Archive for the ‘Cultural’ Category

Monarhia Romana – Inceput frumos, final rusinos (1)

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2010

Istorie Regala
Inceput frumos, final rusinos. Monarhia romåna


 In „Carol und Mme Lupescu”, Joachim von Kürenberg, incearca in realitate, sub un titlu frivol, sa faca opera istorica, evocånd momentele principale din viata politica a Romåniei sub dinastia de Hohenzollern.
 Venirea pe tronul Romåniei a printului Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, dupa ce fratele sau mai in vårsta Leopold si contele de Flandra refuzasera oferta din Bucuresti, a fost fara indoiala un act de curaj. Austro-Ungaria era categoric ostila instaurarii unei dinastii germane la gurile Dunarii. Rusia si Turcia nu erau mai favorabile, si chiar regele Wilhelm I al Prusiei considera nedemn pentru un Hohenzollern sa devina vasalul sultanului.
 Dar mai ales dupa sosirea in tara, noul domnitor s-a vazut pus in fata unor probleme insolvabile.
 Pretutindeni domneau stari de lucruri jalnice: saracie, mizerie, primitivism si epidemii. Patura conducatoare levantina, de atunci, nu era cu mult mai vrednica decåt cea pe care au cunoscut-o generatiile urmatoare påna azi, 2007. Coruptia si abuzurile subminau embrionarul aparat de stat.
 Fara a fi exceptionale calitatile printului Carol, erau insa cele mai potrivite pentru indreptarea relelor gasite. Metodic, tenace, cu un deosebit simt al datoriei si un instinct sigur in recunoasterea realitatilor vietii de stat, fostul elev al Academiei Militare de la Potsdam era predestinat pentru o opera administrativa sanatoasa. Nu a reusit insa sa stabileasca contactul sufletesc necesar cu colaboratorii sai si masa poporului. Desi insufletit de dorinta de a-si servi tara, a ramas påna la sfårsit fidel amintirii patriei de origine.
 E greu de spus, in ce masura acest atasament pentru Germania a influentat asupra rezultatelor politicii externe. Un stat mic si vasal Turciei, nu cåntarea mult in planurile marilor puteri. Oricum, in actiunea de eliberare a peninsulei balcanice, principatul romån a avut un avans fata de popoarele sud-slave, care insa nu s-a soldat cu succese proportionale importantei, de atunci, al elementului romånesc in Balcani.
 Bismark a elogiat in memoriile sale intelepciunea politica a domnitorului Carol, cu care s-a intålnit de mai multe ori la Bad Ems. La Congresul de la Berlin (1878) insa, cancelarul Bismark a tinut sa multumeasca pretentiile rusesti, acceptånd cedarea sudului Basarabiei, in schimbul unei compensatii mult prea insuficiente in Balcani. In politica de mentinere a prieteniei germano-ruse, drepturile cuvenite tånarului stat romån au servit numai ca obiect de tårguiala.
 In preajma primului razboi mondial, dualismul loialitatii Regelui Carol I s-a vazut pus intr-un conflict dramatic cu aspiratiile poporului romån, care nu puteau fi realizate decåt alaturi de puterile Antantei. Singura iesire nu o vedea decåt in mentinerea unei stricte neutralitati. Contelui Csernin i-a dat asigurari ca „atåt timp cåt voi trai, armata romåna nu va lupta contra Austro-Ungariei”. Dar, in zadar a incercat sa-si apere punctul de vedere in Consiliul de Coroana de la 3 august 1914. Tache Ionescu s-a ridicat si a declarat: „Nu vad nici o dificultate sa facem razboiul alaturi de Franta si fara Majestatea Sa Regele!”. Doua luni dupa aceasta scena, Carol I era mort. Nepotul sau Ferdinand a devenit Regele Romåniei.
 Problema de constiinta care a omoråt ultimele clipe ale Regelui Carol I, apasa si asupra inceputului domniei lui Ferdinand I. Convingerea lui era ca trebuie sa tina regatul impotriva tuturor presiunilor, in afara de conflict. „Neutralitate?” il infrunta Regina Maria. „In mijlocul unui astfel de razboi, neutralitatea inseamna demoralizarea poporului nostru!”. Ezitarea il expune atacurilor voalate ale presei din capitala care il compara cu Cunactor Fabius Maximus. Cånd insa plenipotentiarul german ii aminteste ca nu trebuie sa uite ca e un Hohenzollern, ii raspunde cu demnitate: „N-am uitat acest lucru, dar nici ceea ce am invatat ca german – sa fiu loial. Am jurat credinta poporului meu si nu ma gåndesc sa-mi calc juramåntul!”
 Trimisului Frantei, Robert de Fleures, i-a marturisit: „De la inceputul domniei mele mi-am pus problema de constiinta: Am datoria sa tiu seama de originea si de familia mea? Nu! Numai Romånia importa!”
 Intre Ionel Bratianu, ultimul reprezentant de marca al dinastiei guvernamentale liberale si Regina Maria, personalitatea stearsa a Regelui se afirma anevoie. Autorul trece ingaduitor peste extravagantele, aventurile amoroase si setea nestinsa de viata a Reginei Maria. Pentru inalta societate a capitalei pe care Kiderlen-Wächter o descrie ca necunoscånd nici un fel de bariere morale, libertatile suverane nu apar socante.
 Interventiile Reginei in luarea hotarårilor politice decisive nu sunt intotdeauna fericite. Un lucru nu se poate contesta nepoatei Reginei Victoria a Angliei: pasiunea cu care si-a insusit revendicarile nationale majore.
 Dupa inceperea Conferintei de Pace pleaca la Paris pentru a pleda in persoana cauza Romåniei. Clemenceau se arata inaccesibil la inceput: „Multumesc pentru onoare, Majestate, dar nu pot suferi pe primul Dvs. ministru!” si i-a enumerat cererile teritoariale ale Romåniei: Transilvania, Banatul, Crisana si Maramures, Bucovina si Basarabia.
 Lui Loyd George ii spune pe un ton care nu suporta contrazicere: „Romånia e recunoscatoare armatelor aliate. Prin victoria lor, de care nu m-am indoit niciodata, s-a asigurat triumful justitiei care impune unirea tuturor Romånilor!”.
 Pacea de la Buftea (1918) si aversiunea care se acumulase impotriva Romåniei, in urma atitudinii violente a lui Ionel Bratianu, au zadarnicit satisfacerea revendicarilor nationale, asa cum au fost fixate in acordul secret din 1916. Totusi, noua Romånie si-a dublat suprafata si populatia. Pentru consolidarea unitatii astfel realizate, raspunderi grele se impuneau deopotriva guvernelor si dinastiei. Viitorul dinastiei era insa intunecat de evolutia nenorocita a caracterului printului mostenitor – Carol (viitorul rege Carol II)– destrabalat, fara simtul onoarei si total inconstient de misiunea pe care trebuie sa o indeplineasca un monarh. De la fuga de pe front ca sa sfårseasca cu aventura grotesca de la Odessa, påna la final, dupa ce adusee tara pe marginea prapastiei, Joachim Kürenberg ii urmareste pas cu pas viata presarata cu crime, desfrånare si lovituri politice si financiare, de gangster. O bogata documentatie romåna si straina, plus conversatii personale cu mai toti membrii fostei familii regale si personalitati bine initiate in scandalurile de la palat, da la iveala multe fapte cunoscute si tot atåtea pe care cenzura le-a acoperit cu grija. Singura scuza pentru faradelegile nemaipomenite este explicatia pe care i-a dat-o doctorul Mamulea, generalului Averescu: „Ca medic il consider un tip patologic. Nu uitati ca in vinele printului mostenitor curg cinci feluri de sånge cu tendinte ereditare in contradictie una cu alta”.
 In loc sa fie bagat in casa de nebuni, naivitatea si oportunismul politicienilor romåni i-au pregatit, dupa ce renuntase de patru ori la tron, cei zece ani de orgie sångeroasa si afaceri oneroase”.


 Coruptia si abuzurile inaugurate de domnia cuplului Carol II – Magda Lupescu (Wolf), a adus pe primul plan al rezistentei contra tiraniei, organizatia nationalista Garda de Fier. Påna atunci Miscarea Legionara se manifestase politic prin o sustinuta atitudine anticomunista, dublata pe antisemitism in primul rånd „pentru ca mai toti conducatorii comunisti erau evrei. Dar „spre deosebire de antisemitismul national-socialismului german, nu era motivat rasial ci cultural-national si religios”.

Foto.Carol I
 Intre national-socialism si legionarism, autorul nu descopera nicio identitate, nicio asemanare. Garda de Fier s-a nascut inaintea national-socialismului si cu totul din alte cauze. Mai mult, totalitarismul care a fost deseori reprosat Miscarii Legionare e numai consacrarea principiului de autoritate, absent in viata politica romåneasca. „Pentru cine analizeaza temeinic directivele fixate de Corneliu Codreanu, rezulta ca Miscarea nu e totalitara, ci autoritara, nu e agresiv-nationalista ci conservativ-nationala, nu extremista de dreapta ci social reformatoare. In timp ce national-socialismul s-a sprijinit in Germania, pe mica burghezie, femei si soldati, dar si pe aventurieri, – asa zisele naturi de mercenari – in spatele lui Codreanu stateau studentii, taranimea si generatia tånara a clerului si teologii”. Prigonirile si procesele impotriva Miscarii se termina toate cu intarirea ei. Atentatele puse la cale de oamenii de casa ai Elenei Lupescu sunt denuntate in timp. Incercarile Regelui de a capta tineretul in organizatia Straja Tarii esueaza, din cauza ca „ideile proaspete si naturale ale lui Codreanu gaseau mai mult rasunet in inima lui, decåt tiradele desarte ale regelui”.

Foto.Corneliu Zelea Codreanu
 Dupa victoria Garzii de Fier in alegerile din 1937, singura salvare pe care banda din fruntea tarii o mai vede, e instaurarea dictaturii absolute si savårsirea crimei din noaptea Sfåntului Andrei (uciderea lui C.Codreanu si a unui numar de legionari fruntasi, n.n.), cu participarea activa sau aprobarea tacita a intregii clase de politicieni. „Oamenii nostri politici” a spus odata C.Codreanu, „sunt fideli numai cåta vreme nu le ceri o dovada de credinta”.
 Lasånd in urma numai nenorociri, Regele asasin e fortat, doi ani mai tårziu (1940) sa plece din tara pentru a carui inflorire se straduisera cinstitii sai inaintasi, Corol I si Ferdinand I. E a cincea renuntare la tron pe care Carol II a semnat-o.
 La 30 decembrie 1947, fiul sau Mihai, ultimul rege din dinastia de Hohenzollern abdica la cererea comunistilor, semnånd urmatoarea declaratie (contra filodorma): Mihai I Prin gratia lui Dumnezeu si vointa nationala Rege al Romåniei.
La toti de fata si viitor sanatate.
In viata Statului romån s-au produs in ultimii ani adånci prefaceri politice, economice si sociale, cari au creiat noi raporturi intre principalii factori ai vietii de Stat.
Aceste raporturi nu mai corespund astazi conditiilor stabilite de Pactul fundamental – Constitutia Tarii – ele cerånd o grabnica si fundamentala schimbare.
In fata acestei situatiuni, in deplina intelegere cu factorii de raspundere ai Tarii, constient si de raspunderea ce-mi revine, consider ca institutia monarhica nu mai corespunde actualelor conditiuni ale vietii noastre de Stat, ea reprezentånd o piedica serioasa in calea dezvoltarii Romåniei. In consecinta, pe deplin constient de importanta actului ce fac in interesul poporului romån, ABDIC pentru mine si pentru urmasii mei de la Tron, renuntånd pentru mine si pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al Romåniei.
Las poporului romån libertatea de a-si alege noua forma de Stat.
Dat la Bucuresti, astazi 30 Decembrie 1947. ss Mihai.
 Autorul e german si de origine nobiliara. Simpatia pe care o marturiseste mereu pentru casa de Hohenzollern izvoraste deci dintr-un dublu sentiment de solidaritate nationala si de casta. Ajungånd la sfårsitul pasionatei sale expuneri, simtul de obiectivitate il obliga insa sa constate ca bilantul domniei Hihenzollern-ilor in Romånia nu s-a soldat cu rezultate impunatoare. De ce s-a terminat era initiata de Carol II in imprejurari atåt de umilitoare? „Poate a fost de la inceput fals ca Romånii si-au adus domnitorul lor din Sigmaringen. Ar fi fost mai bine poate, daca boierii s-ar fi inteles intre ei si lasånd la o parte gelozia si discordia, ar fi ales un print din mijlocul lor” (pentru conformitate Aurel.S.Marinescu).
 Cåteva observatii.
 Insasi Declaratia de abdicare de pe tron a regelui Carol II este un model de viclenie, minciuna, demagogie, planuri ascunse. Iat-o:
Romåni, vremuri de adånca tulburare si ingrijorare trec peste scumpa mea Tara. De acum 10 ani, cånd am luat locul de adånca raspundere de a fi cårmuitorul Patriei mele, fara preget, fara odihna si cu cea mai desavårsita dragoste, m-am straduit de a face tot ce constiinta imi poruncea pentru binele Romåniei.
Azi, zile de vitregie nespusa indurereaza Tara, care se gaseste in fata unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pamånt in care am fost nascut si crescut, sa le indur, trecånd astazi fiului meu, ce stiu cåt de mult il iubiti, grele sarcini ale domniei.
Fara aceasta jertfa pentru salvarea Patriei, inalt cea mai calda rugaciune ca ea sa-i fie cåt mai folositoare. Lasånd poporului meu pe scumpul meu fiu, rog pe toti romånii sa-l inconjoare cu cea mai calda si desavårsita credinta si dragoste, ca sa-si poata gasi in ele reazemul de care are atåta nevoie greaua-i raspundere ce de azi apasa asupra umerilor sai fragezi.
Tara mea sa fie pazita de Dumnezeul parintilor nostri, care sa-i harazeasca cu cåt mai falnic viitor. Traiasca Romånia!
6 septembrie 1940. (ss) Carol.
 Cu alte cuvinte, fiul sau scump, viitorul Rege Mihai domnea temporar, printr-o „delegatie”, ceea ce se confirma prin faptul ca in tot timpul exilului sau, fostul rege Carol, a lucrat neobosit spre a reveni pe tronul Romåniei, atåt de banos. El a cheltuit multi bani subventionånd un preot ortodox excroc din SUA, Glicherie Moraru care a infiintat o organizatie procarlista „Comitetul National al Romåniei Libere” si a editat si un ziar; a subventionat un fost diplomat falit si admirator al sau din SUA, Citta Davila care si el e creat o organizatie pro-Carol „Free Romania”. S-a intålnit cu unii cu care a avut in tara diferite „combinatii”: Leon Fischer, Radu Irimescu s.a. Dar si cu multi diplomati sovietici. Si-a oferit „ajutorul” Angliei si Statelot Unite in lupta de eliberare a Romåniei, care nu numai ca l-au refuzat dar nici nu l-au acceptat sa se stabileasca pe teritoriile lor. A avut in Mexic numeroase contacte cu ambasadorul sovietic din Mexic, C.Umanski, cu scopul unei eventuale intoarceri pe Tronul Romåniei cu ajutorul Moscovei, adica a URSS-ului cel mai mare dusman al tarii romånesti, asa cum s-a dovedit din 1918 la zi. Cåt de departe au mers promisiunile sovietice si aranjamentele lui Carol se va cunoaste numai cånd arhivele sovietice vor fi facute publice.
 In orice caz, diplomatia sovietica a avut in vedere si varianta aducerii pe tronul Romåniei a lui Carol; urma sa aleaga care dintre tata si fiu ar fi mai slugarnic, mai lichea colaborationista.
 Ca proba, simplii soldati si ofiteri sovietici, probabil cei ce apartineau serviciilor lor secrete, in inaintarea lor in Moldova in 1944, au facut propaganda in favoarea ex-regelui Carol II. De exemplu, adresa nr.5595 a Prefectului Roman catre MAI (Ministerul Afacerilor Interne), cu data de 8 mai 1944, prin care colonelul V.Maescu raporteaza pe långa binecunoscutele si obisnuitele furturi, jafuri, violuri savårsite de sovietici in judetele Iasi si Baia si un fapt deosebit: „Sovieticii fac propaganda printre locuitori contra M.S.Regelui Mihai si guvernului si le arata fotografia fostului rege Carol, spunåndu-le locuitorilor ca ei il vor aduce pe regele Carol in Romånia”.
 In adresa nr.5617 a Prefecturii judetului Roman catre MI-Cabinet, datata 8 mai 1944, raspuns la ordinul telegrafic cifrat nr.939 din 2 mai 1944, se raporteaza ceea ce au declarat romånii veniti din nordul Moldovei (militari si civili), din zona deja ocupata de bolsevici. Pe långa tot felul de samavolnicii, munca fortata, furturi, rechizitionari, jafuri, se raporteaza un fapt uluitor: „Locuitorilor li se aratau fotografiile M.S.Regelui Mihai I si ale fostului rege Carol II si erau intrebati de catre militarii sovietici care din aceste doua personaje le place mai mult. Cei care raspundeau ca Regele Mihai este regele tarii erau amenintati cu bataia, pe cånd cei care spuneau ca fostul rege Carol le place mai mult, li se raspundea haraso”, semneaza prefect – colonel V.Maescu.
 Vasile Haralambie Bårzu din satul Barbatesti, comuna Baiceni, judetul Iasi, aflat doua saptamåni sub ocupatie ruseasca a declarat la 6 mai 1944, in fata autoritatilor: „Soldatii rusi beau mult, se imbatau si ne aratau fotografia fostului rege Carol si ne spuneau despre el haraso”.
 Ion Neculai Ciobanu, din aceeasi comuna, la aceeasi data, a declarat in fata preotului: „Veneau soldatii rusi, dintre care unii stiau romåneste. Ei ne aratau fotografii de-ale MS.Regelui Mihai si ale Dlui Maresal Antonescu, pe care le zgåriau, zicånd ca le vor veni de hac. Mai ziceau ca vor izbavi Romånia care, de acum inainte va fi una cu Rusia, aratåndu-ne ca va veni fostul rege Carol al II-lea”.
 Sunt zeci de probe de acest fel care arata ca astfel se executa un sondaj primitiv printre romåni si se demonstreaza ca aceasta actiune nu era deloc intåmplatoare; fostul rege era tinut de sovietici in rezerva ca o posibila alternativa la guvernare, desigur, pe baza unei intelegeri. Deci påna acolo mergea tradarea acestui infect fost rege, care vorbea in actul abdicarii sale de „scumpa mea tara”, „binele Romåniei”, „marea mea dragoste pentru acest pamånt”, Tara mea sa fie pazita de Dumnezeu” si alte asemenea afirmatii demagogice lansate de aceasta comedie tradatoare. (Va urma)
 Aurel Sergiu Marinescu

MIHAI EMINESCU LA ROMÂNII DIN AMERICA

Posted by Stefan Strajer On February - 1 - 2010

MIHAI EMINESCU LA ROMÂNII DIN AMERICA

File de turneu cultural

Autor: Conf.univ.dr. Anca Sirghie

 

I.ÎN MEREU ÎNSORITUL ORAŞ DENVER, COLORADO, A FOST ÎNCEPUTUL

    Fiecare călătorie în Lumea Nouă din anii precedenţi mi-a dat sentimentul că în plan cultural descopăr la conaţionalii noştri un potenţial nebănuit, dar insuficient valorificat datorită lipsei de unitate între ei. Ceea ce simt mulţi români care muncesc în America este insatisfacţia ruperii de viaţa culturală din ţară. Iată de ce, nu cu mult timp înainte de a pleca spre America, mi s-a comunicat că acolo sunt solicitată să susţin câteva conferinţe în state diferite, începând cu Colorado şi continuând cu New York, ca să ajung apoi şi în Michigan. Cel mai important era să stabilesc teme adecvate comunităţilor de români şi chiar locaţiei stabilite pentru fiecare dintre ele.

    Ca eveniment cultural pus în legătură cu cei 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, conferinţa anunţată din timp la Biserica Sf. Dimitrie cel Nou de la Universitatea din Boulder, Colorado, orăşel universitar prestigios, mult indrăgit de artişti, trebuia să ţină în accepţia mea cont de un anume context religios.  In 27 decembrie a.c. de Sf. Ştefan, după un moment închinat celor muriţi la Revoluţia din România decembristă, preotul Ioan Bogdan, absolvent al Institutului Teologic Ortodox din Sibiu, a anunţat ca “eveniment al zilei” aşteptat de toţi cei prezenţi conferinţa mea, Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu. S-a pregătit imediat ecranul pentru textele şi imaginile aduse de mine. Pe o masă au fost aşezate câteva dintre cărţile mele, pe care în mod sincer intenţionam numai să le arăt, întrucât mă aflam prima dată în faţa unor români americani din zona oraşului  Denver. Capitala Statului Colorado este o localitate de la poalele Munţilor Stâncoşi cu totul surprinzătoare pentru mine, căci aici 300 de zile în an sunt însorite, încât  de la mic la mare, localnicii poartă ochelari de soare indiferent de anotimp. In Denver, oraş superb aflat la o altitudine mare, chiar şi în decembrie, luna cu temperaturi joase, luminozitatea celestă te euforizează, pur şi simplu, aşa ca pe ţărmurile mărilor Greciei în plină vară. Salba de staţiuni de ski din preajmă se situează la înălţimi de peste 3000 m altitudine, unde întregul an sunt condiţii optime pentru sporturile de iarnă. Aflată într-un grup de colindători în ajun de Crăciun, am cunoscut  între altele mai multe familii de maratoniste românce, care se antrenează din plin  în zona montană a oraşului Denver. Erau între ele Constantina Diţă, campioană mondială maratonistă la Beijing în 2008, şi Luminiţa Talpoş, cu un palmares şi el redutabil. Nu m-am mirat să le revăd la conferinţa mea de duminică. I-am remarcat între participanţii la eveniment pe distinşii intelectuali care sunt soţii Ingrid şi Mircea Fotino, prima familie de români care acum aproape 4 decenii s-a aşezat la Denver. Au venit la conferinţa mea şi reprezentanţii presei  româneşti locale. Între ei, Sebastian Doreanu mi-a mărturisit intenţia de a face la Denver o bibliotecă românească, pentru care mi-a solicitat toate cărţile mele.Nu aveam cu  mine decât câteva titluri, luate aproape la întâmplare de acasă la plecare.

    Imediat ce în capela universitară condiţiile de proiecţie au fost asigurate, am început prezentarea temei Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu, pe care în mod explicabil n-am avut vreodată preocuparea de a o propune nici studenţilor mei din ţară, fie la Sibiu sau la Tg. Mureş, la Bacău şi nici celor de la Universitatea “Michel de Montaigne” din Bordeaux, Franţa. Doar  la un simpozion internaţional la Helsinki în vara lui 2008 am tratat o temă similară, concretizând cazul poetului iconoclast Tudor Arghezi, despre care în tot cursul activităţii mele de profesor am vorbit liceenilor şi studenţilor mei români. Acum se cerea să menţionez în faţa unui public atât de însetat de cultură naţională  noile studii, mult mai cuprinzătoare decât bănuisem eu, şi pe autorii lor, care în ultimul deceniu au început să trateze relaţia lui Eminescu, poet şi publicist, cu credinţa religioasă şi cu miturile creştine. Am recurs la manuscrisele eminesciene în care motive şi personaje emblematice ale credinţei creştine apar în mai multe variante ale aceleiaşi poezii, cel mai adesea neşlefuită spre a fi tipărită antum. Surprinzătoare pentru publicul din Denver a apărut şi prezenţa unor motive religioase în publicistica eminesciană, iar pentru că românii  ortodocşi tocmai sărbătoreau în 27 decembrie pe Sf. Ştefan, firească mi s-a părut  consemnarea admiraţiei poetului -gazetar pentru “atletul lui Christos”, domnitorul Ştefan cel Mare al Moldovei.

Conferinţa a fost un moment de intensă românitate, care s-ar putea să aibă binevenite prelungiri viitoare, mai ales că în zonă apar publicaţii în limba română şi sunt tineri de iniţiativă culturală cu totul remarcabili ca statut intelectual. Mulţumirilor verbale primite la finele conferinţei li s-au adăugat în următoarele câteva zile şi altele scrise, venite din partea unor participanţi, care mă rugau să revin. De altfel, cărţile aduse de mine doar spre ilustrare a domeniilor mele de activitate au fost pe dată cerute de conaţionali ai noştri, dornici să reia legătura cu literatura română, de care au fost ţinuţi atât de departe mulţi, prea mulţi ani.    

Am înţeles că în această comunitate a românilor din capitala Statului Colorado s-a făcut astfel  un început de nouă tradiţie culturală, pe care  este firesc să o perpetueze şi alte personalităţi din ţară care vor vizita pe viitor aceste frumoase meleaguri ale Americii, unde nici măcar temuta criză financiară nu a dat prea mult de furcă localnicilor, care şi-au menţinut economia în parametrii normali ai unei prosperităţi muncite din greu, dar evidente şi în viaţa compatrioţilor noştri, trăitori pe acele meleaguri. M-am despărţit cu greu de ei, înţelegând că las în urmă alţi noi prieteni, bucuroşi să mă asculte oricând, vorbind nu numai despre Eminescu şi nici doar despre clasici.

II. DESPRE MIHAI EMINESCU LA NEW YORK, ÎN CEAS ANIVERSAR

 

     Nicăieri nu am simţit a fi mai justificat mitul creat în jurul lui Mihai Eminescu şi opera sa ca la românii de la New York, care nu apleacă privirile spre nici-un argument potrivnic credinţei în sacralitatea lui, credinţă declarată nu axiomatic, ci sprijiniţi pe dovezi, niciodată îndestul cercetate. De aceea nu am avut motiv să mă simt surprinsă de faptul că împlinirea a 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu a fost marcată în comunitatea românilor newyorkezi printr-o manifestare de o amploare neobişnuită, ea întinzându-se pe trei zile de activităţi variate, în locaţii diferite, dar având o finalitate unitar concepută.  Cele trei trepte ale aceluiaşi eveniment cultural al românilor newyorkezi s-au concretizat ascendent, de la seara de cenaclu literar din 15 ianuarie în atmosfera lejeră a unui dialog ferit de severitatea oficializării, la un simpozion de amploare desfăşurat în instituţia cea mai reprezentativă a statului nostru, Consulatul General al României în ziua de 16 ianuarie, ca în 17 ianuarie  să fie programată o rugăciune către Dumnezeu rostită în mai multe lăcaşuri sfinte ale ortodoxiei newyorkeze pentru poetul naţional al românilor de pretutindeni. Iată o triadă a spiritualizării într-un eveniment cultural românesc conceput şi chiar organizat exemplar, departe, slavă Domnului, de formele îndeobşte letargice  pe care le-a înregistrat în ţară, unde el este umbrit de cei care contestă fără o suficientă argumentare importanţa simbolică a lui Eminescu în viaţa spirituală a poporului român.

    Surpriza pe care mi-au pregătit-o organizatorii manifestării însă, nu a fost numai faptul că la această ediţie eram singurul membru al Uniunii Scriitorilor din România invitat din ţară, ci  şi acela că în reuniunea din 15 ianuarie a.c. eram oaspete de onoare al Cenaclului  “Mihai Eminescu”din New York. Drept aceea,  trei membri de frunte ai cenaclului, anume poetul prof. Th Damian, prof. Valentina Ciaprazi, criticul şi istoricul literar M.N.Rusu, au prezentat  dintre ultimele-mi cărţi apărute  la edituri din ţară, pe cea realizată în colaborare cu prof. dr. Ada Stuparu de la Craiova, volumul Limba şi literatura română-Scrierea argumentativă. Scrierea reflexivă, Scrierea imaginativă, Editura Gabriel, 2009, un bun instrument de lucru pentru profesorii de română cu elevii ciclului gimnazial, conceput în vederea dezvoltării deprinderii de a realiza compuneri, fie “argumentative” legate de genurile literare studiate la clasă, fie compuneri libere, “reflexive” şi respectiv “imaginative”. Aşa cum a remarcat M.N.Rusu, succesul acestui caiet de lucru derivă din valoarea reprezentativă a fragmentelor selectate din opere beletristice, ele devenind un punct de pornire temeinic pentru viitoarea cultură umanistă a elevilor. Criticul semnala faptul că noi, ca autoare, nu am ignorat nici operele scriitorilor diasporei româneşti, semn al unei intrări în normalitate. A fost menţionată şi revista la care activez ca redactor- şef „Lumina slovei scrise”, publicaţie academică anuală ajunsă acum la al 7-lea volum, care se va lansa în curând la Universitatea “Alma Mater” Sibiu. Dialogul consacrat lui M. Eminescu de participanţi, între care se afla şi publicistul Gr. L. Culian de la „New York Magazin”, cel mai vechi ziar românesc independent în metropola americană,  s-a focalizat pe ipostaza ziaristului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ipostază nesocotită şi prea puţin cercetată până în prezent, deşi ea evidenţiază spiritul de jertfă în numele dreptăţii, într-o luptă cu mistificările de tot felul. Deja în 1906 A.C.Popovici afirma că :”Oricât l-am admira pe Eminescu ca poet, şi mai multă admiraţie merită ca gânditor politic.” Personalitatea geniului absolut al culturii române, cu deosebire în ipostaza de ziarist implicat activ în viaţa socială şi în cea politică a epocii lui apare, mai mult decât în toate perioadele exegezei precedente, reliefată  prin cercetarea documentară din ultimele decenii, când s-a evidenţiat dramatismul unei existenţe dedicate poporului său şi sacrificate până la martiriu pentru el. S-a remarcat şi faptul că până în prezent nici opera beletristică eminesciană nu a fost epuizată de istoria literară românească, dar o nouă deschidere o asigură punerea în circulaţie a ediţiei complete a manuscriselor acestui  inegalat creator de geniu al culturii naţionale. 

     Într-un moment când la Bucureşti spiritele luminate ale Academiei Române se întrebau într-o reuniune publică dacă Eminescu poate fi socotit “poetul naţional” al neamului,  în cenaclul de la New York se reconstituia sinusoida receptării poetului de către generaţiile liceenilor din epoca socialistă şi ale celor posdecembrişti. Argumentul decisiv pe care eu  îl invoc ori de câte ori se pune în discuţie calitatea lui Eminescu de poet naţional al românilor este adevărul că peste 100 de generaţii  de şcolari la cele mai diferite vârste l-au receptat pe poet, considerându-l al lor ca simţire şi conştiinţă-model, ceea ce nu s-a mai întâmplat cu niciun alt scriitor al neamului nostru, fie că ne referim la G. Bacovia, T.Arghezi, L.Blaga sau  la N. Stănescu şi indiferent de valoarea lor intrinsecă. În concluzie, fără să fi ieşit din nota firescului, dezbaterile acestei animate şedinţe de cenaclu au fost o reuşită. 

   În continuare, conaţionalii noştri din New York l-au evocat pe Mihai Eminescu la Consulatul General al României  în 16 ianuarie 2010. Iniţiativa a fost tot a scriitorului pr. prof. Theodor Damian, preşedintele Institutului  de Teologie Ortodoxă şi Spiritualitate, în colaborare cu ing Cristian Pascu, preşedintele Societăţii Române Creştine “Dorul”, lor alăturându-li-se Academia Oamenilor de Ştiinţă. De patru ani de când primesc invitaţia de a prezenta comunicări despre Eminescu la mijloc de ianuarie în America nu încetez să mă simt contrariată văzând că Institutul Cultural Român din New York, aflat în aceeaşi clădire cu Consulatul, nu participă la un asemenea eveniment important, pe care în mod firesc chiar el ar fi trebuit să-l patroneze şi să-l găzduiască. Oare şi în alte ţări asemenea  institute culturale manifestă o asemenea atitudine de somnolenţă în loc să-şi împlinească menirea? Simpozionul Eminescu, intrat de aproape două decenii în tradiţia culturală a comunităţii românilor de peste Ocean,  s-a impus a fi cel mai amplu eveniment academic din Statele Unite ale Americii. Totuşi, în România nu se preia prin mass-media evenimentul, care rămâne total necunoscut şi în anul acesta, când s-a ajuns la a 17-a ediţie, ca şi în cei precedenţi.  

  În deschiderea manifestării, Cristian Pascu a relatat  modul cum s-a finalizat un mai vechi proiect cultural al său prin aducerea la finele anului 2009 la New York a celui dintâi bust al Luceafărului poeziei româneşti. Este prima statuie a marelui poet care trece Oceanul către SUA şi în sens mai larg primul monument cultural românesc din “Lumea Nouă”, conceput să fie expus într-un spaţiu public de pe teritoriul american. Bustul a fost transportat cu un container în care s-a aflat şi noua catapeteasmă, care va înlocui vechiul iconastas de la Biserica Sf. Maria din Queens NY, care pentru moment adăposteşte bustul amintit, până la primirea autorizaţiei de amplasare a lui în vecinătate, la “Queens Museum of Art”. Lucrarea, în greutate de 90kg.,  a fost realizată în anul 1969, fiind turnată în bronz masiv la Arad, operă a sculptorului Nicolaie Goia-Pascu, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România şi profesor la Liceul  “Nicolae Tonitza” din Bucureşti. Este un proiect cultural unicat în SUA, el întrunind aprecierile unui număr de 1.030 de români, care au semnat individual şi s-au alăturat demersului Societăţii Române Creştine “Dorul”. Acest moment de pionierat a fost atunci semnalat de presă, căci la plecarea Bustului din România, Agerpres-ul şi unele ziare de mare tiraj, inclusiv seiturile Antenei 3, au comentat acest eveniment de excepţie pentru românii americani din New York.

    În acest an aniversar Simpozionul a avut ca temă generală  Receptarea  lui Eminescu în cultura română în trecut şi astăzi. Au conferenţiat distinşi cercetători şi cadre didactice prestigioase ale domeniului, precum profesorii Theodor Damian şi Doru Tsaganea de la Metropolitan College din New York,eu, adică Anca Sîrghie de la Universitatea “Alma Mater” Sibiu, România, Tudor Spătaru de la Columbia University, USA, criticul şi istoricul literar M.N.Rusu, Valentina Ciaprazi de la LaGuardia Comunity College din New York, dr. Napoleon Săvescu, directorul revistei “Dacia Magazin”  şi preşedintele Asociaţiei “Dacia Revival International Society” din New York.

  Răspunzând dezideratului de a actualiza o temă care  din motive politice obiective nu a depăşit cercul restrâns al specialiştilor domeniului, comunicarea mea, intitulată Anotimpurile receptării motivelor creştine din opera lui Mihai Eminescu, a avut o armătură ştiinţifică solidă,  concretizată în 38 note bibliografice, fiind rodul unei cercetări îndelungate. Ea  ilustrează  calea sinuoasă înregistrată în cele 4 perioade distincte ale abordării în istoria literaturii române a acestui domeniu mai puţin proeminent al operei poetice şi publicistice eminesciene. Este un registru poetic rămas în cea mai mare parte în filele de postume, care decenii de-a rândul au fost greu de accesat. După “îngheţul” finelui de secol XIX şi al începutului de veac XX, când prima abordare biografică a lui Alex. Grama a imprimat o notă negativistă, care a inhibat pentru un timp cercetarea în domeniu, perioada interbelică prezintă aspectul unui anotimp al “dezgheţului”. Aceasta este perioada primei adevărate deschideri, pe care gândiriştii au concretizat-o prin încercarea de a argumenta ideea că Eminescu a fost un precursor al mişcării lor ortodoxiste. De altfel, în toate etapele receptării critice abordarea acestei teme eminesciene a stârnit controverse aprinse. Aşa a fost nu numai cea dintre Eugen Lovinescu, ca mentor al modernismului, şi N. Crainic, ideolog al ortodoxismului, ci chiar în cadrul revistei “Gândirea”, T. Vianu contraargumentează ideile lui Radu Dragnea, iar viitorul eminescolog G. Călinescu descurajează la tinerii analişti improvizaţia şi lipsa spiritului critic în tratarea acestui aspect al creaţiei eminesciene, rămas pe mai departe fragil  ca deschidere documentară. În anotimpul “secetei cumplite”, cum poate fi definit proletcultismul ateist al perioadei comuniste, motivele creştine sunt puse sub sechestrul cenzurii, obstrucţionând cercetarea şi deviind unghiurile obiective de interpretare, chiar atunci când este vorba de G. Călinescu sau Şerban Cioculescu. Singurul care a înfruntat primejdia cenzurărilor ideologice în numele adevărului este Perpessicius, neîntrecut cunoscător al postumelor eminesciene. El a avut cutezanţa de a semnala existenţa unor motive religioase în universul liricii “ poetului nepereche”. Nevoia obiectivă de popularizare a manuscriselor eminesciene a resimţit-o acut filosoful Constantin Noica, care din 44 caiete, câte au intrat în zestrea Academiei Române în 1902, a izbutit să facsimileze doar 16, colindând ţara cu ele de la Bucureşti la Sibiu şi de acolo la Botoşani, dar el avea să moară fără a-şi vedea împlinit visul popularizării lor printr-o ediţie integrală. Ea există abia acum, când în capitala României tocmai s-a lansat şi ultimul caiet al manuscriselor eminesciene într-o ediţie completă, coordonată de acad. Eugen Simion şi care va ajunge nu numai la Chişinău ci şi la românii din America sau de pe alte continente.

    Prin antiteză, un nou  câmp de sondare a acestei teme eminesciene se creează în anii postdecembrişti, în “anotimpul rodirii”,  când pe baza unei documentări tot mai larg accesate de criticii literari este prezentat un întreg “univers” al creaţiei sale poetice şi publicistice în care apar motive creştine. Volume ample, ca cele ale profesorilor Dumitru Gh. Constantinescu şi Doru Scărlătescu de la Iaşi, Nicolae Suciu de la Constanţa sau  interpretări ale unor  prestigioşi cărturari bisericeşti, precum Valeriu Anania  de la Cluj-Napoca, oferă cititorilor şansa situării lui Mihai Eminescu în familia autorilor “inefabili” de lirică religioasă, alături de E.A. Poe, Baudelaire sau R.M.Rilke, antrenaţi, cum afirma prof. Constantin Ciopraga şi academicianul Mihai Cimpoi într-un “dialog fiinţial” cu divinitatea. Bipolaritatea argumentărilor se structurează antitetic şi pe opinia unor eminescologi, aidoma lui Dumitru Gh. Constantinescu care în lucrarea Eminescu şi spiritualitatea creştină, apărută la Editura Axa Botoşani în 2001, conchidea: “Eminescu a fost şi rămâne cel mai religios dintre toţi poeţii şi scriitorii noştri. ”(p. 249 ) Chiar dacă această comunicare a ilustrat cu  cea mai mare fidelitate solicitările temei generale, şi celelalte intervenţii au provocat acelaşi viu interes din partea celor mai mulţi dintre participanţi. Ei au urmărit cu încordare expuneri ca: M. Eminescu:Interpretări şi răstălmăciri a lui Th Damian, Eminescu în viziunea lui Nichita Stănescu de M.N.Rusu, M.Eminescu şi Gr. Vieru de Tudor Spătaru, Politica europeană a anilor 1880 reflectată în opera publicistică a lui M. Eminescu, de Doru Tsaganea, Patriotismul lui Eminescu de Napoleon Săvescu sau Eminescu şi romantismul european de Valentina Ciaprazi, în care diversitatea spectrului tematic a fost agrementată cu amintiri personale, cu evocări ale unor personalităţi din contemporaneitate.  

    Partea artistică a programului, într-o manifestare  culturală patronată  de Excelenţa Sa Pietro Luciano Pavoni, Consulul General al României la New York, s-a compus dintr-un recital de lirică eminesciană şi un altul din creaţia membrilor Cenaclului literar deja menţionat, activ în marea metropolă americană din anul 1993.  Artişti newyorkezi precum Lia Lungu, ziaristă şi iubitoare a cântecului românesc, poeţi ca Valentina Ciaprazi, Alex Amalia Călin, Ion Burcin, Th. Damian, clarinetistul Constantin Apostol şi solista Emilia Alexandrescu au încântat asistenţa, aşa cum, de altfel, ea era obişnuită de mulţi ani. Surpriza artistică a evenimentului au rezervat-o musafirii din Republica Moldova. Astfel Cristian Aldea -Teodorovici, organizatorul Festivalului de muzică “Două inimi  gemene”, fiul martirilor Ion şi Doina Aldea Teodorovici, şi actorul Nicolae Jelescu, directorul Teatrului de poezie din Chişinău, au interpretat piese pe texte eminesciene şi au recitat versuri ale Luceafărului liricii noastre naţionale. Lacrimi de sfântă reculegere pentru destinul unui poet inegalat şi nu mai puţin pentru cel al neamului său urgisit. Nu au lipsit nici unele intervenţii spontane, ca realizarea unor înregistrări muzicale pe versurile poetei Valentina Ciaprazi, înregistrări prezentate ad-hoc de  dr. N. Săvescu, plin de însufleţire şi om de iniţiativă, ca de obicei.   Din expoziţia de carte românească recent apărută participanţii la eveniment au cules informaţii utile de documentare literară, aceasta fiind o altă tradiţie notabilă a evenimentului newyorkez. 

      În cea de-a treia zi, la Capela “Sf. Petru şi Pavel” din New York s-a oficiat o slujbă religioasă de pomenire a marelui poet şi publicist român. Dar nu numai atât. Din triumviratul personalităţilor pomenite cu acest prilej au mai făcut parte Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală, cărturar de vrednică amintire, şi poetul Grigore Vieru, la un an de la trecerea sa în lumea drepţilor. Invitat unic din România la acest eveniment complex, am fost rugată să prezint tema Motive creştine în opera lui Mihai Eminescu, dar am simţit nevoia să evoc şi pe Gr. Vieru, căruia în 30 noiembrie 2009 în cadrul Congresului Spiritualităţii Românilor de Pretutindeni, ajuns la a XIII-a ediţie, i s-a ridicat primul monument aşezat pe Aleea Scriitorilor din Alba Iulia în imediata vecinătate a statuii lui M. Eminescu. Erau prezenţi acolo români basarabeni şi alţi participanţi la congres, veniţi din 32 ţări, emoţionaţă să asiste la sfinţirea monumentului edificat de sculptorul Ion Adam. Împlinirea unui an de la stingerea poetului basarabean avea să stârnească iniţiative similare şi în alte oraşe din România şi din Republica Moldova. Se ştie că Gr. Vieru a avut un adevărat cult pentru M. Eminescu, între altele, evident în poezia-testament  Legământ, dedicată  în 1964 înaintaşului său de geniu. La rândul său, Mitropolitul Antonie Plămădeală, personalitate ecleziastică de  înaltă ţinută întelectuală, pusese în circulaţie o monografie necunoscută şi deci ignorată de istoria literară, anume cea a lui Elie Miron Cristea, care în 1895  o prezentase ca teză de doctorat la Universitatea din Budapesta.

     La slujba de Pomenire şi la Parastasul celor 3 mari conştiinţe naţionale colacul împletit în forma spicului de grâu şi voluminoasa colivă au fost oferite de Societatea “Dorul”. Aşa cum ţinea să menţioneze Cristian Pascu “e bine să nu omitem asemenea lucruri, care par unora simple detalii, deoarece noi, cei din America, facem aceste gesturi cu modestie, de cele mai multe ori pe propria cheltuială şi mai important decât atât, cu multă SMERENIE, (asta ca să folosesc şi un termen bisericesc).”

 La finalul evenimentului de la Biserica Sf. Petru şi Pavel din Astoria, pr. Th. Damian anunţa că în aceeaşi formaţie organizatorică se va sărbători şi “Unirea Principatelor Române” în 24 Ianuarie 2010, legându-se o Horă a Unirii, după ce expunerile de substanţă ale lui M.N.Rusu şi Doru Tzaganea vor fi evidenţiat semnificaţia unui atât de important eveniment istoric. Într-adevăr, la împlinirea a 151 de ani de la marele şi emblematicul Act al Unirii Moldovei cu Ţara Românescă la 1859, sub sceptrul domnitorului Alexandru Ioan Cuza (ca o curiozitate, în arhiva Societăţii Creştine “Dorul” se păstrează din 1904 o chitanţă originală de donaţie a membrilor săi, pentru realizarea statuii lui A.I. Cuza din Iaşi), de la Manifestarea de la Biserica Sf. Petru şi Pavel din Astoria NY nu a lipsit nici Comitetul de Doamne al Bisericii în frunte cu Anişoara Constantinescu (în costum naţional), diaconul cantor Cătălin Condurache, decanul de vârstă al Societăţii   sau  d-na Lucia Columb (într-un superb costum naţional cu cca. 2 kg. de argint masiv în broderia fustei), domnia sa împlinind frumoasa vârstă de 90 de ani. Şi lista poate continua cu alţi participanţi prestigioşi. A fost o nouă după amiază minunată în care s-a cântat, s-a dansat în horă şi s-au recitat poezii ale evenimentului şi s-a simţit româneşte.

      Am plecat din New York convinsă că în metropola americană vieţuiesc oameni de talent şi români de iniţiativă, iar rigoarea ştiinţifică a comunicărilor selectate pentru sesiunea simpozionului Eminescu, ajuns la cea de-a 17-a ediţie, precum şi emoţia trăirii patriotice, atât de intense la conaţionalii noşti din diaspora, dau manifestării newyorkeze, susţinute de invitaţi din America, România şi din Republica Moldova, o notă de unicitate între aniversările organizate spre cinstirea poeziei naţionale pe diferite meridiane ale lumii la început de an 2010. Oricum am judeca lucrurile, lipsa comunicării prin reţelele mass-media din ţară a unor asemenea evenimente organizate de românii diasporei este păgubitoare pentru noi toţi, indiferent pe ce parte a Oceanului suntem trăitori.

III. “SUNTEŢI UN ADEVĂRAT AMBASADOR AL LITERATURII ROMÂNE ÎN AMERICA

În statul american Michigan există o mare comunitate de români şi, ca de obicei, când ajung aici sunt rugată să vorbesc conaţionalilor noştri, iubitori de cultură, despre literatură, fie în sala de conferinţe a unei biblioteci publice, fie într-o social hall al bisericii,  dat fiind faptul că instituţia credinţei funcţionează în comunităţile românilor americani drept un liant între compatrioţii noştri,  un liant cu multiple valenţe, inclusiv în plan cultural. Şi nu sunt deloc puţini românii americani însetaţi de cultură naţională, de care se simt îndepărtaţi fără voia lor. De data aceasta am fost invitată la Troy, într-o largă şi elegantă sală socială, cu aproape 100 de participanţi români. Nu au lipsit din sală foşti elevi sau studenţi sibieni, trăitori pe îndepărtatele meleaguri americane şi chiar sosiţi din localităţile de graniţă ale Canadei. O surpriză dragă sufletului meu mi-au făcut-o prof. Maria Raica de la Detroit MI venind la conferinţă împreună  cu frumoasa ei copilă, sau prof. Maria şi fiica ei, Magdalena Munteanu, care activează pe funcţie de contabilă la Universitatea Michigan din An Arbor, căci la timpul cuvenit mi-au fost pe rând eleve la licee din Sibiu, asemenea lui Odolean Simion Petru, aflat în sala de conferinţă cu soţia sa.   Ca şi la alte evenimente similare, la conferiţa fixată pentru ziua de 24 ianuarie au fost prezenţi Episcopul Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române din America Irineu Duvlea, preotul făgărăşan Gh. Cârstea, ierodiaconul Sebastian sau Gh. Chindriş, preşedintele Societăţii “Avram Iancu”, care a subliniat semnificaţia actului politic al Unirii Principatelor Române din 1859. Conferinţa mea intitulată Mituri creştine în creaţia poetică şi în publicistica eminesciană, prezentată în power point, a evidenţiat cu referire la poezii precum Rugăciune, Colinde, colinde, Christ, Dumnezeu şi om, Învierea, Rugăciunea unui dac, Răsai asupra mea, etc, aspecte total interzise în şcolile româneşti din perioada comunismului, aspecte pe care chiar şi critica literară a acelei epoci le-au mistificat ca semnificaţie ori le-au nesocotit cu desăvârşire. După cuvântul lui George Alexe, dedicat românismului de tradiţie dacică, a urmat momentul de recitare poetică susţinut de Dorina Căluşeriu, iar profesoarele Doina Popa din Detroit şi Cristina Rahovean de la Association Canadienne Française de l’Ontario, Canada, au recenzat o carte recent apărută în ţară, volumul de proză Scorbură în cuib al lui Cornel Cotuţiu. Partea fierbinte a reuniunii a fost dezbaterea care a urmat, când am răspuns la întrebările  puse din sală privind  atitudinea instituţiei Uniunii Scriitorilor din România faţă de Mihai Eminescu, poetul naţional,  sau cum este el studiat acum în şcolile din ţară şi multe altele. Aşa cum ne-am prins de mâini spre a face tradiţionala Horă a Unirii, pe care am cântat-o acolo, departe de ţară, dar  cu un dor de cuvânt românesc ostoit pentru un moment, măcar, am simţit că devenisem o mare familie a românilor “uniţi în cuget şi în simţire”, iar aprecierea rostită  de organizatorul manifestării, ing. Călin Cutean, concluziv, anume că “sunt un adevărat ambasador al literaturii române în America” avea să prindă consistenţă abia după ce, purtând cu mine volumele oferite de Sorin Olariu ( Epigrame, mică antologie), de Octavian Maior ( Vecinătăţile săseşti în istoria oraşului Sighişoara), de Irineu Duvlea ( Cuvânt de suflet) sau cea venită de la Cornel Cotruţiu ( Scorbură în cuib),  am ajuns acasă, unde în aceeaşi seară şi nu numai am primit pe Internet felicitări de la unii participanţi:   

   * “Mă bucur foarte mult că am reuşit să venim la Conferinţa pe care aţi susţinut-o strălucit. Mi-ar fi părut rău să nu fiu acolo. Vă doresc drum bun înapoi acasă şi multă, multă sănătate şi putere de muncă, asfel încât să puteţi bucura cât mai multă lume cu splendidele prelegeri pe care le ţineţi.” Emilia Matei, Windsor, Canada

*“Mulţumim tare mult, a fost frumos, cu toate că pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, organizarea noastră mai lasă de dorit. Am fost de fiecare dată să vă ascult când ne-aţi vorbit despre nemuritorul nostru Eminescu şi de fiecare dată am învăţat ceva nou şi interesant. Vă mulţumesc încă o dată, vă doresc multă sănătate, dumneavoastră şi familiei, să vă dea Dumnezeu putere să mai veniţi şi să ne revedem cu bine.

                    Cu stimă şi deosebită consideraţie,  Pia Nanu, membră a Societăţii “Avram Iancu”, Detroit MI

 * Stimată şi dragă Doamnă Sîrghie,

             Vă mulţumesc încă o dată pentru bunăvoinţa şi dragostea d-voastră,

pentru felul în care ne-aţi oferit şi prezentat momentele de neuitat de ieri, de la Troy. Sunteţi o mare doamnă a românimii de pretutindeni, vă iubim şi vă stimăm,

vă dorim multă sănătate şi bucurii şi vă mai aşteptăm cu drag în mijlocul nostru.

              Dacă mai rămâneţi pe acest continent, poate vom mai avea ocazia altor

întâlniri. Aşteptăm veşti de la dumneavoastră cu multă bucurie.

                                           Cu respect şi mare drag, Prof. Doina Popa, Detroit MI

*“Ce mare bucurie că aţi reuşit să reveniţi şi să aduceţi atâta împlinire spirituală celor dornici de cultură.” Prof. Maria Raica, Detroit MI.

Chiar din Europa mi-a sosit un entuziast semn de simţire românească pentru Eminescu, din partea unor profesoare sibience stabilite în Austria, care au aflat din presă cele petrecute la Denver, la New York şi în cele din urmă  la Troy:

*”Minunat! Extraordinar! Cele mai frumoase gânduri şi cele mai calde felicitări pentru ceea ce aţi realizat şi pentru succesele Dumneavoastră, dragă şi stimată doamnă Anca!

Ne bucurăm şi noi alături de Dumneavoastră şi … îl iubim la fel de mult pe dragul, fără de seamănul nostru Eminescu!

Vă dorim în continuare numai şi numai bine, o şedere, în continuare foarte frumoasă în America, şi o întoarcere cu bine acasă!

Cu drag şi cu preţuire, ”                           Nuţi Cotu şi Mihaela, Austria

Nici newyorkezii de care nu de mult timp mă despărţisem nu s-au lăsat  mai prejos, dar din corespondenţa lor voi alege aporape aleatoriu, doar un exemplu:

*„Am citit articolul referitor la participările Dumneavoastră la manifestările din New York, Michigan şi Colorado. Mi-a plăcut felul în care le-aţi conceput şi realizat, la modul general. Felicitări! De  trei ori Bravo pentru prestaţia Dv. în America.

Imi amintesc cu multă plăcere de prima mea întâlnire cu Dv. la Harvard University din 2007 şi păstrez şi acum setul de fotografii în albumul Societăţii  “Dorul” de la Simpozionul ţinut la Divinity School, de la prestigioasa Universitate Americană, iar mai apoi şi de la celelalte prilejuri în care ne-am reântâlnit la Consulatul General din New York şi nu numai. 

Opinia mea este că de fiecare data v-aţi întrecut pe D-voastră înşivă în comunicări interesante şi cu multă substanţă, de un deosebit nivel academic, care vă fac multă cinste….”

Ing. Cristian Pascu, preşedintele Societăţii “Dorul”, New York.

  Nu ştiu dacă este dreaptă aprecierea organizatorului conferinţei de la Troy care definea drept  gest de diplomaţie culturală iniţiativa mea de a prezenta noutăţi într-un domeniu prea puţin cunoscut al cercetării literare în periplul meu prin 3 state din Lumea Nouă, dar comunicarea cu românii din comunităţile care m-au invitat să vorbesc la Denver, Colorado, la New York şi la Troy în statul Michigan a constituit pentru mine o experienţă nouă, convingându-mă cât de benefice le sunt conaţionalilor diasporei americane prezentările unor aspecte  importante ale artei naţionale. În noua epocă, cea a răspândirii noastre pe întregul Mapamond, nu găsesc nimic mai firesc decât dialogul permanent între românii de pe diferite meridiane ale lumii.

                            Conf. univ. Dr. Anca Sîrghie, Universitatea “Alma Mater” Sibiu

Spirite celebre

Posted by Stefan Strajer On January - 28 - 2010

Spirite celebre

Grupaj realizat de Mihai Burduja

Aristotel din Stagira (364-332 î.Hr.)

Sa râdem, caci pâna la urma cu asta ne alegem. (VOLTAIRE)
Aristotel din Stagira este gânditorul enciclopedic al antichitatii, creator al unei grandioase sinteze a tuturor ramurilor stiintei, sub al carui nume s-au pastrat 74 de scrieri si numeroase fragmente. Cel mai stralucit discipol al filosofului Platon (fara a-i împartasi însa ideile!) are o contributie de pret în fundamentarea logicii formale si la caracterizarea actului de creatie artistica. A întemeiat la Atena scoala Lykeion (Liceul) care va rivaliza cu Academia lui Platon. A pus bazele multor discipline noi: logica formala (Organon), psihologia (Despre suflet), politica si economia politica (Politica), etica (Etica nicomahica), estetica (Poetica).
Într-o piata publica, un palavragiu spunea o sumedenie de nimicuri. Vazându-l pe Aristotel, „oratorul” l-a întrebat: – Ce ziceti? Nu e uimitor?
– Ba, bine ca nu! E uimitor ca se gasesc oameni care întind urechile sa te asculte, când au picioare atât de sanatoase ca sa te poata ocoli, îi spuse filosoful. Un grec oarecare aflându-se în societatea filosofului Aristotel, îi povesti acestuia tot felul de nimicuri. Observând ca filosoful nu era atent la ceea ce vorbea, i-a spus: –Ma mir foarte mult! Dumneavoastra doar aveti urechi, atunci de ce nu auziti ce va vorbesc? – Si eu ma mir – i-a raspuns Aristotel – doar am si picioare, si atunci de ce nu fug de dumneavoastra? Cel mai mare filosof al Greciei antice, fondatorul scolii peripatetice si educatorul lui Alexandru cel Mare, a fost întrebat: – Ce risti daca minti?
Iar filosoful raspunse prompt: – Sa nu mai fii crezut nici când spui adevarul. Iata si alte raspunsuri la întrebarile ce i-au fost puse filosofului:
– Care-i lucrul care se trece cel mai repede? – Recunostinta.
– Cum se deosebesc cei educati de cei needucati? – Tot atât de mult ca vii de morti.
– Ce-i un prieten? – Un suflet care locuieste în doua corpuri.
– Cum pot progresa studentii? – Urmându-i pe cei fruntasi, si nu asteptându-i pe codasi.
– Cum ar trebui sa ne purtam cu prietenii? – Asa cum am dori ca ei sa se poarte cu noi.
Reîntorcându-se de la Liceu, Aristotel a fost oprit de un flecar vestit în întreaga cetate, care i-a vorbit filosofului neîntrerupt timp de peste un ceas. În sfârsit, el si-a încheiat vorbaria cu aceste cuvinte: – Sper ca nu te-am plictisit!
– Plictisit? i-a raspuns filosoful. N-ai reusit, pentru ca nici nu te-am ascultat.
Simtindu-si sfârsitul aproape, marele filosof trebuia sa-si aleaga, dintre discipolii sai, succesorul. Printre acestia, doi pareau sa fie cei mai potriviti: Teofrast din Lesbos si Eudem din Rhodos. Nevrând sa jigneasca pe nici unul dintre ei printr-o formulare brutala a hotarârii sale, el a cerut într-o buna zi sa i se aduca vin din Rhodos, precum si din Lesbos. Gustând o cupa cu vin din Rhodos, Aristotel exclama: „Iata un vin într-adevar sanatos si placut!” Cu totii crezura câteva clipe ca-si exprimase astfel vointa. Dar îndata adaoga, gustând vinul din Lesbos: ”Acesta este însa cu mult mai dulce”. Alegerea era facuta.

Alexandru Macedon (356-323 î.Hr.)


Cea mai pierduta dintre zile este aceea în care n-ai râs. (CHAMFORT)

Rege al Macedoniei (336-323 î.Hr.), fiul lui Filip al II-lea si discipol al lui Aristotel. Domnia sa marcheaza începutul perioadei eleniste. A faurit un imperiu urias, cucerind Fenicia, Iudeea, Egiptul si Persia. Dupa moartea lui, Imperiul a fost împartit între generalii sai. În secolul al III-lea a devenit eroul unui fel de roman grec; în sec. XII-XIII al câtorva romane medievale în versuri (franceze, germane, spaniole), apare si în Orientul Mijlociu (la scriitori ca Firdousi, Nizami,Djarni s.a.). Regizorul american Oliver Stone a realizat în 2004 super-productia Alexander, avându-l ca protagonist pe actorul Collin Farrell.
În copilarie, profesorul lui Alexandru Macedon era Aristotel. Odata, în timp ce asculta cântecele lui Xenophont, „baietandrul” a luat o poza razboinica si s-a îndreptat spre sabie.
Privindu-l, filosoful a meditat cu glas tare: – Xenophont ar fi fost un maestru mult mai mare daca ar fi cântat ceva care sa-l potoleasca pe acest neastâmparat.

*

Alexandru nu nutrea sentimente deosebite fata de mama sa, Olimpiada, pe care n-o vazuse unsprezece ani. Prin intrigile sale, ea punea în pericol pacea din Macedonia. Într-una din zile, primind de la mama sa o scrisoare plina de porunci si de pretentii, el a exclamat:
– Sunt obligat sa-ti platesc o chirie destul de mare pentru cele noua luni de convietuire.

Într-o batalie în care armata tatalui lui Alexandru, Filip al II-lea, a iesit biruitoare, batrânul rege a fost ranit. Mai târziu acesta schiopata si ofta deseori. Odata, fiul nu s-a mai putut abtine:
– În loc sa oftezi, ar trebui sa te bucure aceasta durere pentru ca ea ti-aduce aminte de o victorie!

*

Generalul atenian Calistenes, înfatisându-se lui Alexandru cel Mare, îl saluta cu respect dar cu retinere si demnitate în acelasi timp. – De ce nu mi te închini ca în fata unui zeu, cum fac toti ceilalti? – îl întreba împaratul. – Stapâne, sunt grec – raspunse Calistenes – si acest nume l-ai înaltat atât de sus încât, fara suparare, nici chiar tie nu ti-e îngaduit sa-l cobori.

Înaintea luptei de la Arbela (331 î.Hr.), unde macedonenilor le sta împotriva o numeroasa armata persana si unde se decide, de fapt, succesul întregii expeditii din Asia, câtiva comandanti de unitati i-au raportat lui Alexandru cel Mare ca multi luptatori s-au înteles, în taina, sa nu mai vina la cortul împaratului, cu capturile pe care le fac, ci sa le împarta între ei. Alexandru a zâmbit si a zis:
– Mi-ati adus o veste minunata! Iata o hotarâre luata de barbati curajosi, ce nu se gândesc la retragere, ci sunt încredintati de victorie!

Un pirat fu adus în fata lui Alexandru cel Mare, supranumit Cuceritorul, spre a fi judecat pentru faradelegile lui. – De ce esti pirat? îl întreba ilustrul macedonean. – Fiindca n-am decât o singura corabie. – Si dac-ai avea mai multe, n-ai mai fi pirat? întreba Alexandru mirat de raspuns.
– Fireste. Cu o flota întreaga, as fi un… cuceritor!

Lui Alexandru cel Mare îi fu adus un tânar soldat care se dovedise las într-o lupta.
– Cum te cheama? îl întreba suveranul. – Alexandru!
– Tinere, ceva trebuie sa-ti schimbi: sau numele, sau caracterul.
*
O vorba de spirit, oricât de stralucitoare, îsi are si ea mormântul. În urechile prostului. (LUCIAN BLAGA)
În timpul vietii Alexandru cel Mare a fost considerat conducatorul lumii, iar multa vreme dupa aceea – din Antichitate pâna în sec. al XX-lea – a fost idolul multor comandanti de armata si grandomani, care s-au straduit sa-l egaleze, nu a existat nici un imperiu de la granita Indiei pâna în nordul Egiptului care sa nu i se supuna în timpul expeditiilor sale militare. El a pledat pentru contopirea culturii persane cu cea greaca, fapt atestat prin încheierea a numeroase casatorii si întemeierea multor orase.

Alexandru cel Mare avea o admiratie netarmurita pentru Diogene. Dupa celebra întâlnire în fata butoiului – resedinta lui Diogene – cu acesta, si dupa scurta si radicala discutie purtata acolo, seara, la cina s-a aratat trist. Întrebat de catre generalii sai pentru ce este trist, Alexandru a raspuns: „Daca n-as fi Alexandru as fi vrut sa fiu Diogene”.
Filosoful cinic însa, nu avea aceleasi sentimente pentru razboinic. Într-o zi, când Diogene statea întins pe o lespede de piatra, odihnindu-se la soare, Alexandru se apropie de el si-i spuse:
– Spune-mi ce doresti, Diogene, si dorinta ta, oricare ar fi ea, ti-o voi îndeplini.
– Da-te la o parte – îi raspunse Diogene – ca sa nu-mi ascunzi lumina soarelui.

Alexandru cel Mare l-a vizitat într-o zi pe Diogene. Înteleptul sedea în fata proverbialului sau butoi. Împaratul l-a întrebat daca ar putea sa faca ceva pentru el. În raspunsul sau, filosoful grec si-a concentrat întreaga conceptie despre lume: Sa nu-mi iei ceea ce nu-mi poti da!

Anaximenes, unul dintre perceptorii lui Alexandru cel Mare, retras la batrânete în orasul sau Lampsakos, asediat acum, iesi în întâmpinarea ucenicului sau cu intentia de a-l ruga sa nu distruga cetatea. Vazându-l iesind pe poarta cetatii, Alexandru, ghicindu-i gândul îi spuse:
– Stiu ce vrei sa ma rogi, dar jur pe toti zeii ca nu-ti voi îndeplini rugamintea!
– Venisem sa te rog sa distrugi orasul Lampsakos, îi raspunse Anaximenes.
– Uluit o clipa, Alexandru începu sa râda, lua de mâna pe batrânul întelept si îsi tinu juramântul, parasind orasul.
Krates, întrebat de Alexandru cel Mare daca va dispune sa-i fie recladit orasul distrus, raspunse:
– Ca sa-l distruga un al doilea Alexandru?
Un învinuit, pe nume Marketas, îsi pleda singur cauza în fata lui Alexandru cel Mare, care rostise sentinta dupa ce dormise cea mai mare parte a procesului. Sentinta fiindu-i defavorabila, Marketas spuse ca va face apel. – Si la cine vei face apel? Întreba Alexandru.
– La Alexandru, de vreme ce nu mai doarme! Raspunse curajos Marketas.
Cercetând, din nou, cazul cu atentie, Alexandru recunoscu ca a gresit, schimba sentinta în favoarea lui Marketas, iar pe sine se condamna singur la plata unei amenzi.

Eu nu fur biruinta. Asa ar fi raspuns, dupa Plutarh, Alexandru cel Mare când, în ajunul bataliei de la Arbela (331 î. Hr.) i s-a propus ca, în loc sa înfrunte marea armata persana a lui Darius în plina zi, sa o atace, prin surprindere, noaptea.
Se spune ca Alexandru cel Mare, aflând din scrierile lui Democrit ca mai sunt si alte lumi, a început sa plânga, îndurerat ca n-a cucerit decât una din ele.
*
Fata de inteligenta adevarata, spiritul este cam ca otetul fata de vinul zdravan si de vita aleasa:o bautura pentru creiere sterile si stomacuri bolnavicioase. (JULES RENARD)
În calitate de comandant suprem al ostilor grecesti, Alexandru cel Mare a câstigat numeroase batalii în campaniile duse împotriva persilor; în Memfis el si-a asezat pe cap coroana faraonilor; l-a învins pe regele persilor Darius al III-lea si s-a casatorit cu printesa Roxana, cu care a avut si un fiu. Alexandru a fost o personalitate energica, generoasa, dar si imprevizibila. Si-a omorât prietenul din tinerete la mânie. În plus, avea patima bauturii. La câtiva ani dupa moartea sa, frumoasa lui sotie împreuna cu fiul sau au fost ucisi pentru a nu forma nici o dinastie.

Alexandru Macedon tinea foarte mult la pictorul Apelles, iar Ptolomeu nu-l agrea de loc. Dupa moartea lui Alexandru, Ptolomeu a devenit domnitorul Egiptului. O furtuna a silit vasul pe care calatorea Apelles sa se refugieze în portul Alexandria. Câtiva lingusitori din anturajul regelui au îndemnat un curtean sa-l invite pe Apelles la cina din partea lui Ptolomeu. Pictorul s-a mirat ca a primit o invitatie de la dusmanul sau, dar s-a dus la palat. Observându-l, Ptolomeu s-a înfuriat.
– Ce doresti? Cine te-a chemat aici?
Apelles, necunoscând numele celui care-l invitase, a scos un carbune din foc si a desenat pe perete portretul individului. Asa a aflat regele, rapid, cine a abuzat de numele sau.

În ajunul expeditiei contra persilor, Alexandru Macedon împarti numeroase daruri prietenilor sai. Si fiindca cheltuise aproape toate rezervele, Perdiccas îl întreba: – Dar tie ce-ti pastrezi?
– Îmi pastrez speranta, raspunse împaratul. – Ei bine, o vom împarti cu tine, spuse Perdiccas. Noi care suntem prietenii tai de arme,vom pleca spre razboaie cu tine. Si Perdiccas refuza darul ce i se pregatise.
La un moment dat, Alexandru Macedon a devenit stapânul unei tari ce avea 60 de talanti în vistierie si… 600 de talanti – datorii. Fara a tine seama de asta, înaintea campaniei sale din Asia, el a împartit fara scrupule tot ce era în palat, retinând pentru sine doar… coroana. Uimit, unul dintre conducatorii de osti ai sai, l-a întrebat: – Dar pentru tine personal, împarate, ce-ai pastrat?
– Nadejdea! A raspuns tânarul suveran.

Macedonia nu te încape. Vorba vadit apocrifa atribuita de Plutarh (în Alexandru,6) regelui Filip al Macedoniei si adresata fiului sau Alexandru, care avea sa fie Alexandru cel Mare: „Baiatul meu, cauta-ti un regat vrednic de tine! Macedonia nu te încape”. Cuvintele acestea, de nimeni rostite la vremea lor, s-au dovedit, dupa evenimente, adevarate: Alexandru si-a croit nu un regat, ci un urias imperiu euro-afro-asiatic care se întindea pâna în Indus.
În timpul unei campanii împotriva unor populatii rasculate, regelui Alexandru Macedon i-a fost prezentata o capetenie inamica capturata de macedoneni. Toti cei prezenti erau siguri ca regele îl va condamna la moarte pe prizonier. Apreciind curajul si demnitatea acestuia, Alexandru l-a eliberat. – Eu daca as fi fost în locul tau, a intervenit unul dintre generalii macedoneni, l-as fi omorât… – Eu l-am iertat, pentru ca… nu sunt în locul tau.
*
O gluma, o vorba de duh, aduc adesea o dezlegare mai buna si mai durabila în lucruri mari decât asprimea. (HORATIU)
Nu conteaza cum desfaci un nod. Dupa Quintus Curtius (sec. I. d. Hr.) în Viata lui Alexandru (III, 1), cuvintele acestea le-ar fi rostit Alexandru cel Mare la Gordion, în vechime capitala regilor Frigiei (tinut din nord-vestul Asiei Mici). Se spune ca acolo, în templul lui Zeus, se pastra jugul carului lui Gordias, tatal lui Midas, o relicva ciudata facuta din noduri foarte încâlcite. Un oracol spusese cândva ca omul care va fi în stare sa le deznoade va ajunge degraba stapânitorul Asiei. Înconjurat de frigieni curiosi si de macedoneni nelinistiti, Alexandru ar fi încercat întâi sa deznoade aceste „noduri gordiene”, dar n-a izbutit. Atunci, temându-se ca lucrul sa nu fie luat drept o prevestire, ar fi retezat nodurile cu sabia spunând, în traducerea latina a lui Quintus Curtius: Nihil interest quomodo solvantur.
Înainte de a porni campania contra persilor, împaratul voia sa consulte oracolul. Ajuns la templu îl gasi închis, preoteasa fiind racita. Insistent, o ridica din pat si o trase dupa dânsul în templu. Ajunsa aici, preoteasa îi spuse: – tie nu-ti poate rezista nimeni!
– Îti multumesc, raspunse Alexandru, un oracol mai bun nu-mi trebuie!
Dupa o serie de înfrângeri în luptele cu grecii, Darius III, regele persilor (336-330 î. Hr.) a propus pacea. Alexandru cel Mare, dorind sa-si supuna definitiv adversarul, n-a acceptat. Într-o discutie, Parmenion, unul dintre generalii macedoneni, i-a spus marelui cuceritor:
– Eu daca as fi Alexandru cel Mare, as accepta propunerea lui Darius. La care Alexandru a ripostat: – Si eu, daca as fi Parmenion, as accepta…
Alexandru cel Mare trimise soli la scitii cu care se lupta, ca sa le spuna ca mai bine sa se predea, decât sa fie zdrobiti de numeroasa si puternica sa armata. Scitii i-au raspuns: „Noi nu ne temem decât de cer, ca sa nu cada peste noi, si de pamânt, sa nu se scufunde cu noi.”
Într-o zi, pe când tinea judecata, regele Macedoniei îl asculta pe acuzator tinându-si o ureche astupata cu degetul: – Pe cealalta o pastrez pentru aparator – spuse Alexandru catre cei de fata.
Alexandru cel Mare ofta de câte ori privea statuia eroului grec Ahile, spunând: „O, cât te invidiez, Ahile! Ai avut parte de un prieten ca Patrocle în viata si de Homer dupa moarte.”
Odata, Alexandru cel Mare venind si stând în fata lui Diogene, învatat din Sinope, îi spune:
– Sunt Alexandru, marele rege, la care Diogene a raspuns: – Sunt Diogene Câinele. La întrebarea ce fel de comportament îi atrage denumirea de câine, el dadu aceasta lamurire: – Ma gudur pe lânga cei ce-mi dau ceva, latru la cei care nu-mi dau, si-mi înfig coltii în ticalosi.
Alexandru cel Mare raspundea celor care nu încetau sa-l laude: „Tatalui meu îi datorez ca traiesc. Lui Aristotel ca traiesc cum trebuie.
M-as lua la întrecere, dar numai cu regi. Potrivit lui Plutarh, semetul raspuns al lui Alexandru cel Mare când, tânar înca, i s-a sugerat sa participe, ca alergator, la jocurile olimpice”.
Dupa moartea lui Alexandru la Babilon (323 î. Hr.), provinciile imperiului au fost împartite între diadohi (în greaca „urmasi”), fostii sai generali: Antigonos, Monophtalmos, Antipatros, Crateros, Eumenes, Lysimah, Perdiccas, Ptolemaios, fiul lui Lagos si Seleucos. În jurul mostenirii s-au purtat mai multe razboaie ale „diadohilor”. În 310 î.Hr., Roxana, sotia lui Alexandru si fiul acesteia sunt asasinati. În urma acestor conflicte, se cristalizeaza trei state: Regatul macedonean, Regatul seleucod (în Asia) si Regatul lagid (Egipt).
Grupaj alcatuit si prezentat de MIHAI BURDUJA

(va urma)

LA MOAI IN RAPA NUI (II)

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2010

“Quae  pigeat  invenisse cave quae  siveris” – Publilius  Syrus
(Fereste-te sa cauti ceea ce ti-ar parea rau sa gasesti)

LA MOAI IN RAPA NUI (II)

Autor: Corneliu Florea
Ce bine ca se face lumina, poate îmi alunga hausul din cap stârnit de avalansele amintirilor personale si istorice. A trecut lunga noapte a ecuatorului, in care nici nu stiu daca am dormit, atât sunt de emotionat de aceasta calatorie. S-a facut o noua zi, s-a trezit si echipajul avionului, si-a adus aminte de noi, ne furajeaza în trecere dupa care ne spun sa ne punem centurile de siguranta ca, daca o sa fim cuminti, aterizam!! Intram pe o vale larga a Anzilor Cordilieni ce sunt înalti si atât. Ba nu, sunt goi, sterpi, par ca un gard înalt de uluci foarte vechi, cenusii, ferestruit cu vârfuri inegale acoperite cu fâsii de resturi de zapada. Nu sunt nimic altceva decât un gard natural între Chile si Argentina. E primava în Chile si jos în vale e verde, o frumoasa cuvertura brodata agricol si horticol. Apare si un colt din Santiago de Chile, un conglomerat urban de sase milioane de locuitori, aprope sau nu prea departe, jumatate din populatia întregii tari.
Aterizam dupa aproape douasprezece ore de zbor continuu. Extraordinar cât s-a dezvoltat tehnologa aviatiei într-un secol. Numai un secol de la aripile de libelula ale lui Vuia si Vlaicu la aripile avioanelor de astazi ce duc sute de tone prin stratosfera!! Ce mari sunt minunile oamenilor de stiinta pe lânga cele ale sfintilor din calendare, poate inventatori sunt niste sfinti, mai stii!! Mai opreste-te calator efemer, treci în rând si plateste levy de 132 de dolari americani, un fel de taxa de intrare în Chile, numai pentru nordamericanii anglofoni! Statut special, ce dragut! Treci apoi la al doilea rând, la politia de frontiera sa te întrebe de ce am venit si cât stai. Au dreptul, e tara lor, ei sunt stapânii, ei fac regulele. Pac, înca o stampila în pasaport si trec la al treilea rând, pe româneste coada, cea a vamesilor, coada serioasa si asta cu câini detectori de alimente, droguri si mai stiu eu ce, unde toate bagajele sunt trecute printr-o uriasa masina de scanare sa vada tot, sa stie cu ce intram în tara lor. OKey! Mi-a placut asta cu scanarea bagajelor la iesire, nu am mai întâlnit-o pe alte aeroporturi.
De la început îmi place atmosfera aeroportului chilian, curat, încapator, nu cu risipa de spatiu ca cel toronton. Îmi plac oamenii, comportamentul lor latin, tinuta lor vestimentara îngrijita, calcata. În locul tenisilor de tot felu – sneakers – au aparut pantofii lustruiti, iar în locul bluejeans ieftini, uzati, zdrenturosi au aparut pantalonii calcati la dunga. Femeile, ehi femeile, stiu sa mearga frumos pe toace de-ti fura privirea, au corp si tinuta tonica, atragator cordonata, îmbracate ordonat. Senini si deschisi, te privesc cu lumina din fiinta lor, omeneasca, nu cea de serviciu a nord americanilor. Foarte putina obezitate. Din cele cinci ore pâna la al treilea zbor s-au si dus trei, tot plimindu-ma si privind, parca as fi intr-un imens muzeu. Aeroporturile internationale într-un anumit fel sunt muzee ale prezentului, ale momentului în care treci prin ele, daca le privesti cu luare aminte. Spun multe despre societatea în care te afli. Traiesc aceiasi stare de surescitare cu mare consum bioenergetic pe care nu pot sa-l stapânesc de peste 24 de ore. Nu simt oboseala, dar sunt constient ca se acumuleaza treptat. Ma asez la o masa, nu-mi trebuie mai mult decât un expresso si ma refugiez în lectura despre Polinezia, despre Rapa Nui. Ma concentrez cu greu, ma deconcentrez usor, e atâta animatie în jur, e atâta murmur latin placut si meru acelasi refren cu por favor si muchas gracias! Timpul ma cheama spre noua înbarcare, în cea de-a treia corabie zburatoare, e tot un Boeing 767 –300! Oare nu-i un avion prea mare pentru o insula atât de mica? Nu stiu, deocamdata începe sa se umple, privind îmbarcarea pentru o insula atât de mica, mintea îmi ia razna într-o fabulatie: Insula e intradevar foarte mica si pierduta în imensitatea pacifica, încît pilotii nu o vad, nu o gasesc întotdeauna, se tot învârt încoace si încolo pâna ce li se termina benzina si cad în ocean. Plosc! Mai departe, se pare ca rechinii si-au facut un reflex, se uita tot timpul spre cer si când vad un avion se i-au dupa el si nu se lasa si câteodata nu dau gres…
În fata mea s-a oprit o doamna între doua vârste, cele de la urma, care zâmbind, cum alt fel, îmi arata ca are locul de la geam. Îi zâmbesc, ma ridic, o ajut sa-si puna bagajul deasupra si ea zice Muchas gracias, caballero! Sa cad pe jos de caballero ce sunt si îngân un my pleajure! O, you speek english, are you a englishmen? No, I am romanian! Romanian!?! Îmi trage o masuratoare pe verticala si adauga deschis: what a pleasure!!  Am avut o companie de zbor deosebit de placuta, interesanta si instructiva cu aceasta doamna între doua vârste, cele de la urma, pe care le-a decorat cu ruj si fard discret, cercei, lantisor si inele, cu îmbracaminte aleasa Dar, astea tin de aspectul exterior, când vorbea, si a vorbit tot timpul, se impunea si predomina toate subiectele atinse. Tot cunostea, era o enciclopedie rujata si bineînteles vroia sa stie mai mult, orice, drept pentru care mi-a pus vreo doua – trei sute de întrebari si la orice raspuns primit avea un lung comentariu pe care-l termina cu una sau mai multe întrebari. Ma amuza, parca eram descusut de umbra altora. Cel mai mult se învârtea în sfera politico-sociala, ajungând sa-mi spuna ca e socialista. În Argentina, ea venea de la Boenos Aires si mergea în Tahiti, toti lucratorii sunt de stânga, comunisti, intelectualii cu discernamînt social sunt socialisti, cei bogati sunt bolnavi sau radicali, iar armata nu stie altceva decât sa urzeasca hunte. Partidul comunist din Argentina e foarte vechi, din primul razboi mondial, are multi si adevarati comunisti. Si dintr-odata trece la: voi românii nu ati avut comunisti adevarati, la voi comunismul l-a adus rusii ca dominatie si tiranie! Comunismul argentinian înseamna cu totul si cu totul altceva. Viseaza frumos; egalitate în drepturi si bunastare sociala, libertate cu respectarea îndatorarilor sociale, randament si justitie. Rusii nu au avut comunism adevarat, iar pe voi v-au nenorocit din nou!! Mi-a vorbit cu amanunte despre ocupatia României de catre rusi si de tradarea americanilor, pentru ca americanii tradeaza întotdeauna în afacerile politice de dominare, la fel ca englezii si rusii! Nu am avut ce comenta, avea dreptate, o ascultam si zâmbeam aprobativ, eu am trait patruzeci de ani ceea ce îmi explica ea mie. Totusi, Senora nu a fost multumita de atitudinea mea fata de comentariul ei. Sa ma convinga a adugat ca ea a citit ce au scris legionarii români din Buenos Aires despre comunismul din Romania, fiind prietena buna cu un profesor universitar, psiholog, fost mare legionar. Nu m-am aratat uimit, banuiam cine-i prietenul, asa ca m-a întrebat direct, perforându-mi retina cu privirea ei sfredelitoare, ce parere am despre legionari. Simplu, i-am raspuns ca respect mult generatia lor sacrificata, ca la vremea aceia au format cea mai valoroasa miscare nationala româneasca si ar fi putut face mai mult daca, ar fi fost mai putin religiosi si mai mult realisti. Acum e prea târziu, pentru ei, pentru România care de atunci nu a mai avut o generatie atât de devotata si nici nu va mai avea. Se vede ca astepta altceva de la mine dupa efortul ei, nu sa ma leg de conduita lor crestina. Imediat ma întreaba eu ce religie am. Ce-a primita de la parinti; sunt crestin ortodox. S-a linistit, intrase în panica. A continuat cu interogatoriul ca la politia politica, întrebându-ma de care parte sunt, din ce partid fac parte. Niciodata nu am facut parte din vreun partid, încerc sa fiu un om liber, fara idoli, stapâni si partide! M-a încoltit, spunându-mi în fata ca asta-i mai mult decât o naivitate. Taios a spus-o, încât sunt sigur ca în minte avea ideea de tâmpenie. I-am raspuns ca stiu, îi dau dreptate si asta a dezarmat-o pentru o clipa. Numai o clipa, pentru ca imediat a tocat si spulberat fantezia omului liber în actuala societate umana, direct, drastic, argumentat, ajungând pâna la ideea ca cei ce nu se implica în starea si miscarea societatii, desi o cunosc, sunt perfizi, sunt dezertori generatiei lor ce se implica în îndreptari, ameliorari, schimbari pozitive. Exceptional, iata-ma vazut, chiar acuzat, ca dezertor perfid al generatiei mele si ce sa zic: ca întreaga mea generatie româna dezertat! Din întreg întotdeauna lipsesc exceptiile, care nu pot contabalansa starea sociala. Nu, sunt convins ca cunoaste axioma, dar tocmai pentru asta o întreb daca ea s-a implicat în îndreptari, ameliorari si schimbari sociale. Ma priveste patrunzator, superior si afirma cu mândrie! Felicitari si unde ai ajuns cu îndreptarile, ameliorarile si schimbarile? De data asta, privirea si fizionomia fetei sale se schimba în una trista, a dezamagirilor. Îmi pare rau, cred ca am mers prea departe, am atins un punct sensibil. Pentru prima data îsi ia privirea de la mine si se uita pe geamul pe care intra tiptil o noapte. O noapte în noaptea trecutului…
Schimb discutia, întreb daca a mai fost în Tahiti. Se întremeaza, ea s-a nascut în Otahiti, asa pronunta ea Tahiti, s-a maritat cu un argentinian si au trait la Buenos Aieres, acum s-au retras in Otahiti, in Argentina au ramas doar copiii. Din poseta scoate si-mi arata un mic album de familie si, asa discutia continua pe alt fagas, lasând în urma istoria si starea politica a lumii…
Pe neasteptate, suntem anuntati sa ne punem centurile de siguranta, începe coborârea în vederea aterizarii în RAPA NUI. Ajung! Când au si trecut 3700 de kilometri de Ocean Pacific?! Au trecut odata cu vorbele noastre, cu ideile noastre; bune sau gresite, potrivite pentru unii, nepotrivite pentru altii, dar ce bine te poti simti în compania unei persoane luminate si predispusa discutiilor libere, comentariilor deschise. Mi-a creat o buna dispozitie, amuzant, nu credeam ca în aceasta calatorie, cineva, cu totul necunoscut, sa-mi vorbeasca cu atâta patos de legionarii români. Senora îsi deschide poseta si se cauta în oglinda ei. Totul se apropie de un anumit sfârsit, eu ma întorc la sfârsitul fabulatiei mele: Cica, polinezienii rapanui vad mai bine si mai departe decât noi, continentalii, vad pâna în miezul universului de unde marea forta – mana – le transmite daca de insula lor se apropie un avion cu oameni pasnici, prietenosi sau nu. Daca sunt calatori pasnici, atunci ei fac un foc mare sa vada pilotii insula, sa aterizeze lânga foc unde vor fi asteptati cu bunavointa. Daca nu-s de treaba, nu fac focul spre bucuria rechinilor! Vad focul!! Aterizam cu bine. Ne luam ramas bun, ca doi prieteni vechi, vechi prin anii care-i avem amândoi, ce traim în acelasi timp în societati diferite, în care suntem prelucrati si fasonati mai mult cum vrea ea, societatea, decât am vrea noi sa o amelioram, sa o îndreptam! Îi doresc drum bun în continuare. Dupa escala de aici, Boeingul se va ridica din nou pe aripile lui înca sase ore pâna în Tahiti, la Papeete, cel mai mare oras din Polinezia Franceza si unul dintre cele mai frumoase din lume cum îl prezinta senora, unde, când va ajunge va fii o frumoasa dimineata otahitiana.
Cobor într-o lume ce pâna acum mi-a fost foarte îndeparta, unica pe acest pamânt, misterioasa, în RAPA NUI. Am venit aici si pentru Ica, sunt cu ea în suflet. Sunt la capatul unei calatorii continue de 31 de ore, dintre care 21 în aer si zece în aeroporturi. Nu simt oboseala, fiindca o ciudata bucurie a necunoscutului dorit ma stapâneste, îmi da energie. Aeroportul e mic, cochet, animat si primitor fata de cei veniti de departe, de pe alte continente, la aceasta ora târzie. Toti sunt asteptati si întâmpinati cu ospitalitate si o ghirlanda de flori naturale pentru a o pune în jurul gâtului celui sosit. Eu fac parte dintr-un tur organizat de agentia turistica ‘’Gateways International’’. Il vad pe cel ce tine cartonasul în mâna cu numele agentiei. Facem cunostinta, imi adreseaza cuvintele de bun venit, mai asteptam sa vina si ceilalti, facem cunostinta si plecam la hotel. E noapte, hotelul nu e departe, e la marginea oceanului pe o faleza înalta. La receptie suntem primiti cu zâmbet polinezian – da, e foarte diferit si placut – totul e stiut si aranjat. Mi se înmâneaza un plic adresat personal cu ‘’Iorana, welcome to Rapa Nui‘’ din partea agentiei turistice cu tot programul sederii mele pe insula. Iorana este salutul folosit de polinezienii rapanui si tot asa se numeste si hotelul, care e însirat sub forma unui imens motel pe faleza, între o curte cu flora polineziana exotica si abundenta si un gazon verde spre ocean din care se aud greieri cântând. Greieri!! Greieri în Rapa Nui?!? Cum au ajuns aici? Cine i-a adus de la mii de kilometri? Când? Greieri ca acasa în România sau ca cei din gradina noastra din preria canadiana.
E miezul noptii, am deschis usa de la terasa sa aud greierii din gazon si câte un câine din departare. Deodata aud Boeing-ul ce si-a luat zborul spre Tahiti de pe aceasta foarte veche picatura de lava, ce masoara doar sasesprezece kilometri lungime pe zece kilometri latime, dar ce istorie si ce arta s-a dezvoltat pe ea, am citit ca este fara asemanare în lume, de mâine am sa o traiesc!
Telefonul suna desteptarea si aud valurile oceanului, ies pe terasa si le vad. Polinezienii de demult stiau sa le citeasca, descifrau semnele de pe valuri precum amerindienii urmele si semnele de pe ierburile preriei. Nu glumesc, a fost o mare percepere, o eruditie de milenii, stiintele au întrecut-o, într-o zi si stiintele de astazi vor fi întrecute. Lasa dom’le meditatia matinala, intra în program, îndata va începe turul cel mare al insulei minune.
Dejunul e dejun, ca în Europa si America Latina, nu brekfast with doughnut and coffee precum cel nord american, în care gogoasa e un aluat cu tot felul de gusturi si arome artificiale iar ceea ce numesc ei cafea e un fel de apa amaruie de culoarea cafelei. Ce sa aleg dintre sunci si salamuri, dintre brânzeturile etalate, omleta si cârnaciori, plus unt, majunuri, patiserie, sucuri diferite, apa pentru tot felul de ceaiuri si în sfârsit cafea cu aroma si gust de cafea buna. Si tot privind nehotarât, ramân flamând precum magarul între doua clai de fân, nehotarât din care sa înceapa. Sa-mi fie de bine, e ora noua, trebuie sa plec. Soseste un microbus din care nu coboara un tânar cu fata deschisa si având trasaturile polinezienilor pe care i-am vazut în Hawaii, ghidul. Facem cunostinta, apoi cu ceilalti calatori veniti din departari sa admiram moaii insulei, numita si buricul lumii de locuitorii ei. Daca ei zic, o fi, desi multi locuitori din alte parti ale lumii îl pretind la ei in tara. Eu, românul, cred ca este Muntele Retezat, doar se vede, domnule, cu ochiu liber unde o fost taiat, zâc hateganii.
Acum vad insula ziua, e verde polinezian cu multa vegetatie. Întâi, trecem prin Hanga Roa singura localitate de pe toata insula, capitala, aproximativ patru mii de locuitori. E cu totul altfel decât cu ce suntem obisnuiti in Nord America sau aievea. Strazile bine pavate aglomerate cu tot felul de masini, au trotuare largi pe care trec polinezienii autentici cu fete placute, calme amestecati printre calatori, vizitatori de tot felul si câini de toate corciturile. Free and friendly dogs spune ghidul, adaugând ca ei merg numai pe trotuare si nu deranjeaza pietonii fiindca ziua au un comportament civilizat, ca oamenii. Bine de stiut ca ziua au comportament uman iar noaptea unul canin. Trotuarle sunt strajuite de case cu un singur nivel, modest întretinute, înconjurate de vegetatie luxurianta crescuta în voia Naturii, flori exotice de tot felul, agatate în glastre sau prin gradinite de flori lasate tot în grija Mamei Natura. Iesim afara din Hanga Roa si peisajul se schimba, e ondulat din vremea formarii insulei din lava erupta de trei vulcani în urma cu vreo trei milioane de ani, dupa aprecierea specialistilor. Toata Polinezia este formata din insule vulcanice vechi si trebuie sa fi fost un spectacol atragator pentu cei din univers privind aceste focuri de artificii naturale, prin care terra le dadea semnale luminoase ca zamisleste o lume unica în mijlocul albastrului Pacific. Spectacol grandios care a durat milioane de ani, ba si acum din când. Vegetatia insulei e mult redusa, aspect pastoral cu pâlcuri de pomi. Drumul este paralel, aproape paralel, cu tarmurile insulei si asfaltul s-a terminat, nu e rau, dar parca altfel ar trebui sa fie la un asemenea trafic turistic international, mai ales ca insula este si sub patronajul UNESCO, fara sa-l mai mentionam si pe cel chilian.
Atragator este sa asculti istoria lumii sub forma de poveste. Povestesc si eu din cele citite, imaginându-mi cadru de atunci: … a fost odata, de mult de tot, un strop de insula într-un ocean de valuri fara de sfârsit. Dupa ce ca a fost atât de mica, într-o zi s-a zguduit napraznic si s-a rupt din ea o mare parte, care s-a scufundat, nimeni nu stie cât de adânc. Astfel insula a ramas si mai mica pentru locuitorii ei, a caror stramosi venisera de pe o alta insula, dar nici unul nu mai stia de unde. Cei ramasi, strâmtorati de griji si temeri, au hotarât ca trebuie sa caute insula de unde au venit stramosii lor, sa vada daca se pot întoarce din nou acolo. Ariki Hotu Matu’A (regele) împreuna cu Tangata Honui (batrânii întelepti) au ales sapte barbati, cei mai puternici si hotarâti, sa plece cu un catamaran, sa caute insula stramosilor. Si au plecat. S-a facut luna plina de cinci ori si catamaranul înca nu s-a întors. Cei ce îi asteptau cu rabdare si încredere în Make – Make (creatorul lumii si al Polineziei) îsi ziceau doar ca, de tare departe trebuie sa fii venit stramosii lor daca de atâtea ori a fost luna plina si înca nu s-au întors. Abia când s-a facut a sasea oara luna plina s-au întors cei sapte cautatori ai insulei stramosilor lor. Erau obositi si necajiti. ‘’Am fost pâna la Te Pito o Te Henua (adica buricul lumii) dar nu i-am gasit pe stramosii nostri‘’ a zi Matato’a (conducatorul catamaranului). ‘’Pâna la buricul lumii, asta trebuie sa fie tare departe! Cum e acolo’’ au întrebat mai multi. ‘’E tare frumos, plin de paduri si pasari, dar nu sunt oameni’’. Atunci, Ariki Hotu Matu’A a hotarât ca o parte din ei se vor stramuta acolo, pe buricul lumii. ‘’Vom face doua catamarane mari, mai mari ca niciodata si ne vom pregati de drum lung, ce va tine pâna ce luna va fi de trei ori plina’’ Se pare ca asa a fost cu adevarat. Din mica insula vulcanica, numita Rapa Iti, care a suferit un mare cutremur, prabusindu-se o parte din ea pe fundul oceanului, au plecat, dupa explorarile celor sapte, doua catamarane conduse de Ariki Hotu Matu’A spre Te pito o te Henua, adica buricul lumii, în primele secole ale primului mileniu, dupa cum socotesc europenii timpul. Azi se stie ca, între Rapa Iti (Iti înseamna mic) si insula Te pito o te Henua sau mult mai cunoscuta sub numele de Rapa Nui (Nui înseamna mare) sunt vreo 4000 de kilometri, iar polinezienilor de atunci, aproximativ cincisprezece secole în urma, le-au trebuit luni de zile sa-i faca pe valurile oceanului în catamarane fara busole, doar dupa astrii, pasari si valuri. Si cu ochii deschisi, îmi imaginez cum a fost acea calatorie de zile si nopti nesfârsite, când leganati pe orizonturile fara orizont ale oceanului, când izbiti de valuri si vânturi naprasnice, îngramaditi claie peste gramada cu totii, uzi sau arsi de soare cu resurse de supravietuire minime, traind mai mult din milostenia oceanului. Atunci, de undeva, din pretutindenea universului au fost ajutati cu totii de acea forta supranaturala, numita mana, sa poata rezista, sa învinga oceanul si sa ajunga cu bine pe buricul lumii! Ghidul nostru vorbeste întruna de mana, o forta extraordinara de vointa si putere, prin care stramosii lor îndepartati au putut sa ajunga cu bine pe insula. În memoria lor au cioplit si ridicat moaii, în cinstea îndepartatilor predecesori si totodata ca multumire misteriosului univers ca ia înzestrat cu mana! Peste tot în Polinezia se vorbeste despre mana si prima data am auzit despre ea în Hawaii, unde un polinezian hawaian ne-a vorbit de aceasta forta sacra din univers pe care au avut-o predecesorii lor sa ajunga în acest arhipelag plutind mii de kilometri pe catamarane, învingând multe zile stihiile oceanului. Nu este numai o forta fizica ci si acea putere spirituala ce da tarie corpului sa nu se lase înfrânt în fata marilor greutati, dificultati, privatiuni. Mana este acea misterioasa fota din univers ce îmbogateste sufletul polinezienilor dându-le autoritate si încredere de conducatori, de învingatori. Aceasta mana o au si pasarile ce zboara neîntrerupt zile si nopti deasura oceanului în migrarile lor si unele animale ce înving primejdii de nebanuit. Plante si semintele au mana plutind neîntrerupt pâna ajung pe insule îndepartate unde se înfiripeaza. Prin mana s-au creat moaii.
Am ajuns în capatul nord estic al insulei, la RANO RARAKU, panta unui vulcan de sub craterul lui stâncos, unde a fost marea cariera de tuf vulcanic din care s-au sculptat moaii. Aici se afla cel mai vechi si mare atelier de sculptura al lumii în aer liber, unde vreme de câteva secole, s-au cioplit si finisat aproape o mie de moaii (inventariati 887) si au fost apoi transportati în toata insula, majoritatea în apropierea tarmurilor si înaltati pe niste platforme sacre numite aku. Specialistii, antropologi si arheologi, înca dezbat metodele de transport si înaltare, având în vedere ca unii din moai au zeci de tone iar polinezienii rapanui nu aveau animale de tractiune, necunoscuta fiindu-le si roata. În acesta cariera de tuf vulcanic s-a deschis un imens atelier de sculptura unde fiecare clan îsi avea un spatiu a lui, în care lucrau de obicei cinci, sase oameni timp de un an sa ciopleasca si sa finiseze un moai, sub conducerea unui maori – sculptorul maestru. Cioplitul era foarte anevoios fiindca se facea cu dalti si ciocane de piatra, din bazalt, iar slefuitul se facea cu piatra ponce. Cu toata aceasta tehnica rudimentara, care a ramas aceiasi de-a lungul secolelor, se observa o evolutie artistica continua, pâna într-un moment istoric când totul a fost abandonat dintr-odata. Din nefericire tuful vulcanic este de fapt o cenusa vulcanica suprapresata, deci o roca fragila în fata timpului, ceea ce a dus si duce la degradarea neintrerupta a moailor, în special a fetelor, a capului. Si înca nu este un program adecvat de restaurare si conservare spre rusinea forurilor internationale care pretind ca le patroneaza! Pe pantele de la Rano Raraku se afla un complex istoric de arta unic în lume, format din cariera de tuf vulcanic si urmele certe ale un vast atelier de sculptura, împreuna cu cel mai mare muzeu de statui monolitice din lume, în aer liber. În acest chip l-am vazut eu si îl retin, comparând cu tot ce am vazut prin lume pâna acum. Sunt 397 de moaii în total numai în acest loc. Cândva, cu secole în urma majoritatea erau în pozitie verticala, acum sunt culcati pe spate ori pe o dunga, altii sunt îngropati pâna la umeri ori pâna-n gât. Chiar si în aceste pozitii, plimbându-te pe aleile dintre ei esti cuprins de o înfrigurare emotionala puternica, având impresia ca te afli într-o alta lume, nu pentru faptul ca e din piatra ci pentru ca fetele lor exprima atât de mult mister, parca toate necunoscutele universului sunt pe fata lor. Toate tainele artei sunt împietrite în ei.
Si în contrast cu acest fara de asemanare spatiu valoros al civilizatiei umane, vizitat de calatori veniti din toata pretutindenea lumii, te izbesc conditia drumului neasfaltat si rau, a facilitatilor de la parcarea intrarii. Desigur nu pentru ele venim aici, ele fiind doar necesare, dar frapeaza neplacut, da nastere la comentarii critice, mai ales când ti se spune ca insula este în patrimoniul UNESCO, sub egida ONU si teritoriu special al republicii chiliene, acum în secolul XXI-lea. Este înca un exemplu ca de la înaltele lor tribune se raspândesc doar vorbe goale. Mai bine era daca insula era sub patronajul scandinavilor sau germanilor. Am dreptul la opinie personala, nu? E legitimat de ONU!
Plecam mai departe, spre AHU TONGARIKI unde pe la marginea oceanului se afla cea mai mare si impresionanta galerie de moai, de marimi si expresii diferite, fixati vertical pe o platforma sacra. Trebuie sa folosim toate superlativele când vedem, admiram si vorbim despre aceasta grandoare de arta rapanui fara asemanare pe insula, în lume. Trebuie de asemenea sa mentionam înca un fapt, ce mareste si mai mult valoarea acestei expozitii de moai ce extaziaza pe toti privitorii si anume ca, din aproape toata mia de moai doar cincizeci sunt asezati verticali pe rampe sacre, iar aici, laolalta, sunt cincisprezece dintre ei! Toti moaii au fost doborâti în timpul razboiului dintre clanuri, a carui motive nu se cunosc precis, multe ipoteze si teorii, dar aprope cu certitudine descoperitorii europeni au fost cauza discordiei si a nenorocirilor lor. Apoi, moaii au fost din nou restaurati, cu truda si migala de specialisti, arheologi si antropologi, la mijlocul secolului XX, ca nu mult dupa restaurare, aceasta parte a insulei sa fie izbita de un puternic val mareic devastator, tsunami, ce a doborât toti moaii, precum o bila mare si grea de popice a venit cu forta si i-a doborât. Reconstructia pe care o admiram azi a fost facuta de catre Universitatea din Chile, în trei ani. Privesc în parte fiecare moai, asa ne-a sfatuit ghidul dupa ce ne-a dat informatiile preliminare, si observ ca aceste statui monolitice fara picioare, asemanatoare unor popice uriase, au capul o treime din toata înaltimea statui cu o fata ce exprima mândrie si mister. Sprâncene puternice desupra unor ochi ce privesc parca peste toate orizonturile, poate pâna în Rapa Iti, poate pâna în univers, fiindca universul nu-i numai deasupra capului nostru ci imprejurul nostru, ne-a explicat filosofic ghidul nostru, de fata cu moaii, dreptu-i! Nasul median si puternic cu nari mari si largi deschise, deasupra unor buze subtiri si botoase, ciudat, parca exprima orgoliu în fata timpurilor rele ce vor veni sa-i macine, sa ne macine. Câtiva dintre ei deja au trasaturile fetei estompate de timp si licheni inferiori ce s-au întins ca niste eczeme, de mari entemperii si de rasturnari repetate. Trei dintre ei mi s-au parut bine conservati, par niste nobili din univers cu lobii urechilor prelungiti pâna la gât iar unul are pe cap un pukao din zgura rosie vulcanica. Nimeni nu e sigur ce reprezinta acest pukao fiindca rapanuii nu purtau palarii, dar putau parul strâns în coc înalt si decorat cu pene, iar la ceremonii îl îmbogateau cu mai multe flori, frunze, ierburi. Poate fi o decoratie adaugata din cine stie ce ratiuni moailor pe care-i îi venerau. Misterios, doar sunt pe o insula plina de mistere, istorii de necrezut si multe suferinte…(Va urma)

Canonul criticii revoluţionariste

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2010

 Canonul criticii revoluţionariste

Insemnari din Basarabia

Autor: Nicolae Rusu

             Evoluţia culturală şi spirituală a unui popor nu se produce de la sine, ci în rezultatul unor ciocniri şi conflicte dintre anumite tendinţe de dezvoltare ale spiritului uman, fenomen cunoscut în ştiinţa filosofică, în special sub aspectul ei dialectic, drept negarea negaţiei. Etapele de dezvoltare a literaturii române, demonstrează elocvent cum aşa-zişii păşunişti sau „clasicii” întârziaţi, după George Călinescu citire (Văcăreştii, Costache Conachi, Matei Milo) au fost contrazişi de romantici (Vasile Cârlova, Eliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu), aceştia, la rândul lor, fiind negaţi de reprezentanţii multor curente literare – simbolişti (Ion Minulescu, Elena Farago, Ştefan Petică), avangardişti (Tzara, Urmuz, Ion Vinea), ortodoxişti (N. Crainic, L. Blaga, V. Voiculescu), tradiţionalişti (Zaharia Stancu, Radu Gyr). În ultimă instanţă şi ei au fost eclipsaţi de modernişti (T. Arghezi, G. Topârceanu, A. Cotruş) care, la rândul lor, au fost ironizaţi de cohorta postmoderniştilor în frunte cu M. Cărtărescu.

            În mod firesc, şi pe aceştia îi aşteaptă, inevitabil, aceeaşi soartă, fiindcă pe moşia literară prelucrată de ei, răsar deja cei care urmează să-i conteste. E un tablou al dezvoltării dialectice, în evoluţie, a unei literaturi, el fiind reflectat în pagini de istorie adecvată, cea română cunoscând şi nişte veritabili cronicari. George Călinescu este primul autor care a rămas în analele literaturii cu monumentala sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent”, prezentul de atunci, anul 1941, devenind astăzi un trecut destul de îndepărtat şi transformându-se într-un hotar dintre două epoci – interbelică şi postbelică, ultima fiind cunoscută şi ca perioada de dictatură comunistă sau, în plan cultural, cea a realismului socialist. Au mai încercat şi alţi autori să rămână în istoria literaturii cu asemenea opuri, dar puţini au reuşit să facă faţă acestei sarcini de o uriaşă responsabilitate. Printre ei s-au remarcat atât Marian Popa cu „Istoria literaturii române de azi pe mâine”, apărută în două ediţii, la Editura „Semne” din Bucureşti, 2001 şi 2009, cât şi Ion Rotaru cu „O istorie a literaturii române de la origini până în prezent” (Editura „Dacoromână”, Bucureşti, 2006). Recent, se înscrie în acest şir de performanţe şi „Istoria critică a literaturii române”, apărută în 2008 la Editura „Paralela 45” din Piteşti, cele 1526 de pagini fiind semnate de criticul literar Nicolae Manolescu.  Autorul acestei „Istorii…” este cunoscut drept o „personalitate considerată de prim-plan a culturii româneşti din ultimele patru decenii”. Sintagma e preluată din eseul scriitorului Theodor Codreanu „Istoria „canonică” a literaturii române” apărut în volum la Editura „Princeps Edit” din Iaşi în 2009. Cartea nu pretinde a fi una de anvergura celor menţionate, deoarece autorul şi-a pus drept scop doar să comenteze scrierea manolesciană, mărturisind că „este, totodată, o invitaţie la o dezbatere publică privitoare la fundamentele unei istorii canonice a literaturii naţionale”.  Un cititor mai atent la nuanţe ar putea să se întrebe: „De ce „personalitate considerată de prim-plan” şi nu , pur şi simplu, „personalitate de prim-plan?”. Probabil, pentru că există şi o altă părere decât cea care ne vorbeşte despre „o personalitate de prim-plan a culturii româneşti”. E şi acest moment un fapt care demonstrează, în numele evoluţiei culturale şi spirituale ale unui neam, necesitatea luptei contrariilor, a ciocnirii diverselor opinii, a disputelor. Cercetând „Istoria…” lui N. Manolescu prin prisma conştiinţei sfâşiate, fenomen descris anterior cu multă acribie de către Th. Codreanu în volumul său „Basarabia sau drama sfâşierii”, autorul eseului menţionat mărturiseşte că „Istoria (lui N. Manolescu, n.a.) este unul dintre cele mai ciudate produse pe care le-am citit vreodată” (pag.13). De altfel, cu câteva pagini mai înainte Th. Codreanu recunoaşte că „Istoria critică a literaturii române este o reuşită personală a  autorului, talent impresionist incontestabil, cu autoritate profesională, deşi cu o responsabilitate precară faţă de obiect” (p.7). Prin ce e un „produs ciudat” cartea lui Manolescu şi care e „responsabilitatea precară” a autorului faţă de lucrarea sa?

 

 Ultima obiecţie a lui Th. Codreanu se referă, probabil, şi la neglijenţa autorului în admiterea pe paginile lucrării sale a unor erori ştiinţifice, stilistice, chiar a unor agramatisme. Astfel, sunt scrise greşit  nume de autori, de personaje, titluri de opere şi de reviste, iar în pofida faptului că „limba criticii lui N. Manolescu este, în cele mai bune pagini ale sale, plastică, nuanţată, rămâi nedumerit de frecvenţa unor erori vizând punctuaţia, ortografia, nerespectarea unităţii de scriere etc.(…) Între semnele de punctuaţie, virgula îi joacă numeroase feste, oricât de subiectivă ar putea să fie, adesea, uzanţa ei” (p.127). Cititorul este surprins să găsească în paginile „Istoriei…” manolesciene diverse greşeli, (deşi criticul respectă, în general, ultimele norme ortografice ale Academiei) – „deobicei”, în loc de „de obicei”(p.461), „dealtfel”, în loc de „de altfel” (p.560), „aşează” în loc de „aşază” (p.1134), „gips”, în loc de „ghips”(p.976), „înşeală”, în loc de „înşală” (p.1078), „motto”, în loc de „moto” etc. Scriitorul, criticul literar, dar şi pedagogul de la Huşi Th. Codreanu este pus în situaţia să dăscălească „personalitatea considerată de prim-plan a culturii româneşti”: „În caz că se utilizează forma neasimilată, spre a da un aer livresc scriiturii, atunci aspectul articulat trebuie scris „motto”-ul, ca şi în cazul altor neologisme neasimilate, precum „kitsch”-ul …”(şi nu „kitschul” sau „kitschului” cum este ortografiat de d-l Manolescu la pag.1126). Referitor la „ciudăţenia produsului”, Th. Codreanu îşi expune argumentele pe întinsul a şapte capitole, şase dintre ele având drept subiect central noţiunea canonului. La apariţia „Istoriei…” manolesciene, Th. Codreanu era conştient de faptul că „în prima etapă această carte va stârni reacţii contradictorii, între encomiastică (…) şi demolare, dar mai puţine scrutări critice pe cât posibile obiective” (p.12). Majoritatea celor care au criticat dur volumul au avut drept pretext şi „lista autorilor canonici”, întocmită partizanal de autor, în special în ceea ce-i priveşte pe autorii contemporani. Până şi unii dintre admiratorii săi au rămas dezamăgiţi de această atitudine a lui N. Manolescu faţă de anumiţi autori  contemporani ai literaturii române. Răspunzând la chestionarul revistei „Semn”, n.4 din 2009, „De ce (n-) avem critică?”, V. Gârneţ scrie că „ ne-a lipsit, probabil, şi o literatură robustă, complexă, originală care să stimuleze dezbaterile şi reflecţia critică. Prin cele afirmate mai sus nu fac tabula rasa din literatura basarabeană postbelică şi cu atât mai puţin din cea post ’89 (aşa cum a procedat în mod descalificant, cinic, Nicolae Manolescu în a sa „Istorie…”)”. Atât în Introducerea şi în Postfaţa cărţii, cât şi pe întreg parcursul demersului  critico-istoric, N. Manolescu pretinde că a preluat de la T. Maiorescu,  drept fundament al literaturii moderne, doar esteticul. Susţinând însă curentul postmodernismului, care a pierdut cultul esteticului şi al valorii, N. Manolescu se autocondamnă la contradicţii insurmontabile, devenind, volens-nolens, o conştiinţă sfâşiată. „Este vorba, în ultimă instanţă, de o ruptură ontologică, de care N.Manolescu nu este conştient, deşi uneori o presimte vag: este în joc despicarea dintre condiţia lui de intelectual român şi ideologiile ostile acestei condiţii, ideologii pe care el încearcă în zadar să le mascheze cu argumentul forte al esteticului, transformat el însuşi într-un parti-pris devastator pentru întreaga operă” (p.13). Revelatoare  în explicaţia acestei contradicţii, a fenomenului de „produs ciudat”, Th. Codreanu aminteşte în eseul său de celebra experienţă a neuropatologului american Wilder Graves Penfield (1891-1975). Savantul întrerupsese, la un pacient, comunicarea dintre emisfera dreaptă a creierului şi cea stângă, constatând, astfel, că individul a început să se lovească cu mâna dreaptă şi să se apere, în acelaşi timp, cu cea stângă. Nu este deloc întâmplător faptul că Introducerea  la cartea sa N. Manolescu şi-o intitulează „Istoria literaturii la două mâini”, text în care constată că toate istoriile literare de până la el s-au scris la o singură mână.  „Tot ce urmează, concluzionează Th. Codreanu, e pus la slujba dovedirii unicităţii istoriei sale. Confruntarea se face atât cu istoricii literari români, cât şi cu teoriticienii şi istoricii literari străini…”. Oricum, Th. Codreanu, aduce dovezi că  „scrierea la două mâini” nu este o noutate pe care şi-o poate revendica N. Manolescu, procedeul fiind consemnat de către americanul John D. Caputo într-o carte a sa, apărută în 2007: „Scriem cu ambele mâini. Critica radicală şi delimitarea reprezintă mâna stângă, dar mâna dreaptă este afirmarea a ceva ce dorim cu o dorinţă dincolo de dorinţă…” (p.16). În spiritul celor două mâini, N. Manolescu ajunge şi la selecţia autorilor care fac, în concepţia sa, istoria literaturii române, căzând fatalmente într-un subiectivism garnisit cu partizanat ideologic. În afară de faptul că unii scriitori ai literaturii române sunt absenţi din „Istoria…” lui N. Manolescu, ceea ce se subînţelege că ei nu există în istoria literară, Paul Goma, de exemplu, este prezentat drept un „paranoic” şi „antisemit”, „ judecată de „valoare”, comentează Th. Codreanu, care mi se pare una dintre cele mai mari ruşini care s-a produs vreodată în cultura românească!”(p.19). În acest sens, „mâinile” manolesciene au ceva din abilitatea maimuţelor care, după cum observă subtil într-un eseu al său Elias Canetti, folosesc ambele mâini la căţăratul în copaci. Transfigurat, căţăratul „la două mâini” se vede bine în comerţ – cu o mână dai, cu cealaltă iei. „Această senzaţie stranie, remarcă Th.Codreanu, a unui comercialism estetic o lasă şi „Istoria…” manolesciană, reflex al postmodernei culturi de consum. O mână oferă „valori”, „lista lui Manolescu”, pe când cealaltă, (…) „înşfacă spre îngurgitare neantizantă autorii indezirabili. Aşa ne explicăm nuanţarea „importanţei” celor care lipsesc din scrierea manolesciană : lista negativă, făcută invizibilă, ca ucidere ritualică” (p.19). Marea noutate însă pe care o propune în „Istoria…” sa N. Manolescu este canonul, un concept mai mult din domeniul teologic, dar implementat în cultură cu pretenţii de revoluţionarizare a ei. „Există la intelectualii români (ca şi la politicieni), comentează Th. Codreanu, o necurmată sete de a introduce forme fără fond, după cum bat vânturile istoriei. La fel se întâmplă, sub ochii noştri, cu termenul canon. E vorba de o flagrantă denaturare a conceptului lansat îndeobşte de cartea lui Harold Bloom, carte care n-a fost citită nici prin ochii literaturii române, nici prin ai autorului american însuşi” (p.21). Preluând în mod automat, orbeşte, unul din  procedeele lui Bloom de întocmire a unor liste de scriitori canonici, în sensul de reprezentativi, N. Manolescu este într-atât de obsedat de această idee, încât se ajunge la paradoxala concluzie: cei care lipsesc din  „lista lui Manolescu” nu există ca scriitori. Th. Codreanu atenţionează, că însuşi Harold Bloom, conştient de limitele propriei cunoaşteri, precizează referitor la canon că acesta „nu este şi nu poate fi doar lista pe care eu sau altcineva am putea să o întocmim”. „Aici se află perfida capcană, observă Th. Codreanu, în care s-a lăsat prins N. Manolescu, fiindcă el a extins principiul listei la întreaga literatură română, croindu-şi istoria pe conceptul de canon, dar printr-o denaturare stranie a viziunii lui Harold Bloom, care este una a neoconservatismului american, îndreptată tocmai împotriva exceselor postmodernismului liberal-stângist, neomarxist, feminist, multiculturalist etc., înglobat în ideologia politicii corecte. Prin „lista” sa, N. Manolescu apără cu o mână canonul, iar cu cealaltă îl compromite şi îl distruge, ca în experienţa lui Penfield” (p.23). E tocmai ceea ce ţine de fenomenul numit de H. Bloom drept Şcoala Resentimentului, iar „Istoria…” lui N. Manolescu se încadrează perfect pe poziţiile ideologiei resentimentare a postmodernităţii. Doar din acest unghi deformat de vedere al canonului e posibil ca în centrul canonic al literaturii române să nu fie văzut Dimitrie Cantemir, Budai -Deleanu şi Eminescu, ci Levantul lui M. Cărtărescu. Paginile despre Ţiganiada lui Budai-Deleanu în „Istoria…”manolesciană sunt cele mai consistente, dar, paradoxal, Budai-Deleanu este citit prin M. Cărtărescu, iar nu M. Cărtărescu prin Budai-Deleanu, cum ar fi firesc. Având ca reper aceeaşi ideologie resentimentară a postmodernităţii, N. Manolescu face abstracţie de tradiţie, de competiţia cu ea, în pofida faptului că, precum precizează Th. Codreanu, „nu există ceva cu adevărat nou şi valoros care să nu se întemeieze pe tradiţie, pe o arheitate, cum ar spune Eminescu. Şi, în acelaşi timp, să nu se producă şi o ruptură de tradiţie…”(p.30). Din acest motiv, Dan Zamfirescu sesiza (în revista „Cafeneaua literară”, nr.1, 2009, Piteşti) că „literatura polonă începe în secolul al X-lea, cea ungară într-al XI-lea, în schimb, conform lui N. Manolescu, noi începem să avem literatură de abia la mijlocul secolului al XVII-lea”. O descoperire „epocală” a lui N. Manolescu, în acelaşi spirit al resentimentului postmodernist, este şi inexistenţa literaturii populare, eliminând literatura folclorică din lucrarea sa. Din fericire, nu şi din istoria autentică a poporului român, deoarece un autor îşi poate permite orice năzbâtie doar în propria carte. „Nu se poate vorbi de o tradiţie literară populară, crede N. Manolescu, fiindcă aceasta este o invenţie a paşoptiştilor, una din marile mistificări, pe care întregi cohorte de „folclorişti” au întreţinut-o până în zilele noastre”(p.37). Din acest motiv Iuliu A. Zanne, cel care a alcătuit şi a tipărit între anii 1895-1903 zece volume de Proverbele românilor, nici măcar nu e pomenit în istoria manolesciană. Th. Codreanu explică această „originală” poziţie prin faptul că „N. Manolescu confundă valoarea estetică (semn al canonicităţii) cu „perfecţiunea” formală. Pare a fi una dintre erorile impresionalismului critic cultivat de autor în „Istorie…” (p.38). La două mâini e scris şi capitolul despre Eminescu, textul fiind unul dintre cele mai ciudate: „ pe de o parte îi recunoaşte geniul, însă doar la nivel impresionist, iar pe de alta îl aruncă în provizoratul ideologic” (p.43). Manolescu face abstracţie de faptul că pentru Titu Maiorescu, în crearea conceptului de canon, personalitatea lui Eminescu a fost cheia de boltă a carierei sale de critic literar. Deşi este conştient de acest adevăr, N. Manolescu acceptă condiţia de ideolog mascat al Şcolii Resentimentului, cea care şi-a făcut un titlu de glorie din distrugerea canonului, urmându-l fidel pe Z. Ornea, cel care a fost unul dintre campionii „deconstrucţiei” canonului naţional românesc. Împreună cu alţi resentimentari, ei şi-au propus în faimosul nr.265 al Dilemei din 1998 să distrugă ceea ce au numit mitul poetului naţional. „Argumentul” distrugătorilor de canon, precizează Th. Codreanu este că „noţiunea de „poet naţional” (…) nu funcţionează în literaturile occidentale şi, în consecinţă, ar fi o invenţie a naţionaliştilor români” (p.59). Acelaşi H. Bloom însă e de părere că „universalitatea canonului, care este universalitatea esteticului, nu poate fi decât abuziv despărţită de naţional”. Totuşi, N. Manolecu insistă în ideea că situarea lui Eminescu în centralitatea canonului românesc este maladivă pentru naţiunea română, iar ca temei şi pretext pentru asemenea „conclizii” îi serveşte cartea Ioanei Bot „Eminescu – poet naţional român”, apărută în 2001, în care autoarea insistă în ideea că „un Eminescu paradigmatic şi anistoric neschimbător şi pururi exemplar pentru toată   suflarea românească este o formulă mortificantă” (p.60). O contrazic însă atâţia şi atâţia mari intelectuali români care, canonizându-l pe Eminescu, n-au văzut în el pe un „frigid”, „imobil”, „mortificant”, „ilizibil” şi alte năzăreli altoite pe ideologia Şcolii Resentimentare. „Lucrurile stau exact pe dos, explică Th. Codreanu, fiindcă un scriitor canonic este viu, stimulativ, invitând la controversă, la gândire şi la trăire estetică. Tocmai bogăţia spirituală a geniului îl scuteşte pe Eminescu de mortificare. Când un scriitor iese din canon, numai atunci el devine de necitit” (p.61). N. Manolescu însă e convins că  poemul eminescian „Luceafărul” este o operă mediocră, deşi nu se poate să nu fi citit reflecţiile profesoarei din Elveţia Svetlana Paleologu-Matta care în catrenul „Nu e nimic şi totuşi e / O sete care-l soarbe ./ E un adânc asemene / Uitării cele oarbe.” a văzut punctul cel mai adânc al poemului, ca un centru al lui virtual (…), o adevărată variantă românească a Fiinţei.” Distinsa Doamnă a intuit ceea ce N. Manolescu se împotriveşte să accepte, că centrul virtual despre care vorbeşte este chiar centrul canonului literar românesc. La fel de refractar autorul „Istoriei…” este şi faţă de „Doina”(care este „xenofobă”), „Împărat şi proletar”(care este „lungă şi greoaie”), „Pe lângă plopii fără soţ…” ( despre care spune că „nu se mai poate citi astăzi fără oarecare jenă”), „Scrisorile…” (care sunt „retorice”, „şcolăreşti”, „cu o combustie lirică redusă”), „Odă în metru antic” ( care este „abstractă”, „versurile par traduse”, „poezie de concepte goale”), „Memento mori”( care e „moloz”, „dificil la lectură”), „Criticilor mei” (e „banală”).  Faţă de proza eminesciană autorul e şi mai categoric: „Sărmanul Dionis” este o „filozofie nulă”, „Făt-Frumos din lacrimă” este prea „sofisticat” şi „pe jumătate absurd”, iar psihologia lui Toma Nour din „Geniu pustiu” e „confuză”, fiind o imagine a „unui nihilism steril”. Iar publicistica lui Eminescu, din punctul de vedere al „Istoriei…” manolesciene, a susţinut tot felul de extremisme: „autohtonismul,  tradiţionalismul, şovinismul, naţionalismul din Basarabia (s.a.), xenofobia, legionarismul, reacţionarismul, antisemitismul etc”. Dacă reacţia de supravieţuire a fiinţei naţionale româneşti din Basarabia, la acţiunile şovine, demolatoare de spirit naţional, a altei naţiuni, mult mai mari şi mai puternice, este contestată de N. Manolescu, atunci, se pare, că dânsul este adeptul camuflat al celor care intenţionau să creeze în Uniunea Sovietică o nouă naţiune cu numele de „popor sovietic”, limba şi cultura rusă substituind tot ce gândea şi simţea altfel. E bine să înţeleagă şi dl Manolescu, s-o ştie şi alţi resentimentari, că doar prezenţa canonului naţional românesc în conştiinţa şi memoria basarabenilor i-a salvat de asimilare, adică de dispariţie. Oricum, deşi solidar cu  „generaţia” care a „descoperit” că Eminescu este „nul” ca poet şi gânditor, N. Manolescu îi recunoaşte o canonicitate, e adevărat că doar de rangul al doilea, subminându-i, astfel, statutul ontologic de centru al canonului românesc. Din punctul său de vedere, conform listei sale, în centrul canonului naţional românesc poate fi doar M. Cărtărescu. „Acestui autor, precizează Th. Codreanu, îi sunt rezervate ceva mai mult de 11 pagini, majoritatea  covârşitoare encomiastice (…) precum „cel mai strălucit debut din poezia postbelică”, sau „rareori un poet a fost astfel vorbit de cuvintele sale ca Mircea Cărtărescu”, sau „poetul ştie să strunească debitul său verbal colosal,(…) e suav în atrocitate şi abstract în plină efuziune a materialităţii…”(p.96) etc., etc. Părerea însă a mai multor colegi de breaslă şi a unor critici de valoare constă în faptul că elogiatul Cărtărescu este, pur şi simplu, un parodist pur sânge, deosebit de talentat şi vrednic de pana lui George Topârceanu, acest aspect fiind argumentul forte al postmodernismului său. Oricum, N. Manolescu este sigur că „Levantul” lui M. Cărtărescu este capodopera cu rang de operă canonică centrală în literatura română din toate timpurile, ea fiind comparabilă doar cu Don Quijote: „Epopeea lui Cărtărescu este (…) istoria însăşi a poeziei româneşti, o istorie foarte precisă, deşi în registru comic” (p.97).  

Intenţionând, probabil, să fie şi original în alegerea concepţiei „Istoriei critice a literaturii române”, autorul a găsit această revoluţionaristă formulă a modificării canonului central naţional, pornind de la modelul lui Harold Bloom. N. Manolescu însă s-a ambiţionat să rămână promotorul unui ethos postmodernist, aflat azi în agonie, pe când cercetătorul american reprezintă ethosul transmodernităţii. Sunt două direcţii filozofice diferite şi ostile una faţă de alta, din care motiv a şi răsărit bizara struţocămilă literară manolesciană. Autorul ei a preferat această opţiune tocmai pentru că, după cum conchide Th. Codreanu, „s-a lăsat sedus, ideologic, de mentalitatea postmodernistă a distrugerii canonului occidental şi, implicit, românesc, atacând chiar „centralitatea” eminesciană, sub pretextul că sintagma „poet naţional” este o „aberaţie culturală”. Acest aspect al „distrugerii” aminteşte, involuntar, de imnul kominternist „Internaţionala”, de care s-au inspirat revoluţionarii bolşevici în Rusia ţaristă la începutul secolului XX. Traducerea în limba română a imnului respectiv creează impresia unei atitudini oarecum mai tolerante a „revoluţionarilor” faţă de „lumea veche” („Sculaţi, voi oropsiţi ai sorţii / Voi, osândiţi la foame, sus! / Să fiarbă-n inimi răzvrătirea / Să înceapă al lumii vechi apus / (…) Luptaţi ca totul voi să fiţi!”), în timp ce versiunea rusă e mai radicalistă şi mai dură, kominternul chemând la „demolarea până-n temelii a lumii vechi”(„весь мир до основания разрушим…”), a tot ce a clădit societatea umană în plan social, cultural şi spiritual, în cazul dat fiind vorba de societatea rusă, lansând ideea de a zidi pe proaspetele ruine o lume nouă, de a modela un om nou, sovietic,de a implementa în ultima instanţă o concepţie utopică despre lume prin sacrificarea unor destine umane concrete, a milioane şi milioane de oameni vii. În acest sens, pornind de la experienţa statului sovietic, iese în evidenţă concluzia că nu orice revoluţie finalizează în evoluţie, iar orgoliul „demiurgic” poate lesne degenera în unul luciferic. „Halucinanta demiurgie” (expresia lui Th. Codreanu) este sugerată de Sorin Alexandrescu, exegetul care crede că „însemnătatea celor patru (adică a criticilor T. Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu şi N. Manolescu, n.a.) este enormă. Ceva demiurgic…”. Tentaţia „demiurgică” în esenţa ei este, de fapt, unul dintre catalizatorii actului creativ, dar atunci când „creaţia” este supusă totalmente unei ideologii, ea poate lesne să se transforme într-o acţiune distructivă. Faptul că în lucrarea manolesciană  literatura română din Basarabia lipseşte cu desăvârşire explică, la prima vedere, mentalitatea postmodernistă a autorului, adică intenţia de a remodela canonul naţional românesc. Or, literatura română din Basarabia s-a păstrat în condiţiile vitrege ale istoriei doar graţie centralităţii canonice a lui Eminescu. Nu întâmplător îi irită pe unii postmodernişti celebrul vers al lui Gr. Vieru „De avem sau nu dreptate / Eminescu să ne judece”. Dacă poetul ar fi acceptat ca în versul citat numele lui Eminescu să fie schimbat cu  cel al lui Cărtărescu, se prea poate ca literatura română din stânga Prutului ar fi beneficiat în „Istoria…” lui Manolescu de capitole întregi. Atitudinea lui N. Manolescu, însă, de respingere a basarabenilor pare să fie alimentată şi de nişte surse şi concepte ideologizate. După cum observă Th. Codreanu în eseul său (capitolul „Deconstrucţia canonului”, p.51) „reacţia de respingere a specificului naţional este cea mai trainică sechelă moştenită de N. Manolescu din anii „canonului” comunist”. Precum pe timpul regimului ceauşist în România din anumite interese kominterniste, despre Basarabia nici nu se pomenea, în actuala lucrare manolesciană se respectă aceleaşi principii şi interese. În ultima instanţă, intenţia revoluţionaristă a lui N. Manolescu de a îmbogăţi conceptul de istorie a literaturii, creând şi noţiunea de istorie „critică” a literaturii prin încercarea de a demola centralitatea canonică a literaturii române (pentru o altă ierarhie canonică) seamănă mai degrabă cu canonul sisific, în care acel rege al Corintului fusese osândit să urce mereu, la infinit, un bolovan uriaş care,  ajuns pe pisc, se rostogolea din nou la poalele povârnişului.

              Eseul lui Th. Codreanu „Istoria „canonică” a literaturii române”, prin curajul abordării unei probleme atât de complexe, prin temeinicia şi profunzimea cunoştinţelor enciclopedice, prin forţa imbatabilă a raţionamentelor şi prin devotamentul faţă de principiile obiectivităţii şi ale corectitudinii ştiinţifice, demonstrează că şi o personalitate  „considerată de prim-plan a literaturii române” e în stare să gafeze atunci când face abstracţie de legitimitatea adevărului, unicul indiciu al obiectivităţii, şi pune în faţă principiul subiectivităţii, aservit unor interese ideologice. Se prea poate ca asemenea lucruri se întâmplă atunci când e vorba de nişte personalităţi doar considerate şi nu realmente situate în prim-planul unui oarecare domeniu social, cultural sau politic.

Nicolae Rusu (pentru conformitate Vasile Soimaru)

DE LA SUPLEANT LA DISIDENT

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2010

PAMFLET

“…rescriu SUPLEANTUL în engleză, probabil sub titlul The Disident, sau THE  LAST  DISIDENT.”  Petru Popescu, din interviul cu Marius Tucă publicat în Jurnalul Naţional  din 20 noiembrie 2009.

 DE LA SUPLEANT LA DISIDENT

 Autor: Corneliu Florea

Scriu acest pamflet la sugestia unui conaţional pe care-l preţuiesc. Îl scriu ca pe un divertisment sarcastic pentru toţi admiratorii romancierului orăşenesc Petru Popescu, din trecut şi mai ales de astăzi. Îl scriu direct pentru Alex Ştefanescu, Marius Tucă şi alte elite publice de acelaşi calibru. Interviul l-am primit prin Internet, târziu dar nu prea târziu, cu o mică rectificare the last among disidents …

Nu ştiu cine, nici de ce, a intitulat interviul „Petru Popescu: M-am despărţit de Zoia pentru ca mi-era frică de Ceauşescu”, ceea ce de la început îl pune pe Petru Popescu în postură foarte proastă, de poltron, cum ar spune Caragiale, de fricos, odată şi jumătate, pentru că fricoşii nu pot fi disidenţi, nici chiar după Bulă. Apoi, să nu ne apucăm să comentăm şi valoarea sentimentelor faţa de Zoia  ale lui Petru Popescu, dacă a luat-o la sănătoasa, hăt peste ocean, de frica lui tata-socru. Sau acum, după atâtea decenii şi fără Zoia de faţă, Petru Popescu vrea să rescrie relaţia lor în sens invers: nu de supleant ci de disident!

In recenta scriere Supleantul, acţiunea începe pe vremea când autorul, Petru Popescu era supleant al CC-ului UTC şi s-a dus în Berlinul de Est pentru a  aduce de acolo o valijoară de prezervative şi să asculte formaţiunea de rock Led Zeppelin. Probabil, noua variantă de disident pentru americani, va începe cum din strainatate a adus o valijoară de documente anticeauşiste şi planul secret de acţiune al disidenţilor.

Marius Tucă  începe interviul, în stilul lui cunoscut, cu o întrebare de galanterie ieftină şi stupidă în ce limbă visează Petru Popescu, la care răspunsul e pe măsura întrebării: e bilingv în vise!! Trecem la una mai uşoară, despre venitul în România. Şi Petru Popescu (în continuare PP) dă o mică notă explicativă din care reiese că a dispărut o mică placă de bronz, o formă ovală de la mormintele familiei sale şi o să vin în România mai des, o să am ocazia să le rezolv. Punct, dar nu am înţeles ce are să rezolve în Cimitirul Sf. Vineri, unde cu respect faţa de sentimentele sale, de sentimentele noastre faţă de cei dragi, nu se mai poate rezolva nimic, indiferent cât de des venim în România, indiferent în ce limbă visăm.  

Caracaleanul Marius Tucă este iscoditor din calea afară şi după ce a aflat în ce limbă visează PP, acum vrea sa afle şi în ce limbă gândeşte. Răspunsul vine pe banda rulantă a interviurilor care nu spun decât vorbe e bilingv! Formidabil, în gândire la fel ca-n vise, aşa-s marii scriitori. Şi nu numai atât, PP face diferenţierea între nuanţele interesante pe care le are limba română faţă de altele, dându-ne  exemplul clasic, mereu folosit, al cuvântului dor fără echivalent în alte limbi şi mai departe ne vorbeşte despre un anumit simţ al sexualitaţii, foarte bucureştean pe care îl va folosi in versiunea engleză intitulată The Last Disident! Zăpăcitor! Va fi vorba de ultimul disident al sexualităţi bucureştene sau va fi ultimul disident, înscris, pe lista fără de sfârşit de douăzeci de ani de când Ceauşeştii au fost executaţi în stil KGB. În altă ordine de idei, ştiam că bucureştenii au tot felul de simţuri suplimentare faţă de noi, provincialii, dar până acum nu am citit că au şi un simţ al sexualităţi, foarte bucureştean! Şi Marius Tucă nu insistă cu întrebările pe această pistă, să mai aflăm şi noi câte ceva de la PP, doar e a senior-citizen (are peste 65 de ani) şi pare plin de acest simţ foarte bucureştean (The megasex, nu?!). Din Supleantul nu am aflat decât banalităţi de bloc bucureştean, dintre care la un moment dat, un personaj spune: Mă fac curvă. Se caută cadre noi, se elimină şi aici înapoierea României. Nu-i greu, tot ce trebuie să-nveţi e să sugi şi să oftezi  (pag.113 ). Acesta-i simţul bucureştean, asta-i practica simţului!?! Exagerez, PP poate fi şi grav în Supleantul (care pe americăneşte va fi tradus The Last Disident) citiţi: românca e o femeie nepregătită pentru sex ori pentru romanţă (pag.109) şi înşiră nişte motive ce în sute de ani au fost aproximativ la fel pentru femeile lumii, ma rog, poate cu excepţia neamului soţiei sale, Iris Friedman. Penibil, erotoman acest ultim venit printre sutele de mii de disidenţi bucureşteni, care in Întoarcerea scrie: hormonii colcăiau în mine (pag.126 ), normal la vîrsta aceea, dar de obicei nu se pun pe hîrtie! Două pagini mai încolo, descoperim că îl colcăiau şi grosolăniile insultătoare la adresa României: mi-am văzut ţara de baştină  într-un mod destul de original: ca pe o emulsie de patru lichide, care erau eroismul, trădarea, moartea şi sexul. Sexul le ţinea laolaltă pe toate. Bravo disident, şi America din ce lichide e formată?!

Mai departe dăm peste ce toată bucureştenimea ştie şi spune, cum că Marius Tucă nu citeşte nimic, el doar vorbeşte şi se tutuieşte cu PP, să vadă telespectatorul cât e el de mare, vorbind ca americani cu you, nu ca la Caracal cu ‘mneavostră sau cu mata. Păi din cauza folosirii pronumelor de politeţe am avut probleme cu intratul  în NATO şi UE, ştie orice talkative de talk-show din televiziunea bucureşteana. Întrebarea cu tu s-a legat de ce efort literar a făcut PP să scrie Supleantul în româneşte după 30 de ani. La care PP răspunde nu mă  îndoiam că aş putea scrie un text de proză substanţială, lung. Nu ai înţeles întrebarea, draga disident, el, Tucă-Tucă, nu te-a întrebat de substanţă, pe care eu cititorul nu am găsit-o, nici de dimensiuni, ci de efort. Simplu, cum zicea tatăl Dvs. După care, Marius Tucă se repede cu eu am crezut foarte tare – nu moale, ci tare ca piatra –  că poţi să scrii văzându-te cât de pasionat eşti de limbaj şi de limba română. Extraordinar, chiar aşa nea-Tucă, cine a mai văzut vreodată  un Popescu pasionat de limbajul român!! Şi PP, ca o primadonă de music hall, îi mulţumeşte de compliment  şi înfoindu-se  îi povesteşte o conversaţie comică de la Cluj. Clujenii-s comici, mai ales universitarul în ziaristică Ilie Rad, care săracul de el, s-a dat şi peste cap sa-i facă o primire triumfală, ala aria triumfală, la Cluj în toamna 2009 şi mulţamul a fost că PP nici nu i-a reţinut măcar corect numele. Păcat de Ilie Rad, îmi pare rău de el mai ales după ce mi-a scris, într-un mesaj, că a citit Întoarcerea cu sufletul la gură… universitar clujean ce să-i  zici, că numai adolescentinele citesc romanele de dragoste cu sufletul la gură. L-a răsplătit  PP.

Revin la Marius Tucă care începe o altă întrebare cu Tu încerci acum să traduci în româneşte termeni în engleză… Adică cum… nu are importanţă, fiindcă  PP zice că se poate şi mai departe, vorba lui Nea Mărin, dă cu mucii în fasole, citiţi: Pentru noua mea carieră de scriitor în limba română … ceea ce înseamnă ca, abia în viitor va fi scriitor în limba română, lăsându-ne încurcaţi cu ideea că  în trecut el a fost doar un supleant în limba română, nu scriitor român. Fără să ne mai dea  alte detalii despre noua lui carieră de scriitor în limba română, revine mereu şi mereu la „Prins” si „Dulce ca mierea” când noi, cu sufletul la gură, aşteptam de la Domnia Sa să ne spună câte ceva despre marea sa carieră, de peste treizeci de ani în limba engleză, despre operele sale în limba engleză, unde le putem procura, citi. Aşteptăm să ne spună ceva, ceva din activitatea sa de disident, a folosit limba engleză sau limba româna, sau a fost bilingv. A scris articole, eseuri, a participat la manifestări ale romanilor? Doar din 1978 până în 1989 a fost timp destul sa-şi manifeste şi să sprijine disidenţa română din Statele Unite, dacă şi aşa vrea se consideră The Last Disident, ceea ce realistic şi istoric este un non-sens fiindcă disidenţi au fost dintotdeauna şi vor fi întotdeauna! Rămîne valabilă doar varianta ultimul dintre disidenţi ( the last among disidents).

Să rămînem tot la datul cu mucii în fasole, citiţi În  Supleantul am putut să scriu exact cum ţineam minte lucrurile. Mulţi, chiar dintre admiratorii lui PP, nu cred acest lucru. Pentru aproape toţi, câţi au citit Supleantul, volumul nu a fost  decât o ficţiune facilă, vulgar-erotică, Hollywood-style, pentru cititorii săi fideli a fost un şoc neplăcut. Cât mă priveşte pe mine, cititorul lui din trecut şi de astăzi, îl compătimesc cât a decăzut iar în noua lui carieră de scriitor în limba română, mai devreme sau mai târziu se va izbi de critica analitică dură nu cea de complezenţă alexştefanească.

Spre finalul interviului, întrebările şi răspunsurile contrazic pe cele anterioare, PP ajunge la explicaţia că sunt doi scriitori Petru Popescu, că: Aventura mea cea mai importantă ca scriitor este că am fost scriitor în limba româna, apoi a trebuit să mă transplantez, după care am redevenit scriitor în limba romănă şi tot zig-zagul acesta de vorbe fără temei PP îl consideră un alpinism fără coardă, fără să ştii unde te duci, pe ceaţă. Asta cu dusul şi pierdutul în ceaţă i se potriveşte de minune! 

 

CORNELIU FLOREA (IANUARIE 2010,                 WINNIPEG – CANADA)

Ziua Unirii Principatelor – Caracterul domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2010

Caracterul domnitorului Alexandru Ioan Cuza

 

 Autor: Viorel Rus

Aniversăm în curând „Unirea Moldovei cu Ţara Românească”, de la 24 ianuarie 1859, eveniment epocal pentru istoria neamului românesc. În timpurile acelea au ieşit la iveală personalităţi ce au rămas înscrise pentru totdeauna in inimile noastre între care în prim plan domnitorul „Unirii”, Alexandru Ioan Cuza. Despre acest mare român s-a scris mult, dar nimeni atât de documentat precum istoricul de excepţie, academicianul A.D.Xenopol (1845-1920), în lucrarea sa mai puţin cunoscută publicului larg, „Domnia lui Cuza-Vodă”. Consemnez pentru cititorii „Curentului Internaţional” un fragment din capitolul acestei lucrări ce analizează însuşirile caracteriale ale domnitorului, cu lumini şi umbre, aşa cum au fost.

                                                                                                Viorel Rus

 

„… Cuza a domnit numai 7 ani, scurt răstimp din viaţa omenească şi când a fost ales era în vârstă de 39 de ani, deci om format, în care se cristalizaseră însuşirile cele mai de seamă ale caracterului său. Să le schiţăm, întrucât ne învoiesc în această lucrare amintirile contemporanilor.

            Mai întâi ca fizic, Alexandru Cuza era „un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o înfăţişare plăcută şi ademenitoare. Manierele lui erau distinse, ceea ce nu puţin îi ajuta în izbânzile sale diplomatice” (Bolintineanu, Viaţa lui Cuza –Vodă, p. 40 Comp. p. 17[1]).

            Când îl atingeai, niciodată nu-ţi rămânea dator cu răspunsul. El era foarte sincer şi prieten adevărat, dar şi către cine nu-i plăcea, se arăta îndată, căci nu ştia să se făţărească. El nu iubea pompa şi arătările exterioare şi făcea foarte puţin caz de ovaţii şi de sărbători, pe care cele de mai multe ori ştia că sunt de comandă (asupra acestui punct vezi salutarea ce i-o făcură ţăranii la 11 decembrie 1861 ( „Românul”, 20 ianuarie 1862).

            Era nelacom de bani, şi cea mai bună dovadă despre aceasta este, după cum spune Bolintineanu, el a fost unul din domnii ce a ieşit din domnie fără să fi făcut avere mare        (Bolintineanu, Viaţa lui Cuza-Vodă, p. 132 Comp., Anghel Dimitrescu, Discursurile lui Barbu Catargiu, Bucureşti, 1886, p. LV).

            El nici nu avea nevoi prea mari; nu iubea luxul, masa şi traiul său erau cumpătate, avea însă mare plăcere pentru cai frumoşi, cu toate că nu era bun călăreţ.

Într-un grad înalt era dezvoltat la el simţământul dreptăţii, pe care o recunoştea chiar şi către duşmanii săi. Aşa când apără pe mitropolitul Meletie, care era să fie dat în judecată, pentru că tăgăduise legitimitatea adunării din 1858, când ceru să se recunoască prinţul Grigore M. Sturza de deputat în aceeaşi adunare, când anulă în afacerea antreprizei şoselei din Galaţi sechestrul pus pe averea lui Lascăr Catargiu, care cu toate acestea devenise unul din duşmanii lui cei mai rostiţi. (Vezi Decretul din 6 octombrie 1865, în Monitorul Oficial din 8 octombrie 1865).

Pe lângă dreptate avea însă şi o mare delicateţe de simţăminte. Asupra acestui punct, domnul I. Zane spune, că pe când Bolintineanu, fostul ministru şi prieten al lui Cuza, stătea în casa părintelui d-lui Zane şi era plin de datorii, pe lângă că era şi greu bolnav, Cuza ştiindu-l mândru, întrebuinţase următorul mijloc pentru a-l face să primească un ajutor. Pusese pe un neguţător să-i scrie, că odată l-a înşelat cu o sumă de bani, dar mustrându-l conştiinţa, i-o restituie (Scrisoarea d-lui Iuliu Zane către A.D.Xenopol, publicată în Arhiva, XII, 1901, nr. 1-2. Vezi şi Monitorul Oficial, 4 iunie 1892).

Cuza era apoi foarte mândru şi nu pleca uşor capul înaintea altuia. Încă din timpul pârcălăbiei lui, pe când oştirile austriece ocupau Galaţiul, soldaţii nemţi obişnuiau a face multe necuviinţi. Cuza ceru de mai multe ori comandantului trupelor din Galaţi să-şi înfrâneze oamenii, la care i se răspundea tot cu glume. Într-o zi el trimise o companie de soldaţi români, ca să prindă pe acei austrieci prin crâşme şi alte locuri publice, îi legă cot la cot şi îi aduse la cazarmă. Comandantul, pentru a nu păţi şi altădată o atare ruşine, sau spre a nu fi nevoit a se opune cu putere şi a vărsa sânge, luă măsura de a pune soldaţii săi la rânduială. Această notă a caracteruluilui Cuza va domina mai ales în politica lui exterioară. Cuza era un înfocat naţionalist şi patriot, precum o dovedesc mai întâi răsunătoarea lui demisie, apoi ţinuta sa mândră şi vrednică faţă cu toate puterile, în tot timpul domniei lui ţinta lui supremă fiind ridicarea politică a poporului său, după cum dovedeşte şi după ieşirea lui din domnie, refuzul său de a intra în ţară cu ajutorul baionetelor străine, când Franţa îi făcu această propunere (Dovezile se vor aduce în cursul expunerii).

Faţă de clasele ţării, Cuza era un potrivnic al boierilor, un partizan declarat al poporului de jos şi un luptător aprig şi neobosit pentru egalitatea socială şi răsturnarea privilegiilor şi în această privire omul cel mai potrivit pentru perioada de dezvoltare în care intra poporul românesc şi care trebuia să-l prefacă din starea de barbarie orientală în aceea a occidentului civilizat.

Dar acest caracter avea ca toată făptura omenească şi umbre, pe lângă lumină. Era neserios, zeflemist, lua toate lucrurile în uşor şi prea nepăsător de soarta lui, de care însă era legată aceea a poporului pe care îl domnea (Valentineanu, Alegerea, detronarea, şi înmormântarea lui Cuza-Vodă, Bucureşti, 1898, p. 17.).

Cuza apoi deşi foarte inteligent, cuprinzând uşor lucrurile, nu prea iubea munca       (Place c. Walenski, 9 mai 1859, acte IX, p. 336: „Tout ce qui sent l`application et les affaires le fatiguent”, acelaşi Walenski, 34(12) ianuarie 1859, Ibidem, IX, p. 242: „ par une bizarrerie de son caractere, a la fois et paresseux, on ne le vit pas se placer au premier rang des lutteurs qui respousserent avec tant de`energie les intrigues de la Turquie et de l`Austriche”).

Pe de altă parte îi plăcea mult a râde şi a-şi bate joc de cei ce-l înconjurau mai aproape şi ţinea în seamă prin o mare simpatie pe acei ce primeau glumele lui. Aşa se făcu de el lăsa adeseori trebile pe mâinile oamenilor săi de încredere şi de a se constitui aşa numita lui camarilă (Librecht, Docan, Pisoschi), tocmai în momentul când el îşi înduşmănise într-un chip aşa de grav mare parte din clasa conducătoare, prin lovitura de stat.

Conform cu aceste contrasturi în caracterul său, îi plăceau loviturile zdravene, neaşteptate (Cât despre celelalte defecte ce i se puneau în seamă, Bolintineanu spune: „Se imputau domnului patima jocului. El nu juca alta decât jocuri ordinare cu amicii de când se numise domn. Îl acuzau de mândrie … În casă era amabil cu toţi, îi punea pe toţi să şadă, le permitea să fumeze, să râdă. Îl acuzau de băutură, nu bea decât apă la masă şi lichior după masă. Îl acuzau de patimă pentru femei. Nu a despărţit niciun bărbat de femeia sa, nu a făcut să plângă nici o mamă pentru fiica sa răpită”)…

            Acest om închegat de fire din tainele eredităţii, era să urce pe tronul ţărilor române în momentul cel mai critic al vieţii lor, atunci când tratatul de la Paris, scoţându-le de sub jugul turcilor şi al ruşilor sub care stătuse până atunci încujbate, le chema la viaţă nouă, atribuindu-le un rol în mersul politic al lumii…”


[1] În paranteze autorul reda sursele bibliografice pe care le-a folosit în aprecierile sale.

Un „disident” in piele de supleant

Posted by Stefan Strajer On January - 24 - 2010

  Un „disident” in piele de supleant

Romanul Supleantul de Petru Popescu

Autor: Silvia Jinga       

Dupa o cariera promitatoare de prozator in Romania prin publicarea romanelor Prins, Sfarsitul bahic si Dulce ca mierea e glontul patriei, Petru Popescu alege calea exilului, stabilindu-se in Statele Unite in 1977.  Isi transplanteaza sufletul si talentul in limba si literatura engleza, producand romane bestseller precum Amazon Beaming, Almost Adam, The Return si The Oasis. E director de filme si autor de scenarii cinematografice. Actualmente traieste in Beverly Hills, California impreuna cu sotia sa Iris si cei doi copii ai lor.  Modelele literare ale lui Petru Popescu sunt Joseph Conrad, Vladimir Nabokov, Eugen Ionescu, scriitori a caror etnicitate e diferita de limba creatiei lor.  In chiar prefata romanului Supleantul publicat la Bucuresti, editura Jurnalul in 2009, Petru Popescu marturiseste drama rupturii de matca a scriitorului, care se adresa publicului roman al generatiei sale intr-o limba in care crescuse si se maturizase artistic. Expatriindu-se, a dobandit libertatea, dar si-a jertfit o parte a eului sau, proces dureros care a insemnat „o injumatatire a fiintei interne la fel de adanca si de brutala ca aceea din adolescenta, cand imi pierdusem fratele geaman” (p. 7), marturiseste in prefata cartii.     

    

Cu romanul Supleantul Petru Popescu se intoarce la limba romana ca sa scrie o confesiune care se vrea esentiala pentru constiinta lui scriitoriceasca, pentru relatia cu generatia sa nascuta in timpul si imediat dupa al doilea razboi mondial, pentru intelegerea mai nuantata a fenomenului de absenta a disidentei anticomuniste in Romania,  si nu in ultima instanta a manifestarii puterii la virf in desfasurarea ei rudimentara si zdrobitoare.      Romanul se doreste a fi un fel de dezvinovatire si are un vadit caracter autobiografic, pornind de la intamplari reale, care l-au catapultat pe tanarul si atragatorul scriitor la un moment dat  in mediul coditian al familiei Ceausescu.

 Intorcandu-se dintr-o scurta excursie in Berlinul de Est in 1973, scriitorul e reperat de Zoe Ceusescu, „fiica puterii” care incepe sa ii caute tovarasia. Zoe isi aminteste a-l fi vazut o data la o conferinta UTC in al carui comitet central P. Popescu era membru supleant.  Asadar, ne aflam in prezenta unui scriitor care a cochetat cu puterea si cu „fiica faraonului”. Ca supleant a facut parte din nomenclatura si s-a bucurat de toate privilegiile ei. In acest sens se deosebeste de marea masa a generatiei lui.  Duplicitatea lui ne reprezinta insa intr-o oarecare masura si pe noi cei care ne revoltam inabusit impotriva dictaturii, evadand in bancuri politice si critici de cafenea,  tirade anticeausiste, ganduri si sentimente dinamitarde in ascuns, dar aplauze pe fata.  Intr-adevar, noi cei care am fost tineri in anii 70 ne recunoastem intr-o oarecare masura in oglinda pe care autorul o misca pe drumul sinuos al avatarurilor unei idile, al suferintei unei generatii pentru care patria incepea sa semene in acei ani cenusii si stagnanti cu o imensa inchisoare, din care fiecare visa si planuia sa scape cu orice pret, unii si nu putini, facand-o chiar cu pretul vietii. Ne deosebim de Petru Popescu insa pentru ca noi, infanteristii prosti ne taram pe coate in lupta cu imensele cozi la tacamuri de pui, in vreme ce el, facand compromisuri majore de constiinta isi asigurase comfortul existentei celor din varful piramidei. Pe noi Elena Ceausescu se spune ca ne-ar fi numit cu cinism „sobolanii” ahtiati dupa mancare.  

Intoarcerea scriitorului din Berlinul de Est este semnificativa pentru politica restrictiva a regimului comunist in privinta calatoriilor. Eram lasati cu grija partinica sa ne miscam numai intre limitele lagarului comunist, iar obtinerea unui pasaport pentru lumea libera era considerat un privilegiu rezervat putinilor alesi.  Si Petru Popescu s-a situat intre acei putini alesi.

Cu ani in urma, in Romania fiind as fi citit probabil cu furie un roman despre iubirea unui scriitor roman pentru odrasla dictatorului si mi-as fi zis ca nu ma intereseaza pe mine omul de rand fandarile amoroase din nomenclatura de partid.  Acum insa dupa executarea familiei dictatoriale in ziua de Craciun 1989 si dupa trecerea in nefiinta a Zoei si a lui Nicu m-am simtit in stare sa citesc sine ira et studio despre „zadarnicele chinuri ale dragostei” care se impletesc mereu cu esenta odioasa a unui regim bazat pe dosare, spionari, delatiuni si inainte de toate megalomania puterii. Din orice unghi l-am privi pe scriitorul amorez el ne apare ca un arivist sentimental, care doreste ca si Julien Sorel sa isi provoace soarta si sa razbata cu orice pret spre cotele cele mai inalte ale ierarhiei literare si politice. Parafrazandu-l pe Eminescu, am zice „pe cararile inguste prin protectie de fuste”.  Daca ar fi avut coloana vertebrala ar fi simtit cu mai multa vigoare incompatibilitatea sa cu fenomenul nomenclaturist. Petru Popescu s-a lasat ispitit de diavol, a tras foloase personale din colaborarea cu el intr-o vreme cand romanii aveau nevoie de minti luminate care sa se opuna raului.  De aceea la intoarcerea in tara acum nu poate fi primit ca un cavaler de onoare al adevarului.                              

 Reflectorul scriitorului se muta mereu de la lumea normala a unui grup de prieteni la catarama, toti tineri si toti educati spre lumea asfixianta a puterii care la prima vedere pare atat de misterioasa. Atractia pentru cunoasterea acestui mister si arivismul structural il imping pe scriitor in jocul de-a amorul cu Zoe, pe care in prefata cartii o numeste „sumbra printesa Diana a comunismului”, multumindu-i postum „cu adanca gratitudine”. Mai intra in alegerea lui Zoe ca eroina si dorinta de senzational, atat de frecvent in cultura americana pe care la ora actuala P. Popescu o practica.  Asistam la evocarea unei iubiri romantice si aproape platonice, daca am igonra scena din finalul romanului.  Zoe ne apare ca o fiinta gracila, delicata si inteligenta,  mereu rezervata, fiind intotdeauna cea care mai mult asculta decat vorbeste.  Cunoscandu-si atributiile in familia parintilor atotputernici, Zoe ramane pana la sfarsitul cartii invaluita intr-o aura enigmatica, fiind posesoarea unui magnetism personal incontestabil, compus din feminitate, rusticitate si rafinament in acelasi timp.  Ca sa-l aiba in preajma ei pe barbatul de care e indragostita, ii propune sa accepte o calatorie in cadrul grupului de presa care trebuia sa insoteasca familia dictatorului in toamna anului 1973 in Cuba si cateva state sud-americane, printre care Venezuela, Peru, Chile.  Jocul erotic se manifesta in cadrul ingradirilor puse de protocolul unei astfel de vizite. El, acest joc este singura realitate vie, avand autenticitate umana in continuu contrast cu atmosfera sufocanta, paranoica a relatiei dintre dictator si sotia sa, dintre acestia doi si slugarnicii ziaristi si demnitari care il acompaniaza pe tovarasul prim.

Limbajul de lemn al puterii exprima o lume inchistata in dogme gata sa se sfarame. Priviti de aproape cei doi aflati in varful piramidei nu sunt mai mult decat niste indivizi rudimentari, pusi mereu pe harta chiar si in fata asistentei. Expresiile stereotipe ale Elenei Ceausescu dupa ce asista la variatele manifestari publice ale sotului sunt:  „te-ai impus” sau „nu te-ai impus”, dupa context, sau „te-ai lasat calcat in picioare”.  Fara sa ii caricaturizeze, autorul smulge orice val de mistificare, descriindu-le primitivismul lor viclean, ignoranta flagranta dublata de paranoia puterii. Scriitorul se intreaba mereu cum a fost posibil ca o natie intreaga sa fie inrobita de asemenea conducatori.  Sa nu uitam insa ca ei au fost plantati in fruntea unui stat bazat pe teroare, fiind continuatorii guvernului comunist instalat de baionetele sovietice in martie 1945.  I-au ales altii decat natiunea romana. Ceea ce nu ne scuza pentru obedienta noastra in comparatie cu  atitudinea de razvratire a altor popoare mai de aproape sau de mai departe de noi. Ironia sortii a facut insa ca Revolutia din 1989 la romani sa fie sangeroasa si nu de catifea ca la cehi.

In comparatie cu perechea dictatoriala inchistata in nevroza puterii,  securistul balaoaches, Coman pare singurul om normal.  El este lacheul lui Zoe, intermediindu-i acesteia intalnirile si in acelasi timp, paznicul amorezului  la Caracas pentru a-l impiedica sa dizideze.  Scena urmaririi e bine prinsa in roman si este simbolica pentru starea de spirit a romanilor supravegheati de un stat politienesc. Incercand s-o consoleze pe Zoia, nelinistita de potentiala fuga a iubitului ei, securistul Coman da glas inca o data suferintei rupturii de tesuturi sufletesti pentru cel care si-ar parasi tara: „Tovarasa Zoia, ascultati-ma … el o fi asa cum nu-s multi, dar e facut tot din samanta de acasa si e prea destept ca sa nu stie din ce-i facut …” (p.198). Urmeaza apoi comentariul autorului: „Adancul inteles al cuvintelor din ce-i facut pluteste in aer.  E cuprinsa in acele cuvinte o asemenea robie a obarsiei, a radacinilor…” (p. 198). Meditatia asupra cuvintelor se incadreaza in tema autorului, a cartii in carte frecventa in tesatura romanului. Foarte frecvente sunt si elogiile la adresa prozei lui P. Popescu puse in gura unor prieteni sau a unor anonimi intalniti prin tramvaie.  Asta, apropo de sociabilitatea gintei latine cu atat mai guralive cu cat ne apropiem de capitala. Narcisismul scriitorului este prea insistent si devine suparator in roman.  Dupa cum deranjanta este si pseudofilozofarea condescendenta despre conditia intelectualului roman sau sexualitatea romancelor.

Planul erotic desenat  diafan se intersecteaza mereu cu cel politic infrangibil, absurd si dezumanizant.  Treptat dialogurile scriitorului cu Zoia iau turnura unei critici pe fata a celor doi dictatori responsabili pentru mizeria materiala si debusolarea morala a romanilor, pentru tragediile lor zilnice nu putine (vezi moartea Luminitei).  In aceasta privinta Zoia ramane impenetrabila si nedefinita ca atitudine, ramane deci  o fiica a clanului de care marturiseste ca nu s-ar putea desparti  pentru ca i-ar fi greu si ea nu stie sa lupte cu greul. Ea este un simbol foarte sugestiv al lipsei de transparenta a dictaturii.   Zoe e o frumoasa planta de sera si o victima  ea insasi a dictaturii, sfarsind prin a-si pierde marile iubiri, totdeauna prea neincapatoare pentru patul procustian al regulilor nomenclaturii.  Calatoria scriitorului in grupul de presa este sugestiva pentru complicitatea intelectualului roman la criminalitatea puterii. In ciuda izbucnirilor critice fata de Zoia, continua pe de alta parte sa comita, lucrand toata noaptea, portretele encomiastice ale dictatorului pentru toata presa din tara.  Nu intarzie sa apara uneltirile sirete ale celorlati confrati de breasla, care-i pregatesc tinarului lovituri sub centura. Zambetele lor onctuoase si supusenia tampa in fata stapanilor completeaza ambianta de anormalitate care i-a inconjurat pe Ceausesti.  Cat de loiale au fost slugile lui Ceausescu am vazut in timpul loviturii de stat care a avut loc in Romania in decembrie 1989. Suprematia puterii se invecineaza intotdeauna cu teama extrema de a o pierde. Frisonul unei asemenea temeri cutreiera clanul pe cand se afla in vizita din Venezuela cand aud de lovitura de stat pusa la cale impotriva tovarasului Allende.  Strofocarea momentului e creionata excelent  in roman.

Macinat de lupta interioara intre simtul adevarului si contrafacerea lui mincinoasa de catre o putere corupta, la care ar trebui sa participe in eventualitatea unei casatorii cu Zoe, scriitorul alege expatrierea. Aceasta ar fi scuza in fata constiintei sale. Ar fi fost o alternativa:  opozitia deschisa la dictatura si inchisoarea, dar nu i se potriveste lui, un „disident de catifea”.     Deznodamantul il aflam dintr-o nota intitulata Letter from Romania publicata in New York Times la 6 iulie 1975  unde este mentionat numele lui Petru Popescu, fugit pe neasteptate in Occident, lasand in urma sa o fiinta deznadajduita. Zoe a disparut din Bucuresti si toata Militia si Securitatea au fost puse s-o caute. Au gasit-o intr-o cabana la munte, incheie succinta relatare.  Am aflat acum ceea ce ni se ascunsese cu grija atunci in tara fiind. 

Rechizitoriul puterii in cartea lui Petru Popescu vine prea tarziu si ne da senzatia de deja vu. Romanul scris alert, cu suspansul necesar se citeste rapid, dar bucuria lecturii este mereu subminata de bagajul colaborationist al scriitorului. O constiinta scindata nu poate fi niciodata o constiinta adevarata.

LA MOAI IN RAPA NUI (I)

Posted by Stefan Strajer On January - 22 - 2010

LA MOAI IN RAPA NUI (I)

Autor: Corneliu Florea

“Quae  pigeat  invenisse cave quae  siveris” – Publilius  Syrus
(Fereste-te sa cauti ceea ce ti-ar parea rau sa gasesti)

Din nordica prerie canadiana pâna jos în emisfera sudica, la cea mai îndepartata insula a Polineziei de celelalte insule ale ei si a continentului e o mare, mare departare, si pentru ca nu poti sa o iei de-a dreptul, asa prin vazduh, ci numai prin marile aeroporturi, departarea se mai mareste.
Când m-am dus la agentia de voiaj, la Madame Prefontaine, care ne-a aranjat atâtea si atâtea calatorii în trecut, s-a bucurat si cu aceiasi bunavointa a fost gata sa ma ajute, dar dintr-odata zâmbetul i s-a sters spunându-mi: ‘’Am auzit de Insula Pastelui dar pâna acum nimeni nu a venit sa-mi ceara o calatorie, într-acolo. Unde-i Insula Pastelui?‘’ Si-a lasat putin capul pe o parte, si-a desteptat zâmbetul ei senin si sincer, m-a privit direct asteptând raspunsul meu. Simplu am început sa-i povestesc câte ceva despre ‘’insula pastelui’’ si sa o localizez. M-a ascultat interesata, a deschis atlasul si am gasit micuta insulita undeva pe la fundul Oceanului Pacific. A exclamat “Dumezeule da asta-i tare departe, crezi ca are aeroport?” ‘’Are, are’’ m-am precipitat eu. ‘’O, atunci e bine, da-mi doua zile ragaz si te chem eu la telefon.‘’ Am mai vorbit împreuna un timp, apoi ne-am despartit.
Cu totii am auzit de ‘’insula pastelui‘’ si stim ca se numeste asa fiindca a fost ’’descoperita’’ în Duminica Pastelui, într-un an. Mai stim ca, insula a primit înca de la început un interes deosebit pentru marile ei statui monolitice, ce sunt cu sutele acolo, unice în lume, originale, reprezientând niste fiinte umane, care la prima vedere par de pe alta lume purtând un mister pe fata si în tinuta, în asezarea lor pe toata insula, predominând la marginile ei. Insula este locuita de polinezieni, ce îsi spun rapanui si sustin ca statuile au fost facute cu mult timp în urma de stramosii lor veniti pe insula si îi reprezinta pe ei! Nu sunt statui ridicate idolilori sau altor întruchipari creatoare, sunt unii dintre sefii clanurilor, dintre cei mai remarcabili dintre ei, dintre oamenii acestei insule sositi pe catamarane în urma cu vreo cincisprezece secole, aproximativ. Statuile monolitice au fost ridicate în timp, secole dupa secole, când au trait lesnicios si în armonie. Nu exista isvoare istorice certe, dovezi arheologice dar într-un moment echilibrul concordiei s-a rupt si multe s-au întâmplat. Se presupune ca înmultirea populatiei si scaderea resurselor de suport ar fi dus la conflicte între clanuri, posibil. Se ia în considerare chiar si initierea, sustinerea si raspîndirea cultului Tangata Manu (omul pasare) pe lânga vechea credinta a creatorului unic raspândita în Polinezia, dar cu siguranta, pe dovezi, se stie ca totul a intrat într-un funest declin odata cu aparitia primilor corabieri europeni…
Este uimitor cum corabierii europeni au descoperit acest graunte de lava în îmensitatea Oceanului Pacific. Îmaginati-va realitatea: tot uscatul planetei – continentele si insulele – adunate la un loc este mai mic ca suprafata decât cea a Oceanului Pacific!! Închide-ti ochii si mergeti mai departe cu imaginatia: cum arata o insulita de 165 kilometri patrati într-un Pacific ceva mai mare de 165.000.000 kilometri patrati! Gasiti-o, nu pe harti si atlase acum, ci pe valurile oceanului, întâi cu catamaranul în urma cu vreo zece, cincisprezece secole si apoi mult, mult mai târziu de catre corabierii europeni plecati pe mari si oceane sa descopere pentru regii si regatele lor noi posesiuni, fiindca cu asa ceva se ocupau corabierii europeni înca înainte de Columb. Si de îndrazneti ce erau, tremurau în nadragi sa nu cumva sa cada înafara pamântului cel plat, ca o masa de taverna sau sa-i manânce, cu corabie cu tot, ceva monstri marini imaginati când îi batea soarele prea tare în cap sau erau beti turta prin taverne! Dupa ce s-au mai linistit aflând ca pamântul e rotund, ca soarele si luna plina, au prins curaj si au ajuns si ei sa cotrobaiasca Oceanul Pacific. Si astfel, în aprilie 1722, în Duminica de Paste, corabierii danezi plecati în expeditie spre Australia, sub comanda amiralului Jacob Roggeveen, ca amiral i se spune prin anumite documente, au vazut în orizont aceasta insula unica în lume: cea mai îndepartata de restul lumii. S-au napustit spre ea. Imaginati-va ce ochi au facut polinezienii când au vazut ceea ce nu au mai vazut, auzit sau închipuit ca exista vreodata! Imaginati-va ce ochi au facut corabierii când au vazut atâtea femei frumoase aproape goale. Ma rog, întâlnirea a fost precauta dar binevoitoare, pâna când corabierii s-au dat la polineziene iar polinezienii la bunurile corabierilor, care si-au dat jos pantalonii. Sigur, polinezienilor nu le trebuia pantalonii lor dar curiozitatea ia împins si pe ei, ca pe Adam si Eva, sa vada aceste învelitori caror nu le puteau gasi niciun înteles! Despartirea a fost abrupta si belicoasa lasând în urma polinezieni morti si sâmburi de discordie între clanuri. Exploratorul Jacob Roggeveen a notat coordonatele descoperirii si impresiile despre aborigeni, dar mai ales despre uriasii de piatra ce pazeau marginele insulei, care a devenit Insula Pastelui de acum înainte pentru europeni. Ceea ce s-a omis, fiindca asa-s marii descoperitori ascund premergatorilor este ca, mult înaintea lui ajunsese în preajma insulei, împinsi de furtunile oceanului o corabie de pirati, condusa de unul numit Davis si nu mai stiu cum, dar se da anul: 1687. Nu au putut debarca datorita furtunii, dar i-au notat prezenta. Pe urma nestavilita furtuna i-a îndepartat de insula. Slava cerului pentru înca multi ani de liniste insulara!!
Aceasta descoperire este uvertura care a declansat tragedia polinezienilor de pe aceasta oaza vulcanica din Pacific pe care ei o numeau Te Pito o Te Henua, adica buricul lumii, iar eu afirm ca au transformat-o în cel mai mare si fascinant muzeu în aer liber din toata lumea. Parerea mea.
Despre locuitorii acestui buric al lumii, ma rog, ombilicul lumii pentru cei ce sunt mai intelectuali, un cercetator antropolog al Polineziei, a emis o teorie pe anumite premize, prin care ei ar fi venit de pe o alta insula polineziana, Rapa Iti, numind astfel noua lor asezare Rapa Nui si ei au ramas polinezieni rapanui, staruind asupra denumirii Rapa Nui în locul Isla de Pascua cum oficial o numesc chilienii, Easter Island cunoscuta anglofonilor, sau pe româneste Insula Pastelui…
Madame Prefontaine îmi da telefon, e bucuroasa.‘’Acum stiu multe despre buricul lumii, pot sa-ti aranjez calatoria prin ’’Gateways International‘’, sa-l vezi si sa pui mâna pe el! Râde. Bine.
Totul s-a aranjat cum am dorit. Plec, sunt în drum spre primul aeroport, al Winnipeg-ului, ce este un mare si încurcat santier acum, fiindca se construieste un nou terminal. E vremea marilor aeroporturi, înainte cu un secol era vremea marilor gari, iar mai înainte a fost vremea marilor porturi. Evolutie, pâna unde? Florin ma duce la aeroport, dându-mi instructiuni. Zâmbesc, cum se mai schimba lumea, parca mai ieri îi dadeam noi, Ica si cu mine, sfaturi de calatorie, când pleca în taberele de vara din România sau în vacantele de iarna la schi în Canada. Doamne, cum s-au mai dus marile bucurii când eram noi trei. Ascult, se uita la mine si ma întreaba ‘’de ce ti-ai amintit, de zâmbesti?’’ Nu pot sa-i spun, nu-i spun, schimb vorba. ‘’O vrabie zbura razant cu asfaltul autostrazii, din fata vine un BAW, nu îl mai poate evita complet, se produce o ciocnire si vrabia cade jos. Soferul opreste BAW-ul, coboara, ia vrabia, care parea a fi doar în comotie si o duce la el acasa. O pune în colivie pe niste paie, pune apa si pâine în speranta ca îsi va reveni. Si vrabia îsi revine, buimacita nu recunoaste locul dar vede gratiile, paiele, apa si pâinea!  Speriata striga: Dumnezeule, l-am omorât pe cel cu BAW-ul si astia m-au bagat la închisoare!‘’ Îl amuza, nu cine stie ce, el conduce un BAW. Opriti la un semafor, din zecile pâna la aeroport, îmi spune ‘’De altceva ai zâmbit‘’ Tac. Apoi zic: ‘’Vezi ca e verde, da-i drumul, nu-i nici o vrabie.’’
La despartire, ne îmbratisam cu vechea noastra formula, acum la singular: ’’sa mergi cu bine, sa te întorci si mai bine.’’ Ma apuca durerea de suflet, dar nu am încotro, sunt în rândul pasagerilor, a trecatorilor. Acum trec, prin vazduh, de pe un aeroport pe altul. Sunt între senin si preria canadiana uscata, bruna la vreo zece kilometri sub avion. E confortabil zborul, dar e atât de neînsufletit, mai toti tac cu capul bagat în micutul ecran din spatarul scaunului din fata, mai si citesc sau mesteca guma sa produca saliva inutila, ce li se scurge neîntrerupt pe esofag în jos!! Ce m-a apucat? Îmi schimb privirea, ma uit pe gemulet afara, vad albastrul cerului ce imi aduce amintirile calatoriilor cu trenul, când ore întregi ma uitam pe geam afara. De la Timisoara calatoream în regat, asa spunea tata când mergeam în Oltenia, si de la Turnul Severin începea zarva, bâlciul, la Craiova era apogeul odata cu schimbarea trenurilor, apoi coboram la Segarcea si mai departe cu carul cu boi! Ce spectacol, ce conationali însufletiti, ce schimb informational intens de fapte si întâmplari, ce de scormoneli si vrajeli. Nu erau ecrane pentru oameni, erau doar oameni pentru oameni.
S-a lasat repede noaptea peste ziua scurta a Nordului, trecem peste Marele Lac Superior si apoi începe coborârea spre Toronto. Legati si cuminti asteptam aterizarea. O simtim, în coccis, si astfel am încheiat primii 2000 de kilometri, prin aer, în doua ore si jumatate, în care ni s-a servit un pahar de apa sau o cafea. Destul, doar suntem o tara de sedentari si obezi, din cauza ca în urma cu vreo douazeci, treizeci de ani pe avioane ne îndopau cu mâncaruri si bauturi alcolice, pe ales, producându-ne colesterol daunator, hiperglicemie pentru viitorul diabet si ne ameteau nobilii nostri neuroni. Si asta, înca nu era totul, vindeau tot timpul tigari, ca nu suportau sa ne vada ca nu fumam tot timpul. Ce vremuri nesanatoase, cum ne împingea societatea de consum la hipercolesterolemie, diabet si nicotina infartogena. Acum e bine, sanatos, platim dublu pretul de atunci si ei ne dau un pahar de apa de izvor! Sanatate garantata, globalism asigurat! Dupa un asemenea tratament ne ridicam si trecem mândri si sanatosi din avion în tub, si din tub în labirintul aeroprtului toronton.
Aeroportul toronton, este un urias si modern babilon, pentru ca asa trebuie sa fie când ai spatiu canadian la discretie si deserveste patru continente, plus Australia! Chiar asa, de unde si pâna unde Australiei i se spune continent si Canadei nu, când geografic e de doua ori mai mare decât tarisoara aia plina de canguri naturali si adoptati. Discriminare geografica, politically incorect! Pâna la urmatorul meu zbor, caruia îi zic transecuatorial, de la Toronto la Santiago de Chile, am cinci ore de asteptat. Le folosesc. O ora se duce învârtindu-ma printre cartile din librariile din aeroport, de data asta nu am gasit nimic ce ma intereseaza sa citesc, asa ca iau un cotidian canadian, si un plastic de un litru cu apa, corect zis, si-i de doua ori mai scump decât un litru de lapte! Rasfoiesc ziarul, articolele sunt scute, reclamele-s lungi, mari. Uite criza, trece criza! Sigur ca trece, toate trec, dar nu stim când, cum, si mai ales în ce trece! Ei bravo, de unde sa stie ziaristii toate astea, ce sunt ei nostradamusi, mafalde, ce ei conduc finantele lumii prin inginerie financiara a globalizarii sau globalistica? Sarcina lor de serviciu e sa faca rânduri negre pe hârtie alba dupa cum ordona patronul la care sunt angajati, iar daca sunt free lance se vor da ei pe brazda, daca nu au din altceva ce sa traiasca! Unul se întreaba de ce a luat Obama premiul Nobel pentru pace, ridicol, doar se spune clar ca pentru pace! Doamne, Doamne grei mai sunt unii de cap. Pentru care pace, asta-i alta întrebare, dar se poate raspunde pentru pacea de apoi. Cârcotasi unii ziaristi, asa s-au întrebat si când i s-a decernat nobelul pentru pace lui Elie Wiesel?! Ce antisemiti, dom’le, si nu le face nimeni nimic!. Ba unul a fost de-a dreptul fascist-rasist-fascist când a scris; i s-a decernat premiul pentru ca avea nevoie de bani sa faca propaganda anti palestiniana!! Depun, civilizat, ziarul în containarul de reciclare a hârtiilor si ma apuc de citit despre moai.
Marile zboruri, transoceanice si transecuatoriale, decoleaza seara târziu din Toronto. A venit si timpul meu sa ma urc într-un Boeing mijlociu, 767 – 300, cu patuzeci de rânduri de scaune; primele zece doar patru pe un rând, ultimile 30 câte sapte pe rând. Este plin, plinut cu nord americani si sud americani, nici un loc liber, deci, nu poate lua nici un avionstopist din cale. În timp ce noi, calatorii ne legam bine de scaun, sa nu-l pierdem în caz de domne fereste, în timp ce din microfoane se revarsa politetea capitanului si-a unei stewardese în trei limbi: doua canadiene, engleza si franceza bineinteles, si a treia spaniola pentru ceilalti ce locuiesc pe continentul de jos, ce sta agatat de al nostru precum un ciorchine de strugure de vrej. Cu totii suntem bine veniti!
Ne desprindem de tub, ne învârtim si tot oprim vreo jumatate de ora pe tot felul de piste, lasând impresia ca pilotii s-au ratacit în noapte si nu stiu încotro sa o apuce. În sfârsit, ce-o fii o fii, decolam, zburam. Dupa un timp, capitanul ne linisteste: crede ca e pe drumul cel bun!. Asa sa fie. Mai trece un timp si se anunta furajarea si adaparea, era cazul, doar e aproape miezul noptii. Meniu variat, pasta or chicken, câte un paharel de vin red or white, cafea cu cafeina diluata sau fara, sa va fie de bine si acum cu capul în ecran; se da free entertaining! Nu sunt pretentios la mâncare, am crescut si trait în vremea cotropitorilor rusi în România, cu mâncare pe cartela, insuficienta si proasta, nici nu fac pe snobul, vezi doamne, sunt în Boeing, dar compar cum era Air Canada în urma cu aproape trei decenii, când am început noi sa zburam prin lume si cum e acum, ce servicii are. Numai zâmbetul de serviciu a mai ramas acelasi, dar pe alte buze! Probabil, nu va mai trece mult, pâna când în loc de pasta or chicken vor veni cu doua pachetele într-o palma, întrebând green pasta or pink pasta, amândoua preparate cu artificial color and flavor iar de baut vor avea numai tap water or holy water. Nu critic, asa-s io, ies din mine, sa compar starile de lucruri, faptele pe care le taiesc, pentru ca e interesant si amuzant sa faci comparatii.
Uite, am trecut peste ecuator si nimeni din echipaj nu a zis nimic, ori pe vremuri dadeau si un un fel de certificat celor ce îl treceau prima data. O mica amintire legata de eveniment, de sensibilitatea fiereasca. Nu e nevoie de sensibilitate în globalism, nerentabila, ireciclabila în profituri, în bunuri de larg consum! ‘’Multe-m trec pe dinainte…’’ Si pe neasteptate îmi vine în minte ‘’o facuram, muica, si pe asta!’’ Sintagma olteneasca, o auzeam des când eram în vacanta mare în Oltenia, de unde era tata. Acolo sunt si o parte din calatoriile copilarii mele. Cu carul cu boi: în padure peste Jiu, ei ziceau jii, la târla undeva pe lânga Tufa Dranichiului, la bâlci la Gângiova de Maria Mare, si bineinteles la gara la Segarcea, ca erau nu stiu câti kilometri pâna acolo, fiecare dadea doar cu presupusul. Întoarcerea acasa, la Timisoara, la sfârsitul vacantei de vara era o mare calatorie. Sara, matusa Florica ne facea pâine la tast, pui pe vatra, brânza si ceapa,vin de gama! Ne culcam odata cu gainile si ne trezam în puterea noptii, când Al-de-bâtu de pe prispa striga ‘’voi nu plecarati, ma, tot paci sunteti, o sa pierdeti trinu, ma adormitir’’. Ne sculam rupti de somn, ne îmbracam pe întuneric, unchiu Lisandru punea boii la car si plecam cu noaptea-n cap spre Segarcea. Nu o luam pe sosea ca e mai lung drumul, o luam peste câmp, pe drumul Nedeii. În car erau coceni pentru boi si o cerga pentru mine sa ma acopar, sa dorm. Tata cu unchiu vorbeau de ale lor, de’a neamurilor. Apoi de când fusera ei pe front, îsi tot aminteau de front si de maresal, vobeau de el de parca Antonescu ar fi fost în companie cu ei, de-ai lor. Tremurând de frig îi ascultam. Când se crapa de ziua, se vedea silozul cel mare de la Segarcea, îl auzeam pe unchiu zicând ‘’uite ma ca ati ajuns’’. Tata întelegea vorba aia cu tâlc si zicea ’’Bine, ma, Lisandre te poti întoarce, de aici mergem noi pe jos, sa ne dezmortim’’. Unchiu, ca la comanda, oprea caru cu boi, ma ajuta sa ma dau jos ca eram adormit rau, ne strângea în brate si ne pupam, ne spuneam tot felul de vorbe de omenie ca la despartire si cu Dumnezeu înainte. El spre casa bucuros ca ’’nu mai batu boii pâna-n gara’’, noi pe jos înca 4 – 5 Km în frigul diminetii, un drum ce mi se parea fara sfârsit, obositor si nu aveam voie, de la Tata, sa ma plâng de ceva…
Si acum în Boeing, am trecut ecuatorul! Ce frumoasa e si povestea cu lumea cealalta, daca ar fi si adevarata, sa ma întâlnesc cu tot neamul meu drag, dar dus, sa le povestesc cum treicui, eu Ecuatorul cu Boeing–ul, asa cum trecem Jiiul cu caru cu boi. Ma uit pe micutul ecran din fata care îmi arata ca zburam la 11 mii de metri înaltime cu o viteza de aproape 850 km pe ora si afara-i minus 54 de grade Celsius. Ce pas, de carul cu boi la Boeing! Ma cutremur, nu numai eu ci si avionul, am intrat într-o zona turbulenta, de l-a trezit din somn si pe capitan fiindca ne anunta sa ne punem centurile de siguranta! Îmi pare rau ca la trezit din somn pe capitan. Câteodata, si pe unchiu Lisandru îl mai trezeau boii din somn, când ajungeau la câte o rascruce de drum si nu stiau încotro sa o ia. Unchiu se trezea, îi punea pe directie; ii conecta pe pilotul lor automat, si vedea mai departe de somn. Asa si cu pilotii nostri, numai eu nu pot dormi, traiesc o stare de exaltare sufleteasca, pentru mine e un eveniment trecerea ecuatorului, ce ma domina si pe care as fi vrut sa-l traiesc împreuna cu Ica. Pentru momente si momente închid ochii, încerc sa nu gândesc nimic, nimic. Aud numai torsul metalic al reactoarelor si fâsâitul frecarii dintre Boeing si stratosfera cea goala si rece. În jur multi dorm, multi nu, si nimeni din tot echipajul nu a avut un moment pentru calatori sa le spuna ca trec ecuatorul, din emisfera nordica unde e toamna în cea sudica unde a venit primavara.
Dupa un timp privesc din nou zborul Boeing-lui pe harta de pe micul ecran si conform diagramei acum trecem pe deasupra Boliviei. Din nou sunt invadat de amintiri, de evenimente de tot felul, vechi, adunate ani dupa ani. Bolivia este tara care si-a luat numele de la eliberatorul ei: Simon Bolivar. Unul dintre cele mai mari personalitati ale Americii Latine din toate timpurile, supranumit El Libertador! O figura proieminenta printre cei mai mari eliberatori din toate timpurile. El a eliberat Nordul Americii Latine de sub dominatia Spaniei formând Gran Columbia – Panama, Venezuiela, Columbia, Peru, Bolivia – si a desfiintat sclavia, la începutul secolului XIX-lea. A vrut sa unifice într-un tot întreaga America Latina, nu a fost înteles, nu a fost sprijinit. A reusit totusi sa desfiinteze sclavia înaintea nord americanilor, ceea ce înseamna ca a fost mai luminat intelectual si democratic decât ei, ca latinii sunt mai omenosi. A reusit si fiindca a fost educat în Europa unde de secole nu mai era sclavaj, educat întâi în Spania si apoi în Franta, unde a fost receptiv si patruns de ideile iluminismului, fascinat de Jean Jacques Rousseau. Revenind în America Latina a fost entuziasmat de cea mai mare personalitate istorica dintre toti eliberatorii continentelor americane: Toussaint L’Ouverture! Azi, omenirea nu mai aude de haitianul Toussaint L’Ouverture – africanul, sclav eliberat, care apoi i-a eliberat pe haitieni de dominatia coloniala, batându-se în razboie de gherila si învingând armatele celor trei imperii coloniale din acea vreme: englez, francez si spaniol!! Un mare erou, caruia în secolul lui, i s-au dedicat eseuri si sudii istorice, poeme si romane. A fost comparat cu Spartacus si considerat strateg superior lui Napoleon, corect raportat la diferenta de forte si spatiu. Toussaint L’Ouverture a eliberat Haiti de dominatia coloniala si a fost primul din cele doua Americi care a abolit sclavagismul. Napoleon a trimis împotriva lui, în Haiti, pe cumnatul sau, Generalul Leclere în fruntea a 20.000 de soldati, sa restabileasca dominatia si sclavagismul. Nu au putut face fata rezistentei de gherila a sclavilor eliberati, si atunci, a mai trimis alte mii de soldati în sprijinul cumnatului sau. Pe mine, m-a impresionat aceasta hotarâre a lui Napoleon, aceasta campanie în care a transportat peste ocean atâta armata, fiindca era doar la începutul secolului XIX-lea!! Formidabil de costisitoare o miscare de trupe de asemenea anvergura, e mai ceva decât cele din al Doilea Razboi Mondial, luând în consideratie diferenta de tehnologii dintre corabiile cu pânze si vapoarele cu puternice motoare! Din nefericire pentru francezi, pâna la urma s-a ales praful si pulberea de toata aceasta campanie transatlantica a lui Napoleon, în doi ani. Aceasta campanie nu era pomenita în manualele scolare franceze, nici de Toussaint L’Ouverture, care a fost tradat si astfel francezii l-au rapit si dus in Franta, unde a murit în închisoare. Napoleon si-a umbrit mai rau stralucirea în Haiti decât la Moscova si nu numai atât. Dupa înfrângerea din Haiti, s-a vazut în situatia sa vânda Louisiana franceza americanilor, fiindca a lasat-o descoperita în fata lor! Cu acele zeci de mii de soldati francezi trimisi în Haiti, Napoleon ar fi putut sa apere si sa pastreze Louisiana, daca îi trimetea acolo, unde colonistii francezi îi asteptau, sclavii eliberati de Toussaint L’Ouverture nu i-au asteptat! Se pare ca istoria lumii nu este facuta de conducatorii ei, care, pâna la urma, îsi dau în petecul superego-ului megaloman, istoria lumii e facut de eroii ei, asa au hotarât zeii!!
Uite ce m-a apucat pe mine acum, privind diagrama cu Boeing-ul ce trece pe deasupra Bolivei si nu mai pot opri avalansa aceasta, de la Simon Bolivar, la Toussaint L’Ouverture si ajung la Che Guevara din a doua jumatate a secolului XX, inclus de istorici în prima suta a celor mai proieminente personalitati ale secolului! Un erou: Guerrillero Heroico al Americii Latine. Amintirile se împâng unele pe altele. Ica a citit ‘’The Motorecycle Diaries’’ si însufletita mi-a povestit, câteva zile in sir, despre studentul medicinist, Ernesto Guevara, care si-a întrerupt pentru un timp studiile sa traverseze America Latina cu motocicleta, împreuna cu un prieten. Motocicleta si-a dat sfârsitul nu mult dupa ce a trecut Anzii Cordilieni, în Chile si de acolo începe adevarata odisee transcontinentala, ce a avut un impact puternic, determinant asupra vietii si destinului sau. Saracia vazuta si traita de-a lungul calatoriei l-a coplesit si razvratit. Che Guevara era, atunci, un tânar sportiv viguros dotat cu inteligenta si cultura, era un cititor asidiuu, care a dorit sa schimbe starea sociala a Americii Latine, ba mai mult, asemenea multor din generatiile anterioare si a lui, doreau o uniune latina americana, considerând frontierele dintre state o fictiune groteasca pe lânga realitatea istorica. Termina facultatea si dupa ce îsi ia diploma de medic, porneste din nou prin America Latina dorind sa se dedice celor oropsiti. Cauta solutii, dar pâna la urma ajunge la concluzia ca numai o revolutie transcontinentala poate sa schimbe starea de înapoiere si saracie a majoritatii locuitorilor sud americani. Se alatura fratilor Castro – Raoul si Fidel – si împreuna cu alti 80 de companeros pleaca în Cuba sa-l rastoarne pe dictatorul Batista. Si au reusit printr-un razboi de gherila, în care Che din medic a devenit un luptator de temut, prin actiuni cutezatoare dincolo de orice limita, prin austeritate si disciplina cumplita. A urcat treptele victoriei spre popularitate, ale accesiunii sociale si politice, dar la zenit a inceput sa-l caute bratul lung al CIA-ului, apoi l-a dezamagit lasitatea lui Hrusciov în fata imperialismului american! I-a criticat dur în public, la ONU, atât pe americani cât si pe sovietici. Se apropie de chinezi si asa se produce despartirea de fratii Castro. Che Guevara s-a afundat în Congo sa duca un alt razboi de gherila. A fost un fiasco total, au mai scapat doar câtiva. Si dupa un timp a ajuns în Bolivia. Che Guevara nu a renuntat niciodata la idealul sau cu toata experinta pe care a trait-o, cu toate înfrângerile avute. Adeseori îsi spunea: daca am reusit în Cuba, am sa reusesc si-n alta parte!’’ O extraordinara personalitate, inzestrat fizic si intelectual sa fie reformator revolutionar. Cine-l eticheteaza doar comunist este un neinformat, un individ dopat doar de propaganda anticomunista americana. În Bolivia, CIA-ul împreuna cu dictatorul bolivian pornesc o vânatoare masiva pe urma unui grupulet de gherilisti epuizat fizic si moral, nesprijinit de populatie, ratacind într-o jungla ostila. Che Guevara este prins si împuscat din ordinul presedintelui bolivian la sugestia Washington-ului. Ceea ce ne-a socat, pe Ica si pe mine a fost faptul ca, mort fiind i-au taiat amândoua mâinile sa le trimita la Buenos Aires, unde politia îi avea amprentele lui digitale, pentru confirmarea identitatii! Barbarie din ordinul CIA in secolul XX! Normal în asemenea cazuri era suficient sa-i ia amprentele pe hârtie, nu sa taie mâinile unui cadavru pentru identificare. Da, amprentele digitale au corespuns cu cele din dosarul politiei argentiniene, erau ale lui Ghe Guevara. Si comportamentul profanator razbunator continua, politia argentiniana trimite mâinile lui Che Guevara cubanezilor, lui Fidel Castro în timp ce corpul lui, împreuna cu a altor sase camarazi împuscati, au fost aruncate într-o groapa comuna ascunsa, cunoscuta doar de câtiva militari bolivieni. Târziu, dupa aproape treizeci de ani, la insistentele unui scriitor s-a indicat locul si s-a permis dezhumarea. Printre schelete, era unul fara mâini… (va urma)

Literatura pe muchie de cuţit

Posted by Stefan Strajer On January - 22 - 2010

Literatura pe muchie de cuţit

Autor: George Petrovai

            Nu există om responsabil care în întrega lui viaţă să nu participe din toate puterile ce i-au fost dăruite de Creator la tranşarea conflictului dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, dintre just şi injust. De ce? Pentru că omul, aşa păcătos şi ticălos cum ne este înfăţişat de întreaga istorie a credinţelor şi a existenţei sale, până în clipa de faţă se dovedeşte a fi singurul filtru real şi activ al conceptelor mai sus amintite din fragmentul de Cosmos accesibil cunoaşterii umane, altfel spus doar el este posesorul acelui inefabil şi ultrasensibil instrument numit conştiinţă, graţie căreia el se străduieşte să încline balanţa faptelor sale mai degrabă spre bine decât spre rău, mai cu tragere de inimă spre adevăr decât spre minciună, mai curând spre just decât spre injust.

            E drept că nu întotdeauna omul a fost capabil să discearnă cu claritate şi precizie între noţiunile polare ce-i jalonează existenţa: fie din pricina unei intenţionate carenţe de creaţie (el nu putea fi conceput perfect, adică fără ezitări şi îndoieli, pentru că într-o asemenea variantă nu mai era om, ci ar fi dobândit chipul şi aura divinităţii!), fie din pricina relativităţii noţiunilor polare mai sus amintite, ştiut fiind că în dezvoltarea lor istorică binele şi răul, de pildă, se transformă deseori în contrariul lor, fie dintr-o mie de alte motive care contribuie la configurarea omului căutător, îndeosebi a acelui om fără Dumnezeu, despre care gânditorul Petre Ţuţea opina că “este un animal raţional ce vine de nicăieri şi merge niciunde”.

            Iată cauza pentru care încă din cele mai vechi timpuri omul scormonitor şi atât de neştiutor, respectiv omul raţional şi atât de neîncrezător şi-a căutat aliaţi şi protectori, pe scurt şi-a căutat alinarea şi izbăvirea în infinitatea tăcută şi neliniştitoare a transcendenţei. Astfel că, până la trasarea drumului anevoios ce urcă ameţitor spre Marele Tot al religiilor monoteiste şi universaliste, din disperarea şi nevoia aprigă a omului arhaic de comunicarea cu extramundanul s-au născut acele prodigioase şi irepetabile mitologii ale tuturor popoarelor antice cu misiune civilizatoare (sumerieni, egipteni, asiro-babilonieni, fenicieni, chinezi, indieni, greci, romani), care dacă n-au avut puterea să-i convingă pe urmaşii tot mai sceptici ai izvoditorilor lor în legătură cu supremaţia şi infailibilitatea zeilor, în schimb au puterea ca acuma, în creştinescul secol 21, să ne farmece cu debordanta lor fantezie şi bogăţie de imagini…

            Drept este că nici marile religii monoteiste nu i-au adus omului liniştea sufletească şi mult aşteptata eliberare din chinurile îndoielii, chiar dacă pentru întemeierea şi răspândirea creştinismului, mai apoi a islamismului, adepţii lor de voie şi nevoie au contribuit cu atâtea jertfe umane, cum nici prin gând nu le-ar fi trecut celor mai cruzi zei păgâni să pretindă de la închinătorii lor.

Dimpotrivă, dacă avem în vedere pustiitoarele războaie purtate fie pentru afirmarea întâietăţii credinţei (cruciadele, războaiele dintre catolici şi protestanţi), fie pentru apărarea credinţei (războaiele cu turcii), şi dacă mai avem în vedere rugurile inchizitoriale ce au străluminat sute de ani Europa preacatolică, atunci putem spune că da, civilizaţia se datorează teocraţiei, adevărata organizatoare a Europei şi prin ea a celei mai mari părţi din lumea noastră, dar mai putem spune că neliniştile omului nu s-au micşorat, cu toate că el a înţeles din spusele înţelepţilor şi din predicile teologilor că mai presus de binele hedonic sau cirenaic (cel creat în secolul al IV-lea î.e.n. de filosoful Aristip din Cirene) şi mai presus de utilitarismul cantitativist al lui Bentham se situează binele moral, adică binele suprem. De ce suprem? Deoarece un asemenea bine presupune unitatea fondului şi a formei, altfel spus îmbinarea efortului depus întru desăvârşirea continuă (ca de pildă renunţarea la anumite plăceri vinovate) cu conştiinţa binelui – forma subiectivă adecvată.

            De menţionat că ceea ce n-a reuşit să facă biserica în perioada ei de tristă glorie din Evul Mediu, când împotriva ereticilor şi vrăjitoarelor desfăşura un vast arsenal de urmărire, întemniţare şi nimicire (de la tortura uşoară până la arderea pe rug), a reuşit mult mai bine arta cu mijloacele ei specifice de a ilumina, sugestiona, sensibiliza şi converti sufletele însetate de bine, frumos şi adevăr.

            Căci iată ce pune Shakespeare (această ultimă catdrală gotică din secolul al XVI-lea, cum îl preamăreşte Victor Hugo) în gura bufonului regelui Lear: “Înţelepciune şi prostia se ţin de mână pe muchia de cuţit”! Adevăr întru totul valabil atât pentru frământatul secol 20, cu cele două pustiitoare războaie mondiale, cât şi în acest prim deceniu al decolului 21, cu efectele poluării mult mai devastatoare decât toate actele teroriste la un loc, secol care – în pofida prezicerilor lui André Malraux – se încăpăţânează să fie, cu toate că nu-i cu nimic mai religios decât secolele anterioare. Poate doar mai ipocrit şi mai bisericos, dacă nu pretutindeni, măcar în ţări precum România, care în van îşi fac iluzii că au scăpat pentru totdeauna de bolşevism…

*

            Când vorbim de literatura pe muchie de cuţit, nu putem să nu-l avem în vedere pe Boris Vian, acest straniu şi surprinzător scriitor francez (născut în 1920, mort în 1959), care în volumul de povestiri apărut în anul 2007 în Colecţia “Cotidianul”, cu titlul Blues pentru o pisică neagră – căci despre aceste povestiri se va face vorbire în continuare, construieşte o lume unde totul devine cert şi coerent, dar nimic din ce se întâmplă în ea nu pare a fi posibil în lumea noastră de zi cu zi.

            Fireşte, fiecare scriitor îşi construieşte propria sa lume în interiorul operei zămislite, lume populată cu personaje mai mult sau mai puţin individualizate, care îşi acoperă goliciunea cu veşmintele stilului său şi-şi mişcă trupurile pe coordonatele gândirii sale.

            Dacă printr-o lectură atentă izbutim să ne plasăm în interiorul sistemului tridimensional (concepţii-personaje-stil) al povestirilor lui Boris Vian, atunci lesne vom deduce că ele se plasează la intersecţia dintre literatura absurdului (André Malraux, Albert Camus, dar mai ales Franz Kafka) şi literatura (lumea) nonsensului promovată de Lewis Carroll în celebrele llui basme cu Alice.

            Două argumente vin în sprijinul afirmaţiei de mai sus:

            1)Literatura absurdului este o reflectare la nivel artistic a ideilor şi situaţiilor absurde în care se complace omenirea, ca urmare a distorsiunilor moral-spirituale suferite de ea după cele două conflagraţii mondiale. De altminteri, nu-i greu de dedus (spre exemplu din opera lui Franz Kafka, ori din cea a lui Robert Musil) că lumea interbelică se prezenta simţitor schimbată în comparaţie cu cea de dinaintea primului război mondial, pentru ca supravieţuitorii celei de-a doua conflagraţii să fie radical schimbaţi faţă de cum au fost ei înşişi în perioada interbelică.

            Desigur, diferenţele dintre scriitori, în general dintre artişti, se datorează nu doar gravităţii şi profunzimii ideilor dezbătute, fapt care decurge în exclusivitate din zestrea culturală a respectivilor, ci ea este dată în chiar mai mare măsură de stilul pe care aceştia şi-l formează. Cum stilul este produsul de excepţie al graţiei divine şi el merge mână-n mână cu instinctul limbii, formelor, culorilor sau al sunetelor, iată că el se constituie în distinctiva amprentă a înzestrării native a artistului.

            Andra Matzal, cea care semnează scurta prezentare biografică a lui Boris Vian, ne spune că în povestiri acesta “îmbină ca într-un laborator savant sarcasmul şi ludicul, cruzimea şi inocenţa, toate acestea printr-un continuu joc de limbaj a cărui frenezie aminteşte de ritmurile de jazz…” (Fac precizarea că autorul a colaborat cu diverse formaţii de jazz, alături de care a participat la multe turnee ca trompetist.)

            Înarmaţi cu aceste date despre autor, avem de-acum capacitatea să privim cu o relativă detaşare notaţiile sale cinice din povestirea Furnicile de genul următor: “Mina nu lăsase din el decât bucăţi greu de manevrat…”; sau: “Am sfârşit prin a ne debarasa şi de al treilea tanc încărcând o puşcă antitanc cu pudră de strănutat, iar cei din interior s-au dat într-atât cu capul de blindaj că n-am mai scos decât cadavre. Doar conductorul trăia, dar îşi prinsese capul în volan şi nu mai putuse să-l scoată, aşa că în loc să distrugem tancul care nu avea nimic, am tăiat capul tipului”.

            Nici celelalte povestiri nu duc lipsă de scene încărcate cu cruzime. Astfel, personajul Jacques Thejardin din Racul îşi taie capul cu un cuţit mare, iar Figurantul din povestirea cu acelaşi nume “luă un cui gros şi ruginit, îl înghiţi şi astfel muri în cel de-al douăzeci şi doilea an al său”.

            2)Cel de-al doilea argument ne este pus la îndemână de povestirea Blues pentru o pisică neagră. În ea ni se prezintă nu doar “un motan teribil de mare, cu ochii galbeni şi o mustaţă à la Guillaume al II-lea”, ci şi înzestrat cu darul vorbirii, ceea ce de îndată ne duce cu gândul la isteaţa Pisicuţă-Cheshire a lui Lewis Carroll şi – de ce nu? – la uriaşul motan Behemoth din senzaţionalul roman Maestrul şi Margareta al lui Mihail Bulgakov.

            Dar motanul lui Boris Vian nu are doar darul vorbirii, ci şi pe cel al beţiei, slăbiciune care-i provoacă moartea după ce “a băut ca un spart” o mare cantitate de coniac.

            De precizat că limbajul utilizat de autor este simplu şi direct, adeseori chiar repezit, doar pe ici-pe colo el înfăţişându-se confuz până la nonsens: “Atunci timpul încetă în sfârşit să mai treacă” (Ceaţa); respectiv: “La zece kilometri de după-amiază” (Gâsca albastră).

            Cât priveşte personajele, ei bine, acestea sunt prezentate cititorilor doar prin câteva tuşe, aplicate cel mai adesea în băşcălie, bunăoară aşa ca “blonda script-girl mijlocie, destul de ştearsă, cu o expresie translucidă” din povestirea Figurantul. Din motive pe care autorul nu consideră că este necesar să ni le facă cunoscute, el plimbă personajul zis Majorul prin mai multe povestiri (Şoseaua pustie, Gâsca albastră, Figurantul), descriindu-l cu un cocteil de umor şi cruzime după cum urmează: “Îşi extirpă ochiul de sticlă din orbita corespunzătoare, îl lustrui cu grijă cu colţul batistei, scuipând deasupra, şi îl întinse câinelui care refuză să facă schimb”.

Sighetul Marmaţiei,                                                                                       George Petrovai

     20 dec. 2009

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors