Archive for the ‘Cultural’ Category

Interviu cu pictoriţa Alexandra Iulia Stoenescu

Posted by Stefan Strajer On January - 31 - 2017

Per aspera ad astra

Interviu cu pictoriţa Alexandra Iulia Stoenescu

Autor: prof.dr.univ. Anca Sîrghie

 

  1. Cred cu toată convingerea că oriunde ar poposi de-a lungul vieții, adevărații artiști nu uită care le sunt rădăcinile.

De când datează, stimată Alexandra Iulia Stoenescu, pasiunea matale pentru pictură și ce persoane din domeniul artei, cu care în mod programat sau cu totul întâmplător ai intrat în contact, te-au stimulat  la început, ca astfel să devii pictoriță?

 

Alexandra Iulia Stoenescu: Născută la București, România, am studiat de copil, sub îndrumarea renumitului pictor Semproniu Iclozan, în atelierul acestuia din cartierul Patriarhiei. Au fost ani frumoși când în fiecare duminică desenam sau pictam, până cădea amurgul, și când anticipam cu mare emoție momentul corecturii. De multe ori învățam privind pe Maestru la lucru, în atelierul împodobit cu fructe uscate și obiecte vechi din aramă sau lemn așezate cu grijă pe pianul cu coadă. Ele stârneau în mintea mea de copil și mai apoi de adolescentă dorința de a le descrie cât mai amănunțit pe pânză sau hârtie. Astfel, socot că am fost privilegiată, căci am fost martora creării multor opere de artă ale Maestrului Semproniu Iclozan, într-un ambient aparte, când în atmosfera atelierului pluteau lumina de nord și muzica preclasică. In paralel, am absolvit Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din București, promoția 1984.

 

  1. Atunci când Emile Zola afirma că „o operă de artă este un colț al creațiunii văzută prin prisma unui temperament” dădea una dintre cele mai cuprinzătoare definiții formulate cu referire la plămădirile minții umane în plan estetic. Cum se intitulează prima lucrare a matale care ți-a dat certitudinea că poate fi socotită o operă de artă? Câți ani aveai atunci?

 

A.S.: Poate că certitudine n-am avut niciodată. M-am dezvoltat târziu ca artist plastic, deși învățasem alfabetul cu mult timp înainte.   Desprinderea s-a produs, cred, tot în atelierul Maestrului Iclozan când imediat, respectiv a doua zi după un eșec la examenul-concurs de la Institutul Grigorescu, am refuzat să-mi „iau liber” și am început să desenez pe o planșetă o natură statică de mai mare anvergură, care cuprindea trei planuri suprapuse, legate între ele de o draperie. Nu i-am dat niciodată un titlu, dar am descoperit cu acea ocazie că o natură statică poate depăși cu mult constrângerile cerințelor academice, deloc de lepădat, de altfel.

3. Indiferent de aparențele pașnice ale vieții sociale și familiale, există o luptă lăuntrică a artistului cu sine însuși, luând uneori chiar forme violente. „Per aspera ad astra” afirma anticul Seneca. Ce a urmat în perfecționarea artistică a matale?

P1010298

Foto. Metamorfoza – portret elenistic (2016)

A.S.: După bacalaureat, am continuat să mă perfecționez. Maestrul Iclozan a plecat în străinătate. Eu mi-am continuat drumul lucrând în cadrul câtorva ateliere de artiști, precum cele ale pictorilor Vasile Chinschi și Aurel Nedel, în vederea pregătirii pentru examenul –concurs de admitere la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București.

 

  1. 4. Înseamnă că ai dobândit o bază solidă pentru vocația matale, în sensul că ai făcut conștiincios liceul și facultatea de profil. Care a fost următorul pas spre cariera artistică visată?

 

A.S.: După stabilirea în Statele Unite, am absolvit cu titlul BFA (de licență în Artele frumoase) Colegiul de Arhitectură, Arte plastice și Proiectare Urbanistică din cadrul Universității Cornell din Ithaca NY sub îndrumarea artistului profesor Willard Stanley Taft. Semestrul de toamnă al anului 1993 l-am petrecut în Italia, în cadrul programului „Cornell in Rome”. În acea ambianță, mi s-a conturat interesul pentru arhitectură (mai ales pentru cea ecleziastică) și relația acesteia cu pictura. Sejurul italian îmi va marca multe dintre lucrările de mai târziu.

 

  1. Așadar, ai urmat exemplul maestrului tău și ai avut șansa unor studii înalte, cum puțini colegi cu care ai pornit la drum s-au putut bucura. Înțeleg că rezultatele tale au fost excelente. Ce ți-a dat sentimentul că ai fost o studentă apreciată a promoției matale de la Universitatea Cornell din Ithaca New York?

 

A.S.: Faptul că la absolvire am primit distincția „Medal of Art”, acordată de Corpul profesoral, precum și titlul „Merrill Presidential Scholar” a fost încurajator pentru mine.

 

  1. Înțeleg că nu ai rămas la Ithaca, ci te-ai mutat împreună cu fratele matale în New York City. În ce împrejurări ai ajuns la New York, capitala lumii, care poate fi un mare stimulent pentru oricare artist?

 

A.S.: Înainte de-a deveni un „acasa”, m-am mutat la New York City venind de la Universitatea Cornell din Ithaca NY, unde am dobândit titlul de BFA (Bachelor of Fine Arts) pentru a urma studiile din cadrul Secției de Arte Plastice ale Colegiului Brooklyn, NY. Aici m-am confruntat cu un alt tip de experiență, unică în felul ei, având acces la o mulțime de muzee și galerii de primă mână, o sursă de inspirație inestimabilă pentru travaliul oricărui artist.

 

  1. Îmi lași impresia unei anumite pedanterii în ascensiunea artistică, dacă am în vedere impresionantul traseu urmat în pregătire, rară șansă pentru un tânăr român stabilit în America. Care este titlul cu care ai ieșit din Colegiul newyorkez?

 

A.S.: De la Brooklyn College sub îndrumarea artistului profesor Lennart Anderson – din cadrul Complexului universitar CUNY al megapolisului newyorkez – am dobândit în 1997 titlul magisterial MFA (Master of Fine Arts).

P1010309

Foto. Omagiu lui Masolino (2016)

  1. O metropolă a artei moderne, cum este orașul New York, oferă tinerilor artiști cadrul unei băi artistice continue, care te ține conectată cu mișcarea cea mai avansată în domeniu pe mapamond. Care sunt lucrările admirate în muzeele newyorkeze la care te întorci cu plăcere, nu numai ca să le revezi, ci chiar spre a le studia?

 

A.S.: Aș aminti Pasărea în văzduh și Mademoiselle Pogany expuse la Muzeul MoMA (Muzeul de Arta Modernă), aparținând marelui sculptor Constantin Brâncuși, și, de asemenea, Portretul unui bărbat de Frans Hals sau St. Jerome de El Greco, ambele picturi fiind expuse la Muzeul Frick.

 

  1. De data aceasta am venit la New York ca să-l sărbătorim cum se cuvine de „poetul nepereche” Mihai Eminescu și astfel ne-am cunoscut. Data viitoare sper să ne facem timp ca să revedem împreună   aceste lucrări splendide. La prima noastră întâlnire, apropiindu-mă de numai câteva dintre creațiile matale , admir la Sanctum, Devotional, La figlia che piange, Guardian Angel, Deicide in My Native Land, Da sotto in Su, No Exit, Ecclesiastical raportul compozițiilor obiectuale cu figurile simbolice, fie că este vorba de îngeri sau de statui, imagini pe care le-am remarcat și în pictura Adinei Romanescu, puternic influențată, și dânsa, de experiența italiană a contactului cu statuile lui Bernini din Piața Catedralei Sf. Petru la Roma. Tot astfel, așezarea în spațiu din Homage to Marino Marini și Mater dolorosa ale tale, mi-i amintește pe Constantin Ilea și Nicolae Barcan, dar nu numai pe acești pictori români, pe care nu știu dacă îi cunoști, trăind în America.   Care sunt temele tratate în lucrările tale cele mai reprezentative, amintindu-ți de România? Ce titluri poartă acelea?

 

A.S.: Sunt lucrări legate de momente trăite în a doua jumătate a lunii decembrie 1989 în România. Dintre titluri amintesc seria Timișoara, Sibiu, București.

 Venere si Madona 2017

Foto. Venere si Madona (2017)

  1. Sunt convinsă că modelele începutului tău sunt artiștii pe care i-ai studiat în țară. Ce pictori români și, apoi, pe care dintre cei străini îi admiri în mod deosebit?

 

A.S.: Pictorii români pe care-i simt de mult timp foarte aproape sunt: Ion Andreescu, Theodor Pallady și Semproniu Iclozan. Din galeria universală ar fi mulți de remarcat, dar aș menționa acum: Giotto, Pierro della Francesca, Vermeer, Jackson Pollock.

 

  1. În ce mod a influențat stabilirea în „capitala lumii” viața ta de artistă româncă?

 

A.S.: M-a eliberat de academism, lucru care este și bun și rău, dar această desprindere ar fi putut să nu fi survenit vreodată și ar fi fost cred, pentru mine, un mare neajuns.

 

  1. 13. Care sunt curentele sau direcțiile picturii americane cele mai reprezentative, după opinia matale?

A.S.: Cele mai reprezentative curentele americane în opinia mea sunt Expresionismul Abstract al lui Jackson Pollock și Minimalismul lui Richard Serra.

 

  1. Spre ce teme te îndrepți în prezent?

 

A.S.: În ceea ce mă privește, trăiesc experiența revenirii la perioada italiană, numai că o abordez din punctul de vedere al acuarelei și al celei de tehnică mixtă, totodată, dar încercând să recurg la dimensiuni mai reduse.

 

  1. Așadar, pui în dialog Europa cu America. Este privilegiul drumului pe care l-ai urmat și cel al permanentei căutări pe care îl incumbă „per aspera ad astra”. Ce lucrări sunt acum pe șevaletul matale?

 

A.S.: Deocamdată este o compoziție în ulei pe care o abandonasem. Își așteaptă acum o variantă în culori de apă.

 

  1. 16. Care sunt sursele de inspirație în activitatea ta de artistă a culorii?

 

A.S.: Paradoxal, ceea ce mă incită și ceea ce structurează lucrările mele de-o bună bucată de vreme este sculptura.

 

  1. Interesant. Din nou îmi amintești de pictura Adinei Romanescu, care își trage sevele tot dintr-un contact rodnic cu Italia, patria artelor. Ai reușit în țară și în America să te încadrezi într-o grupare, mișcare sau curent al pictorilor contemporani?

 

A.S.: Acest lucru nu s-a produs încă. Poate că se va petrece cândva, în viitor.

 

  1. Ținta oricărui creator de frumos este comunicarea cu publicul. Ce expoziții personale sau de grup ai realizat?

 

A.S.: Voi enumera în ordine cronologică:

– Expoziția afiliată celui de-al 20-lea Congres ARA (American Romanian Academy), University of Nevada, Reno, NV, 1996,

„Preludes to Felicity / Shapes of Consciousness”, Expoziție pentru doi artiști, organizată la Institutul Cultural Român, New York (Manhattan), NY între 03/24/97 și 04/04/97,

– MFA Thesis Exhibition | Chuck Levitan Gallery | New York, NY, între 06/10/97 și 06/15/97,

– Expoziție Personală, la Ozone Gallery, New York (Manhattan), NY, 1998,

– „New York Centennial” – Group Show | Gallery @ 49 |  New York, NY, între 12/09/98 –și 12/30/98,

– Employees’ Annual Art Show /Expozitii ale personalului Muzeului de Artă Metropolitan din New York/, 1999 si 2000,

– Recent am participat în 2015, 2016 și 2017 la expozițiile de grup din cadrul Galeriei Spiritus, afiliată Simpozionului Mihai Eminescu, organizat anual în Queens, NY.

Totodată, la finele anului 2016 am participat cu lucrarea Omagiu lui Masolino la o expoziție de grup din cadrul aceleiași galerii, Galeria Spiritus, condusă de doamna Viorica Colpacci la Simpozionul Ecumenic afiliat Institutului Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă din New York, al cărui președinte este părintele profesor doctor Theodor Damian.

 

  1. Modul cum te exprimi, comunicându-te pentru un public al prezentului și, mai ales, pentru cel al viitorului, va depinde de originalitatea imaginilor picturale care să rezoneze cu simțirea privitorului. Căutarea   curajoasă a acelei note proprii, inconfundabile este cheia succesului, pe care ți-l doresc din plin în viitorul apropiat. Curaj, deci, mult curaj!

 

Interviu realizat de Anca Sîrghie în 15 ianuarie 2017, la sărbătoarea Culturii Naționale Române de la New York.

O neîncăpătoare sărbătorire a lui Mihai Eminescu la New York

Posted by Stefan Strajer On January - 29 - 2017

O neîncăpătoare sărbătorire a lui Mihai Eminescu la New York

 

La început de an 2017 evenimentele culturale românești din New York curg înmănunchiate, căci la o galerie din downtown expune un grup de pictori din Cluj-Napoca, Tristan Tzara apare în cadrul expoziției majore de la Museum of Modern Art dedicată lui Francis Picabia, pictorul care a adus dadaismul în SUA în 1918, pe Broadway s-a jucat scenarizarea romanului The Encounter: Amazon Beaming de Petru Popescu, la Festivalul Filmului evreiesc de la Lincoln Centre rulează filmul regizorului Radu Jude – Scared Faces -, deja cunoscut la recenta ediție a Festivalului filmului românesc din Westchester, la nord de New York City.

Dar între toate, evenimentul intrat în tradiția comunității și așteptat cu mare interes este Simpozionul anual Mihai Eminescu, organizat de Academia Oamenilor de Știință din România, filiala U.S.A., Institutul Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă New York, în colaborare cu Societatea Română Creștină „Dorul”, activând în metropola americană din 1903, și, desigur, cu Cenaclul „Mihai Eminescu”, o prezență vie în arealul cultural românesc al metropolei, cu revista lui Lumină Lină, tot mai cunoscută pe mapamond.

123

Cea de-a XXIV-a ediție a Simpozionului anual Mihai Eminescu, identificată benefic în ultimii ani cu Ziua Culturii Naționale, are drept titlu „…Dar iubirea de moșie e un zid…”. Eminescu, păstrător al valorilor perene ale neamului românesc, concepută de pr.prof.univ. dr. Th. Damian pe două părți, desfășurate în locații diferite. În 14 ianuarie 2017 cu începere de la ora 11 la Restaurantul „Boon” din Sunnyside prof.dr. Th. Damian, ca organizator al manifestării, a salutat pe oaspetele sosit din România, universitara sibiancă Anca Sîrghie, apreciind participarea cu comunicări interesante a unor personalități cunoscute în domeniu. După salutul ing. Cristian F. Pascu, președintele Societății Române Creștine „Dorul”, la microfon a fost invitată Excelența Sa, d-na Consul general Ioana-Gabriela Costache, al cărei cuvânt de început a fost aplaudat entuziast de întreaga asistență. Moderatoarea primei părți a simpozionului a fost Elena Solomon, care a punctat, pe baza unei documentări atente, palmaresul științific și cultural al fiecărui actant, imprimând   evenimentului literar bucuria dialogului.

Prima comunicare a simpozionului, intitulată Goethe și Eminescu: Construcții identitare. Construcții vizionare, a dat prilejul scriitoarei Doina Uricariu, stabilită de mulți ani în metropola lumii, să facă o paralelă între cele două genii, pornind de la aspecte ale geologiei lor interioare, spre a proiecta pentru viitor o nouă cercetare comparată în jurul valorilor identității și vizionarismului, ale umanității din noi, ca dimensiune profundă, întrucât apropierile multiple între mari creatori ne asigură rezistență interioară. Universitara de la Sibiu Anca Sîrghie, membră a Uniunii Scriitorilor din România, a prezentat tema Mihai Eminescu și “fratele lui mai mic”, Lucian Blaga, demostrând că între   toți urmașii Luceafărului poeziei naționale a românilor, de la G.Bacovia și T.Arghezi, la I.Barbu, V. Voiculescu etc., autorul Poemelor luminii are un statut aparte. Din cercetarea de istorie literară recentă a Ancăi Sîrghie reiese că poetul Mirabilei semințe și-a manifestat admirația față de Eminescu în forme surprinzător de variate; L.Blaga a realizat antologii cu versuri eminesciene, apoi a tradus în limba germană poezii ale creatorului Odei (în metru antic), a dovedit cât de profund îi cunoaște opera, devenită un reper în studiile lui de filosofia culturii, chiar polemizând cu blăjeanul Alexandru Grama, unul dintre detractorii lui Eminescu, și menționându-l admirativ pe marele poet în discursurile rostite la Academia Română. În concluzie, Anca Sîrghie a reliefat adevărul că Lucian Blaga, care se socotea mândru să se considere doar „fratele mai mic” al lui Eminescu, a contribuit substanțial la promovarea imaginii Poetului –Luceafăr în plin secol XX.

234

Profesorul traducător Ștefan Stoenescu a vorbit la simpozion despre structura polifonică a Scrisorii III, pe care Eminescu a creat-o pe fragmente și apoi a asamblat-o. Om al scenei de tânăr, Eminescu dovedește capacitatea de a construi în Scrisoarea III cea mai pregnant dramatică operă a sa, chiar dacă G. Călinescu va fi deranjat de lipsa unității structurale a poemului, care prin distilări fragmentate a primit aspect de mozaic. Făcând o catagrafiere a imaginii eminesciene, Ștefan Stoenescu apreciază că autorul Scrisorii III este o sursă a modernismului românesc. După Vasile Alecsandri, el a creat o sinteză mai modernă a limbii române. Luând ca reper pe L.Galdi cu Introducere în versificația poeziei române, profesorul Stoenescu apreciază că numai de la M. Eminescu încoace putem vorbi de o rimă cu elemente de sugestie în poezia națională.

Istoricul literar M. N. Rusu a dezvoltat tema Secvențe eminesciene: Regele Carol al II-lea, Ludovic Dauș și generalul Dombrowski, prezentând contextul cultural în care regele României încuraja publicarea de cărți și activitatea librăriilor. Cu ocazia împlinirii în iunie 1939 a 50 de ani de la moartea lui Eminescu, primarul general al capitalei propune ca ediția omagială cu 5000 de exemplare puse în vânzare să fie dublată de o nouă ediție, care a ieșit în 2 septembrie 1939. Noile 5000 exemplare au fost numerotate în continuare, ajungându-se la cifra de 10.000 volume cu poezii eminesciene. Prefața a fost scrisă de Ludovic Dauș, iar ornarea cărții s-a făcut cu imagini din creația unor pictori români și cu citate ale Regelui Carol II. În ședința de la Primăria capitalei s-a decis ca o parte din acest tiraj să se ofere gratuit armatei. Într-un moment când armata română se orienta spre Est, poezia Doina de Eminescu devenea un imbold pentru ofițerii și soldații care primeau în dar frumosul exemplar copertat în roșu. Asemenea cărți au însoțit ofițerii și soldații români până la Stalingrad, dar nu s-a mai întors nici măcar un exemplar după potopul care s-a săvârșit acolo. Mulțumirea lui M.N.Rusu este aceea de a arăta publicului la simpozionul de la New York un exemplar din acea rară și atât de valoroasă ediție eminesciană.

P1110748

Prof. univ.Teodor Damian de la Metropolitan College din New York, sub titlul George Bălan:interpretări eminesciene îndoielnice, face referire la cartea Nebănuitul Eminescu, 1984, intrând în domeniul interpretărilor critice. Ca autor al cărții, G.Bălan, specializat în filozofia muzicii, se dovedește de data aceasta un compilator de talent, dar ipoteza sa că pesimismul eminescian ar fi consecința pierderii credinței în Dumnezeu este falsă. De-a lungul unor capitole precum Patria spirituală, Cădere în exil și Reintegrarea, printr-un exces de citări scoase din contextul vieții și operei poetului, G.Bălan încearcă să demonstreze că la început Eminescu a fost credincios, apoi și-a pierdut credința în Dumnezeu, pe care în cele din urmă și-a recâștigat-o. În fapt, credința lui Eminescu se cere plasată în contextul vieții și operei sale. Demonstrația lui G.Bălan are un plan preconceput, nerespectându-se cronologia textelor citate. Mihai Eminescu nu a fost lipsit de manifestarea credinței în Dumnezeu, așa cum încearcă să demonstreze George Bălan în exercițiul său hermeneutic, ce se dovedește a fi nerealist.

Profesorul Doru Tsaganea de la Metropolitan College of New York în Națiune și naționalism la Eminescu, prin definiții ale conceptelor de națiune și elită, naționalism, popor, populism și patriotism, demagogie și naționalism șovin, conchide că naționalismul lui Eminescu trebuie raportat la contextul istoric al epocii când   grecii, italienii, polonezii luptau, ca și românii, pentru drepturi naționale. Eminescu exprimă dorința de unitate „de la Nistru pân la Tisa”, ideal național care se cere discutat atât în poezie cât și în publicistică. Naționalismul lui nu avea accente șovine, pentru că Eminescu nu milita pentru dominarea altor popoare, iar minoritățile din Vechiul Regat, îndeobște grecii, sunt criticați ca urmași ai fanarioților cu mare influență economică. Naționalismul clasic nu are componentă etică, ci politică. Populismul aclamă egalitatea, din interese politice. Eminescu se identifică cu poporul român ale cărui interese le apără.

P1110780

Foto. Prof.univ.dr. Anca Sirghie

Valentina Ciaprazi, profesor de franceză la LaGuardia Community College, New York, a prezentat tema Patriotismul în opera lui Eminescu și a romanticilor francezi, făcând o comparație între Victor Hugo care, inspirat de Războiul franco-prusac și de perioada uzurpării sub Napoleon a III-lea, recurge la cuvinte radicale (tirani, ucigași) în volumul Anul cumplit din 1872 ca în Imn să glorifice martirii, adevărații eroi. Accentele lui patetice amintesc de poemul Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie creat de Eminescu sub forma unui imn, în care el proslăvește „Îngerul iubirii, îngerul de pace”. Victor Hugo își personifică țara căzută și dorește glorie celor care s-au jertfit pentru Franța eternă, întocmai lui Eminescu scriind versurile „Viaţa în vecie, glorii, bucurie,/ Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mândrie,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”. Epitetul „dulce”, ca atribut al patriei, apărea cu mult înainte de perioada romanticilor francezi, adică în poezia lui Pierre de Ronsard, intrând în titluri de poezie dar, prin idiosincrazie, va fi și termen de dispreț.

Medicul istoric Napoleon Săvescu, președintele Asociației „Dacia Revival International”, New York, a prezentat comunicarea Iubirea de moșie de la Burebista și Decebal la Eminescu, pledând pentru numele de rezonanță Dacia, pe care ar trebui să-l reia țara noastră.

Galeria Spiritus s-a prezentat la eveniment cu o colecție de lucrări originale ale artiștilor români din țară și din S.U.A., de la Victoria Duțu, eminesciană ca sentiment liric, iconarul Liviu Șoptelea, Alexandra Stoenescu, Luca Văienii, Marius Vătămaru, ei fiind prezentați de directoarea Viorica Colpacci, care a sosit recent cu noutăți din viața culturală a capitalei.

P1110798

Partea a 2-a a Simpozionului Mihai Eminescu a debutat în 15 ianuarie 2017 la Biserica „Sf.Apostoli Petru și Pavel” din Astoria cu tradiționala slujbă de pomenire pentru poeții Mihai Eminescu și Grigore Vieru,   mitropolitul Antonie Plămădeală și profesorul George Alexe, gest emoționant și chiar singular în perimetrul diasporei române contemporane.

Programul a continuat în sala socială a bisericii cu recitări din creația eminesciană, moment susținut de Nicole Smits, Valentina Ciaprazi, M.N.Rusu, Felicia Georgescu, Cristian Pascu, Grigore Culian și botoșăneanul Paul Moraru, care, amintindu-și recenta vizită la casa natală a poetului, a citit cu pauze interpretative de mare trăire poezia De-or trece anii, în care vraja feminității se concentrează în jocul expresiilor un „nu ştiu cum” ş-un „nu ştiu ce”.

În cadrul Cenaclului „Mihai Eminescu”, a avut loc o dublă lansare de carte. Ștefan Stoenescu a prezentat volumul de receptări, eseuri și ecouri în prezent, intitulat de autoarea Anca Sîrghie cu o formulare nu lipsită de fantezie Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai (Ed. Technomedia, Sibiu, 2016). Genul specific al volumului este ciudat și inedit, în opinia prezentatorului, căci ideea de pluralitate, pe care o sugerează cuvântul „evantai”, alătură lucruri care se împletesc sau se contrazic fertil, prin cele 39 portrete din capitolul Evocări, completând imaginea scriitorului cu imagini și date noi, cel mai adesea impresionante. În literatura anglo-saxonă circulă termenul de „oral-history”, născut din incapacitatea de a reconstitui o biografie cu densități de amănunte. Anca Sîrghie a creat o lucrare de mare întindere cu o textură detaliată. Scriitorul se manifestase ca regizor, actor, dramaturg, poet, eseist de marcă într-o perioadă de eclipsă culturală, ceea ce a produs o carență de date, datorită contradicției între biografie și operă. Chiar dacă antum a rămas prea puțin cunoscut, Radu Stanca a fost o personalitate extraordinară, un creator de excepție al poeziei române, personalitatea cea mai percutantă a Cercului Literar de la Sibiu, care înainte de instalarea comunismului a dialogat în 1943 cu Eugen Lovinescu. În structura Cercului Literar de la Sibiu, I.Negoițescu a fost criticul impresionist prin excelență, întrucât Cornel Regman era o altă voce, iar Șt. Aug. Doinaș dovedea o bipolaritate care l-a adus în prim planul literaturii odată cu Nechita Stănescu, ca neomodernist. Radu Stanca nu era un tradiționalist, după moda timpului, ci un român fantezist, nu epigon al lui Eminescu, cum fusese Vlahuță, ci un poet adevărat. Fără ritmica lui Eminescu, Radu Stanca are o imagistică bogată, ca a „Poetului-Luceafăr”. În lirica lui Stanca este o tristia, o ars doloris definitorie. Ca și în Glossa eminesciană, unde finalul reia începutul poeziei, lui Stanca îi sunt caracteristice revenirile la aceleași versuri din debut. Ca un adevărat poet român, Radu Stanca folosește rima, pentru că limba română nu este capabilă să se lipsească de rimă. Aceasta pentru că rima este sigiliul creației divine.” Cartea pe care Anca Sîrghie a oferit-o literaturii române este o istorie orală a unui portret de scriitor și poate că nu ar strica să-i facă și un indice de nume, care pe profesorul de la Ithaca l-ar ajuta să se orientez mai ușor. „Cert este că nu știam nimic despre Radu Stanca – a mărturisit concluziv Ștefan Stoenescu – și țin să-i mulțumesc scriitoarei Anca Sîrghie că m-a introdus în lumea lui fascinantă”.

M.N.Rusu a vorbit despre cartea Ancăi Sîrghie intitulată Lucian Blaga și ultima lui muză, care are Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Este în esență un șocant roman de dragoste, scris sub forma unui dialog, deși cele 3 părți, intitulate „Greierușa” versurilor lui Lucian Blaga, Într-o vară de noiembrie și Un dialog imaginar, sunt constituite din întrebări puse de autoare și răspunsurile Elenei Daniello, medic clujean, soția celebrului pneumolog, Leon Daniello, ființă delicată și inteligentă care l-a inspirat pe Lucian Blaga în ultimul său deceniu de activitate creatoare. Cartea Ancăi Sîrghie este bazată pe o documentare excepțională, având și o tentă polițistă. Cu o inteligență sclipitoare, autoarea nu creează o idilă în care să apară un Lucian Blaga sentimental, ci reconstituirea se realizează în cheie sociologică, astfel că, dacă în primele două părți privirea pleacă din exteriorul existenței sociale spre interiorul operei scriitorului, în partea a 3-a, cea intitulată Dialog imaginar cu Lucian Blaga, mișcarea se face din interior spre exterior. M.N.Rusu își amintește că a primit de la fiica scriitorului, Dorli, niște scrisori pe care în 1984 le-a publicat. Luând cuvântul, autoarea celor două cărți lansate a mărturisit că pentru prima dată i se întâmplă în activitatea ei de scriitoare ca un dialog, cum fusese cel dintre ea și Elena Daniello, să ia forma unui film documentar, Amintiri despre Lucian Blaga, constituit din două părți cu configurații distincte între ele, și doar apoi el, filmul, să   se metamorfozeze în carte. Desigur că o asemenea carte memorialistică are o matcă mai încăpătoare decât filmul. Pentru cei care nu cunosc încă poezia lui Radu Stanca, scriitorea de la Sibiu recomandă volumul Scrisori către Doti apărut în 2016 la Editura Muzeul Literaturii Române, ca să înțeleagă din această ediție, realizată impecabil de Ion Vartic, ce rug nestins a fost iubirea poetului pentru anima lui, actrița și soția Dorina Stanca. Fără rezerve, Anca Sîrghie apreciază că aceste 63 scrisori de dragoste sunt cele mai frumoase din câte i-a fost dat să citească în limba română, mai frumoase chiar decât cele ale lui Eminescu către Veronica Micle, în care cei mai mulți dintre noi văd un etalon. Prin anii ’75-’80, când a citit scrisorile în original din arhiva familiei Stanca, doamna Sîrghie a rugat-o insistent pe Dorina Stanca să accepte ca universitara de la Sibiu să le publice, pentru ca povestea lor de dragoste să fie cunoscută, dar soția poetului a socotit că o corespondență intimă ca aceea nu trebuie să ajungă la marele public. După patru decenii, iată că visul prinde viață și cartea poate fi comandată la Editura Muzeul Literaturii Române din București, pentru ca generațiile tinere de cititori să se confrunte cu un model de iubire adevărată, de care în prezent este o presantă nevoie.

Doina Uricariu apreciază cu referire la cele două cărți recent apărute ale scriitorei Anca Sîrghie, că nu este lipsit de importanță că ea se ocupă de ardeleni, realizând o adevărată saga a marilor scriitori, între care găsește conexiuni ideologice și estetice. „Se poate vorbi – a continuat Doina Uricariu – de un năvod cu verigi între scriitori. Marea calitate a cercetătoarei de istorie literară se dovedește faptul că ea are conștiința înlănțuirii, astfel că nu de un lanț de nisip, ci de unul cu verigi reale se vorbește aici, ceea ce dovedește că Anca Sîrghie știe să facă detectivism, având calități de istoric, de estetician, de literat autentic. Interesant este că aici imaginea lui Blaga se completează în zona sa muzicală, mozartiană, a sufletului uman, poetul fiind coborât de pe soclu și Anca Sîrghie captând în text emoția biografică.Tototdată, am descoperit în volumul Lucian Blaga și ultima lui muză un desen al umilinței provocate în „obsedantul deceniu”, cum a fost numit deceniul VI al secolului XX din cultura română, de încălcarea valorilor autentice într-un tablou al vieții scriitorilor transilvăneni.”

A urmat filmul Amintiri despre Lucian Blaga, fratele mai mic al lui Eminescu, realizat de Anca Sîrghie, căreia i s-a înmânat apoi o Diplomă de excelență „pentru merite deosebite în activitatea internațională de promovare a valorilor culturii și spiritualității neamului românesc.” Semnează președintele Institutului Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă, Pr. Prof. Univ. Dr. Teodor Damian și redactorul șef al revistei „Lumină Lină” de la New York, M.N.Rusu.

Ca surpriză, a fost prezentat de către Cristian Pascu, moderatorul seratei literare, filmul Clipa de poezie, cu mari actori recitând versuri de Eminescu. Cea de-a 2-a parte a simpozionului s-a încheiat cu programul pregătit de prof. Irina Anițului cu copiii și tinerii Școlii de Duminică, dovadă că generațiile ce vin trebuie să păstreze vie amintirea lui Mihai Eminescu. Cea mai longevivă membră a cenaclului, doamna Lucia Columb, într-o alocuțiune rostită strălucit la cei 98 ani pe care îi va împlini în curând, și-a exprimat mândria de a trăi alături de toți conaționalii ei în orașul magnific New York, capitala lumii.

Cu inepuizabila sa energie, pr. Th.Damian a anunțat simpozionul închinat Unirii Principatelor Române, moment de mare lumină a spiritului românesc și de veselie, care se va încheia cu tradiționala Horă a Unirii. Am plecat de la ediția a XXIV-a a Simpozionului Mihai Eminescu cu o senzație de prea plin sufletesc, mai edificată ca oricând că la New York evenimentele culturale românești se țin lanț, înmănunchiate astfel de niște oameni cu har dumnezeiesc și cu dragoste de țară.

Autor: Dana Anadan

Basil Munteanu într-o confruntare cu maestrul său Nicolae Iorga

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

Ce personalitate interesantă acest Basil Munteanu! Admirabil filozof, critic literar, profesor de literatură comparată, membru corespondent al Academiei Române, autor bilingv, scria cu egală uşurinţă în limba română şi limba franceză…

Basil Munteanu a fost discipolul lui Nicolae Iorga, ilustrul istoric care s-a impus, fără îndoială, peste întreaga viaţă culturală din România în perioada dintre cele două războaie mondiale. Printre remarcabilele creaţii instituţionale ale strălucitului nostru istoric, se numără şi Şcoala Română de la Paris (Fontenay-aux-Roses), întemeiată cu scopul de a iniţia, pregăti şi forma specialişti români în domeniul social. După încheierea cursurilor, absolvenţii erau obligaţi să se întoarcă în ţară. Caracterul obligatoriu statuat de inflexibilul profesor nu era unanim agreat. Basil Munteanu a fost unul dintre cei care au eludat acest aspect din dorinţa de a se specializa în limba şi literatura franceză, motiv pentru care rămânerea în Franţa se impunea cu necesitate. De aici, a rezultat o îndreptăţită confruntare cu neînduplecatul său maestru.
Nicolae Irga Basil_Munteanu-240x300

Foto. Basil Munteanu si Nicolae Iorga

Două scrisori extrase dintr-un volum publicat la Paris în anul 1979 de Emmanuelle, soţia lui Basil Munteanu, reproduse în revista Magazin Istoric, august 2016, constituie mărturii elocvente pentru gândirea a două generaţii de intelectuali români din acea vreme. Pentru farmecul lor deosebit conferit de formulele de adresare, limbajul fascinant şi expunerea elegantă a motivelor, voi reda, în continuare, cele două epistole:

Nicolae Iorga către Basil Munteanu
Bucureşti, 8 aprilie 1925

Scumpe domnule Munteanu,

Drouhet [Charles, 1879-1940; descendent al unei familii de francezi expatriaţi, din 1915 profesor ca catedra de Limba şi Literatura Franceză a Universităţii din Bucureşti] îmi dă o veste pe care n-am aşteptat-o. Între altele, pentru că aveai datoria să fii sincer faţă de mine: aceea că ai intenţia să rămâi şi după ieşirea din Şcoală la Paris şi de a cerşi un doctorat acolo.
Întrucât am putere asupra d-tale, prin binele pe care ţi l-am făcut, ţi-o interzic formal, cum trebuie să ţi-o interzică şi simţul d-tale de onoare, căci ai ştiut la intrarea în Şcoală condiţiile la care te îndatoreşti.
Nu poţi rămâne la Paris mai departe şi doctoratul îl vei trece aici.
Dacă aceste recomandaţii nu le-ai obseva, voi cere să restitui cheltuielile făcute cu d-ta la Şcoală şi vei căuta aiurea decât la mine stima şi simpatia de care aşa de larg ai avut parte până acum.
În credinţa că mă vei asculta şi vei reveni asupra unei greşeli trecătoare, te rog a primi salutările mele.

Nicolae Iorga

Basil Munteanu către Nicolae Iorga
Fontenay-aux-Roses, 21 aprilie 1925

Mult stimate domnule profesor,

Scrisoarea d-voastră m-a întristat şi m-a jicnit [sic]. M-a întristat fiindcă a fost dat ca prima scrisoare pe care am onoarea să o primesc de la Dvs. să fie concepută în termini de vehementă indignare. M-a jicnit fiindcă în chip categoric puneţi la îndoială gratitudinea mea, simţul meu de onoare, sinceritatea atitudinii mele, adică cele mai elementare datorii ale unui caracter ce se pretinde cinstit. Nici acuzaţiile, nici sancţiunile făgăduite nu mi se cuvin şi vă cer permisiunea să le resping ferm. Vă rog să credeţi că niciodată până acum nu mi s-au contestat calităţile de cinste şi rectitudine pe care mi le contestaţi; jicnirea e cu atât mai gravă.
Scrisoarea D-voastră mi-a sosit tocmai în zilele când pregăteam o comunicare pentru Hautes Etudes; am avut nevoie de toată încordarea pentru a rezista loviturii covârşitoare şi nemeritate pe care mi-aţi dat-o.
Nu cred în utilitatea proceselor de intenţii. Mi se pare într-adevăr firesc ca un doctor de limbă şi literatură franţuzească să fie trecut în ţara respectivă. Ştiam, desigur, că nu aprobaţi trecerea doctoratului altundeva decât în ţară; cunoşteam chiar cazuri când aţi luat atitudine ferm potrivnică. Până acum însă s-au prezentat numai cazuri de doctorat în istorie şi socoteam că situaţia mea va fi interpretată altfel. Oricum ar fi, vă pot asigura de un lucru: n-aş fi luat nicio hotărâre înainte de a o fi supus vederilor şi aprobării D-voastre. Aveam intenţii pe care D-voastră nu le aprobaţi, pe temeiuri fără îndoială solide. Nu-mi rămâne decât să mă înclin.
Doctoratul e pentru mine un lucru relativ îndepărtat. Sunt însă prea puţin vanitos pentru a aspira la titluri, la anume titluri. Doctoratul de la Paris nu m-ar măguli mai mult decât cel din ţară, căci titlurile interesează puţin, tot aşa de puţin pe cât de mult interesează pregătirea.
Această ultimă propoziţie mă îndrumează către a doua parte a chestiunii: prelungirea şederii mele în Franţa. Nici n-aş fi luat o hotărâre înainte de a o vă fi spus. Toţi cei cărora le-am vorbit de această intenţie ştiu perfect că în socotelile mele D-voastră aveţi locul de ultimă instanţă. La terminarea stagiului meu la Şcoală, mi-aş fi luat libertatea să vă întreţin asupra acestui lucru, supunându-vă în chip leal argumentele mele şi rugându-vă să le luaţi în considerare. Cei doi ani petrecuţi la Şcoală, sub binevoitoarea D-voastră oblăduire, nu mi-ar fi permis o atitudine în dezacord cu ceea ce socotiţi util şi indicat. Socotesc prematur să insist de pe acum asupra argumentelor care îndreptăţesc prelungirea studiilor mele în Franţa. Cu voia D-voastră rezerv această discuţie pentru la toamnă. Îmi permit totuşi să menţionez aceste argumente fără să le dezvolt: 1. Faţă de cerinţele actuale, o pregătire solidă în materie de limbă şi literatură franţuzească este imposibilă în doi ani. M-aş întoarce deci la toamnă nepregătit în specialitatea mea, nu din pricina lipsei mele de sârguinţă (pot aduce oricând probe concludente de contrariul), ci din pricina imposibilităţii materiale de a mă pregăti suficient într-un timp atât de scurt. 2. Toate lucrările mele vor fi definitiv penalizate în clipa când mă voi depărta de Biblioteca Naţională; voi fi condamnat la o activitate de impresionist pe care desigur aţi blama-o. 3. M-aş găsi în condiţiuni de vădită inferioritate faţă de toţi aceia care mai fericiţi decât mine vor fi avut timpul să se informeze suficient şi să ducă la capăt formaţia lor de oameni de specialitate. Cu ce îndrăzneală mă voi prezenta alături de ei la concursuri? 4. Îmbarcarea mea în ţară în chip prematur ar însemna înmormântarea unei cariere. Nu pot să cred că D-voastră veţi încuviinţa acest lucru.
Oricum, afirm că tot ce voi face va fi supus vederilo Dvs. Îmi rămâne să vă cer iertare pentru proporţia acestei scrisori şi să mă socotesc, cu trainic devotament, al D-voastră,
Munteanu

Revenind la personalitatea lui Basil Munteanu, se cuvine menţionat că în 1946, a fost membru al delegaţiei României la Conferinţa de Pace de la Paris, rămânând definitiv în capitala Franţei, unde a trăit până la vârsta de 74 de ani. Opera sa a culminat cu „Panorama literaturii române contemporane”, scrisă, iniţial, în limba franceză şi publicată în iunie 1938. Despre această lucrare, ce constituie cea mai cunoscută istorie a literaturii române în străinătate (cartea din care majoritatea cercetătorilor străini îşi selecţionează datele), Basil Munteanu mărturisea: „Eu o carte de credinţă, o carte de nădejde grea. Am vrut să spun acolo lucruri multe. Un conţinut în fiecare linie. Eu, însă, acum când am scris-o, mă simt mai împlinit şi mai ferm, ca un om cinstit care a plătit o datorie apăsătoare, sau mai bine, care a început să plătească”. Destăinuirea este emoţionantă prin aceea că probează, fără echivoc, că Basil Munteanu, absent din ţara natală de peste douăzeci de ani, se socotea încă dator faţă de cultura românească, fapt ce denotă că civilizaţia franceză care i-a modelat totuşi intelectul, nu-i retezase rădăcinile.

Basil Munteanu ar merita o amplă monografie în care să fie descrisă întreaga sa viaţă şi profund analizată opera cu evidenţierea judecăţilor lui mereu valabile, asemenea rândurilor ce urmează, scrise în 1941, când era preocupat de „O nouă literatură românească”: „Actuala criză europeană a lovit România şi românismul în mod sângeros. Se vorbeşte puţin de ce am pierdut şi de ce suferim, dar nimeni nu uită. Sufletul românesc şi-a pierdut volubilitatea lui obişnuită, e drept, mai mult la orăşeni decât la ţărani. Sufletul românesc a învăţat să tacă; avem nădejdea că această tăcere nu e tăcerea pasivităţii vegetative, ci tăcerea meditaţiei şi a reculegerii”.

Dorin-Nadrau.Poza-noua
Dorin Nădrău (S.U.A.)

 

Aniversarea Cenaclului Românesc „Mircea Eliade” din Denver, Colorado

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2017

Aniversarea Cenaclului Românesc „Mircea Eliade” din Denver, Colorado

 

Abia s-au stins acordurile Periniței cu care s-a încheiat elegantul revelion organizat în sala socială a Bisericii „Sf. Dimitrie cel Nou” de lângă capitala statului Colorado al Americii, că forfota pregătirilor anunța în 8 ianuarie 2017 prima reuniune culturală a Cenaclului „Mircea Eliade” în noul an. Ing. dr. Răzvan Sîrghie a pregătit o prezentare în power point a activității Cenaclului, acum când tocmai se împlinesc cinci ani de când profesorii Sebastian Doreanu și Simona Sîrghie, împreună   cu preotul Ioan Bogdan, au pus bazele noii structuri culturale din dorința de a întreține interesul pentru literatura, istoria și, în general,   pentru cultura și arta noastră națională. Așa cum anunța afișul manifestării, invitatul special era doamna conf. univ. dr. Anca Sîrghie, sosită de la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu și care tocmai povestea cu încântare cât de frumoase au fost Sfintele Sărbători de Iarnă în această comunitate a conaționalilor noștri, care, vestimentați în costume naționale, timp de câteva zile, au trecut cu colindul pe la casele celor dornici să-i primească, așa cum cere tradiția. Fără precedent a fost și spectacolul artistic al copiilor de la Școala duminicală în ziua de Crăciun când doamnele Bianca Bogdan, Lavinia Ball, Simona Sîrghie și Geta Popa au pregătit în detaliu sceneta susținută de vreo 30 de copii, actanți cărora Moș Crăciun le-a adus daruri desfătate.

Tot de la Școala duminicală la primul cenaclu al noului an copiii Sabrina Miklos, Paula Maxim și Daniel Bogdan au recitat versuri din poeziile lui Mihai Eminescu, spre emoția asistenței. Tema conferinței anunțate a fost „Mihai Eminescu și fratele lui mai mic, Lucian Blaga”, titlu care a stârnit curiozitatea participanților prin ineditul ideii, după cum remarcase directorul Sebastian Doreanu, dând cuvântul oaspetelui sibian. Anca Sîrghie a atribuit sintagma „fratele mai mic”, Lucian Blaga, tocmai poetului de la Lancrăm, care atunci când era întrebat de prieteni de ce nu se consideră o personalitate mai valoroasă decât Mihai Eminescu, pentru că a creat un sistem filosofic bine structurat, este cel mai mare dramaturg expresionist al culturii române și a publicat numeroase cicluri de poezie, el răspundea imperturbabil că se socotește nu altceva, ci doar „fratele mai mic al lui Eminescu”.

IMG_2905

Foto. Scriitoarea Anca Sîrghie conferențiind la Denver Colorado

Conferențiarul a precizat că între Eminescu și Blaga, cei doi poeți-filosofi, există niște apropieri de biografie artistică, de la copilăria rustică la paradigma germană a formării lor și atracția pentru mitul autohton, cronotopul eminescian fiind Dacia, iar Blaga pivotând pe conceptul de „țară”. După ce au debutat amândoi la vârsta de 15 ani, atât Eminescu cât și Blaga au întocmit câte o culegere de folclor pentru uz personal, semn al înțelegerii tezaurului de frumuseți pe care îl cuprinde lirica populară.

Admirația mai tânărului Blaga față de personalitatea lui Eminescu nu s-a manifestat ca o atitudine abstractă de prețuire. Dimpotrivă! Putem afirma că nimic nu a lipsit din arsenalul blagian al admirației față de „fratele său mai mare” în ale poeziei românești, Mihai Eminescu, pe care l-a editat, l-a tradus în limba germană, gest artistic pentru care în 1935 i se oferă Premiul Hamangiu din partea Academiei Române. Blaga l-a apărat polemic pe Eminescu împotriva primului denigrator, Alexandru Grama de la Blaj, așa cum în timp nu au făcut decât Șerban Cioculescu și D.R.Popescu. Nu mai puțin, Blaga l-a apreciat pe Poetul-Luceafăr în studiile sale, ca și la date calendaristice sărbătorești ori în discursuri solemne. Atunci când răspunde la discursul de recepție al lui N. Crainic primit în Academia Română în 22 mai 1941, Blaga apreciază că „legăturile gândirismului, zic, cu trecutul, se trag de la marele copac: Eminescu”. Tot în acel discurs revine asupra ideii, trimițând la versul „povești și doine, ghicitori, eresuri”. Este o dovadă că Lucian Blaga îl purta pe Eminescu în suflet, ca permanent reper. În concluzia conferențiarei sibiene, Lucian Blaga a adus o contribuție substantială la susținerea lui Eminescu, apărat cu instrumentele fabulei-pamflet și promovat într-o diversitate impresionantă de forme, cum prea puțini dintre urmașii lui au făcut-o.

Intrând pe un teren al speculației ideatice, Anca Sîrghie a apreciat că succesiunea Eminescu-Blaga și continuitatea lor era una legică. Dacă finalul secolului al XIX-lea este așezat sub strălucitul triumf eminescian, atunci Blaga va strălumineze anul 1919 cu dublul lui debut, cel poetic cu Poemele luminii și ca filosof cu aforismele intitulate Pietre pentru templul meu, admirabil primit de presa culturală a momentului, care vede în el un tânăr ardelean care „înalță brațe de energie spre tainele lumii”.

Eminescu și Blaga au fost doi excepționali creatori de limbă românească, tocmai pentru că au înțeles importanța ei. Despre această zestre încredințată de înaintași, respectiv de poeții „ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”, Eminescu va aprecia că ea este „măsurariul civilizației unui popor”, socotind că „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”, ea dezvoltând cugetarea neamului care o vorbește. La rându-i, L. Blaga definea limba drept „întâiul mare poem al unui popor”. Plămădind-o, fiecare dintre cei doi poeți a zămislit universul lui liric inconfundabil, pentru că ei au fost înzestrați cu o vocație creatoare, au avut sensibilitate la misterul cosmic, la esențele de adevăr ale mitului, iar saltul pe care l-au marcat, glisând de la sensul propriu la cel figurat, metaforic, al cuvântului românesc, susține revoluția la care au supus ei graiul strămoșesc. De acolo de unde îşi trimite razele spre noi, românii de pe diferite meridiane ale Terrei la început de secol XXI, Eminescu ne priveşte îngăduitor, ştiind că versul său ne poate oblădui rănile sufletului, ne este imbold în luptele cotidiene, iar cuvântul său de publicist al secolului al XIX-lea este şi astăzi mai actual ca niciodată. Călin Georgescu, director executiv ONU, într-un interviu recent nu ezită să-l considere pe Eminescu „cel mai mare om politic al națiunii române.”

P1110738

Foto. Un grup de participanți la aniversarea Cenaclului

Dacă întoarcem faţa de la marele Emin, avem numai de pierdut, pentru că ne vom lipsi de o pildă sublimă, cea mai înaltă în slovă românească, de a trăi pentru un ideal de nobilă demnitate. Aşa este admiraţia pentru natura izvoarelor și a lacurilor cu nuferi din Povestea codrului, Lacul, Freamăt de codru şi a malului de mare din Mai am un singur dor. Eminescu a pictat în cuvânt poezia codrilor de aramă în Călin-file de poveste şi a cerului cu luna-regină și cu luceferi din elegia Melancolie, alături de iubirea ca „floare albastră”, înţeleasă în complexa ei accepţie de „dulce durere”. Nimeni nu ne-a apropiat ca Eminescu de patria identificată cu limba „ca un fagure de miere” şi nu a cultivat în conştiinţele celor tineri admiraţia pentru un trecut dramatic, în care el vedea înaintând „falnic armia română” în înfruntările cu cotropitorii de veacuri din Scrisoarea III. Lecţia existenţială a versului eminescian din Scrisoarea I și din Luceafărul te îndeamnă şi astăzi să rămâi „privitor ca la teatru” din Glossă în faţa degringoladei groteşti a politicului şi să trăieşti având în faţă „de-a pururi ziua cea de azi”, care este în orice timp şi indiferent de generaţie pivotul tuturor împlinirilor tale.

În mod cert, posteritatea a așezat altfel valoric pe cei doi creatori de geniu, căci ceea ce a însemnat Mihai Eminescu pentru lirica românească a secolului al XIX-lea, va fi Lucian Blaga pentru secolul XX. Ca două entități distincte și creatori singulari care au ridicat prin forță metaforică spiritualitatea românească la nivelul valorilor universale, ei au avut clare apropieri elective, iar „frate mai mic” a fost Lucian Blaga numai ca așezare calendaristică. Ei s-au născut poeți, cultura fiind mediul lor de viață. Despre Eminescu, G. Călinescu afirma că este „cel mai cult dintre poeții noștri, cu cea mai ridicată putere de folosire (creatoare) a tuturor factorilor de cultură”. Ei au provocat o revoluție metaforică, făcând posibilă, prin deschiderea creată, evoluția ulterioară a lirismului românesc. În marea trecere spre eternitate, romanticul Eminescu, acel „fulger neîntrerupt” luminând „calea timpilor ce vin” și expresionistul Blaga, căutătorul de „stele-n apă”, stau cu cinste alături, frați legitimi ai aceleiași mame, marea Poezie.

După o conferință densă ca documentare, susținută de 25 note bibliografice, conferință ascultată cu o atenție încordată și aplaudată de asistență, a venit momentul recitalului interactiv, care a pus în lumină preferințele membrilor cenaclului pentru versurile celor doi poeți. S-a cântat Sara pe deal cu întreaga asistență, s-au recitat versuri din memorie, căci doamna profesoară Elena Vasiliu știe și la vârsta înaintată pe care a împlinit-o, chiar trăind departe de țară, textul poeziei „Veniți după mine, tovarăși” de L.Blaga, poezie pe care a și interpretat-o pentru a atrage atenția participanților asupra frumuseții ei. Participanții de toate vârstele au citit versurile lor preferate, vârstnicii dovedind o pasiune ce pare că nu s-a clintit întreaga lor viață pentru poeziile eminesciene, care le pot alina și astăzi nostalgiile și neliniștile. Recitalul de poezie a fost susținut de Georgeta Popa,  Natalia Maxim, Pr. Ioan Bogdan, Monica Doreanu, Simona Sîrghie și Patricia Bratulescu.

Domnul Mircea Fotino și-a amintit răstimpul celor aproape cinci decenii, când el cu soția erau singurii români din Denver și se bucură să vadă ce oază de cultură s-a creat în ultimii 5 ani prin activitatea cenaclului, la care sunt invitați scriitori locali sau sosiți din țară. Directorul Cenaclului, Sebastian Doreanu, intervenind ca mare iubitor și cititor împătimit de carte, a ținut să menționeze că Anca Sîrghie, căreia i se datorește ideea înființării acestui cenaclu, a lansat în cei 5 ani volume foarte interesante, ca Aurel Cioran, fratele fiului risipitor și Dăltuiri, de Radu Stanca, ambele îngrijite ca ediții împreună cu Marin Diaconu și publicate în 2012. Au urmat cele două volume intitulate „Radu Stanca. Profil spiritual”, editate în aceeași colaborare după 3 ani, iar în 2016 Anca Sîrghie a semnat noua carte „Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai”. Cenaclul se mândrește cu faptul că a găzduit toate aceste lansări.

Autoarea însăși a luat cuvântul spre a explica de ce primele lansări ale cărților ei recente s-au făcut la Cenaclul Românesc „Mircea Eliade” din Denver și nu în țară, cum ar fi fost firesc. Efortul repetatelor corecturi ale unei noi cărți, suprapus peste examene cu studenții de la facultate și cu scoaterea revistei academice „Lumina slovei scrise”, ajunsă în prezent la al XVIII-lea volum, unde este singurul redactor („one man show”, cum spunea Nicu Băciuț despre revista lui scoasă la Tg. Mureș în aceleași condiții) făceau ca editorul să-i aducă prima tranșă exact în preziua plecării spre Denver. Bucuria de a vedea noua carte a determinat-o pe Anca Sîrghie, de fiecare dată, să accepte ca lansarea să înceapă tocmai la Munții Stâncoși, nu acasă, la Sibiu. Cea mai mare surpriză s-a produs tocmai în primăvara trecută, când Anca Sîrghie se afla în America, dar a aflat că „Lucian Blaga și ultima lui muză”, apărută în 2015, obținuse Premiul „Octavian Goga” la filiala sibiană a Uniunii Scriitorilor din România, ceremonie la care autoarea nu a avut cum să participe. Din păcate!

Florina Opran și-a amintit cum a lansat cartea ei memorialistică Sub cortina de fier și după căderea ei, iar acum a evocat anii ei de carieră biblioteconomică la București, când a contribuit la stucturarea unor volume ale ediției de “Opere” ale lui Mihai Eminescu.

În calitatea ei de director al Cenaclului, profesoara Simona Sîrghie a amintit alte evenimente importante din cei 5 ani de activitate aniversați, ea referindu-se la cele susținute de autori ca pr. Aurel cu cărți teologice, Horia Ion Groza cu, „Ochiul diasporei” – eseuri, Cătălin Pavel – Operation „Purple Four” sau Mircea Hortensiu Tomuș, care a prezentat într-o reuniune cartea „Printre tristeți și bucurii”, apărută în 2013, „Călător prin amintiri”, ajuns la al 3-lea volum, „Idei , Dezbateri, idealuri”, după ce vol. 2 s-a intitulat „Locuri, oameni, frământări”, 2015. Cu emoție au fost menționate și numele unor soliști vocali, cum a fost   tenorul Costel Busuioc, invitat recent la Cenaclu, unde a dat un recital de neuitat. Demne de apreciere au fost și reuniunile tip șezătoare sau cele dedicate fiecărui anotimp ilustrat în poezie și pictură. Observând că la reuniunile Cenaclului nu participă decât o mică parte a membrilor comunității, anume cei care iubesc cultura, cei ce înțeleg rostul lecturii, așadar, cei mai cultivați, parcă mereu aceiași, doamna Simona Sîrghie a ținut să citeze opinia lui Nicolae Manolescu despre rostul lecturii: „La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul şi la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muzicii lui Mozart. În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută.” Există în comunitatea românilor de la Denver chiar absolvente de filologie, care declară că, fiind nevoite să activeze într-un domeniu practic, cum este cofetăria, nu mai sunt în stare să se apropie de o carte, oricât ar fi ea de interesantă. În realitate, este o problemă de filozofie personală și de rigoare a distribuirii timpului, căci hrana spiritului este la fel de necesară ca și cea biologică, iar pierderile pe care le înregistrezi astăzi, sub apăsarea ignoranței și inerțiilor de tot felul, se recuperează extrem de greu în viitor și se resimt la generațiile de tineri, care nu au în familie un model de preocupare intelectuală.

Luând cuvântul pentru final, universitara de la Sibiu a simțit nevoia să atragă atenția asupra importanței pe care trebuie să o dea colectivitatea românilor de la Denver copiilor, generația de mâine, exemplificarea ei plecând de la cuvintele adresate în aprilie 1986 de filozoful Constantin Noica liceenilor cu care dialoga:”Lumea oamenilor se împarte în două: în subiecte umane și obiecte umane. Sunteți la vârsta la care trebuie să vă hotărâți să încercați să ajungeți subiecte umane. Dacă vreți să rămâneți obiecte umane n-aveți decât. Vă folosește realitatea într-un fel sau altul… Astăzi, tineretul de pretutindeni nu mai este valabil prin ceea ce este, ci prin ceea ce știe (s.n.) Merită să încercați. Este vârsta la care încercarea trebuie făcută.“ Anca Sîrghie a sfătuit părinții să valorifice aptitudinile și talentele copiilor lor, cărora să le asigure o bază culturală temeinică, astfel ca să nu pățească rușinea unor studenți la Universitatea Harvard, care, oricât ar fi de inteligenți, nu știu prin ce se desparte America de Europa. În încheiere, dânsa a mulțumit profesorului Doreanu pentru semnalarea revistei „Buletinul Bibliotecii Române. Studii și documente române”, care apare într-o nouă serie la Freiburg în Germania, unde comunitatea conaționalilor noștri este puternică. Iată o altă parte a diasporei române care are inițiative importante, ce merită cunoscute.

În tot răstimpul celor două ceasuri, cât a durat emoționanta reuniune aniversară, pe ecranul sălii sociale s-au proiectat imagini ilustrative, care au susținut trăirea participanților, încântați să rememoreze atâtea momente de curată trăire românească și de necesară îmbogățire spirituală din cei 5 ani de activitate culturală la Denver.

Dana Anadan

Ochiul diurn la lumina lămpii

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2017

Ochiul diurn la lumina lămpii

Autor: Viorica Pop (Făgăraş)

Motto: „Acum, după ce am învățat să zburăm prin aer ca păsările și să înotăm pe sub apă ca peștii, avem nevoie de încă un lucru: să trăim pe pământ ca oamenii.” (George Bernard Shaw)

 

Când scriitorul trece pragul trăirilor interioare, are la îndemână antidotul moral care-i permite o scrutare a realității printr-un cod ce ține de simț lingvistic, statut intelectual, de afinități estetice, confruntări dau delimitări, toate motivând solidaritatea în jurul unei cauze: ,,Dacă noi doi avem câte un măr și facem schimb de mere – spunea George Bernard Show – atunci ambii vom avea în continuare câte un măr. Iar dacă eu am o idee, tu ai o idee, cu care facem schimb între noi doi, atunci fiecare va avea câte două idei”.

Ochiul Diurn

În rezonanță cu spusele dramaturgului și eseistului englez, de origine irlandeză, apare inscripția de pe coperta „Ochiului diurn” (volumul V „La noi”, Cluj-Napoca 2016), de prozatorul român Cornel Cotuțiu, care transmite mesajul cu o disciplină de comunicare presupunând descoperirea adevărului: „Uităm uneori de disciplina conversației, comunici, dar trebuie să știi să și taci. Dar acest trebuie rareori e nativ, el se consolideză prin educație. Și educația cine ți-o face? Mde!…” Între ,,da” și „nu” din disciplina comunicării, scriitorul așază cu semn exclamativ adverbul „mda” și interjecția „mde!”, coduri gramaticale pentru cartezinul „Dubito, ergo cogite; cogito, ergo sum”. Determinantul „diurn” din titlu presupune, la rândul său, antonimul „nocturn”, așadar ochi – reflexie și reflecție, în acord cu sugestiile ilustrației „gândite” de Georgiana Cotuțiu pe prima copertă. Nu întâmplător este ales mottoul cărții, un aer arhaic aducând înspre noi dulce-amarul vieții: „…cum vă pitreceți și vă dezmierdați cu aceste supărări la aceste vremi…” (Ion Neculce).

Tot după trebuința exprimării și știința tăcerii (ca în zicerea spaniolă „omul este stăpânul tăcerii sale și sclavul cuvântului său”) pare concepută structura textelor, multe apărute în publicațiile „Răsunetul”, „Tribuna”, „Mișcarea Literară”, „Nord Literar”, „Astra Năsăudeană”, „Cubul visurilor”, „Curentul Internațional”.

În textele din primele două capitole („Efigii”, „Printre ei”), apare predominant mesajul „da”, într-un limbaj nonficțional, dar prin care freamătă metafora genertoare de emoții estetice. Scriitorul își ia libertăți de asociere între antroponime și toponime, armonizaeză activitățile culturale în arheologia timpului, confruntată cu provocările prezentului.

Tehnica sculpturală a portretului naște atmosferă, ca în reportajele lui Geo Bogza, în care omul și muntele apar înfrățiți prin trăinicia rostuului în viață: „Îl vad pe Liviu Păiș așezat pe un podium înalt, la poalele Munților Rodnei, cu mâna dusă streașină la frunte în zarea Someșului Mare, dincolo de Reteag, de unde Ion Pop Reteganul îl salută (…)”. Pitorescul unei vieți patriarhale, surprins nostalgic, în cadențe amintind de proza poematică a lui Alecu Russo, anticipează meditația: „La picioarele podiumului, o tânără doinește, un flăcău cântă din fluier, o băbuță descântă, o nevastă dă cânepa prin meliță, o alta broderză pe o cătrință, un moș spune unui flăcăiaș o poveste, un bărbat deschide catalogul clasei, alături de un altul cu lămpașul de miner”. Personajul simte vânt potrivnic și se întreabă dacă a scris destul și cum se cuvine despre strămoși, dar Cornel Cotuțiu îi salvează neliniștea, convins fiind de probitatea și hărnicia cercetătorului etnofolclorist. Scriitorul răstoarnă ca pe o placă prevenitoare înțelesul inscripției lui Dante Aligheri din „Divina comedie”: „Lăsați orice speranță voi care intrați, căci pe aici a trecut Liviu Păiș!” („Muntele ca un Axis Mundi”).

O simplă enumerare a realizărilor este uneori suficientă pentru justificarea neastâmpărului ca stare de intelectualitate, de creație, de patriotism. Întrebat până unde ține Maramureșul, medicul cărturar Ion Botoș răspunde neaoș: „până unde se vorbrște românește” („Un român neastâmpărat”).

Legăturile spirituale și de credință în neam pe care Cornel Cotuțiu le are cu personalități ale preajmei transilvane și ale pretutindenii românești sunt motivate în toată creația prin idei, atitudini, participări la evenimente, din dorința de a menține într-un prezent continuu rebrenianul „cuib al visurilor”, proiectat pe „dimensiunea românească a ființei” (Mircea Vulcănescu). Lacrima ochiului diurn „distilează în ritmuri această tulburătoare vreme” (titlu dintr-un vers de Ioan Alexandru). Ideile din parta a doua sunt concentrate anticipat în titluri, ca într-un rezumat, cu momente de exaltare și nostalgie, dar și cu îndoielile „mda!” și „mde!”. Neobositul publicist pornește în căutrea „cuibului de lumină” din școli devotate, reține osteneli și performanțe editoriale. Pe teritoriul poeziei pătrunde cu ustensile dintr-o trusă medicală pregătită pentru operații estetice, simțind că, la o anumită vârstă, drama poetului nu e răscolitoare, ci înțeleaptă („Cuvânt prevenitor”). „Mda!”, ar spune și cititorul…

În partitura textelor, clapele pe care se apasă sunt concepte irizante dacă se evită localizările păgubitoare. Activitatea unor personalității ca Vasile Dâncu, Mănuț Maximinian, Sever Ursa, Icu Crăciun, Ioan Seni, Maxim Dumitraș, Elena M. Câmpean, Ilie Hoza, Liviu Păiș conturează o exegeză culturală menită să lărgească deschiderea spre condiția umană cu o lăudabilă perseverență, căci impostura dă târcoale.

Prin meandrele prezentului trec și textele părții a treia, „Pe șarpele albastru în amonte”, cu tematică și puncte de vedere diferite. La întrebarea „Unde este satul românesc?” – întrebare marcată de viziunea aforistică a lui Lucian Blaga și Liviu Rebreanu despre veșnicia născută la sat, despre țăran ca permanență inalterabilă – se află, în cartea lui Dan Popescu „În vuietul timpului”, pe nisipurile mișcătoare ale prezentului. Mde!…

„Cuibul visurilor” sporește cu activitatea personalităților trăitoare peste granițele românești actuale (capitolul IV „… Dar tot la noi”). Dincolo de Prut, apărarea identittății românești este amenințată de viclenii propagandistice. Refuzând „cântecul de lebădă”, Valeriu Cojocaru își mărturisește dureros credința: „Nu-mi pot părăsi Basarabia scumpă” (…). Rămân aici. Rămân aici fidel, ca un câine la casa stăpânului. Am de ce să latru.” Ca și Vadim Bacinski, redactorul-șef al revistei „Sud-Vest” din Odesa (Ucraina)! La simpozioane se dezbat cu patos (iluzoriu?) dileme identitare, dar „ochiul diurn” temperează anecdotic. În orașul Bălți (al doilea ca mărime în Basarabia, dar cu populație majoritar rusofonă și rusofilă), scriitorul vede pe mari panouri portretele lui Marx, Enghels, Lenin și-l întreabă pe un localnic (mai degrabă e aici dublul eului scriitoricesc!) de ce sunt cei trei acolo.   Răspunsul vine de la un Moromete în variantă citadină: „Sub ei e etajul cu birourile pentru pașapoarte. Pe semne că… așteaptă și ei să plece. „Mde!”…   Realitatea nu e sinonimă cu idealul, Basarabia pare „vândută la comedie”, cum sună titlul unei cărți de Valeria Florea-Dascăl.

De pe alte meridiane, nostalgiile se sublimează în rugăciune vibrând prin cuvântul scris sau rostit pe undele radioului de scriitoarea Doina Popa, originară din Făgăraș („De peste Atlantic, spre noi”). Deși distanțele geografice nu șterg lacrima adevărtă a identității românești, lacrima e doar metaforică „atâta timp cât guvernanții noștri, președinția, partidele politice stau cu degetul în nas și, când îl scot, doar rostesc, bâlbâie, câteva fraze solemne”. Mda!

Cartea și educația (titlul părții a cincea) sunt cheia descătușării de răul provocat de incultură. Consemnarea activităților din cadrul filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, festivalurile de literatură, pancartele inspirate de îndemnul cronicarului Miron Costin – „Nu este alta mai frumoasă și mai de folos în viața omului zăbavă decât cetitul cărților” – se traduc prin categoricul „așa da!” Dar ce să vezi? Realitatea cotidiană zgândărește instinctul de dascăl și se pornesc demonstrații îmbibate de ironii împotriva stricătorilor de limbă și de cultură. Replica unui personaj episodic din romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu, preluată în titlul „Românii e dăștepți”, devine pretext pentru o suită de povești lexicale, trimițând și la revoltă împotriva nepăsării celor responsabili: „În sfera calității vieți intră si componenta lucrul bine făcut. Dar ce ni se întâmplă astăzi? Ne copleșește lucrul bine ne-făcut. Iar cutia Pandorei a rămas doar în poveste…” Mda! Și Mde! „Vox populi, vox dei” în varianta lui Caragiale: „Box populi, box dei”!…

Radiografierea cotidianului urmărește distingerea dintre aparență și esență cu acceptarea ideii că din situații mici se pot naște întelesuri mari (capitolul VI, „Semnificația majoră a cotidianului mic”). De la îngrijorarea pentru „paradisul în destrămare” al valorilor la ironia față de cei care uită în programele școlare de „Mens sana in corpore sano” sau la licăririle de simț civic scriitorul controlează excesele prin „Mda!” și „Mde!” în complicitate cu cititorul.

Inserțiile literare ale „ochiului diurn”, purtat ca un aparat de filmat, susțin detaliul semnificativ din gesturi, atitudini și au adesea rol de concluzii moralizatoare. Versul lui Beaumarchais „Atât de rar, încât e imens!” recompensează o situație mică, gestul unui tânăr de a duce la gunoi o sticlă aruncată de boschetari. Snobismul precar este sancționat cu ironia din finalul schiței „Domnul Goe” de I. L. Caragiale: „La bulivar, birjar! La bulivar!…”

Exemplele au jocul stropilor din apa învârtită pe roata morii atunci când discursul postmodernism, ironico-ludic și fragmentar, alcătuiește din „prefabricate” construcții menite să elibereze fantezia postdecembristă și să deconspire viclenia cuvântului „politic”. (Ultima parte „Să sparie gândul”). Invențiile onomastice definesc în stil caragialian parvenitismul (textul „Domnul Păturicăbrânzovenescutipătescupristandacațavencuzoițicamitică”).

Portretele ating grotescul („Ghici ciupercă cine-i?”) și implică luarea unei atitudini civice. Transcrierile din ziare, jocul fantezist de incursiune în viitor a marilor clasici, Eminescu (cel din satira „Scrisorii III”) și Caragiale permit racordarea la societatea din zilele noastre având efectul horațianului „Ridentem dicere verus” („Recitind ca o răcorire”).

Simulând în ultima secvență „o mirare cronică”, scriitorul lasă deschis orizontul preajmei românești în context internațional prin ideea paradoxului în democrație. Rămâne deschisă și întrebarea cititorului dacă nu cumva „mda-ul” și „mde-ul!” „ochiului diurn” sunt vibrații ale neliniștii existențiale într-o „viață ca o pradă”, căci „din prisosul inimii vorbește gura („Evanghelia după Matei”, capitol 12, verset 34).

Nebunul cu ochii închişi. Poveşti de viaţă

Posted by Stefan Strajer On January - 18 - 2017

Nebunul cu ochii închişi. Poveşti de viaţă

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, USA)

 

Recent a apărut la Editura INTEGRAL din Bucureşti o carte interesantă, demnă de atenţie, „NEBUNUL CU OCHII ÎNCHIŞI” ce consemnează aducerile aminte ale lui Mony Bordeianu în dialog cu Doru Ionescu. De la început, autorul ne avertizează că volumul nu este o lucrare de beletristică, nu e nici o autobiografie şi nici măcar o expunere exactă a celor întâmplate de-a lungul anilor, ci e doar o încercare de a relata nişte „poveşti de viaţă”.

Este îndeobşte cunoscut că nu există o reţetă generală pentru redactarea unei recenzii, pe considerentul că fiecare carte este un unicat. Originalitatea lucrării care, în mod evident, trădează un profund caracter autobiografic probând o adevărată abundenţă de păreri personale şi argumente proprii captivante, mă îndreptăţesc să purced la o prezentare incitantă şi agreabilă a scrierii.

Referitor la autor, titlul lucrării şi background-ul cărţii, se impun din start câteva precizări. Mony Bordeianu este unul dintre fondatorii trupei Phoenix, ce se numără printre primele formaţii de muzică rock din România, membrii săi abordând numeroase subgenuri ale rock-ului, itinerarul stilistic desfăşurat pe aproape jumătate de secol, pornind de la muzică beat, rock psychedelic şi hard rock şi ajungând la etno-rock. Înfiinţată în 1962 sub numele de „Sfinţii”, trupa a cărui lider incontestabil a fost şi este Nicu Covaci, grupul a marcat tinereţea generaţiilor de români şi a lansat mari muzicieni şi piese nemuritoare. Mony Bordeianu a fost cel dintâi solist al trupei noastre atât de iubite. Visător înveterat, a plecat în lume într-un moment în care Phoenix era pe culmile succesului după ce ajunsese foarte îndrăgit, chiar adulat, show-ul său fiind de neegalat în România. „Viaţa lui Mony Bordeianu, solistul şaizecist de la Phoenix. Plecat în plină glorie şi pe nepusă masă în America, după şapte ani revine în Europa, să renască alături de cei ce i-au dat re-nume. Dar Vremurile s-au schimbat. O poveste adevărată cu tâlc şi…cântec, la propriu şi la figurat!” (Doru Ionescu).

Cartea reproduce traseul autorului constituit din înşiruirea evenimentelor evocate în cadrul unui dialog cu Doru Ionescu, cel care „recidivează” (pentru a câta oară?!) în recurgerea deosebit de plăcută şi atrăgătoare la tehnica interviului. Mony Bordeianu vorbeşte deschis şi fascinant despre viaţa şi dragostea lui secretă, despre muzică şi rătăcirile sale prin lume. Titlul ales este numele unui cântec devenit una dintre cele mai îndrăgite compoziţii ale grupului (text: Florin-Mony Bordeianu; muzica: Florin-Mony Bordeianu şi Nicu Covaci).

Moni Bordeianu

Foto. Moni Bordeianu

Structura cărţii, realizată cu intercalarea între capitole a unor excelente intermezzo-uri cu oameni care au scris istoria formaţiei Phoenix sau au participat activ la evoluţia legendarei trupe (Nicolae Covaci, Petru Umanschi, Victor Cârcu, Mircea Baniciu, Victor Șuvăgău, Kamocsa Bella, Cornel Chiriac, Mugur Winkler), îi conferă o particularitate care incită şi mai mult.

În primul capitol, intitulat „Lumina zorilor”, autorul ne face cunoscute câteva date iniţiale privind biografia sa. Aflăm astfel că s-a născut într-o noapte de februarie a anului 1948, într-un sat nu departe de Timişoara, Dudeştii Noi, în casa bunicii, unde stăteau părinţii săi, o casă pe o stradă de la marginea satului, „cu vecini nemţi şi ţigani”, o casă lipsită de curent electric, fără apă curentă, „cu toaleta în spatele casei, lângă grajdul cu porci, gâşte şi găini”. Din câte îşi aduce aminte, copilăria i-a fost frumoasă şi fericită. A fost botezat ortodox, dar la cinci ani a trecut la catolocism, bunica şi mama sa fiind nemţoaice. Anii petrecuţi la Dudeştii Noi au fost cei mai ușori şi fără griji, cei mai fericiţi şi veseli din viaţa lui. „O viaţă simplă, însă fericită”. În anul 1960, împreună cu familia, s-a mutat la Timişoara, ceea ce însemna „oraş, lume, tramvaie, maşini și o locuinţă cu lumină electrică, baie, aragaz, apă la robinet”. A intrat la liceu, făcea canotaj şi s-a îndrăgostit. În acest timp, a avut loc prima întâlnire cu muzica, declanşând o schimbare interioară şi prevestind ceea ce va urma, împrejurarea datorându-se unui vecin de-al său, „un domn mai în vârstă, gras, diabetic, dar cu o vastă poftă de viaţă”, care îl invita mereu să asculte Ray Charles, „Fats Domino”, Little Richards ş.a.

Capitolul al II-lea, „Vremuri”, ne prezintă noi informaţii despre familia sa trăitoare în satul natal, „un sat plin de şvabi” şi despre anii copilăriei. „Bunica era şvăboaică, mama era şvăboaică, iar tata a fost alocat în acel sat ca învăţător sau ca profesor şi aşa a cunoscut-o pe mama”. Destăinuirile sunt fără echivoc: „Tata, Ion Bordeianu, a fost învăţătorul mamei, ea – eleva lui (…). Tata fusese ofiţer în război, iar după aceea l-au făcut învăţător; mai târziu, a lucrat ca inspector contabil la Judeţ, la Timiş, alocat pentru colectivele agricole, ceea ce ne-a ajutat să nu ducem lipsă de fructe, carne etc. Mama, Ana Bordeianu, născută Keller, era casnică, iar bunica lucra la colectiva din sat. După naşterea mea, tata a fost mutat la Bihor, iar mama şi cu mine am mers după el”.

Copilăria, frumoasă şi fericită, i-a fost marcată de multe schimbări de localităţi. După Bihor s-a mutat la Biled (jud. Timiş), din nou la Dudeştii Noi, la Lugoj şi iar la Dudeştii Noi. „Acum, când îmi amintesc, îmi dau seama că toată viaţa mea a fost o continuă călătorie”. Revenind la vârsta de 12 ani, care a însemnat mutarea la Timişoara, Mony Bordeianu îşi aduce aminte: „Mergeam des la film, eram mare-mare iubitor de film – asta a fost marea mea pasiune (tata a fost un timp, în tinereţea lui, pe vremea regelui, înscris la actorie la Viena – şi azi este pe lângă muzică, desigur. Mama luase şi ea ore de cântat la Opera din Timişoara, aşa că mama şi tata cântau des împreună, pe două voci, când era chef la noi sau aveam musafiri. Muzica era always in the air (…) Mă duceam de cel puţin trei ori pe săptămână la film, că erau vreo două-trei cinematografe şi la fiecare rula alt film”.

A început devreme cu muzica, melodiile, sunetul de instrumente, ritmurile şi dansul l-au atras de mic copil. Avea un vecin care cânta la chitară împreună cu un prieten de-al lui. Cu acesta a început, învăţând câteva acorduri, după care a ajuns încet-încet să cânte câteva bucăţi. Puiu Lazaru, mare chitarist de jazz şi foarte cunoscut în Timişoara, i-a devenit bun prieten şi l-a încurajat să se apuce serios de chitară. Petru Umanschi a fost însă cel care a contribuit enorm de mult la dezvoltarea sa şi l-a determinat să se îndrepte către muzică, fiind primul care i-a descoperit talentul.

Nicu Covaci si Moni Bordeianu concert in anii 1960 la Timisoara

Foto. Nicu Covaci si Moni Bordeianu la un concert in anii 1960 la Timisoara

Cu farmecul personal, Mony Bordeianu îşi aminteşte despre acele vremuri astfel: „Eu primeam pe atunci haine de la bunica mea care, între timp, plecase în Germania. Aveam geacă de piele, pantaloni strâmţi de catifea verde, cămăşi interesante… şi mai şi zdrăngăneam puţin la chitară. Eram interesant! Şi după aceea, când l-am cunoscut pe Nicu, s-a dezvoltat chestia asta cu muzica”. Întâlnirea cu Nicu Covaci s-a petrecut la un bazin de înot pe care îl frecventau amândoi. Au constatat că erau vecini şi că fiecare făcea şi muzică, că fiecare cânta la chitară şi aşa au început să cânte împreună. Au fost fermecaţi amândoi de refrenele celor de la „The Shadows”, de acompaniamentele cu trei chitare şi o tobă, imginea aceea contând cel mai mult pentru ei. Pe atunci, Mony începuse deja să cânte cu formaţia „Uranus” (Petr Wertheimer la saxofon, Paul Weiner la pian, Pilu Ştefanovici la tobe, Harry Coradini, voce, un chitarist şi Bordeianu, cu o chitară pe care i-o trimisese bunica, dar care mima doar, chitara nefiind conectată la priză… „Eu eram la chitara asta…şi la dans, adică făceam show! În geaca mea de piele parcă eram Elvis, fără să-l fi văzut vreodată. Ăsta a fost începutul meu!”.

„Vino să ne ascundem sus în nori!” este secţiunea care ne apropie de începuturile formaţiei. Aflând că Nicu Covaci vrea să-şi facă trupă (el, împreună cu Kamo Bella, aveau o „brigadă de agitaţie” la liceu), Bordeianu a început să se întâlnească zilnic cu el, dimineaţa, înainte de a merge la şcoală. Cântau pe două voci de la „Cielito Lindo” până la „Love me do”, hit-uri la acea vreme. Fiind vecin cu Nicu, care stătea la două străzi paralele de el, făcând şi canotaj împreună şi cântând împreună, a fost uşor să întemeieze o formaţie, cu un alt vecin, Claudiu Rotaru şi cu Kamo Bella, pe care îl ştia de la brigada liceului. Cântau de toate, dar, între timp apăruse o muzică nouă, promovată de „Shadows” şi, în special, „Beatles”, pentru ei o adevărată revelaţie, determinându-i să repete intens şi să îşi şlefuiască repertoriul. Au întâmpinat greutăţile inerente acelor ani (lipsa instrumentelor, a unui amplificator etc.), care, depăşite, le-a asigurat ocazia de a cânta la Facultatea de Mecanică. „Cântam tot ce ştiam noi atunci, asta era prin ’64-’65, şi ţin minte că deja cântam „Satisfaction” pe-acolo…, cred că era în ’65. Şi aşa a început. Şi am continuat la Mecanică, până nu ştiu de ce nu ne-au mai dat voie”.

Capitolul al IV-lea, „Nebunul cu ochii închişi”, debutează cu referirea la numele formaţiei care în 1965 era „Sfinţii”. „…de la început, de când ne-am zis formaţie, ne-am şi gândit cum să ne numim: Sfinţii. Nici nu ştiu cine a venit cu numele ăsta. N-am avut atât de mult de-a face cu serialul Sfântul, cred. Ne-am zis Sfinţii din cauză că eram rebeli şi mai golani, cum se zicea”. Pe zi ce trecea, Mony Bordeianu şi Nicu Covaci erau tot mai buni prieteni, compuneau şi prelucrau împreună, erau nedespărţiţi. Au reuşit amândoi la facultate, Bordeianu la Educaţie Fizică şi Sport, iar Covaci la Arte Plastice. Şi-au făcut cadou, acompaniaţi de un prieten, o excursie pe jos, cu rucsacurile în spate, de la Timişoara până la Muntele Semenic, care a durat o săptămână. După primi doi ani de facultate, Mony a trecut la fără frecvenţă pentru a se putea preocupa mai intens de formaţie a cărei activitate devenise una de anvergura.

Următorul capitol, „Miezul nopţii”, evocă ascensiunea Phoenix-ului… de fapt, a „Sfinţilor”. Anul 1968 a fost unul de referinţă în evoluţia trupei. Cu „Nebunul cu ochii închişi”, „Culegătorul de melci”, „Vremuri”, au fost admişi să participe la finala Festivalului Studenţesc de la Iaşi. Din juriu făcea parte şi celebrul Johnny Răducanu, dar de o covârşitoare importanţă s-a dovedit a fi întâlnirea cu Cornel Chiriac care i-a apreciat şi îndrăgit imediat. Trebuie spus că acesta, pe lângă că era un remarcabil manager, producător şi mentor, i-a devenit ulterior, lui Bordeianu, un prieten deosebit care îl accepta aşa cum era. De la festival, formaţia a plecat cu Chiriac direct la Bucureşti pentru a antama imprimarea primului disc. Pe durata a două săptămâni, acesta a aranjat toate treburile, a deschis toate uşile şi le-a înlesnit agreabile întâlniri cu Dichiseanu, Liviu Tudan ş. a.

Merită reprodusă relatarea, în stil propriu, a amintirii privind importanţa evenimentului şi a primelor consecinţe: „…mai ales de atuncea, de la Iaşi, am simţit ce viitor avem. Şi s-a văzut că oriunde cântam, oriunde aveam succes. Chiar şi atunci când am cântat la Balul Bobocior de la IATC din Bucureşti, când ăştia de la partid, care aveau fiicele acolo, au venit şi au cerut să ne schimbăm numele, să cântăm româneşte. Printre cei care au insistat mai apoi să ne afiliem la Casa Studenţilor din Timişoara a fost şi Ion Iliescu, viitorul preşedinte al României. Pe atunci, era şeful UTC-ului din ţară şi ne-a ţinut o morală, că nu merge ca noi – fiind studenţi – să ne agităm aşa, de capul nostru. La revenirea la Timişoara, am intrat la Casa Studenţilor şi am fost trimişi la festivalul de la Iaşi, în 1968. Noi plecaserăm la Bucureşti să cântăm la balul bobocilor, cu toată gaşca, cu sculele, toţi, cu toate, cu avionul. Pe avion, dă-i cu băutură, când am ajuns eram tocmai în formă. Acolo l-am cunoscut pe Vali Ceauşescu, un băiat drăguţ şi fin, parcă provenea din altă familie… După balul bobocilor de la IATC, am zis că Sfinţii nu mai merge în niciun caz. Atunci, după câte îmi aduc aminte, din câte am auzit şi de la Kamo, Claudi a venit cu ideea. „Hai, să ne numim Phoenix. Ne renaștem”. Ăsta a fost mesajul din spatele noului nume”.

Atunci au fost lansate nemuritoarele „Vremuri”, „Canarul”, „Nebunul…”, formaţia beneficiind de aportul unor prieteni de nepreţuit, Şuvăgău şi Cârcu, care le-au asigurat textele. În ’68 şi 69, trupa a cântat câte trei luni la mare: în primul an, la Mamaia, iar în al doilea, în Eforie Nord. Asta a însemnat cântat în fiecare zi (de fapt, noapte), ceea ce a rodat şi a sudat enorm trupa. Atunci s-a legat o frumoasă prietenie cu Nancy Brandes şi cu Ovidiu Lipan-Ţăndărică, formaţia „Roşu şi Negru” cântând la un restaurant vis-a-vis de clubul în care se produceau cei de la Phoenix.

Diviziunea cărţii „Hei, pletoşi, cu pantaloni strâmţi şi soioşi!” ne previne din chiar prima propoziţie despre stadiul evoluţiei membrilor trupei: „Deveniserăm idoli şi vedete, chiar eram o gaşcă deosebită. Aveam cămăşi făcute de mama lui Nicu, pantaloni cum purtau Rolling, făcuţi de un croitor priceput, cizme la comandă”. Este evocată apoi o mare dragoste, cu Marieta: „Eram o pereche interesantă, toată lumea zicea prin oraş Mony şi Marieta se plimbă la Violeta (o cofetărie). Cu toate că m-a înşelat la un moment dat, eu, mai romantic şi pentru că îi promisesem „dacă plec din ţară vin, mă căsătoresc cu tine şi te scot de aici”, am şi făcut asta”.

Următorul pas al itinerarului aducerilor aminte, „Ar vrea un eschimos”, readuce în memorie două piese de arhivă ale formaţiei, şi anume, „Pădure, pădure” şi „Bun îi vinul ghiurghiuliu”, iar în continuare „Totuşi sunt ca voi” şi sunt evocate filmul „Canarul şi viscolul”, precum şi condiţiile în care au fost create textele şi melodiile unor compoziţii ca „Vremuri”, „Canarul”, „Totuşi sunt ca voi”, „Omul 36/80”, participarea la primul festival de muzică pop, organizat de studenţii de la Arhitectură, 16-22 decembrie 1969.

Capitolul al IX-lea, intitulat „Vânt hain, ce m-ai dus spre apus”, este unul de mare semnificaţie în istoria trupei, relevând amănunţit un moment de o imprtanţă covârşitoare în viaţa celui intervievat, plecarea din ţară. Mony Bordeianu a plecat renunţând la viaţa sa de excepţie alături de membrii formaţiei Phoenix, datorită familiei sale. Problema plecării din ţară s-a pus în familia sa dintotdeauna, deoarece bunica şi mama lui erau de naţionalitate germană. Strămoşii familiei din partea mamei de prin preajma oraşului Ulm, pe vremea Austro-Ungariei, regina Maria Elizabeta a Austriei oferindu-le, prin secolul al XVI-lea, şvabilor, pământ în Banat. După primul război mondial, pe la 1919, părinţii bunicii au plecat în America, bunica rămânând pe când avea 15 ani, în România. Pe atunci, nu s-a pus problema ca bunica să plece şi ea. Dar, după al doilea război mondial, sora mamei, care era împreună cu un neamţ din armata hitleristă, a trebuit să fugă din România, stabilindu-se în Germania. Cam prin 1953, bunica autorului a depus actele ca mama, el şi fratele său să plece şi ei în străinătate. În anul 1958, doar bunica a primit actele de plecare, cei rămaşi chiar uitând de această chestiune. După vreo trei-patru ani, au decis, însă, să depună din nou actele şi iarăşi au fost respinşi. Bunica venea permanent în vizită în ţară şi aducea discuri, staţii de amplificare şi chitare, dar şi insista să-şi depună din nou actele. La îndemnul unui lucrător din Securitate, tata lui Mony a divorţat, împrejurare care putea facilita aprobarea plecării mamei cu copiii şi crea condiţii pentru posibilitatea de a uza de cererea de reîntregire a familiei. Când nimeni nu se mai aştepta, în martie 1970, solicitanţii au fost chemaţi la Miliţie pentru a-şi ridica documentele de plecare. Urmarea imediată a fost că Mony Bordeianu s-a trezit dat afară de la facultate, chiar cu puţin timp îainte de examenul de stat.

Plecarea a fost determinată de un moment de cumpănă evocat cu emoţie: „atunci, noi cu Phoenix-ul eram practic la apogeul nostru, ieşise al doilea disc, aveam concerte, aveam turnee cu Teatrul de Revistă din Ploieşti, mergea totul bine, aveam cântări, eram deja cineva. Şi-atuncea am primit aprobarea. Am stat să văd ce fac, ce fac, ce fac… rămân… plec… Dacă eu nu aş fi plecat, mama şi cu fratele meu n-ar fi plecat, iar bunica ar fi murit acolo de durere de inimă!  Frate-meu avea 15 ani, m-am gândit că poate îi stric viitorul… eh, şi-aşa m-am hotărât să plec… şi am plecat! De ce? De ce am lăsat Phoenix? Nu aş vrea să treacă nimeni prin starea mea de atunci. Durere şi tristeţe e puţin spus. Pentru că eram rupt în două. Pe de o parte era familia mea şi pe de altă parte, viaţa mea toată: trupa, prietenii, Nicu, Marieta, viitorul meu…”.

Nicu Covaci si Moni Bordeianu pleaca in turneu national in luna martie Vremuri – Remember the 60

Concertul de adio care a avut loc la Sala „Olimpia” din Timişoara este redat cu nostalgie, în aceiaşi termeni: „A fost un concert frumos. Am cântat tot ce-am vrut. Ne-am datr drumul. Mai ales eu. A fost şi aşa, un fel de tristeţe şi amărăciune, care s-au transformat puţin în agresiune, că trebuie să plec, şi că asta e…Şi zic: „Acuma pot să spun şi eu ce am pe suflet, anumite lucruri care mă deranjează”. Mă rog, pe vremea aia, fiind tânăr, şi – vorba aia – rebel, le-am zis la toţi ăştia care erau în costum şi cu cravată să iasă afară că sunt tâmpiţi. Astăzi gândesc altfel, dar când eşti tânăr eşti surescitat în astfel de situaţii. Poate am fost nelalocul meu, dar a rămas în anale că Bordeianu atunci a zis să iasă afară toţi ăştia cu costum şi cu cravată că-s tâmpiţi”.

În următoarea secţiune, a X-a, „Floarea stâncilor”, este consemnată plecarea în iulie 1970 în Germania, cu trenul, sosirea la Munchen, întâlnirea cu Cornel Chiriac la care Mony a locuit trei luni însoţindu-l la Radio „Europa Liberă”, perioada de aşteptare a actelor necesare intrării în Statele Unite ale Americii.

Capitolul al XI-lea, „Back to the family”, rememorează şocul Occidentului şi perioada petrecută la Munchen cu Cornel Chiriac, asistând la toate concertele care aveau loc acolo. Chiriac, având acreditare, i-a asigurat participarea la concerte cu formaţii celebre, precum: „Taste”, „Deep Purple”, „Free”, Rory Gallagher, Duke Ellington.

În 21 octombrie 1970, Mony Bordeianu a ajuns în Statele Unite, la New York, unde a locuit la sora mamei, în Bethlehem. Un an de zile nu a lucrat, preocupat să înveţe bine limba engleză. După aceea şi-a luat „green-card”-ul, carnetul de conducere şi o maşină, s-a angajat şi a lucrat la o fabrică. S-a mutat într-un apartament nou împreună cu fratele său, mergând la concerte cu „Jethro Tull”, „Yes”, „Emerson, Lake & Palmer”, Eric Clapton, „Derek & The Dominos”, The Humble Pie”, „Earth, Wind & Fire”. În State, „am încercat să am formaţie, am cântat pe ici, pe colo, la studenţi, la cârciumă, în deschidere la o trupă. Am făcut şi compoziţii proprii acolo, dar nu s-a legat. Nici din punct de vedere sufleteşte, nici din punct de vedere muzical”.

Bordeianu s-a întors în ’72 în România, s-a căsătorit cu Marieta şi a rămas până ce aceasta a primit paşaportul şi viza pentru S.U.A. A venit şi fratele său pentru a-şi petrece vacanţa şi în noiembrie ’73 au plecat toţi trei în America. Băieţii de la Phoenix ajunseseră şi mai mari, dar cu alte piese.

Revenit în State, a lucrat la o fabrică de textile, unde, după ce urmase o şcoală, a ajuns managerul vopsitoriei. După ce s-a despărţit de Marieta, prin 1976, a fost DJ la „Vocea Americii” şi a făcut imprimări pentru „Europa Liberă” până în anul 1977 când s-a întors în Europa. „Viaţa mea în State s-a desfăşurat în mod normal, ordinar şi plictisitor. Sigur că am văzut trupe pe care mi le-am dorit atât de mult cât am fost în ţară să le văd, am ascultat multă muzică, o aveam pe Marieta şi încă alte multe bucurii, ocazionale. Dar îmi lipsea trupa, îmi lipsea să fac muzică, îmi lipseau prietenii. În cei şase-şapte ani petrecuţi în State nu am avut un prieten. Sunt altfel de oameni, nu se leagă de sufletul meu…”.

În „Gypsies on the run” este povestit cel mai frumos moment din viaţa de până atunci a autorului: reîntâlnirea în Germania cu membrii formaţiei Phoenix, fugiţi din România. Era 29 iulie 1977.  „E de nedescris sentimentul pe care l-am simţit, să-i văd iar pe băieţi, pe Nicu, Ţăndărică, pe care îl ştiam de la mare şi de la festivaluri, când cânta cu Roşu şi Negru, în 1972, pe Krauser l-am cunoscut atunci”.

Mony Bordeianu nu s-a mai întors în State. A rămas cu băieţii doi ani, cântând destul de des. La început totul a fost frumos. Ulterior, cântările au devenit tot mai rare, banii pe care îi adusese din State, vreo 6.000 $ pe care îi obţinuse din vânzarea maşinii acolo, se cam duseseră. Lipsa cântărilor, banii şi faptul că apăruseră tot felul de neînţelegeri legate de drumul pe care trebuiau să o ia, au făcut ca, pe undeva, firul să se rupă. „Eu n-am avut voie să lucrez, fiind american, doar dacă eşti neamţ sau dacă eşti din Europa primeşti mai repede de lucru (…). După un timp mi s-a dat de lucru la Volkswagen. Trei luni am fost la banda rulantă, instalam faruri, stopuri”. A făcut apoi o şcoală de management („Industrie Kaufmann”), după care a început să lucreze la controlul calităţii în domeniul stivuitoarelor, devenind ulterior manager de achiziţii de stivuitoare „Mitsubishi” din Japonia. La un moment dat, firma a dat faliment, fapt pentru care Bordeianu a lucrat din anul 1998 la firma de mezeluri „Dieter Hein”, rămânând prieten cu patronul şi familia acestuia.

Capitolul „Jimmy is doing all right” face o trecere în revistă a reunirii periodice cu băieţii de la Phoenix: 1992, când Dan Chişu a organizat un mic turneu Bucureşti-Timişoara; reunirea formulei şaizeciste în 1994, la Sala Palatului şi în Timişoara; maratonul de cinci ore de la Sala Palatului şi, apoi, la Polivalentă, în 2002; lansarea în anul 2008 a discului „Back to the future”; turneul din 2014 cu muzica anilor ’60.

Cred că merită să menţionez relaţia specială cu liderul Phoenix, Nicu Covaci, ştiut fiind că sunt caractere total opuse. Mony este rebel, romantic şi mereu îndrăgostit, în timp ce Nicu este dur şi permanent răzvrătit. Mony Bordeianu nu s-a dezis niciodată de Nicu Covaci şi a sărit întotdeauna să-i ia apărarea, legându-i o prietenie de o viaţă, conchizând: „Nicu e mai mult decât prieten, nici nu se poate spune exact ce este, e probabil jumătatea care îmi lipseşte mie. Pe Nicu îl consider frate cu litere mari (…). Nicu e un om de caracter pe care ceilalţi nu o să-l atingă nici într-o sută de ani. Faţă de mine, cel puţin, cred că a rămas corect, cinstit şi un prieten de valoare. Există un fel de legătură între noi, care are şi apă şi foc…”. Recunoaşte chiar că în ultimii ani l-a ajutat să se reinventeze, muzical vorbind: „Cei mai frumoşi ani… în perioada asta, 2007-2010. Concerte de aniversare, premierea de la Palatul Cotroceni (…) o ocazie frumoasă, mare onoare pentru noi. Când mă uit înapoi, îmi dau seama că nu există decât un reper în viaţa mea, Phoenix şi Nicu Covaci. Plus dragostea”.

În fine, închei succinta mea prezentare a cărţii cu motto-ul scrierii, pe care autorul îl invocă totdeauna cu deferenţă: „A wise man said: It is essentially wrong to love someone, when that someone doesn’t love you. A heart shouldn’t do that.  Me, I had a lot of qualities, but to be wise was not one of them”.

Dorin Nadrau

Foto autor recenzie: Dorin Nadrau

Arc peste timp – Silvia Jinga

Posted by Stefan Strajer On January - 17 - 2017

Arc peste timp – Silvia Jinga

Autor: Doina Popa (West Bloomfield, Michigan, SUA)

 

Volumul „Arc peste timp” este rodul muncii neostenite al doamnei Silvia Jinga, profesoară și scriitoare de seamă din comunitatea de romȃni de la Marile Lacuri.

Cartea este semnată cu pseudonimul literar Silvia Urdea semn de   preţuire aleasă, ce o poartă numelui de familie al părinţilor. Silvia Jinga, un suflet romȃnesc cȃt lumea de mare, este licenţiatặ a Facultặţii de Filologie Babeș-Bolyai din Cluj Napoca. Va profesa la Institutul Pedagogic din Tȃrgul Mureș, unde studiau viitorii profesori de limba și literatura romȃnă, într-o zonă în care se romȃniza Mureșul. Pe data de 17 august 1990 Silvia a aterizat pe aeroportul Kennedy din New York împreună cu soţul și fiul, urmȃnd ca fiica să vină după terminarea facultăţii. Ȋmpreună au început lupta pentru supravieţuire.

Ȋn anul 1995 se stabilesc în statul Michigan unde soţul va fi angajat ca designer în industria auto. Ȋn anul 2006 primesc cetăţenia. Experienţa acestor ani americani va fi descrisă în noua carte la care lucrează „Fragmente din Babylon”.

Volumul „Arc peste timp”, este al treilea, venind după „Octavian Goga – pagini publicistice” – o ediţie îngrijită de Silvia Jinga, publicată la Editura Dacia – Cluj, 1981 și „Anton Holban sau Interogaţia ca destin” – Editura Minerva, 1983, aceasta fiind teza de doctorat.

Cartea a apărut la Editura Anamarol din București în anul 2014. Coperta semnată de Rodica Elena Lupu (ca și tehnoredactarea) reprezintă așa cum titlul cărţii ne-o spune, un ceas imens, roată a timpului, alături de coloana infinitului, spaţiul. Scriind despre oameni, locuri, întȃmplări care au impresionat-o, despre cărţi și evenimente, căutȃnd să afle înţelesurile ascunse ale lumii în care trăim, Silvia Jinga ne mărturisește: „Am purtat mereu în suflet în acești din urmă 23 de ani, un sentiment constant de grijă faţă de cele întȃmplate în patria mumă. Din această grijă s-au născut reflecţiile și însemnările mele”.

Arc peste timp

Ȋnscrie pe coperta-spate a cărţii, un vers tradus de strălucitul nostru Eminescu: „Cerul deasupră-ţi schimbi, nu sufletul marea trecȃnd-o” ales cu grijă pentre cei plecaţi de-acasă, care și-au schimbat locul de trai dar nu și sufletul.

Pe parcursul celor cinci capitole ale cărţii: Evocări, Semne ale vremii I și II, Ȋnsemnari critice și Varia, autoarea ne introduce în universul fascinant al limbii noastre materne prin care ne transmite impresiile despre evenimentele din ţara natală, despre oameni, locuri și întȃmplari, dezvăluind în prefaţa cărţii că „a trăit” un proces de trezire, de spulberare a oricăror mituri cu care romȃnii s-au autoînșelat după cel de-al doilea război mondial, fiind vorba despre acel mit care i-a oprit să vadă că Romȃnia fusese aruncată în gulagul sovietic pentru o jumătate de veac. Ca o constatare pur realistă, autoarea îl evocă pe Mircea Eliade „Noi romȃnii, nu avem niciun motiv să idolatrizăm istoria. Printre neamurile fără noroc ne numărăm în frunte.”

Din grija faţă de cele întȃmplate în ţara natală, s-au născut reflecţiile strȃnse în prezentul volum. Găsim consemnări publicate și revizuite din anii: 1991, 2000, 2001, 2002, 2003, 2010, 2011, 2012 în reviste ca: „Foaie”, editată la New York de Romeo Stane; „Micromagazin” – New York; „Curentul Internaţional” – Sterling Hights, Michigan, „Almanahul Curentul Internaţional”; „Confluenţe literare”; „Lumea romȃnească”- Grand Rapits, Michigan; „Lumea liberă”- New York și multe altele.

Ȋn „Et in Arcadia ego” autoarea ne mărturisește: „Din cȃnd în cȃnd simt nevoia irepresibilă de a mă reîntoarce în Romȃnia ca să prind puteri precum mitologicul Anteu cȃnd atinge pămȃntul. Petecul acela de lume unde am văzut lumina zilei este o Terra Ferma, un punct stabil de referinţă, care mă ajută să fac lumină acolo unde totul îmi pare confuz, să reduc la proporţii firești fapte supradimensionate, într-un cuvȃnt, să mă așez în albia normalului”.

Silvia Jinga ne trimite în ţinutul natal, Ţara Făgărașului, invocȃnd cȃteva personalităţi ale culturii noastre, care au așezat la loc de frunte pecetea ce o poartă arcul munţilor Făgăraș: Nicolae Bălcescu, Nicolae Iorga, George Călinescu, Geo Bogza, Aron Cotruș, poetul care a portretizat în versuri inegalabile frumuseţea ţăranului făgărașan.

Evocările Silviei Jinga sunt clișee de epocă ale personalităţilor mutate peste Ocean, cum este cea a lui Octavian Nedeleu, care a lăsat în urma sa caiete de versificări, note memorialistice, istorice, geografice, arheologice și care a revenit la vatra strămoșească în preajma celui de-al doilea război mondial. Autoarea subliniază simplitatea acestui autodidact ce-l avea viu pe Dumnezeu în sufletul său „cȃnd îţi vine a plȃnge, cȃntă” sună unul din proverbele culese de Octavian Nedeleu.

Ȋn „Scurt dialog cu Octavian Goga”, autoarea trasează o axă existenţială de la bogaţii lumii la „sărăcia” de acasă, la „tovarășii” de drum ai lui Goga, trăind bucuria unei convorbiri esenţiale, găsind răspuns la multe întrebări și neliniști.

O temă favorită, a conservatorilor albi din America de nord, de a analiza posibila dispariţie a identităţii culturii europene occidentale care a fundamentat la începuturi cultura americană, este subliniată de scriitoare în capitolul „Europenismul nostalgic și posibilul lui declin”. De la Dimitrie Cantemir și pȃnă la Pat Buchanan, este trasată linia semnelor declinului culturii europene în faţa presiunii globalizării capitaliste.

Apărătoare a culturii europene Diana West, este prezentată cu cartea sa „The death of the grown-up” (Moartea adultului), o carte fascinantă, un eseu documentat, scris cu implicare dureroasă în dramele unei lumi extrem de complexe.

Cu ochi critic, exersat, autoarea ne prezinta cartea „Mișcarea feministă în America și consecinţele ei” de Suzanne Venker si Phyllis   Schlafly, o polemică argumentată și documentată despre ideile feminismului, o carte care ne transmite că nu putem trăi la întȃmplare, al cărei mesaj răzbate peste zarva culturii pop.

O altă cronică este cea a cărţii lui Edward Kennedy – „The Kennedy’s – Măreţia unei familii”, un jurnal scris cu inima autorului.

Pe „Semnele vremii” este plasat „Dan Puric, actor și eseist” care se aude distinct în hărmălaia confuză a discursului intelectual din Romȃnia actuală.

Pasionată de toate aspectele vieţii, Silvia Jinga intră în culisele nomenclaturii din Romȃnia, încercȃnd să dezvăluie aspecte dintr-o lume monolitică a cărei Cortină de fier se ridică în interiorul naţiunii între marea masă a populaţiei și structura politicului. Ȋn capitolul „Ȋnsemnări critice” sunt prezentaţi scriitori remarcabili: B. Pandelea, un autodidact distinct; Petre Popescu cu romanul „Supleantul”; Alan Elsner cu romanul „Idilă și revoluţie”; Ileana Vulpescu cu romanul „Arta compromisului”, un fel de istorie ieroglifică, „Ultimul bal la Șarpele roșu” de Dinu Săraru, romanul democraţiei originale, o poveste captivantă, o cronică de moravuri, un pamflet, dar și un poem al balcanismului.

Scriitorii din comunitatea romȃneasca din America nu lipsesc din cuprinsul acestei frumoase cărţi: Sorin Olariu cu „Poemele apocrife” în „Măștile poetului”; scriitorul Corneliu Florea cu „Peregrinări” în „Patosul memorialistului”; „Mihai Gheorghiu, poet al reveriei”, Doina Popa în „Lirismul suferinţei cenzurate”, Octavian Maior în „Exilul poetului” și alţii.

Capitolul „Varia” cuprinde impresii în urma diferitelor evenimente: „Constantin Brȃncuşi la 135 de ani de la naștere”; „Expoziţia sculptorului Mihai Caranica la Consulatul Romȃn din New York”; „Mihai Eminescu la Detroit”; „In memoriam Romeo Stana”; „O vorbă de mulţumire Străjerului din Bucovina, Ștefan Străjeri”.

Profesoara/scriitoarea Silvia Jinga, după cum ea însăși ne mărturisește, a adus cu sine pe acest continent lumea de acasă pe care o compară cu tot ce a întȃlnit în cale de-a lungul anilor și în faţa abundenţei, gȃndul o trimite la pămȃnturile mănoase și bogate, la romȃnii inteligenţi din ţara mamă, neomiţȃnd totuși să ne amintească sentimentul de jale perpetuat , precum lamentoul din poezia „La noi” de Octavian Goga.

Această neputinţă trebuie învinsă pentru a ne lua pe umeri istoria cu o bărbătească energie. Este ceea ce ne demonstrează Silvia Jinga/Urdea cu talent și inteligenţă, punȃndu-și condeiul în slujba poporului din care cu mȃndrie și responsabilitate face parte.

doina-popa

Foto autoare recenzie: Doina Popa

Pelerinaj la Biserica „Mihai Eminescu”

Posted by Stefan Strajer On January - 15 - 2017

Pelerinaj la Biserica „Mihai Eminescu”

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Da, în România, există o biserică căreia i se spune Biserica „Mihai Eminescu”, este o biserică unică, prin originalitatea și simbolistica picturii interioare, dintre toate   bisericile ortodoxe românești, unică printre bisericile creștine ale lumii prin aureolelor negre ale îngerilor și sfinților pictați în această biserică.

Biserica „Mihai Eminescu” se află la Ipotești, lângă casa părintească a lui Mihai Eminescu, unde poetul nostru național a copilărit. Biserică la care toți românii cu simțire și împlinire națională fac pelerinaje repetate, fiindcă simt o stare spirituală deosebită dată de lumina cerească, lumina Creatorului, ce se împletește cu lumina marelui nostru poet, unde spiritualitatea divină se unește cu spiritualitatea genială a lui Mihai Eminescu pe care fiecare dintre cei veniți o simte și trăiește puternic.

Am fost la Memorialul Ipotești – Centrul național de studii „Mihai Eminescu” împreună cu Latina – îi spun așa pentru că este profesoară de Limbă Latină – care pe drum, fiindu-mi companioană, mi-a vorbit tot timpul cu multă însuflețire, despre Mihai Eminescu, știa totul despre viața, opera și premeditata lui moarte, știa și mi-a recitat în latină, strofe după strofe, din Luceafărul. La Ipotești, am trăit o stare deosebită, o mare bucurie, simțindu-ne mai aproape de Mihai Eminescu ca niciodată până acum, iar Latina într-o stare de euforie m-a uimit și emoționat spunându-mi: „Acum, aici nu simt umbra lui Mihai Eminescu, ci îi simt Lumina Lui”. Adevărat.

1.Eminescu--Biserica--noua-2

Înainte de-a se naște Mihai Eminescu, tatăl său căminarul Gheorghe Eminovici, adică un înalt perceptor în administrația moldovenească, a cumpărat pe 4.000 de galbeni, monede valoroase de aur, o moșie la Ipotești, pe care a ridicat o casă nouă, mare și înaltă, pe vechea fundație a unui fost conac boieresc. În jurul casei s-au înșirat toate acareturile unei gospodării prospere. Au săpat o fântâna și Raluca Iurașcu, mama lui Mihai Eminescu, din dota ei primită la căsătorie a cumpărat cu 250 de galbeni o biserică din lemn pe care au așezat-o pe culmea largii curți boierești. Gheorghe Eminovici a adus un preot pe care-l plătea pentru serviciile lui duhovnicești. Nu a fost un locaș de rugăciune numai al Familiei Eminovici ci și a sătenilor din Ipotești, ceea ce era o comportare adânc creștinească: Dacă în fața lui Dumnezeu suntem deopotrivă, așa trebuie să fim și noi între noi pe pământ.

Aici, la Ipotești, Familia Eminovici a trăit treizeci de ani, copiii s-au școlit și s-au răsfirat, Raluca s-a ostenit până a murit, Gheorghe Eminovici îmbătrânind a făcut greșeli și a trebuit să vândă moșia, pe care a cumpărat-o unul, Papadopol. Casa a rămas goală, doar în spatele bisericii de lemn au mai rămas patru morminte: al Ralucăi și al lui Gheorghe Eminovici, și ale doi dintre copiii lor, Nicolae și Iorgu. Liniștea s-a așezat și a transformat Casa Eminovicilor în paragină. Și paragina în ruina casei, în timp ce bălăriile și tufișurile au acoperit mormintele părinților și fraților lui Mihai Eminescu. În deceniul trei, al secolului XX, proprietarii moșiei, ce își făcuseră o altă casă mare, moldovenească în aceeași curte, au hotărât să demoleze casa Eminovicilor până în temelii. Și așa au făcut, ceea ce a ridicat un val de indignare și proteste în România Întregită, declanșat de studențimea botoșăneană. În această situație proprietara moșiei, Maria D. Papadopol, printr-un act scris a donat locul Casei Eminovici administrației botoșănene cu condiția expresă ca pe același loc să fie ridicată o casă identică, ce să devină muzeu Mihai Eminescu. Au ridicat o casa asemănătoare, la repezeală și ieftină, ce a devenit primul muzeu. Pentru că nu a respectat documentele originale, la cererea eminescologilor casa a fost demolată în 1979 – an al epocii de aur – și reconstruită în cele mai amănunțite detalii ale autenticității, devenind Casa memorială Mihai Eminescu, aievea decorată și mobilată cu piese originale specifice secolului XIX-lea moldovenesc. Vizitând-o fiecare are o reacție și stare personală. E simplă, spațioasă și are o lumină aparte, lumină eminesciană cum o simte, percepe Latina, care privește îndelungat totul, întreabă și întreabă, atinge și fotografiază pentru că ”am să-mi fac un album special”.

În același deceniu, mai exact în 1928, inegalabilul nostru om de istorie și cultură românească al secolului XX, Nicolae Iorga, împreună cu scriitorul Cezar Petrescu au hotărât să ridice o nouă biserică, din piatră și cărămidă, prin subscripție publică, în locul vechii biserici de lemn ce dădea semne marcate de bătrânețe. Până la urmă, au considerat-o ca pe o prețioasă relicvă istorică, au renovat-o temeinic iar lângă ea au construit biserica nouă din piatră și cărămidă, în stil ștefanian, stil moldovenesc bisericesc, o continuare, prelucrată, a ctitoriilor lui Ștefan cel Mare. Pe lângă subscripțiile în bani, oamenii satelor din jur au cărat piatra bisericii cu carele lor cu boi. Biserica a fost sfințită în 15 Iunie 1939, cu prilejul comemorării a 50 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Biserica a primit hramul Sfinții Voivozi, dar este cunoscută și prețuită drept Biserica „Mihai Eminescu”.

Nicolae Iorga a angajat și pictorul noii biserici, pe Petru Remus Troteanu, căruia i-a cerut ca aureolele sfinților să fie pictate în negru în semn de doliu etern după Mihai Eminescu. Au fost discuții contradictorii, furtunoase ce s-au izbit de intransigența marelui cărturar și până la urma toți au acceptat ideea aceasta de doliu original, îndrăzneață până la cer a marelui nostru patriot cărturar. Astfel, pentru prima dată, în biserica creștină din întreaga lume au apărut aure în doliu. Nicolae Iorga a îndrăznit și a mers atât de departe, cu simțirea și pietatea sa față de Mihai Eminescu, încât și-a depășit toți contemporanii. Păcat ca prea puțini români merg, cu faptele, pe urmele lui. Azi, după Decembrie 1989, cultura românească se află în epoca de aur a epigonilor, pe mâna a peste douăzeci de miniștri efemeri ai culturii, ce au lăsat în urma lor doar praful de pe tobă, cu excepția unui veterinar ungur, care a făcut totul pentru cultura lor, măcelărind după bunul lui plac, investițiile în cultura românească.

8_f0fa84_4a01031a8b

Și a urmat marea nenorocire a României, cea mai cruntă năvălire barbară din istoria țării noastre, năvălirea sovietică din 1944, căreia nu i-a scăpat nici Ipoteștiul, nici Biserica Mihai Eminescu. O bandă de militari sovietici, îndrumați de binevoitori, au intrat în biserică, au vandalizat-o, după care au început să tragă cu armele în sfinți, în candela deasupra ușii împărătești a altarului și portretul regelui Carol al Doilea, care, după părerea multora, cărora mă aliniez, nu-și avea locul sub același acoperiș sfânt cu Mihai Eminescu. Apoi ușa bisericii a fost închisă pentru mult timp pentru a nu se afla despre încă o vandalizare de-a „eliberatorilor”.

Târziu, am aflat despre Biserica „Mihai Eminescu” din surse periferice, pentru că sursele centrale, cu o puternică mass-medie, sunt la dispoziția lui Patapievici care „l-a băgat în debara pe Mihai Eminescu” susținând că numai așa putem intra în UE. Andrei Pleșu care l-a pus în dileme pe Mihai Eminescu, iar Liiceanu și a alți epigoni de teapa primilor doi îl desconsideră până la denigrare pe poetul nostru național. Aflând acestea și citind altele, am dorit să merg la Ipotești, să văd Biserica Mihai Eminescu în care sfinții au aureole negre în semn de doliu etern poetului nostru național. În paranteză, subliniez că toți românii, care nu au de ce să le fie rușine că sunt români, ar trebui să facă un pelerinaj la această biserică, să vadă și să mediteze, să aprindă o luminare. Nu poți să te simți român cu adevărat dacă nu ai făcut un pelerinaj, măcar odată în viață, la Biserica Mihai Eminescu.

Biserica e zveltă, în stil ștefanian, din piatră cu brâuri de cărămidă roșie și are sub cornișă o friză, cum spun arhitecții, acelei bande circulare pe care se încrustează diferite simboluri sau heraldice. Aici, friză este decorată cu stemele județului Botoșani, a Moldovei și a României Întregite. Ușa bisericii era deschisă și am avut șansa ca paracliserul bisericii, pălimarul cum se spune în partea locului, să fie în biserică și plin de bunăvoință și cunoștințe să ne spună multe despre biserică și pictura ei. Aparent, pictura este una obișnuită, bisericească ortodoxă cu excepția aureolelor negre ale sfinților, ce contrastează puternic cu tot ce am văzut până acum. Izbește, șochează, dar îndată ce afli explicația rămâi impresionat și accepți, considerând ideea lui Nicolae Iorga foarte inspirată depășind în intensitate emotivă toate necrologurile la un loc. Trebuie văzute de toată românimea. Iar urmele gloanțelor rusești în picturile din mănăstire, e bine că au fost lăsate să se vadă și să se știe, că pe aici au trecut năvălitori comuniști în secolul XX, care ne-au jefuit, asuprit și ne-au distrus firea noastă românească.

Ne-am spus gândurile în fața altarului lui Dumnezeu și am aprins luminări.

(Septembrie 2016, Casa cu Flori – Bistrița. Publicat în Jurnal Liber – Iarna 2016 – nr. 60, Winnipeg, Canada… pentru răspândire și cunoaștere)

FLOREA

Foto. Corneliu Florea

„Basarabia – destin şi provocare” (Vol. I) – Galina Martea

Posted by Stefan Strajer On January - 14 - 2017

„Basarabia – destin şi provocare” (Vol.I) – Galina Martea

(Apariţie editorială)

Autor: Galina Martea

Recent la Editura Pontos din Chişinău a fost lansată cartea “Basarabia – destin şi provocare”, volumul I, autor Galina Martea (dr. acad., scriitoare, ziaristă).

„Basarabia – destin şi provocare” este o lucrare literar-istorică, în proză, ce scoate în evidenţă cele mai dureroase momente din viaţa poporului basarabean în anii de independenţă, 1991-prezent, şi, nemijlocit, abordează tema dezastrului economic, social şi politic care s-a abătut peste R.Moldova în această perioadă de timp. Cele mai critice aspecte care au lăsat urmări/amprente extrem de grele în existenţa societăţii basarabene s-au centrat, în mod special, pe: neglijarea de către clasa dominantă a valorilor identitare naţionale şi a valorilor umane/sociale; neglijarea valorilor spirituale, acestea nefiind considerate ca fenomen normal/necesar în existenţa omului şi a societăţii; îmbogăţirea clasei dominante din averea statului; inexistenţa obligaţiilor morale şi funcţionale din partea clasei de guvernare faţă de necesităţile poporului; promovarea fărădelegilor la nivel de stat, acestea creând premize reale pentru instaurarea în cadrul ţării a unei anarhii absolute şi, respectiv, a unor condiţii de trai inumane (în mod aparte pentru cetăţenii din mediul rural) ce au condus existenţa poporului la degradare umană şi socială; etc. Sub o notă destul de dramatică şi tristă sunt imaginile ce descriu situaţia reală privind condiţiile de viaţă şi de trai ale poporului în perioada celor 25 ani de independenţă a ţării şi, nemijlocit, despre realitatea românilor din Basarabia care continuă să existe în condiţii destul de umilitoare pentru faptul că se consideră români în propria ţară şi că sunt adepţi ai unirii. Pe lângă problemele economice şi sociale, care se agravează tot mai mult, se profilează o realitate destul de clară cu privire la incompetenţa clasei de guvernare şi politice în a conduce ţara pe criterii democratice şi civilizate. Cu o verticalitate aparte sunt eseurile ce descriu realitatea existentă prin care aspectele negative prevalează tot mai mult şi sunt extrem de prezente în viaţa poporului basarabean. În modul acesta, R.Moldova continuă să existe ca stat independent, dar, simultan, împrejmuit de o întreagă gamă de probleme sociale, economice şi politice care, în consecinţă, distrug, cu adevărat, nu numai identitatea naţională a poporului şi a societăţii, dar şi însuşi existenţa acestora. La acest subiect sunt prezenţi factori precum: ignorarea aspiraţiilor prioritare ale poporului de către clasa dominantă; guvernarea ţării are loc mai mult pe principii de interese, fără a fi luate în consideraţie componentele necesare de protecţie socială a cetăţenilor; justiţia devine tot mai coruptă cu dezavantaje enorme pentru stat şi pentru cetăţeanul ţării; sărăcia devine un factor normal în viaţa poporului, fără a fi luate măsurile de rigoare şi de salvare a situaţiei existente; exodul populaţiei devine o regulă obligatorie în viaţa acesteia; blocarea finanțărilor externe are loc frecvent din motive de neîncredere în clasa de guvernare; investiţiile străine lipsesc aproape integral din economia tării; corupția instaurată de la A la Z în toate domeniile de activitate socială/publică şi, nu în ultimul rând, la nivel de stat; nepotismul/cumetrismul este prezent în derularea tuturor afacerilor de interese şi de încadrare în câmpul muncii, fără a fi luată în consideraţie competenţa şi profesionalismul omului; ineficiența şi incapacitatea instituțiilor publice forţează procesul de obţinere cât mai rapidă a falimentului integral; etc. Astfel, R.Moldova continuă să se regăsească într-o situaţie extrem de confuză care, în rezultat, produce doar degradarea integrală a societăţii. Forţele politice, în majoritatea cazurilor, ignorează tot mai mult orientarea pro-europeană, spre Occident, în aşa mod, ignorând, la direct, valorile umane civilizate/valorile identitare naţionale/valorile identitare românești. Toate aceste fenomene sunt prezente în pas cu starea de lucruri din anii de independenţă, în special din ultimii 15 ani, acestea fiind marcaţi de un proces extrem de anevoios în existenţa şi supravieţuirea omului basarabean. Degradarea umană, socială şi economică se desfășoară pe fundalul crizei politice, aceasta, de asemenea, fiind realizată de către clasa dominantă nespus de coruptă şi incompetentă care nu cunoaşte lecţia de a administra ţara pe criterii umane civilizate şi democratice.

GMartea_Coperta-fata-tipar-Basarabia-destin si provocare-2016

Aspectele ce vizează sărăcia absolută, inexistenţa protecţiei sociale/sanitare, migraţia în masă a poporului, violenţa asupra copiilor şi femeilor sunt fenomene mai mult ca reale ce caracterizează societatea basarabeană în anii de independenţă. Astfel, prezentul din R.Moldova este invadat de beznă ce produce incultură, ignoranță, degradare umană/socială la cel mai josnic nivel. În aşa mod, fenomenele relatate, parţial, în lucrarea “Basarabia – destin şi provocare”, volumul I, reprezintă realitatea nespus de nenorocită a poporului basarabean în epoca contemporană.

“Basarabia – destin şi provocare” cuprinde, nemijlocit, şi eseuri ce abordează tema conştiinţei naţionale, sistemului de valori, ideea naţională, idealul naţional, etc., lucrări cu scop instructiv-educativ pentru societatea basarabeană şi, nu în ultimul rând, pentru omul din R.Moldova care trebuie să conştientizeze corect realitatea fenomenelor care îi determină existenţa şi supravieţuirea într-o societate.

 

Parabola identităţii

 

Prefaţa la volumul „Basarabia – destin şi provocare”, autor Galina Martea

 

„Şi cărţile au suflet: uneori

le şi auzi, în preajmă, cum respiră,

cum plâng, cum râd cu tine, cum se miră

şi-ţi fac din zile moarte – sărbători”.

Nicolae Dabija (Şi cărţile au suflet…)

 

O vorbă populară afirmă cu înțelepciune: „Călătorului îi stă bine cu drumul”.

Dar cum îi stă unui popor care s-a pornit în căutare de sine?

După ce am parcurs o cale lungă în timp şi spaţiu, cale de 25 de ani de independență, este firesc să ne întrebăm cum ne stă nouă cu drumul acesta? Am mers corect pe poteca timpului, rectiliniu ori am cotit adesea impuși de obstacole şi de împrejurări?

Că această cale aleasă nu va fi ușoară o știam din prima clipă, căci ne-am confruntat de la bun început cu o divizare a societății pe criterii etnice și lingvistice, după criterii geopolitice şi după care a urmat colapsul material.

Dar ceia ce e mai regretabil, bagajul conștiinței naționale era prea ușurel, prea nepotrivit pentru drumul greu pe care ne propuneam să-l parcurgem.

Cronologia drumului parcurs reflectă plenar obstacolele ce ne-au ieșit în cale: dezbinare teritorială, război fratricid impus din afară, pierderea din vizor a idealului național, exodul masiv al populației conștiente de anumite valori naționale, sărăcia cruntă și multe alte nenorociri…

Cronologia drumului parcurs reflectă vizibil şi partea secretă a problemei noastre – conștiința națională. Căci cel mai greu schimbările se produc în conștiință.

Scriitorul, pedagogul și filozoful Galina Martea este cea mai în drept să scrie despre marile noastre probleme. Cartea pe care ne-o propune BASARABIA–DESTIN   ŞI PROVOCARE este o radiografiere profundă a meandrelor noastre identitare, care pentru Basarabia şi basarabeni a devenit problema problemelor.

Autoarea îşi conturează sintezele nu din surse împrumutate, nu dintr-o lume imaginară creată special ca spaţiu ori platformă pentru meditaţie.

Experiența proprie a facut-o să cunoască problema identităţii şi pe cea a autoexilării. Dar depărtarea de patrie i-a asigurat și un mare avantaj – posibilitatea de a ne privi dintr-o parte, cu alți ochi, mai obiectivi, mai judicioși.

Copleșită de firescul sentiment, siropos, dulceag, de nostalgie, specific neamului nostru, ea ne cercetează discret, cu ochii savantului, care nu pregetă să pună diagnoza cea mai dureroasă, dar cea corectă.

Numai prin asemenea studii putem să verificăm dacă drumul parcurs a fost cel corect ales, dacă condrumeții au fost pe aceiași lungime de undă, dacă am mers înainte ori doar am mimat mişcarea.

Refrenul secret al acestui volum este Basarabia şi povara nemiloasă a destinului.

Concluzia care se impune în urma lecturii acestei ediţii este una sigură – ca să evoluăm avem nevoie de o purificare. De o transfuzie de conștiință națională…

Și numai atunci vom putea să preluăm drumul de la capăt. Dacă ne urmăm cu fidelitate idealul, negreșit așa vom proceda şi doar atunci vom izbândi…

Iurie Colesnic

g-marteafoto-45artjpg

Foto autoare: Galina Martea

O CONVIEŢUIRE PROLIFICǍ

Posted by Dorin Nadrau On November - 13 - 2016

Coabitarea românilor cu minoritatea elenă a înregistrat în istoria noastră subtile interconexiuni, atât etnice, cât şi culturale, fiind de notorietate astăzi că prezenţa grecilor pe teritoriul României durează de aproape trei mii de ani. Bogatele implicaţii istorice şi culturale pe care grecii le-au avut în decursul evoluţiei noastre mă îndreptăţesc să încerc o scurt analiză a consecinţelor reale de vrednică apreciere ale fertilei convieţuiri româno-greceşti.

Primele colonii greceşti pe pământ românesc au fost înfiinţate în secolul al VII-lea î.Hr. pe malul apusean al Mării Negre, luând naştere oraşele Histria şi Tomis. De-a lungul vremii au fost consemnate mai multe valuri de emigranţi eleni, dar cele mai masive imigrări s-au petrecut pe timpul Imperiului Otoman. Întemeierea centrelor urbane de la Marea Neagră a fost urmată de intense relaţii comerciale, culturale, religioase şi de înrudire în perioada Evului Mediu.

danube-delta-histria

Prăbuşirea Imperiului Bizantin a constituit un moment de o incontestabilă însemnătate în istoria convieţuirii. Trebuie remarcat că la doar şase ani de la căderea Bizanţului a fost atestat documentar Bucureştiul, împrejurare marcând sosirea aici a unor familii constantinopolitane ce se bucurau de un mare respect, înregistrându-se în scurt timp după aceea apariţia familiilor mixte româno-greceşti care se vor înmulţi în următoarele veacuri.

În secolul al XVII-lea, relaţiile domnitorilor români cu lumea grecească, datorate înrudirilor şi oportunităţilor prin care le asigurau urcarea pe tron, erau atât de solide încât, după unii autori, Bucureştiul părea o prelungire a Constantinopolului. Se impune menţionat că după căderea Constantinopolului, domnii Moldovei şi Valahiei (Principatele Dunărene) au devenit binefăcători ai multor instituţii culturale de pe teritoriul Greciei Otomane, precum şi ai unor mănăstiri de la Muntele Athos.

Grecii au adus în spaţiul românesc profesionişti din toate domeniile: ingineri, funcţionari, artişti, profesori, medici, clerici, negustori, meşteşugari, tipografi, librari, editori etc. Stabiliţi în Ţara Românească şi Moldova, s-au integrat rapid în viaţa politică, socială şi economică, unii ajungând chiar să deţină funcţii şi demnităţi importante. Un exemplu din acele vremuri străvechi îl reprezintă călugărul Filos, autor de cântări bisericeşti, folosit la cancelarie de către Mircea cel Bătrân. De asemenea, merită menţionaţi cronicarul Ioannis Karyofyllis şi copistul Antim din Ioannina care serveau curtea lui Matei Basarab, amândoi fiind recunoscuţi ca reputaţi oameni de cultură.

În secolele XVII – XIX, majoritatea domnitorilor din cele două principate erau numiţi de către otomani din rândul grecilor fanarioţi. Fanarioţii erau domnitori aleşi din cadrul a 12 familii de aristrocraţi din cartierul Fanar din Constantinopol, de regulă, dragomani ai Înaltei Porţi. În general, aveau o bună educaţie de factură iluministă şi erau mandatari ai sultanului. Recunoscuţi ca neîncrezători în creştini şi deficitari la capitolul vizionarism, turcii i-au mutat continuu dintr-un principat în celălalt, pregătind şi facilitând inconştient unirea celor două principate. Început în 1711 în Moldova şi în 1716 în Ţara Românească şi încheiat în 1821, „secolul fanariot” a fost o perioadă de jaf, dar, fără îndoială, din punct de vedere cultural, a reprezentat un secol de reală efervescenţă spirituală, limba greacă folosită şi de elita românească conferind posibilitatea racordării, prin ea, la valorile europene.

Pe planul culturii, contribuţia grecilor este unanim recunoscută, ei dovedindu-se, de la început, buni cronicari, tipografi, ctitori de mănăstiri, biserici şi şcoli. Se ştie că în Ţara Românească, numeroşi literaţi greci au desfăşurat o activitate admirabilă, teatrul constituind o vocaţie de necontestat a grecilor. Aşa se explică şi faptul că începuturile acestui gen la români au aparţinut domniţei Ralu Caragea.

Grecii au fost în permanenţă prezenţi la curţile domnitorilor noştri, fiind cunoscuţi ca valoroşi consilieri şi intermediari ai dialogului cu Poarta Otomană, creditori abili şi buni administratori financiari.

O trecere în revistă a unor „urme” demne de remarcat ale fructuoasei coabitări româno-greceşti suscită, fără îndoială, un justificat interes. Astfel, se cuvine semnalată întemeierea de către Şerban Cantacuzino a Şcolii greceşti de la Sf. Sava care a devenit apoi Academia Domnească. Tot el este cel care a construit Mănăstirea Cotroceni care, după mai multe etape de dezvoltare, a fost transformată în reşedinţă domnească, pentru ca după ’90 să ajungă sediul Preşedinţiei statului. Ilustrul domn al Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu, nepot de Cantacuzini, a avut un rol deosebit în crearea unui stil arhitectonic nou, o reuşită sinteză între Orient şi Occident. A zidit numeroase monumente admirabile, cum ar fi Biserica Sf. Gheorghe Nou. Trebuie subliniat că inaugurarea tiparului grecesc s-a petrecut tot în perioada de domnie a lui Brâncoveanu şi că Mănăstirea şi Spitalul Colţea au fost întemeiate de Cantacuzini. Complexul monastic Stavropoleos, un aşezământ arhitectural unic în Bucureşti, construit în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, a fost ridicat din ordinul lui Ioaniche Stratonikeas în chiar incinta propriului han.

Să mai observăm  şi după încetarea epocii fanariote, domnitorii Grigore IV Ghica şi Alexandru D. Ghica erau descendenţi ai unor familii de domnitori fanarioţi, iar în perioada imediat următoare anului 1821, numeroşi greci profesând ca medici, institutori sau negustori au rămas în Bucureşti. Buni comercianţi, au avut în proprietate renumite localuri şi ospătării (Hanul cu Tei, Hanul Roşu, Curtea Veche etc.) sau au administrat cu succes altele (Hanul lui Manuc, cel mai mare han al Bucureştiului, înfiinţat în 1808 de armeanul Hanuc Bei, pe care l-au gestionat o lungă perioadă de timp). O dată cu intrarea în vigoare a Regulamentului Organic din 1829, numeroşi  greci au solicitat naturalizarea. Mulţi au fost profesori la şcoli de seamă din Bucureşti (Colegiul Sf. Sava), au fondat societăţi culturale ori s-au dedicat presei.

Grecii se manifestă activ şi după anul 1862 când Bucureştiul este declarat capitală a noului stat naţional România, profesând ca medici, diplomaţi, profesori, oameni de afaceri, bancheri, artişti, preoţi. Numeroase construcţii şi monumente sunt legate de numele lor: Schitul Darvari a fost ctitorit de Mihai Darvari, Cimitirul Bellu a luat fiinţă pe terenul oferit primăriei bucureştene de grecul Barbu Bellu. Nu trebuie uitată vocaţia de importanti donatori pe care au probat-o personalităţi ale vremii de origine elenă, ca: Mihai Cantacuzino, Dosithei Filiti, Evanghelie Zappa, Constantin Caracas, familia Zerlendi. Trebuie menţionat că printre fondatorii Ateneului Român şi ai Academiei Române s-au numărat şi mulţi oameni de cultură greci, precum Evanghelis Zappas, care a susţinut şi editarea Dicţionarului limbii române.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, grecii au fost cei mai numeroşi proprietari de stabilimente industriale din România, regăsindu-se însă considerabil şi în domeniul exploatării pământului. Se impune precizat că statul român a fost şi un loc agreat de greci pentru refugiile la care au fost obligaţi de-a lungul timpului: din Bulgaria (1913), din Asia Mică (1922) sau din Grecia, în timpul războiului civil (1943-1949).

Rodnicele interferenţe româno-greceşti au influenţat desigur înfiinţarea de către străluciţii noştri savanţi N. Iorga, V. Pârvan şi Gh. Murgoci a Institutului pentru Studiul Europei Sud-Orientale, aceeaşi motivaţie determinând şi fondarea Institutului de Studii Bizantine (1926) şi a Institutului de Studii şi Cercetări Balcanice (1937). Merită amintit că ctitori greci au monumentalele edificii Palatul Cantacuzino şi Palatul Şuţu şi că Bucureştiul a avut chiar şi primari greci: C. A. Rosetti, Mihai Cantacuzino, Dimitrie Ghica, Panaiot Iatropol. Nu trebuie omisă nici observaţia că în timp numeroşi greci au fost asimilaţi complet de populaţia românească. În perioada comunistă, mulţi etnici greci au plecat în ţara lor de origine, iar comunitatea grecească tradiţională a intrat într-un inevitabil declin.

În fine, cred că nimic nu ar putea ilustra mai relevant fecunda convieţuire decât enumerarea câtorva familii şi personalităţi cu rădăcini greceşti care s-au distins categoric în viaţa politică, economică sau, mai ales, culturală a României: Familia Cantacuzino (a fost o familie boierească cu origini bizantine ce a dat domni în Ţara Românească şi Moldova, cantacuzinii clamând a descinde din împăraţii Bizanţului), Familia Caradja (a fost o familie de sorginte greco-bizantină, fanariotă, ai cărei membri au ocupat de-a lungul timpului importante funcţii în cadrul Imperiului Otoman, familie care s-a stabilit la sfârşitul secolului al XVI-lea în Principatele Dunărene, unde au avut doi reprezentanţi pe tronul Moldovei), Ion Luca Caragiale (dramaturg, nuvelist, pamfletar, scriitor, director de teatru, comentator şi ziarist, considerat a fi cel mai mare dramaturg român, ales membru post-mortem al Academiei Române; mama sa a fost braşoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas), George Ciprian (dramaturg român, actor şi om de teatru, considerat un precursor al teatrului absurd; tatăl său a fost un brutar grec din Insula Cipru), Hariclea Darclee (una dintre personalităţile muzicale cele mai importante ale României, vocea sa excepţional cultivată permiţându-i abordarea ca soprană a unui foarte vast repertoriu; s-a născut la Brăila într-o familie cu rădăcini elene), Panait Istrate (scriitor şi jurnalist de limbă română şi limbă franceză, s-a născut la Brăila ca fiu nelegitim al unei spălătorese şi al unui contrabandist chefalonit), Jean Moscopol (cântăreţ de muzică uşoară, celebru în perioada interbelică; părinţii săi au fost greci), Elie Carafoli (inginer român, constructor de avioane, membru al Academiei Române, considerat unul dintre pionierii aerodinamicii, s-a născut în Macedonia într-o familie de aromâni greci), Nicolae Malaxa (inginer şi întreprinzător român, unul dintre cei mai importanţi industriaşi ai României interbelice, personalitate controversată datorită simpatiilor politice, s-a născut într-o familie de aromâni greci), Radu Beligan (actor cu o bogată activitate în teatru, film, televiziune şi radio, membru al Academiei Române din 2004, inclus în Cartea Recordurilor în 2013 ca fiind cel mai longeviv actor în activitate pe scena unui teatru; pe linie paternă a fost urmaş al unuia dintre fraţii lui Ion Creangă, iar pe linie maternă a fost grec).

Dorin Nadrau

Dorin Nădrău (S.U.A.)

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors