Archive for the ‘Cultural’ Category

George ROCA – MEDALION: GABRIELA PETCU – SCRIITOARE

Posted by admin On January - 14 - 2010

MEDALION: GABRIELA PETCU – SCRIITOARE

Autor: George Roca

Gabriela Petcu? Prieten. Om deosebit. Om de cultură. Scrie frumos. Fină, elegantă, ascultătoare, veselă, bună… Tristă, bucuroasă, emotivă, spirituală, comunicativă… Născută pe data de 12 aprilie, ziua Sfâtului Sava, sau „Ziua mondială a aviaţiei şi cosmonauticii” – ziua în care Iuri Gagarin a cucerit cosmosul, dar şi primul zbor al navetei spaţiale „Columbia”. Ziua în care s-a născut şi scriitorul Tom Clancy, cântareaţa americană Ann Miller, actorul hollywoodian Andy Garcia, showman-ul David Letterman, cântăreaţa spaniolă de opera Montserrat Caballé, şi românii: Florin Zamfirescu –actor,  Ileana Lazariuc – actriţă, fiica Anastasiei Lazariuc şi nora lui Ion Ţiriac.

Foto.Gabriela Petcu

Ce zice zodiacul? Pe acest site am găsit următoarele: „Cei născuţi pe 12 aprilie par a avea totdeauna nişte senzori cu care simt dispoziţia generală a oamenilor. Talentele lor sociale sunt impresionate. Aceste talente nu se manifestă neapărat în relaţiile interumane. Nativii înţeleg, definesc şi exemplifică prin conduită proprie tot ce este mai bun într-o societate”. Aşa o fi!?

Am cunoscut-o la „Reţeaua Literară”: ! Ne-am împrietenit conversând despre „marele” muzician olandez André Rieu! Mi-a plăcut poza ei de-acolo! Poza cu ochi de căprioară! Citindu-i scrierile am invitat-o să publice la „Revista Agero” unde eram redactor în aceea vreme. Mi-a răspuns cu prudenţă: „Sunt pregătită pentru orice fel de propunere privind o colaborare corectă şi frumoasă”. Corect! „De acord!” i-am răspuns! Şi mi-a trimis mai multe materiale – producţii literare de valoare! Materiale despre patinatoarea româno-americană Harmony Ioana Râşca, despre talentata actriţă new-yorkeză Mihaela Mihuţ, despre artistul plastic bucovineano-francez Florinel-Constantin Andrişan, o recenzie de carte – Ligia Seman, un eseu despre Piatra Neamţ, altul despre o lansăre de carte la Constanţa! Desigur, le-am publicat pe toate! Aveau substanţă şi valoare!

Scrie! Scrie destul de mult! Scrie literatură! Proză, eseuri, jurnalistică… Scrie e-mailuri plăcute şi decente! Păcat că nu avem timp să stăm mai mult la taclale. Scrie frumos şi bine documentat. Migăloasă pâna la Dumnezeu şi doi metri mai sus. Poetă? Da! Scrie şi poezii! Cu talent!

I-am citit şi publicat poeziile din ciclul „Viaţa ca o scena”. Am descoperit-o în colegiul de redacţie a revistei româno-americane „Curentul Internaţional”. Şi nu mi-a spus! Oare din modestie?

Ce face în timpul liber? Studiază! Studentă la facultatea de Psihologie a Universităţii din Constanţa! A doua facultate! Prima pe care a terminat-o a fost cea din cadrul Institutul de Educaţie Fizică şi Sport… Îi plac călătoriile, mai ales cele cu maşinuţa ei Wolkswagen Beetle. Acum îmi scrie e-mailuri din Constanţa, mâine mă sună de la Pojorâta prin Bucovina, poimâine te trezeşti cu ea la Oradea! Vorbim pe celular:

– Ce faci George, ce e nou pe la Oradea?

– Bine stimata doamnă! Cum e la Pojorâta?

– Excelent! Bucuvina e minunată, iar evenimentul cultural de aici este foarte bine organizat. Sunt invitaţi scriitori şi jurnalişti din toată ţara. Am întâlnit-o şi pe prietena noastră comună Rodica Lupu… pe academicianul basarabean Nicolae Dabija, pe scriitorul Vasile Tărâţeanu din Cernăuţi, pe…

– Gabrielle, nu vrei să participi şi la un eveniment cultural din vestul ţării? La Tinca, un orăşel de lîngă Oradea, liceul „Nicolae Jiga” din localitate îşi sărbătoreşte 10 ani de existenţă. Sunt solicitat să ţin o prelegere acolo! Te invit…

– Vin!

Şi a venit! A venit la Oradea – unde eu mă aflam în vacanţă. A venit să mă întâlnească. Pe mine şi pe Geta Resteman, o altă colegă de pe „Reţeaua Literară”. Direct de la Pojorâta, din Bucovina, unde participase la aniversarea de 10 ani de la apariţia ziarului american „Curentul internaţional”. De ce festivităţile s-au ţinut la Pojorâta? Pentru că de-acolo era de loc directorul ziarului, Ştefan Străjeri, fiul satului… stabilit la Detroit!

De la Oradea am plecat la Tinca cu bubulina germană (a se citi Wolkswagen!) pe coclauri pe unde nu a(m) umblat niciodată. Şi s-a descurcat! Toţi cei care au cunoscut-o acolo au îndrăgit-o! Vorba dulce… mult aduce! La reîntoarcere spre Oradea, a venit cu maşina încărcată! Profesorul Iosif Popa, scriitorul Constantin Mălinaş…

– Pe mine mă luaţi pân’ la Oradea?

– Dar pe mine? Vă rog…

– Nu e nicio problemă! Urcaţi vă rog!

-Muuuulţumim!

Cu toate că li se pusese la dispoziţie un micorbuz, toţi invitaţii au vrut să vină de la Tinca cu „bubulina” Gabrielei Petcu!

După ce ne-a readus teferi în oraşul de pe Crişul Repede, şi-a luat rămas bun şi a plecat brusc… spre Pârâul Rece unde o aşteptau alţi prieteni buni. S-a dus să se odihească câteva zile căci doar tot era… în concediu! De-acolo, spre Constanţa ei dragă! Traversase România în lung şi-n lat! Eu am luat-o mai apoi agale spre Australia… 30 de ore de zbor! Bucureşti-Budapesta-Franckfurt-Seul-Sydney… Două’ş’demii de kilometri pe cărările cerului pe care mă purta „spre casă” avionul companiei Korean Airlines.

Acum la Constanţa ninge! Iar eu, la computer, în pantaloni scurţi, scriu despre ea… Şi termometrul arată la noi la Sydney 35 de grade Celsius. Vara australiană = iarna românească! Bată-le norocul de fuse orare, emisfere şi de antipozi! Noroc cu internetul! Traiască comunicarea…

Şi pentru ca să mă bucur şi eu de puţină atmosferă hibernală mi-a trimis câteva versuri cu suflet pentru suflet:

NINGE!

Privesc pe fereastră, afară-i pustiu

Iar noaptea se lasă aşa cum o ştiu

…rece, sticloasă, iluzie mută,

umbre pierdute în iarna cea slută

Şi ninge

Tânguie codrul, departe în zare

Viscolul spulberă alb pe cărare

…rece, năvalnic, pătrunde-n fiinţă

crivăţul aspru al iernii căinţă

Şi ninge

Stele-ngheţate sub frunte înfloresc

Iar degete albe pe geam amorţesc

…rece, tăioasă, îşi trage cojocul

iarna revarsă-n capricii tot jocul

Şi ninge

Se-aude cum arde focu-n odaie

Aruncă duios şi molcom văpaie

…rece, tenace, e iarnă afară!

fluturi de gheaţă din ceruri coboară…

Tot ninge…

————————————————–

A consemnat,

George ROCA

Sydney, Australia

10 ianuarie 2010

CARDINALUL IULIU HOSSU – “Pelerinajul în calea fericirilor”

Posted by Stefan Strajer On January - 6 - 2010

RESTITUIRI

CARDINALUL  IULIU  HOSSU – “Pelerinajul în calea fericirilor”
                                    (16 ani de închisoare şi surghiun)

Autor: Viorel Rus
Născut în Milaş, Bistriţa-Năsăud, la 30 ianuarie 1885, în familia preotului greco-catolic Ioan Hossu şi a Victoriei n. Măriuţiu, şi-a petrecut copilăria şi a urmat şcoala primară în satul natal. Studiile gimnaziale le-a făcut la Reghin şi Târgu Mureş, unde şi-a însuşit limbile germană, maghiară şi latină, trecând apoi la Gimnaziul superior greco-catolic din Blaj, oază a patriotismului românesc şi promovând cu premiu examenul de maturitate (bacalaureat), în anul 1904.

Foto. Viorel Rus
 Trimis pentru a-şi continua studiile la Roma, la Institutul “De Propaganda Fide”, a obţinut doctoratul în filosofie şi teologie, fiind hirotonit ca preot în anul 1910, acolo la Roma, în prezenţa unchiului său episcopul greco-catolic de Lugoj dr. Vasile Hossu, şi a tatălui său, care trebuie să ne închipuim că va fi fost extrem de mândru şi fericit. De altfel, tânărul Iuliu fusese student eminent, însuşindu-şi, engleza şi franceza, pe lângă italiană şi cunoştinţele de specialitate.
Revenit în ţară, a fost  protocolist, arhivar şi bibliotecar, vice-notar, notar consistorial şi secretar al episcopului de Lugoj, director de cancelarie şi asesor consistorial.
În timpul primului război mondial fusese mobilizat ca preot al spitalelor militare din Austria, Boemia şi Moravia. În acestă calitate l-a găsit decretul împărătesc şi bula papală din anul 1917 prin  care, ca o recunoaştere a calităţilor sale, a primit  înalta  demnitate  bisericească  de  Episcop  al Gherlei. Şi nu împlinise încă un an de la înscăunare, când la 1 Decembrie 1918, la Marea  Adunare  Naţională  de  la  Alba  Iulia,  episcopul  dr.  Iuliu  Hossu citea “Declaraţia  Unirii  Românilor  din Transilvania, Banat şi  Ţara  Ungurească“ cu patria mamă România. Acolo, Episcopul dr. Iuliu Hossu şi Prea Sfinţia Sa dr. Miron Cristea, pe atunci episcop ortodox de Caransebeş, s-au îmbrăţişat în faţa mulţimii românilor care strigau, cântau şi plângeau, iar P.S. Miron Cristea a spus: “Pe cum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români”.    
O chemare de care ar trebui să fim fericiţi dacă am putea-o împlini şi azi, noi, românii, de suntem ortodocşi ori suntem greco-catolici, ori de alte religii, căci este loc destul pentru noi toţi sub dumnezeiasca oblăduire.

Foto.Episcopul Iuliu Hossu
 Apoi, Episcopul Iuliu Hossu şi-a continuat activitatea de ierarh al Bisericii Române Unite pentru eparhia Gherla, iar din anul 1930 Cluj-Gherla,  timp de 30 de ani. Mult bine a făcut neamului său în acei ani ca un părinte bun. Era primit pretutindeni în eparhia sa de către poporeni, intelectuali şi clerici în vizitele sale canonice, cu bucurie, toţi având prin el speranţa binecuvântării lui Dumnezeu.
 A fost solidar cu durerile românilor rămaşi sub ocupaţia hortistă în urma Dictatului de la Viena, în fapt conducătorul spiritual al tuturor, fiind singurul episcop român recunoscut de oficialităţile vremii.
Pentru curajul său de a denunţa crimele ocupanţilor şi a sări în apărarea drepturilor populaţei nemaghiare din Ardeal, în mai multe rânduri viaţa sa a fost în pericol.
Ceea ce nu au reuşit fanaticii hortişti, aveau să încerce să reuşească peste doar cinci ani slugile regimului stalinist, călăii comunişti din România, atunci când, urmând indicaţiile Moscovei, au trecut prin forţă, teroare şi intimidare la lichidarea cultului  greco-catolic, arestând pe toţi cei  care li se împotriveau şi în primul rând pe ierarhi, chiar înainte de a decreta la 1 decembrie 1948 scoaterea Bisericii Române Unite în afara legii.
Deşi aflat oficial încă în funcţiune, între episcopii greco-catolici arestaţi în noaptea de 27/28  octombrie 1948, era şi Iuliu Hossu, prins în Bucureşti, unde făcuse o ultimă încercare de a opri dezastrul ce se abătuse asupra cultului său.
 A urmat domiciliul forţat la Dragoslavele/Argeş într-o vilă a Patriarhiei Ortodoxe, cu foame, frig, paznici înarmaţi şi garduri de sârmă ghimpată, până în februarie 1949, apoi lagărul de la Mănăstirea Căldăruşani în apropierea Bucureştiului, cu condiţii ceva mai bune în speranţa regimului că se va putea obţine trecerea benevolă la ortodoxism a marilor ierarhi, în special a lui Iuliu Hossu, căruia avea să i se promită Mitropolia Iaşului.
 Speranţele guvernanţilor comunişti au fost deşarte. Iuliu Hossu şi ceilalţi episcopi au refuzat categoric, aşa că enervaţi la culme că nu puteau raporta şefilor lor îndeplinirea misiunii şi a da interzicerii greco-catolicilor o aură de liberă şi democratică faptă, au transferat pe episcopi, între care era şi Iuliu Hossu şi alţi clerici greco-catolici înalţi, în închisoarea de la Sighet.
În amintirile sale despre Iuliu Hossu, Episcopul greco-catolic de Lugoj, Ioan Ploscariu, relatează două întâmplări de la Sighet, care evidenţiază tăria de caracter bazată pe umilinţa sufletească generată de credinţa profundă, pe care Înalt Preasfinţitul o avea, întâmplări pe care – pentru nararea emoţionantă – le redăm aşa cum au fost scrise:
1). “… Intr-o zi, în anul 1952, ni s-a făcut o percheziţie. Iuliu Hossu şi-a făcut o spatulă (lopăţică) din lemn, ca o lingură, cu care mânca mămăliga, fără să fie silit a o atinge cu mâna. La percheziţie i-au aflat lopăţica. Ofiţerul politic Timbuş a poruncit unui gardian (Vasile Lairţă din Vadul Izei) să-l pălmuiască, ceea ce acesta a şi executat cu toată râvna. Seniorul episcopatului nostru şi viitorul cardinal nu a schiţat nici un gest de protest..”.
2) ”… La aer Episcopul Iuliu Hossu era întotdeauna după Episcopul Valeriu Traian Frenţiu, iar mai târziu, după moartea acestuia din urmă … era în fruntea şirului care se mişca în cerc cu capul în jos şi mâinile la spate, cum suna ordinul. Era slab, dar se ţinea drept. Zeghea îi era pe măsură, lucru foarte rar. Ne-am îmbrăcat în cioareci, zicea el”.     
  Ierarhii greco-catolici închişi  la  Sighet  ori  în  alte  închisori, erau în fapt captivi, nu deţinuţi pe baza vreunei condamnări în urma unui proces penal, arestaţi pe baza unui ordin al Ministerului de Interne, cum  se obişnuia a zice pe atunci, prin act administrativ. Aşa a fost şi Presfinţitul Dr. Iuliu Hossu, încât când în ianuarie 1955 penitenciarul Sighet  s-a  închis, s-a  pus  problema  ce-i  de  făcut  cu  el  şi  ceilalţi episcopi uniţi care mai erau acolo în viaţă.      
S-a decis să se încerce încă o dată cu ei poate vor fi aduşi pe linia dorită, iar pentru aceasta au fost duşi în faţa lui Petru Groza, numărul doi în ierarhia regimului  comunist.
 Împricinaţii arătau ca nişte epave omeneşti, după torturile, foamea şi frigul suportate la Sighet, aşa că au fost internaţi într-un spital din Bucureşti, pentru a fi cât de cât remontaţi, în primul rând pentru a li se repara dantura.
În discuţia pe care a avut-o cu Petru Groza, Preasfinţia Sa Iuliu Hosu a avut impresia că acesta uitase că Mitropolia Iaşului era ortodoxă, de aceea când acesta i-a propus să îl facă Mitropolit de Iaşi el i-a răspuns că este greco-catolic şi deci nu poate să fie mitropolit acolo. Nici prin gând nu i-a trecut că în realitate Groza îi propunea să treacă la ortodoxism. Credea că Dumnezeu l-a păzit, că nici ca ispită nu i-a trecut prin gând apostazia.      
 Nereuşind nici pe această cale, lui Iuliu Hossu şi celorlalţi trei episcopi care mai erau în viaţă, li s-a fixat domiciliul obligatoriu la Curtea de Argeş, fiind cazaţi în camerele servitorilor din palatul fostei regine Elisabeta a României. Puteau să primească vizite, să iasă la cumpărături, dar nu puteau părăsi localitatea.
 Itinerarul vieţii de captiv în propria ţară, numit de către Preasfinţitul Iuliu Hossu “Pelerinajul pe Calea Fericirilor”, a continuat apoi cu mutarea la Mănăstirea Ciorogârla, ca represaliu, pentru că împreună cu ceilalţi doi episcopi titulari rămaşi în viaţă, Ioan Bălan şi Alexandru Rusu, au alcătuit, difuzat public şi înaintat guvernului memorii descriind modul abuziv în care a fost interzisă Biserica Română Unită şi cerând repunerea acesteia în drepturi şi în sfârşit mutarea din nou, singur, în domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Căldăruşani în anul 1956, unde a rămas până la moarte.
 În toate momentele de sărbătoare personală, ca şi în timpul sărbătorilor anuale de Crăciun, Anul Nou, ori Paşte, Preasfinţitul primea scrisori de îmbărbătare şi felicitare din toate ţinuturile ţării şi chiar din străinătate, care îi mângâiau singurătatea arătându-i că românii dragi lui, din mijlocul cărora a ieşit şi pe care a încercat să-i slujească cât de bine a putut, nu l-au uitat.
 O delegaţie neaşteptată a sosit la Căldăruşani în primăvara anului 1969, alcătuită din Giuseppe Cheli, trimis special al Papei Paul al VI-lea şi din preşedintele Departamentului Cultelor R.S.R. Cu acest prilej Episcopului Iuliu Hossu i s-a adus la cunoştinţă că Papa a hotărât să-l promoveze cardinal, cu avizul autorităţilor române, care au condiţionat aceasta de învestirea sa la Roma şi părăsirea definitivă a ţării.
  Iată care se spune că a fost răspunsul dat de Cardinalul Iuliu Hossu: “… rămân aici, în ţara mea, în mijlocul poporului meu, să împărtăşesc soarta fraţilor mei, a preoţilor şi credincioşilor mei. Nu-i pot părăsi”.      
  Numirea a rămas făcută, dar nedeclarată oficial de Papa, care a apreciat în mod deosebit atitudinea ierarhului român. Ea a putut  deveni publică abia în consistoriul papal din 5 martie 1973, la trei ani după moartea lui Iuliu Hossu, care se întâmplase în Spitalul “Colentina” din Bucureşti, în 28 mai 1970, la vârsta de 85 de ani.
 Înmormântarea s-a făcut în Cimitirul Belu-catolic, neaprobându-se de către autorităţile comuniste îndeplinirea de către familie a dorinţei defunctului Cardinal de a fi adus în cavoul familial de la Cluj, în Ardealul său drag, unde s-a născut, a crescut şi a trăit cele mai frumoase zile ale vieţii.
 S-a stins astfel, trist şi departe de eparhia sa dragă, ultimul episcop greco-catolic din vechea gardă a marilor români întregitori de ţară, sfântul iubitor de oameni şi de Dumnezeu, martir fără margini al credinţei sale.

Sa nu cautam hibe în ograda vecinului

Posted by Stefan Strajer On January - 6 - 2010

Sa nu cautam hibe în ograda vecinului

Autor: Cornel Cotutiu

Condeierul bistritean Menut Maximinian merita toata lauda pentru isprava editoriala realizata recent prin cartea ”Radacini  împrumutate”. Volumul rezulta din documentare la fata locului (bazinul Odorheiu Secuiesc) si parcurgerea unei impresionante bibliografii pe tema destinului tinutului secuiesc. Desigur, în aceeasi masura, trebuie relevata motivatia acestui demers: atasamentul de suflet si spirit pentru românimea din zona, de-a lungul veacurilor pâna azi.
Când iei în mâna, adica în mod serios, o astfel de carte, e normal sa te intrige si sa cauti dezlegare titlului. De ce ”radacini împrumutate”? (Se cuvine o lamurire: Pentru scrierea romanului meu, ”Ce ramâne”, am procedat precum Maximinian: am strabatut tinutul cu pasul si am zabovit, prin biblioteci, asupra unor carti si colectii de ziare ale secolului XIX, cautând fapte si lamuriri asupra tinutului secuiesc – si nu maghiar, cum o spun cu viclenie sau ignoranta politicieni parsivi ori gazetari creduli).
De asemenea, vreau sa se accepte ca, în arealul românesc – indiferent de ce culoare etnica e populatia -, daca dai de doi români, este improprie sitagma ”români minoritari”. Nu suntem minoritari în propria noastra tara, indiferent unde si câti ne-am afla.
Deopotriva, e inadecvata, pâna la a fi suparatoare, perseverenta într-o confuzie (agreata pâna si de prefatatorul cartii acesteia, Vasile V. Filip): confuzie între secui si unguri. Adevarul e luminat (documentar si nu sentimental) mai întâi de I.G.Bibicescu, în ”Poezii populare din Transilvania” (culegere publicata în 1893 si reeditata în 1970 – apropo de acuratetea bibliografica, M.M.!) si mai apoi de  catre Ion I. Russu în ”Românii si secuii” (l990). Si de catre alti  ”viteji dupa razboi”.
Apoi: în motivatia demersului sau, autorul încheie astfel:  ”Noi nu judecam, noi doar urmam firul epic (…)”. În cazul acesta, care e premiza acestei carti? Asa pusa problema, rezulta de aici o atitudine tipic mioritica si de care au profitat de-a lungul istoriei toate hoardele care au trecut peste noi,  au stat o vreme peste noi ori au ramas, cu ifose de stapânitori. Mi-e si de mirare ca, dintr-o astfel de perspectiva liricoidala, mai existam.
În acest sens, M.Maximinian – înainte de a face cartii o încheiere cu iz de predica – scapa o afirmatie care, în timp, va fi, din pacate, confirmata: ”Asistam neputinciosi la dezradacinarea noastra în propria tara. O poveste halucinanta, la care asistam fara a spune nimic.” Pai, nu asa face si ciobanelul din ”Miorita”? Înloc sa se apere, el se miorlaie liric: ”Si de-o fi sa mor…”, bla-bla-bla.
Sunt oameni care, iata, nu asista fara a spune nimic: dovada, chiar aceasta carte a lui Menut Maximinian, care acuza chiar prin titlu: ”Radacini împrumutate”. Dar nu el are putere de decizie, ci acei care, iresponsabil, naruie conditia de stat de drept a României.
Cum guvernantii, demnitarii nostri stau cu degetul în cucuruz, fenomenul descris de Vasile V.Filip va înainta: ”În zona unde maghiarii sunt minoritari, acestia sunt bine protejati de autoritati, au proiecte speciale, clase în limba maghiara, locuri la facultate. În zona unde românii sunt minoritari în propria lor tara, nu au nici un drept, toate parca au fost întoarse împotriva lor. Scolile dispar si, odata cu ele, limba.” Limba româna în România!
Ce-ti mai vine sa spui? Îmi amintesc de o zicere româneasca, dar care, se vede ca nu ne-a fost de folos: ”Obraznicul manânca praznicul.”

RAPA NUI – “INSULA PASTELUI”

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2010

RAPA NUI  –  “INSULA PASTELUI”
DESTINE  PE  UN  STROP  DE  LAVA

Autor: Corneliu Florea

Cu vreo trei milioane de ani, inainte de facerea acestei lumi dupa evrei, undeva in partea de jos si rasarit a marelui Ocean Pacific, un vulcan si-a scos capul de lava fierbinte din valurile apei. Oceanul l-a primit cu valurile deschise, mângâindu-l sa se linisteasca. Dupa alt timp, adâncul oceanului s-a cutremurat din nou, nascând, printr-o eruptie, un alt vulcan lânga cel dinainte si apoi un al treilea vulcan si inca câtiva mai mici pâna ce lava lor s-a unit la suprafata oceanului formând o mica insula, la cea mai mare departare de toate celelate insule si continente ale planetei. I-au trebuit mamei pamântului aproape doua milioane si jumatate de ani sa desavârseasca aceasta insula care, in imensitatea Oceanului Pacific nu arata mai mult decât o picatura de lava stinsa, un singuratic graunte vulcanic intre valuri dincolo de orizonturi. De sus, de undeva din cer, sau de mai sus, de unde pornesc fortele cele mari ale cretiei si distrugerii universului, ale genezei astrilor vii sau morti, i s-a sortit aceste minuscule si izolate insulite, din ratiuni universale nepatrunse, un destin cu totul si cu totul aparte pe aceasta planeta. Dupa formare, vânturile si valurile au adus semintele vietii inverzind-o, apoi au sosit zburatoarele ce au adus in penele lor alte seminte ale vegetatiei terestre si oua minuscule de tot felul de gâze ce au imbogatit viata pe acesta insula, aleasa din univers, devenita verde sub care se zac vulcanii stinsi, definitiv, de vreo zece mii de ani, deci cu mult inaintea facerii lumii in sapte zile de catre evrei! La urma, au venit pe valurile oceanului oamenii cutezatori, predestinati ca prin faptele lor, sa lase in istoria intregii omeniri una dintre cele mai extraordinare pagini de cultura autentica si inedita, creata din menire, simtire si forta, aparent supranaturala, pe cea mai indepartata si solitara insula. Statuile lor uimesc si impresioneaza pe orice calator prin aparenta misterioasa, greu de patruns, in fapt sunt doar o alta expresie absolut originala a ceea ce este in stare omenirea in constiinta si gândirea ei, in evolutia ei sociala si culturala.


HOTU MATU’A, temerar navigator polinezian si conducatorul neamului pe care l-a adus pe aceasta insula de departe, cândva in a doua jumatate a primul mileniu, a sosit doar in doua catamarane, pe care acum, in secolul XXI, le putem compara ca idee, indrazneala si fapta cu navele spatiale ale acelor vremuri. Ajunsi pe minuscula insula vulcanica, nelocuita anterior, dar devenita in timp un adevarat paradis verde ospitalier, s-au stabilit, numind noua lor asezare insulara RAPA NUI (scris si Rapanui). De unde anume au plecat, de ce au plecat, cum si cât au navigat, cum au nimerit aceast punct in imensitatea pacifica, nestiut dinainte si ascuns in spatele a atâtor orizonturi, sunt intrebari pe care noi, cei de astazi, ni le punem când vedem aceasta galerie de arta veche, unica in lume, unde trecutul indepartat nu a fost consemnat in scrieri concise ci ridicat in statui originale: moai!

 

Calatorii ce au vazut, si vad, acesti moai din tuf vulcanic ramân exaltati, traiesc o stare de surescitare deosebita in fata infatisarii lor ciudate si oarecum bizare fata de toate celelalte statui ale culturii omenesti ridicate de-a lungul vremurilor. Imaginea lor mai putin pamânteasca da framântari mistice dincolo de toate orizonturile oceanului sau ale cerului diurn si nocturn impodobit cu stele. Si chiar daca, tot ce pare misterios incet, incet este mistuit de explicatii rationale, uimirea ramâne si admiratia sporeste fata de ceea ce au infaptuit acesti oameni alesi. Infaptuirea acestor moai, pe aceast strop vulcanic de la marginea Polineziei, este ceea ce locuitorii rapanui numesc mana, adica forta supranaturala ce poate exista, in anumite imprejurari, in oameni când simt, traiesc si realizeaza extaordinarul, ca supravietuire sau dainuire definitiva in istoria si cultura lumii. Dintre toti locuitorii Polineziei, din acea vreme, numai cei din neamul lui Hotu Matu’a au fost inzestrati cu mult mai multa mana, atunci când au debarcat pe aceast mic paradis oceanic, pe care in decurs de câteva secole, l-au transformat in cel mai mare sanctuar inchinat predecesorilor lor, in cel mai mare muzeu in aer liber de pe pamânt, deschis universului, care i-a inzestrat cu mana cea supranaturala!!


POLINEZIA este o vasta arie oceanica triunghiulara, cuprinsa intre Hawaii, Noua Zeelanda si Rapanui, in care se gaseste o puzderie de insule – peste o mie – ce, rând pe rând, au fost ocupate de niste oameni indrazneti, cutezatori cu  catamaranele lor zburatoare pe valurile oceanului, fara sa aiba harti si busole, fara acea teama cutremuratoare pe care au avut-o multa vreme navigatorii europeni de-a cadea la marginea oceanului!! Pe toti cei ce s-au asezat in acest triunghi al Pacificului cu insule paradis ii numim azi polinezieni, dar obârsia lor este in Micronezia si Melanezia, niste mari grupuri de insule tot din Oceanul Pacific, dar mai spre apus si mai aproape de coasta sudica a continentului asiatic, de pe care initial s-au desprins, la inceput doar ca pescari. Generatie dupa generatie au devenit tot mai indrazneti pe ocean, cu tot mai mari si perfectionate ambarcatiuni si astfel, secol dupa secol, au cutezat tot mai departe trecând de pe o insula pe alta, in cautare de mai mult spatiu liber si hrana. Dintre ei o mâna de temerari urmându-si destinul sortit din univers au ajuns pe minuscula Rapanui, unde mana cu care au fost inzestrati au transpus-o in existenta, perpetuarea si inmultirea neamului iar dupa doua, trei generatii au inceput sa ridice moai. Singuri, si singurii, dintre toti polinezienii au cioplit si ridicat asemenea statui din tuf vulcanic. De ce, cum si mai ales ce reprezinta moaii ramân intrebarile tuturor calatorilor ce ii vad. 1
MOAII nu au nicio relatie cu religia. Nu sunt zei sau idoli, nu sunt duhuri bune sau rele, divine sau diabolice, sunt cu totul si cu totul altceva, deosebit de ceea ce suntem obisnuiti sa vedem si sa cunoastem când privim statui. Moaii sunt parintii si strabunii lor, neamul lor!! Moaii reprezinta cel mai original cult al mortii fata de predecesori. Acesta originalitate de gândire, constiinta si fapta impresioneaza fiind total inversa fata de ceea ce suntem obisnuiti sa intâlnim in sculptura lumii. Comparând in timp si spatiu, moaii reprezinta cea mai inaltatoare expresie de afectiune si respect datorata predecesorilor din toate timpurile si din toate culturile omenirii, in raport cu suprafata si numarul populatiei rapanui. Si mai departe, contemplând moaii ne dam seama de câta vointa si energie – mana – a fost nevoie sa-i ciopleasca, finiseze, transporte si sa-i ridice pe niste platforme sacre, numite ahu. Puneti in calcul ca nu aveau unelte metalice de cioplit si finisat aceste statui, nu aveau animale de tractiune spre platformele destinate si nici macar care cu roti. Apoi verticalizarea si fixarea. Pentru multi calatori toate acestea au fost si au ramas taine, enigme, mister. Instalati vertical pe platforme sacre moaii privesc spre interiorul insulei, in ideea de fi prezenti si privi viata descendentilor lor. Sunt si exceptii, unii privesc spre cei ce pescuiesc, iar altii, de pe o inaltime privesc oceanul pe care au venit si noaptea vad stelele care i-au calauzit. S-au numarat si inventariat 887 de moai de diferite marimi; de la un metru si ceva pâna la gigantul de 21 de metri dar, in medie, sunt cei de patru – cinci metri. Priviti cu atentie si comparati, se observa clar evolutia artistica de-a lungul secolelor, in mod categoric s-a trecut de la artizanalul inceputului la o adevarata breasla artistica cu maestri si ucenici. In general, la executia unui moai lucrau cinci – sase oameni timp de un an, dintre care doi, trei erau maestri si ceilalti ucenici!! Pacat ca nu s-au dedicat mai mult scrisului, fiindca au si scris, sunt dovezi – rongo-rongo – ramase nedescifrate. Prin scris s-ar fi pastrat mai mult din cultura lor decât s-a transmis oral. Acesti moai se gasesc raspânditi pe toata insula: 397 sunt pe pantele vulcanului Rana Raraku, locul unde se ciopleau din roca vulcanica, 288 au fost ridicati pe platformele sacre, ahu, 92 din diferite motive au fost abadonati in drum spre platforme, zac orizontal. Unul, din bazalt si din ultima generatie, se afla intr-un muzeu londonez, de pe vremea când imperiul in care nu apunea niciodata soarele isi permitea orice. Un alt moai este imprumutat Japoniei si expus in diferite muzee japoneze pentru faptul ca niste japonezi au venit in Rapa Nui si cu tehnologia secolului XX au ridicat si fixat din nou moai pe ahu. Un al treilea moai se afla in Muzeul Kon-Tiki din Oslo, donat grupului de arheologi norvegieni condus de Thor Heyerdahl ce a lucrat câtiva ani in Rapa Nui. Impreuna cu Ica am vizitat acest muzeu in anul 2000 si atunci ni s-a infiripat ideea ca intr-o zi sa calatorim si vizitam aceasta mica insula muzeu al lumii! Tragedia abatuta asupra noastra ne-a omorât si aceasta dorinta. Anul acesta am facut un pelerinaj in Rapa Nui cu o lumânare si o mina de cenusa…
DECLIN, DEGRADARE, DEZASTRU toate incepute odata cu sosirea navigatorilor europeni pe aceasta insula. Ce ghinion ca, in 1722, cartul de veghe de pe o corabie daneza a observat insula la orizont! Capitanul corabiei, Jacob Roggeveen a dat ordin sa se indrepte spre insula care nu era trecuta pe hartile navigatorilor europeni pâna atunci! Deci facuse o descoperire pe care a botezat-o ‘’Insula Pastelui’’ fiind Duminica de Paste in acel an. Dupa aplicarea noii identitati au debarcat si cotrobait prin insula timp de o saptamâna, când ridicând cruci si rugaciuni, când dând iama in femeile si gainile din calea lor. A fost pur si simplu o saptamâna de mare tulburare, teama si dezordine pentru bastinasi, o mare si definitiva trauma psihica. In urma primilor europeni ce i-au descoperit bastinasii au ramas profund descumpaniti, nelinistiti, banuitori si deprimati de ce li s-a intâmplat, ca niciodata in trecut. Incercarile lor de a intelege pe descoperitori din nefericire au dus la conflicte intre ei, intre clanuri. De acum inainte gândirea si viata lor nu va mai fi niciodata la fel ca inainte, increderea in ei si in mana lor se va risipi incet. De la capitanul danez lumea corabierilor europeni a aflat de aceasta insula paradis cu statui misterioase. Au trecut ani buni, o generatie intreaga, de la acesta aparitie a descoperitorilor cu par ca soarele la rasarit, cu corpul acoperit de sus pâna jos de niste invelitori ciudate si urât mirositoare, având la brâu niste bete lucitoare cu care puteau taia, pâna ce intr-o dimineata din 1770, bastinasii au vazut de pe tarm doua motu (insule) miscatoare. Erau doua corabii spaniole de pe care au navalit pe insula niste fiinte asemanatoare la par cu ei, inveliti ciudat din cap pâna in talpi care au ingenunchiat pe tarm dupa care s-au repezit la sânii si corpul femilor ce erau acolo si ii priveau curios. La acest comportament de napustire, asaltare, vandalizare bastinasii au reactionat si ripostat dupa mintea si puterile lor. Furia polinezienilor rapanui a crescut tot mai mult impotriva acestor intrusi rai si trufasi care au trebuit sa paraseasca insula lasând insa groaza, victime si tensiune in urma lor. Din jurnalele de bord ale corabierilor spanioli s-a retinut ca tarâmurile insulelor sunt abrupte, stâncoase si cu multe statui erecte din piatra. A fost pentru ultima data când moaii erau verticali pe platformele lor sacre, fiindca dupa plecarea spaniolilor un adevarat razboi civil, crâncen si sângeros a pornit intre diferitele clanuri ale insulei. Se da vina pe scaderea resurselor de hrana, pe deforestare, dar adevarata discordie, samânta a napastei ce va veni, ce a dus la conflictele si razboiul dintre clanuri a fost adusa de europeni. Si in acest razboi civil una din tinte a fost si moaii: fiecare clan se razbuna si pe moaii clanului rival cu care se luptau; doborârea statuilor fiind socotita, in nesocotinta lor, dovada de invingator. Tot ce au inaltat cu piosenie si truda artistica in câteva secole au distrus in câtiva ani. O nebunie generala in care bastinasii si-au rasucit mana de la bine, frumos si folositor la rau, urât si distrugator, o mare nenorocire pe care nu au mai putut-o opri pâna totul a devenit o ruina si mizerie. Corabierii europeni care au venit dupa aceea, au fost primiti cu multa ostilitate sau au fost impiedicati sa debarce. In 1825, toti moaii erau rasturnati si platformele sacre – ahu – distruse. O mare mizerie fizica si spiritula domina prin descumpanire, dezbinare si mai ales lipsa manei. Si lantul nenorocirilor abatut asupra lor era abia la inceput. Dupa 1860 asupra insulei se abat corabii peruviene invadatoare, puse pe prada si luare de sclavi. Un masacru nelegiuit prin care populatia rapanui este redusa la jumatate. Cei luati in sclavie, printre care si regele lor – ariki, au fost dusi in Peru la diferite munci si pe o insula sa lucreze la exploatarile de goano! Din oameni liberi si cutezatori ai Polineziei, din fiinte superioare, inzestrate cu mana din univers prin care au transformat micuta lor insula in cel mai mare muzeu in aer liber al omenirii, au ajuns sclavi ai catolicilor peruvieni. Marile destine au fost infrânte de raul genetic din specia umana! Din sclavajul peruvian, au scapat cu ajutorul unui episcop catolic din Tahiti care a intervenit la autoritatile peruviene reusind sa elibereze si sa repatrieze pe cei ramasi in viata, câteva zeci. Printre cei salvati, câtiva au adus variola si astfel valul mortii s-a intins devastator din nou. Atât de multi au murit incât unii au ramas neingropati. Dupa variola a venit tuberculoza galopanta, adusa de un calugar misionar, facând alte victime. Si dupa misionarul catolic a venit un aventurier francez, Jean-Baptiste Dutrou-Bornier, care a adus oile pe insula, pe care a transformat-o intr-o pasiune personala, obligând pe toti bastinasii sa se mute la un loc, in Hanga Roa. S-a purtat ca un adevarat dictator, a imbarcat bastinasi si i-a trimis la munca pentru el in Tahiti si alte insule. Aversiunea bastinasilor fata de el a crescut atât de mult incât l-au omorât in 1871. In aceasta suta de ani trecuti de la sosirea celor doua corabii spaniole si pâna la asasinarea aventurierului-dictator, populatia insulei a scazut de la câteva mii de oameni liberi si multumiti de viata lor spirituala si culturala la ceva de mai mult de o suta (111, dintre care numai jumatate erau apti de procreare!) fara traditie si cultura proprie, catolicizati in schimb. Au urmat câtiva ani mai linistiti, erau cu totii intr-un fel sau altul infrânti, lipsiti de mana, traiau fiindca existau! In 1888 s-au trezit cu vase de razboi chiliene in fata asezarii lor, din Hanga Roa. Chilienii devenisera o forta navala dupa Razboiul Pacificului in care i-au invins pe peruvieni si bolivieni, asa ca au sosit aici ca mari invingatori cu scopul de a anexa aceasta insula. Si au anexat-o printr-un tratat, in acel moment fiind mai multi chilieni pe vasele lor de razboi decât intreaga populatie rapanui a insulei. Din 1888 si pâna in 1966, locuitorii insulei au ramas sub ocupatie militara chiliana. Din 1966 au fost declarati cetateni chilieni, oficial si in mass-medie se spune, au devenit cetateni chilieni! E drept, populatia s-a refacut, pe insula au aparut carturari, oameni de stiinta, arheologi care au depus eforturi la descoperirea identitatii si culturii polinezienilor de aici. Au refacut platformele sacre – ahu – si au ridicat pe ele, din nou moaii. Cu insufletire a luat parte noua generatie de rapanui, redescoperindu-si identitatea. Guvernul chilian a construit un aeroport cu o pista moderna, la parametri tehnicii actuale, pe care pot ateriza si alimenta marile avioane comerciale ce fac legatura cu Tahiti si de acolo mai departe in Polinezia si pe continentul australian si asiatic. Dar mai ales s-a deschis larg calea aeriana pentru calatorii ce vor sa viziteze cel mai mare muzeu in aer liber al lumii deschis universului.
MATU’A  TUKI mi-a fost ghid in zilele care am vizitat intreaga insula RAPA NUI. Este un adevarat descendent din cei o suta de rapanui ramasi pe insula la 1871. E un tânar viguros, placut, deschis, cu trasaturile tipice polineziene ce isi vorbeste limba materna pe lânga spaniola – limba oficiala – si engleza. Ghid dotat cu sarm, politete, cultura generala si stie totul, in amanunt, despre neamul sau, cunostinte pe care le impartaseste cu talent, tot timpul. Vorbeste frumos de ceea ce a facut ca arheolog Thor Heyerdahl pentru restaurarea valorilor lor, dar nu este de acord cu teoria norvegianului dupa care stramosii lui ar fi venit din America de Sud. Ei sunt polinezieni: ‘’acum cu ajutorul ADN-ului s-a dovedit acest adevsar.’’ Dar mai ales este un avocat fervent al drepturilor lor, ale populatiei rapanui, este nemultumit de statutul de teritoriu special legat de Chile, vrea independenta totala: ‘’Asa cum chilienii si-au dorit independenta fata de spanioli, la fel dorim si noi independenta fata de chilieni. Dreptate si libertate egala pentru toti.’’ Si intra in lungi argumente de pe vremea lui Hotu Matu’a, care a venit primul cu polinezienii lui si s-au asezat pe aceasta insula nelocuita pâna la ei, pe care au ingrijit-o si au imbogatit-o cu o arta universala, unica in aceasta lume. Are dreptate si cu dreptatea aceasta, câtiva din generatia sa s-au dus la ONU, ‘’dar acolo trebuie lobby puternic, e scump si noi nu avem decât moaii nostri.’’
CORNELIU  FLOREA
NOIEMBRIE  2009
HOTEL  IORANA  din  HANGA  ROA

De unde venim şi încotro mergem?

Posted by Stefan Strajer On January - 4 - 2010

De unde venim şi încotro mergem?

Autor: George Petrovai

Cum a apărut viaţa?
În mod normal, nici măcar n-ar trebui să ne punem întrebări ca cele de mai sus. Asta dacă omul zilelor noastre ar fi echilibrat, dacă ar avea credinţă cât grăuntele de muştar şi dacă s-ar învrednici să ia seama la avertismentele înţelepţilor. Căci iată una din concluziile vieţii de mucenic a lui Petre Ţuţea, cu certitudine cel mai sfătos român scăpat cu viaţă (dar şi cu sănătatea distrusă!) din teribilul malaxor bolşevic: “Fără Dumnezeu, fără credinţă omul devine un animal raţional, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”!
Dar cum omul de azi face impresia că ar fi chiar mai ahtiat decât înaintaşii săi după belşug, putere, onoruri şi plăceri (ce vreţi, cândva am semănat vântul pragmatismului, iar azi culegem furtuna neomeniei!), nu strică în asemenea condiţii să le reamintim celor ce se cred buricul pământului că omul este aidoma unei trestii bătută de toate răutăţile semenilor, “cea mai fragilă trestie din Univers” (B. Pascal), şi că tocmai de aceea el are obligaţia să nu uite nici o clipă de cele trei minunate instrumente: spirit-morală-raţiune, cu ajutorul cărora poate să intre în sistemul tridimensional credinţă-iubire-speranţă, singurul sistem compatibil cu demnitatea umană şi aducător de fericire îmbelşugată, căci numai prin el şi din interiorul lui poate fi urmată calea regală a nemuririi…
Pentru a răspunde la întrebarea: Cum a apărut viaţa?, funcţie de structura mental-spirituală şi de educaţia fiecăruia dintre noi, putem merge fie pe firul creaţiei, fie pe cel al evoluţiei.
Creaţia este rezultatul fabulos al voinţei divine, şi – ca tot ce atinge cotele preaînaltului – ea se conformează unui plan divin, adică atinge perfecţiunea. Iar bunul simţ ne obligă pe noi oamenii să judecăm în felul următor: Acolo unde există un plan, obligatoriu trebuie să existe atât resursele materiale şi spirituale, cât şi coordonatele logice sau infrastructura planului, pe care resursele vor fi puse în mişcare întru atingerea scopurilor fixate în faza de-nceput. Atâta doar că logica divină este – cantitativ şi mai ales calitativ – infinit superioară logicii umane, ceea ce înseamnă că este totodată infinit diferită de logica umană.
Ajunşi în acest punct extrem de delicat al raţionamentului subtil şi nepătimaş, când Dumnezeu pare a fi mai uşor cunoscut în sens apofatic sau negativ (El nu este crud, răzbunător, ipocrit etc.) decât în sens catafatic sau afirmativ, fireşte că uşor se pot formula întrebări universale şi grave de genul: Dacă Dumnezeu a făcut toate văzutele şi nevăzutele, nu tot El este responsabil de apariţia răului?; sau: Cum de Dumnezeu n-a prevăzut neascultarea la care se va deda perechea umană originară, ceea ce ne face să credem fie că El nu este atotştiutor şi că într-o atare variantă este atins de imperfecţiune, fie că respectiva hibă de concepţie a omului făcea parte integrantă din planul Său de răspândire a răului pe întregul pământ, caz în care se insinuează presupunerea că dacă Atoatefăcătorul nu este izvoditorul răului (dar fără consimţământul Lui, de unde şi cum putea apărea răul?), atunci cu certitudine îl admite şi-l tolerează, căci ştiut este că nimic în nemărginirea Universului nu se clinteşte fără vrerea Sa?; respectiv: De ce Dumnezeu, care este identificat cu mila şi bunătatea, nu curmă măcar suferinţele nemeritate ale atâtor şi atâtor generaţii de copii nevinovaţi, când este de la sine înţeles că ei nu pot fi făcuţi responsabili nici pentru păcatele părinţilor, nici pentru ridicolul păcat originar, chiar în varianta admisă de Abélard, cum că “Adam nu ne-a transmis greşeala, ci doar pedeapsa păcatului său”?
Dar cum prin asemenea întrebări retorice, cu iz neintenţionat de blasfemie, nu se obţine nici un spor lămuritor în dezbaterea temei anunţate, ci cel mult o nedorită crispare a sufletelor blânde şi pioase, revin la firul naraţiunii şi afirm că dacă logica umană (aflată, cu toate cele ce ţin de condiţia noastră efemeră, sub povara neîndurătoare a timpului rău şi bolnav) este limitată şi anevoioasă, ea derulându-se fie în sens deductiv fie inductiv, este de presupus că logica divină – în egală măsură eternă şi prezentă, vie şi nemuritoare, concretă şi abstractă – se derulează în strânsă interdependenţă cu însăşi facerea, căci numai ce Creatorul Şi-a exprimat vrerea prin propoziţia logică de tipul: “Să fie lumină!”, şi îndată Cuvântul Său, mai presus de concepte şi judecăţi, s-a prefăcut în fapte unice, îmbrăcate în haina de gală a perfecţiunii.
Prin urmare, logica umană fiind doar de rangul unui subsistem infinitezimal, şi anume cel adaptat condiţiilor de viaţă şi pricepere de pe planeta Pământ (continuul spaţiu tridimensional-timp ireversibil şi unidimensional), ea n-are cum să se înalţe la dimensiunile deopotrivă cutremurătoare şi liniştitoare ale logicii Totului, care nu numai că este anterioară şi exterioară întregii creaţii, dar fiind totodată atotcuprinzătoare, doar în ea îşi găseşte rost şi echilibru necuprinsul sistemului conceput mai înainte de toţi vecii, şi tot ea este etern prezentă în întreaga facere, până dincolo de celulă şi atom, alimentând cu generozitate întreaga logică umană.
Dacă asemenea argumente sunt acceptabile pentru orice om cu un dram de inimă şi minte, cu atât mai mult ele se constituie într-un întăritor pentru credinciosul pur sânge, care, de altminteri, nu prea are nevoie de întăritoare lăturalnice, întrucât el este convins că întreaga Biblie a fost inspirată şi că adevărul ţâşneşte viu şi etern din fiecare cuvânt al ei.
Iată de ce el crede cu evlavie în înfăptuirile Domnului din cele şase zile ale creaţiei şi prea puţin se sinchiseşte de părerea unuia ca Jean Astruk, medic din Montpellier şi catolic convins, care cel dintâi a observat că în cazul potopului, de exemplu, avem de-a face cu două povestiri întreţesute – una Elohistă, cealaltă Iahvistă (Iehovistă) -, numele lor derivând de la apelativele cu care este desemnat Dumnezeu: mai întâi apare numele Elohim, tradus în româneşte prin Domnul (echivalentul latinescului Deus şi a francezului Dieu), pentru ca în alte pasaje să se folosească Domnul Dumnezeu sau numai Domnul, corespunzător ebraicului Iahve sau Adonai (din respect, iudeii nu pronunţau decât Adonai), respectiv corespunzător latinescului Dominus şi francezului Seigneur.
De unde concluzia tranşantă a lui Jean Astrak: “…Cartea Genesei este alcătuită din două sau trei manuscrise, legate şi cusute la un loc de fragmente deosebite, aparţinând unor autori diferiţi, în care fiecare a dat lui Dumnezeu nu unul şi acelaşi nume, ci nume diferite: unul i-a dat numele Elohim, altul numele Iehova sau Iehova-Elohim”.
Dar, după cum spuneam, credinciosul fervent, ba poate că şi cel avizat, nu se va împiedica de atari obstacole, ci va sări cu graţie peste ele, în timp ce (în chip de consolare pentru logica torturată) va exclama aidoma lui Tertullian: Credo quia absurdum (Cred pentru că-i absurd)!
*
Deci, dacă teoria creaţionistă trece des de tot peste frontierele logicii umane, prin amploarea şi complexitatea uluitoare a realizărilor divine în cele şase zile ale facerii (în realitate şase epoci ale creaţiei universale), cu teoria evoluţionistă lucrurile stau incomparabil mai prost, fie şi pentru aceea că toate formele de viaţă existente se reproduc numai conform speciei lor, precum şi datorită absenţei totale a fosilelor de tranziţie.
Conştient de această imensă hibă a concepţiei sale, însuşi Darwin a recunoscut cu sinceritate la vremea lui: “Dacă numeroase specii (…) au apărut într-adevăr dintr-o dată, acest fapt i-ar fi fatal teoriei evoluţioniste”. Iar concluziile unor prestigioşi savanţi ai zilelor noastre, reprezintă cu adevărat lovituri mortale pentru teoria evoluţionistă. Iată, de pildă, opinia lui John N. Moore, profesor de ştiinţe naturale: “Dacă nu s-au găsit forme de tranziţie în arhivele fosile, aceasta explică fără îndoială faptul că nu au existat deloc asemenea forme în straturile fosilifere. Este foarte probabil că nu au avut loc niciodată tranziţii între speciile animale şi nici între speciile vegetale”. Şi mai departe: “Se pare că fiecare formă sau specie importantă are o istorie independentă şi distinctă de aceea a tuturor celorlalte forme sau specii! Marile grupuri de plante şi de animale apar brusc în documentele fosile”.
Pentru a elimina orice urmă de îndoială asupra acestei chestiuni fundamentale a teoriei evoluţioniste, cuvine-se ca înarmaţi cu o corectă decenţă ştiinţifică să ne aruncăm privirea asupra enormelor abisuri dintre marile diviziuni ale regnului animal (peşte-amfibian-reptilă-pasăre-mamifer-om), abisuri peste care evoluţia se dovedeşte incapabilă să arunce punţi trainice de legătură:
1)Hiatus-ul dintre peşti şi amfibieni (batracieni)
După cum se ştie, peştii se deosebesc de nevertebrate prin scheletul lor. Iar acesta, la rândul lui, ar fi trebuit să sufere importante modificări pentru ca peştii să devină amfibieni, adică animale capabile să trăiască atât în apă, cât şi pe uscat. Pentru acest mod de existenţă, aveau neaparată nevoie de un pelvis sau bazin. Dar nici un peşte fosil nu ne arată cum s-a dezvoltat pelvisul amfibienilor. La fel, oasele craniului sunt şi ele foarte diferite la cele două specii.
În plus, pentru ca evoluţia să ducă la apariţia batracienilor, ar fi trebuit ca înotătoarele peştilor să se transforme în membre prevăzute cu articulaţii şi degete, proces care ducea la importante modificări la nivelul muşchilor şi nervilor. Deasemenea, branhiile trebuiau să evolueze şi ele, astfel încât să devină plămâni. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, la peşti sângele este pompat de o inimă cu două cavităţi, pe când amfibienii au o inimă cu trei cavităţi.
Iată câteva dintre nebuloasele ştiinţifice, pentru elucidarea cărora zadarnic s-au făcut eforturi de a stabili o filiaţie între amfibieni şi vreun peşte de la care aceştia ar fi putut descinde.
2)Hiatus-ul dintre amfibieni şi reptile
Poate că cea mai importantă problemă ce priveşte abisul existent între amfibieni şi reptile este aceea a originii oului cu coajă. Şi iată de ce. Creaturile anterioare reptilelor depun în apă ouă moi şi gelatinoase, iar fecundarea acestora este externă. Dar fiind animale de uscat, reptilele îşi depun ouăle pe sol. Cum embrionii care se dezvoltă în interiorul ouălor trebuie să fie continuu în mediu lichid, soluţia a reprezentat-o oul cu coajă. Însă faptul acesta  necesita o schimbare considerabilă în modul de fecundare. Prin urmare, la reptile fecundarea este internă şi ea trebuie să aibă loc înainte ca oul să fie închis în coaja sa. A fost, deci, nevoie de noi organe sexuale, de o nouă formă de copulaţie şi de noi instincte, adică de atâtea noi caracteristici esenţiale ce adâncesc prăpastia dintre amfibieni şi reptile.
Teoria evoluţionistă nu explică mai convingător nici alte deosebiri complexe dintre reptile şi amfibieni. Astfel, embrionii la peşti şi ouăle la batracieni îşi elimină reziduurile sub formă de uree solubilă în apa din jur. Însă acest procedeu nu era cu putinţă în interiorul ouălor cu coajă, deoarece ureea ar ucide embrionii. Iată de ce în interiorul oului cu coajă s-a produs o transformare esenţială: acidul uric insolubil este înmagazinat într-o membrană specială numită alantoidă, care în acest fel îndeplineşte funcţia de vezică. Şi încă ceva: embrionii de reptile se hrănesc cu gălbenuşul oului, aşa încât micile reptile sunt pe deplin dezvoltate încă înainte de-a ieşi din ou, spre deosebire de amfibieni, care la ieşirea din ou încă nu ating acest stadiu.
3)Prăpastia dintre reptile şi păsări
Reptilele sunt animale cu sânge rece, ceea ce înseamnă că temperatura lor va creşte sau va descreşte în funcţie de temperatura mediului exterior. În schimb, păsările sunt animale cu sânge cald, iar corpul lor păstrează o temperatură internă relativ constantă, indiferent de temperatura mediului exterior.
Referitor la descinderea păsărilor cu sânge cald din reptilele cu sânge rece, încă mai sunt unii evoluţionişti care susţin că dinozaurii erau reptile cu sânge cald. Dar părerea generală în această chestiune rămâne aceea exprimată de Robert Jastrow: “Dinozaurii, ca toate reptilele, au fost animale cu sânge rece”!
În plus, deşi reptilele depun ouă aidoma păsărilor, totuşi, numai păsările îşi clocesc ouăle.
Alte diferenţe notabile între păsări şi reptile:
a)Penele sunt proprii doar păsărilor, cu toate că unii evoluţionişti încearcă să acrediteze ideea că solzii reptilelor s-ar fi prefăcut în pene;
b)Oasele păsărilor sunt mai uşoare şi goale în interior, comparativ cu cele ale reptilelor care sunt pline;
c)Inima reptilelor are trei cavităţi, pe când cea a păsărilor posedă patru.
O menţiune specială merită pasărea archeopterix, al cărei nume înseamnă “aripă străveche” sau “pasăre străveche”, despre care s-a crezut o lungă perioadă de timp că reprezintă mult căutata verigă intermediară dintre reptile şi păsări. Astăzi poate că nimeni nu mai împărtăşeşte această părere neştiinţifică, întrucât resturile ei fosilizate (aripile aerodinamice prevăzute cu pene, precum şi oasele goale în interior) dovedesc fără putinţă de tăgadă că arheopterixul a fost o pasăre ca toate păsările. În plus, arheopterixul nu-i anterior păsărilor, deoarece s-au găsit resturi fosile ale altor păsări în roci contemporane cu creatura în discuţie.
4)Prăpastia dintre reptile şi mamifere
Numele de “mamifer” subliniază una dintre marile deosebiri esistente între cele două specii: Pentru a-şi putea hrăni puii, care de la naştere duc o viaţă autonomă, mamiferele posedă glande mamare!
Teodosius Dobzhansky a sugerat că glandele mamare n-ar fi altceva decât glande sudoripare modificate. Dar sugestia lui Dobzhansky nu-i avantajează cu nimic pe adepţii evoluţionismului din simplul motiv că reptilele nu posedă glande sudoripare. În plus, glandele sudoripare secretă deşeuri, nicidecum hrană…
Alte deosebiri:
a)Spre deosebire de reptile, mamiferele femele posedă placenta, cu o structură foarte complexă, ea fiind absolut trebuincioasă pentru hrănirea şi dezvoltarea fetusului;
b)Mamiferele au diafragma care separă toracele de abdomen, pe când reptilele nu deţin aşa ceva;
c)Doar în urechea mamiferelor, nu şi în cea a reptilelor, se găseşte acel organ minuscul şi foarte complex numit organul lui Corti, care însumează circa 20000 de celule acustice şi vreo 30000 de terminaţii nervoase;
d)Mamiferele au sângele cald şi temperatura internă constantă, în timp ce sângele reptilelor este rece şi temperatura internă variabilă;
e)Urechea mamiferelor are trei oase, cea a reptilelor doar unul;
f)Dacă picioarele reptilelor sunt fixate pe părţile laterale ale corpului, astfel încât abdomenul lor atinge solul sau este foarte aproape de sol, picioarele mamiferelor sunt situate sub corp, în felul acesta el fiind ridicat de la sol;
g)Dacă reptilele posedă doar dinţi foarte simpli (de formă conică), mamiferele au o dentiţie elaborată, cu care pot muşca, rupe, sfâşia, fărâmiţa şi sfărâma hrana;
h)Mamiferele, aşijderea amfibienilor, îşi elimină reziduurile sub formă de acid uric, ceea ce din punct de vedere teoretic înseamnă o întoarcere îndărăt pe axa evoluţiei.
5)Abisul dintre om şi celelalte vieţuitoare
Dacă avem în vedere doar fizicul omului, atunci – desigur – el poate fi considerat un mamifer. Însă până şi afirmaţia unui evoluţionist are darul să scoată în evidenţă enorma diferenţă dintre om şi un mamifer oarecare: “Nu s-ar putea comite o eroare mai tragică decât aceea de a-l considera pe om drept un simplu animal. Omul este unic: el diferă de toate celelalte animale prin numeroasele lui însuşiri cum sunt limbajul, tradiţiile, cultura şi o perioadă enorm de lungă de creştere şi de grijă părintească”.
Ceea ce-l deosebeşte radical pe om de celelalte vieţuitoare se datorează creierului său, acest formidabil organ, care cu cei peste 100 de miliarde de neuroni, îi dă omului posibilitatea să raţioneze, să comunice cu semenii şi să înmagazineze cunoştinţe. Avea dreptate Pascal când îl făcea pe om cea mai fragilă trestie din Univers, pentru ca îndată tot el să adauge ceea ce îi conferă omului măreţie şi unicitate între vieţuitoare: “Dar este o trestie gânditoare”!
*
Sigur, ar mai fi multe de spus în această dezbatere aproape inepuizabilă dintre creaţionism şi evoluţionism. Doar câteva cuvinte despre strămoşii noştri, oamenii-maimuţe şi despre mutaţii.
În legătură, de pildă, cu omul de Neandertal (numit astfel după valea Neander din Germania unde a fost descoperită prima fosilă de acest tip), un cercetător afirma: “Nimic nu dovedeşte că omul de Neandertal ne-ar fi fost inferior nouă în vreo privinţă”. La fel de categoric se pronunţă savanţii vizavi de omul de Cro-Magnon, despre care afirmă că “ până şi cei mai sceptici au trebuit să admită că era vorba de fiinţe umane”, precum şi în cazul australopitecului, al cărui craniu se vădeşte a fi “în mod incontestabil simian, nicidecum uman”.
Prin urmare, oamenii – la fel ca toate celelalte fiinţe – s-au reprodus şi în continuare se reproduc doar în cadrul şi potrivit speciei lor. Potrivit acestei reguli de fier a vieţuitoarelor, putem conchide că toate creaturile cu înfăţişare de maimuţă, care au trăit în trecut asemeni australopitecului, nu erau altceva decât maimuţe. Iar fosilele umane descoperite până în prezent, care se deosebesc neesenţial de omul modern, contribuie din plin doar la întărirea convingerii că în sânul speciei umane există o mare varietate, fapt ce cu uşurinţă poate fi constat şi în zilele noastre, dacă avem în vedere elemente de aspect şi configuraţie precum culoarea pielii, forma craniului, înălţimea sau greutatea.
Iată de ce acele modificări accidentale numite mutaţii, nu pot fi considerate nicidecum un posibil mecanism al evoluţiei, din simplul motiv că dacă excludem mutaţiile “neutre”, atunci numărul mutaţiilor dăunătoare depăşeşte de mii de ori pe acela al mutaţiilor considerate utile.
Iar dacă, în plus, avem în vedere afirmaţia făcută de eminentul genetician Richard Goldschmidt în legătură cu dezamăgitoarele rezultate obţinute de el pe musculiţa de oţet (drosofila) (“Dacă o mie de mutaţii s-ar fi combinat la un singur individ, încă tot n-ar fi apărut o nouă specie”), atunci vrând-nevrând trebuie să acceptăm următoarea concluzie rezonabilă: Mutaţiile nu produc nimic nou, ci ele sunt doar cauza varietăţii!

 Încotro ne îndreptăm?
Există oare om cu scaun la cap pe care să nu-l îngrijoreze soarta planetei şi a vieţii de pe ea? În ce mă priveşte, în anul 2007 am publicat cartea intitulată Confesiuni esenţiale. Ei bine, în partea a III-a a cărţii, subintitulată Încotro mergem ?, formulez opinii de felul următor: “Actuala civilizaţie, o civilizaţie a consumului nesăbuit, n-a avut înţelepciunea să elimine cauzele avertismentelor venite din partea naturii agresate, căci aceasta ar fi însemnat ca omul să-şi suprime o bună parte din poftele şi ambiţiile sale nesăţioase, ci s-a arătat pe mai departe preocupată doar de înlăturarea efectelor acestor avertismente: furtuni, inundaţii, secete prelungite, alunecări de teren etc. Dar iată că poluarea fără precedent s-a transformat într-un fenomen global imposibil de stăvilit, chiar dacă din această clipă omenirea întreagă ar trece la surse nepoluante de energie (solară, eoliană, energia mareelor etc.), iar consecinţele creşterii generale a temperaturii se vor resimţi pe întreaga planetă şi ele se vor dovedi catastrofale pe arii întinse ale globului”.
Cum omenirea n-a făcut nici măcar un pas serios pe linia limitării poluării, între timp starea planetei s-a agravat, căci locuitorii ei, aidoma unor veritabili sinucigaşi, se străduiesc din răsputeri să apropie făclia aprinsă de butoiul cu pulbere pe care este cocoţată actuala civilizaţie.
Între timp am citit cartea lui Sirius Zorneanu, intitulată 2012 – Anul Apocalipsei sau Marea Translaţie? Ei, şi după parcurgerea cărţii, mi-am zis că oricât ar fi cineva de neîncrezător în scenariile catastrofice avansate de diverşi iluminaţi, totuşi ea izbuteşte niţel să te pună pe gânduri, dacă nu prin altceva, măcar prin strania împletire dintre realitate şi fantezie, dintre pesimismul previziunilor ştiinţifice şi optimismul resurselor spirituale ale omenirii.
Astfel, după ce în primul capitol scriitorul vorbeşte despre încălzirea globală, urmată – zice el – la scurt timp de o catastrofală perioadă de glaciaţiune, asta din cauza încetinii cursului acelui miraculos curent atlantic numit Gulf Stream, graţie căruia europenii şi americanii beneficiază de actualele condiţii climaterice, în următorul capitol el tratează procesul lent dar continuu de inversare a polilor magnetici ai Pământului – un alt fenomen cu consecinţe devastatoare pentru omenire, pentru ca în capitolul intitulat Sfârşitul timpului să insiste asupra datei de 21 decembrie 2012, dată la care se întrerupe celebrul calendar mayaş, căci – ne asigură autorul – atunci ne va fi revelat Adevărul şi tot atunci va începe a Şasea Lume.
În capitolul Centura fotonică ne este descrisă aceasta ca fiind “O imensă regiune din spaţiu, care emite o intensă radiaţie electromagnetică, atât în spectrul vizibil cât şi în cel al luminii invizibile de înaltă frecvenţă, chiar incluzând spectrul razelor X”.
Apoi aflăm că Universul este ţinut la un loc de către vortexuri, “printre care şi vortexurile de energie centripetă, împreună cu câmpurile electromagnetice asociate lor”, şi că “datorită Centurii fotonice, în următorii 10 ani Terra şi vecinii săi îşi vor ajusta structura moleculară”.
Cartea se încheie cu Misiunea spirituală a României, în care este reprodus textul profeţiilor lui Sundar Singh. Aflăm că Sundar Singh a fost un înţelept şi un iluminat indian, care s-a convertit la creştinism în urma unei experienţe spirituale deosebite. În primul deceniu al secolului XX, Sundar Singh a făcut o călătorie prin toate ţările creştine, ocazie cu care a vizitat şi ţara noastră. Realităţile constatate şi mai ales cele deduse în legătură cu România, l-au îndemnat pe inspirat să afirme: “Eu ştiu că România are o mare misiune dumnezeiască de redresare spirituală, ce o va face până la urmă să se înfăţişeze ca un veritabil model, demn de urmat de către întreaga umanitate”.
Măcar de-ar da Dumnezeu să fie aşa…
La rîndul meu, mi-am încheiat cartea Confesiuni esenţiale cu nădejdea armoniei universale pe mult urgisita noastră planetă: “Cât priveşte planul moral-spiritual, ei bine, cu siguranţă că omul viitorului va deveni mai credincios, de îndată ce, după eşecurile datorate trufiei şi nechibzuinţei, se va pătrunde de adevărul cuprins în codurile morale ale tuturor marilor religii: iubire, toleranţă, smerenie, simplitate, cumpătare. Însuşi ecumenismul va deveni realitate într-o lume în care oamenii vor conştientiza că a fi bisericos nu este totuna cu a fi credincios”.

Societatea „Unirea Românilor” din Michigan – Aniversare 100 de ani

Posted by Stefan Strajer On December - 30 - 2009

Societatea „Unirea Românilor” din Michigan
Aniversare 100 de ani de la infiintare

 Foto. Eugen S.Raica – Presedintele Societatii “Unirea Romanilor”

 Fondata la 8 iulie 1909, de catre 17 imigranti români din Detroit, Michigan, Societatea „Unirea Românilor”, asa cum este cunoscuta astazi, a avut menirea de a oferi ajutor financiar membrilor sai in caz de boala, accident sau deces si sa pastreze specificul unic al traditiilor culturale si populare ale românilor in noua lor patrie. Pe 17 august 1909, statul Michigan avea sa emita actul de constituire („The Charter of Incorporation”) al societatii „Desteapta-te Române” – societate care prin fuziunea cu alte societati române, in anii care vor urma, va constituie temelia celei mai longevive societati fraternale românesti din Michigan, respectiv „Unirea Românilor”.
 *

Foto.1. Clubul Doamnelor „Unirea Românilor” (c.1935)

Pentru prima data românii s-au asezat in Detroit, cel mai mare oras din Michigan si al cincilea ca marime din Statele Unite, in 1904 si numarul lor a crescut pe masura ce industria de automobile s-a dezvoltat. Acesti imigranti, veniti mai ales din Transilvania, Banat si Bucovina, s-au asezat in trei cartiere principale: in vecinatatea strazii Franklin („The River”); in vecinatatea strazii Fransworth („The carshop”) si in suburbia Highland Park.
 Românii au gasit de lucru in fabricile de automobile si in activitatile industriale legate de noua industrie. Conditiile de lucru erau grele si patronii nu aveau aproape nici o obligatie catre angajatii lor in caz de accident sau alta nenorocire. Cel care cadea victima unui accident industrial trebuia sa se bazeze pe resursele lui si costul de spitalizare, si apoi de convalescenta, era cu mult mai mare decât economiile unui lucrator. Imigrantii români in cea mai mare parte nu aveau rude si, ca urmare a faptului ca nu cunosteau limba engleza precum si datorita faptului ca aveau o calificare foarte limitata, trebuiau sa accepte muncile cele mai grele si mai simple care ii expuneau cu mult mai mult la accidente la locul de munca. Nevoia unui sistem de asigurare sau de a avea un fond de intrajutorare era mare si unii membrii ai comunitatii au inceput sa se gândeasca la infiintarea unei societti de ajutor mutual.

Foto.2 Parte din membri Societatii „Unirea Românilor” in fata catedralei „Sfântul Gheorghe” la a 80-a aniversare (1989). Foto: George Pâslaru.
Prima incercare de a organiza o societate a fost facuta in 1908 de catre Danila Iacob, Ioan Maris si Gheorghe Botean, dar acea incercare nu a reusit. in iunie 1909 s-a format un comitet care avea sa duca la infiintarea primei societati din Michigan, in iulie 1909.
Trei ani mai târziu, la sedinta societatii din 12 februarie 1912, membrii societatii, propun infiintarea unei parohii ortodoxe române la Detroit. Propunerea a fost acceptata unanim si biserica „Sf.Gheorghe” a fost ridicata si prin eforturile membrilor societatii. Aceasta frumoasa biserica devine catedrala a nou-formatei Episcopii Ortodoxe Române din America, in 1929.

Foto.3 Comitetul Societatii „Unirea Românilor”: John Tipa (V.Presedinte), Petru Lupsor, Andrei Muresan, Rebecca Popovici, Eugene S.Raica (Presedinte), James Crucian, Petru Muresan (Casier), Marioara popescu, Anne Mercea (Secretar`) si John Mercea (Secretar Financiar) – 1993. Foto: George Pâslaru.
In iulie 1920, Societatea „Hora Unirii” din Highland Park, s-a contopit cu Societatea „Desteapta-te Române”, astfel având un numar de aproape 1.000 de membri. in octombrie 1922, „Casa Româna” – sala sociala a societatii – a fost terminata si avea sa devina centrul social al comunitatii românesti din Detroit pentru urmatoarea jumatate de secol. in 1923, Societatea „Stefan Voda”, urmata de societatile „Banateana”, „Bucovineana” si „Progresul” s-au unit cu „Desteapta-te Române” formând astfel Societatea „Unirea Românilor”. „Casa Româna nr.2” infiintata in Dearborn, in noiembrie 1926, avea sa faca din Societatea „Unirea Românilor” singura societate fraternala româneasca din America care detinea doua cluburi/sali sociale functionale. Succesul acestei a doua Case Române insa a ramas limitat datorita crizei economice care s-a dezlantuit in 1929. in 1962 Societatea „Patriotii Români” din Highland Park se alatura si ea acestei societati care va deveni astfel societatea cu cea mai larga componenta, membra a Uniunii si Ligii Societatilor Românesti din America, cu sediul in Cleveland, Ohio.

Foto.4 Biserica catedrala „Sfântul Gheorghe”, actualmente in Southfield, Michigan, fondata de Societatea „Unirea Românilor” in Detroit, la 12 februarie 1912. Foto: George Pâslaru.

 

Foto.5 Placa comemorativa de la intrarea catedralei „Sfântul Gheorghe” pentru care Societatea „Unirea Românilor” a donat peste 55.000$. (De la infiintarea bisericii societatea a donat aproximativ 100.000$ la catedrala). Foto: George Pâslaru

Foto.6 Icoana murala „Invierea Domnului” din catedrala Sfântul Gheorghe, pictata in 1973, lucrare finantata de catre Societatea „Unirea Românilor”. Foto: George Pâslaru.

Interesul Societatii pentru treburile nationale românesti a continuat si intre cele doua razboaie mondiale si a determinat trimiterea unei delegatii de 300 de români-americani sa participe cu drapele americane si românesti la aniversarea de zece ani de la Marea Unire, la 20 mai 1929, la Alba Iulia. Primul ministru de atunci, Iuliu Maniu i-a primit si salutat pe fratii din America multumindu-le pentru gestul de solidaritate cu tara-mama România.
Tot intre cele doua razboaie, organizatiile românesti au contribuit la cumpararea a circa 90 de acri de pamânt pentru „Vatra Româneasca” (Grass Lake, Michigan), loc care devine resedinta Episcopiei Ortodoxe Române din America, incepând cu episcopul Policarp Morusca, in 1938.
Caracteristic pentru activitatea „Unirii Românilor”, ca si pentru toate organizatiile similare, sunt intrunirile pentru aniversarea datelor istorice (24 Ianuarie, 1 Decembrie, 10 Mai s.a.). La aceste intruniri costumele nationale si drapelele românesti si americane fluturau si animau pe cei prezenti.
Dar membrii „Unirii Românilor” n-au uitat nici de tara parintilor si alaturi de alte societati si parohii româno-americane au colectat bani in 1925 ca sa ajute victimele unor indundatii din România. Acelasi gest s-a repetat in 1970 când inundatii catastrofale s-au abatut din nou asupra pamântului românesc. Indignarea românilor americani in fata invaziei brutale sovietice s-a aratat la finele lui 1947 când Societatea „Unirea Românilor” si-a ridicat glasul de protest impotriva ocuparii României de catre soviete, impotriva arestarii lui Iuliu Maniu si a abdicarii Regelui Mihai.
Societatea si membrii sai s-au consacrat sprijinirii  institutiilor culturale si religioase, Uniunii si Ligii Societatilor Românesti din America si ziarului „America, atât timp cât ambele au existat (atât ULSR cât si ziarul „America” nu mai functioneaza de câtiva ani, n.r.). A fost ajutata si publicatia româneasca, de lupta anticomunista, „Cuvântul Românesc”, editata la Hamilton, Canada intre 1975-2005. O atentie deosebita a fost acordata Catedralei Ortodoxe „Sf.Gheorghe” si Centrului Româno-American din Jackson (the Romanian-American Heritage Center). Au mai fost trimise donatii celor doua institutii monastice de la Muntele Athos: „Podromu” si „Sfântul Dimitrie-Lacu”. Celelelate biserici, grupuri culturale, artistice, folclorice, programele de radio din zona metropolitana Detroit au fost si ele beneficiarele unor donatii din partea societatii. Societatea se poate mândri cu un aport sub forma donatiilor in valoare de 200.000$.
Societatea „Unirea Românilor” din Michigan a jucat in cei 100 de ani de existenta un rol fundamental si laudabil in acelasi timp, in pastrarea traditiilor si specificului românesc aici pe pamânt american.
*

Lista presedintilor Societatii
(1909-2009)
„Desteapta-te Române” (fondata 8 iulie 1909)
Stefan Ognian, Daniel Iacob, Ion Vulpescu, Lazar Colgea, George Botean, Iova Onciu, George Magina, Alexandru Istvan, Dumitru Popescu, George Balan, Stefan Lutai.
„Despteapta-te Române – Hora Unirii” (fondata 3 iulie 1920)
Ioan G.Petroviciu, Ioan Furceanu, Ioan Vuica, Iacob Tudor, Petre Gabrean.
„Unirea Românilor” (fondata prin unirea societatilor mentionate, 29 octombrie 1924)
Stefan Musta, Solomon Ghilezan, Nicolae Dragos, Vasile J.Vlad, Nicolae Nicula, Charley Pop, Ilie Chitu, Ioan Indreica, Iosiv Popa, Avram Barbu, Nicolae Dragomir, Ioan Popescu, John Mercea, Michael Z.Mihaiu, Alexandru Buliga, John G.Gaspar, Nicolae Cârstea Sr, Eugen Marginean, Vasile Craina, Eugene J.Popescu si Eugen Raica (din 1988 – prezent).

Foto.7. Eugen S.Raica, Presedinte „Unirea Românilor” prezinta Certificatul de Onoare Guvernatorului John N.Engler (23 octombrie 1994). Foto: George Pâslaru

Foto.8 Diploma din partea guvernatorului statului Michigan, John Engler, cu ocazia sarbatoririi a 85 de ani de la infiintarea societatii

Foto.9.Mesaj din partea domnului David E.Bonior membru al Congress-ului SUA, in anul 1994.

*

Nota redactiei. Societatea „Unirea Românilor”, prin presedintele Eugen Raica, impreuna cu un grup de prieteni sustinatori intentioneaza organizarea festiva a celor 100 de ani de existenta, in anul 2010. Va vom face cunoscuta data acestei manifestari la care va invitam sa luati parte.

Din lirica exilului

Posted by Stefan Strajer On December - 30 - 2009

Colindul prizonierilor romåni din lagarul de la Gorki (Rusia)

La fereastra amintirii ne-adunam,
Cåntecul de alta data sa-l cåntam.
A cernit un inger florile tiptil
Peste fruntea mea senina de copil.
Mama-mama, cresc nametii si pierim,
Cad pe gene flori de gheata, Velerim.
Rabufneste’n vuet stepa catre cer,
Brazii leagana in vårfuri Lerui-Ler.
Trec in caravana Magii dorului,
Peste fruntea rece-a luptatorului.
Mama-mama, cresc nametii, suferim.
Fara tara, flori de gheata – Velerim –
Brazii ard in visul vechiului catun,
Noi purtam colindul unui nou Craciun.
Doamne, cerne’n focul inimii zapezi,
Fruntea moarta, mama, vino s-o dezlegi.
Gåndul nostru’n gåndul Tarii sa-mpletim,
Flori de gheata’ntr’o cununa, Velerim…

Craciun 1951

A pornit ca si-alte dati,
Prin troiene de nameti,
Ieri asa cam pe la toaca,
Cu mustati de promoroaca,
A pornit hoinar la drum,
Si-i deja pe-aproape-acum,
A porinit copiii spun,
De departe Mos Craciun.

Mos Craciun cu barba alba,
Vino’n noaptea asta dalba,
Treci cortina cea de fier
Si vino cu Lerui-Ler.
Vino si la casa noastra
Si ne bate la fereastra,
Vin batråne’n fapt de sara,
Si la cei fara de Tara.

Mosule cu zåmbet drag,
Vino si la mine’n prag.
Si te rog sa nu-mi aduci,
Nici stafide si nici nuci.
Roscoave si jucarii,
Sa le tii pentru copii.
Mie Mos Craciun iti cer,
Sa-mi aduci un colt de cer,

Din indepartata Tara,
Ferecata’n grele fiara.
Mos Craciun te rog mai ada,
Doar un bulgar de zapada.
Bulgaras de alba nea,
Sa-l lipesc pe fata mea,
Obrajii sa-l incalzeasca,
Lacrimile sa-l topeasca.

Mos Craciun, Mos Craciun,
Asi mai vrea ceva sa-ti spun.
Inainte de-a veni,
Treci la måndra intr’o zi.
Si din parul ei balai,
O suvita tu sa-i tai.
Si sa mi-o aduci apoi,
Cånd ai sa ajungi la noi.

Mos Craciun si de-ai putea,
Inca asi mai vrea ceva.
Si te rog, te rog in soapte,
Cel putin pentru o noapte,
Pentru noaptea de Craciun,
Mosule cu zåmbet bun,
Ca’n povesti pe-un nor de para,
Ada-ne, intreaga Tara.

N.S.Govora

Colind

Mar domnesc, Marie buna,
Maica Domnului si mie,
Crin de liniste si luna,
Lacrima si liturghie,
Maica Domnului, Marie…

Prunc cu zåmbet de matasa.
Paza: inger somnoros,
Pribegim si n’avem casa
Si Irod e dusmanos…
Cerul ni-l purtam pe jos,
Maica Domnului, Mireasa…

Drag luceafar de-altadata,
Du-ne’n stramoseasca glie
C’am batut pamåntul roata
Si sinedriul nou nu stie
Decåt ura si urgie…
Una, Sfånta, Precurata,
Maica Domnului, Marie.

Vasile Posteuca (vol.Cåntece din fluier, Ohio, 1960)

Gånduri de Craciun

Privesc cu ochi de doruri plini
Lumini, lumini, lumini iar iar lumini,
In case, pe balcoane, prin arbori, printre flori,
Pe vårfuri ascutite de’nalti zgåråie nori.

Lucesc ca niste stele, voios, ochi de copii,
Ce-si duc grabiti parintii, intins, spre jucarii.
S’apropie Craciunul… Natura’n sarbatoare,
Imbracata haina alba si’n aer e racoare.
S’apropie Craciunul, cu datini si cu cåntec,
Care patrunde’n suflet, ca un vrajit descåntec.

Ma poarta amintirea cu-al gåndului catarg,
Pe’ntisele oceane, pe drumul meu pribeag,
Cu dorul calauza, inchid privirea trist,
Sa mearga gåndul singur, prin zari de ametist.

Serbeaza fratii nostri Nasterea lui Iisus,
Pe-ascuns, ca’n catacombe. Colindele-au ajuns
O parodie trista, rostita de copii,
Ca n’au voie sa cånte frumoase melodii,
Cu datinile sfinte ramase din stramosi,
De plång batrånii’n barba, cu ochi de lacrimi storsi.

In case, cu sumane, pe masa, saracie,
Caldura si måncarea sunt numai fudulie.
Craciunul de-altadata e doar o amintire,
Ce-o povestesc batrånii. Si’n taina dau cetire
Calatorii cu magii ce-au mers dupa o stea,
S’ajunga långa ieslea din care le zåmbea
Copilul Dumnezeu, nascut s’aduca’n lume
Iubirea Sa si jertfa, cereaca Lui minune.

Si gåndul trit se’ntoarce cu lacrimi de durere.
Dar orice fac pagånii, credinta tot nu piere.
Caci adevaru-i magic, din bunici in bunici.
Nu fariseic rånjet, de-atei si venetici.

Alexandrina Isac (vol. „Bucium”, New York, 1988)

De Craciun

In carte iti trimit presata,
Din cåmpul nesfårsit, o floare
Cum ai primit si alta data,
Azur de cer intr’o scrisoare.

As vrea sa strång raze de luna
Sa impletesc un cos cu ele,
In el sa vad cum se aduna
Bujori si maci si viorele.

Si-as vrea sa pot drumeag, carare,
De måna sa-l petrec cu tine,
Sa mergem iar la intåmplare
Printre påråuri cristaline.

Iar cerul plin de nestemate,
Peste carari serpuitoare,
Cu soapte’n ftunze leganate
Sa plasmuiasca o scrisoare.

Intoarce foile din carte,
Inchide ochii in visare
Si poarta-ti gåndul iar departe
La ierni de tara cu ninsoare.

La bucurii din alta data,
La un Craciun de sarbatoare
Cånd tu, cea mai frumoasa fata,
Priveai in jos, suråzatoare.

Stefan G.Teodoru (vol. „Odiseea unui cuget”, New York, 24 dec. 1987)

Mos Craciun

Mos Craciun, cu dalbe plete,
Ce cobori, pe indelete,
Printre nori si pe ninsoare,
Si prin geamuri numai floare;

Mos Craciun, copilarie
Cu spernate zeci, o mie,
Mos Craciun, infiorare,
Ce te’mparti cu fiecare

Si aduci in lumea ’ntreaga
Dar de dar sa se aleaga.
Insa’n ani de’nfometare,
Tu, ne-ai daruit rabdare,

Iar in clipe de urgie,
Tu ne-ai dat drept bucurie
Noi puteri, puteri intr’una
Sa’mpletim, din spini, cununa.

Stefan G.Teodoru (vol I Versuri, NY-Madrid, 1973)

Mos Craciun

Mos cu barba de zapada,
Fara daruri, mos sarman,
Tineretea ta gramada
N’o s’o vada
Nici ast an.

Torc paianjenii sub grindina,
Tara-i fara de baieti, –
Nu-ti mai vin cu ceata’n tinda
O colinda
Sa-i inveti.

De cu seara’naripatii
Ingerii nu mai cånta prin
Singuraticele spatii
Si-asteptatii
Nu mai vin.

Plånge biata gospodina,
Bratele in gol se’ntind,
Nu e ceara de-o lumina,
Nici faina
De-un colind.

Tu, cel vesel de-altadata
Strångi pustiul astui an
La colinda’ndatinata
Fara ceata,
Mos sarman.

Gårbov pribegesti prin sate,
Te strecori pe la oras,
Gemi pe ziduri de cetate
Daråmate
De vrajmas.

Cu tropare si podobii
Faci popas intr’un catun,
Zgribulit la gura sobii
Plångi ca robii,
Mos Craciun.

Plångi incet; Sta la uluca
Paznicul sub coif de fier
Si e’n stare, Mos-Naluca
Sa te duca
Prizonier!

Nichifor Crainic
O, brad frumos

O brad frumos, ce sfånt pareai
In alta sarbatoare.
Ma vad copil cu par balai,
Si ochii de cicoare,
Revad un scump si alb camin
Si chipul mamei sfinte,
Imagini de Craciun senin
Rasar si azi in minte…

Un brad cu daruri si lumini
In amintiri s-arata.
In vis zåmbeste ca un crin
Copilul de-altadata.
Intregul cer era deschis
De-asupra fruntii mele
Acum, strång pulbere din vis
Si numai scrum din stele…

Copil balai, Craciun si brad,
S’au stins in alte zile,
Acuma numai lacrimi cad
Pe’angalbenite file…
Azi nu mai vine Mos Craciun
In noaptea de cenuse
Ci doar tristetile s-adun
Sa-mi plånga långa use…

In frigul temnitei ma frång
Pe amintiri pierdute,
Ma strång in inima si plång
Cu vremile trecute…
Omatul spulberat de vånt
Se cerne sub zabrele
Si-mi pare temniTa mormånt
Al tineretii mele…

Radu Gyr

Scrisoare din exil
Pentru Mos Craciun

Mos Craciun, batråne draga,
Au trecut… cåti ani de-atunci
Cånd inalti cåt o deseaga,
Zdrentarosii – strazii prunci,
Colindånd cu Mos Ajunul
Ne umpleam cu nuci, colaci…?

Cåt de bun era Craciunul!
Mos cu daruri, ce mai faci?
Eu mi-s mare. Vezi copiii,
Pruncii mei cu Mos Ajunul?
Poarta’n ei taina cåmpiei,
Taina gråului s-Ajunul,
Tot Ajunul cu putinta
De’ntrupare si lumina.

El coboara in fiinta
Magii, steaua se inclina.

Mos Craciun, aicea totul
Este bun, perfect si calm.
Am si påine, am si tortul
si Cuvåntu-l am balsam.

…Dar in gånd un junghi tresare
cånd m’asez la masa:
„Mos Craciune, du måncare
fratilor de-acasa!”

Folclor nou

Craciunul, Anul Nou si Boboteaza în Tara Romaneasca

Posted by Stefan Strajer On December - 23 - 2009

CRĂCIUNUL, ANUL NOU ŞI BOBOTEAZA în ŢARA ROMÂNEASCĂ, la curtea lui MATEI BASARAB

Autor: Viorel Rus

Răsfoind colecţia publicaţiei „Gazeta Transilvaniei” din Braşov, în mai multe numere din anul 1900, la rubrica „Foileton”, am găsit fragmente din foarte pitoreasca descriere a Ţării Româneşti, în secolul al XVII-lea, sub Matei Basarab, făcută de arhidiaconul Paul de Alep însoţitorul Patriarhului Antiohiei Macarie, care a călătorit prin ţările române între anii 1653-1658. Lucrarea a fost scrisă în limba arabă, tradusă în limba engleză în anul 1836 şi în româneşte, de către Emilia Cioran, în anul 1900. Spre informarea şi sper, plăcerea, cititorilor „Curentului Internaţional”, acum in preajma sfintelor noastre sărbători de iarnă, redau frânturi despre petrecerea acestora la curtea lui Matei Basarab, în acele vremuri, aşa cum reies din însemnările arhidiaconului. Alătur tradiţionalele urări „Sărbători Fericite, Sanatate, Fericire şi Prosperitate, tuturor fraţilor mei români, oriunde s-ar aflaViorel Rus – Bistrita, Romania

Cetatea de scaun Târgovişte de Crăciun

„… Intrând în Ţara Românească, venirăm la un oraş numit Râmnic şi mai încolo la un mare târg numit Buzău… La apropierea noastră de oraşul Târgovişte, care e reşedinţa de iarnă a Beiului (Domnitorului) muntenesc, ieşi spre întâmpinarea Patriarhului chiar Ignatie Mitropolitul local, un bătrân venerabil, cunoscător de limbile: turcă, persană, greacă şi română. Patriarhul se sui în frumoasa lui trăsură şi amândoi intrară în oraş, care e înconjurat cu ziduri de lemn, ridicate de Matei actualul Bei. Oraşul e foarte întins şi udat de toate părţile de numeroase păraie. Boierii ne întâmpinară şi ne duseră la o mănăstire de piatră zidită de Vasile-Bei (Vasile Lupu domnitorul Moldovei), ca probă şi confirmare de prietenie, pe când se împăcase cu supranumitul Matei-Bei (Basarab) al muntenilor. Ea poartă numele „Învierii Domnului”, dar muntenii o numesc Mănăstirea Stelii (numele mănăstirii provine de la negustorul Stelea ce a plătit zidirea ei iniţială n. n.). E mare şi îngrădită cu un zid de piatră. La apropierea noastră traseră clopotele şi la uşa bisericii văzurăm o mare gloată. Ne deterăm jos. Biserica e prea frumoasă, având două elegante cupole, cu mai multe cruci, pentru a căror poleitură s-au cheltuit, se zice, 700 ţechini (galbeni veneţieni). Iconostasul, de artă rusă, e splendid şi are trei uşi. Intrarea noastră în Târgovişte fu marţi, în al doilea Teshrin (29 noiembrie). Seara traseră clopotele pentu sărbătoarea Sf. Andrei. În Ţara Românească ceremonia liturghiei e mai lungă decât în Moldova. E de observat că în ajunul fiecărei sărbători însemnate se trag toate clopotele şi se adună o mulţime de popor la biserică. În atari zile era obiceiul lui Matei Vodă de a face banchet pentru cler, călugări, pentru sărăcimea oraşului şi pentru călători, iar după ospăţ se distribuia fiecăruia o elemosină (un dar). La sărbătoarea Sf. Nicolae (6 decembrie) poporul se grămădea la biserică. Beiul (Domnitorul), trimiţându-ne trăsura sa, ne duserăm şi noi la biserica din curte, unde Patriarhul a servit liturghia cu chiar Gavril, capul episcopilor din Serbia, şi cu Mitropolitul Muntenesc (Ştefan, 1648-1668), fiind trei coroane, câte trei deodată, îşi deteră binecuvântările lor. La sfârşit Beiul se scoborî şi stătu lângă tronul său. După ce i s-a oferit nafură, ca şi la ceilalţi boieri, după obicei şi apoi colivă, ne-am dus la banchet, până când distribuindu-se la toţi veşminte de onoare, ne-am întors cu trăsura la mănăstirea noastră. Tot aşa se făcu şi în ajunul sărbătorii Sf. Ignatie, ce precede sărbătoarea Crăciunului. În ziua acestei sărbători muntenii obişnuiesc să taie porci, pe care îi atârnă cu cuie pentru praznice, iar ţipătul lor ajunge până la cer. Acum Patriarhul avu o întâlnire cu Matei-Bei, condus fiind la palat în trăsura domnească şi primit foarte bine. După ce îi oferirăm darurile noastre, Patriarhul îi prezentă o bucată din coasta Sf. Apostol Filip şi un vas mic cu noul mir… Beiul în curând începu să iubească foarte mult pe Patriarh. În ziua Crăciunului, el trimise să se adune trupele sale ce aveau cvartire în oraş, bătând toba în jurul poliţiei, semnal că trebuie să se adune. Ei s-au grupat în jurul palatului cu steagurile lor. Beiul veni la dânşii cu trăsura, iar ei cântau dinaintea lui din instrumentele cele mari şi în urmă din tobe, flaute şi fluiere, aşa fiind obiceiul Beilor moldoveni şi munteneşti în imitaţia turcului. De aici cu toţii au pornit la vânat. În toate ţările acestea, precum şi la cazaci şi în Moscova, în casa fiecărui arhiereu sau boier se pot găsi cu siguranţă mai mulţi urşi şi alte animale de petrecere. Vânatul se obişnuieşte aici din timpii cei mai vechi în ziua de ajunul Crăciunului şi în Sâmbăta Luminii, fiind un uz tradiţional ca în atari zile să fie servite la masa Domnului, pentru prânz, bucate din propriul său vânat. Suita militară era de 10.000 oameni, toţi aleşi din tinerimea ce mai eroică şi bravă: sârbi, bulgari, arnăuţi, greci, unguri, turci, munteni. Seara s-au întors cu un vânat imens, fiind urmaţi la distanţă de care pline cu porci sălbatici, iepuri, vulpi, urşi jucăuşi, păsări sălbatice, precum cocori, becaţe, turturei etc. Boierii moldoveni şi munteni obişnuiesc să ofere Beiului în ajunurile sărbătorilor daruri festive, fiecare după rangul său, iar Beiul în dimineaţa solemnităţii îi îmbracă cu veşminte de onoare. Serviciul rugăciunii în ajunul Crăciunului fu condus după ordinea urmată la Constantinopole. După ce trăseseră clopotele, poporul intră în biserică îndată după amiază şi n-a ieşit până seara. Toată cetirea şi rugăciunile fură executate cu o cântare plăcută. E de observat, că în această ţară se obişnuieşte în seara de Naşterea lui Cristos, ca toţi preoţii din diferite oraşe, însoţiţi de sărmani, de citeţi şi de corişti şă se adune în cete, purtând icoane şi să umble toată noaptea vizitând casele boierilor şi dorindu-le bucuria din ziua de sărbătoare. Prima lor urare fu pentru Bei, a doua pentru Patriarh, însoţită de o rugă de felicitare. Dintâi se adună la protopop şi apoi merg la Bei, fireşte de hatârul darurilor. Precum au venit şi la Patriarhul nostru. Astfel ei umblă toată noaptea cântând naşterea lui Cristos. Fiecare om sărută icoana şi le dă ceva, dar abia ieşeau că alţii le urmau şi aşa de la înserat până s-a crăpat de ziuă. Tot astfel făceau lăutarii, toboşarii, flautiştii şi fluieraşii, colindând în bande toată noaptea dinspre Crăciun şi în noaptea următoare, cu felinare, pe la casele boierilor celor mari, la casa Arhiereului şi la Patriarh, când se întâmpla de era vreunul în oraş. Mulţi muzicanţi sunt din Turcia. Sâmbătă dimineaţa asistarăm la slujba în biserica mănăstirii. Pentru liturghie Beiul ne trimise trăsura sa şi ne-am dus la mitropolie. Furăm surprinşi de mulţimea oştirilor în Ţara Românească, împărţite tot în regimente. Totodată în această ţară sunt mii de case pentru vânzare de vin, spirt, bere, etc., tot băuturi milităreşti. Totuşi în aceste patru zile n-am văzut între ostaşi beţie ori rănire, ori ucidere, sau orice act criminal. Din contră se plimbau sobri şi drepţi sau şedeau ca nişte oameni în toate simţurile. Aşadar, nu e adevărat ceea ce se zice în ţara noastră, că creştinii de aici ar fi petrecând tot în beţie, risipind în desfrânări liberalitatea unor principi, care nu ştiu a-şi cârmui ţările. Curtea Beiului muntenesc e mare şi înconjurată de un zid de piatră. La o parte curge râul. Înăuntru e o preafrumoasă biserică de mari dimensiuni, la care te sui pe trepte (Edificată de Petru Cercel în 1538, aici este înmormântată doamna Elena soţia lui Matei Basarab n.n.). Ea cuprinde trei diviziuni. Partea exterioară e o arcadă ce formează narthica de din afară. Apoi intri pe o a doua uşă în al doilea apartament, unde sunt mormintele Beilor. În fine intri pe o a treia uşă în partea principală a bisericii care e mare şi cu aparenţă de a fi din vechime. Cupolele sunt înalte şi e prevăzută cu locuri sau strane de jur împrejur. În mijlocul curţii e un turn de piatră foarte înalt ce serveşte de fanar (lampă pentru iluminat)) pentru ceasornicul oraşului. Gardele de soldaţi, care seara bat o tobă după modul Haliliei la noi, spre a opri sau a împiedeca umblări nocturne sunt numeroase. Mai e acolo şi un fanar mare, care în timpul cât luminează nimeni nu îndrăzneşte să se mişte pe stradă. Dimineaţa iarăşi bat tobele şi stingându-se fanarul, se dă din tunuri aşa ca să audă toţi orăşenii, ca semnal pentru circulaţia poporului. Dacă se găseşte vreunul umblând pe stradă în timpul nopţii, vai de el, căci străjile desigur îl omoară! Prin urmare nu e adevărat ceea ce se zice la noi că creştinii de aici nu ştiu să se cârmuiască şi că nu au poliţie regulată. Tronul Beiului în biserică e înalt şi poleit cu aur. Din dosul lui sunt scări ce conduc la un loc secret, unde stă Doamna însoţită de dame învălate. De aici e o trecătoare la camera de consiliu a Beiului şi încă multe suiri şi coborâri îşi au punctul lor de plecare tot aici. De la locul unde sunt mormintele Beilor, deasemenea e o trecere ce conduce la acest loc. Deasupra e un balcon ce serveşte ca observator, de unde duminicile şi în alte sărbători obligatorii, Beiul obişnuia să se uite în jos asupra oştirii şi poporului celui sărac, căruia îi arunca din când în când bani, râzând de bătăile şi trântele ce îşi dădeau grămădindu-se la monetă… Acum Patriarhul făcu liturghia înaintea unei mari adunări, dar Beiul fiind bătrân nu avu puterea să stea de la început până la sfârşit. El obişnuia a se pogorî de pe tron precedat de Postelnicul cel cu toiag de argint. În dosul tronului stătea Spătarul încins cu sabia sa şi ţinând într-o mână buzduganul, iar în cealaltă calpacul Beiului, căci Beii munteneşti obişnuiau să stea de la începutul până la sfârşitul rugii cu capetele descoperite, precum şi înaintea unui Mitropolit ori Patriarh. Numai Vasile Beiu abia îşi ridica calpacul. Beiul se coborâ să sărute icoanele şi după liturghie Patriarhul îi prezentă daruri, precum şi la toţi boierii. Apoi am ieşit să ne rugăm pentru Doamnă, care murise de curând şi era înmormântată în cimitirul Beilor menţionat mai sus. Întorcându-ne, ne-am rugat asupra tavei cu colivă regală şi toţi cei de faţă au luat din ea , precum şi dintr-un frumos cozonac. Apoi Patriarhul dete binecuvântarea sa Beiului, care îndată sui scara. Curând după aceea Patriarhul ieşi îmbrăcat cu mantia însoţit de Mitropolitul local şi urmaţi de ceilaloţi clerici, spre a aştepta ivirea Beiului în balconul cel înalt. Patriarhul îl binecuvântă ca şi mai înainte, când aruncă bani, după obicei la soldaţi şi săraci. Apoi furăm conduşi sus pe scările bisericii la banchet în apartamentele Beiului. Cu această ocazuine boierii cei mari de serviciu se îmbrăcară în regalele lor veşminte de onoare, fiind acesta obiceiul de Curte la sărbătorile mari şi în aceea zi steteră şi serviră la masă de la început până la sfârşit. Aceasta se întâmplă regulat la sărbătorile de Crăciun, Anul Nou, Bobotează şi la Paşti, dar de a doua zi boierii prânzesc cu Beiul şi alţii servesc după regula de peste an. De câte ori se aduceau farfuriile cu mâncare din bucătărie în reflectoriu, băteau tobele, sunau trâmbiţele şi se auzea pătrunzătorul sunet al fluerelor. De câte ori bea Beiul, sunau iarăşi trâmbiţele şi se descărcau trei tunuri de se cutremura pământul. Aşa a mers până seara. Beiul şedea cu capul gol şi închina adesea cu pahare mari de câte o oca de vin. Mai întâi s-au închinat trei cupe în onoarea sărbătorii, apoi alte trei în onoarea Patriarhului, pe urmă iar şi iar şi iar în numele Beiului. Nimeni nu putea să nu bea, sub niciun cuvânt şi toţi cei admişi la masa domnească erau deprinşi cu acest obicei de a tot bea până se aduceau lumânările, ceea ce era un semn de plecare. Mai înainte de a pleca, însă, se obişnuieşte ca Beiul să distribuie veşmintele de onoare la capii clerului şi la egumenii mănăstirilor domneşti, care erau primiţi la banchetele domnilor.

Foto. Domnitorul Matei Basarab

Mai întâi Patriarhului ce se întâmpla să fie de faţă i se dădu un veşmânt de catifea, tot aşa se dădu Mitropolitului local, care şede la masa Beiului în toate zilele, căci nimeni altul decât el binecuvântează bucatele domneşti. Ceilalţi capi ai mănăstirilor primeau veşminte de saten de diferite preţuri, la preoţii de rând şi nouă diaconilor ni se distribuiau veşminte din mătase de Chios. Pentru restul clerului, călugări şi săraci, se punea o masă întinsă separată şi la finele ospăţului li se distribuiau bani de argint înveliţi în basmale. Astfel era regula ceremoniei în fiecare sărbătoare duminicală… Ţara Românească cuprinde la 400 de mănăstiri zidite cu măiestrie din piatră, ai căror capi împreună cu episcopii, obişnuiesc să vină înaintea sărbătorii Crăciunului aducând Beiului nişte daruri: animale, vin, roduri, etc. Ei rămân până după Bobotează trăind la mesele Beiului şi din ofertele lui, apoi pleacă acasă”…

 Târgovişte – Anul Nou

„…E de observat că în aceste două ţări, Moldova şi Ţara Românească, în ajunul Anului Nou, toţi boierii în serviciu, guvernatorii, pârcălabii sau slujbaşii şi toţi ofiţerii divanului de toate gradele se prezintă la Bei şi depun înaintea lui insignele demnităţii lor, fie o spadă, un buzdugan, un toiag de argint, un hanger de argint, sau orice altă armă, apoi se retrag. Noaptea Beiul le trimite la fiecare sau o confirmare sau o demisie. Cel înaintat în boierie, primeşte insignele cu un veşmânt de onoare, precum asemenea şi acela ce îşi păstrează postul său de mai înainte, iar persoana pe care Beiul vroieşte a o îndepărta, nu primeşte nici un mesaj, ceea ce echivalează cu o demisie. În cursul anului nu se face nici o înaintare în slujbe şi nici o degradare, afară numai la sărbătoarea Anului Nou (1 ianuarie), în prima zi a anului. Atunci foarte dimineaţă, toţi asistă la bisercă, după obiceiul comun, la slujbă, de acolo merg să felicite Beiul de sărbătoare şi să-i sărute mâna dreaptă. După liturghie ei servesc la masa domnească până seara, îmbrăcaţi în hainele lor de onoare. A doua zi se aşează cu Beiul la banchet şi servesc alţii, cei puşi la serviciu în zilele de peste an. Tot atuncii boierii trimit Beiului daruri, fiecare după treapta boieriei sale. Doamna de asemenea acordă haine de onoare nevestelor şi fetelor de boieri, care ele la rândul lor fac daruri Doamnei. Cu ocazia sărbătorii Circumciziunii, Patriarhul servi pentru Bei liturghia, după care amândoi s-au suit în camera de banchet, unde se adunaseră mai mulţi chiar ca la ziua Crăciunului. Pe lângă deşertarea cupelor celor pline, descărcarea tunurilor şi ascuţitul sunet al instrumentelor muzicale, se mai făcu spre seară distribuire de haine”…

Târgivişte – Boboteaza

„…În ajunul Bobotezei se observă aceleaşi ceremonii ca şi la ajunul Crăciunului. S-au recitat în toate bisericile rugăciunile obişnuite asupra apei. E de observat că în toate ţările creştine, preoţii, la începutul fiecărei luni fac câte o aghiasmă în fiecare biserică, apoi colindă spre a stropi prin case în speranţa gratificaţiunii, dar mai ales în Ţara Românească sunt atari clerici de industrie. La Bobotează se adună aici din toate părţile Ţării Româneşti şi din ţările limitrofe, mii de egumeni, preoţi, călugări, diaconi, cu mitropolitul de la Târnovo, care serveşte în această ocazie şi cu alţi mitropoliţi, care nu lipsesc niciodată, atraşi de speranţa gratificaţiunii de a se abate pe aici în toţi anii. Cermonia se face aşa: seara după rugăciunea asupra apei, clericii îşi umplu ulcioarele şi căldăruşele din ea şi îmbrăcându-se cu felonul, iau crucile în mână şi merg mai întâi la palatul Beiului pe care îl stropesc fiecare la rândul său separat şi primesc de la el un frumos dar. Apoi merg la Mitropolitul local şi de acolo în casele tuturor boierilor şi cetăţenilor mai avuţi pentru a-i stropi. Ei veniră şi la Patriarhul nostru, sunând şi cântând psalmuri toată noaptea , iar el luă sfiştocul, stropi toată casa în forma crucii, pe el şi pe toţi cei de faţă, apoi sărută crucea şi le aruncă un dar în vasele lor. Tot în acest mod banda muzicanţilor cu tobe, fluiere, torţe aprinse cutreierară oraşul în cursul nopţii şi în noaptea următoare, făcând serenade boierilor. Veniră şi la noi pentru a-l saluta pe Patriarh, care le dete un bacşiş. Ei erau toţi turci şi considerau o mare onoare de a fi admişi în prezenţa noastră. Mulţimea şi bucuria gloatelor în Ţara Românească, la Bobotează, întrece tot ce se petrece la curţile celor mai mari principi ai creştinătăţii, judecând după ceea ce amj văzut şi am auzit. În dimineaţa sărbătorii, ascultarăm rugăciunile în biserica mănăstirii, iar la timpul liturghiei Beiul trimise trăsura sa şi plecarăm cu mare pompă, trupele fiind înşirate la dreapta şi la stânga până la palat şi chiar în palat, fâlfâind steagurile lor cele cu cruci. De câte ori descăcau puştile lor, fumul se ridica deasupra capetelor. Numărul total al trupelor, după cum ne-am informat pe urmă, fu cam la 100.000, căci Beiul muntenesc ţine în solda sa la 150.000, populaţia acestei ţări e imensă, căci toţi fugarii din Turcia se refugiază aici, unde lesne se câştigă mulţi bani… Apoi, intrarăm în biserică. Patriarhul se înveşmântă împreună cu Mitropolitulitul, cu chiar Gavril, capul episcopilor din Serbia, cu principalii egumeni, etc. Fiecare din ei ţinea în mână o cruce învelită şi venind se aşezau pe scaunele lor. Acum se aduse o mare sarcină de lumânări şi se distribui poporului, după aceea se puse în mijlocul bisericii un fel de masă mare pe care aşternând-o aşezară pe ea cupe mari, un bazin de argint umplut cu apă şi o cutie mare cu moaştele Sfinţilor, între altele mâna dreaptă a Sf. Mihail, episcopul Sonadei şi a Sf. Marine, încadrată în aur curat. În acel moment se coborâ Beiul şi stătu lângă tronul său, iar Spătarul luă o mare lumânare poleită cu aur şi alte două asemenea şi le puse în sfeşnice de amândouă părţile. Îndată se scoborâ şi Patriarhul şi făcu rugăciuni deasupra apei. În fine noi ieşirăm afară din biserică, pentru ca Patriarhul să afunde crucea. Procesiunea o formau mai întâi stegarii, doi câte doi, cu insignele şi steagurile lor cu cruci în vârf, apoi purtătorii de torţe, apoi preoţii doi câte doi, în fine Patriarhul cu Mitropolitul. Când Patriarhul cu crucea în mână ajunse la malul râului găsi apa îngheţată, căci dimineaţa fusese un frig de crăpau pietrele. Mai înainte se obişnuia să se facă ruga asupra apei în mijlocul curţii, dar Beiul fiind bătrân şi frigul prea riguros, astădată ruga se făcu în interiorul palatului. Acum oamenii sparseră gheaţa şi Patriarhul afundă crucea în apă de trei ori, în care timp s-a cântat un imn. După aceea toată mulţimea îşi umplu ulcioarele, iar preoţii cufundară în el un mare număr de copii, din care vreo câţiva au îngheţat. Pe noi ne durea inima la auzul ţipetelor copiilor ce sufereau din cauza gheţii şi a frigului. Noi înşine eram ca şi orbiţi de frig, stând cu capetele descoperite. Mai multe zile pe urmă ne-au asurzit urechile şi am simţit dureri. Întorcându-ne în biserică, Patriarhul stropii cei patru pereţi ai edificiului şi tabernacolului, apoi se apropie de Bei şi-l stropi şi pe el. Când Beiul sărută crucea, se făcu semn trupelor, care au descărcat toate puştile lor de bubuia prin aer. Urechile noastre asurziră cu totul şi ne temeam să nu cadă peste noi biserica. Apoi Patriarhul stropi pe boierii cei de faţă. Să-i fi văzut ca nişte flori de primăvară cu strălucitele lor haine, înveliţi cu blăni, ceea ce se consideră la ei ca un semn indispensabil de bogăţie. După aceea ieşirăm afară din biserică aducându-se acolo două scaune dinaintea uşii, pe un loc foarte ridicat, unul pentru Bei şi celălalt pentru Patriarh. De ambele părţi la dreapta şi la stânga stătură preoţii. Apoi se aduseră armăsari domneşti, cei mai nobili şi mai scumpi, cu preţioase ornamente de brocart de aur, lucrate cu mărgăritare şi pietre scumpe, încât încântau privirile. Patriarhul îi stropi pe rând în număr de douăzeci. Aceste ornamente erau ale Beiului, fiecare în preţ de 1.000 de galbeni. În urma tuturor veni un Comis călare pe un mic catâr şi un altul pe un măgar, cu scopul să producă veselie şi râs spectatorilor. După ce Patriarhul îi stropise, am intrat la liturghie, de unde ne-am suit la banchet. În aceea zi se făcu o adunare mare mai splendidă decât celelalte. Ospăţul s-a celebrat prin deşertarea cupelor, vuetul instrumentelor muzicale, baterea tobelor, ascuţitul sunet al fluerelor, descărcarea puştilor şi a săcăluşelor. Veselia fu mare. Seara ni s-au distribuit veşminte, ca de obicei şi noi ne-am întors în trăsură înconjuraţi de pionieri, seimeni, dărăbani, care descărcau pe drum puştile, pe când cântăreţii cântară până am ajuns la mănăstire. Apoi, dându-le bacşiş i-am concediat, rămânând asurziţi de vuietul lor. Sâmbătă dimineaţa, a doua zi de sărbătoare , toţi muzicanţii, toboşarii, fluieraşii turci şi munteni umblau pe la casele tuturor boierilor bogaţi, cântând din instrumentele lor. Veniră şi la Patriarh, ca să-i dorească sărbători vesele şi trai fericit. Dându-le bacşişuri i-am concediat. În acelaşi mod veniră şi seimenii şi alţi ofiţeri ai armatei să facă urările lor, dând foc cu puştile şi depărtându-se apoi cu bacşişul. Aceasta ţinu până seara. Trebuie observat, că toţi boierii cei mari munteni sunt peste măsură de religioşi. În toate dimineţile de peste an ei se duc la biserica curţii de asistă la rugăciune, după aceea urcă la Bei şi formează un Divan pentru sentinţe şi judecăţi, apoi se coboară la liturghie şi nu părăsesc biserica până aproape la amizi, cănd pleacă la prânz. Acesta e traiul lor în tot cursul anului.

(Bistrita)

Sinaxar 23 Decembrie

În această lună, în ziua a douăzeci şi treia, pomenirea sfinţilor zece mucenici, care au suferit mucenicia în Creta.

Aceşti zece Sfinţi Mucenici au pătimit pe timpul lui Deciu împăratul, către anul 250, în insula Creta. Nu erau toţi dintr-un oraş, ci din mai multe părţi ale ţării. Din mitropolia Gortinei erau cinci: Teodul, Satornin, Evpor, Ghelasie şi Evnichian; din Cnos, unul: Zotic; din Epinia Panormului, unul: Agatopus; din Chionia, unul: Vasilide şi din Iraclia doi: Evarest şi Pompie. Aceştia au fost daţi de necredincioşi ighemonului insulei, care a poruncit călăului să-i ducă la altarele idolilor ca să jertfească; de nu vor voi să fie supuşi la tot felul de chinuri.

Vreme de treizeci de zile sfinţii au fost chinuiţi, batjocoriţi şi târâţi pe jos prin gunoaie, de necredincioşi. În urmă au fost duşi înaintea judecătorului. Au fost din nou bătuţi, loviţi cu pietre, pălmuiţi, scuipaţi şi târâţi pe jos prin gunoaie, dar au rămas neînduplecaţi şi tari în credinţa lui Hristos. După ce au fost chinuiţi aşa, li s-au tăiat capetele.

 

Evenimente 23 decembrie

 

2009 – Ediţia tipărită a cotidianului Business Standard va fi închisă, 23 decembrie fiind ultima zi de apariţie a cotidianului  patronat de omul de afaceri Sorin Ovidiu Vântu. Cotidianul economic din grupul Realitatea – Caţavencu se închide la numărul 664. Aproximativ cinci oameni din redacţia Business Standard, va forma o echipă editorială care se va ocupa de site-ul standard.ro.

 

1888 – Pictorul olandez  Vincent van Gogh, într-unul din desele sale momente de rătăcire îşi taie o parte din urechea dreaptă.

Van Gogh era îndeosebi ataşat de Gauguin. Are accese de furie la beţie şi se ceartă din ce în ce mai des cu acesta. În urma unei certe aprige între cei doi, Van Gogh îl atacă pe Gauguin cu briciul. Gauguin fuge speriat, iar Van Gogh îşi taie o bucată din ureche. Cu această ocazie realizează cât de aproape este de demenţă. În 1889 se internează voluntar în ospiciul din Saint-Rémy. În perioadele de calm este lăsat acasă să picteze. În decurs de mai puţin de un an, pictează 200 de tablouri.

ZiuaRomaniei008Duminică, 29 noiembrie 2009, în Phoenix, Arizona, a avut loc în premieră un spectacol intitulat “Ziua României la Phoenix”. La acestă sărbătoare au participat peste 200 de conaţionali. Evenimentul a fost organizat de  revista Phoenix Mission (www.phoenixmission.org) reprezentată de Octavian Curpaş şi de Alianţa Românească condusă de Corneliu Nicolăescu şi a avut loc într-o sală de recepţie a hotelului “La Quinta” situat la intersecţia străzii Greenway Rd cu Expresul I-17.  

 În jurul orei 13:45 (1:45 pm) pe un fundal sonor cu celebra Baladă a lui Ciprian Porumbescu, invitaţii au sosit rând pe rând, ocupându-şi locurile în sală.

În deschidere, dl Corneliu Nicolăescu, fost ofiţer în armata română, a ţinut o alocuţiune în care a prezentat contextul istoric al Marii Uniri de la 1918, urmat de un moment solemn în care toţi cei prezenţi au intonat imnul României “Deşteaptă-te române”. Apoi, Grupul muzical “Roua” a cântat “Clopotul reântregirii”. Programul a continuat cu un fragment din romanul “Baltagul” de Mihail Sadoveanu, interpretat cu măiestrie de Mihaela Reed.    ZiuaRomaniei007

La acest spectacol dedicat zilei naţionale a României, au participat mai mulţi lideri ai bisericilor româneşti din metrolopa Phoenix printre care: părintele Vasile Părău preot paroh la biserica “Sfânta Paraschiva”, dl Doru Levi Ilioi pastor al bisericii “Emanuel”, Ionel Borcea – pastorul bisericii “Philadelphia”, Dorel Micula şi George Botea – pastori asistenţi la biserica “Elim”.  Salutară a fost prezenţa pastorului John Todor din Quartzsite (Arizona) care a călătorit peste 2 ore cu maşina să ajungă la acest eveniment împreuna cu soţia şi fetiţa lor între cele doua slujbe (de dimineaţă şi seară) de la biserică.

John Todor este singurul român din orăşelul Quartzsite din Arizona, este căsătorit cu Mythyl Grace, originară din Filipine, amândoi fiind părinţii  unei fetiţe de doi ani, care s-a obişnuit deja să audă vorbindu-se în casă în limba română, filipineză şi engleză. Acesta, este pastorul bisericii americane “First Baptist Church” din localitate.               ZiuaRomaniei021

Liderii bisericilor româneşti din Arizona, au luat cuvântul rând pe rând, intercalându-se cu alte momente din program. Domnul Dorel Micula, s-a remarcat prin cuvântarea despe identitatea noastră ca cetăţeni americani de naţionalitate română. Face o bună remarcă afirmând că uneori ne consideram  americani (pt că majoritatea suntem aici de mulţi ani, alţii de decenii), alteori ne consideram pur şi simplu, români. Cel mai bine se observă cine suntem, la competiţiile sportive internaţionale. Când la o competiţie sportivă este un american, toţi dorim ca el să câştige. Însă, dacă se întâmplă ca în final să ramână un american şi un român, atunci, noi susţinem românul (în o asemenea situaţie se vede mai bine ce suntem). 

Atmosfera a fost întreţinută şi de cântăreţul de muzică populară Vasile Ţântaş (din Surprise, AZ) care a interpretat mai multe piese muzicale printre care “Arizona, Arizona”, “Oameni buni din neamul meu”, “Nici n-am trecut graniţa”, “Am şi prieteni şi duşmani”, “Eu şi vărul Ion” etc.ZiuaRomanieiAZ1

Melodiile au fost intercalate cu câteva recitaluri printre care “Reaprindeţi candela” de Grigore Vieru interpretată de Mihaela Reed, Simona Lucescu a recitat poemul “Din strainatate” de Mihai Eminescu iar poezia “1 Decembrie” de Gabriela Petcu a fost recitată de Ligia Simon.  Au existat şi momentele vesele cu piese remarcabile precum “Proces verbal” şi “Sărutmâna Coana Mare” de Tudor Muşatescu redate cu talent de Corneliu Nicoălescu.

Pe parcursul spectacolului, grupul “Roua” susţinut de o mare parte din audienţă, a revigorat atmosfera în mod deosbit prin melodiile “Treceţi Batalioane Române, Carpaţii”, “Basarabie Frumoasă” şi “Trăiască duhul lui Iancu”.

Programul evenimentului a fost prezentat cu profesionalism, talent şi dăruire de către jurnalistul Octavian Curpaş,  deschizând astfel drumul spre inimile celor prezenţi la sărbătoarea dedicată României, un motiv în plus de regăsire şi trăire a  bucuriei de a fi români.

În urma acestui eveniment, mulţi dintre participanţi încă sub impresia plăcută lăsată de sărbătoare, au avut cuvinte de apreciere şi mulţumire. Iată o astfel de scrisoare venită din partea lui Gheorghe Manea din Scottsdale, Arizona:

 “Invitaţia de a participa la o întalnire cu românii din Arizona ne-a bucurat prin faptul că am avut prilejul să trăim un moment de adânc patriotism faţă de ţara în care ne-am născut şi am trăit o perioadă a vieţii noastre.

Sărbătorirea Zilei Naţionale ne-a făcut să ne reamintim diferitele etape istorice prin care a trecut poporul nostru pentru păstrarea identităţii naţionale.

Un domn (Corneliu Nicolăescu) care cu emoţie ne-a făcut să rememoram eforturile eroice ale naţiei noastre pentru a fi unită şi puternică în pofida vicisitudinilor vremii de atunci, a trezit în fiinţa noastră acel sentiment patriotic că oriunde vom fi pe acest pămînt, ceva din fiinţa noastră a rămas şi va trăi în vechea vatră strămoşească.

Adunarea a fost condusă cu multă căldură şi spontaneitate de artizanul atâtor întruniri, Octavian Curpaş, care a ştiut să îmbine momentul solemn cu poezie genuină recitată de câţiva invitaţi cu vocaţie de artişti.  

Cântecele susţinute de solistul ardelean (Vasile Ţântaş) şi a formaţiei “Roua” a înveselit audienţa şi imnul patriei noastre a răsunat grandios în hotelul “La Quinta” din Phoenix iar fiorul “Deşteaptă-te române” ne-a făcut să credem pentru moment că suntem acasă. Gazdele au fost foarte ospitaliere punând la dispoziţie mici gustări şi cafea pentru toţi. Schimbul de dialoguri cu cei pe care i-am cunoscut ne-a bucurat mult şi pentru un moment noi toţi, parcă eram o Românie mică în acest frumos stat Arizona.

Aşteptăm ca astfel de evenimente să se mai întample şi noi de aici, să trimitem un gând bun celor care au rămas să înfunte dificilele probleme prin care trece în momentul de faţă, România.”

O altă participantă la această sărbătoare, Ramona Pavlovici, impresionată de întâlnire, scrie revistei:

“Atât eu cât şi familia mea, am fost total mişcaţi şi emoţionaţi că putem sărbători Ziua Naţională a Romaniei chiar şi în Vestul Sălbatic. Am avut un sentiment plăcut, îmbinat cu speranţa că toţi românii, fără deosebire de vârstă, religie, etc…se vor uni sub un singur Dumnezeu şi un singur steag naţional.

 

Desfăşurarea programului a reprezentat un început promiţător pentru felul în care românii din Arizona şi-au exprimat dragostea pentru patria mamă şi pentru cei de-acasă. Desigur că multe aspecte se pot perfecţiona în viitor şi nu mă îndoiesc de un şi mai mare succes în 2010.

 

Sper din tot sufletul că această tradiţie iniţiată de dumneavoastră în acest an, să continuie şi să dăinuie atâta timp cât curge sânge de român pe aceste meleaguri. Cred că un mare aport la sucesul acestui eveniment în viitor îl va avea atragerea a cât mai multor copii care să promoveze valorile şi cultura noastră românească. În aceeaşi ordine de idei aş adauga o altă sugestie, şi anume organizarea unui alt eveniment în Ianuarie, prin care să comemorăm creaţia şi contribuţia Eminesciană în literatura română.”

 

Cu siguranţă, şi în anul 2010,  revista Phoenix Mission (www.phoenixmission.org) reprezentată de Octavian Curpaş şi Alianţa Românească condusă de Corneliu Nicolăescu, vor organiza alte spectacole, alte minunate întâlniri prilejuite de diverse ocazii. Şi toate aceste evenimente, vor fi minunate, aşa cum a fost cel prezentat iar de fiecare dată, elemente noi vor întregi reuşitele.

gabrielle Gabriela Petcu

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors