Archive for the ‘Cultural’ Category

Epigrama – scanteia de geniu a romanilor

Posted by Stefan Strajer On July - 9 - 2009

 

ov_creanga1Epigrama – scanteia de geniu a romanilor

Autor: Ovidiu Creanga

Un mare ganditor german, contele Keyserling (Das Spektrum Europas), dupa ce a calatorit mai mult prin tarile Romane marturisea ca nici într-o tara din Europa, Epigrama nu mai este apreciata si cultivata ca la romani. În orice înprejurare romanul gaseste o gluma, o snoava, o anecdota sau daca este mai evoluat o epigrama ca sa-si descreteasca fruntea. Pe timpul comunismului circulau epigramele lui Pastorel sau bancurile autorilor anonimi cu nastrusnicul Bula. Ce vreti un exemplu mai elocvent decat epitaful pe care si l-a scris romanul emigrant în Elvetia, Vasile Matei pe care l-a rapus un cancer de prostata, (Haz de necaz):
Sub aceasta piatra lata
Stau ucis de o prostata
Soarta m-a lovit se pare
Unde-am fost si eu mai tare

si dupa aceea a închis ochii zîmbind.

Eu scriitorul acestor rinduri marturisesc resemnat:
De nu mai ai succes la dame
si ti-ai saltat sculele-n pod
Nu te boci ca un nerod
Apuca-te de epigrame!
Adica treaba pe care o fac eu, ca unii ma întreaba de ce m-am apucat de scris la 80 de ani. Acum stiti care e motivul.
Epigrama trebuie ca într-un mod inteligent si subtire sa biciuiasca un defect, o situatie caraghioasa, sa te faca pe tine cititorule, sa te deconectezi pentru o clipa, sa te simti bine si eventual chiar sa si razi. si ce buna este mai ales acum cand toti suntem stresati, cand nu stim ce ne mai aduce viitorul, o doza de ras nu strica. Genialul Henry Bergson în celebrul sau studiu „Le Rire” declara ca rasul nu este totdeauna acelasi. Rasul depinde de cel ce rade, el il numeste „Le rieur” – nu am cum sa-l traduc de aceea nu spun „razatorul” ci „cel care rade” si care are un anumit nivel cultural. Altfel rade un burta verde, care moare de ras cand aude o gluma porcoasa si altfel rade un tip „subtire” – ca tine cititorul acestor randuri – cand vizioneaza o piesa de teatru reusita sau aude un banc bun. Rasul mai depinde de buna dispozitie sau de proasta dispozitie în care s-ar afla Le rieur.  si depinde foarte mult de situatie, de exemplu daca îl vezi pe Adrian Nastase umflat ca un caltabos care fiind in vizita la „gainaria” lui de la Cornu, în timp ce-si „numara ouale” (expresia îi apartine), calca pe un gainat, aluneca si se lungeste cat e el de falnic, desigur te umfla rasul.
Pe aceasta tema subsemnatul am „comis” urmatoarea epigrama, unui cabotin ghinionist care interpreta un monolog funerar:
Recita grav si fara gres
Dar s-a împiedicat d-un pres
si-n loc de lacrimi si suspine
Sala din ras nu-si mai revine
Epigrama este „inteligenta comprimata”. Marii nostri epigramisti au fost oameni foarte dotati, pot sa spun geniali. Astfel a fost Pastorel Teodoreanu, George Topîrceanu, Cincinat Pavelescu si foarte multi altii. Oricine poate sa scrie cu mai mult sau mai putin talent despre o calatorie în Muntii Vrancei sau la Manastirile din Modova si Bucovina, dar mai putini pot sa scrie o epigrama reusita. De ce am spus o epigrama reusita? Pentru ca, si epigrama are anumite reguli, caci în fond epigrama este un gen literar, mai exact este „cenusareasa” literaturii. Multi scriu catrene rasuflate care sunt mai mult „ravase de placinta”, dar se cred epigarmisti  (Doamne fereste oi fi si eu printre aceia?!)
Acum la noi în tara a reanflorit epigrama si este un numar impresionat de sagitari care scriu epigrame foarte reusite si am sa dau cateva exemple.
Asta care urmeaza ne atinge pe noi cei ce am plecat din tara:
Dracu-a zis: „Eu am mancare
Am de toate, masa-i mare
Hai, veniti, la voi e groaznic”
si ne-am dus la dracu-n praznic
Pe cel care „ne-a luat peste varice” îl cheama Titu Ionescu-Boeru. 
Alta epigrama scrisa de Stelian Ionescu, intitulata „Colindele si obsesia nevestei” (se potriveste cand vine Craciunul):
Auzind la geam eternul
„O ce veste minunata”…
Zise ea entuziasmata:
„Naeeee, a cazut Guvernul!”
Una dintre multele epigrame scrise de Marin Sorescu este cea intitulata „ Nedumerire Lingvistica”:
De se vor gasi, departe
Oameni pe planeta Marte
Cum se vor numi la noi
Martieni sau …martafoi?
Si una scrisa de doamna Stela serbu-Raducan: intitulata „De sarbatori”:
Cand nevasta l-a-ntrebat:
– Cine e la noi in pat ?
El sari ca un nebun
Mi-a adus-o Mos Craciun
Ca sa ne aducem aminte de guvernarea trecuta, uite ce zice Petru Banesti: Promisiuni preelectorale.
„Noi ajunsi la guvernare
O sa facem treaba mare!”
si-o facura de ma mir
Cum de naiba mai respir.
Colegul nostru Vasile Barzu ne spune ca a auzit pe una destainuidu-se:
În miez de noapte-adeseori
Mi-s toata plina de sudori,
Dar ma mai racoresc oleaca
Spre ziua… cand sudorii pleaca.
Sarmana femeie, e un biet suflet necajit si ea.
Ileana Cosanzeana intra la o maternitate si o zareste doctorul:
si cand o vede pe codana
Doctoru-o-ntreaba curios
„Ce cauti tu aici Ileana”
–  „Am venit sa… Fat Frumos”
Presedintele epigramistilor romani este domnul George Corbu, care este si critic de arta, poet, autor si traducator, director general în Ministerul Învatamantului. Ca orice tata iubitor uite ce face dumnul presedinte Corbu:
Cu baiatul meu Costel
Ma-nteleg destul de bine,
Eu fac teme pentru el,
si el doarme pentru mine.
Dar nici asta nu e rea (mi-e ca vorbesc de funie în casa spanzuratului):
Daca scumpa ta sotie
si cu altu’ mai traieste
Brovo lui si brovo tie,
Unde-s doi puterea creste.
Mi se rupe inima de bietul Ariel Sharon cand îl vad ca nu mai dovedeste razboindu-se cu teroristii, dar în sfarsit are si el  niste mici satisfactii:
Cu eforturi si cu chin
A scapat de Hussein
si-n sfarsit l-a îngropat
si pe Yasser Arafat.
Nu mai tin minte a cui e epigrama de mai jos, dar e haioasa si v-o spun si dumnevoastra.Se adreseaza celor de varsta a treia.
Dimineata pe racoare
De te scoli fara efort
si nimic nu te mai doare
Sa fii sigur ca esti mort.
Daca nu stiti, va spun eu. Pe 14 februarie 2009 am implinit 88 de primaveri, e o performanta, dar sa vedem motivul ( e buna dar nu am facut-o eu)
Dragii mei contemporani
Greu traiesti 80 de ani,
Dupa aia nu e greu,
Ca te uita Dumnezeu.
Stati asa ! Mi-a mai venit una buna în gand, dar si de data asta am unitat autorul. Asta ii cam atinge pe cei din leatul meu, dar asta-i situatia:
Discutau doi mosnegei
Ieri la o agapa:
– „Maine mergem la femei.”
-„Merg, dar cin’ne scapa?”
Nu stiu cum se face ca numai prostii îmi trec prin cap, mai mare rusinea!
Si acum, fiindca s-a împlinit o jumatate de mileniu de la trecerea în nefiinta a eroului nostru national stefan cel Mare si Sfant, e musai sa termin cu un catren istoric: Biata mama a lui stefan, grijulie ca orice mama:
Daca tu esti stefan cu adevarat
Ai sa dai de dracu’, ca si Arafat,
Deci copilul mami,  fii baiat destept
si cu Sharonica  nu te lua de piept!
Sa nu fie cu suparare daca am luat pe careva peste varice, dar asta-i epigrama.  
(Articolul e scris acum cativa ani)

Un dezinformator despre Dan Puric

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2009

alexandra-iulia-zarnescusite

Un dezinformator despre Dan Puric

Autor: Alexandra Zarnescu

 

 

 

De vreo juma’ de an a apărut o publicaţie cu nume aparent sonor, dar cu o grafie simptomatică: UNIVERSUL românesc. Mai clar zis, cuvântul cu aspectul aparent sonor, Universul, este scris cu litere de 40 mm înălţime, iar adjectivul românesc cu litere de doar 3 mm! Această discrepanţă, în raport de 13,3(3)… ori, induce şi aspectul aparent sonor, fiindcă trimite la faimoasa publicaţie antebelică Universul, dar ea, discrepanţa, reflectă şi micimea cu care este tratată dimensiunea românească. Faptul că însăşi grafia aceasta este manipulatorie este atestată de numele publicaţiei înscris, în interiorul ei, pe manşeta fiecărei pagini: doar Universul!!! Adjectivul românesc a fost şters, pur şi simplu. Ceea ce, evident, produce un fals, deliberat tendenţios. Deoarece ambiţia absconsă care trimite la faimosul Universul trimite, mai degrabă, la dimensiunea internaţionalistă, cu matrice criptocomunistă şi din specia detestabilă numită proletcultistă. Iar aspectul românesc, tratat derizoriu, se strecoară printre osanalele directe sau subliminale la adresa „comunismului“.

Un „herald“ face un turnir contra lui Dan Puric

În numărul din 9 ianuarie 2009, a apărut articolul „Spulberarea unui mit: Dan Puric“, al d-lui Ioan Herald. Cu regret, am distins aici nu numai reflectarea blazării autorului, dar şi anumite accente vădit pro-sovietice şi anti-ortodoxe; primele, deşi au expirat demult, încă pot macula conştiinţele publicului larg. Îndrăznesc să cred că autorul încearcă, într-un fel, să insinueze ideea că românii depind de „mama“ Rusia, cel puţin moral, ca manifestare a destinului nostru implacabil, situaţi „în calea tuturor răutăţilor“!
Dumnealui este foarte supărat pe d-l Dan Puric, marele artist şi reper cultural (şi nu cred că aceste cuvinte vor cădea în derizoriu, deşi sunt repetate inclusiv de „elitele româneşti care asistă pasive şi laşe“), faţă de care simte o mare dezamăgire pentru că acesta „a devenit bisericos“ şi „a căzut în misticism“. Parcurgând rândurile şi încercînd să-i descifrezi ideile, nu poate decât să te apuce sila văzând cât se chinuie autorul să extrapoleze, să mistifice şi să interpreteze – aşa cum vrea el – cuvintele d-lui Dan Puric. Pe măsură ce-i hăcuieşte textul după bunul său plac, d-l Herald se întreabă retoric: „Cine-l recunoaşte în aceste declaraţii stupide pe strălucitorul Puric?“, referindu-se la ideile expuse în cartea Cine suntem.
Evident, stupiditatea aparţine exclusiv d-lui Herald, care-i trunchiază textul doar ca să îi iasă lui pasienţa. Ar fi prea mult să iau fiecare frază şi să o „traduc“ după o logică de bun simţ; mi-ar lua prea mult timp, iar adăugirile ar fi inutile pentru că, oricum, cei care au bunăvoinţa şi capacitatea să asculte şi să înţeleagă cuvântările pline de însemnătate ale d-lui Dan Puric înţeleg foarte bine şi demersurile dubioase ale autorului articolului. Ţin, totuşi, să „traduc“ o afirmaţie a acestuia, care a pierdut – voit! – sensul celei originale, distorsionând grotesc spusele d-lui Dan Puric din cartea sa Cine suntem: „Mai departe aflăm lucruri de toată groaza. Aflăm că piese de teatru regizate de Puric, precum Don Quijote de Cervantes, au fost puse în scena în aşa fel încât să aibă… mesaj anticomunist! Probabil vom afla, curând, că şi în teoria relativităţii există un mesaj anticomunist şi că Einstein a creat-o pentru a lupta împotriva lui Stalin.“ D-lui Herald îi place să folosească termeni şocanţi (de ex., „groaza“), dar nu conştientizează că, prin expozeul său lipsit de logică, profund incert şi frecvent contradictoriu, ne provoacă sila puternică. El acceptă ideea că actorul/regizorul a pus în scenă o piesă clasică, interpretată într-o viziune proprie – pentru că, în teatru şi în artă, în general, îţi poţi permite să faci acest lucru, să reinterpretezi, să dai alte nuanţe, să te laşi îmbrăţişat de inspiraţie. Aceasta este chiar esenţa creaţiei artistice! Dar băşcălia sa inutilă continuă, pentru că îi aduce – hodoronc-tronc – în ecuaţie pe Einstein şi Stalin, fără să aibă vreo legătură cu ideea analizată; totuşi, cu puţină bunăvoinţă putem găsi un corolar pentru paralela trasă de păr a d-lui Herald. Îl sfătuiesc pe d-l Herald să se informeze în privinţa paralelei şi, totodată, a simbozei dintre fizică (cuantică) şi filosofie; ar fi foarte surprins de valenţele pe care fizica le capătă din perspectivă filosofică şi, cine ştie, poate chiar ar reieşi de acolo tocmai faptul că Einstein – un inspirat al secolului trecut, cu o minte luminată de divinitate (cel puţin atunci când era în plin avânt ştiinţific) –, s-ar putea lupta, în sensul ideologic, cu o altă minte, şi ea inspirată, dar la polul opus, de tenebre şi vodkă – cea diabolică a lui Stalin. Prin această băşcălie, autorul se dă de gol, fie că nu prea ştie ce doreşte să ne transmită, fie că încearcă să pervertească semnificaţia cuvintelor rostite de „dezamăgitorul“ Dan Puric, pentru că, în final, nu se mai înţelege nimic: artistul îşi arogă dreptul – al lui ca artist! – de a interpreta o operă clasică şi, ca orice piesă clasică, are caracter universal şi rămâne actuală pentru eternitate; dar, vine el, Herald, imediat cu băşcălia, aducându-i pe Einstein şi Stalin în ecuaţie!
Revin la introducerea articolului cu pricina, unde mi se pare că d-l Herald îl acuză mascat pe Dan Puric de „segregaţionism“ al „raselor de pe alte continente“, pentru că „luptă împotriva triumfalismului sterp al unor aşa-zise valori europene, noţiune strict segregaţionistă s…t“. Forţând ideea d-lui Herald, am putea spune că „noi“, românii, îi segregăm pe ceilalţi prin năzuinţa conducătorilor care ne-au impus ideea aderării la Uniunea Europeană – matca geografică şi culturală din care provenim şi la care, cică, este necesar să ne întoarcem (deşi, din punct de vedere istoric şi antropologic, situaţia stă exact invers!). Adică, am putea spune că, dorind să aderăm la U.E., îi segregăm, spre exemplu, pe americani, pentru că ignorăm posibilitatea de a adera, în paralel, la federaţia americană, ori pe arabi, pentru că nu am luat în considerare alăturarea la Uniunea Ligii Statelor Arabe din Golf, implicit şi la nivel cultural. Îndeosebi acum ne-ar fi de folos băncile arabe – căci ele nu percep dobînzi! –, pe care să le fi opus împovărătorului Fond Monetar Internaţional, care a provocat ruinarea tuturor ţărilor care au acceptat directivele F.M.I. şi s-au împrumutat la el (vezi şi John Perkins, Confesiunile unui asasin economic)!

Perversitate prin denaturarea ideilor
Iată încă un motiv să ne punem cenuşă în cap, pentru că dovedim, încă o dată, mai mult sau mai puţin vădit, faptul că suntem intoleranţi, segregaţionişti, rasişti, plini de prejudecăţi faţă de alţii de pe alte continente, pe lângă nenumărate alte idei preconcepute de care ne facem vinovaţi – conchide Ioan Herald. Este invariabil pervers modul cum încearcă Ioan Herald să ia cuvintele din context şi să le reinterpreteze: domnul Puric nu vede cu ochi buni aderarea României la U.E. (şi îmi permit „obrăznicia“ să adaug că nici un om întreg la minte nu ar putea să aprecieze aderarea ca un fapt pozitiv, aşa cum este considerată ea în prezent), dar artistul ar deveni „labil“ – după Herald, fiindcă se „întoarce cu 180 de grade“ –, spunând „Occidentalii ne civilizează, ne aduc administraţie performantă!“; asta nu înseamnă că fandaxia numită Uniunea Europeană nu ar avea şi ceva bun în ea: e o realitate dureroasă, pe care tot poporul o resimte şi o deplânge – ne-am pierdut simţul disciplinei, al loialităţii, al seriozităţii şi al respectului civic la toate nivelurile, de la individul atomizat faţă de autorităţile statului, la administraţie faţă de cetăţenul pe care trebuie să-l slujească, nu să-l subjuge. Din acest punct de vedere, ţările cu vechime în U.E. stau mult mai bine şi am putea să ne aliniem lor, ca standard de organizare administrativă şi de atitudine civică – semne distinctive ale civilizaţiei.
E chiar aşa de greu de înţeles?!? Vedeţi de ce d-l Dan Puric nu este extremist? Pentru că e capabil să discearnă binele de rău şi să ia ce-i bun, chiar şi de acolo unde răul este predominant, aşa cum, de altfel, Ioan Herald atrage atenţia că nici măcar „comunismul“ nu a fost absolut malefic, deoarece a adus şi anumite lucruri pozitive. Şi aici el are dreptate. Dacă am fi păstrat rigoarea şi ordinea pe plan civic şi toate industriile (la unele dintre ele fiind chiar campioni mondiali) pe care „binevoitorii“ le-au falimentat deliberat ca să şi le aproprieze, în loc să aplaudăm venirea ciumei „investitorilor strategici“, care le-au feliat şi şi le-au împărţit între ei, aşa cum hienele înfometate devorează hoitul vreunui animal ucis, atunci am fi avut alt statut şi, probabil, că ne-am fi păstrat şi demnitatea.
D-l Herald este foarte pornit împotriva Ortodoxiei, cu tot ce înseamnă ea: cler, credincioşi, instituţia Bisericii, doctrina, icoane etc. Dacă s-ar fi născut în altă ţară şi ar fost de un alt rit, ne-am fi închipuit că ar fi fost victima unor abuzuri în copilărie, comise de vreun rătăcit în haine preoţeşti, dar sunt convinsă că nu este cazul. Altfel, nu găsesc o explicaţie dispreţului său faţă de credinţa şi instituţia Bisericii – două noţiuni distincte, chiar dacă sunt conexe! În viziunea sa, gestul de a săruta o icoană este o manifestare a bigotismului şi este de un tragism fără margini! De altfel, revoltatul Herald îl „omoară“ pe d-l Dan Puric, în sens metaforic, desigur, pentru căderea lui în… credinţă! Deşi îi recunoaşte d-lui Dan Puric elocinţa, erudiţia, talentul oratoric, cultura şi capacitatea de a transmite emoţii profunde, „dezamăgitul“ Herald i le anulează automat pentru că s-a apucat să „pupe icoane“.
Ceea ce provoacă repulsia (ca să nu mă repet zicînd sila) cititorului este faptul că Ioan Herald, care are un stil prea agramat pentru cît este de arogant, citează din Noul Testament (Matei, 26, 40): „Apoi Isus a venit la ucenici, i-a găsit dormind şi le-a zis: s…t“. Tonul supurează de îngâmfare, fapt care reiese şi din exprimarea plină de emfază şi de suficienţă „dragă Puric“, pe care o iterează de câteva ori. Nu numai că se crede în măsură să ne explice nouă, habotnicilor superstiţioşi şi înapoiaţi, cum stă treaba cu semnificaţiile subtile ale Bibliei, dar mai şi scrie greşit numele Mântuitorului: „Isus“ în loc de „Iisus“. Sigur, am putea să dăm vina pe dactilografă, dar nu e cazul. Ceea ce este cu adevărat sinistru este faptul că, deşi citează, şi nu de oriunde, ci din Cuvântările Apostolilor, nu e în stare să copieze corect un simplu citat! Mândria este cel mai grav păcat şi ştim ce a păţit primul care a căzut în el: a fost izgonit din Rai şi a devenit exponentul maleficului, duşmanul lui Dumnezeu. Aproape la fel de grea este pedeapsa pentru un simplu om în viaţa sa pământeană: cade în dizgraţie şi se face singur de râs, în virtutea proverbului „Prostul nu e prost destul, până nu e şi fudul“. Şi, culmea, tocmai el îl mustră pe Dan Puric: «Admiraţia de sine se manifesată la Puric printr-un enciclopedism sufocat (sic; poate voia să scrie „sufocant“ – nota mea – A.Z.). Autorul dă citate fără număr s…t încît(,) la un moment dat(,) gîndirea lui originală este sufocată de gîndirea celor pe care el îi citează. Un hipererudiţionism pletoric consumă substanţa cărţii…» etc. etc.!
Dar nu e singura dovadă de penurie de sau inconsecvenţă în argumentaţie. Astfel, îi reproşează d-lui Dan Puric faptul de a se fi „făcut ecoul popimii ortodoxe române(,) care a primit ortodoxia de la ruşi(,) după anul 1100(,) şi nu de la Sfântul Andrei(,) la anul 200“ (sic). Ce să înţelegem de aici: că Sfîntul Apostol Andrei, supranumit „întîiul chemat“ tocmai pentru că fusese primul discipol – dintre cei 12 apostoli – al lui Iisus Hristos, nu ar fi fost contemporan cu Iisus, ci, dimpotrivă, ar fi trăit pe „la anul 200“? Sau că ar fi trăit circa 200 de ani şi abia „la anul 200“ i-ar fi creştinat pe români?! Sau că, d-l Herald fiind un ateu pervers, a scris intenţionat greşit „la anul 200“, ca să ne facă pe noi să recitim mai cu atenţie Istoria creştinismului? Dar nu cred că trebuie să-l suspectăm pe d-l Herald de asemenea subtilităţi mefistofelice! Pentru că unul care scrie anapoda, ca în propoziţia „..Ordinul Templierilor a fost exterminat şi ei au fost ucişi cu toţii“ – în loc să scrie normal, corect şi laconic, româneşte, „Ordinul Templierilor a fost interzis, iar ei exterminaţi“ –, în mod evident, nu poate fi nici măcar corect în exprimare, darămite subtil în gîndire!

„Heraldul“ face apologia lui Lenin-Nobilu’
şi lui Stalin-Ortodoxu’

Acelaşi Ioan Herald se cocoşează în temeneli faţă de „mama“ Rusia, care ar fi rămas, tot timpul, „pravoslavnică“, răspunzând, buluc, la chemarea lui Stalin. Şi, ca să vedeţi cum îşi dă singur cu stângu’n dreptul, d-l Herald ridică în slăvi „martiriul copiilor ruşi“, sacrificaţi pe patrioticul front antihitlerist! „Prin celebra lui cuvîntare din 1941(,) Stalin a ridicat la luptă Rusia în numele apărării credinţei creştine ortodoxe şi 30 de milioane de soldaţi ruşi (tineri în cea mai mare parte a lor) au căzut pe câmpiile de luptă în numele apărării Rusiei pravoslavnice“ ssubl. d-lui Herald! – n.m., A.Z.t! I-auzi brîul! Asta înseamnă că mustăciosul criminal scelerat, despre care mulţi susţin că ar fi fost mai malefic decât Adolf Hitler – prin numărul de victime, prin modalităţile de tortură şi prin înscenările proceselor politice de condamnare la moarte –, era un bun credincios, mânat de sentimente creştine. Adică, după ce, de la 1920 la 1941, Biserica Ortodoxă Rusă a fost, practic, scoasă în afara legii de către statul sovietic ateu, după ce bisericile, în cvasitotalitatea lor, au fost transformate în grajduri şi în depozite, iată că, subit, după 20 de ani, fostul seminarist ortodox (cu origine iudaică!), Iosif Vissarionovici Stalin, ar fi redevenit ortodox din ateu feroce. Mare minune mare!
Dacă tot neagă importanţa credinţei şi a religiei, atunci d-l Herald ar trebui să-şi dea seama că tocmai această realitate atestă faptul că religia poate fi o unealtă de manipulare a prostimii – cum a făcut şi marele impostor Stalin, „Învăţătorul popoarelor“! Asta nu înseamnă că un adevărat credincios ar recurge la aşa ceva, ori că religia e strict inventată ca să manipuleze masele. Dacă se întâmplă astfel – şi, din păcate, se întâmplă –, nu are de-a face cu scopul ei real.
Dar  este de notorietate faptul că sovieticii îşi îmbătau soldaţii – printre cei mai prost instruiţi şi comandaţi, căci toţi marii comandanţi ai Armatei Roşi fuseseră împuşcaţi sau trimişi în gulag de Stalin! – şi-i trimiteau pe post de carne de tun, ştiindu-se dinainte urmarea, fără să le pese de ea. Este atestat în anale că mulţi dintre ei au murit de băutură şi de frig, nu în luptă dreaptă, pe front şi în nici un caz în apărarea Ortodoxiei: pentru că sistemul sovietic fusese impus ca sistem eminamente ateu de către „bolşevicii“ lui Lenin, iar ce-o fi spus „tătucu’“ nu era decât un joc propagandistic. Dar d-l Herald se face că uită – ceea ce e foarte grav, căci vrea să ne ţină, în continuare, de proşti! – că „legendarul curaj patriotic“ al trupelor sovietice era dictat de batalioanele N.K.V.D., care veneau în urma trupelor de linie, cu mitralierele în poziţie de tragere, ca să-i „încurajeze“ pe soldaţi cu eventualele gloanţe trase în spatele lor dacă nu înaintau „glorioşi“, până la Berlin! Apoi, să ne amintim că, dintre nenumăratele divizii sovietice trimise de Stalin „să apere Ortodoxia“, s-a desprins Armata comandată de generalul Vlasov, care a trecut la germani, ca să lupte împotriva comunismului instaurat de „conducătorul popoarelor“, Iosif Vissarionovici Stalin – pe numele său de iudeu khazar, Djugaşvili. Haideţi, d-le Herald, doar nu credeţi şi în Moş Crăciun; adică, pardon, Moş Gerilă! „Lenin a fost nobil rus“, mai scrie, senin, d-l Herald, ca să-i dea celui mai mare terorist revoluţionar o ascendenţă ilustră! Nu, nu era „nobil rus“ – cum pretinde, apologetic, Ioan Herald –, ci fiul-avocat al unui harnic funcţionar de stat, înnobilat pentru serviciile aduse ţarismului – ceea ce este altceva! –, iar ca supus „rus“ nu era decît cu numele, în realitate el fiind o corcitură de etnii cu mult mai îmbîrligată decât Obama. Se pare că, în privinţa biografiei lui Lenin, d-l Herald a rămas cu lectura la manualul Istoria P.C.U.S.! Oricum, Lenin nu manifesta decît cel mai profund dispreţ pentru poporul rus, pe care-l considera nărod, spunînd, literalmente, că ruşii sunt nişte tîmpiţi buni de manevrat. Şi, evident, au şi fost nişte tîmpiţi la scară continentală şi istorică, de vreme ce au suportat, timp de peste şapte decenii, să fie conduşi de alogenii aduşi de Lenin şi Troţki, care au experimentat pe ruşi „comunismul“ lor, aşa cum l-au născocit şi aplicat ei, nefastul cvintet Lenin, Buharin, Zinoviev, Troţki şi Stalin!

Ioan Herald antiromân şi pupă-n-curist

Din acest schizoid stil rezultă faptul că Ioan Herald se foloseşte de numele domnului Dan Puric în încercarea perpetuă de emasculare a poporului român prin propaganda anti-românească şi inocularea ideii că suntem inutili, invizibili, incapabili etc. Culmea penibilului heraldesc este că nici măcar pe turci nu i-am fi învins vreodată: „Un pic megalomani, nouă românilor ne place să credem că suntem cei care au ţinut piept valului otoman. Uite că nu suntem noi ăia!“ Dacă şi noi, românii, suntem megalomani, atunci cum sunt francezii, care niciodată nu se sfiesc să-şi afişeze aroganţa în faţa oricui, din orice motiv, fără ca, măcar, să se remarce prin victorii în războaie?! (Evident, cu excepţia celor napoleoniene, dar Bonaparte era… corsican de origine italiană). Analizînd contextul, de la început la sfârşit, te trezeşti total indus în eroare (şi oroare!): ce căutau otomanii, în 1941, în război cu ruşii – că asta reiese din paragraf?! Păi, cum, în 1941, sovieticii se luptau cu turcii-otomani?! Turcii nu s-au mai numit otomani de când a căzut Imperiul Otoman, în 1918. În realitate, lupta se ducea între U.R.S.S. şi Germania hitleristă – aliata ei până la 22 iunie 1941! –, care Uniune Sovietică s-a aliat, de nevoie, cu „Aliaţii“, deci cu duşmanii ei de până mai ieri, capitaliştii anglo-americani – cu care, după 1947, vor fi în „Război Rece“ până în 1989 (care a fost înlocuit cu „Pacea fierbinte“ americană). Or, ca să-i confunzi pe turcii din 1941 cu Otomanii e ca şi cum i-ai confunda pe italieni cu romanii Imperiului Roman. (Apropo, d-le Herald, particula „Or,“, în poziţia de mai sus, se scrie aşa, „Or,“, cu virgulă după ea, şi nu „Ori“, cum scrieţi dvs.! Apoi, între parantezele rotunde, v-am băgat şi virgulele care lipsesc şi pe care nu le-aţi pus, evident, doar  ca să faceţi economie de spaţiu tipografic şi nu cum ar crede unii, că nu aţi avut destule).
Dar, revenind la oile noastre: de ce ne-ar păsa nouă, românilor, de tinerii ruşi care au murit în luptele cu „otomanii“/Aliaţii ş.a.?! Ruşilor le pasă de genocidul din Moldova, pe care l-au făcut cu mâna lor, de milioanele de români strămulate în Siberia, de copiii români ajunşi orfani – tot de mâna lor – în Transnistria, care sunt trimişi în şcoli de handicapaţi pentru că vorbesc limba română?! Nu avem, deja, destule griji pe cap, trebuie să ţinem doliu naţional şi după unii care ne-au vrut răul de când s-au pripăşit pe meleaguri europene? Nu-i suficient că sunt alţii care ne pun la plată pentru nişte făcături istorice, la care, poate, mă voi referi cu altă ocazie, trebuie să-i mai deplângem şi pe „bieţii“ tineri ruşi căzuţi la datorie? A lor, nu a noastră!
Stimate domn Herald, pupincurismul faţă de ruşi nu numai că e expirat, dar nici nu ştiu dacă a existat vreodată. „Ceauşismul“ s-a caracterizat prin tendinţa de detaşare faţă de Moscova şi a constituit, în cadrul „comunismului“, etapa cea mai fertilă a României postbelice, chiar dacă, sub aspect ideologic, a trebuit să plătească tributul istoric sistemului totalitar instaurat de ruşi. Pardon, de Lenin! Nu ceauşismul este detestat de artistul Dan Puric, ci, dimpotrivă, „comunismul“ adus şi impus de iudeo-kominterniştii veniţi pe tancurile sovietice. Nu „comunismul“ pragmatic, acţional, care a construit Canalul Dunăre-Marea Neagră (a cărui idee exista încă de pe vremea lui Cuza!), Centrala Nuclearo-electrică de la Cernavodă, Transfăgărăşanul, Casa Poporului, SIDEX-ul etc. etc., este dezavuat de omul de cultură Dan Puric, ci „comunismul“ stalinist care a pervertit spiritualitatea românească – spiritualitate arhimilenară denaturată, acum, în plus, inclusiv de anti-cultura occidentală, în esenţă satanistă, care a invadat România sub oblăduirea guvernanţilor postdecembrişti.
Încă o interpretare perversă a spuselor d-lui Dan Puric: îi impută acestuia „o ură feroce“ faţă de ruşi şi susţine că „îi jigneşte gratuit“, dar nu are bunul simţ să-l citeze atunci când face precizarea clară că nu are nimic împotriva ruşilor, care sunt fraţii noştri întru suferinţă, ci împotriva „sovieticilor“, adică a esenţei celei mai urâte impuse poporului rus de alogenii cocoţaţi la conducerea U.R.S.S. prin aşa-zisa Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, în conducerea căreia respectivii alogeni deţineau 99 la sută – proporţie care a rămas, neschimbată, multă vreme, şi în conducerea Comisariatelor sovietice! Nu-i voi da indicii unde să găsească citatul, îl las să-l caute singur.

„Heraldismul“ ca filosofie a chibritului

Articolul abundă de filosofia chibritului, de genul „în România a fost ceauşism, nu comunism“ – idee cu care nu mai are sens să ne pierdem timpul, chiar dacă el găseşte – greşit – că ceauşismul era mai rău decât „comunismul“. Dar îndrăzneşte, perfid, să ne rusifice până în măduva oaselor: „Mai bine de un sfert din sângele nostru pur latin este slav şi o treime din cuvintele limbii noastre sunt de origine rusă (sic)“. Nu a zis nimeni că sângele nostru e „pur latin“, în primul rând pentru că singurii strămoşi importanţi şi mulţi sunt daco-geţii (vă mai amintiţi de amărăştenii ăia beţivi şi înapoiaţi, de pe Columna lui Traian?!), iar invadatorii Imperiului Roman erau scursuri mercenare de pe tot cuprinsul imperiului, în special celţi. În virtutea acestui fapt, îmi exprim regretul că, atunci când vine vorba de unitate şi mândrie naţională, nu ne asemănăm mai mult cu irlandezii! Latinii erau doar cei din Latium, o castă aparte, care se considerau superiori „romanilor“ (adică tuturor „cetăţenilor“ Imperiului Roman, indiferent de etnie, de neam), cei care-i trimiteau pe „romani“ la luptă şi la furat, ca să le aducă lor bunătaţile prădate. Plus că tema „latinizarii/romanizării“ Daciei mai stă în picioare doar sprijinită de ignoranţa d-lui Herald, căci este tot mai mult contestată, acum, demolîndu-se toate argumentele pseudo-ştiinţifice cu care am fost noi spălaţi pe creier timp de peste un secol: Dacia a fost ocupată în proporţie de doar circa 14 la sută de soldaţi „romani“ recrutaţi de pretudindeni din Imperiu, care vorbeau orice altă limbă, dar nu latina, „vulgara“ – sau, cel puţin, nu atât de fluent şi de sistematic încât să permită convertirea întregii populaţii daco-gete la „latinism“, în mai puţin de un secol, cât s-au chinuit ei să rămână pe acest teritoriu, ferindu-se de ciomegele „ciobănaşilor“, ale dacilor din Dacia liberă, rămasă necucerită în proporţie de 86 la sută! Cât despre „simpatia“ reciprocă dintre români şi aproape toate popoarele slave, în frunte cu ruşii, e ridicol să vorbim despre metisaj în contextul presupusei „împerecheri“ şi înfrăţiri. Mai degrabă – prin reductio ad absurdum –, ne-am considera scandinavi, având în vedere relaţiile strânse şi îndelungate între români şi vikingii care s-au stabilit, temporar, în zona Dobrogei şi Moldovei, după secolul X – relaţii unice în Europa –, deoarece aprigii nordici au reuşit să se îmblânzească doar prin învecinarea cu paşnicii români şi să dezvolte relaţii bazate pe negoţ, nicidecum beligerante, aşa cum s-a întâmplat pretutindeni unde s-au dus ei, vikingii; beligerante fuseseră relaţiile, anterior cu patru secole, cu slavii, cu care românii din Ţările Române duseseră lupte sângeroase, alungându-i definitiv – fapt pe care slavii (îndeosebi sîrbii) nu l-au uitat şi nici nu l-au iertat! L-aş invita pe d-l Herald să pună bazele unei culegeri cât se poate de cuprinzătoare şi obiective a tuturor termenilor de origine slavonă din limba română, să clarificăm situaţia. Oricum, d-l Herald trebuie să explice, prioritar, în cadrul analizării împrumuturilor de cuvinte din limba rusă, această sublimare curioasă:
„sila“, care în rusă înseamnă „putere“, în româneşte a ajuns în formă de „silă“, iar Puterea (politică, evident) provoacă, de obicei, silă, dacă nu este apropiată de popor;
„popor“, zis în ruseşte „narod“, la noi a devenit „nărod“ – desigur, nărod este un popor care suportă o asemenea Putere, iar poporul rus, cum am zis, a fost nărod timp de şapte decenii sovietice;
nauka – adică „ştiinţa“ în limba ursului Mişa – este „năucă“ pe româneşte;
rabota – „munca“ este sublimată, în româneşte, în „robotă“, adică munca grea, munca în dimensiunea sa neplăcută! Semnificativ la acest ultim sens este că forma „robotă“ este premergătoare cuvântului „robot“, care nu mai trebuie explicitat şi care cuvânt a fost inspirat – scriitorului ceh care l-a lansat – tocmai de semnificaţia, din limba rusă, de „muncă grea“, care trebuie înlocuită de maşini, de roboţi.
Remarcabil în semantica acestei alchimii lingvistice este faptul că se face în cheie inversă, reţinând sensul peiorativ al cuvântului. Acestea-s cuvintele împrumutate de limba română din limba rusă. (Deşi nu este exclus, totuşi, să fie invers!) În rest, e „mitologie“.
Pe tot parcursul articolului său, Ioan Herald (ce nume cu rezonanta religioasă! Păcat că nu i se potriveşte!) insultă inteligenţa cititorilor d-lui Dan Puric şi spoieşte tot neamul românesc în culori care mai de care mai neasortate, de parcă ar fi fost format la şcoala C.I.A.-ului, urmând reţeta înjosirii oamenilor prin manipularea informaţiilor, aducându-ne aminte că nu suntem buni de nimic şi nici nu am fost vreodată, că suntem un experiment genetic şi social, scăpat de sub control din laboratoarele sovietice (sau ruse, dar cine poate să facă diferenţa?!), am apărut din neant, existăm în virtutea inerţiei şi nu vom avea, vreodată, o şansă de mărire. Auzim mizeriile astea pretutindeni, şi pe plan intern, şi extern. Deja devine suspect faptul că, pentru o adunătură de nenorociţi – cum ni se spune mai mereu ca am fi noi, românii –, se depune atâta efort pentru confecţionarea acestei propagande menite să ne distrugă succesiv, pentru că prea am rezistat vicisitudinilor timp de milenii! Îmi răsare întrebarea: oare chiar să fim noi atât de neimportanţi ca naţie, de vreme ce, dimpotrivă, se cheltuiesc sume considerabile şi o energie imensă, cu atâtea tertipuri, ca să ni se anuleze istoria, identitatea şi personalitatea?! De ce nu se întâmplă la fel cu unii dintre vecinii noştri: bulgarii sau ungurii?

„Heraldul“ fără strămoşi, apărut din „generaţie spontanee“

Ioan Herald este categoric şi îi dă verdictul d-lui Dan Puric: şi-a ucis propria libertate spirituală prin căderea sa în „misticism“! E atât de tragi-comic în discursul său, încât zici că-l deplânge, sincer, pe d-l Dan Puric pentru că ar fi aderat la vreo sectă dubioasă şi „a târât cadavrele pe altarul Bisericii Ortodoxe“; şi-ar fi „dat foc la valiză“ singur de prea mult bine şi nu mai e nimeni – dar nimeni! – interesat să-l urmeze în cuget şi-n simţiri. Aşa ghiceşte el, uitându-se la coperta cărţii Cine suntem. Dar, între timp, a apărut o alta, Omul frumos. Te pomeneşti c-o zice, acum, din cauza coperţii albe, că d-l Dan Puric arată palid la faţă!
Ceea ce face autorul acestui „manifest“ este exact ceea ce susţin toate vocile care doresc să ne inoculeze ideea că suntem un popor insignifiant. E un act mişelesc şi trădător. În timp ce d-l Dan Puric ne îndeamnă – pe urmele lui George Brătianu – să descoperim „taina poporului român“ şi ne aduce aminte despre esenţa tare care a făcut posibilă supravieţuirea noastră în faţa unei istorii crude, care a reuşit să mutileze sufleteşte pe mulţi dintre români, fără, însă, să distrugă geneza demnă şi rectitudinea morală a neamului acestuia, Ioan Herald glosează pe mişelia şi micimea sufletească a acelor indivizi care, prin trădarea şi laşitatea lor, atrag blestemul asupra întregului neam, până la generaţiile actuale. Dar, oare, nu de exact acelaşi lucru dă dovadă autorul articolului, când – generalizând ilicit! – spune: „Ţăranii români l-au prins pe Horea şi l-au dat pe mâna ungurilor ca să-l tragă pe roată în 1784. Două milioane de ţărani români şi-au vândut pământurile pe nimic şi lucrează ca slugi în Occident“?! NU, nu „ţăranii români“ l-au trădat şi prins pe Horea, ci doar cîţiva indivizi trădători de ţară, din familia unui anumit Trif! Atunci când vorbeşte, citîndu-l pe Petre Ţuţea, de „căruţa de ţărani, care a ţinut în loc imperii“, despre vectorul dăinuirii noastre, d-l Dan Puric se referă tocmai la oameni ca Horea, nu la lichelele gregare, care, din neputinţa de a face bine, fac rău, exact ca autorul pe care îl incriminez. E ca şi cum eruditul Dan Puric sapă adânc, în căutarea unui tezaur inestimabil, şi vine domnu’ Herald cu lopata, astupând tot ceea ce încearcă artistul să scoată la lumină. Şi mai zice Herald: „Nu ţăranii sunt salvarea(,) ci clasa de mijloc!“ Iată cum, din zdrenţele Istoriei contemporane, se iţeşte vajnicul Ioan Herald, discipolul lui Silviu Brucan – maleficul apologet al „clasei de mijloc“!
Acelaşi Herald Ioan ne îndeamnă să uităm de martiriul celor care au suferit pentru ca Neamul Românesc să dăinuiască; pentru el, acei eroi, martirii-eroi şi exemplul pe care l-au lăsat posterităţii prin faptele şi prin spiritul lor, „prin veşnica lor pomenire“ nu înseamnă nimic. De aceea, decretează apodictic: „Martirii nu mai construiesc nimic! Nu mai poţi construi nimic pe ei! Sunt morţi şi rămîn morţi!“ D-l Herald confundă „morţii“, pur şi simplu, cu „martirii“. De ce nu am arde arhivele cu totul, cum a făcut regele polon Sobieţki la Iaşi sau cum au făcut misionarii catolici cînd s-au insinuat în Ţările Române?! În definitiv, nu este decât o chestiune de timp până ce memoria noastră colectivă şi toată istoria vor fi şterse şi înlocuite de propaganda care ne dictează starea de incapacitate şi inutilitate – îndeosebi prin aşa-zisele „manuale alternative“. Subiectele de la bacalaureat din 2008 nu au tratat personalităţi istorice şi culturale; urmează să facem nişte mall-uri şi cluburi „de fiţe“ pe locurile unde au fost sacrificaţi eroii românilor sau, şi mai bine, să se ridice mausolee dedicate soldaţilor ruşi „eliberatori“, unii dintre ei violatori şi prădători, care s-au perindat pe aici în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial! Oare ce alt popor îşi tratează eroii şi elitele (autentice!) cu atâta dispreţ şi desconsiderare?! Dacă nu privim înapoi, la strămoşii noştri, atunci cum am putea merge înainte? Avându-i drept model pe martirii-eroi sovietici, cărora le cântă osanale, câteva paragrafe mai sus, d-l Herald? Adică, după d-l Herald, martirii români nu mai au valabilitate, „sunt morţi“, pe când „martirii sovietici“ rămân vii în eternitate? Câtă mişelie să susţii aşa ceva! Şi să mai pretinzi că vorbeşti despre Universul românesc! Încă o dovadă că adjectivul „românesc“ este pus doar de paravan.

Ioan Herald străluceşte deasupra unui scatofag

Criticismul furibund cu care îl „analizează“ pe marele artist îmi evocă un pasaj din prefaţa cărţii Portretul lui Dorian Grey – dacă tot l-a menţionat pe Oscar Wilde: dispreţul individului Herald Ioan faţă de înţelepciunea cuvintelor domnului Dan Puric este precum furia Calibanului când îşi vede imaginea reflectată în ciobul de sticlă, iar din cauza neputinţei sale de a se ridica la nivelul demnităţii artistului îşi urlă frustrarea, întocmai precum Calibanul, când nu-şi vede imaginea în oglindă.
Dragă dom’le Ioan Herald, îmi pare rău să vă trezesc – gest necreştinesc, recunosc – din bolboroseala bolşevico-ateistă, dar sunt din ce în ce mai mulţi care îl aud, îl ascultă cu sufletul, îl înţeleg cu mintea, rezonează cu ceea ce spune inspiratul Dan Puric şi îl urmează. Nu mă refer la pleava „elitelor“ şi aplaudacilor snobi în căutare de senzaţii tari. Aceste specimene îşi fac apariţia oriunde se aude un glas providenţial. Mă gândesc la capodopera „Apariţia lui Hristos în faţa oamenilor“, a pictorului rus Aleksandr Ivanov, unde acesta surprinde întreaga paletă a tipologiilor umane, a comportamentului şi a modului de exprimare: emoţiile zugrăvite pe chipurile celor prezenţi, atunci când Mântuitorul se apropie de ei, variază de la spaimă şi respect, de la amuzament şi ironie, la curiozitate, speranţă sau indiferenţă. Deci, se întâmplă şi la „case mai mari“.
Prodigiosul Dan Puric nu a căzut în derizoriu, nici nu a fost părăsit. În mod evident, d-l Herald nu a fost prezent la lansarea ultimei sale cărţi, Omul frumos, ca să vadă mulţimea de oameni, nu cea din interiorul Ateneului Român, ci pe aceia care stăteau afară şi rosteau întrebarea care marchează orice mare succes de casă: „N-aveţi un bilet în plus?“ Iar biletele pentru conferinţa Despre corp, din 8 aprilie a.c., s-au terminat, deja, cu o lună în urmă!
Noi, cei care respirăm credinţa într-un Dumnezeu care ne ajută să ne desăvârşim ca neam şi ca indivizi – şi suntem mulţi! –, cei care avem nevoie de o piartă pe care să călcăm şi să trecem dincolo de apele tulburi care ne-au erodat atâta amar de ani, suntem şi vom rămâne alături de artistul Dan Puric. Se poate ca, odată cu creşterea prestigiului său, după ce a publicat Cine suntem, să fi crescut numărul detractorilor săi invidioşi. Înţelepciunea poporului român se regăseşte în proverbe; un altul adecvat cazului de faţă este „Câinele latră, ursul trece“. Lăsaţi-ne, d-le Herald, în pace, ne-am săturat să ni se spună că nu însemnăm nimic; noi ştim cine suntem şi nu ne vom împiedica tocmai acum, când ne pregătim de un nou început. „Tovarăşii“ au ieşit din termenul de garanţie, nu vă mai ascultă nimeni şi e păcat de hârtia pe care o stricaţi în van.
Oricum, în comparaţie cu cartea Cine suntem, articolul comentat, sumar, aici, nu este decît o găleată de lături. Dar trebuie să fiu obiectivă şi să recunosc faptul că a scris, tot în acest număr, în pagina 14, un articol bun, intitulat „Cazul Mitoş Micleuşanu – sau de la filosofie la fecalosofie“, în care face recenzia cărţii Kasa Poporului, a scatofagului cu numele din titlu, carte publicată de (c)academicianul Nicolae Manolescu. Şi şi-mai-revoltatul Ioan Herald se întreabă retoric: „Ce motivaţie o fi avut(,) oare(,) ca om de cultură(,) dlManolescu (sic) să dea aprobarea pentru a se publica o astfel de maculatură?“
Evident, e uşor să scrii un articol bun când te referi la maculatura scatofagului şi pornografului Mitoş Micleuşanu. Dar e greu să scrii bine despre cartea eruditului Dan Puric! Nu mai ţin minte care umorist străin – cam misogin, se pare – a scris acest panseu: „Femeile grase şi urîte stau pe culoarul vagonului, pentru ca bărbaţii care trec pe lîngă ele să le dea iluzia îmbrăţişării!“ Cam în această situaţie se află Ioan Herald: comentează „cazul“ Dan Puric pentru a părea şi el important, prin asocierea de un om realmente valoros.
De asemenea, e greu să scrii despre poporul român cînd te dovedeşti un „internaţionalist“ camuflat şi te dezici de „neamul“ tău, de strămoşi, de parcă a fi apărut, spontan, din neant. Pot să pariez, de pe acum, că maestrul Dan Puric va rămîne în eternitatea culturii şi spiritualităţii româneşti, pe cînd Ioan Herald va dispărea în neant.

“Moartea adultului” – recenzie

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2009

silvia-jinga-foto
Recenzie “Moartea Adultului”

Autor: Silvia Jinga

 

 

O incitanta radiografie a societatii americane
Moartea Adultului de Diana West

The Death of the Grown-Up. How America’s Arrested Development Is Bringing Down Western Civilization, cartea publicata de Diana West in 2007 la editura St. Martin Press din New York mi se pare un eveniment editorial important prin analiza serioasa si revelatiile profunde despre starea morala si socio-culturala a societatii americane din ultimele patru decenii. Diana West este o colaboratoare cu rubrica permanents la Washington Times, publicând in acelasi timp in The New Criterion, The Public Interest, The Wall Street Journal, The Washington Post Magazine si The Weekly Standard. Eseista marturiseste ca o perioada de un an petrecuta in 1969 in Irlanda pe când ea avea abia opt ani si tatal ei, prozator el insusi, a decis sa isi duca familia in Europa, a avut un impact extraordinar asupra modului ei de a judeca lumea, ajutând-o sa obtina necesara detasare de tirania culturii pop si a comercializarii valorilor intr-o lume dominata de cultul banului. Parasind Los Angeles-ul pentru un an cei patru membri ai familiei ei au trait intr-o ambianta rustica, sobra, lipsita de rasfatul bunastarii, dar plina de o spiritualitate autentica si mult bun simt. Nu ma indoiesc ca in atmosfera familiala Diana a respirat valorile de temei ale unei vieti bazate pe onestitate, cultul muncii, bunul gust, virtute si meditatie, adica acele valori care te feresc de caderea in superficialitatea unei lumi dominant mercantile.
Fenomenul socio-cultural care ii retine autoarei in primul rând atentia este disparitia conditiei de adult in societatea americana, care tinde a deveni una dominata de teenageri. Prelungirea conditiei adolescentine in viata adultului american ii marcheaza personalitatea care pare a nu fi “fully developed, and doesn’t want to – or worse, doesn’t know how” (p.2). Infantilizarea adultilor se manifesta atât in coduita cât si in imbracaminte, observa eseista. Nimic din felul serios in care se imbracau Joe DiMaggio or FDR in costume si paltoane din par de camila la adultii de azi cu sepcile purtate cu cozorocul la spate, “crop tops and flip-flops”. Nimeni nu intruchipeaza mai bine acest infantilism decât Tom Hanks in filmul Forest Gump, lasând impresia unui copil supravietuind intr-un corp de barbat sau Marlin Monroe cu a ei sexualitate vulnerabila, reprezentând neincetat femeia-copil.
Anii “60 care il impun pe Elvis Prisley, rock and roll-ul si revolutia sexuala anunta inceputul unei perioade in care se pregateste inversarea raportului firesc dintre copii si parinti. Nu copii se supun autoritatii parentale ci invers. Aceasta inversare periculoasa care poate prasi monstri sociali, a fost facilitata de bunastarea in crestere dupa 1950 când copiii au incetat sa mai fie priviti ca brate de munca pentru familiile lor. In economia agrariana relatiile familiale au fost mult mai strânse si controlul parintilor asupra copiilor mult mai viguros. In era postindustriala adolescentul primeste “allowance” de la parinti si are el insusi bani in propriul buzunar. Pe de alta parte familia agrariana unitara este inlocuita de o familie divizata intre joburile parintilor si institutiile carora copii le sunt incredintati spre educatie. Autoritatea parintilor si profesorului au cedat locul unei educatii centrate pe importanta copilului, a “child centered” school a substituit treptat o institutie odinioara ghidata de maturitatea adultilor. O educatie bazata pe infrânare, rabdare si intelepciune a fost inlocuita de o conceptie radical individualista care pune accentul pe gratificatia personala si o conduita necenzurata. Diana West vede in idolii culturii pop in frunte cu Elvis Presley care prilejuieste la spectacolele sale o isterie de masa si actorul de cinema James Dean, eternul rebel impotriva regulilor sociale, factori catalizatori care influenteaza procesul de subminare a autoritatii parintilor si a scolii.
Revista pentru adolescenti Seventeen a carei publicare a inceput in 1954 sublinia in numarul ei aniversar din 1961 locul bine definit pe care un teenager il ocupa in societate si, ce e mai relevant, faptul ca adolescentul era constient de acest loc. In vreme ce adolescenta a fost considerata decenii de-a rândul o perioada de tranzitie spre maturitate, acum era celebrata perpetuarea ei: “When a girl celebrates her thirteenth birthday today, she knows who she is. She’s a teen-ager-and proud of it.” (p. 18). Aceeasi revista considera adolescentii: “the most powerful, influential, affluential chunk of the population today”. (p. 29) Citatul e ilustrativ pentru rolul si locul exagerat ce i se acorda adolescentului intr-o lume coplesita de bunastare. Caci ce reprezinta adolescentul din punctul de vedere al contributiei materiale sau spirituale la dezvoltarea unei societati daca nu o faza de acumulare a cunostintelor pe cheltuiala intregii societati pentru ca mai târziu sa devina el insusi productiv. Odata cu deplasarea atentiei societatii spre categoria adolescentilor are loc si o deplasare a scopului vârstei adolescentine de la descoperirea de talente si pregatirea pentru o cariera la aspecte mai mult sau mai putin hedoniste, precum: popularitatea, intâlnirile amoroase sau continua cautare a partenerului perfect. Desi nu produc inca nimic adolescentii au, dupa cum observam, banii proprii din care consuma si acolo unde nu le ajung parintii completeaza cu generozitate. Aceeasi revista pentru tineri observa tot in 1961: “For our girl Teena won’t take no for an answer”. Parintii au uitat sa spuna nu in fata pretentiilor continuu ascendente ale copiilor. Un film ca La Rasarit de Eden regizat de Elia Kazan, care impune legenda lui James Dean este semnificativ pentru schimbarea de directie socio-culturala spre tirania adolescentilor in societatea americana. Adolescentul devine un simbol al rebeliunii importiva regulilor si conventiilor sociale, impotriva traditiei consacrate, impotriva adultilor portretizati ca stupizi, impotriva responsabilitatii de orice fel, impotriva ordinii si bunului simt. Dezlantuirea individualismului, slabirea cenzurii personale, caderea in totala desuetudine a ideii de virtute si onoare, de austeritate se concretizeaza in exacerbarea de-a lungul anilor a comportamentului nesupravegheat, a preocuparii pentru amuzament de orice fel, lasând loc erotismului, limbajului licentios in viata cotidiana, in muzica, in poezie. Autoarea caracterizeaza fenomenul ca “a total breakdown of all reticences about sex”.(p. 36). In trecut aceste manifestari au fost izolate intr-un spatiu bine determinat al societatii, pe când azi ele au devenit la ordinea zilei, dominând “the main stream”.
Alunecarea in directia abandonului instinctual, ecstatic aduce la ordinea zilei manifestari dintre cele mai libertine incoronate de textele muzicii rap dintre care multe frizeaza pornografia. Parafrazând observatia jurnalistului Denis Prager, autoarea conchide:”What we know as romantic love, which aspires to monogamous marriage builds civilization up; what we know as free love, which aspires to a polymorphous sex life, keeps it down.”(p.40) In tot acest amalgam care exprima o certa orientare apare inca mai trist faptul ca demarcatia dintre adolescenta si maturitate se sterge si in loc ca tinerii sa se maturizeze, adultii se infantilizeaza.
Un capitol special este dedicat revoltelor cunoscute din campusurile universitare impotriva razboiului din Vietnam. Autoarea se intreaba daca aceste revolte au fost cu adevarat motivate de scopuri generos politice or doar de aceeasi obsesie egocentrica a tinerilor revoltati impotriva adultilor ruginiti si autoritatii lor bazate pe traditie. Au fost deci aceste revolte doar expresia unui conflict intre generatii sau mai mult decât atât? David Horowitz, editor pe atunci al unei reviste de stânga, Ramparts, isi exprima dezamagirea de a constata la sfârsit, dupa consumarea evenimentelor, ca in spatele masivelor demonstratii s-a aflat doar dorinta tineretului de a evita serviciul militar. (p. 49) Mai apropiata de adevar ni se pare insa opinia lui Peter L. Berger, un activist impotirva razboiului care in 1970 descifra un complex de motive la nivelul protestului tinerilor, insirându-se de la reactia la problemele politice ale momentului pâna la conflictul intre generatii, emanciparea sexuala, noi gusturi artistice, protestul anticapitalist si antiburghez, orientat spre “destroying the fascist-pig-capitalis-complex”.
Parintii au fost gasiti descoperiti de revoltele juvenile ale anilor 1968-1970 pentru ca, asa cum ne arata demersul autoarei, rolul lor in viata copiilor se diminuase incredibil intre timp. Vulnerabilitatea parintilor care s-au deposedat ei insisi de autoritatea lor in fata copiilor este sugerata de titlul capitolului: Parinti care au nevoie de parinti”. Scapând haturile din mâna, parintii au devenit prea indulgenti fata de propria lor conduita cât si fata de cea a copiilor lor. Cu o ironie amara Diana West se intreaba: “What happened to innocence?” (p. 71) Tot ea observa ca inocenta si virtutea au devenit valori ridiculizate, distruse cu un efort demn de o cauza mai buna atât in scoala cât si in intreaga cultura. Nimeni, sau aproape nimeni nu isi pune problema de a educa tinerii in spiritul unui comportament bazat pe un “standard of right”. Inocentei si virtutii li se substituie relativismul unor valori indoielnice: expunerea la influente moral nocive, indiscretia, senzationalismul. Adultii insisi ii arunca pe copii in aceasta cultura a expunerii, a comercializarii trupului si sufletului. Cultivarea doar a hedonismului, asa cum ne arata istoria, a condus intotdeauna la declinul societatii. Exempul caderii Imperiului Roman continua sa fie inca unul plin de invataminte. Când perseveram in sensul satisfacerii placerilor individuale evitam limitarea, obligatiile, responsabilitatea sociala, intr-un cuvânt constrângerea individuala, munca, efortul care acorda vietii un sens, o face demna de a fi traita. Daca privim in jur la devastatoarea criza economica a societatii americane dublata de o criza morala in profunzime realizam intreaga acuitate a observatiilor eseistei americane.
Diana West demistifica unele concepte care nu au acoperire in realitate Astfel dezvaluie gaunosenia termenului de copii sofisticati, utilizat de unii designeri de moda pentru a defini cât de speciali ar fi copii inceputului de secol XXI. Sub aceasta notiune prefabricata nu se ascunde decât realitatea trista a bombardarii copiilor la show-urile MTV cu scene sexuale care nu demult erau interzise in spatiul public. Parintii si mass media par a-si fi pierdut busola, in stradania lor comuna de a distruge inocenta copiilor si de a-i introduce inainte de vreme in probleme care in mod normal sunt absolut straine de vârsta lor si total nepotrivite puterii de judecata si discernamânt juvenile. Diana West exemplifica aceasta nebunie prin fapte concrete: un copil care urmareste MTV vede in media 9 scene sexuale intr-o ora, elevilor din clasa a cincea li se tin cursuri pe aceeasi tema, fetitelor de gradinita li se face pedichiura, Obscenitatea a patruns nestingherita pretutindeni. {i toate acestea se fac in numele binelui copiilor si tinerilor. In realitate aceasta emancipare timpurie a copiilor nu face decât sa ii imbolnaveasca frecvent de anxietate. Ne aflam in fata fenomenului de stergere a granitelor care odinioara delimitau domeniul copilariei precum si a celor care separau si defineau domeniul maturitatii, faptul conducând la o totala stare de insecuritate si confuzie morala. Diana West deplânge incapacitatea scolilor, a familiei si a mass mediei de a-i educa pe elevi in spiritul modestiei, pudorii, bunului gust si a bunului simt, singurele valori capabile sa apere decenta publica. Fara infrânare societatea recade in anarhie si primitivism. Nesocotirea oricarei cenzuri a dus la producerea unor asa zise opere de arta precum pictura Maicii Domnului cu excremente de elefant, blasfemie nascocita de un pictor britanic si expusa la muzeul de arta din Brooklyn, New York. Ne intrebam si noi ca si românii: cui prodest? Cui si la ce foloseste aceasta fronda, acest sensationalism? Primarul de atunci al New York-ului, Rudy Giuliani a incercat in zadar sa taie fondurile muzeului. I s-au opus aparatorii primului amendament din Constitutie, privind libertatea de expresie.
In fenomenul de relativizare a valorilor morale si de cultivare a hedonismului Diana West vede unul din factori destructivi din interior ai civilizatiei americane care poate cauza declinul celei Vest Europene. Faptul acesta o face vulnerabila in conflictul cu alte civilizatii in conditiile globalizarii lumii contemporane. Referindu-se la spatiul american, autoarea ia in discutie conceptual de multiculturalism care tinde sa se substituie culturii americane alias culturii occidentale. Aparatoare a culturii europene Diana West subliniaza ca aport esential al acestei culturi ideea de libertate si prosperitate. Pentru ca identitatea culturii occidentale transplantata de colonisti in America sa supravietuiasca in contextul diversitatii culturale a lumii contemporane, a atacurilor jihadului islamic Diana West indeamna America sa se elibereze de infantilismul care a cuprins-o, sa se maturizeze pâna când nu e prea târziu.
The Death of the Grown-Up este o carte fascinanta, un eseu extrem de documentat, scris cu sarcasm amar si implicare dureroasa in dramele unei lumi de o uluitoare complexitate.

Anticipand viitorul – Romanii din Basarabia

Posted by Stefan Strajer On July - 1 - 2009

nicolae-dabija

 Anticipand viitorul…

Autor: Nicolae Dabija

Un editorial exceptional al marelui roman, Nicolae Dabija, despre cum a tiparit acum 15 ani, cu grafie latina, – in afara legii – saptamanalul “Literatura si Arta”. A fost, in conditiile de-atunci, o fapta de eroism. Fara discutie!
In acest fel, limba “moldoveneasca” si-a incetat virtual existenta.

La 15 iunie 2009, s-au implinit 20 de ani de cand saptamanalul Literatura si arta apare tiparit cu grafie latina. Un eveniment care astazi, cand alfabetul nostru e prezent pretutindeni, s-ar parea lipsit de o relevanta deosebita. Pana la 15 iunie 1989 aparuse in grafie latina un singur numar al ziarului Glasul, in luna martie 1989, tiparit la Riga (Letonia), cu concursul prietenilor nostri Leons Briedis si Maria Macovei. Dar prima publicatie care a aparut sistematic, saptamana de saptamana, dupa 1944, in spatiul din stanga Prutului a fost Literatura si arta. Acest lucru s-a intamplat cu 78 de zile mai devreme de adoptarea Legii privind trecerea scrisului nostru la alfabetul latin.
Timp de 78 de zile „L.A.” a aparut „in afara legii”, cum era calificat acest lucru de catre procurorul general al republicii de atunci, N. Demidenko. Cine isi mai aminteste azi acel eveniment, care, de fapt, a pregatit trecerea intregii republici la scrisul nostru, fara emotii?! in acea zi tirajul saptamanalului a crescut brusc: de la 189.000 – la 260.000 de exemplare. Pentru prima data dis-de-dimineata se facusera cozi lungi de sute de metri la chioscurile de ziare din oras. Fiecare solicitant cumpara cate 10-20 de exemplare. Oamenii isi faceau cadou unul altuia Literatura si arta cu noua grafie.
in realitate, cum afirmau multi dintre cititori, in acea zi Basarabia a trecut la alfabetul latin. incepand cu 15 iunie 1989 concetatenii nostri invatau de pe paginile saptamanalului sa citeasca, deprindeau sa-si faca semnaturile in noua grafie inca ilegala, chiar daca erau amenintati de sefi, pe zidurile din oras apareau tot mai multe inscriptii in grafia noua, iar in cimitire erau cioplite pe cruci inscriptii in alfabet latin (mortilor puterea nu le mai putea face nimic!, or, pana la acea data, multi dintre cei care-si caligrafiau doar semnatura sau scriau folosind doar caracterele latine erau exmatriculati din facultati, dati afara din serviciu, condamnati ca nationalisti etc.).
in aceeasi zi a fost convocata o sedinta neordinara a biroului Comitetului Central al Partidului Comunist al RSSM. Fiecarui membru al Biroului i s-a pus in mapa cate un exemplar de Literatura si arta. Mircea Snegur, ex-presedinte al republicii, pe atunci secretar al C.C. si membru al Biroului, avea sa consemneze astfel acel eveniment in cartea sa de memorii: „La 15 iunie 1989, de ziua trecerii in eternitate a marelui poet Mihai Eminescu, a aparut primul numar in grafie latina al saptamanalului Literatura si arta, moment de semnificatie epocala. Era ceva cu totul iesit din comun, dl Nicolae Dabija asumandu-si un mare risc. Conducerea nu a cutezat insa sa intreprinda masuri „represive”. (Mircea Snegur, Labirintul destinului. Vol. I. – Chisinau, 2007, p.426).
Explic. Mi-am asumat cu adevarat acel mare risc dintr-un motiv mai mult decat simplu: orheienii ma alesesera la inceputul acelui an deputat al poporului in Sovietul Suprem al URSS si aceasta pozitie imi acorda imunitate parlamentara: conform Statutului deputatului, nu puteam fi sanctionat in nici un fel decat cu acordul Sovietului Suprem al URSS. Membrii Biroului Politic al C.C. Stiau si ei acest lucru, si tocmai de aceea n-au cutezat sa ia „masuri represive”, cum le-a numit Mircea Snegur. A doua zi, Nikolai Bondarciuk, secretar cu ideologia al C.C. al partidului comunist, a aparut in presa cu o declaratie in care a mentionat: „in RSSM doresc alfabet latin doar Uniunea Scriitorilor si un ziar − Literatura si arta, poporul nu doreste acest lucru, pentru ca introducerea acestui alfabet va lasa populatia analfabeta, el costand milioane de ruble…” Etc.
Acest eveniment a devenit posibil cu concursul unor mari entuziasti si mari patrioti: Axentie Blanovschi, Haralambie Moraru, Alecu Renita, Boris Vieru, Gheorghe Budeanu, Vlad Olarescu, Valentina Tazlauanu, Ion Cataveica, Rodica Iuncu, Raisa Ciobanu s.a., care au pregatit acel numar istoric in clandestinitate.
Aflasem ca unica tipografie care avea in folosinta alfabetul latin era „Stiinta”, care apartinea Academiei de stiinte. Cateva linotipiste, mai multe nopti la rand, au cules, cu cea mai adanca discretie, acel numar. Odata pregatit si asezat pe hartie de calc, numarul a fost adus la Editura „Universul”. Aici am avut sustinerea inginerului Boris Mihalachi, care a dat imediat indicatii sa fie tiparit. in reteaua de chioscuri revista a fost pusa in vanzare a doua zi, pe cand abonatilor aceasta le-a fost inmanata abia peste 2-3 zile. Se motiva ca ar fi o publicatie noua. Si abia dupa ce am convins – cu unul si acelasi indice al saptamanalului trecut in nomenclatorul publicatiilor periodice ca Literatura si arta e aceeasi cu Литература ши aрта, la care se abonasera cei aproape doua sute de mii de cititori din republica si de peste hotarele ei – saptamanalul a fost difuzat.
Mentionez ca, la acea ora, in toata RSS Moldoveneasca nu exista nici o masina de dactilografiat cu litere latine. Dar am aflat pe cai ocolite ca la Balti exista una. Ea apartinea tanarului profesor universitar Iulius Popa. Atunci ne-am si imprietenit cu distinsul om de cultura. impreuna cu Grigore Vieru cautasem in acele zile o masina cu grafie latina si la Bucuresti. Dar ne-am pomenit cu toata securitatea ceausista pe urmele noastre. in volumul Cartea Alba a Securitatii, aparut la Editura Presa Romaneasca din Bucuresti in 1996, la pagina 442 este reprodus un raport cu urmatorul continut: Iunie 1989 strict secret “Nicolae Dabija si Grigore Vieru din RSS Moldoveneasca, aflati in tara noastra ca invitati la Simpozionul international Mihai Eminescu, au solicitat lui Dumitru Radu Popescu, presedintele Uniunii Scriitorilor, sa-i sprijine in obtinerea unei masini de scris cu caractere latine. Au precizat ca, incepand cu 15 iunie a.c., au obtinut aprobarea pentru tiparirea cu caractere latine a revistei Literatura si arta, al carui redactor-sef este Nicolae Dabija, dar nu au cu ce sa dactilografieze spalturile in limba romana, intrucat in URSS nu se gasesc masini de scris cu asemenea caractere, iar din Romania nu pot cumpara, datorita restrictiilor prevazute de reglementarile legale. in ceea ce priveste modalitatea de introducere in RSS Moldoveneasca a masinii de scris, cei doi au afirmat ca nu ar fi probleme, intrucat, fiind recent alesi in Sovietul Suprem al republicii, nu vor fi controlati la frontiera. Dumitru Radu Popescu preconizeaza sa informeze cu aceasta problema Sectia de presa si propaganda a C.C. al P.C.R. Nicolae Dabija si Grigore Vieru vor pleca din tara in seara zilei de 20 iunie.” (A.S.R.I. Fond „D”, dosar nr.10966, vol. 6, f.113).
Iata cum comenteaza autorii acestui volum „raportul 487”: „Dupa opinia noastra, documentul este deosebit de elocvent in ceea ce priveste impasul ridicol al politicii „patriotului” Nicolae Ceausescu: doi scriitori romani de dincolo de Prut, sositi cu mari sperante in patria-mama, nu-si puteau procura la Bucuresti, unde soarele ar trebui sa rasara pentru toti romanii, nici macar o masina de scris, instrumentele respective fiind puse la index. Daca au procurat-o totusi, totul s-a petrecut pe sub mana si cu aprobari speciale, ca si cum ar fi fost vorba despre o hotie” (Cartea alba a Securitatii. – Bucuresti: Presa Romaneasca, 1996, p.508).
Cu toate eforturile noastre, cu tot concursul acordat de parintele Vasile Tepordei, care a si gasit masina de scris de care aveam nevoie intr-un anticariat si aprobarea pe care urma sa o obtina D.R. Popescu, securitatea ceausista a facut tot posibilul sa nu scoatem din tara masina de scris (in ziua cand am plecat, anticariatul respectiv a fost toata ziua inchis „din motive tehnice”).
Cel care ne-a salvat a fost tot parintele Vasile Tepordei, basarabean nascut la Carpesti, Cantemir, care ne-a adus la tren o punga unde se aflau cele 31 de semne metalice ale alfabetului latin, pe care Sfintia Sa le-a retezat cu un instrument de taiat metalul chiar de la masina sa de scris. Aceasta a incaput intr-un buzunar, ca sa putem trece fara probleme frontiera in URSS. La Chisinau, prietenul Ion Fiodorov a scos de la o masina de dactilografiat literele rusesti ca sa le sudeze in locul lor pe cele latine. Asa ne-am pricopsit cu o masina de dactilografiat cu alfabet latin.
Acel impact de la regasirea scrisului nostru fusese unul deosebit.
in case, parintii si-au invatat copiii sa citeasca si sa scrie dupa articolele din ziar, indemnandu-i sa transcrie texte, sa le invete pe de rost. in acele zile, in semn de apreciere pentru gestul nostru, in orasul Orhei o strada a fost botezata: Literatura si arta, gospodaria agricola din satul Sauca, raionul Ocnita, la adunarea satului, si-a schimbat denumirea in Literatura si arta. in comuna Ohrincea, raionul Criuleni, Literatura si arta are o fantana care-i poarta numele: chiar in inima satului, in acel iunie 1989 a fost ctitorit un izvor din care jumatate de localitate ia apa si azi, ocrotit de un zid semi-rotund cu imagini din Renasterea noastra nationala transpuse in mozaic. (La el m-au dus sa mi-l arate cu mai multi ani in urma sotii Raisa si Gheorghe Ciobanu). Pictorul Stefan Florescu din Balti ne-a donat un tablou (care poate fi vazut in redactia noastra) intitulat: Literatura si arta. Dumitru Popovici, ex-ministru al Comertului, mi-a povestit ca un consatean din Saratenii-Vechi a pus intr-o caseta metalica acel exemplar de „L.A.”, zidindu-l, pentru viitorime, in fundamentul casei, pe care tocmai incepuse sa o ridice.
Aveam pe atunci abonati in 56 de tari ale lumii si aproape in fiecare oras din URSS unde locuiau basarabeni. Academicianul Petru Soltan imi povesteste despre un profesor, originar din Basarabia, (se pare Andreev), care preda la Universitatea din Leningrad (Sankt-Petersburg): atunci cand a primit acel numar (nr. 25), i-a sunat pe toti basarabenii si bucovinenii pe care ii cunostea in capitala nordica a Rusiei, invitandu-i la o anumita ora dintr-o zi in una din aulele universitare. Cand toti s-au adunat, le-a prezentat acel numar de ziar, apoi a prins sa le citeasca din el articol dupa articol. La un moment dat, cel care citea si-a indreptat ochii spre auditoriu si a vazut ca toata sala – profesori, doctoranzi, muncitori, fosti deportati – plangea. Erau lacrimi de bucurie. Dupa ani de exil, scrisul nostru revenise Acasa.
Nomenclatura de la Chisinau era speriata: ea intelesese ca Moscova aproape ca era de acord ca in Constitutia RSS Moldovenesti „limba moldoveneasca” sa fie trecuta, ca limba de stat, alaturi de limba rusa, dar nu sustinea nicidecum trecerea scrisului nostru la alfabetul latin. in Enciclopedia sovietica moldoveneasca (Chisinau, 1974, vol.4, p.376) se sugera ca prin faptul ca „limba moldoveneasca foloseste alfabetul rus”, ea se deosebeste de limba romana.
Odata cu trecerea la alfabetul latin urma sa se descopere ca regele este gol: limba moldoveneasca inceteaza sa mai existe. Asa basarabenii, isi faceau calculele lor ideologii imperiului, vor afla ca limba lor e romana. Iar daca limba li-i romana, inseamna ca si ei sunt romani. Iar daca suntem romani, ar fi firesc sa doreasca unirea RSS Moldovenesti cu Romania. Odata cu aparitia acelui numar de Literatura si arta, nomenclatura de partid fusese pusa in fata unui fapt implinit.
Vocile care ne condamnau de la tribunele partinice erau mai sovaitoare, pe cand cele ale multimilor erau mult mai sigure. Razboiul saptamanalului cu Comitetul Central al Partidului Comunist era unul de durata. Numai in perioada anilor 1987-1989 redactorul-sef fusese pus in discutie la zece dintre sedintele Biroului C.C. al P.C. al RSSM, alegandu-se cu diferite admonestari, la 22 septembrie 1987, Biroul C.C. al P.C. al RSSM adoptand si o Hotarare a Comitetului Central al Partidului Comunist al RSS Moldovenesti „Cu privire la neajunsurile grave in activitatea saptamanalului Literatura si arta (vezi Moldova socialista din 24 septembrie 1987”).
Pe parcursul a doi ani de zile, „L.A.” publicase peste 700.000 de semnaturi ale consangenilor nostri care sustineau trecerea scrisului nostru la alfabetul latin si legiferarea limbii romane. Se adunasera cativa saci cu scrisori, care, la 31 august 1989, cand Sovietul Suprem al R.S.S. Moldovenesti adoptase Legea despre functionarea limbilor pe teritoriul RSSM (care vorbea ca limba romana devine de stat, in locul limbii ruse) si Legea despre trecerea scrisului la alfabet latin, au fost expusi – ca argument – in holul Teatrului de Opera si Balet, unde s-a desfasurat sesiunea.
Evenimentul la care ne referim fusese pregatit si de rubricile ce contineau sentinte latine, pe care le inaugurase saptamanalul: In memoriam, Remember, Gaudeamus, Memento mori, Alma mater, Poesis s.a., V. Dagai, sef de sectie la C.C. al P.C., turband de fiecare data cand le vedea in revista, chiar daca Constantin Andreev, ca sa ne apere, ii demonstrase ca si ziarul Pravda avea rubrica In memoriam.
La sfarsitul anului 1988, procurorul general al republicii, N. Demidenko, deschisese un dosar penal conducerii saptamanalului si pictorului acestuia, Dumitru Trifan, pentru ca „prin intermediul unei caricaturi a fost batjocorit alfabetul chirilic, folosit de milioane de oameni de pe glob”. Cazul devenise de notorietate, fiind intens comentat in presa internationala (afara de cea romaneasca).
La 12 ianuarie 1989, la sedinta Biroul C.C. a fost pus in discutie faptul ca “L.A.” “trecuse samovolnic la alfabetul latin”. Atunci nu facusem decat sa reproducem integral, de ziua nasterii lui Mihai Eminescu, articolul acestuia „Patologia societatii noastre”, preluat din ziarul Timpul de la 4 ianuarie 1881, precum si mai multe coperte de carti care purtau numele marelui Poet, editate la Bucuresti, evident cu grafie … latina.
Azi alfabetul latin ne apartine. Din pacate putini dintre concetatenii nostri isi mai amintesc ca acesta a fost obtinut cu mari sacrificii. Una dinte conditiile inaintate recent lui Vladimir Voronin de catre Igor Smirnov „pentru unificarea tarii” este renuntarea la alfabetul latin (care, in viziunea lui, e romanesc, „румынский”, deci strain moldovenilor, al caror mare aparator se declara) si revenirea scrisului nostru la alfabetul rusesc. in 1989, alfabetul latin a fost obtinut cand ne aflam ca parte componenta a Uniunii Sovietice si cand intinsurile siberiene, cu care ne amenintau stabii republicii, apartineau si RSSM.
il vom ceda oare acum, in plina independenta?! Sau vom reusi sa-l pastram si pentru generatiile care vin?! Ca mosii si stramosii nostri sa se poata recunoaste in ei, ca in niste urmasi destoinici.

Divertisment-Epigrame

Posted by Stefan Strajer On July - 1 - 2009

sorin-poza1

EPIGRAME

Autor: Sorin Olariu

MINERIADA

Vin ortacii!… I-am vazut
Printre casti si printre scuturi.
Au iesit mai toti din sut
Sa ne ia guvernu-n… suturi!

OCHII LUI BASESCU

Privirea lui cea suie
E-o tainica unealta:
C-un ochi priveste-n UE
Cu altul peste balta.

CHIRURGUL

Cere de la asistent
Bisturiu si pansament,
Foarfeci, ata, tot tipìcul…
Iara tie-ti cere plicul.

VADIM, BECALI ŞI EBA ÎN
PARLAMENTUL EUROPEAN

Vreau sa spun ca într-un fel
Noi suntem cei incapabili
C-am ales pentru Bruxelles
Euro-par-lamentabili.

RAZBOIUL SEXELOR

Cu dama cea rapace,
Din Playboy parca rupta,
Întâi cazui la pace
Apoi, rapus, în lupta.

STIRE: COREEA DE NORD CONTINUA
SA ÎMBOGATEASCA URANIU

Remarcam un lucru straniu
Tot privind televizorul:
Pentru-a-mbogati uraniu,
Saracesti întâi… poporul.

LA TRIBUNAL

Vezi aici de toate,
Dar în linii mari
Unii au dreptate,
Altii au dolari.

Divertisment – Valeriu Cercel

Posted by Stefan Strajer On July - 1 - 2009

valeriu-cercel-poza1

Vacanta mare!

Autor: Valeriu Cercel

Dintre anii mei de scoala
Alegând la întâmplare,
Mi-a placut, fara-ndoiala,
Cel mai mult… vacanta mare!
 
Nu aveam clipe s-aud,
De citit, de studiat,
Ori vreuna sa asud
C-as fi prins la copiat,

Cartile, de le-atingeam,
Fin,  cu destele,  un pic,
Se-ntâmpla când ma-ncingeam
La vreun poker sau septic…
 
Uitam zile ce-am chiulit
De la ore de povesti,
Si de suturi ce-am primit
Dupa meciuri pe Giulesti,
 
Uitam si de tabla neagra,
Creta refuzând sa scrie,
Cum sarea, fara Viagra,
Profesorul de chimie,

Uitam si de profa Lia,
Mai ales cât de misto
Învatam geografia
Contemplând al ei popo’…
 
De sedinte cu parintii
Când eram serviti pe tavi,
Uitam la fel ca de sfintii
Ridicati de tata-n slavi,
 
Si-a mea banca, de la geam,
Nu puteam s-o reculeg,
Când la mare o frigeam
Cu vara unui coleg,

Dadeam lungi extemporale,
Sus pe “Babe”-n pragul serii,
Si ce teze bestiale,
Jos, la “Pestera muierii”,
 
Nu-mi pasa de-o nota rea
La “Gambrinus”, “Bolta rece”,
Când vacanta se-ncheia
Tot mereu cu nota zece,
 
Astfel, prins de-a vietii roata,
Mi-as dori ca în prezent,
Sa ramân macar o data,
La vacanta… repetent!

Sambra oilor la Detroit – 2009

Posted by Stefan Strajer On June - 27 - 2009

gheorghe-chindris

Traditii populare – Sâmbra oilor

Autor: Gheorghe Chindris

In preajma sarbatorii „Sâmbra oilor” din 25 iulie 2009, de la Detroit, va introducem in lumea unui obicei stravechi de oierit, din zona Maramuresului.
Pe Valea Marei, Cosaului, Izei si Viseului i se spune Ruptu sterpelor. În Oas – Sâmbra oilor. În zona Lapus, obiceiul se numeste Însâmbrat sau Masuris. Aceasta este o alta mare sarbatoare a primaverii si consta în alcatuirea stânelor pentru perioada de vara, numirea ciobanilor si masuratul laptelui de la oile fiecarui gospodar pentru stabilirea cantitatilor de brânza, cas, urda ce îi vor reveni peste vara. Vom zabovi asupra acestor aspecte deoarece avem astfel sansa sa reconstituim momentul premergator desfasurarii evenimentelor expuse în Colinda pacurarilor (Miorita).
Dincolo de ratiunile organizatorice, chiar si agroturistice, de festivismul ce sufoca în prezent desfasurarea acestui obicei, mai demult momentul ales era influentat de factori obiectivi. „Primavara, când rump sterpele, atuncea sa strâng laolalta tate gazdele (gospodari de frunte, n.r.) si fac stâna. S-apoi când gata de facut, apoi sa dau si iau tamâie, apoi, un om ia clopu din cap şi înconjura stâna si dzâce: «Doamne, ajuta-ne!». Apoi, când mulg întâiasi data, pun crucea si-mplânta cutâtu în pamânt sâmbrasu cel mare si-l lasa asa gios în pamânt, pâna ce-nconjura stâna”. Dar urcarea la munte are loc abia spre finalul lunii mai, de Constantin si Elena, „zi fixata de traditie ca data calendaristica a urcarii oilor la munte” – sau „începutul lunii iunie”, când „merg la munte, în Carpati, departare de 100-150 km” .
Cercetând pastoritul din Muntii Maramuresului, Vasile Latis noteaza: „Sâmbra (ruptul sterpelor, masuris) este o sarbatoare de constituire a stânii din Maramures, cam pe la mijlocul lunii mai, înainte de urcatul în munte al oilor (…). Înainte de aceasta, stâna se numeste laptarie si ca, dupa numar, stâna este suma mai multor laptarii (de regula trei în Maramures). Pentru comunitatea traditionala, momentul declansarii acestei sarbatori era strict stabilit, în functie de conditiile climaterice, reperele astronomice (echinoctiul) fiind necesare doar pentru o aproximare a temporalitatii optime. „Când începe, asadar, timpul amplu al pastoritului în Maramures? Raspunsul este simplu: o data cu primavara anului, când iarba îngaduie pasunarea organizata a turmelor. Nu poate fi vorba de o zi sau de zile anume (…). Timpul pastoral al stânii în Maramures începe o data cu sâmbra oilor (…). Mai întâi prezenta umana masiva la stâna: sunt aici familiile sâmbrasilor – barbati, femei, copii – invitati ai acestora, oameni saraci din sat (fara oi: „Nicaieri în existenta populara nu avem o asemenea prezenta umana si este drept, din acest fapt, sa deducem suprapunerea unui timp cultural peste timpul natural, perioada de început de an arhaic, echinoctiul de primavara, cum o pot dovedi colinzile si refrenele lor si nu numai ele. Numai astfel putem întelege prezenta egal îndreptatita atât a femeilor, cât si a barbatilor, înauntru actului sarbatoresc al sâmbrei.
Momentul culminant al acestui obicei este masurisul laptelui, care se face înainte de orele prânzului, în ziua hotarâta. Laptele fiecarui sâmbras (proprietar de oi) se toarna într-o putina si „se masoara cu o bota cioplita, numita carâmb”. De la ceremonial nu lipseste nici preotul satului, care stropeste „cu apa sfintita oile si pacurarii” . În unele regiuni se arunca peste oi sare sau apa rezultata din spalarea galetilor, ori se afuma turma cu rasina de brad. În final, are loc o serbare câmpeneasca, timp în care baciul prepara casul din laptele muls, iar apoi acesta se împarte între sâmbrasi, cu o balanta, pe un talger asezându-se o putina „cu atâta apa cât lapte a avut”, iar pe celalalt talger „atâta cas cât este greutatea apei.
Nefiind o profesie ca atare (decât cu mici exceptii), ci una ocazionala/temporara, pacurarii aveau toate sansele sa fie numiti/alesi din rândul flacailor apartinând familiilor sâmbrasilor; deci existenta unei «legaturi de sânge» între pacurari era foarte posibila. Cum numarul pastorilor variaza între 3 si 5, în functie de numarul de boteie, într-o ceata de pacurari – acestia devin, în cele din urma, fârtati, prin depunerea unui juramânt – se poate întâmpla sa se afle si unul sau mai multi «intrusi», adica straini de neam, de familie, dar nu si de obste. Or, relatiile cosangvine au jucat un rol extrem de important în societatea traditionala maramureseana.
Un alt aspect legat de Ruptu Sterpelor se refera la ipoteza (confirmata partial) potrivit careia, într-o faza incipienta, cântecul mioritic se interpreta doar cu prilejul acestei sarbatori – evident, într-o formula mult diferita chiar si fata de versiunea-colinda. Ceea ce ar conduce la scenariul unei translari ulterioare în repertoriul colindelor.
În primul rând ar trebui sa acceptam ideea ca Maramuresul din nordul Tisei a functionat ca o veritabila arie laterala, conservând un stadiu anterior formulei clasice, de tip colinda – şi arhaic, în raport cu formula moderna, de tip balada.
Inainte de a deveni colind de iarna, Miorita se interpreta la Ruptu sterpelor, în toiul primaverii, însa tema nu era drama unui tânar pacurar, ci drama tinerelor oi, a mieilor care urcau pentru prima data la munte si erau expusi la pericole („oameni rai” si „lupi clontosi”) în fata carora nu se puteau apara, în ciuda „povetelor” primite. Tinerii pacurari, la fel de neinitiati, aveau toate şansele sa împartaseasca aceeasi soarta. Analogia e posibila. «Bocetul oilor» din finalul textelor mioritice maramuresene ar putea fi o reminiscenta a colindei mieilor, un episod comun rezultat din aceasta analogie. Transferul de personalitate s-a petrecut, probabil, în momentul alunecarii productiilor folclorice spre ciclul sarbatorilor de Anul Nou (decembrie-ianuarie).
Versiunea-colind pastreaza, din abundenta, reminiscente ale „dramatizarii populare în forma dialogata”, dovada fiind numeroasele întrebari si replici, precum si faptul ca în unele zone din Transilvania colinda pacurarului intra în alcatuirea piesei dramatice Viflaimul. Câteva exemple: „Margu-si, marg, oile-n munte / Pân iarba pâna-n jerunte. / – Da cu ele cine mere? / – Margu-si trei pacurarei / Cu oile dupa ei” (TM 12 – Botiza 6); „Ce se-aude-n sat la noi? / – Fluieras mândru de oi. / – Da la ele cine sede? / – Sed sase pacurarei…” (TM 62); „Fratii lui l-o d-întrebat: / – Ce mortita tu-ti poftesti? / (…) / – Alta moarte nu-mi poftesc, / Dara din pusca-mpuscat / Si din sabie demnicat” (TM 3 – Rozavlea 1); „- Cine biata m-a jeli? / – Oile cele balti / M-or jeli umblând pa vai;” (TM 11 – Botiza 5); „- Da’ cine mi-o fi popa? / – Graurul când a cânta. / – Si-apoi cine m-a jeli? / – Codrul când s-a vesteji” (TM 16 – Ieud 4); „Mama ’nainte-a iesi / Si pa voi v-a întreba: / – S-a nost pacurar a zini? / – S-a vost pacurar a zini, / D-a ramas pa cele groape / Cu oi sute si cu schioape…” (TM 7 – Botiza 1). Sesizam faptul ca aceasta avalansa de întrebari e specifica tipului nord-maramuresean. Raspunsurile cele mai valide au rezistat. Apoi întrebarile au fost înlaturate treptat, obtinându-se în final o înlantuire aparent coerenta de fapte si întâmplari din viata pastorala. Deoarece ne aflam în fata unui scenariu construit pe ipoteze doar partial dovedite, putem avansa ideea ca la acelasi set de întrebari au fost formulate diferite raspunsuri si numai cele mai izbutite si apreciate de auditor s-au osificat si s-au memorat, dând nastere unei piese folclorice noi. Gratie caracterului prefigurator (act de divinatie) – prin rememorarea întâmplarilor prin care ar putea trece un tânar pastor urcat pentru prima data la munte – aceasta productie s-a integrat ulterior în fondul colindelor, evoluând în tipuri, subtipuri si versiuni, de-a lungul spatiului geografic locuit de români.
Va asteptam la Detroit, pentru a lua parte la o manifestare a românilor-americani –  poate unica – pe pamânt american.

Sambra oilor – Detroit 2009

reclama-sambra-oilorultima-varianta2nr25

Afis manifestare "Sambra Oilor". Click pe imagine

In memoria lui Eminescu – Detroit 2009

Posted by Stefan Strajer On June - 27 - 2009

octavian-maior2

In Memoria lui Eminescu

 

 

 

 Autor: Octavian Maior

Ce mult a trecut de când ai plecat,
Iubite Mihai noi nu te-am uitat,
Ratacind fericit prin poiene cu flori
Ce mult ai visat cuprins de fiori.

Pe carari prin paduri, rascolit de amor
Doreai sa te-nalti spre ceruri in zbor
Imbatat de iubire sub teiu-nflorit
Cu draga ta-n brate visai fericit

Asa ti-a fost scrisa cararea prin lume
Tarii sa-i lasi mostenire un nume
Mereu ai visat sa fie sub soare
O DACIE MARE, INFLORITOARE

Dusmanii din tara si cei de afara
Mereu te-au pândit, te-au facut de ocara
Nu s-au lasat pâna nu te-au sfârsit
Te-au dus la nebuni, arestat, umilit.

Astazi cei multi te stimeaza, te iubesc
Esti parte din tezaurul meu stramosesc
Comoara draga ce-o mostenim
In inimile noastre cât mai traim.

Octavian Maior
14 iunie 2009
Michigan,USA

EMINESCU – 120

fotooctavian-maior-recitand

Foto.Octavian Maior recitind poezia dedicata lui Mihai Eminescu

Cu ocazia implinirii a 120 de ani de la sfârsitul tragic si prea timpuriu al marelui nostru poet Mihai Eminescu, românii americani traitori in statul Michigan au participat la o activitate de suflet si de cinstire a geniului nostru national. Activitatea a fost organizata in sala de festivitati a Bibliotecii orasului Troy din Michigan.

fotomaria-hunciag

Foto.Maria Hunciag coordonator de arta si cultura la biblioteca orasului Troy, Michigan - SUA

Activitatea a fost condusa de doamna Maria Hunciag DHA, coordonator de arta si cultura la biblioteca orasului Troy in colaborare cu domnul Ron Muresan, presedinte al ROHERA -Romanian Heritage Association.
In prima parte, activitatea s-a deschis recitându-se poezia “In memoria lui Eminescu” de catre Octavian Maior. S-a trecut apoi la prezentarea vietii si operei poetului folosindu-se imagini proiectate pe un ecran larg, dându-se explicatii interesante si competente de catre d-l Ron Muresan si doamna Maria Hunciag. Traducerea intregului material din româna in engleza a fost realizata de catre Ileana Grosu. Partea in limba engleza a fost prezentata auditoriului cu mult suflet de catre d-l Ron Muresan iar imaginile reflectând filmul vietii poetului au fost proiectate de doamna Maria Hunciag.

fotoron-muresan-presedintele-rohera

Foto. Ron Muresan presedintele ROHERA - Michigan

Eminescu este recunoscut in unanimitate ca cel mai mare si mai reprezentativ poet român. El este creatorul limbajului poetic românesc. El a cuprins Eternitatea in cuvinte românesti. Il recunoastem ca Imparat slavit al poeziei noastre nationale. Iata ce ne spune ca-i dorea tarii:
Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
La trecutu-ti mare, mare viitor!
Pentru acest ideal a platit scump in final chiar cu viata. Mai nou cercetatorii au gasit urme scrise care dovedesc ce s-a intâmplat atunci când era ziarist si scria cu prea multa patima impotriva unor politicieni corupti ori când demasca marile interese ale vecinilor din Imperiul Austro-Ungar, din Imperiul Tarist si alte state, contrare mersului spre Unire a românilor. Obârsia lui de neam ne-o afirma chiar el când scrie: “Ne tinem groapa de parinti, ce neam de neamul lor au fost români”, sau ca “scriitorul acestor siruri e insusi neam de tarani si care a tinut de coarnele plugului.”
Poetul se naste in 15 ianuarie 1850 la Ipotesti si e botezat la catedrala Botosanilor. Este al 7-lea copil din 10. Gheorghe Eminovici este tatal lui iar mama Raluca Eminovici (nascuta Jurascu).
Primii pasi ii face in gradina casei din Botosani, apoi la Duresti, Ipotesti. Are o copilarie “de farmec plina”, este fermecat de frumusetile naturii si colinda fermecat poienile si cararile padurii.
Adesea la scaldat mergeam/In ochiul de padure/La bolta mare ajungeam/Si l-al ei mijloc innotam/la insula cea verde.
Intr-o natura ca-n rai, copilul lipsit de griji este cuprins de misterele padurii, intra in lumea visului, da frâu imaginatiei si mai târziu transpune in versuri geniale amintirile din anii tineretii.
De copilarie isi aminteste mereu spunându-ne:
“Fiind baiet paduri cutreieram/Si ma culcam ades lânga izvor/Iar bratul drept sub cap eu mi-l puneam/S-ascult cum apa suna-ncetisor”.
O mare parte din anii de scoala ii petrece la Cernauti – Bucovina, scoala primara la National Hauptschule (sc.primara ortodoxa orientala). In 1860-61 e inscris la Ober-Gymnasium (liceu german) dar nu termina scoala si in 16 apr 1863 paraseste scoala.
La Cernauti intra in trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu, dupa care ajunge practicant la tribunalul Botosani. In anii de scoala il cunoaste pe prof. Aron Pumnul. Elevii si in special Mihai era foarte legat sufleteste de acest mare pedagog. Debuteaza cu poezia “La moartea lui Aron Pumnul” in 1866. Semneaza Mihail Eminoviciu. Poezia e publicata in revista “Familia” din Pesta a lui Iosif Vulcan. Acesta ii schimba numele in Mihai Eminescu, nume pe care-l pastreaza pentru totdeuna.
Cariera lui literara cuprinde 17 ani si anume de la 16 la 33 de ani. Etapele creatiei literare sunt:
1) din 1866 – 1869 faza de inceput. Scrie 43 de poezii dar n-a publicat decât 12.
2) Din 1870-1874 sunt anii de studiu la Universitatile din Viena si Berlin. Scrie acum cam 200 pagini de poezie si publica 35.
3) Din 1875-1879 scrie 316 pagini. Si publica un sfert.
4) Din 1879-1883 scrie 202 pagini
A scris si piese de teatru si romanul Geniu pustiu, istoria unui tânar contrariat de sperantele sale, Toma Nour, setos de dragoste si inflacarat revolutionar.
Poetul a lucrat si ca revizor scolar pentru judetele Iasi si Vaslui.
In calitate de ziarist pune mult suflet si da dovada de reale calitati. A fost un ziarist exceptional. Din pacate in aceasta perioada si-a ruinat sanatatea. In aceasta perioada scrie marile poeme: Luceafarul si Scrisorile. Ziaristul Eminescu scrie polemic. S-a incercat chiar cu duritate sa i se tempereze stilul. El insa scria tot in stilul sau. In ianuarie 1883 este internat in spital. Este diagnosticat ca suferind de psihoza maniaco-depresiva incurabila. A fost tratat si gresit administrându-i mercurul ca si medicament. E trimis apoi la Viena la sanatoriu. Este vizitat de Titu Maiorescu si alti prieteni. Tot acum moare si tatal sau la Ipotesti. Apoi poetul face o calatorie in Italia iar mai târziu vine la Bucuresti. De remarcat faptul ca dupa tratamentul de la Viena isi revine. Se incadreaza la biblioteca din Iasi. Dupa o vreme este iar internat la spitalul Sf Spiridon din Iasi. Ajunge in 1885 si la Liman lânga Odessa pentru cura si tratament revine din nou la munca dar este internat la ospiciul de la manastirea Neamt.
In 15 iunie 1889 moare la Bucuresti in spital, dupa marturiile unui martor, lovit pe la spate in cap cu o caramida de catre un bolnav psihic. I s-a facut autopsia si s-a constatat ca creierul cântarea peste 1400 grame. Prin aceasta infirmata teoria ca ar fi fost bolnav de boli venerice, de sifilis. Daca ar fi fost asa greutatea creerului ar fi scazut considerabil. La poet insa greutatea creierului era mai mare decât media.
Cercetarile viitoare a arhivelor vor demonstra in continuare ca poetul a fost persecutat, si umilit, impins voit spre spitale pentru a fi scos din viata activa unde incomoda pe multi.
*
In a doua parte a programului dedicat memoriei lui Eminescu a fost prezentat un concert de muzica clasica, Concertul a fost interpretat de catre Vasile Beluska, BGSU profesor de vioara si Virgil Lupu, violonist iar la pian dr. Solungga Fang-Tzu Liu. In program au fost interperetate: Sonata No 2 in A Major, op 100, / dansuri românesti de Bela Bartock (la 2 viori), s-a interpretat balada lui Ciprian Porumbescu si Ciocârlia.

fotoprofvasile-beluska-si-virgil-lupu

Foto.Prof.Vasile Beluska si Virgil Lupu
Intregul program a fost impresionant si apreciat cu prelungi aplauze de catre auditoriu. Din pacate din miile de români americani din zona Michiganului numarul participantilor a fost mai putin numeros.
Dupa program a avut loc picnicul anual al asociatiei ROHERA la resedinta doamnei Magdalena Predeteanu. S-a sarbatorit aici si ziua de nastere a generoasei gazde. Participantii dorindu-i ani multi si fericiti, multa sanatate si bucurii.

foto-gazda-picnicului-doamna-magdalea-predeteanu-impreuna-cu-dlconstantin-bodea-directorul-postului-de-radio-ora-romaneasca-detroit

Foto. Gazda picnicului doamna Magdalena Predeteanu (centru) impreuna cu Constantin Bodea directorul postului de radio "Ora romaneasca" Detroit

Au participat peste 70 de invitati, iar partea muzicala a fost foarte frumos intretinuta de catre Gabi & Lelu Ban & orchestra.
Astfel si-au petrecut o parte din românii americani dupa amiaza duminicii din 14 iunie 2009.
Octavian Maior
Sterling Heights -Michigan (SUA)

Obezitate

Posted by admin On June - 18 - 2009

autor Valeriu Cercel

 

Progresul ne-a adus în societate
Si bune, şi mai rele, de prisos,
De-o vreme, însa, viata ca pe roate
A început sa mearga dubios,
Nu ma refer nicicum la calitate
Ci la volum, ca unul nu-i burtos,
Iar ca motiv, cei de specialitate,
Spun ca a disparut mersul pe jos;

O fi motivul bun, însa ma mir
Cum nu ne spun care este pricina
Privind micul ecran ore în şir
Ne creşte pe fotolii slanina (!?)…
Dar azi, de la distanta, ca la tir,
Printre canale, când îmi luam bulina,
Descopar plin de draci şi de sictir:
Telecomanda!…aia-i, bat-o vina!….

Mi-am amintit de vremurile-n care
Aveam cu totul alt exterior,
Dar ce efort faceam şi ce mişcare,
De la un cap la altul, pe covor,
Luam sufrageria pe picioare,
Caci manual, (nici nu era color !)
De zeci de ori ‘nainte de culcare
Schimbam canale la televizor !

Epigrame

Posted by admin On June - 18 - 2009

autor Sorin Olariu

Turistii din SUA se vor dubla pe Litoral

Turismul nord-american
Se va dubla în România
Ca Johny cel de-acum un an
O sa-si aduca si sotia.

Scrisoare din Cuba

Fidel Castro-i mort, citeam
Un email de la Hortensia,
Doar ca l-au mai scos în geam
Sa-i mai vin-o luna pensia.

Oana Zavoranu în PRM

Cu vocea stinsa de durere
Spunea Vadim la o bauta:
Partidul nostru e-n cadere
Si-i trebuia o…parasuta.

Italia expulzeaza români

Fara-a face pe desteptul,
Ma întreb, cuprins de pizma:
Cine-i da Italiei dreptul
Sa se poarte ca o…cizma?

România, încotro?

Românul nostru, plin de zel,
Întoarce fata spre Apus:
Mai bine Varza de Bruxelles
Decât Salata a la Russe!!!

solariu

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors