale şi la redarea a câtorva scrisori, relevante în acest sens, din corespondenţa pe care o purtam, cu osârdie, cu MHS, de pe acolo de pe unde viaţa şi vremurile mă tot alergau. De asemenea am inserat şi un interviu făcut, cu MHS, pentru un ziar la care am lucrat în perioada anilor două mii.

*

Era miez de vară şi mă întorceam, iarăşi, acasă, din peregrinările mele, fără rost (aşa ziceau unii), pe care le făceam de-a lungul şi de-a latul ţării. Nu cu mult timp înainte de oprirea trenului în staţia Pietroşiţa (capăt de line ferată), cu toate că noaptea o petrecusem în Gara de Nord, în loc să mă duc întâi şi întâi acasă să o vad pe mama, să mă odihnesc, cum ar fi fost normal, m-a trăsnit din senin ideea, să dau o fugă până la domnul Mircea şi să îl salut de sosire.

Acesta a fost unul din acele momente miracol, din existenţa mea, când (ca dictate, parcă, de altcineva), recurgeam la anumite gesturi şi acţiuni care, iniţial, păreau ilogice, dar care în cele din urmă, se dovedeau a fi fost practic, cele mai fericit şi benefic alese.
Aşa că în loc să ies din incinta gării, în şosea, şi să mă abat în stânga spre Dealul Frumos, pentru a ajunge „În vârf la Cocoş”, unde se află casa scriitorului, eu am traversat drumeagul din spatele gării, şi prin grădini, şi livezi, trecând peste pârleazuri şi escaladând garduri, am urcat până la vila maestrului, pe care am regăsit-o mereu neterminată şi mereu în lucru. Nu ştiam dacă acesta este acasă, dacă este ocupat, dacă are chef de vizite. Nu ştiam nimic, pentru că nu îl anunţasem în prealabil în nici un fel despre această sosire, a mea, pe meleagurile natale.

Am urcat poteca, ce ducea, în spate, la intrarea în vilă şi l-am strigat. Am auzit apoi zăvorul uşii, care s-a deschis şi în cadrul ei, masiv şi blond, s-a înfiinţat maestrul. M-a privit un moment nesigur, parcă surprins. Apoi faţa i s-a luminat, şi şi-a deschis larg braţele… „Ce mai faci domnule? Pe unde tot umbli?, mi-a zis. Hai în casă şi scuză deranjul”. Am intrat în cămăruţa modestă unde lucra (scria), timp în care asculta muzică, clasică.

Era singur. Soţia, doamna Dorina, „cerber” şi înger păzitor, nu era acasă, era plecată la Bucureşti (ce noroc, căci era cam supărată pe mine…). M-a invitat să mă aşez într-un fotoliu, mi-a dat ceva să mănânc, mi-a făcut o cafea şi mi-a pus, în faţă, un pachet de ţigări. Pe atunci, încă, mai fuma şi el în neştire.

După toate acestea, primul lucru pe care mi l-a relatat a fost acela că un bun prieten de familie, Iuliu Mărculescu (cel pe care, eu, mai târziu aveam să-l sprijin la întocmirea şi tipărirea unor foarte emoţionante „Jurnale” despre locurile şi oamenii din zona noastră), care locuia în centrul comunei, i-a povestit la telefon că de două zile mă căutau prin comună doi miliţieni, împreună cu un civil.

Apoi am vorbit, am vorbit… până când am adormit. M-am trezit după-amiază, buimac şi speriat nerealizând unde mă aflu. Domnul Mircea m-a liniştit spunându-mi că dormeam ca un copil şi nu s-a îndurat să mă trezească. M-a sfătuit apoi să fiu atent ca, ducându-mă să o văd pe mama, să nu dau „nas în nas” cu cei care mă căutau. I-am spus că nu o să mă duc acasă ci că o să plec din nou în ţară. „Iară fugi?” mi-a zis.

Nu m-a întrebat unde am de gând să plec, nu mi-a mai dat nici alte sfaturi, m-a rugat doar să nu povestesc la nimeni despre această întâlnire a noastră şi să-i scriu cât mai curând posibil.

L-am asigurat că aşa voi face şi că îi voi scrie de pe oriunde mă voi găsi. Mi-a dat apoi un pachet de „Snagov” („din rezervele strategice”) şi ultimii opt lei pe care îi mai avea în casă. Mi-a pus pe umăr geanta mea de „artist” m-a condus până la poartă, m-a îmbrăţişat şi am plecat. Se uita lung, lung şi trist, după mine…

Am reluat drumul pe care îl parcursesem la venire, până în spatele gării, având grijă să nu fiu văzut şi din traversă în traversă am ajuns în staţia Ţepeş Vodă, de unde m-am urcat în ultimul tren spre Bucureşti şi de acolo mai departe…

*

Eu fugeam din nou şi mama mă aştepta „cu fraţii şi casa la un loc”. „Ăia” însă nu m-au prins. Le scăpasem şi de data asta, graţie lui Mircea Horia Simionescu, cu care am rămas în continuare într-o reciprocă şi caldă corespondenţă poştală, fiecare scrisoare pe care mi-o trimitea fiind un dar celest, care îmi uşura viaţa de poet peregrin şi hăituit. Iată în continuare câteva din scrisorile noastre, ale maestrului şi ale mele, la cele pe care eu i le scriam făcându-le mai întâi ciorne (din cauza scrisului meu dezordonat, ce nu mi l-am putut corecta nici până în prezent), şi pe care Ella Davidescu, fosta mea soţie (Dumnezeu s-o odihnească!) mi le-a descifrat şi le-a dactilografiat putând, acum, să le redau aici:

Iubite prietene,
Scrisoarea ta mi-a parvenit cu destulă întârziere – a trebuit să mi-o aducă cineva de la Pietroşiţa la Bucureşti, unde plecasem cu două zile mai înainte. Cum era de imaginat, am încheiat cartea – romanul – „Redingota” – cu mare întârziere. A fost un chin teribil, mă îngrozesc numai când îmi amintesc.

De altfel nici la această oră nu s-a încheiat, pentru că după ce mi-a fost receptat la editură, s-a dus la Consiliul Culturii, la o lectură… suplimentară. Stau blocat în Bucureşti, pe căldură mare, în aşteptarea verdictului.

Treburi urgente pe care le aveam de împlinit, le amân mereu din cauză că n-am dispoziţie, sub apăsarea aşteptării, ca să le scriu. Nici sănătatea nu mi-e bună, au fost nişte muşte meteorologice care mi-au dat bătaie de inimă oribilă. Dar oi trece şi peste astea…

Ce faci? Mi-a părut rău că n-ai găsit (poate între timp ai găsit) nişte prieteni de suflet cu care să te simţi bine. Ai mai scris? Te-ai adaptat mediului transilvan? Am speranţa că atmosfera de acolo e propice muzelor, că ai ochiul limpede să prinzi frumuseţea locurilor despre care mi-ai scris.

Mi-e dor de Pietroşiţa. Aş sta la taclale, pentru că vezi, activitatea scrierii cărţii m-a suspendat cu totul de la toate bucuriile – câte mai pot fi – ale vieţii. Cred că după 15 iunie mă voi duce la noi, să mai leg două cărămizi şi trei scânduri la casă. E jale cu lipsa de forţă şi, fireşte, de gologani.

Te evoc adesea cu prietenii, ce pot face altceva în starea de perpetuă alarmă în care mă aflu?

Am proiecte încă – semn că n-am îmbătrânit! – dar energia e pe măsura vârstei şi, iată, chiar şi scrisul îmi este zăpăcit, grăbit şi nervos, de-mi este ruşine de mine.

Dacă voi avea un răgaz mai generos, îţi voi mai scrie. Poţi face acelaşi lucru, când ai timp. Până la revederea noastră, te îmbrăţişez frăţeşte,

Mircea Horia Sâmbătă, 2 iunie 1984.

Stimate şi bunule prieten
M. H. Simionescu

Astăzi este duminică şi, fiind zi nelucrătoare, mă găsesc pe „cameră”, cum se spune pe aici.

Vă scriu de undeva dintr-o pădure, dintr-o cabană a I.F.T. – ului, aflată la vreo treizeci de km de Orşova, cu care se face foarte greu legătura, mijloacele de transport fiind doar camioanele ce cară lemne în depozitul forestier al oraşului.

Şi aici a venit toamna şi pădurea de foioase a început să-şi etaleze fantasticul cromaj autumnal. În timpul săptămânii, însă, nu am cum să bag în seamă frumuseţile naturii pentru că lucrăm zi-lumină şi într-un ritm drăcesc. Noroc că sunt clădit bine şi tonele de lemne pe care le tai cu toporul, le mişc şi le ridic în maşină, nu mă pun aşa uşor pe brânci. Cel mai mult mă supără mâinile, pe care mi le julesc întruna, şi picioarele ce-mi transpiră crunt în cizmele de cauciuc.

Am început câteva poezii, dar nu le pot termina încă, una se va chema chiar „Pădurea toamna”. Aici oamenii sunt ca la pădure, simpli, „din topor” şi nu prea duşi la biserică. Lucrez cu fel de fel de inşi din toată ţara, români, dar şi maghiari şi slovaci (care sunt foarte buni muncitori forestieri).

Am coborât de două ori în oraş, până acum, unde mi-am făcut un prieten maghiar, la Depozitul final, la care de altfel vă rog să îmi trimiteţi răspunsul la scrisoarea aceasta.
Oraşul Orşova este un oraş nou construit şi fără prea mult farmec, excluzând bineînţeles Dunărea ce-l scaldă pe toată lungimea lui.

Ca toate oraşele noi, este uniform, fără vestigii şi tradiţii, Orşova Veche aflându-se sub undele lacului de acumulare al hidrocentralei Porţile de Fier. Peste cinzeci la sută din populaţia lui este formată din ţigani…

Un mare neajuns, cel puţin pentru mine, îl constituie faptul că aici este zonă de frontieră, şi încă una foarte căutată de cei care vor să treacă dincolo, iar eu cu fizionomia mea nu prea ortodoxă, sunt foarte des oprit şi chestionat ba de grăniceri, ba de miliţieni, lucru ce mă râcâie al dracului, căci mi-e teamă să nu se intereseze mai amănunţit de soarta mea…

Într-una din zilele mele libere am ajuns la Craiova şi de acolo la Bulzeşti, satul natal al lui Marin Sorescu (care mi-a dat premiul revistei „Ramuri”), de unde este şi un coleg de-al meu de muncă şi care m-a dus acolo. Întâmplarea a făcut, însă, să nu îl pot aborda, el fiind la necaz, deoarece i-a murit mama, zile acestea trebuind să îi facă pomana de trei săptămâni.

Mă gândesc cu mare nostalgie la momentul când m-am despărţit de dumneavoastră, la afecţiunea ce am simţit că o aveţi pentru mine şi mă mir şi sunt al naibii de mândru că am putut ajunge la sufletul dumneavoastră (un dumnezeu al scrisului românesc, ce sunteţi).

E destul de greu aici, dar ce să fac, aşa mi-e scris. Momentan trebuie să muncesc cu ţapina pentru a face nişte bani şi a mă mişca spre un oraş unde să pot trăi liniştit şi să pot scrie.

Vă anunţ că am terminat o proză scurtă, pe care poate reuşesc să o bat la maşină şi să vi-o trimit pentru a vă crea o imagine despre ea.

Cum vă mai simţiţi fizic? Ce mai este nou în ce faceţi şi pe unde mergeţi? Pe la Pietroşiţa cum mai este vremea? Pe aici este încă destul de bună şi sper să mai ţină tot aşa, căci munca în aer liber e foarte mult condiţionată de starea timpului.

Voi încheia cu părerea de rău că mă despart de dumneavoastră, dar cu bucuria de a vă regăsi la fel de cald şi de apropiat în scrisoarea ce mi-o veţi trimite şi care, fiţi sigur, îmi va aduce un plus de putere şi de seninătate pentru a mă putea descurca în continuare.
Cu drag, acelaşi Iancu Vale, care vă iubeşte şi vă apreciază.

P.S. Aţi trimis grupajul meu la „Ramuri”?

Valea Ieşelniţei (Orşova) 20 octombrie 1986

Dragă prietene,

În primul rând un cald „La mulţi ani!” pentru ziua numelui , când m-am gândit cu bune sentimente la prieteni mei Nicolae, tu printre primii.

Sosind la Pietroşiţa chiar în apusul zilei, am aflat, acasă, că mă căutasei în acea zi. Mi-a părut rău că nu m-ai găsit… Eu mă aflam la ora aceea în trenul spre Bucureşti, sau, mai probabil, în gara Titu, în frig, fără bani de plată a suplimentului (legătura de 19, de la Pietroşiţa, plecase ca o vacă înainte ca eu şi vreo patruzeci de călători să o putem ajunge). Am făcut cuie serioase, mi-am blestemat zilele, mai ales că eram şi bolnav. Mă dusesem la Pietroşiţa sâmbătă de dimineaţă, cu intenţia de a plăti dări restante şi de a controla starea conductelor după geruri, zăcusem la pat, mă luasem de gânduri privindu-mi viitorul foarte nesigur (bolnav, fără un sfanţ în buzunare, bătut de o mulţime de alte nevoi). În Bucureşti am sosit după ora 12 noaptea, vai de capul meu.

Nu fii bănuitor asupra prieteniei ce îţi port, dacă te arătai la telefon, nu numai că n-aş fi stat de lemn, dar aş fi alergat să te felicit.

Am crezut că îţi pot arăta prietenia mea şi atunci când, cerându-mi o recomandare sumară pentru Cezar Ivănescu, m-am smuls de la treburile mele şi-am întocmit o lungă (4 pagini) scrisoare către luceferist. Te-am căutat să ţi-o dau (îmi spuseseşi că ai nevoie de ea în acea săptămână), dar căutările mele au fost zadarnice, dispăruseşi de trei zile – aşa mi s-a spus de acasă. Acum, la „serviciu” în Pietroşiţa, am găsit scrisoarea, pe masă, din păcate nu te-am mai putut căuta din nou: eram serios bolnav.

Nu ştiu când voi mai reveni la Pietroşiţa. Mi s-a descoperit o boală urâtă în bronhia stângă, bacilul piocianic, trebuie să fac un tratament de câteva luni. Deja plămânul stâng are o ventilaţie diminuată, pericol pentru inima mea dinainte bolnavă. Mi se cere să nu mai fumez, ceea ce mă aruncă în disperare, căci nu pot, mi s-au prescris în primă tranşă 30 de injecţii, tocmai într-o perioadă când circulă hepatita şi se ia prin acele de seringă. Şi tocmai când vroiam să încep scrisul! Mă clatin pe picioare, înjur birjăreşte şi mă întreb dacă mai merită eforturile…

Singura bucurie pe care ţi-o pot comunica (mie nici asta nu-mi mai dă fiori) este anunţul că viitoarea carte „Toxicologia” se află într-o fază înaintată de tipărire. E de prisos a-ţi spune că o vei avea din mâna mea, cum o va avea şi Florin Neamţu, căruia te rog să-i dai din partea-mi o prietenească îmbrăţişare. N-aş vrea să fii în sufletul meu de acum. Din nefericire, nefiind băutor, ca alţii, eu trebuie să-mi primesc suferinţa în plină luciditate. N-am ieşire la mare, cum zicea unul, odinioară. Încerc să mă tratez de piocianic (cu speranţe mici de reuşită), să mă reechilibrez, să nu-mi scriu încă testamentul, ba mai mult, să-mi scriu şi cea de-a 12-a carte. Izbuti-voi? Roagă-te de cer să izbutesc, că şi eu mă voi ruga pentru izbânda ta poetică, şi nu numai.

În speranţa că va fi aşa cum vrem noi (şi vrem binele, evident!), te îmbrătişez frăţeşte şi-ţi trimit toate gândurile mele bune,

Mircea Horia Simionescu, 8 decembrie 83

Stimate domnule MHS,

Încep prin a-mi cere scuze pentru meschinul fapt de nu-mi fi onorat până în prezent datoria ce-o am la dumneavoastră, dar vă asigur că nu am uitat de ea…

Vă scriu de data aceasta din Somova, o localitate în apropierea oraşului Tulcea. Iată că destinul meu de hoinar m-a adus şi-n mirificul univers al Deltei. Tabăra noastră se află la marginea localităţii şi de lângă ea începe balta. Ea, tabăra, este pustie până la începerea campaniei geologice (în aprilie). Din toamnă aici nu se găseşte decât un om, care are grijă să nu-i fie deranjată solitudinea.

De două săptămâni eu sunt cel care o face, urmând să mai stau aici încă pe atât. Vieţuiesc într-o căsuţă tip camp, singur şi bucuros că am lângă mine caietul în care scriu, câteva cărţi, un aparat mic de radio, un reşou şi câteva „canţarole” în care-mi pregătesc mâncarea (ce puţin îi trebuie unui om pentru a se simţi bine!). Am uitat. Mai am lângă mine un dulău negru-corb, moştenire de la băieţii plecaţi în ţară şi cu care împart bucata de pâine. De asemenea, e foarte prezent şi vântul, care-mi zgâlţâie somnul şi uşa când o uit deschisă (ieri era gata, gata să o rupă)

Dimineaţa când mă scol amuşinez aerul, ce-mi aduce mirosuri necunoscute, mie ca muntean. Ceva tot îmi este familiar: mirosul primăverii, acelaşi peste tot, şi care în curând va schimba faţa lucrurilor.

Dar gata, am terminat cu sentimentalismele. Vreau, maestre, în continuare, să vă anunţ că am făcut şi eu pasul cel mare. Ajutat de un prieten geolog, Daniel Juverdeanu (cel despre care v-am zis la telefon că vrea să vă cunoască), flăcău de treabă şi dezinteresat ca Apolo, am predat şi eu o mapă cu poezii la „Cartea românească”. Prietenul meu este un apropiat al doamnei Maria Graciov, pe care bănuiesc că o cunoaşteţi, şi fost coleg cu fiul acesteia, poet şi el. Am făcut împreună o vizită doamnei, dânsa a ascultat câteva dintre poemele mele şi a reacţionat salutar, după care m-a chemat la redacţie, unde am predat manuscrisul, urmând a fi înmânat domnului Mircea Ciobanu. Dar, ca întotdeauna, fac lucrurile fără cap şi coadă, căci nu am predat toate poemele şi nici nu le-am recitit după dactilografierea pe care mi-au făcut-o nişte colegi de la sediul întreprinderii. Mi-am dat seama de asta mai târziu, citind copiile, că este nevoie de unele corecturi. O să repar însă totul când o să ajung la Bucureşti, doamna Graciov fiind pusă în temă de amicul meu.

Încă ceva: doamna Graciov îl cunoaşte pe doctorul Răzvan Petrescu, pe care l-a ajutat şi pe el la publicarea primei cărţi de proză. Ce mai face Răzvan? I-aţi văzut cartea?

Salutaţi-l din partea mea dacă-l întâlniţi!

Şi acum despre dumneavoastră: ce mai faceţi? Sper să fiţi sănătos, căci este necesar a ne mai ferici cu încă alte producţii literare. Ultima oară când am discutat cu doctorul Mircea Bogdan, acesta era foarte entuziasmat. Spunea că citindu-vă descoperă universuri inedite şi fantastice, lucru care nu i s-a întâmplat decât citindu-i pe Dostoievski sau pe Garcia Marquez. Ce mai aveţi în „atelier”? Nu v-am citit cam de mult ultimele două cărţi, nereuşind să le procur.

Închei. La radio se anunţă un concert al Filarmonicii bucureştene. Se va cânta din Hayden şi Ravel. Mamă doamne, iată-mă şi meloman…

Mi s-au terminat ţigările şi e dezastru. Noroc că am un borcan cu chiştoace şi hârtie de ziar. O să fac „penale” în seara asta, iar mâine o să dau o fugă până la Tulcea după ţigări.

Afară a început iar să bată vântul şi trebuie să mă duc să închid porţile, că le face praf nebunul ăsta.

Noapte bună maestre! Vă doresc sănătate multă şi la fel de multă cerbicie, ca şi până acum, în lupta cu faţa imaculată a colii de scris. La revedere!

Iancu Vale

P:S: Tot vă mai ţin o ţâră, iertaţi-mă, căci iată: „inima mea pasăre se făcu atunci / durându-şi cuib sub streaşina iubitei / venea primăvara.”

2 martie 1989, Somova

***

Demersul poetic al lui Ion Iancu-Vale a pornit, cu aproape două decenii în urmă, dintr-un filon care i-ar avea drept model pe Aron Cotruş, Octavian Goga, Nichita Stănescu, parţial pe Marin Sorescu. Închinarea către poezia hiperrealistă, frustă, caustică şi iconoclastă, fertiliza la poet o vocaţie de demolator al clişeelor constituite, de „anarhism” într-o societate anchilozată. S-a folosit, o vreme, de versul liber, caustic, surprinzător lapidar, după care, ordonându-şi mijloacele şi abordând tot mai mult structurile tradiţionale, şi-a îndrumat lirismul şi viziunile către ideile unei mitologii personale mereu mai subtile, acordând expresiei o mai pronunţată cadenţă. Desigur, ca orice poet adevărat, şi-a dat seama de unele excese ale evoluţiei spre declamatoriu (faza de început), şi le-a pus o frână decisă, preferând simţămintele mai interiorizate, trăirile intime; astfel, ceea ce era energie în versurile sale, s-a convertit în confesiune caldă, învăluitoare, în „stare de fapt poetică”. Fără a renunţa la cantabilitatea câştigată, la directitatea spuselor – şi a ideii. Temperamental, s-a apropriat de Esenin.

Ion Iancu Vale se îndreaptă, în prezent, către închegarea unei viziuni originale, pentru care, fără îndoială, se cere multă strădanie, perseverenţă. Are toate darurile să o realizeze, căci sinceritatea mesajului îl slujeşte din plin. Am încredere în talentului celui care a ştiut – şi ştie – să se autodepăşească.
Mircea Horia Simionescu

***
Iubite Cezar Ivănescu,

Nu ştiu ce fatalitate zbanghie face ca scriitorii români, mai mult sau mai puţin bucureşteni, respirând toţi acelaşi aer, să trăiască departe unii de alţii, să se citească şi să-şi comunice, fără să se vadă, singurătăţile lor tulburate. Atunci când se văd, într-un autobuz de Mangalia, timpul scurt şi uruitul maşinii abia de le îngăduie să-şi dea seama cât sunt aproape şi că au multe să-şi spună, oho, câte sunt de împărtăşit şi de pritocit! După călătoria noastră de-astă vară şi schimbul rapid de bagaj (rămân atât de vii recomandarea cărţilor mele acelei graţioase însoţitoare, confuzia Toma-George Maiorescu etc., precum şi întâmplarea că grănicerul circumspect te tot urmăreşte ori-pe-unde ai călători!), după ce, deci, ne-am scurt-circuitat amical, am citit „ Doina”, din România literară cu alţi ochi decât cei utilizaţi de-atâtea ori la amplele lecturi dinainte.

Şi înainte te citeam atent şi cu entuziasm, nu de puţine ori te comentasem, împreună cu Costache Olăreanu, găsindu-te foarte apropiat inimii noastre; acum însă, „ trădat” de câteva anecdote (aşa li se spune de toată lumea) şi de imaginea de turist pe litoral, îmi apăreai altfel, îi ofereai lecturii un suport mai concret, o relaţie mai sigură, mai de-acasă. Uite, mi-am spus descoperind schimbarea, câtă nevoie avem de imagine fizică, în haine civile, a Poetului!

Nu te mira şi nu mă judeca greşit; am citit „ Doina” în prelungirea apropierii de-o jumătate de oră din maşina înghesuită, şi m-am simţit mai calificat în a înţelege, de dinlăuntrul materiei, firul subţire şi albastru al demersurilor poetice pe care le înaintezi.

Aşadar, după litoral, te-am „avut” oaspete de onoare la Pietroşiţa, unde, împreună cu poetul Nicu Iancu-Vale, aducătorul acestor rânduri şi mai vechi prieten al meu, te-am comentat din nou, coborând de la viziunea cosmică la procedeele de-o ingeniozitate tehnică înspăimântătoare, de la mister ruperile de vers şi repetiţiile crâncene… Fragmentul, varianta, se află tot timpul pe masa mea de lucru, mă însoţeşte în căutările mele.

Îţi mulţumesc pentru acest festin poeticesc, care mă apără de-atâtea universale, zilnice plictiseli.

Poate că amân aceste mărturisiri cine ştie cât, până la altă călătorie cu autobuzul 2 Mai – Mangalia, dacă n-aş fi aflat că Nicu Iancu-Vale te va vedea mai curând. Acest talentat şi foarte „ trăit printre fenomene” poet din Pietroşiţa n-are şi nu poate avea din parte-mi o îndrumare şi un sprijin aşa cum s-ar cuveni, pentru că de mult nu mă mai pricep să fiu pedagog în această materie, pentru că n-am vecinătatea unei reviste în care să-l adăpostesc. Degeaba am încredere în steaua lui de poet, dacă nu-l pot călăuzi şi încuraja, nu văd a avea o revistă pe mână înainte de douăzeci de ani şi viaţa nu cred să poată ajunge să însemneze încă douăzeci peste vârsta mea de-acum.

Gândul ucigaş, dar bun, a fost să-l fac poştaş, să-i încredinţez unui poet de înălţimea ta, în vederea unei radiografii corecte şi a unui diagnostic exact. Dacă, asemenea mie, şi el simte înălţimea de care vorbeam, şi o simte categoric, gândul se purifică şi ucigaşul de timp şi răbdare se vede achitat.

Restul, poştaşul inspirat îl va rosti singur.

Am făcut, acum o săptămână, a doua corectură la ultimul meu volum din tetralogia „Ingeniosul bine temperat”. Cu acestea, am încheiat un ciclu al vieţii, proiectat aproape întreg la 18 ani. Dar bucuria încheierii, la lectura în pagină tipărită, mi-a fost tulburată de o imensă tristeţe. Pe nebăgate de seamă, m-am îndepărtat de ideea iniţială, nu mi-am supravegheat atent uneltele, în fine, a ieşit cam altceva decât trebuia să iasă şi n-am avut tăria de-a retrage cartea şi de-a porni la o nouă transcriere. Laşitate, mizerie, prostie, – numeşte-o cum vrei. Acum, retras pentru o vreme în singurătatea Pietroşiţei, mă gândesc – tot gânduri ucigaşe şi ucigătoare! – să scriu, în anii următori, un alt volum IV, să-mi anunţ cititorii, într-o scurtă notă, că volumul apărut e o eroare, să le spun: acesta e veritabilul! Ruşinea ar fi diminuată doar de faptul că gestul şi erata nu ar trăda cu nimic stilul meu poznaş, cel mai rău ar apărea ca unul dintre jocurile mele fireşti, şi-aş fi, poate, iertat.

De prisos să adaug că volumul aflat acum în tiparniţă, cu termen de apariţie decembrie a.c., îl vei avea printre primii, o altă prelungire a „ recunoaşterii” noastre din prea-evocata maşină de Mangalia.

Până în decembrie, primeşte, Poete, gândurile mele cele mai prieteneşti, îmbrăţişarea mea sinceră,

Mircea Horia Simionescu

P.S. Trecând „ puţin” timp de la scrierea acestor rânduri, timp în care prietenul meu n-a putut veni la Bucureşti, reactualizez scrisoarea cu calda urare „La mulţi ani” şi multă sănătate, pentru 1984 şi următorii! MHS.

Pietroşiţa 10 nov.1983

*

Acestea au fost cele câteva repere care, cred eu, redau cu prisosinţă, generozitatea, încrederea şi sincera prietenie pe care MHS, acest mare bărbat al scrisului românesc mi le-a acordat, fără preget, şi pe care nu ştiu dacă le-am meritat.

Cât priveşte valoarea şi locul pe care îl are în literatura română şi universală sunt sigur că timpul îşi va spune cuvântul, aşezându-l, cu dreptate, acolo unde trebuie pe acest „Borges al României” cum a fost supranumit.

***

Un interviu
Cu toate că şi „chestiunile materiale sunt bune”,
Mircea Horia Simionescu scrie pentru satisfacţia de a fi citit

A produce critică pe marginea operei maestrului Mircea Horia Simionescu echivalează cu a încerca să faci o gaură în cer. În mileniul doi se vorbea de acest titan al verbului românesc ca de „unul dintre cei mai mari prozatori ai vremurilor noastre”. Nu este deloc exclus ca mileniul în care de abia am păşit să-l consacre pe prolificul şi autoexigentul prozator dâmboviţean, drept unul dintre cei mai neobişnuiţi şi mai originali scriitori ai tuturor timpurilor, cum doar Dostoevski sau Garcia Marquez au mai fost cotaţi.

Să vedem însă cum se prezintă scriitorul de la Pietroşiţa, în acest moment al trecerii dintre ani, veacuri şi milenii.

I.I.V. – Maestre Mircea Horia Simionescu, aţi debutat, adolescent fiind, cu un jurnal incredibil de matur, aţi scris 19 cărţi şi sunteţi personalitatea centrală a Şcolii Prozatorilor de la Târgovişte. Inevitabil, la începutul unui nou an, fiecare este predispus la bilanţuri. Cum aţi făcut aşadar pasul dintre anul 1999 şi anul 2000?

M.H.S. – La mine nu s-a dereglat nici un aparat cibernetic, că tot n-am, cum de altfel, nu s-a dereglat pe nicăieri. S-a dereglat, însă, mai înainte de Crăciun organismul meu şi trag consecinţele acum. Ce să zic? Am avut o criză de angor, urmare a infarctului pe care l-am avut acum doi ani şi se pregătea un al doilea. Am chemat salvarea. Ar fi vrut să mă interneze. Am semnat o hârtie de refuz şi acum îmi zic că sunt tembel. Leneş, tembel şi prost.

I.I.V. – Pentru acest an, 2000, atât de incert, de controversat şi bârfit, care sunt proiectele dumneavoastră? Lucraţi la ceva, în mod special, acum?

M.H.S. – După ce am izbutit 19 pagini dintr-o povestire şi le-am dat la „Naţional” mi-am dat seama că din acea povestire, destul de fructuoasă, poate să iasă încă mai multe replici şi chiar un roman. Din nefericire, următoarea piesă, de 5-6 pagini, am pus-o în mapă, am întrerupt-o din motive diverse de apărare şi îngrijorări destule şi trebuie să o reiau, dar nu sunt încă în stare. Am idei, am adunat destul de multe, am schiţat chiar şi personajele, conflictele, mijloacele tehnice, gramaticale, de frazare, numai că nu stau la masa de scris. Nu pot, obosesc şi las pe altă dată. Cred că odată cu mărirea zilei, cu perioada asta frumoasă a iernii să trec la o activitate mai susţinută şi să ajung la o stare, cât de cât normală. Am de făcut, desigur, şi alte lucruri. Pregătesc un fel de dialog, un interviu, pe care mi-l iau singur sau cu ajutorul nevesti-mii. Un fel de desfacere al sensurilor unor piese, bucăţi scrise în cele 19 cărţi din trecut…

I.I.V. – Faptul că editura „Humanitas” a introdus anul acesta, în manualul pentru clasa a IX-a din opera dumneavoastră şi că locul domniei-voastre este după Arghezi, înseamnă ceva? Vă face să vă simţiţi într-un fel deosebit?

M.H.S. – Păi sigur, că o onoare ca asta se susţine. E nevoie de anumite explicaţii, literatura mea fiind cea mai încifrată, mai subtilă în unele împrejurări, mai complicată, chiar. Sigur, că orice scriitor trebuie să se îngrijească puţin, să pătrundă în gândurile măcar ale profesorilor, pentru a se prinde gustul şi întregul mesaj artistic al pieselor pentru a se pătrunde în conştiinţa cititorului, pentru a fi îndrăgit de acesta. Să nu se uite că fiecare scriitor cam asta îşi doreşte, nu alte chestiuni materiale, cu toate că şi alea sunt bune. Dar nu, nu pentru asta scriu eu, ci pentru satisfacţia de a fi citit.

I.I.V. – Domnule Mircea Horia Simionescu credeţi că aţi reuşit să scrieţi cartea aceea pe care fiecare autor o visează, cartea aceea totală sau ea va apare curând?

M.H.S. – Spune-mi, m-ai auzit în ultima vreme, prin telepatie nu altfel, m-ai auzit tocmai despre aşa ceva? Am repetat în ultima vreme acest lucru şi poate e un semn al bătrâneţii, când mai reiterez ideile. Am tot repetat în ultimul timp, că trebuie să scriu în următorii doi ani cartea mea, cu majusculă, cartea mea cea mare, cartea mea am îndrăznit la un moment dat să o spun, lăsând falsa modestie de-o parte, cartea capodoperă. Nu ştiu cât este de laudativă această exprimare, dar cartea „cea mare” rămâne să fie scrisă. Cele scrise până acum, faţă de această vor rămâne nişte exerciţii pregătitoare. Cine oare îmi poate garanta că voi rezista unui efort şi unui atac frontal al proiectului? Rămâne să-mi măsor, şi asta şi fac, să-mi măsor puterile, să mai cercetez arhiva, să văd dacă am suficiente date pentru cartea asta care va fi o concentraţie a vieţii mele, văzută de la vârsta de 10 ani.

I.I.V. – Noi vă urăm să reuşiţi să vă scrieţi această carte, pe care mulţi o aşteaptă şi să vă dea Dumnezeu tot ce este mai bun.

M.H.S. – Toate cele bune să se împlinească, să avem parte de un an mai bun şi de roade, să scăpăm de constrângeri la care am fost supuşi fără voia noastră, constrângeri ce au fost şi sunt în continuare. În această privinţă aş mai adăuga un singur gând: nu ştiu în ce măsură mai este publicul cititor amator de literatură dicţionar, care să meargă la fantezie, la petrecerea spirituală, înaltă a timpului.

(„Realitatea Dâmboviţeană”,
21 ianuarie 2000)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors