Archive for the ‘Cultural’ Category

De unde venim şi încotro mergem?

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2010

De unde venim şi încotro mergem?

Autor: George Petrovai

Cum a apărut viaţa?
În mod normal, nici măcar n-ar trebui să ne punem întrebări ca cele de mai sus. Asta dacă omul zilelor noastre ar fi echilibrat, dacă ar avea credinţă cât grăuntele de muştar şi dacă s-ar învrednici să ia seama la avertismentele înţelepţilor. Căci iată una din concluziile vieţii de mucenic a lui Petre Ţuţea, cu certitudine cel mai sfătos român scăpat cu viaţă (dar şi cu sănătatea distrusă!) din teribilul malaxor bolşevic: “Fără Dumnezeu, fără credinţă omul devine un animal raţional, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”!
Dar cum omul de azi face impresia că ar fi chiar mai ahtiat decât înaintaşii săi după belşug, putere, onoruri şi plăceri (ce vreţi, cândva am semănat vântul pragmatismului, iar azi culegem furtuna neomeniei!), nu strică în asemenea condiţii să le reamintim celor ce se cred buricul pământului că omul este aidoma unei trestii bătută de toate răutăţile semenilor, “cea mai fragilă trestie din Univers” (B. Pascal), şi că tocmai de aceea el are obligaţia să nu uite nici o clipă de cele trei minunate instrumente: spirit-morală-raţiune, cu ajutorul cărora poate să intre în sistemul tridimensional credinţă-iubire-speranţă, singurul sistem compatibil cu demnitatea umană şi aducător de fericire îmbelşugată, căci numai prin el şi din interiorul lui poate fi urmată calea regală a nemuririi…
Pentru a răspunde la întrebarea: Cum a apărut viaţa?, funcţie de structura mental-spirituală şi de educaţia fiecăruia dintre noi, putem merge fie pe firul creaţiei, fie pe cel al evoluţiei.
Creaţia este rezultatul fabulos al voinţei divine, şi – ca tot ce atinge cotele preaînaltului – ea se conformează unui plan divin, adică atinge perfecţiunea. Iar bunul simţ ne obligă pe noi oamenii să judecăm în felul următor: Acolo unde există un plan, obligatoriu trebuie să existe atât resursele materiale şi spirituale, cât şi coordonatele logice sau infrastructura planului, pe care resursele vor fi puse în mişcare întru atingerea scopurilor fixate în faza de-nceput. Atâta doar că logica divină este – cantitativ şi mai ales calitativ – infinit superioară logicii umane, ceea ce înseamnă că este totodată infinit diferită de logica umană.
Ajunşi în acest punct extrem de delicat al raţionamentului subtil şi nepătimaş, când Dumnezeu pare a fi mai uşor cunoscut în sens apofatic sau negativ (El nu este crud, răzbunător, ipocrit etc.) decât în sens catafatic sau afirmativ, fireşte că uşor se pot formula întrebări universale şi grave de genul: Dacă Dumnezeu a făcut toate văzutele şi nevăzutele, nu tot El este responsabil de apariţia răului?; sau: Cum de Dumnezeu n-a prevăzut neascultarea la care se va deda perechea umană originară, ceea ce ne face să credem fie că El nu este atotştiutor şi că într-o atare variantă este atins de imperfecţiune, fie că respectiva hibă de concepţie a omului făcea parte integrantă din planul Său de răspândire a răului pe întregul pământ, caz în care se insinuează presupunerea că dacă Atoatefăcătorul nu este izvoditorul răului (dar fără consimţământul Lui, de unde şi cum putea apărea răul?), atunci cu certitudine îl admite şi-l tolerează, căci ştiut este că nimic în nemărginirea Universului nu se clinteşte fără vrerea Sa?; respectiv: De ce Dumnezeu, care este identificat cu mila şi bunătatea, nu curmă măcar suferinţele nemeritate ale atâtor şi atâtor generaţii de copii nevinovaţi, când este de la sine înţeles că ei nu pot fi făcuţi responsabili nici pentru păcatele părinţilor, nici pentru ridicolul păcat originar, chiar în varianta admisă de Abélard, cum că “Adam nu ne-a transmis greşeala, ci doar pedeapsa păcatului său”?
Dar cum prin asemenea întrebări retorice, cu iz neintenţionat de blasfemie, nu se obţine nici un spor lămuritor în dezbaterea temei anunţate, ci cel mult o nedorită crispare a sufletelor blânde şi pioase, revin la firul naraţiunii şi afirm că dacă logica umană (aflată, cu toate cele ce ţin de condiţia noastră efemeră, sub povara neîndurătoare a timpului rău şi bolnav) este limitată şi anevoioasă, ea derulându-se fie în sens deductiv fie inductiv, este de presupus că logica divină – în egală măsură eternă şi prezentă, vie şi nemuritoare, concretă şi abstractă – se derulează în strânsă interdependenţă cu însăşi facerea, căci numai ce Creatorul Şi-a exprimat vrerea prin propoziţia logică de tipul: “Să fie lumină!”, şi îndată Cuvântul Său, mai presus de concepte şi judecăţi, s-a prefăcut în fapte unice, îmbrăcate în haina de gală a perfecţiunii.
Prin urmare, logica umană fiind doar de rangul unui subsistem infinitezimal, şi anume cel adaptat condiţiilor de viaţă şi pricepere de pe planeta Pământ (continuul spaţiu tridimensional-timp ireversibil şi unidimensional), ea n-are cum să se înalţe la dimensiunile deopotrivă cutremurătoare şi liniştitoare ale logicii Totului, care nu numai că este anterioară şi exterioară întregii creaţii, dar fiind totodată atotcuprinzătoare, doar în ea îşi găseşte rost şi echilibru necuprinsul sistemului conceput mai înainte de toţi vecii, şi tot ea este etern prezentă în întreaga facere, până dincolo de celulă şi atom, alimentând cu generozitate întreaga logică umană.
Dacă asemenea argumente sunt acceptabile pentru orice om cu un dram de inimă şi minte, cu atât mai mult ele se constituie într-un întăritor pentru credinciosul pur sânge, care, de altminteri, nu prea are nevoie de întăritoare lăturalnice, întrucât el este convins că întreaga Biblie a fost inspirată şi că adevărul ţâşneşte viu şi etern din fiecare cuvânt al ei.
Iată de ce el crede cu evlavie în înfăptuirile Domnului din cele şase zile ale creaţiei şi prea puţin se sinchiseşte de părerea unuia ca Jean Astruk, medic din Montpellier şi catolic convins, care cel dintâi a observat că în cazul potopului, de exemplu, avem de-a face cu două povestiri întreţesute – una Elohistă, cealaltă Iahvistă (Iehovistă) -, numele lor derivând de la apelativele cu care este desemnat Dumnezeu: mai întâi apare numele Elohim, tradus în româneşte prin Domnul (echivalentul latinescului Deus şi a francezului Dieu), pentru ca în alte pasaje să se folosească Domnul Dumnezeu sau numai Domnul, corespunzător ebraicului Iahve sau Adonai (din respect, iudeii nu pronunţau decât Adonai), respectiv corespunzător latinescului Dominus şi francezului Seigneur.
De unde concluzia tranşantă a lui Jean Astrak: “…Cartea Genesei este alcătuită din două sau trei manuscrise, legate şi cusute la un loc de fragmente deosebite, aparţinând unor autori diferiţi, în care fiecare a dat lui Dumnezeu nu unul şi acelaşi nume, ci nume diferite: unul i-a dat numele Elohim, altul numele Iehova sau Iehova-Elohim”.
Dar, după cum spuneam, credinciosul fervent, ba poate că şi cel avizat, nu se va împiedica de atari obstacole, ci va sări cu graţie peste ele, în timp ce (în chip de consolare pentru logica torturată) va exclama aidoma lui Tertullian: Credo quia absurdum (Cred pentru că-i absurd)!
*
Deci, dacă teoria creaţionistă trece des de tot peste frontierele logicii umane, prin amploarea şi complexitatea uluitoare a realizărilor divine în cele şase zile ale facerii (în realitate şase epoci ale creaţiei universale), cu teoria evoluţionistă lucrurile stau incomparabil mai prost, fie şi pentru aceea că toate formele de viaţă existente se reproduc numai conform speciei lor, precum şi datorită absenţei totale a fosilelor de tranziţie.
Conştient de această imensă hibă a concepţiei sale, însuşi Darwin a recunoscut cu sinceritate la vremea lui: “Dacă numeroase specii (…) au apărut într-adevăr dintr-o dată, acest fapt i-ar fi fatal teoriei evoluţioniste”. Iar concluziile unor prestigioşi savanţi ai zilelor noastre, reprezintă cu adevărat lovituri mortale pentru teoria evoluţionistă. Iată, de pildă, opinia lui John N. Moore, profesor de ştiinţe naturale: “Dacă nu s-au găsit forme de tranziţie în arhivele fosile, aceasta explică fără îndoială faptul că nu au existat deloc asemenea forme în straturile fosilifere. Este foarte probabil că nu au avut loc niciodată tranziţii între speciile animale şi nici între speciile vegetale”. Şi mai departe: “Se pare că fiecare formă sau specie importantă are o istorie independentă şi distinctă de aceea a tuturor celorlalte forme sau specii! Marile grupuri de plante şi de animale apar brusc în documentele fosile”.
Pentru a elimina orice urmă de îndoială asupra acestei chestiuni fundamentale a teoriei evoluţioniste, cuvine-se ca înarmaţi cu o corectă decenţă ştiinţifică să ne aruncăm privirea asupra enormelor abisuri dintre marile diviziuni ale regnului animal (peşte-amfibian-reptilă-pasăre-mamifer-om), abisuri peste care evoluţia se dovedeşte incapabilă să arunce punţi trainice de legătură:
1)Hiatus-ul dintre peşti şi amfibieni (batracieni)
După cum se ştie, peştii se deosebesc de nevertebrate prin scheletul lor. Iar acesta, la rândul lui, ar fi trebuit să sufere importante modificări pentru ca peştii să devină amfibieni, adică animale capabile să trăiască atât în apă, cât şi pe uscat. Pentru acest mod de existenţă, aveau neaparată nevoie de un pelvis sau bazin. Dar nici un peşte fosil nu ne arată cum s-a dezvoltat pelvisul amfibienilor. La fel, oasele craniului sunt şi ele foarte diferite la cele două specii.
În plus, pentru ca evoluţia să ducă la apariţia batracienilor, ar fi trebuit ca înotătoarele peştilor să se transforme în membre prevăzute cu articulaţii şi degete, proces care ducea la importante modificări la nivelul muşchilor şi nervilor. Deasemenea, branhiile trebuiau să evolueze şi ele, astfel încât să devină plămâni. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, la peşti sângele este pompat de o inimă cu două cavităţi, pe când amfibienii au o inimă cu trei cavităţi.
Iată câteva dintre nebuloasele ştiinţifice, pentru elucidarea cărora zadarnic s-au făcut eforturi de a stabili o filiaţie între amfibieni şi vreun peşte de la care aceştia ar fi putut descinde.
2)Hiatus-ul dintre amfibieni şi reptile
Poate că cea mai importantă problemă ce priveşte abisul existent între amfibieni şi reptile este aceea a originii oului cu coajă. Şi iată de ce. Creaturile anterioare reptilelor depun în apă ouă moi şi gelatinoase, iar fecundarea acestora este externă. Dar fiind animale de uscat, reptilele îşi depun ouăle pe sol. Cum embrionii care se dezvoltă în interiorul ouălor trebuie să fie continuu în mediu lichid, soluţia a reprezentat-o oul cu coajă. Însă faptul acesta  necesita o schimbare considerabilă în modul de fecundare. Prin urmare, la reptile fecundarea este internă şi ea trebuie să aibă loc înainte ca oul să fie închis în coaja sa. A fost, deci, nevoie de noi organe sexuale, de o nouă formă de copulaţie şi de noi instincte, adică de atâtea noi caracteristici esenţiale ce adâncesc prăpastia dintre amfibieni şi reptile.
Teoria evoluţionistă nu explică mai convingător nici alte deosebiri complexe dintre reptile şi amfibieni. Astfel, embrionii la peşti şi ouăle la batracieni îşi elimină reziduurile sub formă de uree solubilă în apa din jur. Însă acest procedeu nu era cu putinţă în interiorul ouălor cu coajă, deoarece ureea ar ucide embrionii. Iată de ce în interiorul oului cu coajă s-a produs o transformare esenţială: acidul uric insolubil este înmagazinat într-o membrană specială numită alantoidă, care în acest fel îndeplineşte funcţia de vezică. Şi încă ceva: embrionii de reptile se hrănesc cu gălbenuşul oului, aşa încât micile reptile sunt pe deplin dezvoltate încă înainte de-a ieşi din ou, spre deosebire de amfibieni, care la ieşirea din ou încă nu ating acest stadiu.
3)Prăpastia dintre reptile şi păsări
Reptilele sunt animale cu sânge rece, ceea ce înseamnă că temperatura lor va creşte sau va descreşte în funcţie de temperatura mediului exterior. În schimb, păsările sunt animale cu sânge cald, iar corpul lor păstrează o temperatură internă relativ constantă, indiferent de temperatura mediului exterior.
Referitor la descinderea păsărilor cu sânge cald din reptilele cu sânge rece, încă mai sunt unii evoluţionişti care susţin că dinozaurii erau reptile cu sânge cald. Dar părerea generală în această chestiune rămâne aceea exprimată de Robert Jastrow: “Dinozaurii, ca toate reptilele, au fost animale cu sânge rece”!
În plus, deşi reptilele depun ouă aidoma păsărilor, totuşi, numai păsările îşi clocesc ouăle.
Alte diferenţe notabile între păsări şi reptile:
a)Penele sunt proprii doar păsărilor, cu toate că unii evoluţionişti încearcă să acrediteze ideea că solzii reptilelor s-ar fi prefăcut în pene;
b)Oasele păsărilor sunt mai uşoare şi goale în interior, comparativ cu cele ale reptilelor care sunt pline;
c)Inima reptilelor are trei cavităţi, pe când cea a păsărilor posedă patru.
O menţiune specială merită pasărea archeopterix, al cărei nume înseamnă “aripă străveche” sau “pasăre străveche”, despre care s-a crezut o lungă perioadă de timp că reprezintă mult căutata verigă intermediară dintre reptile şi păsări. Astăzi poate că nimeni nu mai împărtăşeşte această părere neştiinţifică, întrucât resturile ei fosilizate (aripile aerodinamice prevăzute cu pene, precum şi oasele goale în interior) dovedesc fără putinţă de tăgadă că arheopterixul a fost o pasăre ca toate păsările. În plus, arheopterixul nu-i anterior păsărilor, deoarece s-au găsit resturi fosile ale altor păsări în roci contemporane cu creatura în discuţie.
4)Prăpastia dintre reptile şi mamifere
Numele de “mamifer” subliniază una dintre marile deosebiri esistente între cele două specii: Pentru a-şi putea hrăni puii, care de la naştere duc o viaţă autonomă, mamiferele posedă glande mamare!
Teodosius Dobzhansky a sugerat că glandele mamare n-ar fi altceva decât glande sudoripare modificate. Dar sugestia lui Dobzhansky nu-i avantajează cu nimic pe adepţii evoluţionismului din simplul motiv că reptilele nu posedă glande sudoripare. În plus, glandele sudoripare secretă deşeuri, nicidecum hrană…
Alte deosebiri:
a)Spre deosebire de reptile, mamiferele femele posedă placenta, cu o structură foarte complexă, ea fiind absolut trebuincioasă pentru hrănirea şi dezvoltarea fetusului;
b)Mamiferele au diafragma care separă toracele de abdomen, pe când reptilele nu deţin aşa ceva;
c)Doar în urechea mamiferelor, nu şi în cea a reptilelor, se găseşte acel organ minuscul şi foarte complex numit organul lui Corti, care însumează circa 20000 de celule acustice şi vreo 30000 de terminaţii nervoase;
d)Mamiferele au sângele cald şi temperatura internă constantă, în timp ce sângele reptilelor este rece şi temperatura internă variabilă;
e)Urechea mamiferelor are trei oase, cea a reptilelor doar unul;
f)Dacă picioarele reptilelor sunt fixate pe părţile laterale ale corpului, astfel încât abdomenul lor atinge solul sau este foarte aproape de sol, picioarele mamiferelor sunt situate sub corp, în felul acesta el fiind ridicat de la sol;
g)Dacă reptilele posedă doar dinţi foarte simpli (de formă conică), mamiferele au o dentiţie elaborată, cu care pot muşca, rupe, sfâşia, fărâmiţa şi sfărâma hrana;
h)Mamiferele, aşijderea amfibienilor, îşi elimină reziduurile sub formă de acid uric, ceea ce din punct de vedere teoretic înseamnă o întoarcere îndărăt pe axa evoluţiei.
5)Abisul dintre om şi celelalte vieţuitoare
Dacă avem în vedere doar fizicul omului, atunci – desigur – el poate fi considerat un mamifer. Însă până şi afirmaţia unui evoluţionist are darul să scoată în evidenţă enorma diferenţă dintre om şi un mamifer oarecare: “Nu s-ar putea comite o eroare mai tragică decât aceea de a-l considera pe om drept un simplu animal. Omul este unic: el diferă de toate celelalte animale prin numeroasele lui însuşiri cum sunt limbajul, tradiţiile, cultura şi o perioadă enorm de lungă de creştere şi de grijă părintească”.
Ceea ce-l deosebeşte radical pe om de celelalte vieţuitoare se datorează creierului său, acest formidabil organ, care cu cei peste 100 de miliarde de neuroni, îi dă omului posibilitatea să raţioneze, să comunice cu semenii şi să înmagazineze cunoştinţe. Avea dreptate Pascal când îl făcea pe om cea mai fragilă trestie din Univers, pentru ca îndată tot el să adauge ceea ce îi conferă omului măreţie şi unicitate între vieţuitoare: “Dar este o trestie gânditoare”!
*
Sigur, ar mai fi multe de spus în această dezbatere aproape inepuizabilă dintre creaţionism şi evoluţionism. Doar câteva cuvinte despre strămoşii noştri, oamenii-maimuţe şi despre mutaţii.
În legătură, de pildă, cu omul de Neandertal (numit astfel după valea Neander din Germania unde a fost descoperită prima fosilă de acest tip), un cercetător afirma: “Nimic nu dovedeşte că omul de Neandertal ne-ar fi fost inferior nouă în vreo privinţă”. La fel de categoric se pronunţă savanţii vizavi de omul de Cro-Magnon, despre care afirmă că “ până şi cei mai sceptici au trebuit să admită că era vorba de fiinţe umane”, precum şi în cazul australopitecului, al cărui craniu se vădeşte a fi “în mod incontestabil simian, nicidecum uman”.
Prin urmare, oamenii – la fel ca toate celelalte fiinţe – s-au reprodus şi în continuare se reproduc doar în cadrul şi potrivit speciei lor. Potrivit acestei reguli de fier a vieţuitoarelor, putem conchide că toate creaturile cu înfăţişare de maimuţă, care au trăit în trecut asemeni australopitecului, nu erau altceva decât maimuţe. Iar fosilele umane descoperite până în prezent, care se deosebesc neesenţial de omul modern, contribuie din plin doar la întărirea convingerii că în sânul speciei umane există o mare varietate, fapt ce cu uşurinţă poate fi constat şi în zilele noastre, dacă avem în vedere elemente de aspect şi configuraţie precum culoarea pielii, forma craniului, înălţimea sau greutatea.
Iată de ce acele modificări accidentale numite mutaţii, nu pot fi considerate nicidecum un posibil mecanism al evoluţiei, din simplul motiv că dacă excludem mutaţiile “neutre”, atunci numărul mutaţiilor dăunătoare depăşeşte de mii de ori pe acela al mutaţiilor considerate utile.
Iar dacă, în plus, avem în vedere afirmaţia făcută de eminentul genetician Richard Goldschmidt în legătură cu dezamăgitoarele rezultate obţinute de el pe musculiţa de oţet (drosofila) (“Dacă o mie de mutaţii s-ar fi combinat la un singur individ, încă tot n-ar fi apărut o nouă specie”), atunci vrând-nevrând trebuie să acceptăm următoarea concluzie rezonabilă: Mutaţiile nu produc nimic nou, ci ele sunt doar cauza varietăţii!

 Încotro ne îndreptăm?
Există oare om cu scaun la cap pe care să nu-l îngrijoreze soarta planetei şi a vieţii de pe ea? În ce mă priveşte, în anul 2007 am publicat cartea intitulată Confesiuni esenţiale. Ei bine, în partea a III-a a cărţii, subintitulată Încotro mergem ?, formulez opinii de felul următor: “Actuala civilizaţie, o civilizaţie a consumului nesăbuit, n-a avut înţelepciunea să elimine cauzele avertismentelor venite din partea naturii agresate, căci aceasta ar fi însemnat ca omul să-şi suprime o bună parte din poftele şi ambiţiile sale nesăţioase, ci s-a arătat pe mai departe preocupată doar de înlăturarea efectelor acestor avertismente: furtuni, inundaţii, secete prelungite, alunecări de teren etc. Dar iată că poluarea fără precedent s-a transformat într-un fenomen global imposibil de stăvilit, chiar dacă din această clipă omenirea întreagă ar trece la surse nepoluante de energie (solară, eoliană, energia mareelor etc.), iar consecinţele creşterii generale a temperaturii se vor resimţi pe întreaga planetă şi ele se vor dovedi catastrofale pe arii întinse ale globului”.
Cum omenirea n-a făcut nici măcar un pas serios pe linia limitării poluării, între timp starea planetei s-a agravat, căci locuitorii ei, aidoma unor veritabili sinucigaşi, se străduiesc din răsputeri să apropie făclia aprinsă de butoiul cu pulbere pe care este cocoţată actuala civilizaţie.
Între timp am citit cartea lui Sirius Zorneanu, intitulată 2012 – Anul Apocalipsei sau Marea Translaţie? Ei, şi după parcurgerea cărţii, mi-am zis că oricât ar fi cineva de neîncrezător în scenariile catastrofice avansate de diverşi iluminaţi, totuşi ea izbuteşte niţel să te pună pe gânduri, dacă nu prin altceva, măcar prin strania împletire dintre realitate şi fantezie, dintre pesimismul previziunilor ştiinţifice şi optimismul resurselor spirituale ale omenirii.
Astfel, după ce în primul capitol scriitorul vorbeşte despre încălzirea globală, urmată – zice el – la scurt timp de o catastrofală perioadă de glaciaţiune, asta din cauza încetinii cursului acelui miraculos curent atlantic numit Gulf Stream, graţie căruia europenii şi americanii beneficiază de actualele condiţii climaterice, în următorul capitol el tratează procesul lent dar continuu de inversare a polilor magnetici ai Pământului – un alt fenomen cu consecinţe devastatoare pentru omenire, pentru ca în capitolul intitulat Sfârşitul timpului să insiste asupra datei de 21 decembrie 2012, dată la care se întrerupe celebrul calendar mayaş, căci – ne asigură autorul – atunci ne va fi revelat Adevărul şi tot atunci va începe a Şasea Lume.
În capitolul Centura fotonică ne este descrisă aceasta ca fiind “O imensă regiune din spaţiu, care emite o intensă radiaţie electromagnetică, atât în spectrul vizibil cât şi în cel al luminii invizibile de înaltă frecvenţă, chiar incluzând spectrul razelor X”.
Apoi aflăm că Universul este ţinut la un loc de către vortexuri, “printre care şi vortexurile de energie centripetă, împreună cu câmpurile electromagnetice asociate lor”, şi că “datorită Centurii fotonice, în următorii 10 ani Terra şi vecinii săi îşi vor ajusta structura moleculară”.
Cartea se încheie cu Misiunea spirituală a României, în care este reprodus textul profeţiilor lui Sundar Singh. Aflăm că Sundar Singh a fost un înţelept şi un iluminat indian, care s-a convertit la creştinism în urma unei experienţe spirituale deosebite. În primul deceniu al secolului XX, Sundar Singh a făcut o călătorie prin toate ţările creştine, ocazie cu care a vizitat şi ţara noastră. Realităţile constatate şi mai ales cele deduse în legătură cu România, l-au îndemnat pe inspirat să afirme: “Eu ştiu că România are o mare misiune dumnezeiască de redresare spirituală, ce o va face până la urmă să se înfăţişeze ca un veritabil model, demn de urmat de către întreaga umanitate”.
Măcar de-ar da Dumnezeu să fie aşa…
La rîndul meu, mi-am încheiat cartea Confesiuni esenţiale cu nădejdea armoniei universale pe mult urgisita noastră planetă: “Cât priveşte planul moral-spiritual, ei bine, cu siguranţă că omul viitorului va deveni mai credincios, de îndată ce, după eşecurile datorate trufiei şi nechibzuinţei, se va pătrunde de adevărul cuprins în codurile morale ale tuturor marilor religii: iubire, toleranţă, smerenie, simplitate, cumpătare. Însuşi ecumenismul va deveni realitate într-o lume în care oamenii vor conştientiza că a fi bisericos nu este totuna cu a fi credincios”.

Societatea „Unirea Românilor” din Michigan – Aniversare 100 de ani

Posted by Stefan Strajer On December - 30 - 2009

Societatea „Unirea Românilor” din Michigan
Aniversare 100 de ani de la infiintare

 Foto. Eugen S.Raica – Presedintele Societatii “Unirea Romanilor”

 Fondata la 8 iulie 1909, de catre 17 imigranti români din Detroit, Michigan, Societatea „Unirea Românilor”, asa cum este cunoscuta astazi, a avut menirea de a oferi ajutor financiar membrilor sai in caz de boala, accident sau deces si sa pastreze specificul unic al traditiilor culturale si populare ale românilor in noua lor patrie. Pe 17 august 1909, statul Michigan avea sa emita actul de constituire („The Charter of Incorporation”) al societatii „Desteapta-te Române” – societate care prin fuziunea cu alte societati române, in anii care vor urma, va constituie temelia celei mai longevive societati fraternale românesti din Michigan, respectiv „Unirea Românilor”.
 *

Foto.1. Clubul Doamnelor „Unirea Românilor” (c.1935)

Pentru prima data românii s-au asezat in Detroit, cel mai mare oras din Michigan si al cincilea ca marime din Statele Unite, in 1904 si numarul lor a crescut pe masura ce industria de automobile s-a dezvoltat. Acesti imigranti, veniti mai ales din Transilvania, Banat si Bucovina, s-au asezat in trei cartiere principale: in vecinatatea strazii Franklin („The River”); in vecinatatea strazii Fransworth („The carshop”) si in suburbia Highland Park.
 Românii au gasit de lucru in fabricile de automobile si in activitatile industriale legate de noua industrie. Conditiile de lucru erau grele si patronii nu aveau aproape nici o obligatie catre angajatii lor in caz de accident sau alta nenorocire. Cel care cadea victima unui accident industrial trebuia sa se bazeze pe resursele lui si costul de spitalizare, si apoi de convalescenta, era cu mult mai mare decât economiile unui lucrator. Imigrantii români in cea mai mare parte nu aveau rude si, ca urmare a faptului ca nu cunosteau limba engleza precum si datorita faptului ca aveau o calificare foarte limitata, trebuiau sa accepte muncile cele mai grele si mai simple care ii expuneau cu mult mai mult la accidente la locul de munca. Nevoia unui sistem de asigurare sau de a avea un fond de intrajutorare era mare si unii membrii ai comunitatii au inceput sa se gândeasca la infiintarea unei societti de ajutor mutual.

Foto.2 Parte din membri Societatii „Unirea Românilor” in fata catedralei „Sfântul Gheorghe” la a 80-a aniversare (1989). Foto: George Pâslaru.
Prima incercare de a organiza o societate a fost facuta in 1908 de catre Danila Iacob, Ioan Maris si Gheorghe Botean, dar acea incercare nu a reusit. in iunie 1909 s-a format un comitet care avea sa duca la infiintarea primei societati din Michigan, in iulie 1909.
Trei ani mai târziu, la sedinta societatii din 12 februarie 1912, membrii societatii, propun infiintarea unei parohii ortodoxe române la Detroit. Propunerea a fost acceptata unanim si biserica „Sf.Gheorghe” a fost ridicata si prin eforturile membrilor societatii. Aceasta frumoasa biserica devine catedrala a nou-formatei Episcopii Ortodoxe Române din America, in 1929.

Foto.3 Comitetul Societatii „Unirea Românilor”: John Tipa (V.Presedinte), Petru Lupsor, Andrei Muresan, Rebecca Popovici, Eugene S.Raica (Presedinte), James Crucian, Petru Muresan (Casier), Marioara popescu, Anne Mercea (Secretar`) si John Mercea (Secretar Financiar) – 1993. Foto: George Pâslaru.
In iulie 1920, Societatea „Hora Unirii” din Highland Park, s-a contopit cu Societatea „Desteapta-te Române”, astfel având un numar de aproape 1.000 de membri. in octombrie 1922, „Casa Româna” – sala sociala a societatii – a fost terminata si avea sa devina centrul social al comunitatii românesti din Detroit pentru urmatoarea jumatate de secol. in 1923, Societatea „Stefan Voda”, urmata de societatile „Banateana”, „Bucovineana” si „Progresul” s-au unit cu „Desteapta-te Române” formând astfel Societatea „Unirea Românilor”. „Casa Româna nr.2” infiintata in Dearborn, in noiembrie 1926, avea sa faca din Societatea „Unirea Românilor” singura societate fraternala româneasca din America care detinea doua cluburi/sali sociale functionale. Succesul acestei a doua Case Române insa a ramas limitat datorita crizei economice care s-a dezlantuit in 1929. in 1962 Societatea „Patriotii Români” din Highland Park se alatura si ea acestei societati care va deveni astfel societatea cu cea mai larga componenta, membra a Uniunii si Ligii Societatilor Românesti din America, cu sediul in Cleveland, Ohio.

Foto.4 Biserica catedrala „Sfântul Gheorghe”, actualmente in Southfield, Michigan, fondata de Societatea „Unirea Românilor” in Detroit, la 12 februarie 1912. Foto: George Pâslaru.

 

Foto.5 Placa comemorativa de la intrarea catedralei „Sfântul Gheorghe” pentru care Societatea „Unirea Românilor” a donat peste 55.000$. (De la infiintarea bisericii societatea a donat aproximativ 100.000$ la catedrala). Foto: George Pâslaru

Foto.6 Icoana murala „Invierea Domnului” din catedrala Sfântul Gheorghe, pictata in 1973, lucrare finantata de catre Societatea „Unirea Românilor”. Foto: George Pâslaru.

Interesul Societatii pentru treburile nationale românesti a continuat si intre cele doua razboaie mondiale si a determinat trimiterea unei delegatii de 300 de români-americani sa participe cu drapele americane si românesti la aniversarea de zece ani de la Marea Unire, la 20 mai 1929, la Alba Iulia. Primul ministru de atunci, Iuliu Maniu i-a primit si salutat pe fratii din America multumindu-le pentru gestul de solidaritate cu tara-mama România.
Tot intre cele doua razboaie, organizatiile românesti au contribuit la cumpararea a circa 90 de acri de pamânt pentru „Vatra Româneasca” (Grass Lake, Michigan), loc care devine resedinta Episcopiei Ortodoxe Române din America, incepând cu episcopul Policarp Morusca, in 1938.
Caracteristic pentru activitatea „Unirii Românilor”, ca si pentru toate organizatiile similare, sunt intrunirile pentru aniversarea datelor istorice (24 Ianuarie, 1 Decembrie, 10 Mai s.a.). La aceste intruniri costumele nationale si drapelele românesti si americane fluturau si animau pe cei prezenti.
Dar membrii „Unirii Românilor” n-au uitat nici de tara parintilor si alaturi de alte societati si parohii româno-americane au colectat bani in 1925 ca sa ajute victimele unor indundatii din România. Acelasi gest s-a repetat in 1970 când inundatii catastrofale s-au abatut din nou asupra pamântului românesc. Indignarea românilor americani in fata invaziei brutale sovietice s-a aratat la finele lui 1947 când Societatea „Unirea Românilor” si-a ridicat glasul de protest impotriva ocuparii României de catre soviete, impotriva arestarii lui Iuliu Maniu si a abdicarii Regelui Mihai.
Societatea si membrii sai s-au consacrat sprijinirii  institutiilor culturale si religioase, Uniunii si Ligii Societatilor Românesti din America si ziarului „America, atât timp cât ambele au existat (atât ULSR cât si ziarul „America” nu mai functioneaza de câtiva ani, n.r.). A fost ajutata si publicatia româneasca, de lupta anticomunista, „Cuvântul Românesc”, editata la Hamilton, Canada intre 1975-2005. O atentie deosebita a fost acordata Catedralei Ortodoxe „Sf.Gheorghe” si Centrului Româno-American din Jackson (the Romanian-American Heritage Center). Au mai fost trimise donatii celor doua institutii monastice de la Muntele Athos: „Podromu” si „Sfântul Dimitrie-Lacu”. Celelelate biserici, grupuri culturale, artistice, folclorice, programele de radio din zona metropolitana Detroit au fost si ele beneficiarele unor donatii din partea societatii. Societatea se poate mândri cu un aport sub forma donatiilor in valoare de 200.000$.
Societatea „Unirea Românilor” din Michigan a jucat in cei 100 de ani de existenta un rol fundamental si laudabil in acelasi timp, in pastrarea traditiilor si specificului românesc aici pe pamânt american.
*

Lista presedintilor Societatii
(1909-2009)
„Desteapta-te Române” (fondata 8 iulie 1909)
Stefan Ognian, Daniel Iacob, Ion Vulpescu, Lazar Colgea, George Botean, Iova Onciu, George Magina, Alexandru Istvan, Dumitru Popescu, George Balan, Stefan Lutai.
„Despteapta-te Române – Hora Unirii” (fondata 3 iulie 1920)
Ioan G.Petroviciu, Ioan Furceanu, Ioan Vuica, Iacob Tudor, Petre Gabrean.
„Unirea Românilor” (fondata prin unirea societatilor mentionate, 29 octombrie 1924)
Stefan Musta, Solomon Ghilezan, Nicolae Dragos, Vasile J.Vlad, Nicolae Nicula, Charley Pop, Ilie Chitu, Ioan Indreica, Iosiv Popa, Avram Barbu, Nicolae Dragomir, Ioan Popescu, John Mercea, Michael Z.Mihaiu, Alexandru Buliga, John G.Gaspar, Nicolae Cârstea Sr, Eugen Marginean, Vasile Craina, Eugene J.Popescu si Eugen Raica (din 1988 – prezent).

Foto.7. Eugen S.Raica, Presedinte „Unirea Românilor” prezinta Certificatul de Onoare Guvernatorului John N.Engler (23 octombrie 1994). Foto: George Pâslaru

Foto.8 Diploma din partea guvernatorului statului Michigan, John Engler, cu ocazia sarbatoririi a 85 de ani de la infiintarea societatii

Foto.9.Mesaj din partea domnului David E.Bonior membru al Congress-ului SUA, in anul 1994.

*

Nota redactiei. Societatea „Unirea Românilor”, prin presedintele Eugen Raica, impreuna cu un grup de prieteni sustinatori intentioneaza organizarea festiva a celor 100 de ani de existenta, in anul 2010. Va vom face cunoscuta data acestei manifestari la care va invitam sa luati parte.

Din lirica exilului

Posted by Stefan Strajer On December - 30 - 2009

Colindul prizonierilor romåni din lagarul de la Gorki (Rusia)

La fereastra amintirii ne-adunam,
Cåntecul de alta data sa-l cåntam.
A cernit un inger florile tiptil
Peste fruntea mea senina de copil.
Mama-mama, cresc nametii si pierim,
Cad pe gene flori de gheata, Velerim.
Rabufneste’n vuet stepa catre cer,
Brazii leagana in vårfuri Lerui-Ler.
Trec in caravana Magii dorului,
Peste fruntea rece-a luptatorului.
Mama-mama, cresc nametii, suferim.
Fara tara, flori de gheata – Velerim –
Brazii ard in visul vechiului catun,
Noi purtam colindul unui nou Craciun.
Doamne, cerne’n focul inimii zapezi,
Fruntea moarta, mama, vino s-o dezlegi.
Gåndul nostru’n gåndul Tarii sa-mpletim,
Flori de gheata’ntr’o cununa, Velerim…

Craciun 1951

A pornit ca si-alte dati,
Prin troiene de nameti,
Ieri asa cam pe la toaca,
Cu mustati de promoroaca,
A pornit hoinar la drum,
Si-i deja pe-aproape-acum,
A porinit copiii spun,
De departe Mos Craciun.

Mos Craciun cu barba alba,
Vino’n noaptea asta dalba,
Treci cortina cea de fier
Si vino cu Lerui-Ler.
Vino si la casa noastra
Si ne bate la fereastra,
Vin batråne’n fapt de sara,
Si la cei fara de Tara.

Mosule cu zåmbet drag,
Vino si la mine’n prag.
Si te rog sa nu-mi aduci,
Nici stafide si nici nuci.
Roscoave si jucarii,
Sa le tii pentru copii.
Mie Mos Craciun iti cer,
Sa-mi aduci un colt de cer,

Din indepartata Tara,
Ferecata’n grele fiara.
Mos Craciun te rog mai ada,
Doar un bulgar de zapada.
Bulgaras de alba nea,
Sa-l lipesc pe fata mea,
Obrajii sa-l incalzeasca,
Lacrimile sa-l topeasca.

Mos Craciun, Mos Craciun,
Asi mai vrea ceva sa-ti spun.
Inainte de-a veni,
Treci la måndra intr’o zi.
Si din parul ei balai,
O suvita tu sa-i tai.
Si sa mi-o aduci apoi,
Cånd ai sa ajungi la noi.

Mos Craciun si de-ai putea,
Inca asi mai vrea ceva.
Si te rog, te rog in soapte,
Cel putin pentru o noapte,
Pentru noaptea de Craciun,
Mosule cu zåmbet bun,
Ca’n povesti pe-un nor de para,
Ada-ne, intreaga Tara.

N.S.Govora

Colind

Mar domnesc, Marie buna,
Maica Domnului si mie,
Crin de liniste si luna,
Lacrima si liturghie,
Maica Domnului, Marie…

Prunc cu zåmbet de matasa.
Paza: inger somnoros,
Pribegim si n’avem casa
Si Irod e dusmanos…
Cerul ni-l purtam pe jos,
Maica Domnului, Mireasa…

Drag luceafar de-altadata,
Du-ne’n stramoseasca glie
C’am batut pamåntul roata
Si sinedriul nou nu stie
Decåt ura si urgie…
Una, Sfånta, Precurata,
Maica Domnului, Marie.

Vasile Posteuca (vol.Cåntece din fluier, Ohio, 1960)

Gånduri de Craciun

Privesc cu ochi de doruri plini
Lumini, lumini, lumini iar iar lumini,
In case, pe balcoane, prin arbori, printre flori,
Pe vårfuri ascutite de’nalti zgåråie nori.

Lucesc ca niste stele, voios, ochi de copii,
Ce-si duc grabiti parintii, intins, spre jucarii.
S’apropie Craciunul… Natura’n sarbatoare,
Imbracata haina alba si’n aer e racoare.
S’apropie Craciunul, cu datini si cu cåntec,
Care patrunde’n suflet, ca un vrajit descåntec.

Ma poarta amintirea cu-al gåndului catarg,
Pe’ntisele oceane, pe drumul meu pribeag,
Cu dorul calauza, inchid privirea trist,
Sa mearga gåndul singur, prin zari de ametist.

Serbeaza fratii nostri Nasterea lui Iisus,
Pe-ascuns, ca’n catacombe. Colindele-au ajuns
O parodie trista, rostita de copii,
Ca n’au voie sa cånte frumoase melodii,
Cu datinile sfinte ramase din stramosi,
De plång batrånii’n barba, cu ochi de lacrimi storsi.

In case, cu sumane, pe masa, saracie,
Caldura si måncarea sunt numai fudulie.
Craciunul de-altadata e doar o amintire,
Ce-o povestesc batrånii. Si’n taina dau cetire
Calatorii cu magii ce-au mers dupa o stea,
S’ajunga långa ieslea din care le zåmbea
Copilul Dumnezeu, nascut s’aduca’n lume
Iubirea Sa si jertfa, cereaca Lui minune.

Si gåndul trit se’ntoarce cu lacrimi de durere.
Dar orice fac pagånii, credinta tot nu piere.
Caci adevaru-i magic, din bunici in bunici.
Nu fariseic rånjet, de-atei si venetici.

Alexandrina Isac (vol. „Bucium”, New York, 1988)

De Craciun

In carte iti trimit presata,
Din cåmpul nesfårsit, o floare
Cum ai primit si alta data,
Azur de cer intr’o scrisoare.

As vrea sa strång raze de luna
Sa impletesc un cos cu ele,
In el sa vad cum se aduna
Bujori si maci si viorele.

Si-as vrea sa pot drumeag, carare,
De måna sa-l petrec cu tine,
Sa mergem iar la intåmplare
Printre påråuri cristaline.

Iar cerul plin de nestemate,
Peste carari serpuitoare,
Cu soapte’n ftunze leganate
Sa plasmuiasca o scrisoare.

Intoarce foile din carte,
Inchide ochii in visare
Si poarta-ti gåndul iar departe
La ierni de tara cu ninsoare.

La bucurii din alta data,
La un Craciun de sarbatoare
Cånd tu, cea mai frumoasa fata,
Priveai in jos, suråzatoare.

Stefan G.Teodoru (vol. „Odiseea unui cuget”, New York, 24 dec. 1987)

Mos Craciun

Mos Craciun, cu dalbe plete,
Ce cobori, pe indelete,
Printre nori si pe ninsoare,
Si prin geamuri numai floare;

Mos Craciun, copilarie
Cu spernate zeci, o mie,
Mos Craciun, infiorare,
Ce te’mparti cu fiecare

Si aduci in lumea ’ntreaga
Dar de dar sa se aleaga.
Insa’n ani de’nfometare,
Tu, ne-ai daruit rabdare,

Iar in clipe de urgie,
Tu ne-ai dat drept bucurie
Noi puteri, puteri intr’una
Sa’mpletim, din spini, cununa.

Stefan G.Teodoru (vol I Versuri, NY-Madrid, 1973)

Mos Craciun

Mos cu barba de zapada,
Fara daruri, mos sarman,
Tineretea ta gramada
N’o s’o vada
Nici ast an.

Torc paianjenii sub grindina,
Tara-i fara de baieti, –
Nu-ti mai vin cu ceata’n tinda
O colinda
Sa-i inveti.

De cu seara’naripatii
Ingerii nu mai cånta prin
Singuraticele spatii
Si-asteptatii
Nu mai vin.

Plånge biata gospodina,
Bratele in gol se’ntind,
Nu e ceara de-o lumina,
Nici faina
De-un colind.

Tu, cel vesel de-altadata
Strångi pustiul astui an
La colinda’ndatinata
Fara ceata,
Mos sarman.

Gårbov pribegesti prin sate,
Te strecori pe la oras,
Gemi pe ziduri de cetate
Daråmate
De vrajmas.

Cu tropare si podobii
Faci popas intr’un catun,
Zgribulit la gura sobii
Plångi ca robii,
Mos Craciun.

Plångi incet; Sta la uluca
Paznicul sub coif de fier
Si e’n stare, Mos-Naluca
Sa te duca
Prizonier!

Nichifor Crainic
O, brad frumos

O brad frumos, ce sfånt pareai
In alta sarbatoare.
Ma vad copil cu par balai,
Si ochii de cicoare,
Revad un scump si alb camin
Si chipul mamei sfinte,
Imagini de Craciun senin
Rasar si azi in minte…

Un brad cu daruri si lumini
In amintiri s-arata.
In vis zåmbeste ca un crin
Copilul de-altadata.
Intregul cer era deschis
De-asupra fruntii mele
Acum, strång pulbere din vis
Si numai scrum din stele…

Copil balai, Craciun si brad,
S’au stins in alte zile,
Acuma numai lacrimi cad
Pe’angalbenite file…
Azi nu mai vine Mos Craciun
In noaptea de cenuse
Ci doar tristetile s-adun
Sa-mi plånga långa use…

In frigul temnitei ma frång
Pe amintiri pierdute,
Ma strång in inima si plång
Cu vremile trecute…
Omatul spulberat de vånt
Se cerne sub zabrele
Si-mi pare temniTa mormånt
Al tineretii mele…

Radu Gyr

Scrisoare din exil
Pentru Mos Craciun

Mos Craciun, batråne draga,
Au trecut… cåti ani de-atunci
Cånd inalti cåt o deseaga,
Zdrentarosii – strazii prunci,
Colindånd cu Mos Ajunul
Ne umpleam cu nuci, colaci…?

Cåt de bun era Craciunul!
Mos cu daruri, ce mai faci?
Eu mi-s mare. Vezi copiii,
Pruncii mei cu Mos Ajunul?
Poarta’n ei taina cåmpiei,
Taina gråului s-Ajunul,
Tot Ajunul cu putinta
De’ntrupare si lumina.

El coboara in fiinta
Magii, steaua se inclina.

Mos Craciun, aicea totul
Este bun, perfect si calm.
Am si påine, am si tortul
si Cuvåntu-l am balsam.

…Dar in gånd un junghi tresare
cånd m’asez la masa:
„Mos Craciune, du måncare
fratilor de-acasa!”

Folclor nou

Craciunul, Anul Nou si Boboteaza în Tara Romaneasca

Posted by Stefan Strajer On December - 23 - 2009

CRĂCIUNUL, ANUL NOU ŞI BOBOTEAZA în ŢARA ROMÂNEASCĂ, la curtea lui MATEI BASARAB

Autor: Viorel Rus

Răsfoind colecţia publicaţiei „Gazeta Transilvaniei” din Braşov, în mai multe numere din anul 1900, la rubrica „Foileton”, am găsit fragmente din foarte pitoreasca descriere a Ţării Româneşti, în secolul al XVII-lea, sub Matei Basarab, făcută de arhidiaconul Paul de Alep însoţitorul Patriarhului Antiohiei Macarie, care a călătorit prin ţările române între anii 1653-1658. Lucrarea a fost scrisă în limba arabă, tradusă în limba engleză în anul 1836 şi în româneşte, de către Emilia Cioran, în anul 1900. Spre informarea şi sper, plăcerea, cititorilor „Curentului Internaţional”, acum in preajma sfintelor noastre sărbători de iarnă, redau frânturi despre petrecerea acestora la curtea lui Matei Basarab, în acele vremuri, aşa cum reies din însemnările arhidiaconului. Alătur tradiţionalele urări „Sărbători Fericite, Sanatate, Fericire şi Prosperitate, tuturor fraţilor mei români, oriunde s-ar aflaViorel Rus – Bistrita, Romania

Cetatea de scaun Târgovişte de Crăciun

„… Intrând în Ţara Românească, venirăm la un oraş numit Râmnic şi mai încolo la un mare târg numit Buzău… La apropierea noastră de oraşul Târgovişte, care e reşedinţa de iarnă a Beiului (Domnitorului) muntenesc, ieşi spre întâmpinarea Patriarhului chiar Ignatie Mitropolitul local, un bătrân venerabil, cunoscător de limbile: turcă, persană, greacă şi română. Patriarhul se sui în frumoasa lui trăsură şi amândoi intrară în oraş, care e înconjurat cu ziduri de lemn, ridicate de Matei actualul Bei. Oraşul e foarte întins şi udat de toate părţile de numeroase păraie. Boierii ne întâmpinară şi ne duseră la o mănăstire de piatră zidită de Vasile-Bei (Vasile Lupu domnitorul Moldovei), ca probă şi confirmare de prietenie, pe când se împăcase cu supranumitul Matei-Bei (Basarab) al muntenilor. Ea poartă numele „Învierii Domnului”, dar muntenii o numesc Mănăstirea Stelii (numele mănăstirii provine de la negustorul Stelea ce a plătit zidirea ei iniţială n. n.). E mare şi îngrădită cu un zid de piatră. La apropierea noastră traseră clopotele şi la uşa bisericii văzurăm o mare gloată. Ne deterăm jos. Biserica e prea frumoasă, având două elegante cupole, cu mai multe cruci, pentru a căror poleitură s-au cheltuit, se zice, 700 ţechini (galbeni veneţieni). Iconostasul, de artă rusă, e splendid şi are trei uşi. Intrarea noastră în Târgovişte fu marţi, în al doilea Teshrin (29 noiembrie). Seara traseră clopotele pentu sărbătoarea Sf. Andrei. În Ţara Românească ceremonia liturghiei e mai lungă decât în Moldova. E de observat că în ajunul fiecărei sărbători însemnate se trag toate clopotele şi se adună o mulţime de popor la biserică. În atari zile era obiceiul lui Matei Vodă de a face banchet pentru cler, călugări, pentru sărăcimea oraşului şi pentru călători, iar după ospăţ se distribuia fiecăruia o elemosină (un dar). La sărbătoarea Sf. Nicolae (6 decembrie) poporul se grămădea la biserică. Beiul (Domnitorul), trimiţându-ne trăsura sa, ne duserăm şi noi la biserica din curte, unde Patriarhul a servit liturghia cu chiar Gavril, capul episcopilor din Serbia, şi cu Mitropolitul Muntenesc (Ştefan, 1648-1668), fiind trei coroane, câte trei deodată, îşi deteră binecuvântările lor. La sfârşit Beiul se scoborî şi stătu lângă tronul său. După ce i s-a oferit nafură, ca şi la ceilalţi boieri, după obicei şi apoi colivă, ne-am dus la banchet, până când distribuindu-se la toţi veşminte de onoare, ne-am întors cu trăsura la mănăstirea noastră. Tot aşa se făcu şi în ajunul sărbătorii Sf. Ignatie, ce precede sărbătoarea Crăciunului. În ziua acestei sărbători muntenii obişnuiesc să taie porci, pe care îi atârnă cu cuie pentru praznice, iar ţipătul lor ajunge până la cer. Acum Patriarhul avu o întâlnire cu Matei-Bei, condus fiind la palat în trăsura domnească şi primit foarte bine. După ce îi oferirăm darurile noastre, Patriarhul îi prezentă o bucată din coasta Sf. Apostol Filip şi un vas mic cu noul mir… Beiul în curând începu să iubească foarte mult pe Patriarh. În ziua Crăciunului, el trimise să se adune trupele sale ce aveau cvartire în oraş, bătând toba în jurul poliţiei, semnal că trebuie să se adune. Ei s-au grupat în jurul palatului cu steagurile lor. Beiul veni la dânşii cu trăsura, iar ei cântau dinaintea lui din instrumentele cele mari şi în urmă din tobe, flaute şi fluiere, aşa fiind obiceiul Beilor moldoveni şi munteneşti în imitaţia turcului. De aici cu toţii au pornit la vânat. În toate ţările acestea, precum şi la cazaci şi în Moscova, în casa fiecărui arhiereu sau boier se pot găsi cu siguranţă mai mulţi urşi şi alte animale de petrecere. Vânatul se obişnuieşte aici din timpii cei mai vechi în ziua de ajunul Crăciunului şi în Sâmbăta Luminii, fiind un uz tradiţional ca în atari zile să fie servite la masa Domnului, pentru prânz, bucate din propriul său vânat. Suita militară era de 10.000 oameni, toţi aleşi din tinerimea ce mai eroică şi bravă: sârbi, bulgari, arnăuţi, greci, unguri, turci, munteni. Seara s-au întors cu un vânat imens, fiind urmaţi la distanţă de care pline cu porci sălbatici, iepuri, vulpi, urşi jucăuşi, păsări sălbatice, precum cocori, becaţe, turturei etc. Boierii moldoveni şi munteni obişnuiesc să ofere Beiului în ajunurile sărbătorilor daruri festive, fiecare după rangul său, iar Beiul în dimineaţa solemnităţii îi îmbracă cu veşminte de onoare. Serviciul rugăciunii în ajunul Crăciunului fu condus după ordinea urmată la Constantinopole. După ce trăseseră clopotele, poporul intră în biserică îndată după amiază şi n-a ieşit până seara. Toată cetirea şi rugăciunile fură executate cu o cântare plăcută. E de observat, că în această ţară se obişnuieşte în seara de Naşterea lui Cristos, ca toţi preoţii din diferite oraşe, însoţiţi de sărmani, de citeţi şi de corişti şă se adune în cete, purtând icoane şi să umble toată noaptea vizitând casele boierilor şi dorindu-le bucuria din ziua de sărbătoare. Prima lor urare fu pentru Bei, a doua pentru Patriarh, însoţită de o rugă de felicitare. Dintâi se adună la protopop şi apoi merg la Bei, fireşte de hatârul darurilor. Precum au venit şi la Patriarhul nostru. Astfel ei umblă toată noaptea cântând naşterea lui Cristos. Fiecare om sărută icoana şi le dă ceva, dar abia ieşeau că alţii le urmau şi aşa de la înserat până s-a crăpat de ziuă. Tot astfel făceau lăutarii, toboşarii, flautiştii şi fluieraşii, colindând în bande toată noaptea dinspre Crăciun şi în noaptea următoare, cu felinare, pe la casele boierilor celor mari, la casa Arhiereului şi la Patriarh, când se întâmpla de era vreunul în oraş. Mulţi muzicanţi sunt din Turcia. Sâmbătă dimineaţa asistarăm la slujba în biserica mănăstirii. Pentru liturghie Beiul ne trimise trăsura sa şi ne-am dus la mitropolie. Furăm surprinşi de mulţimea oştirilor în Ţara Românească, împărţite tot în regimente. Totodată în această ţară sunt mii de case pentru vânzare de vin, spirt, bere, etc., tot băuturi milităreşti. Totuşi în aceste patru zile n-am văzut între ostaşi beţie ori rănire, ori ucidere, sau orice act criminal. Din contră se plimbau sobri şi drepţi sau şedeau ca nişte oameni în toate simţurile. Aşadar, nu e adevărat ceea ce se zice în ţara noastră, că creştinii de aici ar fi petrecând tot în beţie, risipind în desfrânări liberalitatea unor principi, care nu ştiu a-şi cârmui ţările. Curtea Beiului muntenesc e mare şi înconjurată de un zid de piatră. La o parte curge râul. Înăuntru e o preafrumoasă biserică de mari dimensiuni, la care te sui pe trepte (Edificată de Petru Cercel în 1538, aici este înmormântată doamna Elena soţia lui Matei Basarab n.n.). Ea cuprinde trei diviziuni. Partea exterioară e o arcadă ce formează narthica de din afară. Apoi intri pe o a doua uşă în al doilea apartament, unde sunt mormintele Beilor. În fine intri pe o a treia uşă în partea principală a bisericii care e mare şi cu aparenţă de a fi din vechime. Cupolele sunt înalte şi e prevăzută cu locuri sau strane de jur împrejur. În mijlocul curţii e un turn de piatră foarte înalt ce serveşte de fanar (lampă pentru iluminat)) pentru ceasornicul oraşului. Gardele de soldaţi, care seara bat o tobă după modul Haliliei la noi, spre a opri sau a împiedeca umblări nocturne sunt numeroase. Mai e acolo şi un fanar mare, care în timpul cât luminează nimeni nu îndrăzneşte să se mişte pe stradă. Dimineaţa iarăşi bat tobele şi stingându-se fanarul, se dă din tunuri aşa ca să audă toţi orăşenii, ca semnal pentru circulaţia poporului. Dacă se găseşte vreunul umblând pe stradă în timpul nopţii, vai de el, căci străjile desigur îl omoară! Prin urmare nu e adevărat ceea ce se zice la noi că creştinii de aici nu ştiu să se cârmuiască şi că nu au poliţie regulată. Tronul Beiului în biserică e înalt şi poleit cu aur. Din dosul lui sunt scări ce conduc la un loc secret, unde stă Doamna însoţită de dame învălate. De aici e o trecătoare la camera de consiliu a Beiului şi încă multe suiri şi coborâri îşi au punctul lor de plecare tot aici. De la locul unde sunt mormintele Beilor, deasemenea e o trecere ce conduce la acest loc. Deasupra e un balcon ce serveşte ca observator, de unde duminicile şi în alte sărbători obligatorii, Beiul obişnuia să se uite în jos asupra oştirii şi poporului celui sărac, căruia îi arunca din când în când bani, râzând de bătăile şi trântele ce îşi dădeau grămădindu-se la monetă… Acum Patriarhul făcu liturghia înaintea unei mari adunări, dar Beiul fiind bătrân nu avu puterea să stea de la început până la sfârşit. El obişnuia a se pogorî de pe tron precedat de Postelnicul cel cu toiag de argint. În dosul tronului stătea Spătarul încins cu sabia sa şi ţinând într-o mână buzduganul, iar în cealaltă calpacul Beiului, căci Beii munteneşti obişnuiau să stea de la începutul până la sfârşitul rugii cu capetele descoperite, precum şi înaintea unui Mitropolit ori Patriarh. Numai Vasile Beiu abia îşi ridica calpacul. Beiul se coborâ să sărute icoanele şi după liturghie Patriarhul îi prezentă daruri, precum şi la toţi boierii. Apoi am ieşit să ne rugăm pentru Doamnă, care murise de curând şi era înmormântată în cimitirul Beilor menţionat mai sus. Întorcându-ne, ne-am rugat asupra tavei cu colivă regală şi toţi cei de faţă au luat din ea , precum şi dintr-un frumos cozonac. Apoi Patriarhul dete binecuvântarea sa Beiului, care îndată sui scara. Curând după aceea Patriarhul ieşi îmbrăcat cu mantia însoţit de Mitropolitul local şi urmaţi de ceilaloţi clerici, spre a aştepta ivirea Beiului în balconul cel înalt. Patriarhul îl binecuvântă ca şi mai înainte, când aruncă bani, după obicei la soldaţi şi săraci. Apoi furăm conduşi sus pe scările bisericii la banchet în apartamentele Beiului. Cu această ocazuine boierii cei mari de serviciu se îmbrăcară în regalele lor veşminte de onoare, fiind acesta obiceiul de Curte la sărbătorile mari şi în aceea zi steteră şi serviră la masă de la început până la sfârşit. Aceasta se întâmplă regulat la sărbătorile de Crăciun, Anul Nou, Bobotează şi la Paşti, dar de a doua zi boierii prânzesc cu Beiul şi alţii servesc după regula de peste an. De câte ori se aduceau farfuriile cu mâncare din bucătărie în reflectoriu, băteau tobele, sunau trâmbiţele şi se auzea pătrunzătorul sunet al fluerelor. De câte ori bea Beiul, sunau iarăşi trâmbiţele şi se descărcau trei tunuri de se cutremura pământul. Aşa a mers până seara. Beiul şedea cu capul gol şi închina adesea cu pahare mari de câte o oca de vin. Mai întâi s-au închinat trei cupe în onoarea sărbătorii, apoi alte trei în onoarea Patriarhului, pe urmă iar şi iar şi iar în numele Beiului. Nimeni nu putea să nu bea, sub niciun cuvânt şi toţi cei admişi la masa domnească erau deprinşi cu acest obicei de a tot bea până se aduceau lumânările, ceea ce era un semn de plecare. Mai înainte de a pleca, însă, se obişnuieşte ca Beiul să distribuie veşmintele de onoare la capii clerului şi la egumenii mănăstirilor domneşti, care erau primiţi la banchetele domnilor.

Foto. Domnitorul Matei Basarab

Mai întâi Patriarhului ce se întâmpla să fie de faţă i se dădu un veşmânt de catifea, tot aşa se dădu Mitropolitului local, care şede la masa Beiului în toate zilele, căci nimeni altul decât el binecuvântează bucatele domneşti. Ceilalţi capi ai mănăstirilor primeau veşminte de saten de diferite preţuri, la preoţii de rând şi nouă diaconilor ni se distribuiau veşminte din mătase de Chios. Pentru restul clerului, călugări şi săraci, se punea o masă întinsă separată şi la finele ospăţului li se distribuiau bani de argint înveliţi în basmale. Astfel era regula ceremoniei în fiecare sărbătoare duminicală… Ţara Românească cuprinde la 400 de mănăstiri zidite cu măiestrie din piatră, ai căror capi împreună cu episcopii, obişnuiesc să vină înaintea sărbătorii Crăciunului aducând Beiului nişte daruri: animale, vin, roduri, etc. Ei rămân până după Bobotează trăind la mesele Beiului şi din ofertele lui, apoi pleacă acasă”…

 Târgovişte – Anul Nou

„…E de observat că în aceste două ţări, Moldova şi Ţara Românească, în ajunul Anului Nou, toţi boierii în serviciu, guvernatorii, pârcălabii sau slujbaşii şi toţi ofiţerii divanului de toate gradele se prezintă la Bei şi depun înaintea lui insignele demnităţii lor, fie o spadă, un buzdugan, un toiag de argint, un hanger de argint, sau orice altă armă, apoi se retrag. Noaptea Beiul le trimite la fiecare sau o confirmare sau o demisie. Cel înaintat în boierie, primeşte insignele cu un veşmânt de onoare, precum asemenea şi acela ce îşi păstrează postul său de mai înainte, iar persoana pe care Beiul vroieşte a o îndepărta, nu primeşte nici un mesaj, ceea ce echivalează cu o demisie. În cursul anului nu se face nici o înaintare în slujbe şi nici o degradare, afară numai la sărbătoarea Anului Nou (1 ianuarie), în prima zi a anului. Atunci foarte dimineaţă, toţi asistă la bisercă, după obiceiul comun, la slujbă, de acolo merg să felicite Beiul de sărbătoare şi să-i sărute mâna dreaptă. După liturghie ei servesc la masa domnească până seara, îmbrăcaţi în hainele lor de onoare. A doua zi se aşează cu Beiul la banchet şi servesc alţii, cei puşi la serviciu în zilele de peste an. Tot atuncii boierii trimit Beiului daruri, fiecare după treapta boieriei sale. Doamna de asemenea acordă haine de onoare nevestelor şi fetelor de boieri, care ele la rândul lor fac daruri Doamnei. Cu ocazia sărbătorii Circumciziunii, Patriarhul servi pentru Bei liturghia, după care amândoi s-au suit în camera de banchet, unde se adunaseră mai mulţi chiar ca la ziua Crăciunului. Pe lângă deşertarea cupelor celor pline, descărcarea tunurilor şi ascuţitul sunet al instrumentelor muzicale, se mai făcu spre seară distribuire de haine”…

Târgivişte – Boboteaza

„…În ajunul Bobotezei se observă aceleaşi ceremonii ca şi la ajunul Crăciunului. S-au recitat în toate bisericile rugăciunile obişnuite asupra apei. E de observat că în toate ţările creştine, preoţii, la începutul fiecărei luni fac câte o aghiasmă în fiecare biserică, apoi colindă spre a stropi prin case în speranţa gratificaţiunii, dar mai ales în Ţara Românească sunt atari clerici de industrie. La Bobotează se adună aici din toate părţile Ţării Româneşti şi din ţările limitrofe, mii de egumeni, preoţi, călugări, diaconi, cu mitropolitul de la Târnovo, care serveşte în această ocazie şi cu alţi mitropoliţi, care nu lipsesc niciodată, atraşi de speranţa gratificaţiunii de a se abate pe aici în toţi anii. Cermonia se face aşa: seara după rugăciunea asupra apei, clericii îşi umplu ulcioarele şi căldăruşele din ea şi îmbrăcându-se cu felonul, iau crucile în mână şi merg mai întâi la palatul Beiului pe care îl stropesc fiecare la rândul său separat şi primesc de la el un frumos dar. Apoi merg la Mitropolitul local şi de acolo în casele tuturor boierilor şi cetăţenilor mai avuţi pentru a-i stropi. Ei veniră şi la Patriarhul nostru, sunând şi cântând psalmuri toată noaptea , iar el luă sfiştocul, stropi toată casa în forma crucii, pe el şi pe toţi cei de faţă, apoi sărută crucea şi le aruncă un dar în vasele lor. Tot în acest mod banda muzicanţilor cu tobe, fluiere, torţe aprinse cutreierară oraşul în cursul nopţii şi în noaptea următoare, făcând serenade boierilor. Veniră şi la noi pentru a-l saluta pe Patriarh, care le dete un bacşiş. Ei erau toţi turci şi considerau o mare onoare de a fi admişi în prezenţa noastră. Mulţimea şi bucuria gloatelor în Ţara Românească, la Bobotează, întrece tot ce se petrece la curţile celor mai mari principi ai creştinătăţii, judecând după ceea ce amj văzut şi am auzit. În dimineaţa sărbătorii, ascultarăm rugăciunile în biserica mănăstirii, iar la timpul liturghiei Beiul trimise trăsura sa şi plecarăm cu mare pompă, trupele fiind înşirate la dreapta şi la stânga până la palat şi chiar în palat, fâlfâind steagurile lor cele cu cruci. De câte ori descăcau puştile lor, fumul se ridica deasupra capetelor. Numărul total al trupelor, după cum ne-am informat pe urmă, fu cam la 100.000, căci Beiul muntenesc ţine în solda sa la 150.000, populaţia acestei ţări e imensă, căci toţi fugarii din Turcia se refugiază aici, unde lesne se câştigă mulţi bani… Apoi, intrarăm în biserică. Patriarhul se înveşmântă împreună cu Mitropolitulitul, cu chiar Gavril, capul episcopilor din Serbia, cu principalii egumeni, etc. Fiecare din ei ţinea în mână o cruce învelită şi venind se aşezau pe scaunele lor. Acum se aduse o mare sarcină de lumânări şi se distribui poporului, după aceea se puse în mijlocul bisericii un fel de masă mare pe care aşternând-o aşezară pe ea cupe mari, un bazin de argint umplut cu apă şi o cutie mare cu moaştele Sfinţilor, între altele mâna dreaptă a Sf. Mihail, episcopul Sonadei şi a Sf. Marine, încadrată în aur curat. În acel moment se coborâ Beiul şi stătu lângă tronul său, iar Spătarul luă o mare lumânare poleită cu aur şi alte două asemenea şi le puse în sfeşnice de amândouă părţile. Îndată se scoborâ şi Patriarhul şi făcu rugăciuni deasupra apei. În fine noi ieşirăm afară din biserică, pentru ca Patriarhul să afunde crucea. Procesiunea o formau mai întâi stegarii, doi câte doi, cu insignele şi steagurile lor cu cruci în vârf, apoi purtătorii de torţe, apoi preoţii doi câte doi, în fine Patriarhul cu Mitropolitul. Când Patriarhul cu crucea în mână ajunse la malul râului găsi apa îngheţată, căci dimineaţa fusese un frig de crăpau pietrele. Mai înainte se obişnuia să se facă ruga asupra apei în mijlocul curţii, dar Beiul fiind bătrân şi frigul prea riguros, astădată ruga se făcu în interiorul palatului. Acum oamenii sparseră gheaţa şi Patriarhul afundă crucea în apă de trei ori, în care timp s-a cântat un imn. După aceea toată mulţimea îşi umplu ulcioarele, iar preoţii cufundară în el un mare număr de copii, din care vreo câţiva au îngheţat. Pe noi ne durea inima la auzul ţipetelor copiilor ce sufereau din cauza gheţii şi a frigului. Noi înşine eram ca şi orbiţi de frig, stând cu capetele descoperite. Mai multe zile pe urmă ne-au asurzit urechile şi am simţit dureri. Întorcându-ne în biserică, Patriarhul stropii cei patru pereţi ai edificiului şi tabernacolului, apoi se apropie de Bei şi-l stropi şi pe el. Când Beiul sărută crucea, se făcu semn trupelor, care au descărcat toate puştile lor de bubuia prin aer. Urechile noastre asurziră cu totul şi ne temeam să nu cadă peste noi biserica. Apoi Patriarhul stropi pe boierii cei de faţă. Să-i fi văzut ca nişte flori de primăvară cu strălucitele lor haine, înveliţi cu blăni, ceea ce se consideră la ei ca un semn indispensabil de bogăţie. După aceea ieşirăm afară din biserică aducându-se acolo două scaune dinaintea uşii, pe un loc foarte ridicat, unul pentru Bei şi celălalt pentru Patriarh. De ambele părţi la dreapta şi la stânga stătură preoţii. Apoi se aduseră armăsari domneşti, cei mai nobili şi mai scumpi, cu preţioase ornamente de brocart de aur, lucrate cu mărgăritare şi pietre scumpe, încât încântau privirile. Patriarhul îi stropi pe rând în număr de douăzeci. Aceste ornamente erau ale Beiului, fiecare în preţ de 1.000 de galbeni. În urma tuturor veni un Comis călare pe un mic catâr şi un altul pe un măgar, cu scopul să producă veselie şi râs spectatorilor. După ce Patriarhul îi stropise, am intrat la liturghie, de unde ne-am suit la banchet. În aceea zi se făcu o adunare mare mai splendidă decât celelalte. Ospăţul s-a celebrat prin deşertarea cupelor, vuetul instrumentelor muzicale, baterea tobelor, ascuţitul sunet al fluerelor, descărcarea puştilor şi a săcăluşelor. Veselia fu mare. Seara ni s-au distribuit veşminte, ca de obicei şi noi ne-am întors în trăsură înconjuraţi de pionieri, seimeni, dărăbani, care descărcau pe drum puştile, pe când cântăreţii cântară până am ajuns la mănăstire. Apoi, dându-le bacşiş i-am concediat, rămânând asurziţi de vuietul lor. Sâmbătă dimineaţa, a doua zi de sărbătoare , toţi muzicanţii, toboşarii, fluieraşii turci şi munteni umblau pe la casele tuturor boierilor bogaţi, cântând din instrumentele lor. Veniră şi la Patriarh, ca să-i dorească sărbători vesele şi trai fericit. Dându-le bacşişuri i-am concediat. În acelaşi mod veniră şi seimenii şi alţi ofiţeri ai armatei să facă urările lor, dând foc cu puştile şi depărtându-se apoi cu bacşişul. Aceasta ţinu până seara. Trebuie observat, că toţi boierii cei mari munteni sunt peste măsură de religioşi. În toate dimineţile de peste an ei se duc la biserica curţii de asistă la rugăciune, după aceea urcă la Bei şi formează un Divan pentru sentinţe şi judecăţi, apoi se coboară la liturghie şi nu părăsesc biserica până aproape la amizi, cănd pleacă la prânz. Acesta e traiul lor în tot cursul anului.

(Bistrita)

Sinaxar 23 Decembrie

În această lună, în ziua a douăzeci şi treia, pomenirea sfinţilor zece mucenici, care au suferit mucenicia în Creta.

Aceşti zece Sfinţi Mucenici au pătimit pe timpul lui Deciu împăratul, către anul 250, în insula Creta. Nu erau toţi dintr-un oraş, ci din mai multe părţi ale ţării. Din mitropolia Gortinei erau cinci: Teodul, Satornin, Evpor, Ghelasie şi Evnichian; din Cnos, unul: Zotic; din Epinia Panormului, unul: Agatopus; din Chionia, unul: Vasilide şi din Iraclia doi: Evarest şi Pompie. Aceştia au fost daţi de necredincioşi ighemonului insulei, care a poruncit călăului să-i ducă la altarele idolilor ca să jertfească; de nu vor voi să fie supuşi la tot felul de chinuri.

Vreme de treizeci de zile sfinţii au fost chinuiţi, batjocoriţi şi târâţi pe jos prin gunoaie, de necredincioşi. În urmă au fost duşi înaintea judecătorului. Au fost din nou bătuţi, loviţi cu pietre, pălmuiţi, scuipaţi şi târâţi pe jos prin gunoaie, dar au rămas neînduplecaţi şi tari în credinţa lui Hristos. După ce au fost chinuiţi aşa, li s-au tăiat capetele.

 

Evenimente 23 decembrie

 

2009 – Ediţia tipărită a cotidianului Business Standard va fi închisă, 23 decembrie fiind ultima zi de apariţie a cotidianului  patronat de omul de afaceri Sorin Ovidiu Vântu. Cotidianul economic din grupul Realitatea – Caţavencu se închide la numărul 664. Aproximativ cinci oameni din redacţia Business Standard, va forma o echipă editorială care se va ocupa de site-ul standard.ro.

 

1888 – Pictorul olandez  Vincent van Gogh, într-unul din desele sale momente de rătăcire îşi taie o parte din urechea dreaptă.

Van Gogh era îndeosebi ataşat de Gauguin. Are accese de furie la beţie şi se ceartă din ce în ce mai des cu acesta. În urma unei certe aprige între cei doi, Van Gogh îl atacă pe Gauguin cu briciul. Gauguin fuge speriat, iar Van Gogh îşi taie o bucată din ureche. Cu această ocazie realizează cât de aproape este de demenţă. În 1889 se internează voluntar în ospiciul din Saint-Rémy. În perioadele de calm este lăsat acasă să picteze. În decurs de mai puţin de un an, pictează 200 de tablouri.

ZiuaRomaniei008Duminică, 29 noiembrie 2009, în Phoenix, Arizona, a avut loc în premieră un spectacol intitulat “Ziua României la Phoenix”. La acestă sărbătoare au participat peste 200 de conaţionali. Evenimentul a fost organizat de  revista Phoenix Mission (www.phoenixmission.org) reprezentată de Octavian Curpaş şi de Alianţa Românească condusă de Corneliu Nicolăescu şi a avut loc într-o sală de recepţie a hotelului “La Quinta” situat la intersecţia străzii Greenway Rd cu Expresul I-17.  

 În jurul orei 13:45 (1:45 pm) pe un fundal sonor cu celebra Baladă a lui Ciprian Porumbescu, invitaţii au sosit rând pe rând, ocupându-şi locurile în sală.

În deschidere, dl Corneliu Nicolăescu, fost ofiţer în armata română, a ţinut o alocuţiune în care a prezentat contextul istoric al Marii Uniri de la 1918, urmat de un moment solemn în care toţi cei prezenţi au intonat imnul României “Deşteaptă-te române”. Apoi, Grupul muzical “Roua” a cântat “Clopotul reântregirii”. Programul a continuat cu un fragment din romanul “Baltagul” de Mihail Sadoveanu, interpretat cu măiestrie de Mihaela Reed.    ZiuaRomaniei007

La acest spectacol dedicat zilei naţionale a României, au participat mai mulţi lideri ai bisericilor româneşti din metrolopa Phoenix printre care: părintele Vasile Părău preot paroh la biserica “Sfânta Paraschiva”, dl Doru Levi Ilioi pastor al bisericii “Emanuel”, Ionel Borcea – pastorul bisericii “Philadelphia”, Dorel Micula şi George Botea – pastori asistenţi la biserica “Elim”.  Salutară a fost prezenţa pastorului John Todor din Quartzsite (Arizona) care a călătorit peste 2 ore cu maşina să ajungă la acest eveniment împreuna cu soţia şi fetiţa lor între cele doua slujbe (de dimineaţă şi seară) de la biserică.

John Todor este singurul român din orăşelul Quartzsite din Arizona, este căsătorit cu Mythyl Grace, originară din Filipine, amândoi fiind părinţii  unei fetiţe de doi ani, care s-a obişnuit deja să audă vorbindu-se în casă în limba română, filipineză şi engleză. Acesta, este pastorul bisericii americane “First Baptist Church” din localitate.               ZiuaRomaniei021

Liderii bisericilor româneşti din Arizona, au luat cuvântul rând pe rând, intercalându-se cu alte momente din program. Domnul Dorel Micula, s-a remarcat prin cuvântarea despe identitatea noastră ca cetăţeni americani de naţionalitate română. Face o bună remarcă afirmând că uneori ne consideram  americani (pt că majoritatea suntem aici de mulţi ani, alţii de decenii), alteori ne consideram pur şi simplu, români. Cel mai bine se observă cine suntem, la competiţiile sportive internaţionale. Când la o competiţie sportivă este un american, toţi dorim ca el să câştige. Însă, dacă se întâmplă ca în final să ramână un american şi un român, atunci, noi susţinem românul (în o asemenea situaţie se vede mai bine ce suntem). 

Atmosfera a fost întreţinută şi de cântăreţul de muzică populară Vasile Ţântaş (din Surprise, AZ) care a interpretat mai multe piese muzicale printre care “Arizona, Arizona”, “Oameni buni din neamul meu”, “Nici n-am trecut graniţa”, “Am şi prieteni şi duşmani”, “Eu şi vărul Ion” etc.ZiuaRomanieiAZ1

Melodiile au fost intercalate cu câteva recitaluri printre care “Reaprindeţi candela” de Grigore Vieru interpretată de Mihaela Reed, Simona Lucescu a recitat poemul “Din strainatate” de Mihai Eminescu iar poezia “1 Decembrie” de Gabriela Petcu a fost recitată de Ligia Simon.  Au existat şi momentele vesele cu piese remarcabile precum “Proces verbal” şi “Sărutmâna Coana Mare” de Tudor Muşatescu redate cu talent de Corneliu Nicoălescu.

Pe parcursul spectacolului, grupul “Roua” susţinut de o mare parte din audienţă, a revigorat atmosfera în mod deosbit prin melodiile “Treceţi Batalioane Române, Carpaţii”, “Basarabie Frumoasă” şi “Trăiască duhul lui Iancu”.

Programul evenimentului a fost prezentat cu profesionalism, talent şi dăruire de către jurnalistul Octavian Curpaş,  deschizând astfel drumul spre inimile celor prezenţi la sărbătoarea dedicată României, un motiv în plus de regăsire şi trăire a  bucuriei de a fi români.

În urma acestui eveniment, mulţi dintre participanţi încă sub impresia plăcută lăsată de sărbătoare, au avut cuvinte de apreciere şi mulţumire. Iată o astfel de scrisoare venită din partea lui Gheorghe Manea din Scottsdale, Arizona:

 “Invitaţia de a participa la o întalnire cu românii din Arizona ne-a bucurat prin faptul că am avut prilejul să trăim un moment de adânc patriotism faţă de ţara în care ne-am născut şi am trăit o perioadă a vieţii noastre.

Sărbătorirea Zilei Naţionale ne-a făcut să ne reamintim diferitele etape istorice prin care a trecut poporul nostru pentru păstrarea identităţii naţionale.

Un domn (Corneliu Nicolăescu) care cu emoţie ne-a făcut să rememoram eforturile eroice ale naţiei noastre pentru a fi unită şi puternică în pofida vicisitudinilor vremii de atunci, a trezit în fiinţa noastră acel sentiment patriotic că oriunde vom fi pe acest pămînt, ceva din fiinţa noastră a rămas şi va trăi în vechea vatră strămoşească.

Adunarea a fost condusă cu multă căldură şi spontaneitate de artizanul atâtor întruniri, Octavian Curpaş, care a ştiut să îmbine momentul solemn cu poezie genuină recitată de câţiva invitaţi cu vocaţie de artişti.  

Cântecele susţinute de solistul ardelean (Vasile Ţântaş) şi a formaţiei “Roua” a înveselit audienţa şi imnul patriei noastre a răsunat grandios în hotelul “La Quinta” din Phoenix iar fiorul “Deşteaptă-te române” ne-a făcut să credem pentru moment că suntem acasă. Gazdele au fost foarte ospitaliere punând la dispoziţie mici gustări şi cafea pentru toţi. Schimbul de dialoguri cu cei pe care i-am cunoscut ne-a bucurat mult şi pentru un moment noi toţi, parcă eram o Românie mică în acest frumos stat Arizona.

Aşteptăm ca astfel de evenimente să se mai întample şi noi de aici, să trimitem un gând bun celor care au rămas să înfunte dificilele probleme prin care trece în momentul de faţă, România.”

O altă participantă la această sărbătoare, Ramona Pavlovici, impresionată de întâlnire, scrie revistei:

“Atât eu cât şi familia mea, am fost total mişcaţi şi emoţionaţi că putem sărbători Ziua Naţională a Romaniei chiar şi în Vestul Sălbatic. Am avut un sentiment plăcut, îmbinat cu speranţa că toţi românii, fără deosebire de vârstă, religie, etc…se vor uni sub un singur Dumnezeu şi un singur steag naţional.

 

Desfăşurarea programului a reprezentat un început promiţător pentru felul în care românii din Arizona şi-au exprimat dragostea pentru patria mamă şi pentru cei de-acasă. Desigur că multe aspecte se pot perfecţiona în viitor şi nu mă îndoiesc de un şi mai mare succes în 2010.

 

Sper din tot sufletul că această tradiţie iniţiată de dumneavoastră în acest an, să continuie şi să dăinuie atâta timp cât curge sânge de român pe aceste meleaguri. Cred că un mare aport la sucesul acestui eveniment în viitor îl va avea atragerea a cât mai multor copii care să promoveze valorile şi cultura noastră românească. În aceeaşi ordine de idei aş adauga o altă sugestie, şi anume organizarea unui alt eveniment în Ianuarie, prin care să comemorăm creaţia şi contribuţia Eminesciană în literatura română.”

 

Cu siguranţă, şi în anul 2010,  revista Phoenix Mission (www.phoenixmission.org) reprezentată de Octavian Curpaş şi Alianţa Românească condusă de Corneliu Nicolăescu, vor organiza alte spectacole, alte minunate întâlniri prilejuite de diverse ocazii. Şi toate aceste evenimente, vor fi minunate, aşa cum a fost cel prezentat iar de fiecare dată, elemente noi vor întregi reuşitele.

gabrielle Gabriela Petcu

Profil de personalitate creatoare – GEORGE ROCA

Posted by Stefan Strajer On December - 17 - 2009

PROFIL DE PERSONALITATE CREATOARE – GEORGE ROCA

Carmen Catunescu

Autor: Carmen CĂTUNESCU

Ce este George Roca? Un român plecat in Australia, dar care n-a uitat ce este şi de unde a pornit…

Cum este George Roca? Un individ vulcanic, imprevizibil, jovial, simpatic, superprietenos. Are dezinvoltură unui actor american, îndrazneala unui ziarist englez, alura unui suedez, olandez ori norvegian, privirea albastră ţintind la mari depărtări, de parcă ar aparţine popoarelor nordice, încăpaţânarea unui dac, profilul unui roman. E volubil, degajat, plin de personalitate. Şi are  foarte, foarte, foarte mulţi prieteni. Fiind gata oricând să capteze alţii, şi alţii, şi alţii. Fără să fie dezamăgit de cei care îl dezamăgesc, plictisit faţă de cei care îl plictisesc, arogant faţă de cei care insistă. Găsindu-le motivaţii, atunci când ele nu există, înţelegându-i, când aceştia fac gesturi de neînţeles, acceptând puţin, chiar dacă merită totul. Este şi rămâne un bun creştin, împăcat cu Dumnezeu, cu sine şi cu semenii.

Foto.George Roca

Cine este George Roca? Jurnalistul neobosit, entuziast, gata oricând s-o ia de la capăt, să trimită noi şi noi articole, să comenteze, să dialogheze, să socializeze. Filolog de formaţie, el manifestă pasiunea pentru jurnalism, corespondând în atâtea şi atâtea reviste, ziare, publicaţii on-line, fiind redactor-şef ori simplu, prelucrând materiale, luând interviuri, remarcându-se, evidenţiindu-se, strălucind fără a epata, a exagera, afişa orgolii deşarte. Numai dacă vom enumera o parte din periodicele la care a colaborat (nenumărate!) ori a participat efectiv la realizarea lor făcând parte din colegiul de redacţie: „Arcada” (Bucureşti); „Unu” (Oradea); „Provincia Corvina” (Hunedoara); „Familia Română” (Oradea-Baia Mare); „Agero” (Stuttgart); „Românul Australian” (Melbourne); „Jurnal Olimpic”, „Spirit românesc” şi „Viaţa Parohială” (Sydney); „Romanian VIP” (Dallas), „Mioriţa” (Sacramento) etc., ne vom întreba când a avut, are, va avea timp să le cuprindă pe toate… Este genul de jurnalist care asediază revistele cu materialele sale şi ale prietenilor săi literaţi pe care îi reprezintă, dar nu la modul agresiv (paradox!!!), ci pasionat-înţelegător. Afirm aceasta în ideea că s-ar văita unii sau alţii de tumultul, ori cascada. ori avalanşa de materiale realizate de simpaticul om de litere şi promotor cultural. Că ar agasa cu acest extraordinar (pe cât de simplu) fapt pe vreunul din confraţii săi… Poate are o sinceritate brutală şi e nemulţumit uneori în frustrările ce le acumulează în confruntările cu colegii, dar nu e genul de agresiv, care doreşte să se impună cu orice preţ… El spune lucrurilor pe nume şi se retrage elegant, lucru pe care l-am apreciat în mod deosebit la o persoană… Spre deosebire de alţi confraţi care se infiltrează, care insinuează, făcând parada modestiei, declarând că nu vor nimic, nu cer o iotă, obţinând în final totul şi vrând şi mai mult. El este decent şi transparent. Nu are nevoie de nici o concesie. De nici o intervenţie specială.

Cine este George Roca? Artistul profund (cu studiile aferente), cu calităţi actoriceşti, dar şi de regizor, şi de scenarist, proteic, plin de posibilităţi, poznaş, gata oricând să interpreteze un rol, să-şi valorifice pasiunile, înclinaţia spre ludic… De altfel, a jucat pe scenă câţiva ani buni, având chiar şi un rol de compoziţie într-un film. El e artistul pasionat şi de alte arte, cum ar fi cea fotografică, design-ul – grafica digitală, calităţi pe care le valorifică în revistele sale sau unde colaborează. Imaginaţie, fantezie debordantă, simţ al culorii, al luminii – iată câteva trăsături definitorii. El se dovedeşte neobosit şi în acest domeniu.

Cine este George Roca? Poetul grav, gânditor, sentimental, pierdut în reverie. Poezia sa e o evadare, un refugiu. Lipsită de fior liric, ea impresioneaza prin detaliul semnificativ, prin amănuntul nud, învălmaşeală de fapte, câştigând prospeţimea trăirilor, veridicitatea senzaţiilor, verosimilitatea stărilor interioare. Fiecare vers împărtăşeste o mare seninatate, luminozitate, mulţumire sufletească, aceea de a exista, de a respira, de a simţi palpitul vieţii. Temperamental, coleric, poetul suferă de sentimentalism şi când afirm acest lucru nu mă gândesc la înţelesul peiorativ, ci la o impetuozitate a sentimentelor, la un entuziasm captivant, la o aglomerare de stări, percepţii şi simţăminte.

Acesta este cel care poartă numele de George Roca.

Sarbatoare a dacilor liberi

Posted by Stefan Strajer On December - 17 - 2009

Sărbătoare a Dacilor liberi

Doi colaboratori ai “Curentului International” si-au lansat ultimele carti. Nicolae Dabija: “Hotii de sperante” si Ovidiu Creanga: “Cu si fara securisti”
 Capitalist_de_mama_focului_1989_Canada1.Ovidiu Creanga

Foto.Ovidiu Creanga
La 5 decembrie 2009  în sala de şedinţe din incinta sediului Uniunii Scriitorilor, la Chişinău a avut loc un remarcabil eveniment: prezentarea cărţilor noi, apărute la editura „Vicovia” din Bacău „Hoţii de speranţe”, de marele poet şi publicist Nicolae Dabija şi „Cu şi fără securişti” de scriitorul Ovidiu Creangă din Canada.
La acest mare eveniment au luat parte renumiţi scriitori şi poeţi şi alţi oameni cunoscuţi de ştiinţă şi cultură, invitaţi de către organizatori.
Cărţile au fost prezentate de către Preşedintele Uniunii Scriitorilor din RM (România Mică) academicianul Mihai Cimpoi, care la început i-a felicitat pe cei prezenţi cu Marea Unire, sărbătoare Naţională a României. Domnia sa a menţionat cu mândrie, că autorităţile de la Bucureşti au evidenţiat rolul şi meritele oamenilor de cultură din RM şi îndeosebi a redactorului ziarului „Literatura şi Arta”, N.Dabija, în Mişcarea pentru Renaşterea Naţională din RM şi în Revoluţia din România Mare declarând, că Revoluţia din decembrie 1989 din România a început la Chişinău… 

Nicolae Dabija.Foto 1

Foto. Academicianul Nicolae Dabija     
În cuvintele sale de felicitare cu ocazia prezentării cărţilor noi Anton Moraru, istoric şi cercetător a tinut să accentuieze valoarea acestor lucrări din punct de vedere istoric servesc ca document  ce vor servi viitoarelor generaţii in cercetarea şi găsirea adevărului istoric. – Cartea lui N.Dabija „Hoţii de speranţe” este o carte pentru lupta de eliberare naţională…- a accentuat Domnia sa.
Poetul Anatol Codru a vorbit cu multă căldură despre activitatea profesională a lui N.Dabija menţionând, că astăzi nu e sărbătoarea lui Dabija, ci sărbătoarea întregii societăţi. Acele 12 cărţi politico-artistice şi istorico – filozofice, publicate de dânsul sunt un aport pentru a studia, sunt pentru viitorime…Şi dacă M.Eminescu este cel mai mare poet al sec.XIX,apoi N.Dabija: poetul şi publicistul, politicianul, istoricul şi filozoful este cel mai mare poet al sec.XX şi…Pe seama acestor cărţi se vor scrie alte cărţi de catre generaţiile viitoare, aşa cum scriem noi astăzi despre Revolutia din 1848, despre Marea Unire etc.
Andrei Strâmbeanu, în cuvântul său de felicitare a vorbit cu multă dragoste despre creaţia literară şi de surpriza nespus de frumoasă a  poetului N.Dabija prin această  prezentare a cărţilor de azi.
– Este un erou al zilelor noastre – spune A.Strâmbeanu – care a rezistat la toate încercările şi presiunile timpului, care prin activitatea sa  culturalizează poporul român.
Frumoase cuvinte a auzit auditoriul de la D-na Ana Bantoş care a menţionat, că N.Dabija este un deschizător de drumuri în poezia noastră…
Renumitul poet şi politician Ion Hadârcă in luarea sa de cuvânt de asemenea atribuit lucrărilor puse în discuţie valori inestimabile menţionând, că Nicolae Dabija a scris durerile şi patimile poporului nostru. Poet, publicist, politician, istoric şi filozof Nicolae Dabija este un Soljeniţin al României noastre.
De la numele celor prezenţi academicianul Mihai Cimpoi şi N.Dabija au adus frumoase cuvinte de mulţumire editurii „Vicovia” din Bacău în persoana Directorului ei D-l Viorel Cucu pentru munca depusă la editarea acestor cărţi minunate.
În omajiul său, adus la adresa autorilor Directorul editurii „Vicovia” şi-a manifestat plăcerea pe care o primeşte de la colaborarea cu aşa mari personalităţi ale poporului român ca N.Dabija şi O.Creangă. Domnia sa accentuat că poeţii şi scriitorii nu au vârstă, că niciodată nu e târziu să începi a scrie, a scrie Adevărul aşa cum scriitorul O.Creangă a debutat la vârsta de 80 de ani şi astăzi, la respectabila vârstă de 88 de ani are „scoase de sub tiasc” (vorba scriitorului) 8 cărţi.
Cuvinte nemaipomenit de bune la adresa cărţii scriitorului şi epigramistului O.Creangă a spus poetul secolului trecut şi celui de azi N.Dabija: „O.Creangă este feciorul poporului basarabean, care prin lucrarea sa autobiografică descrie istoria poporului roman atât din stânga cât şi din dreapta Prutului, descrie viaţa social-politică şi culturală în perioada interbelică din Basarabia şi a regimului comunist sovietic din România.”
Scriitorul descrie în cele mai veridice culori aspectul geografic, istoric, cultural şi politic din ţările vizitate de dânsul. A avut acces în eşalonul cel mai superior de conducere a Ţarii, stând bine pe lângă “Geniul Carpaţilor şi Savanta cu nume mondial.” (soţii Ceauşescu)  şi care datorită funcţiilor înalte pe care le-a ţinut a cutreerat aproape toate ţările lumii.  Domnia sa, din pensia pe care o primeşte  sponsorizează 2 gimnazii: din Stolniceni şi Mana. 3 licee: din Vărzăreşti (Al.cel Bun), Tighina (Al.cel Bun) şi din Tiraspol (Lucian Blaga) – trei locuri premiante din fiecare şcoală câte 200 euro, prin acest gest de binefacere stimulează la elevi dragostea şi dorinţa faţă de carte.
Multe cuvinte calde la adresa omagiaţilor au adus Iulian Filip, Raisa Ciobanu şi alţii…
În încheiere Preşedintele Uniunii Scriitorilor M.Cimpoi i-a felicitat pe toţi participanţii la acest forum cu Sărbătorile apropiate, iar N.Dabija a mulţumit tuturor pentru prezenţă invitându-i în sala de jos, unde a evoluat ansamblul folcloric „Haiducii.”.
Iacob Cazacu-Istrati (RM – Romania Mica)
Pentru conformitate: Ovidiu Creanga

„LIMBA NOASTRĂ-I O COMOARĂ!“

Posted by Stefan Strajer On December - 13 - 2009

„LIMBA NOASTRĂ-I O COMOARĂ!“

Photographer
Autor: Alexandra-Iulia ZĂRNESCU

O naţiune este definită, în principal, prin pământul pe care îl stăpâneşte şi prin limbă, vectorul esenţial prin care se constituie Cultura sa. Pământul natal, pe care s-a născut un popor, pe care îl locuieşte şi pe care îl cultivă ca să se hrănească şi să prospere, face parte din categoria bunurilor imobile, fixe, pe care nu le poate schimba şi pe care nu le poate lua cu el în căruţă, dacă migrează. Popoarele migratoare s-au pierdut în Istorie în timpul respectivelor migraţii, graiurile lor dispărând odată cu ele.
Noi, românii, nu am venit din alte zări: am fost aici dintotdeauna. Din vremi imemoriale. De aceea, avem şi o limbă străveche, arhimilenară şi, ca atare, bine constituită şi frumoasă. Limba, însă, este un bun mobil, spiritual, „la purtător“: fiecare membru al unui popor o ia cu sine dacă alege să-şi părăsească Patria şi să se stabilească – temporar sau definitiv – în altă ţară. Dar, oriunde se manifestă, limba română face parte din Patrimoniul Naţional al Românilor şi, în consecinţă, ea trebuie cultivată şi apărată de ingerinţe străine, întrucît „Limba noastră-i o comoară!“, cum frumos şi profund spune poetul Alexei Mateevici. Este firesc, aşadar, să considerăm că toţi românii au obligaţia morală şi spirituală să se preocupe de protejarea limbii române, pentru a o feri de pervertirea ei, deoarece, cum vedem, se diversifică formele de agresiune contra limbii române.
În ceea ce mă priveşte, m-am asociat şi eu celor care militează pentru acest lucru şi am redactat câteva materiale de presă prin care am semnalat folosirea – pe cât de răspândită, pe atât de greşită – a noţiunilor „xenofobie“, „procent“, „poliţie criminală“ etc. Articolele referitoare la primele două noţiuni au fost publicate şi în Curentul Internaţional, al cărui deceniu de apariţie se aniversează acum.
Din păcate, poluarea limbii române se realizează chiar prin dicţionare – cum am relevat în acele materiale –, dar, în ultima vreme, şi prin traduceri, în spirit cosmopolit-mimetic şi în genul Coanei Chiriţa, care din „furculiţă“ făcea „furculision“. E cazul, de exemplu, al preluării prin traduceri „fonetice“ şi mimetic-grafice – ridicole şi greşite – şi nu semantice a recentelor achiziţii de vocabular: din englezescul location au făcut, de-a dreptul, „locaţie“, în loc de „poziţie, aşezare“ şi, în contextul respectiv, „loc“ – deşi „locaţie“ înseamnă altceva în limba română; cuvîntul classified îl preiau, ad litteram, „clasificat“, în loc să-l traducă, în mod corect, prin „secret“, deoarece în limba română „clasificat“ are doar sensul nevinovat de „clasificat“; anglo-americanul responsible a devenit, tot ca „furculision“, „responsabil“, dar e folosit în propoziţii în care i se atribuie exclusiv sensul de „vinovat“: „Al Qaeda este considerată responsabilă de atentatele contra Turnurilor Gemene“… etc. La fel, e la modă să zici „determinare“ în loc de „hotărâre“, „voinţă“. Au ajuns nu numai politicienii, ci şi sportivii să se exprime astfel: „Avem determinare să câştigăm la scor!“ Unde ţin ei „determinarea“ asta? În buzunare, în jambiere, în mingea pe care o aleargă?! Nu este mai simplu, mai frumos şi mai exact să se spună „Suntem hotărâţi să câştigăm!“?; sau: „Suntem motivaţi să învingem!“?; sau: „Am decis să luptăm pentru victorie!“? Similar, este de bon-ton să zici: „Ei au expertiză în această problemă“ în loc de „Ei au experienţă“, „competenţă“ etc.
De asemenea, deşi este un pleonasm, este la mare modă folosirea neologismului „reiterat“, preluat din limba franceză – evident, de către semidocţi, care vor şi ei să vorbească „pă radicale“! În aceeaşi situaţie se află şi la fel de impropriu este folosit cuvântul „impact“ (de la impactus), care înseamnă „izbit, lovit, tamponat“. Singurii care-l utilizează cu sensul corect sunt – surprinzător – foştii mili-ţieni de la Serviciul Circulaţie al Poliţiei: „La impactul cu autobuzul, autoturismul s-a zdrobit…“; sau: „La locul de impact s-au găsit urme…“ etc. În rest, toţi ceilalţi îl folosesc cu sensul greşit, de „efect, consecinţă“, şi spun cu preţiozitate: „…impactul asupra…“
Deoarece „Limba noastră-i limbă sfîntă, Limba vechilor Cazanii“ şi întrucît voi pleda mereu pentru păstrarea purităţii limbii române, voi continua să redactez materiale în care să dezvolt analiza referitoare la termenii şi expresiile enumerate, precum şi la altele, ca să relev erorile comise de unii publicişti sau analişti – precum cunoscutul ziarist Ion Cristoiu, la care a devenit un parazit verbal formularea „Ce-s cu astea…“ (sic), formulare pentru care, deşi este evident greşită, nu s-a găsit nimeni să-l corecteze! Astfel, sper să pot întări colaborarea mea cu această revistă, citită atât de românii din ţară, cât şi din afara ei – în special de românii din S.U.A. şi Canada, unde apare de un deceniu. Încă o observaţie de stil şi de logică impusă de recenta exprimare improprie a premierului Emil Boc: „Am decis să-l remaniez pe ministrul Nica…“ (sic). Vai, domnule Boc! Se remaiază ciorapul; se remaniază guvernul; dar un ministru nu poate fi „remaniat“: el poate fi doar demis.

Vă rog să-mi îngăduiţi să profit de această ocazie festivă ca să-mi exprim, încă o dată, deplina gratitudine faţă de domnul Ştefan Străjeri, directorul şi animatorul neobosit al Curentului Internaţional, care mi-a făcut onoarea să mă asocieze prestigioşilor colaboratori ai revistei.

Cuvântare prezentată la aniversarea a 10 ani de apariţie a revistei CURENTUL  INTERNAŢIONAL
2 octombrie 2009, Pojorâta
Bucovina, România

EPIGRAME POST-ELECTORALE

Posted by Stefan Strajer On December - 12 - 2009

sorin-olariuEPIGRAME POST-ELECTORALE

Autor: Sorin Olariu

DE CE GEOANĂ
ŞI NU BĂSESCU

Băsescu are capul plin
De-atâta votcă, rom şi vin,
De-aceea-l vreau eu, benevol,
Pe Geoană, că-i cu capul gol.

UNUI CANDIDAT
Îți vine să-l pocnești în freză,
Ștampila-n frunte să i-o pui,
Să-l iei și pe-urmă cu viteză
Să-l bagi în urna mamii lui.

DUPĂ ALEGERIDin nou s-a constatat
Că iarna nu-i ca vara,
Atunci când am votat…
BĂ, SE SCUfundă țara!

MESAJUL PSD CĂTRE
ALEGĂTORII
DIN DIASPORA

Situația-i albastră…
Nu mai vrem să mai votați
C-am văzut pe pielea noastră
Cum că voi sunteți… plecați.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors