Archive for the ‘Cultural’ Category

Interviu cu artistul plastic Florinel-Constantin ANDRIŞAN

Posted by Gabriela Petcu On August - 17 - 2009

Călătoria de la sacrificiu spre blasfemie şi retur,
cu artistul plastic Florinel-Constantin ANDRIŞAN

Autor: Gabriela Petcu

 

   andrisan3 ”Nu există drum; cărare se face mergând!”
  (Ion Plebeu)

Ne-am obişnuit deja ca Bucovina noastră dragă, să ne facă mândri prin oamenii minunaţi care au respirat începutul vieţii, pe acele meleaguri pline de istorie si tradiţie. Acum, mulţi dintre aceştia, sunt departe de locurile natale, plecaţi în alte ţări,  purtând cu ei românitatea, dorul de acasă şi comorile sufletelor ca dar dumnezeiesc, revărsat în diferite forme de exprimare.
L-am întâlnit de curând, pe Florinel-Constantin Andrişan, un artist plastic prin care culorile reuşesc să traverseze în fragmente de expresie intens – ludică, un miracol existenţial. În anul 1993, începe o călătorie de recunoaştere a artei în armonie cu viaţa, prin Ungaria, Polonia, Germania si Franţa. Revine în România pentru o perioadă, timp în care îşi face o analiză a acestei călătorii prin lume. Alege Franţa, ca fiind locul în care ar putea sa-şi împlinească forma de expunere a trăirilor în arta şi în anul 2002, se stabileşte aici, unde continuă studiile la Sorbona, cu un doctorat în teoria artei.

Andrişan, are o activitate artistică bogată şi nu rare i-au fost succesele, remarcându-se prin unicitatea alegerii materialelor de lucru, integrate în gestul artistic precum Madlena lui Proust. Aşadar, în lucrarile sale, putem găsi scrierea ca forma plastică dar si diverse lucruri aparent banale, cum ar fi o bucată de plasă, un pahar ciobit, un fragment de fotografie, unite printr-o tehnică a colajului, simţită ca un liant între memorie, obiecte şi gest plastic. Şi acestea, prind culoare şi expresie atunci când pictura săvârşeşte tema.
Pentru Andrişan, simţirea plastica „trebuie sa aibe ritm dar si repetiţie, să te surprindă dar şi să te facă să intuieşti urmatoarea mişcare… într-o încercare perfectibilă de a uni dragostea de viaţă cu încrederea în creator”. Să întelegem de aici, că există simetrie între idee şi ansamblul elementelor care definesc o finalitate concepţională cu caracter coparticipativ, într-o încercare de a retrezi nevoia de unicitate, de miracol, de har, de dor… Este pur şi simplu, o invitaţie de a învaţa să simţi viaţa cu toate elementele ei,  prin arta.
În viziunea artistului, „arta este în primul rând inteligenţă speculativă şi manipulare bine armonizată şi ţintită ca o lamă de Toledo, din minte în inimă până la catharsis, de fiecare dată individual, în raport cu universalul şi fără a uita că tot acest exerciţiu de eliberare, se practică în public”.

la-fille-lhomme
 
La Fille l’Homme

Procedând la o formă clasică de interviu, m-am trezit în faţa unui nonconformism care schimba reguli, dar surprinzator, dau pozitivitate atitudinii pe tot parcursul discuţiei. „Nu vreau să fiu eu subiectul articolului ci ceea ce spunem împreună, din ce fac si ce gândesc, din experienţa de armonie şi dezarmonie, din greşeli şi reuşite, din ştiinţa de a găsi căi pentru a renunţa la culori multe. Şi toate acestea, să poată veni ca învăţătură pentru ceilalţi ”.
Mă străduiesc să fac oarecare armonie în prezentarea lui Florinel-Constantin Andrişan ca artist, dar şi ca om cu suficientă experienţă, încât lucrarile şi cuvântul său, să se integreze într-o expresie filozofică a artei în raport cu viaţa.
Încercând sa îl întorc în timp, acolo de unde fiecare din noi începem să ne formam limbajul, inteligenţa, gândirea, să descoperim parţi esenţiale şi valoric rafinate ca facând parte din individualitatea noastră prin aptitudini, omul Andrişan mi-a stârnit nostalgia în faţa copilariei. S-a născut în plină vara a anului 1961, în comuna Brodina unde mama sa Elena, învaţătoare, iar tatal Pavel Octavian, contabil, formau un cuplu al carui echilibru devenise parte specială în care tatăl, avea rolul determinant. Artistul, îşi aminteste cu o tandrete coplesitoare, un tablou al parintilor foarte tineri în acele vremuri, încarcat de emotie si pastrat cu sfintenie. Într-un moment de cumpana, de incertitudine existentiala, o mâna este asezata pe umar în tacere. Acest gest, întrece toate cuvintele ce ar fi putut sa se spuna. Copilul Florinel-Constantin, priveste aceasta scena si creste, devine adultul Andrisan, traieste intens furia vietii, dar va ramâne pentru totdeauna cu icoana reprezentativa a relatiei de cuplu, acea mâna linistitoare care tamaduieste îndoielile lumii.
Vorbind despre copii si parinti, Andrisan face o remarca, atentionând pe acei dintre noi care vrem cu orice pret ca odrasele noastre sa devina artisti. „Este cea mai mare greseala sa împingi un copil fara talent, spre scoli de arta. Prin munca, el ar putea deveni cel mult un artist de mâna a doua si atunci, ar fi un om nefericit”.
Si ar mai fi un lucru important care pune amprenta pe maturitatea artistica. „Nu poti face saltul într-o singura generatie decât extrem de rar si cu asumarea riscului uzurii întregii vieti. Un bagaj genetic foarte bun si o familie care sa nu fi fost alterata de înstrainare, este platforma care lanseaza si sprijina competenta catre podium. Ori, majoritatea dintre noi, am fost afectati de comunism. Aceasta alterare, continuata timp de trei generatii, ne-a facut sa credem ca este posibil sa trecem de la sapa la intelectualitate rasata si sa transferam valori „de la Bârca la  Viena… si înapoi”, sa ne închipuim ca suntem toti egali cu Brâncusi dar fara talentul, efortul si pretul platit de el. Putem si trebuie sa fim egali atunci când ne nastem, atunci când ne alegem primarul sau când votam bugetul comunal, dar gresim daca încercam sa supunem la vot competenta de nivel înalt, creativitatea, sacrificiul, eroismul, pâna la iubirea absoluta. Altfel, riscam afectarea noastra ca imagine, irosirea unei munci de-o viata într-o ratare sigura si non-profesionalism.”
Din comunicarea cu acest maestru al penelului dar si al cuvintelor hotarât aranjate într-un duel de conceptii, aparute în urma experientelor sale  româno-franceze, încerc starea de recunoastere a principiilor de baza ale vietii prin arta.

chateau-renard-leglise
 
Chateau-Renard-L’eglise

Expozitii personale cu titluri sugestive, „De la Paris, catre casa”, „Nu exista drum; carare se face mergând!”, „Eu cred ca Sisif s-a nascut în Carpati”, expozitii colective si de grup: „Timp – contratimp”, „Semnele anului 2000 – Semn de foc”, „Memorie-Mitologie-Model”, „Prix des mouettes”, lucrari murale si de ambient: „Prometeu”, „Rugby Club”, „Del Blue”, „Zodiac”, „Marul început”, „French can-can in Balcani”, activitatile de restaurare, pictura si decor al unor biserici. Toate acestea, merg catre o concretizare a unui stil personal, „andrisaniesco-plebean”, cu autoironie si efort asumat.
Îmi întorc privirile spre un grup de tablouri de o eleganta coloristica deosebita, un transfer de suflet spre „acasa”, un dor asezat printre dealurile ce au capatat gust de pamânt reavan, de grâu copt si fân cosit, de case parintesti în care copilaria se ascunde pe dupa colturi încercând sa pacaleasca timpul. Totul pare gata pregatit pentru ca viata sa înceapa din acest moment unic, constient ca relatia noastra cu natura, este darul vietii venit din Ceruri.

peisaj-din-bucovina

 
Peisaj din Bucovina

Daca ar fi sa aiba ocazia la o alta alegere, Andrisan nu ar schimba nimic din toate ce sunt. „Creatia artistica, era singura alegere ca apropiere de Dumnezeu, comparativa cu un oarecare Dumnezeu laic”.
Ca o concluzie la ce am fost si suntem în raport cu istoria si educatia culturala, la nevoia de a reprima efectele negative din viata prin arta,
Andisan atinge scopul „calatoriei” sale. „Eforturi si realizari trecute, experiente si virtuozitati acumulate, vise si proiecte de viitor, eseuri si cercetari ale unei creativitati colective. Toate, au tendinta de a demonstra posibilitatea existentei unui soi de falanster european, ce ar putea ajuta la anularea efectelor devastatoare datorate marii schisme de acum o mie de ani, prin cultura si armonia contrariilor”.
As încheia cu un citat care se potriveste atât de bine conceptiei artistice a pictorului Florinel-Constantin Andrisan si pe care, multi dintre noi ar trebui sa-l foloseasca într-un început.
“Nu este lupta care ne obliga sa fim artisti, este arta care ne îndeamna sa luptam”. (Albert Camus)
Încerc sa ma despart de acest pictor cu ochi de cer senin si mâini ravasitoare de culori, însa imi dau seama ca as gresi nelasând multe alte idei sa prinda forma cuvintelor scrise. Îmi asum dreptul de a continua episodic, un «tête-à-tête» filozofic, cu morala. Si cine stie? poate într-o zi, toate acestea vor fi de folos în desavârsirea unui fragment de viata dedicat artei de a fi artist.

A murit Valeriu Lazarov

Posted by Cornelia Erhan On August - 11 - 2009

valeriu-lazarov21 

Producatorul de televiziune roman Valeriu Lazarov a murit, marti dimineata, la Madrid, la varsta de 73 de ani.
Decesul lui Lazarov a fost anuntat de fiul sau, Roberto, care a precizat ca tatal sau a murit din cauze naturale in locuinta sa din Madrid. Contactat de Antena3, Roberto Lazarov a dezvaluit ca tatal sau fusese de curand operat pentru a-i fi extrasa o parte din colon, dar ca operatia fusese un succes, iar omul de televiziune a fost externat si s-a intors acasa. Insa, din cauza unor complicatii care au aparut brusc, a survenit decesul.

Lazarov va fi inmormantat miercuri, 12 august, la Madrid, potrivit anuntului facut de familia acestuia, urmand ca o slujba religioasa sa fie tinuta si la Bucuresti, data acesteia urmand sa fie anuntata ulterior.

Valeriu Lazarov s-a nascut la Barlad, la 20 decembrie 1935. Ideea de a intra in lumea media i-a venit cand avea 14-15 ani, varsta la care a vizionat la un cinematograf din Piatra Neamt o comedie muzicala sovietica, “Volga, Volga”. Filmul i-a placut atat de mult incat l-a vazut de 12 ori, determinandu-l sa devina regizor.
In 1953, Lazarov pleaca la Bucuresti pentru a studia regia la Institutul de Arta Teatrala si Cinematografie (IATC). In iunie 1957, termina studiile si alege televiziunea in detrimentul cinematografiei.

Lazarov a plecat pentru prima oara in strainatate in anul 1966, pentru a participa la Festivalul international de televiziune de la Monte Carlo cu filmul “Omul si camera”. De-a lungul timpului a primit diverse premii internationale si a obtinut permisiunea autoritatilor romane sa iasa temporar din tara.

In august 1968 ajunge in Spania, pentru a inregistra doua emisiuni la postul public de televiziune TVE, la invitatia directorului general Juan Jose Roson.

Dupa 11 ani de lucru in Spania, in 1979, Lazarov ajunge la televiziunea nationala italiana, RAI, pentru realizarea unei serii de programe intitulate “Tilt”. La scurt timp, incepe sa lucreze pentru Silvio Berlusconi, la Canale 5, unde ajunge director de productie, presedintele consiliului de administratie si director al centrului de productie Videotime.

In 1989 revine in Spania, trimis de Berlusconi pentru a conduce din pozitia de director general postul Tele 5, parte a retelei private de televiziune controlate de Fininvest, compania lui Silvio Berlusconi.

Lazarov conduce Tele 5 pana in 1994, cand este inlocuit de Maurizio Carlotti, in contextul unei crize a incasarilor din publicitate ale postului. In 1995 si-a infiintat propria companie de productie, Prime Time Communications.

Valeriu Lazarov era casatorit, din 2004, cu Augusta Dumitrascu. Cei doi se cunosteau din anul 2002 iar multi nu dadeau mari sanse relatiei lor din pricina diferentei de varsta de 37 de ani. Augusta Dumitrascu si-a facut debutul in televiziune in anul 2000 si a inceput la echipa Telejurnalului de la TVR 2.

Dupa doi ani si jumatate a intrat in echipa lui Lazarov si a obtinut o emisiune proprie, Babilonia, pe care a prezentat-o timp de un an.

In 2003, dupa ce contractul emisiunii sale cu Antena 1 a expirat, Augusta a primit functia de director de dezvoltare internationala la “Prime Time World” si “Sagitarius Communications”, firmele lui Valeriu Lazarov, si a plecat la Madrid unde, in paralel cu serviciul, a urmat o scoala superioara de televiziune. Tot in anul 2003, in seara de Craciun, Augusta a primit de la Valeriu Lazarov inelul de cununie.

La Campul Romanesc – Hamilton (Canada)

Posted by Stefan Strajer On August - 8 - 2009

corneliu-florea

La Câmpul Românesc

Autor: Corneliu Florea

MOTTO
Dorinta de a darui izvoraste din iubire si pretuire.

De când am aflat de CÂMPUL ROMÂNESC de la Hamilton – Ontario (Canada) am dorit sa merg sa-l vad, sa fiu si eu acolo intr-una din acele saptamâni de intrunire a românilor de pretutindeni, la daruirea lor pentru identitatea si cultura româneasca, pentru propasirea idealurilor românesti. La inceput, ani de zile, nu mi-am putut permite material o asemenea dorinta, multumindu-ma sa citesc cu deosebit interes CUVÂNTUL ROMÂNESC – cea mai buna publicatie româneasca anticomunista din deceniile opt si noua ale secolului XX.  Pentru ca, atât Câmpul Românesc cât si Cuvântul Românesc au fost rodul daruirii patriotice a legionarilor scapati de prigoana din România si pe care propaganda comunista si antiromâneasca le-a etichetat defaimator drept focare revansarde legionare – netinând cont de drepturile inscrise in United Nations Universal Declaration of Human Rights aprobata in 1948 – iar cei ce se apropiau de ele erau clasificati de comunisti drept legionari, dusmani ai clasei muncitoare si ai cuceririlor  revolutionare. Efectul acestei propagande comuniste nu a fost cel scontat, a fost invers, de bumerang, fiindca in decursul anilor la Câmpul Românesc si Cuvântul Românesc au venit si colaborat patrioti români din toate categoriile social-politice, de toate vârstele si profesiile, prezentând cu aplomb si discernamânt  realitatea nefasta  a dictaturii comuniste, demonstrând continuu ca nu este vorba  de nici o cucerire revolutionara ci de o dictatura comunista impusa prin forta tancurilor de la Rasarit. La publicatia Cuvântul Românesc am fost acceptat sa colaborez, absolut voluntar si autonom intre 1981 si 1987, dar nici macar in acei ani nu am participat la saptamânile culturale de la Câmpul Românesc.
Acum a venit momentul implinirii acestui pelerinaj la locurile unde flacara culturii românesti si-a luptei anticomuniste a fost aprinsa si purtata de sute si mii de români din Nord America incepând din 1951, când au cumparat Câmpul  Românesc si, prin forte proprii, au inceput sa-l amenajeze iar din 1977 au initiat si editat, tot prin forte proprii, Cuvântul Românesc publicatie fara echivalent prin clarviziune si curajul patriotic nici pâna in zilele de azi. Ce m-a pornit in acest  pelerinaj acum, in Iulie 2009, nu este invitatia in sine, au mai fost si in trecut, ci poetul si scriitorul  Alexandru Tomescu, fata de care am o deosebita consideratie din simpatie personala si multe motive obiective.
Din Winnipeg-ul preeriei canadiene pâna la Câmpul Românesc – Hamilton  sunt peste 2300 de km pe care m-am hotarât sa-i parcurg la volan  (draivuindu-i cum am zice in romglenza, atât de la moda in România de azi) alegând traseul  printre si peste Marile Lacuri Nord Americane. Astfel din provincia canadiana Manitoba am trecut in partea de nord a statului american Minnesota pâna la Marele Lac Superior, la Duluth. Aici, peste un golf al marelui lac, am trecut in statul Wisconsin iar drumul la inceput m-a purtat de-a lungul malului Lacului Superior, apoi pe lânga Lacul Michigan pâna la strâmtoarea dintre Lacul Michigan si Lacul Huron pe care am trecut-o pe cel mai mare si majestuos pod suspendat nord american. Peninsula Michigan de jos am strabatut-o pe o exceptionala autostrada spre sud pâna la Port Huron, unde se afla o alta strâmtoare a Marilor Lacuri, cea dintre Lacul Huron si Lacul Erie. Aici, americanii si candienii au ridicat un impresionant pod metalic sa le uneasca tarile. Trecându-l am intrat in  provincia canadiana Ontario, de unde mi-a mai ramas doar o aruncatura de bat pâna la Câmpul Românesc! Nu puteam sa nu fac aceasta paranteza de traseu, de o vasta si unica frumusete continentala, cu lacuri cât niste mari, o adevarata nemarginire naturala datatoare de uimire si bucurie calatorilor, prin care trecând ne dam seama si cât de de mici si efemeri suntem, dar, curios, in acealasi timp putem realiza ca suntem inzestrati cu puterea de absorbtie si percepere spirituala, intelectuala a nemarginirii…
Câmpul Românesc se afla undeva in mijlocul peninsulei provinciei Ontario, in plina natura, departe de autostrazile dintre marile orase. E un spatiu de 25 de hectare, la intrarea caruia pe o tabla cu tricolor româneasc scrie Romanian Park si de unde incepe un drum strajuit de copaci. Apoi pe stânga se deschide un parc unde se afla o troita româneasca inconjurata de busturile unor mari personalitati culturale românesti ce au trait si creat româneste in exil. Urmeaza o arie de picnic sub copaci batrâni si Centru Cultural “Nae Ionescu”, spatios si frumos pavoazat interior, având o biblioteca ticsita, o camera cu spicific româneasc si alte, multe dependinte necesare. De la Centrul Cultural se coboara la un mic râu lenes peste care o punte urca la Capela Ortodoxa cu Clopotnita. Pe o latura a câmpului exista multe case de vacanta pe fundatie sau pe roti, fiecare cu o gradina oglindind personalitatea stapânului ei. Este inca mult spatiu ce asteapta sa fie folosit, amenajat. Totul mi s-a parut cunoscut, implinit româneste la care as mai fi adaugat un catarg cu un tricolor românesc, fiindca in Nord America fiecare e liber sa-si ridice steagul natiunii sale pe proprietatile ce ii apartin. A se vedea si la alti nord americani.
Dintre gazde, de la inceput, am dat mâna cu Domnul George Balasu si Doamna Lena promotori ai acestei asezari, apoi m-am imbratisat de bucuria intâlnirii cu Alexandru Tomescu, cel care a intâmpinat si tratat cu ospitalitate româneasca pe toti oaspetii veniti din Canada si Statele Unite. Preotul Dumitru Ichim, o binecunoscuta personalitate româneasca din Canada, cu mult har crestineasc a oficiat in aceasta saptamâna utrenia si vecernia iar ospatarea noastra o datoram Doamnelor Câmpului Românesc, carora le suntem mult recunoscatori.
In cele trei zile cât mi-am permis sa stau, fiind supusul timpului meu, am participat la conferintele si discutiile ce se tineau dupa cina si deobicei durau  pâna dupa miezul noptii. Pentru mine au fost trei zile deosebit de valoroase, cunoscând români de la care am aflat si invatat multe.

nicapetreecrotonda2
Prima seara la care am participat a fost cu adevarat o manifestare de cultura româneasca prin conferinta Domnului Sandu Sindile care a facut o reusita paralela intre viata si opera lui Nicolae Grigorescu cu a unui pictor canadian, Homer Watson, ilustrata cu reproduceri din operele celor doi. A fost si o seara de  poezie româneasca in care doua cenacluri, cel din Kitchener numit “Muntele Maslinilor” si cel din Toronto “Nicapetre” s-au intrecut, captivând auditoriul cu versurile lor. Pentru mine, netrecând pragul cenaclurilor si desprins de poezie de multi ani, a fost o mare revelatie, descoperind diferenta dintre a  citi poezia si de a o asculta recitata de poetul ei. Pe hârtie poate aparea palida, recitata este insufletita, vie, patrunde si te emotioneaza. Domnul Dumitru P. Popescu, editorul publicatiei OBSERVATOR din Toronto, a prezentat o interesanta expozitie de vechi publicatii si carti românesti, aducându-ne aminte de truda inaintasilor nostri ce au contribuit, cu sufletul si mintea la cultura româneasca. In seara urmatoare audienta a ascultat cu piosenie prezentarea patetica a profesorului basarabean Iacob Cazacu-Istrate despre Basarabia. Momentul reunirii Basarabiei cu România, atât de prielnic indata ce fosta URSS a anulat pactul Molotov – Ribbentrop, a fost impiedecat, stavilit ordinar de catre cea mai nefasta troica antiromâneasca dupa 1989: Ion Marcel Ilici Iliescu, Petre Roman, Adrian Nastase. Cuplul Emil Constantinescu si Adrian Severin au tinut linia trasata de troica, mergând mai departe prin tratatul lor cu Ucraina. Cât despre marioneta de bâlci, Traian Basescu, cu cât ii trec zilele cu atât românii isi dau seama de nulitatea caracterului sau si de perspectiva sigura ca nu va fi nici mai mult nici mai putin decât Ion Marcel Ilici Iliescu si Emil Constantinescu – Tapul. Istoria il va pune in aceeasi vitrina a rusinii cu ei.
De la Timisoara, Gerhard Binder publicistul si redactorul la radio, intr-o foarte aleasa limba literara româneasca a prezentat in stil nemtesc, sistematizat “România anilor 2008 – 2009”. Un tablou trist, cât peretele centrului cultural in care ne aflam. L-am ascultat mâhniti, fiindca avea dreptate. A staruit asupra confuziei, intentionat intretinute in strainatate, dintre rromi si români, intre comportamentul rromilor din mijlocul nostru, in spatiul nostru mioritic, dacic din care nu vedea solutia de iesire fiindca suntem ingraditi de sârma ghimpata a  polliticaly correctness-ului. Starea de fapte, ideea si consecintele irita pe toti românii, fiind un nod gordian pus in fata noastra pe care nu putem sa-l desfacem. M-am trezit ca iau cuvântul si, plecând de la faptul ca nodul gordian nu se desface ci se taie, am propus nici mai mult nici mai putin decât sa ne intoarcem la vechea denumire de daci ai Daciei lui Burebista si Decebal si sa-i lasam pe rromi-Rromei sa se numeasca cum vor daca asta cred ei ca le schimba apucaturile. Am crezut ca voi fi repezit ca protocronist legându-ma de “Badita Traian care a venit sa ne incruciseze cu legiunile lui, sa formam un nou popor, neolatin, mai destept si frumos decât dacii, dar nu chiar cât sunt ei rromanii din Rroma”. Când colo, ce sa vezi, celor de fata le-a surâs ideea si cu surâsul vom ramâne, fiindca de la idee la un puternic curent de opinie ce sa duca la fapta este o cale atât de lunga la români, ca mii de ani vor trebui de-or mai avea!
In cea de-a treia zi, la masa de prânz s-a produs un mic, foarte mic incident de opinii. Domnul Profesor Dr.Claude G. Matasa, o binecunoscuta si apreciata personalitate din exilul românesc (azi numit diaspora de unii, termen  neacceptat de altii) si, mai recent, consul onorific al românilor din Florida, s-a ridicat de la masa, si cu gravitatea-i cunoscuta, a spus ca va da citire scrisorii  adresata de Ion  Mihai Pacepa Asociatiei Culturale Române din Hamilton. Am ramas perplex, si nu numai eu, altii nedumeriti si uimiti, iar unii indiferenti. De unde pâna unde, si, mai ales, de ce in AD 2009 generalul de securitate Pacepa isi trimite solul prieteniei cu daruri verbale, lingusitoare la Câmpul Românesc unde se aflau si fosti detinuti politici de pe vremea când Pacepa era unealta de nadejde a dictaturii comuniste? De ce nu le-a trimis scrisori de apreciere si sprijin acestor detinuti politici atunci când erau in inchisorile comuniste, nu acum? Nu e greu de intuit, de descifrat, intentia si impactul compromiterii acestei redute anticomuniste de catre un tradator al României, numai ca e nevoie de o mica dezbatere argumentata. Intâi, pentru cei ce isi ridica sprânceana când altii sustin ca Pacepa este un tradator al României, un fals anticomunist ii poftesc pe cei ce ridica sprâncenele sa-si aminteasca daca dupa fuga lui Pacepa institutiile si intreprinderile la care erau angajati au ramas fara securistii si informatorii care ne supravegheau si terorizau psihic cu urmarirea, amenintarile si dosarele lor? NU, nici vorba, acel segment intern al securitatii a ramas nestirbit, Pacepa a distrus sistemul de informatie, spionaj si contraspionaj exterior al României, segment pe care il au toate tarile lumii, indiferent de regimul politic, segment foarte important pentru siguranta fiecarui stat. Acest segment, foarte greu de format si mentinut, Pacepa l-a pus pe tava strainilor, lasând România descoperita pentru un moment, moment de care au profitat din plin serviciile de informatii, spionaj si contraspionaj straine in tara noastra. (Acelasti lucru l-a facut si Iliescu cu Roman in Decembrie 1989 ca la trei luni sa fim socati de evenimentele de la Târgu Mures!). Al doilea, nu scoateti din ecuatie faptul ca generalul de securitate  Pacepa a fost sluga umila si profitoare a familiei Ceausescu timp de 15 ani. Dupa anumite date si argumente sustinute de fosta securitate Pacepa era deja urmarit  pentru neloialitate profesionala si parvenire materiala de pe urma  academicienei (a se citi cartea Colonelului de securitate Ion Mânzat). Pacepa nu-si poate sterge trecutul de sluga a tiraniei comuniste si de tradator de tara, prin deconspirarea serviciilor de informatii ale României, cu scrisori de genul celei citite de consulul onorific al românilor din Florida. Ascultati un pasaj  din scrisoarea lui: “Dragi prieteni, Permiteti-mi sa ma asociez, prin intermediul fostului meu coleg de facultate, Dr.Claude Matasa, celor ce va adreseaza calde felicitari cu prilejul celei de a 51-a aniversari, si sa-mi alatur umila recunostinta pentru contributia Asociatiei dumneavoastra la eliberarea tarii. Când se va scrie istoria adevarata a României, ea va consemna ca rachetele ce au distrus tirania Ceausescu au fost lansate de asociatiile emigratiei române din Occident si de postul de Radio Europa Libera”. Ni s-a facut greata de acest cabotin in total declin intelectual, caracter nu a avut niciodata, care ne-a stricat masa de prânz “cu rachetele lui” iar eu m-am revoltat pe mesagerul lui si m-am hotarât sa scriu un pamflet separat cu dovezi si argumente despre perfidia tradatorului Pacepa.
Seara a continuat cu o interesanta prezentare de diapozitive din Cambodia si Vietnam comentate doct de Prof. Dr. Claude G. Matasa. A urmat un alt profesor, un cercetator istoric, Paul Leu venit de la Seattle, care a prezentat martirul unui preot ortodox . A impresionat când din sala a luat cuvântul un fost detinut politic care a impartasit inchisoarea si lagarul cu preotul martir. Amintirea l-a emotionat, ne-a emotionat. Dupa aceasta serie de profesori a urmat un inginer, Domnul Petre Albulescu, care cu farmec deosebit a delectat audienta tinând o prelegere despre oamenii de stiinta români recunoscuti pe plan mondial, lasând in concluzie ideea ca luând in considerare toti parametrii, natiunea româna desi mica in comparatie cu multe altele, a dat mai multi si mari oameni de stiinta si cultura in secolul XX decât alte natiuni mai numeroase, cu invatamânt universitar mai  vechi si dezvoltat decât al nostru.
Mi-a parut rau ca a trebuit sa plec fara sa ascult conferinta Profesorului Dr. Nicolae Dima din Arizona despre “România si Omenirea in secolul XXI” fiind convins, ca va lansa idei interesante, critice ce vor fi aprins dezbatute si, dupa cât il cunosc, Nicolae Dima este un maestru in a stârni dezbateri interesante. In aceiasi masura regret ca nu il pot asculta nici pe ziaristul Grigore Culian, care editeaza cu profesionalitate NEW YORK MAGAZIN, un saptamânal românesc apreciat. Il simpatizez si mai mult acum dupa recentele dezvaluiri si acuzatii  intemeiate aduse conducerii Institutului Cultural Român din NY. Exemplul sau de argument, verticalitate si curaj ar trebui sa fie luat de multi din mass media româna, fiindca asta ramâne. Restul nu e nici apa de ploaie…
Am plecat pe drumul de intoarcere in preerie burdusit de impresii, idei, oameni cu faptele si comportamentul lor si pe parcursul a sutelor si sutelor de kilometri, printre Marile Lacuri Nord Americane, le-am tot macinat. Ma bucur ca am fost si eu acolo; una este a auzi indirect si a-ti imagina, altceva a vedea si a lua parte direct. Multumesc tuturor de primire si ospitalitate, ii apreciez pentru sufletul si munca depusa, fiindca au facut mult si inca mai sunt de facut, mentionând in acest caz pe energeticul Domn Dumitru Rachitan. Toti merita respect si recunostinta invitatiilor, a participantilor. Cât priveste gazda mea, Mihai Mincu, ce se recomanda cioplitor in piatra fiind insa un adevarat sculptor, sunt convins ca in timp va imbogati zestrea Câmpului Românesc lasata de Nicapetre. Parintele Dumitru Ichim renoveaza Capela cu Clopotnita iar scriitorul Alexandru Tomescu ce are in grija vasta biblioteca va scrie o istorie adevarata despre  Câmpul Românesc si Oamenii Lui.
Imi pare rau pâna la mâhnire ca, dintr-o suta de mii de români ce locuiesc in apropierea Câmpului Românesc – Toronto, Hamilton, Kitchener, Windsor – au venit atât de putini. O suta de mii de români nu au putut umplea o sala de 300 de locuri! E nelinistitor. Un conational incerca o explicatie metaforica: “Românii noului val de emigranti si-au lasat radacinile românesti in primul aeroport, ei au plecat numai dupa bani”. Chiar toti, toti? Nu pot sa cred, nu se poate! E drept, generatia noastra a venit pentru libertate, dar nu exista libertate fara bani, asa cum banii  nu pot tine loc de radacini, de neam. Oare sa fie românii cel mai usor de globalizat?! De ce nu asteapta, sa ia exemplul americanilor, a rusilor, chinezilor sau chiar pe al evreilor!
Am ramas suprins ca Ambasada Româna din Ottawa condusa de o poeta, Elena Stefoi, nu a vrut sa ne onoreze cel putin cu niste versuri in recitare personala, cred ca meritam si noi, românii de rând. Deasemenea, tânarul consilier cultural al ambasadei, Eugen Predatu, putea sa treaca macar cu niste pliante turistice din România. Absenta Consulatului Român din Toronto este de inteles; sunt doar trei si very busy-busy! Totusi, incercati dragi tovarasi si prieteni, priviti cum incearca si Pacepa sa se alature acum la vremea senilitatii sale, aflând ca  la Câmpul Românesc nu se poarta camasa verde, nici cea rosie, ci a fost si a ramas doar o rampa de lansare a  rachetelor impotriva comunismului si antiromânismului…
Un simtamânt de regret am deasemenea ca elevii si studentii români au fost asa de putin vizibili, dar dintre ei, unul, Justinian Ichim un autentic Che Guevara românesc, ne-a vorbit liber, in ton revolutionar, despre noul capitalism american ce are drept slogan “get  rich  or  die  trying”. Cam numai atât sa fi ramas din mândra si democrata societate nord americana? Sa mai privim! Apoi, tânarul Justinian Ichim a vorbit despre globalizare in care omenirea va fi uniformizata, sugerând  sa rezistam depersonalizarii prin cultura noastra nationala! Frumos. Ar fi bine, folositor ca acestea sa fie percepute si intelese si de asa-zisi atasati culturali  de prin ambasadele romane, de boierii mintii ai Bucurestiului, de mass media din România. (Nu asteptam percepere si intelegere de la ICR-urile lui  HRP,  el/ele având alte misiuni, dupa cum s-a vazut recent si la NY).
LA  REVEDERE CÂMP ROMÂNESC.
Corneliu Florea, Iulie 2009, Wawa la Lacul Superior

Invitatie la carte – Izvoarele Vietii

Posted by Stefan Strajer On August - 1 - 2009

gabriela-petcu

Invitatie la carte

Autor: Gabriela Petcu
 

Sâmbata 25 iulie 2009, a avut loc la Constanta, lansarea volumului antologic de versuri, „Izvoarele vietii”. Evenimentul s-a desfasurat în sala „Grigorescu” din cadrul Muzeului de Arta, într-o atmosfera de vers, pictura si muzica lui Richard Clayderman. Toate acestea, s-au desfasurat în prezenta unui public numeros, iubitor de versuri si culoare.
Acest volum, este unul dintre cele mai ample lucrari de creatie literara în care se întâlnesc poeti de diferite vârste si din diverse colturi ale lumii. Astfel, versul uneste în numele cuvântului scris, suflete sensibile, gânduri frumoase, imaginatie si talent. Este un volum care face parte dintr-un proiect al prieteniei, gratie poetului Mihai Leonte initiatorul acestui ciclu format din patru aparitii de exceptie. În anul 2006, volumul debuteaza cu „Spiralele vietii” continuându-se cu „Drumurile vietii” în anul 2007, si „Mirajele vietii” în anul 2008. „Izvoarele vietii” apare ca urmare a sufletului depus de poeta Simina Silvia Scladan, coordonatorul direct al volumului. Simina, a reusit sa adune în aceste pagini, 28 de poeti din toata tara dar si de peste hotare. Ca editor al volumelor „Izvoarele vietii” si „Mirajele vietii” poetul si omul de litere Liviu Clement a oferit sprijin în realizarea acestor volume în care poezia face armonie cu grafica iar frumusetea si sensibilitatea, se revarsa precum izvoarele.
Aceasta seara dedicata cartii, a fost prezentata de poeta Simina Silvia Scladan împreuna cu Floarea Carbune, Victorita Dutu, Georgeta Olteanu, Gabriela Petcu si Niculina Vizireanu iar momentele în care s-a recitat, au fost rasplatite cu aplauze.
 nina-victorita-simina-flora-georgeta-gabriela2

Iata câteva titluri sugestive ale poetilor din volumul „Izvoarele vietii”.
 
Silvia Simona Bodea – „Pentru dumneavoastra mama”
Aristita Buciu Stoian – „Mai cred în minuni”
Floarea Carbune – „Adevarul ascuns”
Cristina Carbune, pentru care a vorbit mama sa, Floarea Carbune. Cristina, se afla în îndepartata Japonie si ajunge la noi prin glasul mamei, precum „Ploaia de cristal”.
Valeriu Cercel din Canada, a fost prezent prin Gabriela Petcu. Versurile dumnealui, aduc uneori nostalgie („Durere româneasca”) dar si multe zâmbete atunci când avem sub priviri „Satire… si nu prea”, acestea din urma fiind apreciate si aplaudate la scena deschisa.
Andrei-Claudiu Daroczi – „Ca trecator” din sectiunea caruia a recitat poeta Victorita Dutu
Raluca Iordan – „Dorm pentru tine” si aceasta fiind pusa în valoare tot de Victorita Dutu.
Dan Desliu – „Frumoase clipe”
Victorita Dutu – „Pulbere de lumina”. Cu gratie si deosebit talent, poeta stie sa împleteasca munca de televiziune cu cea de artist, fiind si o minunata pictorita.
Aneta Georgescu – „Scrisoare catre fiul meu”
Adina-Cristinela Ghinescu – „Calator înspre vesnicie”, contribuind la acest volum prin vers dar si prin coperta.
Iuliana Ghioca – „În miros de liliac”. Frumoasa si sensibila, Iuliana vine cu versuri dedicate iubirii de viata.
Dan Iordache – „Contemplatie solo fara voce”
Mihai Leonte – „Am pornit”
Costel Macovei – „Eu, templul”
Gabriela Mihail – „Rânduri si gânduri”
Craita Moroieni – „Dependenta de cuvânt”
Georgeta Olteanu – „Am învatat”. Poeta a prezentat si o sectiune minunata în limba franceza.
George Pena – „Neuitarea unui barbat”
Gabriela Petcu – „Viata ca o scena”
Virginia Popescu – „Treptele devenirii”
Stefania Puscalau – „Ascunsa într-o carte”
Tania Roman – „Clopotind de primavara”
Simina Silvia Scladan – „Cântecul codrilor”. Pentru eforturile ca acest volum sa prinda forma si culoare, i-au fost adresate multumiri si o dedicatie în versuri „Emotia regasirii” de Gabriela Petcu.
Valeria Tamas – „În palme ierburi”
Liliana Tomache – „De ce?”. Plecata dintre noi prea curând,  Liliana ramâne vesnic prin acest volum, datorita Luminitei Ciuraru care îi dedica si poezia „Timpul”
Ionela van Rees-Zota din Germania cu „Rasarit de soare”. Ionela este o poeta sensibila si delicata, adusa în scena de Victorita Dutu care a recitat versuri pline de lumina si iubire.
Niculina Vizireanu – o graficiana cu mult talent si profunzime, un om cu suflet mare care a înfrumusetat paginile celor patru volume antologice dar, a contribuit si la copertile volumelor anterioare.

invitatie221
La aceasta seara dedicata cartii, au fost prezenti invitati de onoare alaturi de persoane dragi poetilor din volum. Printre acestia, s-a remarcat domnul Constantin Lamureanu sociolog si poet, redactor al revistei „Nelinisti metafizice”, directorul Asociatiei Cultural-Stiintifice „Nelinisti metafizice” si care a luat cuvântul prezentând ideea de vers în volumul „Izvoarele vietii”.
Cu aprecieri, a mai vorbit poeta Ana Ruse, membra a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Dobrogea si care ne încânta cu creatiile sale nu putine la numar.
A fost prezenta si doamna prof. Akmolla Guner redactor sef al revistei „Emel” si care a avut pentru fiecare poet de la malul marii, câteva cuvinte de suflet.

ninaameliasigabriela1
Sensibilitatea poetei Amelia Magori, prin versurile sale dar si prin cuvintele adresate „Izvoarelor vietii” a facut ca aceasta ocazie, sa se transforme într-o frumoasa seara dedicata poeziei si prieteniei.
Iata, putem spune si de aceasta data ca versul, face ca oamenii sa fie frumosi si buni astfel încât, între ei sa se lege prietenii întemeiate în numele iubirii pentru carte si în scopul vesniciei cuvântului scris.

Socul Cultural – Adaptarea in America

Posted by Stefan Strajer On July - 17 - 2009

gabriela-mihalache

Socul Cultural – Adaptarea in America

Autor: Gabriela Mihalache 

Aproape nimeni nu se gîndeşte serios la procesul de adaptare, înainte de venirea în America. Toţi pornim cu o imagine idilică, sentimente optimiste şi calde că vom fi întâmpinaţi de oameni buni şi prietenoşi, că în ţara oportunităţilor sigur se vor găsi oportunităţi şi pentru noi, că vom avea condiţii mai bune de trai, şi în general că totul va fi mai bine, pentru că nu se poate să fie mai rău ca-n România! Cam după două săptămâni, o lună, ne revenim la realitate … Parca ne-a dat soarta o palmă, unii o simt mai uşor, alţii mai greu. Încet de tot, pe nesimţite, începem să ne îndoim de noi înşine, de viitor, de prezent, dacă e bine că am plecat, dacă vom reuşi? Începem să ne simţim mici, foarte mici, în lumea asta în care totul este mare, fructele, legumele, maşinile, oamenii, şi insectele parcă sînt obeze. Tot ce ne înconjoară e mai mare şi atât de străin, din ce în ce mai străin. Începe să-şi  facă loc întrebarea, oare ce se întâmplă cu mine? Mi-am dorit atât de mult să ajung aici, şi am fost invidiat mai mult sau mai puţin de toţi pe care i-am lăsat în urmă în România, iar acum sunt nefericit, profund nefericit. Oare de ce? Trebuie să am ceva la cap. De ce nu-mi sar oportunităţile în cale aici în ţara oportunităţilor? Poate nu sunt atât de capabil pe cât credeam, sau poate capacitatea şi puterile mele nu se ridică la nivelul cerinţelor de aici?! Şi atunci am să reuşesc vreodată? Îndoieli, îndoieli, îndoieli, de mine, de tine, de prezent, de viitor, de tot ce facem, gândim, simţim şi ne înconjoară. Viaţa are alt mers aici, şi eu schiopăt. Oriunde mergi lumea te întreabă de vorbă, şi tu nu înţelegi mai nimic. Chiar dacă vorbeşti engleza te simţi foarte nelalocul tău, pentru că nu eşti fluent în americanism şi ai vrea să fii. Ai impresia că interlocutorul tău nu te înţelege, te enervezi, te simţi frustrat. Dacă nu vorbeşti limba deloc, şi ai învăţat câteva cuvinte pentru minimă conversaţie, te simţi chiar handicapat. Cum să-i explici doctorului ce te doare? Te surprinzi zâmbind foarte mult, stânjenit în conversaţia cu americanii, nepricepând prea mult ce bolboroseşte persoana din faţa ta.
Oricum, vei avea întotdeuna un accent, care va fi îndeajuns de proeminent ca să te întrebe toată lumea de unde eşti. Unii răspund răspicat, alţii puţin jenaţi „din România”. Alţii mint, în special cei care ori vor să uite, ori le e ruşine că majoritatea americanilor nu au auzit de România. Italia sună mai bine oricum, şi cine ştie poate în toată confuzia asta e mai bine să uit complet de România, îşi spun unii. Dar România în toată splendoarea şi imperfecţiunile ei face parte din identitatea noastră şi încercând să o eliminăm ne refuzăm parte din identitate, ne fragmentăm.
Orice individ priveşte viaţa şi lumea prin lentilele culturii proprii. Aşa cum identitatea personala conţine amprenta puternică a familiei în care am crescut, tot aşa identitatea noastră culturală conţine amprenta culturii în care am crescut, adică a culturii româneşti. Atunci când ne aflăm în prezenţa unor compatrioţi nu conştientizăm diferenţele culturale, pentru că în linii mari toţi privim lumea cam din acelaşi unghi şi ştim în mare la ce să ne aşteptăm unii de la alţii. Cu alte cuvinte în prezenţa românilor suntem conştienţi de diferenţe personale, dar nu de cele culturale. În prezenţa americanilor, automat diferenţele identitare culturale ies la suprafaţă, şi devenim imediat conştienţi de lacunele noastre de limbă, de comportament, de obiceiuri. Experienţa de tranziţie de la o cultură la alta şi confruntarea cu cultura americană dă naştere la conflict şi nelinişte, aşa-numitul „şoc cultural”.  
Sunt foarte puţine persoane care pot spune că adaptarea în America este sau a fost uşoara. În general e greu, este un proces anevoios plin de încercări prin care fiecare trebuie să treacă până la scopul final de asimilare în cultura americană. Neliniştea şi grijile însoţesc orice schimbare în viaţă, însă atunci când transformarea personală este forţată cum este în cazul şocului cultural, atunci toate emoţiile se simt înzecit. Frustrarea devine ceva cotidian, individul începe să simtă un sentiment de dezorientare şi neajutorare.  Orice emigrant indiferent de sex, naţionalitate, sau vârstă va cunoaşte efectele şocului cultural. Cu cât mai avansat în vârstă cu atât mai puternic şocul, deci mai grea adaptarea!
Cei care au trecut prin acest şoc descriu această stare ca variind de la iritabilitate la panică şi chiar criză nervoasă. Poate include sentimente de neajutorare, iritabilitate, îngrijorare excesivă, depresie nervoasă, frica de a fi înşelat, contaminat, rănit sau ignorat. Aşa cum spuneam mai înainte toate aceste emoţii sunt exacerbate nu numai în intensitate dar şi în frecvenţă. Nu există zi şi noapte fără griji! Eşti ca un copac dezrădăcinat şi plantat în altă parte, unde poate prinzi din nou rădăcini, poate nu! Dificultăţile sociale şi financiare sporesc starea aceasta anxioasă.   
Cunoaşterea limbii este unul dintre cei mai importanţi factori în procesul de adaptare. Dificultăţile de exprimare ne izolează fizic şi psihic de lumea nouă în care trăim. Este diferit când eşti turist şi te arunci în tot felul de experienţe într-o cultură nouă chiar dacă nu ştii limba. Când eşti turist nu simţi limba ca un handicap, cel mult ca un impediment. În procesul de adaptare, pentru că experienţa negativă când nu te poţi face înţeles se repetă, începe să-şi pună amprenta asupra psihicului şi devine sursa îndoielilor de care vorbeam mai sus. Comunicarea începe să devină o pacoste pe care începi să o eviţi, deci începi să te izolezi. Îi vezi pe alţi străini că nu sunt atât de stingheri ca tine, chiar dacă poate vorbesc engleza mai prost. Aici îşi spune cuvântul educaţia primită în România şi înrădăcinarea ideii că trebuie să vorbeşti limba pe care o vorbeşti, corect. În România dacă nu vorbeşti corect gramatical, lumea te judecă. Ne vedem acum puşi noi în situaţia când ştim că nu vorbim limba corect şi ne simţim inferiori. Aşa că vorbim mai puţin, din ce în ce mai puţin, evităm contactele care conduc la multă comunicare sau dacă sunt necesare, simţim o oarecare nelinişte. Un simplu contact uman cu un funcţionar a devenit o sursă de nelinişte, şi ne izolăm din ce în ce mai mult. Este un cerc vicios pentru că izolat fiind nu ai contact cu comunitatea americană în care trăieşti, şi deci nu te adaptezi, sau te adaptezi mult, mult mai greu.
La toată neliniştea asta mai pui că te-a mai apucat şi dorul de-acasă, aşa rău cum era. Începi să simţi ce adevarată era vorba „rău cu rău, dar mai rău fără rău”! Aici viaţa pare mai uşoară, dar pentru tine s-a înngreunat. Pe timp ce trece, dorul se intensifică, ţi-e dor de prieteni, de vecini, de bârfă, de discuţiile la cafele, începe să-ţi fie dor de bloc, de strada pe care locuiai, de casa ta, de ruta familiară spre casă, până şi de autobuz, de tot ce odată era viaţa ta şi s-a dus! Dacă eşti singur şi familia este încă în România e cel mai greu. Vorbeşti din ce în ce mai des la telefon şi ai vorbi ore în şir, dar nu le spui că ţi-e greu pentru că nu ar înţelege şi oricum nu vrei să ştie. E greu să începi o viaţă noua, să părăseşti tot ce cunoşti şi să o iei de la capăt chiar dacă este în America!  Viaţa aici începe cu un duş rece. Nu ai prieteni, nu ai sprijin, nu prea ai cu cine să vorbeşti şi cine să-ţi întindă o mână la nevoie. Aici numai banca îţi împrumută bani dar numai dacă face profit considerabil. Trebuie să-ţi găseşti o slujbă, să-ţi cumperi maşină şi atâtea alte lucruri, să ai asigurare la casă, la maşină, asigurare de sănătate, şi atâtea alte asigurări. Mai mult decât casa şi maşina, simţi că tu ai nevoie de asigurări, de multe asigurări că totul va fi bine!  Totul o să fie bine! Procesul de adaptare este doar atât: un proces. Ca nişte trepte pe care le urcăm anevoios dar toţi le urcam, atunci când ajungem în vârf, vom descoperi că ne-am adaptat. Ne-am adaptat atât de bine, încât atunci când  mergem în vizită în România, ne e dor de acasă, de data asta casa noastră din America cu care descoperim că ne-am obişnuit între timp mai mult decât credeam. Descoperim că ne place viaţa noastră aici mai mult decât credeam.
Deşi şocul cultural este o formă de alienare, trebuie să existe tendinţa de a înţelege ce se întâmplă, de a supravieţui şi mai mult de avansa în acest proces de adaptare până la imersiunea în cultura americană. Trebuie să lupţi tu cu tine să te adaptezi, să socializezi, să te integrezi în cultura americană. Cu toate că este o perioda grea, peste care am vrea să trecem cât mai repede şi să ne sculăm gata acomodaţi, gata americanizaţi, este în acelaşi timp şi o perioadă benefică de auto-cunoaştere, de progres. De aceea procesul acesta mai este numit şi „procesul de dezintegrare pozitivă”.
Şocul cultural durează între 6 luni şi 2 ani, timp în care ne lovim de obstacole pe care nu ni le-am fi imaginat. Începem să percepem eşecurile mai acut, le dăm o importanţă mai mare, şi dorul de acasă ne omoară. Nu mai dormim aşa bine, neliniştea şi grijile sunt prezente în fiecare zi şi începem uşor să alunecam într-o stare de depresie nervoasă. Nu înseamnă că ai înnebunit şi nici că ţi-ai pierdut controlul asupra vieţii sau minţii. Cu  toate că pare anormal, este normal ceea ce ţi se întâmplă. Este o stare temporară provocată de dezrădăcinarea dintr-o cultură familiară şi lansarea într-un pamânt nou al fiinţei noastre. În timp vei prinde rădăcini şi aici. Când un alt stil de viaţă te loveşte şi te înconjoară îţi trebuie timp să formezi o altă perspectivă, să te adaptezi la noua cultură.
 
Şocul cultural se desfăşoară în general, în cinci faze. Bineînţeles experienţa este profund personală şi poate varia de la individ la individ, dar în mare, cele cinci faze sunt:

1. Contactul
În faza de contact iniţial cu cultura adoptivă, individul este încă integrat în cultura sa nativă. Această fază este marcată de euforia şi bucuria experienţei noi. Iniţial te încântă să întâlneşti oameni străini, să vezi locuri noi şi să ai experienţe inedite. Eşti captivat de caracteristicile noii culturi şi contrastul dintre America şi România. Este tipic ca tocmai acest sentiment de inedit să te copleşească. 

2. Dezintegrarea
A doua fază este caracterizată de confuzie şi dezorientare. Diferenţele culturale devin din ce în ce mai vizibile. Pe măsură ce atitudinile, comportamentul şi valorile străine sunt percepute, tensiunea şi frustrarea cresc pentru ca abilitatea individului de a intui ce se întâmplă, se diminuează. Pentru că nu înţelegi, nu ştii la ce să te aştepţi şi frustrarea creşte. Înţelegerea lumii aşa cum o ştii de acasa nu mai e valabila. Începi să te simţi la o răscruce de drumuri. Individul capătă o senzaţie că este diferit, inferior, izolat, şi începe să se teamă că nu va face faţă cerinţelor societăţii. Alienarea, depresia nervoasă şi izolarea conduc la dezintegrarea personalităţii pe măsură ce confuzia identităţii în noua schemă a lucrurilor creşte.

3. Reintegrarea
Această fază este caracterizată de o puternică împotrivire la cultura nouă, individul începe să-i  judece mai mult pe cei din jur. Se revoltă: sunt proşti! În realitate, nu-i înţelegi! Diferenţele şi similitudinile culturale sunt refuzate prin stereotipizare, generalizare, continuă evaluare, comportament şi atitudini critice. Individul devine mai ostil când este confruntat cu experienţe pe care nu le înţelege. Caută fervent relaţii numai cu indivizi care fac parte din aceeaşi cultură ca şi el, se retrage în siguranţa mediului familiar al compatrioţilor. Dezavantajul este că în siguranţă, în sânul comunităţii româneşti individul poate regresa la comportamentele şi interpretările superficiale ale fazei de contact. În acelaşi timp, dacă persistă şi nu se retrage exclusiv în sânul românilor, poate progresa către echilibru în adaptare. Împotrivirea la noua cultură devine baza noilor experienţe emotive, intuitive şi cognitive. Pare de necrezut dar nemulţumirea şi chiar ura pentru America, reprezintă un semn sănătos de adaptare pentru că există o conştientizare mai mare a diferenţelor culturale şi o reacţie la sentimentele create de acestea, spre deosebire de pasivitate sau indiferenţă. Faza reintegrării porneşte cu o decizie foarte importantă: rămîn sau mă întorc? Decizia luată depinde de duritatea experienţelor în noua cultură, tăria de caracter a individului şi sprijinul celor apropiaţi.

4. Autonomia
Individul începe să înţeleagă cultura americană, nu mai este aşa critic şi este capabil să se comporte cu mai multă libertate. Devine mai relaxat şi este în stare să înţeleagă comunicarea verbala şi neverbala. Cu toate că uşurinta şi înţelegerea căpătate nu sunt atât de profunde pe cât crede el, individul se crede un expert deja în noua cultură americană. Se simte în siguranţă în ambele culturi, este mult mai flexibil şi dezvoltă în loc de critică, metode adecvate de reacţie.

5. Independenţa
Individul este capabil să accepte în totalitate diferenţele şi asemănările culturale şi să realizeze că el şi alţii sunt influenţaţi de cultura în care trăiesc. Capătă un sens al umorului în noua limbă, devine creativ şi începe să înţeleagă situaţii mai complicate, tipice noii culturi. Etapa independenţei însă nu reprezintă realizarea finală a auto-cunoaşterii sau chiar a adaptării, rămâne o oarecare tensiune benefică care duce la o explorare mai aprofundată a posibilităţilor acestei identităţi noi, posibilitatea unor idealuri şi realizări mai înalte. 

Nu toţi urmează strict fazele de mai sus, dar acest model este valabil pentru majoritatea şi de aceea cunoaşterea lui este necesară. Atunci când ştii ce ar putea să urmeze eşti mai bine pregătit decât atunci când nu ai habar. În general, majoritatea simt tranziţia de la o cultură la alta mai mult ca pe o experienţă negativă, dăunătoare, mai mult distructivă decât constructivă. Tranziţia începe prin întâlnirea cu o cultură nouă şi se termină prin întâlnirea cu sine. Individul care a parcurs fazele şocului cultural şi care în final le-a depăşit, învaţă din experienţe că nici o cultură nu este superioară sau inferioară altei culturi, fiecare având aspecte pozitive şi negative şi că fiecare dintre noi este produsul culturii în care trăieşte. Paradoxal, cu cât individul este mai deschis, mai liber să experimenteze dimensiuni noi şi diferite ale diversităţii umane, cu atât învaţă mai mult despre sine.
  
  Ajuta întotdeuna să ştii că nu eşti singurul care trăieşte aceste stări neplăcute, că toţi trecem prin asta mai mult sau mai puţin. Nu ai înnebunit ci parcurgi un proces de adaptare normal, care are un final. Care este soluţia?  Ce putem face ca să ameliorăm efectele şocului cultural? Familiarizarea cu noţiunile de mai sus vă poate ajuta, şi în plus familiarizarea cu cultura americană. Prezint în acest scop mai jos un sumar al valorilor culturale americane. Când sunteţi confruntaţi cu situaţii pe care nu le înţelegeţi, încercaţi să le interpretaţi prin prisma acestor valori americane, nu le judecaţi prin prisma valorilor căpătate în România. 

1. Controlul asupra mediului înconjurător/Responsabilitatea – Americanii nu mai cred în voia soartei şi îi consideră pe cei care se lasă în voia soartei ca fiind primitivi, regresaţi sau naivi. A fi caracterizat fatalist este un termen critic în contextul american. Pentru un american, a te lăsa în voia soartei înseamnă că eşti superstiţios sau leneş, incapabil să iei iniţiativă pentru a progresa. În Statele Unite lumea consideră normal şi drept ca omul să controleze natura şi nu invers. Problemele în viaţă nu sunt considerate ca provenite din ghinion, ci din lene şi din lipsa dorinţei de a-şi asuma responsabilitatea pentru îmbunătăţirea vieţii. Pentru americani nu există un vis care nu se poate realiza. Sunt mândri să declare că de  aceea au ajuns pe lună, pentru că au refuzat să accepte limitele pământeşti.

2. Schimbarea văzută ca factor pozitiv şi natural – Pentru americani schimbarea este indisputabil ceva bun. Schimbarea este asociată cu dezvoltarea, progresul, îmbunătăţirea calităţii vieţii. Culturile mai vechi, tradiţionale consideră schimbarea o forţă distructivă, ceva care trebuie evitat. În locul schimbării, aceste societăţi preţuiesc stabilitatea, continuitatea, tradiţia şi mostenirea bogată a trecutului. Toate aceste considerente sunt lipsite de importanţă în America. Aceste două prime valori, certitudinea că putem realiza orice şi schimbarea ca factor pozitiv, împreună cu credinţa în importanţa muncii i-au ajutat pe americani să obţină realizări excepţionale. Dacă aceste valori sunt adevarăte sau nu, nu are importanţă. Ce este important şi ce trebuie să reţinem este faptul că americanii le consideră adevărate şi acţionează prin prisma lor!

3. Noţiunea timpului şi controlul asupra timpului – Noţiunea timpului are o importanţă deosebită pentru orice american. Americanii par a fi mai mult preocupaţi de realizările lor, decât de dezvoltarea relaţiilor interpersonale, de închegarea prieteniilor, de exemplu. Orice ţintă este atinsă prin realizarea unui plan minuţios care este urmărit riguros. Americanii par a fi sub controlul ceasului în permanenţă, anulând brusc discuţiile sau convorbirile telefonice pentru a-şi onora angajamentele în timp. Limba engleză este plină de referiri la timp, fiind o indicaţie clară că timpul este foarte preţios: „time is money”, „running out of time”, „make the most out of time”. Până şi distracţia americanului, perioada lui de relaxare se referă la timp, nu la starea emoţională: „Did you have a good time?”. Imigrantul învaţă rapid că este foarte nepoliticos să întârzi, chiar şi 5, 10 minute. Atunci când vă este imposibil să ajungeţi în timp la o întâlnire, telefonaţi în prealabil şi anunţaţi cât timp veţi întârzia! Prin acordarea unei importanţe sporite noţiunii timpului, americanul este mai puţin înclinat să irosescă timpul pe care îl are la dispoziţie. Aceasta a dus la o productivitate mai mare iar productivitatea este considerată în America o prioritate.

4. Egalitate/Echitate – Egalitatea este una dintre cele mai preţuite valori americane. Majoritatea americanilor cred că Dumnezeu îi consideră pe toţi oamenii egali, indiferent de gradul de inteligenţă, condiţie fizică, statut economic sau poziţie. De aceea americanii cred că toţi oamenii au şanse egale de a reuşi în viaţă. Conceptul egalităţii îl face pe american să pară ciudat în ochii emigrantului pentru că şapte optimi din lumea aceasta au o părere diferită. În majoritatea ţărilor, poziţia, statutul şi autoritatea sunt considerentele la care majoritatea aspiră. Clasa socială din care fac parte şi autoritatea de care se bucură conferă individului în alte societăţi un sens al siguranţei şi superiorităţii. Există societăţi în care individul este clasificat de la naştere ca aparţinând unei specifice clase sociale. Foarte mulţi vizitatori cu un rang ridicat în ţara lor se simt ofensaţi în America de tratamentul pe care îl primesc din partea ospătarilor, vânzătorilor, şoferilor, etc. (vezi directorii de companii în deplasare sau ceilalţi parveniţi români). Noii veniţi în America trebuie să realizeze că nu este intenţia americanului să-l insulte dacă nu îi acordă atenţia specială cu care probabil a fost obişnuit în România. Un străin trebuie să se considere egal cu oricine atunci când se află în America, nici inferior, nici superior.

5. Realizarea – Provenienţa dintr-o familie bogată nu este în America o realizare personală, ci un accident de naştere. E un banc în România: „Dacă Isus s-ar fi născut în România, ştiţi ce ar fi spus? Băi, voi ştiţi cine-i tata?” Americanii sunt mândri să accepte că s-au născut în sărăcie şi prin eforturile proprii, prin sacrificiu şi muncă grea, au reuşit să urce pe scară socială. În dicţionarul Webster de limbă engleză există peste 100 de cuvinte care încep cu prefixul self care înseamnă auto ca în autocunoaştere, autodisciplină sau în „propriu” ca în sacrificiul propriu, mulţumirea proprie, etc. „Self-made man or woman” adică omul care se realizează prin eforturile proprii este încă idealul în America – The American Dream. Acest vis a devenit şi visul multor români în America.

6. Individualism/Independenţă –  Individualismul care a luat naştere în lumea occidentală începând cu secolul XV, a ajuns la forma cea mai extremă în America. Cu toate că americanul se vede egal în drepturi cu toţi ceilalţi, fiecare individ se consideră unic. Conceptul de „privacy” este atât de tipic american încât nici nu există traducere în foarte multe limbi. Este izolarea deliberată, voită,  a individului într-o sferă proprie a spaţiului, a timpului, a gândurilor şi emoţiilor proprii, oricând simte nevoia. În alte culturi a te izola în spaţiul tău propriu este interpretat negativ, ca fiind un singuratic sau un ciudat. În America privacy este văzut ca ceva necesar şi satisfăcător pentru toţi oamenii. Am auzit de multe ori: „Dacă nu am jumătate de oră pe zi numai pentru mine, înnebunesc!”.

7. Competiţia – Competiţia după părerea americanului produce cele mai bune rezultate. Este forţa care îl obligă pe fiecare individ să producă la capacitatea maximă şi să se auto-depăşească. În consecinţă, competiţia este prezentă până şi acasă sau în şcoală de la cea mai fragedă vârstă. Străinii care vin dintr-o societate unde se promovează cooperarea în loc de competiţie, se acomodează mai greu în societatea americană. Americanii cred foarte puternic că o economie şi o societate bazată pe competiţie va progresa mai rapid.

8. Orientarea spre viitor – Prin valoarea deosebită pe care o atribuie viitorului şi progresului pe care viitorul îl aduce, americanii automat pun mai puţină valoare pe trecut. Toată energia umană se concentrează spre realizarea unui viitor mai luminos. Condiţia prezentă este văzută ca o etapa de pregătire pentru viitorul care va culmina într-o şi mai mare realizare. Orientarea spre viitor cuplată cu credinţa că omul îşi construieşte soarta, şi nu invers, îl fac pe american să fie foarte perseverent.

9. Etica muncii/Activitatea – A face ceva, orice, este superioar în mintea americanului lipsei de activitate. Nu numai ziua de muncă se derulează conform unui plan bine stabilit dar şi zilele de relaxare conţin un plan de recreere. Se crede că este păcat să iroseşti timpul, să te uiţi pe pereţi sau să visezi cu ochii deschişi. Această viziune asupra muncii a dus la crearea în America a ceea ce se numeşte „workaholic”, un om adict muncii, care se gândeşte în permanenţă la cerinţele slujbei, inclusiv după orele de muncă, sau în weekend. Americanii se identifică foarte mult prin munca lor. Prima întrebare pe care şi-o pun americanii după ce fac cunoştinţă este ce muncesc, unde, etc. În America se vorbeşte despre demnitatea muncii, prin care se înţelege foarte des munca fizică, munca grea. De multe ori şi preşedinţii de companii sau corporaţii execută muncă fizică, prin care câştigă respectul muncitorilor şi nu viceversa.

10. Lipsa de formalitate – Americanii sunt unul dintre popoarele cele mai lipsite de formalităţi. Impresia unui străin care vine dintr-o societate unde relaţiile interpersonale sunt îngrădite de formalităţi este că în America există o lipsă de respect faţă de autoritate. De exemplu, şefii în America cer salariaţilor să li se adreseze pe numele mic, fără „Mr” sau „Mrs”. Vestimentaţia în America este alt domeniu atât de lipsit de formalitate încât este aproape şocant. Blue-jeans se poartă oriunde, la operă, la o sală de concerte simfonice, conferinţe, nunţi, etc.

11. Onestitatea/Comunicarea deschisă şi directă – Când e vorba de comunicarea ştirilor neplăcute sau tragice, multe popoare au dezvoltat un mod indirect, subtil de informare. Americanii, dimpotrivă, întotdeuna au preferat un mod direct de comunicare. Este foarte probabil ca mesajul să fie brutal de onest şi să vă informeze despre un necaz într-un mod direct şi public. Pentru noi, românii, obişnuiţi să primim veştile proaste într-un mod mai blând, francheţea americanilor poate fi un şoc. Nu au de gând să devină mai subtili, ci dimpotrivă, cursurile de „assertiveness” (afirmare publică) care se oferă în toate comunităţile, îndrumă cetăţenii să devină şi mai direcţi. Orice comunicare care nu este directă este considerată nesinceră, şi mesagerul de neîncredere. De asemenea cineva care va folosi un intermediar pentru a comunica ceva important, va fi judecat ca manipulativ şi dubios.

12. Practicalitatea/Eficienţa – Reputaţia pe care o au americanii este a unui popor extrem de realist, pragmatic şi eficient. Orice decizie luată trebuie trecută prin prisma practicalităţii. Americanii chiar se mândresc cu faptul că nu sunt un popor înclinat spre filozofie sau teorie. Singura filozofie pe care ar accepta-o ar fi cea a pragmatismului. Nu îşi pun niciodată problema din punct de vedere estetic sau nu se întreabă despre un proiect dacă va avansa cauza cunoaşterii, ci se întreabă care este câştigul? Dragostea pentru practic îi face pe americani să valoreze unele profesii mai mult decât altele. Management şi business, de exemplu, sunt mult mai populare în SUA decât filozofia, istoria, sau arta. În general, americanii încearcă să evite sentimentalismul, fiind preferate raţionalul şi interpretările obiective.

13. Materialismul  – Străinii îi consideră pe americani mult mai materialişti decât se consideră ei înşişi. Americanilor le place să creadă că obiectele materiale agonisite sunt beneficiile muncii lor asidue şi a intenţiilor serioase – avantaje de care oricine s-ar putea bucura dacă ar munci la fel de greu ca şi ei. Realitatea este că americanii sunt materialişti. Colectează şi valorează lucruri pe care  majoritatea popoarelor nici nu le visează. De fapt valorează mai mult obţinerea, menţinerea şi protejarea averii decât relaţiile umane, de prietenie sau chiar de familie.
Sper că explicarea procesului de adaptare şi a valorilor americane vă va ajuta în depăşirea impasului de acomodare în America. Întotdeuna împărtăşirea experienţelor d-voastră îi ajută pe ceilalţi să înţeleagă că nu sunt singuri în neliniştea lor şi le dă speranţă pentru viitor. De aceea aşteptăm pe adresa redacţiei relatările şi sugestiile d-voastră referitor la adaptarea în America.      
 
        
      
 

 

 

statuia-libertatiiPh.D. Gabriela Mihalache  –  psiholog (USA)

Festivalul International “George Enescu”

Posted by Stefan Strajer On July - 11 - 2009

mihaela-dordeanew-foto07112009

FESTIVALUL INTERNATIONAL „GEORGE ENESCU” A AJUNS LA EDITIA XIX

Autor: Mihaela Dordea

Sfârşitul de august va îmbrăca în haine de sărbătoare capitala României. Începe ediţia cu numărul XIX  a Festivalului Internaţional „George Enescu”. Elita muzicală de la noi şi de pretutindeni, va urca pe scenele festivalului deschizând cele mai frumoase pagini ale creaţiei de gen.
Între 31 august şi 26 septembrie 2009, se vor perinda în luminile rampei orchestre simfonice şi grupuri camerale, solişti, ansambluri de opera, coruri, care vor evolua pe scene renumite din Bucureşti, cum ar fi Ateneul Român, Sala Mare şi Sala Mică a Palatului, Sala de concerte Mihail Jora şi Opera Naţională Bucureşti care este gata să îşi primească oaspeţii ca şi Teatrul Naţional „ILCaragiale” Bucureşti.
Publicul meloman va putea aplauda Filarmonica Moldova din Iaşi, Filarmonica Transilvania din Cluj, Corul Academic Radio, Corul de Cameră Preludiu, dirijor Voicu Enăchescu, Orchestra de Cameră a Filarmonicii George Enescu, Filarmonica George Enescu, precum şi oaspeţi din străinătate ca: Orchestre Philarmonique de Radio France, English Chamber Orchestra, Royal Philarmonic Orchestra London, Orchestre de Chambre de Lausanne, Cvartetul Keller, Prague Simfonia, solişti cum ar fi : Rudolf Buchbinder, Isabelle Faust, Mark Laforet, solişti ai Operei Naţionale şi alţii.

afis-george-enescu
Organizatorul Festivaluilui Enescu ediţia XIX, ediţie desfăşurată sub patronajul Preşedintelui României, este Ministerul Culturii şi Cultelor. Ca de fiecare dată, Ioan Holender ţine bagheta de dirijor al evenimentului, în calitate de director al Festivalului Internaţional George Enescu.
Astfel, avem toate asigurările că lucrurile vor merge cel puţin la fel de bine ca în ediţiile anterioare.
Ceea ce mi se pare foarte important şi incitant, este faptul că se reiau concertele de la miezul nopţii care se vor desfăşura şi anul acesta in superba incintă a Ateneului Român. Vom avea din nou Piaţa Festivalului, având la loc de desfăşurare Piaţa Revoluţiei. Vor mai fi simpozioane, expoziţii, proiecte.
Iată că Bucureştenii şi vizitatorii capitalei României din perioada 31 august-26 septembrie 2009, vor avea un program cultural de înaltă ţinută, o adevărată gală a muzicii de calitate şi a talentului real.

Epigrama – scanteia de geniu a romanilor

Posted by Stefan Strajer On July - 9 - 2009

 

ov_creanga1Epigrama – scanteia de geniu a romanilor

Autor: Ovidiu Creanga

Un mare ganditor german, contele Keyserling (Das Spektrum Europas), dupa ce a calatorit mai mult prin tarile Romane marturisea ca nici într-o tara din Europa, Epigrama nu mai este apreciata si cultivata ca la romani. În orice înprejurare romanul gaseste o gluma, o snoava, o anecdota sau daca este mai evoluat o epigrama ca sa-si descreteasca fruntea. Pe timpul comunismului circulau epigramele lui Pastorel sau bancurile autorilor anonimi cu nastrusnicul Bula. Ce vreti un exemplu mai elocvent decat epitaful pe care si l-a scris romanul emigrant în Elvetia, Vasile Matei pe care l-a rapus un cancer de prostata, (Haz de necaz):
Sub aceasta piatra lata
Stau ucis de o prostata
Soarta m-a lovit se pare
Unde-am fost si eu mai tare

si dupa aceea a închis ochii zîmbind.

Eu scriitorul acestor rinduri marturisesc resemnat:
De nu mai ai succes la dame
si ti-ai saltat sculele-n pod
Nu te boci ca un nerod
Apuca-te de epigrame!
Adica treaba pe care o fac eu, ca unii ma întreaba de ce m-am apucat de scris la 80 de ani. Acum stiti care e motivul.
Epigrama trebuie ca într-un mod inteligent si subtire sa biciuiasca un defect, o situatie caraghioasa, sa te faca pe tine cititorule, sa te deconectezi pentru o clipa, sa te simti bine si eventual chiar sa si razi. si ce buna este mai ales acum cand toti suntem stresati, cand nu stim ce ne mai aduce viitorul, o doza de ras nu strica. Genialul Henry Bergson în celebrul sau studiu „Le Rire” declara ca rasul nu este totdeauna acelasi. Rasul depinde de cel ce rade, el il numeste „Le rieur” – nu am cum sa-l traduc de aceea nu spun „razatorul” ci „cel care rade” si care are un anumit nivel cultural. Altfel rade un burta verde, care moare de ras cand aude o gluma porcoasa si altfel rade un tip „subtire” – ca tine cititorul acestor randuri – cand vizioneaza o piesa de teatru reusita sau aude un banc bun. Rasul mai depinde de buna dispozitie sau de proasta dispozitie în care s-ar afla Le rieur.  si depinde foarte mult de situatie, de exemplu daca îl vezi pe Adrian Nastase umflat ca un caltabos care fiind in vizita la „gainaria” lui de la Cornu, în timp ce-si „numara ouale” (expresia îi apartine), calca pe un gainat, aluneca si se lungeste cat e el de falnic, desigur te umfla rasul.
Pe aceasta tema subsemnatul am „comis” urmatoarea epigrama, unui cabotin ghinionist care interpreta un monolog funerar:
Recita grav si fara gres
Dar s-a împiedicat d-un pres
si-n loc de lacrimi si suspine
Sala din ras nu-si mai revine
Epigrama este „inteligenta comprimata”. Marii nostri epigramisti au fost oameni foarte dotati, pot sa spun geniali. Astfel a fost Pastorel Teodoreanu, George Topîrceanu, Cincinat Pavelescu si foarte multi altii. Oricine poate sa scrie cu mai mult sau mai putin talent despre o calatorie în Muntii Vrancei sau la Manastirile din Modova si Bucovina, dar mai putini pot sa scrie o epigrama reusita. De ce am spus o epigrama reusita? Pentru ca, si epigrama are anumite reguli, caci în fond epigrama este un gen literar, mai exact este „cenusareasa” literaturii. Multi scriu catrene rasuflate care sunt mai mult „ravase de placinta”, dar se cred epigarmisti  (Doamne fereste oi fi si eu printre aceia?!)
Acum la noi în tara a reanflorit epigrama si este un numar impresionat de sagitari care scriu epigrame foarte reusite si am sa dau cateva exemple.
Asta care urmeaza ne atinge pe noi cei ce am plecat din tara:
Dracu-a zis: „Eu am mancare
Am de toate, masa-i mare
Hai, veniti, la voi e groaznic”
si ne-am dus la dracu-n praznic
Pe cel care „ne-a luat peste varice” îl cheama Titu Ionescu-Boeru. 
Alta epigrama scrisa de Stelian Ionescu, intitulata „Colindele si obsesia nevestei” (se potriveste cand vine Craciunul):
Auzind la geam eternul
„O ce veste minunata”…
Zise ea entuziasmata:
„Naeeee, a cazut Guvernul!”
Una dintre multele epigrame scrise de Marin Sorescu este cea intitulata „ Nedumerire Lingvistica”:
De se vor gasi, departe
Oameni pe planeta Marte
Cum se vor numi la noi
Martieni sau …martafoi?
Si una scrisa de doamna Stela serbu-Raducan: intitulata „De sarbatori”:
Cand nevasta l-a-ntrebat:
– Cine e la noi in pat ?
El sari ca un nebun
Mi-a adus-o Mos Craciun
Ca sa ne aducem aminte de guvernarea trecuta, uite ce zice Petru Banesti: Promisiuni preelectorale.
„Noi ajunsi la guvernare
O sa facem treaba mare!”
si-o facura de ma mir
Cum de naiba mai respir.
Colegul nostru Vasile Barzu ne spune ca a auzit pe una destainuidu-se:
În miez de noapte-adeseori
Mi-s toata plina de sudori,
Dar ma mai racoresc oleaca
Spre ziua… cand sudorii pleaca.
Sarmana femeie, e un biet suflet necajit si ea.
Ileana Cosanzeana intra la o maternitate si o zareste doctorul:
si cand o vede pe codana
Doctoru-o-ntreaba curios
„Ce cauti tu aici Ileana”
–  „Am venit sa… Fat Frumos”
Presedintele epigramistilor romani este domnul George Corbu, care este si critic de arta, poet, autor si traducator, director general în Ministerul Învatamantului. Ca orice tata iubitor uite ce face dumnul presedinte Corbu:
Cu baiatul meu Costel
Ma-nteleg destul de bine,
Eu fac teme pentru el,
si el doarme pentru mine.
Dar nici asta nu e rea (mi-e ca vorbesc de funie în casa spanzuratului):
Daca scumpa ta sotie
si cu altu’ mai traieste
Brovo lui si brovo tie,
Unde-s doi puterea creste.
Mi se rupe inima de bietul Ariel Sharon cand îl vad ca nu mai dovedeste razboindu-se cu teroristii, dar în sfarsit are si el  niste mici satisfactii:
Cu eforturi si cu chin
A scapat de Hussein
si-n sfarsit l-a îngropat
si pe Yasser Arafat.
Nu mai tin minte a cui e epigrama de mai jos, dar e haioasa si v-o spun si dumnevoastra.Se adreseaza celor de varsta a treia.
Dimineata pe racoare
De te scoli fara efort
si nimic nu te mai doare
Sa fii sigur ca esti mort.
Daca nu stiti, va spun eu. Pe 14 februarie 2009 am implinit 88 de primaveri, e o performanta, dar sa vedem motivul ( e buna dar nu am facut-o eu)
Dragii mei contemporani
Greu traiesti 80 de ani,
Dupa aia nu e greu,
Ca te uita Dumnezeu.
Stati asa ! Mi-a mai venit una buna în gand, dar si de data asta am unitat autorul. Asta ii cam atinge pe cei din leatul meu, dar asta-i situatia:
Discutau doi mosnegei
Ieri la o agapa:
– „Maine mergem la femei.”
-„Merg, dar cin’ne scapa?”
Nu stiu cum se face ca numai prostii îmi trec prin cap, mai mare rusinea!
Si acum, fiindca s-a împlinit o jumatate de mileniu de la trecerea în nefiinta a eroului nostru national stefan cel Mare si Sfant, e musai sa termin cu un catren istoric: Biata mama a lui stefan, grijulie ca orice mama:
Daca tu esti stefan cu adevarat
Ai sa dai de dracu’, ca si Arafat,
Deci copilul mami,  fii baiat destept
si cu Sharonica  nu te lua de piept!
Sa nu fie cu suparare daca am luat pe careva peste varice, dar asta-i epigrama.  
(Articolul e scris acum cativa ani)

Un dezinformator despre Dan Puric

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2009

alexandra-iulia-zarnescusite

Un dezinformator despre Dan Puric

Autor: Alexandra Zarnescu

 

 

 

De vreo juma’ de an a apărut o publicaţie cu nume aparent sonor, dar cu o grafie simptomatică: UNIVERSUL românesc. Mai clar zis, cuvântul cu aspectul aparent sonor, Universul, este scris cu litere de 40 mm înălţime, iar adjectivul românesc cu litere de doar 3 mm! Această discrepanţă, în raport de 13,3(3)… ori, induce şi aspectul aparent sonor, fiindcă trimite la faimoasa publicaţie antebelică Universul, dar ea, discrepanţa, reflectă şi micimea cu care este tratată dimensiunea românească. Faptul că însăşi grafia aceasta este manipulatorie este atestată de numele publicaţiei înscris, în interiorul ei, pe manşeta fiecărei pagini: doar Universul!!! Adjectivul românesc a fost şters, pur şi simplu. Ceea ce, evident, produce un fals, deliberat tendenţios. Deoarece ambiţia absconsă care trimite la faimosul Universul trimite, mai degrabă, la dimensiunea internaţionalistă, cu matrice criptocomunistă şi din specia detestabilă numită proletcultistă. Iar aspectul românesc, tratat derizoriu, se strecoară printre osanalele directe sau subliminale la adresa „comunismului“.

Un „herald“ face un turnir contra lui Dan Puric

În numărul din 9 ianuarie 2009, a apărut articolul „Spulberarea unui mit: Dan Puric“, al d-lui Ioan Herald. Cu regret, am distins aici nu numai reflectarea blazării autorului, dar şi anumite accente vădit pro-sovietice şi anti-ortodoxe; primele, deşi au expirat demult, încă pot macula conştiinţele publicului larg. Îndrăznesc să cred că autorul încearcă, într-un fel, să insinueze ideea că românii depind de „mama“ Rusia, cel puţin moral, ca manifestare a destinului nostru implacabil, situaţi „în calea tuturor răutăţilor“!
Dumnealui este foarte supărat pe d-l Dan Puric, marele artist şi reper cultural (şi nu cred că aceste cuvinte vor cădea în derizoriu, deşi sunt repetate inclusiv de „elitele româneşti care asistă pasive şi laşe“), faţă de care simte o mare dezamăgire pentru că acesta „a devenit bisericos“ şi „a căzut în misticism“. Parcurgând rândurile şi încercînd să-i descifrezi ideile, nu poate decât să te apuce sila văzând cât se chinuie autorul să extrapoleze, să mistifice şi să interpreteze – aşa cum vrea el – cuvintele d-lui Dan Puric. Pe măsură ce-i hăcuieşte textul după bunul său plac, d-l Herald se întreabă retoric: „Cine-l recunoaşte în aceste declaraţii stupide pe strălucitorul Puric?“, referindu-se la ideile expuse în cartea Cine suntem.
Evident, stupiditatea aparţine exclusiv d-lui Herald, care-i trunchiază textul doar ca să îi iasă lui pasienţa. Ar fi prea mult să iau fiecare frază şi să o „traduc“ după o logică de bun simţ; mi-ar lua prea mult timp, iar adăugirile ar fi inutile pentru că, oricum, cei care au bunăvoinţa şi capacitatea să asculte şi să înţeleagă cuvântările pline de însemnătate ale d-lui Dan Puric înţeleg foarte bine şi demersurile dubioase ale autorului articolului. Ţin, totuşi, să „traduc“ o afirmaţie a acestuia, care a pierdut – voit! – sensul celei originale, distorsionând grotesc spusele d-lui Dan Puric din cartea sa Cine suntem: „Mai departe aflăm lucruri de toată groaza. Aflăm că piese de teatru regizate de Puric, precum Don Quijote de Cervantes, au fost puse în scena în aşa fel încât să aibă… mesaj anticomunist! Probabil vom afla, curând, că şi în teoria relativităţii există un mesaj anticomunist şi că Einstein a creat-o pentru a lupta împotriva lui Stalin.“ D-lui Herald îi place să folosească termeni şocanţi (de ex., „groaza“), dar nu conştientizează că, prin expozeul său lipsit de logică, profund incert şi frecvent contradictoriu, ne provoacă sila puternică. El acceptă ideea că actorul/regizorul a pus în scenă o piesă clasică, interpretată într-o viziune proprie – pentru că, în teatru şi în artă, în general, îţi poţi permite să faci acest lucru, să reinterpretezi, să dai alte nuanţe, să te laşi îmbrăţişat de inspiraţie. Aceasta este chiar esenţa creaţiei artistice! Dar băşcălia sa inutilă continuă, pentru că îi aduce – hodoronc-tronc – în ecuaţie pe Einstein şi Stalin, fără să aibă vreo legătură cu ideea analizată; totuşi, cu puţină bunăvoinţă putem găsi un corolar pentru paralela trasă de păr a d-lui Herald. Îl sfătuiesc pe d-l Herald să se informeze în privinţa paralelei şi, totodată, a simbozei dintre fizică (cuantică) şi filosofie; ar fi foarte surprins de valenţele pe care fizica le capătă din perspectivă filosofică şi, cine ştie, poate chiar ar reieşi de acolo tocmai faptul că Einstein – un inspirat al secolului trecut, cu o minte luminată de divinitate (cel puţin atunci când era în plin avânt ştiinţific) –, s-ar putea lupta, în sensul ideologic, cu o altă minte, şi ea inspirată, dar la polul opus, de tenebre şi vodkă – cea diabolică a lui Stalin. Prin această băşcălie, autorul se dă de gol, fie că nu prea ştie ce doreşte să ne transmită, fie că încearcă să pervertească semnificaţia cuvintelor rostite de „dezamăgitorul“ Dan Puric, pentru că, în final, nu se mai înţelege nimic: artistul îşi arogă dreptul – al lui ca artist! – de a interpreta o operă clasică şi, ca orice piesă clasică, are caracter universal şi rămâne actuală pentru eternitate; dar, vine el, Herald, imediat cu băşcălia, aducându-i pe Einstein şi Stalin în ecuaţie!
Revin la introducerea articolului cu pricina, unde mi se pare că d-l Herald îl acuză mascat pe Dan Puric de „segregaţionism“ al „raselor de pe alte continente“, pentru că „luptă împotriva triumfalismului sterp al unor aşa-zise valori europene, noţiune strict segregaţionistă s…t“. Forţând ideea d-lui Herald, am putea spune că „noi“, românii, îi segregăm pe ceilalţi prin năzuinţa conducătorilor care ne-au impus ideea aderării la Uniunea Europeană – matca geografică şi culturală din care provenim şi la care, cică, este necesar să ne întoarcem (deşi, din punct de vedere istoric şi antropologic, situaţia stă exact invers!). Adică, am putea spune că, dorind să aderăm la U.E., îi segregăm, spre exemplu, pe americani, pentru că ignorăm posibilitatea de a adera, în paralel, la federaţia americană, ori pe arabi, pentru că nu am luat în considerare alăturarea la Uniunea Ligii Statelor Arabe din Golf, implicit şi la nivel cultural. Îndeosebi acum ne-ar fi de folos băncile arabe – căci ele nu percep dobînzi! –, pe care să le fi opus împovărătorului Fond Monetar Internaţional, care a provocat ruinarea tuturor ţărilor care au acceptat directivele F.M.I. şi s-au împrumutat la el (vezi şi John Perkins, Confesiunile unui asasin economic)!

Perversitate prin denaturarea ideilor
Iată încă un motiv să ne punem cenuşă în cap, pentru că dovedim, încă o dată, mai mult sau mai puţin vădit, faptul că suntem intoleranţi, segregaţionişti, rasişti, plini de prejudecăţi faţă de alţii de pe alte continente, pe lângă nenumărate alte idei preconcepute de care ne facem vinovaţi – conchide Ioan Herald. Este invariabil pervers modul cum încearcă Ioan Herald să ia cuvintele din context şi să le reinterpreteze: domnul Puric nu vede cu ochi buni aderarea României la U.E. (şi îmi permit „obrăznicia“ să adaug că nici un om întreg la minte nu ar putea să aprecieze aderarea ca un fapt pozitiv, aşa cum este considerată ea în prezent), dar artistul ar deveni „labil“ – după Herald, fiindcă se „întoarce cu 180 de grade“ –, spunând „Occidentalii ne civilizează, ne aduc administraţie performantă!“; asta nu înseamnă că fandaxia numită Uniunea Europeană nu ar avea şi ceva bun în ea: e o realitate dureroasă, pe care tot poporul o resimte şi o deplânge – ne-am pierdut simţul disciplinei, al loialităţii, al seriozităţii şi al respectului civic la toate nivelurile, de la individul atomizat faţă de autorităţile statului, la administraţie faţă de cetăţenul pe care trebuie să-l slujească, nu să-l subjuge. Din acest punct de vedere, ţările cu vechime în U.E. stau mult mai bine şi am putea să ne aliniem lor, ca standard de organizare administrativă şi de atitudine civică – semne distinctive ale civilizaţiei.
E chiar aşa de greu de înţeles?!? Vedeţi de ce d-l Dan Puric nu este extremist? Pentru că e capabil să discearnă binele de rău şi să ia ce-i bun, chiar şi de acolo unde răul este predominant, aşa cum, de altfel, Ioan Herald atrage atenţia că nici măcar „comunismul“ nu a fost absolut malefic, deoarece a adus şi anumite lucruri pozitive. Şi aici el are dreptate. Dacă am fi păstrat rigoarea şi ordinea pe plan civic şi toate industriile (la unele dintre ele fiind chiar campioni mondiali) pe care „binevoitorii“ le-au falimentat deliberat ca să şi le aproprieze, în loc să aplaudăm venirea ciumei „investitorilor strategici“, care le-au feliat şi şi le-au împărţit între ei, aşa cum hienele înfometate devorează hoitul vreunui animal ucis, atunci am fi avut alt statut şi, probabil, că ne-am fi păstrat şi demnitatea.
D-l Herald este foarte pornit împotriva Ortodoxiei, cu tot ce înseamnă ea: cler, credincioşi, instituţia Bisericii, doctrina, icoane etc. Dacă s-ar fi născut în altă ţară şi ar fost de un alt rit, ne-am fi închipuit că ar fi fost victima unor abuzuri în copilărie, comise de vreun rătăcit în haine preoţeşti, dar sunt convinsă că nu este cazul. Altfel, nu găsesc o explicaţie dispreţului său faţă de credinţa şi instituţia Bisericii – două noţiuni distincte, chiar dacă sunt conexe! În viziunea sa, gestul de a săruta o icoană este o manifestare a bigotismului şi este de un tragism fără margini! De altfel, revoltatul Herald îl „omoară“ pe d-l Dan Puric, în sens metaforic, desigur, pentru căderea lui în… credinţă! Deşi îi recunoaşte d-lui Dan Puric elocinţa, erudiţia, talentul oratoric, cultura şi capacitatea de a transmite emoţii profunde, „dezamăgitul“ Herald i le anulează automat pentru că s-a apucat să „pupe icoane“.
Ceea ce provoacă repulsia (ca să nu mă repet zicînd sila) cititorului este faptul că Ioan Herald, care are un stil prea agramat pentru cît este de arogant, citează din Noul Testament (Matei, 26, 40): „Apoi Isus a venit la ucenici, i-a găsit dormind şi le-a zis: s…t“. Tonul supurează de îngâmfare, fapt care reiese şi din exprimarea plină de emfază şi de suficienţă „dragă Puric“, pe care o iterează de câteva ori. Nu numai că se crede în măsură să ne explice nouă, habotnicilor superstiţioşi şi înapoiaţi, cum stă treaba cu semnificaţiile subtile ale Bibliei, dar mai şi scrie greşit numele Mântuitorului: „Isus“ în loc de „Iisus“. Sigur, am putea să dăm vina pe dactilografă, dar nu e cazul. Ceea ce este cu adevărat sinistru este faptul că, deşi citează, şi nu de oriunde, ci din Cuvântările Apostolilor, nu e în stare să copieze corect un simplu citat! Mândria este cel mai grav păcat şi ştim ce a păţit primul care a căzut în el: a fost izgonit din Rai şi a devenit exponentul maleficului, duşmanul lui Dumnezeu. Aproape la fel de grea este pedeapsa pentru un simplu om în viaţa sa pământeană: cade în dizgraţie şi se face singur de râs, în virtutea proverbului „Prostul nu e prost destul, până nu e şi fudul“. Şi, culmea, tocmai el îl mustră pe Dan Puric: «Admiraţia de sine se manifesată la Puric printr-un enciclopedism sufocat (sic; poate voia să scrie „sufocant“ – nota mea – A.Z.). Autorul dă citate fără număr s…t încît(,) la un moment dat(,) gîndirea lui originală este sufocată de gîndirea celor pe care el îi citează. Un hipererudiţionism pletoric consumă substanţa cărţii…» etc. etc.!
Dar nu e singura dovadă de penurie de sau inconsecvenţă în argumentaţie. Astfel, îi reproşează d-lui Dan Puric faptul de a se fi „făcut ecoul popimii ortodoxe române(,) care a primit ortodoxia de la ruşi(,) după anul 1100(,) şi nu de la Sfântul Andrei(,) la anul 200“ (sic). Ce să înţelegem de aici: că Sfîntul Apostol Andrei, supranumit „întîiul chemat“ tocmai pentru că fusese primul discipol – dintre cei 12 apostoli – al lui Iisus Hristos, nu ar fi fost contemporan cu Iisus, ci, dimpotrivă, ar fi trăit pe „la anul 200“? Sau că ar fi trăit circa 200 de ani şi abia „la anul 200“ i-ar fi creştinat pe români?! Sau că, d-l Herald fiind un ateu pervers, a scris intenţionat greşit „la anul 200“, ca să ne facă pe noi să recitim mai cu atenţie Istoria creştinismului? Dar nu cred că trebuie să-l suspectăm pe d-l Herald de asemenea subtilităţi mefistofelice! Pentru că unul care scrie anapoda, ca în propoziţia „..Ordinul Templierilor a fost exterminat şi ei au fost ucişi cu toţii“ – în loc să scrie normal, corect şi laconic, româneşte, „Ordinul Templierilor a fost interzis, iar ei exterminaţi“ –, în mod evident, nu poate fi nici măcar corect în exprimare, darămite subtil în gîndire!

„Heraldul“ face apologia lui Lenin-Nobilu’
şi lui Stalin-Ortodoxu’

Acelaşi Ioan Herald se cocoşează în temeneli faţă de „mama“ Rusia, care ar fi rămas, tot timpul, „pravoslavnică“, răspunzând, buluc, la chemarea lui Stalin. Şi, ca să vedeţi cum îşi dă singur cu stângu’n dreptul, d-l Herald ridică în slăvi „martiriul copiilor ruşi“, sacrificaţi pe patrioticul front antihitlerist! „Prin celebra lui cuvîntare din 1941(,) Stalin a ridicat la luptă Rusia în numele apărării credinţei creştine ortodoxe şi 30 de milioane de soldaţi ruşi (tineri în cea mai mare parte a lor) au căzut pe câmpiile de luptă în numele apărării Rusiei pravoslavnice“ ssubl. d-lui Herald! – n.m., A.Z.t! I-auzi brîul! Asta înseamnă că mustăciosul criminal scelerat, despre care mulţi susţin că ar fi fost mai malefic decât Adolf Hitler – prin numărul de victime, prin modalităţile de tortură şi prin înscenările proceselor politice de condamnare la moarte –, era un bun credincios, mânat de sentimente creştine. Adică, după ce, de la 1920 la 1941, Biserica Ortodoxă Rusă a fost, practic, scoasă în afara legii de către statul sovietic ateu, după ce bisericile, în cvasitotalitatea lor, au fost transformate în grajduri şi în depozite, iată că, subit, după 20 de ani, fostul seminarist ortodox (cu origine iudaică!), Iosif Vissarionovici Stalin, ar fi redevenit ortodox din ateu feroce. Mare minune mare!
Dacă tot neagă importanţa credinţei şi a religiei, atunci d-l Herald ar trebui să-şi dea seama că tocmai această realitate atestă faptul că religia poate fi o unealtă de manipulare a prostimii – cum a făcut şi marele impostor Stalin, „Învăţătorul popoarelor“! Asta nu înseamnă că un adevărat credincios ar recurge la aşa ceva, ori că religia e strict inventată ca să manipuleze masele. Dacă se întâmplă astfel – şi, din păcate, se întâmplă –, nu are de-a face cu scopul ei real.
Dar  este de notorietate faptul că sovieticii îşi îmbătau soldaţii – printre cei mai prost instruiţi şi comandaţi, căci toţi marii comandanţi ai Armatei Roşi fuseseră împuşcaţi sau trimişi în gulag de Stalin! – şi-i trimiteau pe post de carne de tun, ştiindu-se dinainte urmarea, fără să le pese de ea. Este atestat în anale că mulţi dintre ei au murit de băutură şi de frig, nu în luptă dreaptă, pe front şi în nici un caz în apărarea Ortodoxiei: pentru că sistemul sovietic fusese impus ca sistem eminamente ateu de către „bolşevicii“ lui Lenin, iar ce-o fi spus „tătucu’“ nu era decât un joc propagandistic. Dar d-l Herald se face că uită – ceea ce e foarte grav, căci vrea să ne ţină, în continuare, de proşti! – că „legendarul curaj patriotic“ al trupelor sovietice era dictat de batalioanele N.K.V.D., care veneau în urma trupelor de linie, cu mitralierele în poziţie de tragere, ca să-i „încurajeze“ pe soldaţi cu eventualele gloanţe trase în spatele lor dacă nu înaintau „glorioşi“, până la Berlin! Apoi, să ne amintim că, dintre nenumăratele divizii sovietice trimise de Stalin „să apere Ortodoxia“, s-a desprins Armata comandată de generalul Vlasov, care a trecut la germani, ca să lupte împotriva comunismului instaurat de „conducătorul popoarelor“, Iosif Vissarionovici Stalin – pe numele său de iudeu khazar, Djugaşvili. Haideţi, d-le Herald, doar nu credeţi şi în Moş Crăciun; adică, pardon, Moş Gerilă! „Lenin a fost nobil rus“, mai scrie, senin, d-l Herald, ca să-i dea celui mai mare terorist revoluţionar o ascendenţă ilustră! Nu, nu era „nobil rus“ – cum pretinde, apologetic, Ioan Herald –, ci fiul-avocat al unui harnic funcţionar de stat, înnobilat pentru serviciile aduse ţarismului – ceea ce este altceva! –, iar ca supus „rus“ nu era decît cu numele, în realitate el fiind o corcitură de etnii cu mult mai îmbîrligată decât Obama. Se pare că, în privinţa biografiei lui Lenin, d-l Herald a rămas cu lectura la manualul Istoria P.C.U.S.! Oricum, Lenin nu manifesta decît cel mai profund dispreţ pentru poporul rus, pe care-l considera nărod, spunînd, literalmente, că ruşii sunt nişte tîmpiţi buni de manevrat. Şi, evident, au şi fost nişte tîmpiţi la scară continentală şi istorică, de vreme ce au suportat, timp de peste şapte decenii, să fie conduşi de alogenii aduşi de Lenin şi Troţki, care au experimentat pe ruşi „comunismul“ lor, aşa cum l-au născocit şi aplicat ei, nefastul cvintet Lenin, Buharin, Zinoviev, Troţki şi Stalin!

Ioan Herald antiromân şi pupă-n-curist

Din acest schizoid stil rezultă faptul că Ioan Herald se foloseşte de numele domnului Dan Puric în încercarea perpetuă de emasculare a poporului român prin propaganda anti-românească şi inocularea ideii că suntem inutili, invizibili, incapabili etc. Culmea penibilului heraldesc este că nici măcar pe turci nu i-am fi învins vreodată: „Un pic megalomani, nouă românilor ne place să credem că suntem cei care au ţinut piept valului otoman. Uite că nu suntem noi ăia!“ Dacă şi noi, românii, suntem megalomani, atunci cum sunt francezii, care niciodată nu se sfiesc să-şi afişeze aroganţa în faţa oricui, din orice motiv, fără ca, măcar, să se remarce prin victorii în războaie?! (Evident, cu excepţia celor napoleoniene, dar Bonaparte era… corsican de origine italiană). Analizînd contextul, de la început la sfârşit, te trezeşti total indus în eroare (şi oroare!): ce căutau otomanii, în 1941, în război cu ruşii – că asta reiese din paragraf?! Păi, cum, în 1941, sovieticii se luptau cu turcii-otomani?! Turcii nu s-au mai numit otomani de când a căzut Imperiul Otoman, în 1918. În realitate, lupta se ducea între U.R.S.S. şi Germania hitleristă – aliata ei până la 22 iunie 1941! –, care Uniune Sovietică s-a aliat, de nevoie, cu „Aliaţii“, deci cu duşmanii ei de până mai ieri, capitaliştii anglo-americani – cu care, după 1947, vor fi în „Război Rece“ până în 1989 (care a fost înlocuit cu „Pacea fierbinte“ americană). Or, ca să-i confunzi pe turcii din 1941 cu Otomanii e ca şi cum i-ai confunda pe italieni cu romanii Imperiului Roman. (Apropo, d-le Herald, particula „Or,“, în poziţia de mai sus, se scrie aşa, „Or,“, cu virgulă după ea, şi nu „Ori“, cum scrieţi dvs.! Apoi, între parantezele rotunde, v-am băgat şi virgulele care lipsesc şi pe care nu le-aţi pus, evident, doar  ca să faceţi economie de spaţiu tipografic şi nu cum ar crede unii, că nu aţi avut destule).
Dar, revenind la oile noastre: de ce ne-ar păsa nouă, românilor, de tinerii ruşi care au murit în luptele cu „otomanii“/Aliaţii ş.a.?! Ruşilor le pasă de genocidul din Moldova, pe care l-au făcut cu mâna lor, de milioanele de români strămulate în Siberia, de copiii români ajunşi orfani – tot de mâna lor – în Transnistria, care sunt trimişi în şcoli de handicapaţi pentru că vorbesc limba română?! Nu avem, deja, destule griji pe cap, trebuie să ţinem doliu naţional şi după unii care ne-au vrut răul de când s-au pripăşit pe meleaguri europene? Nu-i suficient că sunt alţii care ne pun la plată pentru nişte făcături istorice, la care, poate, mă voi referi cu altă ocazie, trebuie să-i mai deplângem şi pe „bieţii“ tineri ruşi căzuţi la datorie? A lor, nu a noastră!
Stimate domn Herald, pupincurismul faţă de ruşi nu numai că e expirat, dar nici nu ştiu dacă a existat vreodată. „Ceauşismul“ s-a caracterizat prin tendinţa de detaşare faţă de Moscova şi a constituit, în cadrul „comunismului“, etapa cea mai fertilă a României postbelice, chiar dacă, sub aspect ideologic, a trebuit să plătească tributul istoric sistemului totalitar instaurat de ruşi. Pardon, de Lenin! Nu ceauşismul este detestat de artistul Dan Puric, ci, dimpotrivă, „comunismul“ adus şi impus de iudeo-kominterniştii veniţi pe tancurile sovietice. Nu „comunismul“ pragmatic, acţional, care a construit Canalul Dunăre-Marea Neagră (a cărui idee exista încă de pe vremea lui Cuza!), Centrala Nuclearo-electrică de la Cernavodă, Transfăgărăşanul, Casa Poporului, SIDEX-ul etc. etc., este dezavuat de omul de cultură Dan Puric, ci „comunismul“ stalinist care a pervertit spiritualitatea românească – spiritualitate arhimilenară denaturată, acum, în plus, inclusiv de anti-cultura occidentală, în esenţă satanistă, care a invadat România sub oblăduirea guvernanţilor postdecembrişti.
Încă o interpretare perversă a spuselor d-lui Dan Puric: îi impută acestuia „o ură feroce“ faţă de ruşi şi susţine că „îi jigneşte gratuit“, dar nu are bunul simţ să-l citeze atunci când face precizarea clară că nu are nimic împotriva ruşilor, care sunt fraţii noştri întru suferinţă, ci împotriva „sovieticilor“, adică a esenţei celei mai urâte impuse poporului rus de alogenii cocoţaţi la conducerea U.R.S.S. prin aşa-zisa Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, în conducerea căreia respectivii alogeni deţineau 99 la sută – proporţie care a rămas, neschimbată, multă vreme, şi în conducerea Comisariatelor sovietice! Nu-i voi da indicii unde să găsească citatul, îl las să-l caute singur.

„Heraldismul“ ca filosofie a chibritului

Articolul abundă de filosofia chibritului, de genul „în România a fost ceauşism, nu comunism“ – idee cu care nu mai are sens să ne pierdem timpul, chiar dacă el găseşte – greşit – că ceauşismul era mai rău decât „comunismul“. Dar îndrăzneşte, perfid, să ne rusifice până în măduva oaselor: „Mai bine de un sfert din sângele nostru pur latin este slav şi o treime din cuvintele limbii noastre sunt de origine rusă (sic)“. Nu a zis nimeni că sângele nostru e „pur latin“, în primul rând pentru că singurii strămoşi importanţi şi mulţi sunt daco-geţii (vă mai amintiţi de amărăştenii ăia beţivi şi înapoiaţi, de pe Columna lui Traian?!), iar invadatorii Imperiului Roman erau scursuri mercenare de pe tot cuprinsul imperiului, în special celţi. În virtutea acestui fapt, îmi exprim regretul că, atunci când vine vorba de unitate şi mândrie naţională, nu ne asemănăm mai mult cu irlandezii! Latinii erau doar cei din Latium, o castă aparte, care se considerau superiori „romanilor“ (adică tuturor „cetăţenilor“ Imperiului Roman, indiferent de etnie, de neam), cei care-i trimiteau pe „romani“ la luptă şi la furat, ca să le aducă lor bunătaţile prădate. Plus că tema „latinizarii/romanizării“ Daciei mai stă în picioare doar sprijinită de ignoranţa d-lui Herald, căci este tot mai mult contestată, acum, demolîndu-se toate argumentele pseudo-ştiinţifice cu care am fost noi spălaţi pe creier timp de peste un secol: Dacia a fost ocupată în proporţie de doar circa 14 la sută de soldaţi „romani“ recrutaţi de pretudindeni din Imperiu, care vorbeau orice altă limbă, dar nu latina, „vulgara“ – sau, cel puţin, nu atât de fluent şi de sistematic încât să permită convertirea întregii populaţii daco-gete la „latinism“, în mai puţin de un secol, cât s-au chinuit ei să rămână pe acest teritoriu, ferindu-se de ciomegele „ciobănaşilor“, ale dacilor din Dacia liberă, rămasă necucerită în proporţie de 86 la sută! Cât despre „simpatia“ reciprocă dintre români şi aproape toate popoarele slave, în frunte cu ruşii, e ridicol să vorbim despre metisaj în contextul presupusei „împerecheri“ şi înfrăţiri. Mai degrabă – prin reductio ad absurdum –, ne-am considera scandinavi, având în vedere relaţiile strânse şi îndelungate între români şi vikingii care s-au stabilit, temporar, în zona Dobrogei şi Moldovei, după secolul X – relaţii unice în Europa –, deoarece aprigii nordici au reuşit să se îmblânzească doar prin învecinarea cu paşnicii români şi să dezvolte relaţii bazate pe negoţ, nicidecum beligerante, aşa cum s-a întâmplat pretutindeni unde s-au dus ei, vikingii; beligerante fuseseră relaţiile, anterior cu patru secole, cu slavii, cu care românii din Ţările Române duseseră lupte sângeroase, alungându-i definitiv – fapt pe care slavii (îndeosebi sîrbii) nu l-au uitat şi nici nu l-au iertat! L-aş invita pe d-l Herald să pună bazele unei culegeri cât se poate de cuprinzătoare şi obiective a tuturor termenilor de origine slavonă din limba română, să clarificăm situaţia. Oricum, d-l Herald trebuie să explice, prioritar, în cadrul analizării împrumuturilor de cuvinte din limba rusă, această sublimare curioasă:
„sila“, care în rusă înseamnă „putere“, în româneşte a ajuns în formă de „silă“, iar Puterea (politică, evident) provoacă, de obicei, silă, dacă nu este apropiată de popor;
„popor“, zis în ruseşte „narod“, la noi a devenit „nărod“ – desigur, nărod este un popor care suportă o asemenea Putere, iar poporul rus, cum am zis, a fost nărod timp de şapte decenii sovietice;
nauka – adică „ştiinţa“ în limba ursului Mişa – este „năucă“ pe româneşte;
rabota – „munca“ este sublimată, în româneşte, în „robotă“, adică munca grea, munca în dimensiunea sa neplăcută! Semnificativ la acest ultim sens este că forma „robotă“ este premergătoare cuvântului „robot“, care nu mai trebuie explicitat şi care cuvânt a fost inspirat – scriitorului ceh care l-a lansat – tocmai de semnificaţia, din limba rusă, de „muncă grea“, care trebuie înlocuită de maşini, de roboţi.
Remarcabil în semantica acestei alchimii lingvistice este faptul că se face în cheie inversă, reţinând sensul peiorativ al cuvântului. Acestea-s cuvintele împrumutate de limba română din limba rusă. (Deşi nu este exclus, totuşi, să fie invers!) În rest, e „mitologie“.
Pe tot parcursul articolului său, Ioan Herald (ce nume cu rezonanta religioasă! Păcat că nu i se potriveşte!) insultă inteligenţa cititorilor d-lui Dan Puric şi spoieşte tot neamul românesc în culori care mai de care mai neasortate, de parcă ar fi fost format la şcoala C.I.A.-ului, urmând reţeta înjosirii oamenilor prin manipularea informaţiilor, aducându-ne aminte că nu suntem buni de nimic şi nici nu am fost vreodată, că suntem un experiment genetic şi social, scăpat de sub control din laboratoarele sovietice (sau ruse, dar cine poate să facă diferenţa?!), am apărut din neant, existăm în virtutea inerţiei şi nu vom avea, vreodată, o şansă de mărire. Auzim mizeriile astea pretutindeni, şi pe plan intern, şi extern. Deja devine suspect faptul că, pentru o adunătură de nenorociţi – cum ni se spune mai mereu ca am fi noi, românii –, se depune atâta efort pentru confecţionarea acestei propagande menite să ne distrugă succesiv, pentru că prea am rezistat vicisitudinilor timp de milenii! Îmi răsare întrebarea: oare chiar să fim noi atât de neimportanţi ca naţie, de vreme ce, dimpotrivă, se cheltuiesc sume considerabile şi o energie imensă, cu atâtea tertipuri, ca să ni se anuleze istoria, identitatea şi personalitatea?! De ce nu se întâmplă la fel cu unii dintre vecinii noştri: bulgarii sau ungurii?

„Heraldul“ fără strămoşi, apărut din „generaţie spontanee“

Ioan Herald este categoric şi îi dă verdictul d-lui Dan Puric: şi-a ucis propria libertate spirituală prin căderea sa în „misticism“! E atât de tragi-comic în discursul său, încât zici că-l deplânge, sincer, pe d-l Dan Puric pentru că ar fi aderat la vreo sectă dubioasă şi „a târât cadavrele pe altarul Bisericii Ortodoxe“; şi-ar fi „dat foc la valiză“ singur de prea mult bine şi nu mai e nimeni – dar nimeni! – interesat să-l urmeze în cuget şi-n simţiri. Aşa ghiceşte el, uitându-se la coperta cărţii Cine suntem. Dar, între timp, a apărut o alta, Omul frumos. Te pomeneşti c-o zice, acum, din cauza coperţii albe, că d-l Dan Puric arată palid la faţă!
Ceea ce face autorul acestui „manifest“ este exact ceea ce susţin toate vocile care doresc să ne inoculeze ideea că suntem un popor insignifiant. E un act mişelesc şi trădător. În timp ce d-l Dan Puric ne îndeamnă – pe urmele lui George Brătianu – să descoperim „taina poporului român“ şi ne aduce aminte despre esenţa tare care a făcut posibilă supravieţuirea noastră în faţa unei istorii crude, care a reuşit să mutileze sufleteşte pe mulţi dintre români, fără, însă, să distrugă geneza demnă şi rectitudinea morală a neamului acestuia, Ioan Herald glosează pe mişelia şi micimea sufletească a acelor indivizi care, prin trădarea şi laşitatea lor, atrag blestemul asupra întregului neam, până la generaţiile actuale. Dar, oare, nu de exact acelaşi lucru dă dovadă autorul articolului, când – generalizând ilicit! – spune: „Ţăranii români l-au prins pe Horea şi l-au dat pe mâna ungurilor ca să-l tragă pe roată în 1784. Două milioane de ţărani români şi-au vândut pământurile pe nimic şi lucrează ca slugi în Occident“?! NU, nu „ţăranii români“ l-au trădat şi prins pe Horea, ci doar cîţiva indivizi trădători de ţară, din familia unui anumit Trif! Atunci când vorbeşte, citîndu-l pe Petre Ţuţea, de „căruţa de ţărani, care a ţinut în loc imperii“, despre vectorul dăinuirii noastre, d-l Dan Puric se referă tocmai la oameni ca Horea, nu la lichelele gregare, care, din neputinţa de a face bine, fac rău, exact ca autorul pe care îl incriminez. E ca şi cum eruditul Dan Puric sapă adânc, în căutarea unui tezaur inestimabil, şi vine domnu’ Herald cu lopata, astupând tot ceea ce încearcă artistul să scoată la lumină. Şi mai zice Herald: „Nu ţăranii sunt salvarea(,) ci clasa de mijloc!“ Iată cum, din zdrenţele Istoriei contemporane, se iţeşte vajnicul Ioan Herald, discipolul lui Silviu Brucan – maleficul apologet al „clasei de mijloc“!
Acelaşi Herald Ioan ne îndeamnă să uităm de martiriul celor care au suferit pentru ca Neamul Românesc să dăinuiască; pentru el, acei eroi, martirii-eroi şi exemplul pe care l-au lăsat posterităţii prin faptele şi prin spiritul lor, „prin veşnica lor pomenire“ nu înseamnă nimic. De aceea, decretează apodictic: „Martirii nu mai construiesc nimic! Nu mai poţi construi nimic pe ei! Sunt morţi şi rămîn morţi!“ D-l Herald confundă „morţii“, pur şi simplu, cu „martirii“. De ce nu am arde arhivele cu totul, cum a făcut regele polon Sobieţki la Iaşi sau cum au făcut misionarii catolici cînd s-au insinuat în Ţările Române?! În definitiv, nu este decât o chestiune de timp până ce memoria noastră colectivă şi toată istoria vor fi şterse şi înlocuite de propaganda care ne dictează starea de incapacitate şi inutilitate – îndeosebi prin aşa-zisele „manuale alternative“. Subiectele de la bacalaureat din 2008 nu au tratat personalităţi istorice şi culturale; urmează să facem nişte mall-uri şi cluburi „de fiţe“ pe locurile unde au fost sacrificaţi eroii românilor sau, şi mai bine, să se ridice mausolee dedicate soldaţilor ruşi „eliberatori“, unii dintre ei violatori şi prădători, care s-au perindat pe aici în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial! Oare ce alt popor îşi tratează eroii şi elitele (autentice!) cu atâta dispreţ şi desconsiderare?! Dacă nu privim înapoi, la strămoşii noştri, atunci cum am putea merge înainte? Avându-i drept model pe martirii-eroi sovietici, cărora le cântă osanale, câteva paragrafe mai sus, d-l Herald? Adică, după d-l Herald, martirii români nu mai au valabilitate, „sunt morţi“, pe când „martirii sovietici“ rămân vii în eternitate? Câtă mişelie să susţii aşa ceva! Şi să mai pretinzi că vorbeşti despre Universul românesc! Încă o dovadă că adjectivul „românesc“ este pus doar de paravan.

Ioan Herald străluceşte deasupra unui scatofag

Criticismul furibund cu care îl „analizează“ pe marele artist îmi evocă un pasaj din prefaţa cărţii Portretul lui Dorian Grey – dacă tot l-a menţionat pe Oscar Wilde: dispreţul individului Herald Ioan faţă de înţelepciunea cuvintelor domnului Dan Puric este precum furia Calibanului când îşi vede imaginea reflectată în ciobul de sticlă, iar din cauza neputinţei sale de a se ridica la nivelul demnităţii artistului îşi urlă frustrarea, întocmai precum Calibanul, când nu-şi vede imaginea în oglindă.
Dragă dom’le Ioan Herald, îmi pare rău să vă trezesc – gest necreştinesc, recunosc – din bolboroseala bolşevico-ateistă, dar sunt din ce în ce mai mulţi care îl aud, îl ascultă cu sufletul, îl înţeleg cu mintea, rezonează cu ceea ce spune inspiratul Dan Puric şi îl urmează. Nu mă refer la pleava „elitelor“ şi aplaudacilor snobi în căutare de senzaţii tari. Aceste specimene îşi fac apariţia oriunde se aude un glas providenţial. Mă gândesc la capodopera „Apariţia lui Hristos în faţa oamenilor“, a pictorului rus Aleksandr Ivanov, unde acesta surprinde întreaga paletă a tipologiilor umane, a comportamentului şi a modului de exprimare: emoţiile zugrăvite pe chipurile celor prezenţi, atunci când Mântuitorul se apropie de ei, variază de la spaimă şi respect, de la amuzament şi ironie, la curiozitate, speranţă sau indiferenţă. Deci, se întâmplă şi la „case mai mari“.
Prodigiosul Dan Puric nu a căzut în derizoriu, nici nu a fost părăsit. În mod evident, d-l Herald nu a fost prezent la lansarea ultimei sale cărţi, Omul frumos, ca să vadă mulţimea de oameni, nu cea din interiorul Ateneului Român, ci pe aceia care stăteau afară şi rosteau întrebarea care marchează orice mare succes de casă: „N-aveţi un bilet în plus?“ Iar biletele pentru conferinţa Despre corp, din 8 aprilie a.c., s-au terminat, deja, cu o lună în urmă!
Noi, cei care respirăm credinţa într-un Dumnezeu care ne ajută să ne desăvârşim ca neam şi ca indivizi – şi suntem mulţi! –, cei care avem nevoie de o piartă pe care să călcăm şi să trecem dincolo de apele tulburi care ne-au erodat atâta amar de ani, suntem şi vom rămâne alături de artistul Dan Puric. Se poate ca, odată cu creşterea prestigiului său, după ce a publicat Cine suntem, să fi crescut numărul detractorilor săi invidioşi. Înţelepciunea poporului român se regăseşte în proverbe; un altul adecvat cazului de faţă este „Câinele latră, ursul trece“. Lăsaţi-ne, d-le Herald, în pace, ne-am săturat să ni se spună că nu însemnăm nimic; noi ştim cine suntem şi nu ne vom împiedica tocmai acum, când ne pregătim de un nou început. „Tovarăşii“ au ieşit din termenul de garanţie, nu vă mai ascultă nimeni şi e păcat de hârtia pe care o stricaţi în van.
Oricum, în comparaţie cu cartea Cine suntem, articolul comentat, sumar, aici, nu este decît o găleată de lături. Dar trebuie să fiu obiectivă şi să recunosc faptul că a scris, tot în acest număr, în pagina 14, un articol bun, intitulat „Cazul Mitoş Micleuşanu – sau de la filosofie la fecalosofie“, în care face recenzia cărţii Kasa Poporului, a scatofagului cu numele din titlu, carte publicată de (c)academicianul Nicolae Manolescu. Şi şi-mai-revoltatul Ioan Herald se întreabă retoric: „Ce motivaţie o fi avut(,) oare(,) ca om de cultură(,) dlManolescu (sic) să dea aprobarea pentru a se publica o astfel de maculatură?“
Evident, e uşor să scrii un articol bun când te referi la maculatura scatofagului şi pornografului Mitoş Micleuşanu. Dar e greu să scrii bine despre cartea eruditului Dan Puric! Nu mai ţin minte care umorist străin – cam misogin, se pare – a scris acest panseu: „Femeile grase şi urîte stau pe culoarul vagonului, pentru ca bărbaţii care trec pe lîngă ele să le dea iluzia îmbrăţişării!“ Cam în această situaţie se află Ioan Herald: comentează „cazul“ Dan Puric pentru a părea şi el important, prin asocierea de un om realmente valoros.
De asemenea, e greu să scrii despre poporul român cînd te dovedeşti un „internaţionalist“ camuflat şi te dezici de „neamul“ tău, de strămoşi, de parcă a fi apărut, spontan, din neant. Pot să pariez, de pe acum, că maestrul Dan Puric va rămîne în eternitatea culturii şi spiritualităţii româneşti, pe cînd Ioan Herald va dispărea în neant.

“Moartea adultului” – recenzie

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2009

silvia-jinga-foto
Recenzie “Moartea Adultului”

Autor: Silvia Jinga

 

 

O incitanta radiografie a societatii americane
Moartea Adultului de Diana West

The Death of the Grown-Up. How America’s Arrested Development Is Bringing Down Western Civilization, cartea publicata de Diana West in 2007 la editura St. Martin Press din New York mi se pare un eveniment editorial important prin analiza serioasa si revelatiile profunde despre starea morala si socio-culturala a societatii americane din ultimele patru decenii. Diana West este o colaboratoare cu rubrica permanents la Washington Times, publicând in acelasi timp in The New Criterion, The Public Interest, The Wall Street Journal, The Washington Post Magazine si The Weekly Standard. Eseista marturiseste ca o perioada de un an petrecuta in 1969 in Irlanda pe când ea avea abia opt ani si tatal ei, prozator el insusi, a decis sa isi duca familia in Europa, a avut un impact extraordinar asupra modului ei de a judeca lumea, ajutând-o sa obtina necesara detasare de tirania culturii pop si a comercializarii valorilor intr-o lume dominata de cultul banului. Parasind Los Angeles-ul pentru un an cei patru membri ai familiei ei au trait intr-o ambianta rustica, sobra, lipsita de rasfatul bunastarii, dar plina de o spiritualitate autentica si mult bun simt. Nu ma indoiesc ca in atmosfera familiala Diana a respirat valorile de temei ale unei vieti bazate pe onestitate, cultul muncii, bunul gust, virtute si meditatie, adica acele valori care te feresc de caderea in superficialitatea unei lumi dominant mercantile.
Fenomenul socio-cultural care ii retine autoarei in primul rând atentia este disparitia conditiei de adult in societatea americana, care tinde a deveni una dominata de teenageri. Prelungirea conditiei adolescentine in viata adultului american ii marcheaza personalitatea care pare a nu fi “fully developed, and doesn’t want to – or worse, doesn’t know how” (p.2). Infantilizarea adultilor se manifesta atât in coduita cât si in imbracaminte, observa eseista. Nimic din felul serios in care se imbracau Joe DiMaggio or FDR in costume si paltoane din par de camila la adultii de azi cu sepcile purtate cu cozorocul la spate, “crop tops and flip-flops”. Nimeni nu intruchipeaza mai bine acest infantilism decât Tom Hanks in filmul Forest Gump, lasând impresia unui copil supravietuind intr-un corp de barbat sau Marlin Monroe cu a ei sexualitate vulnerabila, reprezentând neincetat femeia-copil.
Anii “60 care il impun pe Elvis Prisley, rock and roll-ul si revolutia sexuala anunta inceputul unei perioade in care se pregateste inversarea raportului firesc dintre copii si parinti. Nu copii se supun autoritatii parentale ci invers. Aceasta inversare periculoasa care poate prasi monstri sociali, a fost facilitata de bunastarea in crestere dupa 1950 când copiii au incetat sa mai fie priviti ca brate de munca pentru familiile lor. In economia agrariana relatiile familiale au fost mult mai strânse si controlul parintilor asupra copiilor mult mai viguros. In era postindustriala adolescentul primeste “allowance” de la parinti si are el insusi bani in propriul buzunar. Pe de alta parte familia agrariana unitara este inlocuita de o familie divizata intre joburile parintilor si institutiile carora copii le sunt incredintati spre educatie. Autoritatea parintilor si profesorului au cedat locul unei educatii centrate pe importanta copilului, a “child centered” school a substituit treptat o institutie odinioara ghidata de maturitatea adultilor. O educatie bazata pe infrânare, rabdare si intelepciune a fost inlocuita de o conceptie radical individualista care pune accentul pe gratificatia personala si o conduita necenzurata. Diana West vede in idolii culturii pop in frunte cu Elvis Presley care prilejuieste la spectacolele sale o isterie de masa si actorul de cinema James Dean, eternul rebel impotriva regulilor sociale, factori catalizatori care influenteaza procesul de subminare a autoritatii parintilor si a scolii.
Revista pentru adolescenti Seventeen a carei publicare a inceput in 1954 sublinia in numarul ei aniversar din 1961 locul bine definit pe care un teenager il ocupa in societate si, ce e mai relevant, faptul ca adolescentul era constient de acest loc. In vreme ce adolescenta a fost considerata decenii de-a rândul o perioada de tranzitie spre maturitate, acum era celebrata perpetuarea ei: “When a girl celebrates her thirteenth birthday today, she knows who she is. She’s a teen-ager-and proud of it.” (p. 18). Aceeasi revista considera adolescentii: “the most powerful, influential, affluential chunk of the population today”. (p. 29) Citatul e ilustrativ pentru rolul si locul exagerat ce i se acorda adolescentului intr-o lume coplesita de bunastare. Caci ce reprezinta adolescentul din punctul de vedere al contributiei materiale sau spirituale la dezvoltarea unei societati daca nu o faza de acumulare a cunostintelor pe cheltuiala intregii societati pentru ca mai târziu sa devina el insusi productiv. Odata cu deplasarea atentiei societatii spre categoria adolescentilor are loc si o deplasare a scopului vârstei adolescentine de la descoperirea de talente si pregatirea pentru o cariera la aspecte mai mult sau mai putin hedoniste, precum: popularitatea, intâlnirile amoroase sau continua cautare a partenerului perfect. Desi nu produc inca nimic adolescentii au, dupa cum observam, banii proprii din care consuma si acolo unde nu le ajung parintii completeaza cu generozitate. Aceeasi revista pentru tineri observa tot in 1961: “For our girl Teena won’t take no for an answer”. Parintii au uitat sa spuna nu in fata pretentiilor continuu ascendente ale copiilor. Un film ca La Rasarit de Eden regizat de Elia Kazan, care impune legenda lui James Dean este semnificativ pentru schimbarea de directie socio-culturala spre tirania adolescentilor in societatea americana. Adolescentul devine un simbol al rebeliunii importiva regulilor si conventiilor sociale, impotriva traditiei consacrate, impotriva adultilor portretizati ca stupizi, impotriva responsabilitatii de orice fel, impotriva ordinii si bunului simt. Dezlantuirea individualismului, slabirea cenzurii personale, caderea in totala desuetudine a ideii de virtute si onoare, de austeritate se concretizeaza in exacerbarea de-a lungul anilor a comportamentului nesupravegheat, a preocuparii pentru amuzament de orice fel, lasând loc erotismului, limbajului licentios in viata cotidiana, in muzica, in poezie. Autoarea caracterizeaza fenomenul ca “a total breakdown of all reticences about sex”.(p. 36). In trecut aceste manifestari au fost izolate intr-un spatiu bine determinat al societatii, pe când azi ele au devenit la ordinea zilei, dominând “the main stream”.
Alunecarea in directia abandonului instinctual, ecstatic aduce la ordinea zilei manifestari dintre cele mai libertine incoronate de textele muzicii rap dintre care multe frizeaza pornografia. Parafrazând observatia jurnalistului Denis Prager, autoarea conchide:”What we know as romantic love, which aspires to monogamous marriage builds civilization up; what we know as free love, which aspires to a polymorphous sex life, keeps it down.”(p.40) In tot acest amalgam care exprima o certa orientare apare inca mai trist faptul ca demarcatia dintre adolescenta si maturitate se sterge si in loc ca tinerii sa se maturizeze, adultii se infantilizeaza.
Un capitol special este dedicat revoltelor cunoscute din campusurile universitare impotriva razboiului din Vietnam. Autoarea se intreaba daca aceste revolte au fost cu adevarat motivate de scopuri generos politice or doar de aceeasi obsesie egocentrica a tinerilor revoltati impotriva adultilor ruginiti si autoritatii lor bazate pe traditie. Au fost deci aceste revolte doar expresia unui conflict intre generatii sau mai mult decât atât? David Horowitz, editor pe atunci al unei reviste de stânga, Ramparts, isi exprima dezamagirea de a constata la sfârsit, dupa consumarea evenimentelor, ca in spatele masivelor demonstratii s-a aflat doar dorinta tineretului de a evita serviciul militar. (p. 49) Mai apropiata de adevar ni se pare insa opinia lui Peter L. Berger, un activist impotirva razboiului care in 1970 descifra un complex de motive la nivelul protestului tinerilor, insirându-se de la reactia la problemele politice ale momentului pâna la conflictul intre generatii, emanciparea sexuala, noi gusturi artistice, protestul anticapitalist si antiburghez, orientat spre “destroying the fascist-pig-capitalis-complex”.
Parintii au fost gasiti descoperiti de revoltele juvenile ale anilor 1968-1970 pentru ca, asa cum ne arata demersul autoarei, rolul lor in viata copiilor se diminuase incredibil intre timp. Vulnerabilitatea parintilor care s-au deposedat ei insisi de autoritatea lor in fata copiilor este sugerata de titlul capitolului: Parinti care au nevoie de parinti”. Scapând haturile din mâna, parintii au devenit prea indulgenti fata de propria lor conduita cât si fata de cea a copiilor lor. Cu o ironie amara Diana West se intreaba: “What happened to innocence?” (p. 71) Tot ea observa ca inocenta si virtutea au devenit valori ridiculizate, distruse cu un efort demn de o cauza mai buna atât in scoala cât si in intreaga cultura. Nimeni, sau aproape nimeni nu isi pune problema de a educa tinerii in spiritul unui comportament bazat pe un “standard of right”. Inocentei si virtutii li se substituie relativismul unor valori indoielnice: expunerea la influente moral nocive, indiscretia, senzationalismul. Adultii insisi ii arunca pe copii in aceasta cultura a expunerii, a comercializarii trupului si sufletului. Cultivarea doar a hedonismului, asa cum ne arata istoria, a condus intotdeauna la declinul societatii. Exempul caderii Imperiului Roman continua sa fie inca unul plin de invataminte. Când perseveram in sensul satisfacerii placerilor individuale evitam limitarea, obligatiile, responsabilitatea sociala, intr-un cuvânt constrângerea individuala, munca, efortul care acorda vietii un sens, o face demna de a fi traita. Daca privim in jur la devastatoarea criza economica a societatii americane dublata de o criza morala in profunzime realizam intreaga acuitate a observatiilor eseistei americane.
Diana West demistifica unele concepte care nu au acoperire in realitate Astfel dezvaluie gaunosenia termenului de copii sofisticati, utilizat de unii designeri de moda pentru a defini cât de speciali ar fi copii inceputului de secol XXI. Sub aceasta notiune prefabricata nu se ascunde decât realitatea trista a bombardarii copiilor la show-urile MTV cu scene sexuale care nu demult erau interzise in spatiul public. Parintii si mass media par a-si fi pierdut busola, in stradania lor comuna de a distruge inocenta copiilor si de a-i introduce inainte de vreme in probleme care in mod normal sunt absolut straine de vârsta lor si total nepotrivite puterii de judecata si discernamânt juvenile. Diana West exemplifica aceasta nebunie prin fapte concrete: un copil care urmareste MTV vede in media 9 scene sexuale intr-o ora, elevilor din clasa a cincea li se tin cursuri pe aceeasi tema, fetitelor de gradinita li se face pedichiura, Obscenitatea a patruns nestingherita pretutindeni. {i toate acestea se fac in numele binelui copiilor si tinerilor. In realitate aceasta emancipare timpurie a copiilor nu face decât sa ii imbolnaveasca frecvent de anxietate. Ne aflam in fata fenomenului de stergere a granitelor care odinioara delimitau domeniul copilariei precum si a celor care separau si defineau domeniul maturitatii, faptul conducând la o totala stare de insecuritate si confuzie morala. Diana West deplânge incapacitatea scolilor, a familiei si a mass mediei de a-i educa pe elevi in spiritul modestiei, pudorii, bunului gust si a bunului simt, singurele valori capabile sa apere decenta publica. Fara infrânare societatea recade in anarhie si primitivism. Nesocotirea oricarei cenzuri a dus la producerea unor asa zise opere de arta precum pictura Maicii Domnului cu excremente de elefant, blasfemie nascocita de un pictor britanic si expusa la muzeul de arta din Brooklyn, New York. Ne intrebam si noi ca si românii: cui prodest? Cui si la ce foloseste aceasta fronda, acest sensationalism? Primarul de atunci al New York-ului, Rudy Giuliani a incercat in zadar sa taie fondurile muzeului. I s-au opus aparatorii primului amendament din Constitutie, privind libertatea de expresie.
In fenomenul de relativizare a valorilor morale si de cultivare a hedonismului Diana West vede unul din factori destructivi din interior ai civilizatiei americane care poate cauza declinul celei Vest Europene. Faptul acesta o face vulnerabila in conflictul cu alte civilizatii in conditiile globalizarii lumii contemporane. Referindu-se la spatiul american, autoarea ia in discutie conceptual de multiculturalism care tinde sa se substituie culturii americane alias culturii occidentale. Aparatoare a culturii europene Diana West subliniaza ca aport esential al acestei culturi ideea de libertate si prosperitate. Pentru ca identitatea culturii occidentale transplantata de colonisti in America sa supravietuiasca in contextul diversitatii culturale a lumii contemporane, a atacurilor jihadului islamic Diana West indeamna America sa se elibereze de infantilismul care a cuprins-o, sa se maturizeze pâna când nu e prea târziu.
The Death of the Grown-Up este o carte fascinanta, un eseu extrem de documentat, scris cu sarcasm amar si implicare dureroasa in dramele unei lumi de o uluitoare complexitate.

Anticipand viitorul – Romanii din Basarabia

Posted by Stefan Strajer On July - 1 - 2009

nicolae-dabija

 Anticipand viitorul…

Autor: Nicolae Dabija

Un editorial exceptional al marelui roman, Nicolae Dabija, despre cum a tiparit acum 15 ani, cu grafie latina, – in afara legii – saptamanalul “Literatura si Arta”. A fost, in conditiile de-atunci, o fapta de eroism. Fara discutie!
In acest fel, limba “moldoveneasca” si-a incetat virtual existenta.

La 15 iunie 2009, s-au implinit 20 de ani de cand saptamanalul Literatura si arta apare tiparit cu grafie latina. Un eveniment care astazi, cand alfabetul nostru e prezent pretutindeni, s-ar parea lipsit de o relevanta deosebita. Pana la 15 iunie 1989 aparuse in grafie latina un singur numar al ziarului Glasul, in luna martie 1989, tiparit la Riga (Letonia), cu concursul prietenilor nostri Leons Briedis si Maria Macovei. Dar prima publicatie care a aparut sistematic, saptamana de saptamana, dupa 1944, in spatiul din stanga Prutului a fost Literatura si arta. Acest lucru s-a intamplat cu 78 de zile mai devreme de adoptarea Legii privind trecerea scrisului nostru la alfabetul latin.
Timp de 78 de zile „L.A.” a aparut „in afara legii”, cum era calificat acest lucru de catre procurorul general al republicii de atunci, N. Demidenko. Cine isi mai aminteste azi acel eveniment, care, de fapt, a pregatit trecerea intregii republici la scrisul nostru, fara emotii?! in acea zi tirajul saptamanalului a crescut brusc: de la 189.000 – la 260.000 de exemplare. Pentru prima data dis-de-dimineata se facusera cozi lungi de sute de metri la chioscurile de ziare din oras. Fiecare solicitant cumpara cate 10-20 de exemplare. Oamenii isi faceau cadou unul altuia Literatura si arta cu noua grafie.
in realitate, cum afirmau multi dintre cititori, in acea zi Basarabia a trecut la alfabetul latin. incepand cu 15 iunie 1989 concetatenii nostri invatau de pe paginile saptamanalului sa citeasca, deprindeau sa-si faca semnaturile in noua grafie inca ilegala, chiar daca erau amenintati de sefi, pe zidurile din oras apareau tot mai multe inscriptii in grafia noua, iar in cimitire erau cioplite pe cruci inscriptii in alfabet latin (mortilor puterea nu le mai putea face nimic!, or, pana la acea data, multi dintre cei care-si caligrafiau doar semnatura sau scriau folosind doar caracterele latine erau exmatriculati din facultati, dati afara din serviciu, condamnati ca nationalisti etc.).
in aceeasi zi a fost convocata o sedinta neordinara a biroului Comitetului Central al Partidului Comunist al RSSM. Fiecarui membru al Biroului i s-a pus in mapa cate un exemplar de Literatura si arta. Mircea Snegur, ex-presedinte al republicii, pe atunci secretar al C.C. si membru al Biroului, avea sa consemneze astfel acel eveniment in cartea sa de memorii: „La 15 iunie 1989, de ziua trecerii in eternitate a marelui poet Mihai Eminescu, a aparut primul numar in grafie latina al saptamanalului Literatura si arta, moment de semnificatie epocala. Era ceva cu totul iesit din comun, dl Nicolae Dabija asumandu-si un mare risc. Conducerea nu a cutezat insa sa intreprinda masuri „represive”. (Mircea Snegur, Labirintul destinului. Vol. I. – Chisinau, 2007, p.426).
Explic. Mi-am asumat cu adevarat acel mare risc dintr-un motiv mai mult decat simplu: orheienii ma alesesera la inceputul acelui an deputat al poporului in Sovietul Suprem al URSS si aceasta pozitie imi acorda imunitate parlamentara: conform Statutului deputatului, nu puteam fi sanctionat in nici un fel decat cu acordul Sovietului Suprem al URSS. Membrii Biroului Politic al C.C. Stiau si ei acest lucru, si tocmai de aceea n-au cutezat sa ia „masuri represive”, cum le-a numit Mircea Snegur. A doua zi, Nikolai Bondarciuk, secretar cu ideologia al C.C. al partidului comunist, a aparut in presa cu o declaratie in care a mentionat: „in RSSM doresc alfabet latin doar Uniunea Scriitorilor si un ziar − Literatura si arta, poporul nu doreste acest lucru, pentru ca introducerea acestui alfabet va lasa populatia analfabeta, el costand milioane de ruble…” Etc.
Acest eveniment a devenit posibil cu concursul unor mari entuziasti si mari patrioti: Axentie Blanovschi, Haralambie Moraru, Alecu Renita, Boris Vieru, Gheorghe Budeanu, Vlad Olarescu, Valentina Tazlauanu, Ion Cataveica, Rodica Iuncu, Raisa Ciobanu s.a., care au pregatit acel numar istoric in clandestinitate.
Aflasem ca unica tipografie care avea in folosinta alfabetul latin era „Stiinta”, care apartinea Academiei de stiinte. Cateva linotipiste, mai multe nopti la rand, au cules, cu cea mai adanca discretie, acel numar. Odata pregatit si asezat pe hartie de calc, numarul a fost adus la Editura „Universul”. Aici am avut sustinerea inginerului Boris Mihalachi, care a dat imediat indicatii sa fie tiparit. in reteaua de chioscuri revista a fost pusa in vanzare a doua zi, pe cand abonatilor aceasta le-a fost inmanata abia peste 2-3 zile. Se motiva ca ar fi o publicatie noua. Si abia dupa ce am convins – cu unul si acelasi indice al saptamanalului trecut in nomenclatorul publicatiilor periodice ca Literatura si arta e aceeasi cu Литература ши aрта, la care se abonasera cei aproape doua sute de mii de cititori din republica si de peste hotarele ei – saptamanalul a fost difuzat.
Mentionez ca, la acea ora, in toata RSS Moldoveneasca nu exista nici o masina de dactilografiat cu litere latine. Dar am aflat pe cai ocolite ca la Balti exista una. Ea apartinea tanarului profesor universitar Iulius Popa. Atunci ne-am si imprietenit cu distinsul om de cultura. impreuna cu Grigore Vieru cautasem in acele zile o masina cu grafie latina si la Bucuresti. Dar ne-am pomenit cu toata securitatea ceausista pe urmele noastre. in volumul Cartea Alba a Securitatii, aparut la Editura Presa Romaneasca din Bucuresti in 1996, la pagina 442 este reprodus un raport cu urmatorul continut: Iunie 1989 strict secret “Nicolae Dabija si Grigore Vieru din RSS Moldoveneasca, aflati in tara noastra ca invitati la Simpozionul international Mihai Eminescu, au solicitat lui Dumitru Radu Popescu, presedintele Uniunii Scriitorilor, sa-i sprijine in obtinerea unei masini de scris cu caractere latine. Au precizat ca, incepand cu 15 iunie a.c., au obtinut aprobarea pentru tiparirea cu caractere latine a revistei Literatura si arta, al carui redactor-sef este Nicolae Dabija, dar nu au cu ce sa dactilografieze spalturile in limba romana, intrucat in URSS nu se gasesc masini de scris cu asemenea caractere, iar din Romania nu pot cumpara, datorita restrictiilor prevazute de reglementarile legale. in ceea ce priveste modalitatea de introducere in RSS Moldoveneasca a masinii de scris, cei doi au afirmat ca nu ar fi probleme, intrucat, fiind recent alesi in Sovietul Suprem al republicii, nu vor fi controlati la frontiera. Dumitru Radu Popescu preconizeaza sa informeze cu aceasta problema Sectia de presa si propaganda a C.C. al P.C.R. Nicolae Dabija si Grigore Vieru vor pleca din tara in seara zilei de 20 iunie.” (A.S.R.I. Fond „D”, dosar nr.10966, vol. 6, f.113).
Iata cum comenteaza autorii acestui volum „raportul 487”: „Dupa opinia noastra, documentul este deosebit de elocvent in ceea ce priveste impasul ridicol al politicii „patriotului” Nicolae Ceausescu: doi scriitori romani de dincolo de Prut, sositi cu mari sperante in patria-mama, nu-si puteau procura la Bucuresti, unde soarele ar trebui sa rasara pentru toti romanii, nici macar o masina de scris, instrumentele respective fiind puse la index. Daca au procurat-o totusi, totul s-a petrecut pe sub mana si cu aprobari speciale, ca si cum ar fi fost vorba despre o hotie” (Cartea alba a Securitatii. – Bucuresti: Presa Romaneasca, 1996, p.508).
Cu toate eforturile noastre, cu tot concursul acordat de parintele Vasile Tepordei, care a si gasit masina de scris de care aveam nevoie intr-un anticariat si aprobarea pe care urma sa o obtina D.R. Popescu, securitatea ceausista a facut tot posibilul sa nu scoatem din tara masina de scris (in ziua cand am plecat, anticariatul respectiv a fost toata ziua inchis „din motive tehnice”).
Cel care ne-a salvat a fost tot parintele Vasile Tepordei, basarabean nascut la Carpesti, Cantemir, care ne-a adus la tren o punga unde se aflau cele 31 de semne metalice ale alfabetului latin, pe care Sfintia Sa le-a retezat cu un instrument de taiat metalul chiar de la masina sa de scris. Aceasta a incaput intr-un buzunar, ca sa putem trece fara probleme frontiera in URSS. La Chisinau, prietenul Ion Fiodorov a scos de la o masina de dactilografiat literele rusesti ca sa le sudeze in locul lor pe cele latine. Asa ne-am pricopsit cu o masina de dactilografiat cu alfabet latin.
Acel impact de la regasirea scrisului nostru fusese unul deosebit.
in case, parintii si-au invatat copiii sa citeasca si sa scrie dupa articolele din ziar, indemnandu-i sa transcrie texte, sa le invete pe de rost. in acele zile, in semn de apreciere pentru gestul nostru, in orasul Orhei o strada a fost botezata: Literatura si arta, gospodaria agricola din satul Sauca, raionul Ocnita, la adunarea satului, si-a schimbat denumirea in Literatura si arta. in comuna Ohrincea, raionul Criuleni, Literatura si arta are o fantana care-i poarta numele: chiar in inima satului, in acel iunie 1989 a fost ctitorit un izvor din care jumatate de localitate ia apa si azi, ocrotit de un zid semi-rotund cu imagini din Renasterea noastra nationala transpuse in mozaic. (La el m-au dus sa mi-l arate cu mai multi ani in urma sotii Raisa si Gheorghe Ciobanu). Pictorul Stefan Florescu din Balti ne-a donat un tablou (care poate fi vazut in redactia noastra) intitulat: Literatura si arta. Dumitru Popovici, ex-ministru al Comertului, mi-a povestit ca un consatean din Saratenii-Vechi a pus intr-o caseta metalica acel exemplar de „L.A.”, zidindu-l, pentru viitorime, in fundamentul casei, pe care tocmai incepuse sa o ridice.
Aveam pe atunci abonati in 56 de tari ale lumii si aproape in fiecare oras din URSS unde locuiau basarabeni. Academicianul Petru Soltan imi povesteste despre un profesor, originar din Basarabia, (se pare Andreev), care preda la Universitatea din Leningrad (Sankt-Petersburg): atunci cand a primit acel numar (nr. 25), i-a sunat pe toti basarabenii si bucovinenii pe care ii cunostea in capitala nordica a Rusiei, invitandu-i la o anumita ora dintr-o zi in una din aulele universitare. Cand toti s-au adunat, le-a prezentat acel numar de ziar, apoi a prins sa le citeasca din el articol dupa articol. La un moment dat, cel care citea si-a indreptat ochii spre auditoriu si a vazut ca toata sala – profesori, doctoranzi, muncitori, fosti deportati – plangea. Erau lacrimi de bucurie. Dupa ani de exil, scrisul nostru revenise Acasa.
Nomenclatura de la Chisinau era speriata: ea intelesese ca Moscova aproape ca era de acord ca in Constitutia RSS Moldovenesti „limba moldoveneasca” sa fie trecuta, ca limba de stat, alaturi de limba rusa, dar nu sustinea nicidecum trecerea scrisului nostru la alfabetul latin. in Enciclopedia sovietica moldoveneasca (Chisinau, 1974, vol.4, p.376) se sugera ca prin faptul ca „limba moldoveneasca foloseste alfabetul rus”, ea se deosebeste de limba romana.
Odata cu trecerea la alfabetul latin urma sa se descopere ca regele este gol: limba moldoveneasca inceteaza sa mai existe. Asa basarabenii, isi faceau calculele lor ideologii imperiului, vor afla ca limba lor e romana. Iar daca limba li-i romana, inseamna ca si ei sunt romani. Iar daca suntem romani, ar fi firesc sa doreasca unirea RSS Moldovenesti cu Romania. Odata cu aparitia acelui numar de Literatura si arta, nomenclatura de partid fusese pusa in fata unui fapt implinit.
Vocile care ne condamnau de la tribunele partinice erau mai sovaitoare, pe cand cele ale multimilor erau mult mai sigure. Razboiul saptamanalului cu Comitetul Central al Partidului Comunist era unul de durata. Numai in perioada anilor 1987-1989 redactorul-sef fusese pus in discutie la zece dintre sedintele Biroului C.C. al P.C. al RSSM, alegandu-se cu diferite admonestari, la 22 septembrie 1987, Biroul C.C. al P.C. al RSSM adoptand si o Hotarare a Comitetului Central al Partidului Comunist al RSS Moldovenesti „Cu privire la neajunsurile grave in activitatea saptamanalului Literatura si arta (vezi Moldova socialista din 24 septembrie 1987”).
Pe parcursul a doi ani de zile, „L.A.” publicase peste 700.000 de semnaturi ale consangenilor nostri care sustineau trecerea scrisului nostru la alfabetul latin si legiferarea limbii romane. Se adunasera cativa saci cu scrisori, care, la 31 august 1989, cand Sovietul Suprem al R.S.S. Moldovenesti adoptase Legea despre functionarea limbilor pe teritoriul RSSM (care vorbea ca limba romana devine de stat, in locul limbii ruse) si Legea despre trecerea scrisului la alfabet latin, au fost expusi – ca argument – in holul Teatrului de Opera si Balet, unde s-a desfasurat sesiunea.
Evenimentul la care ne referim fusese pregatit si de rubricile ce contineau sentinte latine, pe care le inaugurase saptamanalul: In memoriam, Remember, Gaudeamus, Memento mori, Alma mater, Poesis s.a., V. Dagai, sef de sectie la C.C. al P.C., turband de fiecare data cand le vedea in revista, chiar daca Constantin Andreev, ca sa ne apere, ii demonstrase ca si ziarul Pravda avea rubrica In memoriam.
La sfarsitul anului 1988, procurorul general al republicii, N. Demidenko, deschisese un dosar penal conducerii saptamanalului si pictorului acestuia, Dumitru Trifan, pentru ca „prin intermediul unei caricaturi a fost batjocorit alfabetul chirilic, folosit de milioane de oameni de pe glob”. Cazul devenise de notorietate, fiind intens comentat in presa internationala (afara de cea romaneasca).
La 12 ianuarie 1989, la sedinta Biroul C.C. a fost pus in discutie faptul ca “L.A.” “trecuse samovolnic la alfabetul latin”. Atunci nu facusem decat sa reproducem integral, de ziua nasterii lui Mihai Eminescu, articolul acestuia „Patologia societatii noastre”, preluat din ziarul Timpul de la 4 ianuarie 1881, precum si mai multe coperte de carti care purtau numele marelui Poet, editate la Bucuresti, evident cu grafie … latina.
Azi alfabetul latin ne apartine. Din pacate putini dintre concetatenii nostri isi mai amintesc ca acesta a fost obtinut cu mari sacrificii. Una dinte conditiile inaintate recent lui Vladimir Voronin de catre Igor Smirnov „pentru unificarea tarii” este renuntarea la alfabetul latin (care, in viziunea lui, e romanesc, „румынский”, deci strain moldovenilor, al caror mare aparator se declara) si revenirea scrisului nostru la alfabetul rusesc. in 1989, alfabetul latin a fost obtinut cand ne aflam ca parte componenta a Uniunii Sovietice si cand intinsurile siberiene, cu care ne amenintau stabii republicii, apartineau si RSSM.
il vom ceda oare acum, in plina independenta?! Sau vom reusi sa-l pastram si pentru generatiile care vin?! Ca mosii si stramosii nostri sa se poata recunoaste in ei, ca in niste urmasi destoinici.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors