Archive for the ‘Cultural’ Category

TIBERIU DIANU, Nursing Homes, CURENTUL INTERNAŢIONAL

Ceea ce deosebeşte Statele Unite de celelalte națiuni este conceptul de „națiune a legii, nu națiune a oamenilor”. Cea mai bună manieră a face o națiune să se preocupe de cetățenii săi este să îi trateze pe toți în mod egal în faţa legii.

Cei care nu sunt de acord cu acest concept sunt fie cei care abuzează legea și își folosesc poziția oficială pe nedrept, fie cei care vor să abuzeze legea pentru a fi beneficiarii acestui abuz.

Să vedem cum funcționează acest lucru în sistemul de imigrație american.

Avocații pregătesc acţiuni frivole în instanţă contra guvernului pentru clienții lor nevoiaşi (care abia vorbesc engleza). Apoi folosesc tot felul de chichiţe avocăţeşti ca să le prelungească cât mai mult clienţilor lor neplătitori şederea provizorie în ţară.

Imigranţii ilegali, pe de altă parte, creează încet-încet o masă amorfă de peste 20 de milioane de locuitori cu statut incert, care va transforma întreaga naţiune americană.

Cum vor fi plătite enormele cheltuieli de judecată? Prin aranjamente procentuale cu avocaţii, dacă vor câştiga? Greu de crezut. E mult mai eficient să urmezi firul banilor ca să vezi cine îi plăteşte, de fapt, pe avocaţi.

Primul scenariu: trimiterea în judecată a guvernului pentru „reunificarea familiilor”. În cadrul politicii de „toleranţă zero”, Departamentul de Justiție (DOJ) a început să depună deschidă dosare penale împotriva majorității imigranților ilegali pentru contravenţii (intrări ilegale) și infracțiuni (intrări ilegale repetate). Scopul era să se creeze consecințe pentru familiile imigranţilor care încălcaseră legea, dar care, conform unor proceduri anterioare, erau eliberate provizoriu. În acest proces, părinții au fost separați de copiii lor, care au fost plasați la Departamentul de Sănătate și Servicii Umane (Department of Health and Human Services/DHHS) şi care, la rându-i, i-a plasat în cămine sau a căutat sponsori pentru a-i prelua.

După cum a declarat The Washington Times, faptul că un judecător federal a decis încetarea despărțirii membrilor de familie şi reunificarea familiilor a creat o stare de haos în sistem, pentru că guvernul a încercat să reunească cei peste 2.000 de copii separați de părinți, dar, în unele cazuri, părinţii fuseseră deja deportați.

În plus, testele ADN au relevat că peste 30% dintre copiii care îi însoțiseră pe adulții care solicitaseră azil politic nu erau înrudiţi cu însoţitorii lor, cu alte cuvinte, erau copii traficaţi.

Efectul de bumerang a fost următorul: grupurile de stânga pentru drepturile omului au dat în judecată guvernul pentru politica de „toleranță zero”, susținând că aceasta provoacă „stres emoțional” imigranţilor adulți şi copii.

În februarie 2019 șase familii de imigranţi ilegali au acţionat în justiţie administraţia Trump pentru daune morale, în valoare de mai multe milioane de dolari, pentru separarea famililiilor, motivând că au nevoie de bani pentru a-şi plăti avocaţii şi a-şi acoperi cheltuielile medicale rezultate în urma „torturii” la care pretind că au fost supuşi. O reclamantă din Guatemala a declarat că fiica ei are coșmaruri și transpirații în timpul noţii şi că se trezeşte plângând pentru că nu mai vrea să fie luată de lângă mama ei.

Aceasta este cea mai recentă tentativă a grupurilor pentru drepturile imigranților de a pedepsi guvernul pentru separarea familiilor, care ar fi provocat „stres emoțional” părinților și copiilor.

Al doilea scenariu: trimiterea în judecată a guvernului prin acţiuni colective pentru „ignorarea nevoilor medicale ale imigranților”. Avocații grupurilor pentru drepturi civile şi dizabilități pretind în acţiunile lor că cei imigranţii din centrele de detenţie pentru imigrare sunt izolați și li se refuză tratamentul medical.

În august 2019, s-a intentat o acţiune colectivă pentru 15 imigranți ilegali din Mexic, Sudan și alte țări, deţinuţi în opt centre diferite, dintre care mulţi se împotriveau acţiunilor de deportare. Un imigrant din Orientul Mijlociu a susţinut că i s-a refuzat un scaun cu rotile, iar altul a pretins că nu i s-a oferit traducător. Imigranții au spus că sunt pedepsiţi cu tratament în izolare şi că li se refuză tratamentul medical și operaţiile recomandate.

După cum a declarat Associated Press, avocații pretind că toate aceste probleme dăunează imigranților cu dizabilități și constituie un pericol pentru oricine s-ar afla în centrele de detenţie, cu peste 50.000 de paturi, ale Agenţiei de Imigrare şi Vămi (Immigration and Customs Enforcement/ICE). Conform aceleiași surse, „asistența medicală este oferită tuturor deținuților imigranţi, inclusiv cabinete stomatologice și asistenţă de urgență permanentă”.

Viitorul e clar: centrele de detenție pentru imigrare se vor transforma treptat în aziluri pentru nevoiaşi. Autorităţile de siguranţă naţională şi imigraţie vor trebui să predea gestiunea ministerului sănătăţii. Se pare că acesta e planul.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în MEDIUM şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Taiwan contra China prin SUA: O privire retrospectivă

Posted by Tiberiu Dianu On August - 18 - 2019
De la stânga la dreapta: Preşedinţii Jinping Xi (China), Donald Trump (SUA) şi Ing+Wen Tsai (Taiwan)

De la stânga la dreapta: Preşedinţii Jinping Xi (China), Donald Trump (SUA) şi Ing-Wen Tsai (Taiwan)

Relația dintre Taiwan şi China continentală a fost întotdeauna complexă și controversată. Întrucât tulburările din Hong Kong și relațiile comerciale cu China domină știrile, modul în care Statele Unite se ocupă de Taiwan merită o privire mai atentă, având în vedere şi atitudinea agresivă a președintelui Trump cu China. Iar veştile sunt bune.

În 1949, ca urmare a unui război civil, China s-a divizat în două entități statale: China continentală (Republica Populară Chineză/RPC) și Taiwan (Republica China/RC). Războiul civil s-a terminat fără semnarea oficială a vreunui tratat de pace, iar cele două părți sunt, formal, încă în stare de război. De atunci, relațiile dintre Beijing și Taipei s-au caracterizat prin contacte limitate, tensiune și instabilitate.

De-a lungul anilor China comunistă și-a folosit tradiţionala „diplomație panda” cu Taiwanul (oferind urși panda drept cadouri). Cadourile de urşi panda au reprezentat încercări ale administrației de la Beijing de a atrage guvernul taiwanez într-un „front unit”, în ciuda faptului că administrațiile din Taipei au sprijinit adesea independența Taiwanului și s-au opus unificării cu Republica Populară Chineză.

Comparând Taiwanul cu China în politica internațională, gândul ne duce automat la ideea luptei dintre cei mari şi cei mici. În cultura americană cei mici sunt sunt foarte apreciaţi. Ei apar în literatura biblică iudeo-creștină, cum ar fi povestea lui David și Goliat , și reflectă idealul “visului american”, unde cei mici, slabi sau săraci muncesc din greu pentru  a avea victorii în viaţă.

Acesta este motivul pentru care relațiile Statelor Unite cu Taiwanul au fost întotdeauna durabile şi puternice, în ciuda unor fluctuaţii temporare.

În 1979, în timpul administrației preşedintelui democrat Jimmy Carter (1977-1981), Statele Unite au normalizat relațiile diplomatice cu guvernul Partidului Comunist Chinez de la Beijing. Conform Legii din 1979 privind relațiile cu Taiwan, relațiile Statelor Unite cu această ţară au devenit neoficiale și neprotocolare.

În 1982, în timpul administrației preşedintelui republican Ronald Reagan (1981-1989), relațiile SUA cu Taiwanul au fost întărite în mod neoficial prin Cele Şase Asigurări, ca răspuns la cel de-al treilea comunicat privind instituirea relațiilor dintre SUA şi Republica Populară Chineză. Asigurările erau menite să reasigure atât Taiwanul, cât și Congresul Statelor Unite că Statele Unite vor continua să sprijine Taiwanul chiar dacă relaţiile diplomatice oficiale fuseseră întrerupte anterior.

Preşedintele republican Donald Trump, chiar înainte de inaugurarea sa prezidenţială din ianuarie 2017, a demarat măsuri rapide de a întări şi mai mult relațiile SUA cu Taiwanul. La 2 decembrie 2016, ca preşedinte ales, Trump a acceptat o convorbire telefonică de la preşedinta Taiwanului, Ing-Wen Tsai, prin care aceasta îl felicita cu ocazia câştigării alegerilor prezidenţiale. A fost prima dată din 1979 de când un președinte ales a avut o convorbire publică cu un lider din Taiwan. Trump a declarat că în convorbirea telefonică s-a discutat despre „strânsele legături economice, politice și de securitate dintre Taiwan și SUA”.

La 16 martie 2018 președintele Trump a semnat Legea de călătorie în Taiwan, în temeiul căreia relațiile dintre Statele Unite și Taiwan au fost ridicate oficial la nivel înalt.

În iunie 2018 a fost inaugurat Institutul American din Taiwan, o clădire finanţată cu 250 de milioane de dolari. Autoritățile chineze au considerat că această acțiune încalcă strategia lor politică oficială  – „o ţară (China), două sisteme”  – și au insistat ca Statele Unite să înceteze orice relație cu Taiwanul fără aprobarea Chinei.

La 17 iulie 2018 armata Taiwanului a cumpărat elicoptere de atac Apache din Statele Unite la un preţ de 1,94 miliarde de dolari, după finalizarea pregătirii și verificărilor necesare ale piloţilor privind capacitatea de luptă a flotei aeriene. Președinta taiwaneză Ing-Wen Tsai a declarat că obţinerea elicopterelor Apache a reprezentat „o etapă importantă” în îndeplinirea strategiei de „descurajare multiplă” a ţării insulare pentru contracararea invaziilor și rezistenţa la presiunea Beijingului, cu sprijinul Washingtonului, care era şi el preocupat de expansiunea militară a Beijingului în Marea Chinei de Sud și în alte regiuni.

În septembrie 2018 Statele Unite au aprobat vânzarea de piese de schimb și alte echipamente în valoare de 330 de milioane de dolari pentru a sprijini aviaţia militară taiwaneză.

În iulie 2019 Departamentul de Stat al SUA a aprobat pentru Taiwan vânzarea de tancuri M1A2T Abrams, rachete Stinger și echipamente conexe în valoare de circa 2,2 miliarde de dolari.

Mai recent, administrația Trump, criticată verbal de China de săptămâni întregi, are în plan să vândă Taiwanului noi avioane de vânătoare de tip F-16, în valoare de 8,5 miliarde de dolari. Avioanele de tip F-16V reprezintă cea mai avansată versiune a avioanelor aflate deja în dotarea aviaţiei militare din Taiwan. Tipul F-16V va înlocui avioanele de tip Northrop F-5E/F, care vor fi retrase din uz în următorii ani.

La 16 august 2019 Departamentul de Stat a trimis documentaţia aferentă Congresului pentru analiză şi nu sunt aşteptate luări de poziţie contrare pe această temă. Dacă este aprobată, această vânzare de arme către Taiwan ar fi cea mai mare și mai importantă din ultimele decenii. După procesul de analiză, care durează 30 de zile calendaristice, se va emite pentru Taiwan o scrisoare de ofertă și acceptare a vânzării. Taiwanul este sub o presiune crescândă din partea Republicii Populare Chineze, aşa că vânzarea este esențială pentru îmbunătățirea capacității țării de a-și apăra spațiul aerian suveran. De asemenea, această achiziţie va trimite un puternic mesaj privind angajamentul Statelor Unite pentru securitate și democrație în întreaga regiune indo-pacifică.

Este de aşteptat ca autorităţile din China să protesteze vehement la această ultimă tranzacție, deoarece Chinei nu îi plac niciodată livrările de armament american pentru Taiwan. În luna mai 2019 regimul comunist de la Beijing a amenințat deja că va riposta împotriva Statelor Unite pentru limitarea sumelor de dolari cheltuite pentru produsele chineze. Ziarul poporului, oficiosul Partidului Comunist Chinez, a făcut aluzie la faptul că China va înceta să mai exporte “minerale rare” în Statele Unite, declarând: „Să nu spuneţi că nu v-am avertizat!”. Această frază-tip este folosită ori de câte ori Partidul Comunist Chinez amenință cu războiul. Răspunsul nu s-a lăsat aşteptat. La 5 august 2019 Departamentul Trezoreriei SUA a anunțat că a declarat China manipulator valutar.

Recent, potrivit unui purtător de cuvânt al Flotei SUA din Pacific, China a interzis vizitarea Hong Kong-ului de către două nave de război americane și a acuzat membri din ambele partide din Congresul SUA că ar fi în spatele protestelor anti-comuniste din Hong Kong.

De-a lungul anilor micul Taiwan a reușit nu numai să supraviețuiască, ci să dea şi suficiente bătăi de cap uriaşului care este China. Proverbul cu „buturuga mică răstoarnă carul mare” se aplică perfect relației dintre Taiwan şi China.

E un semn şi că „diplomația panda” chineză nu mai e atât de infailibilă.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Cum arată portretul unui terorist Antifa

Posted by Tiberiu Dianu On August - 17 - 2019
Willem Van Spronsen

Willem Van Spronsen

Mișcarea Antifa din Statele Unite este alcătuită din grupuri militante autonome de stânga și indivizi angajați în tactici de protest violente împotriva celor pe care îi identifică drept fasciști, rasişti sau de extremă dreaptă. Activiştii tind sa fie anti-capitalişti şi includ anarhiști, comunişti, socialiști, şi unii liberali și social-democrați.

Mișcarea Antifa a crescut de la alegerile prezidențiale din 2016, iar din august 2017 există aproximativ 200 de grupuri.

Primele grupuri Antifa s-au format pe coasta de vest în 2007, începând cu Portland din statul Oregon, s-au extins până la Seattle din statul Washington și ulterior s-au răspândit în alte zone.

Unul din specimenele Antifa a fost teroristul Willem Van Spronsen, din insula Vashon (Vashon Island), de lângă Seattle.

În 2018, în timpul unui protest în faţa centrului federal de detenție pentru imigrație din oraşul Tacoma, statul Washington, la sud de Seattle, bărbatul de 68 de ani și-a încolăcit brațele în jurul gâtului și umerilor unuipolițist pentru a încerca să elibereze un alt protestatar. Când poliția i-a pus cătuşele, i-au găsit în buzunar o baston pliabil și un cuțit, ceea ce i-a atras inculparea.

Pe 13 iulie 2019 Van Spronsen s-a întors la Centrul de Detenție din Nord-Vest, în clădirea de deținere a Agenţiei pentru Imigrare şi Vămi (Immigration and Customs Enforcement/ICE), de această dată înarmat cu o pușcă și dispozitive incendiare. El a aruncat obiecte aprinse spre vehicule și clădiri, provocând incendierea unui autoturism, și a încercat fără succes să aprindă un rezervor cu propan. Un angajat ICE i-a văzut puşca şi a anunţat poliţia. Patru poliţişti au descins la faţa locului, au deschis focul și apoi s-au retras, fără să fie răniţi. După sosirea ambulanţei, poliţiştii l-au găsit pe Van Spronsen decedat. Potrivit raportului medical, el a avut mai multe răni produse prin împușcare.

Atacul lui Van Spronsen a avut loc în ajunul unui raid naţional planificat de ICE care viza mii de imigranți ilegali care au ignorat citaţiile de a se prezenta în instanţă sau care primiseră decizii de deportare. Se crede că Van Spronsen viza parcarea centrului de detenție, care include un grup de autobuze pentru transportul imigranţilor la aeroport pentru a fi deportați.

Dacă ar fi avut succes, atacul lui Van Spronsen ar fi curmat sute de vieți. Centrul de detenție adăposteşte peste 1.500 de deținuți.

ICE a aprobat postarea înregistrărilor video ale atacului de luna trecută. În videoclipul care arată incendiul declanșat de Van Spronsen înainte de a fi împușcat mortal de poliție se pot auzi împuşcăturile poliţiştilori asupra teroristului Antifa, care era şi el înarmat. Urmărește VIDEO aici.

Van Spronsen se autointitulase anarhist și fusese activ în comunitatea anarhistă din statul Washington. De asemenea, el fusese şi membru al grupului de stânga de apărare denumit Puget Sound John Brown Gun Club.

La fel ca alţi dezaxaţi înainte de a fi ucişi, Van Spronsen a lăsat un manifest înainte de moartea sa. Prietenii lui spun că probabil plănuia să moară în timpul atacului.

În manifest, transmis înainte de moartea sa, Van Spronsen scria: „E timpul să luăm măsuri împotriva răului” și „Răul spune că o viață valorează mai puțin decât alta. Răul spune că fluxul de comerț este scopul nostru aici. Răul spune că sunt necesare lagăre de concentrare pentru oameni considerați mai puţin importanţi. Servitorii răului spun că lagărele de concentrare ar trebui să fie mai umane. Atenție la centrişti.”

În viața personală Van Spronsen a lucrat ca tâmplar și antreprenor independent. Încă din 2013 el trecuse prin nişte procese de divorț și de încredinţare a copilului, iar soţia lui, de care se separase, îl acuzase de violență domestică, potrivit dosarelor de la instanţă.

El era şi cântăreţ de muzică folk care participa la diverse spectacole din Vashon Island și din zona oraşului Seattle.  Era prezent la evenimente și locuri din jurul casei sale din Vashon Island.

Van Spronsen a fost un apropiat al comunităţii locale de transsexuali, deşi „tovarăşi” de-ai lui din comunitate au declarat că „Will se identifica drept bărbat”.  Într-una din melodiile compuse de el, „Am fost fată”, după cum afirmau aceiași prieteni, era vorba despre cineva foarte important pentru el și nu era un cântec autobiografic.

Iată un VIDEO al lui Van Spronsen de la Festivalul căpșunilor din anul 2012.

Evident, omul tânjea după un alt festival Woodstock, care n-a mai venit niciodată.

Oameni ca Willem Van Spronsen se multiplică în progresie geometrică. Faptul că el era relativ în vârstă, și nu tânăr ca mulți dintre colegii lui activiști de la Antifa, dovedește că America are o problemă latentă. De asemenea, dovedește că somnul rațiunii, deghizat în „toleranță”, naște monștri. A venit timpul pentru acțiuni mai energice împotriva activităților Antifa și a inițiatorilor acestora.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Groenlanda, o nouă Alaskă americană?

Posted by Tiberiu Dianu On August - 16 - 2019

TIBERIU DIANU, Greenland, the New U.S. Alaska, CURENTUL INTERNAŢIONAL

Groenlanda, cu o populație de numai 56.000 de locuitori, este cea mai mare insulă din lume și un teritoriu autonom al Regatului Danemarcei. În 1985 Groenlanda a părăsit Comunitatea Economică Europeană (CEE) după ce și-a obţinut autonomia, întrucât nu era de acord cu reglementările CEE în domeniul pescuitului comercial.

În 2009 teritoriul a obținut o autonomie lărgită privind autoguvernarea în justiţie, poliţie şi mediu înconjurător. Danemarca îşi menține controlul în afacerile externe și apărare. Danemarca subvenționează anual teritoriul cu 3,2 miliarde de coroane daneze, dar această subvenţie va fi redusă treptat pe măsură ce Groenlanda începe să îşi colecteze veniturile din resursele ei naturale. Această etapă este considerată un pas în direcţia independenței depline faţă de Danemarca.

Interesul Statelor Unite pentru Groenlanda nu este nou. În 1867 William Seward, ministrul de externe din administrația preşedintelui Andrew Johnson, şi-a arătat interesul de a achiziţiona Groenlanda și Islanda de la Danemarca. Tot el a negociat  şi achiziţia Alaskăi de la Rusia ţaristă pentru suma de 7,2 milioane de dolari, achiziţie finalizată la 30 martie 1867. Seward era un expansionist înflăcărat. În vara aceluiași an, el a negociat cu Danemarca şi achiziția insulelor St. Thomas și St. John (din cadrul actualului teritoriu american al Insulelor Virgine), dar tratatul, deși agreat, nu a fost finalizat. Când a fost finalizat, în ianuarie 1917, prețul de vânzare a fost de 25 milioane de dolari americani (echivalentul a 575,61 milioane de dolari americani la nivelul anului 2018). Statele Unite au preluat posesiunea insulelor în luna martie 1917.

În ceea ce privește Groenlanda, legătura sa cu Danemarca a fost întreruptă la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, când în aprilie 1940 Danemarca a fost ocupată de Germania nazistă. În aprilie 1941 Statele Unite au ocupat Groenlanda pentru a o apăra împotriva invaziei germane. Ocupația americană a Groenlandei a durat până în 1945. În 1946 Statele Unite şi-au dezvoltat un interes geopolitic în Groenlanda și au oferit să cumpere insula de la Danemarca pentru suma de 100 de milioane de dolari. Cu toate acestea, Danemarca a refuzat să vândă insula.

Statele Unite rămân extrem de interesate să investească în baza de resurse din Groenlanda. În 1950 Danemarca a acceptat să permită Statelor Unite să restabilească baza aeriană de la Thule, care a fost extinsă între 1951 și 1953 ca parte a unei strategii comune de apărare NATO în timpul Războiului rece. Tratatul dintre Statele Unite și Danemarca a fost folosit atât de Comandamentul Spațial al Aviaţiei Militare a Statelor Unite, cât și de Comandamentul Nord-American de Apărare Aerospațială (NORAD). Baza aeriană de la Thule, situată la aproximativ 750 de mile (peste 1207 kilometri) de Cercul Arctic, include o stație de radar cu rachete balistice. Postul de radar și de recepţie prezintă un sistem de avertizare timpurie a rachetelor balistice, care poate anunţa în avans apropierea rachetelor balistice intercontinentale şi care penetrează teritoriul rusesc pe o suprafaţă de mii de kilometri.

Președintele Donald Trump a adus în discuţie cumpărarea Groenlandei de la Danemarca în mai multe ocazii, iar consilierii prezidenţiali examinează această posibilitate. Interesul președintelui de a achiziţiona Groenlanda a fost relatat pentru prima dată pe 15 august 2019 de către cotidianul The Wall Street Journal, care a menționat că Trump a ridicat problema în timpul unor întâlniri şi dejunuri oficiale din perioada primăverii, solicitând opinia consilierilor săi şi reflectând serios despre posibilitatea și avantajele posesiunii Groenlandei. El și-a exprimat interesul pentru idee și a avut întrebări cu privire la potențialul militar și de cercetare al insulei.

Potrivit acelorași surse, Trump le-a spus asociaților săi că i s-a recomandat să analizeze achiziţia Groenlandei deoarece Danemarca se confruntă cu probleme de finanţare a teritoriului. Danemarca se străduiește să ofere teritoriului cu 56.000 de locuitori o asistență financiară anuală evaluată la 591 de milioane de dolari în subvenții.

Dar mai pot exista și alte motive. De exemplu, motivul unei dominaţii totale a Groenlandei pentru a avea puterea de a exclude China din zonă. China și-a exprimat şi ea interesul față de insulă prin cumpărarea unei baze atlantice, care ar poziţiona ţara în faţa Americii și a Europei. În anul 2017 Danemarca a blocat o tentativă chineză de a cumpăra o bază navală abandonată din zonă, dar interesele chineze în regiune, inclusiv miniere, se extind. China joacă pe termen lung, iar interesul său pentru regiunea arctică este notoriu.

Așadar, SUA are două posibilități pentru a-i ține pe chinezi în afara regiunii: fie să se bazeze pe loialitatea guvernelor Danemarcei și Groenlandei (în condiţiile în care regimul de la Beijing aruncă în stânga şi dreapta cu bani), sau, de ce nu, să achiziţioneze ea însăşi Groenlanda și să le spună chinezilor să spele putina.

Consilierii prezidenţiale au declarat că Trump consideră cumpărarea Groenlandei ca echivalent al actului de achiziţie a Alaskăi din anul 1867. Cumpărarea ar putea fi începutul edificării unei moşteniri a preşedintelui, similară cu cea a președintelui republican Dwight Eisenhower, care, în ianuarie 1959, a admis Alaska în cadrul SUA ca stat. De asemenea, achiziţia insulei i-ar aduce preşedintelui şi gloria de a adăuga peste 2,1 milioane de kilometri la teritoriul Statelor Unite. Acest lucru i-ar oferi o moștenire pe care nici administrațiile prezidenţiale ale lui Andrew Jackson şi Harry Truman nu le-ar putea revendica, după încercările lor eșuate de a cumpăra Groenlanda de la Danemarca.

Întâmplător sau nu, președintele va vizita pentru prima dată regatul danez chiar în luna septembrie 2019.

Va fi extrem de fascinant de urmărit evoluţia acestei situaţii în viitorul apropiat.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Jocul abject al stângii americane de schimbare a numelor

Posted by Tiberiu Dianu On August - 15 - 2019
Turnul Trump din oraşul New York

Turnul Trump din oraşul New York

Democrații își practică din nou jocul abject de schimbare a numelor.

Mai întâi, în 2015, președintele Obama a schimbat numele celui mai înalt vârf muntos al Americii de Nord din McKinley (care îl onora pe președintele republican originar din Ohio) în Denali. După alegerile prezidențiale din 2016, președintele Trump a dorit să anuleze schimbarea numelui, însă cei doi senatori republicani (doar cu numele) din Alaska, Lisa Murkowski și Dan Sullivan, i-au spus președintelui că nu doresc acest lucru, iar Trump a acceptat, în cele din urmă, să nu se opună schimbării numelui.

Este suficient să spunem că Murkowski însăși a depus un proiect de lege în ianuarie 2015 pentru a re-propune redenumirea celui mai înalt vârf din America în Denali. Cât despre Sullivan, senator în funcţie din 2015, acesta a uitat că raportul de finanțare a campaniei lui de la sfârșitul anului 2013 indica faptul că, din contribuțiile totale de 1,2 milioane de dolari, peste 400,000 de dolari proveneau chiar din statul Ohio.

Atât Murkowski, cât și Sullivan sunt adversari renumiţi ai lui Trump încă din timpul campaniei prezidențiale din 2016.

După aceea, democrații au fost loviţi de mania schimbării numelor de școli și străzi denumite după oameni de stat „indezirabili” pentru stânga, precum președintele George Washington, președintele confederat Jefferson Davis și generalul confederat Robert E. Lee.

Consilierii locali nătângi, dar orbiți de furie după ce Trump a câștigat alegerile prezidențiale din 2016, au vrut neapărat să își arate mușchii în fața comunităților lor. În consecinţă, au organizat întâlniri ad-hoc unde au procedat la schimbarea denumirilor „indezirabile”, ignorând atât voința propriilor lor concetăţeni, cât şi cheltuielile suplimentare uriaşe pe care le implică această decizie. Mai precis, înlocuirea inscripţiilor de pe clădiri şi terenuri de sport, crearea de uniforme noi și schimbări de echipamente, noi anteturi pentru corespondența oficială, precum și alte costuri asociate, care vor crea o imensă presiune asupra bugetelor locale, şi aşa foarte limitate.

Acum, cea mai recentă găselniţă a democraților este să reboteze strada din New York pe care se află Turnul Trump după preşedintele Barack Obama. Pe MoveOn.org a fost lansată o petiţie, transmisă primarului orașului din New York, Bill de Blasio, și Consiliului municipal al orașului New York, care încearcă să schimbe denumirea unei porţiuni stradale de pe Fifth Avenue, între străzile 56 şi 57, în „Bulevardul Președintele Barack H. Obama” și să modifice şi toate adresele de pe acea porțiune a bulevardului. Demarată în luna octombrie 2018, petiția a strâns până acum peste 250.000 de semnături online.

Petiționara, Elizabeth Rowin, în vârstă de 56 de ani, a declarat pentru Newsweek că a scris Consiliului municipal  din New York şi că unii consilieri i-au spus că, dacă iniţiativa va beneficia de suficiente semnături, vor examina problema.

Dacă efortul va avea succes, atunci adresa Turnului Trump se va schimba din 725 Fifth Avenue în 725 Barack H. Obama Avenue. Cu toate acestea, există o mică problemă: reglementările în vigoare impun ca persoanele care beneficiază de asemenea onoruri să fie decedate cu cel puţin doi ani înainte de a putea fi luate în considerare.

Strategia de schimbare a numelor continuă deja tendința activiștilor bigoţi de stânga care doresc să impună în școli și comunități un nou limbaj alternativ bazat pe „termeni” politici corecți și pe o împărţire diferită a sexelor.

Aceste jocuri de schimbare a numelor vor continua. Dacă nu sunt oprite, ele vor schimba iremediabil însăşi fibra națiunii, onomastica și toponimia tradițională americană, iar într-o bună zi ne vom trezi că locuim în altă ţară.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Cu bucurii, prin Basarabia

Posted by Stefan Strajer On August - 7 - 2019

Cu bucurii, prin Basarabia

Autor: Cornel Cotuțiu

 

Însemnările de acum le-am început a doua zi după ce ne-am întors din Republica Moldova, când, prin mass media, aflu despre declanșarea haloimăsului politico-administrativ de peste Prut. Întâiul verb din text l-am folosit la plural. Să-l motivez: Am străbătut patru zile, acest spațiu basarabean, un grup de astriști condus de Doamna Areta Moșu (președinta Despărțământului „Mihail Kogălniceanu” Iași), colegii dumneaei Gabriela Ciubotă, Vasile Cornea și autorul acestor rânduri (din partea Despărțământului năsăudean al Astrei).

Am fost doriți de către Despărțământul Astra al localității Feștelița (raionul Ștefan Vodă) să participăm la dezvelirea bustului regelui Ferdinand I, dăruit de Asociația „Oameni printre oameni” din București, condusă de dl. Gh. Rotariu. Invitația a fost un gest de prețuire pe care acest sat (de 3.300 de locuitori) îl are pentru Despărțământul Astra Iași. Aceeași atitudine este manifestată și din partea Primăriei; nu întâmplător, pe platoul clădirii acesteia se află bustul lui Eminescu (dăruit de astriștii ieșeni), iar prețuirea pentru Transilvania e mărturisită alături printr-o falnică troiță de Maramureș. De altfel, instituția aceasta inspiră, prin spațiile ei, încredere în semeni, în cultură, în valori morale persuasive. Am trăit o plăcută surpriză când, căzându-mi privirea pe afișierul Primăriei, remarcamm rubrici, înrămate, de felul acesta: „Programul-pilot Femei și afaceri”, „Fondul de Antreprenoriat pentru tineri”, dar și poezia „Balada vieții trecătoare” a lui Rabindranath Tagore (Până unde a ajuns celebrul indian!).

E de reținut, deopotrivă, un fapt mai mult decât lăudabil: Am văzut în holul Primăriei arborate, cu sugestie de înfrățire,   trei drapele: al Republicii Moldova, al României și al Uniunii Europene. Încă ceva, care iese din obișnuit: Primarul Nicolae Tudoreanu a publicat, acum, în 2019 un splendid album foto, de 200 de pagini, intitulat „Feștelița de odinioară” (1926 – 1977). Să vrei să gospodărești memoria colectivă în felul acesta e un fapt vrednic de laudă.

De ce bustul acestui rege, aici, în zona Nistrului? Pentru că, pretutindeni, în spațiile românești, Ferdinand I a rămas în memoria românilor drept ÎNTREGITORUL, așadar, cel în timpul căruia s-a săvârșit (prin voința tuturor provinciilor românești) Marele Act de la Alba Iulia – 1 Decembrie1918. Iar noile provincii aduse la sânul Mamei România doreau să-l cunoască „pe viu” pe formidabilul rege; care, aici, în Basarabia era apropiat de memoria lui Ștefan cel Mare. Și Ferdinand, într-adevăr, spre bucuria tuturora, a fost cunoscut și întâmpinat în consecință, în Bucovina, apoi în Basarabia, trecând și prin Feștelița. Ziua a fost inspirat aleasă. Fiind Ispasul creștinilor, Ziua Eroilor, regele a fost asociat și cu a ceastă postură. Plus că s-a mers și la mormintele celor 40 de eroi ostași din cimitirul satului.

Filolog fiind, mi-a fost de-o mirare amuzată denumirea acestui sat (atestat documentar pe la 1700), căci e un mare contrast între înțelesul vechi al acestui toponim și prezentul concret al zilei de azi. Verbul „a feșteli” înseamnă „a mânji”, „a păta”, „a o păți”, „ a o încurca” etc. Or, realitatea neagă ferm aceste sensuri, căci Feștelița e o localitate foarte frumoasă, cu oameni tot așa, cu săteni harnici și organisme administrativ-culturale de toată lauda. Scumpi români din România, eu nu prea am văzut la noi, de pildă, o casă de cultură, cu așa înfățișare, interioare spațioase, dotări moderne, sală de spectacole, bibliotecă (Au primit din partea noastră volume și publicațiile „Revista Română” și „sud-vest”; de altfel, reviste dăruite peste tot pe unde am oprit la întâlnirile cu astriștii basarabeni). E nostim și semnificativ peretele din fundalul scenei, acoperit, cu litere de-o șchioapă, cu următoarea întâmpinare rimată:

„Drumețule! / Tu, care-ți porți prin Feștelița pasul, /   Noi te-om cinsti cu pâine și cu sare. / Noi bucuroși ți-om îndulci popasul, / Cu masă pusă și cu vinuri rare”.

Și nu a fost greu să ne convingem că așa este. Desigur că, înaintea spectacolului de la Casa de Cultură (Atenție, nu „cămin cultural”!), s-a desfășurat un microsimpozion pe teme culturale și monarhice. Am avut și eu o intervenție în același spirit, făcând precizarea că sunt astrist și membru al ”Clubului Monarhist din Bistrița”.

Încă ceva, tot la acest capitol al mirărilor admirative: În cele două zile/nopți de ședere la Feștelița, am fost găzduiți de admirabila familie Diana și Sergiu Ciubotaru (au un băiat în clasa a IX-a și un prunc dulce de 5 ani). Eu nu am văzut o astfel de casă în mediu rural. Clădirea e reconstruită, dar totul cu/prin mâna celor doi adulți: de la un bun gust, o modernitate a mobilierului, ușilor de n-am încetat să mă tot mir. I-am cerut mâna frumoasei Diana: Palma nu mințea – aspră, cu bătături. L-am și întrebat pe Sergiu… cum simte mângâierile soției. Le-a plăcut întrebarea, amândurora… Dacă șefa delegației noastre repeta – cu referire la basarabeni – că au o sensibilitate aparte, uneori suspicioasă, eu am constatat că basarabenii au mai cu seamă simțul umorului și un spor de bonomie.

(Paranteză 1.Totuși, am rămas, în acest răstimp, intrigat de etimologia toponimului – Feștelița. Mi-am zis că mă dumiresc după ce ajung acasă și deschid ceva dicționare. Ei bine, stupefacție! Cuvântul este dat de origine… maghiară. Doamne, ce să caute un astfel de toponim acolo, la nu mare depărtare de Nistru?! Dădeam cu presupusul: Pesemne, localitatea fiind cu mult mai veche decât atestă documentele, dintr-un trecut, de pe vremea hunilor (…excursioniști), un astfel de mâncător de carne crudă, păstrată sub șaua calului, se va fi amorezat de vreo muiere a locului și a rămas   definitiv aici, să mănânce sarmale, fără știrea lui Atilla…).

Toate văile pe unde am trecut știau de prezența noastră – a „doamnei Areta” -, încât au avut loc momente de întâlnire, pe traseu, cu membri ai despărțământelor (aveam să aflu că unul dintre ele, din zona Valul lui Traian, Areta Moșu îl pusese la cale încă în urmă cu 20 de ani). De altfel, la una dintre aceste „ședințe de lucru” cineva considera că doamna are „o preocupare nobilă: dăinuirea culturii române în sânul colectivităților românești din estul Europei”. Deopotrivă, nu m-a surprins când, acasă la formidabila româncă Olga Leșenco, am văzut pe un panou (ceea ce a uluit-o și pe cea în cauză) – cu litere mari – genericul „Despărțământul Astrei ARETA MOȘU, Gura Căinarului.”

În drum spre Chișinău, ne-am oprit la Tănătari, pentru a se definitiva aspectele majore ale viitorului Festival folcloric „Dor cu dor”, pus la cale, desigur, de Astra ieșeană și despărțămintele de dincolo de Prut. M-a impresionat neașteptat de mult ținuta, firea, doamnei Lidia Jubea, – președinta despărțământului de aici -, care degaja calm și bunătate generoasă, (pentru mine) copleșitoare. A se închipui ce efect a putut avea o astfel de rostire pe tonul dumneaiei: „Dumnezeu ne-a dat legământ să ne străduim întru unirea românilor”.

La Chișinău am oprit doar pentru a dona cărți și reviste Bibliotecii „Onisifor Ghibu”. Instituția aceasta este situată pe strada Nicolae Iorga. N-a fost o surpriză să întâlnim alături un splendid   bust bărbos al marelui român. Însă – o revelați bombă – am avut descoperind pe placa fixată pe soclu o afirmație uluitoare a acestuia: „Fără steagul culturii un popor e ca o gloabă!” Nici acum nu încetez să mă întreb, admirativ, cum a acceptat, public,   municipalitatea o astfel de zicere dură, care-ți taie respirația. Căci, precum afirma un critic literar din România, lipsa de cultură „înseamnă implicit lipsă de luciditate și spirit critic”.

(Paranteză 2. Areta Moșu e acel gen de om care crede că oamenii din jur sunt așa de fragili, încât trebuie tratați / atinși în consecință; fără replică, fără controverse, ci doar un dialog zâmbăreț. E un mod al relației interumane care, pe mine, uneori mă depășește. Fie, spre exemplu, următoarea secvență, ca un fel de oximoron pitoresc-iritant. Opriți la un punct turistic, pentru o cafea la terasă, deodată dă buzna peste noi un tip scund, rotofei, transpirat și entuziasmat că, trecând, a zărit-o din mașină pe doamna Areta. Cu un fel de debit verbal al bunăvoinței, ținându-mi mâna între palmele lui, a început să mi se prezinte, la modul acesta: Sunt președinte la…, șef de secție la…, director la…, secretar de…, conducător la…, șef peste… Îmi da impresia că nu mai termină, încât l-am întrerupt, prezentându-mă astfel: Sunt președintele bășinoșilor din Europa de Est. A plecat îndată, dar șefa… noastră era stupefiată la gândul că insul va fi crezut că pe el l-am făcut emițător de… flatulență. Și când te gândești – se jelea …șefa noastră -, că el va finanța cutare festival pe care Astra îl va organiza peste două luni aici. Nu aveam cum știi despre astfel de demersuri, poate, așa, m-aș fi prezentat: Sunt șeful păpădiilor de pe Copou.)

Apoi: o seară, o noapte, o jumătate de zi, la Gura Căinarului. Un spațiu, un timp fabulos, prin românii de aici, prin fapte săvârșite, prin frumusețea locurilor (Până una-alta: Începând de la primărie, până la profesori ai locului sau veniți chiar din Capitala Republicii, am tot întrebat care este originea acestui toponim, câtă vreme lângă mine, în Transilvania, sunt localitățile Căianu Mare și Căianu Mic – desigur, localnicii se numesc „căienari”. N-am dezlegat… misterul).

Familia Olga și Vladimir Leșenco a ținut ca în prezența noastră, a astriștilor din România să aibă loc inaugurarea (a ceea ce Doamna Olga a ținut să se numească) Muzeul „Vatra Mamei”. Casa părinților ei (câteva odăi), lipită de casa (renovată) a familiei de-acum, e așa de garnisită cu tot ce ține de viața tradițională, seculară a românilor de aici, încât îmi venea să-i găsesc un corespondent în România; și până la urmă mi-am zis: Iată „Muzeul Satului” din București, în miniatură, în rezumat. Firește, totul s-a desfășurat după datină, cu sfințirea lăcașului (doi preoți – și ei astriști), prezența doamnei primărese, orchesta de alămuri a Liceului de Arte de la Chișinău, masă festivă, cu „bunătățuri” cum numai basarabencele știu… să uimească (supravegheate de nora Ludmila, medic la Chișinău).

Pe domeiul Leșencilor, într-un răgaz de singurătate, mi-am descoperit copilăria. În curtea din față, la marginea acestui spațiu copleșit de trandafiri, crini, gladiole, bujori și gardat de curgătoarele brâu al Maicii Domnului, am descoperit un leagăn atârnat la umbra unui nuc. Atât mi-a trebuit!…

Litera scrisă ori tipărită e foarte prețuită în rândul oamenilor… de rând (Îi includ, implicit și pe intelectuali). Iată, la Gura Căienarului găsesc, la gazda noastră, două cărți, recent tipărite: Olga Leșenco (țț! se putea altfel?!), „La fereastra timpului” (un volum autobiografic, alcătuit din poezie și fotografii de familie) și „Gura Căinarului: trecut, prezent și viitor” de (…?) septuagenarul Vladimir Leșenco, profesor de istorie.

În finalul lucrării se spune că Primăria i-a propus să o conceapă (2018!) „pentru a întâmpina cu demnitate jubileul localității de 430 de ani și Centenarul Unirii Basarabiei cu România.” Într-un dialog cu domnia sa, pe această temă, am conchis la fel: Centenarul a fost o parodie caraghioasă.

În fine, în câteva rânduri, pe unde am stat de vorbă cu români de frumoasă cedință, le-am auzit aceeași surprinzătoare tânguire: „Ce frumoasă țară e România și ce necazuri vi se întâmplă!”

Ultimele rânduri, de mai sus, se potrivesc cu o remarcă a unui analist bucureștean, pe seama anului românesc (și basarabean, adaug eu) 2019: Noi vrem să respectăm autoritatea prezidențială, politică, guvernamentală, suntem pregătiți să ne supunem lor, dar pretindem ca aceia care emană legi, care apar la tribună, să aibă forță morală, să fie inteligenți, competenți și să inspire încredere… Da, nu pot altfel, decât să-mi închei textul cu puncte de suspensie…

(Paranteză 3. Deși, ce urmează, e mai mult decât o paranteză. Transilvănean fiind, am o satisfacție aparte, firească – zic, privind relația dintre denumirea acestui organism nonguvernamental – ASTRA -, spațiul românesc în întregimea lui reală și calitatea faptelor sale. Adică: Înființată în 1861 într-o Transilvanie înrobită, Astra a reușit nu numai să-și permanentizeze aspirațiile, obiectivele de manifestare cultural-naționale și cu subsidiar politic, dar s-a ajuns ca ele să fie asimilate de românii de pretutindeni, dincolo de curbura Carpaților. Am orgoliu de a afirma că acest cuvânt – „transilvană” (TRA) – a devenit, în timp (de aproape 160 de ani încoace) factorul coagulant al românismului, care palpită până dincolo de granițele actuale, în Republica Moldova, Ucraina, Ungaria, Banatul Sârbesc.)

 

Cornel-Cotutiu

Foto.Cornel Cotuțiu

Filosofia indiană și sublima ei subtilitate (I)

Posted by Stefan Strajer On August - 7 - 2019

Filosofia indiană și sublima ei subtilitate (I)

Autor: George Petrovai

 

1.Intercondiționalitatea specific geografic – specific istoric – specific cultural-filosofic

 

Întrucât, vorba cronicarului Miron Costin, „Nu sunt vremurile supt cârma omului, ci bietul om supt vremuri” (altfel spus, nu-i timpul la cheremul omului, ci omu-i la bunul plac al timpului), practic este imposibil să ne imaginăm profilul moral-spiritual al lumii noastre fără covârșitoarea contribuție a culturii antice indiene, ba chiar fără acel ceva caracteristic ei, care a fost generat în urmă cu mii de ani de intercondiționalitatea specific geografic – specific istoric – specific cultural-filosofic. Da, căci citându-l pe istoricul englez Henry Thomas Buckle, iată ce scrie gânditorul român Petre P. Negulescu în primul volum al tratatului Geneza formelor culturii (BPT, Editura Minerva, 1993): „(…) întinderea și adâncimea misticismului la indieni, în trecut, s-a datorat influenței deprimante a naturii în mijlocul căreia au trăit și a organizării apăsătoare ce le-a reglat activitatea. Cea dintâi, cu măreția ei copleșitoare, i-a făcut să-și simtă prea mult slăbiciunea sau chiar neputința în fața forțelor ei uriașe; cea de-a doua, cu regularitatea castelor ei tradiționale, le-a mărginit prea mult inițiativa și le-a împiedicat prea mult dezvoltarea. De unde, renunțarea inteligenței și exaltarea sensibilității, adică atitudinea mistică în fața lumii și a vieții”.

Filosofia indiana 1

Acuma, tot ce se poate ca Buckle, deodată produsul și promotorul pragmatismului occidental, să aibă dreptate în ceea ce privește inițiativa, dezvoltarea economico-socială, sensibilitatea și atitudinea mistică a indienilor. Dar tot Negulescu (și în același tratat) recurge la Arthur Schopenhauer, un redutabil gânditor occidental și bun cunoscător al filosofiei indiene încă din anul 1816, pentru explicarea diferenței categorice dintre omul obișnuit și filosof: „Pe când omul obișnuit e compus din trei sferturi voință și un sfert numai inteligență, la filosof raportul este invers: trei sferturi inteligență și un sfert numai voință”.

Punctul de vedere schopenhauerian ne ajută să înțelegem următoarele două lucruri:

  1. a) Cu o asemenea structură sufletească, filosofii sunt realmente condamnați „să se țină departe de viața practică, al cărei factor de căpetenie este voința” (P.P. Negulescu);
  2. b) Având în vedere fascinanta profunzime și subtilitate demonstrată de indienii antici în întinsa lor literatură filosofică, teologică și profană (Vede, Brahmane, Upanișade, Sūtre, budism, Codul lui Manu, Mahābhārata, Rāmāyana), nu doar că sintagma „renunțarea inteligenței” (fie că locuitorii Indiei au lăsat inteligența să dormiteze, fie că aceasta – „ofensată” din pricina gradului scăzut de întrebuințare – se îndepărtează de ei) nu este nicicât întemeiată, dar, potrivit opiniei avansată de cugetătorul german, vechii hinduși stăteau la acest capitol mult mai bine ca alte popoare megieșe și de mai departe, la drept vorbind chiar cu o idee mai bine ca mesopotamienii, vechii egipteni, chinezii antici și greco-romanii, cu toții mari furnizori de spiritualitate întru constituirea culturii universale. Însă, potrivit unor spectaculoase descoperiri arheologice făcute cu ceva timp în urmă pe teritoriul României (precum misterioasele tăblițe de la Tărtăria) și spre mândria tuturor românilor, urmașii daco-geților, hindușii nu stau cu cultura și civilizația lor mai bine ca tracii, nici la capitolul vechime (dimpotrivă, mulți învățați din străinătate și de la noi sunt de părere că axul spiritual al lumii antice era la nordul Dunării!) și nici la cel axiologic.

Iar dacă luăm aminte la reușitele economico-sociale ale Indiei zilelor noastre (una dintre țările emergente îmboldită de ambiții pe măsura enormelor resurse umane și materiale de care dispune), se poate vedea că ea nici la capitolul voință nu stătea rău. Atâta doar că, de-a lungul mai multor veacuri („indienii nu sunt grăbiți și timpul nu joacă mare rol la ei”, ne înștiințează ilustrul indolog ieșean Teofil Simenschy în cartea Cultură și filosofie indiană în texte și studii; Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978), mai exact până la dobândirea independenței, voința națiunii a fost ținută în frâu ba de anacronicul și contraproductivul sistem al castelor, ba de contemplativismul îmbibat cu misticism…

Acesta fiind sistemul tridimensional al specificului indian, consider că el poate fi mai lesne înțeles și, desigur, mai corect încadrat în istoria omenirii doar după lămurirea sintagmei „specific național”.

Mai întâi, ne face cunoscut P.P. Negulescu, se impune concluzia că „viața în comun este principalul factor determinant în formarea caracterelor psihice ale individului” și că, în pofida deosebirilor fizice dintre indivizii ce compun un popor, se constată cu ușurință un aer de familie comun, manifestat printr-un mod specific de reacție la acțiunea factorilor naturali și sociali, respectiv printr-o anumită comportare cu semenii.

Apoi că nu trebuie confundată ideea de rasă cu aceea de popor sau națiune, deoarece „cea dintâi e o noțiune biologică, cea de-a doua o noțiune psihologică și sociologică”.

În fine, dar nu în ultimul rând, pentru că nu poate fi caracteristică o trăsătură unificatoare, ci doar una diferențiantă, Negulescu subliniază faptul că „ortodoxismul nu e specific românesc”, tot ortodocși fiind „și grecii, bulgarii, rușii și sârbii”. În aceeași ordine de idei, gânditorul român consideră că literatura constituie compartimentul cultural predilect pentru afirmarea/detectarea specificului național și că știința sau filosofia nu pot avea caracter național din simplul motiv că acest aspect le-ar deposeda de valoarea universalității. Vasăzică, susține Z. Ornea în Prefața tratatului, nu se poate vorbi de filosofii naționale, cu toate că există „moduri naționale de filosofare”.

(Sighetu Marmației, 20 iulie 2019)

Petrovai-4-1

Foto.George Petrovai

În inima de foc a Spaniei, la Zaragoza

Posted by Stefan Strajer On August - 6 - 2019

În inima de foc a Spaniei, la Zaragoza

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

În orașul spaniol Zaragoza am poposit într-o seară de vară caniculară, taxiul rulând dinspre anostele periferii smulse unei zone semideșertice spre centrul care nu și-a arătat nici el frumusețea, ci doar scrisul pe pereții incendiați în răstimpuri de lumina neoanelor. Nerăbdătoare să văd totul chiar de la primul contact, am constatat că nu întâlnisem în cale nimic din luxul barocului spaniel, la care visam, sau al artei mudejar, cu care îi binecuvântaseră arabii pe spanioli în 800 de ani de dominație în Peninsula iberică. Și apoi, după ce vizitasem Madridul, Barcelona, Granada, Valencia, Sevilla, Algesiras, Cadiz și Cordoba, (nici nu am enumerat orașele Galiciei, văzute și ele în descinderile mele anterioare în Spania), ei bine, ce mai putea să-mi ofere deosebit Zaragoza, unde eu veneam acum pentru un congres internațional la Universitate? Privind programul ediției a XVI-a a ISSEI, renumit prin manifestările științifice care pun în dialog universitari din toate colțurile lumii, de la China și Australia, la Africa de Sud, Norvegia, Rusia, S.U.A., Spania și altele, emoția mi-a crescut la constatarea că eram singura invitată din România care a reușit să participe. Sosiseră Theodor Damian, profesor la Metropolitan College din New York, și Anca Pop care venea de la o universitate britanică, dar din țară nu mai era nimeni, ceea ce simțeam că mă obligă enorm. Tema comunicării mele The Romanian National Identity as reflected in Mihai Eminescu’s Poetry urma să familiarizeze pe participanții secțiunii moderate de profesorul Th. Damian cu idealul de unitate al poporului român, ilustrat de cel mai mare poet al său, o noutate pentru cei mai mulți. De succes a fost ideea de a oferi în exemplare pe hârtie un rezumat însoțit de portretul lui Eminescu și cu harta provinciilor istorice reunite la 1 Decembrie 1918. Încântată să-l primească a fost și organizatoarea Congresului ISSEI, dr. Edna Rosenthal din Israel, care mi-a mărturisit-ce surpriză!- că mama ei era româncă.

Zaragoza

Totuși, un preludiu turistic de o zi nu era de refuzat. La Zaragoza, al cincilea oraș spaniol, cu peste 800.000 de locuitori, bucuria mea era să reîntâlnesc Ebro, fluviul iberic ce, alături de Guadalquivir, se distinge perfect din avion. Dar nu bănuisem la prima descindere în Spania că, pe caniculă estivală, ele sunt singurele cursuri de ape ce rezistă căldurii de foc, pe când alte râuri seacă pur și simplu. Interesant este că Ebro a înregistrat în istorie revărsări catastrofale și avusese un port pe vremea colonizării romanilor. Între alții, pictorul Velazquez i-a consacrat o pictură, pe care am văzut-o la Muzeul Prado din Madrid. Este greu de imaginat asemenea caniculă ce trebuie să dispere pe turiști, gândeam eu, pășind spre hotelul din Plaza d’España unde eram cazată.

A doua zi, protejată de o cremă antisolară, am luat-o la pas prin centrul orașului, țintind spre marile biserici, ce păstrează frumusețile barocului, purtate prin timp în vechea capitală a Aragonului, care se mândrește și azi cu istoria sa glorioasă. Înființat de romanii colonizatori, atestați în situri arheologice și – atât de surprinzător – de o statuie uriașă a lui Caesar August, așa cum este înglobată într-un centru comercial pe înălțimea a două etaje, astfel că mâna împăratului întemeietor se odihnește pe balustrada etajului superior (idee șocantă și total neinspirată!), orașul aflat la răscrucea drumurilor dintre Madrid, Barcelona și Valencia este o destinație turistică ofertantă. Despre faima folclorului său, nutrit din sevele câtorva culturi, ce se îngemănează semnificativ în palate-muzeu, ca Alhaferia, spre exemplu, aș dori să aflu mai multe, cândva, dar nu de data aceasta, când ținta mea este științifică și programul Congresului va fi încărcat la maxim, zi după zi. Înțeleg ce interesantă este și gastronomia sa, ceea ce constat că devine și în câteva orașe din România un laitmotiv al inițiativelor de promovare turistică în ultimii ani. O idee inspirată și practică, așadar cu bătaie lungă. Dar înainte de toate, dintre numeroasele obiective turistice și culturale, (dacă ascultăm sfatul ghidului turistic, ar fi cel puțin 10 ținte distincte) va trebui să-mi aleg la Zaragoza pe cele mai tentante, pentru ca să am ,,o experiență spaniolă de neuitat”, cum promite același ghid.

P1120556

Abia depășind Mercado de Zaragoza, odată intrată în Plaza del Pilar, tentațiile curg-lanț. Nu pot face altă alegere pentru început decât să întru în Bazilica Nuestra Señora del Pilar, unde liturghia este în plină desfășurare. Câtă pace în rugăciunea catolică! M-am liniștit rugându-mă, după atât zbucium al pregătirilor de călătorie din ziua precedentă. În majestuoasa biserică se întrec în strălucire capele diferite, fiecare cu credincioșii ei. Am ascultat predica preotului, dar nu m-am putut abține să nu întreb în șoaptă pe o doamnă, îngrijit vestimentată, unde se află fresca lui Goya, pictorul care între septembrie 1780 și februarie 1781 a decorat într-un stil academic tema Maria, mama martirilor. Pentru că singură nu mă puteam orienta între cele 11 cupole ale bisericii cu 4 turle, speram că localnicii știu precis ce comori artistice există pe pereții bazilicii lor. Doamna nu știa, dar nici nu accepta să rămână datoare în fața întrebării mele, așa că a scos un ,,telefon deștept” și imediat mi-a arătat pe micuțul ecran imaginea dorită. Ca să văd acea lucrare în realitate, trebuia să trec în spatele altarului, unde erau alte capele. Doamne, dar cum să mă descurc? Nu aveam de ales, așa că după ce am luat cuminecătura catolică, m-am oprit la altarul unde este plasată statuia din lemn negru a Fecioarei Maria, așezată pe stâlpul de jasp, cea care prilejuiește atâtea pelerinaje în amintirea singurei arătări între pământeni a Señorei în anul 40 d. Hr., ea cerând sf. Iacov căruia i-a dăruit statuia și coloana de jasp să ridice o biserică închinată ei. Sus, în frescele cupolei de la Corul mic, am întrezărit pictura lui Goya căutată, dar se afla prea departe ca să-i pot vedea detaliile. Tot telefonul doamnei era mai clar și exact.

P1120531

Norocul a fost ca, invitată de familia prof. Damian, după Congres să vizitez în Fuendetodos, satul natal al lui Goya, cele 3 spații expoziționale, pornind de la casa unde s-a născut pictorul și completând cu muzeul, ce se mândrește cu lucrări originale. Foarte convingătoare   prin șocanta fantezie funebră și caricatural-umoristică, lucrările lui Goya m-au impresionat, de altfel, și în muzeul din centrul orașului Zaragoza. Satul lui natal, abia cât o palmă de loc, așezat într-o înfundătură de dealuri golașe, poate umili, gândeam eu, Rășinariul sibian, dacă avem în vedere că pe lângă centrul muzeal, în onoarea pictorului spaniol s-au ridicat două busturi, atât de diferite ca stil. Pe când, m-am întrebat cu tristețe, se vor deschide și în vecinătatea Sibiului muzeele pe care poetul Octavian Goga și gânditorul Emil Cioran le merită cu prisosință? Dar câte alte muzee nu sunt în România în aceeași situație de nefuncționare. Turismul românesc ar avea mult de câștigat prin reabilitarea lor.

Ca să continui periplul primei mele zile turistice la Zaragoza, nici la Museo Pilarista din bazilică nu am stăruit prea mult, admirând obiecte din aur, ce ilustrează opulența lăcașelor sfinte din Spania, mare putere colonială a lumii. Revenită în imensa piață centrală, o altă localnică mi-a mărturisit că, de departe mai reprezentativă decât Bazilica Nuestra Señora del Pilar, renumită ca loc de pelerinaj, când catolicii fac munți de flori aduse Sfintei,   este Catedrala metropolitană de Seo, aflată în vecinătate.

Dar vrând să-mi creez un intermezzo, am intrat în Bursa de comerț construită în stil florentin între anii 1541-1551 cu joc de ogive în formă de stea și coloane mândre. Devenită de câteva decenii un spațiu expozițional, La lonja păstrează arhitectura renascentistă aragoneză, dar interesul vizitatorilor se orienta acum spre tema cutremurătoare a celor 40 de fotografi care ilustrau condiția tragică a omului în epoca confruntărilor, ce au traumatizat contemporaneitatea noastră. Ei, artiștii fotografi, deveneau niște modelatori de conștiințe și fiecare panou explica în ce situație au fost făcute pozele ce în acest spațiu fast recompun tragedia epocii noastre. Ceva mai îngrozitor nu mi-a fost dat să văd despre civilizația prezentului în lume!

Da, acum merita să respir alt aer, însă afară dogoarea își făcea de cap. Erau 41 grade Celsius la ora prânzului, așa că nici apa din bazinele pieței nu mă mai ajuta, chiar așa cum anume încălțasem niște șlapi de plastic, ca să mă răcoresc la oricare fântână ivită în cale. Simțeam că asfaltul emana din belșug căldura, lăfăindu-se în lumina soarelui neiertător. O cervesa rece m-a potolit pe moment, mai ales că i-am închinat-o lui Goya, care mă privea pacient din statuia ce patrona acel colț de piață. Acum elanul meu de reintrare în lumea frumosului etern era deplin. Catedrala Metropolitană La Seo mai păstrează câteva elemente ale artei romane, ca absida   centrală splendidă din interior,   amintindu-mi că edificarea catedralei începuse în secolul al XII-lea. Un întreg perete exterior cu turla sa hexagonală ilustrează, ca veche moschee, arta mudejar, atrăgând curiozitatea turiștilor prin îngemănarea culturilor în Spania. Expresia absolută a înglobării unei moschei într-o catedrală catolică o admirasem cândva la Mezquita din Cordoba. În anii 1316-1319 la Zaragoza s-a modelat în stil gotic noua biserică, cu materiale aduse din zonă și cu faianța emailată, realizată în ateliere aragoneze. La alt interval, în 1491, Episcopul Alonso de Aragon a dispus să se adauge vechiului lăcaș de cult două nave laterale, iar după vreo 60 de ani, sub episcopatul lui Hernando de Aragon, s-a completat structura clădirii, dându-i-se aspectul păstrat până astăzi. O imensă catedrală, așadar, copleșitoare ca frumusețe, unde s-au încoronat cu fală regii Aragonului. Pentru vizitatorul străin este greu de cuprins o asemenea bogăție artistică, întrucât ansamblul acesta, unic în spațiul Aragonului, te uimește cu cele 20 de capele dedicate unor sfinți ai catolicismului. La ele s-a lucrat câteva secole medievale, cu ce au avut înalții prelați mai bun ca bogăție și ca geniu european. Capela Sf. Mihai, consacrată patronului catedralei, are zidul de nord ornat în stil gotic mudejar, cu ceramică policromă, acolo apărând blazonul episcopului de Luna (1352-1381). Nu știi ce să admiri mai întâi, de la statui de sfinți la morminte de episcopi, ferestre, bolți și coloane gotice. Și câtă strălucire săpată în piatră de alabastru policrom!

Dar minunea nu s-a terminat aici. Catedrala adăpostește Muzeul de tapiserii, o colecție ce prezintă scene istorice și mai ales religioase, datând din secolele XV-XVI. Secretul păstrării tapiseriilor stă în climatul uscat al zonei. Totuși, nimeni n-ar putea crede că din secolul al XV-lea ele au rămas intacte până astăzi. Nu! De aceea, în ultimul timp s-a decis restaurarea unor lucrări care au fost deteriorate de vreme. Colecția a pornit de la inițiativa episcopului Alonso de Aragon (1497-1529) și a tatălui său, regele Fernando Catolicul, completată harnic și de urmași ai înaltului prelat sau de nobili aragonezi bogați. Esențial este că în secolul al XX-lea colecția a intrat în atenția opiniei publice ca expoziție permanentă. Din 1985 s-au dat 5,1 milioane de euro pentru organizarea muzeului, completat cu săli noi. Astfel, s-au restaurat 22 de pânze și s-a creat un depozit modern, în care sunt adăpostite tapiseriile neexpuse. Deși am început vizita sălilor mari ale muzeului convinsă că voi afla istoria Aragonului ,,urcată pe pereți”, cum preciza un pliant oferit la agenția de turism, surpriza a fost să întâlnesc, în fapt, cu totul altceva, anume istoria mitologică a lumii. Erau câteva momente din istoria Israelului, reprezentată prin povestea frumoasei Estera și a regelui Persiei sau prin Moise și fiul său luând, într-o interpretare apocrifă, coroana faraonului egiptean. Alte panouri de tapet îi reprezintă pe Priam și Hecuba, pe Agamemnon și Ifigenia, pe Hector, Paris și Elena, exact așa cum îi cunoaștem din epopeile homerice și din tragediile antice grecești. Nu lipsesc zeii mitologiei eline, care încarcă până la refuz casetele din care sunt formate tapiseriile. Am urmărit de-a lungul lor povești conduse minuțios de la scene cu rol de expozițiune, până la punct culminant și deznodământ. Culorile sunt și acum strălucitoare în tonalități vii de roșu și auriu. Mai important este că figurile personajelor au expresivitate caracterială. Mi-a plăcut lucrarea intitulată Tapiul spadelor, unde se pregătesc de duel Paris și Menelau. Penthesilea, fiica zeului Marte, aduce spade și scuturi oferite amazoanelor care urmau să-l ajute pe regele Priam. În centru apare Achile, alături cu Menelau, care ia o atitudine pasivă. Altundeva, minunat realizate sunt corăbiile din lucrarea intitulată Expediția lui Brutus în Aquitania, având ca protagonist pe nepotul lui Eneas. Așadar, o călătorie prin marile mituri ale lumii, care și-au făcut loc în fantezia episcopilor   aragonezi, spre cinstea lor eternă. Aragonezii au știut să iasă în universalitate și cu această colecție, care, într-un miez de zi caniculară, la Zaragoza, s-a constituit într-un neașteptat cadou, anume unul care să-mi învingă prejudecata că văzusem totul în Spania excursiilor precedente.

America dezlănţuită: O comunicare întreruptă?

Posted by Tiberiu Dianu On August - 4 - 2019
Demonstranţi Antifa

Demonstranţi Antifa

Mulţi dintre noi trăim cu impresia că recent, mai precis din anul 2016, în timpul şi după campania prezidenţială a lui Donald Trump, societatea americană a devenit negativistă când a irumpt în accese repetate de mânie.

Este mânia un fenomen esenţialmente negativ? Este mânia un fenomen recent? Este ea determinată de actualul preşedinte? Să încercăm să găsim răspunsuri la aceste întrebări.

1. Mânia, un fenomen negativ?

Studiile de psihologie ne arată că mânia este o formă de comunicare foarte densă, care conţine, în rapiditatea ei, mai multe informaţii decât multe alte tipuri de emoţii.

Multe episoade colerice iau forma unor conversaţii restrânse care rareori degenerează în altercaţii fizice. Acestea tind să îmbunătăţească situaţiile negative, prin rezolvarea lor ulterioară, nu prin exacerbare.

Aceleaşi studii arată că, în multe cazuri, exprimarea mâniei determină părţile în conflict să fie mai predispuse să se asculte reciproc, să discute mai sincer şi să se acomodeze, pe cât posibil, cu problemele celuilalt. Multe persoane, într-un raport de 3 la 1, s-au declarat mai fericite după ce şi-au eliberat energiile negative asupra altor persoane, în sensul că se simţeau mai energice şi mai optimiste în legătură cu viitorul lor. De asemenea, şi persoanele lor ţintă, într-un raport de 2 la 1, s-au declarat de acord că accesele de mânie le-au ajutat să înţeleagă semnalele de a asculta mai atent pe viitor şi, eventual, de a-şi schimba comportamentul.

Studii ulterioare au evidenţiat şi alte avantaje. Mânia ne motivează în rezolvarea unor sarcini dificile. Devenim mult mai creativi când suntem furioşi deoarece mânia ne ajută să întrezărim soluţiile pe care le-am ignorat.

2. Mânia, un fenomen recent?

America a fost mereu o naţiune furioasă. Ţara s-a născută din revoluţie. Istoria americană este presărată cu episoade în care părţile în conflict şi-au rezolvat diferendele cu arma, nu prin dialog.

Putem spune, deci, că există o „mânie socială” în societate, ca element component al codului genetic al naţiunii. Schimbările culturale, politice şi economice angrenează tensiuni care produc mutaţii în mediul social. În consecinţă, există tot atâtea forme de mânie publică generate şi accentuate de noile condiţii-ţintă.

-(a) Mânia conservatoare, legată de valorile tradiţionale şi moral-biblice. Într-o perioadă timpurie, ea s-a dezlănţuit prin acţiuni de secesiune statală (Războiul civil din 1861-1865) declanşate de democraţii sudişti. Preşedintele Abraham Lincoln a fost asasinat pentru că a fost considerat un „trădător al rasei sale”. Apoi, sentimentul de mânie s-a manifestat prin demonstraţii anti-darwiniste în şcoli. Ulterior, acesta a continuat în anii şaizeci cu activismul anti-comunist din campusurile universitare şi cu cel din timpul campaniilor electorale ale lui Richard Nixon şi Barry Goldwater, apoi cu emisiunile lui Rush Limbaugh de la mijlocul anilor optzeci. Motive specifice au inclus: segregaţionismul, căsătoria tradiţională şi interzicerea avortului.

-(b) Mânia liberală, legată de valorile sociale şi culturale. La începuturi, furia liberală s-a revărsat asupra „păcatului originar” al sclaviei (vâzut dintr-o perspectivă creştină). În 1852 Harriet Beecher Stowe îşi publică nuvela Coliba unchiului Tom, îndreptată împotriva sclaviei. Dar liberalii moderni au devenit aproape exclusiv laici. Mânia liberală laică, generată şi de cultura politică ateistă vest-europeană, s-a revărsat asupra societăţii americane în anii şaizeci. Motive specifice au inclus: emanciparea femeii, sentimentul antirăzboinic, rasismul şi poluarea mediului. De asemenea, furia liberalilor moderni tinde să se enclavizeze şi în cauze marginale, de elită, cum ar fi protecţia animalelor şi transgenderismul. Toate aceste motive sunt considerate de liberali drept cauze sau efecte de injustiţie instituţionalizată.

-(c) Mânia populistă, legată de valorile economice. Unii analişti (în special de stânga) argumentează că mânia unei societăţi post-industriale bogate, ca cea americană, este inextricabil legată de identitatea culturală, care ar fi mai intensă decât insatisfacţia economică. Ei sunt printre aceia care şi acum se întreabă cum de a fost posibilă victoria lui Trump în alegerile din 2016. Dar ei uită că mânia populistă legată de valorile economice a fost elementul catalizator care a declanşat Revoluţia americană din 1776. În anul 1773 patrioţii americani din Boston au distrus o întreagă încărcătură de ceai din China pentru a protesta împotriva taxelor impuse de Imperiul Britanic.

Ulterior, în secolul al XIX-lea, mânia populistă legată de motive economice s-a cimentat printre fermierii din preria americană împotriva forţelor străine şi impersonale care impuneau rapida industrializare a economiei şi modificarea societăţii lor patriarhale (prin extinderea reţelelor de căi ferate şi a sistemului de bănci, care îi ţineau pe fermieri prizonieri prin  sistemele de împrumuturi). Mai târziu, în secolele al XX-lea şi al XXI-lea, mânia populistă determinată economic s-a manifestat la muncitorii din fabricile oraşelor mici, concediaţi din industrie şi minerit. Ea s-a extins şi la o parte din funcţionarii concediaţi de la marile companii, precum IBM, Microsoft sau Boeing, ca urmare a subcontractărilor externe (outsourcing) ale serviciilor de inginerie şi de programe de software în ţări ca Rusia şi India. Este vorba de acei „oameni uitaţi” din centrul Statelor Unite care au asigurat victoria lui Trump în alegerile prezidenţiale din 2016

3. Mânia, un fenomen predeterminat?

Anul 2016 şi anii următori au adus unele noutăţi în psihologia maselor.

-(a) Donald Trump, un preşedinte conservator mânios. În timpul campaniei sale prezidenţiale din 2016, Trump s-a detaşat de ceilalţi candidaţi republicani printr-o atitudine specifică, extrem de agresivă, dezavuată nu atât de adversarii lui din Partidul Democrat, dar şi de mulţi din colegii lui din Partidul Republican. „Ei bine, cred că sunt furios”, a declarat Trump la CNN. „Sunt furios ca mulţi alţi oameni, care sunt şi ei furioşi pentru incompetenţa cu care este condusă ţara noastră”. „În ceea ce mă priveşte, furia e în regulă. Furia şi energia sunt lucrurile de care are nevoie ţara asta”, a continuat el. Aşa cum s-a dovedit, viitorul preşedinte înţelesese sentimentul de mânie şi urma să îi facă pe alegătorii lui să se simtă fantastic de bine şi să îi menţină extrem de energici.

-(b) Antifa, o mişcare anarhistă de stânga mânioasă. Principala caracteristică a grupurilor autonome şi a indivizilor din cadrul Antifa constă în acţiunea directă, prin conflicte declanşate atât online cât şi în viaţa reală. Grupurile Antifa s-au remacat prin 2017 și s-au angajat în tactici de protest variate, care includ activismul digital, producerea de daunele materiale asupra proprietăților, violența fizică și hărțuirea împotriva celor pe care îi identifică ca fiind fascişti, rasişti sau de extremă dreaptă şi percepuți, în general, ca fiind susținători ai lui Trump. Ca anticapitaliști, ei se concentrează pe combaterea ideologiilor de dreapta şi de supremaţie a albilor, şi mai puţin pe mijloace electorale.

Mânia socială a Americii de azi trădează de multe ori, poate, nerăbdarea şi ingratitudinea unei societăţi prea răsfăţate. Ciocnirile nenumărate de furie dintre conservatorii religioşi şi liberalii ateişti par să se permanentizeze. Dintr-o altă perspectivă, energizarea partizană a electoratului american poate fi privită şi ca o dezvoltare pozitivă. În plus, proverbialul pragmatism american nu ar lăsa să se risipească atâta energie dacă nu ar exista şi o posibilitate satisfăcătoare de recompensă. La urma urmei, eficienţa Americii constă şi în utilizarea practică a unui sentiment perceput atât de negativ, cum este mânia.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în INTELLECTUAL CONSERVATIVE şi MEDIUM.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Efectele negative ale Centrului prezidenţial Obama

Posted by Tiberiu Dianu On August - 3 - 2019
Centrul prezidenţial Obama (machetă)

Centrul prezidenţial Obama (machetă)

Începe oare fostul președinte Barack Obama să își piardă strălucirea?

În ultima perioadă, mai ales în timpul actualelor dezbateri prezidențiale ale Partidului Democrat, tot auzim despre Barack Obama. Știți care, Obama cel Mare, rock star-ul, liderul mesianic, mult preaiubit peste mări și ţări, dar nu aşa de mult în America. Mai auzim şi despre nevastă-sa, Michelle, ca „speranță” prezidențială democrată cândva în viitor.

E destul de ciudat, având în vedere că moștenirea lui Obama, centrul său prezidențial mamut, proiectat să fie construit în Chicago, ar avea, potrivit unui studiu recent finalizat de urbaniştii locali, un „efect negativ” asupra zonei adiacente.

Problema nu e nouă și ea a fost semnalată repetat în diverse publicaţii americane.

La 29 iulie 2019 autorităţile municipale din Chicago au postat proiectul de raport, ca parte a procesului general de aprobare. Centrul prezidențial Obama va fi construit pe terenuri actualmente înscrise în Registrul național al siturilor istorice, informează presa locală.

Designul include trei clădiri: un muzeu, o bibliotecă și un forum.

Raportul susţine că amplasarea centrului Obama în aria dorită „va avea un efect negativ asupra parcurilor istorice Jackson şi Midway Plaisance, deoarece va modifica, direct sau indirect, caracteristicile valorii istorice care califică aceste zone pentru includerea lor în Registrul național. […] Schimbările alterează legibilitatea peisajului cultural în maniere care diminuează integritatea generală a organizării spațiale a proprietăţilor în ansamblul lor”.

Edificiul ar afecta structura stradală din zonă și ar distruge proeminența Muzeului de ştiință și industrie şi a parcului Jackson, aflate în apropiere. De menţionat că în 1893 în parcurile Jackson şi Midway Plaisance a fost organizat un celebru târg mondial .

O altă problemă sunt costurile uriașe ale proiectului, care ajung la 1,5 miliarde de dolari, de trei ori mai mari decât costurile Centrului prezidenţial George W. Bush.

Însă raportul, deşi negativ, dă un semnal că proiectul este încă viabil și că edilii orașului, după luni de inactivitate, au reluat procesul de analiză. Dar chiar și așa, faptul că studiul a fost anunţat public înseamnă că localnicii pot să îşi exprime sincer reacţiile cu privire la oportunitatea acestui monstruos memorial care glorifică președinția lui Obama.

Între timp, Obama se preumbă prin străinătăţuri, delectându-se pe insule exotice sau pe la chermeze de lux, unde publicul în delir, mai puțin familiarizat cu firava-i moștenire prezidenţială, are ocazia să se expună din plin la proverbiala lui aroganţă şi la ferocele lui narcisism.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în AMERICAN THINKER şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors