Archive for the ‘Cultural’ Category

MARELE CONSTANTIN BRÂNCUŞI

Posted by Gabriela Petcu On February - 18 - 2010

Autor:

Gabriela Petcu

  

  

Arta ar trebui să fie numai bucurie!… De aceea, nu există “artişti”, ci numai oameni care simt nevoia să lucreze, întru bucurie! Să cânte, asemenea păsărilor!

Constantin Brâncuşi

 

CONSTANTIN BRÂNCUŞI

“…Tu ai transformat anticul în modern” (Henri Rousseanu)

CONSTANTIN BRÅNCUŞI s-a născut la 19 februarie 1876, la Hobiţa – Gorj şi a fost al cincilea copil al lui Nicolae şi Maria Brâncuşi, o familie de ţărani obişnuiţi. Rămâne una dintre personalităţile importante ale culturii şi istoriei Gorjului, lăsând amprente de mare valoare în viaţa ţării. Opera lui, este recunoscută pe plan mondial fiind considerat unul din primii mari creatori ai artei moderne.  

 

La vârsta de 17 ani începe să se manifeste înclinaţia lui spre artă, când, baiat de prăvălie fiind, construieşte o vioară din scândurile unei lădiţe de portocale. Urmează Şcoala de meserii din Craiova (1894-1898), apoi, pleacă la Viena unde lucrează la un atelier de tâmplarie, iar după un an revine în ţară şi se înscrie ca student al Şcolii Naţionale  de Arte Frumoase din Bucureşti. Vinde casa de la Hobiţa, spală vase prin restaurante, sculptează şi vinde o parte din opere pentru a putea să-şi plătească studiile. În 1904 pleaca la Paris pe jos, lucrează în diverse locuri şi strânge bani pentru a urma Şcoala de Arte din Paris (clasa lui Antonin Mercie) . Ciopleşte bustul patronului restaurantului în care lucra, fapt care l-a făcut cunoscut în zonă, datorită măiestriei execuţiei acelui bust. A sculptat mult, atât în lemn dar şi în piatră şi metal. Brâncuşi începe să fie tot mai sigur pe drumul pe care merge fiind acceptat ca practician în atelierele lui Auguste Rodin dar, artistul refuză să lucreze cu acesta rostind cuvintele devenite celebre, “Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu creşte nimic).

În 1907  închiriază un atelier în Rue de Montparnasse şi intră în contact cu avantgarda artistică pariziană, împrietenându-se cu Ezra Pound şi Henri Pierre Roche, care au fost nu doar prieteni, ci şi confidenţi, purtători de cuvânt şi mai târziu biografi. De asemenea, a fost foarte apropiat cu poetul Guillaume Apollinaire şi cu artişti celebri precum  Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp alături de care a lucrat. Unele dintre cele mai cunoscute opere ale sale din acea perioadă sunt: Cuminţenia pământului”, o primă versiune a lucrării Sărutul” (1907), Somnul” (1908), Muza adormită” (1909-1910), Pasărea măiastră” (1910), Prometeu” (1911), Domnişoara Pogany” (serie 1912-1933), Primul pas (1913) lucrări ce marchează aplecarea spre valorile artelor arhaice.

Brâncuşi era o persoană sociabilă şi complexă pe care nu multe persoane au reuşit să-l înţeleagă. Jovial şi bonom, purta barbă iar în ultima parte a vieţii haine ţărăneşti. Era interesat de aproape orice subiect începând cu muzica (avea înclinaţii spre muzica eclectică), ştiinţă, filosofie. Viziunea sa asupra vieţii era influenţată atât de Platon cât şi de gândirea filosofilor orientali, într-un amestec interesant şi personal. Era aproape un ascet, care îşi transformase atelierul într-un adevărat templu, impresionând pe vizitatori prin atmosfera profund spirituală.

Lucrările sale i-au adus o imensă popularitate, acesta fiind cunoscut şi foarte apreciat mai ales în Franţa, România şi în Statele Unite, colecţionarii  fiind interesaţi pentru a-şi procura creaţiile artistului român, iar revistele şi criticii publicând nenumărate studii şi articole cu laude. În 1913 expune simultan la Salon des Independants în Paris şi la the Armory Show în New York.

                 Recunoaşterea sa pe plan naţional şi internaţional se datorează, în principal, ansamblului sculptural de la Tg Jiu, terminat în 1938. Ansamblul, alcatuit din Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana Infinitului era dedicat românilor care în 1916 reuşiseră să oprească o invazie germană. Aceste lucrări depăşesc limitele concretului, generând diverse interpretări ale semnificaţiei celor trei sculpturi. Mac Constantinescu, un cunoscut al artistului, spunea în “Colocviul Brâncuşi” că ansamblul reprezintă

,,înfăptuirea unei vechi dorinţe, aceea de a lăsa pe pământul românesc concretizarea în bronz şi piatră a tot ce a gândit mai profund şi mai îndelung’’. Iar A. Ghenie spunea că ,,un ţăran din Gorj a făcut pentru ţara sa ceea ce pentru alte ţări n-au putut face decât regii şi împaraţii’’.

De la interpretarea ansamblului ca un monument ridicat în cinstea eroilor căzuţi în război, până la atribuirea unor semnificaţii care se leagă de simbolismul universal, de începuturile vieţii umane şi a legăturilor omului cu pământul, s-au emis diferite ipoteze.

                      Masa trăcerii poate fi asociată cu o ,,invitaţie la un magic conciliu al umbrelor stămoşilor” (Radu Boureanu) sau ,,masa rotundă-primul stadiu al civilizaţiei, stadiul primitiv’’(V.G.Paleolog). O altă interpretare poate fi apropierea de strămoşii daci, de naşterea civilizaţiei pe aceste locuri. Având în vedere că ansamblul se vrea un omagiu al eroilor cazuţi în 14 octombrie 1916, în bătălia de la Jiu, se poate spune că Masa Tăcerii reprezintă şi masa de ,,pomenire’’a acestora. Pentru Petre Pandrea, “Masa tăcerii este un imn al căsătoriei, al iubirii familiale şi fertile, aşa cum se practică pe plaiurile noastre din timpuri imemoriabile”.

                   Poarta Sărutului. Păstrând tema sculpturii ,,Sărutul’’, Poarta reprezintă bucuria că iubirea e nemuritoare, iar după spusele autorului, ,,misterul fecundităţii şi al morţii este însuşi misterul iubirii, care va supravieţui dincolo de mormânt’’. Partea superioară a Porţii, ar putea reprezinta hora ţărănească, gorjeană. Petre Pandrea, în ideea că Brâncuşi a costruit la Tg Jiu un monument închinat ostaşului victorios,  eroului întors acasă, a văzut în aceasta ,,o solemnitate a nunţii în cinstea soldatului victorios, care intră în rânduiala rurală’’. Să fie oare Poarta Sărutului un arc de triumf? Sau,  doar un simplu portal aşezat la intrarea în Grădina Publică? Cu siguranţă,  Poarta Sărutului reprezintă mai mult decât oricare interpretare, ea reprezintă însăşi cumulul de idei exprimate de autor în întreaga sa operă.

         Brancuşi şi-a motivat această sculptură prin ,,un sentiment adanc’’ aşa cum a făcut-o şi în ,,Sărutul’’ de la Montparnasse: ,,Am voit să pomenesc nu numai amintirea acestui cuplu unic, ci pe aceea a tuturor perechilor care s-au iubit înainte de a-l părăsi’’.

                 Coloana Infinitului  sau Coloana Recunoştinţei fără Sfârşit, reprezintă un loc deosibit în viziunea exegeţilor şi a lumii întregi. Există dovezi că proiectul este mult mai vechi. Încă din 1909 în atelierul lui Brâncuşi ar fi existat “trunchiuri şi bârne, coloane truncheate de lemn”, iar prima versiune expusă a unei coloane, intitulată “Proiect arhitectural”, datează din 1918. Ulterior, în 1933, în expoziţia sa personală de la New York, Brâncuşi expune proiectul său sub numele devenit celebru, Coloană fără sfârşit. Brâncuşi însuşi o denumea “un proiect de coloană care, mărită, ar putea sprijini bolta cerească”. Doctorul Traian Stoicoiu spune că „Adevăratul nume al Coloanei Infinitului este de fapt “Coloana sacrificiului infinit” dat de eroii noştri pentru reîntregirea neamului. Numărul modulelor din care este alcatuită coloana reprezintă anul când România a intrat în primul război mondial şi se termină cu o jumătate de modul, reprezentând jumatatea anului respectiv”.

În ultimii ani ai vieţii, Brâncuşi a fost îngrijit de doi refugiaţi români, care locuiau în apartamentul de langă atelierul său. Pentru a-i putea desemna pe aceşti ultimi prieteni moştenitori şi pentru ca atelierul şi lucrările să intre în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris, Brâncuşi a devenit cetăţean francez în 1952. A murit pe 16 martie 1957, la vârsta de 81 de ani, lăsând în urmă peste 1200 de fotografii şi 215 sculpturi, de o valoare estetică şi culturală incalculabilă.

 

Constantin Brâncuşi este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea  fiind o figură remarcantă în mişcarea artistică modernă. Sculpturile sale prezintă eleganţă a formei, sensibilitate în utilizarea materialelor, combinând simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avantgardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât şi importanţa acordată luminii şi spaţiului sunt trăsăturile caracteristice ale creaţiei lui Brâncuşi. Opera sa a influenţat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen.

 Constantin Brâncuşi despre opera sa   

“Il y a des imbéciles qui définissent mon œuvre comme abstraite, pourtant ce qu’ils qualifient d’abstrait est ce qu’il y a de plus réaliste, ce qui est réel n’est pas l’apparence mais l’idée, l’essence des choses.”   “Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.”

Insemnari despre Olimpiada alba

Posted by Stefan Strajer On February - 17 - 2010

Insemnari despre Olimpiada alba

– Februarie 2010 –

 Autor: Silvia Jinga

Substantivul olimpiada ma duce inainte de toate cu gandul la Olimp, muntele din mitologia greaca unde salasluiau zeii.  La olimpiada isi dau intalnire tineri care intr-o directie sau alta vor sa se inalte, depasind masurile obisnuite ale efortului uman.  Ei vor sa fie zeii care umbla printre noi, simboluri ale staruintei, ascezei, sacrificiului, daruirii de sine si intrecerii oneste unde cu adevarat cel mai bun invinge. Olimpiadele vor sa ne consoleze, macar in parte, pentru tot ce este abominabil in confruntarile care au insangerat planeta de mii de ani.  Ele, olimpiadele ar trebui sa ne aduca mereu aminte de intelepciunea vechilor greci, care au vazut frumusetea armonioasa a unitatii dintre trupul si spiritul uman.   Este important sa retinem din mesajul anticilor ideea cultivarii nu doar a trupului, ci si a sufletului, a capacitatii de reflectie si interpretare a lumii.  De la vechii greci am mostenit nu doar impresionanta statuie a Discobolului, ci si gradinile Akademosului pe aleile carora Socrate se plimba cu discipolii lui, practicand celebra maieutica, arta a dezvoltarii dialogului si  a demersului cunoasterii lucrurilor.  Astazi televizorul abunda in reclame pentru cultivarea fizicului, in timp ce aspectul celalat, cultivarea gandirii si a reflectiei este total neglijat, pierzandu-se in labirintul preocuparilor anodine ale contemporanilor nostri grabiti sa acumuleze bunuri si sa se amuze.  Cu adevarat civilizatia noastra este a vizualului, orientandu-ne spre o apropriere superficiala a lumii si, in ultima instanta, la o saracire a continutului uman al fiintei noastre.  Astfel ca evolutia tehnica uluitoare a ultimelor decenii nu este neaparat secondata si de o dezvoltare si imbogatire a sinelui omenesc, ba dimpotriva, asistam la o simplificare brutala a ceea ce ne place sa numim continutul intrinsec al umanismului.

Spectacolul care ne-a fost oferit in deschiderea Olimpiadei de iarna la Vancouver in seara zilei de 13 februarie vine sa ne aminteasca de intreaga complexitate de sensuri a competitiei dintre oameni, care trebuie sa fie, inainte de toate, o intrecere intre tineri stapaniti de idealuri nu intre indivizi avizi de putere si dominatie. Competitia trebuie sa ne inalte, sa ne inlacrimeze, sa ne umple de admiratie pentru aspiratia de totdeauna a omului de a infrunta vesnicia prin transcenderea limitelor sale. Moartea tragica a tanarului atlet georgian             ne arata cat de riscanta este viata pentru cel ce se inscrie in aventura olimpica.  Intr-un cuvant, flacara olimpica ne-a fost lasata mostenire de vechii greci pentru catharsis, pentru ca prin catharsis sa devenim mai bogati sufleteste, mai nobili si mai buni.  Despre cei care se duceau la teatru fara sa traiasca purificarea prin catharsis se spunea in Elada ca au fost doar „lapis super lapidem”, o piatra peste piatra. Cum amfiteatrele erau construite din blocuri de piatra, cel care ar fi ramas imun la frumusetea unui spectacol ar fi ramas doar piatra peste o alta piatra.

 Spectacolul canadian din deschiderea Olimpiadei  ne-a miscat cu adevarat prin profunzimea mesajului slujit de fluiditatea formelor si coloristica de o bogatie remarcabila. Omagiul adus in deschiderea spectacolului diferitelor triburi de indieni ca bastinasi ai pamantului canadian a fost un act de justitie si de recunoastere a contributiei lor la tapiseria culturii canadiene.  Vesmintele indienilor viu colorate, prezentand motivele decorative geometrice specifice lor  si miscarea fireasca a grupurilor a fost un preludiu minunat al defilarii delegatiilor sportive de pe cele cinci continente.  Am urmarit, cum e normal, cu emotie trecerea delegatiei romane.

Dupa ce tinerii de pe mapamond ne-au suras randuri, randuri fluturand steagul natiunilor ale caror reprezentanti erau,  spectacolul de culoare si sunet a continuat, fermecandu-ne.  Deasupra spatiului de spectacol a dominat o uriasa spirala alba care in incolacirea ei semana cu un trandafir, cu aurora boreala,  dar si cu o galaxie. Dedesupt imaginile produse de fascicole laser au infatisat ochilor splendoarea muntilor, a oceanului, a preeriei canadiene, a iezerelor si a padurilor intinse  in care dansatorii, care aratau ca oricare dintre noi, se miscau firesc ca niste copii ocrotiti de mother nature.  O profuziune de frunze de artar se plimbau si zburau in voie inrosite ca sangele, simbolizand pulsatia vietii mai ales in imaginile toamnei.  Spirala alba de deasupra se colora verzui, sugerand corola imenselor paduri canadiene, leagan al  feluritelor etnii ce compun natiunea canadiana.  Fluiditatea formelor vietii si a culorilor ei au fost exploatate magistral in acest spectacol. Frunzele treceau pe nesimtite in pesti si pestii se prefaceau in porumbei umpland vazduhul cand a fost interpretat cantecul Aleluia.  Cine poate uita luna rosiatica atarnind pe un cer siniliu, dramatic ca in picturile expresioniste. Cantecele interpretate, versurile rostite, dansurile,  paleta cromatica si de imagini totul a concurat la producerea unui spectacol de exceptie incarcat de multa caldura omeneasca, de multa iubire si firesc. Desi nu a lipsit grandoarea, ceea ce a impresionat in primul rand a fost spiritul de finete,  impresia de armonie primordiala intre om si natura, amintindu-ne de sensul originar al lucrurilor.  Intregul spectacol a fost un minunat poem dedicat participantilor la olimpiada si lumii intregi.  Flacara olimpica a fost aprinsa nu doar in perimetrul salii de spectacol, dar si afara in agora. Wayne Gretzki, purtatorul tortei pe strazile Vancouverului a vrut sa ne spuna ca Olimpiada este cu adevarat a fiecaruia dintre noi.

INTELECTUALUL ROMÂN, ÎNCOTRO?

Posted by Stefan Strajer On February - 16 - 2010

INTELECTUALUL ROMÂN, ÎNCOTRO?

 

Autor: Carmen Catunescu

Nu există încă un statut al muncii intelectuale şi artistice. Un statut care să lege rodul de pom. Care să arate că rodul trebuie plătit anume ca să poată fi păzit şi întreţinut pomul care altfel  se pierde, usucă, nu mai poate rodi.”  CAMIL PETRESCU

Pe oamenii noştri de cultură şi de creaţie îi sărbătorim cu fast după moartea lor. Ne mândrim peste tot cu ei. Dăm emisiuni interminabile la televizor. Scriem rânduri pompoase în ziare. Speculăm afirmaţiile lor cele mai semnificative şi suntem profund impresionaţi. Câţi însă s-au întrebat ce facem pentru aceştia cât sunt în viaţă? Munca intelectuală şi artistică n-a avut un statut pe vremea lui Eminescu. Nu are nici acum. Culmea! Nu e apreciată nici de noocraţi, căci ei îşi  evaluează pozitiv doar propria prestaţie.

Intelectualul de rutină se chinuie realizând o muncă “nerentabilă”, pentru că rezultatele în “prelucrarea” materialului uman nu sunt imediate, însă se reflectă în componenţa, calitatea societăţii de mâine. De intelectualul de excepţie, de creatorul de artă nu are nimeni nevoie, pentru că, probabil, principalele lucruri au fost inventate, realizate, create, iar editurile, de exemplu, se ocupă ba cu un best seller franţuzesc ori englezesc, ba cu unul american, ba cu volume de larg interes, literatură bună de citit în tren ori în vreo sală de aşteptare. Editorul îşi doreşte un câştig imediat, iar romanele româneşti contemporane ori cărţile de poezie nu mai sunt căutate ca în epoca precedentă. Am putea crede că nu mai avem scriitori atât de buni cum au fost cei care s-au consacrat, însă dacă ne apropiem cu atenţie mărită şi meticulozitate fie şi numai de creaţiile premiate de diferite uniuni ale artiştilor, scriitorilor, observăm cât de meritorii sunt, dar aproape necunoscute de publicul larg. Un roman bun, de pildă, ar trebui tipărit în cinci sute de mii de exemplare, să fie cunoscut în toată ţara, să fie citit, popularizat. Iată, aşadar, avem de-a face cu o societate care nu dă credit creatorilor de artă, inventatorilor, intelectualilor în genere… însă o astfel de societate – încotro???

            Deşi la şcoală învăţăm că va câştiga cel mai bun, cel mai frumos, cel mai cinstit, în viaţă nu se întâmplă întotdeauna aşa. Deşi la şcoală se vehiculează termeni ca demnitate, curaj, adevăr, bun-simţ, abnegaţie, deşi toată lumea “trece” prin şcoală, nu toţi oamenii pe care o să-i întâlnim în viaţă dau dovadă de aşa ceva. Un vechi proverb latinesc ne informa că: nu pentru şcoală învăţăm (ceea ce învăţăm), ci pentru viaţă. Ce mai este valabil aici, că şi în zicala românească: “ai carte, ai parte”?… Intelectualul român suferă o transformare interioară extrem de dureroasă. În dreptul fiecărei din acţiunile sale poate fi scris cuvântul “dezamăgire”. Pentru că, negreşit, ceea ce face un  profesor, de pildă, nu se rezumă numai la predatul orelor, activităţi metodice, pregătiri suplimentare cu elevii în cadrul şcolii, corectarea tezelor, pregătirea personală pentru susţinerea  gradelor, serbări, competiţii, simpozioane, adică nu se referă numai la ceea ce se vede, ci şi la ceea ce “nu se vede”, cum ar fi educaţia… sufletului, şi pentru ca tot ce realizează în şcoală ori pentru şcoală e… nerentabil. Interesant, dar adevărat. şi cum să nu fie aşa, când oamenii crescuţi şi educaţi la toate nivelurile în România sunt nevoiţi să plece în străinătate…?! (Nu mai iau în considerare faptul că statul român cheltuie nişte bani cu şcoala respectivilor, iar când să culeagă rodul, să fructifice investiţia, se trezeşte că n-are mijloace.) Un premiant la Olimpiada de Matematică la etapa internaţională, licenţiat între timp al Universităţii din Bucureşti, performer în informatică, plecat de curând în Anglia, afirma cu tristeţe că ar fi rămas în România numai dacă ar fi primit un sfert din salariul pe care îl ia acolo. Dar Hertha Műller? Dar atâţia scriitori şi oameni de ştiinţă, de cultură, de origine română, care s-au stabilit în Anglia, Franţa, Italia, Germania, Spania, Australia?!

             Cum se desfăşoară învăţământul în România?

La superlativ, am putea afirma, gândindu-ne la cunoştinţele acumulate şi realizări. Cei care au plecat cu o facultate la bază de aici pot să spună, mai mult decât alţii, dacă le-a folosit şcoala de aici. Ei scriu, concep, au ocupaţii importante de gândire şi decizie, nu au plecat acolo să zugrăvească, să spele vase ori să ingrijească vreun copil. 

            Desigur că în România, dincolo de tot ce se întâmplă, cea mai mare fericire a dascălului este să-şi vadă elevul pătruns de învăţătura dată. În ciuda a ceea ce se mai afirmă uneori tendenţios, el îşi face datoria “pe câmpul de luptă”. Bucuria discipolului  de a se simţi instruit, de a primi din “mana” învăţăturii ar putea să menţină multă vreme seninătatea magistrului, dincolo de grijile existenţei. E dureros însă pentru cel de-al doilea să constate  că dintr-o dată devine desuet, demodat, îmbătrânit peste noapte. El, cel care ar trebui să constituie un exemplu. Pe de o parte, pentru că învăţătura sufletească pe care o dă nu mai are aceeaşi ecou la elevi. Societatea, mersul lucrurilor, chiar şi familia obişnuiesc tânărul cu alte valori decât cele morale, spirituale, intelectuale, iar, în aceste cazuri, intervenţia profesorului seamănă cu un strigăt în deşert. Dacă nu va căpăta concursul celorlalţi factori influenţi în educaţia tânărului, omul de la catedră cu greu va putea birui. Pe de altă parte, vedem că dascălul nu mai e un exemplu din faptul că din ce în ce mai puţini vor să-i  “calce” efectiv “pe urme”. Deşi lumii îi place să vorbească de  avantajele obţinute de omul de la catedră, despre nu ştiu ce şi nu ştiu cum, totuşi un număr foarte mic şi-ar asuma  r i s c u l de a suporta acelaşi t r a t a m e n t.

            În general, individul din societatea românească contemporană îşi  pune întrebarea dacă, trecând prin şcoli, câştigi mai mult decât dacă faci afaceri precum Lumânăraru, analfabet, dar miliardar. Este vorba de strădania de a învâţa şi rezultatul ei. Iar când rezultatul nu e pe măsura silinţei, atunci şi dorinţa va muri treptat. Se naşte, bineînţeles, cunoscuta întrebare: mai este o afacere… să înveţi? Până acum ne-am amăgit cu noţiuni de bine, frumos, bunăstare, progres, promovându-le, fără a exista putinţa materializării lor. Ce surprize oare ne rezervă societatea de mâine?

            În altă ordine de idei, din păcate, sunt unii, cu putere de decizie, care nu înţeleg că dascălul nu poate trăi numai din satisfacţii spirituale, că, în ceea ce priveşte neajunsurile, i-a ajuns cuţitul la os.

            Dacă am conştientiza situaţia actuală, am vedea mai clar ce ne aşteaptă. În general, ne bazăm pe devotamentul dascălului, care există, persistă, nu înşeală în cele mai grele încercări. E vorba, desigur, de dascălul din generaţiile mai vechi, pentru că acesta e obişnuit cu de toate, alergător de cursă lungă, îndelung răbdător, cu vechime şi obişnuiţă în cadrul binecunoscut al şcolii, deci fără gând de a porni pe un nou drum. Mai mult, retribuţia nu este chiar la limita răbdării. Dar debutantul? Cel care ar trebui să asigure ziua de mâine a învăţământului românesc? Ei, cu acesta e altă poveste. Cât calm să aibă şi ce răbdare, când n-are decât cu o sută de roni în

plus faţă de ajutorul de şomaj…?! Satisfacţiile spirituale trec şi se filtrează la el direct şi concret prin stomac. Se poate ridica el la probleme metafizice, când cele fizice îl trag dureros de mânecă? Cât

să rabde şi pentru ce? Pentru că cei ce fac regulile să confirme victorioşi încă o dată că au dreptate? Astfel destui tineri cu pregătire didactică au luat alte căi mai rodnice. Şi, chiar dacă n-o să le placă unora sau altora ceea ce afirm, în scurtă vreme, vor pleca tot mai mulţi. Ştiu ce-mi vor spune unii: că n-au unde să se ducă, că rata de şomaj etc. etc. Însă să nu uităm că cei tineri au altă deschidere. Ei sunt gata să înveţe să o ia de la capăt şi nu cred că vor să mai facă jocul răbdării… de dragul de a da unora dreptate. Cei care sunt mândri acum că îi strunesc cum vor pe cei care sunt în învăţământ (în buiestru, în galop, pe loc repaus) vor vedea cât de curând reversul medaliei…

            La rândul lui, creatorul de artă sau omul de cultură se confruntă şi el cu grave probleme. Pornind de la cele mai simple, observăm cum unii se zbat să-şi găsească un loc în Uniunea Scriitorilor Români pentru a primi procentul adăugat abia la… pensie. Ca şi cum un creator de literatură ar avea o activitate mai prodigioasă după o anumită  vârstă…!?

             Glumim, dar acesta să fie singurul avantaj al scriitorului? În rest, să fie copleşit de poverile existenţei, să scrie în timpul… liber, să creeze un roman din fragmente disparate, să înfiripe o operă hibridă şi chinuită… Într-o ţară atât de minunată, frumoasă, splendidă, cu peisaje de vis, dar, din păcate, cu reguli, norme, îngrădiri care fac ca timpul de după muncă să nu existe, pentru că nu-ţi poţi plăti impozitele din salariu, trebuie să ai două-trei joburi, ca să te întreţii… Un binecunoscut critic contemporan zicea că scriitorul român nu poate deveni cu nici un chip maratonist, fiind, mai degrabă, un performer la viteză, deci pe o perioadă limitată, pe un spaţiu restrictiv. Părerea mea e că nu are cum să reziste în maratonul literaturii, pentru că e ocupat în a-şi câştiga existenţa.

            Dacă, de exemplu, un sportiv cu posibilităţi nelimitate ar depune nu o activitate istovitoare, ci o muncă mai relaxată, să zicem, cum ar fi cea de birou şi ar sta nu opt ore, ci doar jumătate de normă – numai patru, realizând antrenamentul după serviciu, câte succese ar avea în competiţie…??! Ne mai întrebăm atunci de ce nici un creator român de literatură nu ia Premiul Nobel… Sau alte premii internaţionale…  Apoi, chiar dacă artistul reuşeşte ca prin minune să-şi realizeze opera, intervin alte probleme. Nu şi-o poate publica, oricât de meritorie ar fi. Sistemul de popularizare este închis. Selecţia e arbitrară. Şi câte şi mai câte.

            Ar mai fi multe de semnalat. Dar mă opresc aici. Poate voi reveni cu altă ocazie, poate  nu. Aş încheia cu citate de genul: Un popor fără spiritualitate, fără cultură n-are viitor, nu supravieţuieşte, e ca şi mort etc., dar aceste fraze măreţe s-ar volatiliza în peisajul cotidian cenuşiu, ca şi cum n-ar fi fost rostite niciodată.

-1984-

Posted by Stefan Strajer On February - 14 - 2010

-1984-

autor: Andrei Dumbrăveanu

Am să povestesc de anul 1984.
Nu 1984-ul lui Orwell, ci 1984-ul meu.
A fost anul când am fost dat la școală, dar asta a fost în septembrie. Îmi place și acum luna septembrie, pentru că e o prelungire a verii, doar că zilele se scurtează și păsările au trilul mai stins.
1984 a fost anul Jocurilor Olimpice din Los Angeles și anul boicotului țărilor din est care n-au participat pentru că nici americanii n-au participat la Moscova, în ’80. România și Iugoslavia au participat totuși iar adulții sperau vag la a doua Primăvară de la Praga.
Războiul dintre marile puteri ale lumii a fost mai rece decât iernile Siberiei, dar eu trăiam în lumea mea cu soare, păsări și câini vorbitori.
Iarna lui ’84 a fost o iarnă “supremă”. Îmi plăcea cuvântul ăsta pentru că-l asociam cu “Tribunalul Suprem” și nimic nu mi se părea mai suprem decât Tribunalul. Tata lucra la tribunalul ăla suprem, cu săli înalte, pline de “hoți”, milițieni și oameni. Milițienii aveau și câini lupi care stăteau cuminți, păzind “hoții”; priveau detașat, cu privirea pierdută în sala pașilor pierduți.
De vreo două ori în iarna aceea, tata m-a luat cu el la “servici”. Oamenii, milițienii, “hoții” și câinii aveau fuioare de abur când vorbeau, căscau sau oftau. Era atât de frig, încat m-așteptam să-nțepenească firea și lumea să rămână nemișcată până la dezgheț.
În birouri era mai cald, dar acolo mă plictiseam pentru ca toți mă-ntrebau câți ani am, când merg la școală sau dacă mi-e frig. Nu-mi era frig, eram înfofolit ca un cocon și nu mă puteam mișca în voie.
După ce se săturau de mine și eu de ei, mă punea careva la o mașină de scris și mă jucam cu literele stricând foi albe și lucioase. În birouri mirosea a “parfum de doamne” și a cafea “d-aia bună, de afară”.
De pe holuri se auzeau zgomote confuze de voci, pași grei de bocanci, tuse, zuruit de lanțuri. “Hoții” aveau lanțuri la picioare și cătușe la mâini; erau și femei “hoți” dar ele n’aveau nici lanțuri, nici cătușe, doar priveau undeva în iad și mie îmi era milă.
“Nu-ți fie frică, nu fac nimic, dar n-ai voie…” spunea tata luându-mă de acolo și eu îl întrebam de ce bărbații au lanțuri la picioare și sunt legați unul de altul; “așa e procedura”, explica sec și mâna lui era caldă.
PROCEDURA, SUPREM. Îmi plăceau cuvintele noi și le repetam în gând, chiar dacă nu le pricepeam pe deplin înțelesul.
În iarna lui ’84, am dormit cu sora mea, la ea în cameră fiind mai cald; n-aveam decât două radiatoare în toată casa și unul stătea ascuns în debara.
Ai mei mă-nvățaseră să citesc. Din “biblioteca” didactică a mamei luam câte o carte și eu buchiseam cu glas scăzut pentru că nu știam să citesc în gând…
Soră-mea putea să citească în gând și o deranjau isprăvile lui Haplea. Cartea aia trecuse deja prin mâna ei, pozele erau colorate frumos. Eu nu mai aveam ce colora și de fapt nici nu știam să colorez bine. “Prostane, ai depășit desenul și vezi că nu există mere albastre!”
Dacă era în toane bune, îmi citea din cartea ei cu Mowgli.
Avea tălpi calde și cozi împletite strâns. Îmi povestea cum a văzut fantoma lui nea’ Petrică de la parter și o credeam, înfiorat.
Uneori mă impingea la perete, pentru că n-avea loc să-și pună coatele; dormea pe burtă, cu mâinile sub pernă și coatele ei erau ca două toarte de ulcior.
Într-o noapte am făcut pipi în pat, trezindu-mă speriat și umilit. Ea a zis “lasă, nu-i nimic…” și mie mi-a venit să plâng. A smuls așternuturile ude, mi-a dat niste pijamale de-ale ei și a pus alte cearceafuri luate la repezeală dintr-un sertar; apoi, m-a impins la perete, “să aiba loc”.
Dimineața, mama a trezit-o să meargă la școală și soră-mea i-a dat raportul cum am facut pipi în patul ei. A zis și ea “nu-i nimic”, numai că în loc de cearceaf, dormisem pe o față de masă.
Zăpada era puțină și scârțâia sub pași. Când mergeai, auzeai vaci cum îți rumegă sub tălpi cioburi pisate. Nările se lipeau și era atât de frig, încât iți ardeau pleoapele. Vitrinele magazinelor aveau mâzgă de ger și aerul era limpede ca un pahar nou. Oamenii se mișcau anevoie, erau îmbrăcați gros și aproape că nu mai știai cine-i bărbat și cine-i femeie. Mulți purtau căciuli rusești, cu urechi, din blană de iepure sau sintetică.
În iarna lui ’84, făceam baie la bucătărie și soră-mea își făcea temele lângă aragaz. Românii erau sfătuiți să-și mai pună o haină în plus și să pună umărul la construirea societății mult prea mult lăbărțate.
Primăvara părea o utopie și o stare de neatins în următorii zece ani. Caloriferele erau reci și kilowații trebuiau consumați cu economie. Nu mai ieșeam afară la joacă, toți stăteam pe lângă aragaze și aragazele deveniseră obiecte de cult. Ziua nu era presiune la gaze, doar seara și noaptea. Aveam un reșou mic pe masă la bucătărie, reșou care consuma kilowații destinați neconsumului.
Țăranii din împrejurimile Bucureștiului, cumpărau paine de la oraș pentru că România era grânarul Europei. Credeam că la țară nu sunt “magazine de pâine” și mă-ntrebam de ce nu se construiesc mai multe. Oamenii oftau cu aburi și se duceau lângă aragaze să-și spună unii altora bancuri cu Bulă.
La televizor, patria progresa și locuitorii ei munceau umăr la umăr sub tăișul secerii. În spitale, pacienții își aduceau paturi de acasă și medicii își încălzeau mâinile lângă autoclavele fierbinți.
În iarna lui ’84, toată lumea se plângea de frig și nimic altceva nu părea să aibă importanță.
La televizor, poporul construia comunismul și își săpa groapa comună unde aveau să-ncapă toți. Lumina era izbită de ciocan și seceră; în fiecare zi, oamenii iși primeau porția de întuneric – un bonus pe lângă bezna ideologiei de partid.
Acasă, mama avea lumânări groase și albe. Seara, la ora fixă, bucătăria arăta ca o biserică și blocurile din jur se transformau în altare de pomenire a morților de frig.
NU E VOIE spuneau toți, către toată lumea și către Dumnezeu.
NU E VOIE să depășești numărul de kilowați.
NU E VOIE să închizi balcoane.
NU E VOIE să usuci rufe la stradă.
NU E VOIE să folosești liftul după ora șase seara pentru că se va întrerupe curentul electric.
NU E VOIE să asculți “Europa Liberă”.
NU E VOIE să fotografiezi cum se dărâmă Biserica Sfânta Vineri.
NU E VOIE să zici “Moș Crăciun”.
NU E VOIE să circuli cu mașina, duminica, dacă n-ai număr corespunzător duminicii.
NU E VOIE să mănânci mai mult decât prevede legea și NU E VOIE să mănânci ce-ți place.
NU E VOIE să pleci către vest pentru că s-ar putea să nu te mai întorci și statul multilateral dezvoltat, lățit ca o curva pe sofa… a cheltuit bani și timp, să te deformeze.
NU E VOIE să cârtești, pentru că sacrificiul e pentru toți și pentru niciunul.
NU E VOIE să te saturi de mocirla în care ai fost vârât numai pentru că te-ai născut într-o Siberie dată de pomană.
NU E VOIE să fii liber cum te taie capul, pentru că omul – ființă vulnerabilă și supusă confortului – nu e înzestrat cu spirit de sacrificiu.
NU E VOIE…

Mătușă-mea, Irina, n-avea copii. Venea des la noi în casă și spunea bancuri cu Bulă, stând lipită cu spinarea de aragaz. Credeam că Bulă e unu’ gras și prost. Irina se așeza pe un scăunel mic de lemn, luat de ai mei pentru mine, într-o duminică “fără soț”, de la Popasul Pârâul Rece.
Avea părul portocaliu, rimel verde pe pleoape și eșarfe în culori pastel. Gesticula în timp ce vorbea și îmi părea o pasăre exotică rătăcită într-o bucătărie de bloc. Știam că nu e voie, NU E VOIE să zic la nimeni bancurile ei și aveam viziuni cu mama și tata îmbrăcați în zeghe, într-un SUPREM tribunal.
Irina mai povestea despre femei, avorturi, sonde și securitate, dar noi eram trimiși “dincolo”. Nu știam de ce NU E VOIE, dar nu mi se părea interesant și nu-nțelegeam ce căutau “sondele” în discuție.
Afară era frig, în case tot frig și NU ERA VOIE.

Iarna nu s-a terminat.
Primăvara nu are voie să vină… încă.

LA PURȘEAUA LEȘÂNATĂ. Poezie in grai banatean.Epigrame

Posted by Stefan Strajer On February - 14 - 2010

 LA PURȘEAUA LEȘÂNATĂ

 -poezie în grai bănățean-

 Autor: Sorin Olariu

Întâmplarea-i dă pă vremea când eram io la armată

Ș-am pățât comege mare la “Purșeaua Leșânată”,

La bufetu ăla mare dă la geal dă unitace

Unge-i plin dă beutură șî dă fece geocheace.

Că primisăm învoire ca să văd orașu, parcu,

Ș-am fujit la bert ca marva când i să dășchige țarcu.

Ș-acolo, sărvea la mesă, o păpușă dată-n potcă,

Dă să-i bei dân gură apă, sau mai bine zâs, o votcă.

Ș-am pilit – ca tot românu – la tărie, Doamne bace,

Drept așa cum să cuvine, până-i spuni la câne: frace!

Când să plec d-a rostogolu,  mă opreșce-n ușă fata

Șî niși una șî niși alta, șică-i musai să-i fac plata.

Io i-am spus, făcând cu ochiu, să mă treacă pă hârcie

Că-i plăcesc când vine solda, cu o bancă d-a d-o mie.

Ea nimica si nimica, o chemat chiar propritaru

Șe s-o șî-njupit la mine cântărind în mână paru:

Scoate banul, băh țărane, … ‘tu-ți neamul tău și nația,

Că pe lângă că ești vită,  te înșeală Gravitația!

Când am auzât șe zâșe, m-am nervat cu nervii, frace,

Șî i-am tras un pumn în barbă, d-o căzut tăman pă space:

– Hai că n-ai mințât cu prima, mi-s țăran șî recunosc,

Da’ pă Gravitația-asta niși măcar nu o cunosc!

                                                                                                                  

*

 

IRANUL ÎMBOGĂȚEȘTE URANIU

Azi, remarc un lucru straniu,
Deschizând televizorul:
Vrând să-mbogăţești uraniu,
Sărăceşti întâi poporul.

SCANDAL LA TAROM

Am citit aseară-n presă
Cum că doamna stewardesă
L-a-nşelat pe-al ei bărbat
Cu pilotu-automat.

LA AREST FĂRĂ VINĂ

L-au arestat pe un amic.
Motivul? Un banal ciorap.
Ceruse ceva-ntr-un butic
În timp ce îl avea pe cap.

LA MĂCELĂRIE

Prin raion, arzând ca jarul,
O duduie,-n draci se plimbă,
Pe-urmă-ntreabă măcelarul:
– Vrei să-mi dai şi mie-o limbă?

POTRIVIRE?

Eu pe domnișoara

O iubesc de-un an:

Ea-i miss Timișoara,

Eu… mi-s bănățean.

-Sorin Olariu-

Bunelul Creangă si cartea „cu şi fără securişti”

Posted by Stefan Strajer On February - 14 - 2010

Bunelul Creangă si cartea „cu şi fără securişti”

 

Azi, 14 februarie 2010, de ziua bunului nostru colaborator, Ovidiu Creanga, redactia “Curentului International” ii ureaza: La multi ani!, la implinirea venerabilei varste de 89 de ani!

*

Va prezentam un material pus la dispozitie de domnul Ovidiu Creanga, cu un text semnat de Iacob Cazacu-Istrati si cateva informatii pentru cei interesati de cartea tiparita recent: “cu si fara securisti”.

*

L-am cunoscut în toamna lui 2007 în Toronto, Canada, la şedinţa cenaclului literar „Nică Petre”, care pe atunci se numea „Observatorul” şi care e condus şi astăzi de redactorul revistei, Dumitru Puiu Popescu.

Am rămas încântat de atmosfera ce domnea acolo – plină de voie bună şi prietenie, de dragoste faţă de valorile noastre naţionale. Pentru moment, uitasem că sunt oaspete. Mă vedeam acasă, în sânul familiei sau la o serată literară, între colegii mei, profesorii şcolii medii din Căzăneşti, jud. Orhei.

Şedinţa cenaclului era închinată sărbătorii de 1 decembrie – Ziua Naţională a României. A luat cuvântul şi eroul meu. Cu atâta dragoste a vorbit despre mândria de a fi român, încât nici nu găsesc cuvintele care să-mi descrie farmecul cu care l-am ascultat. După şedinţă, s-a apropiat de mine (fusesem prezentat de către dl Dumitru P. Popescu ca profesor de istorie, român basarabean, şi am citit din versurile mele noi), de parcă am fi fost cunoscuţi de când lumea: „Hm… Eu sunt tot basarabean, dragul meu, din Vărzăreşti, judeţul Lăpuşna”. A rostit aceste cuvinte cu o asemenea intonaţie şi cu atâta pasiune, încât pe dată am înţeles ce a dorit să accentueze – că rădăcinile şi dragostea lui faţă de Basarabia sunt cele mai puternice din lume.

Aşa mi-l imaginez ori de câte ori îmi amintesc de el: faţă deschisă, zâmbet binevoitor, privire visătoare, suflet mare, plin de speranţe şi de optimism. Aşa îl văd mereu, fie în rolul lui Moş Bodrângă cu povestirile despre copilăria şi adolescenţa petrecută pe plaiul natal din România Mică (Basarabia, n.r.), fie ca epigramist. Umorul îl însoţeşte pretutindeni, chiar şi atunci când povesteşte despre adevăruri triste şi dureroase în ultima sa carte – „Cu şi fără securişti”.

A avut şi are parte de o viaţă trăită din plin, cu toate bucuriile şi tristeţile ei. Nu oricine s-ar putea mândri cu o asemenea viaţă… A trăit în iureşul marilor schimbări, al marilor evenimente a două secole: perioada interbelică, însoţită de reformele din ţară; raptul Basarabiei, din care a fugit; vâltoarea războiului celor mai mari tirani-dictatori din lume; perioada postbelica de „construire” a comunismului mondial; revoluţia din 1989 din România şi cea din 2009 din RM. A trăit în două lumi cu totul diferite: Lumea Răului (înlănţuirii) şi Lumea Binelui (a libertăţii) pe care o descrie cu multe amănunte.

Bunelul Ovidiu (aşa m-a rugat să-i zic) este unul dintre puţinii scriitori curajoşi pentru care Adevărul este sfânt şi nu-i este frică să-l descrie după cum şi argumentează: „…Am să pomenesc despre unele personaje „celebre” din trecuta epocă şi am să folosesc numele lor adevărate”. Nu fiecare dintre noi are curajul să recunoască faptul că s-a aflat pe lângă „geniul Carpaţilor” şi „savanta cu nume mondial” (soţii Ceauşescu). Zice că „de câte ori am încasat un picior în fund, de atâtea ori am avansat „un pas înainte”.

Cartea „Cu şi fără securişti” este şi una de istorie, în care autorul descrie nu numai evenimentele locale, dar şi universale. Aici găsim descrierea aşezării geografice, vieţii social-culturale şi politice a tuturor ţărilor vizitate de scriitor, pe care nu le poţi întâlni în unele manuale de istorie. Este o carte plină de adevăr, scrisă din suflet pentru urmaşii ştiinţei şi culturii române.

Mulţi ani înainte, bunele Ovidiu Creangă!

Iacob Cazacu-Istrati,

 Stimați prieteni,

 

Faptul că am avut numeroase cereri de a vinde ultimul meu volum, „cu și fără securiști”, atât din America cât și din Europa, m-a hotărât să fac acest lucru în mod organizat, din care motiv trimit acest mesaj, astfel ca eventualii doritori ce ar vrea să cumpere cartea să o poată face cu ușurință.

Cartea are 360 de pagini, legată de mână, nu lipită ca să-i fugă paginile, cu coperte tari, în condiții grafice superioare.

Cel mai autentic scriitor al timpurilor noastre domnul PAUL GOMA dizidentul care când se lua la trântă cu Ceaușescu noi dârdâiam de frică sub pat făcându-ne cruce cu limba, a avut amabilitatea și a scris prefața la cartea mea.

În această prefață veți afla fapte șocante:  Nicolae și Elena Ceaușescu nu au fost executați pe data de 25 dec. 1989 (in ziua de Crăcin) așa cum este versiunea oficială, ci au murit fiind torturați să spună conturile de la bancile unde au banii în străinătate. Ceaușescu avea unghiile smulse și era plin de vânătăi și contuziuni și Elena avea un picior dislocat.

In cuprinsul carții eu „desconspir” unele din metodele aplicate de „Secu” în relațiile cu Comerțul Exterior. Am spus totul foarte sincer, asumându-mi orice risc.

Cartea a fost primită cu aprecieri pozitive de către cei ce au citit-o.

Cartea mai include ca bonus o mică broșură scrisă de scriitorul Corneliu Florea (Dr. Dumitru Pădeanu) din Winnipeg intitulată: Patibularul Patapievici în care Corneliu Florea dă în vileag modul în care Directorul Institutului Cultural Român, Horia Roman Patapievici, își bate joc de România și de poporul român.

Mai jos voi descrie modul cum se poate procura cartea aparută la editura VICOVIA din Bacău in noiembrie 2009.

Eventualii cumpărători din America vor comanda cartea la:

Mr. Ovidiu Creanga

353 Betty Ann Dr.

Toronto, On. M2R 1B5

CANADA

Vor trimite un CEC sau MONEY ORDER cu suma de US $ 25.00 care include și transportul și alte costuri.

În același plic se va trece adresa unde trebuie trimisă cartea, (și opțional telefonul și e-mail-ul cumparatorului).

Eu voi trimite imediat cartea la destinație.

Telefonul meu este 416-221-1143, mobil 416-723-9923, fax 416-512-9535, e-mail ovid.creanga@gmail.com

Eventualii cumpartori din Europa vor lua legatură cu dl. Viorel Cucu, editorul cărții de la editura VICOVIA din Bacău care va vinde cartea tot la valoarea de US $ 25.00.

Pentru România dl. Viorel Cucu va stabili un preț în RON.

Adresa Dl Viorel Cucu este:

Mr. Viorel Cucu editor editura VICOVIA

Str. Mărășești 110/D/14  600073

Bacău ROMÂNIA

Tel/fax 40 234 575 929, mobil 0742927031

e-mail vicovia@gmail.com

Vă salut cu respect,

Ovidiu Creangă, Toronto, feb 2010

REVISTA AGERO LA ANIVERSARUL UNUI DECENIU DE LA APARIŢIE

Posted by Stefan Strajer On February - 11 - 2010

EVENIMENT

 PREMIUL DE EXCELENŢĂ PENTRU UN WEBMASTER  DE NOTORIETATE: VALERIU LUCIAN HETCO

 REVISTA AGERO  LA ANIVERSARUL UNUI DECENIU DE LA APARIŢIE

 

          În virtutea faptului că suntem români şi dorim să ne preţuim valorile şi personalităţile de excepţie devenite emblematice pentru cultura noastră, forurile culturale gălăţene au hotărât să acorde  Domnului Lucian Hetco – Premiul de Excelenţă pentru activitatea de promovare a culturii şi artei româneşti peste hotare, cu atât mai mult cu cât, se apropie Jubileul de zece ani de la apariţia revistei „AGERO”.

Din multitudinea apariţiilor revuistice, fie pe suport clasic, fie în sfera on-line, ce s-au afirmat cu adevărat şi au rezistat nesiguranţei tranziţiei, prin  valoare, competenţă, profesionalism şi, mai ales, ţinând piept tentaţiilor de a se banaliza, urmând spiritul gregar al momentului şi al trendului, din ce în ce mai agresiv, dar nu şi valoros, al epocii actuale, în special în anii de după 2000,  revista AGERO s-a distins încă de la început, prin calitatea ei, prin înalta profesionalitate  şi iscusinţa de conducător a directorului şi redactorului şef, Domnul Lucian Hetco.

            Apariţie permanentă de-a lungul acestor ani,  AGERO, Revistă de Cultură, Opinie  şi Informaţie,  serveşte interesele informaţionale şi culturale ale românilor. AGERO – un simbol al educaţiei şi culturii latine, al bunului gust şi al toleranţei este  o Tribună liberă de luptă împotriva prăbuşirii valorilor naţionale şi internaţionale.

            Revista AGERO, din Stuttgart, editată de  eseistul, poetul, publicistul şi promotorul cultural Lucian Hetco, care este şi redactor responsabil, om de cultură complet şi intelectual de marcă, se constituie de ani buni,  într-o publicaţie  de cultură şi  informaţie pe web, adresată tuturor persoanelor vorbitoare de limbă română şi este o tribună liberă, aşa cum am afirmat,  în slujba onestităţii, democraţiei şi integrităţii morale a românilor din Germania şi din alte părţi ale lumii.

            O muncă prodigioasă, copleşitoare, jertfelnică, încununată cu succes, care se reflectă în tirajul absolut impresionant de 10-12 mii de accesări pe zi – un adevărat record! AGERO – este o enciclopedie la purtător!

            Înfiinţată în urmă cu  aproape zece ani, în cadrul Asociaţiei Germano-Române din Stuttgart, cu acelaşi nume, revista AGERO şi-a propus încă de la început în platforma-program, să informeze cititorii în mod competent şi realist asupra fenomenului cultural şi social românesc. Socotită ca o publicaţie reprezentativă de referinţă, de gradul 5 pe Google, în  ceea ce priveşte interesul cititorilor, cu circa 600 de corespondenţi români şi străini din cele cinci continente, cu  8000 până la 12.000 de accesări zilnice, cu un Forum pentru comentarii care au creat diferite curente de opinii – revista AGERO şi-a câştigat un binemeritat loc pe podiumul celor mai prestigioase publicaţii din lume. Glasul românilor, prin această tribună culturală se face zilnic auzit, în cele mai îndepărtate colţuri ale planetei. Astfel, ea a devenit un adevărat fenomen cultural de masă, pusă în slujba românismului şi a principiilor democratice autentice, a onestităţii şi integrităţii morale a românilor din Germania şi de pretutindeni.  Fără a fi elitistă cu tot dinadinsul, ea se adresează oamenilor de cultură şi artă, oferă răspunsuri şi conduce la adevărate valori spirituale, menite să devină perene.

            Firul luminos care a străbătut-o şi o străbate permanent este dragostea de neam şi cultură, descoperirea de noi valori şi în acelaşi timp, păstrarea tradiţiilor şi obiceiurilor specific româneşti bazate pe creaţia înaintaşilor, toate acestea conectate la marile valori ale civilizaţiei omenirii. Având ca principiu selecţia riguroasă a informaţiei, departe de agresivitatea vulgului şi a kitsch-ului, revista AGERO are o structurare excelentă, pe domenii, un design plăcut şi atractiv. Găsim aici articole de istorie, etnografie, publicistică, proză, cultură, critică şi istorie literară, analize şi comentarii, opinii privind actualitatea germană, actualitatea românească, dar şi oferind posibilitatea de deconectare  prin rubrica de caricatură, umor şi epigrame. Principalul reper, însă, îl constituie cultura, adânc implementată în contingent, în realităţile şi specificul românesc, de care ţine totdeauna seamă, prin rubricile  permanente:  Cultură, Istorie, Publicistică,  Analize şi comentarii, ori prin secţiunea: Actualitatea germană, care contrapunctează, scoţând şi mai mult în evidenţă, specificul românesc. Neaservită vreunui partid ori coaliţii politice, bazându-se doar pe adevăr, revista AGERO a refuzat polemicile şi atacul la persoană, exhibiţionismul, trivialitatea şi violenţa de limbaj şi, în mod principial, nu au fost  admise loviturile sub centură. Cultura competiţiei însă, pentru revista AGERO este stimulatoare şi nu falimentară. Revista a semnalat continuu unele aspecte ale civilizaţii actuale şi în mod special, grava criză de comunicare interumană, socotind ca o datorie de onoare să  focalizeze intelectuali români şi străini de pretutindeni, pentru a-i pune în legătură şi a le stimula creaţiile, într-o permanentă emulaţie spirituală. Atingând domeniile cheie ale vieţii materiale şi spirituale, revista AGERO nu contestă valorile anterioare, ci le cultivă şi le cinsteşte. Mărturie stau paginile de istorie românească şi contemporană, semnate de condeie de prestigiu. Încă de la început, revista s-a adresat în primul rând cetăţenilor originari din România care trăiesc în zona Stuttgart  şi indirect în spaţiul landului federal german Baden-Wurttemberg, simpatizanţi şi membri ai Societăţii Agero-Stuttgart, înfiinţată în anul 2000 precum  şi tuturor cetăţenilor germani originari din România, dar treptat şi-a lărgit sfera de cuprindere.

            Revista AGERO este o revistă a performanţelor şi cei 10 ani de activitate permanentă, au dovedit-o pe deplin. Ea contribuie la consolidarea unităţii spirituale  şi culturale, a românilor de pretutindeni. Printre performanţe, amintim: Dacă în 2004 erau semnalate 1 milion de accesări, în 2006 numărul accesărilor s-a dublat. Din aprilie 2004, redactorul şef al acestei publicaţii, Lucian Hetco a devenit preşedinte al Asociaţiei pentru doi ani, iar din 2004-2006, Preşedintele Ligii Asociaţiilor Româneşti din Germania (LARG).

            O revistă care, atinge domeniile cheie ale vieţii materiale şi spirituale:  Istorie, Proză, Jurnalistică, Economie, Cultură, Limbi străine, Analize şi comentarii, Actualitatea germană, Comunicate, rubrici de Poezie şi rubrici permanente de comemorare a unor personalităţi: IN MEMORIAM: Cezar Ivănescu, Zoe-Dumitrescu-Buşulenga, Artur Silvestri, Grigore Vieru.

            Liederul acestui focar de cultură românească, Domnul Lucian Hetco, intelectual de marcă, bun organizator de manifestări culturale, este, de asemenea, iniţiatorul şi înfăptuitorul numeroaselor întâlniri şi comuniuni spirituale cu românii din această parte a globului, ţinând totodată o strânsă legătură cu revistele culturale de pe mapamond. El este şi un poet remarcabil care cultivă în cărţile sale poezia vocaţiei pentru eternitate, de la identificare la autocunoaştere şi autodefinire. Omul şi Poetul sunt două chipuri distincte ale Aceluiaşi.             Fie că are preocupări publiciste în domeniul istoriei şi etnografiei, filozofiei,  economiei, culturii, artei, actualităţilor germane, Lucian Hetco se dovedeşte a fi egal cu sine, cât se poate de echilibrat  şi de riguros, şi nu face rabat de la calitate.

            Domnul Lucian Hetco este un om al performanţelor. El şi-a depăşit condiţia de cetăţean străin, demonstrând că, muncind asiduu, corect şi cu devoţiune, poţi ajunge la podium, pe treptele cele mai de sus ale competiţiei. Fiindcă viaţa în  astfel de condiţii este cu adevărat o competiţie acerbă, şi numai cel care a trăit aceste realităţi poate pricepe cu adevărat, cât de dificil este să te afirmi într-un loc unde nu  te cunoaşte nimeni şi nu eşti atât de bine venit, aşa cum te-ai fi aşteptat. Lucian Hetco ne oferă în chip uluitor, un Model, o pildă a unei existenţe româneşti  rezonabile şi demne, departe de casă.

            Zestrea nativă de drum i-a dat forţa formidabilă de a rezista şi de a duce lucrurile la bun sfârşit. Lupta pentru refacerea imaginii României prin intermediul revistei AGERO, revistă de cultură în limba română, prima de acest gen din Germania, a devenit un comandament suprem şi o datorie de onoare, pentru că Lucian Hetco n-a uitat, aşa cum mărturiseşte, – că „sunt al Vostru,  dintotdeauna”. Ori: „Sunt rădăcină în pământul străinilor”.

            Emoţionant document de credinţă.

            Faptul că domnul redactor şef Lucian Hetco   a reuşit să focalizeze în jurul Domniei sale, atâţia intelectuali români şi străini, este cea mai bună dovadă că este un bun promotor al valorilor culturale şi tradiţionale româneşti, reuşind performanţe greu de atins. Lucru cât se poate de important şi preţios pentru noi, cei de acasă, pentru românii din Germania şi cei de pretutindeni, care nu pot rămâne indiferenţi la aceste iniţiative. Domnia sa se face astfel, ambasadorul culturii româneşti peste hotare. Şi nu este doar o părere personală ci, unanimă.

            Numai cine nu vrea, nu recunoaşte acest merit al Domniei sale.

            Creator, formator de opinie dar şi slujitor al artei – Domnul Lucian Hetco îşi exprimă Crezul literar şi artistic în această formă de largă circulaţie, oferind colaboratorilor şi beneficiarilor cititori, idei originale, mănunchiuri de ştiri şi fapte  de viaţă, opinii şi deziderate, dând totodată posibilitatea atâtor autori de prestigiu să-şi manifeste talentul, reflecţia proprie, prin diferitele modalităţi de expresie literar-artistică existente în domeniile revistei.

            O structurare excelentă care  alcătuieşte întregul perfect, cu miile de nuanţe specifice dovedind totodată,  un  înalt profesionalism.

            Şi, încă un amănunt, mărturisit de Domnul Lucian Hetco  într-un  interviu: „Politica noastră redacţională: calitate, gratuitate, spirit de corectitudine, lipsa atacului la persoană, evitarea oricărei forme de scandal.”

            Şi noi credem cu tărie că Valeriu Lucian Hetco, focalizând un nucleu de români  autentici,  a devenit un stimul şi o forţă dinamizatoare pentru binele confraţilor săi aflaţi la un moment dat în impas.

            Observaţiile pertinente oferite în editorialele sale şi în articolele de fond, de către Lucian Hetco,  sunt rodul unor cercetări şi documentaţii serioase şi responsabile. Ca intelectual, ca om de ştiinţă şi cultură, el simte nevoia acerbă să ia atitudine în faţa acestor realităţi.

            „Românimea de peste tot” – ca un glas comun, unanim, plin de forţă, îşi strigă drepturile. Şi Lucian Hetco se face pentru această „copleşitoare românime” – tribun şi, cu glas de stentor, rosteşte adevăruri care uneori deranjează. El şi-a asumat acest rol aproape profetic pentru că propria conştiinţă îl obligă.

            Lucian Hetco scrie şi analize şi comentarii privind Actualitatea germană, care nu poate să-l lase indiferent, în nici un caz. Astfel el este  moderatorul între cele două culturi, făcându-le cunoscute una-alteia, cât şi pe amândouă, în lume.

Deosebit de interesantă este recenta sa carte de eseuri:  „Criză şi morală”, în care autorul subliniază: „Actuala criză este una a lipsei de încredere, este eşecul total al societăţii postmoderne, golită de conţinutul moralei.” Făcând ca un veritabil analist astfel de radiografieri ale  societăţii contemporane, autorul scoate în evidenţă simptomele grave ale crizei actuale.

            Ar fi foarte dificil să pătrundem în totalitate în profunzimea ideilor acestui prodigios analist, pentru că toate frazele din eseuri, articole, studii sunt remarcabile.

            Lucian Hetco şi-a făurit de-a lungul anilor o oază de libertate şi de românitate în acelaşi timp,  în care spiritul hălăduieşte neîncorsetat de reguli şi pravile, fără constrângeri de nici un fel.

            Prin tribuna numită AGERO, webmasterul ei, distinsul scriitor şi publicist Lucian Hetco ne transmite gândurile şi sentimentele, nu numai ale domniei sale, dar ale miilor de oameni care o citesc, o cultivă, o respectă, o apreciază. Şi nu în zadar, dimpotrivă. Principii ferme, de bun simţ, bazate pe o temelie cât se poate de trainică: Adevărul, Credinţa, înţelegerea reciprocă şi respectul pentru om.

         Un portret admirabil al domnului Lucian Hetco realizează scriitorul Corneliu Leu în   cea mai recentă carte a acestuia „Criză şi morală” în prefaţa intitulată:”Lucian Hetco – intelectual român, adept al intelectualităţii europene”.

Să vedem cum ni se descrie autorul principal al cărţii de faţă, spune scriitorul Corliul Leu:

 

-Crescut într-un mediu intelectual românesc autentic, de formaţie militant naţională şi religioasă, adică având continuitatea tocmai a acelei formări spirituale pe care comunismul a încercat să o decapiteze ca să-şi impună o manipulabilă intelectualitate pseudomarxistă sau, în egală măsură, o pseudo-intelectualitate marxistă.

-Contaminat şi cu cât trebuie ca să ştie în ce constă, de educaţia publică a epocii, cu toate relele şi mai puţin relele ei, inclusiv stagiul militar al demagogiei pentru „apărarea cuceririlor poporului”.

-Angajat în sistemul economiei socialiste, aflat în direct contact cu problemele de atunci ale economiei reale, ale repartiţiei ei nedrepte, ale aspectelor ei de pricepere a unora şi de neeficienţă a altora, ale minciunilor triumfaliste cu care era împodobită, ale consolidării unei clase profitoare şi ale demagogiei patriotarde pusă în locul eficienţei bazate pe morală şi competenţă.

-Nu a fost nici măcar unul dintre cei care şi-au căutat libertatea dinainte, ci şi-a ales de bunăvoie să trăiască în Germania după 1990.

-Lucrează acolo constant, într-un domeniu tehnic de concepţie, făcând carieră de specialitate în aceeaşi firmă la care s-a angajat de la început, ceea ce demonstrează că nu e afectat prea tare de complexul emigrantului ci  ştie să-şi însuşească atributele pozitive necesare existenţei în acel mediu social avansat.

-Dar, în acelaşi timp, nu-şi uită nici identitatea culturală ajungând să reprezinte prin propriul său eu splendidul principiu modern al inter-culturalităţii europene.

-Are şi un aport substanţial la afirmarea acestuia, aport care este, în egală măsură, o contribuţie de cetăţean german respectuos, cu toate principiile democraţiei occidentale, ca şi de etnic român dedicat spiritualităţii limbii sale.

-Şi face aceasta nu ca un Rastignac visând să cucerească, indiferent cum, gloria marilor metropole, ci dedicându-şi timpul liber, voluntar şi fără vreun interes financiar, politicilor culturale pe care le promovează.”

În aceşti zece  ani rodnici, de activitate susţinută, cu apariţii  bisăptămânale, revista AGERO  n-a rămas indiferentă la „suferinţele culturii” româneşti şi la tendinţele şi direcţiile acesteia în ultimii ani, conştientizând că globalizarea nu înseamnă pierderea identităţii  culturale, a tradiţiilor şi datinilor, a valorilor limbii, ci sporirea lor cu noi modalităţi de expresie. Având un colectiv redacţional internaţional, serios şi cu un înalt grad de profesionalism, cu opere remarcabile, şi activitate publicistică meritorie, conduşi exemplar de redactorul şef şi webmasterul revistei, care le-a imprimat o disciplină fermă şi anumite atribute obligatorii, printre care: experienţă, pricepere, intuiţie, perspicacitate, muncă, perseverenţă,  aceştia şi-au însuşit deviza coordonatorului revistei: „Muncă, muncă şi iar muncă”.

            O sumă de personalităţi  marcante, cu voci distincte în cultura naţională şi-au pus semnăturile în paginile revistei, în eseuri, comentarii, analize, studii, referate, interviuri de excepţie şi creaţii originale, pagini care au fost imediat reperate, citite şi comentate.

Au scris aici, condeie redutabile din ţară şi din întreaga lume, s-au promovat şi afirmat noi talente, s-au lansat iniţiative valoroase, s-a creat un spaţiu pentru cinstirea şi omagierea marilor personalităţi, promotori ai culturii şi spiritualităţii româneşti. Din partea redactorului şef, ca şi a redactorilor şi colaboratorilor a existat o muncă onestă, o dăruire jertfelnică, o corectitudine exemplară, o deontologie profesională căreia nu i se poate reproşa nimic, un axis moral care n-a putut fi înclinat  şi nici n-a făcut rabat de la conştiinţă. Toate acestea demonstrează cu prisosinţă faptul, că literatura diasporică românească – poate exprima adevărurile perene ale culturii româneşti, atunci când se află în sufletul celor care au rămas  români  – indiferent de locul în care îşi duc la un moment dat existenţa.

            AGERO a devenit, incontestabil – o tribună culturală  de prestigiu care astăzi îşi croieşte drumul său, propria  sa personalitate, care o defineşte pe deplin şi care-i oferă posibilităţile de deschidere şi susţinere, pe treptele afirmării depline.

            Ceea ce ne îndreptăţeşte să credem într-o idealitate cât se poate de firească, în legătură cu acest fenomen cultural-artistic numit, atât de inspirat, AGERO, iar de o vreme încoace, NEWAGERO.

            În consecinţă, Grupul Oamenilor de Cultură din Galaţi, Atelierele Poetei Angela Baciu, GalART PENTRU TINERI,  şi Cenaclul Artelor ION CHIRIC îi acordă Domnului LUCIAN HETCO – PREMIUL DE EXCELENŢĂ PENTRU ÎNTREAGA ACTIVITATE PUBLICISTICĂ, POETICĂ, ESEISTICĂ ŞI DE  PROMOVARE A CULTURII ROMÂNEŞTI ŞI A VALORILOR SPIRITUALE ÎN LUME.

            Se cuvine în aceste momente, să-şi primească acest premiu de excelenţă, simbolic e adevărat, dar un semn şi pecete a preţuirii noastre, a tuturor celor care au deschis, fie şi o dată, paginile revistei şi s-au regăsit în diferite ipostaze umane la care, poate, nu s-ar fi gândit nici o clipă, înainte.

CEZARINA ADAMESCU ( AGERO, Curentul International)

9 februarie 2010

O altfel de „iarnă pe uliţă”…la Constanţa

Posted by Gabriela Petcu On February - 10 - 2010

“În mijlocul iernilor îngheţate am învăţat că există în mine o vară fără putinţă de învins.”
Albert Camus

Constanţa, 10 februarie 2010. Instalată confortabil de ceva timp, iarna nu mai vrea să plece deşi, a arătat cam tot ce poate. Începutul a fost primit cu bucurie. Ninge! Ieşim la zăpadă prin parcuri, la malul mării unde priveliştea este inedită; temperatura scăzută a reuşit să transforme faleza în artă creativă a naturii, pe străzi, pe alei, albul imaculat îţi dă senzaţia că trăieşti un basm.

Şi totuşi, parcă este prea mult. Zâmbetele noastre au început să dispară odată cu dimineaţile când ajunşi în parcări, constatăm că iar nu se poate pleca civilizat, cu autoturismul propriu. Şi nu ar fi numai atât. Mersul pe jos, face bine; trebuie doar să escaladăm munţii de zăpadă de pe trotuare sau de pe carosabil, să ne amintim de vremea patinelor, să ne orientăm pe mica potecă ce s-a format ca nu cumva să rămânem blocaţi pe la jumătate şi din orgoliu pietonesc, să aşteptăm pe celălalt să facă pasul înapoi…poate este mai puţin grăbit.

Cu toate acestea, e frumos şi încă bine! Se poate şi mai rău dacă ne gândim la ce spun cei autorizaţi cu prognoza vremii. De ieri după-amiază jumătate de sud a ţării, se află sub avertizare cod galben. Meteorologii anunţă că precipitaţiile vor fi la început mai ales sub formă de ninsoare, iar în cursul nopţii şi al zilei de joi se vor transforma în lapoviţă şi ploaie. De aici, doar un pas până la polei. Nici vântul nu ne va scuti de rafalele reci.

Acum, la ora prânzului, un soare cu dinţi încearcă timid să pătrundă în oraş şi în sufletele noastre. Nu mai ninge iar pe străzile principale, se circulă destul de bine şi poţi fi împlinit de această ocazie dacă ai reuşit să-ţi recuperezi maşina de sub nămeţi.

Important este ca toate ce vin, să le primim  firesc, pentru că sunt daruri ale existenţei. Indiferent dacă omul îşi pune ampreta sau nu, să luăm doar partea frumoasă din aceste evenimente şi poate, cu un pic de înţelepciune, să vedem cum bucuria vine din lucruri mărunte, din bunătate, frumuseţe şi iertare.

E încă iarnă…

Şi dacă nu ar fi această iarnă, cum am înţelege mirajul primăverii cu verdele-i crud şi mirosul florilor de măr, al verii pline de iubire la malul mării pe înserat…chiar şi cel al toamnei cu apusuri roşcate şi aromă de gutui?!

E iarnă încă…dar este iarna noastră!

Gabriela Petcu

10 februarie 2010

Lansare de carte – „Confesiunile Angelei” – Vasilica Mitrea

Posted by Gabriela Petcu On February - 9 - 2010

 

În plină iarnă, cu zăpada acoperind oraşul ca o poveste, la Cercul Militar din Constanţa are loc o lansare de carte. Cu toate capriciile vremii, iubitorii condeiului s-au adunat în salonul pregătit special pentru acest eveniment. Romanul „Confesiunile Angelei” scris de Vasilica Mitrea într-o manieră autentică, a văzut lumina zilei la editura „Nelinişti metafizice” din Constanţa. Înainte să pătrunzi în tainele paginilor, coperta acestei cărţi apare ca o întrebare care aşteaptă în linişte răspunsul unui destin…verdele crud al primăverii…frunze în plină vară, ruginiu de toamnă…un bun venit în iarnă. Acestă realizare de prim contact, aparţine tânărului Aris Andrei Manoliu, elev în clasa a V-a, pasionat de literatură şi artă fotografică, un mic povestitor al fascinantei copilării.

Prefaţa acestui roman, portă semnătura distinsei doamne Prof. Güner Akmolla, Directoarea revistei EMEL, cea care a transcris din alfabetul chirilic în alfabetul latin, traducând în română un valoros volum de poeme, „EY, ANA TILI!” (Ei, limbă maternă!).

Cine este Vasilica Mitrea?

O doamnă drăguţă, ne întâmpină cu zâmbetul blând şi ochi veseli, cu o ţinută demnă şi purtând mare grijă ca fiecare dintre  noi să fie mulţumit de această întâlnire. Are mulţi prieteni iar prezenţa ei face ca orice eveniment să capete culoare şi eleganţă.

În „Confesiunile Angelei”, această scriitoare modernă, captivează cititorul prin naturaleţea şi  cursivitatea descrierilor, a dialogurilor neforţate, libere şi pline de nuanţă, surprinzând viaţa de cuplu necenzurată, aşa cum este ea cu adevărat.

Romanul „Confesiunile Angelei” reprezintă nu numai destinul unei femei cu toate frământările ei. Cu multă sensibilitate evocă şi trăirile bărbaţilor, egoismul şi laşitatea lor, dar şi mustrările de conştiinţă în momentele de luciditate. Vasilica Mitrea, cu înţelepciune, a construit un roman social, de un mare adevăr uman. ( A. Mătase)

Vasilica Mitrea are o bogată activitate artistică, literară, participă la foarte multe evenimente culturale aducând  bucurie în rândul cititorilor prin materialele pe care le publică în diverse editoriale.

– Revista Camarazii – articole pe teme sociale

– Revista Marea Noastră – ştiri lansări, expoziţii pe teme marinăreşti

– Revista EMEL – redactor, articole pe diferite teme

– Revista DOBROGEA CULTURALĂ – redactor

– Ziarul Karadeniz – articole privind etnia tătară şi vizite în Crimeea

– Ziarul Cuget Liber, câteva ştiri despre cultură

– Revista Arma Pontica

       – trei cărţi:

– Ştiai că timpu-i colorat?

– Cândva,… prietene

– Confesiunile Angelei

– membră a Ligii Navale Române

– membră a Cadrelor Militare în rezervă

– membră a Cenaclului „Mihail Sadoveanu“

– membră a Ligii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea

În deschiderea evenimentului, au luat cuvântul domnul Lăzăroiu Aurel, doamna Prof. Güner Akmolla, doamna Prof. Maria Pop – Peşedinta Ligii scriitorilor din Constanţa, Prof. Geo Vlad, Col. Crăciun C-tin, redactor şef revista Arma Pontica, Col. Alexandru Bâla, scriitor.

Invitaţii, încântaţi de această carte – oglindă a realităţii sociale, au trecut pe rând pentru autografe şi felicitări. Printre aceştia s-a numărat poeta Ana Ruse, Maria Răceanu, talentata graficiană Nina Vizireanu şi prieteni dragi scriitoarei. Pe lângă felicitări, Vasilica Mitrea a primit în dar, un acrostih din partea scriitorului Col. Alexandru Birou.

 

Vinovat că de tine mi-e dor,

Acum sunt departe şi nu mi-e deloc uşor,

Ştiai că timpu-i colorat?

Iar roşu când este îi semn că te-ai jucat!

La pieptul meu, nimic n-ar mai conta.

In clipa în care capul îţi vei aşeza,

Că numai în preajma ta doresc să mă găsesc,

Apropierea ta iubită, mereu o doresc,

 

Mi-e sufletul gol şi pustiu,

In a mă elibera de cenuşiu,

Ţi se pare acest lucru ciudat?

Recunosc, am fost cam obsedat,

Eşti o fiinţă atât de minunată,

Astăzi fericită, mâine poate întristată.       

 

Nici nu s-a uscat bine tuşul din paginile acestui roman şi Vasilica Mitrea ne-a destăinuit că mai are un volum în lucru pe care îl va lansa în această primăvară. Sunt sigură că va fi o carte la fel de captivantă pe cât este romanul „Confesiunile Angelei” iar prezentarea, un nou prilej de întâlnire şi bucurie.

Gabriela Petcu

februarie 2010

Al XI-lea Congres Internaţional de Dacologie: “Malus Dacus”- 2010

Posted by Stefan Strajer On February - 9 - 2010

 ANUNŢ

Al XI-lea Congres Internaţional de Dacologie: “ Malus Dacus”- 2010

                                        Mai 28-29, 2010
                                        Alba Iulia, România

                              Dacia Revival International Society

                            21-26 Broadway, New York, NY 11106, U.S.A.

                        Phone: (718) 932- 1700 or 031 810 6172; FAX: (718) 728- 7635;

                              E- mail: Malusdacus2010@gmail.commail@dacia.org 

                                                  Website: http://www.dacia.org/

Doamnelor şi domnilor,

      «Dacia Revival International Society» are deosebita onoare de a vă invita să participaţi cu lucrări ştiinţifice la cea de-a XI-a ediţie a Congresului Internaţional de Dacologie «Malus Dacus 2010 », ce  va avea loc la Alba Iulia, în zilele de 28-29 mai 2010, Universitatea „1 Decambrie 1918” strada Nicolae Iorga 11-13.

Mihai Viteazul este primul care a reunit cele trei ţări Valahia, Moldova şi Transilvania, ţări de aceeaşi limbă şi de aceeaşi credinţă, într-o singură patrie. Împlinirea a 410 ani de la Re-Unirea înfăptuită la Alba Iulia de către Viteazul Domnitor este un moment de profundă mândrie patriotică şi de aceea tema congresului nostru are drept scop prezentarea şi omagierea primului reunificator de ţară, Mihai Viteazul, cel care a repus Dacia, chiar dacă pentru scurt timp, între graniţele ei de altădată.

In documentele şi misivele  care circulau între complotiştii de la est la vest, Voievodul nostru era numit Malus Dacus adică Dacul Cel Rău.

      O astfel de personalitate măreaţă şi care a înfăptuit un act  istoric unic trebuie să fie cunoscută şi apreciată aşa cum se cuvine.

 Aşa cum v-am obişnuit din anii trecuţi, sesiunile şi programele asociate congresului vor acoperi multiple aspecte ale istoriei Daciei. Aceste multe şi variate oportunităţi de schimb intelectual vor marca stadiul actual al cercetărilor şi vor sugera direcţiile lor viitoare, dând în acelaşi timp, atât cercetătorilor consacraţi cât şi celor mai tineri, un forum în cadrul căruia să-şi prezinte comunicările.

  Programul ştiinţific al congresului include următoarele secţiuni:

Secţiunea 1 – Personalitatea şi simbolismul lui Mihai Viteazul.

Secţiunea 2 – Alte aspecte ale istoriei Daciei.

Secţiunea 3 – Pentru studenţi

Secţiunea 4 – Pentu elevi

Vizitaţi www.dacia.org pentru noutăţi, schimbări şi adăugiri.

 Cu stimă,

 Directorul comitetului de organizare,

 Andrei Bănică

Aşteptăm confirmarea participării dumneavoastră, precum şi un rezumat al prezentării pe care doriţi să o sustineţi la Congres, rezumat care să nu depăşească 2 pagini (font Times New Roman, preferabil cu diacritice) în format electronic, pe adresa Malusdacus2010@gmail.com , mail@dacia.org sau, sub formă de CD/dischetă/material dactilografiat, prin poştă, pe adresa :

Dacia Revival International

Str. Cercelus nr. 71

Sector 3, Bucuresti

Telephon : +40 726 113 151

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors