Archive for the ‘Cultural’ Category

Parisul – piatră de temelie la edificiul succesului!

Posted by Gabriela Petcu On March - 20 - 2014

Spre deosebire de Adrian Păunescu, domnul Dumitru Sinu (din Phoenix), ajunsese “devreme” la Paris. Iugoslavia – şedere scurtă la Panciova şi Kovacica, un an şi câteva luni la Banovici, la Zrenianin pentru o vreme mai scurtă,  apoi Italia – la Trieste, la Cinecitta pentru două luni şi în final la Torino, de unde a plecat în Franţa, la Paris. Această traiectorie a urmat-o viaţa din exil a lui Dumitru Sinu, de la trecerea graniţelor României şi până la popasul ceva mai lung, pe care l-a făcut în Franţa; traseul anterior ajungerii în ţara lui Voltaire îl creionase într-un mod absolut original pe parcursul întâlnirilor noastre anterioare. De data aceasta mi-a vorbit nenumărate ore despre Franţa, despre Paris şi despre oamenii pe care i-a întâlnit acolo. Nici n-am ştiut cum a trecut timpul! Ascultându-l pe Mitică, timpul parcă încremenise şi rămăsese, cuminte, într-un colţişor, atârnat de tălpile bătătorite ale amintirilor…

 

 Paris„Parisul  e o boală!”

 

„Parisul e o boală!” Cu aceste cuvinte a deschis nea Mitică discuţia pe care o aşteptasem cu nerăbdare de ceva vreme. Ştiam că de data aceasta întâlnirea noastră va fi una de excepţie, că destăinuirile lui vor fi incitante, pline de farmec şi inedit, şi că aveam să aflu reale răspunsuri la întrebările ce mi se învălmăşeau în minte, încă de la începutul cunoaşterii noastre. Despre Paris s-a scris enorm şi s-au spus multe! Au curs râuri de cerneală pe kilometri întregi de hârtie şi încă s-ar mai putea scrie, pentru că niciodată nu se va putea cuprinde totul! N-a existat om care a ajuns la Paris şi care să nu se fi îndrăgostit de oraşul luminilor, de la omul simplu care a pus piciorul acolo pentru prima dată, până la intelectualul de marcă, la oamenii politici şi de cultură.

 

Benjamin Franklin spunea, făcând referire la Franţa: “Fiecare om are două patrii: patria mamă şi Franţa!”, Franklin fiind un mare admirator al acestei ţări şi un înfocat iubitor al Parisului. Franţa a  fost  întotdeauna poarta deschisă a Occidentului spre lumea nouă; de aici s-au îmbarcat  spre America  nume ilustre ale culturii de pe întreg mapamondul şi în acest mod, continentul american a dobândit oamenii cei mai valoroşi ai Europei. Când vorbeau despre Franţa, americanii le spuneau confraţilor lui Voltaire: Noi am făcut pentru Voltaire mult mai mult decât voi: am făcut biblioteci cu numele lui, am tradus cărţile lui în engleză, am dat numele lui unor străzi… Replica francezilor  venea însă imediat, precum tăişul unei săbii ascuţite: Noi l-am dat lumii pe Voltaire!

 

„Cineva spunea că există un singur oraş în lume unde poţi să trăieşti şi mai ales unde să poţi învăţa ceva şi acela este Parisul. Parizienii te lasă să faci ce crezi, ce poţi, ştiu însă că le laşi şi lor ceva, iar acest ceva le este de ajutor. Am observat un fenomen interesant: scoate-i pe parizieni din Paris, du-i pe marginea unui lac, a unui râu sau la poalele unui munte, dă-le o casă superbă şi după trei zile s-au săturat de iarbă! Înapoi la Paris! Parisul este mai rău ca drogul! Arată-mi un om care a văzut Parisul şi nu ar vrea să se întoarcă acolo!” – a continuat relatarea bărbatul încă plin de viaţă, care începuse, încet, încet să mi se destăinuie. Şi avea mare dreptate! „Englezii au făcut Londra pentru ei, francezii au făcut Parisul pentru o lume întreagă!” Frumos, nu-i aşa?

 

„Mai bine spălăm vase la Paris, decât să mergem în Australia!”

 

„În gara din Torino nu mai erau mulţi emigranţi din grupul din care făcusem şi eu parte. Plecaseră aproape toţi în Chile, Argentina, Brazilia, Australia şi două grupuri la Paris. Trenul sosise, peste o oră trebuia să plecăm, şi eu aveam în buzunarul stâng biletul de tren Torino – Napoli, iar în buzunarul drept, biletul de vapor Napoli – Sidney, Australia”.  Da, Mitică Sinu hotărâse ca destinaţia următoare să fie Australia! Erau destui emigranţi români care luaseră această decizie şi el nu stătuse mult pe gânduri şi li se alăturase. În acea oră însă, pe peronul gării din Torino s-au zbătut multe gânduri în mintea lui, sufletul i se frământase îndelung şi lucrurile au luat cu totul şi cu totul altă întorsătură, iar direcţia în care viaţa lui urma să se îndrepte a suferit modificări majore. Paris scria pe fruntea lui Mitică! Deşi trecuseră decenii de când se petrecuseră aceste momente din viaţa lui, povestindu-mi despre ele, nea Mitică le retrăia cu aceeaşi intensitate: Bă, Mitică, ce căutăm noi la şerpăriile alea din Australia, mai ales că tu-i ai pe Buneşti, eşti un băiat muncitor şi descurcăreţ; mai bine spălăm vase la Paris decât să omorâm iepuri în Australia!, îi spusese profesorul Ionescu amicului meu, înainte cu mai puţin de o jumătate de oră de plecarea trenului. Auzindu-i despre ce vorbeau, Traian Constantin, un alt refugiat român ce făcea parte din grupul lor, li s-a alăturat, au rupt biletele pe care le aveau,  şi-au luat rămas bun de la ceilalţi confraţi care mergeau spre Australia şi s-au grăbit să ia trenul care-i ducea spre frontiera cu Franţa.

 

Toate drumurile duc la…Paris!

 

„Din fericire deţineam o schiţă trimisă de Vasile Ţâra şi Eugen Ştefănescu, acesta din urmă fiind un inginer silvic român care studiase la Paris şi pe care l-am reîntâlnit câţiva ani mai târziu, în Canada. Având reperele principale, ne-a fost mult mai uşor să trecem graniţa şi am ajuns la Briancon, în Franţa. Ne-am dat seama că am trecut frontiera, văzând  în mâna unei fete care păştea vacile, o carte în limba franceză – mi-a spus râzând nea Mitică. Descoperisem micul oraş francez Briancon, la imediata trecere a graniţei dinspre Italia, o cetate medievală asemănătoare cu oraşul Sighişoara, din ţara noastră. De fapt aveam să aflu mai târziu că un mareşal în armata franceză, dar şi inginer faimos al lui Ludovic al XIV-lea, a construit şi fortificat o mulţime de oraşe din Franţa; construise această cetate către sfârşitul secolului al XVII-lea. Tehnica lui a fost preluată şi răspândită apoi în întreaga Europă, ajungând chiar şi în Transilvania; dovada este cetatea Alba–Iulia.” Am înţeles, în continuare, că grupul de transfugi a fost preluat de jandarmeria franceză şi românii au fost trataţi omeneşte: au primit mâncare şi băutură, urmând procedura franceză privind regimul refugiaţilor. „În acele momente mi-am amintit de fosta mea profesoară de franceză, madame Munteanu… Când jandarmii ne-au aşezat la masă, profesorul Ionescu mă rugase să spun Tatăl nostru în limba franceză şi după ce-am terminat, jandarmii m-au întrebat râzând, de când n-am mai spus rugăciunea aceasta. De ce? Când ajunsesem la Notre pain quotidien, pronunţasem pin!  Ne-au luat apoi şireturile de la ghete şi centurile, ca nu cumva să ne sinucidem şi după ce-am urmat regulile prevăzute în legile francezilor şi-am petrecut o noapte la închisoare, ne-au dat drumul, înmânându-ne un permis de şedere în Franţa, valabil pentru trei luni”. Nea Mitică îşi amintea cu lux de amănunte totul: „Acuma? Acuma suntem liberi? – a întrebat profesorul Ionescu şi ne-am îndreptat bucuroşi spre gară să luăm trenul spre Paris!”

 

Vous connaissez monsieur Vasile Ţâra?

 

În tren au avut parte de o surpriză plăcută: conductorul trenului, un francez cu o figură calmă şi în ochii căruia se citeau bunele intenţii, după ce a constatat că sunt români a exclamat: Vous connaissez monsieur Vasile Ţâra? Nea Mitică  i-a dat răspunsul imediat, surprins plăcut de atitudinea binevoitoare a conductorului francez. Îl cunoscuse doar, pe Vasile, în lagărul sârbesc şi se împrieteniseră, avea de la el schiţa de trecere a frontierei. Conductorul le-a povestit apoi cum îl cunoscuse pe Vasile Ţâra şi cum acesta îl încântase, cu cât de multe ştia; vorbiseră mult despre comunişti şi despre România! Îl fascinase românul! Când trenul a ajuns la Paris, acelaşi conductor de tren a telefonat părintelui Zăpârţan de la Misiunea greco-catolică română, pe care îl cunoştea, anunţând sosirea românilor. Părintele acesta era omul care deschidea căile Occidentului pentru cei ce ajungeau din România la Paris – era un om minunat!  A fost norocul lui nea Mitică şi al prietenilor săi!

 

ParisulNoapteaFrânturi de viaţă la Paris, pe strada Ribera

 

Misiunea greco – catolică unde urma să ajungă nea Mitică împreună cu însoţitorii lui se afla la Paris, pe strada Ribera; era cunoscut de toată lumea faptul că în acel lăcaş binefacerea era la ea acasă, că domnul Zăpârţan era părintele tuturor românilor care ajungeau la Domnia Sa. Când îşi dădeau întâlnire la sediul misiunii, cei aflaţi la Paris, spuneau doar atât: Ne vedem la Ribera! Nume ilustre ale diasporei române din Franţa erau alături de părintele Zăpârţan, şi un exemplu elocvent este diplomatul şi istoricul de excepţie, Neagu Djuvara; toţi concurau la sprijinirea activităţii acestei cetăţi de suflet românesc. Părintele Zăpârţan împreună cu Neagu Djuvara au preluat grupul celor trei români din gara pariziană: „Ei ne-au plătit biletele, şi-apoi părintele ne-a dus la Misiunea greco-catolică; am făcut o baie şi am dormit în bibliotecă. De-abia aşteptam să întâlnesc familia Bunescu, pe Dan Isăcescu, pe logodnica lui Mimi Ştefănescu!” – au fost cuvintele lui nea Mitică, continuând epopeea pariziană.

 

Definiţia fericirii în exil sau prima dimineaţă la Paris

 

„În dimineaţa acelei zile a fost prima dată când m-am trezit foarte fericit de când eram în exil; am avut un sentiment pe care nu cred că l-aş fi putut avea dacă plecam în Australia”, şi-a amintit Dumitru Sinu, iar aducerile-aminte cu  gust de libertate îşi continuau nestingherite cursul.  „Distinsul domn Neagu Djuvara  a venit la noi, ne-a dat două sute de franci şi-apoi ne-a vorbit despre viaţa de acolo”. Diplomatul le-a furnizat o serie de amănunte despre viaţa pariziană, sugerându-le să ţină cont de ele pentru a se putea integra, adapta şi a-şi face un rost; erau sfaturi preţioase de care chiar aveau nevoie, pentru că îi aştepta o altfel de viaţă, cu reuşite şi eşecuri, cu bucurii şi necazuri, în acelaşi timp. Şi amintirile octogenarului s-au derulat treptat, pentru că ecranul sufletului său se deschisese… Ce amintiri, ce vremuri!…

 

Anton Ştefănescu şi „Sârma ghimpată”!

 

S-a întâlnit nea Mitică la Paris cu tot felul de oameni: pe unii îi cunoscuse încă din ţară, aşa cum era cazul doctorului Traian Stoicoiu, pe care-l ştia de la Cluj; pe alţii îi întâlnise în lagărele în care poposise înainte de a ajunge în Franţa şi unul dintre ei era Anton Ştefănescu. Cu el se cunoscuse în Iugoslavia (după cum am menţionat în capitolul anterior). Apoi au continuat să se vadă în Italia, după trecerea frontierei, pentru că întotdeauna se înţeleseseră foarte bine. La Paris se întâlneau din nou şi amândoi savurau din plin bucuria revederii – se pare că destinele celor doi se intersectaseră şi acolo! De cum s-au întâlnit „la Ribera” (Misiunea greco-catolică ), Anton l-a invitat la o cafea. Erau dornici să-şi povestească întâmplările petrecute în intervalul în care nu se văzuseră şi să-şi depene amintirile. Din cercul lor de prieteni făcea parte şi un alt Ştefănescu, Dumitru sau Mimi, pentru cei apropiaţi, care a trăit o experienţă dură în încercarea sa de a părăsi România. Mitică l-a întrebat de toţi, a aflat cum reuşise Anton să ajungă în Franţa şi, la rândul său, i-a istorisit cele întâmplate în viaţa sa de la ultima lor întâlnire încoace. În cele din urmă, Anton a părăsit Franţa şi s-a stabilit în Chile. A scris o carte cu  titlul „Sârma ghimpată”. După titlu, e lesne de înţeles ce subiect a abordat!  Şi acum regretă nea Mitică faptul că n-a onorat invitaţia lui Anton de a-l vizita în Chile, ar fi ajuns şi acolo!

 

Dumitru Ştefănescu – un vis spulberat după gratii!

 

Din România porniseră să treacă graniţa la sârbi trei prieteni: Anton Ştefănescu, Mimi (Dumitru) Ştefănescu (nu erau rude, doar o pură coincidenţă de nume) şi Petru.

 

Mimi Ştefănescu avea logodnica la Paris, o chema Jacqueline, deci ţinta lui era Parisul! Pe drum însă, Anton Ştefănescu s-a rănit la un picior. Îi curgea sânge şi le-a zis celor doi tovarăşi să-şi continue drumul fără el, riscau prea mult! „Eu am să mă bandajez la picior, îmi rup cămaşa şi o să-mi opresc cumva hemoragia”, le-a spus, şi a rămas acolo, să-şi oblojească rana. Ceilalţi doi şi-au continuat drumul. La un moment dat au crezut că au ajuns în Italia şi s-au oprit. Ghinionul lor a fost că se aflau tot în Iugoslavia; au fost prinşi de către sârbi şi-au fost închişi. Mimi Ştefănescu era în Iugoslavia, logodnica sa la Paris şi mama la Bucureşti. Să nu producă îngrijorare acasă, Mimi îi scria mamei sale din închisoarea iugoslavă şi trimitea scrisorile lui Jacqueline, la Paris, iar aceasta le expedia de acolo, mamei lui, la Bucureşti. Până la urmă sârbii l-au trimis pe Mimi în România; sosirea lui în ţară a produs un adevărat şoc pentru mama pe care până atunci o protejase, ascunzându-i necazurile prin care trecuse. Şi totul s-a întâmplat în acea perioadă în care mama lui aflase că nu e la Paris, ci este închis la Bucureşti. Anton Ştefănescu, cu toate că era rănit, avusese însă şi noroc, trecuse graniţa în Italia unde s-a întâlnit cu nea Mitică şi apoi a plecat la Paris.

 

O prietenie pe viaţă – Sonia şi Alexandru Bunescu

 

Reîntâlnirea cu Sonia şi Alexandru Bunescu a adus o nespusă bucurie în sufletele acestor oameni de mare caracter şi a lui nea Mitică, în aceeaşi măsură. Se cunoscuseră în lagăr, în Iugoslavia. „Ne-am bucurat când ne-am revăzut şi cât am stat eu la Paris ne-am vizitat constant. Mergeam destul de des la dânşii, la hotelul la care locuiau; dacă la două săptămâni nu ajungeam la ei, îngrijorarea-i aducea la mine. Îi cunoşteau pe toţi de la Misiunea greco-catolică, dar şi pe mulţi alţii: pe Neagu Djuvara, pe doi foşti miniştri ai Guvernului Antonescu şi cărora se spune că Antonescu le-ar fi dat mulţi bani când au emigrat. Cei doi miniştri erau George Creţianu – fost însărcinat cu afaceri al României la Paris şi Constantin Vişoianu – fost Ministru al Afacerilor Străine. Povestindu-mi despre familia Bunescu, Dumitru Sinu mi-a mărturisit că pentru toată lumea, prietenia lui cu aceşti oameni constituia un mister. Atunci când curioşii îl iscodeau, Mitică le răspundea pe-un ton glumeţ: „Un pahar de apă face minuni!” – căci datorită unui pahar de apă oferit dezinteresat, îi cunoscuse pe Sonia şi Alexandru Bunescu. Mai târziu, nea Mitică l-a întâlnit pe doctorul Ţăranu, pe care îl ştia de la Cluj, dar la Paris a cunoscut şi alte persoane şi personalităţi: pe fostul pilot al generalului Antonescu, Max Manolescu, pe doctorul Meţianu – pe unii datorită destinului, iar pe alţii graţie familiei Bunescu, cu care a rămas prieten toată viaţa. Când a părăsit Franţa şi s-a îndreptat spre continentul american,  Sonia şi Alexandru Bunescu, pe lângă faptul că i-au plătit biletul cu care s-a îmbarcat pe puntea vaporului „Queen Mary”, i-au înmânat lui nea Mitică şi o scrisoare de recomandare către Milică Marinescu, un proeminent om de afaceri român din acele vremuri, care era şi cel care administra finanţele cunoscutului industriaş român, Nicolae Malaxa.

 

 „Am fost un norocos, dar şi tupeul a contat!”

 

Era un norocos nea Mitică, acesta este adevărul! Avea şi tupeu, dar mai mult decât atât, ştia când, cum şi unde să se folosească de el: „Mulţi m-au întrebat: dar cum ai ajuns tu să-i cunoşti pe toţi ăştia? Avusesem norocul să fiu în anturajul multor oameni importanţi, aşa mi-a fost scris. Am avut însă şi tupeu! De exemplu, odată l-am sunat pe fostul ministru al României la Londra, Viorel Virgil Tilea şi i-am spus: Dumneavoastră aţi servit masa la Iosif Radu, la noi în sat!  În vremea aceea mă aflam într-un orăşel din Anglia, iar el era la Londra.  Şi Tilea mi-a spus fără să stea pe gânduri: Vino repede la Londra să ne cunoaştem!” Mai apoi, Tilea l-a recomandat deţinătorului uneia dintre cele mai mari şi mai prospere companii din Franţa, care, ulterior, i-a oferit de lucru. S-a învârtit în cercuri de intelectuali de marcă şi a ştiut cu dibăcie să le rămână aproape; a fost un autodidact, bine spus! Nu i-a fost teamă să muncească, dar cărţile l-au fascinat mereu; era avid de cunoaştere şi studia cu sârguinţă, iubea compania celor învăţaţi şi făcea faţă cu brio discuţiilor lor.

 

„Nu trebuie să-nvăţ nicio meserie!”

 

La Paris, Dumitru Sinu a muncit tot timpul; nu-i era ruşine să spele vasele într-un restaurant, ba dimpotrivă, era chiar mulţumit că nu stătea la mila celor mai înstăriţi sau a bisericilor la care alţii mergeau cu mâna-ntinsă. Când cei care-l cunoşteau îl îndemnau să-nveţe o meserie, Mitică le spunea glumind: „Cu meseria mea n-o să rămân vreodată fără lucru!” Şi în acest context mi-a povestit o altă întâmplare de care-şi amintise: cunoscuse o franţuzoaică cu care se împrietenise. Tatăl fetei s-a oferit să-l înveţe meseria de bucătar. „Numai sosuri erau vreo două-trei sute! Paul, tatăl prietenei mele fusese bucătar la una din camerele parlamentului francez”. Mai târziu însă, când a ajuns în Canada, a regretat încăpăţânarea, refuzul său, pentru că acolo erau la mare căutare cunoscătorii bucătăriei tradiţionale franceze şi cele mai luxoase restaurante din Quebec preferau bucătarii sosiţi de la Paris. Dar lui Mitică nu i-a plăcut rutina! Pe el îl stimulase dintotdeauna ineditul, situaţiile noi care-i puneau la încercare inteligenţa şi spiritul, şi care-i ofereau apoi, satisfacţii. Era descurcăreţ, îndrăzneţ! Şi asta l-a ajutat în viaţă cel mai mult şi i-a adus succes.

 

Festival românesc la sala Odeon din Paris

 

Comunitatea românească din Parisul anului 1950 a avut parte de un eveniment deosebit de emoţionant: într-un cadru festiv, sala Odeon a reunit de Ziua Mamei un mare număr de emigranţi români aflaţi la Paris: personalităţi de marcă ale diasporei române, ca Mircea Eliade, Neagu Djuvara şi alţi învăţaţi şi foşti oameni politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile şi toate confesiunile religioase: „Dar cine n-a fost? – şi-a reluat şirul amintirilor Dumitru Sinu -. Toţi! Catolici, ortodocşi, ţărănişti, liberali, foşti legionari – o adunare impresionantă de români aflaţi în afara graniţelor şi care, în acea zi memorabilă, au petrecut împreună momente de neuitat. Primul care a luat cuvântul a fost părintele Zăpârţan, un om de aur şi un mare român! Ce n-a făcut părintele pentru cei din exil? N-a putut vorbi mult, el a rostit la început o frază care cuprindea totul: Dumnezeu n-a reuşit să le facă pe toate şi atunci a făcut mamele! – şi n-a mai putut spune niciun cuvânt. Cei din sală plângeau! După ce s-a liniştit lumea, părintele şi-a continuat emoţionanta prelegere şi apoi a început să cânte: O inimă de mamă! Au fost clipe unice care mi-au intrat în suflet atunci şi au rămas cuminţi, acolo…“

Suflete de copii

 

Omul pe care-l aveam în faţă îşi amintea acum, cu ochii vii şi plini de emoţie, tot ce s-a întâmplat în sala Odeon în acea zi: după cuvântul de deschidere al părintelui Zăpârţan, a ţinut un discurs în limba franceză ilustrul Neagu Djuvara. Mircea Eliade, cel mai cunoscut şi iubit intelectual român din Parisul acelor vremuri şi-al celor ce-au urmat, într-o manieră elevată şi de neconfundat, a vorbit despre mamă, lăsându-i pe cei din sală fără grai. Apoi alţi şi alţi confraţi au vorbit, despre cea mai apropiată fiinţă de sufletul fiecăruia dintre noi, după propriile simţăminte iar sufletele lor – atunci şi acolo – s-au unit într-unul singur: acela al copilului român, căci toţi aveau o mamă!

 

Petrecere românească pe bulevardul Saint Michel

 

„După serbare, majoritatea ne-am oprit pe bulevardul Saint Michel la o cafenea, unde a s-a prelungit ceea ce începuserăm la Odeon”, continuă nea Mitică povestirea despre ziua aceea memorabilă. Au spus poezii despre mamă, au cântat, au plâns şi-au râs în acelaşi timp, pentru că n-au lipsit nici momentele de umor sau picanteriile copilăriei, de care mulţi şi-au amintit cu nostalgie. Dan Isăcescu a venit cu propunerea ca fiecare dintre cei prezenţi să se gândească la o poezie, la un cântec sau să rostească o frază despre mamă; cum inteligenţa fără de spirit este ca şi mâncarea fără sare, Isăcescu a încercat să destindă atmosfera şi a spart gheaţa, recitând în dulcele grai moldovenesc, pe care nu-l uitase, un amestec hazliu de versuri. Ştia să anime atmosfera şi să aducă zâmbetul, chiar şi pe feţele cele mai posace. Au continuat ore în şir să cânte şi să recite, să-şi depene amintirile copilăriei, cu acele întâmplări nevinovate sau boacăne, ce n-au rămas nepedepsite de către cele care le-au dat viaţă. Cântece vesele sau triste au uns inimile lor rupte-n două, căci într-o după amiază prelungită până târziu, în noapte, timpul s-a scurs în ritmurile celor mai frumoase melodii dedicate mamei, iar clipele au trecut  mângâiate de cele mai frumoase versuri. Când s-a cântat melodia Plânge-mă maică cu dor, n-a existat niciun român dintre cei care erau acolo, să nu plângă. Ascultându-l pe nea Mitică nu puteai să rămâi insensibil şi să nu dai timpul înapoi, retrăind momentele inocenţei, când mama, eterna mamă, te ţinea la piept, te mângâia şi te-nvăţa de bine, te pregătea ca într-o zi să poţi să te numeşti atât de simplu, OM! Dar pentru el imaginea mamei se stinsese… avea doar trei anişori când mama îi plecase, sus, la ceruri. „Când ascultam cântecele şi poeziile acelea care ne-au făcut ziua atât de frumoasă, mă gândeam cu regret că nu-mi amintesc nici măcar imaginea celei ce m-a adus pe lume… Eu nu puteam spune niciodată, ca inginerul Stoicescu, la cei nouăzeci şi şapte de ani ai săi : Mama nu m-a pedepsit niciodată, dar vocea ei… ah, vocea ei! Şi-acum cu drag mi-o amintesc!”

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpaş

 

 

 

 

 

 

 

 

Prea târziu, la Paris   

Adrian Păunescu

Prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
n-am avut nici noroc, nici chemări, nici curaj,
unde sunt, mă trezesc doritor să rămân
şi, cu grele picioare, m-ating de pavaj.

Nu-i de mine nimic din infernul modern,
eu în peşteri, acum, aş avea locul meu,
pe o piatră de râu mi-ar fi dor să-mi aştern,
orice drum la Paris mi se pare prea greu.

E trei sferturi sub ierbi generaţia mea,
ce să caut aici, fără nimeni din toţi?
invalizi glorioşi, lângă voi aş cădea,
dar mă cheamă absurd nebunia pe roţi.

Prea târziu am ajuns, prea bătrân, la Paris,
amintirea s-a şters, în memorie-i gol,
era bine să-l gust, cât mi-a fost inetrzis,
de pe oricare loc, azi, abia mă mai scol.

Şi mi-e dor de Brâncuşi, cel mai mult de Brâncuşi,
dacă nu-ntârziam, într-un straniu pariu,
îi umblam la fereşti, îi dormeam pe la uşi,
pentru opera lui, măcar piatră să-i fiu.

Condamnat, pentru veci, să fiu numai român,
noapte bună, oraş al eternei lumini,
prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
hai acasă, eu plec, n-are rost să rămân,
e prea scump pentru mine să mor în străini.

1995

 

Catârul – fabulă politică

Posted by solariu On March - 11 - 2014

catarul

☺☺☺☺☺☺☺

Pe vremuri, la o fermă bogată şi frumoasă,
Trăia printre-animale şi un catâr de “rasă”.
Şi se muncea acolo într-un continuu flux,
Doar el, catârul nostru era şomer de lux.

De-aceea chiar stăpânul, nemaiavând răbdare,
Îl trase deoparte şi ţi-l luă cam tare:
-Aşa nu se mai poate, m-a apucat oftica,
Tu doar mănânci fâneţea şi nu produci nimica.

Ia uite la Mărţuică, bătrânul nostru bou
Cum trage toata ziua, în plug, ca un erou.
Sau uite la Joiana cea care zi şi noapte
Ne dă la toată lumea găleţi întregi cu lapte.

Găinile de-asemeni se screm şi una două
Ne pricopsesc deodată cu zeci şi zeci de ouă.
Chiar şi cocoşul nostru acela pintenat
Ne cântă dimineaţa să ne sculăm din pat.

Ori harnicul de Murgu, prea blândul nostru cal
Ce trage la căruţă, la vale şi la deal.
De-aceea-ţi spun cu riscul de a părea cam snob
Că-i musai azi în fermă să-ţi iei şi tu un job.

Ai două variante, de mult au fost gândite,
În două posturi cheie, puţin cam diferite.
Să tragi şareta nouă ce-o vezi lângă hambar,
Sau peste animale, să fii parlamentar.

-Stăpâne, rog mă iartă, ţi-o spun doar amical:
Sunt doar catâr, n-am trupul puternic ca un cal.
Iar varianta-a doua… să fiu parlamentar,
Doar vezi destul de bine că nu sunt chiar… măgar.

– Sorin Olariu –

PETRU BIRĂU SAU POLICROMIA CA MOD AL EXPRESIVITĂŢII IDEILOR

Posted by Gabriela Petcu On March - 10 - 2014

VELEA-D---PETRU-BIRAU-cop1-wbAl Florin ŢENE

 

Abordarea personalităţii artistice a pictorului Petru Birău, pictor şi scriitor, de către Dumitru Velea, un excelent eseist, a făcut ca albumul „PETRU BIRĂU arta ca reînceput şi adăpost”, apărut la Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu“, Petroşani, 2012, să fie o îmbinare între cercetarea fenomenului cultural, din unghiul original al pictorului, cu speculaţia filosofică a fondului spiritual pe care aceasta îl presupune.

 

Albumul având următoarele capitole:

I – Cumpăna muntenului

II – „Firul vieţii“

III – Locuri privilegiate istoric

IV – Cimitirul Vesel de la Săpânţa şi „Ţapul isăşitor“

V – Peisajul ca reînceput al lumii

VI – Portretul auroral

VII – Natura statică

VIII – Cartea ca început şi oglindă

1 – Linie şi cuvânt

2 – Culoare şi poveste

3 – „Eclaboussures de soleil” şi oglinda

IX – Mama şi matricea arhaică

X – Fişă biografică Petru Birău, cuprinde un întreg evantai despre viaţa şi opera artistului.

 

În acest frumos Album, cuprinzând toate datele biobibliografice necesare pentru a evidenţia portretul unui artist ajuns la maturitate, Dumitru Velea glisează între critica de artă şi hermeneutica filologică, fiindcă ambiţiile eseistului ţintesc către o viziune coerentă şi globală asupra dinamicii spirituale prefigurate în opera pictorului abordat.

 

Autorul abordează pictura lui Petru Birău din punctual de vedere al rădăcinii sale, exprimată, ”prin întreaga sa familie, în această matrice stilistică, restrânsă genetic la omul de munte, geographic la Cimpa, aşezare pe partea de nord a Jiului Estic, din Munţii Dacilor.“ (p. 8).

 

Dumitru Velea ştie să se ridice uşor deasupra operei lui Petru Birău, investigând-o şi analizând-o în şiruri de conexiuni care iluminează o personalitate în conexiunile ei; având înzestrarea analogiei rapide şi a scenariului de idei, plonjează uşor în mitologie şi religie, iubind coerenţa şi armonia teoretică. Toate acestea datorită picturilor studiate.

 

Opera plastică a lui Petru Birău îi dă posibilitatea autorului să se exprime în concepte, astfel că precizia formulării, plasticitatea stilului, proprietatea expresiei îl ajută să contureze cu precizie lucrările de pictură ale celui care semnează expresivul tablou Nunta momârlească (executat în 1992, ulei pe carton, 70/100 cm). Erudiţia intră în discursul său numai în măsura în care serveşte precis şi eficient argumentaţia şi, atunci când o face, Dumitru Velea are grijă să meargă cu argumente la rădăcinile operei lui Petru Birău, la semnificaţia originară a acesteia.

 

Având zece expoziţii personale, 15 de grup, şi alte câteva în străinătate, precum şi şapte cărţi publicate, prezent în mai multe Dicţionare, Petru Birău este o personalitate ce stă sub semnul plastic al arhaităţii şi al zodiei intelectului.

 

Albumul sugerează efortul sintetic şi totalitar al artistului plastic, criticul făcând o lucrare de ordonare şi consolidare raţională pe o operă inefabilă, subtilă prin chiar esenţa ei misterioasă. Preocuparea pictorului este de a nu lăsa „actele” artistice într-un tipar încremenit, întrucât simţul său artistic se exprimă cu claritate în limbajul culorilor rupte din mediul în care creează. Iar dicţiunea ideilor din eseul lui Dumitru Velea e un mod de expresivitate a intelectului. Inteligenţa sa critică se consumă în nenumărate ceremonii ale investigaţiei şi interpretării, în formulări eseistice care prind memorabil esenţa evoluţiei artistului. Cercetând picturile lui Petru Birău, Dumitru Velea face, în acelaşi timp, şi un efort spiritual de a sesiza subtextul filosofic al practicii artistice. Distincţiile au subtilitate, disocierile dau la iveală un simţ foarte fin al nuanţei, iar siguranţa tonului conturează cu precizie portretul artistului abordat. Studiul despre Petru Birău luminează o „tradiţie” prinsă în actul metamorfozei spirituale. Efortul cristalizării de la origini până la artist, prin trecerea de la psihologia înaintaşilor la pictorul Petru Birău, coagularea sacral-filosofică prin consolidarea ecclesiocratică, formă de explorare a totalităţii prin pictură şi text, ne conduc spre un portret al artistului plastic cât mai valid şi coerent în fundamente.

 

Prin acest Album, ne comunică despre temeiurile noastre româneşti doi artişti, ai condeiului şi penelului, deosebiţi, personalităţi ce ne-au dat prilejul de încântare şi de iluminare culturală, comunică despre temeiurile noastre româneşti.

 

Al. Florin ŢENE

Cluj-Napoca

10 martie 2014

Echinox cu fantome iredentiste

Posted by Gabriela Petcu On March - 9 - 2014

FLOREA-Corneliu-frx-wbAutor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

În fiecare început de primăvară, de douăzeci şi trei de ani, România e bântuită de fantomele iredentismului unguresc ce se apucă să bată pe la uşile şi ferestrele cetăţenilor români de etnie ungurească: „Hei, voi, vitejilor, urmaşi ai lui Atilla şi-ai arpadienilor, treziţi-vă, ridicaţi-vă şi puneţi mâna pe ce apucaţi şi luaţi Ardealul de la puturoşii de valahi, ce au fost slugile noastre o mie de ani! Este 15 Martie’’

Anul acesta, fantomele iredentismului unguresc au venit şi cu un steag secuiesc!!

De douăzeci şi trei de ani românii, dar mai ales ungurii, nu au liniştea păcii şi a concordiei  inter-etnice, ce abia începuse, de un timp, să-şi arate binefacerile reciproce. Da, se poate trăi în concordie româno-ungurească în România, dacă nu apar fantomele, depăşite de mult de vremurile actuale. Se poate trăi, spun şi eu, care am trăit în acest climat inter-etnic, de înţelegere socială civilizată primii douăzeci şi patru de ani la Timişoara, trei ani medic în Maramureş, doi în Raionul Satu Mare, doi ani medic secundar la Cluj şi încă zece ani în Bistriţa de Năsăud, ca medic specialist. Până la plecarea din România în 1980, am avut bune relaţii, deschise şi de ajutor reciproc cu toţi ungurii, de la colegii de şcoală sau profesie până la pacienţi şi concitadini. Acum toţi au devenit distanţi, duplicitari, conspirativi, udemerişti cu steag secuiesc în vârf de suliţă. Ce păcat de ei, au dat cu piciorul unei decente relaţii inter-etnice împinşi de fantomele iredentiste.

Din Martie 1990, de la Târgu Mureş, Harghita şi Covasna, se aude din nou, şi tot mai tare, zăngănitul săbiilor, fantomele iredentismului de la 1848-1849 redeşteptând visul unei Ungarii Mari prin acapararea, prin orice forme, de teritorii de la statele vecine, teritorii pe care cred, nici mai mult nici mai puţin, decât că le-ar fi adus străbunii lor pe cai, când au venit aici, în Europa.

 

Fantomele revoluţiei ungureşti din 1848-1849

 

În Martie 1848, în Pesta era un grup de tineri cu idei ardente de independenţă faţă de Viena, numit „Societatea celor zece” care, la izbucnirea Revoluţiei Franceze, îndemnaţi de slovacul Lajos Kossuth, s-a transformat într-o avangardă revoluţionară „Tinerii Unguri” şi a elaborat un manifest revoluţionar cu o duzină de puncte. Manifestul începea cu libertatea presei, desfiinţarea cenzurii, deplină egalitate cetăţenească şi religioasă – să ţineţi minte voi, români ardeleni acest punct din manifestul democrat al ungurilor – urmează înfiinţarea unei gărzi naţionale, a unei armate naţionale, retragerea trupelor străine – habsburgice şi croate – din Ungaria, eliberarea deţinuţilor politici şi unirea Transilvaniei la Ungaria. Acest manifest revoluţionar a fost tipărit, răspândit şi făcut public de pe treptele Muzeului Naţional, în ziua de 15 Martie de către tânărul actor şi poet, de origine sârbă, Sandor Petofi, după care a recitat o poezie patriotică înflăcărată ce începea cu „Sus! Patria către maghiari strigat-a/ E timpul pentru luptă să fiţi gata/ Ce alegeţi, libertatea sau robia? şi se încheia cu Să jurăm pe Dumnezeul marilor străbuni!! Înflăcărare, entuziasm, exaltare, cuvinte mari şi jurăminte pe Dumnezeul marilor străbuni şi aşa a început revoluţia tinerilor unguri. Bătrânii unguri s-au înfierbântat şi ei, dar au ales altă cale, calea Vienei la împărat, care era şi regele Ungariei. Trei sute dintre ei, cei mai nobili şi avuţi, şi-au pus pe ei îmbrăcămintea cea scump înfirată, pălăriile cu pene mari şi viu colorate s-au încins cu săbii lungi până-n pământ, strălucitoare şi au descins în paradă, zăngănind din săbii, pe străzile Vienei în drum spre palatul împărătesc. Au cerut împăratului să le aprobe independenţă totală, pe cea parţială o primiseră din 1791, pe lângă celelalte doleanţe. Împăratul le-a ascultat şi aprobat dorinţele printre care unirea cu Transilvania, suveranitatea asupra Croaţiei şi Sloveniei, încorporarea zonelor de graniţă! Era 17  Martie 1848, practic ziua victoriei revoluţiei ungureşti şi la Viena.

Budapesta fremăta în frenezie de marele succes revoluţionar câştigat cu atâta uşurinţă, acum când toate visele lor neîmplinite de sute de ani, de la Mohacs din 1526, s-au împlinit aproape peste noapte, căzute ca din cer, de la Dumnezeul marilor străbuni. Au format un nou guvern, în care Lajos Kossuth învârtea toate roţile cu oratoria lui naţională, în timp ce nobilii naţionalişti erau încântaţi de independenţa faţă de habsburgi, dar temându-se de eventualitatea unei răscoale ţărăneşti, ca cea din Polonia, au acceptat să plătească şi ei ceva impozite, de gura democraţiei ce era pe toate uliţele în această primăvară, şi să abolească iobăgia, dar nu le-au dat pământ, deci ţăranii au rămas dependenţi de ei. Legi peste legi, poezii şi cântece patriotice cu care au mers la închisori pentru eliberarea deţinuţilor politici, dar nu au găsit decât unul singur: Mihaly Tancsics, un simplu agitator socialist. Dar revoluţionarii şi-au făcut datoria faţă de patrie.

În vremea  asta la Viena, guvernanţi, şefii militari şi ai serviciilor secrete se învârteau în jurul împăratului, în schimb continuau, să-l trezească la realitatea ce va urma, după ce a făcut din  Ungarie o ţară independenta mai mare ca Austria habsburgică, formată din mai mulţi neunguri, de naţionalităţi diferite, decât din unguri a căror nărav de dominare cu orice preţ era cunoscută de acum în istorie. Până la urmă, bătrânul împărat, s-a trezit la realitatea prezentată, le-a dat dreptate şi tacit a aprobat ideea lor de trezire a celorlalte naţiuni (precizare: în anul 1848 nu se folosea termenul de etnii ci de naţiuni) la ce îi va aştepta sub stăpânirea ungurilor. Zis şi început, iar uşurinţa victoriei revoluţionare a tinerilor şi-a bătrânilor unguri se va transforma într-un şir de lupte şi bătălii cu neungurii, din acest moment, împăratul trezit la realitate a lăsat pe unguri să scoată castanele din focul luptelor pentru măreţia  imperiul habsburgic.

Sârbii, cuprinşi în perimetrul Ungariei, sunt primii care declanşează ostilităţi, în felul lor violent şi crud, împotriva guvernului revoluţionar de la  Budapesta, care prin legile pe care le promulga, reducea şi mai mult decât habsburgii drepturile tuturor celorlalte naţiuni. Sârbii din Ungaria au fost imediat sprijiniţi de sârbii din Principatul Sârbesc, ce avea pretenţii teritoriale a zonelor limitrofe locuite în majoritate de sârbi. Astfel s-a iscat prima confruntare armată dintre sârbi şi unguri.

Croaţii nu au vrut să recunoască suveranitatea Ungariei asupra Croaţiei şi Sloveniei şi au declanşat ostilităţi armate împotriva guvernului de la Budapesta, având în frunte pe Josip Jelacic, general imperial, recunoscut strateg şi duşman îndârjit  împotriva revoluţionarilor unguri, tineri şi bătrâni, care au avut pretenţia de la împărat ca ei să fie liberi, independenţi, dar Croaţia şi Slovenia să nu fie la fel. Aceasta era democraţia revoluţionarilor unguri.

Românii ardeleni, cei mai vechi şi mai mulţi în Principatul Transilvan au fost indignaţi şi revoltaţi la ideea de unire a Transilvaniei la Ungaria. 15 Mai 1848, Marea Adunare de la Blaj a celor 40.000 de români ardeleni care se opun alipirii Ardealului la Ungaria. „Aşa cum Ungaria vrea să fie liberă, aşa vrem şi noi, că tăt oameni că ei suntem şi noi!” Adunarea a ascultat cu respect şi preţuire discursul lui Simion Bărnuţiu ce i-a înflăcărat. A fost, nu atât începutul unei revoluţii cât mai mult începutul mişcării naţionale române de emancipare socială şi independenţă faţă de dominaţia feudală din Transilvania, în care nu erau consideraţi naţiune, ci doar o valahime tolerată – olahok –  din 1437 prin Unio Trium Nationum (unirea frăţească a ungurilor, secuilor şi saşilor propăşiţi sau colonizaţi în Dacia Superioară). Alături de Simion Bărnuţiu au fost corifeii blăjeni şi tânărul avocat Avram Iancu. În sprijinul românilor ardeleni au venit la Blaj revoluţionarii moldoveni Alexandru Ioan Cuza, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Costache Negri. Din Muntenia a sosit doar Dumitru Brătianu, celorlalţi nu li s-au mai dat paşapoarte de intrare în Ardeal.

Cu toate aceste drepturi istorice şi sociale, Dieta de la Cluj, formată din trei sute de reprezentanţi, dintre care 273 erau unguri şi secui, 24 saşi şi 3 (trei) români, a aprobat unirea Transilvaniei cu Ungaria. Reprezentarea valahimei tolerate în Dieta Principatului Transilvan, după cum se vede nu era nici măcar cu adevărat simbolică şi demonstrează pe deplin cât de reprimată era naţiunea română majoritară în principat. Sunt istorici care strecoară în scrierile lor că însuşi Petofi Sandor ar fi fost surprins că în Dietă sunt atât de puţini olahok! Nu înţeleg ce scop mai are această distorsiune, când se ştie că el a fost unul dintre cei ce au întocmit  manifestul, proclamaţia de la 15 Martie 1848, în care pretindeau că Ardealul şi Banatul să fie alipite Ungariei. Oricum norii unei furtunii devastatoare se adunau deasupra acestor naţiuni în lupta lor pentru drepturi egale.

„Salvaţi patria!” a fost extraordinarul strigat a lui Lajos Kossth în parlamentul Ungariei în data de 11 iulie 1848, când şi-a dat seama de furtuna stârnită împotrivă prin desconsiderarea celorlaltor naţiuni înglobate cărora nu le-a recunoscut drepturile democratice ale timpului, ale revoluţiei europene. În spatele strigătului venea cerinţa a 42 (patruzeci şi două) de milioane de forinţi pentru formarea unei armate naţionale – Honvedseg – să înfrângă duşmanii Ungariei Mari. Istoricii unguri susţin că discursul lui Kossuth a fost o capodoperă oratorică, şi probabil a fost  pentru că imediat a primit suma cerută, înfiinţând o armată de două sute de mii de combatanţi pentru apărarea patriei.

Toamna 1848 e ameninţătoare. Spre Budapesta se îndreaptă cincizeci de mii de militari croaţi, conduşi de generalul Josip Jelacic. Croaţii pierd două bătălii cu Honvedseg-ul, ungurii jubilează şi Kossuth devine preşedintele Ungariei. Dar triumful e efemer fiindcă în cea de-a treia bătălie la care se alătură şi trupe habsburge(!!), Honvedseg-ul e învins şi drumul spre Budapesta e deschis. Dar lovitura de teatru vine din partea împăratului, care se pare că a fost trezit mai mult decât se aştepta, fiindcă dizolvă adunarea naţională ungară, ia înapoi toate concesiunile dăruite pe tavă, ca un adormit ce a fost în primăvară. Practic este o rupere a relaţiilor între habsburgii imperiali şi ungurii revoluţionari, în urma căreia aceştia, în frunte cu Lajos Kossuth, îşi fac valizele şi se retrag la Debreţin.

O picătură de revoluţie vieneză, nu iau decât ipotetică ideea că de data aceasta ungurii au pus scânteia revoluţiei la Viena între studenţi, de la ei s-a extins la lucrătorii vienezi şi a atins şi un batalion din garnizoana Vienei. Zaveră în toată legea îl sperie pe bătrânul împărat şi cu toată curtea, în mare panică, o şterg din Viena. Dar, în scurt timp, armata îşi face datoria faţă de împărat şi răscoala e înăbuşită. Un mic amănunt: generalul polonez Iosif Bem. Un  general  deosebit ce nu s-a predat ruşilor, în 1832, ci a trecut cu o parte din combatanţii săi în imperiul habsburgic şi s-a pus în slujba împăratului, care l-a şi decorat. Dar, acum, la Viena a fost de partea revoluţionarilor vienezi, pierzând, şi-a făcut lada de campanie şi împreună cu câţiva combatanţi a trecut de partea lui Kossuth la Debreţin, garantându-i loialitate. Excepţională carieră militară: din loialitate în loialitate! Kossuth, strâmtorat şi plouat la Debreţin, după o bătălie pierdută cu armatele croato-habsburgice, l-a primit cu braţele deschise şi îl pune să organizeze, şi să conducă, o armată de zece mii de secui din Transilvania cu care va face prăpăd printre românii ardeleni.

Schimb de ştafetă habsburgică, în decembrie 1848, bătrânul împărat Ferdinad al V-lea e puţin sfătuit, şi un pic împins să demisioneze în favoarea nepotului său de 18 ani abia împliniţi, Franz Joseph. Mare fast habsburgic, fiindcă e mult mai bine o schimbare decât o înmormântare. Dar Kossuth şi ai lui de la Debreţin nu-l recunosc ca rege, pentru că nu a depus jurământ faţă de Ungaria. Adevărat, adolescentinul împărat, nu a dat fuga până la Debreţin să îngenuncheze, musai, şi Kossuth să-i pună pe cap coroana Sfântului Ştefan lui Franz, ce trebuia să jure, musai, credinţă Ungariei. În schimb Franz Joseph şi-a pus pe cap o pălărie tiroleză de vânător de cerbi şi a dat iama în ei prin pădurile imperiului, lăsându-l pe Kossuth să dea iama cu Honvedseg-ul în Transilvania.

La Porţile Apusenilor în ianuarie 1849. La Debreţin, Kossuth este tot mai îngrijorat fiindcă dinspre Budapesta vin veşti tot mai rele şi cu ele parcă aude tobele armatei imperiale venind. Generalul Bem este singurul care, prin victoriile sale militare, îi aduce speranţe, de data această după cucerirea Clujului din mâna habsburgilor, ceea ce i s-a părut victoria stăpânirii Principatului Transilvan, cu câteva excepţii. Cu această victorie asupra Clujului, Kossuth numeşte înalt comisar al Clujului pe ungurul său de încredere, Ladislau Csany, care, prin noile ordine revoluţionare, porunceşte slugilor să se supună în opt zile! Aşa numea el pe românii ardeleni: slugi. Cum slugile nu s-au supus Honvedseg-ului, format în Transilvania în majoritate de secui, aceştia s-au apucat de ce ştiau ei cel mai bine şi mai bine: jaf, torturi şi violări, omoruri şi incendii. Avram Iancu notează în jurnalul său că acum, în ianurie 1849, ungurii intră pe Valea Someşului Rece, deci în Ţara Moţilor. Întâi, moţii luaţi prin surprindere de agresivitatea bestială a ungurilor suferă mult, au pierderi omeneşti sunt jefuiţi şi incendiaţi. La a doua incursiune a ungurilor, moţii sub comanda centurionului Indrei Roşu îi biruiesc pe unguri, care o iau la fugă lăsând în urma lor mulţi răniţi şi morţi. În aceste lupte ale moţilor de pe Valea Someşului Rece, încununate de succese, legionarii lui Indrei Roşu primesc un mare ajutor din partea femeilor, a moaţelor care sub comanda Pelaghiei Roşu se îmbracă în haine bărbăteşti şi în cete călare de pe culmi dau impresia unor alte forţe ce se pregătesc să atace. În timpul luptelor apariţia lor călare pe culmi a dezorientat şi descurajat pe ungurii ce au crezut că vor fi încercuiţi de noi forţe şi au început retragerea în panică ceea ce a fost de mare ajutor moţilor să-i biruie, să-i învingă.

15 martie 1849! A şi trecut un an de când Petofi de pe treptele Muzeului Naţional făcea publică democratica, revoluţionara lor proclamaţie deplina egalitate cetăţenească şi religioasă  devenite vorbe goale, revoluţionare de moment. Acum, aici nu se mai aud discursuri înflăcărate, în care jurau victorie pe Dumnezeul strămoşilor lor, nici poezii şi cântece patriotice sforăitoare, acum Budapesta este ocupată de forţele militare imperiale şi primăvara este rece, tristă, în rugăciune. În aceste zile, la Debreţin conducătorii revoluţionari stau înţepeniţi în îngrijorare în faţă Constituţiei de la Viena prin care li se iau vechile drepturi şi li se contestă orice autoritate asupra Croaţiei, Sloveniei, Dalmaţiei şi Transilvaniei, ce este o puternică lovitură pentru kossuthişti. Este şi o indirectă declaraţie de război împotriva lor şi totodată o legalizare a luptelor pentru drepturi cetăţeneşti şi de autodeterminare a celorlalte naţiuni pe care ungurii vor să le domine în Ungaria lor mare, care, în această primăvară, este practic încercuită. Ţările apusene s-au îndepărtat, nu îi ajută, nu le acordă nici măcar sprijin moral, revoluţionar cu excepţia lui Friedrich Engels ce îi laudă şi atât.

Pe Valea Someşului Rece a Munţilor Apuseni, Honvedseg-ul sunt la a treia încercare nereuşită de a supune slugile conform ordinului înaltului comisar Ladislau Csany, adică pe români. În această încercare au trimis o mie şase sute de soldaţi şi armament greu pentru a-i rade de pe faţa pământului pe olahok. S-a  întâmplat tocmai invers, cu rasul de pe pământ, fiindcă legionarii lui Indrei Roşu, ajutat de pe margine de cetele de moaţe conduse de Pelaghia Roşu ce simulau noi forţe de iminent atac, i-au bătut cumplit, înjumătăţindu-i.

Primăvara sfântă, aşa a numit-o Kossuth în oratoria lui de încurajare a  revoluţionarilor săi şi ca răspuns la Constituţia de la Viena au pregătit o Declaraţie de independenţă. Prin aceasta au dovedit că sunt depăşiţi de situaţie şi nu-şi dau seama de sumbrele perspective, rămânând plini de ei, şi în ei de idealul unei Ungarii Mari, au vrut să le demonstreze habsburgilor cine sunt ei, cât de viteji pot fi, adunându-se în marea biserică reformată din Debreţin, unde în stil pompos împletit cu rugăciuni şi jurăminte iau o mare hotărâre anti-habsburgică ce le va fi fatală. În declaraţia lor de independenţă destituie Casa Habsburgică şi pe Kossuth îl proclamă guvernator preşedinte. Bravo şi urmează marele ospăţ unguresc cu palincă şi vorbe mari patriotice, gulaş gras, ceardaş şi cântece de vitejie, până sub masă. Asta este, asta îmi place la revoluţionarii kossuthişti: ţara arde şi ei se îmbracă strălucitor, se încing cu săbii şi merg la biserică să destituie Casa Habsburgică care i-a eliberat de sub turci. Clasicul ridicol unguresc prin grandomanie.

Pactul habsburgilor cu romanovii din mai 1849Destituita Casă Habsburgică din toate drepturile ei asupra Ungariei, în biserica reformată din Debreţin, în loc să accepte situaţia, dă fuga la Casa Romanovilor şi amarnic ce se plânge, până ce romanovii impresionaţi o mângâie pe creştet şi-i promit mare ajutor militar împotriva lui Kossuth! O veste foarte proastă, citind numai cifra forţelor: 194.000 de ruşi împreună cu 176.000 de austrieci împotriva a 170.000 de unguri!! Chiar dacă ţinem cont de mult trâmbiţata vitejie ungurească – care de-a lungul istoriei s-a demonstrat numai împotriva populaţiei civile, sărace şi neînarmate – în acest an, 1849, întrevăd un deznodământ ce nu le va fi favorabil. Aceste cifre sunt dintr-o istorie ungurească, care nu menţionează  nimic de numărul combatanţilor şi luptele celorlalte naţiuni ce li se opun, îi ignoră din grandomanie, să scoată în evidenţă că două mari imperii se împotrivesc libertăţii şi drepturilor lor sfinte. Să continuăm ideea grandomaniei ungureşti până la sfârşit, citind din Apel către popoare, al guvernului revoluţionar de la Debreţin adresat ţărilor europene: „Pe pământul Ungariei se decide soarta Europei. Cu acest pământ, libertatea lumii pierde o mare ţară, cu această naţiune se pierde un erou credincios”. Nu comentez modestia că pe pământul Ungariei se decide soarta Europei fiindcă puteau afirma că soarta lumii stă pe umerii eroului credincios, mă simt obligat să prezint sursa citatului: Paul Lendvai în „Ungurii”, Editura Humanitas, pag.249 şi să vă dau un exemplu de cum libertatea lumii pierde o mare ţară. Tot mai strâmtorat şi disperat, în mai 1849, eroul credincios al libertăţilor – Kossuth – trimite la Câmpeni un emisar al său, Ion Dragoş, să medieze o pace cu Avram Iancu şi legionari lui, cu promisiunea că pe timpul tratativelor nu vor avea ostilităţi din parte armatei sale. Avram Iancu, acceptă masa tratativelor, în acelaşi mod paşnic de întreruperea ostilităţilor şi de la Câmpeni trece la Abrud împreună cu prefecţii lui. În timpul tratativelor, Maiorul Hatvani cu honvezii săi se năpustesc asupra Abrudului asediindu-l, călcând înţelegerea făcută. Ca prin minune Avram Iancu scapă dar perfecţii Ion Buteanu şi Petre Dobrea, care erau la masa tratativelor, sunt luaţi prizonieri, iar honvezii, în majoritate secui, se dedau la jafuri şi omoruri a românilor din Abrud şi Roşia Montană. Un masacru cumplit de două zile până ce se întoarce Avram Iancu cu legionarii săi. Izbitura moţilor a fost atât de puternică încât până seara numărul honvedzilor a fost înjumătăţit. A doua zi, pierzând din nou, Maiorul Hatvani se retrage în mare grabă, după ce îl aruncă de la etaj, pe fereastră, pe prefectul Petre Dobre iar pe Ion Buteanu îl iau cu ei ca ostatic, ca să-l spânzure când scapă de urmărirea moţilor. Aceasta este un exemplu tipic de libertate a lumii la care se dădea Kossuth zis eroul credincios, pe care moţii, pe bună dreptate, o ţin minte ca pe o încă ticăloşenie  ungurească. Moţii acum, dezlegaţi de înţelegere, şi-au făcut  dreptate cum au crezut faţă de unguri, ba l-au găsit şi pe Ion Dragoş pe care l-au considerat trădătorul lui Avram Iancu şi ai prefecţilor moţilor şi i-au spus: „Zii, mă, Tatăl Nost’ că trebe să mori” şi-au băgat lăncile în el. Victoria moţilor la Abrud nu o durat mult, fiindcă în câteva zile Maiorul Hatvani s-a întors cu trei mii de honvedzi şi tunuri şi a fost cea mai neagră zi a moţilor din acest an, până ce au sosit noi legiuni în ajutor. Au urmat luptele decisive în Abrud şi pe văile pe care honvedzii biruiţi de legionari încercau să scape. Istoricii, din documentele vremii, scriu: „din cei trei mii de honvedzi au mai scăpat cu viaţă nu mai mulţi de o sută, două. Iar în cele trei lupte de la Abrud, Honvedseg-ul a pierdut în jur de cinci mii de militari. Mulţi morţi au fost şi de partea moţilor, mai ales printre familiile locuitorilor răsfiraţi în care au năvălit honvedzi în căutare de aur, scriu istorici. Despre pierderile aducătorilor de libertatea lumii, un istoric ungur, s-a scăpat şi, a scris că la Cerbul, valea s-a transformat într-un sicriu deschis pentru o mie şapte sute de honvedzi, iar Avram Iancu notează în jurnalul său: o pierit toată turma lui Hatvani. După ani, un bătrân moţ legionar tot spunea: Aşe o vrut Dumnezeul unguresc să-i pedepsească aspru pe ungurii lui, să-i înveţe minte să se ţină de legământ. Făţărnicia ungurilor îngâmfaţi s-a întors împotriva lor şi o parte din soarta kossuthiştilor s-a hotărât în Ţara Moţilor. Adevărul istoric din Ţara Moţilor este omis de istorici unguri.

Pal Vasvari supranumit Kossuth cel mic. După primăvara cea sfântă în care guvernul de la Debreţin, nerecunoscut la Viena, a înregistrat nişte victorii vremelnice în faţa croaţilor şi-a imperialilor a urmat vara pierzaniei!! Târziu şi degeaba Kossuth a înţeles ceea ce a respins semeţ tot timpul, el, tinerii unguri, guvernul lui că: 1848 a fost anul în care toţi oamenii trebuiau să devină liberi şi egali în drepturi, ei şi naţiunile lor. A acceptat târziu şi nu din convingere ci din instinct de conservare, începând să caute apropiere de conducătorii revoluţionari din ţările vecine. Trebuie să cunoaştem istoria aşa cum a fost şi din ea subliniez un pasaj în care Nicolae Bălcescu, în 1848, a încercat să negocieze democratic cu Kossuth situaţia românilor ardeleni, iar răspunsul scris al slovacului Lajos Kossuth a fost: „Libertatea voastră este spânzurătoarea, drepturile voastre de egalitate, înseamnă ca popoarele care împart teritoriile cu Ungurii, vor trebui să fie absorbite de elementul maghiar”’ (Din „Transilvania sub Maghiari şi Români” de Vasile M. Teodorescu, Bucureşti, 1941, pag.60, reprodus şi în „extra hungarian non est vita” – o recenzie extinsă, apărută la Editura Nagard, 1983, a Istoriei Naţiunii Maghiare de dr. Gorog Ferenc). Verificaţi. În 1849, în plină vară a pierzaniei, Kosuth îşi aduce aminte de Nicolae Bălcescu şi apelează la el să mijlocească o înţelegere între românii ardeleni şi ungurii lui! Gros obraz de mare revoluţionar absorbit, după ce a întins cursa de la Abrud lui Avram Iancu şi-a perfecţilor săi veniţi la masa tratativelor. Nereuşind, încearcă să se răzbune, să cucerească citadela Munţilor Apuseni cu orice preţ. Pregăteşte o campanie condusă de generalul Pal Vasvari, unul dintre tinerii unguri care a contribuit la redactarea manifestului revoluţionar din 15 martie 1848, devenit un înflăcărat susţinător a lui Kossuth, motiv pentru care i-a mers numele de Kossuth cel mic. Planul militar era să pătrundă în Munţii Apuseni pe Valea Someşului Rece, să treacă prin foc şi sabie tot ce este românesc, să înfrângă rezistenţa legiunilor întâlnite şi peste Muntele Mare să coboare şi să asedieze Câmpenii lui Avram Iancu. Campania a fost minuţios organizată formată din trei mii de honvedzi bine echipaţi şi cu tunuri. Au intrat pe vale, au jefuit şi incendiat toate aşezările româneşti până ce au ieşit în munte, la Fântânele, unde Avram Iancu cu tribunii şi legionarii lui fixaseră bătălia. A fost încă un dezastru total pentru unguri, în care Kossuth cel mic, trei comandanţi şi opt sute de honvezi şi-au găsit sfârşitul vieţii lor. În asemenea încleştări pe viaţă şi moarte sunt pierderi de ambele părţi, dar ungurii au pierdut-o şi s-au retras în mare spaimă urmăriţi şi seceraţi de moţi, până la ieşirea din Munţii Apuseni. Aceasta a fost ultima încercare a lui Kossuth de-a cuceri Ţara Moţilor pentru a supune slugile în opt zile. Vara pierzaniei lor venea din toate părţile cu mari dezastre pentru Honvedseg şi Kossuth a trebuit să se refugieze din nou, de data asta la Szeged. Ultimul refugiu în Ungaria.

Iulie 1849 – un dezastru jur împrejur. Honvedseg-ul lui Kossuth se confruntă cu armata habsburgică condusă de generalul Haynau, un duşman de moarte al kossuthiştilor, de armata patrioţilor croaţi condusă de vajnicul general Josip Jelacic, de sârbii dezlănţuiţi fără milă ai lui Kuzman Todorovic, în timp ce legiunile lui Avram Iancu curăţau Munţii Apuseni de ultimele rămăşiţe ungureşti şi secuieşti, care cum veniră se făcură tot o apă şi-un pământ. Armata ţaristă, condusă de prinţul Paskievici, a zdrobit, la Albeşti – Sighişoara, Honvedseg-ul condus de generalul Josef Bem. În timpul acestei bătălii dezastruase a dispărut Petofi Sandor pentru că ori cât  a fost căutat nu s-a găsit. Au apărut păreri; luat de ruşi rănit fiind sau ca prizonier valid. O altă variantă, tot ungurească, dar mai puţin de luat în seamă, este că ar fi trecut la ruşi fiind spionul lor. Ruşii au luat prizonieri o mie şase sute de honvedzi, toţi trimişi în Siberia, printre aceştia se crede că ar fi fost şi Petofi Sandor. De aici încep legendele ce îl eternizează în istoria celor mai proeminente personalităţi ungureşti. Născut sârb, Petrovics după tată, se transformă în poetul maghiar Petofi Sandor fiind considerat scânteia revoluţiei ungureşti de la 15 Martie 1848 ca să sfârşească ca poet siberian, Aleksandr  Petrovici. Dacă ar fi fost spion rus nu s-ar fi căsătorit cu fata unui poştaş siberian ci cu o mare prinţesă rusă din Petersburg. Cât priveşte soarta Generalului Bem, pe care subordonaţii lui secui îl alintau Bem apo – adică tata Bem, pentru că le permitea toate atrocităţile împotriva românilor ardeleni, a avut o presimţire sumbră prin dispariţia misterioasă a aghiotantului său, Sandor fiom, simţindu-se deprimat. Din această stare de înfrânt moral, l-a trezit la realitate ordinul lui Kossuth, de-a se retrage în Banat cu Honvedseg-ul ce i-a mai rămas, pentru ultima s-a bătălie asupra Timişoarei. În acest timp, la Sezeged, Kossuth îşi făcea bagajele de refugiu extra hungariam şi pregătea epilogul trist al Ungariei Mari.

August 1849 – Epilogul negru. Cetatea Timişoarei nu a putut fi cucerită de Honvedseg-ul lui Kossuth în 114 zile de asediu, iar acum trebuia să se întoarcă cu spatele la Cetate fiindcă trebuia să facă faţă trupelor ţariste şi habsburgice ce veneau în ajutorul asediaţilor aflaţi la capătul puterilor. Ultima bătălie, dată undeva lângă o comună, a dus la o înfrângere a ungurilor de către cele două armate imperiale. În data de 9 august, soldaţii armatei habsburgice sub comanda generalului Haynau intră victorioşi şi eliberatori în Cetatea Timişoarei. Două zile mai târziu Honvedseg-ul format din 11 generali, 1.426 de ofiţeri şi 32.569 de soldaţi se predau generalului Haynau la Şiria, lângă Arad. A fost alegerea ungurilor, a fost marea lor greşeală fiindcă generalul austriac, Haynau, a fost cel mai mare duşman al kossuthiştilor, îi ura cu o înverşunare de moarte, ceea ce s-a văzut de la început, când a condamnat toţi generalii la moarte, unii prin spânzurare şi pe alţii prin împuşcare. Nu văd vreo diferenţă, se ştie doar că generalii ce s-au predat erau de diferite naţionalităţi: cinci erau unguri, care nu prea ştiau bine să vorbească ungureşte, trei erau germani, doi armeni, un croat şi un sârb, nici asta nu a mai făcut vreo diferenţă în faţa necruţătorului Haynau. Generalul Bem, deşi rănit în luptele de lângă Cetatea Timişoarei, nu acceptat ideea prizonieratului şi din nou a ales vechea lui cale de a dispărea cu un moment mai devreme din năpastă. Împreună cu o mână de combatanţi devotaţi a trecut în imperiul otoman, unde bravul catolic s-a convertit la islamism, preţ plătit sultanului care l-a numit Amurat Paşa şi l-a trimis înalt funcţionar undeva la capătul imperiului, unde s-a şi prăpădit destul de repede. Ungurii au ţinut mult la Bem apo  îndeosebi cei zece mii de secui, pentru că li s-au trecut cu vederea atrocităţile abominabile împotriva românilor ardeleni fără apărare. Sursele istorice enumeră sute de sate româneşti răvăşite, distruse, incendiate şi sute de mii de români paşnici, fără apărare, omorâţi. Prinţul Paskievici, conducătorul armatei ruseşti a raportat ţarului că Ungaria se află la picioarele Majestăţii Voastre şi s-a pus pe petreceri până ce a ajuns la Petersburg, unde a fost primit ca un erou şi decorat. Tipic la acele vremuri cu imperii şi imperatori, şi apropo, Franz Joseph, tânărul împărat habsburgic, după înfrângerea lui Kossuth, a dat o fugă până la Petersburg să-i pupe mâna ţarului Nicolae Întâiul, pentru ajutorul militar acordat. Cât îl priveşte pe slovacul Lajos Kossuth din mare revoluţionar ungur s-a prăbuşit  în jalnic fugar, răzându-şi podoaba feţii sale – barba şi mustaţa ungurească – deghizându-se în valet polonez şi cu paşaport fals a trecut în Turcia, apoi a rătăcit mulţi ani prin viaţă, tot făcându-le ungurilor planuri de Ungarii, una mai mare ca alta, până s-a stins. Este un mare simbol pentru unguri, fiind un duşman de moarte a tot ce nu era unguresc şi a celor ce nu au acceptat supunere faţă de el şi asimilarea ungurească. Un fel de cerber al mitologiei ungureşti. A devenit o fantomă istorică care, împreună cu celelalte fantome ale revoluţiei din 1848-1849, ies în fiecare Martie din negura trecutului mort şi aţâţă pe unguri să refacă Ungaria Mare cu orice preţ, împotriva timpurilor în care trăiesc. Şi nu sunt singure, se tot înmulţesc de atunci întruna, fiindcă de mici, în continuu,  sunt învăţaţi că sunt superiori faţă de ceilalţi din jurul lor, din toată lumea, sunt îndoctrinaţi temeinic cu vitejie arpadiană şi o iraţională pretenţie de Ungarie Mare. Deşi de la acea revoluţie, pierdută din îngâmfare ungurească prin desconsiderarea vecinilor între care s-au aciuit, au trecut 165 de ani ei nu vor să înveţe nimic din mersul omenirii, care le-a spus de două ori NU ambiţiei de Ungarie Mare, prin supunere şi asimilarea vecinilor: Trianon 1921, Paris 1947. Degeaba, nu vor să înveţe nimic din istorie, nici din vremurile pe care le trăiesc.

 

Spiritul Timişoarei

 

Rămân la Timişoara Noastră, a tuturor care au trăit în ea de la începutul mileniului doi, când este  consemnată ca o fortăreaţă de pământ undeva printre întinsele mlaştini ale Timişului numit Castrum regium Themes şi până în zilele noastre. Arheologii au găsit şi urme traco-dacice şi romane, dar în documente apare târziu ca o fortăreaţă „ţărăneasca”’ ridicată  împotriva barbarilor, cum se numeau la vremea aceia şi mult după aceia, până ce ungurii, prin recunoscuta lor diplomaţie de ademenire şi plată în natură, au schimbat termenul în popoare migratoare, dintre care ei sunt primii printre barbari. Apoi Cetatea Tymes a devenit feudă ungurească. La începutul secolului XIV-lea, după stingerea arpadienilor, primul rege străin al ungurilor, Carol Robert de Anjou, transformă fortăreaţa de pământ într-o cetate de piatră şi rămâne în ea aici, în Banat, în castrum nostrum regis de Thumuswar care devine după plecarea regelui Cives de Themeswar până în iunie 1552, când Cetatea este cucerită de turci şi devine reşedinţă de paşalâc turcesc pentru 164 de ani. Toate încercările de eliberare a Cetăţii de sub ocupaţia turcească au fost zadarnice până în octombrie 1716, când Prinţul Eugen de Savoia îi învinge pe otomani şi intră victorios şi eliberator în Cetate, care va fi sub stăpânire habsburgică totală până în 1867, este perioada de maximă înflorire economică, urbană şi civică a Cetăţii în parametrii lumii apusene. Trebuie menţionat un fapt istoric pe care ungurii îl omit când vorbesc de Themeswar-ul lor: de la început, Prinţul Eugen de Savoia adresează împăratului habsurg, propunerea ca Banatul (spaţiul dintre Mureş, Tisa şi Dunăre) şi Cetatea Temesbourg să nu mai fie anexată Ungariei, cum, imediat după eliberarea Cetăţii au pretins stările privilegiate maghiare. În iulie 1717 de la Viena soseşte proiectul de organizare a Banatului. Ungurii insistă la curtea habsburgică, dar împăratul le refuză pretenţiile şi în iulie 1719 semnează un decret prin care Banatul primeşte statut de dominion imperial cu capitala la Temesbourg. Clar şi aşa rămâne aşa până ce împărateasa Maria Tereza, de dragul ginerelui ei ungur, aprobă ca o parte din Banat să fie anexată Ungariei. Nu pentru multă vreme, fiindcă sub împăratul Joseph al II-lea, printr-o diplomă specială, Temesbourg devine oraş regesc liber şi datorită faptului că după înlăturarea turcilor Banatul a fost intens colonizat cu o populaţie germană, şvabii. Banatul şi Timişoara au avut parte de peste o sută de ani de pace benefică din toate punctele de vedere. Pacea este o minune pentru oameni. Anul revoluţionar 1848 găseşte Timişoara în plin avânt economic, aşa că prin bună înţelegere cetăţenească revoluţia timişorenilor este doar o mare manifestare în Piaţa Primăriei unde se ridică patru altare: romano-catolic, evanghelic, ortodox şi evreiesc şi se oficiază slujbe religioase în semn de mulţumire pentru libertatea în care trăiesc. Unic în Europa, citiţi! Şi toate ar fi rămas aşa, în concordie, dacă nu veneau ungurii kossuthişti cu pretenţiile lor de dominare la care cetăţenii se opun şi atunci Honvedseg-ul îi asediază din aprilie până la începutul lui august 1849, când este învins de cele două armate imperiale. După revoluţie care, de fapt, în Banat şi Transilvania, a fost un război de secesiune unguresc, habsburgii învingători dau o nouă constituţie Banatului prin care este considerat provincie autonomă faţă de Ungaria, iar prin ordonanţă imperială Timişoara rămâne oraş liber regesc. Limba oficială a administraţiei este germana. Recensământul Timişoarei din 1851 arată: 8.775 germani, 3.807 români, 2.346 unguri, 1.770 sârbi, plus 2.880 alte naţionalităţi. Cu tot acest recensământ executat de administraţia germană şi altele, minoritarii unguri continuă să pretindă dreptul lor istoric asupra Banatului. Odată cu compromisul austo-ungar, noua dominare ungară nu are decât un singur scop: maghiarizare intensivă până la absorbire totală a celorlalte naţionalităţi iar românii sunt înregistraţi din nou ca olach  până la sfârşitul anului 1918.  Administraţia românească se instalează încet, cu împotriviri şi dificultăţi, dar luând modelul habsburgic de oraş liber începe să progreseze datorită drepturilor şi libertăţilor sociale acordate egal tuturor cetăţenilor. Toate naţionalităţile îşi păstrează entitatea şi confesiunile, au biserici, şcoli şi presa lor. Buna înţelegere primează. Din copilărie îmi amintesc că în cartierul în care m-am născut, Fratelia, toţi vorbeam amestecat. Bunicii mei după Mama vorbeau curent pe lângă română germană, ungureşte şi sârbeşte. Mama şi sora mea vorbeau foarte bine şvăbeşte şi ungureşte, eu mă înţelegeam cu toţi copiii vorbind amestecat. Acum, sunt convins că acesta a fost spiritul timişorean adus de habsburgi, începând cu victoria Prinţului Eugen de Savoia asupra otomanilor. Toată evoluţia normală este puternic perturbată de al 2-lea Război Mondial şi de ocupaţia sovietică din 1944 până în 1958, timp în care s-a instalat dictatura comunistă şi s-a tras cortina de fier. În această perioadă au avut loc şi mari schimbări demografice. Populaţia germană a fost grav afectată de război, imediat după război când ruşii i-au deportat la muncă forţată, apoi după 1970 când au început să se repatrieze în Germania. O mare pierdere pentru România. Evreii timişoreni nu au suferit persecuţii în timpul războiului, ca în alte ţări, ba mai mult, alţi evrei din alte părţi au găsit în Timişoara siguranţă în acele vremuri, au devenit comunişti de nădejde ai dictaturii până ce au instalat temeinic comunismul după care au emigrat, care încotro. Ungurii au rămas aceiaşi iredentişti înrăiţi şi de la început au trecut de partea comunismului impus, ca să se răzbune pe români. Primii douăzeci de ani au fost o adevărată teroare comunistă, apoi  totul s-a relaxat, viaţa s-a îmbunătăţit, s-au făcut progrese economice şi sociale până când au înnebunit cu toţii!  Comunismul prin el însuşi alienează, iar noi, românii suntem o naţiune fără rezistenţă, şi nu opunem rezistenţă, pentru că avem o replică sfântă: Ce-a vrea Domnul! Şi cum Domnul nu vroia nimic, de mult, de la  noi, a fost cum a vrut tovarăşul! Şi a fost un dezastru naţional.

 

Urmaşii fantomelor naţionale       

 

La Timişoara, după 165 de ani de la Revoluţia din 1848 şi războiul de secesiune al ungurilor din 1849, viaţa era foarte grea sub dictatura comunistă de sorginte ceauşistă pentru toţi citadinii ei, indiferent de naţionalitate, ce trăiau acum în frig, foame şi frică, era la fel ca după ocuparea sovietică din 1944. Situaţia devenise insuportabilă, şi dominoul comunist începuse să cadă, urma să cadă şi în România, mai rămăseseră câteva momente înaintea schimbărilor, pe care nimeni nu le bănuiau cum vor fi, dar vor fi! Şi totul a pornit de la un incident particular, nelegat cu nimic starea situaţiei politice sau de vreun spirit revoluţionar. A fost o întâmplare de moment, ce nu a avut, după acele momente, nici o legătură cu evenimentele  revoluţionare de la Timişoara, din România în Decembrie 1989.

Un preot reformat, Laszlo Tokes, cu dosar de cadre gros şi bine pătat la Episcopia Reformată din Oradea şi altele la Securitate, atât de colaborator cât şi de iredentist urmărit, încă din studenţie, de data aceasta era în litigiu cu episcopul reformat Laszlo Papp. Nu era ceva nou, pastorul încă de la începutul carierei, 1975, la Braşov se curta cu Securitatea iar din 1977 se curta cu credincioasele din Dej, unde mai bine a acceptat să fie ajutor de pastor, în loc să meargă într-o comunitate rurală ungurească unde era nevoie de un preot reformat. În timpul acesta dosarele tânărului pastor înfocat de hormoni şi iredentism se îngroşau până în 1984 când, episcopul reformat Laszlo Papp, în urma unui raport din partea comisiei de disciplină despre activitatea ajutorului de pastor, îl trimite  disciplinar din Dej într-o comună rurală ungurească ca pastor. Laszlo Tokes nu acceptă apostolat într-o comună fără asfalt şi credincioase ne emancipate şi se mută înapoi la Cluj, la părinţii săi. Tatăl pastorului, Istvan Tokes, era profesor la Institutul reformat din Cluj pe care-l absolvise şi fiul său, se curta şi el cu Securitatea, care-l cunoştea bine pentru iredentismul ce mocnea din el şi atinsese cotele urii faţă de tot ce era românesc. Era cunoscut ca un antiromân înverşunat din vremea când  Honvedseg, lui Horthy de data asta, a  intrat  în Cluj în Septembrie 1940, şi el imediat şi-a lăsat studiile din Elveţia venind la Cluj să se pună în slujba horthismului cu trup şi ură împotriva românilor. După retragerea Honvedseg-ului, în 1944, Istvan Tokes s-a spovedit imediat la comunişti şi securişti. Aşa-s pastorii reformaţi, se tot reformează şi cum se reformează tata la fel şi fiul. Treabă multă şi serioasă la Securitatea din Cluj, iniţial ruso-iudaică-iredentistă. În 1986, Episcopul Laszlo Papp printr-un colonel de Securitate primeşte o sarcină de îndeplinit, adică să-l aducă pe Laszlo Tokes în Timişoara, ceea ce înseamnă că Securitatea avea un plan cu el. Sarcina este dusă la îndeplinire şi din 1986, Laszlo Tokes devine asistent de pastor la Biserica Reformată de la Maria, cu explicaţia că s-a reconsiderat sancţiunea disciplinară precedentă a pastorului. Instalat la Timişoara este sub pus sub supravegherea ofiţerului de Securitate Radu Tinu, fiind folosit ca nadă pentru iredentiştii interni şi externi, plus alte mărunţişuri securistice pentru că era bine prins în plasa lor, dovedit ca mincinos ordinar, duplicitar dezgustător şi antiromân o sută de procente. Era omul domnului, fără dumnezeu.

Având gene mizerabile de personalitate, intră în conflict cu bătrânul pastor al bisericii, Leo Peuker, alt informator de nădejde, conflict ce se amplifică şi iar intervine Episcopia Reformată. Bătrânul pastor cedează printr-un infarct şi Laszlo Tokes îl ridică în slavi cu vorbe, tipic la ipocriţi, şi rămâne pastor plin. Totul pare aşezat până ce nişte reclamaţii, de ordin financiar, ajung la Episcopia Reformată şi îi aduc din nou comisia de disciplină pe cap, apar noi fricţiuni între episcop şi Tokeş, învinge episcopul reformat care îl mută disciplinar în mediul rural. În acest interval Tokes scrie scrisori în Ungaria cât de prigoniţi sunt ungurii sub Ceauşescu şi refuză să plece, îşi aduce avocaţi şi cere un recurs. Pierde şi recursul şi i se fixează termenul de evacuare 15 decembrie 1989 şi mutare la Mineu în judeţul Sălaj. Unii dintre enoriaşii reformaţi fac pichet în faţa locuinţei bisericii şi informează trecătorii despre nedreptatea ce i se face pastorului. Încet lumea se adună şi, deşi, nu cunosc adevărul situaţiei sunt de partea pastorului pentru că în acei ani toate relele în România veneau de la Ceauşeşti şi astfel s-a declanşat scânteia revoluţiei  timişorene dintre acei oameni trecători pe acolo. NU Laszlo Tokes  a fost scânteia revoluţiei, a fost doar o întâmplare că în faţă casei parohiale să se producă scânteia revoluţiei timişorene. Cercetaţi evenimentele, ascultaţi cu luare aminte mărturiile celor ce au fost acolo, atunci şi judecaţi toate documentele acelei săptămâni, Laszlo Tokes a fost unul dintre cei mai mari beneficiari ai revoluţiei de la Timişoara. Oamenii adunaţi în faţa casei parohiei în care locuia pastorul, în spontaneitatea creată îi cereau să iasă la fereastră şi să vorbească, şi de fiecare dată când a ieşit la fereastră spunea: mergeţi acasă, totul e în regulă. Nimic altceva, deci pastorul scânteie era de fapt o anti scânteie revoluţionară. Când mulţimea înflăcărată, insistentă i-a cerut: Veniţi cu noi, Laszlo Tokes s-a ascuns după perdele şi nu a mai ieşit deloc la fereastră. Lumea l-a lăsat, în plata Securităţii şi a Domnului, a trecut podul şi a început revoluţia în faţa judeţenei de partid. Laszlo Tokes s-a ascuns în casa parohială până ce a venit Miliţia şi l-a evacuat forţat la Mineu, într-o casă mare înconjurată de linişte rurală, departe de revoluţionarii timişoreni care erau târâţi în aresturi şi maltrataţi, departe de cei ce  cădeau în faţa gloanţelor.

Aceştia au fost adevăraţii eroi ai revoluţiei, nu Laszlo Tokes ce este marele beneficiar al ei, care imediat a fost primit la Bucureşti de către Ion Marcel Ilici Iliescu ca mare erou revoluţionar – care nu a făcut nici un pas alături de revoluţionari – şi aşezat în Consiliul de conducere, al celei mai mari farse din istoria noastră recentă: Frontul Salvării Naţionale! Îl mai consideraţi să fi fost aşa ceva? Ce părere aveţi acum despre salvarea naţiunii?

Laszlo Tokes a fost mediatizat peste măsură de foştii ziarişti ai presei comuniste, ce nu ştiau cum să se metamorfozeze mai repede în lustragii Consiliul FSN, iar cizmele ungureşti le preferau ca dovadă a democraţiei de Bucureşti. A fost purtat peste tot în lume, pe cheltuiala statului român, drept scânteia revoluţiei plăsmuindu-i un cult al personalităţii, ce s-a dovedit a fi fals şi nefast pentru naţiunea română. Iredentiştii UDMR-ului, majoritatea fii şi nepoţi de hothişti,  l-au susţinut şi fixat ca vârf de lance al iredentismului lor, conştienţi că prin cultul personalităţii făcut are o imunitate unică. Ca să-l facă şi mai infailibil, după plimbări în lung şi latul Balatonului l-au uns mare episcop la Oradea, în mai 1990! Nu stăruim că de la suplinitor de pastor la  episcop, după canoanele reformaţilor sunt câteva trepte obligatorii de urmat, nu şi de o asemenea scânteie revoluţionară, care pe dovezi, are atâta credinţă dumnezească câţi păduchi are o balenă pe burtă! De mare ajutor i-a fost şi conaţionalul său iubit Imre Asztalos, unul din puţinii unguri care pentru interese ascunse atunci, dar cunoscute acum, şi-a luat un nume de olah: Virgil Măgureanu şi i-a mers foarte bine în fruntea Serviciului Român de Informaţii, timp  de nouă ani, în care din adevăratele dosare ale Securităţii a făcut o avere imensă, a cărui vârf, la fel ca al unui gheţar arctic, a fost descoperit abia în 1997 în mass media bucureşteană. După această dezvăluire, Imre Asztalos s-a retras zâmbind ironic, avea dosare grele în apărare şi de şantajare a multora de la putere şi a căţărătorilor la putere. Cei din interiorul serviciului de informaţii se întreabau, făcând pe naivii, unde-s dosarele lui Laszlo Tokes? Şi nu numai dosarele acelea, dar mai ales cele 50 de pagini de declaraţii date la Securitatea din Zalău în decembrie 1989. Ar fi foarte importante să le cunoască românii! Ca din întâmplare, dar nu întâmplător, tocmai atunci Imre Asztalos îşi tăia porcul de Craciun pe acolo. Pe urmă, calm şi rece, sigur pe pradă ca un şarpe veninos, asista la procesul Ceauşeştilor. Imre Asztalos a devenit şarpele cu ochelari, clopoţei şi dosare de şantaj. 

În 1995, UDMR-ul iredentist în frunte cu Marko Bela, Laszlo Tokes, Frunda Gyory şi Takacs Csaba, au fost invitaţi la Centrul Carter din Georgia – Atlanta la un pre arbitraj ungaro-român în cadrul unui aşa zis „Project of Ethnic Relation” să-şi susţină doleanţele etnice, pentru că toată presa nord americană duduia de suferinţa şi deznaţionalizarea etnicilor unguri din Transilvania, iar Ambasada Română din Statele Unite dormea pe ea. Noul arbitrul al noului arbitraj era Jimmy Carter care, fiind vorba de democraţia americană, a invitat şi partea română. Şi românii s-au dus la fel ca la Viena în 1940 şi la fel au şi pierdut. Liviu Maior, Ovidiu Şincai, Nicolae Ţăran au venit complet nepregătiţi pentru confruntare, au fost timoraţi şi s-au  purtat cu umilinţă, acceptând toate fabulaţiile ungurilor în aşa zisului pre arbitraj. Singurul om pregătit şi determinat să prezinte corect atât realitatea istorică cât şi cea socială a fost Emil Roman, dar iredentiştii cunoscându-i valoarea şi forţa argumentului, au aranjat cu gazdele să nu fie primit la masa dezbaterilor. Şi nu a fost acceptat. În acel moment ori ce delegaţie din lume s-ar fi ridicat şi ar fi plecat, cu o singură excepţie, aceasta condusă de Liviu Maior. Imaginea lor a fost de nişte rumunculi, să folosim sintagma lui Mihai Eminescu, pe cât de plastică pe atât de adevărată multora dintre noi. Ungurii au fost foarte determinaţi şi cu tupeu au cerut autonomie, statut special de minoritate faţă de celelalte minorităţi, limba ungară să fie a doua limba oficială, învăţământ numai în ungureşte, lege specială a cultelor şi eliberarea unui criminal ungur. Guvernul român (??) a greşit fundamental că a acceptat un asemenea pre arbitraj, suntem stat independent, constituţional, dacă totuşi s-a acceptat, de dragul unei parade democratice sudiste, în Georgia americană, nu trebuiau trimişi nişte rumunculi, ci nişte personalităţi bine informate chiar şi despre democraţia statului american georgian, în care nu mai există picior de amerindian după Removal Act din 1830. După acest act, brava armată americană a scos forţat din Georgia 18.000 (optsprezece mii) de amerindieni dintre care peste patru mii au murit pe drum (Trail of Tears) iar pământurile lor au fost vândute la licitaţie. Ungurii s-au impus în discuţii, iar Gabriel Andreescu, care a fost adus sa-i care geanta lui Laszlo Tokes, l-a comparat pe acesta cu Martin Luther King. Ce trepăduş amărât! Acceptarea unui astfel de pre arbitraj este încă o palmă dată guvernului Iliescu, gros şi nesimţit. Laszlo Tokes si ai lui, din guvernul de la Bucureşti, nu fac atâţi paşi mărunţi câte picioare în cur le dau con-guvernanţilor români, iar sub Traian Băsescu românii ardeleni s-au săturat de toţi. În mod special de Dracula de Cotroceni de când l-a decorat cu Steaua României pe Laszlo Tokes şi l-a făcut europarlamentar la Bruxelles să susţină iredentismul şi segregaţia şi de acolo. Şi Laszlo Tokes, sprijinit de Viktor Orban supranumit noul Kossuth, îşi face cu prisosinţă datoria faţă de fantoma Kossuth şi de umbra lui Viktor. La început a cerut autonomia unui pretins ţinut secuiesc, în care la recensământul din 2002 s-au declarat secui  numai 778 de persoane, deci secui cât abia pot face un sat secuiesc, nu un ţinut! Fostele scaune secuieşti au fost ungurizate  încă din 1867 (deschideţi istoriile!).

Nu a trecut mult şi iredentiştii şi-au adus aminte de Partium, adică o parte, rămasă în afara paşalâcului turcesc din Ungaria după Bătălia de la Mohacs, în vecinătatea Transilvaniei. Odată cu înfrângerea otomanilor de către habsburgi, Partium a trecut la imperiul habsburgic, apoi Austro-Ungariei şi din 1918 prin tratat de pace, a fost împărţit, după criterii istorice şi demografice: Ungariei,  României,  Slovaciei. Acum iredentiştii lui Laszlo Tokes considerând Maramureşul Voivodal şi Bihorul lui Menumorut, sunt părţi din partium-ul lor, adus aici şi lipit de strămoşii lor la Ungaria Sfântului Ştefan, îl vor în primul pas mărunt autonom, al doilea pas îl vor face repede! Attila Cseke, deputat UDMR, a pus un proiect de autonomie pentru Partium în Parlamentul României. Sperăm ca Dracula de Cotroceni, până una alta, să-i dea şi lui Steaua României.

Între timp, europarlamentarul Laszlo Tokes are şi el un proiect deocheat la Bruxelles: Protectoratul Transilvaniei.  De ce nu, e liber, azi nimeni nu mai e băgat în cămaşă de forţă! După cum se ştie, un protectorat trebuie să aibă un protector şi probabil, după Laszlo Tokes nu ar exista mai bun protector decât Ungaria Sfântului Ştefan. Nu e ridicol, e absurd, halucinează din propria-i grandomanie şi probabil se şi visează guvernatorul protectoratului închipuindu-se întruchiparea lui Kossuth! Ar trebui să-şi revină cât de cât la realitatea vremurilor care le trăim, ca să nu mai adăugăm, că dacă ei au drepturi istorice, ale noastre-s dinaintea venirii lor pe aici.

Nu mă interesează viaţa familiară a nimănui, nu mă interesează şi nu mă implic în discuţii pe această temă, dar am citit scrisoarea doamnei Edith Tokes, ce a fost publicată  în mai multe ziare din România, din care încă odată mi-am dat seama de personalitatea şi lipsa de caracter a pastorului Laszlo Tokes. Recomand lectura acestei scrisori tuturor celor ce cred că am resentimente faţă de anti-scânteia revoluţiei timişorene. Nicidecum, din contră, ca om şi medic am compasiune pentru el, de soţia sa care între timp a divorţat şi-mi pare rău de concetăţenii mei unguri, ce se lasă manipulaţi, înfierbântaţi şi mobilizaţi într-un iredentism şi o segregaţie  nepotrivite vremurilor europene actuale. Suntem liberi şi egali, trebuie să fim altfel în secolul XXI.        

 

 

George ROCA – JURNAL DE VACANŢĂ 2013 (7)

Posted by Gabriela Petcu On March - 7 - 2014

george rocaORADEA MON AMOUR !

 

 

Nu aş vrea să copiez sintagma „mon amour” adăugând-o la numele oraşului unde mi-am petrecut copilăria, dar, sincer, am iubit, şi voi iubi întotdeauna aceasta urbe de pe malul Crişului Repede. Aşa că, să mă ierte regizorul francez Alain Resnais, creatorul faimosului film „Hiroşima mon amour” dar suport toate consecinţele şi îi „plagiez” puţintel… doar la titlu acestui articol desigur.

 

Să continuăm deci povestirile descrise în jurnalele anterioare. După 60 de ore pe drum ajunsesem „acasă”, acasă la mine… în casa în care îmi petrecusem o parte din copilărie. Mă aştepta tanti Anuţa, cea care avea grijă de apartament în lipsa mea. Mă aştepta cu vestitele ei plăcinte cu brânză, sau cu varză, langoşi, pancove-gogoşi… care mai erau încă destul de calde, deoarece avusese grijă să le păstreze într-un recipient acoperit cu capac, şi cu o pătură deasupra acestuia. Frigiderul de asemenea gemea de mâncare: o oală cu ciorbiţa de perişoare, sărmăluţe, chifteluţe, sălăţica de beuf, sălăţica de vinete, legumite şi fructişoare proaspete… Şi o pâiniţa neagră – de secară. Aşa îi plăcea domniei sale să alinte toate bucatele cazate acolo la rece! De fapt românii au o plăcere deosebită de a face mai atrăgătoare denumirea mâncărurilor folosind cât mai multe diminutive. Meniurile restaurantelor îmi întăresc convingerea!

– Ospătar ce îmi recomanzi de mâncare?

– Pentru început aş zice să luaţi o o sălăţica de ţelinica care face bine la…

– La ce!?

– Ha, ha, ha! La… burtică!

– Aha! Am înţelesică!

– Apoi o ciorbiţă de purceluş a la grec, sau o supică de puişor cu legumiţe, morcovei, albiturică, clară-clăricică, fără pic de grăsimică!

– Şi felul doi?

– Ei, o mare fripturica cu cartofiori natur… să mănânci, să dai din… coate, de atâta bunătate! Însoţită de o sălăţica de vărzuca roşie.

– Vorbeşti în versuri cu mine!? Şi la „deserţel”? încerc eu să-i cânt în strună…

– O prăjiturică de casă, o cremă de zahărel ars, niscaiva cornuleţe cu magiunel, sau chiar nişte clatiţele cu dulceaţă de trandafirei.

– Şi desigur, prânzişorul se încheie cu o cafeluţă… Nu-i aşa!?

– Aşa e! O cafeluţă naturală cu căimăcelul pe dreapta, sau un ceiuleţ – care face părul creţ – de fructişoare de pădure.

Fiind gurmand comand câte o porţie din tot ce mi-a recomandat chelneraşul-poetaş.

– Vineeee!

Cam după o juma de oră… apare sălăţica de ţelinică… Oare chiar face bine la „burtică”? Apoi, cu intermintenţe, apar restul felurilor comandate. Porţii cam mici! A avut dreptate! Diminutive toate! Termin de mâncat.

– Notiţa de plată vă rog!

– Doriţi nota?

– Nu, doar notiţa!

Ospătarul se uită mă mine cam câş! Nu prea înţelege gluma! După câteva minute apare sobru la masa mea, cu o faţă de parcă îi muriseră albinele din stup.

– Nota dumneavoastră de plată, maestre!

– Mulţumesc! Dau un ochi peste cifrele etalate acolo… Astronomice! Diminutivistul se uită cu ochii mijiţi la mine. Aşteaptă să scot lovelele. Fără întrebări! Dar nu mă pot abţine…

– Domnule ospătăraş… ce înseamnă 23.09. adunat aici sub contravaloarea cafeluţei? Chiar dacă mi-ai recomandat mătăluţă crema de zahărel ars simt ca mă cam duci cu zăhărelu’… Cam mare suma în comparaţie cu preţurile înscrise în lista de bucate!

– Ei, chiar aşa! Acilea e oameni serioşi. Nu păcăleşte nimeni! Staţi puţin să mai controlez odată! Îmi smulge nota din mână şi pleacă cu ea ghiridonul de lângă perete. Îl aud mormăind cu glas tare:

– Salată de ţelina 12 lei şi… „aaaa”, ciorba „aaaa”, ţinem doi, friptura 35, plus ganitura de cartofi „aaaa”, apoi crema de zahăr ars, 10… cafeaua – mare – shhh… lei, pâinea… Ptiu! Am uitat pâinea! Mama ei de hlebă! Scoatem data, 23, lăsăm 9 pentru pâine şi gata… Scuzaţi! Uitasem pâinea, dar am aplicat o reducere…

– Vă mulţumesc pentru generozitate! Plătesc, mă scol de la masă şi dau să plec. Flăcăul se uită la mine, mijind ochii, de parcă i-aş fi furat ochelarii! Am înţeles! Aşteaptă bacşişul! Bag mâna în buzunar scot o monedă de un leu pe care o pun pe tavă… Ospătarul îi ia şi se uită ostentativ la ei, dându-şi seama că e luat la mişto.

– E mititel bănuţul, dar poate „e” dintr-un metăluţ preţios… aurel! Să-ţi trăiască familia! Ies murmurând în surdină „Auraş, păcuraş,/ Scoate apa din urechi/ ca ţi-oi da parale vechi…/. Dinspre bar îmi ajunge la urechi un zgomot de revoltă, un strigăt înăbuşit: „Scârţarul naibi! Dacă-l mai prind pe-acilea… Să vezi ce-i fac! Adaug şi anul la notă!”

 

*

Aud vocea blândă a lui tanti Anuţa:

– Ai aţipit la masă. Înseamnă că eşti foarte obosit… mănâncă totuşi ceva, fă un duş şi du-te la culcare…

Deschid ochii, mai am în memorie visul cu regele diminutivelor. Zâmbesc şi… Hapciu!

– Am impresia că ai răcit pe drum, îmi spune bună samarinteancă!

– Ştiu eu? E cam răcoare pe aici prin Europa. Altădată în septembrie sufeream de căldură!

– Aşa e! De vreo săptămână e foarte frig, plouă şi bate vântul.

– Hapciu! Drept… e!

 

Din cauza oboselii n-am prea avut poftă de mâncare… După duş, m-am îndreptat ca melcul spre dormitorul meu… cu aşternuturi proaspete… şi în câteva secunde am adormit! Fără vise. Blanc total!

 

A doua zi de dimineaţă m-am trezit pe la ora 5. Îmi era foarte sete. Parcă aveam un pic de febră. Nasul înfundat. Hapciu şi iar hapciu! Ba parcă mă încerca şi o tuse. Am rămas în pat… unde era bine şi cald. Pe la 8:30 bătăi în uşa dormitorului:

– Micul dejun e gata!

Era tot tanti Anuţa, cu un şorţ mare şi curat legat în jurul brâului.

– Mulţumesc! Vin imediat!

Un duş fierbinte mă remontează de-a binelea. La bucătărie, pe masă, tronează o mulţime de bunătăţi…

– Plăcintele s-au răcit de tot! Dar le-am încălzit la tigaie, la aburi!

– E bine şi aşa! zic… Cafea avem?

– Este! Am luat o punguţă, dar e cam mărunt măcinată, aşa că o să fac „o turceacească” la ibric, ca pe vremea nechezolului! Râd, aducându-mi aminte de vremuri de mult apuse.

 

După „breakfast”, tanti Anuţa mă anunţă oficial că se retrage… şi că mă lăsa singur în casă pentru o perioadă de timp! Din ochi îi curg câteva lăcrimioare… cum obişnuiesc să se manifeste cei în vârstă când sunt necăjiţi, emoţionaţi sau sentimentali.

– Aşa-i că nu te superi? Aş vrea să plec la fiica mea la Craiova! Mi-e aşa de dor de ea… şi de nepoţica Săndica. Nu le-am văzut de patru luni, de când au venit ele aici în vizită! Atunci mai erau încă cireşe pe piaţă… şi căpşuni, şi smeură…

– Cum să mă supăr! Ce să zic! Drum bun! Când vrei să pleci?

– Mâine dimineaţă cu trenul de ora şapte.

– Bine, tanti Anuţa, du-te! Şi simte-te bine. Să îţi iei nişte haine mai groase ca e frig afară. Ai grijă să nu răceşti!

 

Tanti Anuţa m-a ajutat să im despachetez lucrurile din bagaje, a călcat ce a fost şifonat, apoi le-a pus în mare ordine în dulap. Eu mi-am îndesat într-o geantă laptopul şi telefoanele mobile şi a plecat pe Corso, spre teatru, să îmi activez mijloacele electronice de comunicare. Primul a fost magazinul „Orange”, unde mi-am luat o cartelă pentru telefon, pe care am încărcat-o cu 5 euro. Apoi am poposit la „Vodafone” unde am avut un pic mai multă treabă. Acolo mi-am cumpărat un simcard pentru celălalt telefon şi  un mic modem pentru internet mobil – adaptabil la laptop. Ca deh, fără internet parcă nu se mai poate trăi în zilele noastre. Şi astfel am internet activ, plus două telefoane mobile, unul cu card „Orange”, unul cu „Vodafone”. De-acum putem comunica peste tot… în străinătate cu internetul, iar în ţara cu telefoanele mobile care oferă în aceeaşi reţea convorbiri de mii de minute.

 

Ies din magazin, dar nu mă pot abţine să nu admir clădirile din centrul oraşului – bine-cunoscute de mine de mulţi zeci de ani. Faţadele renovate scot în evidenţă valoarea stilului arhitectonic. Admir oamenii – aceeaşi orădeni robuşti, sănătoşi şi veseli… apoi limbajul ardelenesc care mă încântă şi mă amuză desigur. Clădirile din Piaţa Regele Ferdinand îmi fac cu ochiul. Hotel Transilvania, Hotel Astoria, Casa  Poynár, Grădina de vară şi restaurantul Oradea, şi alte palate-pălăţele… Stilul art nouveau de influenţa austriacă, numit şi secession, prevalează prin două mari perioade de execuţie, cea curbilinie şi florală şi cea geometrică cu forme epurate. Văd teatrul, numit acum „Regina Maria”, cu faţada să în stil neoclasic, magazinele moderne, pompoase, înfipte în clădirile vechi… ca o proteză de plastic în gura unei bătrâne. Ce îmi displace însă este caldarâmul de pe  Calea Republicii, alias vestitul Corso. Pavat proaspăt! Dar vai, piatra cubică şlefuita e alunecoasă… Când  e umed pe jos lumea merge de parcă ai fi pe patine. Am auzit că mulţi şi-au fracturat membrele pe această „promenadă”. Mai ales în zilele cu ploaie sau zăpadă. Piatra cubică – având menirea să imite drumurile de epoca de acum 100 şi mai bine de ani, adusă din China… are o culoare gri închis, deprimantă. Culoarea şobolanului! În multe locuri se desprinde… lăsând găuri, sau denivelări. Posibil că e prea subţire pentru un trafic intens pietonal precum este cel de pe Corso-ul din Oradea. Cineva a făcut economie… sau matrapazlâcuri! Cine ştie? Poate cei de la primăria municipiului! Oricum, dacă te plimbi „pensionăreşte” pe Corso, auzi deseori blesteme sau înjurături… aduse edililor nepricepuţi sau hoţomani, care au construit pavajul cel urât. Ba, culmea-culmilor… mulţi preamăresc pavajul anterior, cel din „Iepoca de aur”… mult mai plăcut privirii şi mai puţin rupător de cotolane!!! Să nu mai vorbim de compromisul făcut la intersecţia cu strada Roman Ciorogariu… O adâncitură, făcută special să te împiedici, pe care trec maşinile în hurducături şi care arata de parcă… pe acolo ar fi avut dinozaurii drumul către adăpat! De fapt, drumul care duce spre clădirea penitenciarului municipal. De supărare compun un catren-două pe această temă: „Pe drumul de pasaj/ Ce dă spre Lactobar/ Mulţi şi-au scrântit piciorul/ Urcând pe trotuar// Dar piatra cea cubică/ Nicio vină nu are/ De vină-i arhitectul/ Şi-edilul cu cap tare…!//.

 

La intersecţia cu pricina mă opresc şi fac o escală. O cunosc ca pe buzunarele mele. Strada Roman Ciorogariu, strada pe care mi-am plimbat paşii copilăriei, îmi dă parcă bună ziua. Văd în stânga Palatul Poştei, o clădire minunată care a fost odată casa mea… Acolo am locuit în primii ani ai copilăriei. Închid ochii şi cad pentru câteva momente pe gânduri! Amintirile mă copleşesc. Chiar dacă nu m-am născut la Oradea, consider că aparţin acestei urbe mai mult decât tuturor oraşelor prin care mi-am dus viaţa: Bucureşti, New York, Sydney… De fapt m-am născut la Huedin, dintr-o întâmplare! Dar despre asta vă voi povesti cu altă ocazie.

 

De la vârsta de trei săptămâni eram deja orădean! După război, tata fiind un profesionist în telecomunicaţii, telefon-telegraf, a primit o ofertă de lucru la serviciul tehnic al poştei din Oradea. Părinţilor mei, nefiind orădeni, li s-a acordat un apartament  chiar în incinta clădirii. De fapt un palat în toată regula. Palatul Postelor din Oradea, o clădire solidă, maiestuoasă. Construcţia în stil eclectic, datează de pe la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. Acolo am locuit până la 12 ani! „Puiul Postei”, cum îmi spuneau funcţionării… singurii mei prieteni de joacă!!! De mic făceam toate năzbâtiile… Intrăm prin birouri şi deranjam munca oamenilor, cerându-le creioane sau hârtie de scris… pentru a avea pe ce mâzgăli. Când nu primeam, scriam pe pereţii imenselor coridoare, vopsite în culoarea verde-brotac, fiind primul graffiti poştal. Distracţie artistică  pentru care am primit multe pedepse.

 

Odată am găsit în podul clădirii o puşca automată rusească trecută la reforma, un PPD cu butoi. Desigur, cu patul puştii rupt şi ţeava îndoită. Fără cartuşe! Avea în schimb curea! M-am echipat precum văzusem eu pe ecranul de la „mozi” (cinema) pe „viteazul soldat sovietic” şi am pornit la atac prin curtea poştei cântând: „Raz-dva, tiribabuşca, dai un leu şi tragi cu puşca…”. În câteva secunde erau culcaţi la pământ – de frică desigur – portarul şi vreo doi postaşi – personaje reale care au avut nenorocul să-mi intre în colimator! Te joci cu nebunul de copil!? Eu mă amuzam facând „prrr-prrrrr” şi „raz-dva  tiribabuşca”, dar bieţii oameni ştiau ce-i războiul şi nu erau convinşi că nu se rătăcise vreun cartuş pe ţeavă! Singurul care a putut să-i readucă în poziţia de „drepţi” a fost tatăl meu, chemat în grabă de la telegraf: „Dom’ Roca, veniţi urgent! Băiatul dumneavoastră are o mitralieră şi împuşcă postaşii… Mulţi sunt întinşi pe jos, prin curte…!”

 

Am luat-o tare „pe excrescenţele dorsale” de la tata. Ţipetele mele s-au auzit în tot palatul: „Tăticule nu mai daaa, nu mai cânt tiribabuşca şi n-o să mai trag cu pu-puşca… niciodaaată…!”. Poate ţipetele unui copilaş prostuţ ne-a salvat să nu ne reclame cineva la securitate! Tata era şocat! Câteva zile nu a vorbit cu nimeni din familie. Eu sufeream grozav! Timp de o săptămână nu am mai îndrăznit să ies la joacă prin curtea „intreprinderii”. Noroc că nu au fost turnători, că ne lua securitatea pe toţi din familie şi am fi tăiat la stup (aşa ziceam eu la stuf), la canal, mulţi ani… Şi tata, şi mama… şi copilu’! Aşa m-a speriat mama într-o seară ţinându-i o prelegere despre canal şi puşcăriaşi spusă în loc de povestea cu „nani-nani”! De atunci mi-e frică de stuf… şi de ape tulburi.

 

Mai apoi, când am crescut puţin, am început să-mi câştig „materialele didactice” mergând prin birouri şi cântând. Toţi funcţionarii mă răsplăteau cu câte ceva: un căpeţel de creion, un blocnotes, o radieră, o acadea… iar eu prinsesem gustul cântatului de nu îmi mai tăcea gura… Vuia poşta de cântecele mele! Ei, ce cântăm!? „Podul de piatră s-a dărâmat”, „Iepuraş-coconaş”, „Bate vântu’ frunzele” şi alte drăgălăşenii ce mă învăţaseră părinţii!

 

Mama creştea într-o curticică interioară a clădirii, o gâscă, primită de la bunici, pe care o îndopa cu porumb, să facă ficatul mare şi să fie grăsuţă… Într-o zi intru tiptil în arealul acestei, îi leg o sfoară de gât (nu, nu am sufocat-o!) şi o iau la plimbare pe culoarele poştei, ca deh, tot n-a vrut mămica să îmi ia un căţeluş… Eram aşa de mândru! Mă credeam Mateiaş-gâscarul, cel din poveste! Funcţionarii ciorchine pe la uşile birourile îmi adresau complimente. Eu, ţanţoş, am parcurs toate culoarele de pe etaje. La un moment dat îmi strigă cineva: „Fugi copile, că vine maică-ta cu joarda!”. Am deschis prima fereastră şi i-am dat drumul gâştei… să zboare! Fiind cam grăsuţă, nu prea ştia să dea din aripi, aşa că a căzut ca bolovanu’ şi a sucombat. Iar eu am primit, precum Mateiaş-Gâscarul… zece nuiele la partea posterioară. Că, vorba proverbului, unde dă mama… creşte! Desigur că la prânz am avut „gâscă” la masă! Supă, friptură şi pateu… Pardonnez-moi! Pâté de foie gras!  Mâncare boierească! Singurul cu laudele a fost tata! Aduse mie pentru că am răpus gâsca, iar mamei că găteşte bine…

 

Cu timpul, boacănele s-au înteţit! După o ploaie de vară, curtea postei avea pe mijloc o băltoacă. Am luat un măturoi de nuiele şi am început să dau apa spre canal. Îl văzusem pe portar făcând la fel! Eu… echipat cu ghetuţe noi, ciorăpei albi până sub genunchii, pantalonaşi scurţi, bluziţă şi bereta de marinel, lucrăm de zor la asanarea băltoacei! Hăinuţele-mi erau pătate de apă murdară, ghetuţele ude-ude. Dar cui îi păsa! În căpşorul meu de copil aveam o muncă serioasă de făcut! O misiune de îndeplinit! La un moment dat se opreşte lângă mine domnul Dan Micu, un funcţionar tinerel, care îmi zice: „Vai ce băieţel harnic avem la poştă…” Mare iubitor de copii, baga mâna în buzunar şi îmi dă o bombonică. Eu încântat peste măsură, precum „mieii… care zburdă pe câmpii” vreau să-i fac o demonstraţie de muncă „şi mai şi” şi în doi timpi şi trei mişcări îl umplu de pistrui noroioşi din cap până-n picioare. Auleo! Îmi dau seama că iar e groasă… O iau aţă spre „casă”, cu funcţionarul… pe urmele mele. Peste vreo jumătate de oră apare şi tata. Mamica cu lacrimi în ochi îi curăţa hainele domnului Micu. Acesta stătea cuminţel pe patul din dormitor, numai în izmene, iar eu ascuns sub dormeza din bucătărie tăceam chitic şi aşteptam cel de-al treilea război mondial. Explicaţiile s-au terminat tot cu o bătută… din care m-a scăpat tot nenea Dan, tot  în izmene…, „cel care era mare iubitor de copii” şi avea veşnic bombonele în buzunar.

 

Pe la vreo zece ani, am început să fac ieşiri din cetate. Poşta era situată (ca şi acum!) la numărul 12, pe strada József Attila. Aşa se numea atunci, după numele unui renumit poet maghiar, care avea origini româneşti după tată (Iosif Aron din Arad). Strada şi-a schimbat deseori denumirea… pe parcursul istoriei. A fost Uri Utca (strada Domnească) pe timpul Ungariei, iar după cel de al doilea război mondial s-a numit József Attila, apoi Strada Poştei, Porţile de Fier, şi de câţiva ani încoace, Roman Ciorogariu. Aveam vecini la numărul 10 famila preotului Coman, tatăl Doinei, alias Anei Blandiana. Peste drum, la numărul 15 mă jucam cu Gyuri Schlezinger, Ţuţi Nagy şi fraţii Negruţiu. Mai jos, către capătul dinspre Calea Republicii locuiau colegii mei de clasă, Caius Popa, Alina Ionescu, Gabi Kupfer şi Dani Dăscălescu.

 

Viaţa era destul de liniştită pe stradă. Dar eu mă ocupam desigur, în continuare, de boacăne. Din când în când ‚împrumutăm” de la rastelul poştaşilor-curieri de telegrame, câte o bicicletă… şi ţuşti cu ea pe strada să mă dau mare! Bieţii curieri, în caz de urgenţă, alergau ca nebunii după mine pe stadă să-mi ia bicicleta înapoi, pentru a putea să-şi facă munca… Dar te pui cu copiii hoţomani!? Ei, după un timp, simţeam că e groasă… Lăsăm bicicleta pe trotuar şi fugeam… Unde? În curtea Palatului Episcopiei Ortodoxe, de la numărul 3. Acolo era locul meu de refugiu! Tot un fel de palat-cetate, unde nu îndrăzneau să mă urmărească poştaşii-biciclişti! Era un loc tabu! Desigur că se mai întâmpla câteodată să mai fac şi pe-acolo câte o năzbâtie, sau harmalaie şi să fiu alungat din palat de câte un „nene” în hăinuţe neagre şi cu potcap pe cap… Dar nu mă băteau niciodată. Nici chiar poştaşii-curieri! Ştiam eu că le sunt simpatic! Puiul poştei! Şi… profităm din plin de acest epitet!

 

După un timp tata n-a mai făcut faţă stresului de a fi veşnic aproape de serviciu – solicitat zi şi noapte – şi a obţinut o locuinţă nu departe, pe o stradă paralelă, strada Mihai Eminescu. Iar eu am trecut la o altă fază de năzbâtii… Accesul meu „la stradă” era nelimitat. Mi-am făcut o groază de prieteni pe Eminescu! Liceul însă m-a adus din nou aproape de palatul copilăriei mele. Liceul nr.4 „Mihai Eminescu” de pe strada Porţile de Fier… aceeaşi stradă a poştei, fostă József Attila.

 

*

Stăteam cu ochii întredeschişi pe trotuarul de la intersecţia străzii Republicii cu strada Roman Ciorogariu din Oradea şi nu vedeam nimic real în jur…. doar amintiri frumoase de pe vremea copilăriei mele… Un domn s-a oprit lângă mine, aducându-mă la realitate:

– Ştiţi cumva unde este poşta?

– Cred că este clădirea aceea mare care se vede…

– Doar credeţi!? Nu sunteţi orădean? nici eu…

– Nu mai sunt…! Şi o lacrimă mi s-a prelins de sub pleoapa…

– Cum adică!?

– Sunt de la capătul lumii!

– Din Constanţa?

– Nu! Din Australia!

– Înţeleg că sunteţi picat de pe altă lume… Şi eu la fel! De la capătul ţării! Din Tulcea. Mi-am găsit o fată bună aici şi aş vrea să mă însor. Credeţi că merită să schimb cele două capete… de ţară!

– Poate! Dacă fătuca ardeleancă e mai valoroasă decât cherhanaua din Tulcea!

 

Am pornit spre casă. Îmi era destul de frig. Bătea vântul. Un timp mizerabil. Când să trec pe lângă librăria Minerva, îl văd înăuntru, răsfoind o carte, pe amicul Doru Sicoe. Scriitor, jurnalist, istoric, student matur… şi alte îndeletniciri intelectuale.  Ne bucurăm de revedere. Îl invit la mine acasă la o cafea. Pe drum mai povestim despre cunoscuţi,  despre urbe, despre prieteni literaţi. Despre cine a mai scos o carte şi cine a trecut în lumea tăcerii. De fapt aş fi vrut să mergem la o cafenea… dar nu mă simţeam bine. Aveam febră şi începusem să tuşesc sec.

– Ar trebui să te duci la un medic, îmi spune Sicoe. Nu-mi place cum arăţi… Şi ia nişte antigripale! Pe aici circula o gripă cam nasoală!

– Mulţumesc de sfat. Sper să îmi treacă repede! Ştiu că gripă trece într-o săptămână dacă iei medicamente şi în şapte zile dacă nu iei…

– Nu te juca. Voi ăştia din Canguria nu prea ştiţi cu ce se mănâncă o gripă europeană. Ştiai că după primul război mondial, între 1918-1919, Gripă Spaniolă a făcut ravagii. Au murit atunci peste 100 de milioane de persoane în întreaga lume. Scurt! În doar doi ani!

– Auleo! Nu mă mai speria…

– Ba te sperii… că trebuie să te duci la medic! Urgent. Voi australienii, în afară de bumerang şi sporturi acvatice nu ştiţi nimic!

– Hai, nu mai mai certa, te rog. O să mă duc când mă mai liniştesc puţin. Abia am sosit… am atâtea pe cap! Hapciu!

 

După plecarea lui Doru, am uitat de medic. Am intrat pe internet, într-un alt univers, şi am început să îmi încropesc un program de vacanţă. Promisesem unui bun prieten, stabilit în Italia, antrenorul de gimnastică George Păunescu, Titi, cum îi zicem noi cei apropiaţi, că voi da curs invitaţiei sale de a-l vizita la Padova unde locuieşte de mai mulţi ani! Mă uit pe net la curse de avion din România spre aceea parte a Italiei. Găsesc un bilet dus-întors foarte convenabil pe ruta Timişoara-Veneţia. Când să fac rezervarea mi se pune un blocaj. Iau numărul de telefon de pe sait şi sun la Aeroportul din Timişoara. Mi se spune că nu prea au informaţii despre zbor deoarece pista avionului a intrat în reparaţie. Sunt puţin panicat deoarece nu am mult timp la dispoziţie pentru această vizită… Am lansări de carte – deja fixate ca dată, la Târgu-Mureş, Cluj-Napoca, Bucureşti şi apoi în Israel. Toate programate la milimetru. Trebuie să mă încadrez în timpul celor şase săptămâni de concediu. Singură perioadă mai liberă, în care să pot să îmi permit o escapadă în Italia, era la începutul vacanţei mele europene – între 10-22 septembrie.

 

Îi sun la telefon pe bunii mei prieteni din Timişoara, Cornelia şi Ilie Chifu, care mă invitaseră şi ei să la fac o vizită. De fapt îi vizitez de fiecare dată când ajung în ţară. Nişte oamenii minunaţi. Ne bucurăm când se face legătura telefonică:

– Dragilor, am ajuns la Oradea! Ce mai faceţi? Ce fac copiii? Nepoţica Mădălina?

– Suntem cu toţii bine. Când ne faci o vizită?

– Când vreţi!

– Poţi veni chiar şi mâine…

– Vin în cel mai scurt timp. Credeţi că ar fi bine vineri 18 septembrie?

– Oricând, George! îmi spune Ilie cu o voce blândă.

– Bine! Atunci rămâne pe 18 septembrie. Dar vă anunţ că nu voi sta mult la voi deoarece aş vrea să dau o fugă până în Italia, să-mi vizitez un prieten.

– Cum doreşti! Vino că te aşteptam. Neli face piftie de pasăre. Special pentru tine…

Încerc din nou să intru pe saitul companiei Wizz Air, care zboară de la Timişoara spre Veneţia şi retur. De data asta am noroc – dar numai pe jumătate. Găsesc un bilet, dar numai de dus. Dar cum voi reveni de acolo! Per pedes apostolorum? Sun din nou la aeroportul din Timişoara… „Mai insistaţi” mi se spune… OK! o să mai insist… Mai am opt zile până pe 18 septembrie! Am tot insistat zilnic… dar nu am avut noroc! Între timp aeroportul din Timişoara s-a închis pentru reparaţii generale. Wizz Air şi-a mutat serviciile la Arad. Aeroportul de acolo era mai mic şi nu era pregătit să accepte un flux atât de mare de călători. S-a creat haos. Ştirile de la televiziune şi ziarele vuiau de critici. Cei care îşi luaseră bilete de multă vreme cu această companie, pentru a pleca din Timişoara cum era anunţat, acum trebuiau să facă drumul până la Arad. 50 de kilometri! Cu bagaje, cu copii mici. Unii veneau din alte părţi ale ţării. A fost imposibil ca în cele 10 zile să obţin un bilet dus-întors la Veneţia. Aşa că îl rog pe bunul meu prieten Titi Păunescu să mă scuze! Ne vom revedea poate la anul! Noi să fim sănătoşi şi să  scăpăm de gripă!

———————————————-

 (VA URMA)

 

Istorii de viaţă autentice şi pline de învăţăminte

Posted by Gabriela Petcu On March - 6 - 2014

octavian curpas (2)

În cartea “Exilul românesc la mijloc de secol XX” – scrisă de Octavian Curpaş o să găsiţi, deopotrivă, descrieri parcă desprinse din clasicii noştri – şi mă gândesc la Rebreanu, Slavici -, picături de istorie, politică, intrigă poliţistă şi ceea ce m-a captivat pe mine, mai ales, o analiză fină a psihologiei umane. M-au impresionat în mod deosebit subcapitolele „Ce-i omul…” „O frumoasă floare vine”, în care sunt înfăţişate, simplu şi profund, evenimentele tragice ale unor familii.

 

Experienţele prin care trece „Nea Mitică” (Dumitru Sinu – pe numele lui real), sunt pline de vitalitate (nu a avut timp să se plictisească în viaţă), unele pline de umor, altele de tristeţe, altele de primejdie… aşa cum este viaţa. Autorul prezintă cu multă claritate istorii de viaţă autentice şi pline de învăţăminte.

 

Pot spune că nu am citit până acum o astfel de carte, în care să găsesc atâta experienţă umană din care să am ce să învăţ şi la ce să reflectez, ca această carte a lui Octavian Curpaş. Personajul principal ne înfăţişează destine diferite ale persoanelor pe care le-a întâlnit şi pe care, cu îndrăzneală le-a provocat. Să înveţi în acest fel din istoria altor popoare – iată un mare noroc pe care nea Mitică şi l-a creat singur. Nu a aşteptat ca viaţa să îl traiască, el a trăit-o şi şi-a creat-o.

 

O carte bogată, plină de umanitate, în care plângi, râzi, trăieşti alături de oameni reali. Este o carte pe care o recomand, mai ales celor care “au timp să se plictisească în viaţă”.

 

CristinaAlexandra1Cristiana Alexandra Leviţchi

 

 

MĂRŢIŞORUL FRUMUSEŢII DESĂVÂRŞITE: FECIOARA-FEMEIA-MAMA

Posted by Gabriela Petcu On March - 6 - 2014

ICOANA-FR-CU-GHIOCEI-wbGheorghe Constantin NISTOROIU

 

 

Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu Tine. Binecuvântată eşti Tu între Femei!” (Urarea Arhanghelului Gavriil către Fecioara Maria)

 

 „IUBIREA EXISTĂ ÎN INIMA MEA, E INVINCIBILĂ,  E O LUMINĂ CE NU POATE FI STINSĂ NICI DE DEZAMĂGIRI, NICI DE DEZILUZII, NICI DE NEÎNCREDERE, NICI DE NEÎNŢELEGEREA OMENIRII. CREDINŢA CU CARE MERG MAI DEPARTE ESTE MAI PUTERNICĂ DECÂT TOATE CELE; INVINCIBILĂ, PUTERNICĂ, DE NEÎNVINS; ARMURA CARE MĂ FEREŞTE DE NEDREPTĂŢILE VIEŢII…” ( Regina MARIA a DACOROMÂNIEI)

 

În Ţara Bucuriei a Daciei Mari în care a odrăslit Nemurirea, în Neamul în care a înverzit şi cântă Primăvara, în Naţia în care a înflorit prima oară Dorul, în Vatra Carpatină în care s-a aprins şi arde Soarele, ca-n Pâinea aburindă a împărtăşirii, în Patria în care musteşte rodul harului deplin, ca-n Strugurele jertfelnic al Viţei alese, în Seminţia ca leagăn al dumnezeirii, în Hotarul cu Cetăţi al omeniei sfinte, în Ţinutul sacru în care se preumblă surâzând binecuvântarea, în privirile Zărilor zalmoxiene în care se răsfaţă de-a pururi lumina, în cugetul Sibilelor pelasge în care s-a întrupat Profeţia, în braţele Veşniciei în care se leagănă Nemărginirea, de-a lungul şi de-a latul ei, Frumuseţea şi-a ţesut sufletul din mireasma diafană a Naturii plină de sărbătoare şi din şiragul de stele ce poleieşte bolta albastră de Voroneţ, se rostogoleşte ca-ntr-o îmbrăţişare însetată de Dor, Cântarea lor, ca o Cântare a Cântărilor – Icoană a tuturor celor înflăcăraţi de văpaia focului din inima lor.

 

Toţi îndrăgostiţii cuminecaţi din potirul cu dor şi logodiţi cu anafura frumuseţii pure sunt Mirii iubirii dragostei lor. În Ţara în care de peste veacuri, „Codru-i frate cu Românul”, fiecare fiinţă în sine aduce un prinos de slavă, de cinstire şi de recunoştiinţă Poemului Iubirii:

  • Fiecare Cer angelic vădit îmbujorat, pregăteşte princiara Caleaşcă de Aur, aleasă să poarte Mirii luminii ce şi-au brodat taina trăirii lor dragi în legământul de şoaptă plin de azur.
  • Fiecare zâmbet de Soare pune fiorul lui şegalnic în obrajii catifelaţi de trandafir ai frumoaselor şi invincibilelor Amazoane dace.
  • Fiecare Nour călător poartă în caierul său de nea, Dorul din care se toarce Iubirea, această Maramă celestă a sufletului dumnezeiesc.
  • Fiecare legănare a Lunii e ca o unduire serafică, ca un joc al îmbrăţişării celor ce se dăruiesc întru totul şi de-a pururi Iubirii.
  • Fiecare Curcubeu îşi surprinde fruntea de raze în altiţele iilor regalelor Fecioare în care înfloresc mugurii atâtor şi-atâtor chemări.
  • Fiecare tresărire de Zări e ca un chiot de raze ce se zbenguiesc în şuviţele de soare ale frumoaselor Fecioare dace.
  • Fiecare şoaptă de Râu legănată-n suspinul Sălciile duioase se alină în surâsurile Fecioarelor danubiene,      suind ca un regal recital în inimile lor doldora de dor şi străluciri.
  • Fiecare adiere de Vânt se prinde ca o horă în gândurile lor de mătase, despletindu-le cosiţele îngemănate în caşmirul de vise sperate.
  • Fiecare freamăt smerit din amvonul Codrului e ca o partitură de madrigal medieval ce tresaltă sub bagheta înserării în acordul ultimelor străluciri peste care răsună preadulcea lor dorinţă.
  • Fiecare mireasmă a Florilor e ca o Dumbravă minunată peste care au înmugurit visările, peste care au înverzit aşteptările, peste care au înflorit întâlnirile, peste care s-au legănat dorururile, peste care s-au îmbrăţişat chemările, peste care au rodit şi rodesc binecuvântările.
  • Fiecare Salcâm dantelat şi-a aprins candelabrele sale sacre să-şi ningă mirul credinţei peste cei care devin deofiinţă divină.
  • Fiecare Brad verde, temerar le prinde de cer ca-ntr-un inel de logodnă, taina nădejdii împărtăşirii lor.
  • Fiecare Trandafir majestuos îşi prelinge parfumul suav din petalele purpurii, peste mărgăritarele de rouă, ce se prind ca nişte rubine în cununa sufletului lor românesc.
  • Fiecare falnic Stejar răsare ghinda rădăcinilor sale ce se înfig ca o veşnicie în vatra zămislirii iubirilor aprinse.
  • Fiecare Cireş gătit de sărbătoare îşi scutură corola peste dorul lor, brodându-le sufletele pe borangicul cald al clarului de lună.
  • Fiecare Liliac se prinde ca o broşă de turcoaz pe umerii de nard ce le poartă destinul ca o predestinare a trăirii lor sublime.
  • Fiecare Măr înflorit ce cuprinde în ramurile sale surâsul serafic de Sus şi zumzetul preahărnicuţelor albine, răsună ca o Romanţă de dragoste în piepturile celor care tresaltă şi cântă.
  • Fiecare Tei fastuos urzit din scânteierea Zorilor îşi scutură cârlionţii de aur peste trupurile îmbrăţişate ale celor ce-şi trăiesc poezia Dorului.
  • Fiecare Iarbă verde de-acasă îşi întinde covorul fascinant făurit sub paşii celor care în zborul lor angelic, deja nu mai ating pământul…
  • Fiecare Plop ţâşnit ca o strigare spre cer, cu frunzele-n tremur ca inimile celor îndrăgostiţi transmite fiorul în mâinile şi-n privirile celor ce se sorb însetaţi şi se-ating cu flăcări.
  • Fiecare Stâncă solitară îşi înclină fruntea căruntă şi semeaţă spre a-i primi ca într-un sanctuar pe sacerdoţii mărturisirii ce-şi oficiază taina dragostei lor sub cununa Neamului.
  • Fiecare Viţă de vie vibrează în marama princiară de borangic undele şoaptelor de îngeri pe care apoi le brodează în firida de nectar: fie un cotnar al zâmbetului fie o aprindere a rubiniului-dor.
  • Fiecare Floare a soarelui vrăjită de apoteoza Luceafărului ei se aprinde în mirul făcliei de nuntă ca o slăvită binecuvântare, aleşilor.
  • Fiecare Păpădie este un policandru în miniatură al pământului în care se reflectă ca o constelaţie candoarea frumoasei Fecioare.
  • Fiecare gingaşă Căprioară se adapă din unda cristalină de râu a Dorului în care s-a oglindit de-atâtea ori chipul drăgălaş al Cosânzenei în căutarea Mirelui soartei ei hărăzit.
  • Fiecare Femeie este un Dor şi din dorul ei cel mare se nasc şi trăiesc toate celelalte doruri.
  • Fiecare Femeie iubitoare este un Poem de dragoste, care face din fiecare bărbat îndrăgostit un poet sublim.

 

În fiecare Rugă aprinsă de har sunt Psalmii de lumină ai Fecioarei, Psalmii de Dor ai Femeii şi Psalmii de jertfă ai Mamei. În Focul fiecărei Femei se aprind de lumina cântării dealurile şi câmpiile, munţii şi izvoarele, doinele şi baladele, cerul şi pământul, soarele şi stelele, luceafărul şi dragobetele. În Dorul fiecărei Mame se întrupează Cuvântul lui Dumnezeu, se oglindeşte frumuseţea Fecioarei Maria, se cuminecă Sfinţii Neamului, se înfaşă toate graiurile nerostite, se rostesc toate legănările din vis, gânguresc toate gândurile serafic-înmugurite, chicotesc toate cuvintele slăvit-înflorite, dănţuiesc toate visele îmbobocite, tresaltă toate alinările ce suspină, se cuprind toate legănările, se îmbrăţişează toate năzuinţele, se înfiripă toate căutările, se ţes toate aşteptările, se logodesc toate împlinirile.

 

Şi totuşi, fiecare Femeie se zămisleşte, trăieşte, iubeşte şi se împlineşte doar prin dragostea Bărbatului ales.

 

v  Alta este Naşterea decât cea în care ai fost zămislit.

v  Alta este Creşterea decât cea din pridvorul prejudecăţilor.

v  Alta este Educaţia dacă ai împlinit: „cei şapte ani de-acasă.”

v  Alta este Chemarea decât cea pe care adesea o cauţi.

v  Alta este Alegerea decât cea pe care îndelungat o aştepţi.

v  Alta este Chemarea pe care parcă de loc n-o de auzi.

v  Alta este Alegerea pe care intenţionat te faci că n-o vezi.

v  Alta este Calea pe care nu mergi, decât drumul pe care cazi.

v  Alta este Tinereţea decât cea în care mereu îmbătrâneşti.

v  Alta este Viaţa decât cea pe care permanent o risipeşti .

v  Alta este Credinţa înălţătoare decât cea de loc netrăită.

v  Alta este Nădejdea tăriei decât cea în care nu mai speri.

v  Alta este Dragostea decât cea pe care ţi-o închipuieşti.

v  Alta este Iubirea cea aleasă pentru Dumnezeu.

v  Alta este Dragostea cea trăită pentru Neam.

v  Alta este Milostivirea cea pentru aproapele tău.

v  Alta este Frumuseţea decât cea care te schimonoseşte.

v  Alta este Suferinţa decât cea plină de durere.

v  Alta este Bucuria pe care o dărui decât lauda pe care-o aştepţi.

v  Alta este Iertarea din har decât cea pe care n-o poţi uita.

v  Alta este Uitarea pentru răul de care nu-ţi mai aminteşti.

v  Alta este Tinereţea senectuţii, alta îmbătrânirea devreme.

v  Altul este Adevărul adevărat decât cel cuibărit în mintea ta.

v  Altul este Binele care-l faci decât cel pe care-l primeşti.

v  Altul este Destinul jertfei sfinte decât umila soartă a resemnării.

v  Altul este Sensul trăirii depline decât trecutul gol al existenţei.

v  Altul este Zborul înaripat decât saltul cu aripile frânte.

v  Altul este glasul inimii decât gâlceava raţiunii mândre.

v  Altul este Dorul pentru cel Drag, decât cel drag dorului tău.

 

TUTUROR FECIOARELOR, FEMEILOR ŞI MAMELOR,

CINSTIRE ŞI MAI PRESUS DE TOATE IUBIRE!

+ Sf. Cuv. Mărturisitori Procopie şi Talaleu.

————————————————————–

A consemnat,

Gheorghe Constantin NISTOROIU

27 Făurar-2014.

Dacoromânia-Brusturi-Neamţ.

CĂRŢI – REPERE PENTRU CITITOR

Posted by Gabriela Petcu On March - 1 - 2014

mic-jurnal-cu-amintiriViorica POP 

 

Pe măsură ce citeam cartea Nadiei Anghelescu,  „Mic jurnal cu amintiri” (editura „Polirom”, 2013), mi se intersectau în minte mai multe idei, cărora am început să le găsesc apoi o anumită ordine, mai ales după ce am văzut pe internet şi referinţele critice, racordate le personalitatea academică şi la alcătuirea raţional-afectivă a scriitoarei. O zvâcnire de emoţie reîmprospăta admiraţia din momentul în care am cunoscut-o într-o anumită secvenţă a existenţei, admiraţie revelată ori de câte ori  citeam din cărţile „Limbaj şi cultură în civilizaţia arabă” sau „Introducere în islam”.

Găseam un prim reper în trăsăturile omului superior despre care vorbea Titu Maiorescu atunci când contura portretul eminescian: sete de cunoaştere, adâncime a gândirii, sensibilitate sporită, simţul limbii ca semn al celor aleşi. Citind doar tabla de materii a celor două cărţi, oricine îşi formează o impresie despre preocupările profesorului universitar,  ale cercetătorului ştiinţific şi fondatorului de şcoală arabă de la noi, ale editorului de publicaţii, ale omului de cultură sau ale scriitorului Nadia Anghelescu. Mesajul cărţii „Limbaj şi cultură în civilizaţia arabă” devine profesiune de credinţă:  „limba unui popor este o cale ideală de pătrundere în universul său spiritual”. Prin „Introducere în islam”, Nadia Anghelescu invită la „un dialog senin între creştini şi musulmani, „la cunoaşterea reciprocă şi o face de pe poziţia specialistului consacrat, cu atât mai mult cu cât autoarea nu a simţit niciodată nevoia convertirii la islam. A simţit, în schimb, că religiile, în esenţa lor pură, sunt creatoare de pace, de umanism şi că rolul omului de ştiinţă, al orientalistului în speţă, este acela de „interpret între culturi”.

În specificul „Micului jurnal cu amintiri” (modestia  socratică a scriitoarei va fi contrapunctată de substanţa cărţii), cititorul descoperă un prim reper, care trimite la o similitudine de intenţie.

Al. I. Odobescu  şi-a conceput eseul „Pseudo-cynegeticos”  (primul eseu din proza română a veacului  al XIX-lea) pornind de la o scrisoare menită a fi prefaţă la cartea prietenului său Cornescu,  „Manualul vânătorului”şi ajunge la un mozaic cu alcătuire intimă în jurul motivului vânătorii (Mihai Eminescu) şi cu asociaţii livreşti, care-i susţin caracterul simfonic.

Scriitoarea modernă mărturiseşte că şi-a început memoriile cu gândul de a le face cunoscute fiicelor sale ascendenţa familială şi tinereţea părinţilor, dar a realizat caleidoscopic o „tinereţe fără bătrâneţe”  a inteligenţei şi a pasiunii pentru cunoaştere într-o efervescenţă creatoare de valori şi într-o  meditaţie asupra destinului unei limbi. In plus,  filonul ardelean al scriitoarei imprimă cărţii ceva din umanismul intrinsec al reprezentanţilor Şcolii Ardelene, acela de recuperare şi restituire a valorilor pentru „iluminarea” generaţiilor.

Un alt reper pentru cititor se intuieşte în proiectarea gândului scriitorului în gândul cititorului pe relaţia geografie-destin, specifică şi eseurilor lui Octavian Paler (în special din cartea „Autoportret într-o oglindă spartă”), căci realitatea biografică se preface în destin al creaţiei. O anume „senzualitate a inteligenţei” (Pompiliu Constantinescu) selectează aspecte din copilăria şi adolescenţa petrecute în Santău şi  Carei (Jud. Satu Mare), din anii studenţiei la Bucureşti, când armonizarea cu perechea formează un cuplu „aproape mitic” (cum spun cei care-i cunosc), ajungând apoi la un „aristocratism al simţirii” (Pompiliu Constantinescu) într-o societate cu viclene oprelişti în calea libertăţii spirituale. Compensaţia intelectualului de elită vine din înţelegerea rostului existenţial ca îmbogăţire permanentă a orizontului de cunoaştere şi de trăire. Anii maturităţii, mai ales cei după decembrie 1989, înseamnă vibraţie sporită. Cărţile „Identitatea arabă”,  „Orientalistica şi dialogul cultural”, „Introducere în studiul limbii”, „Limba arabă în perspectivă tipologică” (unele scrise înainte de 1989), studiile din revistele de specialitate, româneşti sau străine, organizarea ori participarea la conferinţe internaţionale, activitatea didactică sunt rememorate în jurnal în cheia unor nuclee de roman, într-o atmosferă cu misterul lumii exotice, dar şi cu raţiunea psihologului care invită la reflecţii despre sinceritate, prietenie, altruism sau despre drama fiinţei conştiente de biologicul efemer.  Personajul principal, în ipostaze de evocator, actant, martor, moralist subtil are o naturaleţe a prestanţei adaptate la realitatea oficială sau familială şi familiară din spaţiul arab şi  occidental ( Siria, Egipt, Irak, Tunisia, Maroc etc; Olanda, Norvegia, Anglia Elveţia, Franţa, Italia, Spania…). Nu lipseşte ironia subtilă,  în aparenţă spontană, în esenţă gândită ca un „memento”  pentru  relaţia dintre trecutul  evocat şi circumstanţele prezentului. La o conferinţă  internaţională de la Amann, cu tema „Musulmanii şi dialogul dintre civilizaţii”, desfăşurată sub patronajul prinţului Hassan, observând prejudecăţi şi stereotipuri, în mare parte din cauza ignoranţei, autoarea constată: „Dar ignoranţa nu este egal repartizată în lumea aceasta: când am fost în Franţa, obişnuiam să urmăresc la televizor discuţiile pe teme politice la ordinea zilei şi eram impresionată de cunoştinţele celor care vorbeau, profesori sau muncitori, francezi sau arabi, ca şi de maniera lor de exprimare, rezultat al unui învăţământ liceal de mare calitate şi al unui bac cu care nimeni nu se joacă. La noi te cruceşti(!) de ce poate să spună despre islam câte un om politic care azi sau mâine va influenţa politica noastră externă. Dar eu nu sunt cel mai bun judecător, de aceea am şi renunţat să scriu sau să vorbesc pe teme politice. Acum scriu cărţi şi articole mai serioase, adică mai plictisitoare” (pag. 293,294).

Viziunea modernă a scriitoarei îndrăgostite de „clasic” (de consacrarea valorilor) desfiinţează marginile dintre ştiinţă şi artă, dintre dramatism şi spirit ludic cu un simţ lingvistic cultivat,  conştientă că acesta duce spre unitatea unui popor. Nu-i lipseşte cărţii nici  simţul construcţiei  în care personalităţile evocate  devin personaje emblematice prin „explorarea estetică a cuvântului” (Anthony Burgess).

Toată activitatea Nadiei Anghelescu ne învaţă cât de importantă este democraţia pentru libertatea ideilor, ne învaţă cum trebuie să fie cunoscută România pe toate meridianele, cum se pot stabili punţile de legătură cu lumea arabă şi occidentală şi ne convinge despre statornicia creştină a unui om care a cunoscut islamul la cele mai înalte niveluri cultural-ştiinţifice.

 

Viorica  POP

                  

                   

 

Liviu BabesErou este acela care și-a dăruit viața unui lucru mai important ca el însuși.

Joseph Campbell

 

Pe 2 martie, 1990, împreună cu mai mulți colegi de la ROMAN SA (locul de unde a pornit revolta muncitoreasca din 15 noiembrie 1987), am participat la prima comemorare a eroului-martir, Liviu Babeș, un erou necunoscut până atunci. Cu prilejul acelei ocazii a fost dezvelită pe Pârtia Bradul – locul unde pe 2 martie, 1989, Liviu Babeș devenea o torță vie în numele liberatii – o cruce de fier unde s-au depus câteva coroane de flori.

Au trecut 25 de ani de când Liviu Babeș a recurs la acest sacrificiu suprem în speranţa că alții să trăiască mai bine. Acest gest radical s-a vrut o palmă adresată regimului comunist care subjuga românii ajunși la disperare, dar care nu aveau curajul, ÎNCĂ, să ridice capul și să se opună fățiș dictaturii comuniste.
Liviu Babeș prin al sau gest extraordinar, dar fatal şi singular, a încercat să atragă atenția internaţională asupra situaţiei disperate din România, lăsând însă, în urma sa, o soție, Etelka, și o fetiță, Gabriela, de numai 12 ani. Un gest radical, un gest nebun, dar unul lucid, un gest împotriva mizeriei comuniste și nocive care măcinase și transformase națiunea românească într-un zombie ambulant.
Liviu Corneliu Babeş, un braşovean in vârsta de 47 de ani lucra ca maistru electrician la Trustul de Prefabricate din Brasov şi in paralel urmase cursurile Şcolii Populare de Artă din Braşov, devenind un pictor și un sculptor apreciat.
In anul 1989, pe 2 martie, Liviu Babeș s-a autoincendiat, s-a transformat într-o torță umană, în timp ce cobora pe Pârtia Bradul, din Brașov, având în mână un carton pe care scria ‘Stop Murder! (Opriți crimă) Brașov = Auschwitz”. După două ore de agonie petrecute la spital, Liviu Babeș avea să spună adio unei lumi în care el nu se mai regăsea, unei dictaturi monstruoase pe care el nu o mai suporta, dar cu speranța că gestul sau va avea un ecou internațional și ceva se va schimba în bine pentru românii de rând și familia sa.
A fost comparat cu Jon Palach, un student care și el și-a dat foc în Piața Vencelas din Praga pentru a protesta față de invadarea Cehoslovaciei de catre trupele scovietice. Liviu Babeș a încercat prin sacrificiu suprem să fisureze acest regim ermetic al despotismului absolut, însă ecoul nu a fost pe măsura gestului sau unic.
Un ziarist britanic scria în paginile unui săptămânal că: “Am auzit un geamăt și un om cuprins de flăcări a apărut din pădure. Nu părea că încearcă să-și stingă cercul de flăcări care îl cuprinsese. Nu spunea un cuvânt, dar aveam impresia că-i aud sfârâitul părului și al pielii. Durerea să era cumplită, dar, deși trecuse mai mult de un minut de când îl observasem, nu dădea niciun semn că ar încerca să se salveze. Atunci a apărut cineva cu o pătură și împreună am încercat să-l stingem”
Liviu Cornel Babeș a fost declarat “erou-martir” la 4 iunie 1997, iar în prezent o stradă (fostă stradă Rândunicii) din Municipiul Brașov îi poartă numele.
Se tot promite de câțiva ani de către autoritățile locale din Brașov că se va realiza un monument în memoria martirului, monument care se vrea amplasat chiar în fața Primăriei, lângă “Lupoaica”. Promisiuni, da, fapte, ba!
Din păcate, ca la noi, la nimeni, sau ca la noi, ca la români. In timp ce alte țări știu să-și aprecieze eroii naţionali şi să-i prezinte lumii întregi ca mărturii istorice, noi, deşi avem câțiva eroi adevărați care ar merita arătaţi lumii întregi şi ar trebui puşi pe un piedestal și veneraţi, alegem să îi lăsam să zacă într-un colţ prăfuit și uitat de timp, deoarece, of course, nu sunt bani pentru ei.
Și, tot din păcate, an de an, cei care încă își mai amintesc de Liviu Babeș sunt din ce în ce mai puțini.
Liviu Corneliu Babeș a încercat acum 25 de ani să schimbe istoria prin sacrificiul sau suprem, lăsând în urmă sa două inimi îndurerate, care încă se mai întreabă dacă gestul sau eroic a meritat, sau nu, acest sacrificiu. Noi, românii, și în special brașovenii, avem datoria să-l punem pe Liviu Babeș, la loc de cinste, în manualul de istorie. Dacă Liviu Babeș nu a reușit să schimbe istoria, noi trebuie să-l aducem pe Liviu Babeș în istorie.
Acum, la 25 de ani de când acest erou adevărat, Liviu Babeș, a plecat la cele veșnice să ne amintim cu pioșenie și adânc respect ca de unul care ne-a predat o lecție supremă de curaj, o lecție care ne pune la locul nostru, și anume acela de mai puțin curajoși. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească pe Liviu Babeș în Împărăția Sa Cerească! NU TE VOM UITA!

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

 

Almanah „Curentul Internaţional” 2014

Posted by Stefan Strajer On February - 26 - 2014

Almanah „Curentul Internaţional” 2014

Autor: Doina Popa

În luna ianuarie a acestui an a apărut, ca o încununare a anilor de publicare a ziarului „Curentul Internaţional” (editorialul românilor din America şi de pretutindeni), dar şi ca o deschidere spre noi speranţe, Almanahul acestei publicaţii, care a văzut lumina tiparului timp de mai bine de 10 ani, condus fiind de o echipă de români inimoşi, însufleţiţi de patriotismul pregnant al celor ce-şi poartă dorurile pe meleaguri străine.

L-am aşteptat cu nerăbdarea cititorului fidel şi iată că, într-un final de peripluu alb, de iarnă îndârjită, îl am în faţa ochilor, admirându-i coperta luminoasă ce poartă pe fondul alb ca neaua de-afară, cifrele anului 2014 cu cele două simboluri ale drapelelor român şi american, înfrăţite pe Coloana Infinitului lui Brâncuşi.

Pe coperta din spate ne încântă privirea o atrăgătoare hartă a României, înnobilată de imagini reprezentative în culori vii ale vestigiilor naturale, culturale şi istorice.

Pe prima pagină îmi reţin atenţia pozele celor trei muşchetari români, care au dus şi duc încă mai departe flacăra românismului pe pământ american: director-editor, Ştefan Străjeri; redactor-şef, Gabriela Petcu; grafician-tehnoredactor, Valentin Popescu.

Coperti Almanah 2014 crop

Un cuvânt înainte cu retrospective din istoria Almanahului Românesc apărut în America la începutul  sec.  XX, ne prezintă Ştefan Străjeri, inimosul nostru bucovinean, care a continuat temerar să ducă apariţia ziarului la o cifră admirabilă, 500 de numere, continuând cu speranţe şi în plan virtual, reuşind  această frumoasă performanţă a Almanaului.

Gabriela Petcu subliniază poziţia Almanahului ca fiind o însumare a tot ceea ce publicaţia s-a dovedit a fi, o largă şi competentă informaţie impunăndu-se atât prin pulsul realităţii socio-politice şi culturale cât şi prin forma concretă de relevare a fidelităţii.

Respectând normele unui Almanah, sau Calendar cum i se mai spune, ne întâmpină pe primele pagini, Calendarul Creştin Ortodox al anului 2014, pe care orice român şi-l doreşte pentru a urmări sărbătorile noastre ortodoxe şi nu numai.

Ziua de 1 Decembrie 2013, Ziua României sărbătorită pe ambele maluri ale râului Detroit, ne este prezentată în ipostaze însufleţite de imaginile fotografiate din diferite locuri unde s-au desfăşurat acţiunile sărbătoreşti.

Pe rând apar rubrici precum Analize şi Controverse în care Vasile Şoimaru, din Chişinău – Basarabia, ne conduce printr-un nou holocaust economic şi chimic, aplicat românilor dupa cel kominternist, iar scriitorul Corneliu Florea din Winnipeg – Canada, ne oferă pagini de „Nomenclatură comunistă după Tismăneanu”.

Un interviu cu Larry Watts este consemnat de  Nicolae Balint din Târgul Mureş, iar „datoria de a afla adevărul” după care se află în căutare Corneliu Florea, „tulbură liniştea românilor ce exploatează bogaţiile Daciei”. Tot aici, Virgil Raţiu din Bistriţa Năsăud întoarce fila istoriei la „Noaptea de 13-14 septembrie 1940”.

Cu inteligenţă şi luciditate, Silvia Jinga din Michigan ne pune în faţa unei întrebări serioase: „Ce au adus României cei 24 de ani de capitalism”, ani lungi care i-au condus pe români printr-o „iluzie deşartă”.

Un concept nou, despre guvernarea globală, ne prezintă Vasile I. Zărnescu prin recomandarea şi prezentarea cărţii lui John Fonte „Sovereignity or submission” (Suveranitate ori supunere) publicată în anul 2011.

„Politica la nivel înalt sau ipocrizie politică” prezintă Nicolae Balint, încercând să afle cine învaţă  din nenumăratele lecţii ale istoriei?

Nu lipsesc din cuprinsul editorialelor: George Petrovăi, Maria Diana Popescu, Ion Măldărescu, Ioan Mugurel Sasu.

Magazinul istoric este prezentat de Ioan Ispas, care-l descoperă pe „Dromichete, înţeleptul rege al geţilor”, iar Remus Macovei ridică vălul care-i acoperea pe plugarii dispăruţi la Turtucaia.

Nu lipsesc nici „Caracteristicile şi orientările noi ale politicii Chinei” de Vasile Şonea, dar nici cea de-a XIX-a ediţie a Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice cu tema „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istoric. Cultură. Civilizatie.”

„Prizonier în propria ţară” de Aurel Sergiu Marinescu se continuă cu capitolele în care „adevărul trebuie spus deschis, istoria trebuie cunoscută aşa cum a fost cu adevărat”.

„Meditaţiile despre omenie” de Monica Ligia Corleanca ne dezvăluie o „Nedumerire”, care se propagă în mai multe, din călătoria prin spaţiul existenţial.

Prezentarea unei cărţi surprinzătoare „Dăltuiri” de Radu Stanca, ne-o oferă Anca Sîrghie din Sibiu, precum şi evocări de la Montreal de Ziua Limbii Române.

Din Almanah nu lipseşte nici „Jurământul lui Hippocrate” de Corneliu Florea, dar nici ce se mai poate spune despre un artist romn, Ştefan Popa Popa’s.

Atrăgătoare sunt paginile cu mistere din Istoria Universală şi a Omenirii, dar şi cele din Munţii României.

De la „Libertatea prin post” de pr. Ilie Rusu şi până la „Creştinismul în Marea Britanie pe cale de dispariţie” de Alice Cobeanu, nu străbatem decât o cale de câteva pagini minunate.

La rubrica „Români în lume”, Gabriela Petcu ne prezintă într-un interviu pe cei care duc românismul în Belgia: Ioana Chiriţă, Stany Maskeus, Ştefan Tinca, iar la rubrica „Românii în S.U.A” nu lipseşte Silvia Jinga cu un episod din serialul „Fragmente din Babilon” de data aceasta „Vecinele filipineze”, captându-ne atenţia cu relatări incitante trăite la New York, suprapuse uneori peste amintiri vii ale copilăriei petrecute la Şercaia-Făgăraş.

Ştefan Străjeri ne prezintă câteva pagini din istoria şi experienţa primilor emigranţi români din America, iar Herman Victorov ne conduce prin „Vestul Statelor Unite”, în pagini din jurnalul  „Din viaţa unui om oarecare”.

Yvette Larsson promovează imaginea României în lume în interviul realizat de Ştefan Frîncu – Danemarca.

Bineînţeles că nu lipsesc invenţiile, reţetele naturiste şi sfaturile terapeutice, nici  rebusul lui Adalbert Gyuris.

De la poeziile umoristice şi clasice ale lui Valeriu Cercel, la poeziile satirice şi epigramele lui Sorin Olariu, de la microreportajele şi poemele Doinei Popa, până la rubrica pentru copii, ne despart doar câteva cuvinte înţelepte ale lui George Petrovăi  şi poeziile în grai bănăţean ale lui Sorin Olariu.

Un cod al bunelor maniere, câteva sfaturi ale bunicii şi chiar bancurile alese ne conduc spre reţete culinare, folclor şi tradiţii până la moda pentru fiecare.

Între Calendar şi Zodiac s-a parcurs o cale lungă, atât de bogată şi variată, o adevărată sursă de bucurii pentru iubitorii de lectură, români de-acasă şi de pretutindeni.

Doina Popa, Dexter, Michigan, SUA.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors