Archive for the ‘Cultural’ Category

La biblioteca „BALDWIN PUBLIC LIBRARY” din Birmingham, MI

Posted by Dorin Nadrau On March - 17 - 2018

Grație unor împrejurări de interes particular, recent, am ajuns la Bloomfield Hills, o așezare de o frumusețe aparte din zona metropolitană a Detroitului. La câteva minute distanță, în chiar centrul orașului vecin, Birmingham, îmboldit de o veche pasiune, am poposit la biblioteca „Baldwin Public Library”, o instituție demnă de atenție și atrăgătoare prin însăși clădirea ce o adăpostește, care deservește comunitățile din Birmingham, Bevery Hills, Bingham Farms și Bloomfield Hills. Avantajul de a fi slujbaș al unei mult mai mari biblioteci (cu un fond de carte ce se apropie de un milion, față de cele peste o sută de mii de cărți ale acesteia), mi-a facilitat o plăcută evaluare a locului. De la început se cuvine a preciza că am antamat sumarul meu demers de la o realitate care și-a pus adânc amprenta și pe viața bibliotecilor publice, instituții prin tradiție conservatoare, anume că, în ultimii ani ai epocii contemporane, marcată de un ritm nemaiîntâlnit al progresului tehnologiei informației, și bibliotecile au fost supuse unor intense prefaceri, cu consecințe imprevizibile atât asupra profesiei de bibliotecar, cât și asupra însăși așezământului de cultură. Trebuie însă observat că, în aceste condiții, rolul bibliotecii nu s-a diminuat, ci a fost mult extins prin implementarea noilor servicii, moderne, îndeosebi digitale.

Baldwin Public Library, MI - 2

Atractiva clădire a bibliotecii „Baldwin Public Library” (BPL) incită, fără îndoială, vizitatorul la cunoașterea structurii ei funcționale, dar și a evoluției sale, prima impresie percepută fiind cea unei construcții moderne rezultată dintr-o armonizare reușită cu un edificiu vechi, probă incontestabilă a pragmatismului american. Istoria BPL din Birmingham, MI pornește de la inițiativa și străduința unei localnice energice și altruiste, Martha Baldwin. Aceasta, în anul 1869, împreună cu alte nouăsprezece persoane, a fondat un club literar, achiziționând pentru început un număr de 48 de cărți. După doi ani, în 1871, asociația literară constituită a cumpărat biserica „The First Methodist Church”, iar numărul de cărți a ajuns la 724. În anul 1890, asociația hotărăște înființarea unei biblioteci, iar în 1893 demarează o acțiune de strângere de fonduri pentru construirea unui spațiu adecvat, astfel că la 1 decembrie 1905, are loc deschiderea noii biblioteci. În acel moment, existau 2000 de cărți și pentru accesul locuitorilor orașului la ele se percepea o taxă de 1$. În anii care au urmat, eforturile Marthei Baldwin s-au concentrat cu multă consecvență spre crearea unui consiliu al bibliotecii, precum și către finanțarea construcției unei noi clădiri care să răspundă cererilor în creștere ale concetățenilor, ambele ei deziderate fiind îndeplinite cu succes. În semn de recunoștință pentru strădaniile sale, la 8 iulie 1912, Consiliul orașului Birmingham a adoptat cu unanimitate de voturi o rezoluție care statua ca biblioteca publică să poarte numele „Baldwin Memorial Library”. Noua clădire a fost proiectată în „English Country Style” de o renumită firmă de arhitectură din Detroit, costul total al proiectului fiind de 175 000 de dolari. Secțiunea centrală a a bibliotecii a fost inaugurată la 19 decembrie 1927. În anul 1960, s-a adăugat sectorul pentru tineret, situat pe latura estică a construcției, iar în 1983, renovările ulterioare și finalizarea unei noi intrări au consacrat forma actuală a bibliotecii. În fine, în ce privește evoluția, respectiv schimbările produse de-a lungul deceniilor, relevant este că dacă în 1869 fondul de carte număra 48 de cărți, astăzi BPL dispune de 120 000 de cărți la care se adaugă o mare varietate de CD-uri, DVD-uri, Blu-Rays, reviste, ziare, cărți audio și video.

Baldwin Public Library, MI

Un tur atent al clădirii pune în lumină un mod de organizare internă original, benefic consumatorului de lectură sau studiu. Pornind de la intrare, pe partea stângă, se înșiruie într-o ordine evident rațională: punctul de sortare a materialelor returnate, ingenios proiectat și executat, care, după depunerea lor pe o bandă rulantă, asigură sortarea electronică pe categorii (cărți, CD-uri, DVD-uri); urmează o porțiune unde sunt expuse noile apariții, rafturile cu cărți pentru tineret și o arie media; acestora li se alătură o largă secțiune ce găzduiește genul „non-fiction” ce se adresează adulților. În partea dreaptă a bibliotecii, este amplasat un vast sector destinat copiilor care oferă diverse servicii remarcabil concepute, cuprinzând cărți dintre cele mai variate, computere, o sală de povești, un loc amenajat pentru joacă, zonă agreabilă copiilor, de la sugari, pâna la copii de clasa a 6-a. Centrul bibliotecii înglobează o suprafață ce conține un printer, un număr apreciabil de computere, precum și două interesante laboratoare, „Idea Lab” și „Computer Lab”, având în dotare o imprimantă 3D și un laser cutter, permanent disponibile pentru utilizare, proiecte ce permit accesul la noile aparate de tehnica informației. Nucleul BPL îl reprezintă Grand Hall, străjuit de două săli admirabile: în stânga, sala „Harry Allen” dedicată istoriei locale și genealogiei, iar în dreapta, sala „Claudia E. Ireland”, unde se află cărți constând în biografii, eseuri, critică literară, poezie, teatru, umor și o colecție Shakespeare. În Grand Hall sunt expuse cărțile de „fiction” pentru adulți, large print, book club, precum și numeroase periodice. În acest miez al bibliotecii, impresionează mobilierul vechi care oferă un peisaj special și condiții desebite pentru studiu sau lectură. Se mai cuvine menționat că BPL dispune de săli de conferință cu o capacitate de 5 – 100 de persoane, situate la nivelul inferior și etajul 2 al clădirii.

Revenind la serviciile pentru copii, trebuie apreciat că departamentul de tineret pune la dispoziție o gamă variată de programe și evenimente menite să satisfacă dorințele actuale ale vizitatorilor reprezentați de familii și copii de la vârste elementare până la adolescenți. Am remarcat o mare diversitate de oferte, precum și o listă de cărți clasificate în funcție de vârstă și de nivelul clasei, concepută cu pricepere și iscusință: cărți pentru bebeluși și preșcolari; grădiniță; clasa 1 și clasa a 2-a; clasa 3 și clasa 4; clasa 5 și clasa 6; clasa 7 și clasa 8; cărți pentru copii în clasele K-1 care citesc la un nivel de clasa 3; cărți pentru copii în clasele 2 și 3 care citesc la un nivel de clasa 5; cărți de copii din clasele 4 și 5 care citesc la un nivel de clasa 7.

Serviciile digitale pe care BPL le oferă înseamnă mii de titluri ce pot fi vizionate, citite sau ascultate fără a fi nevoie de o deplasare la bibliotecă, prin utilizarea mijloacelor de ultimă generație din domeniul comunicării: audiobooks, eBooks, Stream Media, movies, RBDigital-eMagazines.

Biblioteca editează periodic un buletin informativ atât pe suport de hârtie, cât și on-line, care prezintă informații detaliate despre evenimentele viitoare. Conștienți că înainte de apariția Google biblioteca era singurul loc unde oamenii se îndreptau pentru a desfășura activități de cercetare, personalul profesionist al BPL invită prin diferite acțiuni și programe la o ofertă îmbietoare de informare, studiu și destindere, potențând funcția încă de primă importanță a bibliotecii.

În opinia mea, biblioteca „Baldwin Public Library” (logo: Learn. Connect. Discover”), asemenea altor biblioteci americane contemporane, constituie o resursă-cheie pentru comunitate prin tezaurul livresc pe care îl pune la dispoziție, prin serviciile sale digitale și prin întreaga bază de date care acoperă o imensă multitudine de subiecte.

 Dorin Nădrău (S. U. A.)

Dorin Nadrau

 

O SEARĂ FASCINANTĂ CU LEGENDARUL BOB DYLAN

Posted by Dorin Nadrau On February - 28 - 2018

Întâlnirea cu unul din cele mai celebre personaje ale secolului al XX-lea, simbol incontestabil al muzicii și poeziei militante, a fost, după cum mă așteptam, una emoționantă. În plus, un eveniment special în care să performeze un artist recent distins cu Premiul Nobel nu ți-e dat oricând. Măreția împrejurării a fost consolidată și de calitatea suplimentară a reputatului megastar de a fi primul muzician recompensat de Academia Suedeză pentru literatură care își motivează opțiunea astfel: „Bob Dylan a creat, în cadrul marii tradiții muzicale americane, noi moduri de expresie poetică”.

Showul, făcând parte din impresionantul turneu „Never Ending Tour 2017”, a fost, fără îndoială, unul de excepție, protagonistul și trupa sa alcătuită din instrumentiști admirabili oferind publicului un adevărat festin muzical ce a relevat cu prisosință performanțele uneia dintre cele mai emblematice figuri ale folkului american.

Cu toate amprentele lăsate de trecerea nemiloasă a timpului (barba cu fire albe și rare, obrazul destul de zbârcit, în contrast cu fața sa de adolescent din anii ’60-’70…), vocea sa, cu care a delectat de-a lungul deceniilor întreaga planetă, a rămas la fel de plăcută, atipică și pătrunzătoare.

Bob Dylan
foto: Bob Dylan

Alternând pe toată perioada spectacolului între cele două locuri preferate ale sale, respectiv între microfon și pianul amplasat pe scenă, Bob Dylan a prezentat un program care a inclus un număr de 20 de piese muzicale, după cum urmează: „Things Have Changed”, „It Ain’t Me, Babe”, „Highway 61 Revisited”, „Why Try to Change Me Now” (Cy Coleman cover), „Summer Days”, „Melancholy Mood” (Frank Sinatra cover), „Honest With Me”, „Tryin’ to Get to Heaven”, „Once Upon a Time” (Tony Bennett cover), „Pay in Blood”, „Tangled Up in Blue”, „The September of My Years” (Frank Sinatra cover), „Early Roman Kings”, „Soon After Midnight”, „Desolation Row”, „Thunder of the„ Mountain”, „Autumn Leaves” (Yves Montand cover), „Love  Stick”, „Blowin’ in the Wind”, „Ballad of a Thin Man”.

L-am admirat pe Bob Dylan din anii ’70, o influență serioasă având asupra mea regretatul Florian Pittiș, cel care ținea pe biroul său de director al „Radio 3 Net” (primul post care a început să emită exclusiv pe Internet) CD-urile sale cu Dylan de care nu s-a putut despărți până în ultima clipă. Asemenea multor tineri ai acelor vremuri, m-au fermecat cântecele de mare succes, piese-etalon ale muzicii pe care Bob Dylan aproape singur a inițiat-o, muzica de atitudine și protest, sau piesele de dragoste: „Blowin’ in the Wind”, „Don’t Think Twice, It’s All Right”, „Knockin’ on Heaven’s Door”, „Like a Rolling Stones”, „I want You”, „The Times They Are a Changin’ ”, „Forever Young”. Am fost întotdeauna impresionat de curajul artistului de a promova ideea de revoltă și condamnare a militarismului, dovedindu-se, invariabil, extrem de conectat pe problemele societății. Dylan a însemnat pentru mulți o simbioză între un poet și o chitară care denunța egoismul, violența, forța brută și consumerismul excesiv.

A început să cânte folk și country la începutul anilor ’60, trecând apoi la rock, blues și jazz și probând în mod constant un stil credibil și, mai ales, profund personal. Pe bună dreptate Bob Dylan a fost numit „portavocea unei generații”. A luat parte la Marșul pentru drepturi civile din anul 1963, împreună cu Joan Baez, „regina folkului”. Sub presiunea acelor momente, a compus și interpretat cântece de protest devenite faimoase. „Marșul asupra Washingtonului”, cu discursul lui Martin Luther King și mulțimea de manifestanți, cu artiști de valoare, ca Mahalia Jackson, reprezintă apogeul creației sale de protest civic. Cu un simț de observație apreciabil și cu un instinct de inovație lirică aparte, Dylan se va retrage din activismul civic, se va despărți de Joan Baez, va opta pentru alte căi artistice și va alege chitara electrică. Anul 1989, reprezentând libertatea pentru țările din estul european comunist, și anii imediat următori au produs o semnificativă transformare a sensului civilizației marcat de o tot mai mare secularizare, relativism și hedonism. Secolul al XXI-lea tinde către o lume globală, excesiv de uniformizată și tehnicizată digital. Aceste schimbări radicale marchează desigur și evoluția artistului a cărui personalitate nu poate ascunde însă un reflex nativ de nesupunere rebelă la convenții de orice fel. Evenimentele contemporane și-au pus amprenta și pe creația sa, Bob Dylan fiind, cu siguranță, implicat în istoria recentă ca un autentic artist, conștient că lumea de astăzi agrează paradoxurile, surprizele și showul mediatic, adică sunetul, imaginea și scena.

Îmi face plăcere să precizez că admirația particulară pe care o am față de strălucitul cântăreț, mult timp angajat politic, se datorează și relației speciale pe care acesta a dovedit-o cu trupa al cărei fan declarat sunt, Rolling Stones. Bob Dylan a colaborat de-a lungul anilor cu numeroși muzicieni de elită: Joan Baez, Emmilou Harris, Johnny Cash, Keith Richards, George Harrison, Ron Wood și a făcut parte din proiectul „The Travelling Wilburys”, un supergrup care îi includea pe George Harrison, Tom Petty, Jeff Lynne, Roy Orbison. Trebuie remarcat însă că între Rolling Stones și Dylan s-a stabilit o legătură insolită încă de la sfârșitul anilor ’60, când au refuzat să participe la Festivalul Woodstock, intrat în istorie, urmând apoi o serie de momente ce probează afinitățile comune și apropierea reciprocă, câteva chiar meritând să fie amintite: în 1972, când Jagger și-a serbat ziua de naștere la New York, Bob Dylan a participat și el, fiind în centrul atenției între invitați; în 1985, când Rolling Stones erau în Statele Unite, Dylan avea nevoie de doi chitariști pentru a putea performa la „Live Aid”, iar Keith Richards și Ronnie Wood i s-au alăturat prompt și necondiționat; în anul 1995, Mick Jagger alege piesa „Like A Rolling Stones” (cu un video excepțional) pentru albumul „Stripped”, declarând ca Bob Dylan este unul dintre cei mai mari muzicieni din istorie, acesta complimentându-l reciproc imediat într-un interviu cu aprecierea că Rolling Stones este, cu adevărat, cea mai mare trupă de rock’n’roll din lume și întotdeauna va fi, fiind și ultima, tot ceea ce a apărut după aceea, metal, rap, punk, având rădăcini ce duc la Stones; în aprilie 1998, Dylan are două apariții-surpriză în concertele Rolling Stones de la Buenos Aires și Rio de Janeiro, cântând împreună cu Jagger & Co. „Like A Rolling Stones”.

BD-LYRICS-CVR_hi-res-274x342

Personaj cunoscut ca dificil pentru producători, sarcastic cu oficialii și caustic cu jurnaliștii, Bob Dylan a fost o figură venerabilă a secolului trecut, un adevărat stindard al generației sale. Personalitate artistică cu multiple fațete, virulent sau tandru în compozițiile sale, Dylan evidențiază prin imaginea pe care o lasă anii săi de glorie, prin idei și teme, recordurile profesionale excepționale ale unui artist supranațional.

Se impune semnalat că Bob Dylan continuă să fie activ și prolific, cel de-al 37-lea album al său, înregistrat în 2016, intitulat „Fallen Angels”, fiind o neîndoielnică dovadă. Albumul conține versiunile cover a douăsprezece cântece americane clasice selectate de Dylan din operele unor diverși scriitori, cum ar fi: Johnny Mercer, Harold Arlen, Sammy Cahn și Carolyn Leigh. Trebuie menționat că toate piesele albumului, exceptând „Skylark”, au fost înregistrate înainte vreme de Frank Sinatra. Primit favorabil de critici pentru aprecierea în mod deosebit a interpretării vocale, calității producției și aranjamentelor trupei sale, „Fallen Angels” a fost nominalizat pentru „Best Traditional Pop Vocal Album” la „59th Annual Grammy Awards” în februarie 2017.

Dorin Nadrau
foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

Constantin Dragoș Bujor, un copil talentat din clasa a-I-a

Posted by Nuta Istrate Gangan On February - 22 - 2018

17362919_1657367944565555_9140161755815415605_n25508210_1752773055025043_2450928868046610787_n (1)
Multi copii sunt talentați. Fie muzică sau pictură, sport sau scris, talentul crud și neprelucrat va rămâne doar talent fără șansa de a fi transformat  în vocație și carieră dacă nu este  încurajat, cultivat, educat și promovat

Constantin Dragoș Bujor, este născut în 2010 și  este elev în clasa I la Şcoala Generală Ecaterina Teodoroiu din Tg Jiu.

„A început să deseneze în creion de la vârsta de 6 ani, îmi spune mama lui Dragoș, Maria Mihaela Bujor. A fost încurajat de familie. A studiat după tutoriale youtube, aici găsind artişti care desenau în creion. Am început să facem expoziţii, mai întâi la şcoală apoi la biblioteca din oraş. A urmat o expoziţie mult mai mare în momentul în care i s-a propus să realizeze portretele a 50 de poeţi veniţi din 40 de ţări, la noi în oraş”

La 7 ani a participat cu lucrări în două vernisaje locale; una dintre lucrări a fost expusă la Sala Brâncuși de la Palatul Parlamentului, alături de  alți 99 de artiști români, în 1 Februarie 2018.

27971714_10213280668306072_7771970067861113866_n 28058977_10213280669106092_8713694614766473999_n 28167390_10213280671906162_596605620944145666_n 28276387_10213280674306222_4646199448940646849_n 27972928_10213280674026215_1454230608119156105_n 28279869_10213280664585979_7045330969264748578_n 28167725_10213280666426025_8112466611838392680_n

 

28168462_10213280670026115_4265460714222988656_n 27972769_10213280669306097_9194719864530911833_n 28056531_10213280664185969_4480364561704569527_n 28279220_10213280662985939_403495128312405516_n

Dragoș este interesat și în fotografie și de curând a îceout să iasă cu camera de fotografiat în oraș :

28056728_10213280660105867_319212331149073045_n 28056245_10213280661785909_3082975660947451379_n

25498165_1752773841691631_2790481420952576187_n (1)

Constantin Dragoș Bujor, un copil despre care vom mai auzi.

Balkan

Posted by Nuta Istrate Gangan On February - 18 - 2018

Ştii la ce mă gândeam…

Când ai văzut ultima oară pe cineva făcând un lucru pentru comunitatea în care trăieşti, doar de dragul comunităţii?
Total dezinteresat, fără câştiguri materiale.
Tot ce îţi doreşti este să auzi aplauzele celor care te privesc, să vezi lumina aceea din ochii lor, lumină care străfulgeră depărtarea pe un pliu de lacrimă, să îi faci să-şi amintească de unde au plecat, ce au făcut în viaţă şi, mai ales,  unde merg.
Să le aminteşti că fără rădăcini nu poţi niciodată să supravieţuieşti.
Deşi am crescut la ţară, n-am fost niciodată un fan al muzicii populare. Dansurile populare nu m-au atras, ştiu să dansez doar pentru că am pas uşor şi învăţ repede,  dar întotdeauna şi muzica şi dansul românesc mi-au inspirat respect.
Îmi place să văd oameni din diferite colţuri ale ţării, cântându-şi, dansându-şi dorul, jalea, dragostea, cu paşi diferiţi, ritmuri diferite, cuvinte diferite, dar cu aceeaşi trăire, cu aceeaşi emoţie.
Ca şi cum emoţia aceasta este firul de legătură între moldoveni, ardeleni, bănăţeni, munteni, unguri, saşi…
Nu-ţi poţi cânta nici fericire nici durere, mai bine şi mai adevărat decât o poţi face în limba ta.
Într-o lume în care ne interesează preţul şi cantitatea, în care ne măsurăm calitatea în grosimea portofelului, într-o lume în care dai numai dacă primeşti, cunosc nişte români-americani care dăruiesc frumosul în pas de dans popular, doar pentru că știu cât de important este să nu-ți uiți graiul și portul, să nu îți uiți identitatea printre străini; chiar dacă străinii ți-au devenit familie, chiar dacă cei mai mici dansatori, dansează românește mult mai bine decât stiu vorbi:

 10273363_778401582183856_2003218360223852478_o 20840880_1630562100311509_6966376284942802263_n 10801974_891483537530310_6802617539753389279_n
 Grupul de dansatori Balkan, de la Biserica ,,Sfânta Cruce,, din Hollywood, Florida, condus de frumoasa şi inimoasa doamnă Georgeta Railic şi de domnul Joe Bircia.

Oameni frumoși, copii, adolescenţi, tineri şi adulţi, tot respectul pentru ceea ce faceţi.

La Bilbor, a XI-a ediție a Colocviilor Naționale „Octavian C. Tăslăuanu”

 

Autor : Nicolae Balint (Târgu Mureş)

 

Desfășurate în perioada 2 – 4 februarie a.c., în localitatea Bilbor din județul Harghita, Colocviile Naționale „Octavian C. Tăslăuanu” – devenite deja o tradiție a locului – au avut în prim plan evocarea personalității marelui dispărut, reputat ziarist și conducător de gazetă, militant activ pentru Marea Unire și cunoscut om politic al perioadei interbelice, fiu al localității harghitene, de la a cărui trecere în eternitate s-au împlinit 76 de ani. Cei 20 de invitați din țară – cadre didactice universitare, cercetători, arhiviști, jurnaliști, publiciști, dar și cadre didactice din învățământul preuniversitar local – au prezentat studii, cercetări și comunicări prin care au ținut să aducă în atenția publicului prezent personalitatea lui Octavian C. Tăslăuanu, generația din care a făcut parte acesta și idealurile ei, precum și epoca în care a trăit și a activat.

FOTO 1

Foto. Octavian C. Tăslăuanu (1876-1942), ziarist și om politic, militant activ pentru unirea românilor într-un singur stat   

Manifestarea de la Bilbor a fost cu atât mai încărcată de seminificații, cu cât în acest an marcăm CENTENARUL MARII UNIRI, moment de mare importanță în istoria poporului român și la a cărui împlinire Octavian C. Tăslăuanu a contribuit din plin. Organizarea și susținerea materială a acestei manifestări – deopotrivă științifică, dar și de profundă simțire românească -, a fost asigurată într-un efort comun de către Primăria Bilbor, Centrul Cultural Toplița, Asociația „Filantropia” din Bilbor, Cercul ASTRA „Luceafărul” din Bilbor, Fundația „Miron Cristea” din Toplița și nu în ultimul rând, Parohia Ortodoxă din Bilbor.

FOTO 4

Foto. Fotografie de grup a participanților de la cea de-a XI-a ediție a Colocviilor Naționale “Octavian C. Tăslăuanu”.

ASTRA Harghita contribuie la menținerea vie a spiritului românesc

Vineri, 2 februarie a.c., în debutul manifestării,   Ilie Trif, primarul localității Bilbor, a ținut să arate faptul că : „Octavian C. Tăslăuanu este un reper în istoria localității noastre, dar și o personalitate a istoriei naționale, iar manifestarea de azi, ajunsă acum la a XI-a ediție, este pentru noi, bilborenii, înainte de toate o datorie de suflet și ne simțim onorați de faptul că în fiecare an sunteți prezenți în acest cadru.” În aceeași idee, Irina Groza, președinta ASTRA Harghita, a insistat pe importanța activității ASTRA nu numai în localitățile locuite compact de români – așa cum este și Bilborul – dar mai ales în localitățile în care ponderea comunității românești este mai redusă, și aceasta din perspectiva menținerii spiritului identitar, a istoriei, culturii și tradițiilor românești. „În acest context, țin să apreciez în mod deosebit activitatea depusă de filiala ASTRA din Bilbor, condusă de doamna profesor Marioara Stan, o filială care împlinește 15ani de activitate rodnică….”, a declarat Irina Groza. Au urmat apoi mai multe prezentări de carte și reviste. Profesorul Vasile Stan, consilier local și unul dintre organizatorii și moderatorii activității, a prezentat publicului revista „Octavian C. Tăslăuanu pe coordonatele timpului”, ediția a X-a, revistă ce grupează toate comunicările, studiile și articolele prezentate de participanții de la ediția anterioară a colocviilor. Tot în acest cadru țin să remarc prezența profesorului și scriitorului Ilie Șandru care, deși aflat la o venerabilă vârstă, alături de Vasile Stan a avut o neobosită și remarcabilă contribuție la organizarea manifestării de la Bilbor, fiind în acest sens un adevărat „deschizător de drumuri”. Cu mai bine de trei decenii în urmă, Ilie Șandru a fost cel care a organizat prima manifestare la Bilbor dedicată lui Octavian C. Tăslăuanu, ocazie cu care au fost prezenți atunci și descendenți ai marelui dispărut, fiica sa Dafina Tăslăuanu și nepotul, Gelu Voican-Voiculescu.

FOTO 2 (1)

Foto. Ilie Trif, primarul localității Bilbor, la deschiderea manifestării

Octavian C. Tăslăuanu, istoric, ziarist, om politic și…. ofițer de informații    

În cursul zilei de sîmbătă, 3 februarie a.c., s-au desfășurat lucrările propriu-zise ale Colocviilor Naționale „Octavian Tăslăuanu”, fiind susținute în plen un număr de 16 comunicări. Am remarcat cu această ocazie comunicările cercetătorilor: Dr. Teodora Giurgiu și Drd. Daniel Nicolae („Informații despre Octavian C. Tăslăuanu din Jurnalul de Operații al Diviziei 7 Infanterie în 1917”), Dr. Traian Chindea („Octavian C. Tăslăuanu despre necazurile și suferințele românilor transilvăneni încorporați în armata austro-ungară în Primul Război Mondial”), a cercetătoarei Dr. Luminița Giurgiu („O pagină din activitatea informative a șefului Biroului de informații al Corpului IV Armată”) și în mod deosebit cea aparținându-i cercetătorului Dr. Alin Spânu („Octavian C. Tăslăuanu, șeful Biroului de Informații al Corpului IV Armată, Onești, în 1917”). Profilul de patriot român, puternic și profund implicat în lupta națională a românilor transilvăneni, nu ar fi fost complet dacă nu s-ar fi făcut referire și la activitatea desfășurată de Octavian C. Tăslăuanu ca ofițer de informații în Armata Română, după dezertarea acestuia din Armata austro-ungară. Se cuvine de asemenea menționat și faptul că organizatorii au agrementat manifestarea de la Bilbor cu un scurt moment folcloric susținut de un asamblu din localitate. Manifestarea s-a încheiat duminică, 4 februarie a.c., cu o slujbă de pomenire desfășurată la mormintele părinților lui Octavian C. Tăslăuanu.

FOTO 3

Foto. Publicistul Ilie Șandru prezentând volumul „Basarabia, iarăși și iarăși….”, ediția a II-a revăzută și adăugită, apărut la Editura „Vatra veche” din Tg.Mureș, în 2018

undeva la vest de russia/poezie/nig

Posted by Nuta Istrate Gangan On February - 5 - 2018

26961549_10213031764363629_3283280309871017291_o

 

românia înseamnă acasă
înseamnă pumnul de pământ care
a traversat atlanticul acum 20 de ani
românia este sângele care apă nu se face
crucea părinților mei
troița unde mă închinam pe furiș
orașul dintre munți în care
am învățat să iubesc

pentru antonio este forță de muncă ieftină
carlos a auzit despre comăneci hagi & dracula
john știe că e o țară undeva la vest de russia

pentru mine românia
este cămaşa aceea înflorată pe care
o porţi toată viaţa și
chiar şi atunci când se rupe
nu o poţi schimba
aşa cum nu îţi poţi schimba ochii
după ce ai orbit

NIG – Nuța Istrate Gangan(FL)

O ARTISTĂ COMPLEXĂ CE NU POATE FI UITATĂ: ANDA CĂLUGĂREANU

Posted by Dorin Nadrau On January - 31 - 2018

Ultima dorință a Andei  Călugăreanu, adresată soțului său în dimineața zilei de 15 august 1992 când a trecut hotarul acestei lumi, a fost să facă în așa fel ca lumea să n-o uite. Pentru toți cei care au cunoscut-o, ca și pentru cei care doar au apreciat-o și admirat, este, fără îndoială, de neînchipuit a nu-și aminti de fermecătoarea artistă și, mai ales, de ce a lăsat în urmă

Anda a ars incredibil de puternic, iar viața sa a fost un amalgam prea condensat de momente de fericire și nefericire, secvențe în care destinul a ridicat-o în lumină alternând cu altele când a lovit-o aspru. A avut o putere impresionantă de a o lua de la capăt, mereu și mereu, fără a obosi vreodată, nedându-se niciodată bătută, depășind cu o uluitoare tenenacitate chiar și împrejurările în care lacrimi fierbinți îi brăzdau obrajii și sufletul.

Cred cu convingere că evocarea câtorva repere din tumultoasa sa viață și din remarcabila ei carieră artistică, susținută de impresiile unora dintre cei mai apropiați colaboratori, este un demers care merită a fi făcut, adăugându-l altor inițiative de a răspunde ultimei doleanțe a Andei, după trecerea a mai mult de un sfert de veac de la dispariția ei.

Anda Călugăreanu, pe numele său adevărat Anca Miranda Călugăreanu, s-a născut în București, la data de 24 octombrie 1946. Mama sa, de la care a moștenit multe calități, era o armeancă brunetă, energică și simpatică, debordând de viață, simț al umorului și un șarm special. Numele de Anda i-a fost sugerat de celebrul comedian Mircea Crișan în scopul de a se evita cacofonia, motiv pentru care îi spunea, în glumă, „nașul”. Acesta o aprecia în mod deosebit pentru că avea un real talent, era descurcăreață și foarte muzicală.

Nu a avut o adolescență fericită, părinții săi despărțindu-se pe când ea era elevă de liceu, ea rămânând cu tatăl ei, iar sora sa, cu mama. De la tatăl său, care era ofițer, a primit o educație foarte severă. Ambii părinți s-au recăsătorit, iar cele două fiice păstrau legătura și aveau relații de bune surori.

Anda Călugăreanu frecventa Biserica Armenească de pe Bulevardul Carol, fiind cunoscută ca o bună enoriașă. La acest locaș bisericesc s-a cununat în anul 1967 cu actorul Dan Tufaru, an în care Anda se lansase deja, iar Tufaru era un actor cunoscut. Erau într-o relație de perfectă armonie, dând naștere în 1977 unui copil, Ioana. În mod cu totul neașteptat, mariajul lor s-a destrămat, Dan Tufaru părăsind-o, eveniment care a prăbușit-o, provocându-i un adevărat șoc, despărțirea fiind o mare dramă a existenței sale. În mod admirabil și-a revenit și în cele din urmă a reușit să-și refacă viața lângă Alexandru Medeleanu, economist de profesie, care i-a devenit al doilea soț.

Desfacerea căsătoriei cu Dan Tufaru nu a fost decât prima dramă din viața Andei. Au urmat pierderea mamei, iar apoi, în 1989, o boală necruțătoare i-a răpit sora, Ileana Marin, fostă Călugăreanu, medic de profesie, o ființă aparte, o inimă largă, mamă exemplară a doi copii.

Starea sănătății Andei Călugăreanu s-a înrăutățit galopant în martie 1992, după întoarcerea dintr-un turneu în Israel, diagnosticul confirmat fiind de cancer pulmonar, astfel că la 15 august 1992, artista a trecut în lumea umbrelor. La înmormântare a fost deosebit de multă lume, mulți dintre participanți asemănând ceremonia cu cea a Mariei Tănase.

Indiscutabil, Anda Călugăreanu a fost modelul unei cariere de exepție, marcată de o tulburătoare și continuă străduință spre perfecțiune, întruchipând un talent complex de invidiat. Prima sa apariție mai importantă a avut loc la Sala Palatului din Bucureşti la vârsta de 19 ani, în 1965, împreună cu formația „Sincron” care îl avea ca leader pe Cornel Fugaru. La începuturile activității sale artistice a cochetat cu șansoneta, ea vorbind foarte bine limba franceză. A interpretat emoționante melodii din repertoriul renumitului Salvatore Adamo, „Tombe la neige” înregistrând un succes extraordinar și apărând și pe disc.

Ca interpretă de muzică ușoară a participat la numeroase festivaluiri și turnee în țară și în străinătate. În anul 1972 a luat parte la Festivalul de muzică ușoară românească Mamaia – ediția a VII-a, alături de Aurelian Andreescu, Doina Badea, Corina Chiriac, Mihai Constantinescu, Dida Drăgan, Cornel Constantiniu, George Enache, Marina Voica, Petre Geambașu, câștigând Premiul pentru interpretare.

Ovidiu Dumitru, realizator, textier și scenarist la TVR, lucrând alături de nu mai puțin valoroșii Tudor Vornicu, Alexandru Bocăneț și Doina Levința, de cărui nume se leagă și profesia Andei, a colaborat cu aceasta peste 20 de ani. I-a scris cuplete pentru emisiunile televizate, i-a compus foarte multe câtece din care Anda a făcut șlagăre („O portocală” ș.a.). Acesta dezvăluie un amănunt însemnat din viața Andei, mai puțin cunoscut și chiar neglijat: „Anda a absolvit o școală de clovni la Paris, „Ecole Nationale de Cirque Fratellini”. A câștigat examenul de intrare la o mare artistă, Annie Fratellini. Într-un interviu, Anda chiar le-a arătat telespectatorilor diploma, distincție unică în țară. Acorii noștri, artiștii de circ, nu au o asemenea școală. A stat acolo doi ani. Când a venit era uluitoare, putea să-și schimbe glasul în zece tonalități. Perioada pe care a petrecut-o la Paris a influențat-o foarte mult. A schimbat-o din punct de vedere profesional, dar și cultural. Acolo nu făcea doar cursuri de clovni, a făcut și istoria literaturii și dramaturgiei franceze. A făcut și franceză. Vorbea franceza ca o franțuzoaică”.

O perioadă destul de îndelungată, Anda Călugăreanu a format împreună cu actorii Dan Tufaru, cu care s-a și căsătorit, și Florian Pittiș, un trio muzical care, în regia  apreciatului Alexandru Bocăneț, a constituit unul dintre punctele de atracție ale spectatorilor de estradă ale televiziunii. Despre acest trio, Florian Pittiș a consemnat spre neuitare: „Ciclul acela a apărut dintr-o joacă a noastră de Revelion. Alexandru Bocăneț a avut ideea să petrecem Revelionul la el acasă, eu, Dan Tufaru și soția lui, Anda Călugăreanu. Am hotărât să fim deosebit de eleganți, să nu punem muzică, să închidem radioul, televizorul, să scoatem telefonul din priză și să dăm, fiecare din noi, tot ce avem mai bun. Și ne-a ieșit seara atât de bine, că am hotărât să o repetăm pentru televiziune. Tudor Vornicu ne-a dat mână liberă. Totul s-a făcut cu dragoste, din dragoste. Nimeni nu ne-a spus nimic, chiar dacă vremurile erau cum erau. Au fost momente irepetabile”.

Anda Calugareanu

 

Micuță de statură, dar numai zâmbet, numai bună dispoziție, capabilă de un efort imens, ieșit din comun, Anda i-a ținut piept genialului Toma Caragiu. „Călătoria muzicală” a fost difuzată în noaptea de Revelion 1972-1973. După atâtea decenii, rămân la fel în memorie replicile tiroleze ale Andei și „amendamentele” savuroase la minciunile gondolierului Giovanni, interpretat de Toma Caragiu: „Giovanni, la Mamaia mi-ai spus că ai o Alfa Romeo, aici văd că ai o barca Romeo. Mi-ai arătat o poză cu vila ta, proprietate personală, iar când te-am căutat, mi-a zis portarul că la Palatul Dogilor e zi de vizită numai joia și duminica…Auzi, Giovanni, dacă știi să cânți așa frumos, de ce ai plecat și cu tranzistorul meu? Mi-ai zis să te caut la telefonul unchiului tău și, când am întrebat la informații, mi-au zis că Leonardo da Vinci nu mai are telefon dă mult! Te-am căutat și acasă, Giovanni. Și a ieșit Romulus, și a ieșit Remus, și a ieșit și Lupoaica…”.

Dan Mihăescu, care a fost un umorist, scenarist și regizor apreciat, apropiat al lui Toma Caragiu pentru care a și scris și regizat cele mai multe momente satirice ale acestuia (printre care „Așa-i în tenis” și „Fabulă”), a compus în 1974, împreună cu Octavian Sava și Grigore Pop, un scheci despre teatrul de revistă, și își amintea: „Am găsit ideea să ne refugiem la Tănase și foloseam laitmotivul Chestia asta nu-i de-acuși, e de la Cărăbuș”, ca să nu se mai spună că criticăm miniștrii. Distribuția era savuroasă: Ștefan Bănică, Florin Piersic, Jean Constantin, Nicu Constantin, Corina Chiriac. Iar Anda avea partitură egală, nu doar apărea prin cadru”.

Rămân de neuitat și celebrele spectacole de la Grădina Boema unde Anda juca alături de granzii revistei Stela Popescu și Alexandru Arșinel, din distribuție mai făcând parte și mereu tânăra Marina Voica, spectacole la care grădina era asaltată de public, atât pentru îndrăgiții protagoniști, cât și pentru textele delicioase semnate de Puiu Maximilian.

Asemenea multor tineri, Anda Călugăreanu a trăit influența curentului „flower power” în acea perioadă rebelă și colorată din punct de vedere ideologic. Cânta compoziții proprii sau a altor interpreți, pe versuri ale unor mari poeți români sau străini. Citea foarte mult, iubind lirica de calitate. Creațiile sale probează, fără echivoc, pasiune, credință și dăruire. Nu poate fi uitată compoziția pe versurile lui Nicolae Labiș pe care Anda o interpreta cu un neimitat amestec de sensibilitate și revoltă: „Parte din noi ne-am învins / Greșeala, minciuna și groaza. / Generații secate se sting / Tinerii râd către stelele reci. / Cine-și va pierde credința-n izbândă / Pe-aceste mereu mișcătoare poteci? / Cine din noi va muri / Înainte ca trupul să-i moară? / Cine-o să-și lepede inima-colb, / Insuportabil de mare povară? / Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!”.

În perioada 1977-1984, erau foarte apreciate de public spectacolele și înregistrările de muzică și poezie. Din acei ani ne-a rămas de la Anda și „Verde crud”, cântec compus de ea pe versurile lui George Bacovia, o mostră de melodicitate și afectivitate.

„Cu totul surprinzător pentru unii, în plină glorie, Anda a refuzat conformismul și superficialitatea impuse de statutul de vedetă de muzică ușoară, retrăgându-se pe scenele ceva mai mici ale muzicii folk, mult mai puțin compromise și mai adecvate talentului și sensibilității sale” (Nelu Stratone).

Anda Călugăreanu și-a descoperit noua sa vocație, muzica folk, începând cu jumătatea anilor ’70. Cu toate că era foarte bine cotată ca interpretă de muzică ușoară, a renunțat la strălucita sa carieră în favoarea folkului. În anul 1973, a dat un interviu în care a dezvăluit o serie de murdării care se petreceau în lumea muzicii ușoare, cum ar fi mituirea juriilor de la festivalurile de la Mamaia, felul în care unele soliste obțineau cântece de la compozitori în schimbul unor favoruri ș.a. Este ușor de presupus că după acest interviu compozitorii influenți ai Uniunii Compozitorilor pur și simplu au boicotat-o. La acel moment, niciunul dintre cântăreții de muzică ușoară nu au susținut-o. Cel care a influențat-o foarte mult în noua sa orientare a fost Moțu’ Pittiș care i-a spus; „Termină cu prostiile astea, cu murdăria asta din muzica ușoară și vino alături de noi, alături de muzica tânără”. Și Moțu’ a reușit să o convingă pe Anda, ei fiind oricum prieteni buni încă din copilărie.

Despre inițierea și parcursul său în folk, Mircea Vintilă își amintește: „În drumul ei spre și în lumea folkului a fost susținută de Florian Pittiș. A contribuit la asta și Dan Andrei Aldea, un  muzician formidabil, care i-a și orchestrat multe dintre piese”.

„S-a dedicat trup și suflet acestei noi căi pe care a ales-o. A compus, a învățat să cânte la chitară special pentru a se putea acompania. Înainte de perioada ei de folk, era acompaniată de diferite orchestre, dar apoi, pentru a se susține, a depus o muncă demnă de admirat. Era foarte ambițioasă și foarte tenace. Când își punea ceva în cap nu dădea înapoi. Mergea până la capăt. Anda a fost un simbol al feminității și al inteligenței feminine” (Doru Stănculescu).

Anul 1984 a reprezentat un moment de mare importanță în evoluția artistică a Andei Călugăreanu, distribuirea ei într-unul din spectacolele Teatrului Mic, un musical de Nicu Alifantis intitulat „Mitică Popescu”, în care îl avea partener de scenă pe îndrăgitul actor Mitică Popescu, dezvăluind o nouă fascinantă componentă a talentului său. Demne de luat în seamă sunt, în acest context, considerațiile îndreptățite ale lui Dinu Săraru, cel care a fost directorul Teatrului Mic și Foarte Mic între anii 1977-1990: „Anda Călugăreanu a fost una dintre puținele vedete autentice – copilul minune al muzicii și al teatrului românesc din ultima jumătate de veac. Talent nativ, de excepție, ea s-a impus și în muzica ușoară și în teatru cu o maturitate surprinzătoare, la rând cu nume mari ale domeniului, înainte cu mult de a face și studii muzicale și studii teatrale. A intrat în conștiința publică aureolată de o fermecătoare, neistovită adolescență întemeiată o dată cu harul, pe o sinceritate a exploziei aristice cuceritoare. A fost parteneră de visuri și de cântec a unor generații întregi, cultivată de compozitori și regizori la fel de dăruiți, care i-au încredințat partituri de excepție, iar publicul de toate vârstele a îmbrățișat-o mereu cu căldura pe care puțini artiști profesioniști au cunoscut-o. Iată și argumentele care m-au condus la invitarea Andei Călugăreanu la Teatrul Mic, în distribuția spectacolului Mitică Popescu, musicalul lui Nici Alifantis după piesa cu același nume de Camil Petrescu. Împreună cu Mitică Popescu a cucerit Sărindarul, iar discul cu muzica spectacolului, în interpretarea lor, s-a transformat într-un best seller muzical național (…). Ea a fost și a rămas în ochii noștri aidoma acelui buchet parfumat de lăcrămioare care ne lasă să credem că primăvara e singurul anotimp de pe pământ”.

Visul vieții ei a fost, cu certitudine, teatrul. Florian Pittiș a consemnat în acest sens: „A dat de nenumărate ori examen la teatru și, de fiecare dată, era respinsă din cauza înălțimii. Dar nu s-a lăsat până n-a intrat, în 1984. Orice i se întâmpla în viață, nu voia să se știe că suferă. N-am văzut-o niciodată plângând. Extraordinar om, prieten, coleg, artist, soție, mamă. Blestemul vieții ei: întotdeauna a luat lucrurile de la capăt”. Octavian Ursulescu consideră însă că nu înălțimea a fost impedimentul care îi bara calea la intrarea la Institutul de Teatru: „Era atât de necăjită după fiecare examen la teatru când era respinsă. Ca și în muzica ușoară, și la examenele la teatru au intrat copii, veri, nepoți de actori, de regizori (…). Îmi zicea: Tavi, nu mă las, și la 100 de ani dacă intru, dar nu mă las!!. Cred că Anda ar fi fost o actriță extraordinară. A avut gloria ei în muzica ușoară, în muzica folk, urma o a treia etapă, o mare actriță de teatru. N-a apucat să facă teatru, așa cum și-a dorit”.

Încă din anii ’80, Anda și-a împrumutat vocea personajului Oache din filmul „Maria Mirabela” (1981) și „Maria Mirabela în Tranzistoria” (1989), ambele regizate de cunoscutul Ion Popescu Gopo. În plină emancipare artistică, după 1989, Anda caută noi forme de exprimare. Teatrul pentru copii era o piatră de încercare pentru orice actor, iar ea nu o putea rata. În anul 1990, împreună cu Liana Săndulescu și Luminița Dumitrescu, a început o emisiune pentru copii, cu genericul „Club Anda”. Conducea cu multă grație emisiunea încât lăsa impresia că era una cu puzderia de copii care o asaltau. Era fenomenală cum se prostea cu fiecare pitic în parte, cu câtă drăgălășenie vorbea cu toți. Deși difuzată doar o dată pe lună, emisiunea s-a bucurat de un mare succes în rândul copiilor, dar din păcate nu a avut o viață prea lungă, Anda părăsindu-ne prematur în 1992.

Nu pot încheia evocare îndrăgitei vedete pe care o caracteriza înainte de orice profesionalismul și dăruirea, fără cuvintele de apreciere ale unui apropiat coleg al său, remarcabilul artist Nicu Alifantis: „Anda a obținut girul și recunoașterea unor monștri sacri, pe numele lor: Caragiu, Bocăneț, Nichita, Bălănuță. Nu-i puțin lucru! Anda a fost o mare artistă. Cine știe câte minuni ar mai putut înfăptui în teatru, în film, în muzică! Cât talent! Ce stea mare avea deasupra capului!”.

În mod cert, Anda Călugăreanu, cu ochii săi uriași și expresivi și vocea ei puțin guturală de un specific aparte, a fost un unicat. Mai trebuie subliniat că ea a abordat un registru impresionant de genuri muzicale și dramatice de la șansoneta franceză la cântecul popular, de la aria de operetă la muzica italiană și engleză, de la pantomimă la cupletul de revistă, de la satiră la dramă, de la dans la teatrul clasic și de la poezia marii lirici universale la cântecul pentru copii preșcolari. De asemenea, a demonstrat că poate urca pe scena teatrului mare, că poate juca la fel de bine roluri comice ca și dramatice.

În fine, cred că rândurile așternute cu menirea de a readuce în memorie viața și cariera inegalabilei artiste se adaugă benefic tuturor celor scrise până acum de cei care prețuiesc ceea ce Anda Călugăreanu ne-a lăsat și îmi imaginez că Alexandru Bocăneț, victimă a cutremurului din 1977, a avut mare nevoie și i-a adunat pe rând lângă el pe valoroșii săi colaboratori: Anda Călugăreanu (1992), Dan Tufaru (2002), Florian Pittiș (2007).

Dorin Nadrau
Foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

„STATELE UNITE ALE ROMÂNILOR”

Posted by Dorin Nadrau On January - 16 - 2018

Cartea cu titlul de mai sus, subintitulată „Cărţile călătoriilor româneşti în America în secolul XX”, avându-l ca autor pe Dorian Branea, apărută la Editura Humanitas în anul 2017, materializează un parcurs intelectual inedit într-un domeniu deosebit de interesant şi fascinant: scrierile românilor care au trecut Oceanul şi au vizitat Statele Unite în secolul trecut. Fără îndoială, lucrarea este una de excepţie, consemnând impresii ale unor călători care în marea lor majoritate nu au avut nimic în comun, făcând parte din perioade istorice diferite şi înregistrând percepţii indubitabil distincte pe o scară extinsă, de la intensă admiraţie, pasiune şi adeziune făţişă până la suspicioasă aversiune şi  cinică ostilitate.

Câteva referinţe despre autor sunt, în opinia mea, binevenite. Dorian Branea s-a născut la Arad în anul 1971 şi este eseist, traducător, antreprenor cultural şi diplomat. Absolvent al Facultăţii de Litere, Filozofie şi Istorie a Universităţii de Vest din Timişoara, deţine un doctorat în anglistică-americanistică, la aceeaşi universitate şi specializări postuniversitare în relaţii internaţionale (Universitatea Georgetown) şi management (Universitatea Oxford). Este redactor al revistei Orizont (din 1995) şi membru al grupului de studii comparate „A treia Europă” (din 1998). Fellow al Universităţii Central-Europene din Budapesta (2003-2004). A fost profesor asociat în cadrul Masteratului de Studii Americane al Universităţii de Vest, în perioada 2003-2005, precum şi director fondator al Institutului Cultural Român din Varşovia, între 2006-2010. Începând din 2010 este director al Institutului Cultural Român din Londra. În perioada 2012-2014, a fost preşedinte al Asociaţiei Institutelor Culturale Europene din Londra (EUNIC).

Dorian Branea a pornit la elaborarea cărţii cu ambiţia de a valorifica un adevărat zăcământ intelectual, foarte sofisticat şi plin de imagini puternice şi observaţii încă valabile, reprezentat de o literatură care nu se mai află în circulaţie. Este vorba de 34-35 de cărţi, unele dintre ele cu totul şi cu totul extraordinare care, chiar dacă au fost scrise acum 80-90 de ani, rămân nişte descoperiri intelectuale şi culturale de certă valoare ale românilor. Lucrarea parcurge 100 de ani de călătorie, punând în lumină părerile şi sentimentele românilor care au traversat Oceanul şi au descoperit o altă lume, înţelegând-o ca români.

Lansare-carte-Arad-Dorian-Branea-Statele-Unite-ale-Românilor

În INTRODUCEREA intitulată „CONTIGENTUL TRANSATLANTIC” autorul precizează pentru început că jurnalele de călătorie în America nu doar precedă studiile literare şi eseurile culturale sau istorice cu subiect american, ci şi rămân prin repertoriul extins al temelor şi prin eleganţa transpunerilor retorice, mai captivante şi mai enciclopedice decât celelalte forme de interogare a universului american. Câmpul investigaţiei lui Dorian Branea a fost ferm delimitat numai de cărţile dedicate între 1900 şi 2000, exclusiv sau în cea mai mare măsură, itinerarelor americane. Scoţând la lumină o colecţie destul de consistentă de texte în mare măsură uitate, demersul autorului reuşeşte să compună prima istorie literară a cărţii româneşti de călătorie peste Ocean publicată în Secolul XX. D. Branea ne prezintă succint şi câteva considerente privind specia travelogului sub din punct de vedere istoric şi morfologic, cu scopul de a fixa un cadru conceptual şi a produce câteva instrumente de analiză.

Cartea vizează modul în care autorii de memoriale de călătorie în Statele Unite au metabolizat dimensiunile cruciale ale civilizaţiei americane, examinând raportarea lor la subiecte precum: autopercepţia identitară, incluzând aici imaginea altor naţiuni; religia, credinţa, instituţiile religioase; morala publică; politica mainstream, dar şi cea radicală; instituţiile şi politicile (interne sau externe, dar şi de asimilare); istoria şi cultul trecutului; civilitatea, stilul de viaţă; economia (fără a omite, bineînţeles, consumismul şi nici mecenatul); stratificarea socială; erotismul şi relaţiile dintre sexe (cuprinzând şi prostituţia, pornografia și homosexualitatea); rasele şi tranzacţiile interrasiale între albi, negri, indieni, mexicani etc.; problemele comunitare (mai ales tensiunile rasiale şi sărăcia, dar şi drogurile, criminalitatea, viciile sociale); violenţa urbană, politică, militară; ceremoniile publice şi casnice; educaţia copiilor, instrucţia de toate gradele; profesiile predilecte; gustul şi preferinţele artistice; cultura şi artele; divertismentele (film, muzică, modă, hobby-uri); petrecerea timpului liber, socializarea; alimentaţia şi bucătăria favorită, inclusiv riscurile abundenţei, cum ar fi obezitatea; preferinţele culturale ale tinerilor, youth culture (revoltaţii, hippies, pop culture); nu în ultimul rând, desigur, natura sub toate înfăţişările ei geologice şi climaterice.

În următoarea secţiune, compusă din trei părţi, este abordată critic şi suficient de detaliat literatura călătoriilor de peste Ocean de la primele volume, publicate înainte de Primul Război Mondial, până la jurnalele deceniului democratic ce pune capăt, în România, turbulentului secol XX. Autorii analizaţi formează un contingent pestriţ şi inegal, în care se regăsesc somităţi şi scribi anonimi, nume de patrimoniu şi veleitari.

Partea I, intitulată „ÎNTEMEIEREA UNEI FASCINAŢII: 1900-1947”, aduce în discuţie consemnările următorilor: Ion Iosif Şchiopul (Herald în iadul industrial), Gheorghe Flaişen (Turismul prezentului ulterior), Nicolae Lupu (Reverenţe-n foileton), Vasile Stoica (Circuite patriotice), Jean Bart (America prin intermediari), V. V. Stanciu (Lecţiile alterităţii), Nicolae Iorga (Un profet al secolului american), V. Ionescu Vion (New York, cu coada ochiului), C. V. Flavian (Moftangiul transatlantic), George I. Duca (Între două zeiţe), Petru Comarnescu (Autobiografia unei discipline), Andrei I. Gheorghiu (Contabilitatea uimirii) şi Florin Begnescu (America, o techne).

Partea a II-a, „TRASEELE LIBERTĂŢII: 1947-1989” prezintă scrierile autorilor din perioada comunistă: Mihai Ralea (Politeia putredă), Silviu Brucan şi Alexandra Sidorovici (Deconstrucţia marxistă a paradisului), Ioan Grigorescu (Un globe-trotter în neant), Eugen Barbu (Escapade nihiliste), Constantin C. Giurescu (Cortina străpunsă), Dan Grigorescu (Cronica revoluţiilor discrete), Romulus Rusan (Revelaţiile „anteice”), Teodor Marian (Gliile din Midwest), Radu Enescu (Paşii estetului), Ioana Em. Petrescu (America întoarcerii la sine), Mihai Apostolescu (Ceauşism pe Fifth Avenue) şi Viorel Sălăgean (Semiologia viralităţii).

Partea a III-a, purtând titlul „PARCURSURI DEZINHIBATE: 1989-2000), urmăreşte impresiile unor autori aparţinând primului deceniu al libertăţii: Ion Dinu (Călătoriile cuminţi), Paul Dobrescu (Zenitul postmodern al Californiei), Ion Parhon (Extaze în Amerotopia), Nicolae Băciuţ (America în penumbră), Adina Arsenescu (Cărţile-n drum), Stelian Tănase (Azimuturi suprapuse) şi Grid Modorcea (Razna prin apocalips).

Merită remarcat că analiza cărţilor incluse în fiecare din cele trei părţi – diferenţiate incontestabil nu numai de crezuri istorico-politice, ci şi de schimbări de mentalitate, gust, predilecţii intelectuale şi estetice – este precedată, în cazul fiecărei perioade, de o introducere care fixează contextul istoric, ceea ce califică jurnalele de călătorie în Statele Unite apărute în intervalul respectiv şi formulează o sinteză tematică şi critică a depoziţiilor publicistice care urmează să fie explorate amănunţit.

În fine, ultima parte a volumului urmăreşte să atingă obiectivul final al interesantei cercetări: ideea de americanitate, aşa cum se decantează, ca un filon preţios şi durabil, din cărţile călătorilor români în Statele Unite ale Americii între anii 1900-2000.

Elaborată la un nivel de accesibilitate foarte larg, întemeiată pe o solidă bibliografie şi o impresionantă documentare, cartea constituie, indiscutabil, o lucrare de mare interes şi de o remarcabilă valoare, incluzând o riguroasă cercetare a unui domeniu deosebit de spectaculos. Cred că cea mai potrivită încheiere pentru sintetica mea prezentare este reproducerea întocmai a menţiunii de pe coperta a patra a cărţii: „Niciunde altundeva, la noi, ideea politică americană, identitatea americană, specificitatea culturii şi civilizaţiei americane nu reies mai limpede, mai nuanţat, mai polifonic decât în specia ambiguă a cărţii de călătorie. America memorialelor transatlantice este, de fapt, America noastră cea mai cuprinzătoare şi mai expresivă. Şi cum arată ea? Cum se precizează această monadă în acelaşi timp epatantă şi enigmatică din sutele de pagini îndrăgostite, cataleptice, pizmaşe, pătrunzătoare, perfide? <<Ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai complete (dacă nu şi exhaustive) cercetări privind o temă palpitantă: relatările autorilor români care au călătorit în Statele Unite ale Americii. Rigoarea analizei, privirea în egală măsură a literatului avizat şi a sociologului dubitativ conferă demersului o soliditate impresionantă>> – Mircea Mihăieş”.

Dorin Nadrau
foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

CAPTIVANTELE POEME „HAIKU” ÎN LIRICA LUI DUMITRU ICHIM

Posted by Dorin Nadrau On December - 27 - 2017

Fermecătoare în integralitatea sa, lirica preotului-poet Dumitru Ichim se înscrie într-o operă vastă publicată în numeroase volume, incluzând poezie, proză și eseuri, ce se întinde în timp pe aproape o jumătate de secol, de la „De unde începe omul” (1970) și până la „Tu știi că te iubesc! 150 de sonete prefațate și ilustrate de Savatie Baștovoi” (2017).

Fără putere de tăgadă, Dumitru Ichim se distinge în spațiul nostru literar prin meritul de a fi precursor în lirica românească al speciilor literare de sorginte japoneză „haiku” și „tanka”, niponii delectându-se de sute de ani cu aceste poeme de o afectivitate aparte.

Dacă Ion Pilat, Alexandru Macedonski sau Alexandru Vlahuță au scris poeme într-un vers, Părintele Ichim s-a învrednicit să transplanteze haiku în literatura română, demonstrând fără echivoc că această varietate de poezie se adaptează întrutotul vigorii creatoare a limbii române. Poemele sale, trădează în mod evident elemente specifice spiritualității românești, îmbogățind, fără doar și poate, spectrul nostru liric, fiind un adaos remarcabil de încântătoare poezie.

„Haiku” se definește ca poezie fără rimă, având o structură de trei versuri, primul și al treilea alcătuite din câte cinci silabe, iar cel de-al doilea din șapte silabe, care exprimă prin excelență o stare de mare intensitate afectivă atemporală, constituindu-se într-o metaforă globală ce induce un indiscutabil caracter filozofic. Înainte de orice, poemele haiku se caracterizează prin aceea că declanșează o stare de reală emotivitate, creată de gândurile, reflecțiile și visele la care îmbie, reprezentând o categorie specială de poezie autentică. Se cuvine a mai preciza că aceste poezii, folosind cu toată forța cuvântul bine ales și implicând o incontestabilă artă, presupun și posesia unei capacități deosebite în a le citi, făcând apel la starea poetică existentă în orice cititor și la gradul de sensibilitate proprie.

 

rp_ICHIM-Dumitru-xwb.jpg

(foto: Pr. Dumitru Ichim)

Materia preferată a poemelor lui Dumitru Ichim cuprinde subiecte susceptibile de delicată reacție afectivă: vremelnicia, frumusețea, melancolia, modestia, însingurarea, naturalețea. Poezia părintelui conferă cititorului șansa fericită de a-i descoperi cu admirație și uimire adevărata chemare poetică și măsura indubitabilă a talentului său liric. Pasiunea pentru poeme haiku poate fi întâlnită și la alți poeți care au înavuțit literatura română cu asfel de bogății lirice: A. T. Stamatiad, Ion Codrescu, Marin Sorescu, Dan Florică, Paula Romanescu ș.a. Trebuie observat însă că, în comparație cu alți autori, Dumitru Ichim, dă poemelor sale, cu câteva excepții, câte un titlu, toate fiind incluse în serii tematice de reală finețe: „Urmele”, „Lacrima privighetorii”, „Valea nisipului de aur” etc.

O incursiune prin creația de haiku a lui Dumitru Ichim, cu o ilustrare succintă prin exemple, este, desigur, interesantă și binevenită. „Definiție de haiku” este poezia care ne inițiază în descoperirea crezului artistic al Părintelui Ichim, care mai presus de orice este un teolog ortodox dator să trezească în cititor un freamăt religios: „Cinci, șapte și cinci / Două mâini – rugăciune / Trece Iisus”. Problema apropierii de Dumnezeu, aspirația imanentă a oricărui muritor, este o temă abordată frecvent în plachetele sale de haiku. Maica Domnului revine constant într-o serie de excelente poeme: „Visează pruncul… / Maica Domnului trece / desculțându-se”„Zâmbește Mama! / Betleem în privire / Aduse pruncul”„Mamă, nu plânge… / În candelă numele / Tău luminează”.

Simplitatea firii umane atât de firave și glorificarea lui Dumnezeu apar invariabil în poeziile sale („Macul se roagă-n / Petale simple: iarbă / Nouă fluturii!”) ca și trăirea unei dureri adânci („Candela-i stinsă! / În locul luminii / Mă doare noaptea”). În „Testament”, mesajul transmis în stilul propriu generează o vădită emotivitate: „Umbrele mele / Sub umbra scrisului tac / Împietrind lumini” ca și în „Viața” („Flămânzi puii se / Roagă…Iisus în genunchi / Pe margini de cuib”).

Figură de stil ce constă în atribuirea unui înțeles nou unui cuvânt pe baza unei comparații subînțelese, metafora, asigură la Dumitru Ichim construcții poetice de irezistibilă sensibilitate. Edificatoare în acest sens este, fără doar și poate, cea a albinarului, autorul regăsindu-se simbolic în viețuirea albinei: „Lumânare de / Paște: Eu – albinarul / Vinerilor Mari!” Alăturată tainei frângerii Pâinii Vieții, imaginea mamei este de o sfâșietoare duioșie și exemplară credință în Mântuitorul: „Inima ta – cinci / Pâini în mâna lui Iisus / frângând pentru noi”.

O secțiune separată a poemelor haiku în creația lui Dumitru Ichim o constituie cele publicate în „Revista Scriitorilor Români” din Munchen (1983), poezii care continuă problematica lirică anterioară, dar în care descoperim apariția unei noi tematici, tulburatoare, anume dorul de țara natală. Trăirile intime, dublate de o nedisimulată nostalgie, rezidă cu tărie în poeme ca: „Clopotul de la Putna”, „Ștefan”, „Țara”, „Doina lui Eminescu”. De o deosebită frumusețe este poemul ce îndeamnă la o profundă meditație invocând plânsul sfinților („Sfinții noștri plâng / Dimineață – macului / Rotund al țării”), ca și poezia sugerând imaginea plină de farmec și de o seducătoare sensibilitate a țăranului român din satul de odinioară („Vin heruvimi / Spre Betleem sărutând / Mâna de țăran”).

Cred că ar fi nedrept să-mi închei eseul despre poezia haiku a lui Dumitru Ichim fără a consemna că două personalități de marcă ale culturii noastre naționale, un ilustru teolog și un admirabil literat, și-au exprimat îndreptățite opinii despre creațiile originale și de maximă intensitate afectivă ale Părintelui Ichim: Bartolomeu Valeriu Anania și Aurel Sasu. În prefața pe care a scris-o la un volum de versuri, Valeriu Anania mărturisea: „Dumitru Ichim împărtășește norocul și nenorocul scriitorilor din diaspora. Pe de o parte, șansa de a avea acces neîngrădit la cultura lumii libere și de se simți în largul său în abordarea unor genuri literare afine; dacă nu mă înșel – și cred că nu mă înșel -, el este primul poet român care a scris haiku-uri și strofe tanka la o vreme când cei din țară abia auzeau de așa ceva. Pe de altă parte, neșansa izolării de ceea ce se cheamă o piață a cărții la dimensiunea cititorilor potențiali”. Despre Aurel Sasu, unul dintre cei mai valoroși critici literari de astăzi, care a publicat aprecieri privind această poezie, Dumitru Ichim se destăinuie: „Datorez adânci mulțumiri profesorului universitar, poetului, scriitorului Aurel Sasu, care a prefațat volumul <<Psaltirea apocrifă a dreptului Iov>> (…) Problema se pune din punct de vedere teologic și ontologic; la lansarea de carte din New York, criticul din România – M. N. Rusu – sublinia contribuția pe care o aduce acest volum în literatura universală prin acest Iov cu totul nou. Cartea, care a apărut la Cluj cu prefața prof. Aurel Sasu, a fost pentru mine o bucurie din mai multe puncte de vedere”.

Pe omul, preotul și poetul Dumitru Ichim l-am cunoscut la Câmpul Românesc de la Hamilton, un tărâm românesc autentic, amenajat, îngrijit și păstrat de peste cinci decenii în pitorescul spațiu canadian al provinciei Ontario, unde Părintele Ichim care conduce un cenaclu literar, organizează acolo „Săptămâna Internațională a Culturii Române”, manifestare ajunsă în iulie 2017 la a 50-a aniversare. Am fost fascinat de personalitatea părintelui și m-am convins cu ușurință că se justifică cu prisosință calitatea de care se bucură, aceea de incontestabil lider spiritual. Nu pot încheia fără a mai adăuga că am rămas plăcut impresionat de faptul că, deși septuagenar, Părintele Dumitru Ichim refuză să depună armele, probând o surprinzătoare forță în mânuirea artei sale poetice, proprie unui adevărat maestru, precum o admirabilă hotărâre de o îmbogăți literatura română cu noi creații lirice.

 

Dorin Nadrau

 

 

 

 

(foto: Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

Semicentenar la Câmpul Românesc din Hamilton

Posted by Stefan Strajer On October - 4 - 2017

În Canada, un eveniment românesc unic într-un colţ de rai unic

Semicentenar la Câmpul Românesc din Hamilton

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

În recenta vizită a lui Klaus Iohannis la Washington, întâlnindu-se cu românii diasporei americane, președintele le-a spus: „Sunteți un catalizator pentru dezvoltarea României. În același timp, este firesc ca și România să vă apere și să vă promoveze drepturile și interesele”. Încântată să constat că fostul nostru elev la Colegiul Național Brukenthal din Sibiu, acum primul om al statului, gândește la fel ca mine, mărturisesc că în ultimii 16 ani mi-am făcut un proiect personal, astfel că tocmai la acest dialog, purtat în plan cultural de diaspora noastră americană cu țara-mamă, ținem să participăm, oriunde și oricând se cuvine și constatăm că este binevenit. Aceasta, pentru că lacuna sufletească și spirituală, pe care o resimt conaționalii noștri, trăitori în Lumea Nouă, este greu de acoperit, cel puțin la nivelul primelor două generații.

Răspunzând unei noi invitații, ne îndreptam într-o zi de iulie 2017, an jubiliar în care însăși Canada își sărbătorește 150 ani de existență. spre Toronto, metropola financiară a frunzei de arțar. Ținta noastră era un eveniment al comunității conaționalilor noștri, care și-au făcut o onorantă tradiție din solicitarea unor personalități de pe întregul continent american și din țară, care să participe la Săptămâna Internațională a Culturii Române, ajunsă în acest an la a 50-a ediție. Evenimentul face parte din calendarul Câmpului Românesc de la Hamilton, Canada, un picior de plai mioritic creat în Ontario, foarte departe de țară. În 1957 acolo au fost cumpărate 25 ha de teren, pe care s-a construit în 1986 Centrul cultural „Nae Ionescu”, având sală festivă cu 400 de locuri, muzeu etnografic, sală de muzică și bibliotecă, iar afară piscină și o scenă de spectacole a parcului, în care tronează Rotonda scriitorilor români din exil, cu Aron Cotruș, Vintilă Horia, Mircea Eliade, George Donev, Horia Stamatu și Vasile Posteucă, sculptați de Nicăpetre, acest Brâncuși al spațiului american. Mai bine de 3 decenii, acolo s-au organizat cele mai înflăcărate manifestări anticomuniste, susținute și de ziarul „Cuvântul Românesc”, răspândit în întreaga lume. Desigur că în noul anotimp postdecembrist, Câmpul Românesc de la Hamilton și-a pierdut funcția de bastion al luptei anticomuniste, dar este spațiul unui fertil dialog cultural panromânesc, având noi targeturi impuse de cerințele diasporei române de peste Atlantic.

IMG_4038

O seară de petrecere românească, susținută în 8 iulie 2017 de șase ansambluri de dansuri folclorice din zonă, a adunat la Câmpul Românesc din Hamilton peste 700 de participanți, bucuroși de joc și cântec până târziu în noapte. Cu un asemenea preludiu de veselie românească, am simțit, ca invitată pentru a cincea oară la evenimentul de elită care este Săptămâna Internațională a Culturii Române, că dialogul spiritual care va urma între 10 și 15 iulie 2017 își va împlini menirea. Delegația noastră prezenta noutatea oaspeților veniți de la Palatul Culturii din Bistrița, orașul unde președinta Societății scriitorilor bistrițeni, Elena M. Cîmpan, activează ca profesoară la Colegiul Național „Liviu Rebreanu” și totodată poetă, de curând membră a Uniunii Scriitorilor din România, iar directorul ziarului „Răsunetul”, Menuț Maximinian, este un bun publicist și poet. Desigur că seară după seară surprizele evoluției unor noi invitați s-au ținut lanț, asigurând strălucire sărbătorească evenimentulului axat pe ideea păstrării identității românești în spațiul transatlantic.

Gazdele noastre ne-au condus din primul moment la Toronto, unde am urcat în Turnul CN, adevărat cui care împunge cerul, ca de la 342 metri să admirăm panorama capitalei financiare a Canadei. Programul Semicentenarului Săptămânii Internaționale a Culturii Române de la Câmpul Românesc, Hamilton, într-o ediție jubiliară ca aceasta, nu putea să înceapă altfel decât cu prezentarea Cenaclului literar de la Kitchener, înființat acum 20 de ani din inițiativa preotului-poet D-tru Ichim, un “dezvoltator al limbii române”, cum se impune în prezent, când cărțile lui au început să aibă succes în România. „Asigurăm o zi iei, sărutului, dar lui Eminescu nu-i mai dedicăm o zi, din moment ce semnificația lui 15 ianuarie este Ziua culturii naționale – ține să opineze Dumitru Ichim, spre a continua – La Kitchener cele 3 școli de limba română oferă publicului, care cântă, împreună cu corul, melodii pe versurile lui Eminescu. Facem la Kitchener ceea ce nu se face în țară. La Kitchener, în Canada, viețuiesc români, dar și germani sau șvabi, care sărbătoresc pe marii scriitori.” Moderatorul simpozionului științific, prof. Sebastian Doreanu, din Denver Colorado, întărește ideea, considerând că „Eminescu este un simbol identitar de care nu ne putem lipsi”. În conferința intitulată Eminescu în eternitate, prof. Maria Dincov din Toronto a plecat de la convingerea că „Rareori un neam s-a regăsit într-un poet ca românii în Eminescu”. Trecând în revistă busturile presărate în țară și în lume, fiecare cu istoria sa, ilustrate și cu imagini, conferențiara a menționat cu justificată mândrie faptul că în Canada, se găsește la Câmpul Românesc, Hamilton, un minunat bust, creație din 1989 a lui Nicăpetre, în marmură adusă din Grecia, sculptorul ținând să precizeze: „nu aveam comandă, ci am sculptat nevoia noastră de Eminescu”. La Montreal în sept. 2004 se dezvelea statuia lui Eminescu sculptată de Vasile Gorduz, lucrare pe care tocmai în prezent românii din capitala culturală a Canadei o vor plasa într-un loc mai bun decât fusese până acum. La Windsor și la Edmonton sunt altele, în total 4, pe când în SUA este un singur bust, creat de Nicolae Pascu-Goia, adus din țară și aflat la Biserica „Sf. Maria” din Queens, New York.

IMG_3972

Iulian Teodor Ichim, luptător ecologist din Kitchener, a vorbit despre Prințul Charles și conservarea valorilor naturale, expunând un punct de vedere original, care a atras contraargumente din partea asistenței. „Autointitularea lui Charles ca prinț de Transilvania nu are nicio urmare negativă pentru România”, a concluzionat moderatorul. Prezentarea pe care am făcut-o eseului monografic Poezia lui Dumitru Ichim de profesoara sibiancă Maria-Daniela Pănăzan a stârnit o reală emoție întregii asistențe, dar mai ales poetului, care mi-a mulțumit cu lacrimi de bucurie în glas pentru prefața intitulată Acrobația imaginarului în poezia lui Dumitru Ichim, redactată noii cărți proaspăt apărute la Editura CronoLogin din Sibiu. Prima seară s-a încheiat cu filmele documentare regizate de Dorel Cosma, începând cu Palatul Culturii din Bistrița, urmat de Poezia bistrițeană în America și Malaezia. Circulația poeților bistrițeni pe diferite continente a fost o revelație pentru participanții la serată, care au aflat noutăți impresionante despre orașul cu cel mai înalt turn din Transilvania. Este vorba despre un turn de biserică cu lift, cum nu există altul pe linia de la Paris până la Moscova. Palatul Culturii are un imn, scris de Cornel Udrea, iar ansamblul formațiilor de cântece și dansuri moderne și folclorice de pe Someș este tot mai cunoscut.

Marți, 11 iulie 2017, a debutat cu o excursie la Cascada Niagara, cea mai căutată destinație turistică pe continentul american. Încântarea noastră a fost absolută, mai ales că de pe malul canadian și în plimbarea cu vaporașul, imaginea celor 3 părți ale cascadei a fost covârșitoare. Seara, simpozionul zilei a doua a fost deschis de prof. dr.   Rodica Gârleanu, care a vorbit despre Constantin Noica și aspirația spre universal a culturii române, trecând de la biografie la etapele creației gânditorului, al cărui target fundamental este cel de a duce cultura română spre universal. Revelația serii a constituit-o medalionul sorescian susținut de Sergiu Cioiu, acel „artizan al cântecului și un interpret al verbului”, cum îi place să se autodefinească, amintindu-ne felul cum solistul șlagărului Vânt nebun valorifica prin 1970 texte clasice în spectacole poetic-muzicale. După trei decenii de viață canadiană, recent Sergiu Cioiu a lansat la București volumul de interviuri Nu știm aproape nimic. Fabliourile inofensive ale lui Marin Sorescu, gen Goanga, Bănuitorul iepure, Dii, Grijă etc, au fost folosite într-un spectacol, pe care acum îl reface cu titlul Pe cine numim… eu? Este un titlu inspirat de versurile lui Sorescu, despre ce este dincolo de ceea ce se vede la oameni. Mulțumirea lui Sergiu Cioiu a fost să descopere printre participanții la jubileu fanii de altădată ai cântecelor sale, iar proiectele artistice de viitor cuprind spectacole ale unor turnee în România.

Începută cu o liturghie, oficiată la capela „Sf. Maria” de la Câmpul Românesc, ziua a treia de simpozion a debutat cu conferinţa Elenei M. Cîmpan, intitulată Tudor Arghezi şi canonul literar, aducând argumente ale originalităţii lui Arghezi, „al doilea mare poet de după Eminescu în lirica română”. Pentru că tema literară-cadru a simpozionului era Tudor Arghezi și contemporanii lui, am tratat un sibiect incitant, Lucian Blaga, „fratele mai mic” al lui Eminescu, demonstrând cu date concrete că nimic nu lipsise din arsenalul admirației față de marele lui înaintaș, pe care l-a editat în 1923, scriind prefețe la cele două volume, (am oferit participanților copii ale acelor ediții rarisime și necunoscute marelui public), l-a tradus în limba germană, meritând pentru calitatea acestei prestații onorantul Premiu „Hamangiu”, a citat în discursuri la Academia Română și a comentat versuri eminesciene, a chiar polemizat în 1943 cu primul detractor, blăjeanul Alexandru Grama. Tuturor admiratorilor lui, care încercau să acrediteze ideea că el este superior lui Eminescu atât ca poet, ca filozof și nu mai puțin ca dramaturg, Lucian Blaga le răspundea cu înțeleaptă decență că tot ce dorește este să fie „fratele mai mic al lui Mihai Eminescu”. Profesorul brașovean Andrian Munteanu, aflat într-un amplu turneu în Canada, a prezentat un proiect transdisciplinar intitulat Poezia românească între tradiție și modernitate, seara încheindu-se cu filmul documentar pe care l-am realizat recent, Amintiri despre Lucian Blaga, partea a II-a, în continuitatea peliculei prezentate în ediția precedentă, numai că acum mărturisirile aparțineau a două prietene ale poetului, doctorițele Livia Armeanu și Elena Daniello, surprinse într-un dialog efervescent.

IMG_3998

Conform tradiției, în dimineața zilei de joi, noi, musafirii, am făcut o excursie la Kitchener, oraș cu 520.000 locuitori, între care populația de menoniți stârnește interesul pentru modul lor de viață în care nu acceptă tehnica modernă, cu aportul electricității, al automobilelor, ei înțelegând să trăiască la început de secol XXI exact ca străbunii lor. Un popas binecuvântat s-a făcut la frumoasa Biserică Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”, edificată de pr. Dumitru Ichim, care ne-a fost călăuză, încântându-ne cu originalitatea picturii din sfântul locaș și cu spațiile largi ale sălilor dedicate activităților sociale și culturale.

Ultimele două zile de simpozion au fost mai bogate ca precedentele prin desfășurarea   unor mese rotunde, cu program de lansări de carte, cu lecturi de poezie, moderate de mine, cum se crease tradiția din edițiile precedente.

Elena M. Cîmpan și Menuț Maximinian au prezentat Societatea scriitorilor „Conexiuni”, însumând 15 ani de lucrare culturală bogată, și revista „Conexiuni literare”. Exemplificator, antologia Cinci poeţi germani (Editura „Karuna” din Cluj-Napoca, 2006), cuprinde nume contemporane, traduse din germană în română de către Elena M. Cîmpan, care menționează pe Ulla Hahn, Hellmuth Opitz, Nora Gomringer, Volker Zumbrink, Barbara Köhler, așa cum în carte sunt prezenţi cu o pagină de comentariu şi cu câte zece texte, alese din volumele publicate. Traducătoarea găseşte elemente caracteristice pentru fiecare autor şi pune în valoare poezia germană. Pe coperta a IV-a apare poemul Contaminare scris de Elena M. Cîmpan, potrivit pentru munca de traducător: „Poezia trece fără să treacă,/ Din germană în română/ şi din română în germană,/ Prin tot pământul vorbitor,/ Ca o adiere printre crengi,/ Ca un râu peste pietre,/ Ca un nor printre alţi nori,/ Ca o zi către alte zile,/ ca un sentiment de la om la om;/ Poezia străbate zări şi mări,/ Pustiuri şi gândiri – / Poezia se ia,/ Din română în germană/ Şi din germană în română,/ Prin toate trece poezia,/ Fără să treacă…/” Debutul scriitorului Cristian Medelean, din Toronto, cu cartea La colibe și al Alyssei Sîrghie, din Michigan, cu Povestea celor trei cățeluși, carte bilingvă pentru copii, ca și romanul Surorile de Ionuț Leonard Voicu, Muchia malului, Povești din New York de Menuț Maximinian, recenta mea carte America visului românesc și nominalizările unor titluri ce reprezintă Cenaclul „Grigore Vieru”, activ la Toronto prin inițiativa Mariei Tonu, au dovedit, întocmai revistelor „Lumina slovei scrise” de la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu sau „Destine literare” de la Montreal și ziarului „Răsunetul”, care apare la Bistrița, că pulsul literaturii române este intens și bine reprezentat la jubileul semicentenarului din Canada. Sărbătorirea lui Mircea Ștefan din Cleveland, Ohio, la cei 50 de ani ai săi de poezie, a fost augmentată prin lectura expresivă a lui Sergiu Cioiu, care s-a oprit asupra unor versuri reprezentative din volumele autorului.

De la ultima zi de simpozion se așteaptă, ca de obicei, conferințele cele mai interesante și nici de data aceasta așteptările asistenței n-au fost zadarnice. Prof. univ. dr Cezar Vasiliu, apreciat ca personalitatea cea mai presitigioasă a comunității românilor din Montreal, a vorbit despre 2000 de ani de la moartea împăratului Traian. Conferința mea intitulată Tudor Aghezi – psalmistul a dezvăluit mistificarea ateistă la care a fost supus poetul în învățământul comunist din România de până la 1979, când Nicolae Balotă a cutezat să demonstreze că dramatica zbatere între credință și tăgadă nu a fost stăvilită de ideologia marxist-leninistă, însușită samavolnic, ci l-a însoțit pe psalmist până la sfârșitul vieții sale. Poetul Adrian Munteanu a adeverit Ce aduce nou sonetul lui Dumitru Ichim, fiind el însuși autorul unor volume de sonete, valorificate într-un recital emoționant Fluturele din fântână. Așa cum era firesc, simpozionul jubileului a fost încheiat cu o temă de sinteză, Câmpul românesc de la Hamilton între minunile exilului românesc în interpretarea prof. Sebastian Doreanu.

Ziua de sâmbătă a fost rezervată strălucitului banchet jubiliar, când numărul participanților a întrecut măsura tuturor serilor precedente. Conform tradiției,   moderatorul programului artistic a fost Dumitru Popescu, directorul ziarului „Observatorul” din Toronto, unde dânsul animă, ca nimeni altul, Cenaclului „Nicăpetre”, care a propus un program de muzică, poezii și lansări de carte, secondat de Cenaclul „Grigore Vieru”, prezent cu un recital de poezie și muzică.

Artele și-au dat mâna la jubileu, căci standurilor cu cărți li s-a alăturat expoziția de sculptură a lui Sylvio Suga, care în cei 15 ani de activitate în Canada conduce compania Sugat Design și este membru al cunoscutului Al Green Sculpture Studio. Sculpturile sale în marmură împletesc într-o manieră originală reflexe brâncușiene cu teme ale ipostazierii frumuseții feminine. Sophia Leopold, acum în vârstă de 8 ani, este de mai mult timp prezentă ca talentată pictoriță la Toronto, deschizând expoziții care promit un viitor artistic cert.

Evenimentul care a marcat semicentenarul Câmpului Românesc de la Hamilton, Canada, a fost onorat de prezența Viceconsulului General al României la Montreal, Ileana-Letiția Belivacă, și a Consulului General al României la Toronto, Mugurel Stănescu. Ei au marcat prin cuvântul lor importanța acestei manifestări, ce a strălucit ca densitate a activităților și ca bună organizare a fiecărui moment, izbândă datorată și implicării președintelui Dumitru Răchitan și a echipei sale de români inimoși. Dialogul diasporei cu țara-mamă ar putea să fie acum mai efervescent ca oricând, dacă Ministerul românilor de pretutindeni, destinat unor asemenea inițiative, ar ieși din inerția prezentă, venind cu propuneri eficiente, căci asemenea evenimente culturale majore dovedesc cu prisosință că Atlanticul nu mai este o stavilă, ci devine o punte de legătură spirituală și sufletească între români, iar diaspora, atât de sporită numeric în anotimpul postdecembrist, poate fi înțeleasă ca parte integrantă a marii comunități naționale, așa cum observa și președintele Klaus Iohannis care o consideră un vector al progresului. Spre a fi astfel, este necesar să se aplice un program coerent al ministerului de resort, care va trebui să-și dovedească eficiența.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors