Archive for the ‘Cultural’ Category

Lansare de carte – „Confesiunile Angelei” – Vasilica Mitrea

Posted by Gabriela Petcu On February - 9 - 2010

 

În plină iarnă, cu zăpada acoperind oraşul ca o poveste, la Cercul Militar din Constanţa are loc o lansare de carte. Cu toate capriciile vremii, iubitorii condeiului s-au adunat în salonul pregătit special pentru acest eveniment. Romanul „Confesiunile Angelei” scris de Vasilica Mitrea într-o manieră autentică, a văzut lumina zilei la editura „Nelinişti metafizice” din Constanţa. Înainte să pătrunzi în tainele paginilor, coperta acestei cărţi apare ca o întrebare care aşteaptă în linişte răspunsul unui destin…verdele crud al primăverii…frunze în plină vară, ruginiu de toamnă…un bun venit în iarnă. Acestă realizare de prim contact, aparţine tânărului Aris Andrei Manoliu, elev în clasa a V-a, pasionat de literatură şi artă fotografică, un mic povestitor al fascinantei copilării.

Prefaţa acestui roman, portă semnătura distinsei doamne Prof. Güner Akmolla, Directoarea revistei EMEL, cea care a transcris din alfabetul chirilic în alfabetul latin, traducând în română un valoros volum de poeme, „EY, ANA TILI!” (Ei, limbă maternă!).

Cine este Vasilica Mitrea?

O doamnă drăguţă, ne întâmpină cu zâmbetul blând şi ochi veseli, cu o ţinută demnă şi purtând mare grijă ca fiecare dintre  noi să fie mulţumit de această întâlnire. Are mulţi prieteni iar prezenţa ei face ca orice eveniment să capete culoare şi eleganţă.

În „Confesiunile Angelei”, această scriitoare modernă, captivează cititorul prin naturaleţea şi  cursivitatea descrierilor, a dialogurilor neforţate, libere şi pline de nuanţă, surprinzând viaţa de cuplu necenzurată, aşa cum este ea cu adevărat.

Romanul „Confesiunile Angelei” reprezintă nu numai destinul unei femei cu toate frământările ei. Cu multă sensibilitate evocă şi trăirile bărbaţilor, egoismul şi laşitatea lor, dar şi mustrările de conştiinţă în momentele de luciditate. Vasilica Mitrea, cu înţelepciune, a construit un roman social, de un mare adevăr uman. ( A. Mătase)

Vasilica Mitrea are o bogată activitate artistică, literară, participă la foarte multe evenimente culturale aducând  bucurie în rândul cititorilor prin materialele pe care le publică în diverse editoriale.

– Revista Camarazii – articole pe teme sociale

– Revista Marea Noastră – ştiri lansări, expoziţii pe teme marinăreşti

– Revista EMEL – redactor, articole pe diferite teme

– Revista DOBROGEA CULTURALĂ – redactor

– Ziarul Karadeniz – articole privind etnia tătară şi vizite în Crimeea

– Ziarul Cuget Liber, câteva ştiri despre cultură

– Revista Arma Pontica

       – trei cărţi:

– Ştiai că timpu-i colorat?

– Cândva,… prietene

– Confesiunile Angelei

– membră a Ligii Navale Române

– membră a Cadrelor Militare în rezervă

– membră a Cenaclului „Mihail Sadoveanu“

– membră a Ligii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea

În deschiderea evenimentului, au luat cuvântul domnul Lăzăroiu Aurel, doamna Prof. Güner Akmolla, doamna Prof. Maria Pop – Peşedinta Ligii scriitorilor din Constanţa, Prof. Geo Vlad, Col. Crăciun C-tin, redactor şef revista Arma Pontica, Col. Alexandru Bâla, scriitor.

Invitaţii, încântaţi de această carte – oglindă a realităţii sociale, au trecut pe rând pentru autografe şi felicitări. Printre aceştia s-a numărat poeta Ana Ruse, Maria Răceanu, talentata graficiană Nina Vizireanu şi prieteni dragi scriitoarei. Pe lângă felicitări, Vasilica Mitrea a primit în dar, un acrostih din partea scriitorului Col. Alexandru Birou.

 

Vinovat că de tine mi-e dor,

Acum sunt departe şi nu mi-e deloc uşor,

Ştiai că timpu-i colorat?

Iar roşu când este îi semn că te-ai jucat!

La pieptul meu, nimic n-ar mai conta.

In clipa în care capul îţi vei aşeza,

Că numai în preajma ta doresc să mă găsesc,

Apropierea ta iubită, mereu o doresc,

 

Mi-e sufletul gol şi pustiu,

In a mă elibera de cenuşiu,

Ţi se pare acest lucru ciudat?

Recunosc, am fost cam obsedat,

Eşti o fiinţă atât de minunată,

Astăzi fericită, mâine poate întristată.       

 

Nici nu s-a uscat bine tuşul din paginile acestui roman şi Vasilica Mitrea ne-a destăinuit că mai are un volum în lucru pe care îl va lansa în această primăvară. Sunt sigură că va fi o carte la fel de captivantă pe cât este romanul „Confesiunile Angelei” iar prezentarea, un nou prilej de întâlnire şi bucurie.

Gabriela Petcu

februarie 2010

Al XI-lea Congres Internaţional de Dacologie: “Malus Dacus”- 2010

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2010

 ANUNŢ

Al XI-lea Congres Internaţional de Dacologie: “ Malus Dacus”- 2010

                                        Mai 28-29, 2010
                                        Alba Iulia, România

                              Dacia Revival International Society

                            21-26 Broadway, New York, NY 11106, U.S.A.

                        Phone: (718) 932- 1700 or 031 810 6172; FAX: (718) 728- 7635;

                              E- mail: Malusdacus2010@gmail.commail@dacia.org 

                                                  Website: http://www.dacia.org/

Doamnelor şi domnilor,

      «Dacia Revival International Society» are deosebita onoare de a vă invita să participaţi cu lucrări ştiinţifice la cea de-a XI-a ediţie a Congresului Internaţional de Dacologie «Malus Dacus 2010 », ce  va avea loc la Alba Iulia, în zilele de 28-29 mai 2010, Universitatea „1 Decambrie 1918” strada Nicolae Iorga 11-13.

Mihai Viteazul este primul care a reunit cele trei ţări Valahia, Moldova şi Transilvania, ţări de aceeaşi limbă şi de aceeaşi credinţă, într-o singură patrie. Împlinirea a 410 ani de la Re-Unirea înfăptuită la Alba Iulia de către Viteazul Domnitor este un moment de profundă mândrie patriotică şi de aceea tema congresului nostru are drept scop prezentarea şi omagierea primului reunificator de ţară, Mihai Viteazul, cel care a repus Dacia, chiar dacă pentru scurt timp, între graniţele ei de altădată.

In documentele şi misivele  care circulau între complotiştii de la est la vest, Voievodul nostru era numit Malus Dacus adică Dacul Cel Rău.

      O astfel de personalitate măreaţă şi care a înfăptuit un act  istoric unic trebuie să fie cunoscută şi apreciată aşa cum se cuvine.

 Aşa cum v-am obişnuit din anii trecuţi, sesiunile şi programele asociate congresului vor acoperi multiple aspecte ale istoriei Daciei. Aceste multe şi variate oportunităţi de schimb intelectual vor marca stadiul actual al cercetărilor şi vor sugera direcţiile lor viitoare, dând în acelaşi timp, atât cercetătorilor consacraţi cât şi celor mai tineri, un forum în cadrul căruia să-şi prezinte comunicările.

  Programul ştiinţific al congresului include următoarele secţiuni:

Secţiunea 1 – Personalitatea şi simbolismul lui Mihai Viteazul.

Secţiunea 2 – Alte aspecte ale istoriei Daciei.

Secţiunea 3 – Pentru studenţi

Secţiunea 4 – Pentu elevi

Vizitaţi www.dacia.org pentru noutăţi, schimbări şi adăugiri.

 Cu stimă,

 Directorul comitetului de organizare,

 Andrei Bănică

Aşteptăm confirmarea participării dumneavoastră, precum şi un rezumat al prezentării pe care doriţi să o sustineţi la Congres, rezumat care să nu depăşească 2 pagini (font Times New Roman, preferabil cu diacritice) în format electronic, pe adresa Malusdacus2010@gmail.com , mail@dacia.org sau, sub formă de CD/dischetă/material dactilografiat, prin poştă, pe adresa :

Dacia Revival International

Str. Cercelus nr. 71

Sector 3, Bucuresti

Telephon : +40 726 113 151

LA MOAI IN RAPA NUI (III)

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2010

“Quae  pigeat  invenisse cave quae  siveris” – Publilius  Syrus
(Fereste-te sa cauti ceea ce ti-ar parea rau sa gasesti)

LA MOAI IN RAPA NUI

Autor: Corneliu Florea

“Quae  pigeat  invenisse cave quae  siveris” – Publilius  Syrus
(Fereste-te sa cauti ceea ce ti-ar parea rau sa gasesti)

Plecam, luându-i cu noi in memoria noastra si a aparatelor de fotografiat, îndreptându-ne spre TE PITO KURA – Te pito o Te Henua – buricul lumii. Din parcare coborâm o panta lina spre tarm, unde în mijlocul unui zid circular din roci vulcanice, nu mai înalt de un metru, se afla o piatra mare rotunda înconjurata de alte patru pietre rotunde dar mai mici, acest aranjament destul de rudimentar este buricul lumii din Rapa Nui! Stârneste interes general si mie amintiri din Grecia, de la Delfi, unde Ica mi-a facut o poza cu buricul lumii grecesc!! Ghidul ma smulge din amintirile mele, realizând ca-s dus, atentionându-ma direct ca pe toata insula nu exista pietre rotunde, acestea au fost cioplite si slefuite de stramosii lor, iar cea mare din mijloc, buricul lumii, emite mana – puterea supranaturala – sub forma unor unde calde, sa pun si eu mâna ca ceilalti si am sa simt puterea universului! Punând mâna pe buricul lumii de aici, care pentru mine seamana cu hernie ombilicala incipienta nu-mi dau seama daca întradevar emite unde calde pe care le receptioneaza receptorii mei cutanati sau îmi sunt imaginate prin inductia facuta de ghid si de ceilalti din grup care le simt. Ce sa fac, ce sa zic io, Toma Necredinciosul, când pentru mine buricul pamântului e Retezatul nostru carpatin, ca doar se vede cu ochii liberi unde o fost retezat din univers!! Acum, aici zic evrica, am mai pus mâna pe un alt buric al lumii!! Grecii antici, cei luminati si luminatori ai gândirii omenesti, l-au fixat la Delfi, iar când, românii au devenit imperiu l-au asezat sub cupola Panteonului. Pe urma, care cum au ajuns mari puteri, mari cuceritori l-au mutat în capitlele lor. Habsburgii la Viena, Napoleon la Paris, Victoria la Londra, Hitler la Berlin. La Moscova nu am fost si nu ma duc, numai daca îmi da Tezaurul Românesc, sa-l aduc în tara! La Washington am fost, când maramuresenii mei dragi au ridicat acolo o biserica de-a lor, de lemn, falnica pe National Mall, între US Capitol (buricul american) si Washington Monument, în cadrul expozitiei Smithsonian Folklife Festival. În curând vom afla ca buricul lumii e în drum spre China!! Pâna atunci, mai pun odata mâna pe aceasta din Rapa Nui si cred ca îi simt, cu spiritul fiintei mele, undele calde ale universului. O, fermecatoare amagire ce bine poti face sufletului daca închid ochii!
Pentru masa de prânz ne întoarcem în Hanga Roa capitala insulei, orasel pitoresc la tarmul oceanului, strajuit de moai înaltati pe terase sacre si având un port pe masura. Tragem într-o curte larga cu multa si variata flora exotica lasata în voia dezvoltarii naturale, unde se afla un restaurant si o terasa acoperita. Masa nu a avut nimic neobisnuit, în schimb descopar mai bine grupul nostru heterogen din toate punctele de vedere. Doua familii de francezi; una simandicoasa from Paris, cealalta deschisa si joviala, el e free lance, doua italience care-l toaca la cap pe al treilea, profesor, doua australiene gaite, în permanenta solicitare si comentarii si io, romanian imigrant din preria canadiana. Dupa masa, la cafea, grupul ajunge la un subiect comun despre insula, care nu e asa cum si-au imaginat-o si despre moai, care depasesc toate asteptarile.

Francezii o tot dau cu fantastique iar australiencele cu amazing, dar ele au citit si cred în teoria ca, pe insula au fost niste extraterestrii care au aterizat fortat datorita unei defectiuni a navei. Si pâna sa le vina depanarea cu piesele de schimb s-au delectat facând moaii asemanatori lor! Scusa, sare profesorul italian sa le contrazica si de data asta itliencele îi tin isonul cu fortza italia, pentru ca australiencele le sunt antipatice. Simplu si omeneste! Simandicosii par indispusi de o asemenea discutie, iar ghidul o curma cu apoteoza devotamentului fata de compatriotii sai stramosii nostri i-au facut din respect fata de stramosii lor cu ajutorul manei!! Si ne-a aratat unde-s toaletele, ca plecam …
ANAKENA este un golf în partea de nord-est a insulei, bine protejat de tarmuri înalte si cu o plaja larga la ocean, cu nisip fin alb-galbui sclipitor, ce patrunde adânc în interiorul insulei pâna la Ahu Nau Nau. Pe aceasta platforma sacra, înalta si bine consolidata, se afla moaii ce reprezinta cel mai avansat nivel artistic la care au ajuns insularii. Mie mi se par perfectiunea artistica din acest spatiu polinezian, sunt cei mai frumosi de pe toata insula! Monolitici, dintr-un tuf vulcanic mai deschis la culoare, spre galbui si au pukao din zgura vulcanica rosu-caramiziu, bine proportionati în dimensiuni si forme, captiveaza uimindu-te   Privindu-i, observi trasaturile fetelor mai apropiate de cele ale oamenilor obisnuiti de pretutindeni, iar formatul buzelor nu mai e atât de subtire si botos sculptat. Cel putin, la unul sau doi, ai impresia buzelor clasice vazute la statuile lui Michelangelo, cu bunavointa, bineînteles. Aici, în 1955, antropologul norvegianul Thor Heyerdahl, împreuna cu echipa sa, i-au reasezat vertical pe platforma, dupa vechile metode ale insularilor, fiindca erau rasturnati din timpul razboiului civil, cum îl numeste ghidul nostru, întrerupt de una dintre cicalitoare cu o întrebare încuietoare: De ce sunt numai moai masculi? Da, chiar asa, îi tine isonul si cealalta cicalitoare. Ghidul râde cu pofta, îl privim, cicalitoarele încruntate si nerabdatoare. Se opreste si spune: Întrebarea asta întotdeauna mi-o pun femeile!! E rândul nostru sa zâmbim si a profesorului sa râda mai tare ca ghidul. Ce greseala, ce îl asteapta, dar ghidul intervine, raspunzând: sunt si moai ce reprezinta femei, au o fata mai rotunda, femenina, sâni si chiar o schita de vulva, dar nu sunt mai mult de zece în total! Interesant sa aflam acest amanunt, care a creat si mai mare nemultumire cicalitoarelor: dintr-o mie numai zece?!? Ghidul face o mimica de resemnare, zâmbind! Paie pe foc, fiindca, de data asta, s-au aliat italiencelor si australienele. Nici nu se putea altfel, unde ar fi miscarea feminista fara australiene!! Profesorul se lupta cu toate, noi ne distram un timp, însa ce ghidul ne spune sa ne luam ramas bun de la AnaKena. Privim înca odata. Întreg ansamblu format din plaja cea mare ce patrunde larg între doua pante, una cu un pâlc dens si viguros de palmieri si alta strajuita de un mare si singuratic moai, împreuna cu Ahu Nau Nau este fascinanta si ramâne definitiva în memoria calatorilor, care o cuprind si o admira macar odata în viata.
Întorcându-ne spre Hanga Roa, la sfârsitul unei zile pe care multi dintre noi o traim numai odata în viata, ghidul nostru ne face tabloul insulei cum l-au gasit stramosii lui îndepartati, de parca ar fi venit odata cu ei sub forma de reporter tv!! Grozav este cum imaginatia si plasmuirea ghidului poate stârnii în mintea noastra o alta imagine decât cea pe care o privim afara pe geamurile micobuzului. În locul colinelor depravate de vegetatie, rasar paduri dese de palmieri si alti copaci exotici, o vegetatie luxurianta ce nu o poti strabate cu vederea mai mult de câtiva metri, plina de flori si pasari ce se întrec în culori. Paradisul rapanui! Dus de mult, datorita capriciilor vremurilor aride sau ciclonice, datorita insularilor ce au devastat fara discernamânt padurile, datorita descoperitorilor europeni care au iscat discordia dintre clanuri, razboaie ce au cuprins si distrugerea habitatului, a rapitorilor de sclavi din Peru. Datorita variolei, tuberculozei, masacrelor. Datorita aventurierului exploatator Jean-Baptiste Dutrou-Bornier si a Companiei Williamson-Balfour ce a transformat întreaga insula în pasune pentru miile de oi ce le aveau, deteriorând-o. Iar acum, cu tot tam-tamul democratiei si al ecologiei, pe aceasta insula muzeu al lumii, nu se face mai nimic pentru reîntoarcerea paradisului pierdut. Nu sunt nici drumuri cu semne rutiere sau panouri mari sugestive, explicative ce se impun, fara discutie, aici. Nu sunt facilitati si grupuri sanitare adecvate pentru atâtia calatori veniti din toata lumea. Cu pretul unei singure zi al razboaielor actuale din lume Rapa Nui ar deveni un modern si ecologic paradis. Sarman naiv, cum nu te poate lecui nici realitatea perceputa! Ghidul s-a oprit din plasmuire, eu pe geam continuu sa vad realitatea dezolanta ce-mi trezeste imagini din vremea când insula era bântuita de rapitori si negutatori de sclavi din Peru, de variola, tuberculoza, lepra si lepre …
Seara grupul nostru ia cina împreuna la aceiasi masa si fiecare îsi comanda ce doreste si asa ies la iveala alte diferente dintre noi. Simandicosii îsi comanda, afectat si pretentios, punând zeci de întrebari ospataritei rapanui, în timp ce ceilalti nu îsi mai iau ochii de la frumusetea ei încoronata cu un zâmbet celest ce poarta amprenta rabdarii eterne, în acest moment. Simandicosii continua sa se consulte între ei, de parca ar comanda un palat si nu sunt de acord asupra culorii marmorei din toalete. În sfârsit, dupa ce ne-au calcat rabdarea în picioare au ales tot ce e mai scump, sa ne calce în picioare si cu opulenta lor. Sa le fie de bine! Jovialii termina repede si la preturi modeste comanda acelasi numar de calorii. Macaronarii nu au problema cu pastele, vinul e dezbaterea lor aprinsa, trece un timp pâna se hotarasc si apoi ma privesc, zâmbindu-mi. Nu e o problema, eram hotarât de mult pui cu usturoi si-o litra de vin chilian! Încep discutiile, cu întrebari de cunoastere cât de cât, pe unde am mai fost si unde mai vrem sa fim. Toti au palmares de globe-trotters, lasând sa se înteleaga ca peregrinajul pe mapamond este scopul vietii lor, fac totul si dau totul pentru el. Minunat dar si costisitor. Jovialii expun calatoriile lor cu un farmec deosebit în care peripetiile prin care au trecut par floare la ureche pe lânga lumea pe care au strabatuta împreuna. Simandicosii sunt afectati când povestesc si lasa sa se înteleaga ca si de la Natura se asteptau la mai mult, dar cel mai mult ia deceptionat serviciile, mai ales în anglofonie. Mie pot sa-mi spuna ce vor de anglofonie, nu-i anglofonia mea, nici adusa de la bunicii mei tarani olteni, au noroc ca nu sunt gaitile australiene de fata. Acum se duc în Tahiti si de acolo în Bora-Bora. Bon vol! Macaronarii m-au încoltit cu alaska, care le-a scapat când au fost în Canada, în Rocky Mountains, dar la anul vin în Alaska când va fi numai zi fara noapte acolo! El e foc de destept si tare placut, femeile erau surori, una ii era nevasta, dar dupa cum îl cicalesc nu poti intui care-i aleasa lui fiindca el se poarta egal cu ele si precis este imun la cicaleala lor. Simandicosii au plecat, ea a primit migrena de la ceva din mâncare. Atmosfera s-a destins treptat tot mai mult, ne-am tot povestit calatoriile între noi, am facut si politica. Bush a declansat prabusirea Americii, Obama nu va face nimic. China va fi prima putere. Par îngrijorati, dar despre Europa Unita care-i uniformizeaza ca pe niste soldatei de plumb, pardon, robotei de plumb nu sufla un cuvânt. În schimb, una dintre surorile cicalitoare începe sa spuna ce problema au ei cu gitanii din România. Formidabil, ce ghinion nu am scapare nici aici, la capatul pamântului, de legionarii români, comunistii români, acum de tiganii români, mâine, posibil vreun moai sa ma ia de urechi, sa mi-le lungeasca precum sunt ale lui, pentru antisemitii români!! Încerc o scapare si ma dau tigan. Le cad fetele pe jos. Ma privesc muti cu totii, pâna ce încep sa puna la loc pe fetele lor o grimasa de zâmbet apoi sa râda. Buna gluma Dumitru, esti primul din ginta lor care vine sa admire moaii, spune profesorul, desi stiai ca nu au buzunare! Ilaritate de moment si subiectul cu gitani este încheiat. Era si pacat de timp sa vorbim de ei când aveam atâtea si atâtea sa ne spunem despre calatoriile noastre, parte a vietii noastre, când toti de fata aveam palmares de peregrini prin tari si continente cu nelipsite emotii si bucurii, cu surprize de tot felul, complicatii si lanturi întregi de peripetii. A fost o seara animata de povestiri si anecdote de mari calatorii, placuta fiindca calatorii sunt mari povestitori si înfloresc totul la fel ca vânatorii, mai ales în jurul unei mese cu bucate si vin bun. Sa nu mai adaug si numitorul comun pe care l-am avut: latini! Am ramas ultimii în restaurant, pâna ce au început si luminile sa se retraga…
Când ne-am dus la culcare, greierii dormeau dusi doar în departare un câine mai vorbea în somn. A doua zi când am reînceput turul, nu se sculasera înca. Urcam, cu microbusul bineînteles, panta vulcanului RANO KAU spre ORONGO ce este ramasita, bine pastrata si întretinuta a unui sat ceremonial, unde anual se alegea Tangata Manu, adica omul pasare. Ajunsi în acest spatiu patrundem în detalii ale credintelor polinezienilor. Si ei, ca toti pamântenii pamântului, si-au imaginat un mare creator, în jurul caruia au adaugat, de la caz la caz si-n timp, un anturaj pe masura lui, nu numai ca o continuare a imaginatiei lor creatoare, dar si din sentimentalism uman fata de creatorul lor, sa nu-l lase în singuratate fiindca, singuratatea este foarte grea si trista.
Marele spirit al polinezienilor TANE, cred io ca întâi a facut aerul, sa aiba ce trage în piept, cum zice românul, si fiind foarte moale avea pe ce sa stea confortabil. Pe urma a facut apa, bineînteles, sa aiba cu ce sa-si potoleasca setea. Multa apa, oceane mari si pline cu tot felul înnotatoare si rechini nedomesticiti. La urma a facut pamânt, printre oceane, si ca sa-si desavârseasca creatia, cu toate câte le vedem, ca o încoronare a înfrumusetat-o cu Polinezia, sute de insule paradis. A admirat ce a creat si parca toate în câte a pus viata erau la fel, fara vigoare, fara cauza si ratiune, le lipsea ceva esential sa le diferentieze. Nu a mai fost multumit si s-a tot framântat asa, câteva ere tertiare, pâna ce s-a hotarât ca din INFINITA SA MANA sa puna în toate câte a facut un pic, dar mai are în pamânteni, dar nu a pus-o în toti în mod egal!! Si dinto-data toate au început sa schimbe sa intre într-o însufletire nebanuita, nestapânita. Numai Polinezia, atât de draga lui, ramânea tot nelocuita ceea ce l-a nemultumit din nou. De data asta, nu a stat prea mult pe gânduri si prin vis le-a trimis pamântenilor din jurul oceanului, cum sa-si faca catamarane, si cu mana dinainte pusa în ei, sa înceapa exodul în Polinezia!! Si oamenii plutitori spre departari au luat creatorul cu ei.
Aici in Rapa Nui, polinezienii i-au zis marelui creator Make-Make si sute de ani a fost singura divinitate creatoare a rapanuilor, pâna într-o zi, când si aici trebuia sa se întâmple ceea ce se întâmpla în toate credintele create de pamânteni: abateri, schisme, culte. În Rapa Nui a aparut cultul Tangata Manu!! Omul pasare, avea corp de om cu cap de pasare si niste membre superioare mari si puternice parca facute si pentru zbor si înot: simbol al cerului si oceanului. Lânga Rapa Nui, exista doua insulite stâncoase si tuguiate pe care anual vin niste pescarusi mari sa cloceasca si sa-i creasca urmatoarea generatie. Atunci în fiecare an, în acest sat format din case rotunde de piatra, Orongo, cocotat între impresionanta buza a craterului Rano Kao si malul abrupt si stâncos de sute de metri al insulei, începe marea ceremonie a desemnarii omului pasare dintre cei mai puternici rapanui ai diferitelor clanuri. Ei coboarau pe tarmul abrupt si stâncos, sareau în apa oceanului si înoatau pâna spre cele doua insulite sa caute un ou. Cel care se întoarce primul la Orongo cu un ou intact era desemnat Tangata Manu, investit cu mana si drepturi de tabu, respectat si venerat. Si, cu îngaduinta, se poate compara cu trimisul creatorului pe pamânt din alte religii. Trebuie sa se retraga în solitudine, de unde ramâne în contact cu ceilalti oameni numai prin Ivi Atua (preotul) care îi este, în acelasi timp, servant dându-i de mâncare si spalându-l, nu prea des. Era un cult ca atâtea altele, acesta provenit de la un vechi si nevinovat obicei al rapanuilor: cel mai puternic, îndemânatic si norocos vine în fiecare an cu primul ou de pescarus. Mintea omului prin mana primita are si imaginatie, dar nu la toti la fel, si de la un obicei au ajuns la un cult care a declansat multe discordii si înfruntari între clanuri din invidie: fiecare clan ar fi vrut ca omul pasare sa fie din clanul lor! Parca sunt niste exemple si prin alte religii…
Frumoase istorii si legende, dar ceea ce ramâne adânc în mintea peregrinului aici, este peisajul unic, acest sat ceremonial de sute de ani, înaltat între craterul imens al vulcanului Rano Kao si abruptul mal stâncos al insulei, iar la vreo doi kilometri în ocean cele doua stâncoase insulite – Motu Iti si Motu Nui, unde vin si acum pasari calatoare sa-si continue perpetuarea speciei. Si la toate acestea se adauga seninatatea albastra a zilei dintre ocean si cer pe aceasta înaltime pitoreasca si vântuita tulburatoare, inducatoare în onirism…
Coborâm, la început trecând printr-o padure apoi printr-un asa zis parc si oprim la ANA KAI TANGATA, o pestera la marginea abrupta a insulei, cu o deschidere larga spre ocean care-si trimite valurile pâna în pragul ei. Numele pesterii spune ce se întâmpla aici: ANA = pestera, KAI = a mânca, TANGATA = oameni, deci, aici a fost pestera unde s-au mâncat oameni în vremea marelui dezastru al razboiului civil si al foamei! Iata un subiect care întotdeauna mi-a displacut, dezagreabil si cu atât mai mult aici în Rapa Nui. Nu ma intereseaza, nu vreau sa mai aflu nimic despre canibalism, stiu destule istorii de peste tot, cauze si explicatii. Si nici nu as fi intrat, daca pe bolta pesterii nu s-ar afla niste vechi fresce a omului pasare. Fac câteva poze si ies …
Programul se termina cu vizitarea MUZEULUI ANTROPOLOGIC ‘’Padre Sebastian Englert‘’. Sosind aici am avut senzatia trecerii dintr-un muzeu în altul. Treceam din marele muzeu exterior, insular, în unul interior, mic în care sunt încorsetate obiecte si colectii ce completeaza informatiile si cunostintele despre marele muzeu exterior al moailor. Interesant si binevenita aceasta idee, dar la fel am fost captivat sa aflu cine a fost Padre Sebastian Englert, cel ce a venit cu ideea si fapta acestui muzeu. Un om minunat, un exemplu de urmat. S-a nascut în Bavaria în 1888 si a fost botezat cu numele de Anton Franz, cum altfel!!. Sebastian a devenit dupa ce a terminat studiile de filozofie si teologie într-un institut capucin. În timpul Primului Razboi Mondial a fost capelan, preot militar în Armata Germana. Razboaiele lasa urme adânci, uneori definitive si declanseaza modificari psihice, de personalitate în fosti combatanti. Asa se face ca dupa razboi Sebastian Englert, la cerere, pleaca misionar în Chile, în sud la indigenii Mapuche, unde devine Padre Sebastian iubit si respectat de ei. Pe lânga obligatiile sale duhovnicesti, pe lânga sfaturi si sprijin practic acordat, el începe sa faca studii si cercetari etnologice si lingvistice, este foarte interesat de obiceiurile si folclorul Mapuche. Începe sa publice, sa fie cunoscut si recunoscut. În permanenta traia dorinta de-a se dedica mai mult celor napastuiti de izolare, nestiinta si saracie si asa se hotaraste sa plece mai departe, in Rapa Nui, unde câteva sute de polinezieni, de acum sub steag chilian, erau lasati în izolare si saracie, într-o asezare arhaica si o colonie separata de leprosi. Treizeci si cinci de ani, pâna la sfârsitul vietii sale, Padre Sebastian a ramas printre rapanui. Le-a învatat limba, le-a tradus rugaciuni si carti crestine din latina si germana în rapanui, le-a împartasit multe din cultura si practica germana, a fost de mare sprijin expeditiei antropologice si arheologice norvegiene din 1955, a pus bazele acestui muzeu, la îmbogatit cu relicve si colectii. Thor Heyerdahl, binecunoscutul cercetator norvegian l-a apreciat foarte mult în lucrarile lui, numindu-l neîncoronatul rege al insulei!! A scris câteva carti, zeci de articole publicate în revistele lumii, a conferentiat în cele doua Americi, a cerut sprijin si recunostinta pentru ei. Se pare ca Padre Sebastian a fost însufletit si luminat de o mana cereasca sa faca tot ce trebuia sa se faca pentru acesti oameni atât de izolati si împovarati, descendenti a celor ce au înaltat cea mai înalta pagina din toata cultura monolitica a lumii, au faurit un original complex artistic de mare valoare în cultura lumii. Padre Sebastian a devenit un întelept recunoscut, Germania, din care plecase de peste 40 de ani, l-a onorat cu o mare distintie, mai putin din partea guvernului chilian!! În Statele Unite era invitatul de onoare a multor universitati. La 81 de ani se afla într-un tur de conferinte, când la New Orleans a murit subit. Efortul de o viata si starile sale sufletesti l-au ridicat în ceruri, iar trupul neînsufletit a fost depus în Rapa Nui, cu veneratie si pietate.
Ceea ce retine mai mult atentia, în acest muzeu interior, sunt placutele si obiectele ce au încrustate pe ele o scriere nemaiintâlnita, curioasa numita generic RONGO – RONGO si este cel cea mai enigmatic, misterios aspect al culturii rapanui. Cea mai originala forma de scriere, nu numai în Polinezia unde nici nu se gasesc asemenea placute ci în întreaga lume. Ceea ce mareste si mai mult valoarea acestor placute si obiecte scrise este ca sunt foarte putine aici si în alte muzee ale lumii, dar mai ales ca descifrarea lor este înca o taina în zilele noastre. Si nu ar fi fost o taina, un mister daca nu ar fi intervenit spaniolii peruvieni, rapitori si negutatori de sclavi al secolului XIX-lea, care au cotropit insula în repetate rânduri, între 1862 si 1864, nimicind o mare parte a populatiei iar alta a luat-o ca sclavi în minele din Peru si exploatarile de guano. Printre cei luati sclavi se aflau si Maori Rongo Rongo adica acei oameni învatati care cunosteau aceasta codificare prin semne simbolice a unor evenimente, traditii, cântece, genealogii de clanuri pe tablite si pietre plate. Din nefericire pentru cultura umanitatii, acesti maori sau prapadit în sclavie în Peru, ducând cu ei o scriere care, normal, ar fi trebuit sa ramâna în patrimoniul cultural rapanui, iar de la ei întregii lumi…
Seara, la cina a început sa bata vântul despartirii si nu a mai avut verva serii trecute. Simandicosii, parca coborâsera stacheta morgii din seara trecuta, plecau în Tahiti iar jovialii la Santiago de unde coborau în Patagonia. Ramâneam cu profesorul si cicalitoarele lui, ce îsi mentineau aceiasi forma de când ne-am întâlnit. Gaitele australiene cinau la alt restaurant cu same friends unde au avut fan, dar berea chiliana is horrible, asa ca s-au hotarât sa treaca pe vin. Good idea! Programul meu era diferit, mai am multe de vazut si astept cu imensa curiozitate, dar pentru ca m-am simtit bine în compania acestui grup, pentru un moment, simt acea fireasca melancolie a despartirilor de agreabil.
Dupa doua zile în care am facut marele si importantul turul circular al insulei, fiindca pe tarmurile ei se afla mare majoritate a platformelor ahu si moaii, azi mergem în interiorul insulei, la AHU AKIVI. Ghidul nostru, ca toti ghizii din lume, îsi fac datoria informationala de rutina. Numai ca rutina e diferita de la ghid la ghid si chiar la acelasi ghid de la zi la zi, din multe motive. Azi, Matu’A Tuki, asa il cheama pe ghidul nostru e somnolent si lapidar, nu ne spune prea multe despre acest ahu cu sapte moai asezat la înaltime în mijlocul insulei, de unde se face o deschidere larga pe o panta lina pâna în ocean, o frumoasa panorama pe care cred ca o simt si moaii!! Acesti moai sunt printre putinii de pe insula care privesc oceanul si îi reprezinta pe cei sapte stramosi îndepartati pe care Ariki Hotu’A Motu ia trimis în cautarea unei noi insule salvatoare si cam atât. Sa-i privim sa facem poze. Executam. Si-mi revine în minte istoria mea anterioara, la care am mai adaugat argumente si plasmuiri. Dupa ce o buna parte din insula Rapa Iti s-a rupt, scufundându-se în adâncul occeanului, nelinistea si îngrijorarea celor ramasi a crescut si mai mult, când unul din înteleptii cei batrâni, Tangata Honui, a venit cu banuiala ca si cea mai ramas din insula se poate scufunda în alta zi. Toti, în frunte cu Ariki Hotu’A Motu au ramas nauciti de groaza. Si Tangata Honui nu s-a oprit aici i-a tulburat de tot, aratându-le cum din univers se prabusesc si stelele în occean! Aceasta comparatie a fost hotarâtoare în vointa si fermitatea lui Ariki Hotu’A Motu sa trimita pe cei sapte barbati, cei mai voinici, iscusiti în conducerea catamaranelor si pescuit, sa plece degraba în cautarea unei insule salvatoare. La o zi dupa ce s-au desprins de tarmul insulei Rapa Iti, cât mai ramasese din ea, care se putea scufunda oricând precum stelele universului ce cad în ocean, si pe care cu totii le-au vazut, cei sapte barbati navigatori s-au trezit in mijlocul unui nesfârsit orizont de valuri. Unde sa fie insula stramosilor? Unde sa gaseasca o alta insula? Trebuie sa caute dupa ce zicea cerul zilei si universul stelelor noaptea, sa urmareasca zborul pasarilor si urmele de pe valuri, valurile poarta pe ele semne ale uscatului, ale insulelor! Sa asculte bine vântul, sa se lase purtati de curentii cei mari ai valurilor ce merg întotdeauna spre uscat. Au trecut multe zile pâna ce au gasit curentii cei mari care i-a purtat spre Te Pito o Te Henua. O insula ca sânul mamei. Au cerceta-o zile întregi, apoi s-au reîntors în Rapa Iti, stiau de acum bine drumul întoarcerii…
În cinstea si amintirea lor a fost ridicata aceasta aku cu sapte moai, reprezentându-i. Ghidul nostru revine însufletit, asa cum ne obisnuiseram cu el, cu amanunte despre acesti moai ce au fost ciopliti si slefuiti la Rano Raraku de unde au fost adusi. Si ce departare mare este de acolo pâna aici, peste dealuri si vai, retoric începe ghidul ca sa ajunga unde vroia sa tinteasca, la stramosii stramosilor lui care au avut o extraordinara mana. E tema lui favorita, stim si îi dam dreptate, în fata noastra sunt dovezile! Moaii acestia sunt foarte vechi, monolitul lor este asaltat de secole ruinatoare de trecut, de starile vremii, de lichenii inferiori si albi de tuf vulcanic…
PUNA PAU!! Undeva în mijlocul insulei, cu sute de mii de ani în urma, pe un crater a erupt o lava aparte continând mai mult fier in diferite compozitii si astfel s-a format un tuf si zgura rosie. Din aceasta zgura rosie au fost cioplite si slefuite pukao, acea parte decorativa de pe capetele unor moai, despre care specialistii – antropologii si arheologii – înca nu au ajuns la o parere comuna. Unii dintre antropologi înclina spre ideea ca reprezinta ideea coafurii polinezienilor, mai ales a sefilor de clanuri care la ceremonii îsi faceau un coc înalt împodobit cu pene rosii, unii arheologi le-au numit pur si simplu palarii, desi polinezienii nu au purtat palarii, erau perfect adaptati mediului Cum numai aici la Puna Pau s-a gasit agregat mineral rosu si cum sculptura moailor a evoluat pe parcurs, Maori – înteleptii ce se pricepeau si în arta – maestri sculptori au hotarât sa împodobeasca anumiti moai cu pukao. Astfel, aici s-a deschis o cariera de exploatare a materialului si un mare atelier de sculptura sau, cu voia dumneavoastra, o fabrica de palarii!! Arheologic sunt inventariate aproape o suta de pukao din zgura vulcanica rosie de dimensiuni si greutati diferite, pe toata insula. Pentru ca aveau o greutate de câteva tone s-a pus problema transportului spre periferiile insulei unde se afla majoritatea moailor cu pukao. Si cum de obicei în arheologie si antropologie se merge pe tot felul de ipoteze si teorii, e mai bine in acest caz sa nu ne afundam în ele, desi unele sunt de-a dreptul hilare. Simplu, cred ca în Rapa Nui e cel mai confortabil si spiritual sa împartasesc conceptul ghidului nostru: mana!! Mana care înseamna ratiune, vointa, putere, realizabil. Grozav, nu!?! Ca mic amanunt anecdotic; ghidul a pus ochii pe mine ca nu sunt prea atent, cum ar trebui, la ce spune el si odata, pe neasteptate, ma scoate la apel, cum se face de eu nu pun niciodata întrebari. Ceilalti din grup care tot timpul pun întrebari, ma privesc asteptând sa raspund. De unde dracul sa iau la repezeala un raspuns fara adevar, dar convenabil pentru noi toti! Evrica! Întreb: cine si de ce a adus greieri în Rapa Nui, ca ei nici nu inoata, nici nu pot sari asa departe? Râsete, cu o exceptie, a ghidului. Oare, l-am suparat? Nu, a zis ca o asemenea întrebare nimeni nu i-a mai pus,” silly but not so silly”, nu stiu! Râsul a încetat, nu pentru ca ghidul nu avea un raspuns ci probabil s-au întrebat si ei. Atunci am zis, vezi eu stiu. Am citit si învatat de la tine ceva foarte important: mana!
De aici, de la înaltimea Puna Pau se deschide una dintre cele mai cuprinzatoare panorame spre Hanga Roa, capitala unei insule cu istorie unica, dar tragica dupa descoperirea lor, capitala celui mai mare muzeu de arta si cultura in aer liber. Populatia, care în urma cu un secol nu era decât de doua sute cincizeci de suflete, acum are, aproximativ, patru mii dintre care marea majoritate sunt descendenti ai celor o suta de rapanui ramasi dupa toate trecerile si dezastrele aduse de civilizatul si crestinul european în secolul XIX-lea! De aici de sus, de pe punctul panoramic amenajat cu banci, singurul pe toata insula, grupul nostru s-a asezat si priveste având nostalgia despartirii. Sunt clipele în care, fiecare în felul lui îsi ia ramas bun, mâine plecam.
Sunt la fel de emotionat acum la plecare ca si la sosire, tot timpul am avut o stare psihica nemaitraita în alte parti ale lumii, nu sunt mistic nici criptic, dar ceva cu totul deosebit a fost peste puterea mea de ratiune si retinere. Poate mana, mai stii, aici o simt si greierii! Am fost foarte bucuros ca am vazut si admirat cu stisfactie, cu pietate pot spune, monolitici moai, îmi pare rau ca majoritatea nu sunt ridicati pe platforme cum desigur a fost ideea pentru care au fost creati si am fost trist sa-i vad îmbatrâniti, geriatrici, fara grija cuvenita. Am fost mâhnit sa aflu prin câta suferinta au trecut polinezienii rapanui, care pentru ceea ce au facut în cultura omenirii meritau o alta soarta, un alt respect si sprijin international cuvenit. Si-mi vine sa plâng, acum la despartire, dupa acea mâna de cenusa pe care am lasat-o pe acest strop de lava din universul necuprins si nedezlegat… (Sfarsit)
CORNELIU FLOREA
NOIEMBRIE 2009
RAPA NUI în POLINEZIA

Interviu cu poetul francez de origine peruană FERNANDO TORRES-GARCIA

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2010

Interviu cu poetul francez de origine peruană FERNANDO TORRES-GARCIA

 Viaţa ca un etern al descoperirii

 Autor: Daniela Voicu

DANIELA VOICU: Domnule Fernando Torres – Garcia cum aţi debutat ca artist ?

FERNANDO TORRES-GARCIA: Arta a venit de tânăr.  Scriam încă de la vârsta de 15 ani, dar jurnalul meu nu îl arătam nimănui, pentru ca eram o persoană secretă. Unele  dintre aceste poeme le-am publicat în prima carte, “Viaje de olvidos” 2007 în Peru, ediţie bilingvă spaniolă– franceză.  Pictura a început  prin 1983,  pictam în Peru, dar era  pentru recreere. În Paris am înţeles că este o altă latură  a sensibilităţii mele, ca o formă de exprimare. Dansul mă încantă la fel ca şi pictura, ca şi poezia, am descoperit că pot dansa salsa, apoi  în 1989 am învăţat tangoul la Paris.

 

Iubesc cele trei forme de exprimare. Mă pot exprima cu intensitate, cu bogăţia cromatică pe care fiecare arta o necesită.

D.V.: Ce vă consideraţi mai mult: pictor, poet sau dansator?

FERNANDO TORRES-GARCIA: Două perioade din viaţa mea mă definesc: una în care m-am exprimat în  tablouri mici, iar  a doua, din 1986 când am început să  pictez  în format mare.

Sunt eu însumi, folosind diferite forme de exprimare, atingând o formă sensibilă, un ritm, o culoare. Ca să te poţi exprima, trebuie să găseşti culoarea, respiraţia. Sunt perioade pentru care  am pictat mai mult, sau  altele în care am scris mai mult.

Nu mă închid în această lume de creaţie. Actul de creaţie  fiind un act  solitar, nu am sentimentul că sunt singur,  deoarece  subiectele  vin din viaţa reală.

Sunt eu  însumi: pictura, poezia, dansul. Scriu lucruri care  mă inspiră din ceea ce citesc… Dacă merg la dans şi văd cum lumea dansează, improvizez şi dansez…

Sunt eu insumi: poet, pictor şi dansator în egală măsură.

D.V: Cât se scrie şi cât se citeşte  în Franţa?

FERNANDO TORRES-GARCIA: Se spune că lumea nu citeşte, dar în final, lumea citeşte. Concret în Franţa în luna  septembrie s-au vândut mai mult de 500 de apariţii, apoi în iunie – iulie alte 500 de noi titluri. Este o productie imensa de carţi. Există această ofertă pentru că şi cererea este mare. Sunt două tipuri de poezie care sunt publicate oficial. În Paris cunosc un poet peruan care publică făra a fi ajutat  financiar. Deci sunt persoane care publică independent.  Aceasta lume  a poeţilor publicati oficial, este o comoară,  iar poezia franceză contemporană mi se pare o bogăţie  surprinzătoare, dar şi poezia latină, americană este excelentă.

D.V.:  Care credeţi că este destinul scriitorului?

FERNANDO TORRES-GARCIA: Scriitorul nu se va schimba, va trebui  să scrie istorii, să inventeze, să relateze.  Scriitorul deţine mai multe căi prin care işi exprimă ideile: online, direct cu cititorul, sau scrisul de mâna, care nu se mai utilizează foarte mult. Eu scriu. Am poeme pe care nu le public încă online, iar în primăvară voi începe să pictez din nou. Momentan lucrez la un proiect  pentru o nouă carte  despre un pictor renascentist.

D.V.:  Ce  ar fi viaţa fără  artă?

FERNANDO TORRES-GARCIA: Este imposibil să existe viaţă fără artă, deoarece viaţa este artă şi cultură. Necesită totul. Arta şi cultura sunt ceea ce trebuie să respectăm  ca să trăim.

D.V.: Credeti într-o renaştere globală a literaturii şi a artei ?

FERNANDO TORRES-GARCIA: Fără îndoială mereu va fi artă. Suntem creatori, fiecare epocă  are  renaşterea ei, mai ales  în această epocă modernă.

D.V.:  Cine va insipira?

FERNANDO TORRES-GARCIA: Muzica baroca, Bach,  italiană, franceză, din literatură foarte mulţi scriitori, filosofi ca şi din pictură… pictura care mă inundă de sentimente… muzica baroca vine, te atinge, te face să simţi lucruri intense, este ca un aliment al sufletului pentru mine… Toate acestea mă inspiră în actul de creaţie.

D.V.:  Ce este viaţa pentru dumneavoastră?

FERNANDO TORRES-GARCIA: Pentru mine, viaţa  este un etern al descoperirii.

                                                                                                                 Daniela Voicu

                                                                                                           Paris, 2 Ianuarie 2010

 

 

 

 

Pictură  în ulei 1m/1m, 1996, Fernando Torres – Garcia

ÎNTÂLNIRE EMOTIONANTA. Eminescu.Ziua Unirii Principatelor

Posted by Stefan Strajer On February - 7 - 2010

ÎNTÂLNIRE EMOTIONANTA
La Biserica “Sf.Treime” din Troy, Michigan

Autor: Octavian Maior

Cu prilejul sarbatoririi zilei de 24 Ianuarie si a celor 160 de ani de la nasterea poetului nostru national, Mihai Eminescu, o parte a românilor din Michigan au avut bucuria sa participe la o manifestare de suflet, organizata duminica, 24 ianuarie 2010, în sala culturala a bisericii Sfânta Treime din Troy, Michigan. S-au înlânit cu stimata D-na Anca Sîrghie, conferentiar doctor la Universitatea “Alma Mater” din Sibiu, cu teologul si scriitorul George Alexe, cu D-l Gheorghe Chindris, presedintele societatii ”Avram Iancu” din Michigan, cu D-na Doina Popa si cu D-na Cristina Rahoveanu din Windsor, Ontario.

Foto. (De la stanga la dreapta). Pr.Gheorghe Carstea de la Biserica “Sfantul Nicolae” Livernois, Michigan; Arhiepiscopul vicar Irineu Duvlea de la Episcopia Ortodoxa Romana din America, conf.univ.dr.Anca Sirghie de la Universitatea Sibiu si Calin Cutean, presedintele Centrului Cultural Roman de la Biserica Sf.Treime, Troy, Michigan.
Organizatorii acestor actiuni au fost ing. Calin Cutean – din partea Centrului Cultural al Românilor de la Biserica Sf.Treime, din Michigan, prof. Maria Raica, prof. Dorina Caluser si altii. Actiunile s-au bucurat de prezenta I.P.S. Arhiepiscop Vicar Irineu Duvlea si a pr. Calin Barbolovici, pr. George Cârstea, Stefan Strajeri – directorul publicatiei “Curentul International” impreuna cu colaboratorii acestei publicatii românesti (Silvia Jinga, Doina Popa, Sorin Olariu, Octavian Maior si Gheorghe Chindris) si a multor iubitori ai istoriei si literaturii române care au venit cu dragoste la chemarea organizatorilor.
Aniversare Mihai Eminescu – 160 de ani de la nastere
Prima expunere cu tema “Motive crestine în opera lui Mihai Eminescu” este sustinuta de D-na Anca Sîrghie, membra a Uniunii Scriitorilor din România si a UNITER, a primit în Franta gradul de CAVALER în 2000.
Tema prezentata este mai putin cunoscuta de marele public iubitor al marelui nostru Mihai Eminescu. De-a lungul timpului poetul a fost prezentat în diferite feluri în functie de interese, de etape, curente ori de situatia politica. A fost Eminescu religios ori nu? Raspunsul nu poate fi decât unul. Da, Eminescu a fost framântat si însetat de cunoastere, de patrunderea lumii credintelor. Studiind Caietele eminesciene de la Academia Româna prof. Anca Sîrghie ne arata ca numeroasele notari atesta lecturi ale poetului în domeniul religios. Sunt frecvente rugaciunile catre Domnul Iisus Hristos definit ca ”Izvor mântuitor/Si Domn al ostirilor/de oameni iubitorule/Mântuitorule”.

Foto. Conf.univ.dr. Anca Sirghie, de la Universitatea Alma Mater Sibiu.
În poemul Luceafarul vedem cum îndragostit de pamânteanca muritoare Catalina, nemuritorul Hyperion merge la Dumnezeu sa-l dezlege de nemurire, sa poata veni pe pamânt, sa se poata bucura de iubire chiar daca devine muritor si spune: ”De greul negrei vesnicii,/ Parinte, ma desleaga,/ Si laudat pe veci sa fii/ Pe-a lumii scara’ntreaga… Dragostea îl determina sa ceara o alta soarta chiar daca îl scoate din vesnicie. Pe Dumnezeu îl vede ca pe un datator de viata ”O cere-mi, Doamne, orice pret,/ Dar da-mi o alta soarta,/ Caci Tu izvor esti de vieti/ Si datator de moarte?”
Pe Maica Domnului o numeste regina peste îngeri si-i cere: “Fii scut de întarire/ Si zid de mântuire/ Privire-ti adorata/ Asupra-ne coboara,/ O, Maica prea curata/ Si pururea fecioara,/ Marie!”
Maica Precista este în conceptia eminesciana un ideal de frumusete, sprijin si nadejde.
“Nadejde si-ntarire/ Si zid de mântuire/ Pe tine câstigându-te/ Îngenunchem rugându-te.”
Si în poezia “Rasai asupra mea”, poetul îi cere ajutorul: ”Speranta mea tu n-o lasa sa moara/ Desi al meu e un noian de vina/ Privirea ta de mila calda, plina/ Îndurare-asupra mea coboara/ Strain de toti, pierdut în suferinta/ Adânca a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic si n-am tarie…”, iar mai departe insista:
“Da-mi tineretea mea, reda-mi credinta/ Si reapari din cerul tau de stele:/ Ca sa te-ador de-acum pe veci, Marie.”
În poezia “Colinde, colinde” vedem iarasi imaginea Maicii Domnului: “Colinde, colinde!/ E vremea colindelor/ Caci gheata se-ntinde/ Asemeni oglinzilor/ Si tremura brazii/ Miscând ramurelele,/ Caci noaptea de azi-i/ Când scânteie stelele/ Se bucura copiii./ Copiii si fetele/ De dragul Mariei/ Îsi piaptana pletele/ De dragul Mariei/ S-a Mântuitorului/ Luceste pe ceruri/ O stea calatorului.”
Despre crestinarea poporului nostru român Eminescu noteaza într-un manuscris ca dacii au fost colonizati de catre crestini. Se cunoaste faptul ca apostolul Andrei cel primul chemat la apostolie a ajuns pe meleagurile tarii noastre de azi, a propovaduit si crestinat pe stramosii nostrii.
În Poezia ”Rugaciunea unui dac”, poetul evoca începutul demiurgic al vietii spunându-ne: ”Pe când pamântul, cerul, vazduhul, lumea toata/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodata/ Pe-atunci erai Tu singur” iar ultima strofa spune ”Astfel numai, Parinte, eu pot sa-ti multumesc,/ ca Tu mi-ai dat în lume norocul sa traiesc./ Sa cer a tale daruri, genunchi si frunte plec.”
In poezia Invierea, este evocata jertfa lui Christos: “C-un muc in mâini mosneagul cu barba ca zapada/ Din carti cu file unse norodul il invata/ Ca moartea e in lupta cu vecinica viata,/ ca de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-si prada/ …O muzica adânca si plina de blândete/ Patrunde tânguioasa puternicile bolti;/ Pieirea, Doamne Sfinte, cazu in orice colt,/ Inveninând pre insusi izvorul de viete.”
Momentul Invierii este evocat in versurile: ”Un clocot lung de glasuri vui de bucurie,/ Colo-n altar se uita si preoti si popor,/ Cum din mormânt rasare Christos invingator./ Iar inimile toate s-unesc in armonie:/ Cântari si laude-naltam,/…/Noi, Tie Unuia,/ Primimdu-l cu psalme si ramuri,/ Cântând Aleluia!/ Christos a inviat din morti,/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte calcând-o/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte!”
Este o viziune asupra Invierii, al sacrificiului Mântuitorului. In final recunoastem cântârile de Inviere din bisericile ortodoxe românesti.
Ziaristul Mihai Eminescu scrie articolul “Si iarasi bat la poarta”. In acest adevarat poem in proza, Iisus apare ca un simbol al iubirii omului. El afirma ”importanta biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri vesnic renascânde”.
In perioada când România este sub dictatura comunista, s-a incercat permanent educarea ateista a maselor. Poezia “Imparat si proletar“ era predata in scoli, insistându-se asupra discursului proletarului care afirma ca: “Religia, o fraza de dânsii inventata./ Ca cu a ei putere sa va aplece’n jug,/ Caci de-ar lipsi din inimi speranta ca rasplata/ Dupa ce-amar muncirati, miseri viata toata/ Ati mai purta osânda, ca vita de la plug?”. Afirmatiile proletarului despre religie, nu erau insa si convingerile poetului. Se incerca astfel sa-l prezinte ca pe un ateu, necredincios.
Eminescu insa n-a fost ateu. El a simtit fiinta si puterea Mântuitorului, mesajul iubirii pentru intreaga omenire.                   
In incheierea expunerii, D-na Ana Sirghie concluzioneaza: ”Daca un editor ar strânge toate textele cu continut religios din creatia eminesciana, ar inchega un domeniu reprezentativ, necunoscut pâna in prezent. Eminescu a fost si ramâne cel mai religios dintre toti poetii si scriitorii nostri. Studiile de pâna acum si cele viitoare vor intari tot mai mult aceste afirmatii.”
Expunerea a fost puternic apreciata de public.
Domnul George Alexe, om al cartii si un inflacarat iubitor al creatiei poetului nostru national si al românismului a expus foarte frumos si convingator. Afirma ca Eminescu s-a ridicat desupra tuturor, el intruchipând românismul si vechiul dacism. Specificul national al neamului nostru in sinteza este: dacism-latinitate-ortodoxism.
Doamna prof. Dorina Caluser a emotionat intreaga asistenta recitând cu mult talent  poezia “Glossa”  incepând cu versurile: ”Vremea trece, vremea vine,/ Toate’s vechi si noua’s toate;/ Ce e rau si ce e bine/ Te intreaba si socoate./ Nu spera si nu ai teama:/ Ce e val, ca valul trece;/ De te’ndeamna, de te chiama,/ Tu ramâi la toate rece…”
Aniversare Unirea Principatelor Române – 151 de ani
(24 ianuarie 1859 – 24 ianuarie 2010)
Momentul Unirii Principatelor din 1859 a fost prezentat de d-l Gheorghe Chindris. S-a evidentiat personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza in lupta pentru unirea celor doua principate românesti, Moldova si Tara Româneasca. Alegerea lui A.I.Cuza ca domn are loc mai intâi in Moldova Este ales in unanimitate domn al Moldovei in 5 ianuarie 1859, dupa care au loc alegerile in Tara Româneasca. Si la Bucuresti in ziua de 24 ianuarie 1859 este ales ca domnitor al Tarii Românesti tot A.I.Cuza. Dubla alegere a lui Cuza a demonstrat Europei vointa politica a românilor de a se constitui intr-un stat national românesc.

Foto.Gheorghe Chindris, presedintele societatii romano-americane “Avram Iancu”, din Michigan si colaboratorul publicatiei “Curentul International”
Domnia lui A.I.Cuza din 24 ianuarie 1859 pâna in 11 februarie 1866 a fost o perioada bogata in realizari pentru existenta statului national. S-a adoptat legea privind “Secularizarea averilor manastiresti”. Aceste averi reprezentau 25,26% din teritoriul tarii si erau supuse pâna in acel moment manastirilor straine din Athos, Grecia. Legea agrara din august  1864 a fost o alta mare realizare. A fost reglementata problema pamântului si a prevazut emanciparea taranilor clacasi si improprietarirea lor. Alte reforme au fost in domeniul administratiei (legea comunala, cea pentru infiintarea consiliilor judetene). In domeniul juridic amintim elaborarea codului civil si penal, in invatamânt a fost data legea invatamântului primar; a infiintat primele universitati românesti, mai intâi cea de la Iasi, in 1860 si apoi in 1862 cea din Bucuresti. In comert elaborarea codului comercial.
Al.I.Cuza isi incheie domnia, dupa sapte ani, in urma primei lovituri de stat din istoria României moderne.
Pe lânga actiunile amintite a mai urmat si o prezentare de carte, sustinuta de D-na Doina Popa si D-na Cristina Rahoveanu, din Windsor, Ontario, Canada. Distinsele doamne au prezentat cartea “Scorbura in cuib” de Cornel Cotutiu (colaborator bistritean al “Curentului International”) si momente din viata si activitatea scriitorului.
Asemenea manifestari culturale sunt bine venite in comunitatea noastra româneasca din statul Michigan.
(24 ianuarie 2010, Sterling Heights, Michigan)

SPIRITE CELEBRE (II)

Posted by Stefan Strajer On February - 5 - 2010

SPIRITE CELEBRE (II)

Autor: Mihai Burduja

Un om de spirit ar fi adesea la mare strâmtoare, lipsit de societatea prostilor. LA ROCHEFOUCAULD
Înca din antichitate frizerii erau cunoscuti ca fiind foarte vorbareti. Într-o zi, regele Macedoniei, Archelaos (?-399 î. Hr.), a chemat un frizer pentru a-i scurta parul.
– Cum doriti sa va tund? A întrebat acesta. – În tacere! i-a raspuns regele.
Împarateasa romana Agrippina, zisa si cea tânara (15-59 d. Hr.), mama lui Nero, fusese condamnata la moarte de propriul fiu. În clipa când centurionul Anicetus, trimis sa o ucida, se apropia de ea, aceasta striga: – Împlânta-mi pumnalul în pântece pentru ca a avut nesansa sa dea nastere unui monstru ca fiul meu.
Pasionat pescar amator, lui Marcus Antonius îi era ciuda pe nobilii egipteni din suita reginei, mai norocosi la pescuit decât el, care în ziua aceea nu prinsese nimic. Pentru a-l îmbuna, Cleopatra îi zise: – Egiptenilor le e dat sa prinda pesti, iar romanilor sa prinda regi.
Împaratul Iulian Apostatul era pasionat dupa filosofie. Cu ocazia unor sarbatori religioase, în timp ce lua parte la un dans ritual, se zice ca ar fi murmurat: Ah, Platon! Pentru un filosof, meseria de împarat e teribil de stupida!
Agesilau, rege al Spartei (398-358 î. Hr.), îsi iubea mult copiii si se juca des cu ei. Într-o zi a fost gasit în mijlocul lor calare pe un bat. Rusinat, regele a rugat sa nu se povesteasca scena decât celor care au copii.
Dupa ce a fost învins de greci, regele persan Artaxerxe (436-358 î.Hr.) a încercat sa-i dezbine. Stiind ca generalul teban Epaminonda este un dusman al spartanilor, regele a vrut sa-l atraga de partea sa trimitându-i daruri foarte pretioase. Epaminonda a refuzat însa, comunicându-i: – Daca Artaxerxe vrea sa fie prieten cu tebanii, va avea asigurata stima mea fara a-mi trimite daruri. Daca este însa dusmanul grecilor, atunci sa fie sigur ca nu are destule bogatii pentru a ma cumpara.
Unui soldat roman i se facu o nedreptate si îl ruga pe împaratul Octavian August sa-l ia sub ocrotirea sa. Împaratul îi dadu un curtean sa-l însoteasca în fata judecatorilor. Soldatul îi zise: Nu tot astfel m-am purtat eu cu Maria-ta când erai în primejdie la Actium; eu însumi am intrat în lupta. Si zicând aceasta, soldatul îsi arata ranile. Împaratul merse el însusi sa-l apere pe soldat.
Dupa batalia de la Actium, Octavian August a trecut în revista prizonierii pe care voia sa-i execute. Printre acestia se afla un dusman îndârjit al sau, anume Mitellus. Fiul acestuia, care luptase sub comanda generalului lui Octavian August, Marcus Vipsanius Agrippa, i s-a adresat astfel: – Tatal meu a fost inamicul tau si îsi merita moartea. Eu te-am servit însa cu credinta si merit o rasplata. Da-mi voie, ca recompensa, sa mor în locul tatalui meu! Octavianus l-a iertat pe Mitellus si nu a primit jertfa fiului sau.
Apollonios calatorea spre un oras îndepartat. Ajungând pe malul Eufratului, un vames l-a oprit cu urmatoarele cuvinte: – Ce bunuri aveti de declarat? – Bunuri? a raspuns Apopponios. Am Dreptatea, Moderatia, Stapânirea de sine, Perseverenta si Curajul. Vamesul era nedumerit: Acestea sunt, bineînteles, sclavele dumneavoastra? – Nu sunt sclavele, ci stapânele mele!
Megabizes, unul dintre conducatorii de osti ai lui Xerxes, a venit la Apelles sa-i faca portretul. Pictorul s-a ocupat de lucru. O buna bucata de vreme Megabizes a tacut, apoi a început sa trancaneasca vrute si nevrute despre pictura. Apelles l-a întrerupt busc si, astupându-i gura cu mâna, i-a spus: – Când taceai, datorita îmbracamintei de purpura împodobita cu aur, pareai o persoana importanta. Acum, când trancanesti, râd si ucenicii care-mi potrivesc culorile.
Medicul tadjic-persan Avicena (980-1034) întâlni într-o zi pe un tânar medic. – Salut, colega, ai un aer radios… De ce nu? Iau viata usor… – Vai! – exclama Avicena – Si nu te mustra constiinta?
*
Prostii se folosesc de oamenii de spirit la fel cum cei scunzi poarta tocuri înalte. VAUVENARGUES
Generalul roman Scipio Africanul (235-183 î. Hr.) era de parere ca un general trebuie sa-si riste viata numai în cazul unei batalii decisive. Un prieten bun de-al lui îi spuse: – Comportându-te astfel, nu esti un ostas. – Foarte adevarat – îi spuse Scipio – sunt un comandant de oaste.
Într-una din zile, Scipio Africanul s-a dus în vizita la poetul Ennius. Acesta a trimis servitoarea sa-i spuna ca nu este acasa. Desi si-a dat seama ca nu-i adevarat, Scipio n-a zis nimic si a plecat. Dupa o vreme, l-a cautat Ennius pe Scipio. Auzindu-se strigat, Scipio a raspuns: – Nu sunt acasa!
– Cum poti spune asa ceva? a întrebat poetul. Oare nu-ti cunosc vocea?   Atunci, Scipio i-a replicat: – Când am fost zilele trecute la tine, eu am crezut-o pe servitoarea ta care mi-a spus ca nu esti acasa. Tu nu ma crezi chiar când îti spun eu însumi ca nu sunt acasa?
Învingându-l pe Hannibal la Zama, în anul 202 î.Hr., Publius Cornelius Scipio Africanul i-a cerut sa-i spuna care sunt, dupa parerea lui, cei mai mari comandanti de osti. – Primul, a spus Hannibal, este Alexandru Macedon. – Al doilea? – Al doilea e Pyrus. – Si al treilea a insistat Scipio, crezând ca Hannibal îl va numi pe el. – Al treilea ma consider eu. – Si daca tu m-ai fi învins pe mine?, a întrebat în continuare romanul. – Atunci m-as fi considerat primul.
Scipio Africanul, care îsi pierduse un ochi într-o mare batalie purtata împotriva cartaginezilor, a facut prinsoare cu unul din generalii sai ca va vedea mai bine decât el. Ramasagul a fost acceptat. – Am câstigat, spuse Scipio, eu vad la tine doi ochi, în vreme ce tu la mine nu vezi decât unul.
La sfârsitul celui de al doilea razboi punic, solii cartaginezi – au fost întrebati cu ironie în Senatul roman, facându-se aluzie la prima calcare de juramânt de catre Cartagina. – Pe ce zei va veti mai jura acum? – Pe aceiasi! a raspuns Azdrubal fara sa-si piarda cumpatul. Deoarece ne-au pedepsit ca ne-am calcat juramântul.
Atunci când a aflat ca niste cunoscuti, pe care îi socotea drept nemernici – dupa cum bine se stia –, i-au adresat elogiile lor, filosoful grec Antistheme a avut urmatoarea replica:
– Pe semne am facut cine stie ce fapta necugetata!
Într-o clipa de ragaz pe câmpul de lupta, poetul Antagoras facuse un foc si frigea o bucata de carne. Întâmplator a trecut pe acolo regele Macedoniei Antigonos. – Ce crezi tu, Antagoras, Homer, când a descris vestitele lupte ale lui Agamemnon, si-a pierdut vremea frigând pastrama? l-a întrebat batjocoritor regele. – Daca va închipuiti ca Agamemnon a câstigat toate luptele pierzându-si vremea sa vada cine frige pastrama pe câmpul de lupta? i-a replicat poetul.
Când filosofului grec Anistene (435-370 î.Hr.) i s-a reprosat ca are relatii cu lumea rea, el a raspuns: – si medicul vine în contact cu bolnavii, dar nu se îmbolnaveste!
În urma unei batalii, Androclide, un soldat spartan, a ramas schiop. Se apropia un alt razboi. Din cauza invaliditatii, Androclide a fost dat afara din armata. Atunci s-a prezentat în fata comandantului: – Credeam ca aveti nevoie de soldati ca sa lupte, nu ca sa fuga! Si astfel a fost reprimit în armata.
Angelotte, cardinal roman, vazu într-o zi, în curtea unei manastiri, un prelat ortodox, cu o barba masiva, înconjurat de o multime de preoti catolici. – Bine face, zise el cu admiratie; printre atâtea capre se cade sa existe si un tap!
Filosoful grec Anaxagora, profesorul lui Pericle, Euripide si Socrate, acuzat ca i-ar fi insultat pe zei, a fost izgonit din Atena. Dusmanii lui Anaxagora l-au condamnat la moarte si numai datorita interventiei renumitilor sai elevi, aceasta pedeapsa i-a fost comutata în exil pe viata. Anaxagora glumea. – Nu eu i-a pierdut pe atenieni, ci atenienii m-au pierdut pe mine.
Grupaj alcatuit si prezentat de MIHAI BURDUJA

Reverente lirice – poeta Viorica Maria Balasa

Posted by Stefan Strajer On February - 5 - 2010

Reverente lirice
Ilustrate din cer de Violeta-Viorica-Maria Balasa

Autor: Silvia Jinga

Viorica Balasa se apropie de poezie cu umilinta si sfiala pe care o gasim la carturarii din vechime, la cronicarii care “din mila lui Dumnezeu” marturiseau ca s-au invrednicit a scrie despre evenimentele vremii lor. Dedicându-si poeziile “celor care stiu sa pretuiasca frumusetile din suflet”, o face “prin darul lui Dumnezeu care intrece orice pricepere”. Intr-un veac pozitiv ca al nostru, intâlnirea cu aceasta atitudine de gratie si reverenta fatade cuvânt in general si fata de actul liric in special, este salutara.
Inspiratia Vioricai Balasa isi are originea intr-o irepresibila dragoste de viata si lumina, de vibratie, culoare si mirezme. Pentru autoare miracolul si frumosul sunt de cautat pretutindeni: in perimetrul domestic al gradinii de familie unde “fasolica” se rasfata, in ghidusia dialogului unor oua de Pasti, in dantelaria arborilor in floare primavara, in cântecul molcom al ploii, in curcubeul – semn ceresc, in Martisorul “de la dor … dat tot cu dor”, in fericirea conjugala, in amintirea fiintelor dragi. Omul “natâng” trebuie doar sa citeasca semnele mesajului divin: “Ce intelegeri marginite/Are omul… Caci nu vede,/Ca-n toate, minuni infinite,/Sunt date de Sus… o povata,/In orice secunda… de-i soare sau ceata.” (Ce dulce era tineretea, p. 50). Specia lirica preferata a autoarei este pastelul in care contemplarea naturii exprima de fapt o stare de suflet mai complexa decât simpla bucurie naturista. De la extazul in fata florilor si a primaverii poeta se adânceste in amaraciunea meditatiei asupra notei discordante, pe care agresiunea umana o pune in concertul lumii. Acest contrast este aproape obsesiv: “Flori/Repetate culori … cum numai in vis le-ntâlnesti…/Voi… gingas dati dragoste din inimi ceresti…/Si-n glasul in taina, divin,/In aste naprasnice vremi,/Ne-ntrebati: Cât iubim?” (Flori, p.8). Drama poetei provine din aceasta zbatere intre duritatea realitatii istorice si apetitul ei pentru frumos. Criza morala a omenirii la rascruce este surprinsa cu note de sarcasm si revolta: “Pamântul e in stare de alarma/Si nebunia a ajuns o scuza./Frumosul se striveste cu o arma/Iar poezia e uitata muza”. (E timpul, p. 7). Pesimismul istoric al poetei se exprima nu o data in invocari ale instantei divine, singura capabila sa opreasca vrajba dintre oameni. Poeziile de aceasta factura cad insa in didacticism.
Impactul autobiografic are o pondere destul de insemnata asupra continutului acestui volum. Faptul direct de viata este insa insuficient prelucrat poetic, asa incât cu putine exceptii ramâne de domeniul simplei versificatii, fara a atinge sublimarea lirica. Ne-au retinut totusi atentia câteva versuri dedicate mamei, cu acorduri de jale din doina ardeleana: „Te-am visat azi noapte Mama,/Erai iarasi lânga mine./Zorile ce vin destrama/Visul ce nu sta … nu tine,/Visul ce-mi facuse bine …”(Te-am visat, p.26)
Mult mai reprezentative pentru inspiratia autoarei ni se par a fi piesele lirice in care gingasia, ritmul alert si umorul cu ecouri din Minulescu si Topârceanu concura pentru a crea poezie autentica: “Primavara-n portativ/E mai jos c-un semiton./Frigul inca e motiv/Sa te tina in palton./Vântul plimba gradele/Termometrului fragil,/Si-si reia tiradele/Cu capricii de April” (Aprile, p.11). Poeta mânuieste cu gratie si eleganta neologismul in buna traditie a poetilor români ai spatiului cultural urban. Textele volumului tradeaza staruinta asupra cuvântului, osteneala literara, caci, asa cum marturisea Lucian Blaga “usor nu e nici cântecul”. Si pentru Viorica Balasa, cum insasi o spune: “Ziua trece printre rânduri/Noaptea trece printre gânduri”. (Vremea trece, p. 56).
Rezultatul acestei insistente aplecari asupra cuvântului sunt câteva poezii remarcabile pentru simplitatea lor aforistica si cizelarea expresiei. Amintim in acest sens poeziile E iarna, Ilustrate din cer, S-au dus, Mi-e frig. Cu ele intram in registrul grav al volumului compus din versuri de rezonanta elegiaca. Desi adepta a intelepciunii populare care ne indeamna sa traim viata asa cum ne-a fost rânduita de Cel de Sus, autoarea se desparte cu durere de frumusetile terestre, de darurile tineretii jefuite rând pe rând de timpul neiertator. Nelinistea meditativa si coarda melancolica suna profund in poezia S-au dus: “si… vrei sau nu vrei … te-asteapta-o “chemare” de Sus…/ce-ti spune ca viata e-o nelinistita “mare”…/ce-n valuri … când jos si când sus,/ le trece pe toate ce-au fost… si-acum nu-s…/E “marea” aceea, când sa intelegi ca toate …/ S-au dus!” (p.53). Un sentiment de oboseala existentiala pune stapânire pe câteva dintre piesele de rezistenta ale volumului, dintre care amintesc in primul rând Ilustrate din cer care merita citata in intregime: “Ninge/ deasupra secundelor…/ caselor…/ gândurilor…/ de amintire…/ si de iubire…/ Zâmbesc…/ si doresc…/ sa ma prind c-un fulg in joc…/ si viata sa pot s-o intorc…/ sa fie mai bine pusa la loc…/ Ninge …/ pe sufletul meu…/ cu fulgii de nea sunt doar eu…/ dansez ca si ei intr-un vals tineresc…/ si nu mai pot sa doresc … ce doresc…”(p.38).
Volumul Ilustrate din cer este produsul unei sensibilitati feminine care vibreaza la miracolul lumii si la nefericirea ei. Desi inegal ca valoare merita toata atentia prin oazele de lirism autentic, prin profunzimea emotiilor si eleganta de expresie a unui condeier care isi cunoaste mestesugul.

Durere românească

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2010

Durere românească

 

Valeriu Cercel

N-am cunoscut mai sadică durere,  

Mai nemilos, ori mai teribil chin,

Încât, la disperare,-o mângâiere

S-o caut într-o cupă de venin,

Şi nici calvar, nici crunte suferinţi,

Să te aducă-n stare inumană,

Uitând, cât ar fi noaptea de cuminţi,

Să-ţi baţi copiii, ziua, de pomană ;

Nu este caznă,-ncât ai accepta,

Indiferent ce tare eşti de vână,

Să nu-ţi mai pese, tu, în casa ta,

Cu soacra dacă stai şi-o săptămână ,

Sau vreo tortură crudă, bestială,                  

Mult mai feroce,-ncât să nu ai parte       

Ca pân’ s-ajungi în stare de sminteală      

Să îţi iubeşti duşmanul tău de moarte,     

Şi nici supliciu mult mai tenebros

Precum îl ai în negre dimineţi,

Când pleci din nou la lucru, somnoros,

În crize coborând de pe pereţi ,

Dar mă-nfioară gândul, ce calvar,

Ce chin îngrozitor, ce soartă grea

Va fi pe capul meu de-o dau afar’…

Ca niciodat’…a dracului belea !

Nu voi putea, căci una mai am doar,

Ca să mai trag o ţuică la măsea !

Monarhia Romana – Inceput frumos, final rusinos (1)

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2010

Istorie Regala
Inceput frumos, final rusinos. Monarhia romåna


 In „Carol und Mme Lupescu”, Joachim von Kürenberg, incearca in realitate, sub un titlu frivol, sa faca opera istorica, evocånd momentele principale din viata politica a Romåniei sub dinastia de Hohenzollern.
 Venirea pe tronul Romåniei a printului Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, dupa ce fratele sau mai in vårsta Leopold si contele de Flandra refuzasera oferta din Bucuresti, a fost fara indoiala un act de curaj. Austro-Ungaria era categoric ostila instaurarii unei dinastii germane la gurile Dunarii. Rusia si Turcia nu erau mai favorabile, si chiar regele Wilhelm I al Prusiei considera nedemn pentru un Hohenzollern sa devina vasalul sultanului.
 Dar mai ales dupa sosirea in tara, noul domnitor s-a vazut pus in fata unor probleme insolvabile.
 Pretutindeni domneau stari de lucruri jalnice: saracie, mizerie, primitivism si epidemii. Patura conducatoare levantina, de atunci, nu era cu mult mai vrednica decåt cea pe care au cunoscut-o generatiile urmatoare påna azi, 2007. Coruptia si abuzurile subminau embrionarul aparat de stat.
 Fara a fi exceptionale calitatile printului Carol, erau insa cele mai potrivite pentru indreptarea relelor gasite. Metodic, tenace, cu un deosebit simt al datoriei si un instinct sigur in recunoasterea realitatilor vietii de stat, fostul elev al Academiei Militare de la Potsdam era predestinat pentru o opera administrativa sanatoasa. Nu a reusit insa sa stabileasca contactul sufletesc necesar cu colaboratorii sai si masa poporului. Desi insufletit de dorinta de a-si servi tara, a ramas påna la sfårsit fidel amintirii patriei de origine.
 E greu de spus, in ce masura acest atasament pentru Germania a influentat asupra rezultatelor politicii externe. Un stat mic si vasal Turciei, nu cåntarea mult in planurile marilor puteri. Oricum, in actiunea de eliberare a peninsulei balcanice, principatul romån a avut un avans fata de popoarele sud-slave, care insa nu s-a soldat cu succese proportionale importantei, de atunci, al elementului romånesc in Balcani.
 Bismark a elogiat in memoriile sale intelepciunea politica a domnitorului Carol, cu care s-a intålnit de mai multe ori la Bad Ems. La Congresul de la Berlin (1878) insa, cancelarul Bismark a tinut sa multumeasca pretentiile rusesti, acceptånd cedarea sudului Basarabiei, in schimbul unei compensatii mult prea insuficiente in Balcani. In politica de mentinere a prieteniei germano-ruse, drepturile cuvenite tånarului stat romån au servit numai ca obiect de tårguiala.
 In preajma primului razboi mondial, dualismul loialitatii Regelui Carol I s-a vazut pus intr-un conflict dramatic cu aspiratiile poporului romån, care nu puteau fi realizate decåt alaturi de puterile Antantei. Singura iesire nu o vedea decåt in mentinerea unei stricte neutralitati. Contelui Csernin i-a dat asigurari ca „atåt timp cåt voi trai, armata romåna nu va lupta contra Austro-Ungariei”. Dar, in zadar a incercat sa-si apere punctul de vedere in Consiliul de Coroana de la 3 august 1914. Tache Ionescu s-a ridicat si a declarat: „Nu vad nici o dificultate sa facem razboiul alaturi de Franta si fara Majestatea Sa Regele!”. Doua luni dupa aceasta scena, Carol I era mort. Nepotul sau Ferdinand a devenit Regele Romåniei.
 Problema de constiinta care a omoråt ultimele clipe ale Regelui Carol I, apasa si asupra inceputului domniei lui Ferdinand I. Convingerea lui era ca trebuie sa tina regatul impotriva tuturor presiunilor, in afara de conflict. „Neutralitate?” il infrunta Regina Maria. „In mijlocul unui astfel de razboi, neutralitatea inseamna demoralizarea poporului nostru!”. Ezitarea il expune atacurilor voalate ale presei din capitala care il compara cu Cunactor Fabius Maximus. Cånd insa plenipotentiarul german ii aminteste ca nu trebuie sa uite ca e un Hohenzollern, ii raspunde cu demnitate: „N-am uitat acest lucru, dar nici ceea ce am invatat ca german – sa fiu loial. Am jurat credinta poporului meu si nu ma gåndesc sa-mi calc juramåntul!”
 Trimisului Frantei, Robert de Fleures, i-a marturisit: „De la inceputul domniei mele mi-am pus problema de constiinta: Am datoria sa tiu seama de originea si de familia mea? Nu! Numai Romånia importa!”
 Intre Ionel Bratianu, ultimul reprezentant de marca al dinastiei guvernamentale liberale si Regina Maria, personalitatea stearsa a Regelui se afirma anevoie. Autorul trece ingaduitor peste extravagantele, aventurile amoroase si setea nestinsa de viata a Reginei Maria. Pentru inalta societate a capitalei pe care Kiderlen-Wächter o descrie ca necunoscånd nici un fel de bariere morale, libertatile suverane nu apar socante.
 Interventiile Reginei in luarea hotarårilor politice decisive nu sunt intotdeauna fericite. Un lucru nu se poate contesta nepoatei Reginei Victoria a Angliei: pasiunea cu care si-a insusit revendicarile nationale majore.
 Dupa inceperea Conferintei de Pace pleaca la Paris pentru a pleda in persoana cauza Romåniei. Clemenceau se arata inaccesibil la inceput: „Multumesc pentru onoare, Majestate, dar nu pot suferi pe primul Dvs. ministru!” si i-a enumerat cererile teritoariale ale Romåniei: Transilvania, Banatul, Crisana si Maramures, Bucovina si Basarabia.
 Lui Loyd George ii spune pe un ton care nu suporta contrazicere: „Romånia e recunoscatoare armatelor aliate. Prin victoria lor, de care nu m-am indoit niciodata, s-a asigurat triumful justitiei care impune unirea tuturor Romånilor!”.
 Pacea de la Buftea (1918) si aversiunea care se acumulase impotriva Romåniei, in urma atitudinii violente a lui Ionel Bratianu, au zadarnicit satisfacerea revendicarilor nationale, asa cum au fost fixate in acordul secret din 1916. Totusi, noua Romånie si-a dublat suprafata si populatia. Pentru consolidarea unitatii astfel realizate, raspunderi grele se impuneau deopotriva guvernelor si dinastiei. Viitorul dinastiei era insa intunecat de evolutia nenorocita a caracterului printului mostenitor – Carol (viitorul rege Carol II)– destrabalat, fara simtul onoarei si total inconstient de misiunea pe care trebuie sa o indeplineasca un monarh. De la fuga de pe front ca sa sfårseasca cu aventura grotesca de la Odessa, påna la final, dupa ce adusee tara pe marginea prapastiei, Joachim Kürenberg ii urmareste pas cu pas viata presarata cu crime, desfrånare si lovituri politice si financiare, de gangster. O bogata documentatie romåna si straina, plus conversatii personale cu mai toti membrii fostei familii regale si personalitati bine initiate in scandalurile de la palat, da la iveala multe fapte cunoscute si tot atåtea pe care cenzura le-a acoperit cu grija. Singura scuza pentru faradelegile nemaipomenite este explicatia pe care i-a dat-o doctorul Mamulea, generalului Averescu: „Ca medic il consider un tip patologic. Nu uitati ca in vinele printului mostenitor curg cinci feluri de sånge cu tendinte ereditare in contradictie una cu alta”.
 In loc sa fie bagat in casa de nebuni, naivitatea si oportunismul politicienilor romåni i-au pregatit, dupa ce renuntase de patru ori la tron, cei zece ani de orgie sångeroasa si afaceri oneroase”.


 Coruptia si abuzurile inaugurate de domnia cuplului Carol II – Magda Lupescu (Wolf), a adus pe primul plan al rezistentei contra tiraniei, organizatia nationalista Garda de Fier. Påna atunci Miscarea Legionara se manifestase politic prin o sustinuta atitudine anticomunista, dublata pe antisemitism in primul rånd „pentru ca mai toti conducatorii comunisti erau evrei. Dar „spre deosebire de antisemitismul national-socialismului german, nu era motivat rasial ci cultural-national si religios”.

Foto.Carol I
 Intre national-socialism si legionarism, autorul nu descopera nicio identitate, nicio asemanare. Garda de Fier s-a nascut inaintea national-socialismului si cu totul din alte cauze. Mai mult, totalitarismul care a fost deseori reprosat Miscarii Legionare e numai consacrarea principiului de autoritate, absent in viata politica romåneasca. „Pentru cine analizeaza temeinic directivele fixate de Corneliu Codreanu, rezulta ca Miscarea nu e totalitara, ci autoritara, nu e agresiv-nationalista ci conservativ-nationala, nu extremista de dreapta ci social reformatoare. In timp ce national-socialismul s-a sprijinit in Germania, pe mica burghezie, femei si soldati, dar si pe aventurieri, – asa zisele naturi de mercenari – in spatele lui Codreanu stateau studentii, taranimea si generatia tånara a clerului si teologii”. Prigonirile si procesele impotriva Miscarii se termina toate cu intarirea ei. Atentatele puse la cale de oamenii de casa ai Elenei Lupescu sunt denuntate in timp. Incercarile Regelui de a capta tineretul in organizatia Straja Tarii esueaza, din cauza ca „ideile proaspete si naturale ale lui Codreanu gaseau mai mult rasunet in inima lui, decåt tiradele desarte ale regelui”.

Foto.Corneliu Zelea Codreanu
 Dupa victoria Garzii de Fier in alegerile din 1937, singura salvare pe care banda din fruntea tarii o mai vede, e instaurarea dictaturii absolute si savårsirea crimei din noaptea Sfåntului Andrei (uciderea lui C.Codreanu si a unui numar de legionari fruntasi, n.n.), cu participarea activa sau aprobarea tacita a intregii clase de politicieni. „Oamenii nostri politici” a spus odata C.Codreanu, „sunt fideli numai cåta vreme nu le ceri o dovada de credinta”.
 Lasånd in urma numai nenorociri, Regele asasin e fortat, doi ani mai tårziu (1940) sa plece din tara pentru a carui inflorire se straduisera cinstitii sai inaintasi, Corol I si Ferdinand I. E a cincea renuntare la tron pe care Carol II a semnat-o.
 La 30 decembrie 1947, fiul sau Mihai, ultimul rege din dinastia de Hohenzollern abdica la cererea comunistilor, semnånd urmatoarea declaratie (contra filodorma): Mihai I Prin gratia lui Dumnezeu si vointa nationala Rege al Romåniei.
La toti de fata si viitor sanatate.
In viata Statului romån s-au produs in ultimii ani adånci prefaceri politice, economice si sociale, cari au creiat noi raporturi intre principalii factori ai vietii de Stat.
Aceste raporturi nu mai corespund astazi conditiilor stabilite de Pactul fundamental – Constitutia Tarii – ele cerånd o grabnica si fundamentala schimbare.
In fata acestei situatiuni, in deplina intelegere cu factorii de raspundere ai Tarii, constient si de raspunderea ce-mi revine, consider ca institutia monarhica nu mai corespunde actualelor conditiuni ale vietii noastre de Stat, ea reprezentånd o piedica serioasa in calea dezvoltarii Romåniei. In consecinta, pe deplin constient de importanta actului ce fac in interesul poporului romån, ABDIC pentru mine si pentru urmasii mei de la Tron, renuntånd pentru mine si pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al Romåniei.
Las poporului romån libertatea de a-si alege noua forma de Stat.
Dat la Bucuresti, astazi 30 Decembrie 1947. ss Mihai.
 Autorul e german si de origine nobiliara. Simpatia pe care o marturiseste mereu pentru casa de Hohenzollern izvoraste deci dintr-un dublu sentiment de solidaritate nationala si de casta. Ajungånd la sfårsitul pasionatei sale expuneri, simtul de obiectivitate il obliga insa sa constate ca bilantul domniei Hihenzollern-ilor in Romånia nu s-a soldat cu rezultate impunatoare. De ce s-a terminat era initiata de Carol II in imprejurari atåt de umilitoare? „Poate a fost de la inceput fals ca Romånii si-au adus domnitorul lor din Sigmaringen. Ar fi fost mai bine poate, daca boierii s-ar fi inteles intre ei si lasånd la o parte gelozia si discordia, ar fi ales un print din mijlocul lor” (pentru conformitate Aurel.S.Marinescu).
 Cåteva observatii.
 Insasi Declaratia de abdicare de pe tron a regelui Carol II este un model de viclenie, minciuna, demagogie, planuri ascunse. Iat-o:
Romåni, vremuri de adånca tulburare si ingrijorare trec peste scumpa mea Tara. De acum 10 ani, cånd am luat locul de adånca raspundere de a fi cårmuitorul Patriei mele, fara preget, fara odihna si cu cea mai desavårsita dragoste, m-am straduit de a face tot ce constiinta imi poruncea pentru binele Romåniei.
Azi, zile de vitregie nespusa indurereaza Tara, care se gaseste in fata unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pamånt in care am fost nascut si crescut, sa le indur, trecånd astazi fiului meu, ce stiu cåt de mult il iubiti, grele sarcini ale domniei.
Fara aceasta jertfa pentru salvarea Patriei, inalt cea mai calda rugaciune ca ea sa-i fie cåt mai folositoare. Lasånd poporului meu pe scumpul meu fiu, rog pe toti romånii sa-l inconjoare cu cea mai calda si desavårsita credinta si dragoste, ca sa-si poata gasi in ele reazemul de care are atåta nevoie greaua-i raspundere ce de azi apasa asupra umerilor sai fragezi.
Tara mea sa fie pazita de Dumnezeul parintilor nostri, care sa-i harazeasca cu cåt mai falnic viitor. Traiasca Romånia!
6 septembrie 1940. (ss) Carol.
 Cu alte cuvinte, fiul sau scump, viitorul Rege Mihai domnea temporar, printr-o „delegatie”, ceea ce se confirma prin faptul ca in tot timpul exilului sau, fostul rege Carol, a lucrat neobosit spre a reveni pe tronul Romåniei, atåt de banos. El a cheltuit multi bani subventionånd un preot ortodox excroc din SUA, Glicherie Moraru care a infiintat o organizatie procarlista „Comitetul National al Romåniei Libere” si a editat si un ziar; a subventionat un fost diplomat falit si admirator al sau din SUA, Citta Davila care si el e creat o organizatie pro-Carol „Free Romania”. S-a intålnit cu unii cu care a avut in tara diferite „combinatii”: Leon Fischer, Radu Irimescu s.a. Dar si cu multi diplomati sovietici. Si-a oferit „ajutorul” Angliei si Statelot Unite in lupta de eliberare a Romåniei, care nu numai ca l-au refuzat dar nici nu l-au acceptat sa se stabileasca pe teritoriile lor. A avut in Mexic numeroase contacte cu ambasadorul sovietic din Mexic, C.Umanski, cu scopul unei eventuale intoarceri pe Tronul Romåniei cu ajutorul Moscovei, adica a URSS-ului cel mai mare dusman al tarii romånesti, asa cum s-a dovedit din 1918 la zi. Cåt de departe au mers promisiunile sovietice si aranjamentele lui Carol se va cunoaste numai cånd arhivele sovietice vor fi facute publice.
 In orice caz, diplomatia sovietica a avut in vedere si varianta aducerii pe tronul Romåniei a lui Carol; urma sa aleaga care dintre tata si fiu ar fi mai slugarnic, mai lichea colaborationista.
 Ca proba, simplii soldati si ofiteri sovietici, probabil cei ce apartineau serviciilor lor secrete, in inaintarea lor in Moldova in 1944, au facut propaganda in favoarea ex-regelui Carol II. De exemplu, adresa nr.5595 a Prefectului Roman catre MAI (Ministerul Afacerilor Interne), cu data de 8 mai 1944, prin care colonelul V.Maescu raporteaza pe långa binecunoscutele si obisnuitele furturi, jafuri, violuri savårsite de sovietici in judetele Iasi si Baia si un fapt deosebit: „Sovieticii fac propaganda printre locuitori contra M.S.Regelui Mihai si guvernului si le arata fotografia fostului rege Carol, spunåndu-le locuitorilor ca ei il vor aduce pe regele Carol in Romånia”.
 In adresa nr.5617 a Prefecturii judetului Roman catre MI-Cabinet, datata 8 mai 1944, raspuns la ordinul telegrafic cifrat nr.939 din 2 mai 1944, se raporteaza ceea ce au declarat romånii veniti din nordul Moldovei (militari si civili), din zona deja ocupata de bolsevici. Pe långa tot felul de samavolnicii, munca fortata, furturi, rechizitionari, jafuri, se raporteaza un fapt uluitor: „Locuitorilor li se aratau fotografiile M.S.Regelui Mihai I si ale fostului rege Carol II si erau intrebati de catre militarii sovietici care din aceste doua personaje le place mai mult. Cei care raspundeau ca Regele Mihai este regele tarii erau amenintati cu bataia, pe cånd cei care spuneau ca fostul rege Carol le place mai mult, li se raspundea haraso”, semneaza prefect – colonel V.Maescu.
 Vasile Haralambie Bårzu din satul Barbatesti, comuna Baiceni, judetul Iasi, aflat doua saptamåni sub ocupatie ruseasca a declarat la 6 mai 1944, in fata autoritatilor: „Soldatii rusi beau mult, se imbatau si ne aratau fotografia fostului rege Carol si ne spuneau despre el haraso”.
 Ion Neculai Ciobanu, din aceeasi comuna, la aceeasi data, a declarat in fata preotului: „Veneau soldatii rusi, dintre care unii stiau romåneste. Ei ne aratau fotografii de-ale MS.Regelui Mihai si ale Dlui Maresal Antonescu, pe care le zgåriau, zicånd ca le vor veni de hac. Mai ziceau ca vor izbavi Romånia care, de acum inainte va fi una cu Rusia, aratåndu-ne ca va veni fostul rege Carol al II-lea”.
 Sunt zeci de probe de acest fel care arata ca astfel se executa un sondaj primitiv printre romåni si se demonstreaza ca aceasta actiune nu era deloc intåmplatoare; fostul rege era tinut de sovietici in rezerva ca o posibila alternativa la guvernare, desigur, pe baza unei intelegeri. Deci påna acolo mergea tradarea acestui infect fost rege, care vorbea in actul abdicarii sale de „scumpa mea tara”, „binele Romåniei”, „marea mea dragoste pentru acest pamånt”, Tara mea sa fie pazita de Dumnezeu” si alte asemenea afirmatii demagogice lansate de aceasta comedie tradatoare. (Va urma)
 Aurel Sergiu Marinescu

MIHAI EMINESCU LA ROMÂNII DIN AMERICA

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2010

MIHAI EMINESCU LA ROMÂNII DIN AMERICA

File de turneu cultural

Autor: Conf.univ.dr. Anca Sirghie

 

I.ÎN MEREU ÎNSORITUL ORAŞ DENVER, COLORADO, A FOST ÎNCEPUTUL

    Fiecare călătorie în Lumea Nouă din anii precedenţi mi-a dat sentimentul că în plan cultural descopăr la conaţionalii noştri un potenţial nebănuit, dar insuficient valorificat datorită lipsei de unitate între ei. Ceea ce simt mulţi români care muncesc în America este insatisfacţia ruperii de viaţa culturală din ţară. Iată de ce, nu cu mult timp înainte de a pleca spre America, mi s-a comunicat că acolo sunt solicitată să susţin câteva conferinţe în state diferite, începând cu Colorado şi continuând cu New York, ca să ajung apoi şi în Michigan. Cel mai important era să stabilesc teme adecvate comunităţilor de români şi chiar locaţiei stabilite pentru fiecare dintre ele.

    Ca eveniment cultural pus în legătură cu cei 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, conferinţa anunţată din timp la Biserica Sf. Dimitrie cel Nou de la Universitatea din Boulder, Colorado, orăşel universitar prestigios, mult indrăgit de artişti, trebuia să ţină în accepţia mea cont de un anume context religios.  In 27 decembrie a.c. de Sf. Ştefan, după un moment închinat celor muriţi la Revoluţia din România decembristă, preotul Ioan Bogdan, absolvent al Institutului Teologic Ortodox din Sibiu, a anunţat ca “eveniment al zilei” aşteptat de toţi cei prezenţi conferinţa mea, Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu. S-a pregătit imediat ecranul pentru textele şi imaginile aduse de mine. Pe o masă au fost aşezate câteva dintre cărţile mele, pe care în mod sincer intenţionam numai să le arăt, întrucât mă aflam prima dată în faţa unor români americani din zona oraşului  Denver. Capitala Statului Colorado este o localitate de la poalele Munţilor Stâncoşi cu totul surprinzătoare pentru mine, căci aici 300 de zile în an sunt însorite, încât  de la mic la mare, localnicii poartă ochelari de soare indiferent de anotimp. In Denver, oraş superb aflat la o altitudine mare, chiar şi în decembrie, luna cu temperaturi joase, luminozitatea celestă te euforizează, pur şi simplu, aşa ca pe ţărmurile mărilor Greciei în plină vară. Salba de staţiuni de ski din preajmă se situează la înălţimi de peste 3000 m altitudine, unde întregul an sunt condiţii optime pentru sporturile de iarnă. Aflată într-un grup de colindători în ajun de Crăciun, am cunoscut  între altele mai multe familii de maratoniste românce, care se antrenează din plin  în zona montană a oraşului Denver. Erau între ele Constantina Diţă, campioană mondială maratonistă la Beijing în 2008, şi Luminiţa Talpoş, cu un palmares şi el redutabil. Nu m-am mirat să le revăd la conferinţa mea de duminică. I-am remarcat între participanţii la eveniment pe distinşii intelectuali care sunt soţii Ingrid şi Mircea Fotino, prima familie de români care acum aproape 4 decenii s-a aşezat la Denver. Au venit la conferinţa mea şi reprezentanţii presei  româneşti locale. Între ei, Sebastian Doreanu mi-a mărturisit intenţia de a face la Denver o bibliotecă românească, pentru care mi-a solicitat toate cărţile mele.Nu aveam cu  mine decât câteva titluri, luate aproape la întâmplare de acasă la plecare.

    Imediat ce în capela universitară condiţiile de proiecţie au fost asigurate, am început prezentarea temei Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu, pe care în mod explicabil n-am avut vreodată preocuparea de a o propune nici studenţilor mei din ţară, fie la Sibiu sau la Tg. Mureş, la Bacău şi nici celor de la Universitatea “Michel de Montaigne” din Bordeaux, Franţa. Doar  la un simpozion internaţional la Helsinki în vara lui 2008 am tratat o temă similară, concretizând cazul poetului iconoclast Tudor Arghezi, despre care în tot cursul activităţii mele de profesor am vorbit liceenilor şi studenţilor mei români. Acum se cerea să menţionez în faţa unui public atât de însetat de cultură naţională  noile studii, mult mai cuprinzătoare decât bănuisem eu, şi pe autorii lor, care în ultimul deceniu au început să trateze relaţia lui Eminescu, poet şi publicist, cu credinţa religioasă şi cu miturile creştine. Am recurs la manuscrisele eminesciene în care motive şi personaje emblematice ale credinţei creştine apar în mai multe variante ale aceleiaşi poezii, cel mai adesea neşlefuită spre a fi tipărită antum. Surprinzătoare pentru publicul din Denver a apărut şi prezenţa unor motive religioase în publicistica eminesciană, iar pentru că românii  ortodocşi tocmai sărbătoreau în 27 decembrie pe Sf. Ştefan, firească mi s-a părut  consemnarea admiraţiei poetului -gazetar pentru “atletul lui Christos”, domnitorul Ştefan cel Mare al Moldovei.

Conferinţa a fost un moment de intensă românitate, care s-ar putea să aibă binevenite prelungiri viitoare, mai ales că în zonă apar publicaţii în limba română şi sunt tineri de iniţiativă culturală cu totul remarcabili ca statut intelectual. Mulţumirilor verbale primite la finele conferinţei li s-au adăugat în următoarele câteva zile şi altele scrise, venite din partea unor participanţi, care mă rugau să revin. De altfel, cărţile aduse de mine doar spre ilustrare a domeniilor mele de activitate au fost pe dată cerute de conaţionali ai noştri, dornici să reia legătura cu literatura română, de care au fost ţinuţi atât de departe mulţi, prea mulţi ani.    

Am înţeles că în această comunitate a românilor din capitala Statului Colorado s-a făcut astfel  un început de nouă tradiţie culturală, pe care  este firesc să o perpetueze şi alte personalităţi din ţară care vor vizita pe viitor aceste frumoase meleaguri ale Americii, unde nici măcar temuta criză financiară nu a dat prea mult de furcă localnicilor, care şi-au menţinut economia în parametrii normali ai unei prosperităţi muncite din greu, dar evidente şi în viaţa compatrioţilor noştri, trăitori pe acele meleaguri. M-am despărţit cu greu de ei, înţelegând că las în urmă alţi noi prieteni, bucuroşi să mă asculte oricând, vorbind nu numai despre Eminescu şi nici doar despre clasici.

II. DESPRE MIHAI EMINESCU LA NEW YORK, ÎN CEAS ANIVERSAR

 

     Nicăieri nu am simţit a fi mai justificat mitul creat în jurul lui Mihai Eminescu şi opera sa ca la românii de la New York, care nu apleacă privirile spre nici-un argument potrivnic credinţei în sacralitatea lui, credinţă declarată nu axiomatic, ci sprijiniţi pe dovezi, niciodată îndestul cercetate. De aceea nu am avut motiv să mă simt surprinsă de faptul că împlinirea a 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu a fost marcată în comunitatea românilor newyorkezi printr-o manifestare de o amploare neobişnuită, ea întinzându-se pe trei zile de activităţi variate, în locaţii diferite, dar având o finalitate unitar concepută.  Cele trei trepte ale aceluiaşi eveniment cultural al românilor newyorkezi s-au concretizat ascendent, de la seara de cenaclu literar din 15 ianuarie în atmosfera lejeră a unui dialog ferit de severitatea oficializării, la un simpozion de amploare desfăşurat în instituţia cea mai reprezentativă a statului nostru, Consulatul General al României în ziua de 16 ianuarie, ca în 17 ianuarie  să fie programată o rugăciune către Dumnezeu rostită în mai multe lăcaşuri sfinte ale ortodoxiei newyorkeze pentru poetul naţional al românilor de pretutindeni. Iată o triadă a spiritualizării într-un eveniment cultural românesc conceput şi chiar organizat exemplar, departe, slavă Domnului, de formele îndeobşte letargice  pe care le-a înregistrat în ţară, unde el este umbrit de cei care contestă fără o suficientă argumentare importanţa simbolică a lui Eminescu în viaţa spirituală a poporului român.

    Surpriza pe care mi-au pregătit-o organizatorii manifestării însă, nu a fost numai faptul că la această ediţie eram singurul membru al Uniunii Scriitorilor din România invitat din ţară, ci  şi acela că în reuniunea din 15 ianuarie a.c. eram oaspete de onoare al Cenaclului  “Mihai Eminescu”din New York. Drept aceea,  trei membri de frunte ai cenaclului, anume poetul prof. Th Damian, prof. Valentina Ciaprazi, criticul şi istoricul literar M.N.Rusu, au prezentat  dintre ultimele-mi cărţi apărute  la edituri din ţară, pe cea realizată în colaborare cu prof. dr. Ada Stuparu de la Craiova, volumul Limba şi literatura română-Scrierea argumentativă. Scrierea reflexivă, Scrierea imaginativă, Editura Gabriel, 2009, un bun instrument de lucru pentru profesorii de română cu elevii ciclului gimnazial, conceput în vederea dezvoltării deprinderii de a realiza compuneri, fie “argumentative” legate de genurile literare studiate la clasă, fie compuneri libere, “reflexive” şi respectiv “imaginative”. Aşa cum a remarcat M.N.Rusu, succesul acestui caiet de lucru derivă din valoarea reprezentativă a fragmentelor selectate din opere beletristice, ele devenind un punct de pornire temeinic pentru viitoarea cultură umanistă a elevilor. Criticul semnala faptul că noi, ca autoare, nu am ignorat nici operele scriitorilor diasporei româneşti, semn al unei intrări în normalitate. A fost menţionată şi revista la care activez ca redactor- şef „Lumina slovei scrise”, publicaţie academică anuală ajunsă acum la al 7-lea volum, care se va lansa în curând la Universitatea “Alma Mater” Sibiu. Dialogul consacrat lui M. Eminescu de participanţi, între care se afla şi publicistul Gr. L. Culian de la „New York Magazin”, cel mai vechi ziar românesc independent în metropola americană,  s-a focalizat pe ipostaza ziaristului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ipostază nesocotită şi prea puţin cercetată până în prezent, deşi ea evidenţiază spiritul de jertfă în numele dreptăţii, într-o luptă cu mistificările de tot felul. Deja în 1906 A.C.Popovici afirma că :”Oricât l-am admira pe Eminescu ca poet, şi mai multă admiraţie merită ca gânditor politic.” Personalitatea geniului absolut al culturii române, cu deosebire în ipostaza de ziarist implicat activ în viaţa socială şi în cea politică a epocii lui apare, mai mult decât în toate perioadele exegezei precedente, reliefată  prin cercetarea documentară din ultimele decenii, când s-a evidenţiat dramatismul unei existenţe dedicate poporului său şi sacrificate până la martiriu pentru el. S-a remarcat şi faptul că până în prezent nici opera beletristică eminesciană nu a fost epuizată de istoria literară românească, dar o nouă deschidere o asigură punerea în circulaţie a ediţiei complete a manuscriselor acestui  inegalat creator de geniu al culturii naţionale. 

     Într-un moment când la Bucureşti spiritele luminate ale Academiei Române se întrebau într-o reuniune publică dacă Eminescu poate fi socotit “poetul naţional” al neamului,  în cenaclul de la New York se reconstituia sinusoida receptării poetului de către generaţiile liceenilor din epoca socialistă şi ale celor posdecembrişti. Argumentul decisiv pe care eu  îl invoc ori de câte ori se pune în discuţie calitatea lui Eminescu de poet naţional al românilor este adevărul că peste 100 de generaţii  de şcolari la cele mai diferite vârste l-au receptat pe poet, considerându-l al lor ca simţire şi conştiinţă-model, ceea ce nu s-a mai întâmplat cu niciun alt scriitor al neamului nostru, fie că ne referim la G. Bacovia, T.Arghezi, L.Blaga sau  la N. Stănescu şi indiferent de valoarea lor intrinsecă. În concluzie, fără să fi ieşit din nota firescului, dezbaterile acestei animate şedinţe de cenaclu au fost o reuşită. 

   În continuare, conaţionalii noştri din New York l-au evocat pe Mihai Eminescu la Consulatul General al României  în 16 ianuarie 2010. Iniţiativa a fost tot a scriitorului pr. prof. Theodor Damian, preşedintele Institutului  de Teologie Ortodoxă şi Spiritualitate, în colaborare cu ing Cristian Pascu, preşedintele Societăţii Române Creştine “Dorul”, lor alăturându-li-se Academia Oamenilor de Ştiinţă. De patru ani de când primesc invitaţia de a prezenta comunicări despre Eminescu la mijloc de ianuarie în America nu încetez să mă simt contrariată văzând că Institutul Cultural Român din New York, aflat în aceeaşi clădire cu Consulatul, nu participă la un asemenea eveniment important, pe care în mod firesc chiar el ar fi trebuit să-l patroneze şi să-l găzduiască. Oare şi în alte ţări asemenea  institute culturale manifestă o asemenea atitudine de somnolenţă în loc să-şi împlinească menirea? Simpozionul Eminescu, intrat de aproape două decenii în tradiţia culturală a comunităţii românilor de peste Ocean,  s-a impus a fi cel mai amplu eveniment academic din Statele Unite ale Americii. Totuşi, în România nu se preia prin mass-media evenimentul, care rămâne total necunoscut şi în anul acesta, când s-a ajuns la a 17-a ediţie, ca şi în cei precedenţi.  

  În deschiderea manifestării, Cristian Pascu a relatat  modul cum s-a finalizat un mai vechi proiect cultural al său prin aducerea la finele anului 2009 la New York a celui dintâi bust al Luceafărului poeziei româneşti. Este prima statuie a marelui poet care trece Oceanul către SUA şi în sens mai larg primul monument cultural românesc din “Lumea Nouă”, conceput să fie expus într-un spaţiu public de pe teritoriul american. Bustul a fost transportat cu un container în care s-a aflat şi noua catapeteasmă, care va înlocui vechiul iconastas de la Biserica Sf. Maria din Queens NY, care pentru moment adăposteşte bustul amintit, până la primirea autorizaţiei de amplasare a lui în vecinătate, la “Queens Museum of Art”. Lucrarea, în greutate de 90kg.,  a fost realizată în anul 1969, fiind turnată în bronz masiv la Arad, operă a sculptorului Nicolaie Goia-Pascu, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România şi profesor la Liceul  “Nicolae Tonitza” din Bucureşti. Este un proiect cultural unicat în SUA, el întrunind aprecierile unui număr de 1.030 de români, care au semnat individual şi s-au alăturat demersului Societăţii Române Creştine “Dorul”. Acest moment de pionierat a fost atunci semnalat de presă, căci la plecarea Bustului din România, Agerpres-ul şi unele ziare de mare tiraj, inclusiv seiturile Antenei 3, au comentat acest eveniment de excepţie pentru românii americani din New York.

    În acest an aniversar Simpozionul a avut ca temă generală  Receptarea  lui Eminescu în cultura română în trecut şi astăzi. Au conferenţiat distinşi cercetători şi cadre didactice prestigioase ale domeniului, precum profesorii Theodor Damian şi Doru Tsaganea de la Metropolitan College din New York,eu, adică Anca Sîrghie de la Universitatea “Alma Mater” Sibiu, România, Tudor Spătaru de la Columbia University, USA, criticul şi istoricul literar M.N.Rusu, Valentina Ciaprazi de la LaGuardia Comunity College din New York, dr. Napoleon Săvescu, directorul revistei “Dacia Magazin”  şi preşedintele Asociaţiei “Dacia Revival International Society” din New York.

  Răspunzând dezideratului de a actualiza o temă care  din motive politice obiective nu a depăşit cercul restrâns al specialiştilor domeniului, comunicarea mea, intitulată Anotimpurile receptării motivelor creştine din opera lui Mihai Eminescu, a avut o armătură ştiinţifică solidă,  concretizată în 38 note bibliografice, fiind rodul unei cercetări îndelungate. Ea  ilustrează  calea sinuoasă înregistrată în cele 4 perioade distincte ale abordării în istoria literaturii române a acestui domeniu mai puţin proeminent al operei poetice şi publicistice eminesciene. Este un registru poetic rămas în cea mai mare parte în filele de postume, care decenii de-a rândul au fost greu de accesat. După “îngheţul” finelui de secol XIX şi al începutului de veac XX, când prima abordare biografică a lui Alex. Grama a imprimat o notă negativistă, care a inhibat pentru un timp cercetarea în domeniu, perioada interbelică prezintă aspectul unui anotimp al “dezgheţului”. Aceasta este perioada primei adevărate deschideri, pe care gândiriştii au concretizat-o prin încercarea de a argumenta ideea că Eminescu a fost un precursor al mişcării lor ortodoxiste. De altfel, în toate etapele receptării critice abordarea acestei teme eminesciene a stârnit controverse aprinse. Aşa a fost nu numai cea dintre Eugen Lovinescu, ca mentor al modernismului, şi N. Crainic, ideolog al ortodoxismului, ci chiar în cadrul revistei “Gândirea”, T. Vianu contraargumentează ideile lui Radu Dragnea, iar viitorul eminescolog G. Călinescu descurajează la tinerii analişti improvizaţia şi lipsa spiritului critic în tratarea acestui aspect al creaţiei eminesciene, rămas pe mai departe fragil  ca deschidere documentară. În anotimpul “secetei cumplite”, cum poate fi definit proletcultismul ateist al perioadei comuniste, motivele creştine sunt puse sub sechestrul cenzurii, obstrucţionând cercetarea şi deviind unghiurile obiective de interpretare, chiar atunci când este vorba de G. Călinescu sau Şerban Cioculescu. Singurul care a înfruntat primejdia cenzurărilor ideologice în numele adevărului este Perpessicius, neîntrecut cunoscător al postumelor eminesciene. El a avut cutezanţa de a semnala existenţa unor motive religioase în universul liricii “ poetului nepereche”. Nevoia obiectivă de popularizare a manuscriselor eminesciene a resimţit-o acut filosoful Constantin Noica, care din 44 caiete, câte au intrat în zestrea Academiei Române în 1902, a izbutit să facsimileze doar 16, colindând ţara cu ele de la Bucureşti la Sibiu şi de acolo la Botoşani, dar el avea să moară fără a-şi vedea împlinit visul popularizării lor printr-o ediţie integrală. Ea există abia acum, când în capitala României tocmai s-a lansat şi ultimul caiet al manuscriselor eminesciene într-o ediţie completă, coordonată de acad. Eugen Simion şi care va ajunge nu numai la Chişinău ci şi la românii din America sau de pe alte continente.

    Prin antiteză, un nou  câmp de sondare a acestei teme eminesciene se creează în anii postdecembrişti, în “anotimpul rodirii”,  când pe baza unei documentări tot mai larg accesate de criticii literari este prezentat un întreg “univers” al creaţiei sale poetice şi publicistice în care apar motive creştine. Volume ample, ca cele ale profesorilor Dumitru Gh. Constantinescu şi Doru Scărlătescu de la Iaşi, Nicolae Suciu de la Constanţa sau  interpretări ale unor  prestigioşi cărturari bisericeşti, precum Valeriu Anania  de la Cluj-Napoca, oferă cititorilor şansa situării lui Mihai Eminescu în familia autorilor “inefabili” de lirică religioasă, alături de E.A. Poe, Baudelaire sau R.M.Rilke, antrenaţi, cum afirma prof. Constantin Ciopraga şi academicianul Mihai Cimpoi într-un “dialog fiinţial” cu divinitatea. Bipolaritatea argumentărilor se structurează antitetic şi pe opinia unor eminescologi, aidoma lui Dumitru Gh. Constantinescu care în lucrarea Eminescu şi spiritualitatea creştină, apărută la Editura Axa Botoşani în 2001, conchidea: “Eminescu a fost şi rămâne cel mai religios dintre toţi poeţii şi scriitorii noştri. ”(p. 249 ) Chiar dacă această comunicare a ilustrat cu  cea mai mare fidelitate solicitările temei generale, şi celelalte intervenţii au provocat acelaşi viu interes din partea celor mai mulţi dintre participanţi. Ei au urmărit cu încordare expuneri ca: M. Eminescu:Interpretări şi răstălmăciri a lui Th Damian, Eminescu în viziunea lui Nichita Stănescu de M.N.Rusu, M.Eminescu şi Gr. Vieru de Tudor Spătaru, Politica europeană a anilor 1880 reflectată în opera publicistică a lui M. Eminescu, de Doru Tsaganea, Patriotismul lui Eminescu de Napoleon Săvescu sau Eminescu şi romantismul european de Valentina Ciaprazi, în care diversitatea spectrului tematic a fost agrementată cu amintiri personale, cu evocări ale unor personalităţi din contemporaneitate.  

    Partea artistică a programului, într-o manifestare  culturală patronată  de Excelenţa Sa Pietro Luciano Pavoni, Consulul General al României la New York, s-a compus dintr-un recital de lirică eminesciană şi un altul din creaţia membrilor Cenaclului literar deja menţionat, activ în marea metropolă americană din anul 1993.  Artişti newyorkezi precum Lia Lungu, ziaristă şi iubitoare a cântecului românesc, poeţi ca Valentina Ciaprazi, Alex Amalia Călin, Ion Burcin, Th. Damian, clarinetistul Constantin Apostol şi solista Emilia Alexandrescu au încântat asistenţa, aşa cum, de altfel, ea era obişnuită de mulţi ani. Surpriza artistică a evenimentului au rezervat-o musafirii din Republica Moldova. Astfel Cristian Aldea -Teodorovici, organizatorul Festivalului de muzică “Două inimi  gemene”, fiul martirilor Ion şi Doina Aldea Teodorovici, şi actorul Nicolae Jelescu, directorul Teatrului de poezie din Chişinău, au interpretat piese pe texte eminesciene şi au recitat versuri ale Luceafărului liricii noastre naţionale. Lacrimi de sfântă reculegere pentru destinul unui poet inegalat şi nu mai puţin pentru cel al neamului său urgisit. Nu au lipsit nici unele intervenţii spontane, ca realizarea unor înregistrări muzicale pe versurile poetei Valentina Ciaprazi, înregistrări prezentate ad-hoc de  dr. N. Săvescu, plin de însufleţire şi om de iniţiativă, ca de obicei.   Din expoziţia de carte românească recent apărută participanţii la eveniment au cules informaţii utile de documentare literară, aceasta fiind o altă tradiţie notabilă a evenimentului newyorkez. 

      În cea de-a treia zi, la Capela “Sf. Petru şi Pavel” din New York s-a oficiat o slujbă religioasă de pomenire a marelui poet şi publicist român. Dar nu numai atât. Din triumviratul personalităţilor pomenite cu acest prilej au mai făcut parte Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală, cărturar de vrednică amintire, şi poetul Grigore Vieru, la un an de la trecerea sa în lumea drepţilor. Invitat unic din România la acest eveniment complex, am fost rugată să prezint tema Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu, dar am simţit nevoia să evoc şi pe Gr. Vieru, căruia în 30 noiembrie 2009 în cadrul Congresului Spiritualităţii Românilor de Pretutindeni, ajuns la a XIII-a ediţie, i s-a ridicat primul monument aşezat pe Aleea Scriitorilor din Alba Iulia în imediata vecinătate a statuii lui M. Eminescu. Erau prezenţi acolo români basarabeni şi alţi participanţi la congres, veniţi din 32 ţări, emoţionaţă să asiste la sfinţirea monumentului edificat de sculptorul Ion Adam. Împlinirea unui an de la stingerea poetului basarabean avea să stârnească iniţiative similare şi în alte oraşe din România şi din Republica Moldova. Se ştie că Gr. Vieru a avut un adevărat cult pentru M. Eminescu, între altele, evident în poezia-testament  Legământ, dedicată  în 1964 înaintaşului său de geniu. La rândul său, Mitropolitul Antonie Plămădeală, personalitate ecleziastică de  înaltă ţinută întelectuală, pusese în circulaţie o monografie necunoscută şi deci ignorată de istoria literară, anume cea a lui Elie Miron Cristea, care în 1895  o prezentase ca teză de doctorat la Universitatea din Budapesta.

     La slujba de Pomenire şi la Parastasul celor 3 mari conştiinţe naţionale colacul împletit în forma spicului de grâu şi voluminoasa colivă au fost oferite de Societatea “Dorul”. Aşa cum ţinea să menţioneze Cristian Pascu “e bine să nu omitem asemenea lucruri, care par unora simple detalii, deoarece noi, cei din America, facem aceste gesturi cu modestie, de cele mai multe ori pe propria cheltuială şi mai important decât atât, cu multă SMERENIE, (asta ca să folosesc şi un termen bisericesc).”

 La finalul evenimentului de la Biserica Sf. Petru şi Pavel din Astoria, pr. Th. Damian anunţa că în aceeaşi formaţie organizatorică se va sărbători şi “Unirea Principatelor Române” în 24 Ianuarie 2010, legându-se o Horă a Unirii, după ce expunerile de substanţă ale lui M.N.Rusu şi Doru Tzaganea vor fi evidenţiat semnificaţia unui atât de important eveniment istoric. Într-adevăr, la împlinirea a 151 de ani de la marele şi emblematicul Act al Unirii Moldovei cu Ţara Românescă la 1859, sub sceptrul domnitorului Alexandru Ioan Cuza (ca o curiozitate, în arhiva Societăţii Creştine “Dorul” se păstrează din 1904 o chitanţă originală de donaţie a membrilor săi, pentru realizarea statuii lui A.I. Cuza din Iaşi), de la Manifestarea de la Biserica Sf. Petru şi Pavel din Astoria NY nu a lipsit nici Comitetul de Doamne al Bisericii în frunte cu Anişoara Constantinescu (în costum naţional), diaconul cantor Cătălin Condurache, decanul de vârstă al Societăţii   sau  d-na Lucia Columb (într-un superb costum naţional cu cca. 2 kg. de argint masiv în broderia fustei), domnia sa împlinind frumoasa vârstă de 90 de ani. Şi lista poate continua cu alţi participanţi prestigioşi. A fost o nouă după amiază minunată în care s-a cântat, s-a dansat în horă şi s-au recitat poezii ale evenimentului şi s-a simţit româneşte.

      Am plecat din New York convinsă că în metropola americană vieţuiesc oameni de talent şi români de iniţiativă, iar rigoarea ştiinţifică a comunicărilor selectate pentru sesiunea simpozionului Eminescu, ajuns la cea de-a 17-a ediţie, precum şi emoţia trăirii patriotice, atât de intense la conaţionalii noşti din diaspora, dau manifestării newyorkeze, susţinute de invitaţi din America, România şi din Republica Moldova, o notă de unicitate între aniversările organizate spre cinstirea poeziei naţionale pe diferite meridiane ale lumii la început de an 2010. Oricum am judeca lucrurile, lipsa comunicării prin reţelele mass-media din ţară a unor asemenea evenimente organizate de românii diasporei este păgubitoare pentru noi toţi, indiferent pe ce parte a Oceanului suntem trăitori.

III. “SUNTEŢI UN ADEVĂRAT AMBASADOR AL LITERATURII ROMÂNE ÎN AMERICA

În statul american Michigan există o mare comunitate de români şi, ca de obicei, când ajung aici sunt rugată să vorbesc conaţionalilor noştri, iubitori de cultură, despre literatură, fie în sala de conferinţe a unei biblioteci publice, fie într-o social hall al bisericii,  dat fiind faptul că instituţia credinţei funcţionează în comunităţile românilor americani drept un liant între compatrioţii noştri,  un liant cu multiple valenţe, inclusiv în plan cultural. Şi nu sunt deloc puţini românii americani însetaţi de cultură naţională, de care se simt îndepărtaţi fără voia lor. De data aceasta am fost invitată la Troy, într-o largă şi elegantă sală socială, cu aproape 100 de participanţi români. Nu au lipsit din sală foşti elevi sau studenţi sibieni, trăitori pe îndepărtatele meleaguri americane şi chiar sosiţi din localităţile de graniţă ale Canadei. O surpriză dragă sufletului meu mi-au făcut-o prof. Maria Raica de la Detroit MI venind la conferinţă împreună  cu frumoasa ei copilă, sau prof. Maria şi fiica ei, Magdalena Munteanu, care activează pe funcţie de contabilă la Universitatea Michigan din An Arbor, căci la timpul cuvenit mi-au fost pe rând eleve la licee din Sibiu, asemenea lui Odolean Simion Petru, aflat în sala de conferinţă cu soţia sa.   Ca şi la alte evenimente similare, la conferiţa fixată pentru ziua de 24 ianuarie au fost prezenţi Episcopul Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române din America Irineu Duvlea, preotul făgărăşan Gh. Cârstea, ierodiaconul Sebastian sau Gh. Chindriş, preşedintele Societăţii “Avram Iancu”, care a subliniat semnificaţia actului politic al Unirii Principatelor Române din 1859. Conferinţa mea intitulată Mituri creştine în creaţia poetică şi în publicistica eminesciană, prezentată în power point, a evidenţiat cu referire la poezii precum Rugăciune, Colinde, colinde, Christ, Dumnezeu şi om, Învierea, Rugăciunea unui dac, Răsai asupra mea, etc, aspecte total interzise în şcolile româneşti din perioada comunismului, aspecte pe care chiar şi critica literară a acelei epoci le-au mistificat ca semnificaţie ori le-au nesocotit cu desăvârşire. După cuvântul lui George Alexe, dedicat românismului de tradiţie dacică, a urmat momentul de recitare poetică susţinut de Dorina Căluşeriu, iar profesoarele Doina Popa din Detroit şi Cristina Rahovean de la Association Canadienne Française de l’Ontario, Canada, au recenzat o carte recent apărută în ţară, volumul de proză Scorbură în cuib al lui Cornel Cotuţiu. Partea fierbinte a reuniunii a fost dezbaterea care a urmat, când am răspuns la întrebările  puse din sală privind  atitudinea instituţiei Uniunii Scriitorilor din România faţă de Mihai Eminescu, poetul naţional,  sau cum este el studiat acum în şcolile din ţară şi multe altele. Aşa cum ne-am prins de mâini spre a face tradiţionala Horă a Unirii, pe care am cântat-o acolo, departe de ţară, dar  cu un dor de cuvânt românesc ostoit pentru un moment, măcar, am simţit că devenisem o mare familie a românilor “uniţi în cuget şi în simţire”, iar aprecierea rostită  de organizatorul manifestării, ing. Călin Cutean, concluziv, anume că “sunt un adevărat ambasador al literaturii române în America” avea să prindă consistenţă abia după ce, purtând cu mine volumele oferite de Sorin Olariu ( Epigrame, mică antologie), de Octavian Maior ( Vecinătăţile săseşti în istoria oraşului Sighişoara), de Irineu Duvlea ( Cuvânt de suflet) sau cea venită de la Cornel Cotruţiu ( Scorbură în cuib),  am ajuns acasă, unde în aceeaşi seară şi nu numai am primit pe Internet felicitări de la unii participanţi:   

   * “Mă bucur foarte mult că am reuşit să venim la Conferinţa pe care aţi susţinut-o strălucit. Mi-ar fi părut rău să nu fiu acolo. Vă doresc drum bun înapoi acasă şi multă, multă sănătate şi putere de muncă, asfel încât să puteţi bucura cât mai multă lume cu splendidele prelegeri pe care le ţineţi.” Emilia Matei, Windsor, Canada

*“Mulţumim tare mult, a fost frumos, cu toate că pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, organizarea noastră mai lasă de dorit. Am fost de fiecare dată să vă ascult când ne-aţi vorbit despre nemuritorul nostru Eminescu şi de fiecare dată am învăţat ceva nou şi interesant. Vă mulţumesc încă o dată, vă doresc multă sănătate, dumneavoastră şi familiei, să vă dea Dumnezeu putere să mai veniţi şi să ne revedem cu bine.

                    Cu stimă şi deosebită consideraţie,  Pia Nanu, membră a Societăţii “Avram Iancu”, Detroit MI

 * Stimată şi dragă Doamnă Sîrghie,

             Vă mulţumesc încă o dată pentru bunăvoinţa şi dragostea d-voastră,

pentru felul în care ne-aţi oferit şi prezentat momentele de neuitat de ieri, de la Troy. Sunteţi o mare doamnă a românimii de pretutindeni, vă iubim şi vă stimăm,

vă dorim multă sănătate şi bucurii şi vă mai aşteptăm cu drag în mijlocul nostru.

              Dacă mai rămâneţi pe acest continent, poate vom mai avea ocazia altor

întâlniri. Aşteptăm veşti de la dumneavoastră cu multă bucurie.

                                           Cu respect şi mare drag, Prof. Doina Popa, Detroit MI

*“Ce mare bucurie că aţi reuşit să reveniţi şi să aduceţi atâta împlinire spirituală celor dornici de cultură.” Prof. Maria Raica, Detroit MI.

Chiar din Europa mi-a sosit un entuziast semn de simţire românească pentru Eminescu, din partea unor profesoare sibience stabilite în Austria, care au aflat din presă cele petrecute la Denver, la New York şi în cele din urmă  la Troy:

*”Minunat! Extraordinar! Cele mai frumoase gânduri şi cele mai calde felicitări pentru ceea ce aţi realizat şi pentru succesele Dumneavoastră, dragă şi stimată doamnă Anca!

Ne bucurăm şi noi alături de Dumneavoastră şi … îl iubim la fel de mult pe dragul, fără de seamănul nostru Eminescu!

Vă dorim în continuare numai şi numai bine, o şedere, în continuare foarte frumoasă în America, şi o întoarcere cu bine acasă!

Cu drag şi cu preţuire, ”                           Nuţi Cotu şi Mihaela, Austria

Nici newyorkezii de care nu de mult timp mă despărţisem nu s-au lăsat  mai prejos, dar din corespondenţa lor voi alege aporape aleatoriu, doar un exemplu:

*„Am citit articolul referitor la participările Dumneavoastră la manifestările din New York, Michigan şi Colorado. Mi-a plăcut felul în care le-aţi conceput şi realizat, la modul general. Felicitări! De  trei ori Bravo pentru prestaţia Dv. în America.

Imi amintesc cu multă plăcere de prima mea întâlnire cu Dv. la Harvard University din 2007 şi păstrez şi acum setul de fotografii în albumul Societăţii  “Dorul” de la Simpozionul ţinut la Divinity School, de la prestigioasa Universitate Americană, iar mai apoi şi de la celelalte prilejuri în care ne-am reântâlnit la Consulatul General din New York şi nu numai. 

Opinia mea este că de fiecare data v-aţi întrecut pe D-voastră înşivă în comunicări interesante şi cu multă substanţă, de un deosebit nivel academic, care vă fac multă cinste….”

Ing. Cristian Pascu, preşedintele Societăţii “Dorul”, New York.

  Nu ştiu dacă este dreaptă aprecierea organizatorului conferinţei de la Troy care definea drept  gest de diplomaţie culturală iniţiativa mea de a prezenta noutăţi într-un domeniu prea puţin cunoscut al cercetării literare în periplul meu prin 3 state din Lumea Nouă, dar comunicarea cu românii din comunităţile care m-au invitat să vorbesc la Denver, Colorado, la New York şi la Troy în statul Michigan a constituit pentru mine o experienţă nouă, convingându-mă cât de benefice le sunt conaţionalilor diasporei americane prezentările unor aspecte  importante ale artei naţionale. În noua epocă, cea a răspândirii noastre pe întregul Mapamond, nu găsesc nimic mai firesc decât dialogul permanent între românii de pe diferite meridiane ale lumii.

                            Conf. univ. Dr. Anca Sîrghie, Universitatea “Alma Mater” Sibiu

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors