Archive for the ‘Cultural’ Category

Solidaritatea barbatilor

Posted by Stefan Strajer On November - 6 - 2009

SOLIDARITATEA BARBATILOR

carmen-catunescu1

Autor: Carmen Catunescu

Un bun prieten s-a suparat pe mine de moarte, pentru ca am asociat un gest al lui cu al oricarui individ “unit în cuget si-n simtiri” cu toti cei de acelasi sex. Este un barbat sensibil si delicat, care stie sa se poarte cu femeile si, de aceea, îl cred sincer în supararea sa, ca adica l-am acuzat de ceva absolut nemeritat în numele ideii ca asa ar actiona gloata, cu atât mai mult cu cât personalitatea sa pregnanta, coplesitoare nu permite confuzie, ambiguitate, amestec în ordinar, comun, banal.
Totusi, solidaritatea barbatilor, ca si cea a femeilor, exista, în ciuda educatiei, bunelor maniere, purtarilor alese ori scolilor înalte. Nici un barbat nu trebuie sa se simta jignit, vexat, persecutat, frustrat, marginalizat, prigonit, asuprit, oropsit din aceasta cauza.
Orice fiinta umana este înzestrata la nastere cu instinct, inteligenta, chiar intuitie, care se vor dezvolta în functie de cultura, mediu, pregatire. Mai greu e cu instinctul, acest complex de reflexe înnascute, neconditionate, care asigura dezvoltarea organismului, alimentarea, reproducerea, apararea. Civilizatia îl mai slefuieste, nu în sensul de a-i da stralucire, ci de pierdere, estompare a unor calitati. Asigurându-i-se niste conditii, individul nu trebuie sa mai lupte pentru ele, devine mai comod, pierde din acuitate, agilitate, perspicacitate. Cu toate acestea, instinctul nu dispare. El functioneaza si transpare când, vorba zicalei, “ti-e lumea mai draga”.
Femeile si barbatii sunt doua specii diferite. Toata lumea e de acord ca suntem complementari, nu asemanatori. Gândim diferit si ne completam, ne împlinim unul prin celalalt. Ne cautam pentru a forma întregul, însa, de multe ori, nu uitam de unde am plecat. Ei, atunci se exercita, fara doar si poate, acest spirit de solidaritate. Nu e egoism, nu e proasta crestere, nu e meschinarie. E vorba, pur si simplu, de nevoia de protectie. Si atunci actionam instinctiv. Eu, de exemplu, am recunoscut sincer de atâtea ori ca, atunci când vad cersetorii pe strada, mi-e mila, mai degraba, de femei, decât de barbati. Chiar am discutat aprins cu o colega care zicea ca bietii barbati, pentru ei e mai greu sa cerseasca, decât pentru femei. Chiar m-am revoltat. Chiar am intervenit si i-am explicat cum de nu-si da seama ca o femeie e mai expusa, ca primejdiile sunt mai multe pentru o ea, decât pentru un el etc.
Asa cum nu puteam sa sufar sa aud ca un sot este întretinut, fie si temporar, de o sotie iubitoare, pentru ca, ma gândeam eu, un barbat poate sa munceasca oriunde, se poate angaja în cea mai umila slujba, pe când o femeie – nu. Sigur ca, stând si judecând simplu, limpede, îmi dau seama ca aici intervine spiritul meu de solidaritate cu toate femeile din lumea asta împotriva barbatilor.
Ani întregi mi-am moralizat o buna prietena, al carei sot, director de fabrica, a fost disponibilizat peste noapte, aratându-i ca-i inacceptabil sa stea acasa, când ar putea face orice. O femeie, da, dar un barbat?! Ea era de acord cu mine, ma aproba verbal, dar nici acum nu stiu ce era în sufletul ei. Cert e ca, între timp, si-au deschis o afacere, ce a devenit pe parcurs prospera si lucrurile s-au rezolvat. Ce s-ar fi întâmplat daca s-ar fi angajat pe un salariu de mizerie, consumându-si fortele într-o directie inutila?? Iar exemplele pot continua la nesfârsit. Asta se întâmpla în ceea ce priveste femeile.
Dar în cazul barbatilor? Aproape la fel. Solidaritatea lor se manifesta în lucrurile cele mai simple, ca si în cele mai complicate. Când vad o femeie la volan, ofteaza, claxoneaza, înjura, se lamenteaza: mama, ce catastrofa!… Fara ca aceasta sa faca, de exemplu, ceva deosebit… o întârziere de o fractiune de secunda la semafor, o ezitare la o intersectie… lucruri pe care si barbatii le fac în mod curent… Slava Domnului, eu am fost norocoasa, de douazeci de ani de când conduc, n-am fost claxonata sau înjurata, însa, circulând câteodata cu taxiul, auzeam frecvent injuriile soferilor când vedeau o persoana de gen feminin la volan…
Afirmam ca acest spirit de solidaritate se exercita mai ales din nevoia de protectie. Având o casnicie nefericita, cu o nevasta cicalitoare, cu un comportament frustrant, ai impresia ca toate femeile sunt ingrate, nesuferite, agasante. Devii prudent, ca sa nu fii ranit. Actionezi într-o alta relatie cu precautie. Devii circumspect cu toate celelalte, si sunt atâtea si atâtea cazuri. As fi curioasa sa vad cum functioneaza solidaritatea barbatilor într-o tara ca Germania, de exemplu, unde o femeie, având aceleasi atributii, raspundere, precum un barbat, nu este platita la fel, ci are salariul aproape jumatate…
Barbatii cer întelegere, protectie, sprijin. Dar nu întotdeauna si ofera. Ca si amicul despre care pomeneam la început. Îl rugasem de trei ori pentru un gest infim prin care sa ma sustina. Dar nu. El a preferat sa taca, sa uite, sa nu faca nimic. Pe parcurs, constientizând, s-a revoltat. Actionase din instinct. Fara sa-si dea seama. Educatia si prietenia si-au spus cuvântul mai târziu. S-ar putea ca prietenul acesta al meu sa nu fie real. Sa-l inventez eu, pentru a parea mai verosimil ceea ce expun. Totusi, dincolo de toate acestea, solidaritatea barbatilor exista. Ca si cea a femeilor.

Un cliseu american: “fun”-ul

Posted by Stefan Strajer On November - 5 - 2009

Un cliseu american:  “fun” – ul

silvia-jinga-foto

Autor: Silvia Jinga

Este imposibil sa nu observi dupa putin timp de la sosirea in America frecventa in viata cotidiana a expresiei „to have fun”. Cum comunicarea dintre oameni ne ajuta sa le intelegem scopurile existentiale, idealurile sau lipsa lor, obsesia „fun”-ului pe care l-am traduce prin satisfactie, amuzament, placere, ne sugereaza orientarea unei dominante parti a lumii americane spre cucerirea cu orice pret a unui feud individual plin de fericire, conceptul de fericire fiind sinonim cu acela de self-gratification la care se refera multi sociologi americani. Mai mult de trei sferturi dintre americani, arata Eric G. Wilson, se declara foarte multumiti de viata lor, calificând-o „happy” (Agaisnt Happiness, p. 5). Aceasta perceptie pare a tine insa mai mult de o reprezentare artificiala a vietii personale care se identifica in mare parte cu imaginea generata de mass media, cu o anumita ideologizare a omului transpus in paradisuri rupte de realitate. Criza economica actuala a sfâsiat valul straveziu care separa obstinatia fericirii personale de vuietul  vietii adevarate. Pentru ca in viata adevarata s-au prabusit companii uriase ca Enron-ul, spulberând securitatea financiara a numerosilor lui angajati, fiind urmat de caderile marilor banci, cresterea rapida a somajului, erodarea pe zi ce trece a increderii cetatenilor in institutiile traditionale si onestitatea angajatilor lor. The American dream (visul american, n.r.) care presupune ca fiecare lucrator sa fie capabil sa-si cumpere propria lui casa a suferit enorm in ultima vreme din cauza pierderii locurilor de munca care a atras dupa sine insolvabilitatea unui segment considerabil al populatiei americane. Si toate aceste triste evenimente se desfasoara pe fundalul a doua razboaie al caror ecou  tragic il simtim si auzim in fiecare zi.
Pornind de la aceste considerente, la care se adauga interventia nefasta a omului in echilibrul ecologic si climatic, Eric G. Wilson, autorul cartii Against Happiness. In Praise of Melancholy (Impotriva fericirii. In sprijinul melancoliei), Sarah Crichton Books, New York, 2008 considera eronata tendinta societatii americane de a exclude melancolia, tristetea, suferinta in general din paleta de sentimente normale ale fiintei umane. Imi amintesc ca in timpul studentiei prin anii ‘60 am citit eseul filozofului D.D. Rosca, Existenta tragica, intarindu-mi credinta in caracterul imprevizibil al conditiei umane si fragilitatea ei. Ratiunea noastra proiecteaza un univers patronat de armonie si cognoscibilitate, când in realitate universul este in cea mai mare parte a lui irational, arata filozoful clujean. Eric Wilson se intreaba cu o amara ironie: „What is behind this desire to purge sadness from our lives, especially in America, the land of splendid dreams and wild success?  Why are most Americans so utterly willing to have an essential part of their hearts sliced away and discarde like so much waste?  What are we to make of this American obsession with happiness, an obsession that could well lead to a sudden extinction of the creative impulse…” (p.5 „Ce este in spatele acestei dorinte de a elimina tristetea din vietile noastre, in special in America, tara visurilor minunate si a succesului salbatic? De ce sunt cei mai multi dintre americani atât de dornici sa aiba o parte esentiala a inimilor lor taiata si aruncata ca atât de multe deseuri? Ce suntem noi sa facem din aceasta obsesie americana a fericirii, o obsesie care poate conduce la subita extinctie a impulsului creator?” – trad. ns.).  To have fun and to be happy cu orice pret imi aduce aminte intr-o oarecare masura de imaginea omului de tip nou pe care o profesau codul eticii si echitatii socialiste. In ambele cazuri se manifesta o tendinta vizibila de a schematiza tumultul de sentimente si emotii din care este tesuta complexitatea psihologiei umane. Urmarirea obstinata a unei stari de satisfacere deplina a egoului personal ignora caracterul conflictual al existentei. S-a mers atât de departe in acest sens incât a aparut o intreaga stiinta a pshiologiei pozitive, o cohorta de doctori specializati in intensificarea fericirii prin placere si terapie in scopul obtinerii deplinei satisfactiei terestre.  Autorul eseului comenteaza sarcastic: „Everywhere I see advertisements offering even more happiness, happiness on land or by sea, in a car or under the stars.” (p.5 – „Pretutindeni vad anunturi oferind inca mai multa placere, placere pe pamânt si pe mare, intr-un automobil sau sub cerul liber” – trad. ns.)
Intr-o lume fara indoiala tragica precum cea contemporana sustragerea din realitate cauzeaza inautenticitatea si, in ultima instanta, izolarea in turnul de fildes al unei fantasmagorice fericiri. Indemnul pe care il auzim zilnic „look at the bright side”, adica sa vezi intotdeauna latura luminoasa a situatiei, deci sa te cantonezi intr-un perpetuu optimism este un alt leit motiv din acelasi arsenal al iluzionarii. De fapt trebuie sa privesti lucrurile pe fata si pe dos, in latura lor luminoasa si in latura lor intunecata deoarece existenta este un continuu joc al contrariilor. Intr-un vers popular românesc se spune ca „cine n-a gustat amarul/nu stie ce e zaharul”. La Eminescu „farmecul” e „dureros”, la Lucian Blaga „numai in lacuri cu noroi cresc nuferii”. Tristetea isi are locul ei in gama trairilor omenesti si alungarea ei prin pilule sau alte mijloace contrafacute conduce la transformarea vietii intr-o entitate mecanicista. Insistenta in procurarea gratificatiei imediate, a confortului superficial fara nici cea mai slaba banuiala ca dincolo de aceasta ingradire in fericire exista un intreg si urias cosmos al nelinistii, conduce la o viata gaunoasa, lipsita de perceptia completitudinii. Si in acest sens Eric Wilson observa „The American dream might be a nightmare” (p.9) (Visul american poate fi un cosmar, n.r.) in masura in care cantonarea intr-un microcosmos artificial rupt de contradictiile realitatii transforma oamenii in roboti, in prizonieri ai unei utopii in roz.
Dreptul la „viata, libertate si urmarirea fericirii” sunt stipulate in Declaratia de Independenta. Ceea ce se stie mai putin este conectia dintre urmarirea fericirii personale si dreptul de proprietate. De aceea, observa E. Wilson, America a fost si este inca locul unde individul isi poate gasi fericirea numai prin acumulare de bunuri, pe o baza deci strict materialistica. Orientarea strict pragmatica a americanului il face sa vada intr-o padure nu splendoarea frunzisului ei, ci o cifra de afacere, preturi de comercializare si stocuri. Dar, a ignora splendoarea frunzisului si locul padurii in armonia universala, a o reduce la o entitate pe care o consideri doar in masura in care se potriveste in planul tau de exploatare a ei in folosul personal, inseama deja o tradare a realitatii. Supunerea pragmatica a lumii, utilizata pentru maximul confort individual slujit de revolutia tehnica in plin avânt, a dus la crearea aici a unui paradis al convenientelor si eficientei. Civilizatia digitala il indeparteaza pe om inca mai mult de latura obiectiva a realitatii, producând realitati virtuale. Procesul de artificializare a univesului nostru imediat de viata este in continua crestere.  Autorul eseului conchide: ”In each of these cases we have traded flesh for prosthetics, heart for hardware” (p. 17 – „In toate aceste cazuri am schimbat carnea pe proteze, inima pe hardware” trad. ns.), cu alte cuvinte ne-am indepartat de autenticitate. Eludarea tragicului in filozofia de viata face ca „in this American capitalistic view the world is a kind of playground, with each object serving its purpose for pleasure.” (p. 17) – „in aceasta viziune capitalist americana lumea este un loc de joaca in care fiecare obiect este destinat placerii” – trad. ns.). Vânarea fericirii cu pretul sacrificarii contrastului ei dialectic, nefericirea, tristetea este nefireasca si violeaza legile dupa care se conduce intregul cosmos. „The American dream” care exclude asperitatile existentei din ecuatie este in ultima instanta narcisist, iluzoriu si tocmai de aceea primejdios. Acesti „happy types of Americans” doresc sa impuna lumii egoul lor imperialistic, neluând in considerare diferentierile dintre oameni, necesitatea dialogului continuu dintre eul nostru si cei din afara noastra. Este un divort de realitate care, ignorând polaritatea complexa a lumii bazata in esenta ei pe contrarii, seamana mai mult cu o moarte a ceea ce e viu in fiinta noastra decât cu o cucerire a fericirii.
Omul perpetuu fericit este un om gaunos. Incercând sa fie mereu in control si sa-si construiasca o fericire sigura el intra in conflict cu imprevizibilitatea lumii mereu in schimbare. Si de aici apare starea de debusolare care la multi americani se manifesta in consumul de droguri si a altor paleative menite sa suprime suferinta. Dimpotriva acceptarea dialecticii contrariilor ca lege a ritmurilor universale devine o sursa de energie vitala, ne mai aparând ca o aberatie greu de suportat. Inca din antichitate grecul Heraclit observase ca eterna e doar miscarea, ca nu poti intra de doua ori in acelasi râu. Ishmael, personajul central din „Moby-Dick” al lui Herman Melville, contemplând vasta intindere a oceanului are aceeasi revelatie a vesniciei miscarii, a continuumului de vibratii care e viata. Melancolia noastra provine din chiar aceasta revelatie a caracterului finit al existentei umane intr-o lume infinita pe care noi o traim in momente, fragmente, in ceea ce numim clipe de viata. Cliseele colective ca „to have fun”, „American dream”, „I’m fine” sunt, observa Eric Wilson, „armuri” impotriva socurilor existentiale. Nu e usor sa ne imprietenim cu adevarurile inconfortabile, dar salvarea noastra consta in acceptarea tensiunii dintre viata si moarte, dintre bucurie si durere, lumina si intuneric.  In aceasta tensiune se afla sursa creatiei umane si privita din aceasta perspectiva moartea este o invitatie la explorarea sanselor si riscurilor vietii noastre.
Deosebit de interesanta mi se pare interpretarea psihanalistului elvetian Carl Yung acordata momentului Crucificarii din biografia lui Christos. Yung vede in acest moment un simbol al dezintegrarii materiale dincolo de care, dupa trei zile de sedere in mormânt are loc transformarea, trecerea la un nou sine, la un nou eu produs din alchimia, amestecul contrastelor, al polaritatilor: lumina si intuneric, viata si moarte, masculin si feminin. Imbratisând aceasta interpretare, Eric Wilson observa ironic: ”I often wonder if America would be better off, would be a richer and deeper nation if it took seriously Yung’s version of Christ”.(p. 52 „Ma mir adesea daca America n-ar fi o natie mai buna, mai bogata si mai profunda luând in serios versiunea lui Yung despre Christ – trad. ns.). In raza acestei ironii Wilson il cuprinde pe Billy Graham, pastorul Americii din suburbii care predica o teologie a confortului. In teologia lui Billy Graham se reflecta mentalitatea clasei americane instarite retrasa in turnul de fildes al cliseelor pe care le-am analizat pâna acum. Este un turn care s-o apere de cruzimile realitatii din marile orase. Retragerea americanilor instariti in suburbiile protejate de porti pazite este, dupa parerea lui Eric Wilson, o fuga din fata realitatilor sociale conflictuale ale Americii contemporane. Care este semnificatia fenomenului suburbiilor daca nu o artificiala evitare a lumii imprevizibile, eterogene a societatii reale cu injustitiile ei. Este un mod de a te sustrage din flux la adapost de suferinta. Suburbiile, ca expresie a evadarii din fata realitatii, mentalitatea mallurilor si constructiile de sticla glaciale ca niste imense oglinzi, sunt dupa Eric Wilson, simptomele unei „pervasive paranoia”(p.57). Mall-urile, comunitatile suburbane, blocurile din otel si sticla au toate aceeasi arhitectura. Caracterele particulare ale lucrurilor dispar si totul ajunge a fi de o monotonie mai mult sau mai putin abstracta, omul devenind prizonierul unor paradisuri artificiale care il indeparteaza de natura si de autenticitatea vietii. „To have fun” si „to be happy” expresii foarte des uzitate, parând asa de inofensive la prima vedere ascund in fond realitati semantice, psihologice si sociologice serioase.  Cartea lui Eric G. Wilson, profesor de engleza la Universitatea Wake Forest din Winston-Salem, North Carolina face o interesanta radiografie a societatii americane privita prin prizma unor mentalitati stereotipe.

Autor: Gabriela Petcu

„Acolo,

pe insula fericirii noastre

este veşnic primăvară.

 

 

Acolo

 suntem veşnic tineri

şi sănătoşi şi veseli şi buni!”

roca-george-21

 

 

Septembrie. O dimineaţă cu soare blajin şi culoarea începutului de toamnă arămie, îndrăzneşte să transforme pragmatismul zilei, într-o minunată poveste în versuri. Nici nu poate fi altfel de vreme ce în faţa mea, cu un zâmbet care transmite liniştea şi bucuria clipelor existenţiale, se află poetul George Roca. Mă simt ca o elevă în faţa unui profesor drag, încercând să cuprind cu aviditate fiecare silabă, fiecare gest, astfel încât să pot rămâne cu bogăţia sufletească a acestui minunat om, scriitor şi prieten.

E toamnă. Această perioadă a fiecărui an, aparţine plăcerii unei reveniri acasă, în România, tocmai din îndepărtata Australie. Acolo, are împlinirea sa ca om şi de fiecare dată, când este departe, gândul la familie, îi luminează chipul. Şi cum să nu i se umple sufletul de mulţumire, când o soţie minunată precum Liana şi un băiat frumos cu ochi de cer senin revărsat pe câmpuri în plină vară aşa, cum este Raymond, îl aşteaptă să se întoarcă cu miresmele plaiurilor mioritice!

George Roca, s-a născut la Huedin unde locuiau bunicii dar, după o lună de zile, a avut prima „emigrare” către acasă, la Oradea. Aici şi-a început copilăria, şi-a făcut studiile absolvind Facultatea de Filologie. Vacanţele de pe atunci, erau pline de entuziasmul vârstei şi nu au lipsit momentele în care poezia făcea ca malul mării să fie şi mai frumos în răsărit de soare. Îşi aminteşte cu încântare de acei ani cînd litoralul românesc era „înfloritor” iar tinerii, obşnuiau să lucreze de sezon înbinând munca cu distracţia într-un mod firesc aşa, cum numai la acei ani totul pare natural şi posibil.

După terminarea facultăţii, a lucrat o vreme la Teatrul de Păpuşi din Oradea apoi, a plecat la Bucureşti unde a urmat cursurile de trei ani organizate de Ministerul Culturii si Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC). A făcut actorie, şi în paralel tehnica mânuirii păpuşilor şi a marionetelor. După absolvire, a dat un concurs la Teatrul de stat din Ploiesti, unde apoi, a lucrat timp de trei ani. Marea pasiune a vieţii sale, a fost regia de film dar, nu s-a concretizat. A lucrat apoi, în Ministerul Turismului de unde, foarte curând, a întâmpinat primele neplăceri ale sistemului comunist. Nemulţumit de tot ce se întâmpla în jurul său, a hotărât că lucrul cel mai potrivit, ar fi să emigreze. A ales mai întâi drumul spre New York unde a rămas doi ani, timp în care a încercat noi experienţe ale existenţei într-o lume capitalistă. Contactul a fost destul de dur dar, după o vreme, au venit şi satisfacţiile încât să-şi permită frecventarea teatrelor de pe Broadway găsind prilejul să-l cunoască chiar pe John Lennon.

Având viza de rezidenţă pentru Australia, a fost nevoit să plece din New York. După două luni şi jumătate, vrând să revină în România, legile de pe atunci, nu i-au permis intrarea. Deşi tatăl său era pe moarte şi încercând toate variantele de a ajunge la Oradea, nu a reuşit să treacă garaniţa şi s-a întors în Australia unde începe să-şi pună bazele pentru stabilirea definitivă.

În 1984, a avut dreptul să reintre pentru prima dată în ţară. Atunci, a cunoscut-o pe Liana şi s-au căsătorit iar mai tîrziu, în 1989, s-a născut Raymond şi casa s-a umplut de o nouă bucurie, cea revărsată din minunea de a fi părinte.

George Roca este scriitorul român stabilit în Australia, care şi-a pus ampreta sufletului prin cuvântul scris, atât ca poet cât şi ca jurnalist, om de teatru, important creator de mediu cultural, editor de publicaţii de cultură, consultant în turism (terminând şi Facultatea de Marketing, Sydney), filolog, fotoreporter, traducător. La Olimpiada de la Sydney, a fost reprezentantul României în Sydney Organisation Commitee of Olympic Games. Este redactorul mai multor reviste electronice, scrie poezie, proză, articole pe teme istorice, interviuri cu personalităţi româneşti din ţară şi diaspora.

Ţine legături cât mai strânse cu România, cu oamenii ei de cultură, cu alţi români răspândiţi pe mapamond care au aceleaşi preocupări culturale. Acest lucru îi păstrează identitatea naţională intactă, dându-i satisfacţia că lasă o parte din zestrea noastră lingvistică, urmaşilor. 

Azi, acest om complet, căruia “îi place să facă lucrurile bine”, mă priveşte zâmbind şi încercând să cuprindă în scurtul timp care îl avem la dispoziţie, cât mai multe elemente care să împlinească delicat, primul nostru contact în afara „spaţiului virtual”. Şi pentru că suntem atât de reali încît mirosul paginilor proaspăt tipărite îmi stârneşte curiozitatea, imi întinde cartea. Da, am spus „cartea” ci nu „o carte” pentru că este vorba de ceva special. Am în mâini, această carte şi privind-o cu nesaţ, descopăr o copertă relevatoare, un design deosebit care îi aparţine poetului.

coperta-rgb-wb

Tocmai ce a avut loc acum căteva zile, pe 17 septembrie 2009, în Bucureşti, lansarea volumului de versuri „Evadare din spaţiul virtual”. Evenimentul a fost organizat de Biblioteca Metropolitană cu prezenţa doamnei Mihaela Sfârlea, Liga Scriitorilor din România reprezentată de către doamna Elisabeta Iosif şi nu în ultimul rând, Editura ANAMAROL, aparţinând scriitoarei şi editoarei Rodica Elena Lupu.


George Roca, a fost încântat de prezenţa unui numar substanţial de oameni ai literelor şi ai artei, realizatori de emisiuni TV şi radio, cântăreţi şi actori, prieteni şi colaboratori ai revistelor electronice şi tipărite unde poetul este redactor (Romanian VIP, Agero, Arcada, Starpress, Clipa, Noi NU, Familia Româna, Phoenix Magazine, etc). Iată căteva nume a celor care i-au fost alături în acele momente pline de poezie: Viorela Codreanu Tiron – Membru al Uniunii Scriitorilor, Redactor la Editura “Minerva” , Elena Armenescu – vicepreşedinte al Ligii Scriitorilor din România filiala Bucureşti, Daniela Soroş – director al Agenţiei de Ştiri “Romanian Global News”, Ecaterina Câmpean – director la Radio “ProDiaspora”, Simona Constantinescu – redactor programe la Radio România International, Florina Marin – pictor şi astrolog, VictoriţaDuţu – scriitor şi realizator emisiuni TV, Oana Stoica Mujea- scriitor, Prof. univ. Dr. Gheorghe Gheorghiu – scriitor, Eugenia Ţarălungă – poet, laureat al Uniunii Scriitorilor din România, redactor la Editura Muzelului Literaturii Române, Ioana Moldovan, teatrolog şi publicist la revista „22”. O surpriză plăcută a fost domnul Aurel Predescu – membru al Comitetului Olimpic Român. Au fost prezenti la eveniment Ionuţ Dolănescu, Xonia (reprezentata Australiei la Festivalul Cerbul de Aur 2009) şi actriţa Doina Ghiţescu care a recitat câteva poezii din volum.

Partea a doua a evenimentului s-a desfăşurat la Clubul Pensionarilor fără Vârstă, unde a fost organizată o seară de muzică şi literatură de către cântăreaţa Lucky Marinescu şi editoarea Rodica Elena Lupu şi unde s-au făcut cunoscute celor prezenţi, scrierile poetului George Roca.

Următoarea lansare de carte a poetului, va avea loc la Madrid, sâmbătă 26 sept 2009 orele 20:00, la Espacio Niram, fiind organizată de către revista NIRAM ART, ICR Madrid şi Defeses FINE ARTS, după care vor uma lansări la Oradea (organizatori “Cenaclul Barbu Ştefănescu Delavrancea şi Teatrul “Arcadia”), Baia Mare (organizatori Biblioteca Municipală “Petre Dulfu”).

Deschid cartea şi “Căprioara nebună” mă întâmpină ca să-mi spună că are rostul ei în această poveste a “Evadarii din spaţiul virtual” –

Culcat,

Stau cu ochii închişi

şi visez la poiana mea cu flori.  

E atâta linişte şi armonie!

Şi totuşi căprioara nebună

nu vrea să-mi dea pace

încercând din nou

să mă mângâie cu copita

pe albul ochilor mei obosiţi

de atâta privit spre spaţiul virtual.

Poetul George Roca, înbină cu eleganţă şi subtilă armonie, stilul clasic cu cel modern, emoţia iubirii cu nonşalanţa jocului de cuvinte a parodiilor, frumoase dedicaţii şi delicate amintiri. Volumul prezintă şapte cicluri care conţin versuri clare, luminoase, un limbaj poetic cristalin ca luciul unei ape în dimineţile senine de vară, uneori inocent precum copilăria, alteori profund ca însăşi înţelepciunea maturităţii.

În secţiunea „Evadare din spaţil virtual” regăsim „Insula fericirii”, acolo unde frumuseţea unei altfel de lumi, este chiar emanaţia sensibilă a trăirilor poetului.

„Antipozi” ne dezvăluie plăcerea şi dorinţa poetului de a menţine tradiţia limbii române şi nostalgii pentru plaiurile mioritice:

”Am deschis acum o carte

În limba mea strămoşească

Să dau grijile deoparte,

Fruntea să mi-o descreţească.”

 

„Aş vrea să mă-ntorc acasă

Să găsesc ce am pierdut,

Dulcea mea copilărie

Şi… s-o iau de la-nceput.”

 

Volumul continuă cu o „Cromatică australiană” în care ne întâmpină un joc al cuvintelor inteligent aranjate:

„prepeliţa pestriţă

cu cei patrusprezece

pui de prepeliţă pestriţă

odată împestriţaţi

cu pestriţele pestriţe…”

 

În „Amintiri”, poetul este foarte aproape de filozofia existenţialismului:

„ În camera mea

nu a intrat

nici un hoţ!

Nu lipseşte nimic!

De ce mă simt

totuşi

furat de amintiri?”

 

La „Dedicaţii”, găsim frumoase versuri printre care şi o poezie scrisă în amintirea prietenului său, regretatul poet Florin Marinescu:

„parcă te văd şi-acum frumos şi falnic

 purtând stigmatul Cicadaceelor

 numele tău era Sago-Sago-Sago

 părinţii tăi erau Soarele şi Pământul”

 

„De iubire”, ne dezvăluie acea sensibilitate specifică veşnic îndrăgostiţilor fără vârstă, romanticitatea păstrată în sufletul curat şi dezinvolt al poetului:

„Aşa împodobită-n flori,

Eşti cea mai splendidă mireasă

Privindu-te eu te ador

Iubito, dulcea mea crăiasă!

(Lianei)”

 

Volumul se încheie cu o suită de „Fabule şi parodii” în care îşi exprimă cu inteligenţă, idei satirice într-un stil direct, caracteristic poetului George Roca:

„Ei, parcă e prima dată,

bată-l norocul, să-l bată!

I-am împrumutat o mie

şi de-atuncea, măi bădie,

nu-l mai prind pe Văsălie!

Morala:

Dacă ţii la prietenie,

nu da bani pe datorie!”

 

 

…am închis volumul cu un zâmbet de satisfacţie datorat acestui prilej deosebit, de a-l avea alături de mine pe minunatul om, poetul George Roca şi cartea sa.

Sunt sigură că anul care urmează, ne va încânta cu alte pagini scrise în înţelepciune şi bucurii rafinate, aducându-ne din nou, de fiecare dată, blândeţea unei lumi care aureolează mitul poetului cu suflet de român.

 

Dedicaţie poetului George Roca:

“Viaţa nu ne păstrează în nevinovăţie.

Dar, cât de minunat este omul care ajungând la maturitatea cuvântului scris punctat de ispitele ivite printre rânduri, prin înţelepciune, să se întoarcă la acea inocenţă pe care am avut-o toţi în copilărie!

Atunci, probabil ne-am numi poeţi.”

(Despre inocenţa poetului-Gabriela Petcu)

 

 

Gabriela Petcu

septembrie 2009


 


Recenzie „Tragedie şi triumf” – Ligia Seman

Posted by Gabriela Petcu On August - 26 - 2009

„Tragedie şi triumf” – Ligia Seman

 

O lecţie de iubire în desăvârşire

 

Autor: Gabriela Petcu

tragedie-si-trimf11 

 

„Acum dar, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (1 Corinteni 13:13)

Se spune că Dumnezeu îşi pune cuvântul în glasul oamenilor. Trebuie doar să avem ochi ca să vedem acest lucru, urechi ca să ascultăm şi mai ales loc în suflet ca să putem primi şi astfel să învăţăm cum să dăruim.

Mesaje minunate venite din Cer, se aştern în rândurile scrise ale Ligiei Seman prin cartea „Tragedie şi triumf”. Şi cum să nu fie o lecţie deschisă despre dragoste, când în paginile acestei cărţi, avem reţeta de vindecare a tuturor rănilor lăsate de relele pământului, prin însăşi Iubirea?

                    Ligia Seman, reuşeşte să surprindă pe scena vieţii, personaje reale, oameni pe care îi întâlnim zilnic la colţuri de stradă, în locuri în care milostivirea ar putea trezi în fiecare din noi, un gând bun, atunci când o mână este întinsă cu scopul de a primi. De cele mai multe ori, judecăm. Uneori, lăsăm ceva în acea palmă, fără să privim ochii celui care cere, celui care este oropsit. „Tragedie şi triumf” ne ajută să înţelegem că de fapt, nu mâna ne este întinsă ci sufletul. Cine are puterea să lase într-un astfel de vas, iubirea? Cine înţelege că iubirii i se răspunde cu iubire? Furaţi de vâltoarea vieţii,  mulţi dintre noi am uitat care ne este rostul. Citind această carte, descoperi sensuri, găseşti multe răspunsuri şi cu acestea, afli  rostul existenţei.

 

                    În scrierea Ligiei Seman, avem două lumi diferite, două drumuri paralele care uneori, se întretaie prin înfruntări directe. Pe de o parte, o lume mizeră la trup şi la suflet pe de cealaltă parte, o lume deosebit de frumoasă şi curată. Prima te coboară, celaltă te ridică. Iubirea, este singura care reuşeşte să unească aceste lumi şi mai mult decât atât, să tragă spre victorie, acea parte deznădejduită, umilită de ironia destinului. Da, este un hazard să te naşti într-o familie educată, cu potenţial material, cu resurse de a dărui. La naştere, fiecare din noi primim un dar genetic. Oricât de mult ne-am dori să depăşim o stare, această ampretă genetică, îţi marghează drumul. Vlad, Ana şi cei doi frăţiori mai mici, nu au avut şansa vieţii. Au apărut pe lume, din părinţi degradaţi, fără voinţa de a schimba cursul neajunsurilor. Tatăl lor, un beţiv care stârnea teamă şi repulsie, mama lor o femeie slabă, care renunţase la luptă, pierzânduşi minţile şi sufletul. Sărăcie, mizerie, durere, revoltă, lipsa credinţei. Acestea erau elementele de bază cu care micuţii au pornit în viaţă. În loc de educaţie, ei primeau pedepse aspre, vorbe grele, erau trimişi la cerşit fiind umiliţi de cei care nu aveau în suflet bunatatea dragostei. Drama lor, se adânceşte odată cu moartea mamei ucisă de tatăl căzut în patima beţiei. Ajung la orfelinat unde cei mici, nu fac faţă şi mor sufocaţi de prea multă durere, de neiubire. Aici, Ana şi Vlad separaţi fiind, trăiesc clipe cumplite, zbucium lăuntric, maturizarea lor înainte de vreme. Cei slabi, se rătăcesc. Cei puternici, devin aprigi. Ei rezistă doar călcând unii pe alţii. Este o luptă pe viaţă şi moarte. În orfelinat, Vlad îşi pierde prietenul cel mai bun, pe Călin Barbu care deşi mic, a reuşit să înţeleagă ce înseamnă sacrificiul în numele iubirii. Tot aici, îşi face cel mai de temut duşman, pe Doroftei care îi va marca toată existenţa.

                    În paralel, familia Marcu, îşi creşte cei trei copii, Magda, Adrian şi Edi, în condiţii materiale şi mai ales spirituale optime pentru ca ei să se dezvolte armonios la trup şi suflet. Au tot ce e mai bun, un suport genetic perfect şi iubirea transmisă şi înmultită. Vlad şi Magda sunt de aceeaşi vârsta şi primul lor contact, are loc după ce Vlad, a fugit din orfelinat. Era flămând, murdar, singur şi speriat de o viaţă pe care încă nu o cunoştea, cea de stradă într-un oraş străin. Magda, deşi avea doar unsprezece ani, era cochetă, iar frumuseţea şi atitudinea ei, o faceau să semene cu un înger. Vlad a simţit pentru prima dată fiorul dragostei neînţeles atunci, când fetiţa l-a mângâiat pe obraz şi i-a oferit jumătate din langoşul din care ea, mânca. Nu va uita niciodată aceste momente. Deşi, primise cea mai frumoasă dovadă a bunătăţii, reacţia băiatului a fost una de revoltă, furându-i păpuşa şi „ucigând-o” cu brutalitate.

                    Viaţa străzii, se spune că este una „liberă” însă este extrem de dură. Copiii trăiesc în canale şi sunt chinuiţi de cei mai mari care le impun reguli şi pedepse drastice. Ei cerşesc, fură sau muncesc iar câştigul, trebuie dat celui mai puternic care apoi, împărte însă, niciodată cinstit.

                    După patru ani, destinul îi pune din nou fată în faţă pe cei doi copii, care între timp ajung adolescenţi. Magda, creşte în numele iubirii lui Dumnezeu şi are educaţia de a ajuta pe cei năpăstuiţi. Întreaga familie Marcu, luptă să aducă bucurie în sufletele oamenilor necăjiţi. Vlad o recunoaşte după aluniţa pe care o avea pe degetul inelar dar, nu spune nimic. Îndrăgostit, sufletul lui este chinuit de diferenţa dintre ei şi ar face orice pentru  fata cu chip de înger. În această întâmplare, baiatul primeşte pentru prima dată o Biblie şi este hotărât la îndemnul Magdei, să-i pătrundă tainele. Însă, nu apucă. Pentru că nu a respectat regulile străzii, i-a fost înjunghiat câinele care era cel mai bun prieten al său şi apoi, i se dă foc canalului în care se adăpostea. Biblia arde fiind la pieptul lui şi cu ea, o parte din faţa băiatului. După această nenorocire, ajunge un monstru la trup şi suflet, devine de o răutate feroce încât, se poartă fără milă cu cei mai slabi, chiar mai rău decât s-au purtat alţii cu el. Loveşte copiii, fură, violează, chinuie animalele. In aceste condiţii, îl regăseşte sora lui, Ana. Nici ea nu reuşise să treacă dincolo de lumea canalelor, prostituându-se pentru o farfurie de mâncare. Din aceste fapte, s-a născut fetiţa ei Maria pe care a părăsit-o în spital şi care curând, a ajuns tot la orfelinat. În Ana, se dă o luptă cruntă între instinctul matern şi cel al legii junglei din stradă. Este derutată şi îngrozită de viţa pe care o are. Încearcă să-şi împlinească visul de a avea o casă în care să-şi poată aduce fetiţa şi se agaţă cu disperare de un bărbat fragil emoţional şi cu un caracter facil, bazat pe filozofia „trăieşte cum vrei, fă ce-ţi place”. Deşi o primeşte în casa lui împreună cu copilul, el o tratează dur şi o aduce până în pragul nebuniei încât aceasta să vrea moartea fetiţei. 

                    Anii trec. Fraţii Magdei, devin cuvânt al Domnului. Unul, misionar în Afganistan, celălalt capelan în cadrul spitalului unde tatăl lor, fusese medic şi care, înainte de a pleca la Ceruri, a apucat să-şi vadă copiii porniţi pe drumurile alese. Vlad îi urmărea evoluţia Magdei, din umbră. Era o domnisoară frumoasă şi în momentul când şi-a ales un logodnic, pe Raul, coleg şi prieten foarte bun cu Adrian, în Vlad s-a deşteptat cel mai cumplit păcat, acela de crimă. Intr-o noapte, îl atacă însă, urmele umanităţii lui, înving ura şi răzbunarea. Văzând cât de crunt a decăzut, renunţă la crimă şi încearcă să se sinucidă. Lupta psihologică se dă şi în Vlad dar şi în Raul, o luptă între bine şi rău, lupta de a alege între iertare şi neiertare, între iubire şi neiubire. Ajuns la spital, în salon cu un bătrân pe moarte, tânărul Vlad, reuşeşte să înţeleagă o parte din tainele Bibliei de la acesta. Când bătrânul îşi dădu sufletul, în Vlad deja încolţise sămânţa credinţei.

Are tăria să recunoască în faţa Magdei, tot răul pe care l-a făcut, toate nenorocirile care-şi găsiseră loc în sufletul lui, cu o sinceritate debordantă. Magda îl iartă şi îi arată drumul. Un drum pe care el nu-l ştiuse iar acum, descoperise că niciodată nu a fost singur şi că a fost iubit cu o dragoste desăvârşită. În Vlad, înflori iubirea şi odată cu aceasta, chipul lui sluţit, se transformă în lumină. Cu această putere nouă, el a reuşit să o aducă pe drumul bun şi pe Ana. Iubirea iartă, nu judecă, nu pizmuieşte, iubirea răspunde cu iubire. Raul, Magda, Edi şi amintirea lui Adrian care şi-a dat viaţa în numele iubirii, pentru credincioşii din Afganistan, au reuşit să-i aducă pe Vlad şi Ana, pe cele mai frumoase culmi.

                    În ajunul Crăciunului, cei doi orfani, cei doi oameni ai străzii, cei doi renăscuţi la viaţă, aveau o casă, aveau haine bune pe ei şi bucuria de a împărţi celor săraci, daruri. Era noapte, ger, zăpadă şi totul avea un sens. Drumul spre acasă şi un suflet plin de recunoştinţă şi iubire, o minune!

                    Când Vlad s-a împiedicat de un beţiv căzut în zăpadă, aproape mort, ştia că trebuie să-l salveze riscându-şi propia viaţă. Ce nu aflase încă, era faptul că acel ratat, purta numele de Doroftei, cel mai de temut duşman al său. În sufletul lui Vlad, se dă o luptă între a-l lăsa acolo să moară ori a-şi da viaţa în numele iubirii salvându-şi duşmanul de la moartea prin îngheţ. Şi a ales iubirea. N-a fost în zadar acest sacrificiu pentru că Doroftei, a tras învăţăminte şi s-a reabilitat, întorcându-se la soţie şi copii şi trăind cuvincios. Vlad s-a urcat la Cer încununat cu iubire.

                      La slujba de luat rămas bun, i-au fost alături Magda, Raul, familia lui Edi, Ana cu fetiţa ei şi însăşi Doroftei cu familia. Nu au fost mulţi însă în acele momente, iubirea a triumfat.

 

                      Ligia Seman, are un talent remarcabil în descrierea stărilor sufleteşti, a luptei psihologice care se dă în fiecare personaj din medii diferite de viaţă, a gândurilor şi faptelor, viselor şi împlinirilor. Scriitoarea, face o trecere de la un personaj la altul abia simţită iar în finalul fiecarei acţiuni lasă loc de suspans, de aşteptare atfel încât cartea, devine uşoară la citit şi implicit incitantă prin dorinţa de a afla adevărul. La fel de bine descrie natura, diverse locaşuri, imagini şi acţiuni din vise. În rândurile cărţii, găsim o parte din inima autoarei care devine mesager al Inimii lui Dumnezeu. Strecoară citate din Biblie şi chiar dacă nu ai citit Cartea Sfântă, aici găseşti o sursă a credinţei şi un îndemn către cunoaştere. De asemenea, Ligia ne încântă cu frumoase versuri puse în seama personajelor, versuri de înălţare, de recunoştinţă, de mulţumire.

                      „Tragedie şi triumf” este ghidul prin care poţi ajunge să cunoşti taina iubirii, poţi atinge culmile cunoaşterii şi a adevărului. Tragedia te ajută să înţelegi mai bine triumful. Un mesaj care ar putea fi o lecţie deschisă de iubire în desăvârşire.

 

Gabriela Petcu

August 2009

 

E bine sa nu uitam

Posted by Stefan Strajer On August - 26 - 2009

E bine sa nu uitam

Autor: Cornel Cotutiu

Despre miscarea de rezistenta româneasca anticomunista si antisovietica se vorbeste, se scrie adesea în raspar sau în treacat. Din ignoranta? Intentionat? Ce e vadit e faptul ca analistii, istoricii sunt, deocamdata, mai preocupati de a se vaicari pe seama elementelor alogene, a vâscului de pe crengi, uitând ca întâi de toate, se vede copacul.
Un aspect care se neglijeaza – din motive obscure? din porunci oculte? – este ce s-a întâmplat pe întregul areal românesc în primii ani postbelici. Altfel spus: nu se au în vedere actiunile de la est de Prut. Mai concret: adica din Basarabia fortata de Stalin sa se numeasca Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca.

mapromaniamare1_s
Accesul împotmolit la arhivele moscovite face ca sa cunoastem doar fragmentar despre lupta basarabenilor împotriva invadatorilor bolsevici. Din documentele sustrase din „zestrea” KGB – publicate pe ici, pe colo în Occident – reiese, de pilda, ca în anii l948-1950 existau în Basarabia în jur de 30 (!) de organizatii antisovietice clandestine, inclusiv un partid – Partidul Libertatii.
Acest partid, cu centru la Chisinau (anihilat în 1950), intentiona „sa redea libertatea poporului si sa readuca Regele pe Tron”. Dar si: „Partidul doreste ca din rândurile lui sa iasa oameni hotarâti, caliti în lupta, care mâine sa formeze guvernul statului român.” (Atentie tov.general Voronin: în 1950 la Chisinau se punea problema statului român, nu a vreunui stat moldovenesc).
Desigur, cotarlele KGB n-au stat sa-i contemple pe cei care s-au constituit în astfel de organisme clandestine de lupta împotriva sistemului sovietic. Au fost treptat descoperiti si arestati peste 250 de persoane; caci turnatori, tradatori, informatori au existat dintotdeauna (de când e lumea pâna în vecii vecilor). Iar „rasplata” a fost precum se poate banui: deportari, condamnari la ani grei de închisoare, disparitii inexplicabile.
Dar aceste fapte trebuie inserate în istoria românilor de pretutindeni; ele nu tin de o arbitrara granita, ci de memoria si fiinta nationala.

Scrisoare deschisa lui Alex. Stefanescu

Posted by Stefan Strajer On August - 19 - 2009

corneliu-florea1

Scrisoare deschisa lui Alex.Stefanescu

Autor: Corneliu Florea

 

DREPTUL LA REPLICA
Dupa criticul literar Alex Stefanescu, H.R. Patapievici este «unul dintre cei mai inteligenti români, care contribuie la gloria tarii» (a carei tari?!?). (Ziarul Financiar, articolul Ce nu spune omul la nervi! Ianuarie 2008)

SCRISOARE FOARTE DESCHISA
LUI ALEX. STEFANESCU

Articolul DVS, Draga Domnule Alex. Stefanescu, ‘’Ce nu spune omul la nervi’’ din ianuarie 2008, mi-a parvenit abia de curând, de la o cunostinta, care a staruit ca trebuie sa dau o replica. L-am citit si recitit, fiind eu rudimentar in gândire cum spuneti DVS despre mine in articolul pe care l-ati semnat, si de dragul cunostintei mele si mila crestineasca fata de DVS, va raspund:
Eu nu stau in Canada, cum ati scris, eu traiesc activ in Canada din 1980, unde am fost pe rând: spalator de vase, infirmier, gradinar si in ultimii douazeci de ani am fost medic (family doctor) ceea ce mai fusesem si saptesprezece ani in România, dintre care zece medic specialist. Si, fiind io o fire taraneasca incercata prin multe, gresiti când credeti ca toate ma scot din sarite si ma enerveza ca pe o soacra. Nu. Revolta mea nu este o enervare ci o adânca mâhnire legata de ce se petrece in România. De la sat pâna-n capitala, de la taranul obidit pâna la guvernantii parveniti si pâna la intelectualitatea care isi lasa coloana vertebrala acasa, in cuier, când stie ca va avea de-aface cu preamaritii zilei, in cazul DVS cu H.R.Patapievici.
|n articolul DVS, scrieti: ‘’Bineinteles ca Horia-Roman Patapievici a gresit,…’’ Ce surpriza, sunteti printre putinii critici literari caruia i-a iesit porumbelul adevarului din gura! Dar de scurta durata, ca v-ati speriat de adevar, ati palit si imediat ati incercat sa dregeti busuiocul aratându-va coltii literari catre mine, rudimentarul: ‘’Sa il acuzi pe unul dintre cei mai mari inteligenti români, care contribuie la gloria tarii lui…’’. Asa cum DVS va plac replicile lui Caragiale, la fel si mie si mi-a venit in minte; valeu, fugi de-aci ca ametesc, dar mai bine sa ne talmacim.
|ntâi, daca am lua, absolut intâmplator, de pe bulevard o suta de bucuresteni si corect le-am face testul de Intelligence Quotient (IQ) va garantez ca cel putin 25% dintre ei vor avea un IQ superior lui H.R.Patapievici. Pe verificate! Al doilea, vezi Draga Domnule Alex Stefanescu, cu inteligenta e o mare si incurcata problema, pe care DVS, criticul literar de Bucuresti probabil o cunoasteti, dar in cazul unuia dintre cei mai inteligenti români sau va este teama sa o comentati, sau poate chiar nu stiti câte fac posesorii cu inteligenta lor, cum o folosesc? Poate va e si teama sa va apropiati de haul haotic deschis de inteligenta oamenilor? Sau sa comentati infinitele feluri in care-si folosesc oamenii inteligenta: pentru bine sau rau, pentru concordie sau discordie, pentru parvenire sau caritate, pentru luminare sau intunecime prin indoctrinare, pentru dominare sau slugarnicie, pentru libertate sau tiranie si câte altele. Pe toate le fac inteligentii! Opriti-va si meditati, apoi avântati-va in libertate, fiti cinstit. Eu, unul dintre cei 23 de milioane de omuleti patibulari, rudimentari intre timp, am sa va scriu unde l-am fixat eu pe patibularul Patapievici (HRP pentru mine). |nainte, insa, subliniez ca printre elitele bucurestene, din care faceti parte si DVS, unii isi inchipuie ca ii doare gâtul datorita greutatii inteligentii din cap si fara sa mai judece, isi eticheteaze semenii: idioti, imbecili, cretini, retardati. Este cazul celor a caror inteligenta nu are nici o greutate! |ntelegeti? Deci, lasati neuropsihiatrii sa puna aceste diagnosticuri, DVS ocupati-va de literatura, de critica ei. Eu nu-s literat, nu ma ocup cu literatura. Eu critic societatea umana, ca hobby fac critica sociala, am scris si in POLEMOS, in scrisoarea catre editor. De ce nu? Sunt liber, e inca liber sa critici si chiar nu-i asa de rau pe lânga cei ce mint si inseala societatea! Nu? Daca ati fi citit nu ati fi dat in groapa!
1 – De ce HRP, ‘’care si el a scris, la nervi, câteva fraze insultatoare la adresa românilor, pe vremea când acestia il tot votau, fara discernamânt, pe Ion Iliescu’’ scrieti DVS, ca slab avocat – din oficiu sau platit – a lui HRP, in loc sa insulte poporul român, istoria si limba lui, inteligent era sa se opreasca cu arsenalul lui inteligent numai la persoana lui Ion Marcel Ilici Iliescu. Asa era normal, drept si curajos. Sau sa iasa in strada, sa cheme bucurestimea la o noua baricada, de data asta impotriva lui Iliescu, sa fi luptat acolo pâna la caderea paleocomunistului si-a ochlocratiei sale, nu sa stea frumusel acasa si sa scrie scrisori mieroase Paleologului la Paris, prin care denigra tot ce este românesc. Si DVS fiind cetatean român, dupa HRP sunteti tot un omulet patibular. Deci fiind noi egali, va intreb daca ati citit, cu atentie, scrisorile acelea, publicate in volumul POLITICE? Nu cred, fiindca oarecum v-ati spalat pe mâini in acest articolas, dar v-ati murdarit rau fata, scriind: ‘’el are o opera filosofica de mare anvergura, in timp ce Corneliu Florea nu a produs decât aceste texte fara valoare.’’ Hai sa va satisfac orgoliul personal si sa va spun aveti dreptate, dar, oare nu stiti ca nu se pot scrie texte de valoare despre o non-valoare? Exceptie fac doar criticii literari cu personalitate precara.
2 – Multi in trecut, din ce in ce mai putini in ultimul timp, m-au pleznit cu inteligenta si anvergura operei lui HRP. Dupa cât pricep ei sau sunt obligati sa faca, treaca de la mine. Dar pentru IQ-ul DVS in mod special, pe care nu-l pun in discutie iar cum il folositi ii las pe altii sa va judece, trebuie sa dau un exemplu. Sper ca ati citit, din doasca in doasca, la fel cum Pristanda citea ziarul lui Catavencu, opera lui HRP. Eu fiind rudimentar sunt scutit, dar am citit in OBSERVATORUL CULTURAL (NR166/ MAI 2008) eseul lui Florian Roates despre opera filosofica de mare anvergura a lui HRP. Dumnezeule, cum il mai demoleaza academic cu idei si argumente, cum demonstreaza cât a compilat de pe la altii si in acest volum! Trebuie sa-l cititi, altfel ramâneti un semidoct in materie de boierii mintii din urbea DVS. Va mai aduceti aminte tam-tam-ul cu care s-a facut lansarea volumului lui HRP ‘’DESPRE IDEI SI BLOCAJE’’ la care Andrei Plesu a strigat, cât l-au tinut bretelele: ‘’Horia, ai dat lovitura’’! Curat lovitura, nene Iancule, adicate-le cum lovitura? Pai, asa cum obisnuieste HRP compileaza de pe la straini, cât incape, ca apoi sa-i ocarasca (livresc: imprecatie, cum folositi DVS) pe români ca nu au o piata nationala de idei si cultura româneasca este second hand!! Trebuie sa cititi, dupa care veti deveni, cu ajutorul propriului IQ, mai rational cu superlativele la adresa lui HRP. Sa va amintesc ca, in timpul recent, au fost multi temeinic instruiti filosofi, care au remarcat, spus si scris ca daca s-ar scutura volumul OMUL RECENT de tot ce nu-i apartine lui HRP, din 475 de pagini ar mai ramâne vreo 150 si alea goale, goale de idei! Vai, vai cum au aruncat pe contribuabilul la gloria tarii in cosul de gunoi! So pa ei, Draga Domnule Alex Stefanescu, nu-i lasa sa spuna ca presedintele inteligentei ICR-ului e gol …
3 – Si mai cum isi foloseste inteligenta HRP? Daca ati rasfoit volumul de POLEMOS (volum de polemica si pamflete nu de arta literara, domnule critic literar) ati fi dat si peste ‘’Tacerea de aur a parvenitilor‘’ ce incepe cu Articolul 24 din Legea 187/ 1999 referindu-se la cei ce lucreaza in Colegiul CNSAS – in care lucra si HRP – articol care spune: ‘’nedesconspirarea unui colaborator cunoscut al Securitatii constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani’’. Va aduceti aminte de tovarasul Sorin Antohi colaboratorul Securitatii si prieten cu HRP, cel care l-a tainuit, nu l-a desconspirat desi aflase din dosare ca a fost informator de nadejde al Securitatii? Ei bine, s-a dovedit dar nu a facut nici o zi de inchisoare!! Ei cum? Cu inteligenta!! Probabil l-a scapat opera filosofica de mare anvergura si … si … niste dosare puse la pastrare … dar stii la loc sigur… mai trebuie s-altadata… La un caz iar… pac… la Rasboiul! (Este de actualitate Caragiale, mai ales la Bucuresti).
4 – Probabil pentru DVS, si altii ca DVS, tot gândire rudimentara au si ceilalti care nu vad cum contribuie (HRP) la gloria tarii de au avut indrazneala la Paris (Radu Portocala) sau mai recent la New York (ziaristii Grigore L. Culian si Robert Horvath) sa critice activitatea presedintelui ICR, ba mai mult sa prezinte nereguli si scurgeri nejustificate din fondurile asa zisei institutii culturale. Care a fost rezultatul? Inteligenta salveaza delapidarea gloriei tarii si HRP a fost intronat alti patru ani de supusul lui, Traian Basescu, fiindca altfel… pac la Rasboiul!
5 – Gata, mi s-a facut greata, desi mai sunt. Din partea mea, DVS si altii ca DVS puteti sa scrieti ce doriti, considerându-ma omuletul patibular cu cea mai rudimentara gândire, voi continua sa aduc argumente impotriva inteligentului DVS prin pamflet si polemica (polemos!). Ramân alaturi de ceilalti omuleti patibulari, care realizeaza tot mai clar ce personalitate si comportament are HRP. Cât priveste guvernantii si politicienii de Bucuresti, si ei inzestrati cu inteligenta, isi vad de treburile lor si se fac ca lucreaza la constitutie: care cum apare vrea sa schimbe constitutia! De ce? Ce au cu ea când ei nu respecta nici o lege, nici macar regulamentele lor de serviciu. Nici Justitia nu mai e interesata sa respecte, sa apere Constitutia României. Exemplu concret: |n august 2006, deci acum trei ani, am depus un denunt penal impotriva lui HRP la Parchetul de pe lânga Tribunalul Municipiului Bucuresti, prin care aratam cum a incalcat, ordinar, Articolul 30, aliniatul 7 al Constitutiei României si ceream sa se faca justitie. Au trecut trei ani, nici o miscare de cercetare penala si nu putem sa credem ca nu sunt inteligenti. Sunt foarte inteligenti, din acelasi grup in care-l puneti DVS pe HRP, dar câte altele  nu se pot  face cu inteligenta …
Va las, cum zice românul, in plata Domnului, Draga Domnule Alex Stefanescu.
CORNELIU FLOREA
AUGUST 2009
WINNIPEG – CANADA

Interviu cu artistul plastic Florinel-Constantin ANDRIŞAN

Posted by Gabriela Petcu On August - 17 - 2009

Călătoria de la sacrificiu spre blasfemie şi retur,
cu artistul plastic Florinel-Constantin ANDRIŞAN

Autor: Gabriela Petcu

 

   andrisan3 ”Nu există drum; cărare se face mergând!”
  (Ion Plebeu)

Ne-am obişnuit deja ca Bucovina noastră dragă, să ne facă mândri prin oamenii minunaţi care au respirat începutul vieţii, pe acele meleaguri pline de istorie si tradiţie. Acum, mulţi dintre aceştia, sunt departe de locurile natale, plecaţi în alte ţări,  purtând cu ei românitatea, dorul de acasă şi comorile sufletelor ca dar dumnezeiesc, revărsat în diferite forme de exprimare.
L-am întâlnit de curând, pe Florinel-Constantin Andrişan, un artist plastic prin care culorile reuşesc să traverseze în fragmente de expresie intens – ludică, un miracol existenţial. În anul 1993, începe o călătorie de recunoaştere a artei în armonie cu viaţa, prin Ungaria, Polonia, Germania si Franţa. Revine în România pentru o perioadă, timp în care îşi face o analiză a acestei călătorii prin lume. Alege Franţa, ca fiind locul în care ar putea sa-şi împlinească forma de expunere a trăirilor în arta şi în anul 2002, se stabileşte aici, unde continuă studiile la Sorbona, cu un doctorat în teoria artei.

Andrişan, are o activitate artistică bogată şi nu rare i-au fost succesele, remarcându-se prin unicitatea alegerii materialelor de lucru, integrate în gestul artistic precum Madlena lui Proust. Aşadar, în lucrarile sale, putem găsi scrierea ca forma plastică dar si diverse lucruri aparent banale, cum ar fi o bucată de plasă, un pahar ciobit, un fragment de fotografie, unite printr-o tehnică a colajului, simţită ca un liant între memorie, obiecte şi gest plastic. Şi acestea, prind culoare şi expresie atunci când pictura săvârşeşte tema.
Pentru Andrişan, simţirea plastica „trebuie sa aibe ritm dar si repetiţie, să te surprindă dar şi să te facă să intuieşti urmatoarea mişcare… într-o încercare perfectibilă de a uni dragostea de viaţă cu încrederea în creator”. Să întelegem de aici, că există simetrie între idee şi ansamblul elementelor care definesc o finalitate concepţională cu caracter coparticipativ, într-o încercare de a retrezi nevoia de unicitate, de miracol, de har, de dor… Este pur şi simplu, o invitaţie de a învaţa să simţi viaţa cu toate elementele ei,  prin arta.
În viziunea artistului, „arta este în primul rând inteligenţă speculativă şi manipulare bine armonizată şi ţintită ca o lamă de Toledo, din minte în inimă până la catharsis, de fiecare dată individual, în raport cu universalul şi fără a uita că tot acest exerciţiu de eliberare, se practică în public”.

la-fille-lhomme
 
La Fille l’Homme

Procedând la o formă clasică de interviu, m-am trezit în faţa unui nonconformism care schimba reguli, dar surprinzator, dau pozitivitate atitudinii pe tot parcursul discuţiei. „Nu vreau să fiu eu subiectul articolului ci ceea ce spunem împreună, din ce fac si ce gândesc, din experienţa de armonie şi dezarmonie, din greşeli şi reuşite, din ştiinţa de a găsi căi pentru a renunţa la culori multe. Şi toate acestea, să poată veni ca învăţătură pentru ceilalţi ”.
Mă străduiesc să fac oarecare armonie în prezentarea lui Florinel-Constantin Andrişan ca artist, dar şi ca om cu suficientă experienţă, încât lucrarile şi cuvântul său, să se integreze într-o expresie filozofică a artei în raport cu viaţa.
Încercând sa îl întorc în timp, acolo de unde fiecare din noi începem să ne formam limbajul, inteligenţa, gândirea, să descoperim parţi esenţiale şi valoric rafinate ca facând parte din individualitatea noastră prin aptitudini, omul Andrişan mi-a stârnit nostalgia în faţa copilariei. S-a născut în plină vara a anului 1961, în comuna Brodina unde mama sa Elena, învaţătoare, iar tatal Pavel Octavian, contabil, formau un cuplu al carui echilibru devenise parte specială în care tatăl, avea rolul determinant. Artistul, îşi aminteste cu o tandrete coplesitoare, un tablou al parintilor foarte tineri în acele vremuri, încarcat de emotie si pastrat cu sfintenie. Într-un moment de cumpana, de incertitudine existentiala, o mâna este asezata pe umar în tacere. Acest gest, întrece toate cuvintele ce ar fi putut sa se spuna. Copilul Florinel-Constantin, priveste aceasta scena si creste, devine adultul Andrisan, traieste intens furia vietii, dar va ramâne pentru totdeauna cu icoana reprezentativa a relatiei de cuplu, acea mâna linistitoare care tamaduieste îndoielile lumii.
Vorbind despre copii si parinti, Andrisan face o remarca, atentionând pe acei dintre noi care vrem cu orice pret ca odrasele noastre sa devina artisti. „Este cea mai mare greseala sa împingi un copil fara talent, spre scoli de arta. Prin munca, el ar putea deveni cel mult un artist de mâna a doua si atunci, ar fi un om nefericit”.
Si ar mai fi un lucru important care pune amprenta pe maturitatea artistica. „Nu poti face saltul într-o singura generatie decât extrem de rar si cu asumarea riscului uzurii întregii vieti. Un bagaj genetic foarte bun si o familie care sa nu fi fost alterata de înstrainare, este platforma care lanseaza si sprijina competenta catre podium. Ori, majoritatea dintre noi, am fost afectati de comunism. Aceasta alterare, continuata timp de trei generatii, ne-a facut sa credem ca este posibil sa trecem de la sapa la intelectualitate rasata si sa transferam valori „de la Bârca la  Viena… si înapoi”, sa ne închipuim ca suntem toti egali cu Brâncusi dar fara talentul, efortul si pretul platit de el. Putem si trebuie sa fim egali atunci când ne nastem, atunci când ne alegem primarul sau când votam bugetul comunal, dar gresim daca încercam sa supunem la vot competenta de nivel înalt, creativitatea, sacrificiul, eroismul, pâna la iubirea absoluta. Altfel, riscam afectarea noastra ca imagine, irosirea unei munci de-o viata într-o ratare sigura si non-profesionalism.”
Din comunicarea cu acest maestru al penelului dar si al cuvintelor hotarât aranjate într-un duel de conceptii, aparute în urma experientelor sale  româno-franceze, încerc starea de recunoastere a principiilor de baza ale vietii prin arta.

chateau-renard-leglise
 
Chateau-Renard-L’eglise

Expozitii personale cu titluri sugestive, „De la Paris, catre casa”, „Nu exista drum; carare se face mergând!”, „Eu cred ca Sisif s-a nascut în Carpati”, expozitii colective si de grup: „Timp – contratimp”, „Semnele anului 2000 – Semn de foc”, „Memorie-Mitologie-Model”, „Prix des mouettes”, lucrari murale si de ambient: „Prometeu”, „Rugby Club”, „Del Blue”, „Zodiac”, „Marul început”, „French can-can in Balcani”, activitatile de restaurare, pictura si decor al unor biserici. Toate acestea, merg catre o concretizare a unui stil personal, „andrisaniesco-plebean”, cu autoironie si efort asumat.
Îmi întorc privirile spre un grup de tablouri de o eleganta coloristica deosebita, un transfer de suflet spre „acasa”, un dor asezat printre dealurile ce au capatat gust de pamânt reavan, de grâu copt si fân cosit, de case parintesti în care copilaria se ascunde pe dupa colturi încercând sa pacaleasca timpul. Totul pare gata pregatit pentru ca viata sa înceapa din acest moment unic, constient ca relatia noastra cu natura, este darul vietii venit din Ceruri.

peisaj-din-bucovina

 
Peisaj din Bucovina

Daca ar fi sa aiba ocazia la o alta alegere, Andrisan nu ar schimba nimic din toate ce sunt. „Creatia artistica, era singura alegere ca apropiere de Dumnezeu, comparativa cu un oarecare Dumnezeu laic”.
Ca o concluzie la ce am fost si suntem în raport cu istoria si educatia culturala, la nevoia de a reprima efectele negative din viata prin arta,
Andisan atinge scopul „calatoriei” sale. „Eforturi si realizari trecute, experiente si virtuozitati acumulate, vise si proiecte de viitor, eseuri si cercetari ale unei creativitati colective. Toate, au tendinta de a demonstra posibilitatea existentei unui soi de falanster european, ce ar putea ajuta la anularea efectelor devastatoare datorate marii schisme de acum o mie de ani, prin cultura si armonia contrariilor”.
As încheia cu un citat care se potriveste atât de bine conceptiei artistice a pictorului Florinel-Constantin Andrisan si pe care, multi dintre noi ar trebui sa-l foloseasca într-un început.
“Nu este lupta care ne obliga sa fim artisti, este arta care ne îndeamna sa luptam”. (Albert Camus)
Încerc sa ma despart de acest pictor cu ochi de cer senin si mâini ravasitoare de culori, însa imi dau seama ca as gresi nelasând multe alte idei sa prinda forma cuvintelor scrise. Îmi asum dreptul de a continua episodic, un «tête-à-tête» filozofic, cu morala. Si cine stie? poate într-o zi, toate acestea vor fi de folos în desavârsirea unui fragment de viata dedicat artei de a fi artist.

A murit Valeriu Lazarov

Posted by Cornelia Erhan On August - 11 - 2009

valeriu-lazarov21 

Producatorul de televiziune roman Valeriu Lazarov a murit, marti dimineata, la Madrid, la varsta de 73 de ani.
Decesul lui Lazarov a fost anuntat de fiul sau, Roberto, care a precizat ca tatal sau a murit din cauze naturale in locuinta sa din Madrid. Contactat de Antena3, Roberto Lazarov a dezvaluit ca tatal sau fusese de curand operat pentru a-i fi extrasa o parte din colon, dar ca operatia fusese un succes, iar omul de televiziune a fost externat si s-a intors acasa. Insa, din cauza unor complicatii care au aparut brusc, a survenit decesul.

Lazarov va fi inmormantat miercuri, 12 august, la Madrid, potrivit anuntului facut de familia acestuia, urmand ca o slujba religioasa sa fie tinuta si la Bucuresti, data acesteia urmand sa fie anuntata ulterior.

Valeriu Lazarov s-a nascut la Barlad, la 20 decembrie 1935. Ideea de a intra in lumea media i-a venit cand avea 14-15 ani, varsta la care a vizionat la un cinematograf din Piatra Neamt o comedie muzicala sovietica, “Volga, Volga”. Filmul i-a placut atat de mult incat l-a vazut de 12 ori, determinandu-l sa devina regizor.
In 1953, Lazarov pleaca la Bucuresti pentru a studia regia la Institutul de Arta Teatrala si Cinematografie (IATC). In iunie 1957, termina studiile si alege televiziunea in detrimentul cinematografiei.

Lazarov a plecat pentru prima oara in strainatate in anul 1966, pentru a participa la Festivalul international de televiziune de la Monte Carlo cu filmul “Omul si camera”. De-a lungul timpului a primit diverse premii internationale si a obtinut permisiunea autoritatilor romane sa iasa temporar din tara.

In august 1968 ajunge in Spania, pentru a inregistra doua emisiuni la postul public de televiziune TVE, la invitatia directorului general Juan Jose Roson.

Dupa 11 ani de lucru in Spania, in 1979, Lazarov ajunge la televiziunea nationala italiana, RAI, pentru realizarea unei serii de programe intitulate “Tilt”. La scurt timp, incepe sa lucreze pentru Silvio Berlusconi, la Canale 5, unde ajunge director de productie, presedintele consiliului de administratie si director al centrului de productie Videotime.

In 1989 revine in Spania, trimis de Berlusconi pentru a conduce din pozitia de director general postul Tele 5, parte a retelei private de televiziune controlate de Fininvest, compania lui Silvio Berlusconi.

Lazarov conduce Tele 5 pana in 1994, cand este inlocuit de Maurizio Carlotti, in contextul unei crize a incasarilor din publicitate ale postului. In 1995 si-a infiintat propria companie de productie, Prime Time Communications.

Valeriu Lazarov era casatorit, din 2004, cu Augusta Dumitrascu. Cei doi se cunosteau din anul 2002 iar multi nu dadeau mari sanse relatiei lor din pricina diferentei de varsta de 37 de ani. Augusta Dumitrascu si-a facut debutul in televiziune in anul 2000 si a inceput la echipa Telejurnalului de la TVR 2.

Dupa doi ani si jumatate a intrat in echipa lui Lazarov si a obtinut o emisiune proprie, Babilonia, pe care a prezentat-o timp de un an.

In 2003, dupa ce contractul emisiunii sale cu Antena 1 a expirat, Augusta a primit functia de director de dezvoltare internationala la “Prime Time World” si “Sagitarius Communications”, firmele lui Valeriu Lazarov, si a plecat la Madrid unde, in paralel cu serviciul, a urmat o scoala superioara de televiziune. Tot in anul 2003, in seara de Craciun, Augusta a primit de la Valeriu Lazarov inelul de cununie.

La Campul Romanesc – Hamilton (Canada)

Posted by Stefan Strajer On August - 8 - 2009

corneliu-florea

La Câmpul Românesc

Autor: Corneliu Florea

MOTTO
Dorinta de a darui izvoraste din iubire si pretuire.

De când am aflat de CÂMPUL ROMÂNESC de la Hamilton – Ontario (Canada) am dorit sa merg sa-l vad, sa fiu si eu acolo intr-una din acele saptamâni de intrunire a românilor de pretutindeni, la daruirea lor pentru identitatea si cultura româneasca, pentru propasirea idealurilor românesti. La inceput, ani de zile, nu mi-am putut permite material o asemenea dorinta, multumindu-ma sa citesc cu deosebit interes CUVÂNTUL ROMÂNESC – cea mai buna publicatie româneasca anticomunista din deceniile opt si noua ale secolului XX.  Pentru ca, atât Câmpul Românesc cât si Cuvântul Românesc au fost rodul daruirii patriotice a legionarilor scapati de prigoana din România si pe care propaganda comunista si antiromâneasca le-a etichetat defaimator drept focare revansarde legionare – netinând cont de drepturile inscrise in United Nations Universal Declaration of Human Rights aprobata in 1948 – iar cei ce se apropiau de ele erau clasificati de comunisti drept legionari, dusmani ai clasei muncitoare si ai cuceririlor  revolutionare. Efectul acestei propagande comuniste nu a fost cel scontat, a fost invers, de bumerang, fiindca in decursul anilor la Câmpul Românesc si Cuvântul Românesc au venit si colaborat patrioti români din toate categoriile social-politice, de toate vârstele si profesiile, prezentând cu aplomb si discernamânt  realitatea nefasta  a dictaturii comuniste, demonstrând continuu ca nu este vorba  de nici o cucerire revolutionara ci de o dictatura comunista impusa prin forta tancurilor de la Rasarit. La publicatia Cuvântul Românesc am fost acceptat sa colaborez, absolut voluntar si autonom intre 1981 si 1987, dar nici macar in acei ani nu am participat la saptamânile culturale de la Câmpul Românesc.
Acum a venit momentul implinirii acestui pelerinaj la locurile unde flacara culturii românesti si-a luptei anticomuniste a fost aprinsa si purtata de sute si mii de români din Nord America incepând din 1951, când au cumparat Câmpul  Românesc si, prin forte proprii, au inceput sa-l amenajeze iar din 1977 au initiat si editat, tot prin forte proprii, Cuvântul Românesc publicatie fara echivalent prin clarviziune si curajul patriotic nici pâna in zilele de azi. Ce m-a pornit in acest  pelerinaj acum, in Iulie 2009, nu este invitatia in sine, au mai fost si in trecut, ci poetul si scriitorul  Alexandru Tomescu, fata de care am o deosebita consideratie din simpatie personala si multe motive obiective.
Din Winnipeg-ul preeriei canadiene pâna la Câmpul Românesc – Hamilton  sunt peste 2300 de km pe care m-am hotarât sa-i parcurg la volan  (draivuindu-i cum am zice in romglenza, atât de la moda in România de azi) alegând traseul  printre si peste Marile Lacuri Nord Americane. Astfel din provincia canadiana Manitoba am trecut in partea de nord a statului american Minnesota pâna la Marele Lac Superior, la Duluth. Aici, peste un golf al marelui lac, am trecut in statul Wisconsin iar drumul la inceput m-a purtat de-a lungul malului Lacului Superior, apoi pe lânga Lacul Michigan pâna la strâmtoarea dintre Lacul Michigan si Lacul Huron pe care am trecut-o pe cel mai mare si majestuos pod suspendat nord american. Peninsula Michigan de jos am strabatut-o pe o exceptionala autostrada spre sud pâna la Port Huron, unde se afla o alta strâmtoare a Marilor Lacuri, cea dintre Lacul Huron si Lacul Erie. Aici, americanii si candienii au ridicat un impresionant pod metalic sa le uneasca tarile. Trecându-l am intrat in  provincia canadiana Ontario, de unde mi-a mai ramas doar o aruncatura de bat pâna la Câmpul Românesc! Nu puteam sa nu fac aceasta paranteza de traseu, de o vasta si unica frumusete continentala, cu lacuri cât niste mari, o adevarata nemarginire naturala datatoare de uimire si bucurie calatorilor, prin care trecând ne dam seama si cât de de mici si efemeri suntem, dar, curios, in acealasi timp putem realiza ca suntem inzestrati cu puterea de absorbtie si percepere spirituala, intelectuala a nemarginirii…
Câmpul Românesc se afla undeva in mijlocul peninsulei provinciei Ontario, in plina natura, departe de autostrazile dintre marile orase. E un spatiu de 25 de hectare, la intrarea caruia pe o tabla cu tricolor româneasc scrie Romanian Park si de unde incepe un drum strajuit de copaci. Apoi pe stânga se deschide un parc unde se afla o troita româneasca inconjurata de busturile unor mari personalitati culturale românesti ce au trait si creat româneste in exil. Urmeaza o arie de picnic sub copaci batrâni si Centru Cultural “Nae Ionescu”, spatios si frumos pavoazat interior, având o biblioteca ticsita, o camera cu spicific româneasc si alte, multe dependinte necesare. De la Centrul Cultural se coboara la un mic râu lenes peste care o punte urca la Capela Ortodoxa cu Clopotnita. Pe o latura a câmpului exista multe case de vacanta pe fundatie sau pe roti, fiecare cu o gradina oglindind personalitatea stapânului ei. Este inca mult spatiu ce asteapta sa fie folosit, amenajat. Totul mi s-a parut cunoscut, implinit româneste la care as mai fi adaugat un catarg cu un tricolor românesc, fiindca in Nord America fiecare e liber sa-si ridice steagul natiunii sale pe proprietatile ce ii apartin. A se vedea si la alti nord americani.
Dintre gazde, de la inceput, am dat mâna cu Domnul George Balasu si Doamna Lena promotori ai acestei asezari, apoi m-am imbratisat de bucuria intâlnirii cu Alexandru Tomescu, cel care a intâmpinat si tratat cu ospitalitate româneasca pe toti oaspetii veniti din Canada si Statele Unite. Preotul Dumitru Ichim, o binecunoscuta personalitate româneasca din Canada, cu mult har crestineasc a oficiat in aceasta saptamâna utrenia si vecernia iar ospatarea noastra o datoram Doamnelor Câmpului Românesc, carora le suntem mult recunoscatori.
In cele trei zile cât mi-am permis sa stau, fiind supusul timpului meu, am participat la conferintele si discutiile ce se tineau dupa cina si deobicei durau  pâna dupa miezul noptii. Pentru mine au fost trei zile deosebit de valoroase, cunoscând români de la care am aflat si invatat multe.

nicapetreecrotonda2
Prima seara la care am participat a fost cu adevarat o manifestare de cultura româneasca prin conferinta Domnului Sandu Sindile care a facut o reusita paralela intre viata si opera lui Nicolae Grigorescu cu a unui pictor canadian, Homer Watson, ilustrata cu reproduceri din operele celor doi. A fost si o seara de  poezie româneasca in care doua cenacluri, cel din Kitchener numit “Muntele Maslinilor” si cel din Toronto “Nicapetre” s-au intrecut, captivând auditoriul cu versurile lor. Pentru mine, netrecând pragul cenaclurilor si desprins de poezie de multi ani, a fost o mare revelatie, descoperind diferenta dintre a  citi poezia si de a o asculta recitata de poetul ei. Pe hârtie poate aparea palida, recitata este insufletita, vie, patrunde si te emotioneaza. Domnul Dumitru P. Popescu, editorul publicatiei OBSERVATOR din Toronto, a prezentat o interesanta expozitie de vechi publicatii si carti românesti, aducându-ne aminte de truda inaintasilor nostri ce au contribuit, cu sufletul si mintea la cultura româneasca. In seara urmatoare audienta a ascultat cu piosenie prezentarea patetica a profesorului basarabean Iacob Cazacu-Istrate despre Basarabia. Momentul reunirii Basarabiei cu România, atât de prielnic indata ce fosta URSS a anulat pactul Molotov – Ribbentrop, a fost impiedecat, stavilit ordinar de catre cea mai nefasta troica antiromâneasca dupa 1989: Ion Marcel Ilici Iliescu, Petre Roman, Adrian Nastase. Cuplul Emil Constantinescu si Adrian Severin au tinut linia trasata de troica, mergând mai departe prin tratatul lor cu Ucraina. Cât despre marioneta de bâlci, Traian Basescu, cu cât ii trec zilele cu atât românii isi dau seama de nulitatea caracterului sau si de perspectiva sigura ca nu va fi nici mai mult nici mai putin decât Ion Marcel Ilici Iliescu si Emil Constantinescu – Tapul. Istoria il va pune in aceeasi vitrina a rusinii cu ei.
De la Timisoara, Gerhard Binder publicistul si redactorul la radio, intr-o foarte aleasa limba literara româneasca a prezentat in stil nemtesc, sistematizat “România anilor 2008 – 2009”. Un tablou trist, cât peretele centrului cultural in care ne aflam. L-am ascultat mâhniti, fiindca avea dreptate. A staruit asupra confuziei, intentionat intretinute in strainatate, dintre rromi si români, intre comportamentul rromilor din mijlocul nostru, in spatiul nostru mioritic, dacic din care nu vedea solutia de iesire fiindca suntem ingraditi de sârma ghimpata a  polliticaly correctness-ului. Starea de fapte, ideea si consecintele irita pe toti românii, fiind un nod gordian pus in fata noastra pe care nu putem sa-l desfacem. M-am trezit ca iau cuvântul si, plecând de la faptul ca nodul gordian nu se desface ci se taie, am propus nici mai mult nici mai putin decât sa ne intoarcem la vechea denumire de daci ai Daciei lui Burebista si Decebal si sa-i lasam pe rromi-Rromei sa se numeasca cum vor daca asta cred ei ca le schimba apucaturile. Am crezut ca voi fi repezit ca protocronist legându-ma de “Badita Traian care a venit sa ne incruciseze cu legiunile lui, sa formam un nou popor, neolatin, mai destept si frumos decât dacii, dar nu chiar cât sunt ei rromanii din Rroma”. Când colo, ce sa vezi, celor de fata le-a surâs ideea si cu surâsul vom ramâne, fiindca de la idee la un puternic curent de opinie ce sa duca la fapta este o cale atât de lunga la români, ca mii de ani vor trebui de-or mai avea!
In cea de-a treia zi, la masa de prânz s-a produs un mic, foarte mic incident de opinii. Domnul Profesor Dr.Claude G. Matasa, o binecunoscuta si apreciata personalitate din exilul românesc (azi numit diaspora de unii, termen  neacceptat de altii) si, mai recent, consul onorific al românilor din Florida, s-a ridicat de la masa, si cu gravitatea-i cunoscuta, a spus ca va da citire scrisorii  adresata de Ion  Mihai Pacepa Asociatiei Culturale Române din Hamilton. Am ramas perplex, si nu numai eu, altii nedumeriti si uimiti, iar unii indiferenti. De unde pâna unde, si, mai ales, de ce in AD 2009 generalul de securitate Pacepa isi trimite solul prieteniei cu daruri verbale, lingusitoare la Câmpul Românesc unde se aflau si fosti detinuti politici de pe vremea când Pacepa era unealta de nadejde a dictaturii comuniste? De ce nu le-a trimis scrisori de apreciere si sprijin acestor detinuti politici atunci când erau in inchisorile comuniste, nu acum? Nu e greu de intuit, de descifrat, intentia si impactul compromiterii acestei redute anticomuniste de catre un tradator al României, numai ca e nevoie de o mica dezbatere argumentata. Intâi, pentru cei ce isi ridica sprânceana când altii sustin ca Pacepa este un tradator al României, un fals anticomunist ii poftesc pe cei ce ridica sprâncenele sa-si aminteasca daca dupa fuga lui Pacepa institutiile si intreprinderile la care erau angajati au ramas fara securistii si informatorii care ne supravegheau si terorizau psihic cu urmarirea, amenintarile si dosarele lor? NU, nici vorba, acel segment intern al securitatii a ramas nestirbit, Pacepa a distrus sistemul de informatie, spionaj si contraspionaj exterior al României, segment pe care il au toate tarile lumii, indiferent de regimul politic, segment foarte important pentru siguranta fiecarui stat. Acest segment, foarte greu de format si mentinut, Pacepa l-a pus pe tava strainilor, lasând România descoperita pentru un moment, moment de care au profitat din plin serviciile de informatii, spionaj si contraspionaj straine in tara noastra. (Acelasti lucru l-a facut si Iliescu cu Roman in Decembrie 1989 ca la trei luni sa fim socati de evenimentele de la Târgu Mures!). Al doilea, nu scoateti din ecuatie faptul ca generalul de securitate  Pacepa a fost sluga umila si profitoare a familiei Ceausescu timp de 15 ani. Dupa anumite date si argumente sustinute de fosta securitate Pacepa era deja urmarit  pentru neloialitate profesionala si parvenire materiala de pe urma  academicienei (a se citi cartea Colonelului de securitate Ion Mânzat). Pacepa nu-si poate sterge trecutul de sluga a tiraniei comuniste si de tradator de tara, prin deconspirarea serviciilor de informatii ale României, cu scrisori de genul celei citite de consulul onorific al românilor din Florida. Ascultati un pasaj  din scrisoarea lui: “Dragi prieteni, Permiteti-mi sa ma asociez, prin intermediul fostului meu coleg de facultate, Dr.Claude Matasa, celor ce va adreseaza calde felicitari cu prilejul celei de a 51-a aniversari, si sa-mi alatur umila recunostinta pentru contributia Asociatiei dumneavoastra la eliberarea tarii. Când se va scrie istoria adevarata a României, ea va consemna ca rachetele ce au distrus tirania Ceausescu au fost lansate de asociatiile emigratiei române din Occident si de postul de Radio Europa Libera”. Ni s-a facut greata de acest cabotin in total declin intelectual, caracter nu a avut niciodata, care ne-a stricat masa de prânz “cu rachetele lui” iar eu m-am revoltat pe mesagerul lui si m-am hotarât sa scriu un pamflet separat cu dovezi si argumente despre perfidia tradatorului Pacepa.
Seara a continuat cu o interesanta prezentare de diapozitive din Cambodia si Vietnam comentate doct de Prof. Dr. Claude G. Matasa. A urmat un alt profesor, un cercetator istoric, Paul Leu venit de la Seattle, care a prezentat martirul unui preot ortodox . A impresionat când din sala a luat cuvântul un fost detinut politic care a impartasit inchisoarea si lagarul cu preotul martir. Amintirea l-a emotionat, ne-a emotionat. Dupa aceasta serie de profesori a urmat un inginer, Domnul Petre Albulescu, care cu farmec deosebit a delectat audienta tinând o prelegere despre oamenii de stiinta români recunoscuti pe plan mondial, lasând in concluzie ideea ca luând in considerare toti parametrii, natiunea româna desi mica in comparatie cu multe altele, a dat mai multi si mari oameni de stiinta si cultura in secolul XX decât alte natiuni mai numeroase, cu invatamânt universitar mai  vechi si dezvoltat decât al nostru.
Mi-a parut rau ca a trebuit sa plec fara sa ascult conferinta Profesorului Dr. Nicolae Dima din Arizona despre “România si Omenirea in secolul XXI” fiind convins, ca va lansa idei interesante, critice ce vor fi aprins dezbatute si, dupa cât il cunosc, Nicolae Dima este un maestru in a stârni dezbateri interesante. In aceiasi masura regret ca nu il pot asculta nici pe ziaristul Grigore Culian, care editeaza cu profesionalitate NEW YORK MAGAZIN, un saptamânal românesc apreciat. Il simpatizez si mai mult acum dupa recentele dezvaluiri si acuzatii  intemeiate aduse conducerii Institutului Cultural Român din NY. Exemplul sau de argument, verticalitate si curaj ar trebui sa fie luat de multi din mass media româna, fiindca asta ramâne. Restul nu e nici apa de ploaie…
Am plecat pe drumul de intoarcere in preerie burdusit de impresii, idei, oameni cu faptele si comportamentul lor si pe parcursul a sutelor si sutelor de kilometri, printre Marile Lacuri Nord Americane, le-am tot macinat. Ma bucur ca am fost si eu acolo; una este a auzi indirect si a-ti imagina, altceva a vedea si a lua parte direct. Multumesc tuturor de primire si ospitalitate, ii apreciez pentru sufletul si munca depusa, fiindca au facut mult si inca mai sunt de facut, mentionând in acest caz pe energeticul Domn Dumitru Rachitan. Toti merita respect si recunostinta invitatiilor, a participantilor. Cât priveste gazda mea, Mihai Mincu, ce se recomanda cioplitor in piatra fiind insa un adevarat sculptor, sunt convins ca in timp va imbogati zestrea Câmpului Românesc lasata de Nicapetre. Parintele Dumitru Ichim renoveaza Capela cu Clopotnita iar scriitorul Alexandru Tomescu ce are in grija vasta biblioteca va scrie o istorie adevarata despre  Câmpul Românesc si Oamenii Lui.
Imi pare rau pâna la mâhnire ca, dintr-o suta de mii de români ce locuiesc in apropierea Câmpului Românesc – Toronto, Hamilton, Kitchener, Windsor – au venit atât de putini. O suta de mii de români nu au putut umplea o sala de 300 de locuri! E nelinistitor. Un conational incerca o explicatie metaforica: “Românii noului val de emigranti si-au lasat radacinile românesti in primul aeroport, ei au plecat numai dupa bani”. Chiar toti, toti? Nu pot sa cred, nu se poate! E drept, generatia noastra a venit pentru libertate, dar nu exista libertate fara bani, asa cum banii  nu pot tine loc de radacini, de neam. Oare sa fie românii cel mai usor de globalizat?! De ce nu asteapta, sa ia exemplul americanilor, a rusilor, chinezilor sau chiar pe al evreilor!
Am ramas suprins ca Ambasada Româna din Ottawa condusa de o poeta, Elena Stefoi, nu a vrut sa ne onoreze cel putin cu niste versuri in recitare personala, cred ca meritam si noi, românii de rând. Deasemenea, tânarul consilier cultural al ambasadei, Eugen Predatu, putea sa treaca macar cu niste pliante turistice din România. Absenta Consulatului Român din Toronto este de inteles; sunt doar trei si very busy-busy! Totusi, incercati dragi tovarasi si prieteni, priviti cum incearca si Pacepa sa se alature acum la vremea senilitatii sale, aflând ca  la Câmpul Românesc nu se poarta camasa verde, nici cea rosie, ci a fost si a ramas doar o rampa de lansare a  rachetelor impotriva comunismului si antiromânismului…
Un simtamânt de regret am deasemenea ca elevii si studentii români au fost asa de putin vizibili, dar dintre ei, unul, Justinian Ichim un autentic Che Guevara românesc, ne-a vorbit liber, in ton revolutionar, despre noul capitalism american ce are drept slogan “get  rich  or  die  trying”. Cam numai atât sa fi ramas din mândra si democrata societate nord americana? Sa mai privim! Apoi, tânarul Justinian Ichim a vorbit despre globalizare in care omenirea va fi uniformizata, sugerând  sa rezistam depersonalizarii prin cultura noastra nationala! Frumos. Ar fi bine, folositor ca acestea sa fie percepute si intelese si de asa-zisi atasati culturali  de prin ambasadele romane, de boierii mintii ai Bucurestiului, de mass media din România. (Nu asteptam percepere si intelegere de la ICR-urile lui  HRP,  el/ele având alte misiuni, dupa cum s-a vazut recent si la NY).
LA  REVEDERE CÂMP ROMÂNESC.
Corneliu Florea, Iulie 2009, Wawa la Lacul Superior

Invitatie la carte – Izvoarele Vietii

Posted by Stefan Strajer On August - 1 - 2009

gabriela-petcu

Invitatie la carte

Autor: Gabriela Petcu
 

Sâmbata 25 iulie 2009, a avut loc la Constanta, lansarea volumului antologic de versuri, „Izvoarele vietii”. Evenimentul s-a desfasurat în sala „Grigorescu” din cadrul Muzeului de Arta, într-o atmosfera de vers, pictura si muzica lui Richard Clayderman. Toate acestea, s-au desfasurat în prezenta unui public numeros, iubitor de versuri si culoare.
Acest volum, este unul dintre cele mai ample lucrari de creatie literara în care se întâlnesc poeti de diferite vârste si din diverse colturi ale lumii. Astfel, versul uneste în numele cuvântului scris, suflete sensibile, gânduri frumoase, imaginatie si talent. Este un volum care face parte dintr-un proiect al prieteniei, gratie poetului Mihai Leonte initiatorul acestui ciclu format din patru aparitii de exceptie. În anul 2006, volumul debuteaza cu „Spiralele vietii” continuându-se cu „Drumurile vietii” în anul 2007, si „Mirajele vietii” în anul 2008. „Izvoarele vietii” apare ca urmare a sufletului depus de poeta Simina Silvia Scladan, coordonatorul direct al volumului. Simina, a reusit sa adune în aceste pagini, 28 de poeti din toata tara dar si de peste hotare. Ca editor al volumelor „Izvoarele vietii” si „Mirajele vietii” poetul si omul de litere Liviu Clement a oferit sprijin în realizarea acestor volume în care poezia face armonie cu grafica iar frumusetea si sensibilitatea, se revarsa precum izvoarele.
Aceasta seara dedicata cartii, a fost prezentata de poeta Simina Silvia Scladan împreuna cu Floarea Carbune, Victorita Dutu, Georgeta Olteanu, Gabriela Petcu si Niculina Vizireanu iar momentele în care s-a recitat, au fost rasplatite cu aplauze.
 nina-victorita-simina-flora-georgeta-gabriela2

Iata câteva titluri sugestive ale poetilor din volumul „Izvoarele vietii”.
 
Silvia Simona Bodea – „Pentru dumneavoastra mama”
Aristita Buciu Stoian – „Mai cred în minuni”
Floarea Carbune – „Adevarul ascuns”
Cristina Carbune, pentru care a vorbit mama sa, Floarea Carbune. Cristina, se afla în îndepartata Japonie si ajunge la noi prin glasul mamei, precum „Ploaia de cristal”.
Valeriu Cercel din Canada, a fost prezent prin Gabriela Petcu. Versurile dumnealui, aduc uneori nostalgie („Durere româneasca”) dar si multe zâmbete atunci când avem sub priviri „Satire… si nu prea”, acestea din urma fiind apreciate si aplaudate la scena deschisa.
Andrei-Claudiu Daroczi – „Ca trecator” din sectiunea caruia a recitat poeta Victorita Dutu
Raluca Iordan – „Dorm pentru tine” si aceasta fiind pusa în valoare tot de Victorita Dutu.
Dan Desliu – „Frumoase clipe”
Victorita Dutu – „Pulbere de lumina”. Cu gratie si deosebit talent, poeta stie sa împleteasca munca de televiziune cu cea de artist, fiind si o minunata pictorita.
Aneta Georgescu – „Scrisoare catre fiul meu”
Adina-Cristinela Ghinescu – „Calator înspre vesnicie”, contribuind la acest volum prin vers dar si prin coperta.
Iuliana Ghioca – „În miros de liliac”. Frumoasa si sensibila, Iuliana vine cu versuri dedicate iubirii de viata.
Dan Iordache – „Contemplatie solo fara voce”
Mihai Leonte – „Am pornit”
Costel Macovei – „Eu, templul”
Gabriela Mihail – „Rânduri si gânduri”
Craita Moroieni – „Dependenta de cuvânt”
Georgeta Olteanu – „Am învatat”. Poeta a prezentat si o sectiune minunata în limba franceza.
George Pena – „Neuitarea unui barbat”
Gabriela Petcu – „Viata ca o scena”
Virginia Popescu – „Treptele devenirii”
Stefania Puscalau – „Ascunsa într-o carte”
Tania Roman – „Clopotind de primavara”
Simina Silvia Scladan – „Cântecul codrilor”. Pentru eforturile ca acest volum sa prinda forma si culoare, i-au fost adresate multumiri si o dedicatie în versuri „Emotia regasirii” de Gabriela Petcu.
Valeria Tamas – „În palme ierburi”
Liliana Tomache – „De ce?”. Plecata dintre noi prea curând,  Liliana ramâne vesnic prin acest volum, datorita Luminitei Ciuraru care îi dedica si poezia „Timpul”
Ionela van Rees-Zota din Germania cu „Rasarit de soare”. Ionela este o poeta sensibila si delicata, adusa în scena de Victorita Dutu care a recitat versuri pline de lumina si iubire.
Niculina Vizireanu – o graficiana cu mult talent si profunzime, un om cu suflet mare care a înfrumusetat paginile celor patru volume antologice dar, a contribuit si la copertile volumelor anterioare.

invitatie221
La aceasta seara dedicata cartii, au fost prezenti invitati de onoare alaturi de persoane dragi poetilor din volum. Printre acestia, s-a remarcat domnul Constantin Lamureanu sociolog si poet, redactor al revistei „Nelinisti metafizice”, directorul Asociatiei Cultural-Stiintifice „Nelinisti metafizice” si care a luat cuvântul prezentând ideea de vers în volumul „Izvoarele vietii”.
Cu aprecieri, a mai vorbit poeta Ana Ruse, membra a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Dobrogea si care ne încânta cu creatiile sale nu putine la numar.
A fost prezenta si doamna prof. Akmolla Guner redactor sef al revistei „Emel” si care a avut pentru fiecare poet de la malul marii, câteva cuvinte de suflet.

ninaameliasigabriela1
Sensibilitatea poetei Amelia Magori, prin versurile sale dar si prin cuvintele adresate „Izvoarelor vietii” a facut ca aceasta ocazie, sa se transforme într-o frumoasa seara dedicata poeziei si prieteniei.
Iata, putem spune si de aceasta data ca versul, face ca oamenii sa fie frumosi si buni astfel încât, între ei sa se lege prietenii întemeiate în numele iubirii pentru carte si în scopul vesniciei cuvântului scris.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors