Archive for the ‘Cultural’ Category

Cartea eveniment a românilor de la Marile Lacuri

Posted by Stefan Strajer On October - 4 - 2014

Cartea eveniment a românilor de la Marile Lacuri

Autor: Doina Popa (Dexter, Michigan)

Frumoase zile de vară indiană s-au aşternut peste întinsul ţinut al statului Michigan. Preajma îşi schimbă straiele în cromatică de vis, de la nuanţele mierii până la cele sângerii. Vegetaţia ne întâmpină cu frunze foşnitoare sub paşii ce se îndreaptă spre un alt sfârşit de an. Este 27 septembrie, un final luminos şi călduros al lunii ce ne oferă, ca o deschidere spre serbări şi acţiuni, o activitate culturală de excepţie, amintindu-ne de zicerea noastră românească: „Toamna se numără bobocii”.
Cele două drapele, român şi american, flutură în adierea vântului de toamnă, chemându-ne sub cupola Bisericii Ortodoxe „Sfânta Treime” din Troy, Michigan care, în colaborare cu Agora Club International Detroit Ladies şi American Romanian Cultural Center, a organizat o memorabilă zi, lansarea cărţii eveniment, monografia Românii Americani de la Marile Lacuri, aparţinând economistului publicist Ştefan Străjeri. Cartea a văzut lumina tiparului la Editura Anamarol din Bucureşti şi s-a bucurat de încă două lansări, la Pojorâta pe plaiurile natale ale autorului şi în Bucureşti la Biblioteca Metropolitană. Volumul este un studiu detailat al celor aproximativ 100 de ani pe care românii emigraţi în Michigan îi parcurg prin curbele sinuoase ale istoriei Americii, contribuind valoros la ridicarea nivelului economic, social, cultural, politic al statului.

September 2014 210.Poza.art Doina Popa

Economistul Ştefan Străjeri îşi primeşte oaspeţii la intrarea în sala festivă a Bisericii cu faţa zâmbitoare, dar vizibil emoţionat. Treptat, sala devine aproape neîncăpătoare. Reclama bogată a simpozionului, care după opinia mea constituie evenimentul cultural al anului pe pamânt american, îşi spune cuvântul. Pentru organizarea acţunii s-a implicat un număr impresionant de români. Inserez doar câteva nume ale celor care au contribuit organizatoric şi administrativ: inginerul Călin Cutean, Andreea Bordeianu, Doina Chertic, dr. Anca Năstasă, Ella Meluta, familia Puiu, familia Fermaş, Adrian Motoc şi mulţi alţii.
Cuvântul de deschidere al simpozionului a aparţinut lui Călin Barbulovici, preotul frumoasei şi primitoarei biserici, gazdă a numeroase acţiuni culturale şi de obşte, exprimând în numele întregii comunităţi, bucuria prilejuită de apariţia cărţii, rod al efortului depus de Ştefan Străjeri de a realiza o monografie inedită şi de o valoare istorică inestimabilă. Doamna Andreea Bordeianu a prezentat o introducere sufletistă a acţiunii, a subliniat aportul celor implicaţi în organizare, invitând apoi la cuvânt pe doamna Silvia Jinga care a pregătit un material vast şi foarte bine conceput al studiului monografic.
Silvia Jinga, doctor în filologie, scriitoare şi colaboratoare a ziarului Curentul Internaţional a relevat abordarea de către autorul tratatului a fenomenului imigraţionist românesc sub aspectele lui economice, culturale, spirituale de la început şi până în prezent pe teritoriul statului american Michigan. S-a subliniat pasiunea cercetării de care este cuprins autorul pentru a corela dinamica demografică cu dezvoltarea diferitelor ramuri economice ale statului, începând cu exploatarea primitivă a bogăţiilor până la explozia industriei automobilistice.
S-au punctat cele cinci perioade imigraţioniste ale românilor în Lumea Nouă, cuprinse în tratatul autorului, precum şi condiţiile imigrării contemporane, trecând în revistă momentele importante ale diverselor forme de expresie culturală, politică a românilor. Silvia Jinga a scos în evidenţă atitudinea anticomunistă şi calitatea de seismograf a publicaţiilor româneşti din America, demascând caracterul imperialist al Uniunii Sovietice care a confiscat abuziv teritoriile româneşti.
În continuare, profesoara Doina Popa l-a prezentat în partea de început a prelegerii pe economistul publicist Ştefan Străjeri, performanţele profesionale şi culturale atinse în Romania şi America, prestigiul de care se bucură în rândul românilor din diaspora şi din ţara natală, efortul depus pentru realizarea studiului, o muncă de Sisif, de zile şi nopţi de cercetare şi documentare. Este prezentat aportul românilor la succesele economice ale statului Michigan, drumul greu parcurs pentru a atinge realizări materiale decente şi foarte bune. Doina Popa aminteşte rolul important acordat de către autor instituţiilor religioase, efortul depus de a menţine aspiraţiile românilor, evidenţiind adevărata poziţie a parohiilor ortodoxe din America care nu a fost doar religioasă, ci şi culturală, pentru că ele au devenit centre focale ale aspiraţiei culturale şi naţionale.
Despre importanţa monografiei si aportul domnului Ştefan Străjeri la menţinerea spiritului national în rândul românilor din America şi nu numai au vorbit pe rând inginerul Călin Cutean şi poetul/epigramist Sorin Olariu, iar preşedinta clubului Agora, Doina Chertic a adus mulţmiri membrilor implicaţi în organizarea simpozionului. Seria prelegerilor a fost încheiată de către autorul impresionantei monografii cu cuvinte alese de mulţumire adresate tuturor celor ce i-au stat alături.
Gustările, micii, fructele alese, langoşii tradiţionali, stropite cu bere şi vin tămâios de casă, au încălzit atmosfera bogată în conversaţii, schimb de impresii şi adrese, fotografii, petrecute pe fondul muzical oferit cu generozitate şi căldură sufletească de talentata interpretă de muzică uşoară, Diana Pantea.
Am plecat în noapte spre casă cu sentimente de recunoştinţă pentru toţi Românii Americani de la Marile Lacuri, care au avut curajul să înfrunte necunoscutele căi ale vieţii din diaspora, dar şi pentru cei care, cu drag faţă de neamul românesc, ne reprezintă prin spaţiu şi timp pe oriunde s-ar afla.

O remarcabilă seară culturală

Posted by Stefan Strajer On October - 1 - 2014

O remarcabilă seară culturală

Autor: Silvia Jinga (Waterford, Michigan, SUA)

Monografia Românii Americani de la Marile Lacuri, autor, Ştefan Străjeri a prilejuit comunităţii noastre un simpozion de neuitat care a mers la inimă unei asistenţe numeroase, dornică să primească o carte cu autograf în seara zilei de 27 septembrie în sala socială a Bisericii „Sfânta Treime” din Troy. A fost impresionantă manifestarea de solidaritate a publicului cu un act de cultură perceput la adevărata lui dimensiune şi importanţă nu doar pentru autor, ci pentru întreaga suflare românească. De ramarcat prezenţa numeroasă la o astfel de manifestare: peste 200 de participanţi.
Colaborarea dintre Agora Club Internaţional – Detroit Ladies, Biserica „Sfânta Treime” şi American Romanian Cultural Center a demonstrat încă o dată că unirea face putere. Acesta este un adevăr comun, dar trebuie subliniat ori de câte ori avem prilejul pentru că naţia noastră, o ştim cu toţii, este înclinată spre dezbinare, fărâmiţarea eforturilor, ajungându-se uneori până la conflicte între fraţi din cauza unor interese de grup, orgolii supradimensionate, lipsă de viziune. De data aceasta însă, doamnele de la Agora, preotul Călin Barbulovici, enoriaşi voluntari de la biserica pe care o păstoreşte, Călin Cutean, preşedintele Centrului Cultural Româno-American, colaboratori de la publicaţia Curentul Internaţional, familia autorului au concurat pentru a face o faptă de ispravă. Nu este puţin lucru lansarea unei cărţi, dimpotrivă reprezintă un ideal demn de toată mândria unei comunităţi.
În deschiderea simpozionului părintele Călin Barbulovici şi-a exprimat bucuria de a găzdui un eveniment cultural cu multiple semnificaţii, subliniind valoarea monografiei pentru cunoaşterea unui secol de prezenţă a românilor în statul Michigan, truda şi sacrificiul lui Ştefan Străjeri timp de un deceniu pentru a realiza cercetarea, precum şi faptul că întreaga comunitate se împărtăşeşte din izbânda autorului.

Poza articol Silvia Jinga

                                                             Foto. De la stanga la dreapta: Doina Popa, Silvia Jinga, Stefan Strajeri, Doina Chertic, Andreea Bordeianu si pr. Calin Barbolovici.
În acelaşi consens Silvia Jinga, doctor în filologie, autoare de cărţi şi colaboratoare la Curentul Internaţional a schiţat liniile de forţă ale monografiei care se vrea exaustivă, însumând un tenace efort de cercetare arhivistică, bibliografică, de selectare şi sistematizare în cele şase capitole ale acestei cărţi voluminoase. Ştefan Străjeri a urmărit cu spirit de discernământ istoria valurilor imigraţioniste ale românilor în corelaţie cu dinamica generală a fenomenului imigraţionist, încadrându-l în vasta panoramă a evenimentelor istorice pe parcursul unui secol. Silvia Jinga a subliniat că din demersul lui Ştefan Străjeri se desprinde ideea esenţială a capacităţii românilor pe pâmânt american de a crea instituţii proprii viabile, implicate nu doar în rezolvarea unor aspecte practice de viaţă, ci şi în înfăptuirile istorice de anvergură ale României. Societăţile fraternale, culturale, presa, bisericile, emisiunile de radio au fost un seismograf atent al aspiraţiilor concretizate în Marea Unire de la 1918, aspiraţii pe care le-au făcut cunoscute pe continentul american, au luptat împotriva samavolniciilor comuniste, au denunţat deportările de români în Siberia în timpul stalinismului, au combătut totalitarismul, ajutând nu doar verbal, ci şi financiar ţara de baştină. Păstrându-şi specificul lor etnografic, românii americani din statul Michigan s-au dovedit, în majoritatea lor, de-a lungul unui secol nişte cetăţeni vrednici, cu respect pentru patria de adopţie şi cu ataşament viu pentru România, ale cărei dureri nu le-au uitat niciodată.
Cu implicare afectivă Doina Popa, autoare ea însăşi a două volume de versuri, activistă culturală constantă în Canada şi în SUA/Michigan, colaboratoare la revista mai sus amintită a circumscris activitatea lui Ştefan Străjeri ca editor al Curentului Internaţional (2005-2012), publicaţia continuând on line. Autoarea comentariului a relevat grija editorului pentru calitatea materialelor publicate, diversitatea lor, ancorarea lor profundă în luptele de opinii din România de azi, din Republica Moldova, caracterul patriotic al articolelor. D-na Popa a insistat de asemenea asupra celor câtorva distincţii pe care le-a primit Ştefan Străjeri ca semn al recunoaşterii şi aprecierii activităţii sale. Ea a arătat că lansarea de carte de la Troy a fost precedată de alte două lansări în România, la Biblioteca Metropolitană de la Bucureşti, unde cartea a fost elogios prezentată de Prof. Univ. Dr. Anca Sîrghie în prezenţa talentatei editoare, Rodica Elena Lupu, precum şi în comuna natală a autorului, Pojorâta, înconjurat de dragostea părinţilor, a foştilor profesori, sătenilor, prietenilor şi a unor colaboratori ai Curentului. Ambele lansări din România au fost televizate la TVR Internaţional. Doina Popa a apreciat tenacitatea muncii încununate de apariţia acestei cărţi, care va fi una de referinţă pentru toţi câţi se vor apleca asupra fenomenului imigraţionist românesc din statul Michigan.
Sorin Olariu, poet, autor de cărţi, membru al Uniunii Epigramiştilor din România a rostit câteva cuvinte de suflet despre Românii Americani de la Marile Lacuri, mărturisind despre încordarea lui Ştefan Străjeri în lupta de supunere a imensului material documentar şi structurare în această carte. Dl. Olariu a ţinut să cinstească evenimentul cu o savuroasă epigramă.
Dl. Călin Cutean a rostit cuvinte însufleţitoare despre carte şi despre eveniment.
În succintul său discurs autorul a mulţumit asistenţei pentru prezenţă şi organizatorilor pentru elanul şi generozitatea lor în punerea la punct a întregii acţiuni. Apoi a semnat autografe pentru mulţimea doritorilor care s-au aliniat să cumpere cartea.
Datorăm foarte mult organizatorilor pentru reuşita calitativă a seratei. Este un debut al Clubului Agora în organizarea unei acţiuni specific culturale şi, judecând după reuşită, noi dorim implicarea pe mai departe a grupului de doamne în acest sens. Preşedinta organizaţiei, Doina Chertic a prezentat succint profilul caritabil al activităţii grupului, care s-a concentrat până acum pe ajutorarea materială a unor categorii defavorizate din România, copiii orfani, în primul rând. Ea a introdus pe fiecare membră a clubului pentru a face cunoştinţă cu asistenţa. Numele lor sunt: Stela Borcea (nu a fost prezentă), Andreea Bordeianu, Doina Chertic, Dana Diliţă (nu a fost prezentă), Cecilia Dobaşu, Corina Hatzis, Monica Leitner, Mirela Luchian, Ella Meluţă, dr. Anca Nastasa, Luminiţa Pop.
Sub îndrumarea plină de entuziasm a administraţiei Bisericii „Sfânta Treime” şi a d-nei Andreea Bordeianu sala a fost frumos decorată de Ella Meluţa, spaţiul bine divizat pentru speach-uri şi pentru dans, a fost întocmit un program al serii inspirat, oaspeţii au fost întâmpinaţi călduros. Toate doamnele de la Agora merită muţumirile noastre pentru pregătirea mulţimii gustărilor cu aspect atrăgător şi pentru toate detaliile puse de ele la punct cu un minunat devotament pentru lucrul bine făcut.
Se cuvine o menţiune specială pentru solista de muzică uşoară şi populară Diana Pantea, care a voluntariat să dea serii un plus de frumuseţe cu vocea ei deosebită.
Dl. Călin Cutean împreună cu d-na Andreea Bordeianu, iniţiatoarea acţiunii, au avut un rol deosebit în mobilizarea publicului, trimiţând numeroase e-mailuri cu aprecieri la adresa cărţii, ceea ce a captat atenţia oamenilor. Tuturor celor menţionaţi li s-au alăturat familia Puiu, familia Fermaş şi Adrian Motoc, voluntari de la Biserica „Sfânta Treime” care au contribuit, fiecare în felul lui, la buna desfăşurare a acestei acţiunii.
Tuturor le mulţumim pentru râvna şi dedicaţia lor, slujind unui ţel nobil, care a prilejuit o mare bucurie, schimburi de impresii, revederi de prieteni, pe scurt a creat o ambianţă emoţională pozitivă de apropiere umană.

Cuvintele prind aripi când eşti scriitor

Posted by Stefan Strajer On September - 11 - 2014

Cuvintele prind aripi când eşti scriitor

Autor: Carmen Marin (Buzau)

A fi scriitor nu este uşor! Te naşti cu acest dat şi chiar atunci când crezi că poţi să îndeplineşti o altă menire nu poţi scăpa de misiunea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu la naştere. Consider că atunci când poţi să aşterni cu pricepere şi dăruire, şi nu în ultimul timp cu iubire, cuvinte care prind contur eşti cu adevărat norocos! De curând am citit o carte scrisă de doamna scriitoare Silvia Kaţz Ianăşi „Doar iubirea rămâne”. În prefaţa acestei cărţi, doamna scriitoare aşterne cuvintele cu o eleganţă uimitoare: „Această carte a ieşit ca un izvor din sufletul meu, aşa cum lumina iese din pământ sau cer. Prin cuvintele scrise aduc omagiu celui mai minunat sentiment a cărui substanţă magică, atunci când îşi găseşte drum spre mintea şi inima noastră, ne ajută să cunoaştem sensul vieţii IUBIREA! Ea trebuie să fie dialogul nostru permanent în toate momentele vieţii prin care trecem, fericiţi sau nefericiţi, deoarece IUBIREA este magia dintre noi…”. Pentru a înţelege mesajul cărţii citite, trebuie să aduc în faţa ta, dragă cititorule câteva aspecte biografice despre doamna scriitoare. S-a născut în comuna Runcu, judeţul Gorj, la 19 septembrie 1954. Locuieşte în Israel şi a debutat în 2010, cu romanul „Dreptul la viaţă”.
Dar, să ne lăsăm purtaţi de magie şi să pătrundem în cuprinsul cărţii. Personajul central al cărţii este Stela, o doctoriţă evreică după tată, născută în România, dar care ajunge să se stabilească în Israel împreună cu mama sa, la o perioadă mare de timp după moartea tatălui. Aici se formează ca om, aici îşi întâlneşte dragostea şi tot aici îşi retrăieşte amintirile dure ale copilăriei, ce au marcat-o pentru totdeauna. Viaţa nu i-a fost uşoară deloc, însă toate aceste amintiri revin în memoria sa, în momentul în care îşi servea ceaiul fierbinte sau paharul de vin la terasa de pe malul mării, admirând marea şi parcă aşteptând încă o dată să apară David, bărbatul care a înţeles-o din prima clipă şi care i-a furat inima. „Ea se aşeza visătoare şi, în faţa unui ceai fierbinte sau a unui pahar cu vin, îşi citea revista preferată sau privea la nesfârşit valurile mării, a căror imagine îi aducea în suflet o energie nouă ce o făcea să viseze…”, iar aceste amintiri valoroase le păstra în inima sa. O, da, inima sa altruistă a făcut-o să ofere ajutor, celor care aveau nevoie de sprijin. Nu o dată, şi-a întins mâna spre cei ce aveau nevoie să le bandajeze sufletul. Meseria sa de psiholog a făcut-o mai receptivă la strigătul celor aflaţi în suferinţă: faţă de prietenele sale Miriam şi Hana, faţă de bătrâna uitată de copiii într-un azil.
Ce m-a impresionat pe mine ca cititor, sunt amintirile ce parcă o legau de România şi care reveneau cu multă intensitate în sufletul ei sensibil şi încărcat de frumos. Un suflet ce a fost murdărit în copilărie de o persoană fără suflet şi cu siguranţă şi fără Dumnezeu. Aceste amintiri dureroase erau scrise într-un jurnal de Stela, amintiri ce nu a avut curajul să le mărturisească nici faţă de soţul său David. Paginile omise intenţionat de Stela în jurnalul ei, trebuie să le descoperi tu, cititorule, să le vezi cu ochii minţii şi ai sufletului, şi să încerci să descoperi în Stela femeia frumoasă de odinioară, care acum ura oglinzile. Oare de ce? Inima sa, poate, nu mai bătea cu aceeaşi intensitate pentru viaţă? Nu mai avea motivaţia să zâmbească deoarece nu mai putea să-şi privească soţul, atunci când el se odihnea în fotoliul din sufragerie, după o zi de muncă. Plecase spre o altă lume, lumea veşniciei. Totul se pierduse, iar ea, Stela trăia prin amintiri. Amintiri ce reveneau şi reveneau! Paşii Stelei în drumul ei spre România îi vei petrece alături de ea, stimate cititor, deoarece eu nu pot să-ţi dezvălui tot conţinutul cărţii. Am să-ţi mai dezvălui doar un mic secret legat de Stela şi anume, preferinţele faţă de flori. Iubea floarea soarelui, considerându-o floarea ei preferată. Cât de elegantă i se părea această floare! Îţi rămâne aşadar să pătrunzi în cuprinsul cărţii, iar la final vei avea sentimentul că în sufletul tău s-a mai deschis o poartă spre lumină, spre bucuria de a oferi ajutor oamenilor, şi nu în ultimul rând bucuria de a citi pagini dintr-o carte minunată. O carte scrisă cu sufletul şi închinată iubirii.

BALI

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Foto. Carmen Marin

 

Ultimul boem al Micului Paris a plecat in eternitate!

Posted by Stefan Strajer On September - 4 - 2014

Ultimul boem al Micului Paris a plecat in eternitate!

Autor: Nicholas BUDA (Florida)

Locuind înt-un oraș imens, trepidant, suntem adesea obișnuiți să ne uităm la societate superficial și să ne ocupăm în exclusivitate de problemele și viețile noastre precipitate cu un calendar extrem de încărcat… Dedicăm mult timp carierei profesionale, muncii pe care o facem și foarte puțin timp familiei și prietenilor… până când, pe neașteptate, cineva drag nouă pleacă pentru totdeauna dintre noi. Numai după aceea ne oprim și ne uităm în jur încercând să distingem acel chip familiar, dar din nefericire nu-l mai vedem niciodată.
Astăzi Boema este îndoliată din nou, dar de această dată nu la București unde la început de vară crepusculară boemul și dramaturgul George Astaloș lăsând în urmă bucuriile dar și durerile vieții, a purces către „boema celestă”; ci la New York, unde Constantin Aronescu, ultimul protagonist autentic al „Boemei literare românești” interbelice prelungite sub comunism – cum îl caracteriza criticul literar MNRusu – a plecat dintre noi, la data de 25 iulie, 2014, stingându-se ca o lumânare ce-și mistuie firul luminii în bulgărul de aur al soarelui mijit în zorii zilei.
Cine își mai aduce aminte de jovialul boem Constantin Aronescu? Era, cel puțin în ultimii ani, uitat de prieteni, înstrăinat de soartă și apăsat de greutatea însingurării… Dacă noi cei cel știam ne gândeam mai puțin la el, boemul în schimb se gândea mereu la fiecare dintre cei pe care i-a cunoscut în lunga-i viață atât în „mansarda durerii” – cum spunea actorul Dumitru Furdui – la Teatru sau grădinile Boemei bucureștene sub comunism, cât și în America țara lui de adopție unde a devenit actorul principal al propriei sale drame existențiale. Puțini i-au știut necazurile și neajunsurile vieții, mulți i-au cunoscut doar zâmbetul galant și epigrama oțetoasă ce scotea umor și din piatră seacă. Tumultul vieții newyorkeze l-a luat și pe el în vârtejuri intermitente, deși părea ancorat solid atât într-o tradiție culturală perenă cât și într-un profesionalism ziaristic care va cunoaște apogeul atunci când editând, pe la sfârșitul anilor ’80, ziarul „Ecoul României” în Queens, New York, a publicat pe prima pagină portretul lui Nicolae Ceaușescu în chenar negru, pe catafalc. Pentru acest gest, MNRusu l-a numit… „profet”!

Constantin Aroneanu
Extrem de privat dar în același timp foarte social, tăcut și liniștit dar oarecum animat de un entuziasm tineresc, întotdeauna zâmbitor și gata să spună o glumă, Constantin Aronescu a fost un paradox viu. Născut la 16 aprilie 1928 în comuna Vlad Țepeș din Călărași după cum arată certificatul său de naștere, alături de o soră geamană, Ecaterina, care trăiește la București, Constantin Aronescu a fost un boem în totată puterea cuvântului. Încă din tinerețe va face carieră de halebardist la Teatru, va fi manager de culise iar apoi actor pe scenă, și va da amploare fenomenului Boemei Bucureștiului literar, fiind practic cunoscut de către toți. Culisele și mansarda au fost cele mai îndrăgite locuri ale lui unde personalitatea acestuia s-a declint pe o nouă dimensiune cultural-artistică. A iubit teatrul și a avut talentul marilor consacrați dar în stare hibernală pe care nu a activat-o niciodată. De ce? Nimeni nu știe, a rămas un mister… În schimb a preferat stilul boemic absolut care i-a dat culoare vieții, un anumit sens înțeles numai de către el, și de ce nu, fericire! Salutul lui de fiecare zi a fost încă de pe atunci: „Să fii fericit”! Câtă dărnicie în cuvintele sale, el care avea sufletul pustiit de amărăciune și întristare.
Pierdut printre milioanele de locuitori ai metropolei New York, refugiat într-o garsonieră modestă de pe strada 43 din cartierul Manhattan, Constantin Aronescu, ultimul„Boem al Micului Paris” și-a trăit tăcerea bătrâneților într-o izolare de lumea pe care el a iubit-o atât de mult la tinerețe, dar care i-a fost mai tot timpul protrivnică și i-a pecetluit chipul cu durere și uitare la bătrânețe. Deși foarte popular în comunitatea românească de la New York, a avut puțini prieteni adevărați. Spre finalul vieții nu-l mai vizita aproape nimeni… El era însă împăcat cu destinul său și conștient că prieteniile adevărate se duc până la mormânt. Puțini știau însă că liniștea lui sufletească era doar o stare de aparență socială pe care a avut curajul să mi-o dezvăluie în discuțiile noastre cotidiene. În spatele ochilor aburinzi și a zâmbetului de octogenar se ascundea povara grea a singurătății unui destin pe care încă nu l-am înțeles în totalitate – destinul unui matusalemic naufragiat pe țărmul speranței – unde paradoxal nu găsește ceea ce căutase. Va rămâne pentru tot restul vieții condamnat să guste adamic doar din fericirea mansardiștilor, unde prin fereastra boemei absolute va cunoaște libertatea și fericirea la modul excepțional. Pe bună dreptate, Constantin Aronescu în mansardă la București și mai târziu în garsoniera sa modestă din New York, a stilizat sensul strict al Boemei, ducându-l atât de departe de înțelesul strâmt al dicționarului, încât ne este greu să-l percepem și să-l digerăm social.
A preferat stilul de viață boemă care risipește îngrădirile conceptual-dogmatice și eliberează spiritul în cantații incandescente. A fost singura modalitate prin care acesta a înțeles să-și trăiască viața, singurul mod de a fi el însuși cu calitățile și defectele firii umane, absolut liber, reconciliat cu sinele, cu Dumnezeu și cu lumea pe care pentru un moment părea că o abandonase. Și dacă salutul său preferat a fost „Să fii fericit”!… astăzi mi-ar place să cred că boemul Constantin Aronescu și-a găsit patria visurilor sale în pacea eternă și fericirea pe care le-a râvnit până în ultima clipă, atunci când imperceptibil a trecut la cele veșnice în timp ce dormea, stingându-se asemeni unei candeli din fereastra vieții. Avea 86 de ani.
Veșnica lui pomenire!

 

 

Pe vremea când soneria de la ușă nu era înlocuită de tonurile de mobil

Posted by Gabriela Petcu On September - 3 - 2014

1531900_10201758494631030_2010854551_nEcuația vieții…

 

Erau vremurile acelea frumoase când soneria de la ușă nu era înlocuită de varietatea bogată a tonurilor de apel ale telefoanelor mobile, din ce în ce mai sofisticate.

Domnul Ionescu a fost profesorul de matematică pe care tatăl meu îl avusese în liceu.

Ionescu Constantin era un foarte bun geometru, tipul profesorului distrat.

Când l-am cunoscut, era un domn la vreo șaizeci de ani, de înălțime medie, cu părul alb, îmbrăcat întotdeauna dezlânat. Părea că din haine îi curgea mereu câte ceva: ba un cordon, ba o batistă, ba haina în sine.

Întâmplarea făcuse să fim vecini de cartier.

Mama se distra copios de fiecare dată când el venea pe la noi în vizită. O binedispunea zăpăceala nebuniei lui cuminți.

Lui îi era dragă mama și venea cu plăcere pe la noi, pentru orice nimic ca să-l sfătuiască sau să-i ceară ajutorul.

Evident că exista și o doamnă Ionescu, mai precis Ionescu Alexandrina, o doamnă fostă profesor de științele naturii, care făcuse pensionul și care pe vremuri fusese inspector școlar.

Domnul Ionescu o striga Dinuș. Ea îl alinta Costel. Făceau un cuplu tare nostim.

Ea o femeie frumoasă, cultă, distinsă, veșnic preocupată în a citi o carte, a urmări un film, în a discuta cu prietenele domniei sale, care îi călcau mereu, mereu pragul casei.

El un domn apucat, agitat, mereu îngrijorat și preocupat în a trăi sănătos, în a mânca sănătos, în a prepara ceaiuri care mai de care mai binefăcătoare printre meditațiile pe care le oferea încă copiilor cunoscuților sau vecinilor din cartier.

Pe undeva era de înțeles și justificată această temere a lui de a se îngriji de sănătate un pic mai atent.

Dinuș fusese diagnosticată cu cancer și i se extirpase un sân pe când avea vreo patruzeci și ceva de ani. Pe atunci încă nu se știa de chimioterapie ori alte leacuri care să vindece această boală care acum pare la modă.

Într-o după-amiază domnul profesor a sunat-o pe mama, să mă trimită să-mi arate ceva artificii pe la geometrie. Îi plăcea mult că-i împărtășesc pasiunea pentru această disciplină.

Totuși, era vacanța de vară și aș fi preferat să sar coarda cu fetele în fața blocului, ori să joc un șotron.

Dar dacă mama te ruga ceva, nu era loc de întors. Lucrurile nu s-au schimbat prea tare nici acum.

Locuia în blocul din spatele celui al nostru. M-am dus. Am sunat la ușă. Doamna Ionescu, cu o voce de ziceai că era pe scena Teatrului Nottara, m-a poftit să intru strigându-mi din sufragerie.

Înspre holișorul de la intrare dădea și ușa de la bucătărie unde se auzea ceva fierbând în clocot pe aragaz.

Domnul Ionescu bodogănea într-o debara plină de cărți. Nu găsea pesemne ceva și o tot întreba pe Dinuș ba unde e una, ba unde e alta.

Dinuș relaxată ședea pe o canapea interesată doar de faptul că se răcea cafeaua pe care o dosise pe pervaz, după perdea, la venirea în sufragerie a soțului grijuliu. Nu o lăsa să bea cafeluță ca să nu-i cauzeze. Totuși doamna învățase cu totul altceva la pension și nu renunța la acest tabiet aristocratic.

La toată agitația lui se mulțumea să-i mai dea câte un răspuns de tipul: ”Ha, ha, ha…. Nu știu Costele pe unde le pui tu pe toate. Rezolvă tu problema asta, doar ești profesor de matematică”.

Am fost poftită în dormitor să iau loc la o măsuță rotundă. Am apucat să citim un enunț și să facem o figură după care domnul profesor a dispărut la bucătărie. I se arsese spinul. Făcea ceai de spin că-l apucase o pântecăraie, nu știa de la ce.

A pus alt ceai la făcut. Mi-a mai povestit ceva teoreme deosebite și iar a dispărut să vadă ce face spinul, adică ceaiul care iar a avut neobrăzarea să se evapore până a reușit domnul Ionescu să ajungă în bucătărie, după escala pe care o făcuse la toaletă.

Și tot așa povestea s-a tot repetat până am făcut vreo trei problemuțe și-am plecat acasă.

Domnul Ionescu nu apucase să-și servească ceaiul. De fapt, dacă mă gândesc bine, nu știu dacă măcar apucase să și-l facă.

Bietul domn profesor s-a prăpădit pe la șaptezeci de ani.

Dinuș a mai trăit vreo douăzeci de ani după ce matematicianul ei drag s-a mutat la cele sfinte.

A murit la optzeci și șase de ani, urmărind la televizor serialul preferat și având pe noptiera de la capătul patului o carte bună, citită pe jumătate…

Acum stau și mă întreb care e logica în ecuația vieții ăsteia și cum e mai bine de făcut?

Probabil că domnul Ionescu ar fi în stare să ne lămurească dacă s-ar putea întoarce de pe unde a plecat… că doar deh, a fost profesor de matematică…

 

Oana ROTARIU

 

Interviu cu scriitoarea creştină Ligia Seman

Posted by Gabriela Petcu On September - 3 - 2014

LigiaSeman01Numele Ligiei Seman le este cunoscut iubitorilor de literatură creştină din ţară şi din diaspora, datorită romanelor “Funiile dragostei”, “Handicapul conştiinţei”, “Tragedie şi triumf” şi “ Domnind peste împrejurările vieţii”. Succesul de care se bucură şi acum, cărţile ei, are la bază multe ore de muncă, dar şi un mesaj universal, ce încorporează atât trăiri personale din copilărie, cât şi experienţe unice cu Dumnezeu, ale autoarei.
Se spune că de obicei, copilăria este cea mai frumoasă şi mai fericită perioadă din viaţă. Atunci când vine vorba de Ligia Seman însă, lucrurile stau cu totul diferit. La vârsta la care majoritatea copiilor se bucură de o lume a inocenţei, aceasta are parte de o tragedie. Părinţii divorţează, iar ea ajunge în grija uneia dintre bunici, care este nevăzătoare. Încet-încet, copilul foarte puternic şi curajos care fusese până atunci Ligia Seman, devine retras şi emotiv. Un singur lucru o mai interesează, iar acestea sunt cărţile. În universul lor, romanciera de mai târziu îşi găseşte un adevărat refugiu. Pasiunea ei pentru condei începe astfel, să prindă contur şi să se şlefuiască, în timp. În prezent, Ligia Seman este scriitoare şi misionară. 2009 marchează un moment important pentru ea şi soţul ei, Timotei – aniversarea a 21 de ani de căsătorie. Împreună, aceştia au două fiice, Ruth – Diana, în vârstă de 19 ani şi Rebeca, de 16 ani. Ligia Seman s-a născut pe 13 august 1968. Scriitoarea locuieşte în oraşul său natal, Hunedoara.

– La ce vârstă ai început să scrii în mod serios? Cum ţi-ai dat seama că sosise momentul să te dedici scrisului?
– Am început să scriu încă din anii copilăriei. Am avut o copilărie nu foarte fericită, din pricina tragediei divorţului părinţilor mei. Dintr-un copil foarte puternic şi curajos, după divorţul părinţilor – puţin câte puţin, m-am prăbuşit emoţional şi astfel, am început să mă retrag din mediul de joacă al copiilor de vârsta mea. M-am refugiat în cărţi. La o vârstă fragedă, savuram deja, romane grele ale literaturii universale. Cărţile deveniseră prietenii mei cei mai buni şi totodată, modul prin care puteam explora lumea şi lumea interioară a oamenilor, despre care îmi doream să cunosc cât mai multe. Din clasele primare am început să scriu poezie, aşa cum poate gândi un copil la acea vârstă cronologică, dar maturizat prematur. În clasele gimnaziale – pe lângă poezie – am început să scriu şi proză şi eram foarte apreciată şi încurajată de toţi profesorii de limba şi literatura română. Totodată, în acea perioadă, în momente de criză adolescentină: fie eram frustrată de lipsa mamei în familia noastră, când aş fi avut mai multă nevoie de ea, fie de un eşec în dragoste – mă retrăgeam la biroul din camera mea şi încropeam în imaginaţie, schema unui roman. Aceasta era un catharsis emoţional.
Împlinisem patrusprezece ani, când am debutat într-un cenaclu literar, din oraşul meu natal. Coordonatorul cenaclului investea cu multă abnegaţie, în toţi aceia la care descoperea talent şi acest lucru a fost foarte important pentru dezvoltarea gândirii mele literare şi accensiunea mea, de atunci. Deşi eram cea mai tânără din acel cenaclu, îmi aduc aminte că atunci când am debutat – el a consemnat acest eveniment într-un ziar din vremea aceea, numit “Drumul Socialismului”. Era un ziar judeţean. Totodată, sub îndrumarea lui, am câştigat câteva premii, la concursuri literare de referinţă, din acea vreme. În perioada în care am frecventat cenaclul, mi-a fost creată oportunitatea de a cunoaşte modul de gândire al unor oameni care deja ajunseseră în elita literaturii contemporane româneşti şi totodată, alături de tineri visători, asemeni mie, am putut să îmi dezvolt capacitatea de a mânui penelul. Pentru că trăiam în vremea vechiului regim şi nu puteam fi de acord cu o literatură care îl excludea pe Dumnezeu – am renunţat la cenaclul literar. Această renunţare a fost dureroasă, atât pentru mine, cât şi pentru coordonatorul cenaclului, care investise mult în mine, dar atunci a fost cea mai bună alegere a mea. A continua să mă dedic în acei ani, artei scrisului, pentru mine însemna să fac compromisuri cu noile mele principii de viaţă, pentru că între timp Îl cunoscusem pe Dumnezeu. Afirm aceasta, pentru că în timpul vechiului regim – majoritatea scriitorilor nu putea ajunge în vârful piramidei decât făcând anumite concesii cu ei înşişi, promovând idei în care ei nu credeau şi folosindu-şi talentul pentru a elogia patria şi conducătorul. Mi-a fost redeşteptată năzuinţa de a scrie, în primul an după revoluţie, dar într-un mod nou. L-am cunoscut între timp, pe Dumnezeu şi motivaţia de a mă dedica artei scrisului Acum, vedeam în arta scrisului o fărâmă a chipului Creatorului meu, un dar special şi nemeritat, prin care puteam sluji semenilor mei.
Dumnezeu mi-a vorbit cu totul special, printr-un pasaj din cartea „Paşi spre lumină” a pastorului Petrică Lascău , apărută imediat după revoluţie, în prefaţa scrisă de profesorul Iosif Ţon, : “ Ne aflăm la momentul întoarcerii poporului român spre spiritualitate, spre creştinism. Chemăm tânăra generaţie de credincioşi evanghelici să îndrăznească să se avânte în creaţia literară. După decenii de întuneric şi de urât în literatură, este timpul ca noi, cei ce ne-am format la lumina Cuvântului lui Dumnezeu, să aducem din nou, frumuseţea în literatură.”
funiile-dragostei-220– În ce an ai debutat şi cu ce ? Care au fost volumele următoare şi când au apărut ? Câte volume ai scris până acum?
– Am debutat în anul 1995, cu romanul “Funiile dragostei”. Următoarele volume au fost: “Handicapul conştiinţei”, care a apărut în anul 1999, a urmat în 2004, romanul “Tragedie şi triumf”, iar în 2006, “ Domnind peste împrejurările vieţii” – o carte de eseuri împletită cu psihoterapie, cu adresabilitate feminină şi soluţii având temei Biblia.
– Ce fel de romane scrii? Ai scris mai multe categorii de cărţi? Ţi-ai format deja, un stil al tău, inconfundabil?
– Eu aş spune că scriu romane creştine. De ce afirm aceasta? Spre deosebire de romanele obişnuite, în care scriitorii urmăresc a proiecta cât mai bine, anumite aspecte din realitate: sentimente, frământări, experienţe, toate acestea văzute din perspectiva umană, romanul creştin are menirea de a arăta cititorului că dincolo de experienţa umană limitată este divinitatea. În faţa confruntărilor cu durerea, cu zbaterile, cu marile tragisme ale umanităţii, ale societăţii – răspunsurile umane sunt limitate. Convingerea mea personală este că un scriitor, oricât ar fi de iscusit în a reda anumite stări sufleteşti sau evenimente, dacă exclude vocea lui Dumnezeu din scrierile sale, nu şi-a atins întru totul menirea. Eu cred că oamenii, când citesc o carte, nu au nevoie să fie puşi faţă în faţă cu realităţile zguduitoare ale vieţii şi atât. Nu suntem doar spectatori ai propriei noastre vieţi, şi când lecturăm o carte nu e suficient să urmărim spectacolul altor vieţi, în care să ne regăsim şi nimic mai mult…
Oamenii au nevoie de soluţii, să înţeleagă că durerilor, zbaterilor, problemelor cu care se confruntă, există Cineva care le poate da răspunsuri, nu doar pentru viaţa aceasta efemeră, ci pentru veşnicie. Dacă nu ar exista Acest Cineva – Dumnezeu, care să ofere un cadru de referinţă, omul ar fi ca o corabie purtată de valurile vieţii, aruncată de pe un mal pe altul, fără o busolă după care să se îndrepte, fără o ţintă spre care să navigheze. În cărţile mele – dorinţa de a-i ajuta pe cititori să găsească acest cadru de referinţă, portul înspre care să navigheze pentru a-şi regăsi identitatea – a fost obiectivul de bază care m-a călăuzit.
1322549275_tragedie_01– Descrie-ne procesul apariţiei unui roman. Te călăuzeşti după principiul că trebuie să scrii măcar o pagină, zilnic? Există şi zile când te aşezi la masa de lucru şi nu ai inspiraţie sau zile când pur şi simplu, nu te simţi în stare să scrii? Cum procedezi în asemenea situaţii?
– Înainte de toate, mă rog pentru călăuzire, în ceea ce priveşte tema noului roman. După ce primesc această siguranţă, urmează al doilea pas – documentarea. Ce înseamnă pentru mine acest lucru? Stau de vorbă cu diferite persoane, a căror experienţă de viaţă se încadrează în tema care mă interesează. De asemenea, citesc cărţi care tratează acest subiect: cărţi religioase, cărţi din literatura universală şi cărţi de psihologie, care mă ajută sa înţeleg mai bine modul de gândire, cauza pentru care oamenii reacţionează într-un anumit fel, în diferite situaţii din viaţă. Mai presus de toate aceste resurse de documentare, consider Cartea Cărţilor, Biblia – cea mai însemnat sursă de inspiraţie şi călăuzire.
Nu pot spune că mă călăuzesc după principiul că trebuie neapărat, să scriu o pagină zilnic, pentru că pe lângă faptul că scriu, sunt implicată şi în alte activităţi. De multe ori trebuie să călătorim şi să petrecem timp departe de casă, slujind semenilor noştri prin conferinţe, seminarii şi consilieri. În aceste perioade, având în vedere solicitările foarte mari şi consumul de energie – am scos cu totul din calcul faptul că ar trebui să şi scriu. Dar îmi planific timpul. Într-o anumită perioadă, ţin seminarii sau organizez conferinţe, călătoresc acolo unde sunt nevoi, în altă perioadă, mă focalizez pe scris. Când mă pregătesc pentru conferinţe, trebuie să citesc cărţi de învăţătură şi să studiez mai mult Biblia, când scriu, trebuie să citesc şi cărţi din literatura universală.
M-ai întrebat dacă există şi zile când mă aşez la masa de lucru şi nu am inspiraţie sau zile când pur şi simplu, nu mă simt in stare să scriu. Nu pot spune că nu mă confrunt cu astfel de situaţii. Să scrii o carte înseamnă multă muncă şi înfruntarea multor greutăţi, când ai, însă o motivaţie serioasă, eşti gata să renunţi la multe altele, eşti gata să te dărui pe tine însuţi cu toată fiinţa, cauzelor ce merită… Am ştiut când am pornit pe acest drum, că pentru a face un lucru măreţ, trebuie să plăteşti un preţ şi greutăţile cu care mă confrunt pe parcursul scrierii cărţilor îmi aduc mereu aminte de aceasta. Vreau să spun în primul rând, că nu m-am bazat pe ceea ce pot face eu, ci pe înţelepciunea şi credincioşia lui Dumnezeu. Programul meu, planurile mele, care de cele mai multe ori, prin puterea mea, mi se păreau imposibil de realizat, le-am încredinţat în fiecare dimineaţă, în mâna Domnului. Niciodată nu m-am aşezat la masa de scris, până nu am ştiut că binecuvântarea lui Dumnezeu este peste mintea şi inima mea.
HandicapulConstiintei Ţi se întâmplă ca un episod, o poveste din carte să prindă viaţă în mintea ta, în timp ce te ocupi de altceva? Ai vrea să ne descrii mediul tău de lucru?
– Dacă nu ar fi să prindă viaţă în mintea mea personajele şi episoadele descrise în cărţile mele – cred că nu aş reuşi să scriu ceva de calitate. Având în vedere că pornesc de la fapte reale şi oameni reali – chiar dacă acestea se împletesc cu ficţiune – pentru mine, personajele create încep să devină vii. Când descriu trăirile sufleteşti, îmi imaginez cum aş gândi eu, ce sentimente aş avea, dacă aş fi în locul lor. Acest lucru nu se întâmplă doar la masa de lucru. Se poate să îmi fac îndatoririle casnice: gătesc, fac curat şi meditând la proiectul în lucru, să îmi vină idei. Uneori, merg pe stradă şi cuget, alteori, sunt în natură…. dintr-o dată, îmi este elucidată varianta cea mai bună pentru “drumul” pe care trebuie să conduc personajele creionate, prin hăţişurile vieţii, nu pentru a regiza un „ happy end”, ci având drept obiectiv o proiectare cât mai asemănătoare cu realitatea a personajelor, evenimentelor, astfel încât oamenii să se regăsească şi totodată, să găsească şi soluţii zbaterilor şi propriilor experienţe de viaţă. Ţinta mea nu este de a scrie cărţi uşoare, care odată parcurse de cititor, pentru a afla cele întâmplate, să nu mai aibă în viitor, motive pentru a relua lectura.

– În romanele de până acum, prezinţi experienţe de viaţă impresionante. Cum te-ai documentat, de unde ai acumulat atâta informaţie? Ce surse de inspiraţie ai avut şi ai, în prezent?
– Obiectivul unui roman este acela de a întruchipa însăşi calitatea vieţii, subiectul oricărui roman este experienţa umană. Fireşte deci, că principala sursă a unui scriitor este realitatea care-l înconjoară şi cum o percepe el. În fiecare roman, am avut cadru de referinţă anumite evenimente ce m-au marcat, persoane, experienţe, dar toate acestea au fost împletite cu ficţiune. Aş putea spune metaforic, că romanele mele sunt imaginaţie brodată pe realitate. De exemplu, pentru primul roman, “Funiile dragostei”, evenimentul care m-a marcat şi a constituit pentru mine punctul de plecare în scrierea lui, a fost moartea unui prieten scump, în perioada premergătoare revoluţiei din ’89. A urmat apoi, un timp de documentare, când am căutat să stau de vorbă cu persoane care au suferit din pricina persecuţiilor securităţii din regimul comunist. În acest context, am aflat despre cazuri asemănătoare cu al prietenului nostru, de oameni ce au trebuit să plătească cu însăşi viaţa, pentru înaltele lor năzuinţe creştine, pentru implicarea în a introduce literatură religioasă în ţară, în vremea vechiului regim.
Pentru romanul „Handicapul conştiinţei” – Dumnezeu m-a pregătit încă din anii copilăriei, cu o sensibilitate specială. După divorţul părinţilor – loc de mamă mi-a ţinut o bunică nevăzătoare. Trăind împreună cu ea, eu am înţeles psihologia oamenilor cu deficienţe. De aceea, când Dumnezeu mi-a pus pe inimă tratarea acestui subiect în roman, am ştiut că voi reuşi. Pentru personajul principal Adina, al cărţii, am fost inspirată de prietena mea nevăzătoare, Andreea. Dragostea, perseverenţa părinţilor au ajutat-o să-şi depăşească handicapul, printr-o raportare deosebit de îndrăzneaţă la acest neajuns. Înainte de a scrie cartea, pe parcursul ei, am stat de vorbă ore în şir cu Andreea, care mi-a dezvăluit mai multe secrete decât o făcuse bunica mea, din lumea celor care nu văd cu ochii, ci doar cu sufletul. De asemenea, pentru a înţelege psihologia părinţilor cu handicap ai personajului principal, Emanuel – am stat mult timp de vorbă cu familia care m-a inspirat pentru a crea aceste personaje. El este surd şi cu un picior amputat, iar ea s-a născut o deficienţă la picioare. A trebuit să aflu toată istoria vieţii unor astfel de oameni. Cum s-au raportat părinţii lor la handicapul lor, cu ce s-au luptat în timpul vieţii pentru a se simţi acceptaţi într-o lume a „ oamenilor normali”… Şi multe alte lucruri. Nu îi las doar pe cei care sunt o sursă de inspiraţie să îmi povestească. Îi întrerup, când este ceva care cred că m-ar interesa în mod special, ne oprim asupra acelui lucru. Dacă ei nu sunt destul de documentaţi să-mi dea lămuriri, le caut în alte surse. Pentru cartea „Tragedie şi triumf”, unde tratez viaţa copiilor străzii, în scopul unei documentări autentice, am petrecut special, câteva zile pe străzile oraşului Timişoara, vizitând locurile unde trăiesc aceşti copii: canale, gări, locuinţe părăsite, culcuşuri pe lângă poduri. Am stat de vorbă cu ei, le-am pus tot felul de întrebări. Toate acestea le notez, dar de multe ori nici nu e nevoie, cred că Dumnezeu mi-a dăruit un mare har: sensibilitatea faţă de suferinţele oamenilor. Îmi aduc aminte, când eram într-o gară şi căutam să găsim nişte copii ai străzii, în scopul de a aduna informaţii pentru roman, soţul meu m-a oprit şi mi-a zis: „Ligia, tu trebuie să priveşti aici! M-am uitat şi era un copil „ aurolac” ce dormea pe nişte cutii de carton. Era vară, dar el era îmbrăcat într-un palton gros.” Celui care ne însoţea nu i s-a părut o imagine foarte grăitoare şi că mi-ar fi de folos în relatarea romanului, acest amănunt, însă a fost foarte important pentru mine şi citind „Tragedie şi triumf”, poţi înţelege ceea ce vreau să spun. De asemenea, pentru a putea înţelege cu adevărat lumea lor – nu a fost suficient atât. Avem o familie scumpă de prieteni, care au lucrat în jur de nouă ani de zile, cu astfel de suflete. Am stat de vorbă cu ei ore şi zile în şir, pentru ca să-mi împărtăşească tot ceea ce au învăţat în anii aceştia, despre copii străzii. Am dorit ca prin aceste discuţii, sensibilitatea acumulată de ei în anii aceştia – să-mi fie transmisă şi mie, pentru a putea deschide ochii cititorilor, ca să cunoască lumea lor. Dar nici aceste informaţii nu le-am considerat suficiente. La îndrumarea lor, am studiat cele mai bune cărţi scrise în acest domeniu: beletristică şi cărţi de specialitate (psihologice, de asistenţă socială), care tratează problemele copiilor din instituţii şi ale copiilor străzii.
– Ce rol are cititorul, atunci când scrii?
– Pentru mine, cititorul are un rol însemnat, începând cu primul pas al conceperii unei cărţi. Am afirmat că primul pas în proiectarea unei cărţi este alegerea temei. Consider un mod special al lui Dumnezeu de a mă călăuzi, pentru a face această alegere, faptul că îmi dăruieşte sensibilitate şi înţelegerea nevoilor cu care se confruntă publicul căruia doresc să mă adresez. De exemplu – motivul primordial în alegerea temei cărţii „Tragedie şi triumf” a constituit-o faptul, că am observat că nu există în inimile multor oameni o înţelegere clară a adevărului că dragostea şi dreptatea divină nu se contrazic. Am pornit de la un personaj principal – un copil al străzii, o victimă a abuzurilor şi nedreptăţilor, mult defavorizat în comparaţie cu alţii. Acest personaj, având o măsură mică de iubire rămasă intactă în sanctuarul sufletului, poate iubi cu adevărat, şi prin faptul că se încredinţează lui Dumnezeu, ajunge în „vârful adevăratului munte al succesului”: dragoste jertfitoare şi adâncă virtute creştină.
LS1– Ce reacţii ai primit din partea cititorilor la volumele de până acum? Cum se raportează tinerii la creaţiile tale?
– Am fost încurajată de cititori, mai mult decât mi-am putut imagina. Am primit multe scrisori şi telefoane, atât din ţară, cât din diasporă, din majoritatea locurilor din lume unde s-au stabilit românii. Am o nespusă bucurie să observ că aproape în orice casă unde intru, există în bibliotecă, printre cărţile religioase şi nu numai…, cel puţin unul dintre volumele pe care le-am scris sau când vorbesc cu oamenii, constat că ei sau cunoscuţi de ai lor au citit cel puţin una dintre aceste cărţi. Este un sentiment al împlinirii nespus de minunat, pe care îl împărtăşesc cu soţul meu şi fetele noastre. Prin aceste cărţi – de-a lungul anilor – Dumnezeu mi-a deschis o cale extraordinară de a cunoaşte oamenii şi nevoile lor, s-a lărgit foarte mult domeniul relaţiilor noastre, conexiunile care s-au făcut… Cititorii îmi cunosc deja modul de gândire din cărţi, şi lecturarea lor a zidit încredere în ceea ce aş putea să le ofer şi prin puterea cuvântului vorbit. Dumnezeu a folosit aceste cărţi pentru a lărgi hotarele lucrării noastre de a sluji semenilor – dezvoltând o lucrare publică minunată, aşa cum am visat: cu impact pentru generaţia noastră: seminarii, conferinţe şi consiliere.
În privinţa tinerilor – de asemenea, sunt copleşită să constat cât de mare impact au avut asupra lor romanele. Când particip în tabere de tineret – vin tineri la mine care îmi spun: „Ligia, în urma lecturării cărţii „Funiile dragostei”, am hotărât să mă păstrez curat până în ziua căsătoriei” sau : „ Uite, aici, pe prima pagină a Bibliei mele, am pus un citat din cartea „Funiile dragostei”, pentru ca să îmi aduc mereu aminte, că tineri ca mine au plătit cu preţul vieţii, ca eu azi, să mă pot bucura în libertate, de ea.”
Una dintre surprizele cele mai minunate mi-a fost dăruită când, în timpul unei vizite într-o biserică din Paris – au venit la mine mai mulţi tineri şi mi-au spus că prin romanul „Tragedie şi triumf” – Dumnezeu le-a dat o viziune specială. În urma lecturării, ei s-au hotărât să înfiinţeze o misiune specială, pentru a ajuta copii din orfelinate şi copii străzii din România şi Republica Moldova. „ Majoritatea, (îmi destăinuiau ei) dintre cei care citesc acest roman – sunt motivaţi la această lucrare şi ni se alătură”.
– Cine este cel mai mare critic al tău (în afară de tine însăţi)?
– Este cunoscut faptul că în procesul literar, rolul – cheie nu este jucat de autor, nici de către editori, ci de către cititori şi că ei determină în mare parte, ceea ce rezistă în timp, deci eu cred că cel mai mare critic al meu este publicul larg.
Ai fost încurajată de cei din jur să continui să scrii sau se poate vorbi mai degrabă, de o încredere în Dumnezeu şi în capacităţile proprii? Ce anume te-a ajutat să te concentrezi pe scris? Au existat şi momente când ai fi vrut să abandonezi?
– În timpul dedicat scrierii primului roman, „Funiile dragostei, pentru că atunci, era o perioadă de tranzit, când de abia trecuserăm dincolo de linia întunecată a comunismului – majoritatea celor din jurul meu nu aveau încă un orizont de gândire foarte larg. Din pricina aceasta – năzuinţa mea de a aduce ceva nou în literatura autohtonă, prin romanul creştin – a fost privită cu scepticism şi neîncredere. Plus de asta, din pricina faptului că sunt femeie – gândirea oamenilor atunci, nu mi-a acordat un mare credit legat de viziunea a ceea ce înseamnă puterea cuvântului scris, materializat în creaţie literară. Au fost, însă două persoane care au avut încredere în materializarea visurilor mele. Prima persoană este Dumnezeu, care are darul vederii duble. El m-a văzut aşa cum eram eu, atunci: sinceră de a-L sluji pe El şi semenilor, dar cu puţină experienţă şi puţini susţinători. Totodată, El m-a văzut aşa precum El însuşi îşi făurise visul Lui măreţ, legat de viaţa mea şi de impactul pe care – El şi eu – cu mâna mea în Mâna Lui, cu voinţa mea mică racordată la Voinţa Atotputernică, cu puţinul meu talent înmulţit de înţelepciunea manifestată prin harul Lui – L – am putea avea în inimile oamenilor.
Aceste caracteristici ale lui Dumnezeu, de încurajator şi susţinător al viziunilor, dincolo de limitările umane, au fost manifestate zilnic, în viaţa, mea prin soţul meu. Bucuria lui la cele mai mici realizări ale mele, timpul acordat pentru a-mi asculta bătăile inimii cu speranţe sau deznădejdi, cred că pot spune metaforic – a fost „uleiul” prin care Dumnezeu a alimentat motorul minţii mele, pentru a gândi mai departe, chiar şi atunci când omeneşte, nu vezi nici o soluţie la marele puzzle care înseamnă firul unui roman fictiv sau al vieţii însăşi, fie destinul personajelor create pe paginile unei cărţi sau al circumstanţelor vieţii. El a fost primul cititor al scrierilor mele şi delicateţea aprecierilor şi îndrumărilor lui a făcut ca acest cerc al comunicării, atât de esenţial pentru un scriitor, să îmi dea satisfacţia unei complexităţi, pentru a nu abandona în momente grele. Spunea scriitorul Philip Yancey : „ Noi, creştinii, suntem chemaţi să arătăm dragoste chiar şi acolo unde s-ar părea că Dumnezeu nu ar arăta-o”.
După ce am terminat scrierea acestui prim roman, îmi amintesc că a urmat o perioadă mai grea decât cea a creaţiei. Scriitorii în general, sunt vulnerabili la tot ceea ce înseamnă procesul creaţiei, de cele mai multe ori, însă pentru debutanţi – mai dureros este procesul de publicare. Pentru mine, contactul cu lumea pragmatică a editurilor, conduse de spiritul producţiei şi al marketing-ului, a fost un adevărat şoc. Era total diferită de lumea în care eu, ca autor sensibil trăisem, de mediul în care fusese desfăşurat procesul creaţiei. Puţinele edituri care erau în vremea aceea – nu au avut încredere în ceea ce ar putea aduce nou, o tânără scriitoare. Cel puţin un an de zile, am stat cu manuscrisul în sertar. Am primit tot felul de „încurajări” în această situaţie. Îmi amintesc de una dintre ele, tragic – comică: „ Nu te nelinişti. Scrie mai departe, căci majoritatea scriitorilor au fost preţuiţi după moartea lor.” Dar, mulţumesc lui Dumnezeu pentru capacitatea de luptătoare pe care El mi-a dăruit-o şi pentru că toate aceste situaţii nu m-au dărâmat, dimpotrivă, au creat în mine şi mai multă dorinţă de a atinge idealurile pe care am ştiut că El le-a pus în inima mea.
ligia-seman– Ai vrea să ne vorbeşti despre influenţa creştinismului în proza ta? Ce alte concepte, în afara celui creştin, te-au mai călăuzit în ceea ce ai creat?
– Consider că ideile propagate de marii gânditori ai lumii sunt fie pro, fie contra creştinism. Aşadar, toată sursa inspiraţiei mele a fost influenţată de conceptul creştin. Creştinismul este suficient de complex şi îl putem regăsi în toate domeniile existenţei, începând de la arte până la structura societăţii.
– La ce lucrezi în prezent, ai în pregătire o altă carte? Când va vedea lumina tiparului? Ai vrea să ne dezvălui în avans, câte ceva despre subiectul pe care îl tratează?
– În prezent, lucrez la un nou roman. Subiectul pe care îl abordez este de actualitate: consecinţa relaţiilor intime în afara căsătoriei, avort, divorţ. Doresc să surprind două generaţii: cea a anilor sub regimul comunist şi apoi a noii generaţii, după revoluţia din 89.
– Te declari mulţumită cu statutul tău actual, de romancier creştin sau ţi-ai fi dorit altceva?
– Având în vedere scopul primordial al vieţii mele – acela de a reflecta frumuseţea inimii lui Hristos în această lume plină de suferinţă şi nevoi, nu am cuvinte să mulţumesc Tatălui ceresc pentru încrederea şi onoarea acordate de a sluji semenilor mei prin arta scrisului. Puterea cuvântului scris în toate vremurile, a fost copleşitoare. Când scriu, chiar dacă la masa de lucru sunt numai eu cu Domnul – văd în faţa mea mulţimi însetate şi înfometate spre nevoile cărora inima Domnului se apleacă pentru a împărţi milă, speranţă şi sens vieţilor. Cărţile se publică în mii de exemplare şi astfel, puterea transformatoare de vieţi şi de răspândire a Evangheliei are un impact uimitor. Oamenilor nu le poţi da dintr-o dată o carte doctrinară, dar un roman îl primesc şi îl citesc cu bucurie. Mi-au fost relatate multe cazuri despre persoane care au avut prima întâlnire cu Dumnezeu în urma lecturării acestor cărţi. Şi ce aş putea să îmi doresc mai mult?
Ca parte sensibilă a statutului de scriitor, şi aici vorbesc de ceea ce se întâmplă în mod general – este faptul că oamenii sunt binecuvântaţi de ceea ce Dumnezeu le dăruieşte prin scriitorul pus la dispoziţia Sa, dar sunt prea puţini, chiar foarte puţini care consideră că ajutând practic sau financiar la tipărirea unei cărţi, fac o investiţie care merită. Îmi este greu să abordez acest adevăr pentru mulţi ,,spinos,, şi cred că din această pricină – noi, creştinismul românesc, avem mult de suferit… probabil aceasta este una din cauzele pentru care avem atât de puţini slujitori consacraţi în acest domeniu…
– Ce părere ai despre literatura creştină contemporană, ce plusuri şi ce minusuri are?
– În literatura creştină contemporană, cred că ar fi nevoie de mai multă originalitate şi realism – să fie surprinse problemele actuale aşa cum se prezintă ele, fără măşti sau clişee religioase despre felul în care creştinii doresc să fie lumea sau intervenţia lui Dumnezeu în lumea noastră. Aici nu mă refer la cărţile de învăţătură, ci la beletristică. Având în vedere imoralitatea care predomină în publicaţiile din mass-media, de faptul că librăriile sunt pline de cărţi superficiale, obscene, care pângăresc adevărata artă literară, se cere o literatură la noi standarde, curate, morale. Sunt de părere că creştinii ar trebui să ia în mod mult mai serios chemarea lui Dumnezeu la creativitatea autentică, prin intermediul căreia, omenirii să-i fie transmis într-un mod calitativ literar scopul, direcţia vieţii şi adevăratele valori.
– Există în prezent, o mişcare literară creştină căreia îi aparţii?
– Nu cunosc în momentul de faţă, o mişcare literară creştină despre care să pot afirma că îi aparţin. Un impact deosebit în gândirea mea literară l-au avut scriitori realişti ca Dostoievski, Tolstoi, Maxence Van der Meersch, Jack London, Liviu Rebreanu, Thomas Hardy. Având în vedere faptul că opera mea conţine şi elemente noi, dacă ar trebui să numesc o mişcare literară căreia să-i aparţină – aş încadra-o în curentul neorealist.
– Ce altceva ţi se pare relevant în experienţa de până acum şi ai dori să ne împărtăşeşti?
– Cu ajutorul lui Dumnezeu, în fiecare an, împreună cu soţul meu organizăm o conferinţă naţională pentru femei. Anul acesta, a fost a treia ediţie. S-a desfăşurat la un hotel din staţiunea Mamaia. A durat cinci zile şi au participat peste trei sute de femei din ţară şi diasporă. Tema conferinţei a fost „Cum îşi poate păstra echilibrul o femeie, când lumea din jur se clatină”.Vrem să accentuăm în mod deosebit că aceste conferinţe nu sunt pentru promovarea mişcării feministe şi nici nu ne dorim o mişcare feministă, ci acastă lucrare face parte din mişcarea de trezire spirituală a familiilor din România, prin învăţătura curată a Bibliei. Viziunea noastră este de a atinge prin femei – familiile, bisericile şi societatea, având în vedere că femeia, ,,ajutorul potrivit’’, este cea care întreţine atmosfera căminului şi totodată, ea este proiectată într-un mod unic, cu instinctul matern de încurajare şi rugăciune de care familiile şi bisericile au atât mare nevoie. Totodată, viziunea noastră cuprinde şi femeile care au nevoie de Evanghelie. În programul conferinţei au fost incluse sesiuni generale de învăţătură, unde am avut harul să slujesc împreună cu minunate femei pe care Dumnezeu le foloseşte în lucrarea naţională în rândul femeilor, mărturii personale şi mărturii de misiune. Pe lângă sesiunile de învăţătură, am făcut şi împărţiri pe grupe de cel mult douăsprezece femei împreună cu o lideră. Sesiunile pe grupe au avut drept scop aprofundarea învăţăturii primite la sesiuni, realizarea unei părtăşii autentice şi observarea de către lideră a nevoilor, pentru a putea să le slujească prin rugăciune. Am avut împreună cu noi o echipă de consiliere spirituală foarte bine pregătită în diferite domenii : consiliere pentru nevoi emoţionale, consiliere pentru nevoi intime şi în probleme legate de sarcină şi avort şi consiliere special pregătite pentru consilierea de vindecare interioară şi eliberare emoţională . Totodată, în acest timp, am avut împreună cu noi o echipă puternică de rugăciune şi mijlocire. Această echipă a slujit în „ ateliere de rugăciune”, unde femeile care au avut nevoie, au fost binecuvântate. Am considerat prin ceea ce s-a întâmplat la această conferinţă că Domnul a făcut un apogeu al lucrării noastre de până acum. Visam să se întâmple aşa ceva, dar nici nu îmi puneam imagina că Dumnezeu va face de fapt, ca realitatea să fie dincolo de aşteptările şi visurile noastre. În timpul sesiunilor de învăţătură, al închinării, a fost o prezenţă a lui Dumnezeu atât de copleşitoare, încât aveam impresia că dacă vom întinde mâna, Îl putem atinge. Şi Mâna Lui chiar a atins inimile femeilor, pentru că majoritatea au plecat transformate şi cu hotărâri noi în inimă. Mi-am dorit ca în grupele de părtăşie, pe lângă faptul că femeile vor fi slujite, să primească ele însele viziunea grupelor autentice de părtăşie, care sunt vitale pentru o viaţă creştină autentică şi absolut necesare pentru creşterea spirituală a bisericii, pentru că numai în cadrul lor se poate experimenta compasiunea, rugăciunea unora pentru ceilalţi, slujirea, încurajarea. O mulţime de femei au mărturisit că au plecat de aici hotărâte să înfiinţeze grupuri de părtăşie în bisericile lor. În timpul consilierilor – s-a întâmplat de asemenea, ceea ce am dorit. Femei care niciodată nu au avut cui să împărtăşească poverile sufleteşti, traume, răni nevindecate – au fost eliberate, vindecate, restaurate prin harul Domnului Aceste minuni s-au întâmplat şi în atelierele de rugăciune. Avem şi femei care în urma acestui timp – au hotărât să-şi predea viaţa în Mâna Domnului. Dintre ele, în urma acestei hotărâri, unele au făcut deja, botezul în apă. Iniţial, au dorit să chemăm păstorii şi să fie botezate în mare, dar apoi au hotărât că e mai bine în biserica lor, unde vor fi împreună cu toţi cei dragi ai lor şi mulţumim Domnului pentru cele ce l- au făcut deja. Consider, totodată, o nespus de mare binecuvântare a acestui timp al conferinţei – vindecarea rănilor femeilor văduve. Au fost înconjurate cu multă iubire şi alte femei care au trecut ele însele peste această durere le-au consiliat. Una dintre ele, tânără, căreia i-a murit soţul anul trecut, a mărturisit că în urma acestei conferinţe a înţeles că Dumnezeu nu a încetat s-o iubească şi că scopul vieţii ei nu s-a sfârşit odată cu moartea soţului. În anii petrecuţi cu soţul ei – El şi-a arătat iubirea într-un fel, iar acum El şi-o arată în alt fel, dar e tot iubirea Lui.
– Unde te vezi în viitor, ce aspiraţii ai?
– În primul rând, pentru viitor, îmi doresc ca omul meu interior să se schimbe tot mai mult după chipul lui Hristos, pentru că acest lucru este mai important decât oricare realizări, conferinţe uimitoare şi lucrări extraordinare. Pun mereu în calcul că s-ar putea, vreodată, din pricina unor anumite circumstanţe: poate boală, poate restricţia societăţii împotriva religiei, să nu mai pot fi atât de implicată în aceste lucrări publice, dar aş vrea să am acel duh smerit, încât să fiu gata pentru orice şi să consider adevărata valoare a vieţii mele prezenţa lui Hristos în toate fibrele fiinţei. Apoi, mi-aş dori ca El, care până acum a ascultat rugăciunea şi a mărit nespus hotarele lucrării noastre, să facă acest lucru şi mai departe. Prin credinţă, eu văd în viitor conferinţe naţionale de dimensiuni şi mai mari, prin care să fie atinse vieţile mai multor femei. În urma rezultatelor conferinţei de la Mamaia – am primit semnale din toată ţara că mult mai multe femei vor dori să participe la acest fel de conferinţe. De asemenea, aş dori să avem o echipă naţională lărgită şi mai închegată în acest domeniu şi totodată, această viziune să fie transmisă şi generaţiei care vine în urma noastră. În domeniul scrisului – îmi doresc să pot dărui mai multe cărţi poporului meu, nu doar beletristică, ci şi cărţi de studiu biblic, care să răspundă specific nevoilor femeilor din România, precum am scris ultima carte „ Domnind peste împrejurările vieţii”.
– Ce i-ai sfătui pe cei care abia acum încep să scrie?
– Un motto semnificativ pentru lucrarea mea de slujire prin arta scrisului a fost : “Dumnezeu înmulţeşte puţinul pus la dispoziţia Lui”. Este un principiu al economiei lui Dumnezeu ca El să investească acolo unde are de câştigat! Dacă Dumnezeu a dăruit talentul de a scrie şi dorinţa este a fi folosit pentru a sluji semenilor, El îi va da toate resursele pentru inspiraţie, timpul, energia necesare şi nu în ultimul rând, acea stare a inimii după voia, Lui astfel încât din prisosul ei să curgă mirul ales, care să aducă mângâiere,vindecare, încurajare celor din jur. De multe ori, eram foarte obosită, din pricina orelor prea puţine de somn. Din cauza multelor ore de muncă petrecute în faţa calculatorului, în timpul zilei, noaptea nu puteam dormi, alteori, îmi veneau idei şi trebuia să le scriu, pentru a nu le uita până dimineaţă. Cu toate acestea, am simţit mereu binecuvântarea şi înviorarea lui Dumnezeu, pentru a putea înainta: uneori, o pagină pe zi…, alteori două…, alteori patru sau zece…, au fost zile când am scris şi douăzeci de pagini… Au fost, însă şi zile când nu am putut scrie nimic… Mi-a fost foarte greu să accept astfel de stări, aveam impresia că pierd timpul, pe parcurs, am înţeles, însă că de fapt, nu e aşa. Am nevoie de asemenea situaţii, pentru ca Dumnezeu să-mi smerească inima şi să-mi aducă astfel, mereu aminte, că tot ceea ce sunt sau pot face, se datorează doar harului Său nemărginit şi că „ puterea Lui în slăbiciuni e făcută desăvârşită.”
OctavianCurpasOctavian D. Curpaş
Phoenix, Arizona

”CINE SE SIMTE NEVINOVAT, SĂ ARUNCE PRIMUL PIATRA”

Posted by Gabriela Petcu On August - 7 - 2014

28,07,2014-1Oana ROTARIU

 

Gândurile vin chiar dacă nu le chemi, aparent fără un motiv anume.

Ieri mi-am amintit de o fostă colegă de serviciu, căreia nu am să-i spun numele.

O fătucă, cu un renume nu tocmai bun, dar care își îndeplinea cu brio toate sarcinile de serviciu.

Profesional, nu prea aveai ce să-i reproșezi. Era un om pe care nu l-am auzit cârtind sau bârfind vreodată, o ființă veselă și muncitoare.

De la o bucată de vreme însă, colegii și superiorii ei nu prea au mai putut să-i tolereze faptul că ea era din ce în ce mai bună și au început să-i caute nod în papură.

Ba că una, ba că alta, ba relația cu clienții nu e foarte adecvată, ba că întârzie cu trimisul comenzilor, ba că fustițele ei sunt prea scurte, ba bluzele erau prea transparente.

Culmea e că la interviul de angajare tot în fustă scurtă și cu bluză transparentă venise și asta nu păruse să-i deranjeze prea tare… dimpotrivă.

Fata și-a văzut de treabă în continuare, dar după un timp a plecat din firmă, de bună voie și silită de împrejurări.

Mie mi-a fost dragă așa cum era și a găsit în mine un sprijin întotdeauna. Asta chiar înainte de a afla povestea ei.

Îmi plăcea lumina din privirea ei.

Era un suflet amarât, bătut de soartă. Un om lăsat să crească de la sine, așa cum cresc buruienile în grădină, fără să le aibe nimeni grija.

Mai avea un frate mai mic, care avea ceva probleme de sănătate. Cred că erau frați doar după mamă, dar ea îl iubea ca pe ochii din cap.

Locuia cu el, cu mama și concubinul acesteia, toți într-o cameră din incinta gării. Nu lângă gară, ci chiar în clădirea căreia noi îi spunem gară și dedesubt e peronul.
Într-o iarnă, ajunsese târziu de pe rută, cam pe la ora 22,30. A venit să-și ceară scuze că n-a putut ajunge mai repede, dar îi derapase Matizul pe Mestecăniș și aproape că nu știa cum o va scoate la capăt.

Eu mă bucurasem să văd că ajunsese întreagă. O sunasem să văd unde e și-i spusesem să conducă încet și cu grijă, că eu o aștept, nu mă grăbesc niciunde.

În seara aceea a simțit nevoia să-și deschidă sufletul și să-mi povestească ceva despre ea.

Poate că prinsese curaj când i-am zâmbit cald și i-am spus că-mi pare bine că e bine, că pentru mine e tot ce contează și că nu are importanță cât e ora. Oricum nu aveam nimic mai bun de făcut, decât să-mi termin treaba și să merg acasă și să dorm.

Mi-a replicat : ”Știi, Oana?! Eu puteam să lipsesc zile în șir neanunțat de acasă, nimeni nu-mi dădea niciodată un telefon să vadă unde sunt, dacă mai trăiesc sau am nevoie de ceva.”

M-a rugat să o las să mă sărute și să mă îmbrățișeze.

Eu știu să îmbrățișez și înțeleg câtă nevoie avem uneori de o îmbrățișare și o vorbă bună pentru a putea merge mai departe.

Am îmbrățișat-o cu drag.

După ce n-am mai fost colege de serviciu, am mai ținut legătura o vreme.

Plecase în Noua Zeelandă să aibă grijă de mama unei prietene, care a avut ghinionul să aibă un accident cerebral și să rămână paralizată la pat, chiar în timp ce se afla în vizită la fată.

Când a ajuns în țară a venit să mă vadă și mi-a povestit cu lacrimi în ochi toată istorioara.

Era animată și fericită că a muncit enorm cu doamna respectivă și că dumneaei și-a putut recupera parțial motilitatea unei mâini și a unui picior și astfel au reușit să se reîntoarcă împreună în țară, cu avionul.

Nu a pomenit nimic de faptul că a spălat-o sau șters-o peste tot pe unde a fost nevoie, așa cum facem majoritatea ca să ne plângem de milă sau să ne scoatem meritele în evidență.

Mă uitam la ea ca la un înger, ca la o sfântă…

Oare câtă iubire curge prin trupul firav al acestei făpturi?

Câți dintre noi suntem în stare să ne zbatem atât pentru viața noastră sau pentru viața altora?

Câți dintre noi care ne credem superiori unui astfel de om am făcut măcar o dată în viață un act de milostenie adevărată?

Dacă am fi fost în pielea acestei fete minunate și am fi trăit viața ei, oare câți dintre noi am fi procedat la fel?

Chiar suntem atât de convinși că ne-am fi descurcat mai bine?

Există oare cineva care privind sincer către viața lui să nu găsească un moment de care să îi fie rușine?

Și totuși de mii de ani, din generație în generație, perpetuăm cu brio arătatul cu degetul și aruncatul cu nonșalanță de pietre în aproapele nostru.

Și asta doar pentru ca să ni se pară nouă că suntem mai buni.

Doar și numai pentru ca SĂ NI SE PARĂ…

 

Oana Rotariu

Curentul Internațional

 

 

 

 

 

 

Cornel Popa – Silvicultor în pădurile canadiene

Posted by Gabriela Petcu On August - 7 - 2014

PopaCornellA fost legionar şi a părăsit România în vremuri tulburi. Pe drumul pribegiei, nimănui nu i-a fost uşor! Dar Cornel Popa a fost un curajos şi, totodată, foarte ambiţios: ajunge în Canada, studiază, se-aventurează, investeşte în terenuri împădurite, şi-adună prietenii, se străduieşte, munceşte şi doreşte să prospere. “Pe Cornel Popa l-am întâlnit în Canada, la Vancouver, British Columbia” – începe nea Mitică, povestea lui Cornel Popa. Fiecare dintre cei pe care i-a cunoscut şi apreciat, a avut locul şi bucăţica lui de vină în sufletul şi viaţa lui Mitică Sinu.Astăzi, la ora destăinuirilor, timpul îi ţese în fire nevăzute cuvintele, dar retrăieşte, cu toată strădania de a-şi masca emoţia, fiecare întâmplare în parte.

Învăţătorul din Cugir – silvicultor în Canada!

Cornel Popa era prietenul lui Eugen Ştefănescu – amândoi silvicultori, şcoliţi, cu diplome în regulă în buzunare, diferind doar locurile în care studiaseră:  ugen – la Paris iar Cornel Popa – în Canada. „Mi l-a prezentat Eugen Ştefănescu” – afirmă nea Mitică continuându-şi povestirea. Urmau să formeze mai târziu un trio reuşit, ţintind spre aceleaşi idealuri, având în suflete aceleaşi doruri şi fiind fideli unei prietenii frumoase şi sincere. Cornel Popa provenea din Cugir, orăşelul de pe meleaguri transilvane pline de legendă, cu Dealul Cetăţii aproape şi vocile istoriei răzbătând spre lume; situat în zona de contact a culoarului depresionar al Orăştiei cu munţii Şureanu, într-un cadru natural deosebit de pitoresc, Cugirul este înconjurat de dealuri împădurite ce ating înălţimi de peste 700 m şi cu panorama deosebită a munţilor Şureanu, aparţinând lanţului carpatic meridional – în sud, deschizându-se apoi spre nord, ca un evantai, spre minunata luncă a râului cu acelaşi nume şi terasele sale. În ţară profesase ca învăţător şi ajunsese apoi în Canada.

Ce ţi-e şi cu viaţa aceasta, uneori se întâmplă lucruri care leagă într-un fel sau altul chiar şi continentele între ele: aşa era şi în cazul lui Cornel Popa, românul căruia îi fusese sortit să traverseze Atlanticul pentru a-şi continua studiile într-un domeniu care mereu să-i amintească de freamătul codrilor de-acasă, de cântecul şi poezia lor, terminase facultatea de silvicultură în Canada. Şi cum în codrii arborii sunt fraţi tot aşa şi acest om îşi adunase pe lângă sufletul său, semeni cu aceeaşi vibraţie sufletească şi cărora dorul de obârşie li se alina în acelaşi fel…

„Banii se fac la pădure, din firez şi din secure!”

Cum nu i-a fost frică niciodată de muncă şi nici nu a fost lipsit de curaj, în plus, fiind stăpânit de o ambiţie de invidiat, Cornel Popa şi-a cumpărat în Canada un teren împădurit, în munţi, pe care urma să-l defrişeze, iar lemnul rezultat putând fi comecializat în scopul folosirii lui pentru stâlpi de telegraf. Părea a fi afacerea vieţii lui şi pornise cu mare elan în această iniţiativă privată. „Nu a fost însă prea norocos, deoarece unii copaci erau putrezi, fie la rădăcină, fie la vârf – îmi zice nea Mitică -. Am lucrat şi eu cu el la tăiat lemne, împreună cu Radu Bumbaru şi Titi Filip”. Nu aveau o viaţă uşoară, dar toţi erau oameni harnici şi munceau cu sârg, erau prieteni şi erau plini de zel. Nici spiritul nu le lipsea, însoţindu-i mereu şi la munca de la pădure. Făcând haz de situaţia în care erau când munceau la pădure, Cornel Popa spunea mereu:” De-ar fi făină precum nu-i slănină! / Că apa de mămăligă ne dă naşu’!”, pentru că munca nu era uşoară şi rezultatele nu întotdeauna aşa cum le doreau şi făceau ca şi ţiganu’ când se trezea flămând dând fuga la naşu’…Sau mai avea o vorbă: “Numa’ o ţâră îi rău şi iar nu-i bine!”.  Încercau astfel să depăşescă acele momente în care vedeau că muncesc şi roadele nu erau pe măsura aşteptărilor. Mai venea şi nea Mitică cu completările de rigoare: începea să cânte o melodie pe care tatăl sau o fredona adesea atunci când muncea şi care cadra cu tăiatul lemnelor: „Banii nu se fac aşa / Stând în cârciumă şi-a bea / Banii se fac la pădure / Din firez şi din secure”. Când începeau cu cântece şi versuri nu-i mai putea opri nimeni, curgea versul şi cântecul din sufletele lor în ritmul în care mâinile lor bătătorite şi îndemânatice nu stăteau locului: „Bate vântul, viscoleşte / Stânjenarul grămădeşte”. Stânjenarul era cel care aduna lemnele tăiate şi le „grămădea”, le făcea grămezi, le stivuia.
„Măi, Mitică, ce-au învăţat ăştia în Franţa, nici nu se compară cu ce-am învăţat la facultate în Canada”– îi spunea Cornel Popa lui Dumitru Sinu, făcând comparaţie între şcoala franceză şi cea canadiană, pentru că era uimit de cunoştinţele lui Eugen Ştefănescu în domeniul silviculturii, deşi făcuseră aceeaşi facultate.

„Cornel Popa era legionar!”

„Cornel Popa era legionar” – îmi spune nea Mitică – şi aşa cum „la pădure rupea arborele cu dinţii”, ideile mişcării legionare erau de neclintit din mintea şi sufletul lui, şi cu dinţii ţinea de ele.
Mişcarea legionară, înfiinţată în România interbelică la 24 iunie 1927 de Corneliu Zelea Codreanu purta denumirea de Legiunea Arhanghelului Mihail, fiind o legiune paramilitară teroristă de orientare naţional fascistă, creată după modelul organizaţiilor fasciste SA şi SS, cu un puternic caracter mistic religios, violent, anticomunist şi antimasonic. „Căpitanul” era denumit Zelea Codreanu de către ortacii săi şi alături de el, membrii fondatori ai mişcării legionare au mai fost şi alţii, ca de exemplu: Ion Moţa, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu şi Ilie Gârneaţă. La 3 ani de la înfiinţare, în 1930, Zelea Codreanu decide să transforme mişcarea în partid politic care poartă numele Garda de Fier, intenţionând să atragă şi alte partide şi împreună să lupte împotriva expansiunii comunismului dinspre URSS spre restul Europei. „Să nu credeți, cum spun adversarii Mișcării Legionare, că a fost o copie a nazismului sau a fascismului. Mișcarea Legionară a fost o mișcare autohtonă, născută din grupări studențești anticomuniste” – afirma Neagu Djuvara, pe care nea Mitică avusese ocazia să-l cunoască la Paris – făcând referire la originile acestei mişcări; dar, “…legionarii s-au pregătit de alegerile din ţară cu un program atât de violent fascist, antisemit şi antioccidental, încât liberalul I.G. Duca, însărcinat de rege să organizeze alegerile, a crezut de cuviință să interzică participarea la alegeri a Gărzii de Fier” – era vorba de alegerile parlamentare din 1933. Uniformele legionarilor erau asemănătoare celor militare, verzi – simbolizând reînnoirea, de aici şi denumirea de „cămăşile verzi”, salutându-se folosind salutul fascist. Simbolul mişcării era crucea triplă, o reţea de zăbrele de închisoare reprezentând martiriul şi cunoscută ca şi „crucea arhanghelului Mihail”. Faţă de alte mişcări similare europene de sorginte fascistă, mişcarea legionară din România se distingea prin importanţa acordată religiei ortodoxe. Mişcarea legionară din România era susţinută cu precădere de către studenţi şi ţărani.
Lider plin de carismă, inteligent şi foarte agresiv, Zelea Codreanu reuşeşte să-şi facă o propagandă de succes, transformând mişcarea într-un adevărat spectacol la scenă deschisă. O dată cu chemarea generalului Antonescu la putere în 4 septembrie 1940, Legiunea a încheiat o alianţă cu Antonescu şi astfel a luat naştere un guvern cunoscut în istorie ca fiind guvernului aşa-zisului „stat naţional legionar”, partidele politice istorice refuzând să participe oficial la guvernare. În ziua următoare formării acestui guvern, Antonescu a cerut anularea Constituţiei şi a Parlamentului, forţându-l printr-un puci pe regele Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său în vârsta de numai 18 ani, Mihai I. Ajunsă la putere, legiunea a trecut la represalii împotriva comunităţii evreieşti şi nu numai, înfăptuind cele mai cumplite asasinate şi împotriva românilor neevrei care nu agreau principiile legionare. Sunt cunocute acţiunile antisemite ale Gărzii de Fier, cel mai mare pogrom din istoria Munteniei, pogromul din Bucureşti şi masacrul de la Jilava. Nea Mitică îşi aminteşte câteva versuri din imnurile legionare, care erau în mare majoritate compuse pe versurile lui Radu Gyr: „În lături şerpi nu scoateţi capul / Căci apucăm săcurea-n mâini / Destul ne-aţi omorât copiii / Destul şi încă n-aţi plecat” sau „Pentru trădători şi mişei şi trădare / Azi vrem gloanţe şi vrem ştreang –răzbunare!” A simpatizat dintotdeauna cu mişcarea legionară, deşi n-a făcut parte din această grupare niciodată. Când a reuşit să treacă graniţele României în 1948, să nu uităm că Dumitru Sinu a fost ajutat de către legionari.

Românii şi nevestele lor canadience

Majoritatea prietenilor lui nea Mitică şi-au luat soţii canadience de origine engleză sau franceză. Având o abilitate deosebită în învăţarea limbilor străine, aproape toţi ştiau mai multe limbi, în special engleza, franceza, germana şi italiana. Unul dintre ei, Titi Filip ştia şi greaca şi cu o grecoaică s-a căsătorit. Cornel Popa s-a căsătorit cu o canadiancă din British Columbia, pe nume Eunice, o femeie de excepţie, după cum îmi spune nea Mitică. Vorbeşte din când în când cu ea la telefon, este încă în viaţă. „Şi Cornel Popa a fost plecat în Franţa o perioadă” – mă surprinde la un moment dat nea Mitică – a mers să lucreze la pădure, unul dintre copiii lor s-a născut în Franţa”. În amintirea lui nea Mitică, prietenul său Cornel Popa a rămas ca un simbol al ambiţiei şi hărniciei. Îşi aminteşte cum i-a spus la plecarea în Franţa: „Eu dacă am o drujbă, îmi câştig pâinea oriunde în lume!” Ca un făcut, după ce a revenit în Canada, următoarea destinaţie înscrisă pe traiectul vieţii lui Cornel Popa a fost SUA, unde s-a stabilit în statul Michigan. Exact ca şi în cazul lui nea Mitică! În Michigan şi-a cumpărat 400 de acri de teren pe care a plantat nuci pentru lemn de mobilă. Era pasionat de ceea ce făcea şi muncea cu plăcere în livada lui de nuci. Mergea acolo destul de des şi uda copăceii. La plantaţia de nuci se simţea în largul lui. Adesea, când venea vremea să plece acasă, mai zăbovea chiar şi după lăsarea serii, în mijlocul naturii . Într-o zi, pe când se afla în această plantaţie, şi-a amânat plecarea cu încă o oră şi apoi încă una…”Nu ştiu dacă glasul pământului din acea livadă îl chemase şi-l îndemnase să mai rămână, dar în aceeaşi seară, în drum spre casă a fost lovit de o maşină şi a trecut în eternitate…Cornel a fost înmormântat la Mănăstirea “Adormirea Maicii Domnului” din Michigan”- încheie nostalgic Dumitru Sinu povestea prieteniei sale cu Cornel Popa. Fusese prietenul cu care rezonase foarte bine, pentru care munca şi spiritul se regăseau într-o combinaţie reuşită, iar dragostea şi dorul de locurile natale erau alinate cu dulcele cântec al plaiului românesc şi farmecul poeziilor sale.

 

Octavian D. Curpaş
Surprise, Arizona

 

 

POVESTEA UNEI VRĂBIUŢE

Posted by Gabriela Petcu On August - 7 - 2014

JANIK-G2-WBA fost odată o vrabiuţă care îşi îngrijea singură puişorii. Şi în fiecare dimineaţă înainte ca puii ei să se trezească, se scula foarte devreme şi se ducea să le caute de mâncare. Dimineaţa în răcoarea zilei sau în arşiţa amiezii, vrăbiuţa zbura din loc în loc să aducă hrană puilor ei. În căutarea ei după cele trebuincioase, desigur că nu lipseau nici riscurile. De exemplu: drumul lung şi obositor pentru vrabiuţa fragilă, era istovitor. Odată, pe cand zbura prin pădure, auzi deodată „poc!“ şi abia, abia scăpase sărmana de puşca vânătorului. În alte zile era urmărită de păsări mari de pradă. Acestea erau cele mai mari griji ale ei. Dar nu pentru ea se temea, ci pentru puişorii care rămâneau singuri în cuib. De multe ori, zbura departe, foarte departe, pe câmpuri unde ţăranii cultivau tot felul de grâne. Seminţele care le găsea pe ogor, le aduna în ciocul ei mic şi cu bucurie zbura înapoi la cuib.

Toamna îşi îndrepta privirile spre cer privind stolurile de păsări care plecau spre ţările calde. Tare ar fi vrut şi ea să poată zbura acolo unde iarna nu venea niciodată. Dorea să nu mai fie nevoită să îndure frigul şi gerul năpraznic al iernii. Însă puişorii erau încă mici şi nu învăţaseră să zboare. Era prea primejdios să pornească cu ei la un drum lung. Şi apoi, nu ar fi ajuns niciodată la ţintă. Iar ea nu se îndura să se despartă de ei nici în ruptul capului.

Dar mai era încă ceva în inima vrăbiuţei. Ea aparţinea locurilor natale. Ea aici se născuse, pe pamânturile noastre şi nu se îndura să plece în altă parte. Nu o atrăgea chemarea spre alte zări, ci spre locurile unde crescuse şi trăise. Aşa simtise mereu de când se ştia şi aşa va sfârşi. Aici pe pamântul natal unde îşi îngropase toţi strămoşii.

Puţine surate ale ei supravieţuiau peste iarnă şi nu de puţine ori găsea câte o pasăre îngheţată. Atunci, înspăimântată se ruga lui Dumnezeu să o ajute, să nu cadă pradă vremii năprasnice. Dorea să treacă cât mai repede iarna şi să înveţe puişorii să zboare. Acum erau nişte mogâldeţe micuţe dar ştia că în primăvară, îi va învăţa să zboare şi să-şi caute singuri hrana. Atunci, nu va mai fi nevoită să muncească din greu. Şi aşa cu visul acesta, spera să vină zile mai bune şi pentru ea.

Zilele treceau rând pe rând iar vrăbiuţa noastră zi de zi se avânta tot mai departe să găsească de-ale gurii. Cea mai mare bucurie a ei era însă când puişorii ciripind deschideau ciocurile pentru a fi hrăniţi. Atunci, uita de orice oboseală, frig, arşiţă şi chiar de puşca vânătorului care nu de puţine ori era gata, gata să o atingă. În cuib uita şi de păsările răpitoare care dădeau târcoale puilor. Era bucuroasă că de fiecare dată îşi gădea puii sănătoşi şi în siguranţă.

Iarna trecuse şi în sfârşit primăvara începuse să-şi facă apariţia. Urmele zăpezilor se vedeau tot mai rar şi ici-colo, pâlcuri de ghiocei şi toporaşi începuseră să răsară. Astfel, într-o zi călduroasă de primăvară, vrăbiuţa noastră şi-a scos puişorii din cuib pentru a le preda prima lecţie de zbor dar şi de căutarea hranei. Mama le explică cu răbdare şi bunătate care seminţe erau bune de mâncat şi ce insecte pot să prindă pentru a-şi potoli foamea. Când găsea un viermişor, îi chema îndată la ea şi îl împărţea în părţi egale. În grija ei de mama, dorea să facă tot ce-i stătea îm putinţă ca puii ei să se simtă bine şi să nu ducă lipsă de nimic.

pasari-migratoareŞi cu educaţia se chinuia sărmana vrăbiuţă. Că nu era uşor să-i înveţe să zboare şi să-şi caute mâncare. Dar parcă era numai asta… Puii trebuiau să „salute“ şi să respecte pasările care trecea în zbor pe lângă ei sau care locuiau în cuiburi vecine. Ciripind, salutau păsările mai în vărstă. Apoi, cand se certau, ea intervenea cu duioşie între ei să-i împace.

Dar puişorii nu au vrut să o asculte pe mama lor. Cu toata osteneala ei, zi de zi, puii nu voiau nicicum să asculte şi să înveţe. Le plăcea comfortul şi căldura cuibului. Vara nu le plăcea să zboare prin arşiţă aşa că se adăposteau la umbra frunzelor. Iar în zilele reci şi ploioase se îngrămădeau zgribuliţi în cuib. Până într-o zi când mama obosise şi îşi pierduse răbdarea să tot vorbească cu ei şi să-i trimită la muncă. Aşa că se hotărâse să îngrijească mai departe de hrana zilnică aşa cum o făcuse şi până atunci. Chiar dacă aceştia erau „copii mari“ de acum, dar în ochii mamei ei rămăsesera tot nişte puişori neajutoraţi. Efortul mamei lor, pe zi ce trecea era tot mai mare deoarece puii erau „copii voinici“ şi odată cu timpul, cerinţele lor crescuseră. Aveau nevoie de mai multă hrană.

Într-o zi, vrăbiuţa plecase ca de obicei să caute mâncare… dar nu mai ajunsese la cuib la timp… iar puii neliniştiţi se întrebau unde putea fi mama lor. Trecuse şi amiaza şi vrăbiuţa încă nu sosise acasă. Spre seară, văzând că mama lor încă nu mai venea, puii se hotărâseră să meargă să o caute. Habar nu aveau care era traseul ei zilnic în căutarea hranei. Ei nu ştiau că mama lor nu se mulţumea cu fărâmiturile pe care le găsea în jurul cuibului si pentru care păsările se certau intre ele. Ea zbura departe, pe răzoare acolo unde găsea hrană bună şi din belşug. Dar pentru a ajunge acolo, zilnic era nevoită să facă un efort uriaş… iar puterile începuseră să o părăsească. Simţea ea că ceva nu era bine cu sănătatea ei, dar nu prea voia să dea importanţă. Pentru ea, puii reprezentau absolut totul…

Astfel, puii au zburat şi au tot zburat pană s-a înoptat de-a binelea. Obosiţi şi flămânzi s-au oprit pe creanga unui copac să se odihnească. Însă somnul nu îi putea cuprinde. Le lipsea siguranţa cuibului şi grija mamei lor. Se uitară în jur şi parcă mii de ochi haini dădeau târcoale sâ-i înhaţe. Deodată, un pui mai slăbuţ, de oboseală, neputându-şi ţine echilibrul, căzuse din copac chiar la rădăcina acestuia. Căzuse peste o moviliţă şi pentru că nu putea deosebi ce este, ciripind îşi chemă fraţii. Aceştia curioşi, se uitară atenţi şi înmărmuriseră. Acolo, la rădăcina copacului, în colbul de jos, mama lor odihnea somnul de veci. Era atăt de slabă, iar zborurile lungi făcură ca inimioara ei micuţă să se oprească.

Puii îşi priveau mama ca pentru prima dată. Se uitau la ea parcă cu alţi ochi. Era atât de slabă şi îmbătrânită… Oare când se schimbase mama lor aşa dintr-o dată? Desigur că nu avuseseră timp să observe neputinţa ei. Erau atât de mulţumiţi de serviciile mamei încât aceasta devenise supereroul lor. Ea putea trece peste orice obstacol să le aducă hrană şi să-i acopere cu aripile care le ţineau cald în timpul iernii. Nici când se întorcea acasă din drumul greu sau cu o aripă rănită, nu băgaseră puii de seama. Acum când s-a stins, dându-şi ultima suflare pentru ei, în agonia morţii, gândul ei se afla acolo, la puii ei, la căldura cuibului.

***
Desigur, vă întrebaţi dacă povestea vrăbiuţei este adevărată sau nu deoarece nu aţi auzit până acum poveste asemănătoare. Nu ştiu să vă spun dacă povestirea mea este adevărată, dar vă pot spune că ea seamănă foarte mult cu povestea unor copii din zilele noastre. Vrăbiuţa din povestirea mea poate fi asemănată cu multe mame care muncesc aleargând de dimineaţă până noaptea să aducă fericire şi bunăstare în viaţa copiilor lor. Dar de multe ori, noi mamele, uităm că puişorii noştri au crescut şi nu mai sunt copii mici pe care să-i cocoloşim la piept. Uităm că a venit şi vremea lor să zboare, să fie pregătiţi pentru a ţine piept greutăţilor vieţii!

Deseori responsabilităţile copiilor sunt preluate tot de părinţi şi astfel copii cresc cu două mari griji în viaţă. Computerul şi televizorul. Două mari nenorociri care, dacă nu sunt bine ţinute în frâu, va altera mintea şi viaţa copilului. Dacă părinţii nu înţeleg că tocmai copiii lor trebuie să aibe şi ei responsabilităţi în viaţă încă din cei mai fragezi ani, atunci aceştia vor creşte fără respectarea regulilor în viaţă. Nu trebuie să uite că respectarea responsabilităţilor şi munca, fac din ei oameni de calitate. Însă, orele în număr cât mai mare petrecute în faţa televizorului şi a computerului anihilează echilibrul moral şi psihic cu care au fost înzestraţi.

Povestirea mea tristă despre vrăbiuţă, ilustrează agonia unei mame sau a părinţilor şi nepăsarea copiilor care sunt crescuţi fără nicio responsabilitate. Nu este de mirare că foarte mulţi elevi au note scăzute la şcoală iar când ajung în viaţă devin frustraţi din orice detaliu neînsemnat al vieţii ba chiar agresivi sau depresivi. Munca corespunzătoare vârstei, menţine sănătatea creierului protejându-l de anumite gânduri neplăcute care-i dau târcoale. Copii, respectaţi-vă părinţii, respectaţi-vă mama şi când veţi ajunge mari, veţi fi o binecuvântare pentru aceştia, pentru familie şi societatea în care trăiţi.
—————————
Ligia-Gabriela JANIK
Aldingen, Germania
1 august 2014

 

 

Caroline Gombe – visul american al unei actrițe românce la New York

Posted by Gabriela Petcu On August - 3 - 2014

Carol GCaroline Gombe, absolventă de UNATC, o româncă talentată, ambițioasă, inteligentă și foarte determinată, cu o atitudine “Yes, I can do it” si cu un look exotic care “ dă bine” în lumea filmului, a decis in vara anului 2008 să-și stabileascăreședința dincolo de “ marea balta”, mai precis in New York, in cautarea visului american. S-a lovit, însă, de o mare…dilema. A avut de ales între două oferte: o bursă integrală de studii la California Institute of the Arts sau o bursă integrală de studii la Universitatea din Connecticut. A ales University of Connecticut pentru că era mai aproape de New York , orașul de care se îndrăgostise la prima vedere. În plus i se oferea șansa să lucreze că asistent universitar și să joace în compania locală de teatru. După doi ani intenși de studii, Caroline și-a îmbogățit palmaresul școlar cu un “Master of Arts”. A avut șansa să joace într-un film produs de Quincy Jones și să fie parteneră de film alături de Eric Robert și de Andy Garcia. Rolul Sophie, însă, din piesă de teatru “Ruined”, de Lyn Nottage ( piesă premiata cu premiul Pulitzer) a fost “cireașă de pe tort” pentru Caroline, deoarece în urma acestui rol a fost acceptată ca membră Equity (Uniunea Actorilor deTeatru din USA ), fiind singură româncă membră a acestei titrate uniuni. Caroline Gombe își trăiește visul american la New York, un vis care, după părerea ei, nu are naționalitate…a visat să îsitrăiască viața făcând ceea ce iubește și să iubeasca ceea ce face.

 

“ Vrajitoarele din Salem” o împing în mrejele Americii

 

Caroline, când a început odieseea ta americană?

 

În vară lui 2007 lucrăm la Teatrul din Constanța în „Vrajitoarele din Salem”, spectacol regizat de Gordon Edelstein (actualmente directorul teatrului Long Wharf Theatre – New Haven ). Mi-a plăcut extrem de tare felul în care am lucrat, începând cu audiția pe care am dat-o, apoi primele lecturi și felul în care au decurs repetițiile. Totul s-a desfășurat într-un ritm susținut, Gordon știa exact ce vrea de la spectacol, de la fiecare actor pe care îl distribuise și de la fiecare om care lucra în acea producție Îmi aduc aminte că am stat foarte puțin în sală de repetiție, ne-am mutat imediat pe scenă și am început să descoperim personajele în timp ce construiam spectacolul scenă cu scenă. Tot procesul de repetiție a durat fix o luna. Nu știu cât de încântați au fost ceilalți actori obișnuiți, ca și mine, cu lunile de repetiții din țara și cu “scoatem premieră când e gata”, dar eu m-am simțit mult mai bine lucrând așa, în ritm alert. Cred că am nevoie să lucrez intens, să descopăr personajul și apoi să îl laș să spună povestea publicului, să văd dacă el, publicul, mă urmărește, dacă e interesat. Nu am răbdare să repet luni de zile la o piesă. Lucrând la acel spectacol am realizat că nu mai pot să stau în România, că nu pot să aștept până cand sistemul, până cand oamenii, până… și, mai ales, că există probabil un loc unde lucrurile se întâmplă așa cum funcționez eu. Nic Ularu care făcea scenografia la piesă mi-a spus de URTA(United Residence of Theatre Artist – n.a). Și cam asta a fost. Am aplicat, în iarna lui 2008, am mers la audiții în New York, am avut interviuri cu 7 școli, in urma carora am avut doua oferte serioase – adică burse complete – una pe coasta de vest, cealaltă pe coasta de est. Am ales coasta de est, adica University of Connecticut, pentru că era aproape de New York, oras de care deja mă îndrăgostisem, dar și pentru că, financiar, oferta a fost mai bună și îmi dădea nu numai șansa de a lucra ca asistent universitar, dar și să joc în compania locală de teatru.

 

IMG_1416“15 ore pe zi de școala și lucru în teatru…”

 

Cum a fost impactul cu “Țara Făgăduinței”? A fost un “ soft landing”?

 

Da…un soft landing, într-adevăr.(râde) Prima audiție pe care am avut-o aici, cea pentru URTA (United Residence of Theatre Artist – n.a) din New York, a fost una din cele mai bune pe care le-am avut; reacțiile au fost neașteptat de bune, iar interviurile care au urmat și ofertele pe care le-am primit au fost extrem de încurajatoare. Apoi a urmat procesul de adaptare la sistemul de aici, la școala de teatru de aici. N-a fost ușor deloc. Programul pe care l-am ales este un program foarte dur, 15 ore pe zi de școală și lucru în teatru. Trebuia să mă trezesc in fiecare zi la 7 dimineața și ajungeam acasă după miezul nopții, când trebuia să pregătesc ziua următoare. Șase zile din șapte, iar duminică, de cele mai multe ori, trebuia să repet în școală cu colegii scene pentru clasă. Am fost șocată și impresionată de capacitatea de muncă pe care o aveau colegii mei care, rareori, se văitau de oboseală sau de lipsă de timp, dar mai ales de energia pe care erau dispuși să o pună în tot ceea ce făceau. Am învățat extrem de mult în acel program, despre mine că om, despre mine că actriță, mi-am descoperit și testat limitele, am învățat că ceea ce numim limită este doar o noțiune pe care o definim în funcție de cât de mult ne dorim sau avem nevoie să facem un lucru sau altul. În plus, am învățat lucruri esențiale despre sistemul de lucru de aici, tehnică de audiție, cum se lucrează în teatrul profesionist de aici și în mediul universitar. La interviul URTA mi-au spus că ei pregătesc actori pentru viață de actor din New York și exact asta au făcut. Și acum, când sunt extrem de obosită și simt că nu mai am energie pentru încă o zi, îmi aduc aminte de zilele din Connecticut și știu că dacă am putut atunci, sigur pot și acum.

 

Ai un arbore genealogic cosmopolit – mama româncă, tatăl din Republica Centrafricanăși bunica ucrainiancă. Cum a fost perioada copilărieiși adolscenței tale, in România?

 

Copilăria, ca și adolescenta mea, a fost o alegere pe care am făcut-o conștient. Am o mamă extrem de inteligență și foarte conectată nativ la valorile esențiale ale vieți, o mamă cu un spirit liber înnăscut pe care mi l-a insuflat încă din primii ani de viață. Mi-a lăsat libertatea de la început să aleg eu ce gândesc despre o situație sau altă, m-a lăsat să găsesc răspunsurile mele, nu pe ale ei sau pe ale altora. Țin minte exact ziua când am înțeles că am altă culoare decât toată lumea din jurul meu, aveam probabil 3 ani sau mai puțin, cand m-am întrebat dacă e ceva ce pot să fac să schimb asta. Am înțeles că nu și mi-am zis: ” a€œpai atunci, asta e, să ne ocupam de altceva”. Mi-a fost și îmi este în continuare greu să înțeleg cum își pierd oamenii atâta timp cu lucruri care au atât de puțină importantă și pe care oricum nu le pot schimba. Un alt lucru important pe care l-au făcut mamă și bunicii mei a fost deschiderea pe care mi-au creat-o față de artă. Am văzut sute, poate mii de filme cu bunica mea, începând de pe la 3-4 ani. Bunicul mi-a citit toate poveștile posibile, ba cred că a mai și inventat unele (râde). Mama m-a învățat să recit poezii în franceză și rusă pe care le spuneam în față blocului celor care doreau să mă asculte. Din clasă a doua m-a dat la școală de muzică, am făcut 7 ani de pian și am luat cursuri de dans. Am crescut într-un mediu intelectual artistic. Asta nu înseamnă că a fost întotdeauna ușor, că oamenii nu au avut reacții diverse, pe care și le-au exprimat mai mult sau mai puțin elegant și la care am reacționat mai mult sau mai puțin elegant. Dar datorită acestei conjuncturi am atras întotdeauna oameni deschiși la minte, oameni care că și mine sunt interesați foarte puțin de jocul asta pe culori, pe nații și pe tot ce mai alegem să ne despartă, dar foarte interesați să se bucure de tot ce ne apropie.

 

IMG_1572Fata cu părul albastru de la UNATC

 

Ai fost prima studentă româncă, de culoare, la UNATC…cum ai fost primită de colegi, de profesori?

 

Într-adevăr, așa e, am fost prima româncă, de culoare, admisă la UNATC. Mi-am dorit întotdeauna să fiu actriță, dar trăind în societatea aceea și uitându-mă la filmele românești nu m-am gândit niciodată serios că aș putea fi actriță în România. În timpul liceului însă, am început să lucrez că manechin și am continuat să dansez, făcând diverse filmări pentru televiziunea națională. Într-o zi mi s-a propus să dau o probă pentru un film franțuzesc, am luat un rol în filmul respectiv, iar regizorul Patrick Malakian, regizor de renume francez, m-a sfătuit să dau la teatru.Mi-au plăcut enorm zilele de filmare, lucrul la personaj, atmosferă creativă de pe platoul de filmare. Mi-am dat seama că nu există nimic altceva care îmi place la fel de mult sau vreo altă meserie pe care mi-ar plăcea să o fac. Am hotărât că pentru orice trebuie să existe un început, și dacă eu sunt cea care trebuie să-l facă, asta e, cu atât mai interesant. M-am pregătit cu minunatul actor de la teatrul Odeon, Mircea Constantinescu, care mi-a ales un repertoriu care demonstra nu numai talentul, dar și posibilitatea de a fi distribuită. M-am dus la examen hotărâtă să dau tot ce am mai bun și cu credința că într-o școală de actorie talentul e singurul care contează și că dacă nu o să întru va fi pentru că nu am fost suficient de bună și nu pentru că am o altă culoare decât cea majoritară. De menționat, la momentul acela aveam și părul albastru.(râde)Și am intrat. Nu o să uit niciodată acel telefon, a fost unul din cele mai fericite momente din viață mea.Cât despre profesori și colegi, curios este ca dacă cineva a avut ceva reticente a fost cu siguranță din rândul profesorilor, și culmea, unii la care m-aș fi așteptat mai puțin. Dar din prima zi am avut încrederea și suportul total și necondiționat al profesorului meu de clasă, Florin Zamfirescu – care și acum mă susține – și caruia ii mulțumesc de câte ori am ocazia. UNATC a fost primul loc din viața mea unde m-am simțit la fel cu toată lumea, m-am simțit acasă, am simțit că aparțin unui grup care are în comun ceva ce pentru mine e esențial –   pasiunea pentru artă. Au fost cei mai frumoși si cei mai liberi ani. UNATC era, și cred că într-un fel sau altul o să fie întotdeauna, o oază în care te rupi de la ritmul în care evoluează lumea din jur și te concentrezi pe lumea teatrului, lumea pieselor în care joci, a rolurilor pe care le repeți, îți dai timp să explorezi și să te bucuri. În plus, viața de student la teatru, cel puțin în București, îți da acces la piese de teatru, la evenimente artistice, te conectează la o lume liberă de multe din prejudecățile vieții de zi cu zi. Colegii mei de clasă, dar și de generație, în marea majoritate, mi-au fost și îmi sunt inca prieteni. Am fost o clasă foarte diversificată, cu oameni din toate colțurile țării și cu experiențe de viață foarte diferite, iar asta ne-a apropiat, ne-a făcut să ne sprijim unii pe alții, să ne găsim puterea în fiecare dintre noi.

 

“Calitatea mea “exotică” mi-a dat întotdeauna de lucru”

 

De ce ai ales să pleci in State?

 

Prietena mea din copilărie spune că asta mi-am dorit de mică și în mare parte e adevărat. Am crescut cu filme americane, la cinema sau la TV, îmi placea foarte tare limba engleză și mi-am dorit să joc în limbă engleză. Cred că am știut întotdeauna că o să plec în State, dar nu am știut când și cum. După ce am terminat facultatea mă gândeam că poate o să vina “Statele” la mine.(râde) Nu am plecat din România pentru că nu aveam de lucru, de când am terminat facultatea și până am plecat din țara am jucat constant, de cele mai multe ori în mai multe proiecte în același timp. Mi s-a părut amuzant pentru că “îngrijorarea” exprimată de o profesoară din UNATC era că ce o să joc eu în România. Dar rolurile pe care le-am jucat au fost cam toate în același registru. Calitatea mea “exotica” mi-a dat întotdeauna de lucru, dar cu timpul am simțit că stagnez, că nu mă exprim, că nu mă regăsesc în ce fac, că nu mă mai bucur. Iar când am jucat Tituba, în “Vrăjitoarele din Salem”, la Constanța ,mi-a devenit extrem de clar că vreau să joc personaje diverse, oameni de tot felul, iar în România nu prea era posibil.Pe de altă parte, tot ce se întâmplă în România, în viață artistică românească, avalanșa de prost gust și producțiile fără sens, calitatea vieții din România, faptul că actorii nu aveau nici un fel de protecție, de organizare sau, din punctul meu de vedere, de perspectivă, toate aste mi s-au părut fără sens. M-am trezit într-o zi și mi-am dat seama că trăiesc într-o lume care pentru mine nu mai are sens. Pentru mine actoria este cu siguranță pasiune, dar este și profesia mea. Că să mi-o pot face cel mai bine trebuia să găsesc locul în care, eu având profesia asta, funcționez cel mai bine, dar și piața în care sunt cea mai eficientă. Am venit în State să dau o audiție și atât. Am vrut să văd care este reacția, mea față de acest loc, dar și reacția locului față de mine. Ne-am sincronizat și de aceea am ales să rămân.(râde)

 

unnamed-2Cum ți se pare New York-ul? Știu că ai fost și în Los Angeles…

 

New Yorkul este un oraș fascinant, este un oraș foarte cosmopolit care ne-a adunat pe toți, din toate colțurile lumii, cu toate experiențele, cu toate dorințele, cu toate frustrările, cu toate bucuriile, cu tot ce ne definește pe noi ca oameni. E locul în care fiecare zi e o provocare, în care în fiecare zi înveți ceva, de la fiecare om pe care îl întâlnești și din fiecare situație în care te găsești. E orașul care îți da șansa să te descoperi, să îți forțezi limitele, în care afli ce e important pentru ține. Majoritatea oamenilor care locuiesc aici iubesc ceea ce fac – profesia pe care au ales-o este și pasiunea lor. Asta creează o anume stare de spirit, o energie vitală, creativă. Este unul dintre orașele în care este foarte greu să trăiești, în special că actor, dar care te provoacă să devii din ce în ce mai bun în ceea ce faci și să înveți să crezi în șansa ta.Am locuit și în Los Angeles, 8 luni și jumătate. Am făcut un film acolo, am luat rolul la o luna după ce am ajuns. LA-ul are un alt ritm, este mult mai calm, passive aggressive, ar fi o definiție perfectă. Oamenii sunt mult mai interesați de cum arată lucrurile sau ei înșiși și de calitatea vieții pe care o duc, Îmi place că toată lumea mănâncă sănătos, merge la sală, înoată, aleargă, e un oraș foarte sănătos din punct de vedere fizic. Cea mai mare diferență dintre NY și LA este că, aici, în New York, alergi tu să îți găsești următorul rol, sau să creezi următorul proiect, în LA trebuie să aștepți să sune telefonul, iar eu nu sunt bună la asta. În NY am avut și 6 audiții într-o zi, în LA am un prieten, foarte bun actor, care a avut o audiție de la începutul anului până acum. Cam asta e, în LA trebuie să aștepți până prinzi șansa aia unică, în NY ți-o creezi punând în fiecare zi câte o piatră mai mică sau mai mare la temelie.

 

“Nu cred ca am râs, niciunde în lume, mai mult ca in România.”

 

Ce îți place cel mai mult in America? Este ceva care îți displace?

 

Cel mai tare îmi place atitudinea de „I can”. Mi-a luat ani să îi înțeleg valoarea și responsabilitatea. Și, mai ales, să îmi găsesc libertatea și relaxarea să cred în el. Îmi place că lucrurile au sens aici, că există reguli care se aplică și funcționează. Îmi place că dacă ceva nu funcționează, cineva sigur se ocupă de asta sau dacă semnalezi anumite deficiente, cineva va lua măsurile de rigoare. Îmi place că societatea asta te învață să nu închizi uși, să îți ții întotdeauna opțiunile deschise și să nu iei lucrurile personal atunci când lucrezi. Îmi place și ideea de credit, nu neapărat cardul de credit, dar sistemul de “credit”. De exemplu în actorie proiectele pe care le faci și le pui în CV se numesc credite. Asta înseamnă că, faptul că ai jucat în filmul sau piesă respectivă, este un pas înainte, oamenii cu care ai lucrat se adaugă la lista celor care cred în ține. Și asta se aplică, cam în toate meseriile, nici un lucru pe care îl faci nu e în van. Îmi place că văd, am prieteni, știu oameni care au reușit prin forțele proprii, îmi place că oamenii vorbesc în permanență despre reușite nu despre eșecuri, îmi place că oamenii se bucură de izbânzile altora, îmi place că oamenii din jur te susțin și, dacă pot, chiar te ajută. Nu cred că există ceva ce îmi displace în mod profund. Sunt lucruri de care mi-e dor: de mâncarea făcută de mamă, de ieșitul și statul la bârfă ore-n șir cu prietenii și de verile la Vama Veche, unde dansam pe plajă până la răsărit pentru a vedea cum iese soarele din mare, pe muzică lui Bolero de Ravel. Și mi-e dor de umorul românesc, mi-e dor să râd cu prietenii mei de toate absurditățile care ne trec prin cap, să râdem unii de alții și de noi înșine în același timp. Nu cred că am râs niciunde în lume mai mult ca în România. (râde)

 

Știu că ai jucat alături de câtevacelebritați americane…ai avut ocazia săcunoștiși alți “grei” de la Hollywood?

 

Am avut șansa că încă de la începutul carierei să joc alături de nume mari ale cinematografiei. În primul an de școală, am jucat în Vacuums, făcut de compania Stomp din New York, un film produs de Quincy Jones, pe care am avut onoarea să îl cunosc personal la filmări și care l-a avut în distribuție pe regretatul James Rebhorn, pe Chevy Chase și Rose Mc Gowan. În Modigliani, un an sau doi mai târziu, am jucat alături de Andy Garcia, un actor desăvârșit care se bucură să lucreze cu partenerul de scenă și care m-a surprins prin relaxarea, modestia și deschiderea pe care nu te aștepți să o găsești la un nume atât de mare de la Hollywood. Pe platou, la Callas Forever, l-am cunoscut pe Jeremy Irons la care m-a surprins simțul umorului, e un om foarte vesel și jovial, deși din rolurile pe care le face nu te-ai gândi la asta.De când sunt aici, întâlnirile cu a€œgrei” de la Hollywood, dar și din New York sunt mult mai dese.Unul din filmele în care am jucat aici, Janie Charismanic, care are deja două premii în festivaluri de renume de aici, ultimul în Manhattan Film Festival (Best Romantic Feature), îl are în distribuție pe Eric Roberts care a fost foarte încântat să ne imparataseasca din experiență să bogată. În timpul festivalului de film din Manhattan l-am cunoscut pe Daniel Baldwin la care m-a impresionat puterea cu care a știut și știe să o ia mereu de la capăt și să se reinventeze.Într-una din piese în care am jucat aici coregrafia a fost făcută de Dianne Mcintyre care este un idol în lumea dânsului din America. Acum 2 sau 3 ani am jucat într-un proiect cinematografic unic, regizat de Godfrey Reggio, care este un geniu în lumea artelor vizuale și care m-a frapat prin felul dedicat în care lucrează și prin respectul pe care îl are față de actori. Filmul pe care l-am făcut în LA este scris și produs de Stephen Langford, cel care a creat un serial de mare success aici, Family Affair, om cu decenii de experiență în domeniu și cu care am avut o discuție foarte interesantă despre felul în care mă pot integra în industria filmului de aici.Ceea ce au toți oamenii ăștia, a€œgreii”, în comun este o capacitate de muncă și dăruire extraordinară, puterea de a se adapta și reinventa și o dragoste nemăsurată pentru ceea ce fac.

 

4941296Cum ți se pare ritmul de muncă în State? Cât de greu a fost la școala de actorie?

 

Eficient este cuvântul care definește ritmul de aici. Totul este alert, filmele se fac din ce în ce mai repede, am văzut filme extrem de bune în festivaluri care s-au filmat doar in 12 zile. Ceea ce înseamnă că   atunci când ajunge pe platou, toată lumea știe exact ce are de făcut și e pregătită să-și pună toată atenția și energia la lucru. Nu există timpi morți, există timpul când pregătești următorul lucru pe care îl ai de făcut. Am jucat într-un serial produs și difuzat de Nickelodeon, Allien Dawn. Distribuție mare, producție complicată, filmări în locații de tot felul, cu reguli diverse a€“ de exemplu am filmat în Muzeul Aviației Amercicane care are niște reguli de securitate și comportament care se aplică oricui, chiar și președintelui țării. Am jucat un astronaut și am avut scene în costumul astronauților de la NASA, nu am avut voie să facem poze în costume și să le postăm nicăieri. Toată lumea a respectat acele reguli, toți ne-am adaptat condițiilor de filmare oriunde s-ar fi petrecut ele, erau zile când trebuia să așteptăm pentru o anumită lumina sau pentru rescrieri de text, toți repetăm text în timpul ăla sau lucrăm scene împreună, fețele de la costume sau machiaj se bucurau de timpul câștigat că să mai facă un retuș. Ce încerc să spun este că aici când ai ajuns pe platoul de filmare ești 100% acolo, dedicat complet muncii pe care o faci și respectând muncă celor din jur. Iar asta am învățat din școală. La clasă, aici, nu repeți cu profesorul, repeți cu partenerul și apoi în timpul de curs prezinți ce ai lucrat, iar profesorul îți da feedback, sugestii și indicații. Muncă studentului la actorie este în afară orelor de curs. La curs ți se dau informațiile de care ai nevoie, iar apoi în repetițiile cu colegii le pui în aplicare. Școală de actorie, în special programul de master pregătește actori pentru a avea o carieră, nu pentru a fi capabili să joace. Ți se dau instrumentele de care ai nevoie pentru a progresa, înveți care e direcția în care să mergi pentru a fi “working actor”, înțelegi încă din școală cum te percep cei din jur dar și oamenii din industrie, afli care îți sunt atuurile și cum să jonglezi cu ele, înveți să îți focusezi energia pe ceea ce funcționează, pe ce știi să faci cel mai bine, pe ceea ce te face unic. Un lucru care m-a ajutat enorm a fost tehnica de audiție pe care am învățat-o în școală, felul în care te prezinți și în care interacționezi cu cei cu care îți dorești să lucrezi și mai ales să tratez fiecare audiție că un mic spectacol în șine, că un   rol pe care îl joc, o poveste pe care o spun în doar un minut sau poate două, și nu că pe un examen sau o probă.Bineînțeles că școală nu a fost ușoară, dar ni s-a spus de la început că e un proces complicat la sfârșitul căruia vom deveni actori profesioniști și mai ales actori care lucrează. Ceea ce s-a și întâmplat. Cel mai greu mi s-a părut să combin cele două experiențe: cea românească cu cea americană, una bazată pe pasiune și celalata pe rațiune.

 

Un vis fară naționalitate

 

Care sunt rolurile cele mai dragi?

 

“Tituba” din “Vrăjitoarele din Salem” mi-a fost și îmi este foarte dragă, îmi place puritatea minții ei și inocența cu care tratează situația. Sophie din “Ruined” – scrisă de Lyn Nottage și premiata cu Pulitzer – e o poveste tragică spusă de o femeie care în ciuda a tot ce a îndurat nu și-a pierdut credința și încrederea în oameni. Cu rolul acesta am devenit membră Equity – Uniunea Actorilor de Teatru din USA – care este cea mai veche și mai titrata uniune din State. Sunt probabil singură actrita româncă membră Equity și cu siguranță una din puținele actrițe din afara Americii.Caliban din “Furtuna” (Shakespeare) a fost o mare provocare – am jucat un bărbat, un sălbatic, un om în afara societății și să îmi găsesc libertatea de a mă jucă cu personajul. Cu Lavinia din “Titus Andronicus” am explorat durerea în toate formele ei, umilința și determinarea care se nasc din ele. În film mi-a fost foarte dragă Meghan, femeia de afaceri, CEO al unei companii multinaționale pe care o joc în “Janie Charismanic”, dar am iubit-o și pe femeia vampir care trăiește de secole din “Club Dead”, și pe astronauta Pleskun, singură femeie din echipaj care trăiește cu umor și relaxare într-o lume predominant masculină. Îmi iubesc toate personajele, mă bucur de fiecare dintre ele și păstrez de la fiecare câte ceva în mine.

 

Sophie Silenced-HI RESCare este visul tău american, acel mult trâmbițat “ the american dream”?

 

Visul meu nu a avut naționalitate, am visat să îmi trăiesc viața făcând ceea ce iubesc și să iubesc ceea ce fac. Mi-am dorit să nu am un simplu job, ci să am carieră, să construiesc ceva durabil și real, să depășesc limitele impuse de o societate sau alta. Am vrut să văd cât de departe pot ajunge prin forțele mele, prin determinarea pe care mi-am educat-o, prin energia pe care sunt capabilă să o pun în ceea ce fac. Cred că “the American dream” este drumul ăla cu vaporul pe care îl vedeam în filme – visul ținea cât ținea și drumul. Când ajungeau aici, tot ce visaseră o luna intreaga,devenearealitate.Visul american mi se pare drumul tău interior de a-ți găsi credința și puterea de a renunța la vis pentru realitate. Visul meu a devenit american când am luat decizia să vin aici și apoi când am ales să îmi continuu cariera aici. Iar ca noțiune, cred că “the American dream” este acceptarea faptului că ceea ce ai visat, ceea ce ți s-a părut atât de imposibil, încât nu ai avut curajul să îl definești că dorință, poate deveni realitate – tot ce trebuie să faci este să crezi cu toată puterea în asta și să înveți să spui DA!

 

“Nici român în totalitate, dar nici American în totalitate”

 

Sfaturi pentru cei care incearca sa ajunga in State?

 

Cel mai important cred că este să știi de ce vrei să vii în State și ce vrei să faci aici. America e o țara care apreciază profesionalismul, capacitatea de muncă și de a deveni din ce în ce mai bun. Ca actor cred că e foarte important să îți testezi capacitatea de a lucra aici, adică să vii, fie să dai audiție pentru o școală, fie să stai o vreme să cunoști oameni din industrie și să mergi la audiții, înainte să iei decizia de a începe o carieră aici. Cumva durează foarte puțin să înțelegi dacă poți funcționa aici sau nu. America e o țara care te solicita foarte mult emoțional, ești departe de mediul familiar de acasă, de felul în care ne raportăm unii la alții în Europa, e o țara în care te dezvolți individual în cadrul unui grup. Cineva spunea despre New York că este locul în care vin oamenii care au nevoie să fie singuri. Cred că într-o măsură mai mică sau mai mare se aplică pentru tot restul țării. Este o țara foarte mare, sunt state, orașe în care oamenii locuiesc la distanță de zeci de kilometri unul de altul. Există un anume nivel de izolare, de singurătate, lucru care mie personal mi s-a părut și încă mi se pare câteodată complicat venind din partea noastră de lume. La fel de important mi se pare că atunci când ai ajuns aici să accepți America că pe o experiență total nouă, care nu are legătură cu nimic din ce ai trăit până atunci, să eviți cât poți comparația cu viață de dinainte și să înțelegi că, în momentul în care ai ales să îți construiești o viață aici, nimic nu va mai fi niciodată că înainte. O să fii pentru tot restul vieții tale un om nou care nu mai este nici român în totalitate, dar nu poate deveni nici american în totalitate. E un process greu să te așezi în această nouă identitate, dar cred că te transformă într-un individ eliberat de granițe și alte conotații limitative, te definește că pe un cetățean al planetei, un om și atât.

 

unnamed-1Ce ai de gând pentru viitor?

 

Momentan mă bucur de noua pasiune pe care mi-am descoperit-o: predau actorie în programul de vară de la New York Film Academy. Este extraordinar cât de mult îmi place, cât de mult îmi iubesc studenții și câtă iubire primesc de la ei. Îmi place să văd cum cresc în fiecare zi, cum se dezvoltă, cum descoperim împreună, am învățat enorm de la ei și din cursurile pe care le predau. Este o experiență unică, predau aproape toate cursurile de actorie ale programului: tehnică, improvizație, vorbire și mișcare, dans, studiu de text, monologuri, business of acting – lucru care m-a făcut să îmi reîmprospătez toate cunostiintele în materie de actorie.Lucrez în paralel și la un film în care o să joc, dar o să îl și coproduc împreună cu un prieten regizor Matia Mollini, cu care am lucrat deja la câteva proiecte. Este un film bazat pe textul lui Matei Visniec, Teatru Descompus, text de care m-am îndrăgostit la o lectură pe care am avut-o la ICR-NY. Domnul Visniec a avut amabilitatea să ne dea drepturile de a folosi textul dumnealui, iar acum lucrăm la ultimele detalii înainte de a începe filmările în toamnă. Tot în toamnă am și premiera unui film pe care l-am filmat în 2012, Digital Physics, un film independent cu o distribuție internațională.Am câteva proiecte de film care sunt în fază de discuții și negocieri și despre care încă nu pot spune nimic. Împreună cu echipă care mă reprezintă ne pregătim pentru sezonul de audiții care tocmai a început în New York, care tocmai a devenit numărul 1 în producția de serial TV, detronând pentru prima oară în istorie LA-ul.Îmi voi continua cariera în State, dar îmi doresc si o carieră internațională. Îmi place enorm să călătoresc și îmi doresc foarte tare să văd lumea, practicându-mi meseria, filmând sau mergând în turnee în diverse colțuri ale lumii. Bineînțeles că mi-ar plăcea să joc și în filme românești, deocamdată nu mi-am găsit locul în nici una din poveștile cineaștilor români, dar am încredere că mai devreme sau mai târziu drumurile noastre se vor întâlni.

 

Carte de vizita:

 

  • Profesor de actorie la New York Film Academy – Summer Program
  • Bursa integrala la University of Connecticut
  • Singura actrita romanca membra Equity Actors USA
  • Premiul ATPR si UCIN pentru cel mai bun serial TV – “La Urgența”
  • Prezentator TV “Casatorie in direct” – Pro TV
  • The Accolade Award of Excellence 2013 pentru filmul Janie Charismanic
  • Best Romantic Feature in cadrul Manhattan Film Festival 2014 pentru filmul Janie Charismanic

 

Viorel VINTILĂ

Freelance Journalist

California, USA

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors