Archive for the ‘Cultural’ Category

Bunelul Creangă si cartea „cu şi fără securişti”

Posted by Stefan Strajer On February - 14 - 2010

Bunelul Creangă si cartea „cu şi fără securişti”

 

Azi, 14 februarie 2010, de ziua bunului nostru colaborator, Ovidiu Creanga, redactia “Curentului International” ii ureaza: La multi ani!, la implinirea venerabilei varste de 89 de ani!

*

Va prezentam un material pus la dispozitie de domnul Ovidiu Creanga, cu un text semnat de Iacob Cazacu-Istrati si cateva informatii pentru cei interesati de cartea tiparita recent: “cu si fara securisti”.

*

L-am cunoscut în toamna lui 2007 în Toronto, Canada, la şedinţa cenaclului literar „Nică Petre”, care pe atunci se numea „Observatorul” şi care e condus şi astăzi de redactorul revistei, Dumitru Puiu Popescu.

Am rămas încântat de atmosfera ce domnea acolo – plină de voie bună şi prietenie, de dragoste faţă de valorile noastre naţionale. Pentru moment, uitasem că sunt oaspete. Mă vedeam acasă, în sânul familiei sau la o serată literară, între colegii mei, profesorii şcolii medii din Căzăneşti, jud. Orhei.

Şedinţa cenaclului era închinată sărbătorii de 1 decembrie – Ziua Naţională a României. A luat cuvântul şi eroul meu. Cu atâta dragoste a vorbit despre mândria de a fi român, încât nici nu găsesc cuvintele care să-mi descrie farmecul cu care l-am ascultat. După şedinţă, s-a apropiat de mine (fusesem prezentat de către dl Dumitru P. Popescu ca profesor de istorie, român basarabean, şi am citit din versurile mele noi), de parcă am fi fost cunoscuţi de când lumea: „Hm… Eu sunt tot basarabean, dragul meu, din Vărzăreşti, judeţul Lăpuşna”. A rostit aceste cuvinte cu o asemenea intonaţie şi cu atâta pasiune, încât pe dată am înţeles ce a dorit să accentueze – că rădăcinile şi dragostea lui faţă de Basarabia sunt cele mai puternice din lume.

Aşa mi-l imaginez ori de câte ori îmi amintesc de el: faţă deschisă, zâmbet binevoitor, privire visătoare, suflet mare, plin de speranţe şi de optimism. Aşa îl văd mereu, fie în rolul lui Moş Bodrângă cu povestirile despre copilăria şi adolescenţa petrecută pe plaiul natal din România Mică (Basarabia, n.r.), fie ca epigramist. Umorul îl însoţeşte pretutindeni, chiar şi atunci când povesteşte despre adevăruri triste şi dureroase în ultima sa carte – „Cu şi fără securişti”.

A avut şi are parte de o viaţă trăită din plin, cu toate bucuriile şi tristeţile ei. Nu oricine s-ar putea mândri cu o asemenea viaţă… A trăit în iureşul marilor schimbări, al marilor evenimente a două secole: perioada interbelică, însoţită de reformele din ţară; raptul Basarabiei, din care a fugit; vâltoarea războiului celor mai mari tirani-dictatori din lume; perioada postbelica de „construire” a comunismului mondial; revoluţia din 1989 din România şi cea din 2009 din RM. A trăit în două lumi cu totul diferite: Lumea Răului (înlănţuirii) şi Lumea Binelui (a libertăţii) pe care o descrie cu multe amănunte.

Bunelul Ovidiu (aşa m-a rugat să-i zic) este unul dintre puţinii scriitori curajoşi pentru care Adevărul este sfânt şi nu-i este frică să-l descrie după cum şi argumentează: „…Am să pomenesc despre unele personaje „celebre” din trecuta epocă şi am să folosesc numele lor adevărate”. Nu fiecare dintre noi are curajul să recunoască faptul că s-a aflat pe lângă „geniul Carpaţilor” şi „savanta cu nume mondial” (soţii Ceauşescu). Zice că „de câte ori am încasat un picior în fund, de atâtea ori am avansat „un pas înainte”.

Cartea „Cu şi fără securişti” este şi una de istorie, în care autorul descrie nu numai evenimentele locale, dar şi universale. Aici găsim descrierea aşezării geografice, vieţii social-culturale şi politice a tuturor ţărilor vizitate de scriitor, pe care nu le poţi întâlni în unele manuale de istorie. Este o carte plină de adevăr, scrisă din suflet pentru urmaşii ştiinţei şi culturii române.

Mulţi ani înainte, bunele Ovidiu Creangă!

Iacob Cazacu-Istrati,

 Stimați prieteni,

 

Faptul că am avut numeroase cereri de a vinde ultimul meu volum, „cu și fără securiști”, atât din America cât și din Europa, m-a hotărât să fac acest lucru în mod organizat, din care motiv trimit acest mesaj, astfel ca eventualii doritori ce ar vrea să cumpere cartea să o poată face cu ușurință.

Cartea are 360 de pagini, legată de mână, nu lipită ca să-i fugă paginile, cu coperte tari, în condiții grafice superioare.

Cel mai autentic scriitor al timpurilor noastre domnul PAUL GOMA dizidentul care când se lua la trântă cu Ceaușescu noi dârdâiam de frică sub pat făcându-ne cruce cu limba, a avut amabilitatea și a scris prefața la cartea mea.

În această prefață veți afla fapte șocante:  Nicolae și Elena Ceaușescu nu au fost executați pe data de 25 dec. 1989 (in ziua de Crăcin) așa cum este versiunea oficială, ci au murit fiind torturați să spună conturile de la bancile unde au banii în străinătate. Ceaușescu avea unghiile smulse și era plin de vânătăi și contuziuni și Elena avea un picior dislocat.

In cuprinsul carții eu „desconspir” unele din metodele aplicate de „Secu” în relațiile cu Comerțul Exterior. Am spus totul foarte sincer, asumându-mi orice risc.

Cartea a fost primită cu aprecieri pozitive de către cei ce au citit-o.

Cartea mai include ca bonus o mică broșură scrisă de scriitorul Corneliu Florea (Dr. Dumitru Pădeanu) din Winnipeg intitulată: Patibularul Patapievici în care Corneliu Florea dă în vileag modul în care Directorul Institutului Cultural Român, Horia Roman Patapievici, își bate joc de România și de poporul român.

Mai jos voi descrie modul cum se poate procura cartea aparută la editura VICOVIA din Bacău in noiembrie 2009.

Eventualii cumpărători din America vor comanda cartea la:

Mr. Ovidiu Creanga

353 Betty Ann Dr.

Toronto, On. M2R 1B5

CANADA

Vor trimite un CEC sau MONEY ORDER cu suma de US $ 25.00 care include și transportul și alte costuri.

În același plic se va trece adresa unde trebuie trimisă cartea, (și opțional telefonul și e-mail-ul cumparatorului).

Eu voi trimite imediat cartea la destinație.

Telefonul meu este 416-221-1143, mobil 416-723-9923, fax 416-512-9535, e-mail ovid.creanga@gmail.com

Eventualii cumpartori din Europa vor lua legatură cu dl. Viorel Cucu, editorul cărții de la editura VICOVIA din Bacău care va vinde cartea tot la valoarea de US $ 25.00.

Pentru România dl. Viorel Cucu va stabili un preț în RON.

Adresa Dl Viorel Cucu este:

Mr. Viorel Cucu editor editura VICOVIA

Str. Mărășești 110/D/14  600073

Bacău ROMÂNIA

Tel/fax 40 234 575 929, mobil 0742927031

e-mail vicovia@gmail.com

Vă salut cu respect,

Ovidiu Creangă, Toronto, feb 2010

REVISTA AGERO LA ANIVERSARUL UNUI DECENIU DE LA APARIŢIE

Posted by Stefan Strajer On February - 11 - 2010

EVENIMENT

 PREMIUL DE EXCELENŢĂ PENTRU UN WEBMASTER  DE NOTORIETATE: VALERIU LUCIAN HETCO

 REVISTA AGERO  LA ANIVERSARUL UNUI DECENIU DE LA APARIŢIE

 

          În virtutea faptului că suntem români şi dorim să ne preţuim valorile şi personalităţile de excepţie devenite emblematice pentru cultura noastră, forurile culturale gălăţene au hotărât să acorde  Domnului Lucian Hetco – Premiul de Excelenţă pentru activitatea de promovare a culturii şi artei româneşti peste hotare, cu atât mai mult cu cât, se apropie Jubileul de zece ani de la apariţia revistei „AGERO”.

Din multitudinea apariţiilor revuistice, fie pe suport clasic, fie în sfera on-line, ce s-au afirmat cu adevărat şi au rezistat nesiguranţei tranziţiei, prin  valoare, competenţă, profesionalism şi, mai ales, ţinând piept tentaţiilor de a se banaliza, urmând spiritul gregar al momentului şi al trendului, din ce în ce mai agresiv, dar nu şi valoros, al epocii actuale, în special în anii de după 2000,  revista AGERO s-a distins încă de la început, prin calitatea ei, prin înalta profesionalitate  şi iscusinţa de conducător a directorului şi redactorului şef, Domnul Lucian Hetco.

            Apariţie permanentă de-a lungul acestor ani,  AGERO, Revistă de Cultură, Opinie  şi Informaţie,  serveşte interesele informaţionale şi culturale ale românilor. AGERO – un simbol al educaţiei şi culturii latine, al bunului gust şi al toleranţei este  o Tribună liberă de luptă împotriva prăbuşirii valorilor naţionale şi internaţionale.

            Revista AGERO, din Stuttgart, editată de  eseistul, poetul, publicistul şi promotorul cultural Lucian Hetco, care este şi redactor responsabil, om de cultură complet şi intelectual de marcă, se constituie de ani buni,  într-o publicaţie  de cultură şi  informaţie pe web, adresată tuturor persoanelor vorbitoare de limbă română şi este o tribună liberă, aşa cum am afirmat,  în slujba onestităţii, democraţiei şi integrităţii morale a românilor din Germania şi din alte părţi ale lumii.

            O muncă prodigioasă, copleşitoare, jertfelnică, încununată cu succes, care se reflectă în tirajul absolut impresionant de 10-12 mii de accesări pe zi – un adevărat record! AGERO – este o enciclopedie la purtător!

            Înfiinţată în urmă cu  aproape zece ani, în cadrul Asociaţiei Germano-Române din Stuttgart, cu acelaşi nume, revista AGERO şi-a propus încă de la început în platforma-program, să informeze cititorii în mod competent şi realist asupra fenomenului cultural şi social românesc. Socotită ca o publicaţie reprezentativă de referinţă, de gradul 5 pe Google, în  ceea ce priveşte interesul cititorilor, cu circa 600 de corespondenţi români şi străini din cele cinci continente, cu  8000 până la 12.000 de accesări zilnice, cu un Forum pentru comentarii care au creat diferite curente de opinii – revista AGERO şi-a câştigat un binemeritat loc pe podiumul celor mai prestigioase publicaţii din lume. Glasul românilor, prin această tribună culturală se face zilnic auzit, în cele mai îndepărtate colţuri ale planetei. Astfel, ea a devenit un adevărat fenomen cultural de masă, pusă în slujba românismului şi a principiilor democratice autentice, a onestităţii şi integrităţii morale a românilor din Germania şi de pretutindeni.  Fără a fi elitistă cu tot dinadinsul, ea se adresează oamenilor de cultură şi artă, oferă răspunsuri şi conduce la adevărate valori spirituale, menite să devină perene.

            Firul luminos care a străbătut-o şi o străbate permanent este dragostea de neam şi cultură, descoperirea de noi valori şi în acelaşi timp, păstrarea tradiţiilor şi obiceiurilor specific româneşti bazate pe creaţia înaintaşilor, toate acestea conectate la marile valori ale civilizaţiei omenirii. Având ca principiu selecţia riguroasă a informaţiei, departe de agresivitatea vulgului şi a kitsch-ului, revista AGERO are o structurare excelentă, pe domenii, un design plăcut şi atractiv. Găsim aici articole de istorie, etnografie, publicistică, proză, cultură, critică şi istorie literară, analize şi comentarii, opinii privind actualitatea germană, actualitatea românească, dar şi oferind posibilitatea de deconectare  prin rubrica de caricatură, umor şi epigrame. Principalul reper, însă, îl constituie cultura, adânc implementată în contingent, în realităţile şi specificul românesc, de care ţine totdeauna seamă, prin rubricile  permanente:  Cultură, Istorie, Publicistică,  Analize şi comentarii, ori prin secţiunea: Actualitatea germană, care contrapunctează, scoţând şi mai mult în evidenţă, specificul românesc. Neaservită vreunui partid ori coaliţii politice, bazându-se doar pe adevăr, revista AGERO a refuzat polemicile şi atacul la persoană, exhibiţionismul, trivialitatea şi violenţa de limbaj şi, în mod principial, nu au fost  admise loviturile sub centură. Cultura competiţiei însă, pentru revista AGERO este stimulatoare şi nu falimentară. Revista a semnalat continuu unele aspecte ale civilizaţii actuale şi în mod special, grava criză de comunicare interumană, socotind ca o datorie de onoare să  focalizeze intelectuali români şi străini de pretutindeni, pentru a-i pune în legătură şi a le stimula creaţiile, într-o permanentă emulaţie spirituală. Atingând domeniile cheie ale vieţii materiale şi spirituale, revista AGERO nu contestă valorile anterioare, ci le cultivă şi le cinsteşte. Mărturie stau paginile de istorie românească şi contemporană, semnate de condeie de prestigiu. Încă de la început, revista s-a adresat în primul rând cetăţenilor originari din România care trăiesc în zona Stuttgart  şi indirect în spaţiul landului federal german Baden-Wurttemberg, simpatizanţi şi membri ai Societăţii Agero-Stuttgart, înfiinţată în anul 2000 precum  şi tuturor cetăţenilor germani originari din România, dar treptat şi-a lărgit sfera de cuprindere.

            Revista AGERO este o revistă a performanţelor şi cei 10 ani de activitate permanentă, au dovedit-o pe deplin. Ea contribuie la consolidarea unităţii spirituale  şi culturale, a românilor de pretutindeni. Printre performanţe, amintim: Dacă în 2004 erau semnalate 1 milion de accesări, în 2006 numărul accesărilor s-a dublat. Din aprilie 2004, redactorul şef al acestei publicaţii, Lucian Hetco a devenit preşedinte al Asociaţiei pentru doi ani, iar din 2004-2006, Preşedintele Ligii Asociaţiilor Româneşti din Germania (LARG).

            O revistă care, atinge domeniile cheie ale vieţii materiale şi spirituale:  Istorie, Proză, Jurnalistică, Economie, Cultură, Limbi străine, Analize şi comentarii, Actualitatea germană, Comunicate, rubrici de Poezie şi rubrici permanente de comemorare a unor personalităţi: IN MEMORIAM: Cezar Ivănescu, Zoe-Dumitrescu-Buşulenga, Artur Silvestri, Grigore Vieru.

            Liederul acestui focar de cultură românească, Domnul Lucian Hetco, intelectual de marcă, bun organizator de manifestări culturale, este, de asemenea, iniţiatorul şi înfăptuitorul numeroaselor întâlniri şi comuniuni spirituale cu românii din această parte a globului, ţinând totodată o strânsă legătură cu revistele culturale de pe mapamond. El este şi un poet remarcabil care cultivă în cărţile sale poezia vocaţiei pentru eternitate, de la identificare la autocunoaştere şi autodefinire. Omul şi Poetul sunt două chipuri distincte ale Aceluiaşi.             Fie că are preocupări publiciste în domeniul istoriei şi etnografiei, filozofiei,  economiei, culturii, artei, actualităţilor germane, Lucian Hetco se dovedeşte a fi egal cu sine, cât se poate de echilibrat  şi de riguros, şi nu face rabat de la calitate.

            Domnul Lucian Hetco este un om al performanţelor. El şi-a depăşit condiţia de cetăţean străin, demonstrând că, muncind asiduu, corect şi cu devoţiune, poţi ajunge la podium, pe treptele cele mai de sus ale competiţiei. Fiindcă viaţa în  astfel de condiţii este cu adevărat o competiţie acerbă, şi numai cel care a trăit aceste realităţi poate pricepe cu adevărat, cât de dificil este să te afirmi într-un loc unde nu  te cunoaşte nimeni şi nu eşti atât de bine venit, aşa cum te-ai fi aşteptat. Lucian Hetco ne oferă în chip uluitor, un Model, o pildă a unei existenţe româneşti  rezonabile şi demne, departe de casă.

            Zestrea nativă de drum i-a dat forţa formidabilă de a rezista şi de a duce lucrurile la bun sfârşit. Lupta pentru refacerea imaginii României prin intermediul revistei AGERO, revistă de cultură în limba română, prima de acest gen din Germania, a devenit un comandament suprem şi o datorie de onoare, pentru că Lucian Hetco n-a uitat, aşa cum mărturiseşte, – că „sunt al Vostru,  dintotdeauna”. Ori: „Sunt rădăcină în pământul străinilor”.

            Emoţionant document de credinţă.

            Faptul că domnul redactor şef Lucian Hetco   a reuşit să focalizeze în jurul Domniei sale, atâţia intelectuali români şi străini, este cea mai bună dovadă că este un bun promotor al valorilor culturale şi tradiţionale româneşti, reuşind performanţe greu de atins. Lucru cât se poate de important şi preţios pentru noi, cei de acasă, pentru românii din Germania şi cei de pretutindeni, care nu pot rămâne indiferenţi la aceste iniţiative. Domnia sa se face astfel, ambasadorul culturii româneşti peste hotare. Şi nu este doar o părere personală ci, unanimă.

            Numai cine nu vrea, nu recunoaşte acest merit al Domniei sale.

            Creator, formator de opinie dar şi slujitor al artei – Domnul Lucian Hetco îşi exprimă Crezul literar şi artistic în această formă de largă circulaţie, oferind colaboratorilor şi beneficiarilor cititori, idei originale, mănunchiuri de ştiri şi fapte  de viaţă, opinii şi deziderate, dând totodată posibilitatea atâtor autori de prestigiu să-şi manifeste talentul, reflecţia proprie, prin diferitele modalităţi de expresie literar-artistică existente în domeniile revistei.

            O structurare excelentă care  alcătuieşte întregul perfect, cu miile de nuanţe specifice dovedind totodată,  un  înalt profesionalism.

            Şi, încă un amănunt, mărturisit de Domnul Lucian Hetco  într-un  interviu: „Politica noastră redacţională: calitate, gratuitate, spirit de corectitudine, lipsa atacului la persoană, evitarea oricărei forme de scandal.”

            Şi noi credem cu tărie că Valeriu Lucian Hetco, focalizând un nucleu de români  autentici,  a devenit un stimul şi o forţă dinamizatoare pentru binele confraţilor săi aflaţi la un moment dat în impas.

            Observaţiile pertinente oferite în editorialele sale şi în articolele de fond, de către Lucian Hetco,  sunt rodul unor cercetări şi documentaţii serioase şi responsabile. Ca intelectual, ca om de ştiinţă şi cultură, el simte nevoia acerbă să ia atitudine în faţa acestor realităţi.

            „Românimea de peste tot” – ca un glas comun, unanim, plin de forţă, îşi strigă drepturile. Şi Lucian Hetco se face pentru această „copleşitoare românime” – tribun şi, cu glas de stentor, rosteşte adevăruri care uneori deranjează. El şi-a asumat acest rol aproape profetic pentru că propria conştiinţă îl obligă.

            Lucian Hetco scrie şi analize şi comentarii privind Actualitatea germană, care nu poate să-l lase indiferent, în nici un caz. Astfel el este  moderatorul între cele două culturi, făcându-le cunoscute una-alteia, cât şi pe amândouă, în lume.

Deosebit de interesantă este recenta sa carte de eseuri:  „Criză şi morală”, în care autorul subliniază: „Actuala criză este una a lipsei de încredere, este eşecul total al societăţii postmoderne, golită de conţinutul moralei.” Făcând ca un veritabil analist astfel de radiografieri ale  societăţii contemporane, autorul scoate în evidenţă simptomele grave ale crizei actuale.

            Ar fi foarte dificil să pătrundem în totalitate în profunzimea ideilor acestui prodigios analist, pentru că toate frazele din eseuri, articole, studii sunt remarcabile.

            Lucian Hetco şi-a făurit de-a lungul anilor o oază de libertate şi de românitate în acelaşi timp,  în care spiritul hălăduieşte neîncorsetat de reguli şi pravile, fără constrângeri de nici un fel.

            Prin tribuna numită AGERO, webmasterul ei, distinsul scriitor şi publicist Lucian Hetco ne transmite gândurile şi sentimentele, nu numai ale domniei sale, dar ale miilor de oameni care o citesc, o cultivă, o respectă, o apreciază. Şi nu în zadar, dimpotrivă. Principii ferme, de bun simţ, bazate pe o temelie cât se poate de trainică: Adevărul, Credinţa, înţelegerea reciprocă şi respectul pentru om.

         Un portret admirabil al domnului Lucian Hetco realizează scriitorul Corneliu Leu în   cea mai recentă carte a acestuia „Criză şi morală” în prefaţa intitulată:”Lucian Hetco – intelectual român, adept al intelectualităţii europene”.

Să vedem cum ni se descrie autorul principal al cărţii de faţă, spune scriitorul Corliul Leu:

 

-Crescut într-un mediu intelectual românesc autentic, de formaţie militant naţională şi religioasă, adică având continuitatea tocmai a acelei formări spirituale pe care comunismul a încercat să o decapiteze ca să-şi impună o manipulabilă intelectualitate pseudomarxistă sau, în egală măsură, o pseudo-intelectualitate marxistă.

-Contaminat şi cu cât trebuie ca să ştie în ce constă, de educaţia publică a epocii, cu toate relele şi mai puţin relele ei, inclusiv stagiul militar al demagogiei pentru „apărarea cuceririlor poporului”.

-Angajat în sistemul economiei socialiste, aflat în direct contact cu problemele de atunci ale economiei reale, ale repartiţiei ei nedrepte, ale aspectelor ei de pricepere a unora şi de neeficienţă a altora, ale minciunilor triumfaliste cu care era împodobită, ale consolidării unei clase profitoare şi ale demagogiei patriotarde pusă în locul eficienţei bazate pe morală şi competenţă.

-Nu a fost nici măcar unul dintre cei care şi-au căutat libertatea dinainte, ci şi-a ales de bunăvoie să trăiască în Germania după 1990.

-Lucrează acolo constant, într-un domeniu tehnic de concepţie, făcând carieră de specialitate în aceeaşi firmă la care s-a angajat de la început, ceea ce demonstrează că nu e afectat prea tare de complexul emigrantului ci  ştie să-şi însuşească atributele pozitive necesare existenţei în acel mediu social avansat.

-Dar, în acelaşi timp, nu-şi uită nici identitatea culturală ajungând să reprezinte prin propriul său eu splendidul principiu modern al inter-culturalităţii europene.

-Are şi un aport substanţial la afirmarea acestuia, aport care este, în egală măsură, o contribuţie de cetăţean german respectuos, cu toate principiile democraţiei occidentale, ca şi de etnic român dedicat spiritualităţii limbii sale.

-Şi face aceasta nu ca un Rastignac visând să cucerească, indiferent cum, gloria marilor metropole, ci dedicându-şi timpul liber, voluntar şi fără vreun interes financiar, politicilor culturale pe care le promovează.”

În aceşti zece  ani rodnici, de activitate susţinută, cu apariţii  bisăptămânale, revista AGERO  n-a rămas indiferentă la „suferinţele culturii” româneşti şi la tendinţele şi direcţiile acesteia în ultimii ani, conştientizând că globalizarea nu înseamnă pierderea identităţii  culturale, a tradiţiilor şi datinilor, a valorilor limbii, ci sporirea lor cu noi modalităţi de expresie. Având un colectiv redacţional internaţional, serios şi cu un înalt grad de profesionalism, cu opere remarcabile, şi activitate publicistică meritorie, conduşi exemplar de redactorul şef şi webmasterul revistei, care le-a imprimat o disciplină fermă şi anumite atribute obligatorii, printre care: experienţă, pricepere, intuiţie, perspicacitate, muncă, perseverenţă,  aceştia şi-au însuşit deviza coordonatorului revistei: „Muncă, muncă şi iar muncă”.

            O sumă de personalităţi  marcante, cu voci distincte în cultura naţională şi-au pus semnăturile în paginile revistei, în eseuri, comentarii, analize, studii, referate, interviuri de excepţie şi creaţii originale, pagini care au fost imediat reperate, citite şi comentate.

Au scris aici, condeie redutabile din ţară şi din întreaga lume, s-au promovat şi afirmat noi talente, s-au lansat iniţiative valoroase, s-a creat un spaţiu pentru cinstirea şi omagierea marilor personalităţi, promotori ai culturii şi spiritualităţii româneşti. Din partea redactorului şef, ca şi a redactorilor şi colaboratorilor a existat o muncă onestă, o dăruire jertfelnică, o corectitudine exemplară, o deontologie profesională căreia nu i se poate reproşa nimic, un axis moral care n-a putut fi înclinat  şi nici n-a făcut rabat de la conştiinţă. Toate acestea demonstrează cu prisosinţă faptul, că literatura diasporică românească – poate exprima adevărurile perene ale culturii româneşti, atunci când se află în sufletul celor care au rămas  români  – indiferent de locul în care îşi duc la un moment dat existenţa.

            AGERO a devenit, incontestabil – o tribună culturală  de prestigiu care astăzi îşi croieşte drumul său, propria  sa personalitate, care o defineşte pe deplin şi care-i oferă posibilităţile de deschidere şi susţinere, pe treptele afirmării depline.

            Ceea ce ne îndreptăţeşte să credem într-o idealitate cât se poate de firească, în legătură cu acest fenomen cultural-artistic numit, atât de inspirat, AGERO, iar de o vreme încoace, NEWAGERO.

            În consecinţă, Grupul Oamenilor de Cultură din Galaţi, Atelierele Poetei Angela Baciu, GalART PENTRU TINERI,  şi Cenaclul Artelor ION CHIRIC îi acordă Domnului LUCIAN HETCO – PREMIUL DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA ACTIVITATE PUBLICISTICĂ, POETICĂ, ESEISTICĂ ŞI DE  PROMOVARE A CULTURII ROMÂNEŞTI ŞI A VALORILOR SPIRITUALE ÎN LUME.

            Se cuvine în aceste momente, să-şi primească acest premiu de excelenţă, simbolic e adevărat, dar un semn şi pecete a preţuirii noastre, a tuturor celor care au deschis, fie şi o dată, paginile revistei şi s-au regăsit în diferite ipostaze umane la care, poate, nu s-ar fi gândit nici o clipă, înainte.

CEZARINA ADAMESCU ( AGERO, Curentul International)

9 februarie 2010

O altfel de „iarnă pe uliţă”…la Constanţa

Posted by Gabriela Petcu On February - 10 - 2010

“În mijlocul iernilor îngheţate am învăţat că există în mine o vară fără putinţă de învins.”
Albert Camus

Constanţa, 10 februarie 2010. Instalată confortabil de ceva timp, iarna nu mai vrea să plece deşi, a arătat cam tot ce poate. Începutul a fost primit cu bucurie. Ninge! Ieşim la zăpadă prin parcuri, la malul mării unde priveliştea este inedită; temperatura scăzută a reuşit să transforme faleza în artă creativă a naturii, pe străzi, pe alei, albul imaculat îţi dă senzaţia că trăieşti un basm.

Şi totuşi, parcă este prea mult. Zâmbetele noastre au început să dispară odată cu dimineaţile când ajunşi în parcări, constatăm că iar nu se poate pleca civilizat, cu autoturismul propriu. Şi nu ar fi numai atât. Mersul pe jos, face bine; trebuie doar să escaladăm munţii de zăpadă de pe trotuare sau de pe carosabil, să ne amintim de vremea patinelor, să ne orientăm pe mica potecă ce s-a format ca nu cumva să rămânem blocaţi pe la jumătate şi din orgoliu pietonesc, să aşteptăm pe celălalt să facă pasul înapoi…poate este mai puţin grăbit.

Cu toate acestea, e frumos şi încă bine! Se poate şi mai rău dacă ne gândim la ce spun cei autorizaţi cu prognoza vremii. De ieri după-amiază jumătate de sud a ţării, se află sub avertizare cod galben. Meteorologii anunţă că precipitaţiile vor fi la început mai ales sub formă de ninsoare, iar în cursul nopţii şi al zilei de joi se vor transforma în lapoviţă şi ploaie. De aici, doar un pas până la polei. Nici vântul nu ne va scuti de rafalele reci.

Acum, la ora prânzului, un soare cu dinţi încearcă timid să pătrundă în oraş şi în sufletele noastre. Nu mai ninge iar pe străzile principale, se circulă destul de bine şi poţi fi împlinit de această ocazie dacă ai reuşit să-ţi recuperezi maşina de sub nămeţi.

Important este ca toate ce vin, să le primim  firesc, pentru că sunt daruri ale existenţei. Indiferent dacă omul îşi pune ampreta sau nu, să luăm doar partea frumoasă din aceste evenimente şi poate, cu un pic de înţelepciune, să vedem cum bucuria vine din lucruri mărunte, din bunătate, frumuseţe şi iertare.

E încă iarnă…

Şi dacă nu ar fi această iarnă, cum am înţelege mirajul primăverii cu verdele-i crud şi mirosul florilor de măr, al verii pline de iubire la malul mării pe înserat…chiar şi cel al toamnei cu apusuri roşcate şi aromă de gutui?!

E iarnă încă…dar este iarna noastră!

Gabriela Petcu

10 februarie 2010

Lansare de carte – „Confesiunile Angelei” – Vasilica Mitrea

Posted by Gabriela Petcu On February - 9 - 2010

 

În plină iarnă, cu zăpada acoperind oraşul ca o poveste, la Cercul Militar din Constanţa are loc o lansare de carte. Cu toate capriciile vremii, iubitorii condeiului s-au adunat în salonul pregătit special pentru acest eveniment. Romanul „Confesiunile Angelei” scris de Vasilica Mitrea într-o manieră autentică, a văzut lumina zilei la editura „Nelinişti metafizice” din Constanţa. Înainte să pătrunzi în tainele paginilor, coperta acestei cărţi apare ca o întrebare care aşteaptă în linişte răspunsul unui destin…verdele crud al primăverii…frunze în plină vară, ruginiu de toamnă…un bun venit în iarnă. Acestă realizare de prim contact, aparţine tânărului Aris Andrei Manoliu, elev în clasa a V-a, pasionat de literatură şi artă fotografică, un mic povestitor al fascinantei copilării.

Prefaţa acestui roman, portă semnătura distinsei doamne Prof. Güner Akmolla, Directoarea revistei EMEL, cea care a transcris din alfabetul chirilic în alfabetul latin, traducând în română un valoros volum de poeme, „EY, ANA TILI!” (Ei, limbă maternă!).

Cine este Vasilica Mitrea?

O doamnă drăguţă, ne întâmpină cu zâmbetul blând şi ochi veseli, cu o ţinută demnă şi purtând mare grijă ca fiecare dintre  noi să fie mulţumit de această întâlnire. Are mulţi prieteni iar prezenţa ei face ca orice eveniment să capete culoare şi eleganţă.

În „Confesiunile Angelei”, această scriitoare modernă, captivează cititorul prin naturaleţea şi  cursivitatea descrierilor, a dialogurilor neforţate, libere şi pline de nuanţă, surprinzând viaţa de cuplu necenzurată, aşa cum este ea cu adevărat.

Romanul „Confesiunile Angelei” reprezintă nu numai destinul unei femei cu toate frământările ei. Cu multă sensibilitate evocă şi trăirile bărbaţilor, egoismul şi laşitatea lor, dar şi mustrările de conştiinţă în momentele de luciditate. Vasilica Mitrea, cu înţelepciune, a construit un roman social, de un mare adevăr uman. ( A. Mătase)

Vasilica Mitrea are o bogată activitate artistică, literară, participă la foarte multe evenimente culturale aducând  bucurie în rândul cititorilor prin materialele pe care le publică în diverse editoriale.

– Revista Camarazii – articole pe teme sociale

– Revista Marea Noastră – ştiri lansări, expoziţii pe teme marinăreşti

– Revista EMEL – redactor, articole pe diferite teme

– Revista DOBROGEA CULTURALĂ – redactor

– Ziarul Karadeniz – articole privind etnia tătară şi vizite în Crimeea

– Ziarul Cuget Liber, câteva ştiri despre cultură

– Revista Arma Pontica

       – trei cărţi:

– Ştiai că timpu-i colorat?

– Cândva,… prietene

– Confesiunile Angelei

– membră a Ligii Navale Române

– membră a Cadrelor Militare în rezervă

– membră a Cenaclului „Mihail Sadoveanu“

– membră a Ligii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea

În deschiderea evenimentului, au luat cuvântul domnul Lăzăroiu Aurel, doamna Prof. Güner Akmolla, doamna Prof. Maria Pop – Peşedinta Ligii scriitorilor din Constanţa, Prof. Geo Vlad, Col. Crăciun C-tin, redactor şef revista Arma Pontica, Col. Alexandru Bâla, scriitor.

Invitaţii, încântaţi de această carte – oglindă a realităţii sociale, au trecut pe rând pentru autografe şi felicitări. Printre aceştia s-a numărat poeta Ana Ruse, Maria Răceanu, talentata graficiană Nina Vizireanu şi prieteni dragi scriitoarei. Pe lângă felicitări, Vasilica Mitrea a primit în dar, un acrostih din partea scriitorului Col. Alexandru Birou.

 

Vinovat că de tine mi-e dor,

Acum sunt departe şi nu mi-e deloc uşor,

Ştiai că timpu-i colorat?

Iar roşu când este îi semn că te-ai jucat!

La pieptul meu, nimic n-ar mai conta.

In clipa în care capul îţi vei aşeza,

Că numai în preajma ta doresc să mă găsesc,

Apropierea ta iubită, mereu o doresc,

 

Mi-e sufletul gol şi pustiu,

In a mă elibera de cenuşiu,

Ţi se pare acest lucru ciudat?

Recunosc, am fost cam obsedat,

Eşti o fiinţă atât de minunată,

Astăzi fericită, mâine poate întristată.       

 

Nici nu s-a uscat bine tuşul din paginile acestui roman şi Vasilica Mitrea ne-a destăinuit că mai are un volum în lucru pe care îl va lansa în această primăvară. Sunt sigură că va fi o carte la fel de captivantă pe cât este romanul „Confesiunile Angelei” iar prezentarea, un nou prilej de întâlnire şi bucurie.

Gabriela Petcu

februarie 2010

Al XI-lea Congres Internaţional de Dacologie: “Malus Dacus”- 2010

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2010

 ANUNŢ

Al XI-lea Congres Internaţional de Dacologie: “ Malus Dacus”- 2010

                                        Mai 28-29, 2010
                                        Alba Iulia, România

                              Dacia Revival International Society

                            21-26 Broadway, New York, NY 11106, U.S.A.

                        Phone: (718) 932- 1700 or 031 810 6172; FAX: (718) 728- 7635;

                              E- mail: Malusdacus2010@gmail.commail@dacia.org 

                                                  Website: http://www.dacia.org/

Doamnelor şi domnilor,

      «Dacia Revival International Society» are deosebita onoare de a vă invita să participaţi cu lucrări ştiinţifice la cea de-a XI-a ediţie a Congresului Internaţional de Dacologie «Malus Dacus 2010 », ce  va avea loc la Alba Iulia, în zilele de 28-29 mai 2010, Universitatea „1 Decambrie 1918” strada Nicolae Iorga 11-13.

Mihai Viteazul este primul care a reunit cele trei ţări Valahia, Moldova şi Transilvania, ţări de aceeaşi limbă şi de aceeaşi credinţă, într-o singură patrie. Împlinirea a 410 ani de la Re-Unirea înfăptuită la Alba Iulia de către Viteazul Domnitor este un moment de profundă mândrie patriotică şi de aceea tema congresului nostru are drept scop prezentarea şi omagierea primului reunificator de ţară, Mihai Viteazul, cel care a repus Dacia, chiar dacă pentru scurt timp, între graniţele ei de altădată.

In documentele şi misivele  care circulau între complotiştii de la est la vest, Voievodul nostru era numit Malus Dacus adică Dacul Cel Rău.

      O astfel de personalitate măreaţă şi care a înfăptuit un act  istoric unic trebuie să fie cunoscută şi apreciată aşa cum se cuvine.

 Aşa cum v-am obişnuit din anii trecuţi, sesiunile şi programele asociate congresului vor acoperi multiple aspecte ale istoriei Daciei. Aceste multe şi variate oportunităţi de schimb intelectual vor marca stadiul actual al cercetărilor şi vor sugera direcţiile lor viitoare, dând în acelaşi timp, atât cercetătorilor consacraţi cât şi celor mai tineri, un forum în cadrul căruia să-şi prezinte comunicările.

  Programul ştiinţific al congresului include următoarele secţiuni:

Secţiunea 1 – Personalitatea şi simbolismul lui Mihai Viteazul.

Secţiunea 2 – Alte aspecte ale istoriei Daciei.

Secţiunea 3 – Pentru studenţi

Secţiunea 4 – Pentu elevi

Vizitaţi www.dacia.org pentru noutăţi, schimbări şi adăugiri.

 Cu stimă,

 Directorul comitetului de organizare,

 Andrei Bănică

Aşteptăm confirmarea participării dumneavoastră, precum şi un rezumat al prezentării pe care doriţi să o sustineţi la Congres, rezumat care să nu depăşească 2 pagini (font Times New Roman, preferabil cu diacritice) în format electronic, pe adresa Malusdacus2010@gmail.com , mail@dacia.org sau, sub formă de CD/dischetă/material dactilografiat, prin poştă, pe adresa :

Dacia Revival International

Str. Cercelus nr. 71

Sector 3, Bucuresti

Telephon : +40 726 113 151

LA MOAI IN RAPA NUI (III)

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2010

“Quae  pigeat  invenisse cave quae  siveris” – Publilius  Syrus
(Fereste-te sa cauti ceea ce ti-ar parea rau sa gasesti)

LA MOAI IN RAPA NUI

Autor: Corneliu Florea

“Quae  pigeat  invenisse cave quae  siveris” – Publilius  Syrus
(Fereste-te sa cauti ceea ce ti-ar parea rau sa gasesti)

Plecam, luându-i cu noi in memoria noastra si a aparatelor de fotografiat, îndreptându-ne spre TE PITO KURA – Te pito o Te Henua – buricul lumii. Din parcare coborâm o panta lina spre tarm, unde în mijlocul unui zid circular din roci vulcanice, nu mai înalt de un metru, se afla o piatra mare rotunda înconjurata de alte patru pietre rotunde dar mai mici, acest aranjament destul de rudimentar este buricul lumii din Rapa Nui! Stârneste interes general si mie amintiri din Grecia, de la Delfi, unde Ica mi-a facut o poza cu buricul lumii grecesc!! Ghidul ma smulge din amintirile mele, realizând ca-s dus, atentionându-ma direct ca pe toata insula nu exista pietre rotunde, acestea au fost cioplite si slefuite de stramosii lor, iar cea mare din mijloc, buricul lumii, emite mana – puterea supranaturala – sub forma unor unde calde, sa pun si eu mâna ca ceilalti si am sa simt puterea universului! Punând mâna pe buricul lumii de aici, care pentru mine seamana cu hernie ombilicala incipienta nu-mi dau seama daca întradevar emite unde calde pe care le receptioneaza receptorii mei cutanati sau îmi sunt imaginate prin inductia facuta de ghid si de ceilalti din grup care le simt. Ce sa fac, ce sa zic io, Toma Necredinciosul, când pentru mine buricul pamântului e Retezatul nostru carpatin, ca doar se vede cu ochii liberi unde o fost retezat din univers!! Acum, aici zic evrica, am mai pus mâna pe un alt buric al lumii!! Grecii antici, cei luminati si luminatori ai gândirii omenesti, l-au fixat la Delfi, iar când, românii au devenit imperiu l-au asezat sub cupola Panteonului. Pe urma, care cum au ajuns mari puteri, mari cuceritori l-au mutat în capitlele lor. Habsburgii la Viena, Napoleon la Paris, Victoria la Londra, Hitler la Berlin. La Moscova nu am fost si nu ma duc, numai daca îmi da Tezaurul Românesc, sa-l aduc în tara! La Washington am fost, când maramuresenii mei dragi au ridicat acolo o biserica de-a lor, de lemn, falnica pe National Mall, între US Capitol (buricul american) si Washington Monument, în cadrul expozitiei Smithsonian Folklife Festival. În curând vom afla ca buricul lumii e în drum spre China!! Pâna atunci, mai pun odata mâna pe aceasta din Rapa Nui si cred ca îi simt, cu spiritul fiintei mele, undele calde ale universului. O, fermecatoare amagire ce bine poti face sufletului daca închid ochii!
Pentru masa de prânz ne întoarcem în Hanga Roa capitala insulei, orasel pitoresc la tarmul oceanului, strajuit de moai înaltati pe terase sacre si având un port pe masura. Tragem într-o curte larga cu multa si variata flora exotica lasata în voia dezvoltarii naturale, unde se afla un restaurant si o terasa acoperita. Masa nu a avut nimic neobisnuit, în schimb descopar mai bine grupul nostru heterogen din toate punctele de vedere. Doua familii de francezi; una simandicoasa from Paris, cealalta deschisa si joviala, el e free lance, doua italience care-l toaca la cap pe al treilea, profesor, doua australiene gaite, în permanenta solicitare si comentarii si io, romanian imigrant din preria canadiana. Dupa masa, la cafea, grupul ajunge la un subiect comun despre insula, care nu e asa cum si-au imaginat-o si despre moai, care depasesc toate asteptarile.

Francezii o tot dau cu fantastique iar australiencele cu amazing, dar ele au citit si cred în teoria ca, pe insula au fost niste extraterestrii care au aterizat fortat datorita unei defectiuni a navei. Si pâna sa le vina depanarea cu piesele de schimb s-au delectat facând moaii asemanatori lor! Scusa, sare profesorul italian sa le contrazica si de data asta itliencele îi tin isonul cu fortza italia, pentru ca australiencele le sunt antipatice. Simplu si omeneste! Simandicosii par indispusi de o asemenea discutie, iar ghidul o curma cu apoteoza devotamentului fata de compatriotii sai stramosii nostri i-au facut din respect fata de stramosii lor cu ajutorul manei!! Si ne-a aratat unde-s toaletele, ca plecam …
ANAKENA este un golf în partea de nord-est a insulei, bine protejat de tarmuri înalte si cu o plaja larga la ocean, cu nisip fin alb-galbui sclipitor, ce patrunde adânc în interiorul insulei pâna la Ahu Nau Nau. Pe aceasta platforma sacra, înalta si bine consolidata, se afla moaii ce reprezinta cel mai avansat nivel artistic la care au ajuns insularii. Mie mi se par perfectiunea artistica din acest spatiu polinezian, sunt cei mai frumosi de pe toata insula! Monolitici, dintr-un tuf vulcanic mai deschis la culoare, spre galbui si au pukao din zgura vulcanica rosu-caramiziu, bine proportionati în dimensiuni si forme, captiveaza uimindu-te   Privindu-i, observi trasaturile fetelor mai apropiate de cele ale oamenilor obisnuiti de pretutindeni, iar formatul buzelor nu mai e atât de subtire si botos sculptat. Cel putin, la unul sau doi, ai impresia buzelor clasice vazute la statuile lui Michelangelo, cu bunavointa, bineînteles. Aici, în 1955, antropologul norvegianul Thor Heyerdahl, împreuna cu echipa sa, i-au reasezat vertical pe platforma, dupa vechile metode ale insularilor, fiindca erau rasturnati din timpul razboiului civil, cum îl numeste ghidul nostru, întrerupt de una dintre cicalitoare cu o întrebare încuietoare: De ce sunt numai moai masculi? Da, chiar asa, îi tine isonul si cealalta cicalitoare. Ghidul râde cu pofta, îl privim, cicalitoarele încruntate si nerabdatoare. Se opreste si spune: Întrebarea asta întotdeauna mi-o pun femeile!! E rândul nostru sa zâmbim si a profesorului sa râda mai tare ca ghidul. Ce greseala, ce îl asteapta, dar ghidul intervine, raspunzând: sunt si moai ce reprezinta femei, au o fata mai rotunda, femenina, sâni si chiar o schita de vulva, dar nu sunt mai mult de zece în total! Interesant sa aflam acest amanunt, care a creat si mai mare nemultumire cicalitoarelor: dintr-o mie numai zece?!? Ghidul face o mimica de resemnare, zâmbind! Paie pe foc, fiindca, de data asta, s-au aliat italiencelor si australienele. Nici nu se putea altfel, unde ar fi miscarea feminista fara australiene!! Profesorul se lupta cu toate, noi ne distram un timp, însa ce ghidul ne spune sa ne luam ramas bun de la AnaKena. Privim înca odata. Întreg ansamblu format din plaja cea mare ce patrunde larg între doua pante, una cu un pâlc dens si viguros de palmieri si alta strajuita de un mare si singuratic moai, împreuna cu Ahu Nau Nau este fascinanta si ramâne definitiva în memoria calatorilor, care o cuprind si o admira macar odata în viata.
Întorcându-ne spre Hanga Roa, la sfârsitul unei zile pe care multi dintre noi o traim numai odata în viata, ghidul nostru ne face tabloul insulei cum l-au gasit stramosii lui îndepartati, de parca ar fi venit odata cu ei sub forma de reporter tv!! Grozav este cum imaginatia si plasmuirea ghidului poate stârnii în mintea noastra o alta imagine decât cea pe care o privim afara pe geamurile micobuzului. În locul colinelor depravate de vegetatie, rasar paduri dese de palmieri si alti copaci exotici, o vegetatie luxurianta ce nu o poti strabate cu vederea mai mult de câtiva metri, plina de flori si pasari ce se întrec în culori. Paradisul rapanui! Dus de mult, datorita capriciilor vremurilor aride sau ciclonice, datorita insularilor ce au devastat fara discernamânt padurile, datorita descoperitorilor europeni care au iscat discordia dintre clanuri, razboaie ce au cuprins si distrugerea habitatului, a rapitorilor de sclavi din Peru. Datorita variolei, tuberculozei, masacrelor. Datorita aventurierului exploatator Jean-Baptiste Dutrou-Bornier si a Companiei Williamson-Balfour ce a transformat întreaga insula în pasune pentru miile de oi ce le aveau, deteriorând-o. Iar acum, cu tot tam-tamul democratiei si al ecologiei, pe aceasta insula muzeu al lumii, nu se face mai nimic pentru reîntoarcerea paradisului pierdut. Nu sunt nici drumuri cu semne rutiere sau panouri mari sugestive, explicative ce se impun, fara discutie, aici. Nu sunt facilitati si grupuri sanitare adecvate pentru atâtia calatori veniti din toata lumea. Cu pretul unei singure zi al razboaielor actuale din lume Rapa Nui ar deveni un modern si ecologic paradis. Sarman naiv, cum nu te poate lecui nici realitatea perceputa! Ghidul s-a oprit din plasmuire, eu pe geam continuu sa vad realitatea dezolanta ce-mi trezeste imagini din vremea când insula era bântuita de rapitori si negutatori de sclavi din Peru, de variola, tuberculoza, lepra si lepre …
Seara grupul nostru ia cina împreuna la aceiasi masa si fiecare îsi comanda ce doreste si asa ies la iveala alte diferente dintre noi. Simandicosii îsi comanda, afectat si pretentios, punând zeci de întrebari ospataritei rapanui, în timp ce ceilalti nu îsi mai iau ochii de la frumusetea ei încoronata cu un zâmbet celest ce poarta amprenta rabdarii eterne, în acest moment. Simandicosii continua sa se consulte între ei, de parca ar comanda un palat si nu sunt de acord asupra culorii marmorei din toalete. În sfârsit, dupa ce ne-au calcat rabdarea în picioare au ales tot ce e mai scump, sa ne calce în picioare si cu opulenta lor. Sa le fie de bine! Jovialii termina repede si la preturi modeste comanda acelasi numar de calorii. Macaronarii nu au problema cu pastele, vinul e dezbaterea lor aprinsa, trece un timp pâna se hotarasc si apoi ma privesc, zâmbindu-mi. Nu e o problema, eram hotarât de mult pui cu usturoi si-o litra de vin chilian! Încep discutiile, cu întrebari de cunoastere cât de cât, pe unde am mai fost si unde mai vrem sa fim. Toti au palmares de globe-trotters, lasând sa se înteleaga ca peregrinajul pe mapamond este scopul vietii lor, fac totul si dau totul pentru el. Minunat dar si costisitor. Jovialii expun calatoriile lor cu un farmec deosebit în care peripetiile prin care au trecut par floare la ureche pe lânga lumea pe care au strabatuta împreuna. Simandicosii sunt afectati când povestesc si lasa sa se înteleaga ca si de la Natura se asteptau la mai mult, dar cel mai mult ia deceptionat serviciile, mai ales în anglofonie. Mie pot sa-mi spuna ce vor de anglofonie, nu-i anglofonia mea, nici adusa de la bunicii mei tarani olteni, au noroc ca nu sunt gaitile australiene de fata. Acum se duc în Tahiti si de acolo în Bora-Bora. Bon vol! Macaronarii m-au încoltit cu alaska, care le-a scapat când au fost în Canada, în Rocky Mountains, dar la anul vin în Alaska când va fi numai zi fara noapte acolo! El e foc de destept si tare placut, femeile erau surori, una ii era nevasta, dar dupa cum îl cicalesc nu poti intui care-i aleasa lui fiindca el se poarta egal cu ele si precis este imun la cicaleala lor. Simandicosii au plecat, ea a primit migrena de la ceva din mâncare. Atmosfera s-a destins treptat tot mai mult, ne-am tot povestit calatoriile între noi, am facut si politica. Bush a declansat prabusirea Americii, Obama nu va face nimic. China va fi prima putere. Par îngrijorati, dar despre Europa Unita care-i uniformizeaza ca pe niste soldatei de plumb, pardon, robotei de plumb nu sufla un cuvânt. În schimb, una dintre surorile cicalitoare începe sa spuna ce problema au ei cu gitanii din România. Formidabil, ce ghinion nu am scapare nici aici, la capatul pamântului, de legionarii români, comunistii români, acum de tiganii români, mâine, posibil vreun moai sa ma ia de urechi, sa mi-le lungeasca precum sunt ale lui, pentru antisemitii români!! Încerc o scapare si ma dau tigan. Le cad fetele pe jos. Ma privesc muti cu totii, pâna ce încep sa puna la loc pe fetele lor o grimasa de zâmbet apoi sa râda. Buna gluma Dumitru, esti primul din ginta lor care vine sa admire moaii, spune profesorul, desi stiai ca nu au buzunare! Ilaritate de moment si subiectul cu gitani este încheiat. Era si pacat de timp sa vorbim de ei când aveam atâtea si atâtea sa ne spunem despre calatoriile noastre, parte a vietii noastre, când toti de fata aveam palmares de peregrini prin tari si continente cu nelipsite emotii si bucurii, cu surprize de tot felul, complicatii si lanturi întregi de peripetii. A fost o seara animata de povestiri si anecdote de mari calatorii, placuta fiindca calatorii sunt mari povestitori si înfloresc totul la fel ca vânatorii, mai ales în jurul unei mese cu bucate si vin bun. Sa nu mai adaug si numitorul comun pe care l-am avut: latini! Am ramas ultimii în restaurant, pâna ce au început si luminile sa se retraga…
Când ne-am dus la culcare, greierii dormeau dusi doar în departare un câine mai vorbea în somn. A doua zi când am reînceput turul, nu se sculasera înca. Urcam, cu microbusul bineînteles, panta vulcanului RANO KAU spre ORONGO ce este ramasita, bine pastrata si întretinuta a unui sat ceremonial, unde anual se alegea Tangata Manu, adica omul pasare. Ajunsi în acest spatiu patrundem în detalii ale credintelor polinezienilor. Si ei, ca toti pamântenii pamântului, si-au imaginat un mare creator, în jurul caruia au adaugat, de la caz la caz si-n timp, un anturaj pe masura lui, nu numai ca o continuare a imaginatiei lor creatoare, dar si din sentimentalism uman fata de creatorul lor, sa nu-l lase în singuratate fiindca, singuratatea este foarte grea si trista.
Marele spirit al polinezienilor TANE, cred io ca întâi a facut aerul, sa aiba ce trage în piept, cum zice românul, si fiind foarte moale avea pe ce sa stea confortabil. Pe urma a facut apa, bineînteles, sa aiba cu ce sa-si potoleasca setea. Multa apa, oceane mari si pline cu tot felul înnotatoare si rechini nedomesticiti. La urma a facut pamânt, printre oceane, si ca sa-si desavârseasca creatia, cu toate câte le vedem, ca o încoronare a înfrumusetat-o cu Polinezia, sute de insule paradis. A admirat ce a creat si parca toate în câte a pus viata erau la fel, fara vigoare, fara cauza si ratiune, le lipsea ceva esential sa le diferentieze. Nu a mai fost multumit si s-a tot framântat asa, câteva ere tertiare, pâna ce s-a hotarât ca din INFINITA SA MANA sa puna în toate câte a facut un pic, dar mai are în pamânteni, dar nu a pus-o în toti în mod egal!! Si dinto-data toate au început sa schimbe sa intre într-o însufletire nebanuita, nestapânita. Numai Polinezia, atât de draga lui, ramânea tot nelocuita ceea ce l-a nemultumit din nou. De data asta, nu a stat prea mult pe gânduri si prin vis le-a trimis pamântenilor din jurul oceanului, cum sa-si faca catamarane, si cu mana dinainte pusa în ei, sa înceapa exodul în Polinezia!! Si oamenii plutitori spre departari au luat creatorul cu ei.
Aici in Rapa Nui, polinezienii i-au zis marelui creator Make-Make si sute de ani a fost singura divinitate creatoare a rapanuilor, pâna într-o zi, când si aici trebuia sa se întâmple ceea ce se întâmpla în toate credintele create de pamânteni: abateri, schisme, culte. În Rapa Nui a aparut cultul Tangata Manu!! Omul pasare, avea corp de om cu cap de pasare si niste membre superioare mari si puternice parca facute si pentru zbor si înot: simbol al cerului si oceanului. Lânga Rapa Nui, exista doua insulite stâncoase si tuguiate pe care anual vin niste pescarusi mari sa cloceasca si sa-i creasca urmatoarea generatie. Atunci în fiecare an, în acest sat format din case rotunde de piatra, Orongo, cocotat între impresionanta buza a craterului Rano Kao si malul abrupt si stâncos de sute de metri al insulei, începe marea ceremonie a desemnarii omului pasare dintre cei mai puternici rapanui ai diferitelor clanuri. Ei coboarau pe tarmul abrupt si stâncos, sareau în apa oceanului si înoatau pâna spre cele doua insulite sa caute un ou. Cel care se întoarce primul la Orongo cu un ou intact era desemnat Tangata Manu, investit cu mana si drepturi de tabu, respectat si venerat. Si, cu îngaduinta, se poate compara cu trimisul creatorului pe pamânt din alte religii. Trebuie sa se retraga în solitudine, de unde ramâne în contact cu ceilalti oameni numai prin Ivi Atua (preotul) care îi este, în acelasi timp, servant dându-i de mâncare si spalându-l, nu prea des. Era un cult ca atâtea altele, acesta provenit de la un vechi si nevinovat obicei al rapanuilor: cel mai puternic, îndemânatic si norocos vine în fiecare an cu primul ou de pescarus. Mintea omului prin mana primita are si imaginatie, dar nu la toti la fel, si de la un obicei au ajuns la un cult care a declansat multe discordii si înfruntari între clanuri din invidie: fiecare clan ar fi vrut ca omul pasare sa fie din clanul lor! Parca sunt niste exemple si prin alte religii…
Frumoase istorii si legende, dar ceea ce ramâne adânc în mintea peregrinului aici, este peisajul unic, acest sat ceremonial de sute de ani, înaltat între craterul imens al vulcanului Rano Kao si abruptul mal stâncos al insulei, iar la vreo doi kilometri în ocean cele doua stâncoase insulite – Motu Iti si Motu Nui, unde vin si acum pasari calatoare sa-si continue perpetuarea speciei. Si la toate acestea se adauga seninatatea albastra a zilei dintre ocean si cer pe aceasta înaltime pitoreasca si vântuita tulburatoare, inducatoare în onirism…
Coborâm, la început trecând printr-o padure apoi printr-un asa zis parc si oprim la ANA KAI TANGATA, o pestera la marginea abrupta a insulei, cu o deschidere larga spre ocean care-si trimite valurile pâna în pragul ei. Numele pesterii spune ce se întâmpla aici: ANA = pestera, KAI = a mânca, TANGATA = oameni, deci, aici a fost pestera unde s-au mâncat oameni în vremea marelui dezastru al razboiului civil si al foamei! Iata un subiect care întotdeauna mi-a displacut, dezagreabil si cu atât mai mult aici în Rapa Nui. Nu ma intereseaza, nu vreau sa mai aflu nimic despre canibalism, stiu destule istorii de peste tot, cauze si explicatii. Si nici nu as fi intrat, daca pe bolta pesterii nu s-ar afla niste vechi fresce a omului pasare. Fac câteva poze si ies …
Programul se termina cu vizitarea MUZEULUI ANTROPOLOGIC ‘’Padre Sebastian Englert‘’. Sosind aici am avut senzatia trecerii dintr-un muzeu în altul. Treceam din marele muzeu exterior, insular, în unul interior, mic în care sunt încorsetate obiecte si colectii ce completeaza informatiile si cunostintele despre marele muzeu exterior al moailor. Interesant si binevenita aceasta idee, dar la fel am fost captivat sa aflu cine a fost Padre Sebastian Englert, cel ce a venit cu ideea si fapta acestui muzeu. Un om minunat, un exemplu de urmat. S-a nascut în Bavaria în 1888 si a fost botezat cu numele de Anton Franz, cum altfel!!. Sebastian a devenit dupa ce a terminat studiile de filozofie si teologie într-un institut capucin. În timpul Primului Razboi Mondial a fost capelan, preot militar în Armata Germana. Razboaiele lasa urme adânci, uneori definitive si declanseaza modificari psihice, de personalitate în fosti combatanti. Asa se face ca dupa razboi Sebastian Englert, la cerere, pleaca misionar în Chile, în sud la indigenii Mapuche, unde devine Padre Sebastian iubit si respectat de ei. Pe lânga obligatiile sale duhovnicesti, pe lânga sfaturi si sprijin practic acordat, el începe sa faca studii si cercetari etnologice si lingvistice, este foarte interesat de obiceiurile si folclorul Mapuche. Începe sa publice, sa fie cunoscut si recunoscut. În permanenta traia dorinta de-a se dedica mai mult celor napastuiti de izolare, nestiinta si saracie si asa se hotaraste sa plece mai departe, in Rapa Nui, unde câteva sute de polinezieni, de acum sub steag chilian, erau lasati în izolare si saracie, într-o asezare arhaica si o colonie separata de leprosi. Treizeci si cinci de ani, pâna la sfârsitul vietii sale, Padre Sebastian a ramas printre rapanui. Le-a învatat limba, le-a tradus rugaciuni si carti crestine din latina si germana în rapanui, le-a împartasit multe din cultura si practica germana, a fost de mare sprijin expeditiei antropologice si arheologice norvegiene din 1955, a pus bazele acestui muzeu, la îmbogatit cu relicve si colectii. Thor Heyerdahl, binecunoscutul cercetator norvegian l-a apreciat foarte mult în lucrarile lui, numindu-l neîncoronatul rege al insulei!! A scris câteva carti, zeci de articole publicate în revistele lumii, a conferentiat în cele doua Americi, a cerut sprijin si recunostinta pentru ei. Se pare ca Padre Sebastian a fost însufletit si luminat de o mana cereasca sa faca tot ce trebuia sa se faca pentru acesti oameni atât de izolati si împovarati, descendenti a celor ce au înaltat cea mai înalta pagina din toata cultura monolitica a lumii, au faurit un original complex artistic de mare valoare în cultura lumii. Padre Sebastian a devenit un întelept recunoscut, Germania, din care plecase de peste 40 de ani, l-a onorat cu o mare distintie, mai putin din partea guvernului chilian!! În Statele Unite era invitatul de onoare a multor universitati. La 81 de ani se afla într-un tur de conferinte, când la New Orleans a murit subit. Efortul de o viata si starile sale sufletesti l-au ridicat în ceruri, iar trupul neînsufletit a fost depus în Rapa Nui, cu veneratie si pietate.
Ceea ce retine mai mult atentia, în acest muzeu interior, sunt placutele si obiectele ce au încrustate pe ele o scriere nemaiintâlnita, curioasa numita generic RONGO – RONGO si este cel cea mai enigmatic, misterios aspect al culturii rapanui. Cea mai originala forma de scriere, nu numai în Polinezia unde nici nu se gasesc asemenea placute ci în întreaga lume. Ceea ce mareste si mai mult valoarea acestor placute si obiecte scrise este ca sunt foarte putine aici si în alte muzee ale lumii, dar mai ales ca descifrarea lor este înca o taina în zilele noastre. Si nu ar fi fost o taina, un mister daca nu ar fi intervenit spaniolii peruvieni, rapitori si negutatori de sclavi al secolului XIX-lea, care au cotropit insula în repetate rânduri, între 1862 si 1864, nimicind o mare parte a populatiei iar alta a luat-o ca sclavi în minele din Peru si exploatarile de guano. Printre cei luati sclavi se aflau si Maori Rongo Rongo adica acei oameni învatati care cunosteau aceasta codificare prin semne simbolice a unor evenimente, traditii, cântece, genealogii de clanuri pe tablite si pietre plate. Din nefericire pentru cultura umanitatii, acesti maori sau prapadit în sclavie în Peru, ducând cu ei o scriere care, normal, ar fi trebuit sa ramâna în patrimoniul cultural rapanui, iar de la ei întregii lumi…
Seara, la cina a început sa bata vântul despartirii si nu a mai avut verva serii trecute. Simandicosii, parca coborâsera stacheta morgii din seara trecuta, plecau în Tahiti iar jovialii la Santiago de unde coborau în Patagonia. Ramâneam cu profesorul si cicalitoarele lui, ce îsi mentineau aceiasi forma de când ne-am întâlnit. Gaitele australiene cinau la alt restaurant cu same friends unde au avut fan, dar berea chiliana is horrible, asa ca s-au hotarât sa treaca pe vin. Good idea! Programul meu era diferit, mai am multe de vazut si astept cu imensa curiozitate, dar pentru ca m-am simtit bine în compania acestui grup, pentru un moment, simt acea fireasca melancolie a despartirilor de agreabil.
Dupa doua zile în care am facut marele si importantul turul circular al insulei, fiindca pe tarmurile ei se afla mare majoritate a platformelor ahu si moaii, azi mergem în interiorul insulei, la AHU AKIVI. Ghidul nostru, ca toti ghizii din lume, îsi fac datoria informationala de rutina. Numai ca rutina e diferita de la ghid la ghid si chiar la acelasi ghid de la zi la zi, din multe motive. Azi, Matu’A Tuki, asa il cheama pe ghidul nostru e somnolent si lapidar, nu ne spune prea multe despre acest ahu cu sapte moai asezat la înaltime în mijlocul insulei, de unde se face o deschidere larga pe o panta lina pâna în ocean, o frumoasa panorama pe care cred ca o simt si moaii!! Acesti moai sunt printre putinii de pe insula care privesc oceanul si îi reprezinta pe cei sapte stramosi îndepartati pe care Ariki Hotu’A Motu ia trimis în cautarea unei noi insule salvatoare si cam atât. Sa-i privim sa facem poze. Executam. Si-mi revine în minte istoria mea anterioara, la care am mai adaugat argumente si plasmuiri. Dupa ce o buna parte din insula Rapa Iti s-a rupt, scufundându-se în adâncul occeanului, nelinistea si îngrijorarea celor ramasi a crescut si mai mult, când unul din înteleptii cei batrâni, Tangata Honui, a venit cu banuiala ca si cea mai ramas din insula se poate scufunda în alta zi. Toti, în frunte cu Ariki Hotu’A Motu au ramas nauciti de groaza. Si Tangata Honui nu s-a oprit aici i-a tulburat de tot, aratându-le cum din univers se prabusesc si stelele în occean! Aceasta comparatie a fost hotarâtoare în vointa si fermitatea lui Ariki Hotu’A Motu sa trimita pe cei sapte barbati, cei mai voinici, iscusiti în conducerea catamaranelor si pescuit, sa plece degraba în cautarea unei insule salvatoare. La o zi dupa ce s-au desprins de tarmul insulei Rapa Iti, cât mai ramasese din ea, care se putea scufunda oricând precum stelele universului ce cad în ocean, si pe care cu totii le-au vazut, cei sapte barbati navigatori s-au trezit in mijlocul unui nesfârsit orizont de valuri. Unde sa fie insula stramosilor? Unde sa gaseasca o alta insula? Trebuie sa caute dupa ce zicea cerul zilei si universul stelelor noaptea, sa urmareasca zborul pasarilor si urmele de pe valuri, valurile poarta pe ele semne ale uscatului, ale insulelor! Sa asculte bine vântul, sa se lase purtati de curentii cei mari ai valurilor ce merg întotdeauna spre uscat. Au trecut multe zile pâna ce au gasit curentii cei mari care i-a purtat spre Te Pito o Te Henua. O insula ca sânul mamei. Au cerceta-o zile întregi, apoi s-au reîntors în Rapa Iti, stiau de acum bine drumul întoarcerii…
În cinstea si amintirea lor a fost ridicata aceasta aku cu sapte moai, reprezentându-i. Ghidul nostru revine însufletit, asa cum ne obisnuiseram cu el, cu amanunte despre acesti moai ce au fost ciopliti si slefuiti la Rano Raraku de unde au fost adusi. Si ce departare mare este de acolo pâna aici, peste dealuri si vai, retoric începe ghidul ca sa ajunga unde vroia sa tinteasca, la stramosii stramosilor lui care au avut o extraordinara mana. E tema lui favorita, stim si îi dam dreptate, în fata noastra sunt dovezile! Moaii acestia sunt foarte vechi, monolitul lor este asaltat de secole ruinatoare de trecut, de starile vremii, de lichenii inferiori si albi de tuf vulcanic…
PUNA PAU!! Undeva în mijlocul insulei, cu sute de mii de ani în urma, pe un crater a erupt o lava aparte continând mai mult fier in diferite compozitii si astfel s-a format un tuf si zgura rosie. Din aceasta zgura rosie au fost cioplite si slefuite pukao, acea parte decorativa de pe capetele unor moai, despre care specialistii – antropologii si arheologii – înca nu au ajuns la o parere comuna. Unii dintre antropologi înclina spre ideea ca reprezinta ideea coafurii polinezienilor, mai ales a sefilor de clanuri care la ceremonii îsi faceau un coc înalt împodobit cu pene rosii, unii arheologi le-au numit pur si simplu palarii, desi polinezienii nu au purtat palarii, erau perfect adaptati mediului Cum numai aici la Puna Pau s-a gasit agregat mineral rosu si cum sculptura moailor a evoluat pe parcurs, Maori – înteleptii ce se pricepeau si în arta – maestri sculptori au hotarât sa împodobeasca anumiti moai cu pukao. Astfel, aici s-a deschis o cariera de exploatare a materialului si un mare atelier de sculptura sau, cu voia dumneavoastra, o fabrica de palarii!! Arheologic sunt inventariate aproape o suta de pukao din zgura vulcanica rosie de dimensiuni si greutati diferite, pe toata insula. Pentru ca aveau o greutate de câteva tone s-a pus problema transportului spre periferiile insulei unde se afla majoritatea moailor cu pukao. Si cum de obicei în arheologie si antropologie se merge pe tot felul de ipoteze si teorii, e mai bine in acest caz sa nu ne afundam în ele, desi unele sunt de-a dreptul hilare. Simplu, cred ca în Rapa Nui e cel mai confortabil si spiritual sa împartasesc conceptul ghidului nostru: mana!! Mana care înseamna ratiune, vointa, putere, realizabil. Grozav, nu!?! Ca mic amanunt anecdotic; ghidul a pus ochii pe mine ca nu sunt prea atent, cum ar trebui, la ce spune el si odata, pe neasteptate, ma scoate la apel, cum se face de eu nu pun niciodata întrebari. Ceilalti din grup care tot timpul pun întrebari, ma privesc asteptând sa raspund. De unde dracul sa iau la repezeala un raspuns fara adevar, dar convenabil pentru noi toti! Evrica! Întreb: cine si de ce a adus greieri în Rapa Nui, ca ei nici nu inoata, nici nu pot sari asa departe? Râsete, cu o exceptie, a ghidului. Oare, l-am suparat? Nu, a zis ca o asemenea întrebare nimeni nu i-a mai pus,” silly but not so silly”, nu stiu! Râsul a încetat, nu pentru ca ghidul nu avea un raspuns ci probabil s-au întrebat si ei. Atunci am zis, vezi eu stiu. Am citit si învatat de la tine ceva foarte important: mana!
De aici, de la înaltimea Puna Pau se deschide una dintre cele mai cuprinzatoare panorame spre Hanga Roa, capitala unei insule cu istorie unica, dar tragica dupa descoperirea lor, capitala celui mai mare muzeu de arta si cultura in aer liber. Populatia, care în urma cu un secol nu era decât de doua sute cincizeci de suflete, acum are, aproximativ, patru mii dintre care marea majoritate sunt descendenti ai celor o suta de rapanui ramasi dupa toate trecerile si dezastrele aduse de civilizatul si crestinul european în secolul XIX-lea! De aici de sus, de pe punctul panoramic amenajat cu banci, singurul pe toata insula, grupul nostru s-a asezat si priveste având nostalgia despartirii. Sunt clipele în care, fiecare în felul lui îsi ia ramas bun, mâine plecam.
Sunt la fel de emotionat acum la plecare ca si la sosire, tot timpul am avut o stare psihica nemaitraita în alte parti ale lumii, nu sunt mistic nici criptic, dar ceva cu totul deosebit a fost peste puterea mea de ratiune si retinere. Poate mana, mai stii, aici o simt si greierii! Am fost foarte bucuros ca am vazut si admirat cu stisfactie, cu pietate pot spune, monolitici moai, îmi pare rau ca majoritatea nu sunt ridicati pe platforme cum desigur a fost ideea pentru care au fost creati si am fost trist sa-i vad îmbatrâniti, geriatrici, fara grija cuvenita. Am fost mâhnit sa aflu prin câta suferinta au trecut polinezienii rapanui, care pentru ceea ce au facut în cultura omenirii meritau o alta soarta, un alt respect si sprijin international cuvenit. Si-mi vine sa plâng, acum la despartire, dupa acea mâna de cenusa pe care am lasat-o pe acest strop de lava din universul necuprins si nedezlegat… (Sfarsit)
CORNELIU FLOREA
NOIEMBRIE 2009
RAPA NUI în POLINEZIA

Interviu cu poetul francez de origine peruană FERNANDO TORRES-GARCIA

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2010

Interviu cu poetul francez de origine peruană FERNANDO TORRES-GARCIA

 Viaţa ca un etern al descoperirii

 Autor: Daniela Voicu

DANIELA VOICU: Domnule Fernando Torres – Garcia cum aţi debutat ca artist ?

FERNANDO TORRES-GARCIA: Arta a venit de tânăr.  Scriam încă de la vârsta de 15 ani, dar jurnalul meu nu îl arătam nimănui, pentru ca eram o persoană secretă. Unele  dintre aceste poeme le-am publicat în prima carte, “Viaje de olvidos” 2007 în Peru, ediţie bilingvă spaniolă– franceză.  Pictura a început  prin 1983,  pictam în Peru, dar era  pentru recreere. În Paris am înţeles că este o altă latură  a sensibilităţii mele, ca o formă de exprimare. Dansul mă încantă la fel ca şi pictura, ca şi poezia, am descoperit că pot dansa salsa, apoi  în 1989 am învăţat tangoul la Paris.

 

Iubesc cele trei forme de exprimare. Mă pot exprima cu intensitate, cu bogăţia cromatică pe care fiecare arta o necesită.

D.V.: Ce vă consideraţi mai mult: pictor, poet sau dansator?

FERNANDO TORRES-GARCIA: Două perioade din viaţa mea mă definesc: una în care m-am exprimat în  tablouri mici, iar  a doua, din 1986 când am început să  pictez  în format mare.

Sunt eu însumi, folosind diferite forme de exprimare, atingând o formă sensibilă, un ritm, o culoare. Ca să te poţi exprima, trebuie să găseşti culoarea, respiraţia. Sunt perioade pentru care  am pictat mai mult, sau  altele în care am scris mai mult.

Nu mă închid în această lume de creaţie. Actul de creaţie  fiind un act  solitar, nu am sentimentul că sunt singur,  deoarece  subiectele  vin din viaţa reală.

Sunt eu  însumi: pictura, poezia, dansul. Scriu lucruri care  mă inspiră din ceea ce citesc… Dacă merg la dans şi văd cum lumea dansează, improvizez şi dansez…

Sunt eu insumi: poet, pictor şi dansator în egală măsură.

D.V: Cât se scrie şi cât se citeşte  în Franţa?

FERNANDO TORRES-GARCIA: Se spune că lumea nu citeşte, dar în final, lumea citeşte. Concret în Franţa în luna  septembrie s-au vândut mai mult de 500 de apariţii, apoi în iunie – iulie alte 500 de noi titluri. Este o productie imensa de carţi. Există această ofertă pentru că şi cererea este mare. Sunt două tipuri de poezie care sunt publicate oficial. În Paris cunosc un poet peruan care publică făra a fi ajutat  financiar. Deci sunt persoane care publică independent.  Aceasta lume  a poeţilor publicati oficial, este o comoară,  iar poezia franceză contemporană mi se pare o bogăţie  surprinzătoare, dar şi poezia latină, americană este excelentă.

D.V.:  Care credeţi că este destinul scriitorului?

FERNANDO TORRES-GARCIA: Scriitorul nu se va schimba, va trebui  să scrie istorii, să inventeze, să relateze.  Scriitorul deţine mai multe căi prin care işi exprimă ideile: online, direct cu cititorul, sau scrisul de mâna, care nu se mai utilizează foarte mult. Eu scriu. Am poeme pe care nu le public încă online, iar în primăvară voi începe să pictez din nou. Momentan lucrez la un proiect  pentru o nouă carte  despre un pictor renascentist.

D.V.:  Ce  ar fi viaţa fără  artă?

FERNANDO TORRES-GARCIA: Este imposibil să existe viaţă fără artă, deoarece viaţa este artă şi cultură. Necesită totul. Arta şi cultura sunt ceea ce trebuie să respectăm  ca să trăim.

D.V.: Credeti într-o renaştere globală a literaturii şi a artei ?

FERNANDO TORRES-GARCIA: Fără îndoială mereu va fi artă. Suntem creatori, fiecare epocă  are  renaşterea ei, mai ales  în această epocă modernă.

D.V.:  Cine va insipira?

FERNANDO TORRES-GARCIA: Muzica baroca, Bach,  italiană, franceză, din literatură foarte mulţi scriitori, filosofi ca şi din pictură… pictura care mă inundă de sentimente… muzica baroca vine, te atinge, te face să simţi lucruri intense, este ca un aliment al sufletului pentru mine… Toate acestea mă inspiră în actul de creaţie.

D.V.:  Ce este viaţa pentru dumneavoastră?

FERNANDO TORRES-GARCIA: Pentru mine, viaţa  este un etern al descoperirii.

                                                                                                                 Daniela Voicu

                                                                                                           Paris, 2 Ianuarie 2010

 

 

 

 

Pictură  în ulei 1m/1m, 1996, Fernando Torres – Garcia

ÎNTÂLNIRE EMOTIONANTA. Eminescu.Ziua Unirii Principatelor

Posted by Stefan Strajer On February - 7 - 2010

ÎNTÂLNIRE EMOTIONANTA
La Biserica “Sf.Treime” din Troy, Michigan

Autor: Octavian Maior

Cu prilejul sarbatoririi zilei de 24 Ianuarie si a celor 160 de ani de la nasterea poetului nostru national, Mihai Eminescu, o parte a românilor din Michigan au avut bucuria sa participe la o manifestare de suflet, organizata duminica, 24 ianuarie 2010, în sala culturala a bisericii Sfânta Treime din Troy, Michigan. S-au înlânit cu stimata D-na Anca Sîrghie, conferentiar doctor la Universitatea “Alma Mater” din Sibiu, cu teologul si scriitorul George Alexe, cu D-l Gheorghe Chindris, presedintele societatii ”Avram Iancu” din Michigan, cu D-na Doina Popa si cu D-na Cristina Rahoveanu din Windsor, Ontario.

Foto. (De la stanga la dreapta). Pr.Gheorghe Carstea de la Biserica “Sfantul Nicolae” Livernois, Michigan; Arhiepiscopul vicar Irineu Duvlea de la Episcopia Ortodoxa Romana din America, conf.univ.dr.Anca Sirghie de la Universitatea Sibiu si Calin Cutean, presedintele Centrului Cultural Roman de la Biserica Sf.Treime, Troy, Michigan.
Organizatorii acestor actiuni au fost ing. Calin Cutean – din partea Centrului Cultural al Românilor de la Biserica Sf.Treime, din Michigan, prof. Maria Raica, prof. Dorina Caluser si altii. Actiunile s-au bucurat de prezenta I.P.S. Arhiepiscop Vicar Irineu Duvlea si a pr. Calin Barbolovici, pr. George Cârstea, Stefan Strajeri – directorul publicatiei “Curentul International” impreuna cu colaboratorii acestei publicatii românesti (Silvia Jinga, Doina Popa, Sorin Olariu, Octavian Maior si Gheorghe Chindris) si a multor iubitori ai istoriei si literaturii române care au venit cu dragoste la chemarea organizatorilor.
Aniversare Mihai Eminescu – 160 de ani de la nastere
Prima expunere cu tema “Motive crestine în opera lui Mihai Eminescu” este sustinuta de D-na Anca Sîrghie, membra a Uniunii Scriitorilor din România si a UNITER, a primit în Franta gradul de CAVALER în 2000.
Tema prezentata este mai putin cunoscuta de marele public iubitor al marelui nostru Mihai Eminescu. De-a lungul timpului poetul a fost prezentat în diferite feluri în functie de interese, de etape, curente ori de situatia politica. A fost Eminescu religios ori nu? Raspunsul nu poate fi decât unul. Da, Eminescu a fost framântat si însetat de cunoastere, de patrunderea lumii credintelor. Studiind Caietele eminesciene de la Academia Româna prof. Anca Sîrghie ne arata ca numeroasele notari atesta lecturi ale poetului în domeniul religios. Sunt frecvente rugaciunile catre Domnul Iisus Hristos definit ca ”Izvor mântuitor/Si Domn al ostirilor/de oameni iubitorule/Mântuitorule”.

Foto. Conf.univ.dr. Anca Sirghie, de la Universitatea Alma Mater Sibiu.
În poemul Luceafarul vedem cum îndragostit de pamânteanca muritoare Catalina, nemuritorul Hyperion merge la Dumnezeu sa-l dezlege de nemurire, sa poata veni pe pamânt, sa se poata bucura de iubire chiar daca devine muritor si spune: ”De greul negrei vesnicii,/ Parinte, ma desleaga,/ Si laudat pe veci sa fii/ Pe-a lumii scara’ntreaga… Dragostea îl determina sa ceara o alta soarta chiar daca îl scoate din vesnicie. Pe Dumnezeu îl vede ca pe un datator de viata ”O cere-mi, Doamne, orice pret,/ Dar da-mi o alta soarta,/ Caci Tu izvor esti de vieti/ Si datator de moarte?”
Pe Maica Domnului o numeste regina peste îngeri si-i cere: “Fii scut de întarire/ Si zid de mântuire/ Privire-ti adorata/ Asupra-ne coboara,/ O, Maica prea curata/ Si pururea fecioara,/ Marie!”
Maica Precista este în conceptia eminesciana un ideal de frumusete, sprijin si nadejde.
“Nadejde si-ntarire/ Si zid de mântuire/ Pe tine câstigându-te/ Îngenunchem rugându-te.”
Si în poezia “Rasai asupra mea”, poetul îi cere ajutorul: ”Speranta mea tu n-o lasa sa moara/ Desi al meu e un noian de vina/ Privirea ta de mila calda, plina/ Îndurare-asupra mea coboara/ Strain de toti, pierdut în suferinta/ Adânca a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic si n-am tarie…”, iar mai departe insista:
“Da-mi tineretea mea, reda-mi credinta/ Si reapari din cerul tau de stele:/ Ca sa te-ador de-acum pe veci, Marie.”
În poezia “Colinde, colinde” vedem iarasi imaginea Maicii Domnului: “Colinde, colinde!/ E vremea colindelor/ Caci gheata se-ntinde/ Asemeni oglinzilor/ Si tremura brazii/ Miscând ramurelele,/ Caci noaptea de azi-i/ Când scânteie stelele/ Se bucura copiii./ Copiii si fetele/ De dragul Mariei/ Îsi piaptana pletele/ De dragul Mariei/ S-a Mântuitorului/ Luceste pe ceruri/ O stea calatorului.”
Despre crestinarea poporului nostru român Eminescu noteaza într-un manuscris ca dacii au fost colonizati de catre crestini. Se cunoaste faptul ca apostolul Andrei cel primul chemat la apostolie a ajuns pe meleagurile tarii noastre de azi, a propovaduit si crestinat pe stramosii nostrii.
În Poezia ”Rugaciunea unui dac”, poetul evoca începutul demiurgic al vietii spunându-ne: ”Pe când pamântul, cerul, vazduhul, lumea toata/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodata/ Pe-atunci erai Tu singur” iar ultima strofa spune ”Astfel numai, Parinte, eu pot sa-ti multumesc,/ ca Tu mi-ai dat în lume norocul sa traiesc./ Sa cer a tale daruri, genunchi si frunte plec.”
In poezia Invierea, este evocata jertfa lui Christos: “C-un muc in mâini mosneagul cu barba ca zapada/ Din carti cu file unse norodul il invata/ Ca moartea e in lupta cu vecinica viata,/ ca de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-si prada/ …O muzica adânca si plina de blândete/ Patrunde tânguioasa puternicile bolti;/ Pieirea, Doamne Sfinte, cazu in orice colt,/ Inveninând pre insusi izvorul de viete.”
Momentul Invierii este evocat in versurile: ”Un clocot lung de glasuri vui de bucurie,/ Colo-n altar se uita si preoti si popor,/ Cum din mormânt rasare Christos invingator./ Iar inimile toate s-unesc in armonie:/ Cântari si laude-naltam,/…/Noi, Tie Unuia,/ Primimdu-l cu psalme si ramuri,/ Cântând Aleluia!/ Christos a inviat din morti,/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte calcând-o/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte!”
Este o viziune asupra Invierii, al sacrificiului Mântuitorului. In final recunoastem cântârile de Inviere din bisericile ortodoxe românesti.
Ziaristul Mihai Eminescu scrie articolul “Si iarasi bat la poarta”. In acest adevarat poem in proza, Iisus apare ca un simbol al iubirii omului. El afirma ”importanta biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri vesnic renascânde”.
In perioada când România este sub dictatura comunista, s-a incercat permanent educarea ateista a maselor. Poezia “Imparat si proletar“ era predata in scoli, insistându-se asupra discursului proletarului care afirma ca: “Religia, o fraza de dânsii inventata./ Ca cu a ei putere sa va aplece’n jug,/ Caci de-ar lipsi din inimi speranta ca rasplata/ Dupa ce-amar muncirati, miseri viata toata/ Ati mai purta osânda, ca vita de la plug?”. Afirmatiile proletarului despre religie, nu erau insa si convingerile poetului. Se incerca astfel sa-l prezinte ca pe un ateu, necredincios.
Eminescu insa n-a fost ateu. El a simtit fiinta si puterea Mântuitorului, mesajul iubirii pentru intreaga omenire.                   
In incheierea expunerii, D-na Ana Sirghie concluzioneaza: ”Daca un editor ar strânge toate textele cu continut religios din creatia eminesciana, ar inchega un domeniu reprezentativ, necunoscut pâna in prezent. Eminescu a fost si ramâne cel mai religios dintre toti poetii si scriitorii nostri. Studiile de pâna acum si cele viitoare vor intari tot mai mult aceste afirmatii.”
Expunerea a fost puternic apreciata de public.
Domnul George Alexe, om al cartii si un inflacarat iubitor al creatiei poetului nostru national si al românismului a expus foarte frumos si convingator. Afirma ca Eminescu s-a ridicat desupra tuturor, el intruchipând românismul si vechiul dacism. Specificul national al neamului nostru in sinteza este: dacism-latinitate-ortodoxism.
Doamna prof. Dorina Caluser a emotionat intreaga asistenta recitând cu mult talent  poezia “Glossa”  incepând cu versurile: ”Vremea trece, vremea vine,/ Toate’s vechi si noua’s toate;/ Ce e rau si ce e bine/ Te intreaba si socoate./ Nu spera si nu ai teama:/ Ce e val, ca valul trece;/ De te’ndeamna, de te chiama,/ Tu ramâi la toate rece…”
Aniversare Unirea Principatelor Române – 151 de ani
(24 ianuarie 1859 – 24 ianuarie 2010)
Momentul Unirii Principatelor din 1859 a fost prezentat de d-l Gheorghe Chindris. S-a evidentiat personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza in lupta pentru unirea celor doua principate românesti, Moldova si Tara Româneasca. Alegerea lui A.I.Cuza ca domn are loc mai intâi in Moldova Este ales in unanimitate domn al Moldovei in 5 ianuarie 1859, dupa care au loc alegerile in Tara Româneasca. Si la Bucuresti in ziua de 24 ianuarie 1859 este ales ca domnitor al Tarii Românesti tot A.I.Cuza. Dubla alegere a lui Cuza a demonstrat Europei vointa politica a românilor de a se constitui intr-un stat national românesc.

Foto.Gheorghe Chindris, presedintele societatii romano-americane “Avram Iancu”, din Michigan si colaboratorul publicatiei “Curentul International”
Domnia lui A.I.Cuza din 24 ianuarie 1859 pâna in 11 februarie 1866 a fost o perioada bogata in realizari pentru existenta statului national. S-a adoptat legea privind “Secularizarea averilor manastiresti”. Aceste averi reprezentau 25,26% din teritoriul tarii si erau supuse pâna in acel moment manastirilor straine din Athos, Grecia. Legea agrara din august  1864 a fost o alta mare realizare. A fost reglementata problema pamântului si a prevazut emanciparea taranilor clacasi si improprietarirea lor. Alte reforme au fost in domeniul administratiei (legea comunala, cea pentru infiintarea consiliilor judetene). In domeniul juridic amintim elaborarea codului civil si penal, in invatamânt a fost data legea invatamântului primar; a infiintat primele universitati românesti, mai intâi cea de la Iasi, in 1860 si apoi in 1862 cea din Bucuresti. In comert elaborarea codului comercial.
Al.I.Cuza isi incheie domnia, dupa sapte ani, in urma primei lovituri de stat din istoria României moderne.
Pe lânga actiunile amintite a mai urmat si o prezentare de carte, sustinuta de D-na Doina Popa si D-na Cristina Rahoveanu, din Windsor, Ontario, Canada. Distinsele doamne au prezentat cartea “Scorbura in cuib” de Cornel Cotutiu (colaborator bistritean al “Curentului International”) si momente din viata si activitatea scriitorului.
Asemenea manifestari culturale sunt bine venite in comunitatea noastra româneasca din statul Michigan.
(24 ianuarie 2010, Sterling Heights, Michigan)

SPIRITE CELEBRE (II)

Posted by Stefan Strajer On February - 5 - 2010

SPIRITE CELEBRE (II)

Autor: Mihai Burduja

Un om de spirit ar fi adesea la mare strâmtoare, lipsit de societatea prostilor. LA ROCHEFOUCAULD
Înca din antichitate frizerii erau cunoscuti ca fiind foarte vorbareti. Într-o zi, regele Macedoniei, Archelaos (?-399 î. Hr.), a chemat un frizer pentru a-i scurta parul.
– Cum doriti sa va tund? A întrebat acesta. – În tacere! i-a raspuns regele.
Împarateasa romana Agrippina, zisa si cea tânara (15-59 d. Hr.), mama lui Nero, fusese condamnata la moarte de propriul fiu. În clipa când centurionul Anicetus, trimis sa o ucida, se apropia de ea, aceasta striga: – Împlânta-mi pumnalul în pântece pentru ca a avut nesansa sa dea nastere unui monstru ca fiul meu.
Pasionat pescar amator, lui Marcus Antonius îi era ciuda pe nobilii egipteni din suita reginei, mai norocosi la pescuit decât el, care în ziua aceea nu prinsese nimic. Pentru a-l îmbuna, Cleopatra îi zise: – Egiptenilor le e dat sa prinda pesti, iar romanilor sa prinda regi.
Împaratul Iulian Apostatul era pasionat dupa filosofie. Cu ocazia unor sarbatori religioase, în timp ce lua parte la un dans ritual, se zice ca ar fi murmurat: Ah, Platon! Pentru un filosof, meseria de împarat e teribil de stupida!
Agesilau, rege al Spartei (398-358 î. Hr.), îsi iubea mult copiii si se juca des cu ei. Într-o zi a fost gasit în mijlocul lor calare pe un bat. Rusinat, regele a rugat sa nu se povesteasca scena decât celor care au copii.
Dupa ce a fost învins de greci, regele persan Artaxerxe (436-358 î.Hr.) a încercat sa-i dezbine. Stiind ca generalul teban Epaminonda este un dusman al spartanilor, regele a vrut sa-l atraga de partea sa trimitându-i daruri foarte pretioase. Epaminonda a refuzat însa, comunicându-i: – Daca Artaxerxe vrea sa fie prieten cu tebanii, va avea asigurata stima mea fara a-mi trimite daruri. Daca este însa dusmanul grecilor, atunci sa fie sigur ca nu are destule bogatii pentru a ma cumpara.
Unui soldat roman i se facu o nedreptate si îl ruga pe împaratul Octavian August sa-l ia sub ocrotirea sa. Împaratul îi dadu un curtean sa-l însoteasca în fata judecatorilor. Soldatul îi zise: Nu tot astfel m-am purtat eu cu Maria-ta când erai în primejdie la Actium; eu însumi am intrat în lupta. Si zicând aceasta, soldatul îsi arata ranile. Împaratul merse el însusi sa-l apere pe soldat.
Dupa batalia de la Actium, Octavian August a trecut în revista prizonierii pe care voia sa-i execute. Printre acestia se afla un dusman îndârjit al sau, anume Mitellus. Fiul acestuia, care luptase sub comanda generalului lui Octavian August, Marcus Vipsanius Agrippa, i s-a adresat astfel: – Tatal meu a fost inamicul tau si îsi merita moartea. Eu te-am servit însa cu credinta si merit o rasplata. Da-mi voie, ca recompensa, sa mor în locul tatalui meu! Octavianus l-a iertat pe Mitellus si nu a primit jertfa fiului sau.
Apollonios calatorea spre un oras îndepartat. Ajungând pe malul Eufratului, un vames l-a oprit cu urmatoarele cuvinte: – Ce bunuri aveti de declarat? – Bunuri? a raspuns Apopponios. Am Dreptatea, Moderatia, Stapânirea de sine, Perseverenta si Curajul. Vamesul era nedumerit: Acestea sunt, bineînteles, sclavele dumneavoastra? – Nu sunt sclavele, ci stapânele mele!
Megabizes, unul dintre conducatorii de osti ai lui Xerxes, a venit la Apelles sa-i faca portretul. Pictorul s-a ocupat de lucru. O buna bucata de vreme Megabizes a tacut, apoi a început sa trancaneasca vrute si nevrute despre pictura. Apelles l-a întrerupt busc si, astupându-i gura cu mâna, i-a spus: – Când taceai, datorita îmbracamintei de purpura împodobita cu aur, pareai o persoana importanta. Acum, când trancanesti, râd si ucenicii care-mi potrivesc culorile.
Medicul tadjic-persan Avicena (980-1034) întâlni într-o zi pe un tânar medic. – Salut, colega, ai un aer radios… De ce nu? Iau viata usor… – Vai! – exclama Avicena – Si nu te mustra constiinta?
*
Prostii se folosesc de oamenii de spirit la fel cum cei scunzi poarta tocuri înalte. VAUVENARGUES
Generalul roman Scipio Africanul (235-183 î. Hr.) era de parere ca un general trebuie sa-si riste viata numai în cazul unei batalii decisive. Un prieten bun de-al lui îi spuse: – Comportându-te astfel, nu esti un ostas. – Foarte adevarat – îi spuse Scipio – sunt un comandant de oaste.
Într-una din zile, Scipio Africanul s-a dus în vizita la poetul Ennius. Acesta a trimis servitoarea sa-i spuna ca nu este acasa. Desi si-a dat seama ca nu-i adevarat, Scipio n-a zis nimic si a plecat. Dupa o vreme, l-a cautat Ennius pe Scipio. Auzindu-se strigat, Scipio a raspuns: – Nu sunt acasa!
– Cum poti spune asa ceva? a întrebat poetul. Oare nu-ti cunosc vocea?   Atunci, Scipio i-a replicat: – Când am fost zilele trecute la tine, eu am crezut-o pe servitoarea ta care mi-a spus ca nu esti acasa. Tu nu ma crezi chiar când îti spun eu însumi ca nu sunt acasa?
Învingându-l pe Hannibal la Zama, în anul 202 î.Hr., Publius Cornelius Scipio Africanul i-a cerut sa-i spuna care sunt, dupa parerea lui, cei mai mari comandanti de osti. – Primul, a spus Hannibal, este Alexandru Macedon. – Al doilea? – Al doilea e Pyrus. – Si al treilea a insistat Scipio, crezând ca Hannibal îl va numi pe el. – Al treilea ma consider eu. – Si daca tu m-ai fi învins pe mine?, a întrebat în continuare romanul. – Atunci m-as fi considerat primul.
Scipio Africanul, care îsi pierduse un ochi într-o mare batalie purtata împotriva cartaginezilor, a facut prinsoare cu unul din generalii sai ca va vedea mai bine decât el. Ramasagul a fost acceptat. – Am câstigat, spuse Scipio, eu vad la tine doi ochi, în vreme ce tu la mine nu vezi decât unul.
La sfârsitul celui de al doilea razboi punic, solii cartaginezi – au fost întrebati cu ironie în Senatul roman, facându-se aluzie la prima calcare de juramânt de catre Cartagina. – Pe ce zei va veti mai jura acum? – Pe aceiasi! a raspuns Azdrubal fara sa-si piarda cumpatul. Deoarece ne-au pedepsit ca ne-am calcat juramântul.
Atunci când a aflat ca niste cunoscuti, pe care îi socotea drept nemernici – dupa cum bine se stia –, i-au adresat elogiile lor, filosoful grec Antistheme a avut urmatoarea replica:
– Pe semne am facut cine stie ce fapta necugetata!
Într-o clipa de ragaz pe câmpul de lupta, poetul Antagoras facuse un foc si frigea o bucata de carne. Întâmplator a trecut pe acolo regele Macedoniei Antigonos. – Ce crezi tu, Antagoras, Homer, când a descris vestitele lupte ale lui Agamemnon, si-a pierdut vremea frigând pastrama? l-a întrebat batjocoritor regele. – Daca va închipuiti ca Agamemnon a câstigat toate luptele pierzându-si vremea sa vada cine frige pastrama pe câmpul de lupta? i-a replicat poetul.
Când filosofului grec Anistene (435-370 î.Hr.) i s-a reprosat ca are relatii cu lumea rea, el a raspuns: – si medicul vine în contact cu bolnavii, dar nu se îmbolnaveste!
În urma unei batalii, Androclide, un soldat spartan, a ramas schiop. Se apropia un alt razboi. Din cauza invaliditatii, Androclide a fost dat afara din armata. Atunci s-a prezentat în fata comandantului: – Credeam ca aveti nevoie de soldati ca sa lupte, nu ca sa fuga! Si astfel a fost reprimit în armata.
Angelotte, cardinal roman, vazu într-o zi, în curtea unei manastiri, un prelat ortodox, cu o barba masiva, înconjurat de o multime de preoti catolici. – Bine face, zise el cu admiratie; printre atâtea capre se cade sa existe si un tap!
Filosoful grec Anaxagora, profesorul lui Pericle, Euripide si Socrate, acuzat ca i-ar fi insultat pe zei, a fost izgonit din Atena. Dusmanii lui Anaxagora l-au condamnat la moarte si numai datorita interventiei renumitilor sai elevi, aceasta pedeapsa i-a fost comutata în exil pe viata. Anaxagora glumea. – Nu eu i-a pierdut pe atenieni, ci atenienii m-au pierdut pe mine.
Grupaj alcatuit si prezentat de MIHAI BURDUJA

Reverente lirice – poeta Viorica Maria Balasa

Posted by Stefan Strajer On February - 5 - 2010

Reverente lirice
Ilustrate din cer de Violeta-Viorica-Maria Balasa

Autor: Silvia Jinga

Viorica Balasa se apropie de poezie cu umilinta si sfiala pe care o gasim la carturarii din vechime, la cronicarii care “din mila lui Dumnezeu” marturiseau ca s-au invrednicit a scrie despre evenimentele vremii lor. Dedicându-si poeziile “celor care stiu sa pretuiasca frumusetile din suflet”, o face “prin darul lui Dumnezeu care intrece orice pricepere”. Intr-un veac pozitiv ca al nostru, intâlnirea cu aceasta atitudine de gratie si reverenta fatade cuvânt in general si fata de actul liric in special, este salutara.
Inspiratia Vioricai Balasa isi are originea intr-o irepresibila dragoste de viata si lumina, de vibratie, culoare si mirezme. Pentru autoare miracolul si frumosul sunt de cautat pretutindeni: in perimetrul domestic al gradinii de familie unde “fasolica” se rasfata, in ghidusia dialogului unor oua de Pasti, in dantelaria arborilor in floare primavara, in cântecul molcom al ploii, in curcubeul – semn ceresc, in Martisorul “de la dor … dat tot cu dor”, in fericirea conjugala, in amintirea fiintelor dragi. Omul “natâng” trebuie doar sa citeasca semnele mesajului divin: “Ce intelegeri marginite/Are omul… Caci nu vede,/Ca-n toate, minuni infinite,/Sunt date de Sus… o povata,/In orice secunda… de-i soare sau ceata.” (Ce dulce era tineretea, p. 50). Specia lirica preferata a autoarei este pastelul in care contemplarea naturii exprima de fapt o stare de suflet mai complexa decât simpla bucurie naturista. De la extazul in fata florilor si a primaverii poeta se adânceste in amaraciunea meditatiei asupra notei discordante, pe care agresiunea umana o pune in concertul lumii. Acest contrast este aproape obsesiv: “Flori/Repetate culori … cum numai in vis le-ntâlnesti…/Voi… gingas dati dragoste din inimi ceresti…/Si-n glasul in taina, divin,/In aste naprasnice vremi,/Ne-ntrebati: Cât iubim?” (Flori, p.8). Drama poetei provine din aceasta zbatere intre duritatea realitatii istorice si apetitul ei pentru frumos. Criza morala a omenirii la rascruce este surprinsa cu note de sarcasm si revolta: “Pamântul e in stare de alarma/Si nebunia a ajuns o scuza./Frumosul se striveste cu o arma/Iar poezia e uitata muza”. (E timpul, p. 7). Pesimismul istoric al poetei se exprima nu o data in invocari ale instantei divine, singura capabila sa opreasca vrajba dintre oameni. Poeziile de aceasta factura cad insa in didacticism.
Impactul autobiografic are o pondere destul de insemnata asupra continutului acestui volum. Faptul direct de viata este insa insuficient prelucrat poetic, asa incât cu putine exceptii ramâne de domeniul simplei versificatii, fara a atinge sublimarea lirica. Ne-au retinut totusi atentia câteva versuri dedicate mamei, cu acorduri de jale din doina ardeleana: „Te-am visat azi noapte Mama,/Erai iarasi lânga mine./Zorile ce vin destrama/Visul ce nu sta … nu tine,/Visul ce-mi facuse bine …”(Te-am visat, p.26)
Mult mai reprezentative pentru inspiratia autoarei ni se par a fi piesele lirice in care gingasia, ritmul alert si umorul cu ecouri din Minulescu si Topârceanu concura pentru a crea poezie autentica: “Primavara-n portativ/E mai jos c-un semiton./Frigul inca e motiv/Sa te tina in palton./Vântul plimba gradele/Termometrului fragil,/Si-si reia tiradele/Cu capricii de April” (Aprile, p.11). Poeta mânuieste cu gratie si eleganta neologismul in buna traditie a poetilor români ai spatiului cultural urban. Textele volumului tradeaza staruinta asupra cuvântului, osteneala literara, caci, asa cum marturisea Lucian Blaga “usor nu e nici cântecul”. Si pentru Viorica Balasa, cum insasi o spune: “Ziua trece printre rânduri/Noaptea trece printre gânduri”. (Vremea trece, p. 56).
Rezultatul acestei insistente aplecari asupra cuvântului sunt câteva poezii remarcabile pentru simplitatea lor aforistica si cizelarea expresiei. Amintim in acest sens poeziile E iarna, Ilustrate din cer, S-au dus, Mi-e frig. Cu ele intram in registrul grav al volumului compus din versuri de rezonanta elegiaca. Desi adepta a intelepciunii populare care ne indeamna sa traim viata asa cum ne-a fost rânduita de Cel de Sus, autoarea se desparte cu durere de frumusetile terestre, de darurile tineretii jefuite rând pe rând de timpul neiertator. Nelinistea meditativa si coarda melancolica suna profund in poezia S-au dus: “si… vrei sau nu vrei … te-asteapta-o “chemare” de Sus…/ce-ti spune ca viata e-o nelinistita “mare”…/ce-n valuri … când jos si când sus,/ le trece pe toate ce-au fost… si-acum nu-s…/E “marea” aceea, când sa intelegi ca toate …/ S-au dus!” (p.53). Un sentiment de oboseala existentiala pune stapânire pe câteva dintre piesele de rezistenta ale volumului, dintre care amintesc in primul rând Ilustrate din cer care merita citata in intregime: “Ninge/ deasupra secundelor…/ caselor…/ gândurilor…/ de amintire…/ si de iubire…/ Zâmbesc…/ si doresc…/ sa ma prind c-un fulg in joc…/ si viata sa pot s-o intorc…/ sa fie mai bine pusa la loc…/ Ninge …/ pe sufletul meu…/ cu fulgii de nea sunt doar eu…/ dansez ca si ei intr-un vals tineresc…/ si nu mai pot sa doresc … ce doresc…”(p.38).
Volumul Ilustrate din cer este produsul unei sensibilitati feminine care vibreaza la miracolul lumii si la nefericirea ei. Desi inegal ca valoare merita toata atentia prin oazele de lirism autentic, prin profunzimea emotiilor si eleganta de expresie a unui condeier care isi cunoaste mestesugul.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors