Archive for the ‘Cultural’ Category

Aurelian Suciu – un strălucit interpret al melosului transilvan

Posted by Stefan Strajer On June - 19 - 2015

Aurelian Suciu – un strălucit interpret al melosului transilvan

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan, USA)

 

„După aproape zece ani de când a câştigat concursul Tezaur Folcloric – Moştenitorii, după Premiul I şi Marele Premiu la Festivalul Strugurele de Aur, Aurelian Suciu, băiatul din Şoroştin – Sibiu, confirmă aprecierile specialiştilor şi onorează dragostea publicului. Materialul înregistrat pe acest disc demonstrează că Aurelian s-a străduit să-şi alcătuiască un repertoriu propriu. A ascultat melodii vechi şi interpreți de odinioară, a învățat mult şi nici o clipa nu s-a lăsat dus şi nici schimbat de succese amăgitoare. Vă mai amintiţi? Împreună cu Ciprian Roman şi Ovidiu Homorodean, Aurelian Suciu a prezentat în 2008 concertele folclorice pe scena Festivalului Cerbul de Aur… Iată, acum ne propune, alături de piese de linie care-i pun în valoare glasul strălucitor, melodii ritmate într-o ordine frumos gândită”.

Sunt gândurile pe care le-a transmis, odată cu editarea de către „Libris Braşov” a albumului „Aurelian Suciu – Mă întorn în sat cu dor”, Mărioara Murărescu, regretata realizatoare de programe folclorice al cărei nume este inseparabil legat de emisiunea „Tezaur Folcloric” căreia i-a asigurat continuitatea pe postul TVR timp de aproape trei decenii, cea care privea folclorul „ca pe ceva viu şi prin care putem să ne cunoaştem neamul”.

În perioada post-comunistă, când, se poate lesne constata, respectul valorii a fost vizibil erodat şi deseori înlocuit cu vulgaritate, incultură şi amatorism, apariţia unor talente autentice care să ne transpună în atmosfera satului românesc, o adevărată oază  de moralitate, este fără îndoială de remarcat şi admirat. Cântecele valorificate cu mult succes redau într-un mod fericit viaţa ţăranului român frumos şi pur, viaţa care nu se abate de la preceptele morale şi creştine şi nici de la cuvântul de ordine lăsat din moşi-strămoşi, păstrînd tradiţia nealterată şi demnitatea neştirbită.

Aurelian Suciu

Pentru Aurelian Suciu a cânta nu constituie propria-i profesie. Avantajat de calităţi native incontestabile, el cântă doar din nevoia imperioasă de a cânta, pasiunea interpretării reprezentând un profund act de credinţă. Repertoriul său (doine, hațegane, jiene, învârtire) face parte din folclorul pe care îl reprezintă, fiind cules din zona etnografică de interferenţă dintre Valea Târnavelor şi Valea Secaşelor, prin interpretarea lui încercând să-l facă cunoscut publicului, adăugând totodată câte ceva din propria lui personalitate.

Aurelian este profesor de religie la Copşa Mică, jud. Sibiu, susţinut de pregătirea specifică la instituţii de valoare, respectiv, Seminarul Teologic Român „Simion Ştefan” din Alba Iulia şi Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu.  Este de presupus că talentul solistului se trage din acelaşi filon binecuvântat din care s-a desprins şi harul artistic al altor doi interpreți, personalităţi ce se identifică cu cântecul popular românesc care s-au îndreptat, poate predestinat, spre teologie: Cristian Pomohaci, preot ortodox şi cântăreţ de muzică populară şi religioasă şi fermecătorul Ion Luican, un nume de legendă, care în perioada adolescenţei a urmat cursurile unui seminar teologic, iar la 49 de ani a absolvit Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti.

Aurelian Suciu a debutat la televiziune (TVR) în anul 2002, iar la radio (Radio România Actualitați) în 2003. Vocea sa caldǎ de o mare sensibilitate şi varietatea melodiilor interpretate i-au adus aprecierea publicului, precum şi premii la toate festivalurile-concurs la care a participat: Premiul I – „Strugurele de Aur” – Jidvei (2002), laureat al Festivalului – concurs „Moştenitorii” – Sibiu (2002), Marele Premiu – „Toamna Buzoiană” – Nehoiu (2003), Marele Premiu – „Vară, vară, primăvară” – Sibiu (2004), Marele Premiu – „Strugurele de Aur” – Jidvei (2005), Premiul special – „In memoriam Drăgan Muntean” – Mamaia (2006). Demne de menționat sunt şi colaborările cu ansambluri şi orchestre de renume: Ansamblul „Jidvei România” (Dir. Stelian Stoica), „Lăutarii” din Chişinau (Dir. Nicolae Botgros), „Rapsozii Botoşanilor” (Dir. Ioan Cobilă). Pentru el, momentele care i-au adus adevărate mulțumiri au fost: prilejul de a cânta alături de regretatul Petre Săbădeanu, fiu al cântecului de pe Mureş, reputat profesionist al genului popular, cu câteva luni înainte ca acesta să se stingă, oportunitatea de a fi unul dintre prezentatorii „Cerbului de Aur” – secţiunea „muzică populară” în două seri în transmisie directă la TVR 1 şi anul 2010 în care a înregistrat CD-ul „Mă întorn în sat cu dor”, editat apoi, în 2012, de „Libris Braşov” cu care continuă să aibă de atunci o colaborare frumoasă. Dar cele mai mari realizări ale sale sunt cele două fetiţe cu care visează să cânte într-o bună zi într-un spectacol.

Aurelian Suciu este un nume ce se impune în peisajul cântecului popular din Ardealul nostru cu oameni molcomi, buni şi aşezați, o apariție frumoasă, remarcabilă prin glasul său clar şi sănătos, prin costumul naţional specific zonei, îngrijit şi pus la punct, precum şi prin dezinvoltura unui bărbat distins şi arătos, fermecător şi pedant, echilibrat şi permanent preocupat de familia sa.

Aceeaşi valoroasă realizatoare de emisiuni folclorice, Mărioara Murărescu, de care se leagă şi debutul lui Aurelian, spunea cu vădită înţelepciune: „Bătrânii noştri credeau în puterea cântecului. Spuneau ei că, prin cântec, se pot îmblânzi şi fiarele. De unde vine puterea cântecului? Dar puterea celui care cânta? Vă invit să uitaţi de doruri şi de dureri, să vă opriţi o clipa şi să ascultaţi…poate găsiţi răspunsuri. Vă vor ajuta, din vremi şi peste vremi, oameni care au avut această putere, oameni pentru care cântecul a fost viaţa lor, a fost crezul lor şi modul lor de a spune unei lumi întregi “te iubesc”.

Cred că Aurelian Suciu aparţine acestei categorii de oameni de soi, hărăziți să transmită cu multă sensibilitate o stare de bine, de certitudine şi de încredere…

tête-à-tête, NIG și Mioara Băluță

Posted by Nuta Istrate Gangan On June - 18 - 2015

11421571_10200761714961859_1683551948_n

 

 

,,aș putea să tac /sau să spun că poezia mea e o cruce /roșie arsă în piept /un rug tandru care întregește/tot ceea ce dintr-o pământeană sete /s-a înjumătățit,,(MB)

Poate că poeta Mioara Băluţă ( unul dintre administratorii siteului literar Casa Gândului)  ar putea să tacă.

No problem :). Pentru că poezia ei vorbeşte oricum. Calmă, profundă, întreagă – ,,neliniştită  în adâncuri, ca o mare în aşteptarea furtunii/ca o tăcere îndelung exersată/în așteptarea primei respirații,,.(NIG).
Precum  această frumoasă femeie care a împărțit cu mine  intimitatea acestui ,,tete-a-tete,,:

 

În general mă feresc să vorbesc despre mine: cei care mă cunosc nu au nevoie de argumente iar cei care nu mă cunosc știu deja totul. 😉
Nu vreau să știu ce văd unii sau alții în poezie sau ce îi “mână în luptă”. Pentru mine poezia e asemeni unei parapante care, odată deschisă, îmi îndulcește căderea și atunci când plutești orice altceva e de prisos. E adevărat că fără exercițiu și pasiune totul ar fi o răsucire în aer și nimic nu s-ar mai întâmpla. Însa eu scriu așa cum trăiesc.
Alerg, mă arunc în gol,… când se întunecă mă întorc acasă. Toată lumea aleargă.
E fascinantă căderea. E fascinant să fii unul dintre alergători. E uimitor să vezi cum din locul în care dispar apar și mai mulți, împingându-se unii pe alții își dau drumul de sus. E uimitor când întâlnesti pe câte unul care caută poetul printre poeți, că un altul stă cu ochii în soare să eticheteze sau să aplaude, să admire sau să invidieze…
Casa Gândului este un spațiu open mind, un loc în care încap deopotrivă atât cei în agonie cât și cei cu angoase, tăcuții și cinicii… Unii note, alții portative pentru notele altora. Voci puternice, falsete, voci abia auzite lângă voci care îți mușcă auzul, creează împreună o plăcută rumoare convertind fermecătoarea insolență a realității la o singură religie – poezia.
“În cădere voi râde” este primul meu volum de poezii.
Nimic mai mult decât praf sub picioarele alergătorilor sau, cine mai știe, firimituri și semințe pentru păsările care umplu câmpul.

***

 

 Femeie, poezie…ce mai contează?…
Mioara Băluță

 

 

Uneori aș vrea

 
să am somnul liniștit
să-mi pot visa moartea ca un joc continuu
pregatită să plec din gândul fiilor
să mă întorc la loc cum un fluture
rușinat în frigul lui

înfricoșat de o lume
fără mine mai mică fără trupul meu
gătit cu mirodenii uns cu uleiul amărui
al mării
smulge-mă tu din taine

redă-mi liniștea
adevărată ca un sărut din copilărie
într-un alt sărut
învelește-mă

în gând ca pe un poem început
pe care să nu-l termini
niciodată

 

 

Andante

 
lumânare cu flacăra atârnând
puterea mea este tăcerea
atât de puţină glorie în lacrima unui
cuvânt înainte de naştere

de dragul zborului am fost vultur
de dragul înaltimii nu mi-am smuls penele
nimeni nu m-a cunoscut tânără
acum nici atât nu mă mai tem

număr unul câte unul oamenii
unui timp rupt
arhaică singurătate
respiraţia ta mă face ceea ce sunt

 

 

Oglindire

 
Un zâmbet trist – o sabie în teacă –
Două tăişuri strânse-n piele. Fine …

Aş bea din aer ora care pleacă
Să pot sclipi în ochiul lunii pline;
Sub semnul tandru al înnobilarii
Aş sta cu fruntea-n umăru-ţi de apă
Să-ţi tac…Să-mi curgi…Din râul înserarii
Nisipul în deşert să-şi crească pleoapă…
În semicercuri, fără de oprire,
Departele-ţi aproape să mă poarte
Cât să îti tulbur sfinxul din privire
C-o ploaie, c-o scânteie sau c-o moarte

Lăsând, neruginiţi, timpul să treacă …
Ce zâmbet şi ce sabie… Ce teacă…

 

 

Non-sens

 
lumea aceasta a devenit
un câmp minat
lângă torpile scheletele crucișatoarelor

cine vrea pace
s-a pregătit deja de război
cine vrea dragoste să mistuie în flăcări
sălbăticia acestui trup cu brațele desfăcute
cine aparține morții să rămână morții
ce e viu să-si amintească pentru celălalt
foșnetul frunzei atinse de iarbă

în zile lungi ca nisipul
vorbesc în gând cum aș respira
într-o pungă
apoi mă las să cad
simplu
punct pe o hârtie lângă
o altă hârtie
cărora nimeni
nu le mai poate ghici turnul

 

 

Despre ea

 
să privești înainte
ca și cum ai privi înauntru
e simplu
să te descompui în culori să te desprinzi
pasăre din lemnul crucii să te faci
pâine și să te împarți
păsărilor sărace

să scrii despre fericire cu fapte
despre familie cu gesturi mari și tot despre ea
să-ti lași rănile să ți se spele cu alte răni
și să o aștepți
că până la urmă
vine

tête-à-tête, NIG și Sorin Olariu

Posted by Nuta Istrate Gangan On June - 11 - 2015

307015_2278670444803_7514896_n

 

 

 

Sorin Olariu este unul dintre poeţii şi epigramiştii mei preferaţi.
Scrie o epigramă acidă şi spumoasă, o poezie de dragoste tandră, fabulă și poezie satirică.
Și mai scrie Sorin Olariu of Troy Michigan via Buchin de Timiş, o poezie altfel. Poezie în grai bănăţean în care personajul principal, Uica Nielu. ne povesteşte despre bucuriile şi necazurile unui bănăţean get-beget.
Şi pentru că aceste tete-a-tete-uri cu invitaţii mei nu sunt interviuri, subsemnata o să tacă şi invitatul meu înalt şi blond şi bănățean-american o să vorbească.
În ce dialect vrea :)

 

Sorin Olariu este profesor şi inginer, realizator de emisiuni cultural-educative la TV Eurosat, Radio 11 Plus şi Radio Analog Caransebeş, antologator de carte şi redactor al unor reviste de cultură locale, autor al mai multor volume de poezii şi epigrame, colaborator Radio-TV.
Este o prezenţă activă în revistele Epigrama şi Lumea Epigramei editate de UER, precum şi în numeroase antologii de epigramă românească; poet, publicist şi epigramist, Membru al Uniunii Epigramiştilor din România şi vicepreşedinte al Cenaclului umoriştilor „Cincinat Pavelescu” din Bucureşti, Membru al Ligii Scriitorilor din România, filiala Banat, Redactor cultural la Curentul Internaţional, ziarul românilor din America de Nord.

De câteva luni, Sorin este colaborator la ,,Academia Cațavencu,,
EPIGRAME

 

GASTRONOMIE GEOPOLITICĂ

 

Românul nostru, plin de zel,
Se-ntoarce astăzi spre Apus:
Mai bine Varză de Bruxelles
Decât Salată a la Russe!
MASĂ ROTUNDĂ LA TV

 

 

Un gând lăuntric mă apasă
Privind discuţiile plate:
Mai poate fi rotund-o masă
Cu-atâtea capete pătrate?
INTEROGATORIU

 

M-au dus aseară la Chestură
Că scriu umor c-un pic de tentă
Și-atât de mult mă descusură
Că azi mă coase-o asistentă.
PARADOX ROMÂNESC

 

Când românii sunt pe-afară
Se topesc din dor de ţară,
Iar în țară se usucă:
Se topesc din dor de ducă!

 
TINERETUL, VIITORUL ŢĂRII

 

 

Se-aşteaptă de la tineret
Să schimbe ţara-n mod concret,
Iar tineretul, ca urmări,
O schimbă, dar pe alte ţări.

 
POEZII ÎN GRAI BĂNĂȚEAN

 
ÎNTÂMPLARE DÂNTR-UN SAT

 
Păvălică lu Scovardă şî ortaca lui, Florica,
Or plecat în lumea largă la Cicago-n America.
Ş-acolo, cum nu făcură, cum făcură, ţuşe-i tata,
Uice că să-mbogăţîră şî-ntorc banii cu lopata.

D-aia, Dumnezău să-i ţînă, că nepotu Păvălică
An dă an să-ntoarşe-n ţară dă Sântămăria Mică.
Cheamă lumea la negeie, parcă-i popa la altari,
Ca să deie la tot natu cîce-o sută dă dolari.

Ş-uice-aşa, ne adunarăm, cum făşeam dă cîţva ani,
Babe, moşî, copii dă ţîţă, să ne deie iară bani.
-Draji săceni, înşepe-a spune, cum stăcea suit pă bină,
Că oprisă lăutaşii, la bisărică-n grăgină.

Şciţ voi, fata me, Doiniţa, o intrat la facultace
Să să facă doftoriţă, ş-acolo-s cam scumpe toace.
D-aia, fi’ncă anu ăsta cheltuielili-s cam mari
Iaca-i musai să vă dau numa şinşizăşi dă dolari.

Ţîn-ce-atunşi potop da zarvă, suduieli, fluierături,
Cum ieşau bătu-le-ar focu, dîn spurcacili dă guri:
-Pringeţ hoţu!…Hoţu, hoţu!…zbiară baba lu Topală,
C-ăsta vre’ pă banii noşcii ca să-ş ţînă proasta-n şcoală!

 

NĂCAZU’

 

Într-o sâmbătă gimneaţa dântr-o toamnă d-a cu soare
Când bucacilii ce-aşceaptă să le-astrânji dă pă răzvoare,
Să-ntâlniră pă Ţărova la cules dă cucuruză
Uica Gin a lu Crăcană şî Văsâle Buburuză:

– Bună zâua,Văsâlică!…. Io măcincă nu ţî bine
Că ce văd cu ochii-n lacrămi… S-o-ntâmplat şeva cu cine?
– Șe să fie, mă na Gine? M-or aflat năcazuri mari:
Soacra me-i d-o săptămână internată la şpitari.

Şî m-o dat d-a curincapu doftoriţa asta nouă:
Şică n-au şe să-i măi facă, mă-i trăieşce-o zî sau două.
– Lasă plânsu, ţuşe-l uica, nu ce smiorcăi, Văsâle…
C-ai răbdat-o-atâta vreme… Mă târpeşci vreo două zâle!

 
POEZII

 

 

ŞARPE SĂRUTÂND
sărutând glezna subţire a nopţii poetul se împrăştie
în toate cele şasesuteşaizecişişase
de zări

pe umerii ei goi moartea îl luă să-i arate
mult-umblatele-i neumblate
cărări

la birtul din colţ trei beţivi cântă ceva despre
dragoste despre bani despre
viaţă

doar mama poetului într-un ungher plânge mocnit
cu faţa în mâini sau cu
mâinile-n faţă

hei zise ofticat barmanul cel gras cine dracului
a încuiat timpul
pe dinafară

cum cine spuse mama poetului fiul meu drag
scumpul meu fiu care astăzi învaţă
să moară

 

 

N-AM SĂ AŞTEPT

 
n-am să aştept iubito să-ţi placă poezia
pe care prea stângace
încerc să o
comit

n-am sa aştept să-ţi placă nici slovele-mi sleite
ce nu au relevanţă
în burgul
plictisit

n-am să aştept iubito să-ţi placă poezia
pe care ascultând-o
să te cuprindă
jalea

n-am să aştept să-ţi placă vreo rimă răsuflată
şi nici pisica albă
să ne-ntretaie
calea

n-am să aştept iubito să-ţi placă poezia
ci emigra-voi naibii
în prea măreţul
târg

acolo-n locu-n care doar viaţa şi cu moartea
se-nlănţuiesc pe rupte
şi se iubesc cu
sârg

 
POEZII SATIRICE

 

 

CATÂRUL (fabulă)

 
Pe vremuri, la o fermă bogată şi frumoasă,
Trăia printre-animale şi un catâr de “rasă”.
Şi se muncea acolo într-un continuu flux,
Doar el, catârul nostru era şomer de lux.

De-aceea chiar stăpânul, nemaiavând răbdare,
Îl trase deoparte şi ţi-l luă cam tare:
-Aşa nu se mai poate, m-a apucat oftica,
Tu doar mănânci fâneţea şi nu produci nimica.

Ia uite la Mărţuică, bătrânul nostru bou
Cum trage toata ziua, în plug, ca un erou.
Sau uite la Joiana cea care zi şi noapte
Ne dă la toată lumea găleţi întregi cu lapte.

Găinile de-asemeni se screm şi una două
Ne pricopsesc deodată cu zeci şi zeci de ouă.
Chiar şi cocoşul nostru acela pintenat
Ne cântă dimineaţa să ne sculăm din pat.

Ori harnicul de Murgu, prea blândul nostru cal
Ce trage la căruţă, la vale şi la deal.
De-aceea-ţi spun cu riscul de a părea cam snob
Că-i musai azi în fermă să-ţi iei şi tu un job.

Ai două variante, de mult au fost gândite,
În două posturi cheie, puţin cam diferite.
Să tragi şareta nouă ce-o vezi lângă hambar,
Sau peste animale, să fii parlamentar.

-Stăpâne, rog mă iartă, ţi-o spun doar amical:
Sunt doar catâr, n-am trupul puternic ca un cal.
Iar varianta-a doua… să fiu parlamentar,
Doar vezi destul de bine că nu sunt chiar măgar!

 

 

LA NOI – parodie după Octavian Goga

 

 

La noi sunt codri verzi de brad
Şi-n joc sunt mândre fete,
La noi atâtea MIG-uri cad
De zici că-s muşte bete.

La noi ţăranii-s pe ogor
La muncile curente
Iar alţii iau din munca lor
O sută de procente.

La noi turiştii vin duium
Dar nu pentru cultură,
Ci pentru fetele ce-acum
Lucrează pe Centură.

La noi sunt codri suverani
Dar numai pe hârtie,
De n-om avea în câţiva ani
Nici lemn pentru sicrie…

 

 

Povestea românilor din Michigan de la „mia şi drumul” la „loteria vizelor”

– O lansare de carte la Cleveland, Ohio, SUA –

Autor: prof. univ. dr. Anca Sîrghie (Universitatea Alma Mater, Sibiu)

 

Orice carte adevărată își urmează traiectul ei în lume, având un destin singular. Nu am în vedere tonele de maculatură pe care le scot pe piață mulți nechemați, ci mă refer la cărțile binecuvântate care sintetizează esențele existenței umane, experiențele plenare, ce merită să fie preluate de generațiile viitorului, care au nevoie mai mult sau mai puțin conștient de povața trecutului.

Sunt de o viață om al literei așternute cu grijă pe hârtie și am încredințat tiparului 30 de volume, ca autor unic, ca prefațator sau ca îngrijitor de ediție. Am semnat peste 400 articole de presă, fie recenzii de carte, eseuri, reportaje, interviuri sau cronici de spectacole, atât cele de teatru cât și cele muzicale. Iată de ce consider că am căderea să afirm fără rezerve că în ultimul timp am participat la ieșirea în lume a unei lucrări deosebite, Românii americani de la Marile Lacuri, carte semnată de Ștefan Străjeri. Structurată monografic, cartea aceasta de 630 pagini conține povestea românilor stabiliți în statul american Michigan în ultimul secol, așa cum ne înștiințează, de altfel, și subtitlul volumului: Peste 100 de ani de prezență românească în statul american Michigan. Este o acoladă uriașă de la valul imigranților veniți în Lumea Nouă cu „mia și drumul” și până la recenta strategie aplicată de S.U.A. pentru completarea dirijată a forței de muncă, realizată ca și în trecut cu o mare eficiență, acum numită ademenitor „loteria vizelor”.

Prima monografie a comunității conaționalilor noștri din Michigan a fost realizată de economistul bucovinean Ștefan Străjeri, care a activat ca redactor și a sponsorizat de ani buni, ziarul „Curentul internațional”, cea mai prestigioasă publicație în zonă. Când afirm că eu am participat activ la nașterea monografiei Michiganului românesc al Americii, mă gândesc la emoția pe care am trăit-o citind rând pe rând cele 6 capitole ale cărții, ca să fac apoi prefața solicitată de autor. Am realizat că nu a fost deloc simplu să cuprinzi într-o asemenea sinteză caleidoscopică prezentarea a 23 biserici românești de diferite confesiuni, 19 organizații, 57 ziare și 78 personalități. O muncă de Sisif, care merită toată prețuirea cititorilor de pretutindeni, întrucât mesajul acestei lucrări se adresează atât românilor din țară, cât și celor de pe oricare meridian al diasporei. Modul cum a expus Ștefan Străjeri datele selectate la capătul unei documentări vaste, structura limpede și riguroasă a volumului, susținând impresia de simplitate expresivă, stilul concis dar nu lipsit de căldură, ilustrarea edificatoare, toate se constituie într-un model, ce așteaptă replica de la celelalte comunități românești din afara granițelor țării. Dar sarcina autorului, ca și cea a mea de prefațator, nu s-a încheiat în momentul când am văzut cartea scoasă de la tipar, frumos copertată, strălucind în splendoarea ei de a fi prima monografie a românilor din Michigan. Nu!

Datorită importanței sale pilduitoare, consider că la fel de importantă ca însăși crearea monografiei este prezentarea ei atât în fața cititorilor din țară cât și din America. Punctul de plecare al maratonului abia început nu putea fi altul decât Pojorâta, satul natal al autorului, unde la 1 iunie 2014, abia sosit din America, Ștefan Străjeri,   și-a lansat cartea, el fiind declarat cetățean de onoare al localității. Evenimentul a fost surprins de mai multe echipe de televiziune și de câteva publicații. La București, am fost invitată să prezint monografia lui Ștefan Străjeri în fața societății scriitoricești de la Biblioteca Metropolitană, iar la Sibiu studenții Universității „Alma Mater” au fost cei mai entuziasmați să ia aminte la semnificația unui asemenea eveniment cultural major.

După momentul cel mai așteptat, cel al lansării monografiei chiar în comunitatea românilor din Michigan, unde periplul a început la Biserica Sf. Treime din Troy, continuând la alte biserici și mânăstiri din regiune, unde autorul locuiește, eu am participat în 31 mai 2015 la o nouă prezentare, cea de la Biserica greco-catolică Sf. Elena din Cleveland, Ohio, unde în 1906 s-a construit prima instituție religioasă a românilor din America. Lansarea s-a încadrat într-un program aniversar onorat de prezența unor înalți prelați, cum a fost episcopul greco-catolic al românilor din America, John Michael Botean.

0334

Evenimentul lansării noii apariții editoriale a fost moderat de Dr. Petru Stinea Mihalțanu, preot paroh la Biserica Sf. Elena, care a dat pentru început cuvântul pictorului Josef Balaș, care și-a exprimat încântarea de a fi citit o asemenea carte importantă. Participanții la eveniment au înțeles fericita întâmplare ca în orașul lor să participe la lansarea unei cărți semnificative, ca aceasta, atât autorul sosit dintr-un alt stat american, cât și prefațatoarea venită din România. Publicului, mai numeros și mai receptiv decât m-aș fi așteptat, i-am explicat într-o atmosferă de   deplină liniște emoționantă că istoria românilor din cele două state vecine este aceeași în esența ei, chiar dacă autorul monografiei a particularizat Michiganul atunci când a consemnat creșterea meteorică a industriei automobilului la Detroit în perioada interbelică. După invenția „trăsurii fără cai” de la 1890 s-a ajuns ca tot la Detroit Henry Ford „să pună pe roți” America.

În 1935 în metropola statului Michigan se formase cea mai puternică comunitate de români din America, grupați în 86 societăți, slujite de 4 publicații. Într-o asemenea ascensiune economică, românii aveau un cuvânt de spus, ei fiind implicați în toate sectoarele uriașului angrenaj industrial. Astfel îi prezintă Ștefan Străjeri într-un capitol incitant, cel al personalităților comunității românești de-a lungul epocii moderne. Sub titlul Români reprezentativi din Michigan autorul etalează din punct de vedere tipologic un spectru uman și profesional de o mare diversitate. Un inovator ca John De Lorean, al cărui nume este purtat până azi de un anumit prototip de automobil, și-a făcut loc în cinematografia americană a epocii, așa cum el s-a înălțat de la sărăcie lucie la glorie, ca să-și sfârșească viața în procese zgomotoase, în care a fost implicat pentru droguri. Lui i se alătură din punct de vedere profesional proiectantul Joe Oros, care devenise „creierul” companiei la care lucra. Episcopul Policarp Morușca rămâne un martir al credinței. La polul eroismului militar, în al Doilea Război Mondial s-a afirmat exemplar Alexandru Vraciu, care a doborât 41 avioane japoneze, 6 dintre ele în aceeași zi. Faptele lui l-au trasformat pe aviatorul român în „Vulturul Pacificului” sau „Șoimul Carpaților”, cum s-a consemnat în presa timpului.

Dar nu numai oamenii de cele mai diferite profesii, de la muncitori și comercianți la medici, profesori, artiști și scriitori, au avut destinele lor, ci și instituțiile, organizațiile și bisericile ridicate prin osârdia enoriașilor cu vie credință în Dumnezeu, ele găsindu-și locul mai spațios în măsura în care situația financiară o permitea. În 1988 s-a terminat edificarea Bisericii Pogorârea Duhului Sfânt din Warren Detroit, cu imboldul preotului Ioan Mihuț, acest lăcaș sfânt având să fie socotit de Aristide Buhoiu „cel mai mare lăcaș din afara țării de pe toate continentele.”

Între instituțiile cele mai reprezentative, „Vatra Românească” s-a impus ca un centru al credinței și al spiritualității naționale. Atmosfera ei de liniște și biblioteca plină de valori inestimabile a atras personalități de prestigiu. Un țel urmărit continuu a fost reacționarea ei seismografică la istoria politică a țării-mame. Nu întâmplător, la „Vatra Românească” s-a ridicat în 1964 monumentul închinat deportaților în Siberia, autorul acestei inițiative fiind tocmai un asemenea român bucovinean, care trăise teribila experiență.

În marele concert al vieții imigranților stabiliți în Michigan din diferite țări ale lumii, Sala etnică de la Wayne State University a pus din nou la încercare spiritul de inițiativă a comunității conaționalilor noștri, ea fiind și în prezent o emblemă a românismului în expresia lui cea mai autentică.

Am evidențiat în fața participanților la lansare rolul important pe care l-au jucat în istoria Michiganului românesc societățile și organizațiile care veneau în ajutorul proaspeților sosiți din țară, ele susținând deseori inițiativele de interes obștesc sau religios. Dacă în 1906 Uniunea Societăților Române din America se organiza în statul Pennsylvania, trei ani mai târziu în Michigan se înființa societatea „Deșteaptă-te române”. Pentru ca Uniunea și Liga Societăților Române din America să activeze la parametrii ei optimi, Eugen Popescu a făcut naveta săptămânală de la Cleveland la Detroit spre a coordona 60 de societăți cu cei 5.000 de membri ai lor. Ridicată în 1912, Catedrala „Sf. Gheorghe” din Michigan avea să fie pictată cu cei 65.000 dolari donați de această societate, care a mai oferit 15.000 dolari pentru edificarea sălii sociale. Reuniunile doamnelor au susținut activitatea dobândirii drepturilor egale cu ale bărbaților. Pentru a înțelege prestigiul pe care societățile românilor americani le aveau în perioada interbelică, ar fi suficient să recompunem imaginea paradelor locale la care ele participau cu entuziasm național, astfel că nașul steagului american și al celui românesc plăteau sume importante spre a se bucura de o asemenea cinste. Activitatea voluntară era făcută cu dăruire, fără vreun gând de beneficiu pecuniar. Președintele Societății Române Nicolae Dragoș, la centenar, în 1992 a fost felicitat printr-o simplă scrisoare și i s-a oferit modica sumă de 100 dolari.

Din cele 150 de organizații românești ale Americii cu 200.000 membri, în 1929 s-au ales 300 de delegați, care au trecut Atlanticul sosind la Alba Iulia, unde au fost întâmpinați de Primul Ministru Iuliu Maniu, spre a sărbători împlinirea celor 10 ani de la Marea Unire, în prezența Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria. Activitatea organizațiilor românești din Michigan era constant axată pe ajutorarea conaționalilor din țară, în caz de calamități naturale sau de situații politice de mare cumpănă.

În cartea lui Ștefan Străjeri este consemnat cu o necruțătoare obiectivitate declinul societăților românești din statul Michigan, care s-au redus numeric în mod drastic. Astăzi mai sunt identificate doar două societăți, dar și acelea au o activitate anemică, deloc ritmică. De ce? Pentru că ele nu-și mai găsesc utilitatea în epoca prezentă, când ajutarea noilor veniți nu mai este resimțită ca o responsabilitate a obștii întregi, iar comunicarea cu țara și cea dintre membrii comunităților diasporei se face direct, pe alte coordonate, datorită tehnicii avansate și mass-mediei foarte pertinente.

IMG_0302

Prezentarea monografiei a fost urmată de o sesiune de autografe pe care autorul le-a dat cu multă emoție, la gândul că în curând cartea sa va încălzi sufletele și va îmbogăți mințile românilor din Ohio. Nu m-am îndepărtat de vechea vatră a românismului de la Cleveland înainte de a mă asigura că pr. Petre Stinea Mihălțanu, gazda noastră la acest eveniment livresc cu adevărat vibrant, ca intelectual entuziast, îndrăgostit de istorie, și distinsa lui soție, de formație filologică, nu vor întârzia să proiecteze, în replică, o similară oglindă a vieții românilor din statul lor.

Interviu cu scriitoarea Simona Tănăsescu

Posted by Stefan Strajer On June - 11 - 2015

Interviu cu scriitoarea Simona Tănăsescu

 Autor: Ana Moroşanu Magdin (Bucureşti)

Simona Tănăsescu, una dintre cele mai bune ştiriste din România, îşi va lansa în curând, cea mai aşteptată carte care îţi induce o stare de visare către o altă lume şi către alte dimensiuni, ,,Ciclul vital 9 – Pe gaura cheii”

            *

Ana Magdin: Simona Tănăsescu, îmi amintesc ce ştiri interesante făceai tu pentru o anumită televiziune din România. Spune-mi te rog, din punctul tău de vedere, cât de important este mesajul care se transmite prin formularea unei ştiri?

Simona Tănăsescu: Înainte de a-ți răspunde la orice întrebare, vreau să-ți mulțumesc că ți-ai rupt minute prețioase din viață, timp în care ţi-ai îndreptat privirea spre mine, un om mic, o altă persoană din mulțime. Trebuie să-ți mărturisesc că am mari emoții, este pentru prima dată când nu sunt eu cea care pune întrebările, ci persoana care răspunde.

Ei bine, am să-ți răspund la întrebare, începând cu însăși definiția de „știre”. Acest substantiv face trimitere clară către cunoaștere, cunoștință, veste, informație scurtă despre eveniment, noutate. Debutul meu în televiziune s-a făcut începând de jos. Acum, cuvântul „jos”, cel puțin pentru mine, înseamnă top, vârful piramidei. Îmi amintesc cum mi s-a dat un microfon, un operator și mi s-a spus să ies pe stradă și să mă întorc cu o știre. Habar nu aveam ce însemna asta, habar nu aveam ce avea să mi se întâmple. La întoarcerea în redacție mi s-a spus „ai încercat asta nu înseamnă că ai și reușit”. Au urmat zile în care nu făceam altceva decât să citesc. Nu orice, nu pe oricine, decât ziariști consacrați la vremea respectivă. Unul dintre şefii mei de atunci, Ionel Bara sau Jimmi Bara, după cum mulți îl cunosc, mi-a spus doar atât: „Mergi la eveniment. Deschide ochii mari, ascute-ți auzul. Nu îmi veni cu o știre din mapa de presă. Înțelege ce se întâmplă. Înceracă să scrii folosind cuvinte simple, astfel încât, oricine să poată să înteleagă ceea ce ai vrut să spui. După ce ai scris, sună acasă, citește-i mamei și întreab-o dacă a înţeles ce ai spus”. Inițial, vroiam să îl întreb, de ce tocmai pe mama?!? Abia ulterior aveam să înțeleg că mama era însăși telespectatorul, cel care urma să fie informat și cel mai aprig critic al meu. Așa că, revenind la întrebarea ta, din punctul meu de vedere, știrea trebuie să conțină informația brută, corectă, nedeformată, iar tu, cel care o redactezi nu ai voie să te implici afectiv. Rolul tău este de observator, iar mesajul trebuie să fie simplu, curat și înțeles de toată lumea la fel, indiferent de pregătire sau statut social. Cât despre importanța lui? Atâta timp cât mesajul este perceput corect, importanța, fiecare i-o accordă în funcție de interes.

Ana Magdin: De ce crezi că în România, la aproape toate televiziunile de ştiri, tot ceea ce ni se transmite este negativ şi ce consideri că trebuie făcut pentru ca românii să nu mai fie atât de stresaţi din cauza mesajelor transmise de televiziuni?

Simona Tănăsescu: Aici am să răspund privind în două direcții: de unde vine știrea și unde se îndreaptă și care este ecoul ei.

Am să încep cu ce se întâmplă în România, unde, cel puțin din punctul meu de vedere, știrea propriu zisă s-a transformat în verdicte. O știre nu înseamnă doar scoaterea la iveală a lucrurilor urâte și negative. Din păcate, la noi, în România lui 2015, asta se întâmplă. Jurnaliștii, reporterii, nu mai caută noutatea, ineditul, ci scormonesc continuu într-un trecut, la fel de real ca și prezentul, uitând de fapt că în anii trecuți, își puneau numele pe știri scrise pozitiv, ce înfățișau de fapt aceleași personaje pe care le așteaptă acum în fața Parchetului General. Ştirea lor, acum, are în prim plan, anii de detenție, care, poate, ar urma să-i aibă fiecare. Și nu asta ar fi marea problemă, ci conținutul general al jurnalelor în sine. Toate încep cu morți, răniți, violuri, copii bătuți și se termină în aceeași notă. Nu este normal, asta nu reflectă normalitatea unui popor, deși, dacă te uiți la cifrele de audiență, ai spune că românii sunt atrași de toate aceste nenorociri. Și, atunci, de ce nu ne mai miră că nu mai zâmbim pe stradă? Că la școală, copiii, pun pariu pe câți ani va lua Udrea sau dacă Zăvoranca face sau nu face farmece la mormântul mamei? Și așa viața oamenilor este grea și plină de neajunsuri. Când ajungi după o zi grea acasă și te așezi seara la masă, dai drumul la televizor nu vezi și nu auzi decât știri negative, care nu fac altceva decât să te încarce la fel de negativ.

simona T.poza buna postare

 

Foto.  Simona Tănăsescu

Scurt, am să fac referire și la ecou. Ne dorim o Românie modernă, o Românie puternică în Europa. Acum am realizat că, fără să vreau, m-am folosit de un fost slogan electoral. Nu aici am vrut să bat ci la realitatea existentă în această exprimare. Ei bine, niciodată nu vom reuși nici măcar să punem o cărămidă în acest sens. Puterea unui popor constă în sănătate, cultură și economie. Luând de la coadă la cap, cum să vină investitorul în România, când nici nu apuci să faci o societate, că DNA-ul și mascații te ridică din pat? Cum să vină europeanul în România, dacă în ziare și la televizor, vede că educația și cultura, sunt trecute cu mari minusuri în orice propoziție? Cum să vină străinul într-o Românie Europeană în care nou-născuții mor pe capete, bătrânilor le este frică de bătrânețe și își înjumătățesc doza de medicamente pentru a le ajunge toată luna, iar tânărul, face infarct și moare punându-i-se diagnostic de depresie, de exemplu. Și toate acestea, vin, evident, pe fondul unor sisteme defectuase dar și din cauza știrilor ce străbat toate canalele. Mă întreb continuu de ce nu avem și știri frumoase, pozitive. Avem minți luminate, talente la tot pasul, valori și medici desăvârșiți. Despre toate acestea, care sunt tot adevăruri românești, nimeni nu se mai sinchisește să scrie, să dea practic știrea. Și cred că așa am răspuns și de ce este nevoie. Este nevoie ca lumea să redescopere valorile neamului nostru.

Ana Magdin: Ştiu că în curând, vei lansa pe piaţa românească şi internaţională, o carte cu o abordare unică! Poţi să ne povesteşti ce mesaj doreşti să transmiţi prin intermediul acestei cărţi?

Simona Tănăsescu: Pe lângă Astrid, fetița mea de 4 ani, această carte, care urmează să o public în curând, este una dintre cele mai mari bucurii ale sufletului meu. Pentru mine nu este o simplă carte, este într-un fel o regăsire a mea, o reîntoacercere după mulți ani, la ceea ce mi-a plăcut dintotdeauna să fac: să scriu. Modul în care am făcut-o a reușit să mă surprindă chiar și pe mine. Eram obișnuită să văd, ca apoi, să dau știrea. Îmi luam repere, pe care ulterior le valorificam. Ei bine, această carte mă poartă dincolo de limitele pe care știam că le am. Nu a fost nimic gândit, nu am făcut nicio cercetare înainte, ci, pur și simplu, a venit, atunci când aveam cea mai mare nevoie. Mesajul cărții, nu vreau să îl dezvălui acum. Acesta va veni odată cu apariția celor trei părți, căci vor fi trei la număr. Mesajul meu în schimb, este unul către mine, în primul rând și către toți cei care vor dori să-l primească: avem două mari datorii în viață – prima, să o ducem până la capăt iar cea de-a doua, să lăsăm ceva în urma noastră. Eu nu știu dacă am să pot construi case, palate sau să strâng averi. Știu sigur acum, că eu, voi lăsa o carte, poate mai multe, și, odată cu ea, o parte din sufletul meu.

Ana Magdin: Simona, mi-ai dat să citesc multe pasaje din cartea ta. Mărturisesc că din punctul meu de vedere, această carte, are un mesaj divin, este o adevărată terapie pentru minte şi pentru suflet, îţi induce o stare de visare către o altă lume şi către alte dimensiuni. Te rog să scrii pentru cititori, un pasaj, care îţi încântă sufletul şi care înseamnă ceva pentru tine.

Simona Tănăsescu: Ţi-am dat multe pasaje din cartea mea ca să le citești, tocmai pentru că aveam și am încredere în judecata ta. În plus, acum, tu erai „mama” care urma să citească și de la care aveam nevoie să îmi spună dacă trăiește odată cu personajul meu. Eu eram obișnuită să mă folosesc în televiziune şi de imaginile operatorului pentru a transmite mesajul. De multe ori, ele erau mai sugestive decât orice încercare de descriere. Acum, în schimb, am încercat ca doar prin cuvinte, imaginea să-ți apară clar, înaintea ochilor. Nu știu cât de divin este mesajul, aștept cu mare emoție, verdictul cititorilor. Ceea ce pot spune este că, fiecare personaj, fiecare etapă descrisă nu este doar o înșiruire de cuvinte. Am încercat să trăiesc, să mă identific cu fiecare subiect în parte, pentru a îl înțelege eu, înainte de orice. Sunt momente în care, am sentimentul că, personajele îmi sar din paginile scrise, atrăgându-mi atenția unde greșesc sau încurajâdu-mă să continui. Am să-ți redau două pasaje. Unul, pentru ca toți cititorii tăi să înțeleagă ce ai vrut să spui prin „abordare specială” și încă unul, pe care îl consider eu plin de acea încărcătură emoțională de care îți vorbeam:

„Dumnezeii noştri, pentru care ne luptam cu putere şi în care credeam că ne vor apăra şi păzi de rele, s-au dovedit a fi doar chipuri cioplite. Atotrenăscătorul. Doar EL era cel care exista cu adevărat. El, cel care a creat lumea şi pământul, EL, cel care a dat naştere vieţii, luminii şi întunericului. EL, cel care a inventat OMUL. Adevăratul Lui nume era de nepronunţat. Unii, puţini cei care scăpaseră de Convertire, rebelii, spuneau că Atotrenăscătorul vine după Planeta Hipofizis, aflată la multe miliarde ani-lumină, faţă de Pământ. Se spunea că hipofizienii, pentru a putea supravieţui, aveau nevoie de materie pură, ceea ce urma ca noi să devenim după cea de-a noua viaţă. Pământul se schimbase. Viaţa pe Terra nu mai era aceeaşi. Atmosfera era pură, curată, apele mărilor şi oceanelor erau de un albăstrui infinit, râurile şi pârâurile îşi trasau drumul după bunul plac, aşa cum încercau şi oamenii înainte de Invazie. Nu mai exista poluare. Prezenţii locuitori ai Terrei, nu se mai luptau între ei, nu mai exista criminalitate, nu mai existau săraci sau bogaţi, nu mai existau bani. Se lăsase liniştea, se auzeau cântecele păsărilor şi bătăile de aripi ale fluturilor. Realitatea era un echilibru perfect în urma depăşirii graniţelor cunoaşterii.”

„Primele luni de după despărțire au fost grele, pentru ca următoarele ce aveau să se scurgă să devină insuportabile. Trecerea timpului nu avea niciun efect asupra mea. Sentimentele mele se reinventaseră. Nu mai reprezentau stări de spirit, ci detalii amanunţite ale durerii. Mergeam ca o nebună pe stradă gândindu-mă la o moarte uşoară, iar ideea că André s-ar putea întoarce la mine, mă reanima de fiecare dată, dând agoniei un aer amuzant, comparativ cu focul din inima mea. Când simţeam că nu mai pot, mergeam în faţa clădirii în care stătea, îl aşteptam ascunsă şi îmi hrăneam sufletul cu umbra lui ce se oglindea în geamurile blocului. Şi mergeam acasă, unde mă găsea dimineaţa mai distrusă decât intrasem în noapte. După ce am plecat de la André, nu am avut puterea de a mă întoarce în casa părinţilor mei. Aveam nevoie de intimitate, pentru a-l putea jeli pe el. Aveam nevoie de singurătate pentru a putea urla, fără a mă auzi cei din jur, ori de câte ori închideam ochii şi-l vedeam. Amintirea devenise hrana mea zilnică. Dormeam nopţi fără de vise şi trăiam zile fără de viaţă.”

            Ana Magdin: Cam în ce perioadă a acestui an îţi doreşti să faci lansarea cărţii?

            Simona Tănăsescu: Mi-aș dori foarte mult ca în luna august, a acestui an să pot face și lansarea primei părți, care se va numi, ,,Ciclul vital 9 – Pe gaura cheii”.

            Ana Magdin: Simona, spune-mi te rog, ce ai vrea să elimini, ce ai vrea să adaugi şi ce ai vrea să păstrezi în viaţa ta, pentru a fi aşa cum îţi doreşti?

            Simona Tănăsescu: Ce vreau să elimin din viața mea? Momentele în care mă simt neputincioasă. Ce vreau să adaug? Mai multă răbdare și înțelepciune. Ce vreau să păstrez? Vreau să mă păstrez pe mine și să nu uit niciodată de unde am plecat.

            Ana Magdin: Ce locuri îţi bucură sufletul şi viaţa?

            Simona Tănăsescu: De curând, am descoperit locul care îmi bucură sufletul: Parisul. De aproape șase ani de când stau mai mult în Belgia, soțul meu a încercat de nenumărate ori să mă ducă la Paris și, tot de atâtea ori, am găsit diferite motive să amânăm, de fapt să amân plecarea. Acum, cred cu tărie că, atunci nu era momentul. Trebuia să mă reapuc de scris pentru a vizita metropola. Acțiunea în sine a cărții se derulează la Paris. Nu puteam descrie fără să văd, fără să simt, așa că, fără să îmi dau seama, Parisul, a devenit locul meu preferat, cu precădere, piațeta artiștilor de la Sacré Coeur. În schimb, locul care îmi bucură viața, va rămâne veșnic România. Și acum, cu părere de rău și sinceritate, vin și spun că, sunt momente în care tot ceea ce se întâmplă aici, începe să-mi sufoce această bucurie și găsesc că este total nedrept.

            Ana Magdin: Eşti una dintre cele mai frumoase soţii de europarlamentar. Te rog să ne spui ce faci ca să arăţi atât de bine, ai un anumit mod de viaţă, ai o alimentaţie specială, faci sport, cum te îngrijeşti?

            Simona Tănăsescu: Îţi mulţumesc pentru că mă vezi aşa! Oglinda mea de acasă, îmi spune mereu: „stai liniștită că nu ești printre cele mai frumoase!”. Și culmea, în loc să mă supăr, mă relaxez, știind că pot mânca orice măr vreau eu, fără ca să existe riscul de a fi otrăvit! Sincer, fără falsă modestie, niciodată nu m-am considerat o frumusețe. Sunt un om normal, o femeie normală. Mă poți găsi într-o zi aranjată sau chic și la fel de bine mă poți întâlni în pantaloni de trening, cu unghiile nefăcute, pentru că tocmai făceam curat în casă. Încerc să fiu o femeie îngrijită. Pentru mine, pentru soțul meu și nu în ultimul rând, pentru Astrid. Eu, de exemplu, dintotdeauna am admirat-o pe mama, care, indiferent cât de obosită era, își găsea două minute și pentru ea, pentru ca eu, să nu cresc cu imaginea unei femei neglijente. Cât despre întreținere, am ajuns să cred că și ciocolata poate avea farmecul ei, uneori. Aș minți să spun că fac sport zilnic sau că umblu prin saloane. Încerc să mă mențin, așa cum pot. Dintotdeauna curele de slăbire au făcut parte din obiectivul meu zilnic. De multe ori îmi reușeau iar alteori, nu!:) Până la urmă, totul ține de moment.

            Ana Magdin: Ai o familie foarte frumoasă, eşti o femeie împlinită, cu un soţ care te iubeşte, o fetiţă deşteaptă şi frumoasă ca o prinţesă, care, este lumina vieţii voastre. Cum vă petreceţi timpul liber când sunteţi împreună toţi trei?

            Simona Tănăsescu: Da, am și mulțumesc Cerului pentru asta! Uitându-mă în jurul meu văd cât de greu este ca în ziua de astăzi să ai o familie și cât de greu este să poți rezona cu omul de lângă tine. Ca în orice căsnicie, avem și noi momentele noastre dar important este că mereu le-am putut depăși și cred că am tras și învățăminte. Dincolo de toate, viața noastră se învârte în jurul lui Astrid şi a Sandrei, fiica cea mare a soțului meu și a Parlamentului European. Ciprian Tănăsescu, soțul meu, face parte din categoria politicienilor atipici, dedicat și foarte conștiincios. El este de principiu că trebuie să fie zilnic prezent la Parlament, la birou, făcându-și treaba pentru că acolo este serviciul lui. Că nu se simte bine sau că este obosit, nu lipsește o zi. În rest, când mai avem câteva zile libere suntem în țară sau colindăm parcurile de distracții, spre bucuria fetiței noastre.

            Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

            Simona Tănăsescu: Pentru românii de pretutindeni, respectul meu! Sper să îşi găsească puterea de a fi mai uniţi, mai mult ca niciodată. Sper ca într-o buna zi, dintre ei, să se ridice o voce care să spună lucrurilor pe nume. Şi mai sper, tot că într-o bună zi, cineva să realizeze că românii de pretutindeni au valori morale bine impământenite.

tête-à-tête, NIG și Relu Coțofană

Posted by Nuta Istrate Gangan On June - 4 - 2015

10904415_10200139805015785_786480252647609164_o

 

 

 

,,Relu, ce-ar fi să îmi spui câteva cuvinte despre tine, despre ceea ce scrii, publici, despre poezia din ziua de azi, despre rolul internetului în publicare/lansare/promovare. Despre maculatura care se scrie… hai, curaj, ştiu că ai păreri!,,

 
Cam aşa a sunat mesajul meu către domnul Relu Coţofană, creatorul revistei Dialoguri Culturale.
Răspunsul, mai jos.

 
Relu Coțofană – Nu mă consider poet, nu am pretenţii că scrierile mele au o deosebită valoare artistică. Știu să deosebesc arta de imitație pentru că am o anumită pregătire în domeniu. Am urmat studii superioare tehnice și umaniste: Institutul Politehnic Bucureşti și Facultatea de Litere, specialitatea română-franceză. Între anii 2005 și 2006 am continuat studiile la Universitatea Paris 3, Sorbonne Nouvelle, Faculté de Lettres Modernes, în cadrul unui stagiu Erasmus. Am urmat apoi masteratul în filologie, specialitatea Teoria și Practica Traducerii, limba franceză. În prezent sunt profesor de limba franceză şi doctorand în filologie-Littérature française et francophone.
În urmă șase ani am făcut o incursiune rapidă printre numeroasele bloguri și site-uri literare. Privirea mi-a rămas ațintită pe unele poezii ale unor tineri talentați, membrii unui blog literar. M-am înscris ca începător în ale poeziei. Ne-am împrietenit repede, am început să ne comentăm reciproc. După un an de activitate, proprietarul blogului a hotărât să-l desființeze. Tinerii au rămas decepționați. Am luat atunci inițiativa creării unui site pentru promovarea amatorilor de poezie, în special a tinerilor. Pe nucleul fostului blog am construit un site interactiv care să funcționeze ca un cenaclu literar, de aceea am ales numele de „Junimea digitală”. Acesta a fost primul cenaclu online din țară. Era un lucru inedit la acea vreme, de aceea a stârnit mare interes și curiozitate. Până atunci exista o anumită activitate literară interactivă între amatori pe unele rețele de socializare ca Netlog, Twitter, Ning, Facebook sau chiar pe rețele matrimoniale.
În jurul nostru s-au strâns o mulțime de membri: cititori, autori amatori, critici și poeți contemporani. Au găsit aici o atmosferă decentă, civilizată, prietenească. Dragostea pentru frumos ne-a unit. Era un entuziasm general. Am creat un regulament și un sistem de evaluare a textelor postate. Textele remarcate au fost incluse în primul volum, antologia de poezie ” Captivi în sfera de minuni”. Treptat, s-au înscris din ce în ce mai mulți membri de toate vârstele, în special de vârsta a doua şi a treia. Am hotărât să transformăm site-ul într-o revistă interactivă online. Tot atunci i-am schimbat numele în „Confluențe lirice” fixându-ne și obiectivele: creșterea calității site-ului printr-o selectare riguroasă a postărilor de blog și diversificarea artelor în vederea promovării lor pe pagina principală.

Pentru aceste obiective aveam nevoie de o echipă valoroasă și unită. Confluențe lirice devenise unul dintre cele mai apreciate site-uri de literatură online din țară și din diasporă. A funcționat ca o școală de literatură. Au urmat o serie de antologii de poezie și proză. Între timp reteaua Facebook s-a îmbunătațit și s-a extins foarte mult. Autorii cei mai buni au găsit acolo un spațiu virtual optim pentru socializare literară. Calitatea textelor tipărite postate şi selectate pentru antologii a început să scadă simțitor. Începuse o luptă acerbă pentru evidențiere, recunoaștere și promovare. S-au format grupuri separate în care membrii se promovau reciproc, like contra like. Pretențiile au crescut în așa fel încât, din simpli autori amatori, făceau tot posibilul să fie recunoscuţi ca scriitori autentici, de certa valoare şi chiar să ajungă membri ai U.S.R. S-a ajuns la o anumită suficiență de sine, un fel de paranoia literară. Nu înţelegeam de ce scriau cu atâta înverşunare pe sute de reţele literare. Am înţeles apoi că se scrie mult din nevoia de a se afirma cu orice preţ, de a ieşi în evidenţă, o refulare pornită dintr-un complex de inferioritate adâncit de-a lungul deceniilor. Dacă aruncăm o privire pe fotografiile de la cenacluri sau de la lansări de carte, observăm ca cei mai mulţi sunt de vârsta a doua sau a treia. Cei tineri sunt extrem de puţini. Nu cei care scriu prost sunt vinovaţi, ci criticii şi editurile care profită de această inflaţie de scriitori şi de goana nebună după afirmare. Peste 70 la suta dintre „literaţi” sunt femei, multe dintre ele debutând în jurul vârstei de 50 de ani.
În urma cu două luni am luat hotărârea de a înceta activitatea site-ului Confluente lirice, transformandu-l în revista online Dialoguri culturale. Din experienţa mea de până acum în literatura de net am ajuns la următoarele concluzii:

· Asistam la un fenomen de globalizare a artelor și a culturii, de construire, de transformare a identităților culturale.
· În rețelele literare munca de critică, de creație, de relaționare se organizează în colectiv. Prin această interactivitate, în parteneriat, identitățile literare și digitale ale acestor autori se modelează și se consolidează. Internetul reprezintă un loc adaptabil fiecărui gen literar, un loc propice inovației artistice. Din pacate, aceste avantaje se fructifică foarte puţin sau deloc.
· Textele literare din reţelele sociale nu au o „valoare” propriuzisă, ci mai degrabă ele reprezintă o literatură de schimburi şi interacţiuni.
· Reţelele sociale readuc mondenul în literatură. Prin schimburi de idei se deschid canale de comunicare: politice, sociale, culturale… Unii scriitori sunt mult mai interesanţi de producţia lor online decât în cea clasică pentru ca se pot exprima chiar mai bine pe Twitter, Ning sau Facebook, unde se foloseste o întreagă gamă de figuri de stil şi imagini legate de context. Pe de altă parte, retorica este mai concisă şi se îndepărtează de cea tradiţională.
· Internetul promoveaza o literatură mai puţin elitistă.
· Se recunoaşte un text de calitate în reţelelele sociale tot aşa cum se recunoaşte calitatea unui text tipărit. Diferenţa este că, în cazul în care există un text de valoare pe Internet, nu există încă nicio instituţie care să-l certifice. Avem de-a face cu o hiper-democratizare a literaturii, adică o literatură care aparţine tuturor şi fiecare se poate bucura de ea. Pe Internet, nu există încă o comunicare între editori de renume pentru a asigura succesul unui text; reuşita lui se bazează pe un fel de vot democratic. Acest lucru este îngrijorător.
· Literatura de net nu substituie literatura de specialitate, în sens tradiţional. Nu asistăm la o migrare a literaturii de specialitate pe net, ci la cu totul altceva. Spaţiul virtual devine un spaţiu de exprimare care suplimentează hârtia fără a o înlocui. Literatura începe se iasă din această eră, restrânsă, a hârtiei. Mulţi scriitori duc o viaţă dublă, una virtuală şi alta „reală”.

 

 

Relu Coțofană – poezie/ poésie

 

Orașul din mine

în mine sălășluiește un oraș
cu clădiri somnambule și străzi mahmure
cu aer viciat de dorințe

murdar de lume
de la aortă și până la carotidă
păstrez iubirea de azi
învelită-n ziarul de ieri

aş fi vrut să te iubesc la singular
tur-retur
ca un macho biblic
dar în mine forfotește orașul

 
La ville en moi

en moi il y a une ville
avec des bâtiments et des rues somnambules
à l’air vicié de désir

tout sale de ce monde
à partir de l’aorte jusqu’à l’artère carotide
je garde l’amour d’aujourd’hui
enveloppé dans le journal d’hier

je voulais t’aimer au singulier
aller-retour
comme un macho biblique
mais en moi fourmille la ville

 

 
Poemul fără trup

am scris acest poem cu trupul
într-o zi am deschis ochii
și-am încercat să scriu lumina
te-am căutat să-ți aduc vederi de dincolo

când am scris cu brațele
am simțit bucuria primei îmbrătișări
capul te-a cercetat rațional
ca pe un fenomen natural

acum nu mai știu dacă inima mea sau a ta
a pulsat acele versuri fierbinți
cred că ne-am plagiat reciproc

în ritmul primului dans
arterele ne-au deschis semantic porți de mult închise
și am început să scriu falic clipele
orgasmului originar

în fuga inorogului picioarele
au lăsat pe nisip urmele ultimelor versuri
ale acestui trup poem

 

 

Le poème corps

j’ai écrit avec mon corps ce poème
un jour j’ai ouvert les yeux
et j’ai essayé d’écrire la lumière
je t’ai offert des images d’ailleurs

quand j’ai écrit avec mes bras
j’ai senti la joie de la première étreinte
ma tête t’a explorée
comme un phénomène naturel

je ne sais pas si mon cœur ou ton cœur
a écrit ces vers chauds
je pense que nous nous sommes mutuellement plagiés

au rythme de la première danse
nos artères ont ouvert des portes longtemps fermées
et j’ai commencé à écrire l’orgasme phallique
originaire

à la fuite de la licorne mes pieds
ont laissé sur le sable
les traces des derniers vers de ce poème-corps

 

 
Poemul fără brațe

acest poem nu are brațe
se strecoară printre gânduri
nu te ascunde după vitralii
mărul s-a copt
e rumen pe ambele părți
nu mai știi care e jumătatea otrăvită

poemul acesta nu mai are brațe
le-a pierdut pe frontul dintre noi
nu mai vrea să te prindă
să te mângâie dar nici să te lase
poate mâine-i vor crește tentacule în loc de aripi

să nu te mai ascunzi după vitralii
strigătul lui te va urmări
ți se va lipi de timpane
și-mi vei repeta numele
și nu te vei opri
până nu vei mușca
pentru a doua oară din măr

 
J’ai oublié de t’oublier

j’ai oublié d’oublier
ma mémoire s’est cachée
dans mon cœur
et j’habite
clandestinement
dans ton regard

chaque seconde
porte ton nom
irrémédiablement
malade de toi
j’ai oublié de t’oublier

 

 

Am uitat să te uit

am uitat să uit
memoria mi s-a ascuns
în suflet
de atunci locuiesc clandestin
în privirea ta

fiecare secundă
bate numele tău

iremediabil
bolnav de neuitare de tine
am uitat să te uit

tête-à-tête, NIG și George Gîtlan

Posted by Nuta Istrate Gangan On May - 28 - 2015

549376_10200733140160576_39440045_n

 

NIG – George, înainte de a prezenta poezia ta cititorilor Curentului International, aș vrea să-mi spui câteva cuvinte despre tine, despre ceea ce scrii.

GG – Nu știu ce-aș putea să spun despre sine. Las întotdeauna pe ceilalți să vorbească despre mine. Deși, mai clar decât scrierile mele, nu știu dacă o poate face altcineva, cu atât mai puțin eu, iar asta, nu pentru că aș fi subiectiv vorbind despre sine, nici modestia n-ar fi un motiv relevant. Nu știu, poate pur și simplu, îmi place să fiu descoperit, în -și- prin ceea ce scriu și numiți voi, cei care mă citiți, cu generozitate, poezie.

NIG – Multumesc !

George Gîtlan – Poezie

 
* Câteodată mă mai bag în seamă
Atât cât să nu mă uitați
Respir încă și îmi spun că sunt
Mai las urme înapoia mea
Să se știe c-am fost și eu pe-aici
Și-acum așa ca tot veni vorba
În afară de gândurile mele
Voi pe unde mai umblați pământul?…
* nu pot să dorm
cineva mi-a furat somnul
râde de visele mele
pe la colțuri de stele
încolțite-n noapte
e întuneric în șoapte
ca într-un suflet pierdut
din care Dumnezeu
și-a luat jucăriile
și-a plecat…

 
* Mănânc dragoste cu pâine
Și-mi e atât de ușor să spun acum
Chiar acum în momentul ăsta
Cu gura plină de cuvinte amestecate cu pâine
Că sunt un om împlinit și că
Pământul este cu adevărat rotund
Când îl privești cu ochii sătui
De atâtea colțuri mucegăite în care se-ascund
Zilnic foamea și setea de dragoste
Dragoste cu pâine…

 

 

* te-ai întrupat din cuvintele mele
la început ai fost un gând
o respirație
o bătaie surdă de clopot spart
în piept
către sfârșit erai deja un vis în toată regula
iar împlinirea
ecoul unei rugăciuni la capătul zilei
erai așa frumoasă
ca o predică într-o zi de duminică
atunci am știut
că mi-a zâmbit dumnezeu
m-am închinat de trei ori lui
mulțumindu-i
apoi ne-am împărtășit sufletește trupurile
mușcând unul din celălalt
precum adam și eva din fructul oprit

 
* ce cauți tu în mintea mea
dă-te jos din gândurile mele
nu-mi tulbura visele cu goliciunea ta
dispari îți spun nălucă
cu sânii și coapsele tale cu tot piei
și-ntoarce-te aievea!…

 

 

*te zideam în carnea mea

și tu chicoteai

ghemuită în brațele mele
erai așa frumoasă
îți înfloriseră-n obraji bujorii
uneori îți mai aud râsul
închid ochii și parcă văd aievea
cum îți îngheață surâsul pe chip
apoi plânsul ăla înfundat
îmi inunda aorta
rătăcind printre bătăile inimii
ca-ntr-un labirint în care
intră cine vrea
iese cine poate…

 

 

* iată dorințele mele
au căpătat forma curbelor tale
până și cuvintele
s-au schimbat de la piele
de sensuri în toate sensurile
sumar deslușite
așa cum mi te arăți tu acum
în desuuri roșii volatile
când vorbesc despre tine
cu toate cuvintele astea aprinse
să topească până și
urmele hainelor purtate
de pe trupurile noastre
înnoite…

ție atâta îți mai spun
în noaptea asta
voi scoate dracii din tine

 

 

* uneori privesc departe în sus
și-l întreb pe dumnezeu
ca pe cel mai bun amic al meu
dacă nu cumva are o țigară
la naiba
el îmi dă toată iertarea lui
îmi spune că are prea multă
mai multă decât aș avea eu nevoie
o îndes în buzunar și
plec mai departe
să dau și celor care n-au
și mă întreabă uneori
ca pe cel mai bun amic al lor
dacă nu cumva am o țigară
o simplă țigară

 

 

* ochii mei ți-au citit pe neclipite
dorința din sânii duruți
buzele mele le-au învățat sfârcurile pe de rost
doar ele mai cunosc limba în care
vorbesc despre sânii tăi
și numai sărutul meu mai cunoaște astăzi taina
împietririi lor așa cum tu îmi știi
fiecare respirație fiecare geamăt icnit
foamea setea și frigul din oasele mele
trosnind după atingerea ta
* aș putea vorbi despre sânii tăi la nesfârșit
și niciun cuvânt nu s-ar ascunde
în spatele vreunui gând rușinat de sine
sfârcurilor le-aș spune pe nume să se știe
că nu este nicio rușine în întărirea lor
e simțire așa cum durerea sălășluiește
doar în carne vie la rându-i și dorința doare
și nu e nimic rău în aceasta ori cine n-a simțit
măcar o dată în viață o astfel de durere
încă nu s-a născut și n-a murit niciodată
în neființa lui
de fericire…

aș putea vorbi despre sânii tăi la nesfârșit
dar mă opresc aici
să-mi trag pentru o clipă cuvintele
în ele s-a muncit sufletul meu
ferice de el

 
* vrei să fii poezia mea
să te iubesc cu toate punctele
și virgulele care mi-au mai rămas
de la începutul lumii și
până când tăcerea se va instala
ca un fel de rigor mortis
între noi doi și amândoi goi
ca două rime îmbrățișate
să ne iubim asexual
într-un ultim poem
de dragoste
* se stingeau luminile pe stradă
doar tu mai străluceai
ca o ultimă stea căzută în calea mea
trifoi cu patru foi
aveai urme de nesomn pe la ochi
și nu știam ce dor nu te-a lăsat să dormi
apoi mi-am amintit fără să vreau de mine
și am aflat prin gândul cui am nedormit
eram treaz pe buzele tale
ca o durere de sâni despre care încă
nu știu cu ce cuvinte se poate trata
dar știu că pentru tot ceea ce nu cunoaștem
există dragoste

 

*
lăsați-mă să cânt femeia
s-o descânt pe notele inimii mele
până la piele s-o încânt
și să i se cutremure carnea de plăcere
la auzul acestora

ea e cheia sol iarba fiarelor și teama
tuturor fricilor care mă țin încuiat în mine

acum pe bune care parte n-ați înțeles-o
inimii nu-i puteți dicta ritmul în care să bată
așa cum nu-mi puteți schimba cuvintele
la cursul zilei

poemul ăsta
poemul ăsta nu e de vânzare fraților
în el crește sufletul meu și doar în mâinile ei
mi-l încredințez astăzi mâine și în toate zilele
care vor veni
amin!…

 

 

* viața poetului nu e lapte și miere
e zbucium în carne
și e frământare de oase
cuvânt contra (ne)cuvânt
într-o luptă nebună de capă și spadă
în care se trăiește și se moare
la milă întâmplării

și totuși nimeni nu-l crede
nimeni nu-l înțelege
așa cum nici el nu se crede
și nu se înțelege
pe sine

dumnezeu să aibă mila de sufletul lui

 

 

*
nu vă faceți idoli din poeți
dumnezeu este unul singur
poeții sunt mulți și toți
se-nchină unui singur chip
cioplindu-i sâni și coapse
după cum le plouă lor în gură
picurând câteva cuvinte
cu pretenție de poezie
în urechile voastre desfundate
de urletul cărnii în carne
și tremurul ei înfundat

 

tête-à-tête, NIG și Marin Badea

Posted by Nuta Istrate Gangan On May - 20 - 2015

10834926_832877533402458_5187723274677434452_o

 

De obicei, atunci când vreau un poet pentru tête-à-tête-ul de joi, îl aleg,  îi trimit două trei întrebări şi îi cer câteva poezii.
Citindu-l pe Marin Badea, am ştiut cumva că nu trebuie să-l întreb nimic. În mesajul meu către aceste gentleman am scris doar atât : ,, vorbeşte-mi despre tine,,
Şi mi-a vorbit. Cu sinceritatea omului care scrie pentru că are scrisul în sânge, cu răzvrătirea celui care detestă siropul şi pişcotul unei lansări de carte, cu pasiunea înrădăcinatului care nu a plecat prea departe de locul natal pentru că nu a vrut să fie un alt dezrădăcinat care s-a mutat din ,,Bărăganul alienat și tulburător,, la un oarecare etaj 4.

 

Marin Badea, ziarist, Călărași

 

 

Nu sunt… poets & writers. Nu am astfel de ambiții, de fantezii. Am observat că s-a spart conducta cu așa ceva. Am devenit o țară de poets & writers. Și nu fac această afirmație pentru a poza într-un om plin de modestie, ci tocmai pentru a mă delimita de astfel de personaje care-și tipăresc niște aiureli și, automat, devin și scriitori. Poeți sau poetese, după caz. Așa sunt prezentați, așa se prezintă. Lipsa aceasta de măsură mă înfioară. Prozator e Marquez, poet e Borges. Desigur, exemplele nu sunt întâmplătoare, sunt fascinat de cei doi, dar asta e strict o problemă personală.

Eu nu am contacte directe cu mediul literar actual decât în plan virtual, singura mea întâlnire cu așa ceva ar fi putut deveni știre de televiziune. Nu vreau să dau amănunte. Am fost invitat să-mi lansez o carte, la care țin foarte mult, este vorba de Melancolie de sticlă, iar ce am găsit acolo m-a făcut să-mi spun că eu nu am ce căuta printre astfel de personaje. A fost ceva grotesc. De altfel, nu știu de ce am rămas atât de surprins câtă vreme și la mine în oraș am legături, tot ocazionale, prin natura meseriei, cu pretinsul mediu literar, iar percepția este aceeași. În sensul că nu înțeleg de ce mediul ăsta pretins literar consideră că săpunul este un obiect de lux. Știu, poate nu am nimerit într-un anturaj fericit. Dar a fost suficient pentru mine, mi-am spus că nu am ce căuta printre ei, nu că nu mă regăsesc, că eu chiar am treabă, chiar sunt un om ocupat, chiar am respect față de cărți, față de hârtia de scris. Respect hârtia pentru că de pe urma ei îmi câștig traiul de aproape 25 de ani. Și respect și scrisul în aceeași măsură. Spun că fac presă într-un mod aproape eroic. Cu un P.C., cu o imprimantă HP LaserJet 1018, cu un aparat de fotografiat Agfa și un reportofon, aproape în stilul clasic, reușesc, în țara mea, să plătesc câteva zeci de pensii sub formă de taxe și impozite, anual. Ceea ce fac, fac cu fervoare. Da, fac presă, presă de teren, de o căruță de ani. Afirm că știu aproape fiecare cotlot din zona mea. Mi-am tot spus că rolul presei este acela de a fi un vidanjor social. Când ai o astfel de percepție, e normal să existe divergențe de toate felurile. Și am avut, slavă-Domnului. Exact de toate felurile. Anual, am minim 5 plângeri penale. Sunt destui care au impresia că presă e atunci când te duci și ești servit cu un fursec și cu o cafea, iar tu te apuci să însăilezi, ulterior, un text laudativ despre cel care ți-a dat fursecul ăla sau cafeaua aia. Textul ăla nu ajunge niciodată în conștiința colectivă. Presa înseamnă implicare și asumare. Să-ți asumi rolul ăsta de vidanjor social. Iar presa nu este o meserie, ci o vocație. O vor unii, la acest moment, transformată pe șabloane. Cum nu există meseria asta de poets & writers, câtă vreme tot cu o vocație avem de-a face. În presă mă regăsesc, acolo am reperele bine fixate, presa m-a ajutat să îmi fie bine și să îmi fie rău, deopotrivă.

Asta am învățat: că trebuie să ai reacție, că trebuie să ai viteză, că trebuie să ai încredere în ceea ce faci. Și că nu e nepărat nevoie să te raportezi la ceva anume, ca să ai o viziune exactă a lucrurilor. Căci asta spun, nu sunt poets & writers, nu am o stare lirică permanentă, dată fie de opioide, fie de concentrația alcoolică din sânge, genial nu sunt. Am tot repetat, încercând să mă pun în pielea altora care au un stil de lucru pe care nu-l înțeleg: am văzut că unii au momente când sunt loviți de inspirație brusc, brusc de tot, fix la ora 17:00, zi de zi, ei au tot timpul ceva de spus exact la o astfel de oră, sunt bântuiți de muză, iar eu rămân absolut năuc, nu pricep cum dracu reușesc ăștia să-și programeze, atât de precis, emoțiile? Căci asta e poezia, dincolo de mesaj, e emoție. Iar emoția, într-un astfel de ritm, susținut, absolut demențial, când câștigă cel care dă primul știrea, care are acces la ea înaintea altora, vine rar, trebuie pregătită, trebuie cultivată, îi trebuie cadru, condiții, confort. În emoție, în mod normal, trebuie investit. Nu poți avea o emoție despre, ehei!, Del Mar, un loc unde lumea se sfârșește, dacă nu te duci să vezi Del Mar. Dacă nu îl simți! Fără discuție, îl poți vedea, dar asta nu înseamnă că este și obligatoriu să simți ceva. Depinde mult de condițiile în care ai ajuns acolo. Și de ce. Și cu cine. Del Mar spun că este un poem bun de-al meu. Și astfel sunt construite majoritatea poemelor mele. Olivetti iar este un poem bun. Ca să îl scriu, a trebuit să-mi cumpăr mașina de scris. Olivetti. Am avut de ales între așa ceva și Olympia. Dacă luam Olympia, cu siguranță poemul ar fi fost cu totul altul. Sau nu ar fi fost deloc. A fost absolut o întâmplare fericită. Și nu cred că Olympia este o marcă de mașină de scris care să-ți dea o stare lirică. Olivetti, în schimb, e. E mașina de scris cu ajutorul căreia am învățat cum sunt așezate tastele. Dar asta tot acum aproape un sfert de secol. Căci exact asta spun: e emoția mea, e mașina mea de scris, nu știu dacă și cât reușesc s-o transfer celorlalți. Și nici nu mă îngrijesc prea mult ca ea să fie percepută și de ceilalți. Eu nu scriu pentru ceilalți. Și știu că eu scriu despre spații, totdeauna înguste. Melcul este unul din motivele mele. Melcul este anxiosul desăvârșit. E dramatic ceea ce se întâmplă cu el: are o luptă permanentă cu pereții, are sentimentul ratării, știe că spațiul lui nu poate fi și spațiul altora și știe că spațiul altora nu poate fi niciodată și al lui. E absolut tragic. În fapt, dincolo de angoasele care-l băntuie, melcul este un erou, un erou modern, o legendă urbană. Nu poți scrie orice și oricât. Nu e vorba de cantitate. Nu e vorba de teme. Important este ca, în timp, un poem să poată rămână în picioare, să poată rezista. De aceea cred că poemul trebuie scris ca și când nu ai mai putea face nicicând așa ceva. Ca o eliberare. Căci emoția nu poate fi repetitivă. Emoția despre Del Mar nu este aceeași cu emoția despre Olivetti, chiar dacă stilul este același. Sau despre E85, în fapt drumul european 85. Emoția o acumulezi, E85 nu va mai fi niciodată așa cum l-am văzut eu la acel moment. Sau Mirror, un poem despre un sat din Bărăgan, pe care l-am revăzut, oarecum în amănunt, tot după foarte mulți ani. L-am luat la pas, vreme de 30 de minute. E locul în care am copilărit, locul în care nu existau decât tufe de liliac și foarte multă amărăciune. Acolo, exista un singur cimitir. După atâția ani, iată, a mai apărut unul. Oamenii din copilăria mea s-au mutat în el.

del mar

 

nu marea se aude în scoici,
tăcerile noastre își au cuibul acolo,
singurătățile noastre atât de docile,
toată frica,
efemeridele care încă nu s-au născut,
tot ce mai era de ispitit, de aruncat, de lăsat să se vindece,
de strâns în pumni, toată solitudinea, nisipul
și sângele tot mai subțiat,
mai fără culoare,
ca un asfințit prăvălit din ceață direct peste umeri
și coapse
numai noi încăpeam
între pereții aceia, în tencuiala lor de nisip, în strigătul lor fără aer
era la fel de liniște de parcă dumnezeu
nici nu apucase să-și spună prima dorință,
nimeni nu inventase absolut nimic,
nici cerul, nici pământul, nici disperarea sau umbrele
când se rătăcesc
te iubeam
cu rotulele, cu zimții, cu toată mirarea
că în lumea asta se poate muri,
cu toată sarea care apucase să eclozeze
timpul era sărat,
tot spațiul era sărat,
toată încrâncenarea noastră,
tot ceea ce rănisem, ce lăsasem în spate: neștiința despre cum te poți retrage
într-o singură inimă,
despre cum îți poți flutura mâinile, în semn de adio,
despre cum pot coborî albatroșii până la marginea scrumierei,
acolo unde fumul are și el închipuirile lui,
angoasele lui,
del mar era o venă tăiată în mușchi,
era un capăt de linie unde au deraiat
născocirile, unde s-au pră-vă-lit,
căderea lor atât de abruptă se auzea în scoici, iubito,
în scoici,
acolo unde tăcerile noastre își au cuib,
unde singurătățile noastre dorm îmbrățișate, înăbușite,
ca și când ar urma să nu mai viseze
vreodată
cu tot nisipul te iubeam,
cu toate păsările,
cu zborul lor rotund, ca un vânt care pulsează în tâmple
cu toate drumurile pe care încă n-am apucat să pășesc, să le caut,
cu mine, cel din perete,
care îți face semne să taci,
taci!
aici s-au ascuns îngerii
să păcătuiască
până le cad aripile,
până rămân fără aure,
până dispar din icoane,
până devin oameni
și încep să aibă-ndoieli

 

 

olivetti

 

două pufuri seara, înainte de culcare,
aștepți să ți se dilate bronhiile, aduni aer în pumni,
ți-l vâri pe nări, fir cu fir, strop cu strop,
minut cu minut,
bei aer, mesteci aer, scuipi aer,
e necesar să întrerupeți fumatul,
zâmbești, ehei, don diego aniversario,
3 corona tubes, fine handmade cigars,
privești lumea prin rotocoale de fum,
încerci să le faci să danseze, să țopăie pe tavan,
expiri inimi, litere, amintiri,
go back no more, no more,
pezevenghiule,
iată, pășești
sa-ca-dat
într-un oraș pe care-l vezi pentru prima dată,
pe-aici ai mai fost, îți spui, nu ai habar când,
într-o viață din care nu ai mai murit,
nu ai mai reușit să evadezi,
să te strecori,
să curgi,
uite calea mărășești colț cu ioniță sandu sturza,
e un loc plin de magnolii aici,
înfloresc în visele unei femei,
ea a reușit să-ți spele conturul de cretă
de pe asfalt,
să-ți mângâie spaimele,
oasele tale pietrificate,
de dinozaur pitic scufundat în sulf,
păcatele știute și neștiute,
cu vorba, cu gândul, cu fapta,
îndoielile tale de om care doarme puțin și așteaptă o dimineață
în care ar putea să se frângă de la umeri în jos,
să se scuture
ca păsările prinse cu lațul,
ca sălbăticiunile aflate în rut,
de tot ceea ce îl face anost,
să atârne de colțul lunii un ștreang
pe care să se cațăre, sus, tot mai sus,
acolo unde cerul se sfârșește, unde stelele-și fac șmecherește din ochi,
unde îngerii plâng cu genunchii la gură,
un pas mic pentru om, o, și ce gest care te desăvârșește,
îți spui:
la judecata pregătită de tine, doamne, biet contabil nebun,
nu am nimic de mărturisit,
în fond, am comis tot atâtea fapte rele
câte ai și tu, imediat cum ai reușit să mă alungi,
nu am fost fericit,
nu am uitat să zâmbesc, chiar dacă asta se întâmplă atât de rar, de neprevăzut,
nu am gustat din sângele altora,
nu am așteptat să văd până unde se întinde pământul,
cum se sfârșește el brusc,
imediat cum închizi ușa,
dincolo de ea e o prăpastie plină de melancolia
acelora care-și poartă singurătatea pe degete,
iată, două pufuri seara, înainte de culcare,
aștepți să ți se dilate bronhiile,
ca aerul să-ți pătrundă sub piele,
îți duci umbra în cârcă,
îți cari insomniile sub cocoașă,
don diego aniversario, 3 corona tubes,
expiri fumul gros de la o cameră la alta,
ochii tăi rămân ațintiți pe tavan,
dedesubt, mașina de scris,
olivetti,
te străpunge cu tastele,
lovești în ele ca și când ți-ai bate piroane în cap,
no more, pezevenghiule,
până în zori
ai timp suficient să-ți lingi rănile

 

e 85

 

pe e 85, e-hei, sunt o tornadă,
sunt un hoț de ceapă roșie, de la costești spre buzău,
ce figură de pungaș sadea!,
îmi flutură pletele, văd asta în oglinda retrovizoare:
drace, când ți-a crescut ție părul atât de mult
sunt într-o decapotabilă, fac liniuțe cu james dean,
el conduce un porsche 550 spyder,
salut, bătrâne!,
râdem până la lacrimi
de felul în care destinul ne așteaptă în curbă,
cu radarul lui special, cu banda lui reflectorizantă,
cu urmele lui de cretă trasate pe distanța dintre momentul frânării
si cel al opririi efective,
sub un gabarit depășit
fugim spre o linie care fuge și ea în același timp,
cu o viteză egală,
pune, băi, accelerația pe podea, iubita împletește orele în care lipsesc,
le numără coastele,
le numără ridurile,
să mânăm cu toți caii-viteză, să facem tumbe,
să ne dăm huța,
să fumăm despuiați în parcarea de la lukoil,
ne-așteaptă iubita
și e atât de bine
că sufletul arată doar nordul
avem o mașină a timpului,
facem bucle între orele în care ești și în care nu,
le suprapunem,
le încărcăm cu electricitate,
ura!, un deget lui, un deget mie,
un deget pentru toată lumea,
(un deget pentru toată lumea!),
umezit între dinți, arătat în sus, cât mai sus,
salutări, lume, de pe e 85, drumul care duce spre iad, spre păcate,
spre unde o să arzi cu o flacără albă
de sabie din star wars

 

 

intimitatea ta perfectă de melc

 

încă nu ai văzut tot, ce era de ciuntit,
de trecut prin vârful degetelor, iluminarea, tot ropotul
celeilalte zile în care ți-ai propus să te schimbi,
să fii altul,
încă mai amâni,
aici e o liniște exactă, calculată, seamănă cu dumnezeu
până să inventeze păcatele, rugile, pocăința
un melc ești,
deși nu-ți dai seama, te recunosc după dâra de mucus,
după ochii tăi exprimând o mirare eternă,
după cum rezonează cochilia ta unde timpul se înfășoară
și devine un șarpe de casă,
melc-melc-codobelc,
apa asta nu-ți ajunge,
e și vie, e și moartă,
are sânge și lumină
din toamna ce o să vină
porți sub braț pâinea aceea pe care o rupi bucățele și-o-mparți fiecărei ore care se dilată,
frunzelor, acestui mucegai care ți-a intrat în haine și-n oase, direct prin pori,
întregii tale tristeți de care încă nu s-a aflat,
cândva, o să-ți inventezi o lume care să te încapă, care să te suporte, care să te înțeleagă,
asta îți spun: încă nu ai văzut tot, nici o harpă de înger,
nici cum respiră morții și cum se uită ei pe furiș,
nici cum ochii lui octombrie sunt injectați, ca după beție,
nici cum într-un loc, care a fost cândva o pădure, ielele se țin de mână, să nu se piardă una de alta,
nici cum plâng nucii când rămân fără păsări
iată, teama că n-o să te mai revăd,
serile mele încărcate de fum, 10 cohiba club, 100 % tabaco cubano,
și umbra lui john lennon așteptând să fie resuscitată,
astfel zac printre dâre de lumină tăiate cu briciul,
printre amintirile mele despre nimeni, despre niciunde, despre niciodată,
cândva, o să-ți povestesc și despre ce mă făcea mic și cum reușeam să mă ascund în buzunarul tău de la piept,
cum îți încăpeam în poșetă,
cum îți invadam intimitatea ta perfectă de melc,
îți văd coarnele cum le scoți din perete,
îți văd coarnele
ți le văd, melcule,
ți le văd
apa asta nu-ți ajunge,
e și vie, e și moartă,
are sânge și lumină
din toamna ce o să vină

 

mirror

 

nu sunt viu,
pot vedea în interiorul meu,
pot vedea dincolo de interiorul meu,
pot vedea mult mai departe,
acolo unde se ascund morții
când vor să rămână singuri,
să respire prin scorburi,
prin unghii
nu știu unde se termină ceea ce pot vedea în mine,
dincolo de mine
și ceea ce se află dincolo de dincolo,
pot vedea atât de adânc de parcă m-aș uita în mine
și acolo as fi tot eu încercând să mă uit cât mai departe
(când apa inundă cimitirul de la marginea satului, există candele care devin brusc surâzătoare: se pot îmbăia înainte de înviere și numai astfel pot inventa chipuri cioplite la care să se închine,
crești, copile, liniștit,
omul negru n-a sosit,
dacă vine și nu este,
totul e doar o poveste)
asta îmi spun: pielea atât de limpede, de transparentă,
pe care o cari,
în care încapi,
în care te simți atât de confortabil, pe care o tatuezi,
i.n.r.i. și ce mai crezi că e necesar,
love, baby, miss you,
soarele răsare la 6:31 a.m. și apune la 6:09 p.m.
etc.,
e un mijloc de transport spre o destinație imprecisă,
r-9109 pleacă la 14:06 și ajunge pe lumea cealaltă în 62 de minute,
îți plimbi temerile, deferența afișată când spui bună-ziua
e un mod de a arăta celorlalți că exiști,
de a-ți confirma că trăiești,
îți cari în pungi de unică folosință,
în ploscă,
în lumina asta difuză,
pusă pe mute,
care îți intră prin branule,
zilele pe care îți închipui
că le mai ai de trăit
ți se văd regretele pe dinăuntru,
seamănă cu funinginea de pe turlele bisericilor arse pe rug,
ți se văd vaietele,
u-r-l-e-t-e-l-e,
eu stau și aștept femeia aia care să-mi alerge la piept,
atât de surâzătoare să-mi spună:
bă, uite, nu te-am uitat,
din privirea ta îmi pot face rochii,
așternut de văduvă,
ești stratul meu de gloss,
în interiorul tău ești numai tu văzându-mă pe mine,
îmbrățișându-te
tot ceea ce nu e de privit
se poate vedea dacă poți răzbate prin pielea atât de transparentă a oamenilor
înainte de a năpârli,
înainte de a se scutura de temeri,
de insomnii,
moartea crește înăuntru
precum salcâmii până să devină dulci,
ca bubele copilăriei
(doarme de-a curmezișul și nu e apă de ajuns cât să-i fie frig, uite, nu tremură, se va trezi la miezul nopții ca să pună pe mine un pled încărcat de stele gata să se transforme în dorințe:
mă iubește, nu mă iubește,
vii, nu vii,
hai să murim, hai să murim din nou,
lua-ne-ar dracu)
nu sunt viu,
din mine răzbate doar un tropot de cai
alergând, din reflex, în cârligele abatoarelor

 

Poate părea paradoxal că, deși sunt lângă fluviu, lângă Dunăre, nu mă simt legat de acesta. Nu mă simt dator lui. Fluviul nu mă fascinează. Despre câmpie, iată, aici putem vorbi extrem de multe. Câmpia, de fapt Bărăganul, pe care Dex-ul îl traduce drept loc neted și întins, plin de ierburi și cu populație rară, este un spațiu alienat. Eu așa îl văd. Alienat și tulburător. Timpul are alte caracteristici, alte unități de măsură. E locul în care salcâmul e singurul pom din lume care rodește de două ori pe an și dă două feluri de fructe absolut diferite. Vara rodește guguștiuci, iar iarna rodește ciori. În câmpia pe care o știu eu, încă funcționează solidaritatea între oameni. Încă poți cere o jumătate de pâine împrumut, fără teamă că te faci de râs. Poți cere o cană cu apă. Din câmpia asta vin, unde fetele mari visează că vor ajunge să prezinte moda, la Paris sau la Milano, dar ajung să se mărite cu unul care speră să fie angajat la vulcanizare, la oraș. În câmpia asta unde femeile aduc pe lume fiecare prunc lăsat de Dumnezeu. Așa am apucat eu vremurile. Așa au citit femeile în Biblie că trebuie să facă. În schimb, iată, bărbații au comportament de iepuri: lași, anxioși și ei, în căutare de acuplare permanentă, iar pentru așa ceva sunt dispuși, instinctual, să omoare puii iepuroaicei imediat după gestație, pentru ca aceasta să intre din nou în călduri. În plus, frustrat, iepurele e oricând gata să-i dea iepuroaicei câteva serii de pumni, în cap, dacă aceasta nu vrea să se împerecheze. Și știți, împerecherea iepurelui este ceva scurt, extre de scurt, nevrotic. De fapt, iepurele este motivul unei cărți la care tot scriu, de ani buni. Este o carte despre acest spațiu, despre câmpie. Despre amărăciunea mea că, acum, sperietorile au plecat și ele de-aici. Că s-au dus și ele în Italia și s-au făcut menajere. Spațiul ăsta a fost invadat de tractoare prevăzute cu GPS și cu aer condiționat. Când tractorul, în spațiul ăsta, înseamnă un utilaj descoperit, pe care-l conduci beat și cu care te răstorni în canalele de irigație și mori. Eu așa știu. În spațiul ăsta, trenul e o ființă la fel de fabuloasă precum tractorul. Dacă nu deraiază, atunci e obligatoriu ca toți cei dinăuntru să aibă figuri de etern-vinovați. De sinucigași. Și-mi duc povestea într-un sat de D.O.-iști, pentru generația nouă înseamnă cei dezrădăcinați de pe aiurea și puși aici, cu domiciliu obligatoriu. Elementele reacționare. Și nici asta nu am înțeles: dacă spațiul ăsta mie îmi dă o stare de bine, lor de ce le-a dat o stare de rău? Dezrădăcinarea lor e echivalentă cu dezrădăcinarea ulterioară a oamenilor satelor, mutați la bloc, la etajul 4. E exact același lucru. În plus, oamenii din câmpia mea nu au botnițe, la gură, când culeg struguri. Nici nu culeg struguri. Ar fi un lux mult prea mare. Culeg ștevie. Culeg ciulini. Eroii mei sunt niște supraviețuitori, nu învingători, nu-i proiectez astfel. Nu știu când voi termina de scris la ea. Știu că fac asta de 4 ani. De multe ori am zis că e timpul să-i găsesc un final, dar în câmpie, până la urmă, ce înseamnă finalul dacă nu un nou început, un nou ciclu? Iepurele e o proiecție. E un amestec de fabulos și realitate, asta știu.

Iepurele

(fragmente)

Când sunt nefericiți, salcâmii fac păduchi. Iar salcâmii se întristează numai atunci când le lipsesc cuiburile de guguștiuc. În fiecare primăvară, salcâmii au de ales: ori fac cuiburi, ori fac păduchi. Cei mai mulți aleg să fie fericiți și se apucă să cânte din frunze. Mai târziu, cântă din ouăle guguștiucilor. Cântă galben de parcă urmează să vină seceta. Ceilalți devin triști, după care se usucă din picioare și tac. Nu mai vor să povestească nimănui absolut nimic. Câteodată îi vezi cum pleacă, de nebuni, pe câmpie. Cei mai mulți vor să ajungă la șina de cale ferată. Acolo, pe rând, așteaptă să vină câte un tren plin cu navetiști, în fața căruia s-aruncă. Șinele de cale ferată sunt pline de sângele salcâmilor care au decis că vor să rămână nefericiți. Dar și muți, pe vecie. Eu nu știu de ce ajung salcâmii să aleagă să facă păduchi. Poate se smintesc sau poate li se face frică, precum iepurilor, când câmpia începe să latre din dropii. Ham, ham, latră câmpia, exact ca un câine de arie când se sperie de umbre și de foșnetul vântului ce trece prin garduri.

În schimb, sperietorile fac păduchi atunci când nu mai au pe cine iubi. Cele mai multe tot speră că, de departe, va veni cineva care le va cuprinde, tandru, în brațe. D-aia stau ele cu mâinile întinse, una la rasărit și una la apus: tot așteaptă să fie îmbrățișate. Iar fiecare sperietoare are o poveste a ei. Cum și salcâmii au poveștile lor. Dacă ești atent, pe cei mai bătrâni îi poți auzi vorbind din scorburi. Astea nu sunt mai adânci decât un pumn de copil. În ele, de cele mai multe ori, auzi glasul fetelor mari care fie au fugit de-acasă și s-au dus la oraș, să devină croitorese, fie s-au aruncat în fântâni. Câteodată poți găsi și o cheie. E toata de aur. Cine o are, poate trăi o sută de ani. Cum ar veni, până la sfârșitul lumii și chiar câteva zile mai mult.

Mama, însă, nu știe când vine sfârșitul lumii. E aproape, copile, e aproape. De sfârșitul lumii, învie morții. Toți morții. Adică bunicul, bunica, sora mea bolnavă de rujeolă, salcâmii care devin buimaci de fierbințeală și care s-au aruncat pe șinele de cale ferată, în fața locomotivei cu aburi. Vor învia și frunzele. Toate frunzele. Tot atunci, fiecare sperietoare va primi un suflet pe care să-l îmbrățișeze până când se ofilește. Vor veni și îngerii. Nu știu sigur dacă vor veni și americanii, deși bunicul p-ăștia-i aștepta. Atât zicea: Să vină americanii, futu-vă morții-n cur! Dar mult mai aproape e sfârșitul lumii. Înainte de asta, trebuie să se arate patru călăreți, fiecare pe câte un cal de-o altă culoare: alb, negru, roșu și galben. Apoi vor veni molimele pe fața pământului. Oamenii vor sângera din bube crescute sub braț. Dar asta s-a întâmplat deja. Apoi va veni războiul. Însă și asta a fost. Bunicul e cel care a fost în război. Întâi, a plecat spre stepe, la Răsărit, unde și-acolo oamenii aveau bube care sângerau sub braț. Erau bube roșii. Cum are veni, acolo vine sfârșitul lumii prima dată. Apoi a plecat spre locul unde apune soarele. Acolo, oamenii nu aveau bube sub braț, ci aveau oglinzi în care chipurile păreau strâmbe. La noi, însă, oamenii aveau bube, dar erau crescute ca o piele groasă. Cine avea o astfel de boală, se aliena definitiv și se transforma pentru totdeauna în sperietoare. De fapt, sperietorile nu sunt altceva decât oameni care au mâncat numai făină de mălai. Au tot mâncat până când au început să se certe cu pietrele. Cu zidurile. Cu copacii. Până când au uitat zilele săptămânii și până când în lume nu au mai rămas decât doruri d-alea atât de tainice că numai oasele le pot suporta. Sau sperietorile.

Iar mama tot nu știe dacă, la învierea morților, o să înviu și eu. Sau dacă voi învia copil sau bătrân. Nici de bunicul nu știe dacă va învia flăcău sau imediat după ce a venit din război, trăgându-și un picior. Uite șchiopu’, trece hopu’!

Al treilea cal care anunță sfârșitul lumii, e cel negru. Ăsta aduce foametea și vine imediat cum se termină războiul. Iar, acum, e foamete. D-aia fac și oamenii păduchi. Căci nu sunt niciodată sătui și încă nu s-a inventat mâncarea aia care să îi sature atât de tare încât să nu li se mai facă foame vreodată. Iar oamenii nu pot scăpa de păduchi nici măcar cu descântece. Și eu am păduchi. La noi în casă, ăștia cresc într-un sac, aflat lângă plită. Se hrănesc cu fum de ciocălăi și cu lumina venită de la opaiț. Iar eu, mai târziu, voi deveni un salcâm care va alerga într-un suflet spre calea ferată, așteptând trenurile cu navetiștii care, în fiecare dimineață, năvălesc spre oraș, aducând cu ei tot dorul sperietorilor rămase neîmbrățișate.

E bine la orfelinat, aşa spune mama. Orfelinatul ăsta e un fel de casă unde stau copiii fără părinţi. Aici sunt alte femei care sunt, toate, mamele copiilor. Eu nu înţeleg de ce trebuie să stau aici, că doar avem părinţi. Nici Mihăiţă nu ştie. Mama tace alb, ca sarea căzută pe jos şi strânsă cu mătura în colţul camerei. Acum, am mers la frizer, fiindcă directoarea de-acolo ne-a căutat în cap şi-a spus c-avem lindeni. Lindenii ăştia sunt nişte gândăcei, pe care-i faci de foame, şi care ţi se plimbă prin păr şi te fac să te scarpini până-ţi dă sângele. Să te duci să-i tunzi zero, spune directoarea. Apoi urlă către o altă femeie, îmbrăcată în alb: Auzi, fă, vezi să n-aibă şi scabie! Eu nu ştiu ce-i aia scabie, o să-l întreb pe tata, după ce vine de la puşcărie, unde a ajuns fiindcă a furat porumb de fiert. Aşa a spus la judecător, că a furat porumb de fiert fiindcă vroia să ne dea nouă să mâncăm, că ne era poftă. A ştiut judecătorul ce-a ştiut! Noi n-aveam poftă de porumb de fiert. Nouă ne era poftă de îngheţată. Toată vara aia, la alimentara, dintr-o bâzâitoare, aşa-i spuneam noi acelei maşini care avea două manete, una pentru îngheţată de vanilie şi una pentru îngheţată de ciocolată, un nene a vândut îngheţată la toţi copiii din cartier. Eu n-am mâncat. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar atunci n-a mai murit nimeni. Aşa că n-am avut de unde să fac rost de bani, măcar un leu, cât să-mi iau o îngheţată. Nenea de la îngheţată te şi întreba de care vrei. Iar eu ştiam răspunsul din memorie, atât eram de deştept! Combinată, nene, combinată! Adică şi de vanilie, dar şi de ciocolată. D-aia spun că tata a minţit când a ajuns în faţa judecătorului. Acolo, mama a plâns. S-a rugat de omul ăla îmbrăcat în negru, ca un dricar, să-l lase pe tata acasă, că nu poate să ne ţină singură şi că-i bolnavă. Da, că e bolnavă rău. Apoi procurorul a spus că tata merită să stea la puşcărie că, oricum, nu are grijă de noi, adică de mine şi de Mihăiţă, că e un beţiv şi că are o ţiitoare. Ţiitoarea asta e o altă femeie, dar căreia mama îi spune curvă. Iar ai dormit la curvă, beţivule, d-aia nu mai ai bani pentru copiii tăi, îl tot cicălea mama. Tata spunea că-l agasează cu gura aia a ei. O să ajungi vai de capul tău, iar el îi spunea să nu mai cobească. Acum, tata trebuie să stea doi ani la puşcărie. Iar doi ani înseamnă mult, două ierni şi două veri, adică patru vacanţe. Vecina de lângă noi, moldoveanca, a încercat s-o liniştească pe mama. Îi spunea că şi puşcăria a fost construită de oameni, tot pentru oameni. Însă mama se tot tânguia, că nu poate face faţă la doi copii şi că o să ajungă la balamuc cu atâtea necazuri. După care ofta adânc. Uite, nu mai am nici săpun în casă. Cu ce să-i spăl? Şi ne spăla cu leşie, adusă de la tuşa de la ţară.

Acum, eu stau pe scaunul frizerului, iar nenea frizerul are un aparat care te lasă fără păr. Aparatul ăsta are o lamă, îţi este trecută prin păr şi, gata, rămâi fără el. Frizerul e chior, nu vede lindenii sau nu vrea s-o supere şi mai tare pe mama. O vede că-i plânsă. Şi Mihăiţă plânge. E rândul lui să fie tuns zero, adică să rămână fără păr. În frizerie, miroase frumos: a lavandă, cu care-şi dă şi tata, după ce se bărbiereşte. Asta o face duminica dimineaţa, când mă trimite pe mine să-i cumpăr două sticle de vin de masă, dar de masă, da?, şi-o lamă de ras, de la tutungerie, unde vinde Şchiopul, aşa-i zice tot cartierul, fiindcă n-are un picior, l-a pierdut pe front. Frontul ăsta e un loc unde se adună capitaliştii care nu vor ca noi să locuim la bloc şi de la care primim banane, de la ei de la fabrică. Acolo, Şchiopul, adică vânzătorul de la tutungerie, s-a bătut cu ei. Cică le striga: De ce vreţi să furaţi copiii, mă, futu-vă-n gură de capitalişti! Frizerul o întreabă pe mama dacă vrea să ne frece şi cu gaz în cap. Mama se-nroşeşete şi-i face semn doar din ochi.Eu stau pe vine şi mă joc cu părul lui Mihăiţă, care a fost tuns de frizer. Părul lui Mihăiţă e galben şi e moale, parcă e o blană de iepure. Iar iepurele e cel mai fricos animal. El fuge foarte tare şi este alergat de vânători, care vor să-l împuşte. Câteodată, când îi este foarte frică, iepurele începe să ţipe. Iar ţipătul lui sparge ferestrele de la oraş, după care se rostogoleşte şi să scufundă în fluviu. Strigătele înecate ale iepurilor sunt liniști care te fac să plângi direct din vârful degetelor.

Mama știe să facă mâncare, cea mai bună mancare. Dimineața, adună ștevia din marginea gardului. O adună p-aia care e de culoare verde-deschis, ca pielea șarpelui după ce abia iese din ou. Mâinile mamei rup frunzele, iar în același timp vorbește cu cineva nevăzut. Eu cred că vorbește cu Dumnezeu. Of, că mi-ați mâncat sufletul!

Nu știu de ce mama spune așa ceva, căci sufletul nu se poate mânca. El e un fel de abur care coboară din nori și însuflețește lucrurile. Aburul ăsta coboară și din stele. Apoi intră în oameni. În mese. În linguri. În străchini. Intră și în animale sau păsări. În case intră direct pe coș. Sufletul casei sălășluiește în ziduri. Dacă stai cu urechea lipită de ele, poți auzi cum zidurile vorbesc unele cu altele. Și cum gem. Zidurile, de cele mai multe ori, gem de frig, mai ales iarna. Ele plâng încetișor căci nu au mănuși cu care sa-și acopere palmele. După ce le degeră palmele, zidurile încep să plângă din ferestre.

Vara, însă, casele râd. Casa noastră râde cel mai mult, mai ales când mama o spoiește cu var. Cică o face mireasă. Îi dă cu fard, ca să fie frumoasă. Cea mai frumoasă. Apoi o lipește pe jos. Adună lut și baligă, peste ele pune apă și paie, după care, repede-repede, amestecul ăsta se întinde pe jos. Iar casa se gâdilă. Se gâdilă și pământul pe care e sprijinită casa. Când râde pământul, întâi apar lumini direct din bostănării, coboară pe streșini, după care se aude un huruit de parcă trec o mie de trenuri. Oamenii sunt cei mai fericiți când râde pământul. Se închină și spun că ăsta e sfârșitul lumii. Iar când se sfârșește lumea, învie morții. Învie și bunicul, iar ăsta e un lucru minunat. Căci bunicul era singurul om care știa să vorbească cu umbrele. De cele mai multe ori le certa. Că de ce se țin după el? Că de ce-l urmăresc? Că sunt niște umbre rele, care vor să-l ucidă și să facă să-i dispară stirpea. Fugiți de-aici, umbrelor! Apoi se suia pe gard și urla că soarele e de vină că sunt atâtea umbre pe pământ. Soarele mă-tii! Și arunca cu bulgări după el.

Mama gătește sub șopron. Taie mărunt-mărunt ștevia adunată. Cuțitul mustește de atâta verde. Hârș-hârș, se aude cum taie cuțitul. Sângele șteviei se prelinge pe lama ascuțită. Ștevia, dacă nu știți, are un sânge nevăzut. Apoi mama o spală în două ape. Ca să rămână cât mai puțin praf. Căci praful nu e atât de bun, dar are și el rostul lui. Praful se pune pe lucruri, dar și pe oameni. Cu cât ești mai bătrân, cu atât aduni mai mult praf pe tine. De cele mai multe ori, praful se adună în oase. Și e rău dacă ai praf în oase, căci asta înseamnă că o să mori curând. Tușa știe asta cel mai bine. Ea îl ceartă pe tata, după ce acesta o aleargă pe mama și o zgâlțână, că nu vrea să facă avort. Praful să se aleagă de tine, bețivule!

După ce clătește ștevia și o fierbe într-o singură apă, mama o pune la prăjit, direct în curte, pe pirostrii. Pune și puțin usturoi, dar și o mână de făină. Bate repede și un ou. Sub ceaun, aruncă o mână de ciocălăi. Atunci aria începe să saliveze de poftă. Ștevia prăjită într-o lingură de ulei miroase a pui fripți. A prăjituri și a înghețată. Iar fumul ciocălăilor se urcă drept, până ajunge în al nouălea cer, unde trăiesc îngerii. Fumul se amestecă cu mirosul șteviei prăjite,. Și-ncepe să miroasă și-acolo tare bine, iar îngerii salivează de poftă. Căci îngerii sunt niște pofticioși. Ei au totdeauna fețele galbene și nu zâmbesc niciodată. Eu cred că de foame au fețele galbene. Mama știe cel mai bine asta. Ne privește lung și dă din cap încetișor. Copii, uitați cum au coborât și îngerii să mănânce cu voi! Dar noi nu-i vedem. Însă e bine că-i vede mama, așa că eu sunt atent să las pe marginea strachinei o lingură de mâncare. Să aibă și îngerii ce îmbuca. Iar îngerii, după ce mă satur eu, sunt hrăniți de mama. Ea îmi ia strachina și se duce cu ea în odaie. Are cu ea și o felie de mămăligă. E uscată, căci e de-acum trei zile. Mama se duce să hrănească îngerii cu ceea ce am lăsat eu pe margine. Se duce acolo unde dormim noi și se întoarce cu strachina curată-lună. Le-a fost foame îngerilor. Tare foame. Iar mama parcă-și înghite plânsul.

Gârla e un fel de mare care s-a născut prematur. Așa s-a născut și Mihăiță, tot prematur. Mama spune că nu a mai avut răbdare. Mătușa, însă, crede altceva: de vină e tata, care i-a dat mamei cu polonicul peste burtă. Să mori, nenorocitule! Copiii cresc, întâi și-ntâi, în burtă. E singurul loc unde ei se simt în siguranță. Cum ies din burtă, toată lumea știe, copiii încep să țipe. Bă, vroiam să mai stau, vroiam să ma stau! Așa și cu gârlele. Întâi au stat în burta pământului. Erau un fel de izvor. Apoi nu au mai avut răbdare și au ieșit în lume. N-au mai avut rabdare pentru că a venit tata cu un polonic, poc! și a lovit și burta unde se ascundea izvorul. Dumnezeii mă-tii, și pe ăsta cu ce-l cresc, fă? Acum, în loc de izvor, e o gârlă. E între casa noastră și triaj. La triaj, se leagă vagoanele unele de sufletele celorlalte. După ce sunt legate astfel, încep să viseze-mpreună.

La gârlă, tata merge rar. Îl ia și pe unchiul. Ne ia și pe noi. Bă, hai să prindem pește! Prima dată, însă, trebuie să facem baie. Cică să scăpăm de rapăn. Rapănul ăsta e un fel de praf pe care-l ai în tine și care, când și când, îți iese prin piele. E un fel de cremă cu ajutorul căreia te protejezi de ce îți este frică. Pe mine, rapănul mă protejează de păsări. Ele sunt cele care te fac să putrezești. Dacă putrezești, nu mai ai suflet. Iar la învierea de apoi nu mai ești om întreg, ci un fel de pulbere pe care o iau ceilalți pe tălpi. Dacă ajungi la Dumnezeu sub formă de pulbere, asta înseamnă că ești un suflet pierdut.

Mie, însă, îmi e frică și de apă. Apa e cea care strâmbă gura vulpilor când acestea încep să muște din vânt. Cică e prea mult și nu trebuie risipit. Vântule, pleacă de-aici! Dar vântul nu ascultă. Așa că vulpile încep și ele să latre, precum câinii sau ca dropiile care au fugit pentru totdeauna. După care se-apucă să tremure și, într-un final, încep să ardă. Vulpile care iau foc sunt cele pe care nu le pot cuprinde nici o apă.

Așa că ne bălăcim. Eu am grijă să nu-mi intre apă în urechi. Dacă-ți intră apă în urechi, apa ajunge la creier. Cine are apă-n cap, ala nu mai e bărbat. Și stau lângă trestii, să le pot auzi cum fluieră. Trestiile fluieră din broaște și din berze. Tata, însă, se bagă unde este apa mai mare. Îi ajunge până la buric. Și-l învață pe Mihăiță să calce apa. Mihăiță, însă, nu știe să calce pe ape. Isus este cel care putea merge pe ele. Avea, pe tălpi, rapănul oamenilor care au putrezit și care au ajuns la judecata de apoi sub formă de pulbere. Iar tata râde. Râde și unchiul. În vreme ce Mihăiță nu se mai vede, e tot sub ape. Iar în locul unde el s-a scufundat e doar o umbră. După care tata îl apucă de mâini și-l scoate la aer. Na, vulpeo, na și apă, na și vânt! Iar Mihăiță e o vulpe cu gura strâmbă și care latră de se aude peste tot satul. I-a intrat apă-n cap! Suli, e rândul tău, râde unchiul. Dar eu fug pe mal și mă uit cum tata îl tot bagă pe Mihăiță cu capul sub apă. Iar Mihăiță se zbate de parcă-i alergat de albine. Apoi tușește și gâfâie. Stai în apă, vulpeo, să iasă boala din tine! Să iasă turbarea din tine! După care unchiul îl ceartă pe tata. Candriule, îl omori! Iar candriul râde. În pula mea, fac altul!

Tata și unchiul prind pește cu șașmaua. Asta e un fel de plasă cu plumbi, care se aruncă în apă, apoi se trage de o sfoară și ea se strânge. Și în strânsoare rămân peștii. Și ierburile apei. Și toate umbrele lor. După care mergem în arie. Eu sunt cel care duce peștii. Sunt cărășei și bibani. Cărășeii sunt precum lamele de cuțit, au solzi argintii. Bibanii, însă, au o piele groasă și gălbuie, cu dungi negre. Mă uit și după peștișorul care-ți poate îndeplini trei dorințe. E bine, tata nu l-a prins. Se vede treaba că peștișorul care-ți îndeplinește dorințele se lasă și el prins de cei care chiar își doresc ceva cu adevărat. Tata nu-și dorește decât ca mama să nu mai poată naște. Ajunge, fă, iepuroaico! Eu îmi doresc să plouă, să crească pâini în liliacul din spatele casei și păpușa Ninei, sora mea cea mare care a murit de vărsat, să poată vorbi. Păpușa Ninei e din cârpe și n-are un ochi. Dar ea vede exact cu ochiul care-i lipsește.

Tata pune întâi pirostria. Apoi face focul din ciocălăi. Ciocălăii se bucură și ard cu flăcări vesele. Apoi pune o tablă deasupra și întinde sare pe ea. Și după ce se încinge tabla, aruncă peștii pe ea. Peștii se zbat și strigă după ajutor, dar nu-i aude nimeni. Poate doar gârla, care a rămas să cânte din trestii. În arie, însă, miroase a carne de ștevie. Miroase până la cer. Tata și unchiul mănâncă din pești. Eu și Mihăiță suntem prea mici și nu avem voie. Cică ne putem îneca cu oasele lor. Oasele peștilor îți pot rămâne în gât, dacă mănânci cu prea multă foame. Iar nouă ne e foame tot timpul, așa că nu mâncăm pește tocmai ca să nu ne rămână oasele lor pe beregată. Peștii au fost fripți fără să mai fie curățați de mațe. N-a mai avut răbdare tata, poftea la carne de pește. Și hăpăie, hap, hap, ce bună e! Carnea de pește e albă și seamănă cu pojghița făcută de lapte, când acesta începe să se-ntristeze. Mănâncă și unchiul, hap, hap, candriule, dar dulce e peștele ăsta! Noi stăm împrejurul pirostriei și ne uităm. În final, tatei i se face milă de noi. Vreți și voi, mă? Da, vrem. Și tata apasă pe burta unui caras. Din el, ies toate măruntaiele. Vă e foame, mă? Na, luați și mâncați! Și stoarce, pe rând, fiecare pește.

Singura oglindă din sat e la Mareșăleasa. Bordeiul ei nu are gard, așa că te poți strecura până în dreptul unui ochi de geam, ca să poți privi înăuntru. Ochiul de geam e oval, seamănă cu o pâine căreia i s-a umflat burta. Când ai burta umflată, asta înseamnă că ai mâncat prea multă făină de mălai. Pielea ți se-nroșește, devine mai groasă și începe să te mănânce. Apoi începi să uiți. Întâi, uiți zilele săptămânii. Apoi lunile și anii. Cum ar veni, ajungi un om fără vârstă. Oamenii fără vârstă sunt cei care au în casă oglinzi care nu spun niciodată adevărul. Mareșăleasa e un astfel de om. E grea de cap și tot nu crede că a uitat-o Dumnezeu pe pământ. D-aia o înjură și tata. Morții mă-tii, o să ne îngropi pe toți! Apoi uiți cum se numesc obiectele. Sau ce trebuie să faci cu lingurile de lemn. Te apuci să le desenezi în cupe câte doi ochi și-o gură. Abia atunci ele prind viață cu adevărat. Și-ncep să se certe-ntre ele. Când se ceartă lingurile, înseamnă că nu au la ce să mai fie folosite. Lingura care se ceartă, are-o surioară moartă. Iar eu sunt o astfel de lingură. Mă duc sub liliac și mă cert cu el. Liliacule, de ce mor copiii? Liliacul face ochii mari și ridică din umeri. E prost de bubuie liliacul din aria noastră. Se scarpină-n cap, apoi se rățoiește: Bă, lingură, copiii mor pentru că Dumnezeu are nevoie de îngeri. Când și când, ăștia îmbătrânesc și cad în câmpie, transformați în ciulini. Așa că Dumnezeu cheamă la el alți și alți copii. Îi e urât și lui, săracul, să rămână singur. Dar eu nu-l cred, așa că-i arăt limba. El râde verde, limba mea e roșie ca sângele subțiat. Dacă eram mai mic, mă chema și pe mine tata Dumnezeu, să-i fiu înger și să-i țin de urât. Dar așa, nu mă mai cheamă. Cică am început să prind prea multe rădăcini și să văd lumea cu ochii desenați în lingurile de lemn, atunci când se îmbolnăvesc de-atâta făină de mălai pe care-au mâncat-o.

Nu mă cheamă Dumnezeu la el, în schimb, mă cheamă mama. Îmi face semne s-o urmez dincolo de triaj, de gârlă și de lutărie. Și merg în spatele ei și țopăi. Mama mea e o oglindă, care-ar vrea să te cuprindă. Dacă țopăi, praful câmpiei se ridică până la cer. Întâi îți intră printre degetele de la picioare. Iar praful e cald, zici ca e lapte muls de curând. Și e bine. Soarele te-ncălzește și el. Praful te-ncălzește de la picioare, Soarele te-ncălzește de la cap. Dacă îți e prea cald la picioare, încep să te usture tălpile. După care te-apuci să plângi tot din ele. Cine plânge din tălpi, e un om care a uitat să mai meargă. Dacă te-ncălzești mai mult de la cap, începi să vezi cum sperietorile se-apucă să fugă prin lăstărișuri. Fug și gesticulează din brațe. Și țipă. Se ceartă unele cu altele, parcă sunt niște linguri care au uitat zilele săptămânii. Și lunile. Și anii. Așa că eu nu știu cum e mai bine: să-ți fie cald de la picioare sau să-ți fie cald de la cap?! Să-ți fie cald numai la piele sau să-ți fie cald până ți se-ncălzesc toate oasele și-ncep să te frigă din carne?! U-uu, sunt o sperietoare care tremură și țopăie prin praful câmpiei. Iar mama mă ia de-o ureche: Liniștește-te, măi copile!

Mama are în spate sapa. E ruginită și seamănă mai mult cu o greblă. I-au crescut dinți și râde cu gura până la urechi. Sapa e o iepuroiacă pusă pe șotii. Îi tot merge gura. E pusă pe harță de parcă a fost prea mult încălzită de Soare la cap. E o sapă nebună, care nu-și mai știe rostul. În spatele mamei, eu duc o față de pernă. Și-ajungem în mărăcinișuri. Mama lovește pământul la rădăcina ciulinilor. Ciulinii sunt fragezi și abia au făcut flori. Sunt flori mov, seamănă cu cerul când e supărat pe oameni, pe animale și pe oglinzi. Mama lovește puternic în pământul care are gura uscată de sete. Poc-poc, se aude sapa cum lovește cu dinții ăia de iepuroaică. Eu adun ciulinii în grămezi, îi pun unii peste alții, parcă sunt niște suflete care au obosit să tot crească. Îi auzi, uneori, cum se tânguie. Plâng din țepi că e prea multă lumină pe pământ și că aerul e prea puțin și mult prea fierbinte că nici nu mai poți respira. Nu poți respira, că nasul ți s-a înfundat de atâtea grămezi de praf care ți-au încălzit picioarele, începând de la tălpi. Așa că respiri cu gura deschisă. Ciulinul respiră prin florile mov, tu respiri direct pe gură, unde ți-a crescut și ție o floare de aceeași culoare în loc de limbă. Acum, e un teanc întreg de ciulini culcați la pământ. Întâi, le rupem rădăcinile. P-astea le vom mânca primele. Au gust de morcovi care au fost fierți în lapte. Apoi rupem frunzele fragede, așa vom avea cu ce face salată. Și tulpina de ciulini e bună. E foarte bună. Mai întâi, trebuie s-o lași o zi și-o noapte în apă rece, ca să-i iasă amăreala din sânge. Din asta, mama o să facă ciorbă. Tulpina de ciulin e cel mai bun cartof. Culegem și măciuliile care n-au apucat să înflorească. Și astea sunt bune de mâncat. Le ștergi puțin și le poți mânca așa cum sunt, crude. Și imediat gura ți se umple de sângele ciulinilor. E cel mai bun sânge. Ăsta te ajută să crești și să prinzi rădăcini, asta ca să nu te ia tata Dumnezeu la el și să te facă înger, numai că se plictisește el și că nu are cu cine sta de vorbă. Și umplem fața de pernă cu tot ce ne dă câmpia, când e brăzdată de secetă și de îngeri care au îmbătrânit și s-au transformat în ciulini. Rădăcini, frunze, tulpini groase, ca șerpii când năpârlesc. Iar mama e o femeie bună, tare bună. Pe drumul de întoarcere, batem la ușa Mareșălesei. Bună-ziua, tușă! Bună-ziua. Și-i lăsăm și ei din ce am adunat noi. Facem asta doar pentru a-i vedea oglinda aia fermecată, care arată numai ceea ce vrei tu să vezi. În oglindă sunt pâini cu burta umflată. Sunt parfumuri franțuzești. Sunt oameni care dansează ținându-se de mâini. Sunt și vitrine pline de prăjituri. Mă uit și eu în ea. Și văd doar o lingură căreia i-am desenat doi ochi și o gură. Și o sperietoare care a fost prea mult arsă de Soare la cap. Așa că încep să gesticulez și să urlu. Mamăă, mamăă, oglinda asta e mincinoasă. De ce minte oglinda, mamă, de ce? De furie, o arunc de pereții de lut. Oglinda se sparge, iar mama se ia cu mâinile de păr. Ce-ai făcut, copile, ce-ai făcut? Se crucește și Mareșăleasa. De-acum, în câmpie vor fi șapte ani de ghinion.

Nu sunt… poets & writers. Nu am astfel de ambiții, de fantezii. Dar nu ascund faptul că trag nădejde că, în timp, măcar o filă din ceea ce scriu va putea sta în picioare, la judecată.

Ortodoxia şi românismul în trecutul nostru

Posted by Stefan Strajer On May - 19 - 2015

Ortodoxia şi românismul în trecutul nostru

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan)

Câteva reflecţii

Vremurile pe care societatea românească le parcurge astăzi ne obligă mai mult ca oricând să reflectăm asupra importanţei incontestabile pe care a avut-o ortodoxia în trecutul nostru. Este bine cunoscut că biserica ortodoxă la noi a fost de-a lungul timpului vrednică de încrederea neamului. Neamul mergea la biserică şi biserica mergea la neam, rezultând o adevărată contopire a noţiunilor de român şi ortodox, cristalizată în expresiile „legea românească” şi „legea strămoşească”.

Considerată „scut şi pavază” pentru neamul românesc, se impune să observăm că ortodoxia românească nu a decretat sfinţi, dar a făcut din credincioşii săi fii buni ai bisericii şi ai statului. Nu a decretat mucenici, dar a avut mucenici, martiri ai crucii, care totodată erau vajnici apărători ai românismului.

Marile servicii pe care biserica ortodoxă le-a adus neamului românesc au fost consemnate fără echivoc în istoria noastră, istoria bisericii fiind parte integrantă a acesteia. Întrucât prea s-au dat uitării în ultimul timp meritele ortodoxiei în trecutul nostru, o sumară evocare a lor este, desigur, necesară, utilă şi benefică.

Savantul Nicolae Iorga, autor al cunoscutei „Istorii a religiei ortodoxe şi a vieţii religioase la români”, constata că „mulţumită unui şir întreg de împrejurări, a căror urmărire nu poate intra aici, poporul român a fost legat în imensa lui majoritate de ortodoxie, pe care a interpretat-o în sensul său, care nu este nici grecesc, nici sud slav, nici rusesc, şi care are acelaşi caracter pe care îl are şi viaţa generală a românilor, caracterul acela patriarhal, sătesc, ţărănesc, lucrul de căpetenie fiind preotul sau popa şi nu episcopul, mai ales toate gradele care sunt în episcopate, acestea fiind lucruri mai târzii, în legatură cu o dezvoltare dusă mult mai departe şi cu anumite influenţe străine. Biserica noastră nu este episcopală, exarhală şi culturală în rândul întâi, ci una din manifestările acelui spirit popular care formează caracteristica generală a atâtor veacuri din trecutul nostru”.

Profesorul nu putea să nu sublinieze rolul uriaş al religiei ortodoxe, ca sinteză a neamului românesc în însăşi perpetuarea fiinţei noastre etnice. „Azi – afirma el – noi nu părăsim ortodoxia nu pentru ce ne-a dat ea, ci pentru ce i-am dat noi. Există o sinteză religioasă în chiar sufletul nostru”, care conform spuselor sale ar fi preluat din vechiul fond „elemente geto-trace” şi „elemente care s-au numit mai târziu bogomilice”. Este de notorietate că istoricul aprecia cu atât mai mult ortodoxia cu cât ea s-a păstrat la marginile vieţii şi culturii populare.

Este demn de remarcat că în spaţiul ocupat de daco-români originea mesajului creştin a fost apostolică: în partea de vest au propovăduit ucenicii Sfântului Pavel, iar în partea de răsărit şi pe țărmul Mării Negre au propovăduit Sfântul Apostol Andrei şi ucenicii săi.

Dintotdeauna centrele episcopale de la Dunare şi chiar cele de peste Carpați au gravitat în zona de influenţă a Constantinopolului, episcopii fiind hirotoniți de episcopii din vestita capitală a imperiului. Un exemplu este episcopul Teotim de Tomis care a fost hirotonit de Ioan Gură de Aur. Nu impieta cu nimic faptul că aici se vorbea o limbă latină, ştiut fiind că până în secolul al VII-lea limba oficială la Constantinopol a fost latina. Totodată, cam tot până atunci, la Roma, limba oficială a bisericii era greaca, limba ce se păstrează şi astăzi în unele răspunsuri din missa romană (de exemplu, „Kyrie eleison”, Doamne miluieşte).

Echidistant vorbind, trebuie să recunoaştem ca dintru începutul istoriei neamului românesc biserica a fost temelia societăţii, temelia existenţei acestui popor. Biserica a fost şcoala poporului, şcoala de morală şi lumină, şcoala de ordine şi disciplină, şcoala de iubire şi de frăţie, pentru că biserica noastră a fost şi rămâne şcoala naţională, iar clerul nostru este, de asemenea, naţional.

O caracteristică însemnată ce o distinge de celelalte biserici din rândul bisericilor creştine naţionale este aceea că biserica noastră a evoluat cel mai strâns împreună cu naţiunea decât oricare altă biserică naţională. Peste tot, la ruşi, la bulgari, la armeni, la greci, biserica s-a luptat să ia locul vechii biserici păgâne existente la apariţia creştinismului, cunoscut fiind că toate popoarele creştine au avut un trecut păgân, urmat de o perioadă de încreştinare care a dărâmat altare vechi şi a înlăturat vechi credinţe. La noi, credinţa şi organizarea religioasă nu au fost adoptate ca impuse prin forţă, ci s-au dezvoltat încet şi organic în acelaşi timp cu formarea şi consolidarea poporului român. În mod evident, este vorba de un proces de fericită împletire a celor două elemente în fiinţa românului, credinţa creştină prefacându-se în lege strămoşească şi contopindu-se cu fiinţa noastră etnică, iar organizarea bisericească închegându-se în armonie cu organizarea politică a elementului etnic.

Din punct de vedere al spiritualității creştine, ortodoxia este deasupra intereselor pământeşti, fondul său fiind o revelaţie. Chemată să păstreze învățămintele lui Hristos în forma nealterată, ea poate fi înţeleasă prin cercetarea tradiţiei şi nu prin modernizare în spiritul vremii.  Tradiţia se constituie din adevărurile, învăţăturile, anumite practici şi ritualurile liturgice predate de Iisus ucenicilor săi, neconsemnate de Scriptură, dar transmise de biserică prin viu grai, din generație în generație. Din contra, românismul este spiritualitatea care ne permite să mergem cu vremea, deci să ne modernizăm, fiind „eticul care purifică etnicul nostru pentru a-l pune să creeze opere originale”, cum spunea un apreciat teolog. Altfel spus, ortodoxia înseamnă tradiţie, iar românismul este vocaţie.

Se cuvine să mai subliniem o realitate de necontestat. Românul a avut dintotdeauna două pasiuni, componente organice şi esenţiale ale vieţii lui: pământul şi credinţa. În concepţia sa profundă, din pământ curge viaţa trupului, iar din credinţa sa în Dumnezeu, viaţa sufletului, viaţa lângă pământ şi lângă Dumnezeu fiind unica viaţa bine hrănită, singura viguroasă sub aspect fizic şi moral-spiritual.

Este îngrijorător ce se petrece în România unde în prezent religia este materie opţională, predarea religiei în prezent iscând vii controverse în societatea românească, dar şi pe scena politică. Personalităţi remarcabile au susţinut că România, prin tradiţia şi istoria ei europeană, se numără printre statele care asigură libertatea învățământului religios datorită contribuţiei educaţiei religioase la formarea şi educaţia tinerei generații în spiritul valorilor autentice. Cercetarea naţională efectuată recent arată că pentru 85 la sută dintre tinerii din România credinţa religioasă constituie o valoare fundamentală, cu o importanţă decisiva în viaţa proprie. Este trist şi, totodată, alarmant că sondajele şi reportajele relevă cunoştinţe precare la unele segmente de populație, exemplele fiind chiar revoltătoare: indivizi care nu ştiu ce se sărbătoreşte la Paşti şi la Craciun, unii care cred că preotul din sat este autorul Bibliei sau alții pentru care Sfântul Gheorghe este o piață, iar Bunavestire o stație de metrou…

romania-nationalist-ortodoxa

Gândul mă duce obsesiv la constatarea pe care Dan Puric, acest strălucit şi neobosit apologet al ortodoxiei, o exprima cu amărăciune cu câțiva ani în urmă: „Oboseala de a fi român a devenit indiferenţă, pentru ca, apoi, să o trăim astăzi în mod difuz, ca pe o ruşine. Uşor jenaţi de românitatea noastră, ne strecurăm prin lumea modernă, ca şi cum am purta o haină veche. Deplinătatea de a fi român, ca model interbelic al acestui neam, pare o statuie distrusă barbar de vitejii contemporani, încălecați pe caii iuți ai lipsei de conştiință”.

Rolul deosebit pe care l-a avut biserica noastră ortodoxă în decursul istoriei românilor rezidă în mod sintetizat şi din aprecierea pe care ilustrul nostru istoric din care am mai citat anterior, Nicolae Iorga, a enunțat-o după cum urmează: „Mitropoliţii, episcopii şi aşa adesea ori şi smeriții călugări ori umilii popi de mir au dat-o poporului, ei singuri aproape, toată învăţătură, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi nevoile lui, a sprijinit statul fără să se lase a fi înghiţit de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei româneşti, dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi… Istoria bisericească a românilor constă şi există în această calitate din necontenitul joc de înrâuriri culturale, de mişcări în domeniul ideilor, de schimburi de conştiință, de colaborare pe teren cultural, cu ţintă religioasă osebitoare în tot cuprinsul neamului. E urmărirea pe bază națională, în hotare naţionale, în condiţii sufleteşti naţionale, a acelor legături dintre oameni ca suflete vii răspunzătoare, dăruite cu nemurire(…)”.

În fine, cred că scurtele mele reflecții nu pot conduce decât la concluzia că biserica ortodoxă a fost şi va rămâne una dintre instituţiile fundamentale ale României. Ea a participat la toate marile înfăptuiri, dar şi la perioadele de restrişte din istoria noastră. Biserica ortodoxă a promovat cultura românească şi a cultivat limba română, dovadă de necontestat fiind faptul că poporul român este al doilea din Europa, după germani, care a avut Sfânta Scriptură tradusă în limba sa.

Interviu cu scriitoarea Simona Tănăsescu

Posted by Stefan Strajer On May - 19 - 2015

Interviu cu scriitoarea Simona Tănăsescu

Autor: Ana Moroşanu Magdin (Bucureşti)

Simona Tănăsescu, una dintre cele mai bune ştiriste din România, îşi va lansa în curând, cea mai aşteptată carte care îţi induce o stare de visare către o altă lume şi către alte dimensiuni, ,,Ciclul vital 9 – Pe gaura cheii”

            *

Ana Magdin: Simona Tănăsescu, îmi amintesc ce ştiri interesante făceai tu pentru o anumită televiziune din România. Spune-mi te rog, din punctul tău de vedere, cât de important este mesajul care se transmite prin formularea unei ştiri?

Simona Tănăsescu: Înainte de a-ți răspunde la orice întrebare, vreau să-ți mulțumesc că ți-ai rupt minute prețioase din viață, timp în care ţi-ai îndreptat privirea spre mine, un om mic, o altă persoană din mulțime. Trebuie să-ți mărturisesc că am mari emoții, este pentru prima dată când nu sunt eu cea care pune întrebările, ci persoana care răspunde.

Ei bine, am să-ți răspund la întrebare, începând cu însăși definiția de „știre”. Acest substantiv face trimitere clară către cunoaștere, cunoștință, veste, informație scurtă despre eveniment, noutate. Debutul meu în televiziune s-a făcut începând de jos. Acum, cuvântul „jos”, cel puțin pentru mine, înseamnă top, vârful piramidei. Îmi amintesc cum mi s-a dat un microfon, un operator și mi s-a spus să ies pe stradă și să mă întorc cu o știre. Habar nu aveam ce însemna asta, habar nu aveam ce avea să mi se întâmple. La întoarcerea în redacție mi s-a spus „ai încercat asta nu înseamnă că ai și reușit”. Au urmat zile în care nu făceam altceva decât să citesc. Nu orice, nu pe oricine, decât ziariști consacrați la vremea respectivă. Unul dintre şefii mei de atunci, Ionel Bara sau Jimmi Bara, după cum mulți îl cunosc, mi-a spus doar atât: „Mergi la eveniment. Deschide ochii mari, ascute-ți auzul. Nu îmi veni cu o știre din mapa de presă. Înțelege ce se întâmplă. Înceracă să scrii folosind cuvinte simple, astfel încât, oricine să poată să înteleagă ceea ce ai vrut să spui. După ce ai scris, sună acasă, citește-i mamei și întreab-o dacă a înţeles ce ai spus”. Inițial, vroiam să îl întreb, de ce tocmai pe mama?!? Abia ulterior aveam să înțeleg că mama era însăși telespectatorul, cel care urma să fie informat și cel mai aprig critic al meu. Așa că, revenind la întrebarea ta, din punctul meu de vedere, știrea trebuie să conțină informația brută, corectă, nedeformată, iar tu, cel care o redactezi nu ai voie să te implici afectiv. Rolul tău este de observator, iar mesajul trebuie să fie simplu, curat și înțeles de toată lumea la fel, indiferent de pregătire sau statut social. Cât despre importanța lui? Atâta timp cât mesajul este perceput corect, importanța, fiecare i-o accordă în funcție de interes.

Ana Magdin: De ce crezi că în România, la aproape toate televiziunile de ştiri, tot ceea ce ni se transmite este negativ şi ce consideri că trebuie făcut pentru ca românii să nu mai fie atât de stresaţi din cauza mesajelor transmise de televiziuni?

Simona Tănăsescu: Aici am să răspund privind în două direcții: de unde vine știrea și unde se îndreaptă și care este ecoul ei.

Am să încep cu ce se întâmplă în România, unde, cel puțin din punctul meu de vedere, știrea propriu zisă s-a transformat în verdicte. O știre nu înseamnă doar scoaterea la iveală a lucrurilor urâte și negative. Din păcate, la noi, în România lui 2015, asta se întâmplă. Jurnaliștii, reporterii, nu mai caută noutatea, ineditul, ci scormonesc continuu într-un trecut, la fel de real ca și prezentul, uitând de fapt că în anii trecuți, își puneau numele pe știri scrise pozitiv, ce înfățișau de fapt aceleași personaje pe care le așteaptă acum în fața Parchetului General. Ştirea lor, acum, are în prim plan, anii de detenție, care, poate, ar urma să-i aibă fiecare. Și nu asta ar fi marea problemă, ci conținutul general al jurnalelor în sine. Toate încep cu morți, răniți, violuri, copii bătuți și se termină în aceeași notă. Nu este normal, asta nu reflectă normalitatea unui popor, deși, dacă te uiți la cifrele de audiență, ai spune că românii sunt atrași de toate aceste nenorociri. Și, atunci, de ce nu ne mai miră că nu mai zâmbim pe stradă? Că la școală, copiii, pun pariu pe câți ani va lua Udrea sau dacă Zăvoranca face sau nu face farmece la mormântul mamei? Și așa viața oamenilor este grea și plină de neajunsuri. Când ajungi după o zi grea acasă și te așezi seara la masă, dai drumul la televizor nu vezi și nu auzi decât știri negative, care nu fac altceva decât să te încarce la fel de negativ.

2

 

Foto. Simona Tanasescu cu Ilie Nastase

Scurt, am să fac referire și la ecou. Ne dorim o Românie modernă, o Românie puternică în Europa. Acum am realizat că, fără să vreau, m-am folosit de un fost slogan electoral. Nu aici am vrut să bat ci la realitatea existentă în această exprimare. Ei bine, niciodată nu vom reuși nici măcar să punem o cărămidă în acest sens. Puterea unui popor constă în sănătate, cultură și economie. Luând de la coadă la cap, cum să vină investitorul în România, când nici nu apuci să faci o societate, că DNA-ul și mascații te ridică din pat? Cum să vină europeanul în România, dacă în ziare și la televizor, vede că educația și cultura, sunt trecute cu mari minusuri în orice propoziție? Cum să vină străinul într-o Românie Europeană în care nou-născuții mor pe capete, bătrânilor le este frică de bătrânețe și își înjumătățesc doza de medicamente pentru a le ajunge toată luna, iar tânărul, face infarct și moare punându-i-se diagnostic de depresie, de exemplu. Și toate acestea, vin, evident, pe fondul unor sisteme defectuase dar și din cauza știrilor ce străbat toate canalele. Mă întreb continuu de ce nu avem și știri frumoase, pozitive. Avem minți luminate, talente la tot pasul, valori și medici desăvârșiți. Despre toate acestea, care sunt tot adevăruri românești, nimeni nu se mai sinchisește să scrie, să dea practic știrea. Și cred că așa am răspuns și de ce este nevoie. Este nevoie ca lumea să redescopere valorile neamului nostru.

Ana Magdin: Ştiu că în curând, vei lansa pe piaţa românească şi internaţională, o carte cu o abordare unică! Poţi să ne povesteşti ce mesaj doreşti să transmiţi prin intermediul acestei cărţi?

Simona Tănăsescu: Pe lângă Astrid, fetița mea de 4 ani, această carte, care urmează să o public în curând, este una dintre cele mai mari bucurii ale sufletului meu. Pentru mine nu este o simplă carte, este într-un fel o regăsire a mea, o reîntoacercere după mulți ani, la ceea ce mi-a plăcut dintotdeauna să fac: să scriu. Modul în care am făcut-o a reușit să mă surprindă chiar și pe mine. Eram obișnuită să văd, ca apoi, să dau știrea. Îmi luam repere, pe care ulterior le valorificam. Ei bine, această carte mă poartă dincolo de limitele pe care știam că le am. Nu a fost nimic gândit, nu am făcut nicio cercetare înainte, ci, pur și simplu, a venit, atunci când aveam cea mai mare nevoie. Mesajul cărții, nu vreau să îl dezvălui acum. Acesta va veni odată cu apariția celor trei părți, căci vor fi trei la număr. Mesajul meu în schimb, este unul către mine, în primul rând și către toți cei care vor dori să-l primească: avem două mari datorii în viață – prima, să o ducem până la capăt iar cea de-a doua, să lăsăm ceva în urma noastră. Eu nu știu dacă am să pot construi case, palate sau să strâng averi. Știu sigur acum, că eu, voi lăsa o carte, poate mai multe, și, odată cu ea, o parte din sufletul meu.

Ana Magdin: Simona, mi-ai dat să citesc multe pasaje din cartea ta. Mărturisesc că din punctul meu de vedere, această carte, are un mesaj divin, este o adevărată terapie pentru minte şi pentru suflet, îţi induce o stare de visare către o altă lume şi către alte dimensiuni. Te rog să scrii pentru cititori, un pasaj, care îţi încântă sufletul şi care înseamnă ceva pentru tine.

Simona Tănăsescu: Ţi-am dat multe pasaje din cartea mea ca să le citești, tocmai pentru că aveam și am încredere în judecata ta. În plus, acum, tu erai „mama” care urma să citească și de la care aveam nevoie să îmi spună dacă trăiește odată cu personajul meu. Eu eram obișnuită să mă folosesc în televiziune şi de imaginile operatorului pentru a transmite mesajul. De multe ori, ele erau mai sugestive decât orice încercare de descriere. Acum, în schimb, am încercat ca doar prin cuvinte, imaginea să-ți apară clar, înaintea ochilor. Nu știu cât de divin este mesajul, aștept cu mare emoție, verdictul cititorilor. Ceea ce pot spune este că, fiecare personaj, fiecare etapă descrisă nu este doar o înșiruire de cuvinte. Am încercat să trăiesc, să mă identific cu fiecare subiect în parte, pentru a îl înțelege eu, înainte de orice. Sunt momente în care, am sentimentul că, personajele îmi sar din paginile scrise, atrăgându-mi atenția unde greșesc sau încurajâdu-mă să continui. Am să-ți redau două pasaje. Unul, pentru ca toți cititorii tăi să înțeleagă ce ai vrut să spui prin „abordare specială” și încă unul, pe care îl consider eu plin de acea încărcătură emoțională de care îți vorbeam:

„Dumnezeii noştri, pentru care ne luptam cu putere şi în care credeam că ne vor apăra şi păzi de rele, s-au dovedit a fi doar chipuri cioplite. Atotrenăscătorul. Doar EL era cel care exista cu adevărat. El, cel care a creat lumea şi pământul, EL, cel care a dat naştere vieţii, luminii şi întunericului. EL, cel care a inventat OMUL. Adevăratul Lui nume era de nepronunţat. Unii, puţini cei care scăpaseră de Convertire, rebelii, spuneau că Atotrenăscătorul vine după Planeta Hipofizis, aflată la multe miliarde ani-lumină, faţă de Pământ. Se spunea că hipofizienii, pentru a putea supravieţui, aveau nevoie de materie pură, ceea ce urma ca noi să devenim după cea de-a noua viaţă. Pământul se schimbase. Viaţa pe Terra nu mai era aceeaşi. Atmosfera era pură, curată, apele mărilor şi oceanelor erau de un albăstrui infinit, râurile şi pârâurile îşi trasau drumul după bunul plac, aşa cum încercau şi oamenii înainte de Invazie. Nu mai exista poluare. Prezenţii locuitori ai Terrei, nu se mai luptau între ei, nu mai exista criminalitate, nu mai existau săraci sau bogaţi, nu mai existau bani. Se lăsase liniştea, se auzeau cântecele păsărilor şi bătăile de aripi ale fluturilor. Realitatea era un echilibru perfect în urma depăşirii graniţelor cunoaşterii.”

„Primele luni de după despărțire au fost grele, pentru ca următoarele ce aveau să se scurgă să devină insuportabile. Trecerea timpului nu avea niciun efect asupra mea. Sentimentele mele se reinventaseră. Nu mai reprezentau stări de spirit, ci detalii amanunţite ale durerii. Mergeam ca o nebună pe stradă gândindu-mă la o moarte uşoară, iar ideea că André s-ar putea întoarce la mine, mă reanima de fiecare dată, dând agoniei un aer amuzant, comparativ cu focul din inima mea. Când simţeam că nu mai pot, mergeam în faţa clădirii în care stătea, îl aşteptam ascunsă şi îmi hrăneam sufletul cu umbra lui ce se oglindea în geamurile blocului. Şi mergeam acasă, unde mă găsea dimineaţa mai distrusă decât intrasem în noapte. După ce am plecat de la André, nu am avut puterea de a mă întoarce în casa părinţilor mei. Aveam nevoie de intimitate, pentru a-l putea jeli pe el. Aveam nevoie de singurătate pentru a putea urla, fără a mă auzi cei din jur, ori de câte ori închideam ochii şi-l vedeam. Amintirea devenise hrana mea zilnică. Dormeam nopţi fără de vise şi trăiam zile fără de viaţă.”

IMG_0947

            Ana Magdin: Cam în ce perioadă a acestui an îţi doreşti să faci lansarea cărţii?

            Simona Tănăsescu: Mi-aș dori foarte mult ca în luna august, a acestui an să pot face și lansarea primei părți, care se va numi, ,,Ciclul vital 9 – Pe gaura cheii”.

            Ana Magdin: Simona, spune-mi te rog, ce ai vrea să elimini, ce ai vrea să adaugi şi ce ai vrea să păstrezi în viaţa ta, pentru a fi aşa cum îţi doreşti?

            Simona Tănăsescu: Ce vreau să elimin din viața mea? Momentele în care mă simt neputincioasă. Ce vreau să adaug? Mai multă răbdare și înțelepciune. Ce vreau să păstrez? Vreau să mă păstrez pe mine și să nu uit niciodată de unde am plecat.

            Ana Magdin: Ce locuri îţi bucură sufletul şi viaţa?

            Simona Tănăsescu: De curând, am descoperit locul care îmi bucură sufletul: Parisul. De aproape șase ani de când stau mai mult în Belgia, soțul meu a încercat de nenumărate ori să mă ducă la Paris și, tot de atâtea ori, am găsit diferite motive să amânăm, de fapt să amân plecarea. Acum, cred cu tărie că, atunci nu era momentul. Trebuia să mă reapuc de scris pentru a vizita metropola. Acțiunea în sine a cărții se derulează la Paris. Nu puteam descrie fără să văd, fără să simt, așa că, fără să îmi dau seama, Parisul, a devenit locul meu preferat, cu precădere, piațeta artiștilor de la Sacré Coeur. În schimb, locul care îmi bucură viața, va rămâne veșnic România. Și acum, cu părere de rău și sinceritate, vin și spun că, sunt momente în care tot ceea ce se întâmplă aici, începe să-mi sufoce această bucurie și găsesc că este total nedrept.

            Ana Magdin: Eşti una dintre cele mai frumoase soţii de europarlamentar. Te rog să ne spui ce faci ca să arăţi atât de bine, ai un anumit mod de viaţă, ai o alimentaţie specială, faci sport, cum te îngrijeşti?

            Simona Tănăsescu: Îţi mulţumesc pentru că mă vezi aşa! Oglinda mea de acasă, îmi spune mereu: „stai liniștită că nu ești printre cele mai frumoase!”. Și culmea, în loc să mă supăr, mă relaxez, știind că pot mânca orice măr vreau eu, fără ca să existe riscul de a fi otrăvit! Sincer, fără falsă modestie, niciodată nu m-am considerat o frumusețe. Sunt un om normal, o femeie normală. Mă poți găsi într-o zi aranjată sau chic și la fel de bine mă poți întâlni în pantaloni de trening, cu unghiile nefăcute, pentru că tocmai făceam curat în casă. Încerc să fiu o femeie îngrijită. Pentru mine, pentru soțul meu și nu în ultimul rând, pentru Astrid. Eu, de exemplu, dintotdeauna am admirat-o pe mama, care, indiferent cât de obosită era, își găsea două minute și pentru ea, pentru ca eu, să nu cresc cu imaginea unei femei neglijente. Cât despre întreținere, am ajuns să cred că și ciocolata poate avea farmecul ei, uneori. Aș minți să spun că fac sport zilnic sau că umblu prin saloane. Încerc să mă mențin, așa cum pot. Dintotdeauna curele de slăbire au făcut parte din obiectivul meu zilnic. De multe ori îmi reușeau iar alteori, nu!:) Până la urmă, totul ține de moment.

            Ana Magdin: Ai o familie foarte frumoasă, eşti o femeie împlinită, cu un soţ care te iubeşte, o fetiţă deşteaptă şi frumoasă ca o prinţesă, care, este lumina vieţii voastre. Cum vă petreceţi timpul liber când sunteţi împreună toţi trei?

            Simona Tănăsescu: Da, am și mulțumesc Cerului pentru asta! Uitându-mă în jurul meu văd cât de greu este ca în ziua de astăzi să ai o familie și cât de greu este să poți rezona cu omul de lângă tine. Ca în orice căsnicie, avem și noi momentele noastre dar important este că mereu le-am putut depăși și cred că am tras și învățăminte. Dincolo de toate, viața noastră se învârte în jurul lui Astrid şi a Sandrei, fiica cea mare a soțului meu și a Parlamentului European. Ciprian Tănăsescu, soțul meu, face parte din categoria politicienilor atipici, dedicat și foarte conștiincios. El este de principiu că trebuie să fie zilnic prezent la Parlament, la birou, făcându-și treaba pentru că acolo este serviciul lui. Că nu se simte bine sau că este obosit, nu lipsește o zi. În rest, când mai avem câteva zile libere suntem în țară sau colindăm parcurile de distracții, spre bucuria fetiței noastre.

            Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

            Simona Tănăsescu: Pentru românii de pretutindeni, respectul meu! Sper să îşi găsească puterea de a fi mai uniţi, mai mult ca niciodată. Sper ca într-o buna zi, dintre ei, să se ridice o voce care să spună lucrurilor pe nume. Şi mai sper, tot că într-o bună zi, cineva să realizeze că românii de pretutindeni au valori morale bine impământenite.

Ana Moroşanu Magdin

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors