Archive for the ‘Cultural’ Category

BASARABIA – DOCUMENTE ISTORICE, LITERARE, POESEURI…

Posted by Gabriela Petcu On March - 27 - 2014

PREPELITA-Mihai-BASARABIA-cop-wb Ion PACHIA-TATOMIRESCU

 

Una dintre interesantele cărţi lansate vineri, 24 Ianuarie 2014, în sala „Orizont“ a Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Timişoara, este Basarabia – 200*, de Mihai Prepeliţă (născut în 19 octombrie 1947, în satul Bahrineşti**, „satul băgrinilor“, adică „al salcâmilor-de-aur“, «sat de pe graniţă, tăiat în jumătate de frontiera nedreaptă dintre români şi români» – după cum ne încredinţează autorul –, din fostul judeţ al României, Rădăuţi, astăzi, satul Bahrineşti purtând numele „cu semnificant ajustat limbii postbolşevicei stăpâniri“, Bagrinivka, din raionul Hliboca, regiunea Cernăuţi-Ukraina).

 

Înainte de a face „radiografia“ valoros-recentului „op“ semnat de Mihai Prepeliţă, bahrineanul/băgrineanul de astăzi, purtătorul unei impozante bărbi ca de patriah de Moscova („smulsă cu mosoare/bigudiuri cu tot de la purtătorul sacru din Piaţa Roşie“, după cum mi-a declarat, în faţa „nenumăraţilor martori“, vineri, 24 Ianuarie 2014, la Tibissiara > Timişoara, cu prilejul lansării cărţilor lui şi, totodată, al sărbătoririi infinitei noastre zile de re-Unire parţială a Daciei), „scriitor-galaxie“ şi important cercetător de arhive din spaţiile valahofon, rusofon, turcofon etc., ortodox suflet/spirit generos de ens tolstoian (după cum ni-l arată şi tabloul de mai jos, făcut de de Ivan Holomeniuk), adept al propunerii mele (încă de pe când ne-am cunoscut, în 4 august 1995, la Asociaţia Istoricilor Bănăţeni) de a ne numi Ţara, ca şi anticii noştri strămoşi, Dacia, şi militant în acest sens, spre a nu mai fi confundaţi (pe „radical“ de Roma/România, români, istroromâni, macedoromâni/aromâni, meglenoromâni etc.“, de către propaganda sorosistă şi a scursorilor imperiilor evmezice/contemporane) cu aşa-zişii „rromi“ (ţigani indo-europeni), „scriitor-galaxie“ (mai întâi, poet/haijin, apoi, lirosof, romancier, povestitor, nuvelist, dramaturg, eseist, jurnalist/publicist, istoric, traducător în/din mai multe limbi, între care, pe locul I, se află limba rusă, critic literar, pictor etc.), având în „cuiul cătării de la pistolul-mitralieră“ premiul Nobel, trebuie precizat pentru Distinsului Receptor de Carte că tomul prepeliţean de sub lentila noastră, Basarabia – 200, „magnetizează neuronii de aur“, după cum s-a şi dorit, înainte de toate, printr-o serie de documente istorice autentice, asupra unui segment temporal de două secole, 1812 – 2012, din existenţa unei provincii (a unei „ţări de râuri/munţi“) din Pelasgo-Dacia > Valaho-Dacia Nord-Dunăreano-Pontică, aflată/sfârtecată între roţile dinţate ale celor trei imperii evmezice – Imperiul Turc/Otoman, Imperiul Austriac/Habsburgic (din anul 1867, Imperiul Austro-Ungar) şi Imperiul Rus/Ţarist (din 25 octombrie/7 noiembrie 1917, Imperiul Sovietic/U.R.S.S., sau „Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste“) şi „caracatiţo-prelungirile“ lor în contemporaneitate, Basarabia, provincie ale cărei părţi reprezintă astăzi pe harta Europei „ciopârţitul“ stat evmezic-valah al Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt („rege“/„domnitor“-scut al Întregii Creştinătăţi Valahe/Europene dintre anii 1457 şi 1504 în faţa năvălirilor mongolo-tătaro-otomane), desigur, „mereu-ciuntitul-stat“ de la împărţirile administrativ-teritoriale ale Imperiului Ţarist/Sovietic, îndeosebi, cele dintre 1917, de sub dictatorii Stalin, Hruşciov ş. a., şi până în 1991, cu „statut“ de „Republică Socialistă Sovietică Moldovenească“: (1) Republica Moldova, (2) Ukraina-de-Sud-Prut-Dunăreano-Pontic-Nistreano-Nipruiană şi (3) Ukraina Nord-Vestico-Bucovineano-Maramureşeană. În legătură cu toponimul Basarabia ca „provincie“ (sau „ţară de râuri/munţi“) a Daciei, a Pelasgimii>Valahimii Nord-Pontic-Dunărene, mai trebuie precizat în ciuda „djuvarienilor mancurţi“ („aberant-cumanizatori“) şi a pseudoistoricilor „semănători de confuzii“ (din solda imperiilor evmezice/contemporane):

(1) desemnând deşertul/„arabia“ neamului pelasgo-> valaho-thrac al besilor (dintre Carpaţii Meridionali şi Munţii Hemus/Balcani), „deşert“/„arabie“ (chiar oximoronică, nord-pontic-dunăreană, „harap-albie“) de pe hărţile antice/evmezice, peste secolul al XIX-lea şi până dincoace de primul deceniu al secolului al XX-lea, toponimul pelasg > valah, Basarabia, este grafiat Bessarabia, după cum se vede şi pe harta întocmită în anul 1716, de enciclopedistul prinţ/domnitor Dimitrie Cantemir, pentru Descriptio Moldaviae…, (infra, harta. I); când se „retrage în mare măsură“ deşertul de la Dunărea de Jos, de prin dreptul Bechetului/Dăbulenilor, către nord-est, persistând şi astăzi în Dacia Nord-Pontică de pe Nistrul/Niprul Inferior, toponimul Bessarabia > Basarabia, fireşte, îşi „restrânge aria semantică“ şi, ca provincie a Valahimii, a desemnat/desemnează marea parte din „Moldova Inferior“/„Moldova/Ţara de Jos“;

 

(2) până în 6 ianuarie 1857, după cum se vede foarte bine din „harta sfârtecării statului medieval-valah al Moldovei (lui Ştefan cel Mare/Dimitrie Cantemir) de către Imperiul Otoman/Turcia şi Imperiul Ţarist/Rusia“, hartă prin care era stabilită frontiera bessarabiană/basarabeană (harta II, infra), de la gura Nistrului, „direct“ la cetatea-oraş-valah Bolgrad şi de-aici către Prutul de Mijloc/Superior, toponimul Bessarabia > Basarabia îşi extinsese sfera asupra Moldovei dintre Nistru, Marea Neagră, Prut (până către izvoarele acestuia);

 

(3) în Imperiul Ţarist/Rus, devenit, din 1917, Imperiul Sovietic/URSS., partea Daciei cu Valahimea dintre Nistru, Marea Neagră, Prut şi, la nord, izvoarele celor două râuri, devine gubernia Bessarabia > Basarabia (harta III, supra);

 

(4) după Primul Război Mondial (1914 – 1918), când are loc secunda re-Unire parţială a Valahimii nord-dunărene între hotarele anticului stat strămoşesc al Daciei, tot sub numele de România (ca în 1859), provincia Bessarabia > Basarabia revenise la Patria-Mumă (supra, harta IV), aşa cum se vede şi din harta republicii Ukraina, prezentată la Conferinţa de Pace de la Paris, din anul 1919 (o Ukraină aşa cum a intrat, în 1922, în componenţa Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste/U. R. S. S., statul/imperiul bolşevic/comunist întemeiat de Vladimir Ilici Lenin [n. 1870 – d. 1924], preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului/„premier al U. R. S. S.“ între anii 1917 şi 1924);

 

(5) Cu „ajustările strategic-administrativ-teritoriale“ (în mereu-actualul spirit al testamentului lăsat de modern-vestitul conducător al Rusiei, Petru I [7 mai 1682 – 8 februarie 1725], ce prevedea „înstăpânirea“/„controlul“ Imperiului Ţarist/Rus asupra Mării Baltice, Mării Negre şi Gurilor/Deltei Dunării), „ajustări“/„chirurgii“ făcute de Iosif Vissarionovici Stalin (n. 1878 – d. 1953; secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice între anii 1922 şi 1953), de Nikita Sergheevici Hruşciov (n. 1894 – d. 1971; secretar general al P. C. U. S. între anii 1953 şi 1964) ş. a., Republica Moldova, nou stat valah-contemporan, adică valaha Basarabia, la care face trimitere şi lucrarea Basarabia – 200, de Mihai Prepeliţă, s-a desprins din componenţa Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, din Imperiul Sovietic, la 27 august 1991, cu partea nordică din Bucovina României şi cu partea de sud a Basarabiei, părţi amputate, date şi rămase în stăpânirea Ukrainei (cf. supra, harta V).

 

Basarabia – 200, de Mihai Prepeliţă, are în „deschidere“, nu întâmplător, reproducerea „articolelor patru şi cinci“ din Tratatul de pace ruso-turc încheiat în Bucureşti, la 16/28 mai 1812 (extrase din Documente turceşti privind istoria României, vol. III, 1791 – 1812, Bucureşti, 1986, p. 361 sq.), articole care atrag atenţia asupra limitelor geografice ale străvechii provincii, ale „ţării de râuri/munţi“, din Pelasgo- > Valaho-Dacia Nord-Dunăreano-Pontică, Bassarabia (pe hărţile străvechi, cum s-a mai spus, toponimul este caligrafiat „mai înrădăcinat în semnificat“, Bessarabia, adică „deşertul“/„arabia“ neamului bessi-lor – trib pelasgo- > valaho-dac, „spaima hunilor“, îndeosebi, ce a „ţinut sub control“ migraţiile de la Dunărea de Jos, nume la care face trimitere şi onomasticul valah-contemporan, Băsescu; în antichitate, zona deşertică nord-dunăreano-pontică ţinea de la Dăbuleni/Bechet-România şi până dincolo de stepele de astăzi ale Odessei-Ukraina): «…se prevedea ca hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în [statul/„principatul“ medieval-valah] Ţara Moldovei şi până la locul unde se întâlneşte cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei şi până la [Neagra] Mare, iar gura amintită să fie folosită în comun de ambele părţi. […] Dat fiind că Înalta Împărăţie [Imperiul Turc/Otoman] a cedat statului Rusiei pământul situat în stânga Prutului cu cetăţile existente şi cu oraşele şi cu toţi locuitorii lor, tocmai de aceea, mijlocul râului Prut să fie hotar între cele două state. […] Împărăţia Rusiei să înapoieze şi să predea Înaltei Împărăţii Otomane pământul Moldovei (Bogdan) de pe partea dreaptă a râului Prut […], precum şi Ţara Românească (Eflak) şi Oltenia…» (p. 6 sq.).

 

Interesante sunt şi referirile acestui tratat ruso-turc din 29 mai 1812 la statutul insulelor Valahimii din nord-vestul Mării Negre: «Dat fiind că partea stângă a fluviului Dunărea, începând din faţa Izmailului şi până la Gura Chiliei, menţionată mai sus, este foarte aproape de ţărmul care va rămâne în stăpânirea Rusiei, de aceea, insulele mici de aici, nepopulate înainte de război, să nu fie ocupate şi luate în stăpânire de nici unul dintre state, iar de acum încolo, neconstruindu-se pe aceste insule niciun fel de fortificaţii şi întărituri, ele să fie lăsate deşarte, dar să se îngăduie raialelor celor două părţi să meargă acolo pentru a tăia lemne sau pentru pescuit.» (ibid.; în text, supra, trebuie urgent corectat: în loc de Ţara Românească, Valahia, toponim turcizat în Eflak, spre a nu se mai da prilej de „semănături de confuzii“ între România, statul modern de azi şi antic-evmezic-burgheza provincie, sau „ţară de râuri/munţi“, Ţara Românescă, în sinonimie cu Muntenia, confuzii cultivate/întreţinute de istorici falşi, „neşcoliţi“ – spre a nu spune „proşti“, „idioţi“/„idiotizaţi“ etc. –, ori „scoşi la normă“, puşi în solda/slujba „scursorilor din evmezicele/contemporanele imperii“).

 

În continuare, Mihai Prepeliţă publică (în română şi în franceză) Memoriul adresat lui Napoleon I, de către iluminist-înrăzărita intelectualitate valahă nord-dunăreană, datat «octobre/octombrie 1807», un alt important document istoric pentru Valahime («după Emil Vîrtosu», un studiu publicat în 1965, Napoleon Bonaparte şi dorinţele moldovenilor la 1807 – în Studii, tom 18, nr. 2/1965, p. 411/416 sqq.), memoriu în care-i din nou afirmată irepresibila dorinţă de re-Unire – sub numele de Dacia – a „Statelor“/„Principatelor“ Valahilor (după cum se ştie, spre a nu se trezi conştiinţa naţională a Valahimii, imperiile evmezico-burgheze ale anotimpului de-atunci, Turc/Otoman, Austriac/Habsburgic şi Rus/Ţarist nu au permis în 1859 nici numele de Dacia, nici pe cel de Principatele Unite ale Valahilor/Valahimii): «Este demonstrat că ambele provincii, cunoscute […] sub numele de Moldova şi Valahia au format […] parte din vechea Dacie […]»; «În cazul nostru special este de dorit, în primul rând, ca provinciile actuale Moldova şi Valahia să constituie un singur stat suveran, fie sub vechea denumire de Dacia, fie sub una mai modernă, cea de Valahia Mare (Grande Valaquie), aşa cum fusese înaintea separării celor două state…» (p. 8 sq.).

 

A nu se uita că studiul lui Em. Vîrtosu (Vârtosu), din anul 1965, arată un deosebit curaj în faţa cenzurii de pe acel segment temporal, chiar dacă-i considerat an al ieşirii ştiinţei/culturii noastre din conul de umbră al stalinismului/proletcultismului, deoarece „directiva Moscovei“ (din 1878, de la înfiinţarea statului Bulgariei în urma războiului ruso-valaho-turc) era a se face vorbire numai despre Ţaratul Bulgar, nicidecum (nu a permis nici istoricilor/traducătorilor) a se grăi, traduce, ori scrie ceva despre marele stat medieval al Valahimii, datorat Dinastiei Valahe a Asăneştilor, stat cunoscut în documentele secolelor XII – XIV (îndeosebi „cruciate“, în limba franceză) drept Valahia Mare/La Grande Blàquie (cuprinzând mari părţi din Dacia Sud-Dunăreană/Balcanică şi din Dacia Nord-Dunăreană, adică partea cea mai mare a anticei Dacii Burebistane/Regaliene), stat de care s-a temut şi pe care l-a ocolit însuşi Genghis Khan (1206 – 1227), ale cărui armate au făcut cale-ntoarsă imediat după biruinţa-i de la râul Kalka, din 31 mai 1223, când au zdrobit mai numeroasa armată de sub conducerea prinţilor Rusiei (de-atunci înrobită de mongoli pentru vreo trei veacuri).

 

Aşadar, în 1807, elita/intelectualitatea Valahimii (nu cum cea de azi) păstra în conştiinţa-i naţională sinonimia „perfectă“, Dacia – Valahia Mare (La Grande Blàquie, din vremea Dinastiei Asăneştilor), relevând (dintre roţile dinţate îmbinate la Dunăre/Carpaţi ale celor trei imperii evmezice menţionate mai sus – austriac, turc şi rus –, cu speranţă într-un veritabil spirit justiţiar-istoric-iluminist şi „reparator“) puternicului Imperiu Francez şi împăratului acestuia, Napoleon I (1769 – 1821), idealu-i aproape bimilenar de re-Unire.

 

Celelalte importante documente istorice („turceşti“, „ruseşti“ etc.) antologate în această carte de Mihai Prepeliţă – extrase din diferite „lucrări de referinţă“: turcescul Raport […] în legătură cu măsurile ce se impuneau pentru întărirea apărării hotarului de la Prut  (p. 10 sq.); V. Veliman, Relaţiile româno-otomane, dintre anii 1711 şi 1821, după Documente turceşti, editate în Bucureştii anului 1984; Istoria Românilor, vol. VI, apărut sub egida Academiei Române, în anul 2002, la Editura Ştiinţifică din Bucureşti (pp. 11 sq.); Basarabia – recensământul rusesc din a. 1817 (p. 13); Raportul amiralului Pavel Câceagov către ţarul Alexandru I ; Memoriu către regele Carol al II-lea al generalului de divizie I. Antonescu (p. 23 sq.); Situaţia militară şi civilă din Basarabia, copie de pe radiograma nr. 19771/16 august 1940 a Inspectoratului de Poliţie şi Siguranţă către Direcţiunea Generală a Poliţiei (p. 25 sq.); Atrocităţi sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord din 10 octombrie 1940 (p. 27 sqq.); General Ion Antonescu, comandant de căpetenie al Armatei [Române], Vă ordon: treceţi Prutul…! (textul integral, din 22 iunie 1941, necenzurat, aşa cum se păstrează în Arhivele Militare Române; în carte, la p. 35); extrase despre „problema Basarabiei“ din texte politice/istorice, semnate de Mihai Eminescu, Vladimir Ilici Lenin, mareşalul Ion Antonescu, Zamfir C. Arbure, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Viaceslav Samoşkin, Nicolae Ciachir, Nichita Stănescu, Leonida Lari, Grigore Vieru, Cezar Ivănescu, Gheorghe Ghimpu, Andrei Vartic, Gh. Buzatu ş. a. (p. 36 sqq.); Lege pentru instituirea Zilei Naţionale de Cinstire [la 1 Aprilie] a Memoriei Românilor, victime ale masacrelor de la Fântâna Albă (p. 46 sq., desigur, în afara „superstiţiosului polisemantism pâcâlitor al zilei de-ntâi april“) etc. – ne aduc în „prezentul“ Basarabiei ca (stalinistă) Republică Socialistă Sovietică Moldovenească, „eliberându-se“ din chingile Imperiului Sovietic-Rus (U. R. S. S.) în 27 august 1991 (cf. Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, pp. 14 – 16).

 

Mai în valea textelor prepeliţiene din acest „op“, Distinsul Receptor („de Literatură-Document“) descoperă: valoroase pagini comemorative ale lui Mihai Prepeliţă, pentru Leonida Lari (p. 48 sq.), Ion Macovei (p. 55 sqq.), cât şi extrase din opera celor amintiţi, interviuri (Aneta Grosu în dialog cu Ion Macovei, pp. 59 – 61; Tatiana Cortun – Mihai Prepeliţă, pp. 62 – 67; Sandor Kalloş – M. Prepeliţă, pp. 78 – 98; august, 2010: Mihai Prepeliţă şi mătuşa Mărioara Cucoară din Parcova, la 106 ani, pp. 189 – 197), pagini de jurnal (puse sub un grăitor motto: „Să tot scriu şi să tot mor în fiecare zi…“: Jurnal „moscovit“… sau 33 de zile din viaţa mea fără de sens, pp. 99 – 121), eseuri (cel despre Lev Tolstoi „transferat în Armata Dunăreană“, de ocupaţie a Valahimii de la Dunărea de Jos, aflată în „năvodul“ imperial-otoman, din 12 martie până în 19 iulie 1854: Despre Bucureşti… mi-a rămas o impresie poetică, pp.122 – 135), scrisori deschise (O scrisoare adresată preşedintelui interimar al Republicii Moldova şi un răspuns strict…„cancelăresc“, pp. 144 –147) şi Dosarul Nobel – Mihai Prepeliţă „candidat la Premiul Nobel în domeniul literaturii“ (pp. 201 – 289), un veritabil dosar cu care ar putea obţine – aidoma nouă – chiar şi Premiul Nobel al Rândunicilor de sub Auroră (nu vă grăbiţi la solstiţial-iunienii urşi albi, că nu-i vorba de numele crucişătorului de pe care, la Sankt Petersburg/Leningrad, a fost trasă prima salvă de tun a declaşării Marii Revoluţii Bolşevice/Socialiste Sovietice din Octombrie 1917, ci de Aurora) Boreală, mai ales pentru faptul că şi acest dosar este înaintat „departamentului Nobel“ al Academiei Regale Suedeze din Stockholm de către Academia Dacoromână din Bucureşti (S[e]R[e]L[eul] d-lui dr. Geo Stroe).

(18 mărţişor, 2014, la Piramida Extraplată  de Tibissiara > Timişoara)

___________________

* Mihai Prepeliţă, Basarabia – 200, Bucureşti, Printech (colecţia: Românii uitaţi în Imperiul Răului ; ISBN 978–606–521–824–6), 2012 (pagini A-5: 290).

** Toponimul pelasgo- > valaho-dac, Bahrineşti/Băgrineşti < pelasgo-dac. bagrina/paegrina „salcâm-auriu/de Dacia“ (Laburnum anagyroides), cuvântul/numele de plantă e atestat documentar din orizontul anului 50 d. H. + suf. top. -estes > -eşti, desemnând „localitatea/satul celor din băgrini/salcâmi-aurii“ (cf. Ion Pachia Tatomirescu, Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. II, Timişoara, Editura Aethicus, 1997, p. 195 sq.); cele cinci hărţi privind Basarabia se află în circuitul internetizat, de la Enciclopedia Liberă Wikipedia (http:// ro.wikipedia.org) citire…

DESCHIDE, DOAMNE, CERUL!

Posted by Gabriela Petcu On March - 27 - 2014

DSC03777Gabriela Gențiana GROZA

 

O mlădiţă creşte şi se dezvoltă  atât cât îi permit solul şi clima, uneori în condiţii schimbătoare, mai cu seamă în ecosistemele supuse acţiunilor tot mai agresive  ale omului, avid de câştiguri materiale, cu orice preţ. Copilul, e şi el o mlădiţă iar devenirea lui depinde de zestrea genetică cu care intră în lume, de educaţia primită în familie dar  şi de mediul social. De aceea consider că este de apreciat implicarea  acelora dintre semenii noştri care surprind gingăşia  unui copil şi se străduiesc să îl modeleze, astfel încât să aibă în viitor trupul şi sufletul puternice şi să facă  cinste familiei din care provine şi mai ales patriei pe al cărui pământ s-a născut.

 

Comunitatea Parohiei ”Înălţarea Sfintei Cruci” din Cluj-Napoca este relativ tânără. Preoţii care slujesc la altarul Sfintei noastre biserici sunt părinţi  la rândul lor şi dovedesc cu prisosinţă că le pasă de copiii şi nepoţii enoriaşilor. Astfel se explică atragerea copiilor de diferite vârste la pregătirea sub formă de meditaţii, susţinute de profesori destoinici, cu rezultate bune  la catedră. Elevii din clasele gimnaziale  sunt pregătiţi pentru admiterea la liceu sau şcoală profesională, la limba română şi matematică, iar unii dintre ei învaţă limba engleză. Liceenii sunt meditaţi în vederea susţinerii examenului de Bacalaureat de către dascăli cu aceiaşi dragoste de profesie.

 

DSC03776În sala de la demisol a Bisericii îşi desfăşoară activitatea un cerc de pictură a unor icoane pe sticlă. În una dintre duminici, într-o splendidă zi de primăvară, ieşind de la Liturghie, enoriaşii au putut admira icoanele pictate de copii, într-un veritabil vernisaj realizat pe platoul din faţa Sfântului locaş. Activităţile catehetice, culturale şi sportive cu tinerii Parohiei, întregesc tabloul

preocupărilor folositoare de la biserica clujeană. Acţiunile filantropice organizate prin dărnicia şi bunăvoinţa enoriaşilor noştri vin în întâmpinarea nevoilor familiilor nevoiaşe. Astfel,  în Locaşul de închinăciune se  aduce mulţumire pentru bucuria de a fi împreună, adulţi şi copii, într-o lucrare plăcută bunului Dumnezeu.

 

 

 

Rugăciune

 

Deschide, Doamne, cerul

Căci glasuri de copii

Înalţă rugăminte

Spre –naltele tării.DSC03779

 

Trimite-Le Tu, Doamne,

O vie rază blândă

Şi dă-Le lor putere

Şi pace şi izbândă.

 

Ascultă-Le umila,

Curata rugăciune

Şi umple a lor minte

Cu dar şi-nţelepciune.

 

Iar dacă fac greşeală

Să aibă ei căinţă,

Să nu îi ocolească

Pe cei în suferinţă.

 

Tu, Bunule Părinte,

Ce ştii a noastră fire,

Să îi fereşti de fapte

Ce duc la rătăcire.

Călăuzeşte, Sfinte,

A fiilor Tăi paşi

Ca să se roage-n taină

Şi pentru-ai lor vrăşmaşi.

 

Deschide, Doamne, cerul,

Când glasuri de copii

Înalţă osanale

Spre –naltele tării.

 

 

Gabriela Genţiana Groza

                       

 

ROTTWEIL, CEL MAI VECHI ORAŞ DIN BADEN-WÜRTTEMBERG

Posted by Gabriela Petcu On March - 23 - 2014

rottweil-aelteste-stadt-baden-wuerttemberg-die-21926

 

Ligia-Gabriela JANIK

 

Oraşul Rottweil, cel mai vechi oraş din Baden Württemberg, se află situat între munţii Pădurea Neagră şi Alpii Svăbeşti, la jumătatea drumului dintre Stuttgart şi Bodensee, la o distanţă de 90 de kilometri de Stuttgart, capitala regiunii Baden-Württemberg, pe autostrada A 81.

 

Oraşului Rottweil i se cuvine pe drept titlul de „cel mai vechi oraş din Baden – Württemberg“ fiind sub dominaţia împaratului roman Vespasian încă din anii 73 d.Ch.

Renumit prin de rasa de câini „rottweiller“ şi prin carnavalul anual alemanic, cu o istorie de secole, acesta a devenit un mare centru cultural, economic şi industrial între Stuttgart şi Konstanz, împletind astfel o lume medievală cu cea modernă.

 

Prin arta modernă şi cultura istorică, oraşul ne surprinde printr-un contrast cât mai frumos şi emoţional, aducând în atenţia vizitatorilor o lume în care vechiul este frumos armonizat cu noul, medievalul cu modernismul. Oraşul este străbătut de râul Neckar, ce oferă un peisaj deosebit pe fundalul Alpilor Şvăbeşti, atrăgând turiştii din toate colţurile lumii.

 

Centru de legătură între oraşele: Horb, Tübingen, Schaffhausen (Elveţia), Freudenstadt, Rottweil se  învecinează cu oraşe de mare importanţă industrială, devenit el însuşi un mare centru economic şi cultural din sudul Germaniei. Cu cei peste 24.372 locuitori, este poziţionat la o altitudine de 507 până la 740 de metri deasupra mării, pe ridicătura unei stânci pe râul Neckar. Printre localităţile învecinate cu oraşul Rottweil, amintim Oberndorf am Neckar, la 20 km nord, Balingen, 24 km nord-est, Schramberg în Pădurea Neagră, la 27 km nord-vest, Villingen-Schwenningen, la 24 de kilometri spre sud-vest, Donaueschinken- oraşul de unde izvorăşte Dunărea, Bad-Dürrheim oraş balneoclimatic recunoscut prin apele sale termale.

 

Trebuie menţionat Tuttlingen, la 27 de kilometri sud-est, oraş care este unul dintre cei mai mari producători industriali de instrumente chirurgicale din lume, oraşul Singen este recunoscut prin condimentele alimentare “Maggi”. Iar Trossingen se află la doar 18 kilometri, fiind recunoscut ca “Oraşul Muzicii”, oraş de unde au luat naştere muzicuţele şi acordeoanele marca „Hohner“.

 

Rottweil-85093Aşezarea geografică şi împrejurimile oraşului

 

Prin structura şi poziţionarea geografică, Rottweil este un oraş de dimensiuni medii în regiunea Schwarzwald-Baar-Heuberg al cărui centrul principal este oraşul universitar Villingen-Schwenningen. Localităţile care se află în jurul oraşului, sunt aşezate aidoma acelor de ceasornic: Zimmern unter der Burg, Schömberg, Wellendingen, Frittlingen, Aldingen, precum şi: Deißlingen, Zimmern ob Rottweil, Dunningen, Bösingen, Villingerdorf şi Dietingen.

 

Datorită creşterii demografice, în 1970 Rottweil a depăşit cifra de 20.000 de locuitori, fiind declarat reşedinţă de judeţ şi reprezentând o baza puternică de legătură între localnicii urbani şi cei din mediul rural. Deoarece locuitorii din împrejurimi şi-au câştigat existenţa din marea industrie dezvoltată în oraş, acesta a devenit foarte repede un nucleu industrial, odată cu incorporarea cartierului Bühlingen, în anul 1939.

 

Rottweil este format din două mari oraşe: oraşul de bază sau oraşul vechi, format din cartierele: Bollershof, Bühlingen, Hegneberg, Hochwald, Neckarburg, Valea Neckar, iar in anul 1970 au fost adăugate cartierele Göllsdorf, Hausen ob Rottweil Feckenhausen, Neufra, Neukirch si Zepfenhan etc. formând astfel, orasul nou. Aceste cartiere rezidenţiale au fost zone cu statut privat având nume proprii, ale marilor personalităţi cu renume, care au locuit în timpul dinastiei Hohenstaufen.

 

Neckar, afluent al Rinului, este principalul râu care străbate oraşul Rottweil. Izvorăşte în apropierea oraşului Villingen – Schwenningen din Padurea Neagră, Landul Baden-Württemberg. Izvorul se află la o atitudine de 706 m deasupra nivelului mării şi străbate un drum lung, de 367 km, pâna se varsă în fluviul Rin.

 

Un alt râu care străbate oraşul Rottweil este Prim, un afluent în dreapta Neckarului, care izvorăşte din Balgheim,  Tuttlingen. Numit în antichitate Primus, râul Prim are o lungime de 21 de kilometri şi se varsă in Neckar. Principalele localităţi care sunt străbătute de râul Prim sunt: Balgheim, Aldingen, Spaichingen, Rottweil.

 

Istoria oraşului Rottweil

 

Vechimea şi structura medievală a oraşului, cu rădăcinile încă din timpul dinastiei Hohenstaufen şi Alemanilor, oferă locuitorilor şi turiştilor o privelişte de nedescris cu diverse oferte culturale.. Istoria fostului oraş imperial datează încă din neolitic, Imperiul Roman lăsându-şi amprenta puternică, încă vizibilă. În anii 73 d. Hr., romanii au fondat aşezările lor în oraşul Rottweil în timpul împăratului Vespasian. După forma construcţiilor medievale şi inscripţiile din timpul dinastiei Staufen, Rottweil este recunoscut ca cel mai vechi şi bogat oraş din Baden-Württemberg din timpul dominaţiei romane.

 

Centrul istoric al oraşului Rottweil te impresionează prin faţadele medievale, acoperişuri tipice acelei perioade şi prin structura clădirilor specifice evului mediu, te poartă într-o lume cu totul necunoscută, în care vei recunoaşte influenţa arhitecturii romane. Din construcţia arhitecturală şi inscripţiile săpate în piatră şi lemn se reiese că oraşul a fost construit de către Staufer, sau Hohenstaufen cum au fost numiţi mai târziu, o familie nobilă de duci, regi şi împăraţi romano-germani.

 

Prin diferite sculpturi şi diverse mijloace artistice folosite pentru a împodobi clădirile vechi ale oraşului, se observă cultura şi tradiţia dinastiei Hohenstaufen. Trăsăturile oraşului au fost imprimate prin fiecare monument de artă specific Staufenilor, Alemanilor şi Romanilor, oferind vizitatorilor o misterioasă povestire despre locuitorii antici ai oraşului. Numele dinastiei provine de la Hohenstaufen, castel poziţionat lângă Göppingen, situat pe partea de nord a Alpilor Şvăbeşti. Cei mai importanţi conducători care fac parte din dinastia Staufenilor sunt: Frederick I (sau Barbarossa), Henry al VI-lea şi Frederick al II-lea.

 

Rottweil a luat fiinţă ca oraş în timpul dominaţiei romane, numit pe atunci Arae Flaviae şi a fost capitala civilizaţiei romane din Baden-Württemberg din aceea perioadă.

 

Oraşul a fost fondat sub domnia împăratului Vespasian (69-79 d.Hr.), întemeietor al dinastiei Flavienilor şi a dat numele latin oraşului ca Arae Flaviae, “altarele lui Flavian”. Numele oraşului sugerează intenţia romanilor de a construi în Rottweil un centru al cultului imperial roman, deoarece numele de familie şi cel de guvernant Vespasian a aparţinut fostei ginte Flaviae.

 

Deşi Arae Flaviae a avut o suprafaţă de 18 hectare, mică în comparaţie cu oraşele romane Köln sau Mainz, totuşi Rottweil a fost una dintre cele mai mari aşezări romane pe teritoriul alemanic din Baden-Württemberg, cu clădiri reprezentative ce au dominat peisajul urban.

 

Străzile oraşului încă şi astăzi mai poartă nume latine, ceea ce demonstrează că dominaţia romană a fost aici pe timp îndelungat. Cele două artere principale care străbat oraşul sunt drumuri romane cu clădiri specifice şi garnizoane ale Imperiu Roman de pe teritoriul alemanic. În anul 90 d.Hr. Domiţian, fiul lui Vespasian, ajungând împărat al Imperiului Roman, din raţiuni politice şi militare şi fiind atras de către peisajul urban, a decis să ridice în interiorul oraşului o fortăreaţă puternică şi un refugiu pentru armata romană. Claudiu Ptolemeu este cel care narează despre numele latin al oraşului, Arae Flaviae. La sfârsitul secolului al doilea, a fost descoperită o inscripţie făcută pe un panou de lemn a bazei militare romane pe care scria cuvintele: “Worte acto municipio Aris”- “Angestelt in der stadt Arae” traducându-se în limba română, “expus în oraşul Arae”. De asemenea, au fost găsite câteva cuvinte latine săpate pe o fântână romană în curtea unei case romane de pe strada Flavierstraße nr. 1. Aceasta fântână este păstrată încă şi astăzi cu următoarele cuvinte: “acto Municipio Aris Salonic” “Expuse în oraşul Arae”. Pentru a proteja vechiul drum roman, tabăra militară romană s-a stabilit în Kinzigtalstraße (strada Kinzigtal), stradă construită sub domnia lui Vespasian.

 

În oraşul Rottweil  întâlnim două artere principale, prin care soldaţii romani făceau legătură cu uşurinţă între Rin şi Dunăre. Tot aici, armata romană a construit un fort militar în care îşi desfăşurau activitatea cel puţin o mie de oameni. Zona aferentă celor două mari drumuri care străbat oraşul a fost locuită de către soldaţii romani, care au lăsat amprenta existenţei lor prin cultura şi obiceiurile romane.  Polul urban şi militar creat aici a atras după sine crearea unui tribunal ducal Alemannic, în urma căreia  curtea regală ” Rotuvilla ” a primit pentru prima data numele actual al oraşului,  atestat documentar încă din anii 771.

 

Numele actual al oraşului provine de la curtea domnească a ducatului alemanic Rote Villa „vila în roşu” şi apare oficial prima data în acte în anul 771 d. Hr. Numele oraşului Rotuvilla ( casa roşie) nu derivă din numele antic al oraşului latin. Încă din secolul al 13-lea, oraşul Rottweil este recunoscut ca oraş Imperial având curtea imperială de justiţie cu atestat judecătoresc. Din pricina bunei poziţionări geografice, acest ducat devine în timpul carolingienilor un mare centru administrativ şi a fost până în epoca modernă cel mai important centru de judecată din Germania.

 

Timp de două secole oraşul nu a avut un ritm de dezvoltare susţinut, păstrând forma iniţială a structurii romane. Din acest motiv, oraşul vechi, nu a fost niciodată reconstruit în totalitate, iar numărul locuitorilor romani au scăzut, iar numele latin al oraşului şi-a pierdut semnificaţia. In anul 260 d.Hr. romanii au pierdut controlul asupra ducatului alemanic, iar de atunci oraşul latin Arae Flaviae a intrat într-o perioada decadentă,  locuitorii germani  luând locul romanilor.

 

Ruinele semnificative ale oraşului latin Arae Flaviae sunt vizibile şi în prezent, indicând influenţa romanilor. Istoria acestui oraş a fost marcată de importante evenimente, unul dintre ele fiind crearea celei mai mari Curţi de judecată din Germania, în anul 1661, care a servit Cezarului şi Imperiului Roman.

 

Aici au fost date, de-a lungul anilor, diferite sentinţe răsunătoare. Între anii 1546-1661 au avut loc persecuţii ale vrăjitoarelor,  287 de proceduri ale magiei negre şi a vrăjitoriei fiind distruse. Au fost persecutate peste 266 de persoane, iar în 1519 vechiul legământ a fost desfiinţat şi şi s-a extins aşa numitul “Legământ veşnic”. În 1463 Rottweil a aderat la o alianţa temporară a Confederaţiei Elveţiene, însa în timpul Reformei, această alianţă s-a destrămat. Totuşi, în timpul războaielor, Rottweil a cerut mereu ajutorul Confederaţiei Elveţiene. Pe perioada războiului de 30 de ani, (1618 –1648), Rottweil a fost asediat de către Mareşalul Guebriant, care a reuşit să ocupe oraşul în 19 septembrie 1643. Tot în aceeaşi lună, în bătălia de la Tuttlingen, Rottweil a fost eliberat de Franz von Mercy. În timpul acestei lupte,  Guebriant a murit în urma unei lovituri de falconet la 24 noiembrie 1463,pe când se afla în pelerinaj la biserica Dominikană “Heilige Maria” sau “Santa Madonna”.

 

În perioada socialismului-naţional, de la 1 aprilie1936, în incinta colegiului catolic Rottweil, la propunerile lui Karl Doerth şi ale altor profesori, a fost introdus în şcoli  învăţământul politic nazist. Însă în 1945, după prăbuşirea sistemului nazist, acest învăţământ a luat sfârşit. Dar tot în această perioadă, aceeaşi lideri au înfiinţat Partidul Naţional Socialist (Nationalsozialismus). În Rottweil a existat o singura sinagogă evreiască, care a servit din 1861 şi până în 1938 pentru rugăciunile şi slujbele comunităţii evreieşti şi a cultului evreu. Aceasta însă a fost demolată, rămânând astăzi doar o placă comemorativă pe clădirea din strada Cameralamtsgasse nr.6.

 

În 1913 Rottweil a reluat relaţiile de colaborare cu Elveţia şi a inaugurat parteneriatul cu oraşul elveţian Brugg. De atunci, aceste două oraşe sunt partenere la fiecare sărbătoare şi eveniment. În prezent, Rottweil se mândreşte cu cele mai frumoase clădiri medievale şi arhitecturale, ieşind în evidenţă prin frumuseţea sa istorică. De exemplu, casele romanilor care au rezistat trecerii timpului, sunt împodobite cu ferestre sculptate şi bijuterii la colţurile clădirilor, specific perioadei alemanice, ştaufenilor cât şi a romanilor. Unele clădiri sunt construite în stil baroc şi stil renascentin, remarcându-se prin unicitate şi rafinament.

 

Cele mai vechi clădiri istorice din toate epocile străjuiesc şi astăzi oraşul. Unele din ele, chiar dacă şi-au schimbat destinaţia de-a lungul secolelor, sunt mărturii ale formarii şi frământărilor oraşului Rottweil. In jurul oraşului cât şi în interiorul lui, sunt multe de văzut: monumente istorice, biserici şi clădiri imense care trezesc interesul oricărui vizitator. Baia Romana de lângă cimitir, prima biserica construită în secolul 13-lea, unde pot fi admirate numeroase comori de artă inclusiv statuia „Rottweiler Madonna“ cum a fost numită, „Fecioara oraşului Rottweil“ sau numele ei în limba germană,“Das Heilige-Kreuz-Münster“ .

 

Turnul Bisericii Kapellenkirche este considerat unul dintre cele mai frumoase turnuri gotice. Biserica a fost construită în secolul al 14-lea şi reconstruită în stil baroc în anii 1727. Biserica Dominicană este prima construcţie a oraşului în stil gotic din timpul baronilor. Aceasta a fost remodelată, având tavanul pictat de către pictorul Josef Wannenmacher. O clădire importantă,  cu destinaţia schimbată de-a lungul timpului este Mănăstirea Rottenmünster, construită in secolul al-13-lea. Ea a fost intre anii 1224 – 1850 o mănăstire de ordin cisterian pentru femei şi a fost construită pe ruinele unei băi romane care datează din secolul 7. Cu timpul a devenit un adăpost al celor care sufereau din cauza bolilor psihice. Pentru că numărul pacienţilor cu boli mintale au crescut, în 1898 s-a format un ospiciu de boli mintale care mai târziu s-a dezvoltat în spitalul de psihiatrie de astăzi putând numele unui fost preot francez St. Vincent von Paul. El este recunoscut ca cel mai renumit fondator al carităţii moderne mottoul său fiind: „Dragostea în acţiune“.

 

Cea mai reprezentativă clădire a oraşului este Poarta Neagră, considerat de mulţi  cel mai frumos monument istoric din  Rottweil. De sub zidurile Porţii Negre. în fiecare an se dă startul Carnavalului Alemanic. Acest obicei tradiţional este cunoscut din strămoşi şi purtat din generaţie în generaţie, fiind cea mai veche şi prima sărbătoare de primăvară din an.

 

Rottweil, cu zidurile şi turnurile sale semeţe, se ridică cu îndrăzneală deasupra Neckarului, povestind parcă despre o lume medievală care a dat strălucire acestor meleaguri. Peisajul care înconjoară oraşul este de un romantism sălbatic, care se bucură de atenţia fiecărui trecător, invitându-te să savurezi splendoarea naturală a Alpilor Şvăbeşti* şi a munţilor Pădurea Neagră.

———————————————-

* Alpii Şvăbeşti – în germană Schwäbische Alb (în engleză Swabian Jura)

JANIK-L-Gabriela

Ligia-Gabriela JANIK

Aldingen, Germania

10 martie 2013

 

„TÂMÂIE ŞI OTRAVĂ” LA IAŞI

Posted by Gabriela Petcu On March - 23 - 2014

BJGA-&-PARTOREL-LOGOS-wb

Mihai BATOG-BUJENIŢĂ

CONCURS INTERNAŢIONAL DE POEM IRONIC ŞI EPIGRAMĂ 2014

 

BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ „GHEORGHE ASACHI”  IAŞI,

împreună cu

ASOCIAŢIA LITERARĂ „PĂSTOREL” IAŞI

 

ORGANIZEAZĂ

 

În perioada 30 mai 2014 – 1 iunie 2014, cu prilejul evenimentelor culturale dedicate celor doi mari scriitori: Ionel Teodoreanu şi Al. O. Teodoreanu (Păstorel), concursul internaţional de poem ironic şi epigramă având tema:

 

„TĂMÂIE ŞI OTRAVĂ”

 

la care pot participa creatori din ţară şi de peste hotare, mai puţin din judeţul Iaşi.

 

Regulament concurs: Tămâie şi Otravă

 

·            Pentru secţiunea epigramă se vor trimite câte două epigrame, la temă. Vor fi jurizate epigramele nepublicate, inedite, originale şi, mai ales, lipsite de vulgarităţi;

·            Pentru secţiunea poem ironic se vor trimite câte două poezii, la temă. Se recomandă poezii în formă fixă (rondel, sonet, antum, pantum, etc…)

·            Lucrările vor fi trimise în trei exemplare, în plic închis, fără moto, cu datele de identificare ale participantului: adresă, telefon, e-mail, CNP şi serie CI (pentru formalităţile de cazare) până la data de 15.05.2014 (data de trimitere de pe plic) pe adresa: Mihai Batog-Bujeniţă, Iaşi, str. George Coşbuc nr.19 cp.700469, jud. Iaşi.

·            Nu vor fi ridicate de la poştă trimiterile  recomandate şi nu vor fi luate în considerare trimiterile prin poşta electronică.

·            Câştigătorii concursurilor vor fi invitaţi la festival şi recompensaţi cu premii, invitaţiile, programul şi detaliile urmând a le fi transmise personal.

·            Acest anunţ fiind adresat cu precădere preşedinţilor de cenaclu, redacţiilor revistelor şi posesorilor de e-mail, vă rugăm să popularizaţi concursul nostru confraţilor din zona de interes, în timp util.

 

Vă dorim succes şi vă mulţumim pentru sprijin şi colaborare.

 

Comitetul de organizare

LUCRARE DE CONTROL

Posted by Gabriela Petcu On March - 23 - 2014

ROCA-G---CIF-LFTIOH-COPERTAX-1-wbConstantin T CIUBOTARU

 

Sunase de intrare. În clasă  nu era nici un elev. Ştiam că aveuseseră sportul şi trebuia să vină de la stadion. În clasă a intrat doar şefa şi alţi doi elevi.

– Domnule profesor, noi am hotărât  ca astăzi, fiindcă avem două ore cu dumneavoastră, să mergem la un film. Ca să nu vă plictisiţi ne-am gândi să vă dăm o lucrare de control. Am citit cartea „Insula fericirii” de George Roca, (Editura ANAMAROL  Bucureşti, 2013). pe care ne-aţi dat-o s-o comentăm. E ok! Sunt doar 25 de poezii. În cele două ore… acum noi vă rugăm să consemnaţi, măcar în câte o frază, un rezumat al fiecărei poezii. Nu uitaţi, vă notăm, aşa cum faceţi şi dumneavoastră! O clipă, poftim,  aveţi şi foi numerotate, semnate de noi.

 

Elevii au plecat râzând! Mi-ai facut-o! Să declar că e vina mea? Că eu i-am apreciat pentru iniţiativă? Ştiţi la fel de bine ca mine ce ar însemna să refuz! Aşa că mă apuc de treabă.

 

1. Ştiaţi că Australia a devenit o insulă? Aşa declară textual George Roca. Şi nu o insulă oarecare, ci Insula fericirii! Fiind propretate personală autorul îşi permite să se copilărească şi declară că această ipostază este similară cu ceea ce noi numim fericirea. (Insula fericirii, pag,19).

 

2. Întreb, nu pentru că sunt un (Geor)gică-contra, ci un C.T.C. (adică un Control Tehnic de Calitate). Dacă şi ceilalţi cititori credeţi că lumea începe la om din momentul când ne punem ntrebări. Da, istoria omenească e plină de indivizi care se vând pentru arginţi. N-ar trebui să se uite că avuţiile sunt amăgitoare. Azi Netul a devenit cu adevărat o avuţie pentru multă lume. (De unde începe lumea,, pag.23).

 

3. Eu, musiu Jorj, ce mă fac dacă m-am molipsit de proză. Vă invidiez că aveţi unde evada. Prozatorii se pare că au primit arest la domiciliu! (Evadarea, pag,27).

 

4. Nu-mi plac vietăţile împăiate, chiar dacă ar fi poleite  O ucidere mascată. (La muzeu, pag.29).

 

5. Tipul ne fură zilele, somnul, nopţile. Păgubit e poetul. (Hoţul, pag.31).

 

6. Dacă eşti departeee de România şi te macină doru’ de acasă, cauţi nişte fotografii cu capre negre, made in Carpaţi şi reciteşte „Moartea căprioarei”, de Nicolae Labiş. (Căprioara nebună, pag,33).

 

7. „Poem pentru adolescenţi” a devenit text şi l-a cântat o fată  la chitară. A crezut că George este în sală şi l-a poftit pe scenă. Probabil că vorba ei n-a putut străbate 10.000 km, dar a fost aplaudat/ă. Întreabă dacă poate să cânte într-un text… „Cromatică austrliană” (pag. 83-94)

 

8. Când se va inventa un avion din carne şi oase, cu plete blonde, promit să accept oferta. (Îmbrăţişare, pag.43).

 

9. „La cinematograf” a devenit trecut istoric. Cei doi tineri de azi au dispărut la Discotecă. (pag.47).

 

10. „De ziua ta” în loc de floarea care păstrează spinii pe coadă, fata preferă inelul de logodnă. (pag.49).

 

11. Hoţule! De ce-ai furat ideea de la Crusoe? De ce uneori preferăm să fim singuri în furnicarul oraşelor. De ce nu putem afişa zilele, orele când ne-am dori vizitele? Şi din partea cui! (Singur, pag.51).

 

12. La o lucrare de control se poate copia. Dar la lecţia cu „Sărutul”? (pag.57).

 

13. Aş vrea să fac cunoştinţă cu Mira matale. A mea s-a numit Miranda! A nu se confunda cu Piranda! „Mir” înseamnă pace, ”Anda” e abreviere de la Miranda! (Mira Fujita, pag.57).

 

14. Alecsandri afirma că „tot” românul e poet. „Tot” îndrăgostitul trebuia să precizeze. Voi da o lucrare de control cu următoarelle subiecte.

A. Iubita mea se numeşte poezia.

B. Definiţi sărutul.

C. Subiectele sunt la alegere.

(Poemul, pag.59).

 

15. Micul şi Marele Univers este în noi. Stelele fiecăruia poartă alt nume, dar tot stele sunt! (Micul univers, pag. 63).

 

16. Super meseriaş comentariul despre „ai noştri”, Cu ce v-a supărat constructorul Meşterul  Manole? (Eminescu, pag.67).

 

17. Eu aş numi poezia „Daruri”.Te rog… la viitoarea ediţie! (Rugă, pag71).

 

18. Sunt cuvinte cheie pentru a fi fericiţi. Vă rog să faceţi din ele un covor zburător! Pentru o pereche! (Mă bucur! pag.75).

 

19. O întrebare pentru Lady D: Poţi ucide pe cei răi cu vorba? (Dialog cu Lady Di, pag,77)

 

20. Nu mai vreau să văd roşul în faţa ochilor! Indiferent de culoarea politică, de simbolistică! (Roşu, pag.83).

 

21.Inima albastră, floare bleo (sau bleu… daca sună mai bine… dar nu rimează!), Deci:

„Floare bleo/ Oricum ai fi,/ te iubesc,/ pentru mine eşti mişto!/”. (Albastru, pag.89).

 

Atât am reuşit să scriu. Elevii au năvălit în clasă. Şefa lor mi-a luat foile din faţă. Negru, culore a fericirii în Africa. (Roşu şi negru,pag.85)

 

– N-aţi scris nimic despre patru poezii. Sunteţi penalizat cu un punct!. A! N-aţi trecut pe curat! Încă un  punct. Nota opt!

– Scuze, şefa! Sunt incluse la Răspunsul nr. 7. Dar eu vă notam numai după ce citeam şi ce aţi scris!

– Nu ne interesează, aşa ne fac unii domni profesori. Bine, treacă de la noi! Nota nouă!

– Vă rog să treceţi nota în catalog, ziceu, şi le întind documentul şi stiloul.

O clipă de linişte, apoi zvârluga de şefă:

– Pe moment s-a uitat să se includă  şi această rubrică. Dar noi o avem în cap şi v-o comunicăm la prima revedere după ce terminăm liceul. Ca să nu fiţi supărat vă promitem un punct în plus pentru „lecţia” de azi. Vă mulţumim că nu ne-aţi pus „absenţi”  pe toţi Şi vă rog să ne mai împrumutaţi cartea, poate o mai dicutăm şi la lecturi suplimentare.

———————————

N.B

Vă mulţumesc anticipat pentru aprecieri. Sper că e bine! O recenzie minimalistă despre cartea autorului româno-australian George Roca, „Căutând insula fericirii”.

Cu toate cele bune, mergem mai departe.

 

Constantin T CIUBOTARU

Roşiorii de Vede

20 martie 2014

 

Părintele de la Cluj

Posted by Gabriela Petcu On March - 20 - 2014

oana rotariu (2)

Mai demult, pe vremea cât am stat la Cluj pentru radioterapie, prietena la care am locuit o vreme, pe nume Elena, m-a rugat s-o însoțesc până la o biserică unde slujea un părinte tare aproape sufletului ei.
Avea ea un of la inimioară și voia să se confeseze acelui părinte, față de care avea un respect deosebit. O ajutase să treacă peste perioada chimioterapiei, care-i dăduse în afară de cumplitele grețuri și slăbiciuni de tot felul și un soi de deprimare și mari bătăi de cap și de suflet. Așadar căpătase o încredere extraordinară în harul lui.
Elena este o persoană cu un suflet deosebit, dar care nu a avut șansa unei educații primite de acasă și nici a unui cămin călduros în timpul copilăriei ei. Părinții, s-au pierdut de tineri și a fost nevoită să aibă grijă și de frații și surorile ei mai mici, deci se poate spune cu mâna pe inimă că nu a dus-o chiar pe roze.

Bineînțeles că am însoțit-o. Am ajuns acolo la sfârșitul liturghiei. Părintele, un tip cam la treizeci, treizeci și ceva de ani, părea deschis și destupat la minte.
S-a bucurat tare să o vadă pe Elena. Ea i-a povestit între patru ochi baiul pentru care vroia să-l vadă. Apoi m-a prezentat și pe mine ca fiind o foarte bună prietenă de-a ei, de la Suceava, aflată cam în aceeași situație cu ea și pe care o găzduiește pe perioada radioterapiei.
Părintele a simțit nevoia unei clarificări la care să fiu și eu părtașă și a spus cam așa:
– Uite Elena cam cum stă treaba: Dumnezeu e părintele nostru și noi suntem copiii lui. Dacă noi nu ascultăm, Dumnezeu ne ceartă și ne dă câte o încercare mai mică. Dacă noi tot nu ascultăm, Dumnezeu ridică vocea la noi și ne dă câte o încercare mai mare. Și dacă noi tot suntem îndărătnici și nu vrem să ascultăm, Dumnezeu ne bate și ne pedepsește, uneori cu o boală ca asta.
I-am zâmbit cu iubire părintelui și l-am rugat să nu se supere pe mine, dar vreau să-l contrazic. I-am spus parcă, cam așa:
– Vă rog frumos să nu vă supărați pe mine și să-mi dați voie să vă contrazic!
De când am aflat de această boală m-am tot întrebat cum oare Dumnezeu care e mare și bun îngăduie așa ceva și am ajuns la o concluzie.
Haideți să pornim de la aceeași premisă și anume că Dumnezeu e Tatăl nostru și noi suntem copiii lui. Și pentru ca să înțelegem un pic mai bine hai să facem o analogie la felul în care mă comport eu ca părinte.
Sunt mamă și am un copil. Îmi trimit copilul la școală și-i spun: ”Dragul mamei, uite, există două drumuri pe care poți ajunge până la școală. Unul este drept și lipsit de pericole și te sfătuiesc să-l alegi pe ăsta. Celălalt e plin de suișuri, de coborâșuri, de fel și fel de pericole și tentații, dar se poate ajunge și pe acolo la școală.”
Apoi las copilul să plece la școală și-mi văd de treburile mele. Copilul ce face? Pleacă la școală. Alege inițial drumul bun, dar după un timp, fie de plictiseală, fie din curiozitate, poate îndemnat de altcineva sau mai știu eu din ce alt considerent o ia pe celălalt drum.
Se impiedică, cade, își rupe o mână, un picior, îi curge sânge.
Care e condiția ca eu, părintele lui să-l fac bine? Să ia legătura cu mine, să se întoarcă cumva și să-mi spună: ”Mamă, iartă-mă! Știu că am greșit. Știu că mi-ai spus să nu merg pe drumul ăla, pentru că s-ar putea să nu-mi fie bine. Acum te rog iartă-mă și ajută-mă!”
Ce fac eu părintele lui, care-l iubesc din toată inima? Îl iert, îl oblojesc și fac în așa fel încât să-l vindec.
Așadar Dumnezeu nu ne dă boală, El doar ne scoate din boală.
Dumnezeu ne-a dat liberul arbitru, dreptul de a alege singuri pentru noi.
Boala ne-o facem noi cu alegerile noastre proaste, cu fricile noastre izvorâte din credință puțină, frici fără o bază reală, care știu să urzească tot felul de filmulețe de groază, ce încep să ruleze la un moment dat defectuos din căpușoarele noastre.
Ceea ce mi-ati spus dumneavoastră, părinte, extrapolat la povestioara mea, s-ar putea traduce cam așa: eu îi prezint copilului opțiunile, după care îl las să plece la școală și pornesc pe urmele lui. Constat că a făcut un pas mai în laterală și-mi notez, apoi alt pas considerat nelalocul lui și iar mi-l notez. În final observ că a luat-o pe drumul greșit, mă duc la el îi rup o mână, un picior, apoi îmi scot un briceac și-l crestez frumos ca să-l doară și să curgă sânge.
După aceea îi spun:”Vezi, asta e pedeapsa care ți-am dat-o pentru că nu m-ai ascultat.” El își cere iertare și eu, în imensa-mi generozitate decid să-l fac bine și tot eu scot din buzunar ac, ață, atele și-l oblojesc și repar.
Parcă nu se potrivesc toate aceste imagini între ele părinte, nu credeți?
La care părintele mă ia de mână și privind-o pe Elena îi spune:
– Elena, Dumnezeu te iubește și ți-a trimis în calea ta un înger.
Apoi se întoarce către mine și-mi spune:
-Vaaaaai, doamnă. Dar ce frumos povestiți! Mai stați la Cluj, că aș mai vrea să povestesc cu dumneavoastră?
M-au trecut fiori pe șira spinării, m-am aplecat și am sărutat mâna părintelui și i-am mulțumit.

Din păcate n-am mai povestit cu el nici până atunci și nici de-atunci încoace. Dumnezeu știe de ce…

 

Oana ROTARIU

Suceava

Parisul – piatră de temelie la edificiul succesului!

Posted by Gabriela Petcu On March - 20 - 2014

Spre deosebire de Adrian Păunescu, domnul Dumitru Sinu (din Phoenix), ajunsese “devreme” la Paris. Iugoslavia – şedere scurtă la Panciova şi Kovacica, un an şi câteva luni la Banovici, la Zrenianin pentru o vreme mai scurtă,  apoi Italia – la Trieste, la Cinecitta pentru două luni şi în final la Torino, de unde a plecat în Franţa, la Paris. Această traiectorie a urmat-o viaţa din exil a lui Dumitru Sinu, de la trecerea graniţelor României şi până la popasul ceva mai lung, pe care l-a făcut în Franţa; traseul anterior ajungerii în ţara lui Voltaire îl creionase într-un mod absolut original pe parcursul întâlnirilor noastre anterioare. De data aceasta mi-a vorbit nenumărate ore despre Franţa, despre Paris şi despre oamenii pe care i-a întâlnit acolo. Nici n-am ştiut cum a trecut timpul! Ascultându-l pe Mitică, timpul parcă încremenise şi rămăsese, cuminte, într-un colţişor, atârnat de tălpile bătătorite ale amintirilor…

 

 Paris„Parisul  e o boală!”

 

„Parisul e o boală!” Cu aceste cuvinte a deschis nea Mitică discuţia pe care o aşteptasem cu nerăbdare de ceva vreme. Ştiam că de data aceasta întâlnirea noastră va fi una de excepţie, că destăinuirile lui vor fi incitante, pline de farmec şi inedit, şi că aveam să aflu reale răspunsuri la întrebările ce mi se învălmăşeau în minte, încă de la începutul cunoaşterii noastre. Despre Paris s-a scris enorm şi s-au spus multe! Au curs râuri de cerneală pe kilometri întregi de hârtie şi încă s-ar mai putea scrie, pentru că niciodată nu se va putea cuprinde totul! N-a existat om care a ajuns la Paris şi care să nu se fi îndrăgostit de oraşul luminilor, de la omul simplu care a pus piciorul acolo pentru prima dată, până la intelectualul de marcă, la oamenii politici şi de cultură.

 

Benjamin Franklin spunea, făcând referire la Franţa: “Fiecare om are două patrii: patria mamă şi Franţa!”, Franklin fiind un mare admirator al acestei ţări şi un înfocat iubitor al Parisului. Franţa a  fost  întotdeauna poarta deschisă a Occidentului spre lumea nouă; de aici s-au îmbarcat  spre America  nume ilustre ale culturii de pe întreg mapamondul şi în acest mod, continentul american a dobândit oamenii cei mai valoroşi ai Europei. Când vorbeau despre Franţa, americanii le spuneau confraţilor lui Voltaire: Noi am făcut pentru Voltaire mult mai mult decât voi: am făcut biblioteci cu numele lui, am tradus cărţile lui în engleză, am dat numele lui unor străzi… Replica francezilor  venea însă imediat, precum tăişul unei săbii ascuţite: Noi l-am dat lumii pe Voltaire!

 

„Cineva spunea că există un singur oraş în lume unde poţi să trăieşti şi mai ales unde să poţi învăţa ceva şi acela este Parisul. Parizienii te lasă să faci ce crezi, ce poţi, ştiu însă că le laşi şi lor ceva, iar acest ceva le este de ajutor. Am observat un fenomen interesant: scoate-i pe parizieni din Paris, du-i pe marginea unui lac, a unui râu sau la poalele unui munte, dă-le o casă superbă şi după trei zile s-au săturat de iarbă! Înapoi la Paris! Parisul este mai rău ca drogul! Arată-mi un om care a văzut Parisul şi nu ar vrea să se întoarcă acolo!” – a continuat relatarea bărbatul încă plin de viaţă, care începuse, încet, încet să mi se destăinuie. Şi avea mare dreptate! „Englezii au făcut Londra pentru ei, francezii au făcut Parisul pentru o lume întreagă!” Frumos, nu-i aşa?

 

„Mai bine spălăm vase la Paris, decât să mergem în Australia!”

 

„În gara din Torino nu mai erau mulţi emigranţi din grupul din care făcusem şi eu parte. Plecaseră aproape toţi în Chile, Argentina, Brazilia, Australia şi două grupuri la Paris. Trenul sosise, peste o oră trebuia să plecăm, şi eu aveam în buzunarul stâng biletul de tren Torino – Napoli, iar în buzunarul drept, biletul de vapor Napoli – Sidney, Australia”.  Da, Mitică Sinu hotărâse ca destinaţia următoare să fie Australia! Erau destui emigranţi români care luaseră această decizie şi el nu stătuse mult pe gânduri şi li se alăturase. În acea oră însă, pe peronul gării din Torino s-au zbătut multe gânduri în mintea lui, sufletul i se frământase îndelung şi lucrurile au luat cu totul şi cu totul altă întorsătură, iar direcţia în care viaţa lui urma să se îndrepte a suferit modificări majore. Paris scria pe fruntea lui Mitică! Deşi trecuseră decenii de când se petrecuseră aceste momente din viaţa lui, povestindu-mi despre ele, nea Mitică le retrăia cu aceeaşi intensitate: Bă, Mitică, ce căutăm noi la şerpăriile alea din Australia, mai ales că tu-i ai pe Buneşti, eşti un băiat muncitor şi descurcăreţ; mai bine spălăm vase la Paris decât să omorâm iepuri în Australia!, îi spusese profesorul Ionescu amicului meu, înainte cu mai puţin de o jumătate de oră de plecarea trenului. Auzindu-i despre ce vorbeau, Traian Constantin, un alt refugiat român ce făcea parte din grupul lor, li s-a alăturat, au rupt biletele pe care le aveau,  şi-au luat rămas bun de la ceilalţi confraţi care mergeau spre Australia şi s-au grăbit să ia trenul care-i ducea spre frontiera cu Franţa.

 

Toate drumurile duc la…Paris!

 

„Din fericire deţineam o schiţă trimisă de Vasile Ţâra şi Eugen Ştefănescu, acesta din urmă fiind un inginer silvic român care studiase la Paris şi pe care l-am reîntâlnit câţiva ani mai târziu, în Canada. Având reperele principale, ne-a fost mult mai uşor să trecem graniţa şi am ajuns la Briancon, în Franţa. Ne-am dat seama că am trecut frontiera, văzând  în mâna unei fete care păştea vacile, o carte în limba franceză – mi-a spus râzând nea Mitică. Descoperisem micul oraş francez Briancon, la imediata trecere a graniţei dinspre Italia, o cetate medievală asemănătoare cu oraşul Sighişoara, din ţara noastră. De fapt aveam să aflu mai târziu că un mareşal în armata franceză, dar şi inginer faimos al lui Ludovic al XIV-lea, a construit şi fortificat o mulţime de oraşe din Franţa; construise această cetate către sfârşitul secolului al XVII-lea. Tehnica lui a fost preluată şi răspândită apoi în întreaga Europă, ajungând chiar şi în Transilvania; dovada este cetatea Alba–Iulia.” Am înţeles, în continuare, că grupul de transfugi a fost preluat de jandarmeria franceză şi românii au fost trataţi omeneşte: au primit mâncare şi băutură, urmând procedura franceză privind regimul refugiaţilor. „În acele momente mi-am amintit de fosta mea profesoară de franceză, madame Munteanu… Când jandarmii ne-au aşezat la masă, profesorul Ionescu mă rugase să spun Tatăl nostru în limba franceză şi după ce-am terminat, jandarmii m-au întrebat râzând, de când n-am mai spus rugăciunea aceasta. De ce? Când ajunsesem la Notre pain quotidien, pronunţasem pin!  Ne-au luat apoi şireturile de la ghete şi centurile, ca nu cumva să ne sinucidem şi după ce-am urmat regulile prevăzute în legile francezilor şi-am petrecut o noapte la închisoare, ne-au dat drumul, înmânându-ne un permis de şedere în Franţa, valabil pentru trei luni”. Nea Mitică îşi amintea cu lux de amănunte totul: „Acuma? Acuma suntem liberi? – a întrebat profesorul Ionescu şi ne-am îndreptat bucuroşi spre gară să luăm trenul spre Paris!”

 

Vous connaissez monsieur Vasile Ţâra?

 

În tren au avut parte de o surpriză plăcută: conductorul trenului, un francez cu o figură calmă şi în ochii căruia se citeau bunele intenţii, după ce a constatat că sunt români a exclamat: Vous connaissez monsieur Vasile Ţâra? Nea Mitică  i-a dat răspunsul imediat, surprins plăcut de atitudinea binevoitoare a conductorului francez. Îl cunoscuse doar, pe Vasile, în lagărul sârbesc şi se împrieteniseră, avea de la el schiţa de trecere a frontierei. Conductorul le-a povestit apoi cum îl cunoscuse pe Vasile Ţâra şi cum acesta îl încântase, cu cât de multe ştia; vorbiseră mult despre comunişti şi despre România! Îl fascinase românul! Când trenul a ajuns la Paris, acelaşi conductor de tren a telefonat părintelui Zăpârţan de la Misiunea greco-catolică română, pe care îl cunoştea, anunţând sosirea românilor. Părintele acesta era omul care deschidea căile Occidentului pentru cei ce ajungeau din România la Paris – era un om minunat!  A fost norocul lui nea Mitică şi al prietenilor săi!

 

ParisulNoapteaFrânturi de viaţă la Paris, pe strada Ribera

 

Misiunea greco – catolică unde urma să ajungă nea Mitică împreună cu însoţitorii lui se afla la Paris, pe strada Ribera; era cunoscut de toată lumea faptul că în acel lăcaş binefacerea era la ea acasă, că domnul Zăpârţan era părintele tuturor românilor care ajungeau la Domnia Sa. Când îşi dădeau întâlnire la sediul misiunii, cei aflaţi la Paris, spuneau doar atât: Ne vedem la Ribera! Nume ilustre ale diasporei române din Franţa erau alături de părintele Zăpârţan, şi un exemplu elocvent este diplomatul şi istoricul de excepţie, Neagu Djuvara; toţi concurau la sprijinirea activităţii acestei cetăţi de suflet românesc. Părintele Zăpârţan împreună cu Neagu Djuvara au preluat grupul celor trei români din gara pariziană: „Ei ne-au plătit biletele, şi-apoi părintele ne-a dus la Misiunea greco-catolică; am făcut o baie şi am dormit în bibliotecă. De-abia aşteptam să întâlnesc familia Bunescu, pe Dan Isăcescu, pe logodnica lui Mimi Ştefănescu!” – au fost cuvintele lui nea Mitică, continuând epopeea pariziană.

 

Definiţia fericirii în exil sau prima dimineaţă la Paris

 

„În dimineaţa acelei zile a fost prima dată când m-am trezit foarte fericit de când eram în exil; am avut un sentiment pe care nu cred că l-aş fi putut avea dacă plecam în Australia”, şi-a amintit Dumitru Sinu, iar aducerile-aminte cu  gust de libertate îşi continuau nestingherite cursul.  „Distinsul domn Neagu Djuvara  a venit la noi, ne-a dat două sute de franci şi-apoi ne-a vorbit despre viaţa de acolo”. Diplomatul le-a furnizat o serie de amănunte despre viaţa pariziană, sugerându-le să ţină cont de ele pentru a se putea integra, adapta şi a-şi face un rost; erau sfaturi preţioase de care chiar aveau nevoie, pentru că îi aştepta o altfel de viaţă, cu reuşite şi eşecuri, cu bucurii şi necazuri, în acelaşi timp. Şi amintirile octogenarului s-au derulat treptat, pentru că ecranul sufletului său se deschisese… Ce amintiri, ce vremuri!…

 

Anton Ştefănescu şi „Sârma ghimpată”!

 

S-a întâlnit nea Mitică la Paris cu tot felul de oameni: pe unii îi cunoscuse încă din ţară, aşa cum era cazul doctorului Traian Stoicoiu, pe care-l ştia de la Cluj; pe alţii îi întâlnise în lagărele în care poposise înainte de a ajunge în Franţa şi unul dintre ei era Anton Ştefănescu. Cu el se cunoscuse în Iugoslavia (după cum am menţionat în capitolul anterior). Apoi au continuat să se vadă în Italia, după trecerea frontierei, pentru că întotdeauna se înţeleseseră foarte bine. La Paris se întâlneau din nou şi amândoi savurau din plin bucuria revederii – se pare că destinele celor doi se intersectaseră şi acolo! De cum s-au întâlnit „la Ribera” (Misiunea greco-catolică ), Anton l-a invitat la o cafea. Erau dornici să-şi povestească întâmplările petrecute în intervalul în care nu se văzuseră şi să-şi depene amintirile. Din cercul lor de prieteni făcea parte şi un alt Ştefănescu, Dumitru sau Mimi, pentru cei apropiaţi, care a trăit o experienţă dură în încercarea sa de a părăsi România. Mitică l-a întrebat de toţi, a aflat cum reuşise Anton să ajungă în Franţa şi, la rândul său, i-a istorisit cele întâmplate în viaţa sa de la ultima lor întâlnire încoace. În cele din urmă, Anton a părăsit Franţa şi s-a stabilit în Chile. A scris o carte cu  titlul „Sârma ghimpată”. După titlu, e lesne de înţeles ce subiect a abordat!  Şi acum regretă nea Mitică faptul că n-a onorat invitaţia lui Anton de a-l vizita în Chile, ar fi ajuns şi acolo!

 

Dumitru Ştefănescu – un vis spulberat după gratii!

 

Din România porniseră să treacă graniţa la sârbi trei prieteni: Anton Ştefănescu, Mimi (Dumitru) Ştefănescu (nu erau rude, doar o pură coincidenţă de nume) şi Petru.

 

Mimi Ştefănescu avea logodnica la Paris, o chema Jacqueline, deci ţinta lui era Parisul! Pe drum însă, Anton Ştefănescu s-a rănit la un picior. Îi curgea sânge şi le-a zis celor doi tovarăşi să-şi continue drumul fără el, riscau prea mult! „Eu am să mă bandajez la picior, îmi rup cămaşa şi o să-mi opresc cumva hemoragia”, le-a spus, şi a rămas acolo, să-şi oblojească rana. Ceilalţi doi şi-au continuat drumul. La un moment dat au crezut că au ajuns în Italia şi s-au oprit. Ghinionul lor a fost că se aflau tot în Iugoslavia; au fost prinşi de către sârbi şi-au fost închişi. Mimi Ştefănescu era în Iugoslavia, logodnica sa la Paris şi mama la Bucureşti. Să nu producă îngrijorare acasă, Mimi îi scria mamei sale din închisoarea iugoslavă şi trimitea scrisorile lui Jacqueline, la Paris, iar aceasta le expedia de acolo, mamei lui, la Bucureşti. Până la urmă sârbii l-au trimis pe Mimi în România; sosirea lui în ţară a produs un adevărat şoc pentru mama pe care până atunci o protejase, ascunzându-i necazurile prin care trecuse. Şi totul s-a întâmplat în acea perioadă în care mama lui aflase că nu e la Paris, ci este închis la Bucureşti. Anton Ştefănescu, cu toate că era rănit, avusese însă şi noroc, trecuse graniţa în Italia unde s-a întâlnit cu nea Mitică şi apoi a plecat la Paris.

 

O prietenie pe viaţă – Sonia şi Alexandru Bunescu

 

Reîntâlnirea cu Sonia şi Alexandru Bunescu a adus o nespusă bucurie în sufletele acestor oameni de mare caracter şi a lui nea Mitică, în aceeaşi măsură. Se cunoscuseră în lagăr, în Iugoslavia. „Ne-am bucurat când ne-am revăzut şi cât am stat eu la Paris ne-am vizitat constant. Mergeam destul de des la dânşii, la hotelul la care locuiau; dacă la două săptămâni nu ajungeam la ei, îngrijorarea-i aducea la mine. Îi cunoşteau pe toţi de la Misiunea greco-catolică, dar şi pe mulţi alţii: pe Neagu Djuvara, pe doi foşti miniştri ai Guvernului Antonescu şi cărora se spune că Antonescu le-ar fi dat mulţi bani când au emigrat. Cei doi miniştri erau George Creţianu – fost însărcinat cu afaceri al României la Paris şi Constantin Vişoianu – fost Ministru al Afacerilor Străine. Povestindu-mi despre familia Bunescu, Dumitru Sinu mi-a mărturisit că pentru toată lumea, prietenia lui cu aceşti oameni constituia un mister. Atunci când curioşii îl iscodeau, Mitică le răspundea pe-un ton glumeţ: „Un pahar de apă face minuni!” – căci datorită unui pahar de apă oferit dezinteresat, îi cunoscuse pe Sonia şi Alexandru Bunescu. Mai târziu, nea Mitică l-a întâlnit pe doctorul Ţăranu, pe care îl ştia de la Cluj, dar la Paris a cunoscut şi alte persoane şi personalităţi: pe fostul pilot al generalului Antonescu, Max Manolescu, pe doctorul Meţianu – pe unii datorită destinului, iar pe alţii graţie familiei Bunescu, cu care a rămas prieten toată viaţa. Când a părăsit Franţa şi s-a îndreptat spre continentul american,  Sonia şi Alexandru Bunescu, pe lângă faptul că i-au plătit biletul cu care s-a îmbarcat pe puntea vaporului „Queen Mary”, i-au înmânat lui nea Mitică şi o scrisoare de recomandare către Milică Marinescu, un proeminent om de afaceri român din acele vremuri, care era şi cel care administra finanţele cunoscutului industriaş român, Nicolae Malaxa.

 

 „Am fost un norocos, dar şi tupeul a contat!”

 

Era un norocos nea Mitică, acesta este adevărul! Avea şi tupeu, dar mai mult decât atât, ştia când, cum şi unde să se folosească de el: „Mulţi m-au întrebat: dar cum ai ajuns tu să-i cunoşti pe toţi ăştia? Avusesem norocul să fiu în anturajul multor oameni importanţi, aşa mi-a fost scris. Am avut însă şi tupeu! De exemplu, odată l-am sunat pe fostul ministru al României la Londra, Viorel Virgil Tilea şi i-am spus: Dumneavoastră aţi servit masa la Iosif Radu, la noi în sat!  În vremea aceea mă aflam într-un orăşel din Anglia, iar el era la Londra.  Şi Tilea mi-a spus fără să stea pe gânduri: Vino repede la Londra să ne cunoaştem!” Mai apoi, Tilea l-a recomandat deţinătorului uneia dintre cele mai mari şi mai prospere companii din Franţa, care, ulterior, i-a oferit de lucru. S-a învârtit în cercuri de intelectuali de marcă şi a ştiut cu dibăcie să le rămână aproape; a fost un autodidact, bine spus! Nu i-a fost teamă să muncească, dar cărţile l-au fascinat mereu; era avid de cunoaştere şi studia cu sârguinţă, iubea compania celor învăţaţi şi făcea faţă cu brio discuţiilor lor.

 

„Nu trebuie să-nvăţ nicio meserie!”

 

La Paris, Dumitru Sinu a muncit tot timpul; nu-i era ruşine să spele vasele într-un restaurant, ba dimpotrivă, era chiar mulţumit că nu stătea la mila celor mai înstăriţi sau a bisericilor la care alţii mergeau cu mâna-ntinsă. Când cei care-l cunoşteau îl îndemnau să-nveţe o meserie, Mitică le spunea glumind: „Cu meseria mea n-o să rămân vreodată fără lucru!” Şi în acest context mi-a povestit o altă întâmplare de care-şi amintise: cunoscuse o franţuzoaică cu care se împrietenise. Tatăl fetei s-a oferit să-l înveţe meseria de bucătar. „Numai sosuri erau vreo două-trei sute! Paul, tatăl prietenei mele fusese bucătar la una din camerele parlamentului francez”. Mai târziu însă, când a ajuns în Canada, a regretat încăpăţânarea, refuzul său, pentru că acolo erau la mare căutare cunoscătorii bucătăriei tradiţionale franceze şi cele mai luxoase restaurante din Quebec preferau bucătarii sosiţi de la Paris. Dar lui Mitică nu i-a plăcut rutina! Pe el îl stimulase dintotdeauna ineditul, situaţiile noi care-i puneau la încercare inteligenţa şi spiritul, şi care-i ofereau apoi, satisfacţii. Era descurcăreţ, îndrăzneţ! Şi asta l-a ajutat în viaţă cel mai mult şi i-a adus succes.

 

Festival românesc la sala Odeon din Paris

 

Comunitatea românească din Parisul anului 1950 a avut parte de un eveniment deosebit de emoţionant: într-un cadru festiv, sala Odeon a reunit de Ziua Mamei un mare număr de emigranţi români aflaţi la Paris: personalităţi de marcă ale diasporei române, ca Mircea Eliade, Neagu Djuvara şi alţi învăţaţi şi foşti oameni politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile şi toate confesiunile religioase: „Dar cine n-a fost? – şi-a reluat şirul amintirilor Dumitru Sinu -. Toţi! Catolici, ortodocşi, ţărănişti, liberali, foşti legionari – o adunare impresionantă de români aflaţi în afara graniţelor şi care, în acea zi memorabilă, au petrecut împreună momente de neuitat. Primul care a luat cuvântul a fost părintele Zăpârţan, un om de aur şi un mare român! Ce n-a făcut părintele pentru cei din exil? N-a putut vorbi mult, el a rostit la început o frază care cuprindea totul: Dumnezeu n-a reuşit să le facă pe toate şi atunci a făcut mamele! – şi n-a mai putut spune niciun cuvânt. Cei din sală plângeau! După ce s-a liniştit lumea, părintele şi-a continuat emoţionanta prelegere şi apoi a început să cânte: O inimă de mamă! Au fost clipe unice care mi-au intrat în suflet atunci şi au rămas cuminţi, acolo…“

Suflete de copii

 

Omul pe care-l aveam în faţă îşi amintea acum, cu ochii vii şi plini de emoţie, tot ce s-a întâmplat în sala Odeon în acea zi: după cuvântul de deschidere al părintelui Zăpârţan, a ţinut un discurs în limba franceză ilustrul Neagu Djuvara. Mircea Eliade, cel mai cunoscut şi iubit intelectual român din Parisul acelor vremuri şi-al celor ce-au urmat, într-o manieră elevată şi de neconfundat, a vorbit despre mamă, lăsându-i pe cei din sală fără grai. Apoi alţi şi alţi confraţi au vorbit, despre cea mai apropiată fiinţă de sufletul fiecăruia dintre noi, după propriile simţăminte iar sufletele lor – atunci şi acolo – s-au unit într-unul singur: acela al copilului român, căci toţi aveau o mamă!

 

Petrecere românească pe bulevardul Saint Michel

 

„După serbare, majoritatea ne-am oprit pe bulevardul Saint Michel la o cafenea, unde a s-a prelungit ceea ce începuserăm la Odeon”, continuă nea Mitică povestirea despre ziua aceea memorabilă. Au spus poezii despre mamă, au cântat, au plâns şi-au râs în acelaşi timp, pentru că n-au lipsit nici momentele de umor sau picanteriile copilăriei, de care mulţi şi-au amintit cu nostalgie. Dan Isăcescu a venit cu propunerea ca fiecare dintre cei prezenţi să se gândească la o poezie, la un cântec sau să rostească o frază despre mamă; cum inteligenţa fără de spirit este ca şi mâncarea fără sare, Isăcescu a încercat să destindă atmosfera şi a spart gheaţa, recitând în dulcele grai moldovenesc, pe care nu-l uitase, un amestec hazliu de versuri. Ştia să anime atmosfera şi să aducă zâmbetul, chiar şi pe feţele cele mai posace. Au continuat ore în şir să cânte şi să recite, să-şi depene amintirile copilăriei, cu acele întâmplări nevinovate sau boacăne, ce n-au rămas nepedepsite de către cele care le-au dat viaţă. Cântece vesele sau triste au uns inimile lor rupte-n două, căci într-o după amiază prelungită până târziu, în noapte, timpul s-a scurs în ritmurile celor mai frumoase melodii dedicate mamei, iar clipele au trecut  mângâiate de cele mai frumoase versuri. Când s-a cântat melodia Plânge-mă maică cu dor, n-a existat niciun român dintre cei care erau acolo, să nu plângă. Ascultându-l pe nea Mitică nu puteai să rămâi insensibil şi să nu dai timpul înapoi, retrăind momentele inocenţei, când mama, eterna mamă, te ţinea la piept, te mângâia şi te-nvăţa de bine, te pregătea ca într-o zi să poţi să te numeşti atât de simplu, OM! Dar pentru el imaginea mamei se stinsese… avea doar trei anişori când mama îi plecase, sus, la ceruri. „Când ascultam cântecele şi poeziile acelea care ne-au făcut ziua atât de frumoasă, mă gândeam cu regret că nu-mi amintesc nici măcar imaginea celei ce m-a adus pe lume… Eu nu puteam spune niciodată, ca inginerul Stoicescu, la cei nouăzeci şi şapte de ani ai săi : Mama nu m-a pedepsit niciodată, dar vocea ei… ah, vocea ei! Şi-acum cu drag mi-o amintesc!”

 

OCTAVIAN CURPASOctavian D. Curpaş

 

 

 

 

 

 

 

 

Prea târziu, la Paris   

Adrian Păunescu

Prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
n-am avut nici noroc, nici chemări, nici curaj,
unde sunt, mă trezesc doritor să rămân
şi, cu grele picioare, m-ating de pavaj.

Nu-i de mine nimic din infernul modern,
eu în peşteri, acum, aş avea locul meu,
pe o piatră de râu mi-ar fi dor să-mi aştern,
orice drum la Paris mi se pare prea greu.

E trei sferturi sub ierbi generaţia mea,
ce să caut aici, fără nimeni din toţi?
invalizi glorioşi, lângă voi aş cădea,
dar mă cheamă absurd nebunia pe roţi.

Prea târziu am ajuns, prea bătrân, la Paris,
amintirea s-a şters, în memorie-i gol,
era bine să-l gust, cât mi-a fost inetrzis,
de pe oricare loc, azi, abia mă mai scol.

Şi mi-e dor de Brâncuşi, cel mai mult de Brâncuşi,
dacă nu-ntârziam, într-un straniu pariu,
îi umblam la fereşti, îi dormeam pe la uşi,
pentru opera lui, măcar piatră să-i fiu.

Condamnat, pentru veci, să fiu numai român,
noapte bună, oraş al eternei lumini,
prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
hai acasă, eu plec, n-are rost să rămân,
e prea scump pentru mine să mor în străini.

1995

 

Catârul – fabulă politică

Posted by solariu On March - 11 - 2014

catarul

☺☺☺☺☺☺☺

Pe vremuri, la o fermă bogată şi frumoasă,
Trăia printre-animale şi un catâr de “rasă”.
Şi se muncea acolo într-un continuu flux,
Doar el, catârul nostru era şomer de lux.

De-aceea chiar stăpânul, nemaiavând răbdare,
Îl trase deoparte şi ţi-l luă cam tare:
-Aşa nu se mai poate, m-a apucat oftica,
Tu doar mănânci fâneţea şi nu produci nimica.

Ia uite la Mărţuică, bătrânul nostru bou
Cum trage toata ziua, în plug, ca un erou.
Sau uite la Joiana cea care zi şi noapte
Ne dă la toată lumea găleţi întregi cu lapte.

Găinile de-asemeni se screm şi una două
Ne pricopsesc deodată cu zeci şi zeci de ouă.
Chiar şi cocoşul nostru acela pintenat
Ne cântă dimineaţa să ne sculăm din pat.

Ori harnicul de Murgu, prea blândul nostru cal
Ce trage la căruţă, la vale şi la deal.
De-aceea-ţi spun cu riscul de a părea cam snob
Că-i musai azi în fermă să-ţi iei şi tu un job.

Ai două variante, de mult au fost gândite,
În două posturi cheie, puţin cam diferite.
Să tragi şareta nouă ce-o vezi lângă hambar,
Sau peste animale, să fii parlamentar.

-Stăpâne, rog mă iartă, ţi-o spun doar amical:
Sunt doar catâr, n-am trupul puternic ca un cal.
Iar varianta-a doua… să fiu parlamentar,
Doar vezi destul de bine că nu sunt chiar… măgar.

– Sorin Olariu –

PETRU BIRĂU SAU POLICROMIA CA MOD AL EXPRESIVITĂŢII IDEILOR

Posted by Gabriela Petcu On March - 10 - 2014

VELEA-D---PETRU-BIRAU-cop1-wbAl Florin ŢENE

 

Abordarea personalităţii artistice a pictorului Petru Birău, pictor şi scriitor, de către Dumitru Velea, un excelent eseist, a făcut ca albumul „PETRU BIRĂU arta ca reînceput şi adăpost”, apărut la Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu“, Petroşani, 2012, să fie o îmbinare între cercetarea fenomenului cultural, din unghiul original al pictorului, cu speculaţia filosofică a fondului spiritual pe care aceasta îl presupune.

 

Albumul având următoarele capitole:

I – Cumpăna muntenului

II – „Firul vieţii“

III – Locuri privilegiate istoric

IV – Cimitirul Vesel de la Săpânţa şi „Ţapul isăşitor“

V – Peisajul ca reînceput al lumii

VI – Portretul auroral

VII – Natura statică

VIII – Cartea ca început şi oglindă

1 – Linie şi cuvânt

2 – Culoare şi poveste

3 – „Eclaboussures de soleil” şi oglinda

IX – Mama şi matricea arhaică

X – Fişă biografică Petru Birău, cuprinde un întreg evantai despre viaţa şi opera artistului.

 

În acest frumos Album, cuprinzând toate datele biobibliografice necesare pentru a evidenţia portretul unui artist ajuns la maturitate, Dumitru Velea glisează între critica de artă şi hermeneutica filologică, fiindcă ambiţiile eseistului ţintesc către o viziune coerentă şi globală asupra dinamicii spirituale prefigurate în opera pictorului abordat.

 

Autorul abordează pictura lui Petru Birău din punctual de vedere al rădăcinii sale, exprimată, ”prin întreaga sa familie, în această matrice stilistică, restrânsă genetic la omul de munte, geographic la Cimpa, aşezare pe partea de nord a Jiului Estic, din Munţii Dacilor.“ (p. 8).

 

Dumitru Velea ştie să se ridice uşor deasupra operei lui Petru Birău, investigând-o şi analizând-o în şiruri de conexiuni care iluminează o personalitate în conexiunile ei; având înzestrarea analogiei rapide şi a scenariului de idei, plonjează uşor în mitologie şi religie, iubind coerenţa şi armonia teoretică. Toate acestea datorită picturilor studiate.

 

Opera plastică a lui Petru Birău îi dă posibilitatea autorului să se exprime în concepte, astfel că precizia formulării, plasticitatea stilului, proprietatea expresiei îl ajută să contureze cu precizie lucrările de pictură ale celui care semnează expresivul tablou Nunta momârlească (executat în 1992, ulei pe carton, 70/100 cm). Erudiţia intră în discursul său numai în măsura în care serveşte precis şi eficient argumentaţia şi, atunci când o face, Dumitru Velea are grijă să meargă cu argumente la rădăcinile operei lui Petru Birău, la semnificaţia originară a acesteia.

 

Având zece expoziţii personale, 15 de grup, şi alte câteva în străinătate, precum şi şapte cărţi publicate, prezent în mai multe Dicţionare, Petru Birău este o personalitate ce stă sub semnul plastic al arhaităţii şi al zodiei intelectului.

 

Albumul sugerează efortul sintetic şi totalitar al artistului plastic, criticul făcând o lucrare de ordonare şi consolidare raţională pe o operă inefabilă, subtilă prin chiar esenţa ei misterioasă. Preocuparea pictorului este de a nu lăsa „actele” artistice într-un tipar încremenit, întrucât simţul său artistic se exprimă cu claritate în limbajul culorilor rupte din mediul în care creează. Iar dicţiunea ideilor din eseul lui Dumitru Velea e un mod de expresivitate a intelectului. Inteligenţa sa critică se consumă în nenumărate ceremonii ale investigaţiei şi interpretării, în formulări eseistice care prind memorabil esenţa evoluţiei artistului. Cercetând picturile lui Petru Birău, Dumitru Velea face, în acelaşi timp, şi un efort spiritual de a sesiza subtextul filosofic al practicii artistice. Distincţiile au subtilitate, disocierile dau la iveală un simţ foarte fin al nuanţei, iar siguranţa tonului conturează cu precizie portretul artistului abordat. Studiul despre Petru Birău luminează o „tradiţie” prinsă în actul metamorfozei spirituale. Efortul cristalizării de la origini până la artist, prin trecerea de la psihologia înaintaşilor la pictorul Petru Birău, coagularea sacral-filosofică prin consolidarea ecclesiocratică, formă de explorare a totalităţii prin pictură şi text, ne conduc spre un portret al artistului plastic cât mai valid şi coerent în fundamente.

 

Prin acest Album, ne comunică despre temeiurile noastre româneşti doi artişti, ai condeiului şi penelului, deosebiţi, personalităţi ce ne-au dat prilejul de încântare şi de iluminare culturală, comunică despre temeiurile noastre româneşti.

 

Al. Florin ŢENE

Cluj-Napoca

10 martie 2014

Echinox cu fantome iredentiste

Posted by Gabriela Petcu On March - 9 - 2014

FLOREA-Corneliu-frx-wbAutor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

În fiecare început de primăvară, de douăzeci şi trei de ani, România e bântuită de fantomele iredentismului unguresc ce se apucă să bată pe la uşile şi ferestrele cetăţenilor români de etnie ungurească: „Hei, voi, vitejilor, urmaşi ai lui Atilla şi-ai arpadienilor, treziţi-vă, ridicaţi-vă şi puneţi mâna pe ce apucaţi şi luaţi Ardealul de la puturoşii de valahi, ce au fost slugile noastre o mie de ani! Este 15 Martie’’

Anul acesta, fantomele iredentismului unguresc au venit şi cu un steag secuiesc!!

De douăzeci şi trei de ani românii, dar mai ales ungurii, nu au liniştea păcii şi a concordiei  inter-etnice, ce abia începuse, de un timp, să-şi arate binefacerile reciproce. Da, se poate trăi în concordie româno-ungurească în România, dacă nu apar fantomele, depăşite de mult de vremurile actuale. Se poate trăi, spun şi eu, care am trăit în acest climat inter-etnic, de înţelegere socială civilizată primii douăzeci şi patru de ani la Timişoara, trei ani medic în Maramureş, doi în Raionul Satu Mare, doi ani medic secundar la Cluj şi încă zece ani în Bistriţa de Năsăud, ca medic specialist. Până la plecarea din România în 1980, am avut bune relaţii, deschise şi de ajutor reciproc cu toţi ungurii, de la colegii de şcoală sau profesie până la pacienţi şi concitadini. Acum toţi au devenit distanţi, duplicitari, conspirativi, udemerişti cu steag secuiesc în vârf de suliţă. Ce păcat de ei, au dat cu piciorul unei decente relaţii inter-etnice împinşi de fantomele iredentiste.

Din Martie 1990, de la Târgu Mureş, Harghita şi Covasna, se aude din nou, şi tot mai tare, zăngănitul săbiilor, fantomele iredentismului de la 1848-1849 redeşteptând visul unei Ungarii Mari prin acapararea, prin orice forme, de teritorii de la statele vecine, teritorii pe care cred, nici mai mult nici mai puţin, decât că le-ar fi adus străbunii lor pe cai, când au venit aici, în Europa.

 

Fantomele revoluţiei ungureşti din 1848-1849

 

În Martie 1848, în Pesta era un grup de tineri cu idei ardente de independenţă faţă de Viena, numit „Societatea celor zece” care, la izbucnirea Revoluţiei Franceze, îndemnaţi de slovacul Lajos Kossuth, s-a transformat într-o avangardă revoluţionară „Tinerii Unguri” şi a elaborat un manifest revoluţionar cu o duzină de puncte. Manifestul începea cu libertatea presei, desfiinţarea cenzurii, deplină egalitate cetăţenească şi religioasă – să ţineţi minte voi, români ardeleni acest punct din manifestul democrat al ungurilor – urmează înfiinţarea unei gărzi naţionale, a unei armate naţionale, retragerea trupelor străine – habsburgice şi croate – din Ungaria, eliberarea deţinuţilor politici şi unirea Transilvaniei la Ungaria. Acest manifest revoluţionar a fost tipărit, răspândit şi făcut public de pe treptele Muzeului Naţional, în ziua de 15 Martie de către tânărul actor şi poet, de origine sârbă, Sandor Petofi, după care a recitat o poezie patriotică înflăcărată ce începea cu „Sus! Patria către maghiari strigat-a/ E timpul pentru luptă să fiţi gata/ Ce alegeţi, libertatea sau robia? şi se încheia cu Să jurăm pe Dumnezeul marilor străbuni!! Înflăcărare, entuziasm, exaltare, cuvinte mari şi jurăminte pe Dumnezeul marilor străbuni şi aşa a început revoluţia tinerilor unguri. Bătrânii unguri s-au înfierbântat şi ei, dar au ales altă cale, calea Vienei la împărat, care era şi regele Ungariei. Trei sute dintre ei, cei mai nobili şi avuţi, şi-au pus pe ei îmbrăcămintea cea scump înfirată, pălăriile cu pene mari şi viu colorate s-au încins cu săbii lungi până-n pământ, strălucitoare şi au descins în paradă, zăngănind din săbii, pe străzile Vienei în drum spre palatul împărătesc. Au cerut împăratului să le aprobe independenţă totală, pe cea parţială o primiseră din 1791, pe lângă celelalte doleanţe. Împăratul le-a ascultat şi aprobat dorinţele printre care unirea cu Transilvania, suveranitatea asupra Croaţiei şi Sloveniei, încorporarea zonelor de graniţă! Era 17  Martie 1848, practic ziua victoriei revoluţiei ungureşti şi la Viena.

Budapesta fremăta în frenezie de marele succes revoluţionar câştigat cu atâta uşurinţă, acum când toate visele lor neîmplinite de sute de ani, de la Mohacs din 1526, s-au împlinit aproape peste noapte, căzute ca din cer, de la Dumnezeul marilor străbuni. Au format un nou guvern, în care Lajos Kossuth învârtea toate roţile cu oratoria lui naţională, în timp ce nobilii naţionalişti erau încântaţi de independenţa faţă de habsburgi, dar temându-se de eventualitatea unei răscoale ţărăneşti, ca cea din Polonia, au acceptat să plătească şi ei ceva impozite, de gura democraţiei ce era pe toate uliţele în această primăvară, şi să abolească iobăgia, dar nu le-au dat pământ, deci ţăranii au rămas dependenţi de ei. Legi peste legi, poezii şi cântece patriotice cu care au mers la închisori pentru eliberarea deţinuţilor politici, dar nu au găsit decât unul singur: Mihaly Tancsics, un simplu agitator socialist. Dar revoluţionarii şi-au făcut datoria faţă de patrie.

În vremea  asta la Viena, guvernanţi, şefii militari şi ai serviciilor secrete se învârteau în jurul împăratului, în schimb continuau, să-l trezească la realitatea ce va urma, după ce a făcut din  Ungarie o ţară independenta mai mare ca Austria habsburgică, formată din mai mulţi neunguri, de naţionalităţi diferite, decât din unguri a căror nărav de dominare cu orice preţ era cunoscută de acum în istorie. Până la urmă, bătrânul împărat, s-a trezit la realitatea prezentată, le-a dat dreptate şi tacit a aprobat ideea lor de trezire a celorlalte naţiuni (precizare: în anul 1848 nu se folosea termenul de etnii ci de naţiuni) la ce îi va aştepta sub stăpânirea ungurilor. Zis şi început, iar uşurinţa victoriei revoluţionare a tinerilor şi-a bătrânilor unguri se va transforma într-un şir de lupte şi bătălii cu neungurii, din acest moment, împăratul trezit la realitate a lăsat pe unguri să scoată castanele din focul luptelor pentru măreţia  imperiul habsburgic.

Sârbii, cuprinşi în perimetrul Ungariei, sunt primii care declanşează ostilităţi, în felul lor violent şi crud, împotriva guvernului revoluţionar de la  Budapesta, care prin legile pe care le promulga, reducea şi mai mult decât habsburgii drepturile tuturor celorlalte naţiuni. Sârbii din Ungaria au fost imediat sprijiniţi de sârbii din Principatul Sârbesc, ce avea pretenţii teritoriale a zonelor limitrofe locuite în majoritate de sârbi. Astfel s-a iscat prima confruntare armată dintre sârbi şi unguri.

Croaţii nu au vrut să recunoască suveranitatea Ungariei asupra Croaţiei şi Sloveniei şi au declanşat ostilităţi armate împotriva guvernului de la Budapesta, având în frunte pe Josip Jelacic, general imperial, recunoscut strateg şi duşman îndârjit  împotriva revoluţionarilor unguri, tineri şi bătrâni, care au avut pretenţia de la împărat ca ei să fie liberi, independenţi, dar Croaţia şi Slovenia să nu fie la fel. Aceasta era democraţia revoluţionarilor unguri.

Românii ardeleni, cei mai vechi şi mai mulţi în Principatul Transilvan au fost indignaţi şi revoltaţi la ideea de unire a Transilvaniei la Ungaria. 15 Mai 1848, Marea Adunare de la Blaj a celor 40.000 de români ardeleni care se opun alipirii Ardealului la Ungaria. „Aşa cum Ungaria vrea să fie liberă, aşa vrem şi noi, că tăt oameni că ei suntem şi noi!” Adunarea a ascultat cu respect şi preţuire discursul lui Simion Bărnuţiu ce i-a înflăcărat. A fost, nu atât începutul unei revoluţii cât mai mult începutul mişcării naţionale române de emancipare socială şi independenţă faţă de dominaţia feudală din Transilvania, în care nu erau consideraţi naţiune, ci doar o valahime tolerată – olahok –  din 1437 prin Unio Trium Nationum (unirea frăţească a ungurilor, secuilor şi saşilor propăşiţi sau colonizaţi în Dacia Superioară). Alături de Simion Bărnuţiu au fost corifeii blăjeni şi tânărul avocat Avram Iancu. În sprijinul românilor ardeleni au venit la Blaj revoluţionarii moldoveni Alexandru Ioan Cuza, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Costache Negri. Din Muntenia a sosit doar Dumitru Brătianu, celorlalţi nu li s-au mai dat paşapoarte de intrare în Ardeal.

Cu toate aceste drepturi istorice şi sociale, Dieta de la Cluj, formată din trei sute de reprezentanţi, dintre care 273 erau unguri şi secui, 24 saşi şi 3 (trei) români, a aprobat unirea Transilvaniei cu Ungaria. Reprezentarea valahimei tolerate în Dieta Principatului Transilvan, după cum se vede nu era nici măcar cu adevărat simbolică şi demonstrează pe deplin cât de reprimată era naţiunea română majoritară în principat. Sunt istorici care strecoară în scrierile lor că însuşi Petofi Sandor ar fi fost surprins că în Dietă sunt atât de puţini olahok! Nu înţeleg ce scop mai are această distorsiune, când se ştie că el a fost unul dintre cei ce au întocmit  manifestul, proclamaţia de la 15 Martie 1848, în care pretindeau că Ardealul şi Banatul să fie alipite Ungariei. Oricum norii unei furtunii devastatoare se adunau deasupra acestor naţiuni în lupta lor pentru drepturi egale.

„Salvaţi patria!” a fost extraordinarul strigat a lui Lajos Kossth în parlamentul Ungariei în data de 11 iulie 1848, când şi-a dat seama de furtuna stârnită împotrivă prin desconsiderarea celorlaltor naţiuni înglobate cărora nu le-a recunoscut drepturile democratice ale timpului, ale revoluţiei europene. În spatele strigătului venea cerinţa a 42 (patruzeci şi două) de milioane de forinţi pentru formarea unei armate naţionale – Honvedseg – să înfrângă duşmanii Ungariei Mari. Istoricii unguri susţin că discursul lui Kossuth a fost o capodoperă oratorică, şi probabil a fost  pentru că imediat a primit suma cerută, înfiinţând o armată de două sute de mii de combatanţi pentru apărarea patriei.

Toamna 1848 e ameninţătoare. Spre Budapesta se îndreaptă cincizeci de mii de militari croaţi, conduşi de generalul Josip Jelacic. Croaţii pierd două bătălii cu Honvedseg-ul, ungurii jubilează şi Kossuth devine preşedintele Ungariei. Dar triumful e efemer fiindcă în cea de-a treia bătălie la care se alătură şi trupe habsburge(!!), Honvedseg-ul e învins şi drumul spre Budapesta e deschis. Dar lovitura de teatru vine din partea împăratului, care se pare că a fost trezit mai mult decât se aştepta, fiindcă dizolvă adunarea naţională ungară, ia înapoi toate concesiunile dăruite pe tavă, ca un adormit ce a fost în primăvară. Practic este o rupere a relaţiilor între habsburgii imperiali şi ungurii revoluţionari, în urma căreia aceştia, în frunte cu Lajos Kossuth, îşi fac valizele şi se retrag la Debreţin.

O picătură de revoluţie vieneză, nu iau decât ipotetică ideea că de data aceasta ungurii au pus scânteia revoluţiei la Viena între studenţi, de la ei s-a extins la lucrătorii vienezi şi a atins şi un batalion din garnizoana Vienei. Zaveră în toată legea îl sperie pe bătrânul împărat şi cu toată curtea, în mare panică, o şterg din Viena. Dar, în scurt timp, armata îşi face datoria faţă de împărat şi răscoala e înăbuşită. Un mic amănunt: generalul polonez Iosif Bem. Un  general  deosebit ce nu s-a predat ruşilor, în 1832, ci a trecut cu o parte din combatanţii săi în imperiul habsburgic şi s-a pus în slujba împăratului, care l-a şi decorat. Dar, acum, la Viena a fost de partea revoluţionarilor vienezi, pierzând, şi-a făcut lada de campanie şi împreună cu câţiva combatanţi a trecut de partea lui Kossuth la Debreţin, garantându-i loialitate. Excepţională carieră militară: din loialitate în loialitate! Kossuth, strâmtorat şi plouat la Debreţin, după o bătălie pierdută cu armatele croato-habsburgice, l-a primit cu braţele deschise şi îl pune să organizeze, şi să conducă, o armată de zece mii de secui din Transilvania cu care va face prăpăd printre românii ardeleni.

Schimb de ştafetă habsburgică, în decembrie 1848, bătrânul împărat Ferdinad al V-lea e puţin sfătuit, şi un pic împins să demisioneze în favoarea nepotului său de 18 ani abia împliniţi, Franz Joseph. Mare fast habsburgic, fiindcă e mult mai bine o schimbare decât o înmormântare. Dar Kossuth şi ai lui de la Debreţin nu-l recunosc ca rege, pentru că nu a depus jurământ faţă de Ungaria. Adevărat, adolescentinul împărat, nu a dat fuga până la Debreţin să îngenuncheze, musai, şi Kossuth să-i pună pe cap coroana Sfântului Ştefan lui Franz, ce trebuia să jure, musai, credinţă Ungariei. În schimb Franz Joseph şi-a pus pe cap o pălărie tiroleză de vânător de cerbi şi a dat iama în ei prin pădurile imperiului, lăsându-l pe Kossuth să dea iama cu Honvedseg-ul în Transilvania.

La Porţile Apusenilor în ianuarie 1849. La Debreţin, Kossuth este tot mai îngrijorat fiindcă dinspre Budapesta vin veşti tot mai rele şi cu ele parcă aude tobele armatei imperiale venind. Generalul Bem este singurul care, prin victoriile sale militare, îi aduce speranţe, de data această după cucerirea Clujului din mâna habsburgilor, ceea ce i s-a părut victoria stăpânirii Principatului Transilvan, cu câteva excepţii. Cu această victorie asupra Clujului, Kossuth numeşte înalt comisar al Clujului pe ungurul său de încredere, Ladislau Csany, care, prin noile ordine revoluţionare, porunceşte slugilor să se supună în opt zile! Aşa numea el pe românii ardeleni: slugi. Cum slugile nu s-au supus Honvedseg-ului, format în Transilvania în majoritate de secui, aceştia s-au apucat de ce ştiau ei cel mai bine şi mai bine: jaf, torturi şi violări, omoruri şi incendii. Avram Iancu notează în jurnalul său că acum, în ianurie 1849, ungurii intră pe Valea Someşului Rece, deci în Ţara Moţilor. Întâi, moţii luaţi prin surprindere de agresivitatea bestială a ungurilor suferă mult, au pierderi omeneşti sunt jefuiţi şi incendiaţi. La a doua incursiune a ungurilor, moţii sub comanda centurionului Indrei Roşu îi biruiesc pe unguri, care o iau la fugă lăsând în urma lor mulţi răniţi şi morţi. În aceste lupte ale moţilor de pe Valea Someşului Rece, încununate de succese, legionarii lui Indrei Roşu primesc un mare ajutor din partea femeilor, a moaţelor care sub comanda Pelaghiei Roşu se îmbracă în haine bărbăteşti şi în cete călare de pe culmi dau impresia unor alte forţe ce se pregătesc să atace. În timpul luptelor apariţia lor călare pe culmi a dezorientat şi descurajat pe ungurii ce au crezut că vor fi încercuiţi de noi forţe şi au început retragerea în panică ceea ce a fost de mare ajutor moţilor să-i biruie, să-i învingă.

15 martie 1849! A şi trecut un an de când Petofi de pe treptele Muzeului Naţional făcea publică democratica, revoluţionara lor proclamaţie deplina egalitate cetăţenească şi religioasă  devenite vorbe goale, revoluţionare de moment. Acum, aici nu se mai aud discursuri înflăcărate, în care jurau victorie pe Dumnezeul strămoşilor lor, nici poezii şi cântece patriotice sforăitoare, acum Budapesta este ocupată de forţele militare imperiale şi primăvara este rece, tristă, în rugăciune. În aceste zile, la Debreţin conducătorii revoluţionari stau înţepeniţi în îngrijorare în faţă Constituţiei de la Viena prin care li se iau vechile drepturi şi li se contestă orice autoritate asupra Croaţiei, Sloveniei, Dalmaţiei şi Transilvaniei, ce este o puternică lovitură pentru kossuthişti. Este şi o indirectă declaraţie de război împotriva lor şi totodată o legalizare a luptelor pentru drepturi cetăţeneşti şi de autodeterminare a celorlalte naţiuni pe care ungurii vor să le domine în Ungaria lor mare, care, în această primăvară, este practic încercuită. Ţările apusene s-au îndepărtat, nu îi ajută, nu le acordă nici măcar sprijin moral, revoluţionar cu excepţia lui Friedrich Engels ce îi laudă şi atât.

Pe Valea Someşului Rece a Munţilor Apuseni, Honvedseg-ul sunt la a treia încercare nereuşită de a supune slugile conform ordinului înaltului comisar Ladislau Csany, adică pe români. În această încercare au trimis o mie şase sute de soldaţi şi armament greu pentru a-i rade de pe faţa pământului pe olahok. S-a  întâmplat tocmai invers, cu rasul de pe pământ, fiindcă legionarii lui Indrei Roşu, ajutat de pe margine de cetele de moaţe conduse de Pelaghia Roşu ce simulau noi forţe de iminent atac, i-au bătut cumplit, înjumătăţindu-i.

Primăvara sfântă, aşa a numit-o Kossuth în oratoria lui de încurajare a  revoluţionarilor săi şi ca răspuns la Constituţia de la Viena au pregătit o Declaraţie de independenţă. Prin aceasta au dovedit că sunt depăşiţi de situaţie şi nu-şi dau seama de sumbrele perspective, rămânând plini de ei, şi în ei de idealul unei Ungarii Mari, au vrut să le demonstreze habsburgilor cine sunt ei, cât de viteji pot fi, adunându-se în marea biserică reformată din Debreţin, unde în stil pompos împletit cu rugăciuni şi jurăminte iau o mare hotărâre anti-habsburgică ce le va fi fatală. În declaraţia lor de independenţă destituie Casa Habsburgică şi pe Kossuth îl proclamă guvernator preşedinte. Bravo şi urmează marele ospăţ unguresc cu palincă şi vorbe mari patriotice, gulaş gras, ceardaş şi cântece de vitejie, până sub masă. Asta este, asta îmi place la revoluţionarii kossuthişti: ţara arde şi ei se îmbracă strălucitor, se încing cu săbii şi merg la biserică să destituie Casa Habsburgică care i-a eliberat de sub turci. Clasicul ridicol unguresc prin grandomanie.

Pactul habsburgilor cu romanovii din mai 1849Destituita Casă Habsburgică din toate drepturile ei asupra Ungariei, în biserica reformată din Debreţin, în loc să accepte situaţia, dă fuga la Casa Romanovilor şi amarnic ce se plânge, până ce romanovii impresionaţi o mângâie pe creştet şi-i promit mare ajutor militar împotriva lui Kossuth! O veste foarte proastă, citind numai cifra forţelor: 194.000 de ruşi împreună cu 176.000 de austrieci împotriva a 170.000 de unguri!! Chiar dacă ţinem cont de mult trâmbiţata vitejie ungurească – care de-a lungul istoriei s-a demonstrat numai împotriva populaţiei civile, sărace şi neînarmate – în acest an, 1849, întrevăd un deznodământ ce nu le va fi favorabil. Aceste cifre sunt dintr-o istorie ungurească, care nu menţionează  nimic de numărul combatanţilor şi luptele celorlalte naţiuni ce li se opun, îi ignoră din grandomanie, să scoată în evidenţă că două mari imperii se împotrivesc libertăţii şi drepturilor lor sfinte. Să continuăm ideea grandomaniei ungureşti până la sfârşit, citind din Apel către popoare, al guvernului revoluţionar de la Debreţin adresat ţărilor europene: „Pe pământul Ungariei se decide soarta Europei. Cu acest pământ, libertatea lumii pierde o mare ţară, cu această naţiune se pierde un erou credincios”. Nu comentez modestia că pe pământul Ungariei se decide soarta Europei fiindcă puteau afirma că soarta lumii stă pe umerii eroului credincios, mă simt obligat să prezint sursa citatului: Paul Lendvai în „Ungurii”, Editura Humanitas, pag.249 şi să vă dau un exemplu de cum libertatea lumii pierde o mare ţară. Tot mai strâmtorat şi disperat, în mai 1849, eroul credincios al libertăţilor – Kossuth – trimite la Câmpeni un emisar al său, Ion Dragoş, să medieze o pace cu Avram Iancu şi legionari lui, cu promisiunea că pe timpul tratativelor nu vor avea ostilităţi din parte armatei sale. Avram Iancu, acceptă masa tratativelor, în acelaşi mod paşnic de întreruperea ostilităţilor şi de la Câmpeni trece la Abrud împreună cu prefecţii lui. În timpul tratativelor, Maiorul Hatvani cu honvezii săi se năpustesc asupra Abrudului asediindu-l, călcând înţelegerea făcută. Ca prin minune Avram Iancu scapă dar perfecţii Ion Buteanu şi Petre Dobrea, care erau la masa tratativelor, sunt luaţi prizonieri, iar honvezii, în majoritate secui, se dedau la jafuri şi omoruri a românilor din Abrud şi Roşia Montană. Un masacru cumplit de două zile până ce se întoarce Avram Iancu cu legionarii săi. Izbitura moţilor a fost atât de puternică încât până seara numărul honvedzilor a fost înjumătăţit. A doua zi, pierzând din nou, Maiorul Hatvani se retrage în mare grabă, după ce îl aruncă de la etaj, pe fereastră, pe prefectul Petre Dobre iar pe Ion Buteanu îl iau cu ei ca ostatic, ca să-l spânzure când scapă de urmărirea moţilor. Aceasta este un exemplu tipic de libertate a lumii la care se dădea Kossuth zis eroul credincios, pe care moţii, pe bună dreptate, o ţin minte ca pe o încă ticăloşenie  ungurească. Moţii acum, dezlegaţi de înţelegere, şi-au făcut  dreptate cum au crezut faţă de unguri, ba l-au găsit şi pe Ion Dragoş pe care l-au considerat trădătorul lui Avram Iancu şi ai prefecţilor moţilor şi i-au spus: „Zii, mă, Tatăl Nost’ că trebe să mori” şi-au băgat lăncile în el. Victoria moţilor la Abrud nu o durat mult, fiindcă în câteva zile Maiorul Hatvani s-a întors cu trei mii de honvedzi şi tunuri şi a fost cea mai neagră zi a moţilor din acest an, până ce au sosit noi legiuni în ajutor. Au urmat luptele decisive în Abrud şi pe văile pe care honvedzii biruiţi de legionari încercau să scape. Istoricii, din documentele vremii, scriu: „din cei trei mii de honvedzi au mai scăpat cu viaţă nu mai mulţi de o sută, două. Iar în cele trei lupte de la Abrud, Honvedseg-ul a pierdut în jur de cinci mii de militari. Mulţi morţi au fost şi de partea moţilor, mai ales printre familiile locuitorilor răsfiraţi în care au năvălit honvedzi în căutare de aur, scriu istorici. Despre pierderile aducătorilor de libertatea lumii, un istoric ungur, s-a scăpat şi, a scris că la Cerbul, valea s-a transformat într-un sicriu deschis pentru o mie şapte sute de honvedzi, iar Avram Iancu notează în jurnalul său: o pierit toată turma lui Hatvani. După ani, un bătrân moţ legionar tot spunea: Aşe o vrut Dumnezeul unguresc să-i pedepsească aspru pe ungurii lui, să-i înveţe minte să se ţină de legământ. Făţărnicia ungurilor îngâmfaţi s-a întors împotriva lor şi o parte din soarta kossuthiştilor s-a hotărât în Ţara Moţilor. Adevărul istoric din Ţara Moţilor este omis de istorici unguri.

Pal Vasvari supranumit Kossuth cel mic. După primăvara cea sfântă în care guvernul de la Debreţin, nerecunoscut la Viena, a înregistrat nişte victorii vremelnice în faţa croaţilor şi-a imperialilor a urmat vara pierzaniei!! Târziu şi degeaba Kossuth a înţeles ceea ce a respins semeţ tot timpul, el, tinerii unguri, guvernul lui că: 1848 a fost anul în care toţi oamenii trebuiau să devină liberi şi egali în drepturi, ei şi naţiunile lor. A acceptat târziu şi nu din convingere ci din instinct de conservare, începând să caute apropiere de conducătorii revoluţionari din ţările vecine. Trebuie să cunoaştem istoria aşa cum a fost şi din ea subliniez un pasaj în care Nicolae Bălcescu, în 1848, a încercat să negocieze democratic cu Kossuth situaţia românilor ardeleni, iar răspunsul scris al slovacului Lajos Kossuth a fost: „Libertatea voastră este spânzurătoarea, drepturile voastre de egalitate, înseamnă ca popoarele care împart teritoriile cu Ungurii, vor trebui să fie absorbite de elementul maghiar”’ (Din „Transilvania sub Maghiari şi Români” de Vasile M. Teodorescu, Bucureşti, 1941, pag.60, reprodus şi în „extra hungarian non est vita” – o recenzie extinsă, apărută la Editura Nagard, 1983, a Istoriei Naţiunii Maghiare de dr. Gorog Ferenc). Verificaţi. În 1849, în plină vară a pierzaniei, Kosuth îşi aduce aminte de Nicolae Bălcescu şi apelează la el să mijlocească o înţelegere între românii ardeleni şi ungurii lui! Gros obraz de mare revoluţionar absorbit, după ce a întins cursa de la Abrud lui Avram Iancu şi-a perfecţilor săi veniţi la masa tratativelor. Nereuşind, încearcă să se răzbune, să cucerească citadela Munţilor Apuseni cu orice preţ. Pregăteşte o campanie condusă de generalul Pal Vasvari, unul dintre tinerii unguri care a contribuit la redactarea manifestului revoluţionar din 15 martie 1848, devenit un înflăcărat susţinător a lui Kossuth, motiv pentru care i-a mers numele de Kossuth cel mic. Planul militar era să pătrundă în Munţii Apuseni pe Valea Someşului Rece, să treacă prin foc şi sabie tot ce este românesc, să înfrângă rezistenţa legiunilor întâlnite şi peste Muntele Mare să coboare şi să asedieze Câmpenii lui Avram Iancu. Campania a fost minuţios organizată formată din trei mii de honvedzi bine echipaţi şi cu tunuri. Au intrat pe vale, au jefuit şi incendiat toate aşezările româneşti până ce au ieşit în munte, la Fântânele, unde Avram Iancu cu tribunii şi legionarii lui fixaseră bătălia. A fost încă un dezastru total pentru unguri, în care Kossuth cel mic, trei comandanţi şi opt sute de honvezi şi-au găsit sfârşitul vieţii lor. În asemenea încleştări pe viaţă şi moarte sunt pierderi de ambele părţi, dar ungurii au pierdut-o şi s-au retras în mare spaimă urmăriţi şi seceraţi de moţi, până la ieşirea din Munţii Apuseni. Aceasta a fost ultima încercare a lui Kossuth de-a cuceri Ţara Moţilor pentru a supune slugile în opt zile. Vara pierzaniei lor venea din toate părţile cu mari dezastre pentru Honvedseg şi Kossuth a trebuit să se refugieze din nou, de data asta la Szeged. Ultimul refugiu în Ungaria.

Iulie 1849 – un dezastru jur împrejur. Honvedseg-ul lui Kossuth se confruntă cu armata habsburgică condusă de generalul Haynau, un duşman de moarte al kossuthiştilor, de armata patrioţilor croaţi condusă de vajnicul general Josip Jelacic, de sârbii dezlănţuiţi fără milă ai lui Kuzman Todorovic, în timp ce legiunile lui Avram Iancu curăţau Munţii Apuseni de ultimele rămăşiţe ungureşti şi secuieşti, care cum veniră se făcură tot o apă şi-un pământ. Armata ţaristă, condusă de prinţul Paskievici, a zdrobit, la Albeşti – Sighişoara, Honvedseg-ul condus de generalul Josef Bem. În timpul acestei bătălii dezastruase a dispărut Petofi Sandor pentru că ori cât  a fost căutat nu s-a găsit. Au apărut păreri; luat de ruşi rănit fiind sau ca prizonier valid. O altă variantă, tot ungurească, dar mai puţin de luat în seamă, este că ar fi trecut la ruşi fiind spionul lor. Ruşii au luat prizonieri o mie şase sute de honvedzi, toţi trimişi în Siberia, printre aceştia se crede că ar fi fost şi Petofi Sandor. De aici încep legendele ce îl eternizează în istoria celor mai proeminente personalităţi ungureşti. Născut sârb, Petrovics după tată, se transformă în poetul maghiar Petofi Sandor fiind considerat scânteia revoluţiei ungureşti de la 15 Martie 1848 ca să sfârşească ca poet siberian, Aleksandr  Petrovici. Dacă ar fi fost spion rus nu s-ar fi căsătorit cu fata unui poştaş siberian ci cu o mare prinţesă rusă din Petersburg. Cât priveşte soarta Generalului Bem, pe care subordonaţii lui secui îl alintau Bem apo – adică tata Bem, pentru că le permitea toate atrocităţile împotriva românilor ardeleni, a avut o presimţire sumbră prin dispariţia misterioasă a aghiotantului său, Sandor fiom, simţindu-se deprimat. Din această stare de înfrânt moral, l-a trezit la realitate ordinul lui Kossuth, de-a se retrage în Banat cu Honvedseg-ul ce i-a mai rămas, pentru ultima s-a bătălie asupra Timişoarei. În acest timp, la Sezeged, Kossuth îşi făcea bagajele de refugiu extra hungariam şi pregătea epilogul trist al Ungariei Mari.

August 1849 – Epilogul negru. Cetatea Timişoarei nu a putut fi cucerită de Honvedseg-ul lui Kossuth în 114 zile de asediu, iar acum trebuia să se întoarcă cu spatele la Cetate fiindcă trebuia să facă faţă trupelor ţariste şi habsburgice ce veneau în ajutorul asediaţilor aflaţi la capătul puterilor. Ultima bătălie, dată undeva lângă o comună, a dus la o înfrângere a ungurilor de către cele două armate imperiale. În data de 9 august, soldaţii armatei habsburgice sub comanda generalului Haynau intră victorioşi şi eliberatori în Cetatea Timişoarei. Două zile mai târziu Honvedseg-ul format din 11 generali, 1.426 de ofiţeri şi 32.569 de soldaţi se predau generalului Haynau la Şiria, lângă Arad. A fost alegerea ungurilor, a fost marea lor greşeală fiindcă generalul austriac, Haynau, a fost cel mai mare duşman al kossuthiştilor, îi ura cu o înverşunare de moarte, ceea ce s-a văzut de la început, când a condamnat toţi generalii la moarte, unii prin spânzurare şi pe alţii prin împuşcare. Nu văd vreo diferenţă, se ştie doar că generalii ce s-au predat erau de diferite naţionalităţi: cinci erau unguri, care nu prea ştiau bine să vorbească ungureşte, trei erau germani, doi armeni, un croat şi un sârb, nici asta nu a mai făcut vreo diferenţă în faţa necruţătorului Haynau. Generalul Bem, deşi rănit în luptele de lângă Cetatea Timişoarei, nu acceptat ideea prizonieratului şi din nou a ales vechea lui cale de a dispărea cu un moment mai devreme din năpastă. Împreună cu o mână de combatanţi devotaţi a trecut în imperiul otoman, unde bravul catolic s-a convertit la islamism, preţ plătit sultanului care l-a numit Amurat Paşa şi l-a trimis înalt funcţionar undeva la capătul imperiului, unde s-a şi prăpădit destul de repede. Ungurii au ţinut mult la Bem apo  îndeosebi cei zece mii de secui, pentru că li s-au trecut cu vederea atrocităţile abominabile împotriva românilor ardeleni fără apărare. Sursele istorice enumeră sute de sate româneşti răvăşite, distruse, incendiate şi sute de mii de români paşnici, fără apărare, omorâţi. Prinţul Paskievici, conducătorul armatei ruseşti a raportat ţarului că Ungaria se află la picioarele Majestăţii Voastre şi s-a pus pe petreceri până ce a ajuns la Petersburg, unde a fost primit ca un erou şi decorat. Tipic la acele vremuri cu imperii şi imperatori, şi apropo, Franz Joseph, tânărul împărat habsburgic, după înfrângerea lui Kossuth, a dat o fugă până la Petersburg să-i pupe mâna ţarului Nicolae Întâiul, pentru ajutorul militar acordat. Cât îl priveşte pe slovacul Lajos Kossuth din mare revoluţionar ungur s-a prăbuşit  în jalnic fugar, răzându-şi podoaba feţii sale – barba şi mustaţa ungurească – deghizându-se în valet polonez şi cu paşaport fals a trecut în Turcia, apoi a rătăcit mulţi ani prin viaţă, tot făcându-le ungurilor planuri de Ungarii, una mai mare ca alta, până s-a stins. Este un mare simbol pentru unguri, fiind un duşman de moarte a tot ce nu era unguresc şi a celor ce nu au acceptat supunere faţă de el şi asimilarea ungurească. Un fel de cerber al mitologiei ungureşti. A devenit o fantomă istorică care, împreună cu celelalte fantome ale revoluţiei din 1848-1849, ies în fiecare Martie din negura trecutului mort şi aţâţă pe unguri să refacă Ungaria Mare cu orice preţ, împotriva timpurilor în care trăiesc. Şi nu sunt singure, se tot înmulţesc de atunci întruna, fiindcă de mici, în continuu,  sunt învăţaţi că sunt superiori faţă de ceilalţi din jurul lor, din toată lumea, sunt îndoctrinaţi temeinic cu vitejie arpadiană şi o iraţională pretenţie de Ungarie Mare. Deşi de la acea revoluţie, pierdută din îngâmfare ungurească prin desconsiderarea vecinilor între care s-au aciuit, au trecut 165 de ani ei nu vor să înveţe nimic din mersul omenirii, care le-a spus de două ori NU ambiţiei de Ungarie Mare, prin supunere şi asimilarea vecinilor: Trianon 1921, Paris 1947. Degeaba, nu vor să înveţe nimic din istorie, nici din vremurile pe care le trăiesc.

 

Spiritul Timişoarei

 

Rămân la Timişoara Noastră, a tuturor care au trăit în ea de la începutul mileniului doi, când este  consemnată ca o fortăreaţă de pământ undeva printre întinsele mlaştini ale Timişului numit Castrum regium Themes şi până în zilele noastre. Arheologii au găsit şi urme traco-dacice şi romane, dar în documente apare târziu ca o fortăreaţă „ţărăneasca”’ ridicată  împotriva barbarilor, cum se numeau la vremea aceia şi mult după aceia, până ce ungurii, prin recunoscuta lor diplomaţie de ademenire şi plată în natură, au schimbat termenul în popoare migratoare, dintre care ei sunt primii printre barbari. Apoi Cetatea Tymes a devenit feudă ungurească. La începutul secolului XIV-lea, după stingerea arpadienilor, primul rege străin al ungurilor, Carol Robert de Anjou, transformă fortăreaţa de pământ într-o cetate de piatră şi rămâne în ea aici, în Banat, în castrum nostrum regis de Thumuswar care devine după plecarea regelui Cives de Themeswar până în iunie 1552, când Cetatea este cucerită de turci şi devine reşedinţă de paşalâc turcesc pentru 164 de ani. Toate încercările de eliberare a Cetăţii de sub ocupaţia turcească au fost zadarnice până în octombrie 1716, când Prinţul Eugen de Savoia îi învinge pe otomani şi intră victorios şi eliberator în Cetate, care va fi sub stăpânire habsburgică totală până în 1867, este perioada de maximă înflorire economică, urbană şi civică a Cetăţii în parametrii lumii apusene. Trebuie menţionat un fapt istoric pe care ungurii îl omit când vorbesc de Themeswar-ul lor: de la început, Prinţul Eugen de Savoia adresează împăratului habsurg, propunerea ca Banatul (spaţiul dintre Mureş, Tisa şi Dunăre) şi Cetatea Temesbourg să nu mai fie anexată Ungariei, cum, imediat după eliberarea Cetăţii au pretins stările privilegiate maghiare. În iulie 1717 de la Viena soseşte proiectul de organizare a Banatului. Ungurii insistă la curtea habsburgică, dar împăratul le refuză pretenţiile şi în iulie 1719 semnează un decret prin care Banatul primeşte statut de dominion imperial cu capitala la Temesbourg. Clar şi aşa rămâne aşa până ce împărateasa Maria Tereza, de dragul ginerelui ei ungur, aprobă ca o parte din Banat să fie anexată Ungariei. Nu pentru multă vreme, fiindcă sub împăratul Joseph al II-lea, printr-o diplomă specială, Temesbourg devine oraş regesc liber şi datorită faptului că după înlăturarea turcilor Banatul a fost intens colonizat cu o populaţie germană, şvabii. Banatul şi Timişoara au avut parte de peste o sută de ani de pace benefică din toate punctele de vedere. Pacea este o minune pentru oameni. Anul revoluţionar 1848 găseşte Timişoara în plin avânt economic, aşa că prin bună înţelegere cetăţenească revoluţia timişorenilor este doar o mare manifestare în Piaţa Primăriei unde se ridică patru altare: romano-catolic, evanghelic, ortodox şi evreiesc şi se oficiază slujbe religioase în semn de mulţumire pentru libertatea în care trăiesc. Unic în Europa, citiţi! Şi toate ar fi rămas aşa, în concordie, dacă nu veneau ungurii kossuthişti cu pretenţiile lor de dominare la care cetăţenii se opun şi atunci Honvedseg-ul îi asediază din aprilie până la începutul lui august 1849, când este învins de cele două armate imperiale. După revoluţie care, de fapt, în Banat şi Transilvania, a fost un război de secesiune unguresc, habsburgii învingători dau o nouă constituţie Banatului prin care este considerat provincie autonomă faţă de Ungaria, iar prin ordonanţă imperială Timişoara rămâne oraş liber regesc. Limba oficială a administraţiei este germana. Recensământul Timişoarei din 1851 arată: 8.775 germani, 3.807 români, 2.346 unguri, 1.770 sârbi, plus 2.880 alte naţionalităţi. Cu tot acest recensământ executat de administraţia germană şi altele, minoritarii unguri continuă să pretindă dreptul lor istoric asupra Banatului. Odată cu compromisul austo-ungar, noua dominare ungară nu are decât un singur scop: maghiarizare intensivă până la absorbire totală a celorlalte naţionalităţi iar românii sunt înregistraţi din nou ca olach  până la sfârşitul anului 1918.  Administraţia românească se instalează încet, cu împotriviri şi dificultăţi, dar luând modelul habsburgic de oraş liber începe să progreseze datorită drepturilor şi libertăţilor sociale acordate egal tuturor cetăţenilor. Toate naţionalităţile îşi păstrează entitatea şi confesiunile, au biserici, şcoli şi presa lor. Buna înţelegere primează. Din copilărie îmi amintesc că în cartierul în care m-am născut, Fratelia, toţi vorbeam amestecat. Bunicii mei după Mama vorbeau curent pe lângă română germană, ungureşte şi sârbeşte. Mama şi sora mea vorbeau foarte bine şvăbeşte şi ungureşte, eu mă înţelegeam cu toţi copiii vorbind amestecat. Acum, sunt convins că acesta a fost spiritul timişorean adus de habsburgi, începând cu victoria Prinţului Eugen de Savoia asupra otomanilor. Toată evoluţia normală este puternic perturbată de al 2-lea Război Mondial şi de ocupaţia sovietică din 1944 până în 1958, timp în care s-a instalat dictatura comunistă şi s-a tras cortina de fier. În această perioadă au avut loc şi mari schimbări demografice. Populaţia germană a fost grav afectată de război, imediat după război când ruşii i-au deportat la muncă forţată, apoi după 1970 când au început să se repatrieze în Germania. O mare pierdere pentru România. Evreii timişoreni nu au suferit persecuţii în timpul războiului, ca în alte ţări, ba mai mult, alţi evrei din alte părţi au găsit în Timişoara siguranţă în acele vremuri, au devenit comunişti de nădejde ai dictaturii până ce au instalat temeinic comunismul după care au emigrat, care încotro. Ungurii au rămas aceiaşi iredentişti înrăiţi şi de la început au trecut de partea comunismului impus, ca să se răzbune pe români. Primii douăzeci de ani au fost o adevărată teroare comunistă, apoi  totul s-a relaxat, viaţa s-a îmbunătăţit, s-au făcut progrese economice şi sociale până când au înnebunit cu toţii!  Comunismul prin el însuşi alienează, iar noi, românii suntem o naţiune fără rezistenţă, şi nu opunem rezistenţă, pentru că avem o replică sfântă: Ce-a vrea Domnul! Şi cum Domnul nu vroia nimic, de mult, de la  noi, a fost cum a vrut tovarăşul! Şi a fost un dezastru naţional.

 

Urmaşii fantomelor naţionale       

 

La Timişoara, după 165 de ani de la Revoluţia din 1848 şi războiul de secesiune al ungurilor din 1849, viaţa era foarte grea sub dictatura comunistă de sorginte ceauşistă pentru toţi citadinii ei, indiferent de naţionalitate, ce trăiau acum în frig, foame şi frică, era la fel ca după ocuparea sovietică din 1944. Situaţia devenise insuportabilă, şi dominoul comunist începuse să cadă, urma să cadă şi în România, mai rămăseseră câteva momente înaintea schimbărilor, pe care nimeni nu le bănuiau cum vor fi, dar vor fi! Şi totul a pornit de la un incident particular, nelegat cu nimic starea situaţiei politice sau de vreun spirit revoluţionar. A fost o întâmplare de moment, ce nu a avut, după acele momente, nici o legătură cu evenimentele  revoluţionare de la Timişoara, din România în Decembrie 1989.

Un preot reformat, Laszlo Tokes, cu dosar de cadre gros şi bine pătat la Episcopia Reformată din Oradea şi altele la Securitate, atât de colaborator cât şi de iredentist urmărit, încă din studenţie, de data aceasta era în litigiu cu episcopul reformat Laszlo Papp. Nu era ceva nou, pastorul încă de la începutul carierei, 1975, la Braşov se curta cu Securitatea iar din 1977 se curta cu credincioasele din Dej, unde mai bine a acceptat să fie ajutor de pastor, în loc să meargă într-o comunitate rurală ungurească unde era nevoie de un preot reformat. În timpul acesta dosarele tânărului pastor înfocat de hormoni şi iredentism se îngroşau până în 1984 când, episcopul reformat Laszlo Papp, în urma unui raport din partea comisiei de disciplină despre activitatea ajutorului de pastor, îl trimite  disciplinar din Dej într-o comună rurală ungurească ca pastor. Laszlo Tokes nu acceptă apostolat într-o comună fără asfalt şi credincioase ne emancipate şi se mută înapoi la Cluj, la părinţii săi. Tatăl pastorului, Istvan Tokes, era profesor la Institutul reformat din Cluj pe care-l absolvise şi fiul său, se curta şi el cu Securitatea, care-l cunoştea bine pentru iredentismul ce mocnea din el şi atinsese cotele urii faţă de tot ce era românesc. Era cunoscut ca un antiromân înverşunat din vremea când  Honvedseg, lui Horthy de data asta, a  intrat  în Cluj în Septembrie 1940, şi el imediat şi-a lăsat studiile din Elveţia venind la Cluj să se pună în slujba horthismului cu trup şi ură împotriva românilor. După retragerea Honvedseg-ului, în 1944, Istvan Tokes s-a spovedit imediat la comunişti şi securişti. Aşa-s pastorii reformaţi, se tot reformează şi cum se reformează tata la fel şi fiul. Treabă multă şi serioasă la Securitatea din Cluj, iniţial ruso-iudaică-iredentistă. În 1986, Episcopul Laszlo Papp printr-un colonel de Securitate primeşte o sarcină de îndeplinit, adică să-l aducă pe Laszlo Tokes în Timişoara, ceea ce înseamnă că Securitatea avea un plan cu el. Sarcina este dusă la îndeplinire şi din 1986, Laszlo Tokes devine asistent de pastor la Biserica Reformată de la Maria, cu explicaţia că s-a reconsiderat sancţiunea disciplinară precedentă a pastorului. Instalat la Timişoara este sub pus sub supravegherea ofiţerului de Securitate Radu Tinu, fiind folosit ca nadă pentru iredentiştii interni şi externi, plus alte mărunţişuri securistice pentru că era bine prins în plasa lor, dovedit ca mincinos ordinar, duplicitar dezgustător şi antiromân o sută de procente. Era omul domnului, fără dumnezeu.

Având gene mizerabile de personalitate, intră în conflict cu bătrânul pastor al bisericii, Leo Peuker, alt informator de nădejde, conflict ce se amplifică şi iar intervine Episcopia Reformată. Bătrânul pastor cedează printr-un infarct şi Laszlo Tokes îl ridică în slavi cu vorbe, tipic la ipocriţi, şi rămâne pastor plin. Totul pare aşezat până ce nişte reclamaţii, de ordin financiar, ajung la Episcopia Reformată şi îi aduc din nou comisia de disciplină pe cap, apar noi fricţiuni între episcop şi Tokeş, învinge episcopul reformat care îl mută disciplinar în mediul rural. În acest interval Tokes scrie scrisori în Ungaria cât de prigoniţi sunt ungurii sub Ceauşescu şi refuză să plece, îşi aduce avocaţi şi cere un recurs. Pierde şi recursul şi i se fixează termenul de evacuare 15 decembrie 1989 şi mutare la Mineu în judeţul Sălaj. Unii dintre enoriaşii reformaţi fac pichet în faţa locuinţei bisericii şi informează trecătorii despre nedreptatea ce i se face pastorului. Încet lumea se adună şi, deşi, nu cunosc adevărul situaţiei sunt de partea pastorului pentru că în acei ani toate relele în România veneau de la Ceauşeşti şi astfel s-a declanşat scânteia revoluţiei  timişorene dintre acei oameni trecători pe acolo. NU Laszlo Tokes  a fost scânteia revoluţiei, a fost doar o întâmplare că în faţă casei parohiale să se producă scânteia revoluţiei timişorene. Cercetaţi evenimentele, ascultaţi cu luare aminte mărturiile celor ce au fost acolo, atunci şi judecaţi toate documentele acelei săptămâni, Laszlo Tokes a fost unul dintre cei mai mari beneficiari ai revoluţiei de la Timişoara. Oamenii adunaţi în faţa casei parohiei în care locuia pastorul, în spontaneitatea creată îi cereau să iasă la fereastră şi să vorbească, şi de fiecare dată când a ieşit la fereastră spunea: mergeţi acasă, totul e în regulă. Nimic altceva, deci pastorul scânteie era de fapt o anti scânteie revoluţionară. Când mulţimea înflăcărată, insistentă i-a cerut: Veniţi cu noi, Laszlo Tokes s-a ascuns după perdele şi nu a mai ieşit deloc la fereastră. Lumea l-a lăsat, în plata Securităţii şi a Domnului, a trecut podul şi a început revoluţia în faţa judeţenei de partid. Laszlo Tokes s-a ascuns în casa parohială până ce a venit Miliţia şi l-a evacuat forţat la Mineu, într-o casă mare înconjurată de linişte rurală, departe de revoluţionarii timişoreni care erau târâţi în aresturi şi maltrataţi, departe de cei ce  cădeau în faţa gloanţelor.

Aceştia au fost adevăraţii eroi ai revoluţiei, nu Laszlo Tokes ce este marele beneficiar al ei, care imediat a fost primit la Bucureşti de către Ion Marcel Ilici Iliescu ca mare erou revoluţionar – care nu a făcut nici un pas alături de revoluţionari – şi aşezat în Consiliul de conducere, al celei mai mari farse din istoria noastră recentă: Frontul Salvării Naţionale! Îl mai consideraţi să fi fost aşa ceva? Ce părere aveţi acum despre salvarea naţiunii?

Laszlo Tokes a fost mediatizat peste măsură de foştii ziarişti ai presei comuniste, ce nu ştiau cum să se metamorfozeze mai repede în lustragii Consiliul FSN, iar cizmele ungureşti le preferau ca dovadă a democraţiei de Bucureşti. A fost purtat peste tot în lume, pe cheltuiala statului român, drept scânteia revoluţiei plăsmuindu-i un cult al personalităţii, ce s-a dovedit a fi fals şi nefast pentru naţiunea română. Iredentiştii UDMR-ului, majoritatea fii şi nepoţi de hothişti,  l-au susţinut şi fixat ca vârf de lance al iredentismului lor, conştienţi că prin cultul personalităţii făcut are o imunitate unică. Ca să-l facă şi mai infailibil, după plimbări în lung şi latul Balatonului l-au uns mare episcop la Oradea, în mai 1990! Nu stăruim că de la suplinitor de pastor la  episcop, după canoanele reformaţilor sunt câteva trepte obligatorii de urmat, nu şi de o asemenea scânteie revoluţionară, care pe dovezi, are atâta credinţă dumnezească câţi păduchi are o balenă pe burtă! De mare ajutor i-a fost şi conaţionalul său iubit Imre Asztalos, unul din puţinii unguri care pentru interese ascunse atunci, dar cunoscute acum, şi-a luat un nume de olah: Virgil Măgureanu şi i-a mers foarte bine în fruntea Serviciului Român de Informaţii, timp  de nouă ani, în care din adevăratele dosare ale Securităţii a făcut o avere imensă, a cărui vârf, la fel ca al unui gheţar arctic, a fost descoperit abia în 1997 în mass media bucureşteană. După această dezvăluire, Imre Asztalos s-a retras zâmbind ironic, avea dosare grele în apărare şi de şantajare a multora de la putere şi a căţărătorilor la putere. Cei din interiorul serviciului de informaţii se întreabau, făcând pe naivii, unde-s dosarele lui Laszlo Tokes? Şi nu numai dosarele acelea, dar mai ales cele 50 de pagini de declaraţii date la Securitatea din Zalău în decembrie 1989. Ar fi foarte importante să le cunoască românii! Ca din întâmplare, dar nu întâmplător, tocmai atunci Imre Asztalos îşi tăia porcul de Craciun pe acolo. Pe urmă, calm şi rece, sigur pe pradă ca un şarpe veninos, asista la procesul Ceauşeştilor. Imre Asztalos a devenit şarpele cu ochelari, clopoţei şi dosare de şantaj. 

În 1995, UDMR-ul iredentist în frunte cu Marko Bela, Laszlo Tokes, Frunda Gyory şi Takacs Csaba, au fost invitaţi la Centrul Carter din Georgia – Atlanta la un pre arbitraj ungaro-român în cadrul unui aşa zis „Project of Ethnic Relation” să-şi susţină doleanţele etnice, pentru că toată presa nord americană duduia de suferinţa şi deznaţionalizarea etnicilor unguri din Transilvania, iar Ambasada Română din Statele Unite dormea pe ea. Noul arbitrul al noului arbitraj era Jimmy Carter care, fiind vorba de democraţia americană, a invitat şi partea română. Şi românii s-au dus la fel ca la Viena în 1940 şi la fel au şi pierdut. Liviu Maior, Ovidiu Şincai, Nicolae Ţăran au venit complet nepregătiţi pentru confruntare, au fost timoraţi şi s-au  purtat cu umilinţă, acceptând toate fabulaţiile ungurilor în aşa zisului pre arbitraj. Singurul om pregătit şi determinat să prezinte corect atât realitatea istorică cât şi cea socială a fost Emil Roman, dar iredentiştii cunoscându-i valoarea şi forţa argumentului, au aranjat cu gazdele să nu fie primit la masa dezbaterilor. Şi nu a fost acceptat. În acel moment ori ce delegaţie din lume s-ar fi ridicat şi ar fi plecat, cu o singură excepţie, aceasta condusă de Liviu Maior. Imaginea lor a fost de nişte rumunculi, să folosim sintagma lui Mihai Eminescu, pe cât de plastică pe atât de adevărată multora dintre noi. Ungurii au fost foarte determinaţi şi cu tupeu au cerut autonomie, statut special de minoritate faţă de celelalte minorităţi, limba ungară să fie a doua limba oficială, învăţământ numai în ungureşte, lege specială a cultelor şi eliberarea unui criminal ungur. Guvernul român (??) a greşit fundamental că a acceptat un asemenea pre arbitraj, suntem stat independent, constituţional, dacă totuşi s-a acceptat, de dragul unei parade democratice sudiste, în Georgia americană, nu trebuiau trimişi nişte rumunculi, ci nişte personalităţi bine informate chiar şi despre democraţia statului american georgian, în care nu mai există picior de amerindian după Removal Act din 1830. După acest act, brava armată americană a scos forţat din Georgia 18.000 (optsprezece mii) de amerindieni dintre care peste patru mii au murit pe drum (Trail of Tears) iar pământurile lor au fost vândute la licitaţie. Ungurii s-au impus în discuţii, iar Gabriel Andreescu, care a fost adus sa-i care geanta lui Laszlo Tokes, l-a comparat pe acesta cu Martin Luther King. Ce trepăduş amărât! Acceptarea unui astfel de pre arbitraj este încă o palmă dată guvernului Iliescu, gros şi nesimţit. Laszlo Tokes si ai lui, din guvernul de la Bucureşti, nu fac atâţi paşi mărunţi câte picioare în cur le dau con-guvernanţilor români, iar sub Traian Băsescu românii ardeleni s-au săturat de toţi. În mod special de Dracula de Cotroceni de când l-a decorat cu Steaua României pe Laszlo Tokes şi l-a făcut europarlamentar la Bruxelles să susţină iredentismul şi segregaţia şi de acolo. Şi Laszlo Tokes, sprijinit de Viktor Orban supranumit noul Kossuth, îşi face cu prisosinţă datoria faţă de fantoma Kossuth şi de umbra lui Viktor. La început a cerut autonomia unui pretins ţinut secuiesc, în care la recensământul din 2002 s-au declarat secui  numai 778 de persoane, deci secui cât abia pot face un sat secuiesc, nu un ţinut! Fostele scaune secuieşti au fost ungurizate  încă din 1867 (deschideţi istoriile!).

Nu a trecut mult şi iredentiştii şi-au adus aminte de Partium, adică o parte, rămasă în afara paşalâcului turcesc din Ungaria după Bătălia de la Mohacs, în vecinătatea Transilvaniei. Odată cu înfrângerea otomanilor de către habsburgi, Partium a trecut la imperiul habsburgic, apoi Austro-Ungariei şi din 1918 prin tratat de pace, a fost împărţit, după criterii istorice şi demografice: Ungariei,  României,  Slovaciei. Acum iredentiştii lui Laszlo Tokes considerând Maramureşul Voivodal şi Bihorul lui Menumorut, sunt părţi din partium-ul lor, adus aici şi lipit de strămoşii lor la Ungaria Sfântului Ştefan, îl vor în primul pas mărunt autonom, al doilea pas îl vor face repede! Attila Cseke, deputat UDMR, a pus un proiect de autonomie pentru Partium în Parlamentul României. Sperăm ca Dracula de Cotroceni, până una alta, să-i dea şi lui Steaua României.

Între timp, europarlamentarul Laszlo Tokes are şi el un proiect deocheat la Bruxelles: Protectoratul Transilvaniei.  De ce nu, e liber, azi nimeni nu mai e băgat în cămaşă de forţă! După cum se ştie, un protectorat trebuie să aibă un protector şi probabil, după Laszlo Tokes nu ar exista mai bun protector decât Ungaria Sfântului Ştefan. Nu e ridicol, e absurd, halucinează din propria-i grandomanie şi probabil se şi visează guvernatorul protectoratului închipuindu-se întruchiparea lui Kossuth! Ar trebui să-şi revină cât de cât la realitatea vremurilor care le trăim, ca să nu mai adăugăm, că dacă ei au drepturi istorice, ale noastre-s dinaintea venirii lor pe aici.

Nu mă interesează viaţa familiară a nimănui, nu mă interesează şi nu mă implic în discuţii pe această temă, dar am citit scrisoarea doamnei Edith Tokes, ce a fost publicată  în mai multe ziare din România, din care încă odată mi-am dat seama de personalitatea şi lipsa de caracter a pastorului Laszlo Tokes. Recomand lectura acestei scrisori tuturor celor ce cred că am resentimente faţă de anti-scânteia revoluţiei timişorene. Nicidecum, din contră, ca om şi medic am compasiune pentru el, de soţia sa care între timp a divorţat şi-mi pare rău de concetăţenii mei unguri, ce se lasă manipulaţi, înfierbântaţi şi mobilizaţi într-un iredentism şi o segregaţie  nepotrivite vremurilor europene actuale. Suntem liberi şi egali, trebuie să fim altfel în secolul XXI.        

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors