Archive for the ‘Cultural’ Category

După rezultatele primului tur – epigramă

Posted by Stefan Strajer On November - 23 - 2009

După rezultatele primului tur 
valeriu-cercel-poza1

Autor: Valeriu Cercel

 
Pentru turul doi îmi pun
O-ntrebare infantilă :
Îl mai vreau pe Moş Crăciun,
Sau să vină Moş Gerilă?!…

Duminica electorala cu… Pastorel Teodoreanu

Posted by Stefan Strajer On November - 22 - 2009

Duminica electorala cu… Pastorel Teodoreanu

Pastorel Teodoreanu

Aici doarme Pastorel,
Baiat bun si suflet fin,
Daca treceti pe la el,
Nu-l treziti, ca cere vin!

Si alta scrisa cand era internat cu probleme de ficat (sau de plamani), in Dealul Filaretului, la un sanatoriu situat pe Soseaua Viilor (in Bucuresti).  Se spune asta a fost ultima lui epigrama; a murit dupa cateva zile:

Culmea ironiilor
Si rasul copiilor
Sa pun punct betiilor
Pe Soseaua Viilor!

La venirea rusilor

Pe drumeagul din catun
Venea ieri un rus si-un tun;
Tunul rus
Si rusul tun!
* * *

Armistitiul ne-a impus
Sa dam boii pentru rus!
Ca sa completam noi doza,
L-am trimis pe Petru Groza!

Statuii ostasului sovietic

Soldat rus, soldat rus,
Te-au ridicat atat de sus,
Ca sa te vada popoarele…
Sau fiindca-ti put picioarele?
Votati soarele

Cand te vad asa pe garduri
Si cu raze imprejur,
Mai ca-mi vine sa te-asemui
Cu o gaura de cur!

Radioului (unde era invitat sa intre prin str. Temisana, adica prin spate)

De un an si jumatate
Ma bagati numai prin spate,
Pe cand eu, intreaga viata
V-am bagat numai… prin fata!

Diviziei Tudor Vladimirescu, decimata la Debretin

Din falnic vanator de munte
Mi te-a facut Ana pandur !
Intai ti-a-nfipt o stea in frunte
Si-apoi un Debretin in cur !

Comunistii isi maresc randurile cu o parte din legionari

Capitane,
Nu fi trist!
Garda merge inainte
Prin partidul comunist!

Dupa alegerile din 1946 se mai putea vedea pe garduri: Votati soarele!

Nu credeam s-ajung vreodata
C-am sa pot sa fiu in stare
Ca facand pipi pe garduri,
Sa o fac direct in… soare!

* * *

Din Banat pana la Iasi
Se resimte lipsa sarii,
Fiindca cei mai multi ocnasi
Au ajuns la carma tarii.
 
Catren omagial catre Caragiale:
Cu greu tmi vine sa astern,
Un adevar ce nu-l suport,
Ca tocmai tu sa fii cel mort
Si Catavencu cel etern…
 
La Pelisor, palat transformat de regimul comunist in casa de creatie:

Voi, creatori ai artei pure,
Ce stati acuma la padure,
Sa fiti atenti cand va plimbati
Sa nu calcati in … ce creati !

Guvernul Groza

In guvernul Groza, cel de concentrare,
S-au primit trei membri, pentru completare,
Insa ca sa fie cabinet etern,
Imi bag si eu membrul… in acest guvern! 

ZECE MEMBRI DE PARTID

Zece membri de partid
Visau viata noua
Unul a vorbit in vis,
Si-au ramas doar noua.

Noua membri de partid
De marxism s-au copt!
Unul s-a rascopt din ei,
Si-au ramas doar opt!

Opt membri de partid
Au trecut la fapte …
Unul a trecut la Tito!
Si-au ramas doar sapte!

Sapte membri de partid
Fac afaceri grase,
Unul a intrat la zdup
Si-au ramas doar sase!

Sase membri de partid
Au strigat lozinci,
Unul a strigat gresit
Si-au ramas doar cinci!

Cinci membri de partid
Cand au fost la teatru,
Unul n-a aplaudat
Si-au ramas doar patru!

Patru membri de partid
Si cam toti evrei,
Unul a plecat in Eretz
Si-au ramas doar trei!

Trei membri de partid
Vorbeau de razboi!
Unul a vorbit cam mult,
Si-au ramas doar doi!

Doi membri de partid
Mandri ca paunul.
Unul a innebunit,
Si-a ramas doar unul!

Un membru de partid,
Cel mai lamurit.
A plecat cu Onete-ul
Si n-a mai venit!

ZERO membri de partid,
Lupta pentru pace.
Ca partidul nostru drag
Stie el ce face!

Mircea Ionescu-Quintus

Sa-nchinam paharul
Pentru Pastorel:
N-a fost nici Cotnarul
Mai spumos ca el.

Steaua
Cate stele sunt pe cer
Toate pan’ la ziua pier.
Numai una, ca o proasta,
Sade pe uzina noastra…

Cine-i mare, da din mana si-are 4 la romana?
Cine-i la academie si-are 4 la chimie?
Cine-n tara este tare si-are 4 la purtare?
Toate trei de le ghicesti, 20 de ani primesti.
 
RECLAMA

Imi spunea un betivan,
Rezemat contra perete:
Fetele din Popa Nan
E frumoase, dar nu-i fete!

La restaurantul Uniunii Scriitorilor

Beau baietii, harnici,
De cu seara-n zori,
Unii sunt paharnici,
Altii… turnatori !
 
GEOMETRIE BAHICÃ

de Pastorel Teodoreanu

Hranit mai mult cu lapte si iaurt,
Un grec vazu cu mintea-i inteleapta
Ca intre doua puncte, cel mai scurt
Din drumuri, cu putinta, e o dreapta.

Dar axiomul devenit banal
Si insusit de vremile-aceste
A fost atunci precum va fi si este
Valabil doar pe-un plan orizontal.

Si daca vrei sa tragi invatatura,
Un plan orizontal, cand te gandesti,
Constati ca nu exista in natura
Ci exclusiv in mintile grecesti.

Iar cand in loc de lapte, bei “Madera “,
Aceasta socoteala te conturba
Caci tu nu uiti ca ai baut pe-o sfera
Pe care dreapta lui devine curba.

Si-n cap cu dreapta grecului defunct
Pana ce vreun nalt areopag
O va fi pus definitiv la punct
Pornesti spre domiciliu in zigzag.
 
Prin anii ’40  Viorica Porumbacu, a scris niste versuri de adanca simtire si vibratie de genul:

” O, Europa, te simt in mine
Te simt vibrând adanc..”

A doua zi Pastorel :

“Mult stimata Veronica,
Eu credeam c-o ai mai mica!
Dar marturisirea-ti clara
Din ‘Gazeta literara’
Dovedeste elocvent
Ca in …chestia matale…
De-adancimi fenomenale
Intra-ntregul continent!”

 
Dupa prima vizita a lui Petru Groza in URSS, Pastorel a scris:

Din Galati la Port Arthur
Petru Groza, in carlinga,
N-a vazut atata cur
Cat ar fi putut sa linga.
Iata, totusi, una care v-a scapat:

Caligula Imperator
A facut din cal – senator,
Petru Groza – mai sinistru
A facut din bou – ministru.

Autor:  Gabriela PETCU

ANIVERSAREA A  ZECE ANI DE LA PRIMA APARIŢIE A ZIARULUI ROMÂNESC

„ CURENTUL INTERNIONAL”

„Curentul Internaţional”, tipărit în America – Detroit pentru românii din toată lumea

 

frontlit-24x3-m

Album poze

Scurt istoric al ziarului. În 1999, Gabriela şi Tiberiu Mihalache mânaţi de dorinţa de a lupta împotriva unor tendinţe secesioniste din România, au decis să dea fiinţă unui ziar de calitate în America. „Am vrut împreună, să cream un ziar independent, curajos, o voce într-adevăr liberă care să unească românii, nu să divizeze, care să inspire, nu să inducă teamă şi ură, care să spună lucrurilor pe nume dar cu respect şi pe cât posibil, obiectivitate”. Cu multă îndrăzneală, au pătruns într-o lume nouă, Gabriela Mihalache fiind psiholog iar soţul acesteia, Tiberiu Mihalache, om de afaceri. Nu erau de profesie jurnalişti dar au ştiut să se impună prin concepte ferme, fără să se lase intimidaţi de cele câteva publicaţii în limba română din acea vreme, ce supravieţuiau prin metode de incitare la ură şi suspiciune, influienţând astfel opinia publică. „Am dorit un ziar de calitate care să educe, să lumineze şi să ajute comunitatea română. Ca să păstrăm obiectivitatea şi neutralitatea, nu ne-am aliat şi nu am solicitat niciodată suport financiar din partea nici unui partid sau instituţie religioasă”.

Deşi, ziarul a fost ideea lui Tiberiu Mihalache, acesta s-a retras curând rămânând să ducă lupta care să contribuie la unirea românilor din America, doar Gabriela. Mânată fiind şi de ampreta participării directe la evenimentele din decembrie 1989 şi căutând răspunsuri motivaţionale pentru cei ce au murit atunci, a continuat îndrăzneţ bătălia împotriva comunismului ca o datorie faţă de cei care i-au fost alături în zilele revoluţionare şi au pierit pe nedrept. Desigur, s-au găsit destui care „deranjaţi” de sinceritatea conţinutului editorialului, din invidie şi din răutate, să submineze integritatea ziarului.  „Nimeni nu aruncă cu pietre într-un pom fără fructe”. În acele momente, cuvintele venerabilului şi mult respectatul colaborator al ziarului, domnul Aurel Sergiu Marinescu, veneau ca o certitudine a realităţii că atunci când faci ceva bun, inevitabil, apare şi invidia.

Ziarul trebuia să aibă şi aspect nu numai conţinut. Au ales formatul publicaţiei „USA Today” şi au găsit un motto, mai mult decât potrivit. Cuvintele celebrului fost preşedinte al SUA, J.F.Kennedy: „Presa trebuie să apere Puterea de ispita aroganţei. Ne împiedică să ne pierdem minţile şi să umblăm cărând cu noi un soclu”, continuă şi azi  să stea mărturie intenţiei de integritate a ziarului. A fost apreciat imediat de public şi însuşit cu mare încredere, ca un bonus existenţial al românului aflat departe de ţara natală.  Aşa s-a născut „Curentul Internaţional”. poza 1 Curentul International Timp de şase ani, deşi nu a fost deloc uşor, satisfacţiile au venit pe măsura sufletului depus, dedicaţiei şi sacrificiului, pasiunii şi patriotismului celei ce a fondat acest ziar şi echipei alese să-i  fie alături.

În 2005, Gabriela Mihalache revine  la prima sa pasiune,  psihologia.  Renunţarea la acest „copil” al său,  „Curentul Internaţional”, a fost una dintre cele mai grele decizii.  Nu vroia să vândă cuiva ziarul care , cu siguranţă devenea interesat de exploatarea acestuia în sensul unei surse de profit. Prefera să-l închidă. Ca o minune, în momentul când pregătise scrisorile de adio pentru toţi abonaţii şi colaboratorii  urmând să le trimită, a apărut Ştefan Străjeri. Nici acesta nu avea studii de specialitate  fiind economist de meserie însă, însufleţit de cele mai frumoase idei pentru a duce mai departe munca Gabrielei, a reuşit să-i transmită sentimentul încrederii că nimic nu se va pierde din ce a fost şi totul poate merge înainte în cele mai bune condiţii.  „Trebuie că acest ziar să fi avut un impact bun, să fi făcut ceva bine, ca să fie astfel salvat de la moarte în ultimul moment. Dedicaţia, patriotismul şi blândeţea lui Ştefan, m-au făcut să decid adopţia. Am ştiut că dau copilul meu,  pe mâini bune.”

poza 2 Gabriela  si Stefan. „Curentul Internaţional” continuă să „trăiască” şi  acum  sub îndrumarea şi grija lui Ştefan Străjeri care a reuşit să menţină ziarul până azi,  în cea mai aspectuasă formă şi conţinut integru, atât de necesar celor care trăiesc departe de România.  A trecut de foarte multe ori prin perioade de timp grele dar a ieşit de fiecare dată învingător.  Ca o realitate recentă, avem chiar acestă criză universală pe care o parcurgem şi care a obligat foarte multe publicaţii să-şi oprească activitatea.  „Curentul Internaţional” rezistă şi apare sub tipar de fiecare dată, mai proaspăt, mai intens dar niciodată departe de adevăr.

Iată de ce, anul 2009  este un prilej de mare sărbătoare . „Curentul Internaţional” împlineşte 10 ani de la prima sa apariţie şi pentru acest lucru, trebuie să-i reamintim pe Gabriela şi Tiberiu Mihalache,  pe Ştefan Străjeri, pe colaboratorii ziarului implicaţi în această reuşită dar şi pe numeroşii cititori din toate colţurile lumii. Toamna aceasta a fost mare sărbătoare la Pojorâta!

 

Sărbătoarea de la Pojorâta. Plaiurile bucovinene se revarsă în calea noastră în cea mai minunată toamnă cu iz de sărbătoare. Păduri falnice de brad şi de molid în văile primitoare ale râurilor Moldova şi Putna, culmi împădurite, pajişti îmbrăcate în verde şi fâneţe înflorate vara, cu miros de gutui şi foşnet de frunze ruginii toamna, cu ierni ce îmbracă satul în albul imaculat şi mirific al zăpezilor, cu primăveri care aduc vindecarea prin însăşi minunea existenţei pe acest plai cu nume de dor, cu glas de ciocârlie şi culori rupte din curcubeu.  Pojorâta.  Numele localitatăţii datează din 1707, ziua de 6 ianuarie fiind consemnată într-un zapis de împărţire a unei moşii, redactat la Pojorâta. Situată în vestul judeţului Suceava, cuprinzând  şi satul Valea Putnei, Pojorâta îşi păstrează cu sfinţenie tradiţiile şi obiceiurile lăsate din străbuni. Toate acestea, sunt îndrumate şi iubite dar mai ales simţite şi transmise mai departe de primul om al comunei, tânărul primar,  ing. Bogdan Codreanu.

poza 3 Pojorata

De ce Pojorâta?  Sărbătoarea ziarului „Curentul Internaţional” nu putea să se desfăşoare niciunde mai armonios decât în locul unde s-a născut şi a copilărit Ştefan Străjeri. Aici, sunt părinţii săi Maria şi Toader, rudele, prietenii şi toţi locuitorii comunei care i-au fost alături în aceste momente cu multă încărcătură emoţională. Pentru ca evenimentul să fie exemplar, şi-a adus contribuţia primarul comunei, Bogdan Codreanu împreună cu viceprimarul Vladimir Cârloanţă şi secretarul Alexandru Grigorovici.

Căminul Cultural  din Pojorâta s-a îmbrăcat de sărbătoare. Pe fundalul scenei, un banner impresionant cuprinde  panorama comunei, din pământurile căreia se înalţă curcubeul tuturor reuşitelor în cei „10 ani de existenţă a Curentului Internaţional”. Flori de toamnă, bucate tradiţionale, tineri îmbrăcaţi în costume naţionale şi care, alături de primarul comunei, te întâmpinau cu zâmbet ospitalier oferindu-ţi pâine cu sare. Din America, Gheorghe Chindriş preşedintele Societăţii Culturale Româno-Americane „Avram Iancu” , nu a putut fi prezent dar, a vrut să fie cu sufletul şi atunci, fiecare participant a primit o frumoasă insignă cu prezentarea sărbătorii care să stea mărturie bucuriei ce înalţă şi uneşte în armonie sufletele româneşti. Tot Gheorghe Chindriş a transmis şi un mesaj de salut participanţilor la aceast eveniment. Au mai fost discuri cu muzică românească având design aceleaşi imagini de sărbătoare. Sala de conferinţe este pregătită pentru găzduirea primului eveniment al zilei. Emoţia pluteşte peste tot. E sărbătoare!

2 octombrie 2009. Invitaţii speciali şi colaboratorii din toate oraşele, sosesc. Vasile Zărnescu, Alexandra Zărnescu din Bucureşti şi Marius-Albin Marinescu din Sibiu, care reprezintă publicaţiile „Justiţiarul”, preot dr. Ilie Rusu din Suceava, prof. dr. Anghel Popa din Câmpulung Moldovenesc, Cornel Cotuţiu, Virgil Raţiu, Eliza Cotuţiu, Viorel Rus din Bistriţa şi Beclean, Elena Rodica Lupu din Bucureşti, Elena Munteanu din Paşcani, Florin Maftei din Iaşi, Horaţiu Stamatin din Câmulung Moldovenesc, Valerian Bedrule din Pojorâta, Constantin Ciubotaru din Bucureşti, Nina Negru din Chişinău, Acad. Nicolae Dabija din Chisinau – revista „Literatură şi artă”,  Vasile Tărâţanu din Cernăuţi, Eva Iova-Ungaria ziarul „Foaie Românească”, Vasile Barbu-Serbia, revista „Tibiscus”, Mihaela Dordea, Alexandra Şandru, Alice Cobeanu , Raluca Florescu şi Valentin Popescu din Bucureşti, Gabriela Petcu din Constanţa, Liviu Antonesei din Iaşi, Mălina Aniţoaie din Rădăuţi, Mugurel Sasu din Câmpulung Moldovenesc, George Petrovai din Maramureş, Adriana Stoica din Deva şi nu în ultimul rând, Stela Nacu şi George Oscar Păduraru de laTVR Internaţional.

Deschiderea evenimentului „Aniversare a zece ani de la prima apariţie  a ziarului Curentul Internaţional” se face cu  o iexpo presamprecartesionantă „Expoziţie de presă românească editată în diaspora”. Găsim aici titluri ca „Tribuna României”, „Universul”, „Meridianul Românesc”,  „Libertatea”, „Luminătorul” „Lupta”, „America” (primul ziar românesc, editat începând din 1906) şi o publicaţie din anul 1926 „Români în America” scris` de Şerban Drutzu în colaborare cu Andrei Popovici şi o prefaţă de prof. Nicolae Iorga. La expoziţia de presă românească editată în diaspora au fost etalate şi publicaţii ale participanţilor din judeţul Bistriţa-Năsăud, Bucureşti, Cernăuţi, Chişinău etc.

Intr-o atmosferă de sărbătoare în care se vede bine că organizatorii au pus mult suflet, cu o deosebita prezentare a mapelor, derularea momentului într-o ordine firească şi subtilitatea tradiţiilor locale găsite în cele mai nebănuite locuri, primarul  Bogdan Codreanu deschide evenimentul. După o prezentare a comunei, face cunoscut celor de faţă motivul principal pentru care ne-am adunat în număr destul de important aici, la Pojorâta şi anume sărbătorirea  publicaţiei „Curentul Internaţional”.

Ştefan Străjeri, emoţionat de dubla sa menire, aceea de director al ziarului şi de fiu al comunei, vorbeşte despre apariţia primei ediţii sub iniţiativa Gabrielei Mihalache apoi, despre preluarea ziarului cu asumarea datoriei de a duce mai departe intenţiile de bună credinţă în vederea unirii şi menţinera armoniei între toţi românii aflaţi departe de ţara natală.

Din partea TVR Internaţional, Stela Nacu realizator emisiuni TV, cunoscând acest ziar din alte împrejurări cu importanţă pentru presa românească,  ţine un frumos discurs în ce priveşte seriozitatea şi dăruirea lui Ştefan Străjeri care a reuşit împreună cu echipa de colaboratori să aducă ziarul în forma cea mai perfectă până în această clipă de sărbătoare.

Partea a doua a zilei, se continuă cu o întâlnire jurnalistică „Împreună pentru România noastră” . Publicaţiile „Justiţiarul” au fost prezente prin directorul Marius-Albin Marinescu şi redactorul şef Vasile Zărnescu;  Nina Negru care posedă un dar excelent în oratorie,  prezintă un material dedicat ieromonahului Ieraclie Flocea, un călugăr cărturar al Basarabiei interbelice, originar din Pojorâta. Au mai prezentat expuneri: preot Ilie Rusu, Viorica Cernăuţeanu – profesoară de istorie, Vasile Sfarghiu – scriitoar din Bucovina, autor a peste 10 cărţi, Virgil Raţiu – directorul editorii Aletheia din Bistriţa, Cornel Cotuţiu scriitor din Beclean, Viorel Rus – istoric ş.a.

Prima zi se încheie cu o masă oficială oferită de către Primăria Pojorâta, prin domnul primar Bogdan Codreanu, la Pensiunea „Dor de munte”, într-un decor bucovinean de o rară frumuseţe astfel, toţi cei prezenţi reuşind să se cunoască mai bine şi să lege prietenii consolidând o şi mai bună colaborare.

Ziua de 3 octombrie 2009 începe cu lansarea de carte a volumului de poezie „AH!” al autorului bucovinean,  învăţătorul Valerian Bedrule. Este prezentă poeta Rodica Elena Lupu directoarea editurii Anamarol din Bucureşti, colaboratoare veche a ziarului „Curentul Internaţional”, cea care s-a implicat în apariţia acestei cărţi şi care a prezentat volumul cu multă însufleţire. Poetului, i-a fost alături Elena Munteanu, expert al limbii vorbite de Puşkin cât şi al celei vorbite de Bodelaire şi care deţine numeroase  publicaţii în versuri  fiind apreciată pe multe din site-urile literare şi nu numai. De asemenea, a fost prezent  şi Florentin-Adrian Maftei poet dar şi prozator cunoscut prin romanul istoric „Cu Rareş prin(tre) Lespezi”. S-au citit versuri din volumul „Ah!” aducându-se aprecieri prin comentariile făcute de cei prezenţi, iubitori de poezie şi în numele limbii române care trebuie păstrată nealterată în cele mai frumoase forme de exprimare. „Valerian Bedrule ne-a dus în ispita scrierii sale. Parafrazând-l pe Fănuş Neagu, aş zice că poezia şi-a pus sâmbătă 3 octombrie, inel de viaţă lungă la Pojorâta de Bucovina” (Elena Munteanu).

Din Basarabia, Vasile Şoimaru a fost prezent cu un atlas în imagini inedite. Această deosebită lucrare certifică importanţa atribuită sufletului românesc de către autor. Timp de cinci ani de zile, profesorul basarabean a călătorit în toată lumea ca să-şi găsească fraţii de neam şi de limbă duşi de tainele vieţii peste hotarele patriei. Astăzi, când mi-am văzut 5 ani de viaţă adunaţi în albumul <Românii din jurul României în imagini>, am acelaşi sentiment ca şi părinţii mei când se reântorceau acasă de la un seceriş bogat. Oricât ar fi fost de obosiţi, aveau o lumină pe faţă, izvorată dintr-o bucurie lăuntrică, ce mi-a rămas printre amintirile cele mai dragi”.poza 4 scena joc Partea a doua a zilei continuă cu un „Spectacol de cânt şi joc românesc”. Căminul Cultural este aproape neîncăpător. Toţi locuitorii comunei, au venit să se bucure alături de „Curentul Internaţional” la cei 10 ani de viaţă`. Invitaţii plecaţi de la primărie către Căminul Cultural, au fost escortaţi de stăjerii călăreţi ai comunei şi întâmpinaţi cu pâine şi sare.

Spectacolul este prezentat de Gabriel Ojog  iar din program au făcut parte vestita şi talentata Veta Biriş din Alba, Marinel Petreuş din Maramureş, Alexandra Băcilă din Alba, premiantă a ziarului „Curentul Internaţional” la Festivalul „Strugurele de Aur” de la Jidvei 2009,   Ansamblul „Ciprian Porumbescu” din Suceava, Ansamblul „Plaiurile Pojorâtei” din comuna Pojorâta, Ansamblul „Străjerii Bucovinei” din Pojorâta, a cântat folk tânărul Mihai Rusu fiul preotului Ilie Rusu din Ciocăneşti-Suceava, ca o surpriză,  Lia Lungu, legenda vie a românilor din America de Nord, a prezentat un frumos program şi nu în ultimul rând, din Basarabia, ne-a încântat sufletele marele naist Vasile Iovu.

Între aceste momente artistice de mare valoare, primarul Bogdan Codreanu împreună cu directorul ziarului Ştefan Străjeri, au decernat premii sub formă de diplome şi plachete. Premiul special, a revenit lui Nicolae Dabija, academician al Academiei Române care a prezentat un material numit „Cuvânt despre Basarabia”.

Publicul a fost minunat şi fiecare moment apreciat şi aplaudat intens.

Mulţumirile erau deopotrivă pentru sărbătoriţi, pentru invitaţi şi pentru public.  O altă zi frumoasă s-a încheiat cu minunea şi acceptarea unei perfecţiuni care nu se va uita, rămânând ca un punct istoric dedicat presei, dar nu oricărei publicaţii ci numai aceleia care rezistă demnă în integritatea şi adevărul său. A urmat o seară de discuţii libere, de suflet, cu o masă festivă oferită de redacţia ziarului „Curentul Internaţional”, la pensiunea turistică „Floare de colţ”, din Pojorâta.

4 octombrie 2009. Soarele se revarsă peste toamna Pojorâtei prin cele mai frumoase culori. E timpul să ne bucurăm de natură prin frumuseţile plaiurilor bucovinene şi încă de câteva minute dedicate cărţilor.  „Curentul Internaţional” ne-a mai pregătit o surpriză. „Masa cu cărţi”  are ultimile apariţii din această toamnă bogată în cultură.  De data aceasta,  este un moment televizat, modelat de Stela Nacu şi George Păduraru. Gabriela Petcu, prezintă pe rând, volumele de pe „Masa cu cărţi” încercând să surprindă mesajele transmise prin sensibilitatea autorilor care au dat viaţă lungă celor mai frumoase cuvinte româneşti, puse în scriere.

cartiAstfel, s-a vorbit încă o dată cu mare plăcere de volumul în versuri al lui Valerian Bedrule -„Ah!”.  Un alt volum de versuri numit „Dar”aparţine poetei Rodica Elena Lupu care este neîntrecută şi în a recita.  Se aduce în discuţie o altă carte „Evadare din spaţiul virtual” a poetului George Roca din Australia. Toamna aceasta, a venit cu versuri deosebit de frumoase prin care  apropie lumea virtuală de cea reală. „Petale din lumină” este un volum de poezii de o sensibilitate aleasă scrise special pentru părinţi şi copii deopotrivă. Cartea poartă semnătura Siminei-Silvia Şcladan din Suceava care este şi coordonatoarea  antologicului în versuri, „Izvoarele vieţii”. Este prezent şi acest antologic care a reuşit să adune poeţi români din ţară dar şi de peste hotare legându-i în prietenii şi colaborări. Şi nu în ultimul rând, o carte de proză, un roman care aduce în suflete iubirea.  Romanul „Tragedie şi triumf” a Ligiei Seaman este o lecţie de viaţă, un capitol din existenţa noastră trecut uneori cu vederea dar care poate fi trezit la sentimente alese, prin aceste exemple vii pe care Ligia le transpune atât de delicat în scris.

E toamnă. Zilele acestea au fost alese special parcă, pentru sărbătoare. Soarele ne-a stat alături ca să ne certifice încă o dată că natura poate fi în armonie cu acele clipe de bucurie prilejuite de evenimente deosebite. Ziarul „Curentul Internaţional” a fost sărbătorit. La mulţi ani şi viaţă cât mai lungă! Fie să ne regăsim peste încă zece ani de activitate, aici, la Pojorâta!

Pietrele doamnei1Dor de munte1Floare de colt1

A murit Gheorghe Dinica

Posted by Cornelia Erhan On November - 11 - 2009

dinica oglinziGheorghe Dinica, unul dintre cei mai mari actori romani, a murit, marti, la varsta de 75 de ani, in urma unui stop cardiac, la Spitalul Floreasca din Capitala.

Dinica a murit in jurul orei 13:00, in urma unui stop cardiac sub ventilatie, desi timp de treizeci de minute au fost efectuate manevre de resuscitare.

Medicii de la Spitalul de Urgenta Floreasca anuntasera in cursul diminetii ca starea de sanatate a actorului Gheorghe Dinica este critica.

Actorul a fost supus luni seara la o operatie de colecist, starea post-operatorie necesitand masuri de terapie intensiva in vederea corectarii parametrilor functiilor vitale. Medicii au precizat ca, in ciuda “eforturilor depuse starea pacientului se mentine extrem de critica”.

Actorul a fost internat la 22 octombrie la Spitalul de Urgenta Floreasca, la terapie intensiva, cu stare generala alterata. Pacientul a necesitat suport hemodinamic – intretinerea functiei cordului, a circulatiei sangelui – si a fost intubat, fiind pe respiratie mecanica si dializat.

Actorul suferea de o bronhopneumonie cu punct de plecare plamanul stang, sepsis sever si determinari multiorganice.

Viata unui mare om

Gheorghe Dinica a fost unul dintre marii actori romani de teatru si film, cu o bogata cariera si un numar impresionant de premii.

Nascut pe 1 ianuarie 1934, in Bucuresti, Gheorghe Dinica a fost casatorit din 1996 cu Gabriela Georgeta. Considerat unul dintre cei mai mari actori romani, marele artist a debutat ca actor in filmul “Strainul” in anul 1963 si a jucat in peste 60 de filme, printre care “Dupa-amiaza unui tortionar”, “Filantropica”, “Comoara din Vadul Vechi”, “Procesul alb”, “Prea mic pentru un razboi atat de mare”, “Nu filmam sa ne amuzam”, seria aventurilor comisarului Moldovan, dar si in piese de teatru precum “Tache, Ianke si Cadar”, sau “In numele trandafirului”.

Multi l-au asemuit cu actorul american Robert de Niro, comparatie de care Gheorghe Dinica nu s-a declarat prea incantat: “Ce legatura are Robert de Niro cu mine? Eu am studiat si jucat in Romania”.

Gheorghe Dinica a absolvit in 1961 Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica Bucuresti la clasa profesoarei Dina Cocea.

“Primul meu rol a fost cu o trupa de amatori de la Posta, iar eu interpretam rolul locotenentului Stamatescu din piesa Titanic-Vals de Tudor Musatescu. Eram pe scena si parca visam. Nici nu stiam ce se intampla cu mine. La un moment dat, m-au trezit niste aplauze din sala. Acelea au fost primele aplauze din viata mea. M-am suit pe scena si parca eram acolo de cand lumea”, povestea Dinica pe site-ul propriu.

Mari spectacole si roluri in filme

A avut o bogata cariera in teatru, jucand pe toate marile scene bucurestene: La Teatrul National, Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, Teatrul Odeon sau Teatrul de Comedie.

In 2008 si 2009, Gheorghe Dinica a jucat si in doua telenovele romanesti, “Inima de tigan” si “Regina”, ambele difuzate la AcasaTV.

Despre acest tip de divertisment, actorul spunea ca “nu e nici un gen minor, nici neserios. Nu face parte din categoria marilor filme, dar telenovela are rostul ei, are de spus ceva. De pilda, Inima de tigan si Regina, in care am jucat, au prezentat viata de satra, asa cum nu multa lume o cunoaste. Oamenii au, in general, prejudecati, nu stiu cum e, de fapt, stilul satrei, mintea celor de acolo.

Daca ai un scenariu bun si lucrezi cu actori pe masura, lumea se uita cu placere. S-a vazut lucrul acesta, am facut ratinguri foarte bune. Telenovela nu e deloc un rau necesar, nu banii conteaza. Distributia ii da valoare, iar eu n-am facut niciun fel de compromis, mi-am facut doar meseria, la fel ca in oricare alt proiect in care m-am implicat”.

Pe langa actorie, Gheorghe Dinica mai si canta. El a lansat mai multe albume muzicale, precum “Cantece de petrecere” si “Cantece de petrecere 2”, in colaborare cu Stefan Iordache si Nelu Ploiesteanu.

A mai lansat pe piata o colectie de Romante in 2004 si albumul Parol ca te iubesc in 2006.

In octombrie 2009, Gheorghe Dinica a fost internat la Spitalul de Urgenta Floreasca din Capitala, ca urmare a unei infectii generalizate. Artistul a fost intai la Spitalul Elias, dar apoi a fost mutat la Sectia terapie intensiva de la Floreasca, unde a decedat pe 10 noiembrie. Familia actorului a cerut discretie in privinta starii de sanatate a pacientului.

“Nobelul” este o competitie individuala!

Posted by Stefan Strajer On November - 8 - 2009

„Nobelul” este o competiţie individuală!

Liviu Antonesei

Autor: Liviu Antonesei

Poate o singură întrebare a fost mai adesea pusă în spaţiul public românesc decît celebra „de ce nu avem un Havel?” – şi anume „de ce nu avem un Nobel?”. Un Nobel în general, deşi ar mai fi cîte ceva de găsit pentru „Medicină”, la un desţărat, sau chiar „pentru Pace”, dar foarte bine ascuns de regimul pacifist al lui Ceausescu, dar mai ales „pentru Literatură”, că aceasta este obsesia culturilor literar-centrate, care sînt culturi cumva minore, cele majore fiind poli-centrice. Acum, avem. Sau, de fapt, nu avem! Pentru că e foarte greu să-ţi dai seama dacă e să te iei după presa românescă, nu de puţine ori chiar şi după cea internaţională. Premiul „Nobel pentru literatură” aparţine României, pentru că autoarea s-a născut, a crescut şi a publicat primele cărţi aici, başca experienţa traumatică exploatată este una românească! Unii merg chiar mai departe relevînd „meritele” lui Ceauşescu în adjudecarea premiului, devreme ce regimul acestuia i-a asigurat autoarei „toate condiţiile” care i-au provocat autoarei experienţa umilitoare şi traumatizantă ce va fi stat la temeiul cărţilor sale. Dar sar ceilalţi, care ne avertizează că autoarea a scris nemţeşte chiar şi cînd locuia în România, iar cele mai multe dintre cărţile sale, cele care, de fapt, i-au adus consacrarea internaţională, au fost scrise după expulzarea din România – că asta a fost, nu o simplă schimbare de domiciliu –, prin urmare, premiul aparţine Germaniei. Scriitorul originar tot din România şi stabilit la New York, Norman Manea, de asemenea propus pentru „Nobel”, dacă sînt eu bine informat, avertizează că premiul acesta, în loc să mai domolească orgoliile şi complexele scriitorului „la români”, vorba lui Paul Goma – care a avut o ieşire foarte orgolioasă la aflarea numelui premiantei! –, le va accentua. Şi a avut dreptate! Acum cîteva zile, o excelentă observatoare a vieţii politice din România, scriitoare pe deasupra, nu se dovedeşte o la fel de bună observatoare şi a vieţii culturale şi foloseşte pretextul pentru a se răfui cu adversarii, aliaţii, mediul general românesc, ceea ce nu făcea rău, doar că nu era în chestie! Ieri, Excelenţa Sa Dl. Andreas von Mettenheim, ambasadorul Germaniei la Bucureşti, a ales – cum altfel? – să răspundă cum nu se poate mai diplomatic, dar nu neapărat şi cel mai departe de adevăr, întrebării unui jurnalist: „Herta Müller s-a născut şi a crescut în România, iar din 1987 trăieşte în Germania. Cred că ambele popoare, atât germanii, cât şi românii, au în acest moment motive de bucurie. Principala temă a operei Hertei Müller, un manifest împotriva injustiţiei şi a dictaturii, dă artei sale o dimensiune globală. Dincolo de orice formă de controversă, un lucru este sigur: mai mult decât orice altceva, Herta Müller reprezintă limba germană în toată frumuseţea şi forţa ei, iar opera sa se înscrie în cea mai bună tradiţie a scriiturii germane”. O rezolvare diplomatică, cumva şi dialectică, devreme ce şi românii, care i-au prilejuit Hertei Muller experienţa pentru cărţile pe care avea să le scrie în Germania – şi în limba germană, desigur! –, dar şi germanii, au motive de bucurie. Sigur, cu o anumită prudenţă, atent să nu-şi lezeze interlocutorul şi gazdele, Excelenţa Sa nu uită totuşi să menţioneze că Herta Muller „reprezintă limba germană” şi că opera acesteia se înscrie „în cea mai bună tradiţie a scriiturii germane”. Dar, în acelaşi timp, E. S. nu omite, menţionează explicit ceea ce trebuie în primul rînd menţionat, calităţile scriitoriceşti personale ale scriitoarei, iată, „româno-germane”!, talentul său personal. Pentru că Premiul „Nobel”, cu atît mai mult cel pentru literatură, este o competiţie individuală, nu una pe echipe, pe ţări etc. Nu România a luat premiul, nici măcat Germania, ci Herta Muller! Sunt peste 100 de milioane de vorbitori de limba germană în lume, dintre care probabil sute de mii de scriitori, dar nu ei au luat Premiul „Nobel” pentru literatură pe anul 2009. Sunt sute de mii de germani plecaţi din România, din care cu certitudine sute de scriitori, dar nici ei n-au luat premiul pentru literatură anul acesta. Premiul „Nobel”, mai ales cel pentru literatură, este obţinut într-o competiţie individuală, cum spuneam, pentru că artele, creativitatea artistică sunt chestiuni individuale. Pentru calităţile artistice – dar nu numai, pentru că specificul acestui premiu este să privească esteticul în asociere cu alte valori şi criterii, de natură etică, politică şi chiar geografică! – ale operei sale, Herta Muller, ea singură, a fost laureata „Nobelului” pentru literatură din acest an. Şi asta indiferent de ce-ar spune unii sau alţii, chiar indiferent de ceea ce ar spune, din modestie ori dimpotrivă din orgoliu, autoarea însăşi! Felicitări, Herta Muller.

Solidaritatea barbatilor

Posted by Stefan Strajer On November - 6 - 2009

SOLIDARITATEA BARBATILOR

carmen-catunescu1

Autor: Carmen Catunescu

Un bun prieten s-a suparat pe mine de moarte, pentru ca am asociat un gest al lui cu al oricarui individ “unit în cuget si-n simtiri” cu toti cei de acelasi sex. Este un barbat sensibil si delicat, care stie sa se poarte cu femeile si, de aceea, îl cred sincer în supararea sa, ca adica l-am acuzat de ceva absolut nemeritat în numele ideii ca asa ar actiona gloata, cu atât mai mult cu cât personalitatea sa pregnanta, coplesitoare nu permite confuzie, ambiguitate, amestec în ordinar, comun, banal.
Totusi, solidaritatea barbatilor, ca si cea a femeilor, exista, în ciuda educatiei, bunelor maniere, purtarilor alese ori scolilor înalte. Nici un barbat nu trebuie sa se simta jignit, vexat, persecutat, frustrat, marginalizat, prigonit, asuprit, oropsit din aceasta cauza.
Orice fiinta umana este înzestrata la nastere cu instinct, inteligenta, chiar intuitie, care se vor dezvolta în functie de cultura, mediu, pregatire. Mai greu e cu instinctul, acest complex de reflexe înnascute, neconditionate, care asigura dezvoltarea organismului, alimentarea, reproducerea, apararea. Civilizatia îl mai slefuieste, nu în sensul de a-i da stralucire, ci de pierdere, estompare a unor calitati. Asigurându-i-se niste conditii, individul nu trebuie sa mai lupte pentru ele, devine mai comod, pierde din acuitate, agilitate, perspicacitate. Cu toate acestea, instinctul nu dispare. El functioneaza si transpare când, vorba zicalei, “ti-e lumea mai draga”.
Femeile si barbatii sunt doua specii diferite. Toata lumea e de acord ca suntem complementari, nu asemanatori. Gândim diferit si ne completam, ne împlinim unul prin celalalt. Ne cautam pentru a forma întregul, însa, de multe ori, nu uitam de unde am plecat. Ei, atunci se exercita, fara doar si poate, acest spirit de solidaritate. Nu e egoism, nu e proasta crestere, nu e meschinarie. E vorba, pur si simplu, de nevoia de protectie. Si atunci actionam instinctiv. Eu, de exemplu, am recunoscut sincer de atâtea ori ca, atunci când vad cersetorii pe strada, mi-e mila, mai degraba, de femei, decât de barbati. Chiar am discutat aprins cu o colega care zicea ca bietii barbati, pentru ei e mai greu sa cerseasca, decât pentru femei. Chiar m-am revoltat. Chiar am intervenit si i-am explicat cum de nu-si da seama ca o femeie e mai expusa, ca primejdiile sunt mai multe pentru o ea, decât pentru un el etc.
Asa cum nu puteam sa sufar sa aud ca un sot este întretinut, fie si temporar, de o sotie iubitoare, pentru ca, ma gândeam eu, un barbat poate sa munceasca oriunde, se poate angaja în cea mai umila slujba, pe când o femeie – nu. Sigur ca, stând si judecând simplu, limpede, îmi dau seama ca aici intervine spiritul meu de solidaritate cu toate femeile din lumea asta împotriva barbatilor.
Ani întregi mi-am moralizat o buna prietena, al carei sot, director de fabrica, a fost disponibilizat peste noapte, aratându-i ca-i inacceptabil sa stea acasa, când ar putea face orice. O femeie, da, dar un barbat?! Ea era de acord cu mine, ma aproba verbal, dar nici acum nu stiu ce era în sufletul ei. Cert e ca, între timp, si-au deschis o afacere, ce a devenit pe parcurs prospera si lucrurile s-au rezolvat. Ce s-ar fi întâmplat daca s-ar fi angajat pe un salariu de mizerie, consumându-si fortele într-o directie inutila?? Iar exemplele pot continua la nesfârsit. Asta se întâmpla în ceea ce priveste femeile.
Dar în cazul barbatilor? Aproape la fel. Solidaritatea lor se manifesta în lucrurile cele mai simple, ca si în cele mai complicate. Când vad o femeie la volan, ofteaza, claxoneaza, înjura, se lamenteaza: mama, ce catastrofa!… Fara ca aceasta sa faca, de exemplu, ceva deosebit… o întârziere de o fractiune de secunda la semafor, o ezitare la o intersectie… lucruri pe care si barbatii le fac în mod curent… Slava Domnului, eu am fost norocoasa, de douazeci de ani de când conduc, n-am fost claxonata sau înjurata, însa, circulând câteodata cu taxiul, auzeam frecvent injuriile soferilor când vedeau o persoana de gen feminin la volan…
Afirmam ca acest spirit de solidaritate se exercita mai ales din nevoia de protectie. Având o casnicie nefericita, cu o nevasta cicalitoare, cu un comportament frustrant, ai impresia ca toate femeile sunt ingrate, nesuferite, agasante. Devii prudent, ca sa nu fii ranit. Actionezi într-o alta relatie cu precautie. Devii circumspect cu toate celelalte, si sunt atâtea si atâtea cazuri. As fi curioasa sa vad cum functioneaza solidaritatea barbatilor într-o tara ca Germania, de exemplu, unde o femeie, având aceleasi atributii, raspundere, precum un barbat, nu este platita la fel, ci are salariul aproape jumatate…
Barbatii cer întelegere, protectie, sprijin. Dar nu întotdeauna si ofera. Ca si amicul despre care pomeneam la început. Îl rugasem de trei ori pentru un gest infim prin care sa ma sustina. Dar nu. El a preferat sa taca, sa uite, sa nu faca nimic. Pe parcurs, constientizând, s-a revoltat. Actionase din instinct. Fara sa-si dea seama. Educatia si prietenia si-au spus cuvântul mai târziu. S-ar putea ca prietenul acesta al meu sa nu fie real. Sa-l inventez eu, pentru a parea mai verosimil ceea ce expun. Totusi, dincolo de toate acestea, solidaritatea barbatilor exista. Ca si cea a femeilor.

Un cliseu american: “fun”-ul

Posted by Stefan Strajer On November - 5 - 2009

Un cliseu american:  “fun” – ul

silvia-jinga-foto

Autor: Silvia Jinga

Este imposibil sa nu observi dupa putin timp de la sosirea in America frecventa in viata cotidiana a expresiei „to have fun”. Cum comunicarea dintre oameni ne ajuta sa le intelegem scopurile existentiale, idealurile sau lipsa lor, obsesia „fun”-ului pe care l-am traduce prin satisfactie, amuzament, placere, ne sugereaza orientarea unei dominante parti a lumii americane spre cucerirea cu orice pret a unui feud individual plin de fericire, conceptul de fericire fiind sinonim cu acela de self-gratification la care se refera multi sociologi americani. Mai mult de trei sferturi dintre americani, arata Eric G. Wilson, se declara foarte multumiti de viata lor, calificând-o „happy” (Agaisnt Happiness, p. 5). Aceasta perceptie pare a tine insa mai mult de o reprezentare artificiala a vietii personale care se identifica in mare parte cu imaginea generata de mass media, cu o anumita ideologizare a omului transpus in paradisuri rupte de realitate. Criza economica actuala a sfâsiat valul straveziu care separa obstinatia fericirii personale de vuietul  vietii adevarate. Pentru ca in viata adevarata s-au prabusit companii uriase ca Enron-ul, spulberând securitatea financiara a numerosilor lui angajati, fiind urmat de caderile marilor banci, cresterea rapida a somajului, erodarea pe zi ce trece a increderii cetatenilor in institutiile traditionale si onestitatea angajatilor lor. The American dream (visul american, n.r.) care presupune ca fiecare lucrator sa fie capabil sa-si cumpere propria lui casa a suferit enorm in ultima vreme din cauza pierderii locurilor de munca care a atras dupa sine insolvabilitatea unui segment considerabil al populatiei americane. Si toate aceste triste evenimente se desfasoara pe fundalul a doua razboaie al caror ecou  tragic il simtim si auzim in fiecare zi.
Pornind de la aceste considerente, la care se adauga interventia nefasta a omului in echilibrul ecologic si climatic, Eric G. Wilson, autorul cartii Against Happiness. In Praise of Melancholy (Impotriva fericirii. In sprijinul melancoliei), Sarah Crichton Books, New York, 2008 considera eronata tendinta societatii americane de a exclude melancolia, tristetea, suferinta in general din paleta de sentimente normale ale fiintei umane. Imi amintesc ca in timpul studentiei prin anii ‘60 am citit eseul filozofului D.D. Rosca, Existenta tragica, intarindu-mi credinta in caracterul imprevizibil al conditiei umane si fragilitatea ei. Ratiunea noastra proiecteaza un univers patronat de armonie si cognoscibilitate, când in realitate universul este in cea mai mare parte a lui irational, arata filozoful clujean. Eric Wilson se intreaba cu o amara ironie: „What is behind this desire to purge sadness from our lives, especially in America, the land of splendid dreams and wild success?  Why are most Americans so utterly willing to have an essential part of their hearts sliced away and discarde like so much waste?  What are we to make of this American obsession with happiness, an obsession that could well lead to a sudden extinction of the creative impulse…” (p.5 „Ce este in spatele acestei dorinte de a elimina tristetea din vietile noastre, in special in America, tara visurilor minunate si a succesului salbatic? De ce sunt cei mai multi dintre americani atât de dornici sa aiba o parte esentiala a inimilor lor taiata si aruncata ca atât de multe deseuri? Ce suntem noi sa facem din aceasta obsesie americana a fericirii, o obsesie care poate conduce la subita extinctie a impulsului creator?” – trad. ns.).  To have fun and to be happy cu orice pret imi aduce aminte intr-o oarecare masura de imaginea omului de tip nou pe care o profesau codul eticii si echitatii socialiste. In ambele cazuri se manifesta o tendinta vizibila de a schematiza tumultul de sentimente si emotii din care este tesuta complexitatea psihologiei umane. Urmarirea obstinata a unei stari de satisfacere deplina a egoului personal ignora caracterul conflictual al existentei. S-a mers atât de departe in acest sens incât a aparut o intreaga stiinta a pshiologiei pozitive, o cohorta de doctori specializati in intensificarea fericirii prin placere si terapie in scopul obtinerii deplinei satisfactiei terestre.  Autorul eseului comenteaza sarcastic: „Everywhere I see advertisements offering even more happiness, happiness on land or by sea, in a car or under the stars.” (p.5 – „Pretutindeni vad anunturi oferind inca mai multa placere, placere pe pamânt si pe mare, intr-un automobil sau sub cerul liber” – trad. ns.)
Intr-o lume fara indoiala tragica precum cea contemporana sustragerea din realitate cauzeaza inautenticitatea si, in ultima instanta, izolarea in turnul de fildes al unei fantasmagorice fericiri. Indemnul pe care il auzim zilnic „look at the bright side”, adica sa vezi intotdeauna latura luminoasa a situatiei, deci sa te cantonezi intr-un perpetuu optimism este un alt leit motiv din acelasi arsenal al iluzionarii. De fapt trebuie sa privesti lucrurile pe fata si pe dos, in latura lor luminoasa si in latura lor intunecata deoarece existenta este un continuu joc al contrariilor. Intr-un vers popular românesc se spune ca „cine n-a gustat amarul/nu stie ce e zaharul”. La Eminescu „farmecul” e „dureros”, la Lucian Blaga „numai in lacuri cu noroi cresc nuferii”. Tristetea isi are locul ei in gama trairilor omenesti si alungarea ei prin pilule sau alte mijloace contrafacute conduce la transformarea vietii intr-o entitate mecanicista. Insistenta in procurarea gratificatiei imediate, a confortului superficial fara nici cea mai slaba banuiala ca dincolo de aceasta ingradire in fericire exista un intreg si urias cosmos al nelinistii, conduce la o viata gaunoasa, lipsita de perceptia completitudinii. Si in acest sens Eric Wilson observa „The American dream might be a nightmare” (p.9) (Visul american poate fi un cosmar, n.r.) in masura in care cantonarea intr-un microcosmos artificial rupt de contradictiile realitatii transforma oamenii in roboti, in prizonieri ai unei utopii in roz.
Dreptul la „viata, libertate si urmarirea fericirii” sunt stipulate in Declaratia de Independenta. Ceea ce se stie mai putin este conectia dintre urmarirea fericirii personale si dreptul de proprietate. De aceea, observa E. Wilson, America a fost si este inca locul unde individul isi poate gasi fericirea numai prin acumulare de bunuri, pe o baza deci strict materialistica. Orientarea strict pragmatica a americanului il face sa vada intr-o padure nu splendoarea frunzisului ei, ci o cifra de afacere, preturi de comercializare si stocuri. Dar, a ignora splendoarea frunzisului si locul padurii in armonia universala, a o reduce la o entitate pe care o consideri doar in masura in care se potriveste in planul tau de exploatare a ei in folosul personal, inseama deja o tradare a realitatii. Supunerea pragmatica a lumii, utilizata pentru maximul confort individual slujit de revolutia tehnica in plin avânt, a dus la crearea aici a unui paradis al convenientelor si eficientei. Civilizatia digitala il indeparteaza pe om inca mai mult de latura obiectiva a realitatii, producând realitati virtuale. Procesul de artificializare a univesului nostru imediat de viata este in continua crestere.  Autorul eseului conchide: ”In each of these cases we have traded flesh for prosthetics, heart for hardware” (p. 17 – „In toate aceste cazuri am schimbat carnea pe proteze, inima pe hardware” trad. ns.), cu alte cuvinte ne-am indepartat de autenticitate. Eludarea tragicului in filozofia de viata face ca „in this American capitalistic view the world is a kind of playground, with each object serving its purpose for pleasure.” (p. 17) – „in aceasta viziune capitalist americana lumea este un loc de joaca in care fiecare obiect este destinat placerii” – trad. ns.). Vânarea fericirii cu pretul sacrificarii contrastului ei dialectic, nefericirea, tristetea este nefireasca si violeaza legile dupa care se conduce intregul cosmos. „The American dream” care exclude asperitatile existentei din ecuatie este in ultima instanta narcisist, iluzoriu si tocmai de aceea primejdios. Acesti „happy types of Americans” doresc sa impuna lumii egoul lor imperialistic, neluând in considerare diferentierile dintre oameni, necesitatea dialogului continuu dintre eul nostru si cei din afara noastra. Este un divort de realitate care, ignorând polaritatea complexa a lumii bazata in esenta ei pe contrarii, seamana mai mult cu o moarte a ceea ce e viu in fiinta noastra decât cu o cucerire a fericirii.
Omul perpetuu fericit este un om gaunos. Incercând sa fie mereu in control si sa-si construiasca o fericire sigura el intra in conflict cu imprevizibilitatea lumii mereu in schimbare. Si de aici apare starea de debusolare care la multi americani se manifesta in consumul de droguri si a altor paleative menite sa suprime suferinta. Dimpotriva acceptarea dialecticii contrariilor ca lege a ritmurilor universale devine o sursa de energie vitala, ne mai aparând ca o aberatie greu de suportat. Inca din antichitate grecul Heraclit observase ca eterna e doar miscarea, ca nu poti intra de doua ori in acelasi râu. Ishmael, personajul central din „Moby-Dick” al lui Herman Melville, contemplând vasta intindere a oceanului are aceeasi revelatie a vesniciei miscarii, a continuumului de vibratii care e viata. Melancolia noastra provine din chiar aceasta revelatie a caracterului finit al existentei umane intr-o lume infinita pe care noi o traim in momente, fragmente, in ceea ce numim clipe de viata. Cliseele colective ca „to have fun”, „American dream”, „I’m fine” sunt, observa Eric Wilson, „armuri” impotriva socurilor existentiale. Nu e usor sa ne imprietenim cu adevarurile inconfortabile, dar salvarea noastra consta in acceptarea tensiunii dintre viata si moarte, dintre bucurie si durere, lumina si intuneric.  In aceasta tensiune se afla sursa creatiei umane si privita din aceasta perspectiva moartea este o invitatie la explorarea sanselor si riscurilor vietii noastre.
Deosebit de interesanta mi se pare interpretarea psihanalistului elvetian Carl Yung acordata momentului Crucificarii din biografia lui Christos. Yung vede in acest moment un simbol al dezintegrarii materiale dincolo de care, dupa trei zile de sedere in mormânt are loc transformarea, trecerea la un nou sine, la un nou eu produs din alchimia, amestecul contrastelor, al polaritatilor: lumina si intuneric, viata si moarte, masculin si feminin. Imbratisând aceasta interpretare, Eric Wilson observa ironic: ”I often wonder if America would be better off, would be a richer and deeper nation if it took seriously Yung’s version of Christ”.(p. 52 „Ma mir adesea daca America n-ar fi o natie mai buna, mai bogata si mai profunda luând in serios versiunea lui Yung despre Christ – trad. ns.). In raza acestei ironii Wilson il cuprinde pe Billy Graham, pastorul Americii din suburbii care predica o teologie a confortului. In teologia lui Billy Graham se reflecta mentalitatea clasei americane instarite retrasa in turnul de fildes al cliseelor pe care le-am analizat pâna acum. Este un turn care s-o apere de cruzimile realitatii din marile orase. Retragerea americanilor instariti in suburbiile protejate de porti pazite este, dupa parerea lui Eric Wilson, o fuga din fata realitatilor sociale conflictuale ale Americii contemporane. Care este semnificatia fenomenului suburbiilor daca nu o artificiala evitare a lumii imprevizibile, eterogene a societatii reale cu injustitiile ei. Este un mod de a te sustrage din flux la adapost de suferinta. Suburbiile, ca expresie a evadarii din fata realitatii, mentalitatea mallurilor si constructiile de sticla glaciale ca niste imense oglinzi, sunt dupa Eric Wilson, simptomele unei „pervasive paranoia”(p.57). Mall-urile, comunitatile suburbane, blocurile din otel si sticla au toate aceeasi arhitectura. Caracterele particulare ale lucrurilor dispar si totul ajunge a fi de o monotonie mai mult sau mai putin abstracta, omul devenind prizonierul unor paradisuri artificiale care il indeparteaza de natura si de autenticitatea vietii. „To have fun” si „to be happy” expresii foarte des uzitate, parând asa de inofensive la prima vedere ascund in fond realitati semantice, psihologice si sociologice serioase.  Cartea lui Eric G. Wilson, profesor de engleza la Universitatea Wake Forest din Winston-Salem, North Carolina face o interesanta radiografie a societatii americane privita prin prizma unor mentalitati stereotipe.

Autor: Gabriela Petcu

„Acolo,

pe insula fericirii noastre

este veşnic primăvară.

 

 

Acolo

 suntem veşnic tineri

şi sănătoşi şi veseli şi buni!”

roca-george-21

 

 

Septembrie. O dimineaţă cu soare blajin şi culoarea începutului de toamnă arămie, îndrăzneşte să transforme pragmatismul zilei, într-o minunată poveste în versuri. Nici nu poate fi altfel de vreme ce în faţa mea, cu un zâmbet care transmite liniştea şi bucuria clipelor existenţiale, se află poetul George Roca. Mă simt ca o elevă în faţa unui profesor drag, încercând să cuprind cu aviditate fiecare silabă, fiecare gest, astfel încât să pot rămâne cu bogăţia sufletească a acestui minunat om, scriitor şi prieten.

E toamnă. Această perioadă a fiecărui an, aparţine plăcerii unei reveniri acasă, în România, tocmai din îndepărtata Australie. Acolo, are împlinirea sa ca om şi de fiecare dată, când este departe, gândul la familie, îi luminează chipul. Şi cum să nu i se umple sufletul de mulţumire, când o soţie minunată precum Liana şi un băiat frumos cu ochi de cer senin revărsat pe câmpuri în plină vară aşa, cum este Raymond, îl aşteaptă să se întoarcă cu miresmele plaiurilor mioritice!

George Roca, s-a născut la Huedin unde locuiau bunicii dar, după o lună de zile, a avut prima „emigrare” către acasă, la Oradea. Aici şi-a început copilăria, şi-a făcut studiile absolvind Facultatea de Filologie. Vacanţele de pe atunci, erau pline de entuziasmul vârstei şi nu au lipsit momentele în care poezia făcea ca malul mării să fie şi mai frumos în răsărit de soare. Îşi aminteşte cu încântare de acei ani cînd litoralul românesc era „înfloritor” iar tinerii, obşnuiau să lucreze de sezon înbinând munca cu distracţia într-un mod firesc aşa, cum numai la acei ani totul pare natural şi posibil.

După terminarea facultăţii, a lucrat o vreme la Teatrul de Păpuşi din Oradea apoi, a plecat la Bucureşti unde a urmat cursurile de trei ani organizate de Ministerul Culturii si Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC). A făcut actorie, şi în paralel tehnica mânuirii păpuşilor şi a marionetelor. După absolvire, a dat un concurs la Teatrul de stat din Ploiesti, unde apoi, a lucrat timp de trei ani. Marea pasiune a vieţii sale, a fost regia de film dar, nu s-a concretizat. A lucrat apoi, în Ministerul Turismului de unde, foarte curând, a întâmpinat primele neplăceri ale sistemului comunist. Nemulţumit de tot ce se întâmpla în jurul său, a hotărât că lucrul cel mai potrivit, ar fi să emigreze. A ales mai întâi drumul spre New York unde a rămas doi ani, timp în care a încercat noi experienţe ale existenţei într-o lume capitalistă. Contactul a fost destul de dur dar, după o vreme, au venit şi satisfacţiile încât să-şi permită frecventarea teatrelor de pe Broadway găsind prilejul să-l cunoască chiar pe John Lennon.

Având viza de rezidenţă pentru Australia, a fost nevoit să plece din New York. După două luni şi jumătate, vrând să revină în România, legile de pe atunci, nu i-au permis intrarea. Deşi tatăl său era pe moarte şi încercând toate variantele de a ajunge la Oradea, nu a reuşit să treacă garaniţa şi s-a întors în Australia unde începe să-şi pună bazele pentru stabilirea definitivă.

În 1984, a avut dreptul să reintre pentru prima dată în ţară. Atunci, a cunoscut-o pe Liana şi s-au căsătorit iar mai tîrziu, în 1989, s-a născut Raymond şi casa s-a umplut de o nouă bucurie, cea revărsată din minunea de a fi părinte.

George Roca este scriitorul român stabilit în Australia, care şi-a pus ampreta sufletului prin cuvântul scris, atât ca poet cât şi ca jurnalist, om de teatru, important creator de mediu cultural, editor de publicaţii de cultură, consultant în turism (terminând şi Facultatea de Marketing, Sydney), filolog, fotoreporter, traducător. La Olimpiada de la Sydney, a fost reprezentantul României în Sydney Organisation Commitee of Olympic Games. Este redactorul mai multor reviste electronice, scrie poezie, proză, articole pe teme istorice, interviuri cu personalităţi româneşti din ţară şi diaspora.

Ţine legături cât mai strânse cu România, cu oamenii ei de cultură, cu alţi români răspândiţi pe mapamond care au aceleaşi preocupări culturale. Acest lucru îi păstrează identitatea naţională intactă, dându-i satisfacţia că lasă o parte din zestrea noastră lingvistică, urmaşilor. 

Azi, acest om complet, căruia “îi place să facă lucrurile bine”, mă priveşte zâmbind şi încercând să cuprindă în scurtul timp care îl avem la dispoziţie, cât mai multe elemente care să împlinească delicat, primul nostru contact în afara „spaţiului virtual”. Şi pentru că suntem atât de reali încît mirosul paginilor proaspăt tipărite îmi stârneşte curiozitatea, imi întinde cartea. Da, am spus „cartea” ci nu „o carte” pentru că este vorba de ceva special. Am în mâini, această carte şi privind-o cu nesaţ, descopăr o copertă relevatoare, un design deosebit care îi aparţine poetului.

coperta-rgb-wb

Tocmai ce a avut loc acum căteva zile, pe 17 septembrie 2009, în Bucureşti, lansarea volumului de versuri „Evadare din spaţiul virtual”. Evenimentul a fost organizat de Biblioteca Metropolitană cu prezenţa doamnei Mihaela Sfârlea, Liga Scriitorilor din România reprezentată de către doamna Elisabeta Iosif şi nu în ultimul rând, Editura ANAMAROL, aparţinând scriitoarei şi editoarei Rodica Elena Lupu.


George Roca, a fost încântat de prezenţa unui numar substanţial de oameni ai literelor şi ai artei, realizatori de emisiuni TV şi radio, cântăreţi şi actori, prieteni şi colaboratori ai revistelor electronice şi tipărite unde poetul este redactor (Romanian VIP, Agero, Arcada, Starpress, Clipa, Noi NU, Familia Româna, Phoenix Magazine, etc). Iată căteva nume a celor care i-au fost alături în acele momente pline de poezie: Viorela Codreanu Tiron – Membru al Uniunii Scriitorilor, Redactor la Editura “Minerva” , Elena Armenescu – vicepreşedinte al Ligii Scriitorilor din România filiala Bucureşti, Daniela Soroş – director al Agenţiei de Ştiri “Romanian Global News”, Ecaterina Câmpean – director la Radio “ProDiaspora”, Simona Constantinescu – redactor programe la Radio România International, Florina Marin – pictor şi astrolog, VictoriţaDuţu – scriitor şi realizator emisiuni TV, Oana Stoica Mujea- scriitor, Prof. univ. Dr. Gheorghe Gheorghiu – scriitor, Eugenia Ţarălungă – poet, laureat al Uniunii Scriitorilor din România, redactor la Editura Muzelului Literaturii Române, Ioana Moldovan, teatrolog şi publicist la revista „22”. O surpriză plăcută a fost domnul Aurel Predescu – membru al Comitetului Olimpic Român. Au fost prezenti la eveniment Ionuţ Dolănescu, Xonia (reprezentata Australiei la Festivalul Cerbul de Aur 2009) şi actriţa Doina Ghiţescu care a recitat câteva poezii din volum.

Partea a doua a evenimentului s-a desfăşurat la Clubul Pensionarilor fără Vârstă, unde a fost organizată o seară de muzică şi literatură de către cântăreaţa Lucky Marinescu şi editoarea Rodica Elena Lupu şi unde s-au făcut cunoscute celor prezenţi, scrierile poetului George Roca.

Următoarea lansare de carte a poetului, va avea loc la Madrid, sâmbătă 26 sept 2009 orele 20:00, la Espacio Niram, fiind organizată de către revista NIRAM ART, ICR Madrid şi Defeses FINE ARTS, după care vor uma lansări la Oradea (organizatori “Cenaclul Barbu Ştefănescu Delavrancea şi Teatrul “Arcadia”), Baia Mare (organizatori Biblioteca Municipală “Petre Dulfu”).

Deschid cartea şi “Căprioara nebună” mă întâmpină ca să-mi spună că are rostul ei în această poveste a “Evadarii din spaţiul virtual” –

Culcat,

Stau cu ochii închişi

şi visez la poiana mea cu flori.  

E atâta linişte şi armonie!

Şi totuşi căprioara nebună

nu vrea să-mi dea pace

încercând din nou

să mă mângâie cu copita

pe albul ochilor mei obosiţi

de atâta privit spre spaţiul virtual.

Poetul George Roca, înbină cu eleganţă şi subtilă armonie, stilul clasic cu cel modern, emoţia iubirii cu nonşalanţa jocului de cuvinte a parodiilor, frumoase dedicaţii şi delicate amintiri. Volumul prezintă şapte cicluri care conţin versuri clare, luminoase, un limbaj poetic cristalin ca luciul unei ape în dimineţile senine de vară, uneori inocent precum copilăria, alteori profund ca însăşi înţelepciunea maturităţii.

În secţiunea „Evadare din spaţil virtual” regăsim „Insula fericirii”, acolo unde frumuseţea unei altfel de lumi, este chiar emanaţia sensibilă a trăirilor poetului.

„Antipozi” ne dezvăluie plăcerea şi dorinţa poetului de a menţine tradiţia limbii române şi nostalgii pentru plaiurile mioritice:

”Am deschis acum o carte

În limba mea strămoşească

Să dau grijile deoparte,

Fruntea să mi-o descreţească.”

 

„Aş vrea să mă-ntorc acasă

Să găsesc ce am pierdut,

Dulcea mea copilărie

Şi… s-o iau de la-nceput.”

 

Volumul continuă cu o „Cromatică australiană” în care ne întâmpină un joc al cuvintelor inteligent aranjate:

„prepeliţa pestriţă

cu cei patrusprezece

pui de prepeliţă pestriţă

odată împestriţaţi

cu pestriţele pestriţe…”

 

În „Amintiri”, poetul este foarte aproape de filozofia existenţialismului:

„ În camera mea

nu a intrat

nici un hoţ!

Nu lipseşte nimic!

De ce mă simt

totuşi

furat de amintiri?”

 

La „Dedicaţii”, găsim frumoase versuri printre care şi o poezie scrisă în amintirea prietenului său, regretatul poet Florin Marinescu:

„parcă te văd şi-acum frumos şi falnic

 purtând stigmatul Cicadaceelor

 numele tău era Sago-Sago-Sago

 părinţii tăi erau Soarele şi Pământul”

 

„De iubire”, ne dezvăluie acea sensibilitate specifică veşnic îndrăgostiţilor fără vârstă, romanticitatea păstrată în sufletul curat şi dezinvolt al poetului:

„Aşa împodobită-n flori,

Eşti cea mai splendidă mireasă

Privindu-te eu te ador

Iubito, dulcea mea crăiasă!

(Lianei)”

 

Volumul se încheie cu o suită de „Fabule şi parodii” în care îşi exprimă cu inteligenţă, idei satirice într-un stil direct, caracteristic poetului George Roca:

„Ei, parcă e prima dată,

bată-l norocul, să-l bată!

I-am împrumutat o mie

şi de-atuncea, măi bădie,

nu-l mai prind pe Văsălie!

Morala:

Dacă ţii la prietenie,

nu da bani pe datorie!”

 

 

…am închis volumul cu un zâmbet de satisfacţie datorat acestui prilej deosebit, de a-l avea alături de mine pe minunatul om, poetul George Roca şi cartea sa.

Sunt sigură că anul care urmează, ne va încânta cu alte pagini scrise în înţelepciune şi bucurii rafinate, aducându-ne din nou, de fiecare dată, blândeţea unei lumi care aureolează mitul poetului cu suflet de român.

 

Dedicaţie poetului George Roca:

“Viaţa nu ne păstrează în nevinovăţie.

Dar, cât de minunat este omul care ajungând la maturitatea cuvântului scris punctat de ispitele ivite printre rânduri, prin înţelepciune, să se întoarcă la acea inocenţă pe care am avut-o toţi în copilărie!

Atunci, probabil ne-am numi poeţi.”

(Despre inocenţa poetului-Gabriela Petcu)

 

 

Gabriela Petcu

septembrie 2009


 


Recenzie „Tragedie şi triumf” – Ligia Seman

Posted by Gabriela Petcu On August - 26 - 2009

„Tragedie şi triumf” – Ligia Seman

 

O lecţie de iubire în desăvârşire

 

Autor: Gabriela Petcu

tragedie-si-trimf11 

 

„Acum dar, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (1 Corinteni 13:13)

Se spune că Dumnezeu îşi pune cuvântul în glasul oamenilor. Trebuie doar să avem ochi ca să vedem acest lucru, urechi ca să ascultăm şi mai ales loc în suflet ca să putem primi şi astfel să învăţăm cum să dăruim.

Mesaje minunate venite din Cer, se aştern în rândurile scrise ale Ligiei Seman prin cartea „Tragedie şi triumf”. Şi cum să nu fie o lecţie deschisă despre dragoste, când în paginile acestei cărţi, avem reţeta de vindecare a tuturor rănilor lăsate de relele pământului, prin însăşi Iubirea?

                    Ligia Seman, reuşeşte să surprindă pe scena vieţii, personaje reale, oameni pe care îi întâlnim zilnic la colţuri de stradă, în locuri în care milostivirea ar putea trezi în fiecare din noi, un gând bun, atunci când o mână este întinsă cu scopul de a primi. De cele mai multe ori, judecăm. Uneori, lăsăm ceva în acea palmă, fără să privim ochii celui care cere, celui care este oropsit. „Tragedie şi triumf” ne ajută să înţelegem că de fapt, nu mâna ne este întinsă ci sufletul. Cine are puterea să lase într-un astfel de vas, iubirea? Cine înţelege că iubirii i se răspunde cu iubire? Furaţi de vâltoarea vieţii,  mulţi dintre noi am uitat care ne este rostul. Citind această carte, descoperi sensuri, găseşti multe răspunsuri şi cu acestea, afli  rostul existenţei.

 

                    În scrierea Ligiei Seman, avem două lumi diferite, două drumuri paralele care uneori, se întretaie prin înfruntări directe. Pe de o parte, o lume mizeră la trup şi la suflet pe de cealaltă parte, o lume deosebit de frumoasă şi curată. Prima te coboară, celaltă te ridică. Iubirea, este singura care reuşeşte să unească aceste lumi şi mai mult decât atât, să tragă spre victorie, acea parte deznădejduită, umilită de ironia destinului. Da, este un hazard să te naşti într-o familie educată, cu potenţial material, cu resurse de a dărui. La naştere, fiecare din noi primim un dar genetic. Oricât de mult ne-am dori să depăşim o stare, această ampretă genetică, îţi marghează drumul. Vlad, Ana şi cei doi frăţiori mai mici, nu au avut şansa vieţii. Au apărut pe lume, din părinţi degradaţi, fără voinţa de a schimba cursul neajunsurilor. Tatăl lor, un beţiv care stârnea teamă şi repulsie, mama lor o femeie slabă, care renunţase la luptă, pierzânduşi minţile şi sufletul. Sărăcie, mizerie, durere, revoltă, lipsa credinţei. Acestea erau elementele de bază cu care micuţii au pornit în viaţă. În loc de educaţie, ei primeau pedepse aspre, vorbe grele, erau trimişi la cerşit fiind umiliţi de cei care nu aveau în suflet bunatatea dragostei. Drama lor, se adânceşte odată cu moartea mamei ucisă de tatăl căzut în patima beţiei. Ajung la orfelinat unde cei mici, nu fac faţă şi mor sufocaţi de prea multă durere, de neiubire. Aici, Ana şi Vlad separaţi fiind, trăiesc clipe cumplite, zbucium lăuntric, maturizarea lor înainte de vreme. Cei slabi, se rătăcesc. Cei puternici, devin aprigi. Ei rezistă doar călcând unii pe alţii. Este o luptă pe viaţă şi moarte. În orfelinat, Vlad îşi pierde prietenul cel mai bun, pe Călin Barbu care deşi mic, a reuşit să înţeleagă ce înseamnă sacrificiul în numele iubirii. Tot aici, îşi face cel mai de temut duşman, pe Doroftei care îi va marca toată existenţa.

                    În paralel, familia Marcu, îşi creşte cei trei copii, Magda, Adrian şi Edi, în condiţii materiale şi mai ales spirituale optime pentru ca ei să se dezvolte armonios la trup şi suflet. Au tot ce e mai bun, un suport genetic perfect şi iubirea transmisă şi înmultită. Vlad şi Magda sunt de aceeaşi vârsta şi primul lor contact, are loc după ce Vlad, a fugit din orfelinat. Era flămând, murdar, singur şi speriat de o viaţă pe care încă nu o cunoştea, cea de stradă într-un oraş străin. Magda, deşi avea doar unsprezece ani, era cochetă, iar frumuseţea şi atitudinea ei, o faceau să semene cu un înger. Vlad a simţit pentru prima dată fiorul dragostei neînţeles atunci, când fetiţa l-a mângâiat pe obraz şi i-a oferit jumătate din langoşul din care ea, mânca. Nu va uita niciodată aceste momente. Deşi, primise cea mai frumoasă dovadă a bunătăţii, reacţia băiatului a fost una de revoltă, furându-i păpuşa şi „ucigând-o” cu brutalitate.

                    Viaţa străzii, se spune că este una „liberă” însă este extrem de dură. Copiii trăiesc în canale şi sunt chinuiţi de cei mai mari care le impun reguli şi pedepse drastice. Ei cerşesc, fură sau muncesc iar câştigul, trebuie dat celui mai puternic care apoi, împărte însă, niciodată cinstit.

                    După patru ani, destinul îi pune din nou fată în faţă pe cei doi copii, care între timp ajung adolescenţi. Magda, creşte în numele iubirii lui Dumnezeu şi are educaţia de a ajuta pe cei năpăstuiţi. Întreaga familie Marcu, luptă să aducă bucurie în sufletele oamenilor necăjiţi. Vlad o recunoaşte după aluniţa pe care o avea pe degetul inelar dar, nu spune nimic. Îndrăgostit, sufletul lui este chinuit de diferenţa dintre ei şi ar face orice pentru  fata cu chip de înger. În această întâmplare, baiatul primeşte pentru prima dată o Biblie şi este hotărât la îndemnul Magdei, să-i pătrundă tainele. Însă, nu apucă. Pentru că nu a respectat regulile străzii, i-a fost înjunghiat câinele care era cel mai bun prieten al său şi apoi, i se dă foc canalului în care se adăpostea. Biblia arde fiind la pieptul lui şi cu ea, o parte din faţa băiatului. După această nenorocire, ajunge un monstru la trup şi suflet, devine de o răutate feroce încât, se poartă fără milă cu cei mai slabi, chiar mai rău decât s-au purtat alţii cu el. Loveşte copiii, fură, violează, chinuie animalele. In aceste condiţii, îl regăseşte sora lui, Ana. Nici ea nu reuşise să treacă dincolo de lumea canalelor, prostituându-se pentru o farfurie de mâncare. Din aceste fapte, s-a născut fetiţa ei Maria pe care a părăsit-o în spital şi care curând, a ajuns tot la orfelinat. În Ana, se dă o luptă cruntă între instinctul matern şi cel al legii junglei din stradă. Este derutată şi îngrozită de viţa pe care o are. Încearcă să-şi împlinească visul de a avea o casă în care să-şi poată aduce fetiţa şi se agaţă cu disperare de un bărbat fragil emoţional şi cu un caracter facil, bazat pe filozofia „trăieşte cum vrei, fă ce-ţi place”. Deşi o primeşte în casa lui împreună cu copilul, el o tratează dur şi o aduce până în pragul nebuniei încât aceasta să vrea moartea fetiţei. 

                    Anii trec. Fraţii Magdei, devin cuvânt al Domnului. Unul, misionar în Afganistan, celălalt capelan în cadrul spitalului unde tatăl lor, fusese medic şi care, înainte de a pleca la Ceruri, a apucat să-şi vadă copiii porniţi pe drumurile alese. Vlad îi urmărea evoluţia Magdei, din umbră. Era o domnisoară frumoasă şi în momentul când şi-a ales un logodnic, pe Raul, coleg şi prieten foarte bun cu Adrian, în Vlad s-a deşteptat cel mai cumplit păcat, acela de crimă. Intr-o noapte, îl atacă însă, urmele umanităţii lui, înving ura şi răzbunarea. Văzând cât de crunt a decăzut, renunţă la crimă şi încearcă să se sinucidă. Lupta psihologică se dă şi în Vlad dar şi în Raul, o luptă între bine şi rău, lupta de a alege între iertare şi neiertare, între iubire şi neiubire. Ajuns la spital, în salon cu un bătrân pe moarte, tânărul Vlad, reuşeşte să înţeleagă o parte din tainele Bibliei de la acesta. Când bătrânul îşi dădu sufletul, în Vlad deja încolţise sămânţa credinţei.

Are tăria să recunoască în faţa Magdei, tot răul pe care l-a făcut, toate nenorocirile care-şi găsiseră loc în sufletul lui, cu o sinceritate debordantă. Magda îl iartă şi îi arată drumul. Un drum pe care el nu-l ştiuse iar acum, descoperise că niciodată nu a fost singur şi că a fost iubit cu o dragoste desăvârşită. În Vlad, înflori iubirea şi odată cu aceasta, chipul lui sluţit, se transformă în lumină. Cu această putere nouă, el a reuşit să o aducă pe drumul bun şi pe Ana. Iubirea iartă, nu judecă, nu pizmuieşte, iubirea răspunde cu iubire. Raul, Magda, Edi şi amintirea lui Adrian care şi-a dat viaţa în numele iubirii, pentru credincioşii din Afganistan, au reuşit să-i aducă pe Vlad şi Ana, pe cele mai frumoase culmi.

                    În ajunul Crăciunului, cei doi orfani, cei doi oameni ai străzii, cei doi renăscuţi la viaţă, aveau o casă, aveau haine bune pe ei şi bucuria de a împărţi celor săraci, daruri. Era noapte, ger, zăpadă şi totul avea un sens. Drumul spre acasă şi un suflet plin de recunoştinţă şi iubire, o minune!

                    Când Vlad s-a împiedicat de un beţiv căzut în zăpadă, aproape mort, ştia că trebuie să-l salveze riscându-şi propia viaţă. Ce nu aflase încă, era faptul că acel ratat, purta numele de Doroftei, cel mai de temut duşman al său. În sufletul lui Vlad, se dă o luptă între a-l lăsa acolo să moară ori a-şi da viaţa în numele iubirii salvându-şi duşmanul de la moartea prin îngheţ. Şi a ales iubirea. N-a fost în zadar acest sacrificiu pentru că Doroftei, a tras învăţăminte şi s-a reabilitat, întorcându-se la soţie şi copii şi trăind cuvincios. Vlad s-a urcat la Cer încununat cu iubire.

                      La slujba de luat rămas bun, i-au fost alături Magda, Raul, familia lui Edi, Ana cu fetiţa ei şi însăşi Doroftei cu familia. Nu au fost mulţi însă în acele momente, iubirea a triumfat.

 

                      Ligia Seman, are un talent remarcabil în descrierea stărilor sufleteşti, a luptei psihologice care se dă în fiecare personaj din medii diferite de viaţă, a gândurilor şi faptelor, viselor şi împlinirilor. Scriitoarea, face o trecere de la un personaj la altul abia simţită iar în finalul fiecarei acţiuni lasă loc de suspans, de aşteptare atfel încât cartea, devine uşoară la citit şi implicit incitantă prin dorinţa de a afla adevărul. La fel de bine descrie natura, diverse locaşuri, imagini şi acţiuni din vise. În rândurile cărţii, găsim o parte din inima autoarei care devine mesager al Inimii lui Dumnezeu. Strecoară citate din Biblie şi chiar dacă nu ai citit Cartea Sfântă, aici găseşti o sursă a credinţei şi un îndemn către cunoaştere. De asemenea, Ligia ne încântă cu frumoase versuri puse în seama personajelor, versuri de înălţare, de recunoştinţă, de mulţumire.

                      „Tragedie şi triumf” este ghidul prin care poţi ajunge să cunoşti taina iubirii, poţi atinge culmile cunoaşterii şi a adevărului. Tragedia te ajută să înţelegi mai bine triumful. Un mesaj care ar putea fi o lecţie deschisă de iubire în desăvârşire.

 

Gabriela Petcu

August 2009

 

E bine sa nu uitam

Posted by Stefan Strajer On August - 26 - 2009

E bine sa nu uitam

Autor: Cornel Cotutiu

Despre miscarea de rezistenta româneasca anticomunista si antisovietica se vorbeste, se scrie adesea în raspar sau în treacat. Din ignoranta? Intentionat? Ce e vadit e faptul ca analistii, istoricii sunt, deocamdata, mai preocupati de a se vaicari pe seama elementelor alogene, a vâscului de pe crengi, uitând ca întâi de toate, se vede copacul.
Un aspect care se neglijeaza – din motive obscure? din porunci oculte? – este ce s-a întâmplat pe întregul areal românesc în primii ani postbelici. Altfel spus: nu se au în vedere actiunile de la est de Prut. Mai concret: adica din Basarabia fortata de Stalin sa se numeasca Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca.

mapromaniamare1_s
Accesul împotmolit la arhivele moscovite face ca sa cunoastem doar fragmentar despre lupta basarabenilor împotriva invadatorilor bolsevici. Din documentele sustrase din „zestrea” KGB – publicate pe ici, pe colo în Occident – reiese, de pilda, ca în anii l948-1950 existau în Basarabia în jur de 30 (!) de organizatii antisovietice clandestine, inclusiv un partid – Partidul Libertatii.
Acest partid, cu centru la Chisinau (anihilat în 1950), intentiona „sa redea libertatea poporului si sa readuca Regele pe Tron”. Dar si: „Partidul doreste ca din rândurile lui sa iasa oameni hotarâti, caliti în lupta, care mâine sa formeze guvernul statului român.” (Atentie tov.general Voronin: în 1950 la Chisinau se punea problema statului român, nu a vreunui stat moldovenesc).
Desigur, cotarlele KGB n-au stat sa-i contemple pe cei care s-au constituit în astfel de organisme clandestine de lupta împotriva sistemului sovietic. Au fost treptat descoperiti si arestati peste 250 de persoane; caci turnatori, tradatori, informatori au existat dintotdeauna (de când e lumea pâna în vecii vecilor). Iar „rasplata” a fost precum se poate banui: deportari, condamnari la ani grei de închisoare, disparitii inexplicabile.
Dar aceste fapte trebuie inserate în istoria românilor de pretutindeni; ele nu tin de o arbitrara granita, ci de memoria si fiinta nationala.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors