Archive for the ‘Cultural’ Category

tête-à-tête, NIG și George Gîtlan

Posted by Nuta Istrate Gangan On May - 28 - 2015

549376_10200733140160576_39440045_n

 

NIG – George, înainte de a prezenta poezia ta cititorilor Curentului International, aș vrea să-mi spui câteva cuvinte despre tine, despre ceea ce scrii.

GG – Nu știu ce-aș putea să spun despre sine. Las întotdeauna pe ceilalți să vorbească despre mine. Deși, mai clar decât scrierile mele, nu știu dacă o poate face altcineva, cu atât mai puțin eu, iar asta, nu pentru că aș fi subiectiv vorbind despre sine, nici modestia n-ar fi un motiv relevant. Nu știu, poate pur și simplu, îmi place să fiu descoperit, în -și- prin ceea ce scriu și numiți voi, cei care mă citiți, cu generozitate, poezie.

NIG – Multumesc !

George Gîtlan – Poezie

 
* Câteodată mă mai bag în seamă
Atât cât să nu mă uitați
Respir încă și îmi spun că sunt
Mai las urme înapoia mea
Să se știe c-am fost și eu pe-aici
Și-acum așa ca tot veni vorba
În afară de gândurile mele
Voi pe unde mai umblați pământul?…
* nu pot să dorm
cineva mi-a furat somnul
râde de visele mele
pe la colțuri de stele
încolțite-n noapte
e întuneric în șoapte
ca într-un suflet pierdut
din care Dumnezeu
și-a luat jucăriile
și-a plecat…

 
* Mănânc dragoste cu pâine
Și-mi e atât de ușor să spun acum
Chiar acum în momentul ăsta
Cu gura plină de cuvinte amestecate cu pâine
Că sunt un om împlinit și că
Pământul este cu adevărat rotund
Când îl privești cu ochii sătui
De atâtea colțuri mucegăite în care se-ascund
Zilnic foamea și setea de dragoste
Dragoste cu pâine…

 

 

* te-ai întrupat din cuvintele mele
la început ai fost un gând
o respirație
o bătaie surdă de clopot spart
în piept
către sfârșit erai deja un vis în toată regula
iar împlinirea
ecoul unei rugăciuni la capătul zilei
erai așa frumoasă
ca o predică într-o zi de duminică
atunci am știut
că mi-a zâmbit dumnezeu
m-am închinat de trei ori lui
mulțumindu-i
apoi ne-am împărtășit sufletește trupurile
mușcând unul din celălalt
precum adam și eva din fructul oprit

 
* ce cauți tu în mintea mea
dă-te jos din gândurile mele
nu-mi tulbura visele cu goliciunea ta
dispari îți spun nălucă
cu sânii și coapsele tale cu tot piei
și-ntoarce-te aievea!…

 

 

*te zideam în carnea mea

și tu chicoteai

ghemuită în brațele mele
erai așa frumoasă
îți înfloriseră-n obraji bujorii
uneori îți mai aud râsul
închid ochii și parcă văd aievea
cum îți îngheață surâsul pe chip
apoi plânsul ăla înfundat
îmi inunda aorta
rătăcind printre bătăile inimii
ca-ntr-un labirint în care
intră cine vrea
iese cine poate…

 

 

* iată dorințele mele
au căpătat forma curbelor tale
până și cuvintele
s-au schimbat de la piele
de sensuri în toate sensurile
sumar deslușite
așa cum mi te arăți tu acum
în desuuri roșii volatile
când vorbesc despre tine
cu toate cuvintele astea aprinse
să topească până și
urmele hainelor purtate
de pe trupurile noastre
înnoite…

ție atâta îți mai spun
în noaptea asta
voi scoate dracii din tine

 

 

* uneori privesc departe în sus
și-l întreb pe dumnezeu
ca pe cel mai bun amic al meu
dacă nu cumva are o țigară
la naiba
el îmi dă toată iertarea lui
îmi spune că are prea multă
mai multă decât aș avea eu nevoie
o îndes în buzunar și
plec mai departe
să dau și celor care n-au
și mă întreabă uneori
ca pe cel mai bun amic al lor
dacă nu cumva am o țigară
o simplă țigară

 

 

* ochii mei ți-au citit pe neclipite
dorința din sânii duruți
buzele mele le-au învățat sfârcurile pe de rost
doar ele mai cunosc limba în care
vorbesc despre sânii tăi
și numai sărutul meu mai cunoaște astăzi taina
împietririi lor așa cum tu îmi știi
fiecare respirație fiecare geamăt icnit
foamea setea și frigul din oasele mele
trosnind după atingerea ta
* aș putea vorbi despre sânii tăi la nesfârșit
și niciun cuvânt nu s-ar ascunde
în spatele vreunui gând rușinat de sine
sfârcurilor le-aș spune pe nume să se știe
că nu este nicio rușine în întărirea lor
e simțire așa cum durerea sălășluiește
doar în carne vie la rându-i și dorința doare
și nu e nimic rău în aceasta ori cine n-a simțit
măcar o dată în viață o astfel de durere
încă nu s-a născut și n-a murit niciodată
în neființa lui
de fericire…

aș putea vorbi despre sânii tăi la nesfârșit
dar mă opresc aici
să-mi trag pentru o clipă cuvintele
în ele s-a muncit sufletul meu
ferice de el

 
* vrei să fii poezia mea
să te iubesc cu toate punctele
și virgulele care mi-au mai rămas
de la începutul lumii și
până când tăcerea se va instala
ca un fel de rigor mortis
între noi doi și amândoi goi
ca două rime îmbrățișate
să ne iubim asexual
într-un ultim poem
de dragoste
* se stingeau luminile pe stradă
doar tu mai străluceai
ca o ultimă stea căzută în calea mea
trifoi cu patru foi
aveai urme de nesomn pe la ochi
și nu știam ce dor nu te-a lăsat să dormi
apoi mi-am amintit fără să vreau de mine
și am aflat prin gândul cui am nedormit
eram treaz pe buzele tale
ca o durere de sâni despre care încă
nu știu cu ce cuvinte se poate trata
dar știu că pentru tot ceea ce nu cunoaștem
există dragoste

 

*
lăsați-mă să cânt femeia
s-o descânt pe notele inimii mele
până la piele s-o încânt
și să i se cutremure carnea de plăcere
la auzul acestora

ea e cheia sol iarba fiarelor și teama
tuturor fricilor care mă țin încuiat în mine

acum pe bune care parte n-ați înțeles-o
inimii nu-i puteți dicta ritmul în care să bată
așa cum nu-mi puteți schimba cuvintele
la cursul zilei

poemul ăsta
poemul ăsta nu e de vânzare fraților
în el crește sufletul meu și doar în mâinile ei
mi-l încredințez astăzi mâine și în toate zilele
care vor veni
amin!…

 

 

* viața poetului nu e lapte și miere
e zbucium în carne
și e frământare de oase
cuvânt contra (ne)cuvânt
într-o luptă nebună de capă și spadă
în care se trăiește și se moare
la milă întâmplării

și totuși nimeni nu-l crede
nimeni nu-l înțelege
așa cum nici el nu se crede
și nu se înțelege
pe sine

dumnezeu să aibă mila de sufletul lui

 

 

*
nu vă faceți idoli din poeți
dumnezeu este unul singur
poeții sunt mulți și toți
se-nchină unui singur chip
cioplindu-i sâni și coapse
după cum le plouă lor în gură
picurând câteva cuvinte
cu pretenție de poezie
în urechile voastre desfundate
de urletul cărnii în carne
și tremurul ei înfundat

 

tête-à-tête, NIG și Marin Badea

Posted by Nuta Istrate Gangan On May - 20 - 2015

10834926_832877533402458_5187723274677434452_o

 

De obicei, atunci când vreau un poet pentru tête-à-tête-ul de joi, îl aleg,  îi trimit două trei întrebări şi îi cer câteva poezii.
Citindu-l pe Marin Badea, am ştiut cumva că nu trebuie să-l întreb nimic. În mesajul meu către aceste gentleman am scris doar atât : ,, vorbeşte-mi despre tine,,
Şi mi-a vorbit. Cu sinceritatea omului care scrie pentru că are scrisul în sânge, cu răzvrătirea celui care detestă siropul şi pişcotul unei lansări de carte, cu pasiunea înrădăcinatului care nu a plecat prea departe de locul natal pentru că nu a vrut să fie un alt dezrădăcinat care s-a mutat din ,,Bărăganul alienat și tulburător,, la un oarecare etaj 4.

 

Marin Badea, ziarist, Călărași

 

 

Nu sunt… poets & writers. Nu am astfel de ambiții, de fantezii. Am observat că s-a spart conducta cu așa ceva. Am devenit o țară de poets & writers. Și nu fac această afirmație pentru a poza într-un om plin de modestie, ci tocmai pentru a mă delimita de astfel de personaje care-și tipăresc niște aiureli și, automat, devin și scriitori. Poeți sau poetese, după caz. Așa sunt prezentați, așa se prezintă. Lipsa aceasta de măsură mă înfioară. Prozator e Marquez, poet e Borges. Desigur, exemplele nu sunt întâmplătoare, sunt fascinat de cei doi, dar asta e strict o problemă personală.

Eu nu am contacte directe cu mediul literar actual decât în plan virtual, singura mea întâlnire cu așa ceva ar fi putut deveni știre de televiziune. Nu vreau să dau amănunte. Am fost invitat să-mi lansez o carte, la care țin foarte mult, este vorba de Melancolie de sticlă, iar ce am găsit acolo m-a făcut să-mi spun că eu nu am ce căuta printre astfel de personaje. A fost ceva grotesc. De altfel, nu știu de ce am rămas atât de surprins câtă vreme și la mine în oraș am legături, tot ocazionale, prin natura meseriei, cu pretinsul mediu literar, iar percepția este aceeași. În sensul că nu înțeleg de ce mediul ăsta pretins literar consideră că săpunul este un obiect de lux. Știu, poate nu am nimerit într-un anturaj fericit. Dar a fost suficient pentru mine, mi-am spus că nu am ce căuta printre ei, nu că nu mă regăsesc, că eu chiar am treabă, chiar sunt un om ocupat, chiar am respect față de cărți, față de hârtia de scris. Respect hârtia pentru că de pe urma ei îmi câștig traiul de aproape 25 de ani. Și respect și scrisul în aceeași măsură. Spun că fac presă într-un mod aproape eroic. Cu un P.C., cu o imprimantă HP LaserJet 1018, cu un aparat de fotografiat Agfa și un reportofon, aproape în stilul clasic, reușesc, în țara mea, să plătesc câteva zeci de pensii sub formă de taxe și impozite, anual. Ceea ce fac, fac cu fervoare. Da, fac presă, presă de teren, de o căruță de ani. Afirm că știu aproape fiecare cotlot din zona mea. Mi-am tot spus că rolul presei este acela de a fi un vidanjor social. Când ai o astfel de percepție, e normal să existe divergențe de toate felurile. Și am avut, slavă-Domnului. Exact de toate felurile. Anual, am minim 5 plângeri penale. Sunt destui care au impresia că presă e atunci când te duci și ești servit cu un fursec și cu o cafea, iar tu te apuci să însăilezi, ulterior, un text laudativ despre cel care ți-a dat fursecul ăla sau cafeaua aia. Textul ăla nu ajunge niciodată în conștiința colectivă. Presa înseamnă implicare și asumare. Să-ți asumi rolul ăsta de vidanjor social. Iar presa nu este o meserie, ci o vocație. O vor unii, la acest moment, transformată pe șabloane. Cum nu există meseria asta de poets & writers, câtă vreme tot cu o vocație avem de-a face. În presă mă regăsesc, acolo am reperele bine fixate, presa m-a ajutat să îmi fie bine și să îmi fie rău, deopotrivă.

Asta am învățat: că trebuie să ai reacție, că trebuie să ai viteză, că trebuie să ai încredere în ceea ce faci. Și că nu e nepărat nevoie să te raportezi la ceva anume, ca să ai o viziune exactă a lucrurilor. Căci asta spun, nu sunt poets & writers, nu am o stare lirică permanentă, dată fie de opioide, fie de concentrația alcoolică din sânge, genial nu sunt. Am tot repetat, încercând să mă pun în pielea altora care au un stil de lucru pe care nu-l înțeleg: am văzut că unii au momente când sunt loviți de inspirație brusc, brusc de tot, fix la ora 17:00, zi de zi, ei au tot timpul ceva de spus exact la o astfel de oră, sunt bântuiți de muză, iar eu rămân absolut năuc, nu pricep cum dracu reușesc ăștia să-și programeze, atât de precis, emoțiile? Căci asta e poezia, dincolo de mesaj, e emoție. Iar emoția, într-un astfel de ritm, susținut, absolut demențial, când câștigă cel care dă primul știrea, care are acces la ea înaintea altora, vine rar, trebuie pregătită, trebuie cultivată, îi trebuie cadru, condiții, confort. În emoție, în mod normal, trebuie investit. Nu poți avea o emoție despre, ehei!, Del Mar, un loc unde lumea se sfârșește, dacă nu te duci să vezi Del Mar. Dacă nu îl simți! Fără discuție, îl poți vedea, dar asta nu înseamnă că este și obligatoriu să simți ceva. Depinde mult de condițiile în care ai ajuns acolo. Și de ce. Și cu cine. Del Mar spun că este un poem bun de-al meu. Și astfel sunt construite majoritatea poemelor mele. Olivetti iar este un poem bun. Ca să îl scriu, a trebuit să-mi cumpăr mașina de scris. Olivetti. Am avut de ales între așa ceva și Olympia. Dacă luam Olympia, cu siguranță poemul ar fi fost cu totul altul. Sau nu ar fi fost deloc. A fost absolut o întâmplare fericită. Și nu cred că Olympia este o marcă de mașină de scris care să-ți dea o stare lirică. Olivetti, în schimb, e. E mașina de scris cu ajutorul căreia am învățat cum sunt așezate tastele. Dar asta tot acum aproape un sfert de secol. Căci exact asta spun: e emoția mea, e mașina mea de scris, nu știu dacă și cât reușesc s-o transfer celorlalți. Și nici nu mă îngrijesc prea mult ca ea să fie percepută și de ceilalți. Eu nu scriu pentru ceilalți. Și știu că eu scriu despre spații, totdeauna înguste. Melcul este unul din motivele mele. Melcul este anxiosul desăvârșit. E dramatic ceea ce se întâmplă cu el: are o luptă permanentă cu pereții, are sentimentul ratării, știe că spațiul lui nu poate fi și spațiul altora și știe că spațiul altora nu poate fi niciodată și al lui. E absolut tragic. În fapt, dincolo de angoasele care-l băntuie, melcul este un erou, un erou modern, o legendă urbană. Nu poți scrie orice și oricât. Nu e vorba de cantitate. Nu e vorba de teme. Important este ca, în timp, un poem să poată rămână în picioare, să poată rezista. De aceea cred că poemul trebuie scris ca și când nu ai mai putea face nicicând așa ceva. Ca o eliberare. Căci emoția nu poate fi repetitivă. Emoția despre Del Mar nu este aceeași cu emoția despre Olivetti, chiar dacă stilul este același. Sau despre E85, în fapt drumul european 85. Emoția o acumulezi, E85 nu va mai fi niciodată așa cum l-am văzut eu la acel moment. Sau Mirror, un poem despre un sat din Bărăgan, pe care l-am revăzut, oarecum în amănunt, tot după foarte mulți ani. L-am luat la pas, vreme de 30 de minute. E locul în care am copilărit, locul în care nu existau decât tufe de liliac și foarte multă amărăciune. Acolo, exista un singur cimitir. După atâția ani, iată, a mai apărut unul. Oamenii din copilăria mea s-au mutat în el.

del mar

 

nu marea se aude în scoici,
tăcerile noastre își au cuibul acolo,
singurătățile noastre atât de docile,
toată frica,
efemeridele care încă nu s-au născut,
tot ce mai era de ispitit, de aruncat, de lăsat să se vindece,
de strâns în pumni, toată solitudinea, nisipul
și sângele tot mai subțiat,
mai fără culoare,
ca un asfințit prăvălit din ceață direct peste umeri
și coapse
numai noi încăpeam
între pereții aceia, în tencuiala lor de nisip, în strigătul lor fără aer
era la fel de liniște de parcă dumnezeu
nici nu apucase să-și spună prima dorință,
nimeni nu inventase absolut nimic,
nici cerul, nici pământul, nici disperarea sau umbrele
când se rătăcesc
te iubeam
cu rotulele, cu zimții, cu toată mirarea
că în lumea asta se poate muri,
cu toată sarea care apucase să eclozeze
timpul era sărat,
tot spațiul era sărat,
toată încrâncenarea noastră,
tot ceea ce rănisem, ce lăsasem în spate: neștiința despre cum te poți retrage
într-o singură inimă,
despre cum îți poți flutura mâinile, în semn de adio,
despre cum pot coborî albatroșii până la marginea scrumierei,
acolo unde fumul are și el închipuirile lui,
angoasele lui,
del mar era o venă tăiată în mușchi,
era un capăt de linie unde au deraiat
născocirile, unde s-au pră-vă-lit,
căderea lor atât de abruptă se auzea în scoici, iubito,
în scoici,
acolo unde tăcerile noastre își au cuib,
unde singurătățile noastre dorm îmbrățișate, înăbușite,
ca și când ar urma să nu mai viseze
vreodată
cu tot nisipul te iubeam,
cu toate păsările,
cu zborul lor rotund, ca un vânt care pulsează în tâmple
cu toate drumurile pe care încă n-am apucat să pășesc, să le caut,
cu mine, cel din perete,
care îți face semne să taci,
taci!
aici s-au ascuns îngerii
să păcătuiască
până le cad aripile,
până rămân fără aure,
până dispar din icoane,
până devin oameni
și încep să aibă-ndoieli

 

 

olivetti

 

două pufuri seara, înainte de culcare,
aștepți să ți se dilate bronhiile, aduni aer în pumni,
ți-l vâri pe nări, fir cu fir, strop cu strop,
minut cu minut,
bei aer, mesteci aer, scuipi aer,
e necesar să întrerupeți fumatul,
zâmbești, ehei, don diego aniversario,
3 corona tubes, fine handmade cigars,
privești lumea prin rotocoale de fum,
încerci să le faci să danseze, să țopăie pe tavan,
expiri inimi, litere, amintiri,
go back no more, no more,
pezevenghiule,
iată, pășești
sa-ca-dat
într-un oraș pe care-l vezi pentru prima dată,
pe-aici ai mai fost, îți spui, nu ai habar când,
într-o viață din care nu ai mai murit,
nu ai mai reușit să evadezi,
să te strecori,
să curgi,
uite calea mărășești colț cu ioniță sandu sturza,
e un loc plin de magnolii aici,
înfloresc în visele unei femei,
ea a reușit să-ți spele conturul de cretă
de pe asfalt,
să-ți mângâie spaimele,
oasele tale pietrificate,
de dinozaur pitic scufundat în sulf,
păcatele știute și neștiute,
cu vorba, cu gândul, cu fapta,
îndoielile tale de om care doarme puțin și așteaptă o dimineață
în care ar putea să se frângă de la umeri în jos,
să se scuture
ca păsările prinse cu lațul,
ca sălbăticiunile aflate în rut,
de tot ceea ce îl face anost,
să atârne de colțul lunii un ștreang
pe care să se cațăre, sus, tot mai sus,
acolo unde cerul se sfârșește, unde stelele-și fac șmecherește din ochi,
unde îngerii plâng cu genunchii la gură,
un pas mic pentru om, o, și ce gest care te desăvârșește,
îți spui:
la judecata pregătită de tine, doamne, biet contabil nebun,
nu am nimic de mărturisit,
în fond, am comis tot atâtea fapte rele
câte ai și tu, imediat cum ai reușit să mă alungi,
nu am fost fericit,
nu am uitat să zâmbesc, chiar dacă asta se întâmplă atât de rar, de neprevăzut,
nu am gustat din sângele altora,
nu am așteptat să văd până unde se întinde pământul,
cum se sfârșește el brusc,
imediat cum închizi ușa,
dincolo de ea e o prăpastie plină de melancolia
acelora care-și poartă singurătatea pe degete,
iată, două pufuri seara, înainte de culcare,
aștepți să ți se dilate bronhiile,
ca aerul să-ți pătrundă sub piele,
îți duci umbra în cârcă,
îți cari insomniile sub cocoașă,
don diego aniversario, 3 corona tubes,
expiri fumul gros de la o cameră la alta,
ochii tăi rămân ațintiți pe tavan,
dedesubt, mașina de scris,
olivetti,
te străpunge cu tastele,
lovești în ele ca și când ți-ai bate piroane în cap,
no more, pezevenghiule,
până în zori
ai timp suficient să-ți lingi rănile

 

e 85

 

pe e 85, e-hei, sunt o tornadă,
sunt un hoț de ceapă roșie, de la costești spre buzău,
ce figură de pungaș sadea!,
îmi flutură pletele, văd asta în oglinda retrovizoare:
drace, când ți-a crescut ție părul atât de mult
sunt într-o decapotabilă, fac liniuțe cu james dean,
el conduce un porsche 550 spyder,
salut, bătrâne!,
râdem până la lacrimi
de felul în care destinul ne așteaptă în curbă,
cu radarul lui special, cu banda lui reflectorizantă,
cu urmele lui de cretă trasate pe distanța dintre momentul frânării
si cel al opririi efective,
sub un gabarit depășit
fugim spre o linie care fuge și ea în același timp,
cu o viteză egală,
pune, băi, accelerația pe podea, iubita împletește orele în care lipsesc,
le numără coastele,
le numără ridurile,
să mânăm cu toți caii-viteză, să facem tumbe,
să ne dăm huța,
să fumăm despuiați în parcarea de la lukoil,
ne-așteaptă iubita
și e atât de bine
că sufletul arată doar nordul
avem o mașină a timpului,
facem bucle între orele în care ești și în care nu,
le suprapunem,
le încărcăm cu electricitate,
ura!, un deget lui, un deget mie,
un deget pentru toată lumea,
(un deget pentru toată lumea!),
umezit între dinți, arătat în sus, cât mai sus,
salutări, lume, de pe e 85, drumul care duce spre iad, spre păcate,
spre unde o să arzi cu o flacără albă
de sabie din star wars

 

 

intimitatea ta perfectă de melc

 

încă nu ai văzut tot, ce era de ciuntit,
de trecut prin vârful degetelor, iluminarea, tot ropotul
celeilalte zile în care ți-ai propus să te schimbi,
să fii altul,
încă mai amâni,
aici e o liniște exactă, calculată, seamănă cu dumnezeu
până să inventeze păcatele, rugile, pocăința
un melc ești,
deși nu-ți dai seama, te recunosc după dâra de mucus,
după ochii tăi exprimând o mirare eternă,
după cum rezonează cochilia ta unde timpul se înfășoară
și devine un șarpe de casă,
melc-melc-codobelc,
apa asta nu-ți ajunge,
e și vie, e și moartă,
are sânge și lumină
din toamna ce o să vină
porți sub braț pâinea aceea pe care o rupi bucățele și-o-mparți fiecărei ore care se dilată,
frunzelor, acestui mucegai care ți-a intrat în haine și-n oase, direct prin pori,
întregii tale tristeți de care încă nu s-a aflat,
cândva, o să-ți inventezi o lume care să te încapă, care să te suporte, care să te înțeleagă,
asta îți spun: încă nu ai văzut tot, nici o harpă de înger,
nici cum respiră morții și cum se uită ei pe furiș,
nici cum ochii lui octombrie sunt injectați, ca după beție,
nici cum într-un loc, care a fost cândva o pădure, ielele se țin de mână, să nu se piardă una de alta,
nici cum plâng nucii când rămân fără păsări
iată, teama că n-o să te mai revăd,
serile mele încărcate de fum, 10 cohiba club, 100 % tabaco cubano,
și umbra lui john lennon așteptând să fie resuscitată,
astfel zac printre dâre de lumină tăiate cu briciul,
printre amintirile mele despre nimeni, despre niciunde, despre niciodată,
cândva, o să-ți povestesc și despre ce mă făcea mic și cum reușeam să mă ascund în buzunarul tău de la piept,
cum îți încăpeam în poșetă,
cum îți invadam intimitatea ta perfectă de melc,
îți văd coarnele cum le scoți din perete,
îți văd coarnele
ți le văd, melcule,
ți le văd
apa asta nu-ți ajunge,
e și vie, e și moartă,
are sânge și lumină
din toamna ce o să vină

 

mirror

 

nu sunt viu,
pot vedea în interiorul meu,
pot vedea dincolo de interiorul meu,
pot vedea mult mai departe,
acolo unde se ascund morții
când vor să rămână singuri,
să respire prin scorburi,
prin unghii
nu știu unde se termină ceea ce pot vedea în mine,
dincolo de mine
și ceea ce se află dincolo de dincolo,
pot vedea atât de adânc de parcă m-aș uita în mine
și acolo as fi tot eu încercând să mă uit cât mai departe
(când apa inundă cimitirul de la marginea satului, există candele care devin brusc surâzătoare: se pot îmbăia înainte de înviere și numai astfel pot inventa chipuri cioplite la care să se închine,
crești, copile, liniștit,
omul negru n-a sosit,
dacă vine și nu este,
totul e doar o poveste)
asta îmi spun: pielea atât de limpede, de transparentă,
pe care o cari,
în care încapi,
în care te simți atât de confortabil, pe care o tatuezi,
i.n.r.i. și ce mai crezi că e necesar,
love, baby, miss you,
soarele răsare la 6:31 a.m. și apune la 6:09 p.m.
etc.,
e un mijloc de transport spre o destinație imprecisă,
r-9109 pleacă la 14:06 și ajunge pe lumea cealaltă în 62 de minute,
îți plimbi temerile, deferența afișată când spui bună-ziua
e un mod de a arăta celorlalți că exiști,
de a-ți confirma că trăiești,
îți cari în pungi de unică folosință,
în ploscă,
în lumina asta difuză,
pusă pe mute,
care îți intră prin branule,
zilele pe care îți închipui
că le mai ai de trăit
ți se văd regretele pe dinăuntru,
seamănă cu funinginea de pe turlele bisericilor arse pe rug,
ți se văd vaietele,
u-r-l-e-t-e-l-e,
eu stau și aștept femeia aia care să-mi alerge la piept,
atât de surâzătoare să-mi spună:
bă, uite, nu te-am uitat,
din privirea ta îmi pot face rochii,
așternut de văduvă,
ești stratul meu de gloss,
în interiorul tău ești numai tu văzându-mă pe mine,
îmbrățișându-te
tot ceea ce nu e de privit
se poate vedea dacă poți răzbate prin pielea atât de transparentă a oamenilor
înainte de a năpârli,
înainte de a se scutura de temeri,
de insomnii,
moartea crește înăuntru
precum salcâmii până să devină dulci,
ca bubele copilăriei
(doarme de-a curmezișul și nu e apă de ajuns cât să-i fie frig, uite, nu tremură, se va trezi la miezul nopții ca să pună pe mine un pled încărcat de stele gata să se transforme în dorințe:
mă iubește, nu mă iubește,
vii, nu vii,
hai să murim, hai să murim din nou,
lua-ne-ar dracu)
nu sunt viu,
din mine răzbate doar un tropot de cai
alergând, din reflex, în cârligele abatoarelor

 

Poate părea paradoxal că, deși sunt lângă fluviu, lângă Dunăre, nu mă simt legat de acesta. Nu mă simt dator lui. Fluviul nu mă fascinează. Despre câmpie, iată, aici putem vorbi extrem de multe. Câmpia, de fapt Bărăganul, pe care Dex-ul îl traduce drept loc neted și întins, plin de ierburi și cu populație rară, este un spațiu alienat. Eu așa îl văd. Alienat și tulburător. Timpul are alte caracteristici, alte unități de măsură. E locul în care salcâmul e singurul pom din lume care rodește de două ori pe an și dă două feluri de fructe absolut diferite. Vara rodește guguștiuci, iar iarna rodește ciori. În câmpia pe care o știu eu, încă funcționează solidaritatea între oameni. Încă poți cere o jumătate de pâine împrumut, fără teamă că te faci de râs. Poți cere o cană cu apă. Din câmpia asta vin, unde fetele mari visează că vor ajunge să prezinte moda, la Paris sau la Milano, dar ajung să se mărite cu unul care speră să fie angajat la vulcanizare, la oraș. În câmpia asta unde femeile aduc pe lume fiecare prunc lăsat de Dumnezeu. Așa am apucat eu vremurile. Așa au citit femeile în Biblie că trebuie să facă. În schimb, iată, bărbații au comportament de iepuri: lași, anxioși și ei, în căutare de acuplare permanentă, iar pentru așa ceva sunt dispuși, instinctual, să omoare puii iepuroaicei imediat după gestație, pentru ca aceasta să intre din nou în călduri. În plus, frustrat, iepurele e oricând gata să-i dea iepuroaicei câteva serii de pumni, în cap, dacă aceasta nu vrea să se împerecheze. Și știți, împerecherea iepurelui este ceva scurt, extre de scurt, nevrotic. De fapt, iepurele este motivul unei cărți la care tot scriu, de ani buni. Este o carte despre acest spațiu, despre câmpie. Despre amărăciunea mea că, acum, sperietorile au plecat și ele de-aici. Că s-au dus și ele în Italia și s-au făcut menajere. Spațiul ăsta a fost invadat de tractoare prevăzute cu GPS și cu aer condiționat. Când tractorul, în spațiul ăsta, înseamnă un utilaj descoperit, pe care-l conduci beat și cu care te răstorni în canalele de irigație și mori. Eu așa știu. În spațiul ăsta, trenul e o ființă la fel de fabuloasă precum tractorul. Dacă nu deraiază, atunci e obligatoriu ca toți cei dinăuntru să aibă figuri de etern-vinovați. De sinucigași. Și-mi duc povestea într-un sat de D.O.-iști, pentru generația nouă înseamnă cei dezrădăcinați de pe aiurea și puși aici, cu domiciliu obligatoriu. Elementele reacționare. Și nici asta nu am înțeles: dacă spațiul ăsta mie îmi dă o stare de bine, lor de ce le-a dat o stare de rău? Dezrădăcinarea lor e echivalentă cu dezrădăcinarea ulterioară a oamenilor satelor, mutați la bloc, la etajul 4. E exact același lucru. În plus, oamenii din câmpia mea nu au botnițe, la gură, când culeg struguri. Nici nu culeg struguri. Ar fi un lux mult prea mare. Culeg ștevie. Culeg ciulini. Eroii mei sunt niște supraviețuitori, nu învingători, nu-i proiectez astfel. Nu știu când voi termina de scris la ea. Știu că fac asta de 4 ani. De multe ori am zis că e timpul să-i găsesc un final, dar în câmpie, până la urmă, ce înseamnă finalul dacă nu un nou început, un nou ciclu? Iepurele e o proiecție. E un amestec de fabulos și realitate, asta știu.

Iepurele

(fragmente)

Când sunt nefericiți, salcâmii fac păduchi. Iar salcâmii se întristează numai atunci când le lipsesc cuiburile de guguștiuc. În fiecare primăvară, salcâmii au de ales: ori fac cuiburi, ori fac păduchi. Cei mai mulți aleg să fie fericiți și se apucă să cânte din frunze. Mai târziu, cântă din ouăle guguștiucilor. Cântă galben de parcă urmează să vină seceta. Ceilalți devin triști, după care se usucă din picioare și tac. Nu mai vor să povestească nimănui absolut nimic. Câteodată îi vezi cum pleacă, de nebuni, pe câmpie. Cei mai mulți vor să ajungă la șina de cale ferată. Acolo, pe rând, așteaptă să vină câte un tren plin cu navetiști, în fața căruia s-aruncă. Șinele de cale ferată sunt pline de sângele salcâmilor care au decis că vor să rămână nefericiți. Dar și muți, pe vecie. Eu nu știu de ce ajung salcâmii să aleagă să facă păduchi. Poate se smintesc sau poate li se face frică, precum iepurilor, când câmpia începe să latre din dropii. Ham, ham, latră câmpia, exact ca un câine de arie când se sperie de umbre și de foșnetul vântului ce trece prin garduri.

În schimb, sperietorile fac păduchi atunci când nu mai au pe cine iubi. Cele mai multe tot speră că, de departe, va veni cineva care le va cuprinde, tandru, în brațe. D-aia stau ele cu mâinile întinse, una la rasărit și una la apus: tot așteaptă să fie îmbrățișate. Iar fiecare sperietoare are o poveste a ei. Cum și salcâmii au poveștile lor. Dacă ești atent, pe cei mai bătrâni îi poți auzi vorbind din scorburi. Astea nu sunt mai adânci decât un pumn de copil. În ele, de cele mai multe ori, auzi glasul fetelor mari care fie au fugit de-acasă și s-au dus la oraș, să devină croitorese, fie s-au aruncat în fântâni. Câteodată poți găsi și o cheie. E toata de aur. Cine o are, poate trăi o sută de ani. Cum ar veni, până la sfârșitul lumii și chiar câteva zile mai mult.

Mama, însă, nu știe când vine sfârșitul lumii. E aproape, copile, e aproape. De sfârșitul lumii, învie morții. Toți morții. Adică bunicul, bunica, sora mea bolnavă de rujeolă, salcâmii care devin buimaci de fierbințeală și care s-au aruncat pe șinele de cale ferată, în fața locomotivei cu aburi. Vor învia și frunzele. Toate frunzele. Tot atunci, fiecare sperietoare va primi un suflet pe care să-l îmbrățișeze până când se ofilește. Vor veni și îngerii. Nu știu sigur dacă vor veni și americanii, deși bunicul p-ăștia-i aștepta. Atât zicea: Să vină americanii, futu-vă morții-n cur! Dar mult mai aproape e sfârșitul lumii. Înainte de asta, trebuie să se arate patru călăreți, fiecare pe câte un cal de-o altă culoare: alb, negru, roșu și galben. Apoi vor veni molimele pe fața pământului. Oamenii vor sângera din bube crescute sub braț. Dar asta s-a întâmplat deja. Apoi va veni războiul. Însă și asta a fost. Bunicul e cel care a fost în război. Întâi, a plecat spre stepe, la Răsărit, unde și-acolo oamenii aveau bube care sângerau sub braț. Erau bube roșii. Cum are veni, acolo vine sfârșitul lumii prima dată. Apoi a plecat spre locul unde apune soarele. Acolo, oamenii nu aveau bube sub braț, ci aveau oglinzi în care chipurile păreau strâmbe. La noi, însă, oamenii aveau bube, dar erau crescute ca o piele groasă. Cine avea o astfel de boală, se aliena definitiv și se transforma pentru totdeauna în sperietoare. De fapt, sperietorile nu sunt altceva decât oameni care au mâncat numai făină de mălai. Au tot mâncat până când au început să se certe cu pietrele. Cu zidurile. Cu copacii. Până când au uitat zilele săptămânii și până când în lume nu au mai rămas decât doruri d-alea atât de tainice că numai oasele le pot suporta. Sau sperietorile.

Iar mama tot nu știe dacă, la învierea morților, o să înviu și eu. Sau dacă voi învia copil sau bătrân. Nici de bunicul nu știe dacă va învia flăcău sau imediat după ce a venit din război, trăgându-și un picior. Uite șchiopu’, trece hopu’!

Al treilea cal care anunță sfârșitul lumii, e cel negru. Ăsta aduce foametea și vine imediat cum se termină războiul. Iar, acum, e foamete. D-aia fac și oamenii păduchi. Căci nu sunt niciodată sătui și încă nu s-a inventat mâncarea aia care să îi sature atât de tare încât să nu li se mai facă foame vreodată. Iar oamenii nu pot scăpa de păduchi nici măcar cu descântece. Și eu am păduchi. La noi în casă, ăștia cresc într-un sac, aflat lângă plită. Se hrănesc cu fum de ciocălăi și cu lumina venită de la opaiț. Iar eu, mai târziu, voi deveni un salcâm care va alerga într-un suflet spre calea ferată, așteptând trenurile cu navetiștii care, în fiecare dimineață, năvălesc spre oraș, aducând cu ei tot dorul sperietorilor rămase neîmbrățișate.

E bine la orfelinat, aşa spune mama. Orfelinatul ăsta e un fel de casă unde stau copiii fără părinţi. Aici sunt alte femei care sunt, toate, mamele copiilor. Eu nu înţeleg de ce trebuie să stau aici, că doar avem părinţi. Nici Mihăiţă nu ştie. Mama tace alb, ca sarea căzută pe jos şi strânsă cu mătura în colţul camerei. Acum, am mers la frizer, fiindcă directoarea de-acolo ne-a căutat în cap şi-a spus c-avem lindeni. Lindenii ăştia sunt nişte gândăcei, pe care-i faci de foame, şi care ţi se plimbă prin păr şi te fac să te scarpini până-ţi dă sângele. Să te duci să-i tunzi zero, spune directoarea. Apoi urlă către o altă femeie, îmbrăcată în alb: Auzi, fă, vezi să n-aibă şi scabie! Eu nu ştiu ce-i aia scabie, o să-l întreb pe tata, după ce vine de la puşcărie, unde a ajuns fiindcă a furat porumb de fiert. Aşa a spus la judecător, că a furat porumb de fiert fiindcă vroia să ne dea nouă să mâncăm, că ne era poftă. A ştiut judecătorul ce-a ştiut! Noi n-aveam poftă de porumb de fiert. Nouă ne era poftă de îngheţată. Toată vara aia, la alimentara, dintr-o bâzâitoare, aşa-i spuneam noi acelei maşini care avea două manete, una pentru îngheţată de vanilie şi una pentru îngheţată de ciocolată, un nene a vândut îngheţată la toţi copiii din cartier. Eu n-am mâncat. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar atunci n-a mai murit nimeni. Aşa că n-am avut de unde să fac rost de bani, măcar un leu, cât să-mi iau o îngheţată. Nenea de la îngheţată te şi întreba de care vrei. Iar eu ştiam răspunsul din memorie, atât eram de deştept! Combinată, nene, combinată! Adică şi de vanilie, dar şi de ciocolată. D-aia spun că tata a minţit când a ajuns în faţa judecătorului. Acolo, mama a plâns. S-a rugat de omul ăla îmbrăcat în negru, ca un dricar, să-l lase pe tata acasă, că nu poate să ne ţină singură şi că-i bolnavă. Da, că e bolnavă rău. Apoi procurorul a spus că tata merită să stea la puşcărie că, oricum, nu are grijă de noi, adică de mine şi de Mihăiţă, că e un beţiv şi că are o ţiitoare. Ţiitoarea asta e o altă femeie, dar căreia mama îi spune curvă. Iar ai dormit la curvă, beţivule, d-aia nu mai ai bani pentru copiii tăi, îl tot cicălea mama. Tata spunea că-l agasează cu gura aia a ei. O să ajungi vai de capul tău, iar el îi spunea să nu mai cobească. Acum, tata trebuie să stea doi ani la puşcărie. Iar doi ani înseamnă mult, două ierni şi două veri, adică patru vacanţe. Vecina de lângă noi, moldoveanca, a încercat s-o liniştească pe mama. Îi spunea că şi puşcăria a fost construită de oameni, tot pentru oameni. Însă mama se tot tânguia, că nu poate face faţă la doi copii şi că o să ajungă la balamuc cu atâtea necazuri. După care ofta adânc. Uite, nu mai am nici săpun în casă. Cu ce să-i spăl? Şi ne spăla cu leşie, adusă de la tuşa de la ţară.

Acum, eu stau pe scaunul frizerului, iar nenea frizerul are un aparat care te lasă fără păr. Aparatul ăsta are o lamă, îţi este trecută prin păr şi, gata, rămâi fără el. Frizerul e chior, nu vede lindenii sau nu vrea s-o supere şi mai tare pe mama. O vede că-i plânsă. Şi Mihăiţă plânge. E rândul lui să fie tuns zero, adică să rămână fără păr. În frizerie, miroase frumos: a lavandă, cu care-şi dă şi tata, după ce se bărbiereşte. Asta o face duminica dimineaţa, când mă trimite pe mine să-i cumpăr două sticle de vin de masă, dar de masă, da?, şi-o lamă de ras, de la tutungerie, unde vinde Şchiopul, aşa-i zice tot cartierul, fiindcă n-are un picior, l-a pierdut pe front. Frontul ăsta e un loc unde se adună capitaliştii care nu vor ca noi să locuim la bloc şi de la care primim banane, de la ei de la fabrică. Acolo, Şchiopul, adică vânzătorul de la tutungerie, s-a bătut cu ei. Cică le striga: De ce vreţi să furaţi copiii, mă, futu-vă-n gură de capitalişti! Frizerul o întreabă pe mama dacă vrea să ne frece şi cu gaz în cap. Mama se-nroşeşete şi-i face semn doar din ochi.Eu stau pe vine şi mă joc cu părul lui Mihăiţă, care a fost tuns de frizer. Părul lui Mihăiţă e galben şi e moale, parcă e o blană de iepure. Iar iepurele e cel mai fricos animal. El fuge foarte tare şi este alergat de vânători, care vor să-l împuşte. Câteodată, când îi este foarte frică, iepurele începe să ţipe. Iar ţipătul lui sparge ferestrele de la oraş, după care se rostogoleşte şi să scufundă în fluviu. Strigătele înecate ale iepurilor sunt liniști care te fac să plângi direct din vârful degetelor.

Mama știe să facă mâncare, cea mai bună mancare. Dimineața, adună ștevia din marginea gardului. O adună p-aia care e de culoare verde-deschis, ca pielea șarpelui după ce abia iese din ou. Mâinile mamei rup frunzele, iar în același timp vorbește cu cineva nevăzut. Eu cred că vorbește cu Dumnezeu. Of, că mi-ați mâncat sufletul!

Nu știu de ce mama spune așa ceva, căci sufletul nu se poate mânca. El e un fel de abur care coboară din nori și însuflețește lucrurile. Aburul ăsta coboară și din stele. Apoi intră în oameni. În mese. În linguri. În străchini. Intră și în animale sau păsări. În case intră direct pe coș. Sufletul casei sălășluiește în ziduri. Dacă stai cu urechea lipită de ele, poți auzi cum zidurile vorbesc unele cu altele. Și cum gem. Zidurile, de cele mai multe ori, gem de frig, mai ales iarna. Ele plâng încetișor căci nu au mănuși cu care sa-și acopere palmele. După ce le degeră palmele, zidurile încep să plângă din ferestre.

Vara, însă, casele râd. Casa noastră râde cel mai mult, mai ales când mama o spoiește cu var. Cică o face mireasă. Îi dă cu fard, ca să fie frumoasă. Cea mai frumoasă. Apoi o lipește pe jos. Adună lut și baligă, peste ele pune apă și paie, după care, repede-repede, amestecul ăsta se întinde pe jos. Iar casa se gâdilă. Se gâdilă și pământul pe care e sprijinită casa. Când râde pământul, întâi apar lumini direct din bostănării, coboară pe streșini, după care se aude un huruit de parcă trec o mie de trenuri. Oamenii sunt cei mai fericiți când râde pământul. Se închină și spun că ăsta e sfârșitul lumii. Iar când se sfârșește lumea, învie morții. Învie și bunicul, iar ăsta e un lucru minunat. Căci bunicul era singurul om care știa să vorbească cu umbrele. De cele mai multe ori le certa. Că de ce se țin după el? Că de ce-l urmăresc? Că sunt niște umbre rele, care vor să-l ucidă și să facă să-i dispară stirpea. Fugiți de-aici, umbrelor! Apoi se suia pe gard și urla că soarele e de vină că sunt atâtea umbre pe pământ. Soarele mă-tii! Și arunca cu bulgări după el.

Mama gătește sub șopron. Taie mărunt-mărunt ștevia adunată. Cuțitul mustește de atâta verde. Hârș-hârș, se aude cum taie cuțitul. Sângele șteviei se prelinge pe lama ascuțită. Ștevia, dacă nu știți, are un sânge nevăzut. Apoi mama o spală în două ape. Ca să rămână cât mai puțin praf. Căci praful nu e atât de bun, dar are și el rostul lui. Praful se pune pe lucruri, dar și pe oameni. Cu cât ești mai bătrân, cu atât aduni mai mult praf pe tine. De cele mai multe ori, praful se adună în oase. Și e rău dacă ai praf în oase, căci asta înseamnă că o să mori curând. Tușa știe asta cel mai bine. Ea îl ceartă pe tata, după ce acesta o aleargă pe mama și o zgâlțână, că nu vrea să facă avort. Praful să se aleagă de tine, bețivule!

După ce clătește ștevia și o fierbe într-o singură apă, mama o pune la prăjit, direct în curte, pe pirostrii. Pune și puțin usturoi, dar și o mână de făină. Bate repede și un ou. Sub ceaun, aruncă o mână de ciocălăi. Atunci aria începe să saliveze de poftă. Ștevia prăjită într-o lingură de ulei miroase a pui fripți. A prăjituri și a înghețată. Iar fumul ciocălăilor se urcă drept, până ajunge în al nouălea cer, unde trăiesc îngerii. Fumul se amestecă cu mirosul șteviei prăjite,. Și-ncepe să miroasă și-acolo tare bine, iar îngerii salivează de poftă. Căci îngerii sunt niște pofticioși. Ei au totdeauna fețele galbene și nu zâmbesc niciodată. Eu cred că de foame au fețele galbene. Mama știe cel mai bine asta. Ne privește lung și dă din cap încetișor. Copii, uitați cum au coborât și îngerii să mănânce cu voi! Dar noi nu-i vedem. Însă e bine că-i vede mama, așa că eu sunt atent să las pe marginea strachinei o lingură de mâncare. Să aibă și îngerii ce îmbuca. Iar îngerii, după ce mă satur eu, sunt hrăniți de mama. Ea îmi ia strachina și se duce cu ea în odaie. Are cu ea și o felie de mămăligă. E uscată, căci e de-acum trei zile. Mama se duce să hrănească îngerii cu ceea ce am lăsat eu pe margine. Se duce acolo unde dormim noi și se întoarce cu strachina curată-lună. Le-a fost foame îngerilor. Tare foame. Iar mama parcă-și înghite plânsul.

Gârla e un fel de mare care s-a născut prematur. Așa s-a născut și Mihăiță, tot prematur. Mama spune că nu a mai avut răbdare. Mătușa, însă, crede altceva: de vină e tata, care i-a dat mamei cu polonicul peste burtă. Să mori, nenorocitule! Copiii cresc, întâi și-ntâi, în burtă. E singurul loc unde ei se simt în siguranță. Cum ies din burtă, toată lumea știe, copiii încep să țipe. Bă, vroiam să mai stau, vroiam să ma stau! Așa și cu gârlele. Întâi au stat în burta pământului. Erau un fel de izvor. Apoi nu au mai avut răbdare și au ieșit în lume. N-au mai avut rabdare pentru că a venit tata cu un polonic, poc! și a lovit și burta unde se ascundea izvorul. Dumnezeii mă-tii, și pe ăsta cu ce-l cresc, fă? Acum, în loc de izvor, e o gârlă. E între casa noastră și triaj. La triaj, se leagă vagoanele unele de sufletele celorlalte. După ce sunt legate astfel, încep să viseze-mpreună.

La gârlă, tata merge rar. Îl ia și pe unchiul. Ne ia și pe noi. Bă, hai să prindem pește! Prima dată, însă, trebuie să facem baie. Cică să scăpăm de rapăn. Rapănul ăsta e un fel de praf pe care-l ai în tine și care, când și când, îți iese prin piele. E un fel de cremă cu ajutorul căreia te protejezi de ce îți este frică. Pe mine, rapănul mă protejează de păsări. Ele sunt cele care te fac să putrezești. Dacă putrezești, nu mai ai suflet. Iar la învierea de apoi nu mai ești om întreg, ci un fel de pulbere pe care o iau ceilalți pe tălpi. Dacă ajungi la Dumnezeu sub formă de pulbere, asta înseamnă că ești un suflet pierdut.

Mie, însă, îmi e frică și de apă. Apa e cea care strâmbă gura vulpilor când acestea încep să muște din vânt. Cică e prea mult și nu trebuie risipit. Vântule, pleacă de-aici! Dar vântul nu ascultă. Așa că vulpile încep și ele să latre, precum câinii sau ca dropiile care au fugit pentru totdeauna. După care se-apucă să tremure și, într-un final, încep să ardă. Vulpile care iau foc sunt cele pe care nu le pot cuprinde nici o apă.

Așa că ne bălăcim. Eu am grijă să nu-mi intre apă în urechi. Dacă-ți intră apă în urechi, apa ajunge la creier. Cine are apă-n cap, ala nu mai e bărbat. Și stau lângă trestii, să le pot auzi cum fluieră. Trestiile fluieră din broaște și din berze. Tata, însă, se bagă unde este apa mai mare. Îi ajunge până la buric. Și-l învață pe Mihăiță să calce apa. Mihăiță, însă, nu știe să calce pe ape. Isus este cel care putea merge pe ele. Avea, pe tălpi, rapănul oamenilor care au putrezit și care au ajuns la judecata de apoi sub formă de pulbere. Iar tata râde. Râde și unchiul. În vreme ce Mihăiță nu se mai vede, e tot sub ape. Iar în locul unde el s-a scufundat e doar o umbră. După care tata îl apucă de mâini și-l scoate la aer. Na, vulpeo, na și apă, na și vânt! Iar Mihăiță e o vulpe cu gura strâmbă și care latră de se aude peste tot satul. I-a intrat apă-n cap! Suli, e rândul tău, râde unchiul. Dar eu fug pe mal și mă uit cum tata îl tot bagă pe Mihăiță cu capul sub apă. Iar Mihăiță se zbate de parcă-i alergat de albine. Apoi tușește și gâfâie. Stai în apă, vulpeo, să iasă boala din tine! Să iasă turbarea din tine! După care unchiul îl ceartă pe tata. Candriule, îl omori! Iar candriul râde. În pula mea, fac altul!

Tata și unchiul prind pește cu șașmaua. Asta e un fel de plasă cu plumbi, care se aruncă în apă, apoi se trage de o sfoară și ea se strânge. Și în strânsoare rămân peștii. Și ierburile apei. Și toate umbrele lor. După care mergem în arie. Eu sunt cel care duce peștii. Sunt cărășei și bibani. Cărășeii sunt precum lamele de cuțit, au solzi argintii. Bibanii, însă, au o piele groasă și gălbuie, cu dungi negre. Mă uit și după peștișorul care-ți poate îndeplini trei dorințe. E bine, tata nu l-a prins. Se vede treaba că peștișorul care-ți îndeplinește dorințele se lasă și el prins de cei care chiar își doresc ceva cu adevărat. Tata nu-și dorește decât ca mama să nu mai poată naște. Ajunge, fă, iepuroaico! Eu îmi doresc să plouă, să crească pâini în liliacul din spatele casei și păpușa Ninei, sora mea cea mare care a murit de vărsat, să poată vorbi. Păpușa Ninei e din cârpe și n-are un ochi. Dar ea vede exact cu ochiul care-i lipsește.

Tata pune întâi pirostria. Apoi face focul din ciocălăi. Ciocălăii se bucură și ard cu flăcări vesele. Apoi pune o tablă deasupra și întinde sare pe ea. Și după ce se încinge tabla, aruncă peștii pe ea. Peștii se zbat și strigă după ajutor, dar nu-i aude nimeni. Poate doar gârla, care a rămas să cânte din trestii. În arie, însă, miroase a carne de ștevie. Miroase până la cer. Tata și unchiul mănâncă din pești. Eu și Mihăiță suntem prea mici și nu avem voie. Cică ne putem îneca cu oasele lor. Oasele peștilor îți pot rămâne în gât, dacă mănânci cu prea multă foame. Iar nouă ne e foame tot timpul, așa că nu mâncăm pește tocmai ca să nu ne rămână oasele lor pe beregată. Peștii au fost fripți fără să mai fie curățați de mațe. N-a mai avut răbdare tata, poftea la carne de pește. Și hăpăie, hap, hap, ce bună e! Carnea de pește e albă și seamănă cu pojghița făcută de lapte, când acesta începe să se-ntristeze. Mănâncă și unchiul, hap, hap, candriule, dar dulce e peștele ăsta! Noi stăm împrejurul pirostriei și ne uităm. În final, tatei i se face milă de noi. Vreți și voi, mă? Da, vrem. Și tata apasă pe burta unui caras. Din el, ies toate măruntaiele. Vă e foame, mă? Na, luați și mâncați! Și stoarce, pe rând, fiecare pește.

Singura oglindă din sat e la Mareșăleasa. Bordeiul ei nu are gard, așa că te poți strecura până în dreptul unui ochi de geam, ca să poți privi înăuntru. Ochiul de geam e oval, seamănă cu o pâine căreia i s-a umflat burta. Când ai burta umflată, asta înseamnă că ai mâncat prea multă făină de mălai. Pielea ți se-nroșește, devine mai groasă și începe să te mănânce. Apoi începi să uiți. Întâi, uiți zilele săptămânii. Apoi lunile și anii. Cum ar veni, ajungi un om fără vârstă. Oamenii fără vârstă sunt cei care au în casă oglinzi care nu spun niciodată adevărul. Mareșăleasa e un astfel de om. E grea de cap și tot nu crede că a uitat-o Dumnezeu pe pământ. D-aia o înjură și tata. Morții mă-tii, o să ne îngropi pe toți! Apoi uiți cum se numesc obiectele. Sau ce trebuie să faci cu lingurile de lemn. Te apuci să le desenezi în cupe câte doi ochi și-o gură. Abia atunci ele prind viață cu adevărat. Și-ncep să se certe-ntre ele. Când se ceartă lingurile, înseamnă că nu au la ce să mai fie folosite. Lingura care se ceartă, are-o surioară moartă. Iar eu sunt o astfel de lingură. Mă duc sub liliac și mă cert cu el. Liliacule, de ce mor copiii? Liliacul face ochii mari și ridică din umeri. E prost de bubuie liliacul din aria noastră. Se scarpină-n cap, apoi se rățoiește: Bă, lingură, copiii mor pentru că Dumnezeu are nevoie de îngeri. Când și când, ăștia îmbătrânesc și cad în câmpie, transformați în ciulini. Așa că Dumnezeu cheamă la el alți și alți copii. Îi e urât și lui, săracul, să rămână singur. Dar eu nu-l cred, așa că-i arăt limba. El râde verde, limba mea e roșie ca sângele subțiat. Dacă eram mai mic, mă chema și pe mine tata Dumnezeu, să-i fiu înger și să-i țin de urât. Dar așa, nu mă mai cheamă. Cică am început să prind prea multe rădăcini și să văd lumea cu ochii desenați în lingurile de lemn, atunci când se îmbolnăvesc de-atâta făină de mălai pe care-au mâncat-o.

Nu mă cheamă Dumnezeu la el, în schimb, mă cheamă mama. Îmi face semne s-o urmez dincolo de triaj, de gârlă și de lutărie. Și merg în spatele ei și țopăi. Mama mea e o oglindă, care-ar vrea să te cuprindă. Dacă țopăi, praful câmpiei se ridică până la cer. Întâi îți intră printre degetele de la picioare. Iar praful e cald, zici ca e lapte muls de curând. Și e bine. Soarele te-ncălzește și el. Praful te-ncălzește de la picioare, Soarele te-ncălzește de la cap. Dacă îți e prea cald la picioare, încep să te usture tălpile. După care te-apuci să plângi tot din ele. Cine plânge din tălpi, e un om care a uitat să mai meargă. Dacă te-ncălzești mai mult de la cap, începi să vezi cum sperietorile se-apucă să fugă prin lăstărișuri. Fug și gesticulează din brațe. Și țipă. Se ceartă unele cu altele, parcă sunt niște linguri care au uitat zilele săptămânii. Și lunile. Și anii. Așa că eu nu știu cum e mai bine: să-ți fie cald de la picioare sau să-ți fie cald de la cap?! Să-ți fie cald numai la piele sau să-ți fie cald până ți se-ncălzesc toate oasele și-ncep să te frigă din carne?! U-uu, sunt o sperietoare care tremură și țopăie prin praful câmpiei. Iar mama mă ia de-o ureche: Liniștește-te, măi copile!

Mama are în spate sapa. E ruginită și seamănă mai mult cu o greblă. I-au crescut dinți și râde cu gura până la urechi. Sapa e o iepuroiacă pusă pe șotii. Îi tot merge gura. E pusă pe harță de parcă a fost prea mult încălzită de Soare la cap. E o sapă nebună, care nu-și mai știe rostul. În spatele mamei, eu duc o față de pernă. Și-ajungem în mărăcinișuri. Mama lovește pământul la rădăcina ciulinilor. Ciulinii sunt fragezi și abia au făcut flori. Sunt flori mov, seamănă cu cerul când e supărat pe oameni, pe animale și pe oglinzi. Mama lovește puternic în pământul care are gura uscată de sete. Poc-poc, se aude sapa cum lovește cu dinții ăia de iepuroaică. Eu adun ciulinii în grămezi, îi pun unii peste alții, parcă sunt niște suflete care au obosit să tot crească. Îi auzi, uneori, cum se tânguie. Plâng din țepi că e prea multă lumină pe pământ și că aerul e prea puțin și mult prea fierbinte că nici nu mai poți respira. Nu poți respira, că nasul ți s-a înfundat de atâtea grămezi de praf care ți-au încălzit picioarele, începând de la tălpi. Așa că respiri cu gura deschisă. Ciulinul respiră prin florile mov, tu respiri direct pe gură, unde ți-a crescut și ție o floare de aceeași culoare în loc de limbă. Acum, e un teanc întreg de ciulini culcați la pământ. Întâi, le rupem rădăcinile. P-astea le vom mânca primele. Au gust de morcovi care au fost fierți în lapte. Apoi rupem frunzele fragede, așa vom avea cu ce face salată. Și tulpina de ciulini e bună. E foarte bună. Mai întâi, trebuie s-o lași o zi și-o noapte în apă rece, ca să-i iasă amăreala din sânge. Din asta, mama o să facă ciorbă. Tulpina de ciulin e cel mai bun cartof. Culegem și măciuliile care n-au apucat să înflorească. Și astea sunt bune de mâncat. Le ștergi puțin și le poți mânca așa cum sunt, crude. Și imediat gura ți se umple de sângele ciulinilor. E cel mai bun sânge. Ăsta te ajută să crești și să prinzi rădăcini, asta ca să nu te ia tata Dumnezeu la el și să te facă înger, numai că se plictisește el și că nu are cu cine sta de vorbă. Și umplem fața de pernă cu tot ce ne dă câmpia, când e brăzdată de secetă și de îngeri care au îmbătrânit și s-au transformat în ciulini. Rădăcini, frunze, tulpini groase, ca șerpii când năpârlesc. Iar mama e o femeie bună, tare bună. Pe drumul de întoarcere, batem la ușa Mareșălesei. Bună-ziua, tușă! Bună-ziua. Și-i lăsăm și ei din ce am adunat noi. Facem asta doar pentru a-i vedea oglinda aia fermecată, care arată numai ceea ce vrei tu să vezi. În oglindă sunt pâini cu burta umflată. Sunt parfumuri franțuzești. Sunt oameni care dansează ținându-se de mâini. Sunt și vitrine pline de prăjituri. Mă uit și eu în ea. Și văd doar o lingură căreia i-am desenat doi ochi și o gură. Și o sperietoare care a fost prea mult arsă de Soare la cap. Așa că încep să gesticulez și să urlu. Mamăă, mamăă, oglinda asta e mincinoasă. De ce minte oglinda, mamă, de ce? De furie, o arunc de pereții de lut. Oglinda se sparge, iar mama se ia cu mâinile de păr. Ce-ai făcut, copile, ce-ai făcut? Se crucește și Mareșăleasa. De-acum, în câmpie vor fi șapte ani de ghinion.

Nu sunt… poets & writers. Nu am astfel de ambiții, de fantezii. Dar nu ascund faptul că trag nădejde că, în timp, măcar o filă din ceea ce scriu va putea sta în picioare, la judecată.

Ortodoxia şi românismul în trecutul nostru

Posted by Stefan Strajer On May - 19 - 2015

Ortodoxia şi românismul în trecutul nostru

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan)

Câteva reflecţii

Vremurile pe care societatea românească le parcurge astăzi ne obligă mai mult ca oricând să reflectăm asupra importanţei incontestabile pe care a avut-o ortodoxia în trecutul nostru. Este bine cunoscut că biserica ortodoxă la noi a fost de-a lungul timpului vrednică de încrederea neamului. Neamul mergea la biserică şi biserica mergea la neam, rezultând o adevărată contopire a noţiunilor de român şi ortodox, cristalizată în expresiile „legea românească” şi „legea strămoşească”.

Considerată „scut şi pavază” pentru neamul românesc, se impune să observăm că ortodoxia românească nu a decretat sfinţi, dar a făcut din credincioşii săi fii buni ai bisericii şi ai statului. Nu a decretat mucenici, dar a avut mucenici, martiri ai crucii, care totodată erau vajnici apărători ai românismului.

Marile servicii pe care biserica ortodoxă le-a adus neamului românesc au fost consemnate fără echivoc în istoria noastră, istoria bisericii fiind parte integrantă a acesteia. Întrucât prea s-au dat uitării în ultimul timp meritele ortodoxiei în trecutul nostru, o sumară evocare a lor este, desigur, necesară, utilă şi benefică.

Savantul Nicolae Iorga, autor al cunoscutei „Istorii a religiei ortodoxe şi a vieţii religioase la români”, constata că „mulţumită unui şir întreg de împrejurări, a căror urmărire nu poate intra aici, poporul român a fost legat în imensa lui majoritate de ortodoxie, pe care a interpretat-o în sensul său, care nu este nici grecesc, nici sud slav, nici rusesc, şi care are acelaşi caracter pe care îl are şi viaţa generală a românilor, caracterul acela patriarhal, sătesc, ţărănesc, lucrul de căpetenie fiind preotul sau popa şi nu episcopul, mai ales toate gradele care sunt în episcopate, acestea fiind lucruri mai târzii, în legatură cu o dezvoltare dusă mult mai departe şi cu anumite influenţe străine. Biserica noastră nu este episcopală, exarhală şi culturală în rândul întâi, ci una din manifestările acelui spirit popular care formează caracteristica generală a atâtor veacuri din trecutul nostru”.

Profesorul nu putea să nu sublinieze rolul uriaş al religiei ortodoxe, ca sinteză a neamului românesc în însăşi perpetuarea fiinţei noastre etnice. „Azi – afirma el – noi nu părăsim ortodoxia nu pentru ce ne-a dat ea, ci pentru ce i-am dat noi. Există o sinteză religioasă în chiar sufletul nostru”, care conform spuselor sale ar fi preluat din vechiul fond „elemente geto-trace” şi „elemente care s-au numit mai târziu bogomilice”. Este de notorietate că istoricul aprecia cu atât mai mult ortodoxia cu cât ea s-a păstrat la marginile vieţii şi culturii populare.

Este demn de remarcat că în spaţiul ocupat de daco-români originea mesajului creştin a fost apostolică: în partea de vest au propovăduit ucenicii Sfântului Pavel, iar în partea de răsărit şi pe țărmul Mării Negre au propovăduit Sfântul Apostol Andrei şi ucenicii săi.

Dintotdeauna centrele episcopale de la Dunare şi chiar cele de peste Carpați au gravitat în zona de influenţă a Constantinopolului, episcopii fiind hirotoniți de episcopii din vestita capitală a imperiului. Un exemplu este episcopul Teotim de Tomis care a fost hirotonit de Ioan Gură de Aur. Nu impieta cu nimic faptul că aici se vorbea o limbă latină, ştiut fiind că până în secolul al VII-lea limba oficială la Constantinopol a fost latina. Totodată, cam tot până atunci, la Roma, limba oficială a bisericii era greaca, limba ce se păstrează şi astăzi în unele răspunsuri din missa romană (de exemplu, „Kyrie eleison”, Doamne miluieşte).

Echidistant vorbind, trebuie să recunoaştem ca dintru începutul istoriei neamului românesc biserica a fost temelia societăţii, temelia existenţei acestui popor. Biserica a fost şcoala poporului, şcoala de morală şi lumină, şcoala de ordine şi disciplină, şcoala de iubire şi de frăţie, pentru că biserica noastră a fost şi rămâne şcoala naţională, iar clerul nostru este, de asemenea, naţional.

O caracteristică însemnată ce o distinge de celelalte biserici din rândul bisericilor creştine naţionale este aceea că biserica noastră a evoluat cel mai strâns împreună cu naţiunea decât oricare altă biserică naţională. Peste tot, la ruşi, la bulgari, la armeni, la greci, biserica s-a luptat să ia locul vechii biserici păgâne existente la apariţia creştinismului, cunoscut fiind că toate popoarele creştine au avut un trecut păgân, urmat de o perioadă de încreştinare care a dărâmat altare vechi şi a înlăturat vechi credinţe. La noi, credinţa şi organizarea religioasă nu au fost adoptate ca impuse prin forţă, ci s-au dezvoltat încet şi organic în acelaşi timp cu formarea şi consolidarea poporului român. În mod evident, este vorba de un proces de fericită împletire a celor două elemente în fiinţa românului, credinţa creştină prefacându-se în lege strămoşească şi contopindu-se cu fiinţa noastră etnică, iar organizarea bisericească închegându-se în armonie cu organizarea politică a elementului etnic.

Din punct de vedere al spiritualității creştine, ortodoxia este deasupra intereselor pământeşti, fondul său fiind o revelaţie. Chemată să păstreze învățămintele lui Hristos în forma nealterată, ea poate fi înţeleasă prin cercetarea tradiţiei şi nu prin modernizare în spiritul vremii.  Tradiţia se constituie din adevărurile, învăţăturile, anumite practici şi ritualurile liturgice predate de Iisus ucenicilor săi, neconsemnate de Scriptură, dar transmise de biserică prin viu grai, din generație în generație. Din contra, românismul este spiritualitatea care ne permite să mergem cu vremea, deci să ne modernizăm, fiind „eticul care purifică etnicul nostru pentru a-l pune să creeze opere originale”, cum spunea un apreciat teolog. Altfel spus, ortodoxia înseamnă tradiţie, iar românismul este vocaţie.

Se cuvine să mai subliniem o realitate de necontestat. Românul a avut dintotdeauna două pasiuni, componente organice şi esenţiale ale vieţii lui: pământul şi credinţa. În concepţia sa profundă, din pământ curge viaţa trupului, iar din credinţa sa în Dumnezeu, viaţa sufletului, viaţa lângă pământ şi lângă Dumnezeu fiind unica viaţa bine hrănită, singura viguroasă sub aspect fizic şi moral-spiritual.

Este îngrijorător ce se petrece în România unde în prezent religia este materie opţională, predarea religiei în prezent iscând vii controverse în societatea românească, dar şi pe scena politică. Personalităţi remarcabile au susţinut că România, prin tradiţia şi istoria ei europeană, se numără printre statele care asigură libertatea învățământului religios datorită contribuţiei educaţiei religioase la formarea şi educaţia tinerei generații în spiritul valorilor autentice. Cercetarea naţională efectuată recent arată că pentru 85 la sută dintre tinerii din România credinţa religioasă constituie o valoare fundamentală, cu o importanţă decisiva în viaţa proprie. Este trist şi, totodată, alarmant că sondajele şi reportajele relevă cunoştinţe precare la unele segmente de populație, exemplele fiind chiar revoltătoare: indivizi care nu ştiu ce se sărbătoreşte la Paşti şi la Craciun, unii care cred că preotul din sat este autorul Bibliei sau alții pentru care Sfântul Gheorghe este o piață, iar Bunavestire o stație de metrou…

romania-nationalist-ortodoxa

Gândul mă duce obsesiv la constatarea pe care Dan Puric, acest strălucit şi neobosit apologet al ortodoxiei, o exprima cu amărăciune cu câțiva ani în urmă: „Oboseala de a fi român a devenit indiferenţă, pentru ca, apoi, să o trăim astăzi în mod difuz, ca pe o ruşine. Uşor jenaţi de românitatea noastră, ne strecurăm prin lumea modernă, ca şi cum am purta o haină veche. Deplinătatea de a fi român, ca model interbelic al acestui neam, pare o statuie distrusă barbar de vitejii contemporani, încălecați pe caii iuți ai lipsei de conştiință”.

Rolul deosebit pe care l-a avut biserica noastră ortodoxă în decursul istoriei românilor rezidă în mod sintetizat şi din aprecierea pe care ilustrul nostru istoric din care am mai citat anterior, Nicolae Iorga, a enunțat-o după cum urmează: „Mitropoliţii, episcopii şi aşa adesea ori şi smeriții călugări ori umilii popi de mir au dat-o poporului, ei singuri aproape, toată învăţătură, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi nevoile lui, a sprijinit statul fără să se lase a fi înghiţit de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei româneşti, dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi… Istoria bisericească a românilor constă şi există în această calitate din necontenitul joc de înrâuriri culturale, de mişcări în domeniul ideilor, de schimburi de conştiință, de colaborare pe teren cultural, cu ţintă religioasă osebitoare în tot cuprinsul neamului. E urmărirea pe bază națională, în hotare naţionale, în condiţii sufleteşti naţionale, a acelor legături dintre oameni ca suflete vii răspunzătoare, dăruite cu nemurire(…)”.

În fine, cred că scurtele mele reflecții nu pot conduce decât la concluzia că biserica ortodoxă a fost şi va rămâne una dintre instituţiile fundamentale ale României. Ea a participat la toate marile înfăptuiri, dar şi la perioadele de restrişte din istoria noastră. Biserica ortodoxă a promovat cultura românească şi a cultivat limba română, dovadă de necontestat fiind faptul că poporul român este al doilea din Europa, după germani, care a avut Sfânta Scriptură tradusă în limba sa.

Interviu cu scriitoarea Simona Tănăsescu

Posted by Stefan Strajer On May - 19 - 2015

Interviu cu scriitoarea Simona Tănăsescu

Autor: Ana Moroşanu Magdin (Bucureşti)

Simona Tănăsescu, una dintre cele mai bune ştiriste din România, îşi va lansa în curând, cea mai aşteptată carte care îţi induce o stare de visare către o altă lume şi către alte dimensiuni, ,,Ciclul vital 9 – Pe gaura cheii”

            *

Ana Magdin: Simona Tănăsescu, îmi amintesc ce ştiri interesante făceai tu pentru o anumită televiziune din România. Spune-mi te rog, din punctul tău de vedere, cât de important este mesajul care se transmite prin formularea unei ştiri?

Simona Tănăsescu: Înainte de a-ți răspunde la orice întrebare, vreau să-ți mulțumesc că ți-ai rupt minute prețioase din viață, timp în care ţi-ai îndreptat privirea spre mine, un om mic, o altă persoană din mulțime. Trebuie să-ți mărturisesc că am mari emoții, este pentru prima dată când nu sunt eu cea care pune întrebările, ci persoana care răspunde.

Ei bine, am să-ți răspund la întrebare, începând cu însăși definiția de „știre”. Acest substantiv face trimitere clară către cunoaștere, cunoștință, veste, informație scurtă despre eveniment, noutate. Debutul meu în televiziune s-a făcut începând de jos. Acum, cuvântul „jos”, cel puțin pentru mine, înseamnă top, vârful piramidei. Îmi amintesc cum mi s-a dat un microfon, un operator și mi s-a spus să ies pe stradă și să mă întorc cu o știre. Habar nu aveam ce însemna asta, habar nu aveam ce avea să mi se întâmple. La întoarcerea în redacție mi s-a spus „ai încercat asta nu înseamnă că ai și reușit”. Au urmat zile în care nu făceam altceva decât să citesc. Nu orice, nu pe oricine, decât ziariști consacrați la vremea respectivă. Unul dintre şefii mei de atunci, Ionel Bara sau Jimmi Bara, după cum mulți îl cunosc, mi-a spus doar atât: „Mergi la eveniment. Deschide ochii mari, ascute-ți auzul. Nu îmi veni cu o știre din mapa de presă. Înțelege ce se întâmplă. Înceracă să scrii folosind cuvinte simple, astfel încât, oricine să poată să înteleagă ceea ce ai vrut să spui. După ce ai scris, sună acasă, citește-i mamei și întreab-o dacă a înţeles ce ai spus”. Inițial, vroiam să îl întreb, de ce tocmai pe mama?!? Abia ulterior aveam să înțeleg că mama era însăși telespectatorul, cel care urma să fie informat și cel mai aprig critic al meu. Așa că, revenind la întrebarea ta, din punctul meu de vedere, știrea trebuie să conțină informația brută, corectă, nedeformată, iar tu, cel care o redactezi nu ai voie să te implici afectiv. Rolul tău este de observator, iar mesajul trebuie să fie simplu, curat și înțeles de toată lumea la fel, indiferent de pregătire sau statut social. Cât despre importanța lui? Atâta timp cât mesajul este perceput corect, importanța, fiecare i-o accordă în funcție de interes.

Ana Magdin: De ce crezi că în România, la aproape toate televiziunile de ştiri, tot ceea ce ni se transmite este negativ şi ce consideri că trebuie făcut pentru ca românii să nu mai fie atât de stresaţi din cauza mesajelor transmise de televiziuni?

Simona Tănăsescu: Aici am să răspund privind în două direcții: de unde vine știrea și unde se îndreaptă și care este ecoul ei.

Am să încep cu ce se întâmplă în România, unde, cel puțin din punctul meu de vedere, știrea propriu zisă s-a transformat în verdicte. O știre nu înseamnă doar scoaterea la iveală a lucrurilor urâte și negative. Din păcate, la noi, în România lui 2015, asta se întâmplă. Jurnaliștii, reporterii, nu mai caută noutatea, ineditul, ci scormonesc continuu într-un trecut, la fel de real ca și prezentul, uitând de fapt că în anii trecuți, își puneau numele pe știri scrise pozitiv, ce înfățișau de fapt aceleași personaje pe care le așteaptă acum în fața Parchetului General. Ştirea lor, acum, are în prim plan, anii de detenție, care, poate, ar urma să-i aibă fiecare. Și nu asta ar fi marea problemă, ci conținutul general al jurnalelor în sine. Toate încep cu morți, răniți, violuri, copii bătuți și se termină în aceeași notă. Nu este normal, asta nu reflectă normalitatea unui popor, deși, dacă te uiți la cifrele de audiență, ai spune că românii sunt atrași de toate aceste nenorociri. Și, atunci, de ce nu ne mai miră că nu mai zâmbim pe stradă? Că la școală, copiii, pun pariu pe câți ani va lua Udrea sau dacă Zăvoranca face sau nu face farmece la mormântul mamei? Și așa viața oamenilor este grea și plină de neajunsuri. Când ajungi după o zi grea acasă și te așezi seara la masă, dai drumul la televizor nu vezi și nu auzi decât știri negative, care nu fac altceva decât să te încarce la fel de negativ.

2

 

Foto. Simona Tanasescu cu Ilie Nastase

Scurt, am să fac referire și la ecou. Ne dorim o Românie modernă, o Românie puternică în Europa. Acum am realizat că, fără să vreau, m-am folosit de un fost slogan electoral. Nu aici am vrut să bat ci la realitatea existentă în această exprimare. Ei bine, niciodată nu vom reuși nici măcar să punem o cărămidă în acest sens. Puterea unui popor constă în sănătate, cultură și economie. Luând de la coadă la cap, cum să vină investitorul în România, când nici nu apuci să faci o societate, că DNA-ul și mascații te ridică din pat? Cum să vină europeanul în România, dacă în ziare și la televizor, vede că educația și cultura, sunt trecute cu mari minusuri în orice propoziție? Cum să vină străinul într-o Românie Europeană în care nou-născuții mor pe capete, bătrânilor le este frică de bătrânețe și își înjumătățesc doza de medicamente pentru a le ajunge toată luna, iar tânărul, face infarct și moare punându-i-se diagnostic de depresie, de exemplu. Și toate acestea, vin, evident, pe fondul unor sisteme defectuase dar și din cauza știrilor ce străbat toate canalele. Mă întreb continuu de ce nu avem și știri frumoase, pozitive. Avem minți luminate, talente la tot pasul, valori și medici desăvârșiți. Despre toate acestea, care sunt tot adevăruri românești, nimeni nu se mai sinchisește să scrie, să dea practic știrea. Și cred că așa am răspuns și de ce este nevoie. Este nevoie ca lumea să redescopere valorile neamului nostru.

Ana Magdin: Ştiu că în curând, vei lansa pe piaţa românească şi internaţională, o carte cu o abordare unică! Poţi să ne povesteşti ce mesaj doreşti să transmiţi prin intermediul acestei cărţi?

Simona Tănăsescu: Pe lângă Astrid, fetița mea de 4 ani, această carte, care urmează să o public în curând, este una dintre cele mai mari bucurii ale sufletului meu. Pentru mine nu este o simplă carte, este într-un fel o regăsire a mea, o reîntoacercere după mulți ani, la ceea ce mi-a plăcut dintotdeauna să fac: să scriu. Modul în care am făcut-o a reușit să mă surprindă chiar și pe mine. Eram obișnuită să văd, ca apoi, să dau știrea. Îmi luam repere, pe care ulterior le valorificam. Ei bine, această carte mă poartă dincolo de limitele pe care știam că le am. Nu a fost nimic gândit, nu am făcut nicio cercetare înainte, ci, pur și simplu, a venit, atunci când aveam cea mai mare nevoie. Mesajul cărții, nu vreau să îl dezvălui acum. Acesta va veni odată cu apariția celor trei părți, căci vor fi trei la număr. Mesajul meu în schimb, este unul către mine, în primul rând și către toți cei care vor dori să-l primească: avem două mari datorii în viață – prima, să o ducem până la capăt iar cea de-a doua, să lăsăm ceva în urma noastră. Eu nu știu dacă am să pot construi case, palate sau să strâng averi. Știu sigur acum, că eu, voi lăsa o carte, poate mai multe, și, odată cu ea, o parte din sufletul meu.

Ana Magdin: Simona, mi-ai dat să citesc multe pasaje din cartea ta. Mărturisesc că din punctul meu de vedere, această carte, are un mesaj divin, este o adevărată terapie pentru minte şi pentru suflet, îţi induce o stare de visare către o altă lume şi către alte dimensiuni. Te rog să scrii pentru cititori, un pasaj, care îţi încântă sufletul şi care înseamnă ceva pentru tine.

Simona Tănăsescu: Ţi-am dat multe pasaje din cartea mea ca să le citești, tocmai pentru că aveam și am încredere în judecata ta. În plus, acum, tu erai „mama” care urma să citească și de la care aveam nevoie să îmi spună dacă trăiește odată cu personajul meu. Eu eram obișnuită să mă folosesc în televiziune şi de imaginile operatorului pentru a transmite mesajul. De multe ori, ele erau mai sugestive decât orice încercare de descriere. Acum, în schimb, am încercat ca doar prin cuvinte, imaginea să-ți apară clar, înaintea ochilor. Nu știu cât de divin este mesajul, aștept cu mare emoție, verdictul cititorilor. Ceea ce pot spune este că, fiecare personaj, fiecare etapă descrisă nu este doar o înșiruire de cuvinte. Am încercat să trăiesc, să mă identific cu fiecare subiect în parte, pentru a îl înțelege eu, înainte de orice. Sunt momente în care, am sentimentul că, personajele îmi sar din paginile scrise, atrăgându-mi atenția unde greșesc sau încurajâdu-mă să continui. Am să-ți redau două pasaje. Unul, pentru ca toți cititorii tăi să înțeleagă ce ai vrut să spui prin „abordare specială” și încă unul, pe care îl consider eu plin de acea încărcătură emoțională de care îți vorbeam:

„Dumnezeii noştri, pentru care ne luptam cu putere şi în care credeam că ne vor apăra şi păzi de rele, s-au dovedit a fi doar chipuri cioplite. Atotrenăscătorul. Doar EL era cel care exista cu adevărat. El, cel care a creat lumea şi pământul, EL, cel care a dat naştere vieţii, luminii şi întunericului. EL, cel care a inventat OMUL. Adevăratul Lui nume era de nepronunţat. Unii, puţini cei care scăpaseră de Convertire, rebelii, spuneau că Atotrenăscătorul vine după Planeta Hipofizis, aflată la multe miliarde ani-lumină, faţă de Pământ. Se spunea că hipofizienii, pentru a putea supravieţui, aveau nevoie de materie pură, ceea ce urma ca noi să devenim după cea de-a noua viaţă. Pământul se schimbase. Viaţa pe Terra nu mai era aceeaşi. Atmosfera era pură, curată, apele mărilor şi oceanelor erau de un albăstrui infinit, râurile şi pârâurile îşi trasau drumul după bunul plac, aşa cum încercau şi oamenii înainte de Invazie. Nu mai exista poluare. Prezenţii locuitori ai Terrei, nu se mai luptau între ei, nu mai exista criminalitate, nu mai existau săraci sau bogaţi, nu mai existau bani. Se lăsase liniştea, se auzeau cântecele păsărilor şi bătăile de aripi ale fluturilor. Realitatea era un echilibru perfect în urma depăşirii graniţelor cunoaşterii.”

„Primele luni de după despărțire au fost grele, pentru ca următoarele ce aveau să se scurgă să devină insuportabile. Trecerea timpului nu avea niciun efect asupra mea. Sentimentele mele se reinventaseră. Nu mai reprezentau stări de spirit, ci detalii amanunţite ale durerii. Mergeam ca o nebună pe stradă gândindu-mă la o moarte uşoară, iar ideea că André s-ar putea întoarce la mine, mă reanima de fiecare dată, dând agoniei un aer amuzant, comparativ cu focul din inima mea. Când simţeam că nu mai pot, mergeam în faţa clădirii în care stătea, îl aşteptam ascunsă şi îmi hrăneam sufletul cu umbra lui ce se oglindea în geamurile blocului. Şi mergeam acasă, unde mă găsea dimineaţa mai distrusă decât intrasem în noapte. După ce am plecat de la André, nu am avut puterea de a mă întoarce în casa părinţilor mei. Aveam nevoie de intimitate, pentru a-l putea jeli pe el. Aveam nevoie de singurătate pentru a putea urla, fără a mă auzi cei din jur, ori de câte ori închideam ochii şi-l vedeam. Amintirea devenise hrana mea zilnică. Dormeam nopţi fără de vise şi trăiam zile fără de viaţă.”

IMG_0947

            Ana Magdin: Cam în ce perioadă a acestui an îţi doreşti să faci lansarea cărţii?

            Simona Tănăsescu: Mi-aș dori foarte mult ca în luna august, a acestui an să pot face și lansarea primei părți, care se va numi, ,,Ciclul vital 9 – Pe gaura cheii”.

            Ana Magdin: Simona, spune-mi te rog, ce ai vrea să elimini, ce ai vrea să adaugi şi ce ai vrea să păstrezi în viaţa ta, pentru a fi aşa cum îţi doreşti?

            Simona Tănăsescu: Ce vreau să elimin din viața mea? Momentele în care mă simt neputincioasă. Ce vreau să adaug? Mai multă răbdare și înțelepciune. Ce vreau să păstrez? Vreau să mă păstrez pe mine și să nu uit niciodată de unde am plecat.

            Ana Magdin: Ce locuri îţi bucură sufletul şi viaţa?

            Simona Tănăsescu: De curând, am descoperit locul care îmi bucură sufletul: Parisul. De aproape șase ani de când stau mai mult în Belgia, soțul meu a încercat de nenumărate ori să mă ducă la Paris și, tot de atâtea ori, am găsit diferite motive să amânăm, de fapt să amân plecarea. Acum, cred cu tărie că, atunci nu era momentul. Trebuia să mă reapuc de scris pentru a vizita metropola. Acțiunea în sine a cărții se derulează la Paris. Nu puteam descrie fără să văd, fără să simt, așa că, fără să îmi dau seama, Parisul, a devenit locul meu preferat, cu precădere, piațeta artiștilor de la Sacré Coeur. În schimb, locul care îmi bucură viața, va rămâne veșnic România. Și acum, cu părere de rău și sinceritate, vin și spun că, sunt momente în care tot ceea ce se întâmplă aici, începe să-mi sufoce această bucurie și găsesc că este total nedrept.

            Ana Magdin: Eşti una dintre cele mai frumoase soţii de europarlamentar. Te rog să ne spui ce faci ca să arăţi atât de bine, ai un anumit mod de viaţă, ai o alimentaţie specială, faci sport, cum te îngrijeşti?

            Simona Tănăsescu: Îţi mulţumesc pentru că mă vezi aşa! Oglinda mea de acasă, îmi spune mereu: „stai liniștită că nu ești printre cele mai frumoase!”. Și culmea, în loc să mă supăr, mă relaxez, știind că pot mânca orice măr vreau eu, fără ca să existe riscul de a fi otrăvit! Sincer, fără falsă modestie, niciodată nu m-am considerat o frumusețe. Sunt un om normal, o femeie normală. Mă poți găsi într-o zi aranjată sau chic și la fel de bine mă poți întâlni în pantaloni de trening, cu unghiile nefăcute, pentru că tocmai făceam curat în casă. Încerc să fiu o femeie îngrijită. Pentru mine, pentru soțul meu și nu în ultimul rând, pentru Astrid. Eu, de exemplu, dintotdeauna am admirat-o pe mama, care, indiferent cât de obosită era, își găsea două minute și pentru ea, pentru ca eu, să nu cresc cu imaginea unei femei neglijente. Cât despre întreținere, am ajuns să cred că și ciocolata poate avea farmecul ei, uneori. Aș minți să spun că fac sport zilnic sau că umblu prin saloane. Încerc să mă mențin, așa cum pot. Dintotdeauna curele de slăbire au făcut parte din obiectivul meu zilnic. De multe ori îmi reușeau iar alteori, nu!:) Până la urmă, totul ține de moment.

            Ana Magdin: Ai o familie foarte frumoasă, eşti o femeie împlinită, cu un soţ care te iubeşte, o fetiţă deşteaptă şi frumoasă ca o prinţesă, care, este lumina vieţii voastre. Cum vă petreceţi timpul liber când sunteţi împreună toţi trei?

            Simona Tănăsescu: Da, am și mulțumesc Cerului pentru asta! Uitându-mă în jurul meu văd cât de greu este ca în ziua de astăzi să ai o familie și cât de greu este să poți rezona cu omul de lângă tine. Ca în orice căsnicie, avem și noi momentele noastre dar important este că mereu le-am putut depăși și cred că am tras și învățăminte. Dincolo de toate, viața noastră se învârte în jurul lui Astrid şi a Sandrei, fiica cea mare a soțului meu și a Parlamentului European. Ciprian Tănăsescu, soțul meu, face parte din categoria politicienilor atipici, dedicat și foarte conștiincios. El este de principiu că trebuie să fie zilnic prezent la Parlament, la birou, făcându-și treaba pentru că acolo este serviciul lui. Că nu se simte bine sau că este obosit, nu lipsește o zi. În rest, când mai avem câteva zile libere suntem în țară sau colindăm parcurile de distracții, spre bucuria fetiței noastre.

            Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

            Simona Tănăsescu: Pentru românii de pretutindeni, respectul meu! Sper să îşi găsească puterea de a fi mai uniţi, mai mult ca niciodată. Sper ca într-o buna zi, dintre ei, să se ridice o voce care să spună lucrurilor pe nume. Şi mai sper, tot că într-o bună zi, cineva să realizeze că românii de pretutindeni au valori morale bine impământenite.

Ana Moroşanu Magdin

tête-à-tête, NIG și Raluca Neagu

Posted by Nuta Istrate Gangan On May - 14 - 2015

11131746_972148869491907_673488375418693031_o

 

 

NIG -Bună,  Raluca, te cunosc de ceva vreme și nu sunt deloc surprinsă de ascensiunea ta.
Scrii o poezie clară și profundă, fără artificii, cu trimiteri directe și sfredelitoare, o poezie ca un burghiu fin într-o tâmplă de care durerea nu este străină.
Vom mai auzi de tine și de poezia ta, sunt convinsă.

RN – Bună, NIG, mulțumesc pentru că te-ai gandit la mine!
Eu sunt Raluca și îmi e frică de multe lucruri. În aceeași măsură în care simt frica simt poezia.
Scriu poezie pentru că altfel nu știu cum să mă înțeleg pe mine și să pricep mecanismul de funcționare a lumii.

NIG – Ce te inspiră în scrierile tale?

RN – Mă inspiră multe lucruri, de la cerșetorul din colț la o discuție despre deraierea unui tren.
Când mă vizitează poezia, o primesc cu brațele deschise, deși sunt conștientă de faptul că dupa ce va pleca o să rămână același gol pe care toate cuvintele nu-l vor umple vreodată.
Mă emoționează muzica și mai ales poezia ritmului, de aceea în versurile mele urmez un ritm interior care poate fi un puls, o închidere de pleoapă sau un tremur al mâinilor.

Volumul meu de debut „unde se termină lumina” este dovada că în cei 4, 5 ani de când scriu m-am învățat cu tăcerea și cu întunericul.
Sunt o biată lamă de cuțit.

 

Raluca Neagu – Poezie

 
războiul acesta nu este al meu

 

deși în buzunare se rotesc gloanțe de argint și mâinile tremură
în apropierea cuțitului. războiul acesta nu este despre mine sau tine
este despre cum iubirea nu poate fi zidită în trup
și trupul asemenea unui pește alunecă
prin petrol.
nu pot să mă dezic de mine să ies în afară și să privesc de sus
toate tranșeele
pielea mea prea palidă
nu are fermoare, doar inima ca un animal lovit de mașini
așteaptă descompunerea.

azi noapte m-am visat soldat
am deschis ochii când am crezut că în apartament se aruncă grenade
tresăream ca un epileptic și ploaia cânta la fereastră
despre plânsul altcuiva

 
lobotomie

 

de parcă în mine cineva a aprins o lumânare
și a lăsat-o să ardă
așa trec prin toate zilele cu un miros slab de benzină
mă gândesc des că nimic nu e adevărat că oricine a făcut lumea asta
a trăit prins în iluzia unui bine mușcător

vorbim despre moarte de parcă ni s-ar cuveni
cineva își dorea azi să stăm într-un pat
și să alunecăm brusc spre un somn atât de adânc
încât îngerii să se joace în părul nostru și să ne șoptească
gata, e gata totul. s-au dus și durerea și întristarea
de mâine începi cu sfârșitul
te întinzi pe o câmpie lină și te transformi în mușchi de copac
vin la tine toți prietenii care nu-ți știu numele
își storc ochii cu abnegație
vin la tine toți iubiții și te poartă pe brațe

tu în rochie de mireasă neagră
tu ca o floare presată sub talpă
trofeul câștigat în luptă nedreaptă

ce simplu ce onest
să îți tremure genunchii în fața metroului
să te apleci pe balcon până la mijloc
să ți se facă foame și sete și să treci peste
tramvaiul flămânzilor mă așteaptă
iubirea mea: un zgomot de chei care nu deschide nimic

oricine mă găsește azi
caută cuvântul care învie
dar eu am limba umflată și mâinile moi
sunt arsă pe interior
pe umerii mei cineva a stins o țigară

caută-mă într-un cimitir de mașini
sau mai bine scrie-mi o sentința frumoasă
și lasă-mă să o semnez cu tot sângele care mi-a mai rămas.

 

 

4 fără un sfert

 

aș fi putut fi mângâierea care vindecă și transformă
alcoolul în agheasmă
dar nu.
tot ca o păpușa am cântat ce ai scris pentru mine
am fost cenușa, am dormit cu focul în ceafă
în secret pistoale de mărimea unui bold
îmi ținteau inima.

mă plimb pe străzi legănat ca întotdeauna
când plouă lipită de copaci aștept să devin scoarța
când bate vântul sunt ana și-ți aduc de mâncare
(uite inima asta mică, speriată ca un pui de găină, mănânc-o)
zidește-mi un mormânt frumos ca o grădină spune-mi că acum
așa se naște din mine cel mai frumos poem
că-l vei șopti femeilor tale și ele vor plânge

m-am purtat pe brațe ca pe un înecat
am închis toate luminile și m-am rugat să cadă bucăți mari de tencuială din cer
să treacă în galop caii sălbatici prin părul meu
să nu mai știu nimic despre nimicul care ești
despre nimicul care am fost
și despre dragostea ca un nisip mișcător
în care mă zbat deși am aflat
că asta nu face decât să grăbească îngroparea.

tête-à-tête, NIG și Valeriu DG Barbu

Posted by Nuta Istrate Gangan On May - 7 - 2015

10897770_889441174420876_1368399834461764289_n

 

NIG – Vali Barbu, un tête-à-tête cu tine, nu numai ca este indicat ci este și absolut necesar. Zâmbesc pentru că știu ca ești un nonconformist; și sincer, nonconformiștii, oamenii ,,ne-regulilor,, se află printre preferații mei.
Într-o zi va trebui să stăm de vorbă mai mult, mai în direct, mai fără perdea, despre ceea ce face și desface, scrie și descrie, cu talent si cu …,,I don’t give a damn,, Valeriu DG Barbu.
Între timp însă, spune-mi câteva cuvinte despre tine.

 
VdgB – ..despre Valeriu Barbu (zis și DG de la străbunii lui Dandeș – Ganea, inițiale oarecum necesare la câți de Valeriu Barbu mișună) pot vorbi ,,pro” cei care nu-l cunosc, iar între ,,contra” și ,,nefavorabil” cei care îl admiră/invidiază sau profită de faptul că nu se supără pe cârcotași, fiind cumva și el unul… restul sunt destul de derutați din motivele oferite chiar de el. Nu are vocație de scriitor deși el tot insistă fiindcă nu se știe!
L-a născut mama lui într-o joi de 30 Mai 1968 și bine a făcut, altfel aveai acum de scris doar despre oameni normali..
Valeriu nu este atât de deștept pe cât se crede dar nici destul de prost chiar dacă se pretinde un elev pe viață și s-ar vrea un fel de repetent la această intrigantă materie.
Știu din surse sigure că vă pregătește niscai surprize de pe urma cărora el se va alege doar cu invidioși puternici pe urmele lui iar alții, voi, cu bucurii vii și durabile. Vom vedea!. Până una-alta scrie felurite exerciții literare mustind de erori și ține Radio Vocativ la inimă împreună cu o mână de oameni valoroși, cei care realizează emisiuni cum nu mai găsiți la niciun alt radio online.
Se bucură de prietenia unor oameni care l-au ajutat în fel și chip, chiar dojenindu-l adesea. Trăiește într-un oraș magic, Roma – Italia și i-a intrat în cap că Roma o să-l mai scuture de provincialismul lui nativ, dedulcindu-l la oarece tentativă de elevare spirituală.

 
NIG – Mi-ai spus despre Radio Vocativ. Spune-mi și despre Editura Vocativ.

 
VdgB – Editura Vocativ, aparținând scriitoarei Doina Roman, la care Valeriu este doar un colaborator pe treburi oarecum tehnice, este ceva nou dar știe, din pricina prieteniei lui cu proprietara editurii, că scopul acestei edituri nu este gologanul, afacerea, fiindcă Doina are din ce trăi, ci pur și simplu să ,,uimească” oamenii care au drag de carte, prin altfel de servicii editoriale din care învingători să iasă cititorii și autorii autentici, unindu-i într-o manieră cumva definitivă…
Despre Editura Vocativ peste puțini ani se vor auzi lucruri bune și va fi undeva în topul celor mai serioase edituri.
Să amintim și despre Revista online Vocativ și Serile Literare Vocativ de la București și de la Roma la care se adună tinerimea și autorii buni și unde se creează un spirit creativ ,,nervos”!.

 
NIG – Spune-mi despre ceea ce scrii (îmi place că vorbim despre tine la persoana a treia).

 
VdgB – Peste Valeriu bântuie un fel de …curent internațional, fiindcă are de gând să publice foarte curând un roman în limba italiana și engleză și visează la un succes al cărții întâi de toate; dar mai devreme cică îi va apărea un nou volumaș de versuri aiuriu-rătăcelnice așa cum și le alintă însuși autorul. Despre el se mai poate spune că îi plac provocările, neastâmpărul, oamenii, deși, paradoxal, în esență este timid și alege mai mereu să trăiească într-o însingurare pozitivă, până seara când vine acasă Măriuca lui…

Valeriu citește mai tot timpul și cu cât citește cu atât se dezumflă ca scriitor fiindcă a înțeles că fără o operă autentică și recunoscută de către cititori, nu ar rămâne decât un risipitor de mijloace de scris.
Aaa, încă ceva, este urmărit de vorbele profesorilor săi care mereu îi ziceau: ,,ești o brânză bună în burduf de câine”de parcă brânza bună doar acolo s-ar găsi…
mare brânză!…
iată și câteva dintre năzbâtiile lui într-ale scrisului:

 

continuăm până la bingo sau
Pământul
o bilă măsluită
păsări uitate inerte
precum statuile vii
frunze smulse de ram
nemișcate în aerul aparent
doar un bloc de gheață compact
totu-i înțelenit într-un glob
se respiră pe dinăuntru
fiecare în carcasa lui
gândurile mustesc implozive
lipite
post it-uri ilizibile
holograma lumii blocată
ca o amintire de spaimă
e semn
că marele păpușar
își odihnește mâinile
în sala zisă deseori Univers
megafoanele tună:
s-a strigat linie
continuăm până la bingo

 
ziduri

 
în gang la mine fetele tatuate
cu bocanci şi curele ţintuite citesc Kant şi lasă
pete de ruj pe zidurile mucegăite
în blocul meu stau ultimii darwinişti inconştienţi că sunt
beau vodcă şi bere light
îşi aruncă ochii peste ziduri sperând
să se întoarcă în chip de porumbei rasa Noe
în cartierul meu miroase pestilenţios a filosofie a metafizică
şi a detergent ieftin cu puternic accent cuantic –
particula lui dumnezeu zace rătăcită aici
o tot caută boschetarii şi precupeţele cu sacoşele goale…
maşinilor li se opresc motoarele
nu se-ncumetă să intre pe străzile luminate de întuneric
visuri musai fosforescente emigrează dincolo de ziduri
în oraşul meu sunt doar ziduri
oameni cărămizi oameni mortar oameni cuie şi nuci
în pereţii impecabili
tinerii sunt cei care suportă greul
betonul le îndoaie şira gâtul genunchii
printre degetele absurd de alungite se preling foi
copiate din cursuri la facultatea care nu există
viaţa le rămâne unica stradă şi şcoală
iar strada le rămâne unica viaţă
au o grămadă de răspunsuri dar nimeni nu-i întreabă nimic…
zidurile impertinente cresc
cerul este din asfalt oţel sticlă se extinde haihui
Kant se scurge cu ultima ploaie-mirare spre canalizări
sub ziduri – tot ce-am donat ca fiind drept al meu
era tinereţea
zidită astăzi şui…

 
Dumnezeii mei

 
eu Omul Eu vanitos și grăbit:
în mine nu mai încape niciun loc de mine
în rănile mele sunt numai răni deși nu a fost nicio luptă
în rănile mele nu mai străpung noi tăișuri sunt pline de ele…
mi se urzește undeva la o palmă deasupra capului
un trup nou…
Să se alcătuiască unul deja rănit
propuse iertările – ba nu zise ispitele
să crească straturi-straturi de răni fără îndurare să fie apt Acolo
dar ia stați – parcă se chema Dincolo când l-ați mutat?
tăceți să învățați Acolo este Aici privit
cum s-ar privi ochii pe ei înșiși zise dumnezeul-olar în salopete arse pe alocuri…
dumnezeul de aer suflă cravata dumnezeului de apă: suflecă-ți mânecile
îndată va veni dumnezeul căldurii și noi nu am făcut decâ tălpile…
să-l lăsăm așa
vechiul trup a rătăcit mereu zbătând cu fruntea de ceruri
acum să-i fie de osândă… zise dumnezeul gesturilor
îi vom lăsa o singură rană restul îl vom clădi impetuos
interveni sec dumnezeul așteptării –
și palma distanță de deasupra capului coboară
dumnezeul dumnezeilor care este ca un ochi
ce se privește pe sine rosti: ce vă irosiți
nu trup nou îi trebuie acestui fiu al nostru
dați-i rănile lumii drept pomadă celor ale sale și
nu-i mai țineți oglinda
se va goli curând încât
niciun strop nu va mai rămâne din ceea ce credea poezie și rană
va învăța să citească singur cu tălpile lui adevăratul poem

 
mișună pe străzi furnici pupăcioase

 
astăzi
pentru ca să se știe că exiști
trebuie să zbieri
să-ți plimbi în lesă infatuarea cu pedigriul certificat
să ai grimase alese și potrivite
ocazionalelor ciocniri cu anonimii
fiindcă toți ceilalți sunt astfel
astăzi
ca să ai un viitor
trebuie să sinucizi orice intenție altruistă
rămasă
cine știe cum
printr-un cotlon prăfuit al enormului tău ego
astăzi nu mai este astăzi precum odinioară
e un fel de mâine crescut forțat ca puii de avicola
doar străzile mai salvează ideea de umanitate
uite
câte furnici mișună țuguindu-și buzele
câți bondari destoinici trag în lesă
măști neastâmpărate…

 
i-am spus

 
și scria fără întrerupere
fără să dea pagina
foșnetul moale îl vindeca
de boli bizare
n-am mai suportat și i-am spus
prietene
întoarce creionul invers
agurida sintetică sau beat de sublima lehamite
toate mâinile mele cu ciudă
știu pe de rost orice zadarnică trudă
docil respir aici vipere cu filtru
și beau jăratic numai la litru
scriu cu pleoapele murdare de Lună
și pe clopotul de carton care-mi sună
a grabnică chemare la ultimă oaste
în războiul clipelor cele mai proaste
ațipesc în marș de viață mahmur
să-i fac inamicului ultim hatâr
țin mâinile toate în buzunar
deși-s gol nu de haine cât de habar
și continui beția sau doar să mă dreg
să nu rămână bob de poamă întreg
din via vie cu un singur butuc
zis și Pământ pervers de umil și caduc

 
nu atinge

 
nu atinge acolo
riști să te infestezi definitiv și morțiu
are bacterii telefonul mobil tastatura colacul de la closet
nu atinge balustrada
corpul tău conține deci
minim două kilograme de bacterii
te voi săruta de acum doar prin fax
cu filtru
cu prezervativ
trăim cu spaima de igienă
am vrea o planetă antispetică
vidată
în mocirla cosmică nimeni nu mai respiră cu ambele nări
puțin mai lipsește și vom mânca pungi din plastic
pentru a produce fecalele direct vidate
nu atinge acest text
te infestezi
nu m-am spălat pe mâini
creionul n-a făcut duș niciodată
foile de hârtie le-am cules de pe jos
citește protejat… nu atinge
următorul îl voi scrie prin cezariană

 
lansare de carte

 
cei din jur se așteaptă să spui ceva inteligent
cine știe că ai cămașa ruptă-n coate sub pardesiu
degetele afară din șosete
și că la această lansare de carte ai nimerit din greșeală
căutând doar un loc unde să bei o votcă pe datorie
ai fruntea expansivă
iar în ochi un licăr rece încercănat de prefăcută blazare
cocoloașele foilor cu poeme și romane neapărat celebre
îți saltă acasă supatul
nimeni nu te întreabă – nici tu – dacă ai mâncat astăzi

 

 

 

Călin Cutean – In Memoriam

Posted by Stefan Strajer On May - 1 - 2015

Călin Cutean – In Memoriam

(1962-2015)

Călin Cutean, preşedinte al Centrului Cultural Româno-American din Troy, Michigan, membru marcant al comunităţii româneşti din Michigan, un om deosebit a plecat dintre noi, în ziua de 24 aprilie 2015.

Câteva cuvinte despre acest om cu suflet cald, românesc, redate de două persoane care l-au cunoscut de-a lungul vieţii:

Prof. univ. dr. Anca Sîrghie (Universitatea Alma Mater – Sibiu):

„Un mare suflet de român confruntat cu visul american

Între absolvenții anului școlar 1981/82 din clasa a XII-a B de la Colegiul Național „Gh. Lazăr” din Sibiu, elevul CĂLIN CUTEAN a avut un destin cu totul aparte. De la clasa a IX-a, când a studiat cu profesorul Ioan Candrea matematică, cu Adriana Bejan fizică, chimie cu Livia Rusu, română cu Felicia Cărăuş, engleză cu Doina Zaharia, diriginta clasei, istorie cu Maria Slavu, educaţie fizică îndrumat de Lucian Ciovică. Materiile lui preferate, la care avea și cele mai mari note, erau tehnologia, fizica, chimia și engleza. Media obţinută în   primul an de liceu 1977-78 este 8.22, o notă mare pentru acea perioadă. Drumul lui spre o viitoare profesie tehnică era de pe acum conturat, iar deschiderea spre limba engleză, providențială. Adolescentului inteligent, harnic și pasionat în domeniul tehnicii, anii următori de liceu i-au îmbogățit cunoștințele pe care el simțea nevoia să le asimileze pentru viitoarea sa formație profesională. Întregul colectiv în care învăța era format din elevi ambițioși, competitivi și luptători, cum prin tradiție cerea prestigiul celui mai renumit liceu al orașului Sibiu.

Ca profesor timp de 18 ani în acel colectiv didactic reputat, aveam siguranța că absolvenților noștri li se deschid porțile facultăților cu toată încrederea că ei vor deveni în curând studenți temeinici, convinși de importanța unei pregătiri de calitate pentru viitoarea lor profesie. Un asemenea absolvent al Liceului „Gh. Lazăr” din Sibiu fusese și Călin Cutean. Despărțirea mea, ca profesor de literatura română, de promoția lui Călin Cutean stătea sub semnul unei imagini poetice, pe care ne-o oferise Nichita Stănescu:

„Această mare e acoperită de adolescenți/ care învață mersul pe valuri, în picioare,/ mai rezemându-se cu brațul, de curenți,/ mai sprijinindu-se de-o rază țeapănă, de soare./ Eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect/ și îi contemplu ca la o debarcare./ O flotă infinită de yole. Și aștept/ un pas greșit să văd, sau o alunecare/ măcar pân’ la genunchi în valul diafan/ sunând sub lenta lor înaintare./ Dar ei sunt zvelți și calmi, și simultan/ au și deprins să meargă pe valuri, în picioare.” (din poezia Adolescenți pe mare, de N. Stănescu)

Călin s-a numărat printre absolvenții pe care învățătura de lăzărist, asimilată sistematic și cu temeinicie, l-a deprins „să meargă pe valuri, în picioare”. Yola cu care a pornit Călin Cutean spre lume, scrutând zările, a țintit cel mai departe. Inginerul Cutean a ajuns în America, gata să-și măsoare puterile cu visul împlinirilor spectaculoase pe care numai Lumea Nouă i le putea oferi. Lecția pe care i-a rezervat-o America a fost „per aspera ad astra”, căci nimic nu se poate realiza aici fără un efort susținut, fără sacrificii. Dar confruntarea lui Călin cu visul american nu s-a rezumat la realizările materiale, ci el urmărea mai ales împlinirea întru spirit. Așa l-am reîntâlnit la renumita Bibliotecă orășenească din Troy în iarna anului 2006 între tinerii sibieni reuniți într-o seară cu gândul de a se întrajutora profesional și social. Curând am constatat că inginerul Cutean era un organizator entuziast al evenimentelor culturale din comunitatea românilor de aici. El înțelegea că fără o viață spiritual-culturală, o comunitate națională degenerează, fie la ea acasă, fie departe de patrie. El m-a invitat să vorbesc românilor iubitori de literatură. Toate lansările cărților pe care le-am scris și publicat în țară despre scriitorii români, în anii din urmă despre Lucian Blaga, Radu Stanca și Emil Cioran ori despre memorandistul Nicolae Cristea, aduse in Michigan cu știuta dificultate a trecerii prin vamă, și conferințele pe teme literare de la Tinerețea unui geniu, Mihai Eminescu, la Alteța Sa regală, Limba română, au fost aici organizate de el, de Călin Cutean, care era la fel de experimentat la stabilirea programului și la invitarea celor dornici de cultură. Am vorbit în anii ultimului deceniu la mai multe mănăstiri sau biblioteci în fața unor săli pline, apoi pentru un public tot mai anemiat, fenomen, care l-a determinat pe Călin Cutean să se întrebe cu teamă încotro se îndreaptă românii noștri din Michigan, dornici de distracții ușoare, dar înstrăinați de cultura autentică. Am încercat împreună să facem comunitatea să înțeleagă că nu este normal ca să-i oferim cultură adevărată, dacă ea nu este interesată.

Călin Cutean avea o conștiință ctitorială neînduplecată. El totuși nu s-a descurajat. A căutat cea mai eficientă și atractivă formă de promovare a culturii, astăzi, din moment ce cu ultimul său efort, unul cu valoare testamentară, a contribuit la întemeierea unui post de radio românesc local, RadioRo. Înființat nu de mult timp aici, postul cu emisiunea de sâmbătă dimineața este o nouă dovadă că el trăia pentru spirit, iar dialogul românilor diasporei americane cu țara era resimțit de el ca un semn de revenire la normalitate după cei 50 de ani de comunism, care au mutilat ființa neamului prin fals și amputare ideologică. Îmi pun cu neliniște întrebarea: Oare cine se va mai ridica în viitorul apropiat la înălțimea aspirațiilor lui Călin Cutean, ca să-i poată lua locul în viața comunității noastre din Michigan?

În numele cadrelor didactice ale liceului și al foștilor absolvenți lăzăriști, al colegilor și prietenilor sibieni, exprim durerea de a ne despărți astăzi de Călin Cutean, de un om cu suflet mare și cu o conștiință românească trează, care pleacă spre lumea drepților tocmai când a atins pragul maturității, fără să se mai bucure de roadele ei. Ni se alătură dintre lăzăriștii altei promoții sibiene jurnalistul american Andrei Codrescu, poetul care mi-a trimis în 27 aprilie 2015 următorul mesaj: „Dragă Anca, îmi aduc aminte de Călin… băiat deștept, interesat, plăcut. Dă, din partea mea, condoleanțe familiei, dacă ești în legătură.”

Rugăm cu toții pe Bunul Dumnezeu să dea familiei îndoliate puterea de a trece cu înțelepciune peste marea suferință a despărțirii de Călin, soțul și tatăl minunat.

Domnul Cerurilor și Maica Preacurată să te primească în cetele celor drepți!”

Calin inaugurare Centru in 2000

Foto. Calin Cutean la inaugurarea Centrului Cultural Romano-American, in 2000.

*

Silvia Jinga (colaboratoare la „Curentul International”, membră a Centrului Cultural Româno-American):

Călin Ioan Cutean (1962-2015) – In Memoriam

Îmi este atât de greu să scriu despre Călin Cutean la timpul trecut și totuși realitatea crudă îmi șoptește că timpul tors de ursitoarele lui a ajuns nemilos la capăt. Ne tot mirăm cum de-a trecut, că parcă mai ieri l-am întâlnit pe Călin cu doamna inimii sale la biserică, un cuplu tânăr, respirând speranța unui minunat început de viață pe pământ american. Aveau amândoi priviri încrezătoare, inspirau optimism și credință în drumul lor, care va fi numai al lor, unic, plin de încordare și luptă ca a fiecăruia dintre cei care și-au asumat aventura din Lumea Nouă.

Într-una din duminici cu zâmbetul lui larg, bonom care îi lumina întreaga făptură, venind de undeva din adâncul inimii, Călin s-a apropiat de mine ca pentru a discuta ceva de taină. Mi-a vorbit despre intenția lui de a genera cu ajutorul celor care n-au uitat de patria mumă, o mișcare de împărtășire din valorile culturii românești. Simțea în el elanul și voința de îndrumător cultural, de inspirat leader al eforturilor care altfel ar fi rămas risipite, fără finalitate. Iată, mi-am zis, omul acesta, inginerul acesta abia debarcat în Michigan simte nevoia creării unui climat spiritual românesc, în care grupul nostru etnic să se regăsească, să se împărtășească din valorile binelui și ale frumosului și să crească întru adevăr odată cu ele. Tânjea după un spațiu impregnat de românism. Este fantastic, mi-am zis, cum pune Dumnezeu elanuri generoase în sufletul unor oameni, căci trebuie să recunoaștem că inginerul Călin Cutean s-ar fi putut gândi numai la sporirea propriilor hambare, dar el s-a simțit chemat să împlinească o misiune culturală românească aici în America, pe lângă cea lucrativă, de care sunt preocupați majoritatea imigranților.

Cinste ție Călin Ioan Cutean pentru că ai smuls din făptura ta îndemnuri la acțiune pentru cinstirea tradițiilor românești, a marilor noștri scriitori, a evenimentelor istorice cruciale pentru dăinuirea peste veacuri a poporului nostru. Urmând viziunii sale despre menirea intelectualului român pe meleaguri străine, cu stăruință, cu tenacitate ne-a strâns în Centrul Cultural Româno-American de pe lângă Biserica Sfânta Treime din Troy, Michigan. Păstrăm cu toții vii în amintire secvențele spectacolului inaugural al Centrului, pentru pregătirea căruia mulți au pus umărul. Fără îndoială, Călin cu limbajul lui colorat de umorul expresiilor ardelenști a fost liantul care a închegat lucrarea tuturor. Cine poate uita Festivalul Naționalităților din Parcul Boulan, unde românii au făcut cunoscută expresivitatea costumelor populare și istoria lor grea de semnificații. Dar spectacolul Eminescu cu participarea lui Ion Caramitru, Valeria Seciu, Ovidiu Iuliu Moldovan? Dar grija lui Călin pentru menținerea în condiții optime a Sălii românești de la Wayne State University? Dar numeroasele serate literare cu invitați din țară, din Canada sau din Michigan? Trimitea invitații la sute de oameni și tuturor le spunea atât de frumos: „aduceți și un prieten”. În toate acestea și în atâtea altele se pot regăsi crâmpeie din ființa lui Călin Cutean, specialist apreciat în marile companii auto în care a lucrat și totodată un însuflețitor al vieții culturale românești din aria Detroitului.

Călin a fost unul dintre acei oameni neliniștiți, cutreierat de întrebări despre sensul existenței, despre drumul României, despre aspecte conflictuale morale sau politice, mereu îngrijorat de destinul țării pe care o lăsase în urmă. În ultimul timp primeam de la el e-mail-uri cu reflecții asupra Atotputerniciei lui Dumnezeu. Să fi fost acestea un fel de premoniție a apropierii acelui misterios sfârșit al ghemului depănat de Ursitoare? Noi toți am fost luați prin surprindere de plecarea lui precipitată, care ne-a cernit inima pentru multă vreme. Am fost surprinși pentru că omul acesta și-a disimulat suferința, ascunzând-o sub zâmbetul pe care-l împărțea fără zgârcenie tuturor. Da, și-a purtat suferința cu o mare discreție, nelăsându-ne să vedem cât de aproape era ireparabilul.

Cu sufletul îngreunat de un doliu pe care nu-l așteptam, invocăm Rugăciunea eminesciană la Maica Domnului:

„Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Și zid de mântuire,/ Privirea-ți adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, Maică Prea Curată/ Și Pururea Fecioară,/ Marie!”

Dumnezeu să-l aibă în paza sa pe Călin Cutean în lunga sa călătorie spre marea veșniciei.”

(Florida, 27 aprilie 2015)

*

În calitate de editor al „Curentului Internaţional” îi aduc, în acest moment dureros, un omagiu şi mulţumiri pentru toată implicarea sa în cadrul comunităţii, finalizând cu organizarea lansării cărţii „Românii americani de la Marile Lacuri”, în data de 27 septembrie 2014. Atunci, în acea zi, a fost şi ultima dată când l-am văzut.  Un român dedicat cu tot sufletul românismului, aici pe pământ american! Dumnezeu să-l odihnească în pace! (Ştefan Străjeri)

Gala Eminescu.Actorii 2

 

Foto. Cu actorii, la Gala Eminescu. Calin Cutean, in randul din spate, al doilea din dreapta. Printre participanti si actorul Ion Caramitru.

Poza 1.Un alt 1 Decembrie cu care ne-am putut mandri.CALIN CUTEAN

Foto. Manifestare la Centrul Cultural Romano-American din Troy, Michigan, cu ocazia Zilei Nationale a Romaniei. 1 Decembrie 2003. Calin Cutean in centrul imaginii.

Arhimandritul Roman Braga – In Memoriam (1922-2015)

Posted by Stefan Strajer On May - 1 - 2015

Arhimandritul Roman Braga – In Memoriam (1922-2015)

Arhimandritul Roman Braga a plecat la Domnul în dimineaţa zilei de 29 aprilie 2015 la vârsta patriaharlă de 93 de ani. A fost unul dintre fruntaşii vieţii spirituale româneşti din comunitatea românească din statul american Michigan. Redăm un text despre viaţa biografică din cartea „Românii americani la Marile Lacuri” (de Ştefan Străjeri):

Părintele Arhimandrit Roman Braga(1) s-a născut în Codriţa, Judeţul Lăpuşna, Basarabia, la 2 aprilie 1922, fiind cel de al şaptelea copil al lui Cosma şi al Mariei. Clasele primare le face în satul natal (1930-1934). A intrat de tânar, la 12 ani, ca frăţior la Mânăstirea Căldăruşani de lângã Bucureşti. În următorul an se înscrie la Seminarul de la Cernica. După desfiinţarea acestuia, în 1940, se transferǎ la Seminarul Central din Bucureşti, iar ultimul an îl incheie la Seminarul Teologic din Chişinău (1943).

Întorcându-se în Bucuresti, între anii 1943 şi 1947 urmează atât cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie cât şi pe cele ale Seminarului Pedagocic „Titu Maiorescu”. Absolvă Facultatea de Teologie din Bucureşti cu menţiunea „magna cum laude” în 1947. Obţine certificatul de profesor de Limba Românǎ şi Religie. Urmează cursurile anului I de doctorat la Facultatea de Teologie din Bucuresti.

ArhRomanBragaEC

 

Arhimandrit Roman Braga (1922-2015)

Pe 16 iulie 1948 începe calvarul închisorilor din timpul regimului comunist. Este arestat înscenându-i-se o posibilă legatură cu mişcarea legionară, deşi Roman Braga nu era legionar.

După un an de cercetări şi anchetări la Ministerul de Interne şi la Jilava, este condamnat la 5 ani temniţă grea pentru omisiune de denunţ şi ajutor. Cunoaşte teroarea „reeducării” de la Piteşti şi apoi distrugerea fizică şi morală din lagărele de muncă forţată de la „Canal”, la colonia Peninsula. Este eliberat în 1953, cu domiciliu obligatoriu în Bucureşti. Între timp reuşeşte să meargă pe ascuns la Iaşi, unde se afla sora lui Maica Benedicta. Mitropolitul Sebastian Rusanu îl cǎlugǎreşte la 2 ianuarie 1954 şi îl hirotoneşte întru diacon la 6 ianuarie acelaşi an.

Următorii cinci ani au fost roditori în propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu.

În anul 1959 începe un nou val al arestărilor aşa-zise politice de care nu scapă. Sub închipuite învinuiri, anchetat timp de un an de zile, este acuzat în final de singura vinovăţie că a făcut parte din „grupul” Rugului Aprins de la Mânăstirea Antim, în timpul studenţiei. Este condamnat la 18 ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru activitate duşmănoasă la adresa regimului „democrat” comunist. Execută în Balta Brǎilei, la colonia Salcia, numai cinci din ei, fiind eliberat cu ocazia amnistiei generale a deţinutilor politici, din 1964.

După eliberare a urmat un timp de pelerinaj, prin Episcopiile şi Mitropoliile României, unde era primit cu indiferenţă şi chiar izgonit. Dar prin mila lui Dumnezeu i se aprobă Episcopului Valerian Zaharia de la Oradea sǎ-l hirotonească preot. Un timp lucrează la arhiva Episcopiei. La 1 ianuarie 1965 este instalat ca preot la Negreşti, Ţara Oaşului, unde funcţionează timp de trei ani. Este mutat la Parohia din comuna Sârbi, lângă Oradea, ca în final să fie trimis misionar în Brazilia. Slujeşte ca preot pentru comunitatea româneascǎ din Sao Paulo, Brazilia în perioada 1968-1972.

În anul 1972 episcopul Valerian Trifa (ROEA) îl cheamã la Episcopia de la Vatra. Aici timp de 7 ani se ocupă de educaţia religioasă a copiilor, traduce texte religioase din românǎ în engleză şi transpune cântările bisericeşti pe texte englezeşti.

Este numit preot la parohia „Sfânta Treime” din Youngstown, Ohio în octombrie 1979, şi apoi la Catedrala „Sfântul Gheorghe”, din Southfield, Michigan în ianuarie 1982.

Slujeşte ca preot şi duhovnic în perioada 1983-1988 la Mânăstirea „Schimbarea la Faţǎ” din Ellwood City, Pennsylvania, iar în 1988 se retrage la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului”, Rives Junction, Michigan.

Părintele Roman Braga a avut largi preocupări teologice culturale. Colaborează la periodicile creştine din care amintim „Solia” (The Herald), editează jurnalul monahal „Rugul Aprins” (The burning bush) şi revista teologică „Lumină lină” (1991). A publicat cărţile: „Pe drumul credinţei” (On the Way of faith) la HDM Press Inc. ediţie îngrijită de PC Stareţă Maica Gabriela, (1995, 2006); „Trepte duhovniceşti – Interviu cu Părintele Roman Braga”, Editura Arhiepiscopiei Ordodoxe Române (1998), „Exploring the Inner Universe”, HDM Press (1996, 2001).

Despre Roman Braga:

A fost uimitoare noaptea aceea…, cu pǎrintele Roman Braga. O noapte de revelaţie, într-adevǎr, ca o eurofonie. Adicǎ acest preot, cu figura de icoanǎ, cu pǎrul alb, cu barba albǎ colilie şi un zâmbet neşters pe faţǎ, de o inteligenţǎ strǎlucitǎ, la curent cu fiecare problemǎ politicǎ europeana, americanǎ, vorbea cu o iertare, cu o dragoste, nici nu se sinchisea de ce trecuse, de ce suferise. Pentru el totul era întru Christos, totul era admirabil, totul era nǎdejde, totul era credinţǎ şi totul era posibil. Ei, o astfel de fǎpturǎ, cu totul, cu totul speciala, ar trebui multiplicatǎ pentru vindecarea rǎnilor noastre.” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga)

„Roman Braga şi-a dedicat întreaga lui viaţǎ în a sluji pe Dumnezeu. Prin armonia şi cumpǎtarea cugetǎrii, prin ascendentul moral şi marele talent duhovnicesc, cât şi pentru exemplul sǎu de totalǎ dǎruire în slujba Bisericii şi a oamenilor, acest Apostol al lui Hristos se impune ca o nobilǎ întrupare a unui om superior, care ştie instinctiv sǎ armonizeze gândul cu gestul, sǎ adapteze teoria la practic şi sǎ transforme golgota suferinţelor în optimism şi seninǎtate.” (Pr. Constantin Alecse)

„Orice cinste omeneascǎ s-ar acorda Pǎrintelui Roman pentru duhovnicia sfinţiei sale, sunǎ ciudat, deoarece viaţa sa jertfitǎ lui Dumnezeu nu o poate cinsti decât binecuvântarea Celui Cǎruia i s-a jertfit. Totuşi, la iniţiativa IPS Arhiepiscop Nathaniel, Mitropolitul Teodosie al Bisericii Ortodoxe în America i-a acordat o Gramata sinodalǎ şi o medalie a Sfântului Inocent, din bronz. Pe cea de aur a Duhului Sfânt, Dumnezeu i-a dǎruit-o de mult.” (Dinu Cruga)

Prea Cuviosul Pǎrinte Roman Braga, indiferent unde îl întâlneşti, la Sfânta Liturghie, la spovedanie, când conferenţiazǎ, când acordǎ un interviu, sau pe aleea mǎnǎstirii, îţi apare ca un chip sfânt, trǎitor în duhul filocalic al isihiei, radiind o luminǎ taboricǎ.

Cuvintele lui au o vibraţie blândǎ, sunt aureolate de o iubire nemǎrginitǎ. Totul în jurul Sfinţiei Sale devine mirific, ponderabilitatea dispare şi o stare de plutire spre înǎlţare se instaleazǎ pe nesimţite, ca o tainǎ duhovniceascǎ.

Dacǎ încerci sǎ-l apelezi cu un subiect, care te urmǎreşte ca o obsesie, pǎrintele se dǎruieşte în explicaţii şi ideea devine aşa de simplǎ şi de clarǎ încât rǎmâi privind dincolo de cele lumeşti. Este o desǎvârşitǎ împlinire a cuvântului, în fapt o sfântǎ transfigurare…” (Alexandru Tomescu)

(1)Alexandru Tomescu, „Roman Braga” www.alternativaonline.ca, Toronto, 30 iulie 2011. Surse alternative: Dan Fornade, „Românii din America: 500 de personalităţi din SUA şi Canada”, Danway Publications, Montreal, 2000, p.60. Calendarul Solia, 1992, The Romanian Orthodox Episcopate, Grass Lake, Michigan, p.308; Pe drumul credinţei, HDM Press, 1995.

tête-à-tête, NIG și Dorin Croitor

Posted by Nuta Istrate Gangan On April - 23 - 2015

1075587_566165880088874_259602254_o

 

 

NIG – Dorin, spune-mi, te rog, câteva cuvinte despre tine.

DC – Născut în 1963 în Suceava –bucovinean 100%. Am absolvit Facultatea de Construcții Hidrotehnice.

Practic meseria de inginer în această branşă cu o seriozitate de care nu au dat dovadă câțiva absolvenți “înaintemergatori” politic.
Am debutat în “OPINIA STUDENȚEASCĂ” a anilor 83 într-un număr de sărbători când se mai permiteau exchibiții poetice, ca jurnalist eram prea “sincer” iar colac peste pupăză securistul revistei mă vâna pentru că am avut curajul să o controlez, de serviciU fiind la cantină, pe doamna Rector venită în control, scoțându-i din sacoşă o generoasă  pungă de ficăței. În declarația ulterioară am scris că nu o cunoşteam şi că nu era îmbrăcată diferit de bucătăresele angajate.

NIG – Câteva cuvinte despre poezia ta?
DC – Despre poezia mea nu pot vorbi, despre poezie în general da.
Nu ştiu dacă lumea are neapărat nevoie de ea dar în mod cert şi curativ are nevoie să i se vorbească prin ea despre orice, asta o face, pe ea Lumea, dacă nu mai sensibilă măcar mai puțin aspră, dacă nu mai înțeleaptă măcar mai frumoasă.
“Întâmplari din mahalaua cuvintelor”-poeme urbane este o invitație la un “strabism metaforic” vizând cele două mahalale la fel de autentice, la fel de pline de patimă, cea a copilăriei,a cărei inocența mahalaua o mângâie cu o palmă şi o plesnește cu cealaltă, şi cea a cuvintelor în care duşmanul acestei inocențe, timpul, e doar telecomanda unui gramofon mecanic, adică mai mult decât o inutilitate.
De doi ani încerc să leg, şi cred că voi reuși vara aceasta,volumul “Cină ratată cu îngerul Aznavour” cu precizarea că Aznavour e îngerul meu păzitor (o puşlama cerească rareori) şi nu inegalabilul cântăreț.
Poemele vor controla şi aici două planuri aparent distincte dar iremediabil congruente, două lumi în care ne îndrumă când îngerii când poezia.
O precizare, nu am dat niciodata titlul poemelor mele, asta o justific încă din debutul volumului amintit, chiar nu pot si mă tem că o consider o inutilitate artistică.
***

 

Oraşul meu de dincolo de mască,
o imensă flaşnetă vie ,
îi dăruiesc paşi obosiți,
îmi dăruieşte o şaormă de sentimente amestecate,
ziduri ce ar putea prăbuşi veacuri încă nemărturisite
duhnind a lupanar nefiscalizat,
statui mai vii decât anotimpurile rămase împăiate
în îmbrațisarea furnicarului de fulare ce plimbă capuri
precum lesele pedigree-uri vinovate.
Şi totuşi ador să trăiesc în mahalaua asta “all inclusive”
în care viața e o ceartă în sine,
iubesc parfumul ei de amantă condamnată neuitării,
de cais înflorit lângă crematoriu,
pentru că e mai curat decât multe dintre cadavrele ce zac in mine…
***

 

Eram tânăr!
îmi măsuram dragostea cu seismograful
nu cu stetoscopul răbdării,
cuvintele erau mai simple ca albul hârtiei
mă iubeau cele mlădii ,
cele fierbinți îmi urlau prin sânge,
iar eu valsam întinerind minuni.
Iubeam să nu adorm neiubit!
Eram tânăr!
diminețile le trezeam eu, sărutând cafeaua,
eram singurul zeu ce ura pijamalele ,
pe tine te ştiam mai bine decât acum când ne cunoaștem,
nici un vis nu era mai firav decât puterea-mi neîncercată,
nici o dezamăgire nu era mai puternică decât senina-mi nepăsare.
Eram tânăr!
aveam ochi de rechin incrucişați de răceala neîndestulării,
anii erau uşi, uşi de tavernă deschise doar spre afară,
uşi ce sprijineau cerul larg a plecare,
plecare ce astăzi e amintirea mea.
ERAM TÂNĂR…

 

***

 

În noaptea asta ai sa-ți culci doar perna,
vreau să înham doi pagi la Carul Mare
să scoatem plictiseala la plimbare
de la Cassiopeia la Carena.
Dar drumu-i beat, picioare n-am de schimb,
la tine-n prag odihna tace trepte,
atunci mă rog de lună să accepte
în teatrul ei de umbre să te plimb…

 

***

 

E umilitor să te aperi de țara ta,
e înalțator să o aperi,
umiliții sunt eroi,
eroii sunt umiliți.
E dureros să te aperi de țara ta
ca de o nevastă cu simptome obsesiv convulsive
ce se crede amantă nimfomană,
aşa că hai cu țara la psihiatru
iar dacă cineva trebuie neapărat internat
în ospiciul exigent al conştiinței
acela e doar patriotismul nostru
obsedat de feng shui mioritic.
***

 

Despre culoare întreaba pictorul
dar nu înainte de a consulta un zugrav meseriaş,
despre suflet întreaba-ți duhovnicul
dar nu înainte de bea o seară cu filozoful cârciumii,
despre dragoste întreba poetul
dar nu înainte de a-ți cunoaşte fosta iubită…
***
-“A muri înseamna a fi mereu în niciunde,
a trăi e doar exercițiul unei întrebari cu acest răspuns !”,
Eşti nebun Aznavour ?cum să-ți dau la imprimat asta pe tricou
şi mai ales pe unul de culoarea guşterului,
mesajele de pe tricou trebuie să fie scurte şi clare,
gen “SUNT ATEU ! (Slavă Domnului!)”
sau ” SUNT 82% ALB SI 25 cm NEGRU ”
deci şi haioase, ori ce vrei tu să promovezi
ar înduioșa cel mult un profesor bețiv de filozofie
sau o prostituată care citeşte Cioran,
şi crede-mă sunt multe dar nu în cartierul nostru,
-Ce-ai spune de “Sunt un înger păzitor de poet ! “?
-Grozav de nefericit ! Asta chiar le întrece pe toate,
dacă poeții ar avea îngeri păzitori adevărați s-ar duce naibii literatura.
-Crezi că nu ați avut şi voi odată, cândva ?
dar i-ați convins că nu sunteți decât nişte vânzători ambulanți
ce plasați aromă de cafea tăifăsuită,
în trenul de navetă Rai-Iad,
aşa că vă lasă să circulați linistiți, între virtute şi păcat,
ca pe o utilitate autofinanțată .
-Bine! abia acum înțeleg de ce am aşa o pramatie de înger,
ca păzitor să-ți spună vecina de la 5,
pentru care blochezi mereu liftul.
Pune pe tine tricoul meu cu Metallica,
dar încearcă să-ți strecori aripile sub el,
mi-ai tăiat deja cinci la care chiar țineam…
***

 

Nu m-am simțit vinovat față de nici una din vârstele mele,
au fost ca niste grade militare pe timp de pace,
venite de la sine,
cu o stea de tinichea şi obligații în plus.
Aş spune că soldatul e un poet vindecat,
vindecat de luptă prin convertire
dar poezie e şi gândul său spre acasă
şi veghea lui instruită să nu urască,
precum luptă e şi încercarea poetului
de a convinge stelele că nu sunt doar astre…

 

***

Nuța Istrate Gangan – Curentul Internațional – USA

tête-à-tête, NIG cu Liliana Filișan

Posted by Nuta Istrate Gangan On April - 16 - 2015

10584065_555052181308222_8883536197001600673_n

 

 

NIG – Trei cuvinte despre tine :

LF – ,,Sunt o femeie la fel ca oricare altă femeie
dar nu pot să trăiesc într-o lume normală ca o femeie normală
sunt drogul ce nu mi l-am injectat însă memoria sângelui păstrează delirul
sunt o insulă virgină pe care nu am călcat dar tălpile mele îi ştiu sălbăticia
sunt o nevrotică refuzând internarea în ospiciul cenuşiu al uzanţelor,,
(“Anaïs”)

 

NIG – Trei cuvinte despre poezia ta:

LF “ea e o păgână Capelă Sixtină
pe care sunt pictați fără chipuri
toți bărbații pe care i-a iubit
………………………………………
ea e Femeia Sixtină
cu spaimă de rău și cu spaimă de bine
în egală măsură
iar ca leac împotriva sinuciderii
scrie niște versuri
care se fac pânze de tarantulă
numai bune de izbit 
morții nemorți peste gură”
(George Mihalcea , “Femeia sixtină”)

“Anatomie lirică a feminităţii trăite la o insuportabilă intensitate.”
(Christian Crăciun, despre volumul “ O sâmbătă care nu a existat”)

“Poezia Lilianei? Un albatros ce-şi naşte marea”
(Aurel Ganea)
NIG – Ce te inspiră?
LF – scriu pentru a nu lasa noaptea să mi se întindă sub pleoape
negrul îşi revendică dreptul de proprietate legitim asupra privirilor

scriu cu sufletul despuiat de ultimul veşmânt
fără să-mi pese că răman goală în piaţa publică
nuditatea e doar o monedă de schimb

scriu cu sufletul învineţit de durere de neputinţă
o biată narcomană inhalând fumul otrăvit din narghileaua spaimei
ţigara de foi în care răsuceam nu demult
un amestec halucinant de dragoste cu esenţe amare
a devenit un drog mult prea scump

scriu şi mă înalţ din mine însămi
mă înalţ tot mai sus
ca un zmeu de hârtie cu sfori legate de mâinile bărbatului
întors într-o copilărie furată

într-o zi mă voi prăbuşi în abisul propriilor mele cuvinte
şi moartea mă va privi cu chip de creaţie neterminată

(“Opera de trei parale”)

 

 

scrisoare către Nichita

 

nu ţi-am mai scris bătrâne
nu ţi-am mai scris din ziua când ţi-ai înfăşurat tălpile cu fâşii îmbibate de noapte
şi ai plecat împotrivindu-ţi zăpezile
aşa ca înţelegi spaima taie între vertebre cu precizia unui chirurg alcoolic
şi mâna ridicată a neascultare
şi cuvintele ca un Te Deum îngenuncheat apusului
şi inima alergând năucă între două trupuri fără să ştie unde se va adăposti de potopul tăcerilor

femeia ta bătrâne
femeia ta
„părul lung şi negru şi-l întindea
de la uşă spre pat să nu greşească bărbatul niciodată drumul predestinat”
femeia asta bătrâne
femeia asta
şi-a aşternut patul într-un trunchi tânăr de tei
nimeni să ştie
nimeni să vadă
că după fiecare ploaie adoarme ca un flamingo sfâşiat în dansul împerecherii

între crengile înfrunzite de cer un ultim exercitiu de supravieţuire suportabilă

astăzi îţi scriu cu strigătul întors în mine despre dragoste
dar mâine îţi voi scrie cu sânge
despre femeia îmbrăcată în albastru de căpătat
legănându-şi nebunia sub podul îndepărtărilor
în palma ei stângă întinsă trecătorilor ca un stigmat al neîndurării
într-o intersecţie de destin
linia altei morţi previzibile

 
Anaïs (In memoriam Anaïs Nin)

 

”scriitorii fac dragoste cu orice vor
adevărul este că numai aşa pot trăi în două direcţii diferite
am nevoie de două vieţi am două fiinţe
totul în afară de fericire e nevroză
nu cred decât în foc
viaţă
foc
niciodată moarte
foc şi viaţă
căldura zilei e ca o mână de bărbat pe un sân“

sunt Anaïs curtezana preferată a regilor Parnasului
adorm întotdeauna la ora când copitele zorilor izbesc pragurile nopţilor de desfrâu
ghemuit lângă mine sforăie visul în care am fost odată fecioară
iubitul meu Henry îmi aşează o mână sub cap şi cealaltă între coapse
nici în somn nu mai poate îndura îndepărtarea
îmi aminteşte ce scria nu demult şi zâmbeşte
“în singurătate şi în prietenia cu vinurile găsesc într-adevăr
mai multă voluptate decât în braţele albe şi dezgolite ale unei femei”
în prietenia cu nopţile mele viaţa este un prelung ţipăt de extaz pe buzele morţii

mintea este cheia de boltă a templului femeii
ea deschide larg uşile spre altarul orgasmului interior
lăsând lanţurile tuturor prejudecăţilor să cadă
sunt o femeie la fel ca oricare altă femeie
dar nu pot să trăiesc într-o lume normală ca o femeie normală
sunt drogul ce nu mi l-am injectat însă memoria sângelui păstrează delirul
sunt o insulă virgină pe care nu am călcat dar tălpile mele îi ştiu sălbăticia
sunt o nevrotică refuzând internarea în ospiciul cenuşiu al uzanţelor

teama de blestemul pământului nu m-a ţinut legată de coasta bărbaţilor
nici veşnicia nu mă va ţine captivă între zidurile de smoală încinsă
pe care vor apărea secvenţe din viitoarele mele vieţi placentare
voi continua să trăiesc în cotlonul cel mai întunecat din minţile lor
mă vor striga instinctual în fiecare femeie chiar dacă nu m-au avut niciodată
dar în locul meu ecoul propriului strigăt le va răspunde
” bărbaţilor eliberaţi femeia şi ea vi se va dărui întru totul“

 
o noapte cu tine şi Toulouse-Lautrec

 

îmi arcuiesc privirea spre ultimul dezastru
în curcubeu de sare deasupra zilei când
rupt din înalt cu teamă în gene tremurând
se agăţa acelaşi vituperat albastru

în cerul dintre tâmple nesomn îmi e şi larmă
şi gândul meu te strânge în chingi de diamant
să mai rămâi o vreme contemplativ amant
nevroticei dorinţe de-a fi mai sus de karmă

când între alb şi negru tăceri se desfăşoară
mi se prostituează culorile şi trec
Rue des Moulins în grabă secunde se petrec
în noaptea-ntinsă leneş pe şevalet de ceară

ca un tablou excentric semnat Toulouse-Lautrec

La Goulue (încă o noapte ratată)

nu pot să mai tac trebuie să vă mărturisesc sunt o curvă
nu-mi refuz niciodată extazul de teamă că mi s-ar striga curvo
nu de puţine ori limbile despicate ale bărbaţilor mi-au şuierat cuvântul ăsta la ureche
asta şi sunt o curvă şi ce-i cu asta
sunt o femeie ca milioane de alte femei priviţi-ne şi veţi vedea
cu ce ne deosebim eu şi bătrâna florăreasă
stăm la acelasi colţ de stradă să facem bani
ea pentru pâine eu pentru a nu fi întreţinută
ea vinde bărbaţilor flori eu le vând iluzii

în seara asta m-am oprit pe Rue de Moulin
sunt La Goulue şi beau absint cu Toulouse-Lautrec
el mă priveste şi îmi spune că îi place noaptea dintre coapsele mele
noaptea aceea pe care a vrut s-o aşeze pe şevalet cu susul în jos
dar nu a reuşit niciodată să-i pătrundă esenţa
eşti beat îi spun râzând el tace şi mă priveste îndelung
vede că pe chipul meu a început să se topească ceara
pleacă îmi strigă nu eşti decât o altă proastă spoită
îmi ridic blana argintie din banii făcuţi noaptea prin hoteluri ieftine şi ies
cine dracu m-a pus artiştii văd întotdeauna imperfecţiunile
încă o noapte ratată îmi spun n-am avut noroc

nu mi-a plăcut prea tare să îmi desfac picioarele
dar toţi bărbaţii au vrut să intre mă rog după un timp a început să-mi placă
asta sunt o târfă
“obiect pentru o noapte şi dacă a fost frumos şi pentru următoarea”
dar să ştiţi viaţa asta e cea mai mare curvă
zadarnic mi-am deschis sufletul nimeni n-a vrut să intre acolo

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors