Archive for the ‘Cultural’ Category

tete-a-tete, NIG și Poezia FR

Posted by Nuta Istrate Gangan On September - 22 - 2015

10442495_10203627407700590_4024968619646237563_n

 

Sunt cuvinte care ţi se strâng sub piele discret, ca nişte senzori care-ţi monitorizează trăirea şi sunt cuvinte care îţi explodează în inimă ca un glonte care îşi ştie precis ţinta.

Sunt cuvinte care ţi se desfac în sânge ca nişte nuferi roşii în nopţile cu lună plină şi cuvinte care ţi se închid pe buze ca un sărut stingher…

Cuvinte care jefuiesc şi cuvinte care mângâie…
Cuvinte tari ca un shot de jack care îţi intră direct în venă, invaziv, narcotic, delirant şi cuvinte care îţi ating o fibră a sufletului aşa cum degetele unui chitarist ating uitat şi îndelung corzile unei chitare…
Uneori aceste cuvinte se strâng în poezie. O poezie care îţi reaminteşte că oamenii nu sunt decât particule ale unui întreg risipit.
Nişte întâmplări…
Întâmplări care se iubesc şi se urăsc, se împart şi se despart, se răsfiră şi se adună..
Vieţi, cărări, destine.
Doar întâmplări.
Şi din toate aceste întâmplări, peste ani şi ani, scrijelite, tandre sau aspre, spuse sau nespuse, vor rămâne doar cuvintele…

 
Florin Rădulescu – Poezie

 

simple amănunte

 

Motto:
poate că sunt doar un infractor
care ți-a furat zâmbetul
și l-a ascuns sub piele
pentru vecie

Freya

cuvintele au murit la datorie
frumos aliniate
eroic chiar
în războiul buzelor noastre
au săpat zadarnic tranșee
sub coastele verilor
fierbinți mereu atât de fierbinți
atât de lascive
ascunzători inutile
pentru o nefericire comună

cuvintele au murit frumos
mitraliate de ultimul tău sărut
secerate de ultimul meu rămas bun
atingerile sunt acum departe
de pielea asta tocită
de amănunte inutile
simple amănunte
la fel de simple
ca
un
te iubesc

 

 

la capătul unei iubiri oarecare

 

stăm ca doi străini
la capătul unei iubiri oarecare
de cealaltă parte
frumos înrămate
niște amintiri oarecare
o mare albastră
atât de albastră
și o fărâmă de vară

pe atunci
respirația ta mi se odihnea pe palme
nu știam cum să evadez din ochii tai
nedumerit că am descoperit paradisul
nedumerit că aerul meu
înoată într-o mare albastră
atât de albastră
îmi erai ultima fărâmă de vară
la capătul unei iubiri oarecare

 

 

nu-i așa

 
nu-i așa că e doar o vedenie
o crudă întâmplare
că rasuflarea ta mi s-a smuls din carne
din os
și mă doare

nu-i așa că nu există verde
că iubirea e aroganță
că gândurile noastre împreunate
sunt doar o așchie
de speranță

apropierea ta agățată de piele
adâncă mi-e tot mai adâncă
iubito nu-i așa că
aerul dintre noi uneori
se transformă în stâncă

nu-i așa că ți-am dorit doar umbra
încolăcită de mine
că marginea cuvintelor
e doar sângele pulsând
în mișcări rectiline

nu-i asa că n-ai plecat niciodată
iar eu n-am rămas
două povești oarecare
despărțite de timp despărțite
de un singur pas

 

 

Baroc

 

Iubește-mă-n noapte, baroc,
E ceasul când, palizi și goi,
Oprim anotimpul în loc,
Ai buze cupide și moi,

Sădește în mine, adânc,
Parfumul acesta al tău ,
Speranța s-o țin la oblânc
Când mân disperarea spre hău.

Mai spune-mi că-ți sunt și că-mi ești,
Mai joacă-mi orbirea la zar,
Fereastra acestei povești
N-o-nchide. Nu încă. Nu iar.

 
înghit durerea, mă gândesc la tine (sonet)

 

înghit durerea, mă gândesc la tine,
la coapsa ta-n amurguri anxioasă,
ce-și odihnea lehamitea pufoasă
sub umbra unei pofte levantine

și mi-a lăsat iubirea-n prag, borțoasă,
sedusă-n pârg de șoapte curviștine,
despoi concupiscențe de aldine
și încă te visez, intravenoasă,

nu mă urî, ți-am bulversat sticleții
din minte, cu o simplă ambuscadă,
te mușcă bleu de gleznă o șaradă,
când ești cu amintirea-mi goală-n cadă,

și când te strâng cu dragoste pereții
o să observi că azi sunt fiul ceții…

 
Serial Killer

 

să nu-mi vorbești despre singurătate
nu face asta
am sugrumat umbra ei
cu mâinile goale
sau
măcar am încercat
nu mă poți condamna
țin în brațe
amintirea ta
ucisă
în fiecare seară

 

 

Icoana ta o scrijelesc cu spada (sonet)

 

Icoana ta o scrijelesc cu spada
Indiferenței oploșite-n vine,
Sunt mlaștină de puhave rutine,
N-am lacăte să-ntemnițez tornada

Ce-a deflorat iubirea din retine,
Retras în turn, voi comanda rocada
Șaradelor, am îngropat balada,
Cu hangerul uitării-nfipt în mine.

Mă chemi pe sub iașmac de fum, ispită,
Dar azi, strivesc romanța dintre noi,
Și ochii mei sunt morți, niște strigoi,
Sărmane umbre rătăcind în ploi;

Duc flamura iubirii, hăcuită,
Nu te cunosc. Tu nu mi-ai fost iubită!

 

somewhere in time

 

undeva
pe o plajă
într-un vis cu gust de femeie
amintirea ta aleargă desculță pe nisip
îmi zâmbește
ca și cum
inima mi-ar fi întreagă
ca și cum
n-aș fi murit atunci

HAIKU și SENRYU – Gențiana Groza

Posted by Gabriela Petcu On September - 14 - 2015

HAIKU PRINTRE PETALEGentiana

Gențiana Groza

 

*La geamul casei-

florile magnoliei

în zori de Prier

 

*Surâsul de prunc-

aripi de barză

fâlfâind peste casă

 

*Printre narcise-

Doar un gândăcel grăbit

Căutând locul

 

*Cais înflorit-

dulceața nectarului

plutind în aer

 

*Liniștea nopții-

razele lunii printre

merii în floare

 

SENRYU estival

 

***Tolănit pe plajă-

un greier între scoici

ascultă sforăitul

 

***Ruptură în gard-

capra vecinului

caută curtea

 

***Piele cu arsuri

După ce-a stat la soare-

Tatuaj splendid

 

tête-à-tête, NIG și Oana Maria Covaci, artizan

Posted by Nuta Istrate Gangan On August - 26 - 2015

 

11950808_945682215498835_2017796341_n

Delicateţe, eleganță, chic, culoare, pe de o parte; talent, muncă asiduă, meticuloasă, tehnică şi nu în ultimul rând, răbdare; asta am văzut pe pagina de  artist a Oanei.

Oana Maria Covaci este un artist care îmbină culorile, formele şi texturile pentru a crea unele dintre cele mai frumoase coliere pe care eu am avut ocazia să admir. Şi vorbesc din punctul de vedere al  fashionistei, pentru că sunt un fan recunoscut al accesoriilor.

Colierele semnate Oana Covaci  adaugă un accent de eleganţă şi rafinament la o rochie de seară, o notă de chic la un casual outfit. Şi multă, multă feminitate în ambele cazuri.

 

NIG: Oana, ai mâini de artizan. Când a început această pasiune a ta pentru bijuteriile handmade?

OMC: Acum câţiva ani, vreo 6, am început să-mi doresc foarte tare să fac ceva cu mâinile mele. Primul lucru care mi-a venit în minte, a fost vasele din lut. O idee bună însă costul materialelor şi al unei roţi bune, m-a descurajat. Apoi s-a făcut toamnă, serile mai lungi, zilele mai mohorâte, dar îmi stăruia încă în mâini dorinţa de-a lucra ceva, de-a crea. Eram în concediu de la o firmă care se ocupa cu decoraţiuni interioare şi aranjamente. Acolo m-am întâlnit prima dată cu mâinile mele. Am găsit într-un final o revistă care povestea despre cum se fac bijuteriile şi n-am stat mult pe gânduri. Asta trebuia să fac şi atunci mi-am dat seama că mi-am găsit ocupaţia. A început ca un hobby, cu câteva mărgele, un cleşte şi un fir de sârmă siliconată. Apoi, încet încet, totul s-a diversificat, tehnici, materiale, iar timpul a devenit un fel de pală care trecea peste mine în orele acelea minunate care se transformau şi se transformă încă în ceea ce eu numesc poveşti.

 

 

NIG: Scrii şi poezie. Şi ştii cum e, uneori începi cu o idee şi apoi te laşi purtat de cuvinte până simţi întregul. Cum îţi desenezi bijuteriile, cum le găseşti ,,întregul,,?

OMC: Nu le desenez, ci le visez. De multe ori plec de la o culoare, de la o piatră, de la un element simplu. Alteori literalmente visez. Ultimul vis de acest gen, a fost cu un stol de fluturi albi care îmi zburau în jurul gâtului, de mărimi diferite, dar albi. Acesta este un proiect viitor, un colier din fluturi albi. Întregul vine şi se aşază, mărgeluţă după mărgeluţă, aşa cum se aşază un cuvânt după alt cuvânt într-o poezie care pleacă de la un gest, o şoaptă, o privire. Când totul pare simplu şi izvorăşte firesc, îmi place să spun că bijuteriile mele sunt tot poezii, nişte poezii uneori cu rimă, alteori albe şi sofisticate, încărcate de simboluri, culori şi iubire.

 

 

NIG: Unele coliere par foarte greu de realizat şi uneori este incredibil cum din câţiva pumni de mărgele  obţii un obiect atât de frumos. Cât timp îţi ia de la pumnul de la mărgele până la obiectul finit?

OMC: În funcţie de model, un colier porneşte de la 4-5 ore, ajungând, până la cam 40 de ore, în cazul meu. Bineînţeles există coliere, modele, pe care le lucrezi în luni de zile. Eu încerc să cronometrez timpul în care lucrez, aşa este cel mai bine pentru mine, pentru preţul la care ajunge, şi bineînţeles pentru client.
NIG: Accesoriile atrag atenţia asupra femeii care le poartă. Scot în evidenţă culoare pielii, fragilitatea încheieturilor, delicateţea decolteului. Uneori dintr-o femeie obişnuită, îmbrăcată în alb şi negru, devii o mică divă doar adăugând accesorii. Ce sfat dai tu ca artist, dar şi ca femeie, doamnelor care nu poartă decât obişnuitul set cercei/lanț/inel?

OMC: E greu să dai un sfat unei femei care îţi spune din start nu. Există foarte multe femei care nu vor să încerce, însă în momentul în care au pus la gât un colier, ori pe mână o brăţară, sau la urechi o pereche de cercei, altfel decât obişnuitele modele de magazin, sunt convinsă că o să le placă. Aici e nevoie de deschidere ca şi pentru orice altă formă de artă. Trebuie să vrei să fii diferită, să te simţi frumoasă, să atragi privirea, să fii în formă maximă, aici ajută accesoriile pe care le porţi. Ştiu din proprie experienţă că o astfel de bijuterie îţi poate schimba ziua, starea de spirit, te poate face fericită şi unică.

 

NIG: Suntem invadaţi de kitsch-uri. Am fost ispitită să comand de pe un site de accesorii din China şi, când am deschis pachetul, două coliere aveau pietrele desfăcute, nu arătau ca în poza care m-a făcut să cumpăr, iar calitatea a fost una îndoielnică. Presupun că cea mai mare insatisfacţie este atunci când munca nu îţi este apreciată la adevărata valoare. Care ar fi cea mai mare satisfacţie?

OMC: Cea mai mare satisfacţie este atunci când un om se întoarce la mine. Dincolo de asta am trăit o satisfacţie grozavă la târgurile de handmade, organizate la galeria de artă din Oradea, de către UAPR Bihor, când am văzut cum doamnele îmi mângâie colierele, cum o doamnă pictoriţă a ţinut în mână un platou de-al meu şi nu şi-a dat seama că nu e pictură, când ochii încep să lucească în fața obiectelor pe care le creez. Ca şi artizan, primul lucru la care te uiţi când cineva e în dreptul obiectelor făcute de tine, sunt ochii. Acolo, în ochii celui din faţa ta, se vede ce efect are lucrarea. Cât despre China, e marfă ieftină, marfă la îndemâna oricui, şi nu degeaba au denumirea de gablonţuri. Nu ştiu cum se lucrează, că e fabrică sau semi-manufactură, ştiu doar că realitatea este departe de produsul oferit spre vânzare, de mult prea multe ori, şi că aceste obiecte sunt de obicei de unică folosinţă. Lumea face comparaţie între handmade şi produsele din magazinele care vând de la demachiante, farduri şi agrafe, până la accesorii pentru mirese. Nu există termene de comparaţie. Nu spun că nu există handmade de proastă calitate, sau chiar urât. Există, însă multe magazine își găsesc un artizan şi rămân fidel acelui creator, în cazul în care sunt mulţumiţi de munca lui.
NIG: Este o muncă migăloasă şi probabil stresantă de multe ori. Mai ales dacă trebuie să desfaci, nu-i aşa? Este plătită munca aceasta în România, Oana ?

OMC: Dacă ai vrea să trăieşti din handmade, ai fi un simplu muritor de foame. În România, munca manuală, indiferent la ce nivel se prestează, sau ce presupune, nu este plătită. Şi poate nu din cauză că oamenilor nu le place ci pentru că e scumpă. Suntem într-o ţară consumistă prin definiţie, dar este un consumism greşit, pentru că preferăm să cumpărăm trei  perechi de sandale într-o vară, în locul uneia de cinci ori mai scumpe dar care să ne ţină trei ani. Munca este migăloasă, având în vedere că lucrez cu mărgele de 1 mm, sau 2 mm, mărgele speciale japoneze, şi că am piese care cuprind peste 7500 de astfel de mărgeluţe, nu poate fi o muncă uşoară, dar devine uşoară pentru că o fac cu mult drag, pentru că sunt ca un copil care desface un cadou, atunci când mă apuc de lucru. Ştiu că la final, înaintea ochilor mei va fi mereu şi mereu, cea mai frumoasă piesă pe care am făcut-o. Poate ca nu e așa, dar atunci, în acel moment, așa o simt, ca pe cel mai frumos copil al meu.

 

NIG: Ce altceva mai faci în afară de bijuterii?

OMC: Bijuteriile sunt pe primul plan, însă am încercat, zic eu chiar cu un oarecare succes să recondiţionez diverse obiecte. De la nişte simple vaze, platouri, ceasuri, rafturi, suporturi pentru bucătărie, şi tot felul de minuni mici, drăguţe, personalizate în diverse stiluri, classic, modern, shabby chic, până la globuri şi alte aranjamente pentru sărbători. Sunt un om deschis, care face multe eforturi pentru frumos. Sper că la un moment dat să îmi pot decora casa cu obiecte de mobilier lucrate de mine, să pot încărca locul acesta care se numeşte acasă cu energia mea, să-l fac să primească amprenta mea unică, a căldurii omului, şi nu răceala sau colţurile tăiate de o maşină într-o culoare care se face doar complementară cu mocheta, ori cu un tablou cumpărat la repezeală din hypermarket.

 

 

NIG: Oana, cum pot fi comandate/cumpărate bijuteriile tale?

OMC: Bijuteriile  disponibile pot fi achiziţionate pe loc, cele la comandă durează între două săptămâni şi maxim o lună. Dacă e vorba de comandă discut cu clienta, îi povestesc cum văd eu viitoarea bijuterie şi ne punem de acord asupra materialelor şi modelului

 

 

Oana Covaci: 

 

 

11868750_945666032167120_1878236256_n11909684_945666295500427_349778461_n

11164806_816457098441277_5337449951216917628_n10615490_777064862380501_2090667688413773800_n

11891156_876872002399786_4862218266607582446_n11948279_945666355500421_1894080749_n11694104_860738757346444_6000848893850843695_n11930654_945667068833683_731464821_n10929928_768086786611642_7387365134993882860_n13587_778842625536058_7019787901868825164_n10645327_713420818744906_4879416270575760048_n1901592_719482861472035_3285451875756011365_n10690165_764460530307601_8568368430553924888_n11424462_839538246133162_8105708405548726897_n11912874_945666472167076_1951102331_n10342435_733654643388190_5773460058061075534_n11924690_945682368832153_16595874_n11911801_945682365498820_593972705_n11908144_945682352165488_806168033_n11908144_945682352165488_806168033_n11910847_945674958832894_2079804872_n11920514_945675282166195_288086596_n

 

Norișor Jewels – Oana Covaci

https://www.facebook.com/pages/Norisor-Jewels/203371633083163?fref=ts

https://www.facebook.com/pages/Oana-Maria-Covaci/478250188944537?fref=ts

 

De vorbă cu George Popescu, liderul trupei R.U.S.T.

Posted by Stefan Strajer On July - 22 - 2015

De vorbă cu George Popescu, liderul trupei R.U.S.T.

Autor: Ana Moroşanu Magdin (Bucureşti)

„Anul acesta, am primit o invitație de suflet, de a participa la un eveniment extrem de interesant Happy Birthday Bucharest, în luna septembrie, la Viena”

Ana Magdin: George Popescu, ești arhitect în România. Cum stau lucrurile la acest capitol şi cât de bine se câștigă în acest domeniu?

George Popescu: Ca şi orice alt domeniu de activitate, arhitectura se supune regulilor economiei de piață, în funcție de efortul depus, de cererea şi oferta momentului, rezultă un beneficiu final. Avantajul acestei profesii, comparativ cu altele este că poate fi exercitată în mod individual, ceea ce implică mai multă responsabilitate, dar şi mai multă libertate.

Ana Magdin: Ești liderul trupei „R.U.S.T.”, una dintre cele mai bune trupe rock din România! Cum se îmbină rockul cu arhitectura?

George Popescu: Libertatea despre care spuneam anterior, îmi permite să îmi împart timpul între arhitectură şi muzică, fără să fie nevoie să stabilesc o ordine de priorităţi, acordând ambelor domenii în care activez, atenția cuvenită.

Ana Magdin: Ce piese de rezistenţă aveți până acum, albume, concerte…?

George Popescu: Deși activăm de 10 ani, din cauza numeroaselor schimbări de componenţă prin care am trecut, nu ne putem „lăuda” cu un palmares prea bogat. Avem un demo, lansat în 2007, un EP în 2009, iar primul LP, intitulat „LEGENDS”, produs şi distribuit de către casa de discuri germană, Puresteel Records, a fost lansat în 2011. Concerte avem în mod constant, pentru că asta ne place cel mai mult, să cântam live. Am avut ocazia de-a lungul timpului să urcăm pe scenă în foarte multe locuri din România, atât la concerte mari cât şi la concerte de club. Anul trecut, am avut primul concert în afara ţării, în Bulgaria, iar anul acesta, am primit o invitație de suflet, de a participa la un eveniment extrem de interesant „Happy Birthday Bucharest” în luna septembrie, la Viena.

Ana Magdin: Cum este anul 2015, pentru trupa R.U.S.T.?

George Popescu: Pentru noi, anul 2015, se arată extrem de interesant şi decisiv pentru viitorul trupei. Chiar acum, ne pregătim să începem înregistrările pentru cel de-al doilea album, după care vom începe promovarea acestuia. Avem în plan şi filmarea primului videoclip al trupei R.U.S.T. Nu aş vrea să vorbesc despre planuri de viitor, dar sigur vom fi mult mai „prezenți” în public (audio, video, live) față de cât am fost până acum.

Ana Magdin: Când ai început să simți că trebuie să fii rocker şi de ce?

George Popescu: De mic copil am fost atras de muzică, fiind fascinat la vârsta de șase ani de „Eine kleine Nachtmusik”, a lui Mozart şi de „Primavera” lui Vivaldi. Pornind cu acest background, am fost în permanenţă deschis către tot ceea ce însemna muzică. Rock-ul, a apărut firesc, în lista de opțiuni şi a reprezentat genul muzical în care eu m-am regăsit imediat. Se întâmpla pe la vârsta de 14 sau 15 ani.

Ana Magdin: Care sunt cele mai frumoase amintiri, din sufletul tău de rocker adolescent?

George Popescu: Îmi amintesc cu mare plăcere emisiunea săptămânală de muzică rock, de la Radio Vocea Americii (marțea, de la ora 21, dacă îmi amintesc corect), la finele anilor ’80, iar după revoluția din ’89, când lucrurile s-au schimbat radical şi pentru rockerii din România, rememorez cu mare plăcere, fenomenul Piața Romană şi emisiunile TV, realizate de către Petre Magdin, la TVR; Teletop şi Întâlnirea de la Miezul Nopții, unde, absolut toate trupele de rock care activau la acea vreme în Romania, au avut ocazia să apară şi să îşi promoveze muzica.

Ana Magdin: Ce lipsește rockului în România?

George Popescu: Nu cred că rock-ului în sine, îi lipseşte ceva în România. Există trupe şi există fani, restul, ține de „showbusiness” care are foarte multe lipsuri, dacă e să judecăm prin prisma profesionalismului necesar pentru a fi manager, producător sau promoter.

4

Ana Magdin: Cum stă România la capitolul concerte rock, emisiuni pentru trupe rock…?

George Popescu: La capitolul concerte, putem spune că ne confruntăm cu o inflație. Toate trupele din toata lumea, vin şi cântă în România, în special în București, astfel că, dacă mai punem la socoteală şi talentele locale, care se luptă pe viața şi pe moarte pentru un loc în concertele de club, avem anual sute de concerte. În privința prezenţei în mass-media, rock-ul, nu are din păcate, un loc prea cald. Televiziunile şi radiourile comerciale, sunt interesate exclusiv de a atrage consumatori din mainstream (dance, pop, manele, muzică populară). Rock-ul, a fost mereu din perspectiva comercială, un produs de nișă, neinteresant în ziua de azi, pentru departamentele de marketing din media.

Ana Magdin: George, ce îți bucură sufletul şi viața?

George Popescu: Oamenii care nu renunță niciodată la luptă.

Ana Magdin: Ce iubești mai mult, răsăritul sau apusul şi de ce?

George Popescu: Depinde cu cine mi le petrec!

Ana Magdin: Cum îți dorești să fie România, pentru ca oamenii să fie mai liniștiți şi mai fericiți? Ce le lipsește românilor pentru a avea o viață mai tihnită?

George Popescu: Liniștea şi fericirea şi le găsește fiecare în felul lui şi fiecare este dator să lupte pentru ce îşi dorește. Românii, în particular, cred că ar trebui să acorde mult mai multă atenție celor din jurul lor, iar în momentul în care toți vor înțelege că a nu face rău altora, este la fel de important cu a-ţi fi ție bine, putem spune că am făcut un mare pas înainte în devenirea noastră ca națiune şi ca parte integrantă a civilizației europene.

Ana Magdin: Gândul tău pentru românii de pretutindeni!

George Popescu: Să nu uite niciodată de unde au plecat, şi să nu facă niciodată, acolo unde sunt, ce nu ar face la ei acasă.

tête-à- tête, NIG și Mircea M Ionescu

Posted by Nuta Istrate Gangan On July - 18 - 2015

22079_102788173085828_4607726_n11694788_10205717414709459_5681375075109810298_n

Domnule Mircea M Ionescu, săptămâna aceasta am avut o surpriză deosebită în New York Magazin.
Prietenul nostru comun, Grig Culian, mi-a spus că, din motive personale, nu va reuși să publice acest număr. Nu m-a mirat însă, cunoscându-i tenacitatea și dăruirea, că ziarul a apărut la timp.
Cu ,,Poems de NIG – ediție bilingvă – în traducerea lui Adrian George Sahlean,, și ,,America de Acasă, ultima carte scrisă Mircea M Ionescu,, la pagina mea,, așa cum îi place să numească modesta mea contribuție la acest ziar.
Am fost onorată!
Prea lung pentru un tete-a tete , prea scurt pentru un interviu, dragi prieteni, astăzi stau de vorbă cu un ,,șlefuitor al cuvintelor în Limba Română,, 
Un om care a avut asupra mea și asupra ochilor mei sensibili la cuvinte, un fel de efect al ,,razelor gamma asupra anemonelor,,.
Nu știu dacă anemonele cu pricina au lăcrimat, știu însă că mi-am confirmat din nou un lucru pe care l-am tot repetat : devii patriot într-adevăr doar atunci cînd ești departe de țara ta.

 

 

NIG: Numesc America ,,Țara Copilului meu”. Cu siguranță, printre altele, dumnevoastră o numiți și ,,Țara nepoatei mele”…

 
MMI: În primul rând, istoric vorbind, America este Țara mea de adopție, care mi-a întins brațele la greu și m-a făcut un luptător, și a transformat în realitate speranța ca viitorul copilului meu să fie unul însorit!… Sigur că este și Țara nepoțicii mele Genevieve, și a feciorului meu cel mare, Ducu… Și a prienilor mei, și a rudelor mele (unele dispărute!), și a celor 13 ani petrecuți cât o Viață în altă lume, și a fraților mei de Golgotă, taximetriștii demni în truda pentru copiii lor… Și a lacrimilor pe volan, și a pistolului la tâmplă, și a cuțitului sprijinit în ceafă, și a Mondialului de fotbal ‘94, și a ziarului de limbă română scos la nici șase luni de la debarcarea mea între Zgârie nori!… Și a studiilor inegalabile la Academia Vieții… A defini America e ca și cum ai încerca să scrii un roman, o piesă de teatru, să faci un film, care nu ar fi decât o Prefața sentimentală. Pentru că, în fapt, America nu poate intra în definiții, ea rămâne AMERICA!

 
NIG: New York sau Miami?

 
MMI: București, New York și un pic de Giurgiu, pentru ultimii cinci ani-când am mai încercat o Aventură a Vieții, cea de a fi directorul unui teatru de provincie! Ceea ce, astăzi, în România săracă (și) pentru cultură, înseamna, efectiv, o nebunie. Una dintre acelea frumoase care, după ce te întrebi, uneori, cu buzunarele goale, și țipi, și înjuri, “Ce caut eu aici?!”, râzi, ca Zorba Grecul (pasagerul meu de lux, în taxi, la New York!), și mergi mai departe, la braț cu Amanta Thalia… În rest, am cunoscut multe idile care mi-au fermecat Viața, și Florența și Roma, Veneția, Verona și Sardinia, Paris, Cannes și Monte Carlo, Sydney și Melbourne, Ruse, Vidin și Silistra (unde nu mai sunt, în mai 2015, decât… 10 români, zece am scris!?!), Vârșeț (cu vreo șase mii de români) și Viena, Bruxelles și Liege, Sarajevo și Helsinki, Casaablanca, Rabat și Tanger, Tunis și Bombay, Sevilla (O, da, Steaua, 7 mai ‘86, înainte cu două luni să evadez din comunism!) și Barcelona, Montreal, Trivandum (India), Varșovia și Copenhaga, Ciudad de Mexico, Cancun, și Amsterdam și alte vreo 50 de minuni-tristeți ale Lumii din care nu pot lipsi Miami, Los Angeles, Boston, San Francisco etc., etc., etc…

 
NIG: Care vă definește mai mult?

 
MMI: Cred că am răspuns mai sus, mai ales că n-am încercat niciodată să mă definesc, lăsând nebuniile mele să vorbească despre mine.
NIG: Este știut faptul că America nu numai că schimbă destine, dar schimbă și oameni. Te întarește, te revigorează, te face să ai încredere în tine, dacă nu aveai, și te temperează, dacă nu-ți vezi lungul nasului.“Lecția Americană” v-a rămas lecție de viața, New York-ul, un “drog” de care se scapă greu?… Vă simțiți turist sau unul de-al casei, când vă întoarceți în NY?

 

 

MMI: America a schimbat Istoria! De aici trebuie pornit, cred!… Am scris, de câteva ori, în piesele mele și în cartea vieții mele “Taximetrist de noapte la New York”, am declarat în multe interviuri că, fără “Lecția americană”, cum frumos ați spus, n-aș fi fost cel de astăzi, n-aș fi trecut peste atâtea obstacole, trădări și nedreptăți, n-aș fi căpătat o uluitoare experiență de Viață, nu aș fi devenit Bărbat, abandonând trestia gânditoare care trecuse Oceanul. Și, în primul rând, n-aș fi găsit tăria de suflet și de cuget să lupt, de opt ani și patru luni, cu un blestem negru cuibărit, parșiv, în mine sub respirație de cancer!
…Cum să fiu turist la New York, când eu mă plimb de două-trei ori pe săptămână cu sufletul prin Big Apple, fredonând doar pentru mine “My love, My love”?!

 
NIG: Mi se întâmplă uneori, după atâta amar de vreme, să mă visez în România, la vechiul loc de muncă… Vă visați vreodată conducând un cabbie new-yorkez?
Și apropos, conduceți sau luați un taxi, atunci când ajungeți la NY?

 
MMI: N-aș mai putea conduce un minut un taxi în New York City! A fost Viața ce a fost, Academie de Viața, de roman și de teatru, însa, dacă mi s-ar oferi, acum, un milion de dolari să urc din nou pe taxi, ca driver, pentru o lună, aș refuza… Vă mărturisesc că, la revenirea mea în New York, când am ieșit din Aeroport și am văzut șirurile de “office”-uri galbene, am plâns, spontan, ca un copil. Au fost, acolo, în biroul meu galben, cinci ani de viața în care am alergat cu moartea în spate să cunosc America, psihologia americanilor mei de suflet, să fac bani pentru a-mi punea feciorul cel mare pe o rampă de lansare și de a ține ziarul, în primii ani… Printre lacrimi, privind mareea galbenă, i-am mulțumit Bunului Dumnezeu că m-a ținut în Viață, m-a întărit și m-a îmbogațit sufletește, inegalabil. Deloc întâmplator, am dedicat cartea “Taximetrist de noapte la New York”, minunaților mei prieteni taximetriștii, iar, de multe ori, când am aprins lumânări la biserici și mănăstiri, unele au fost și pentru taximetriștii din New York. Și, tot deloc întâmplator, în acest moment, când răspund la întrebare, lacrimi îmi îneacă ochii…

 
NIG: Spuneați cândva: ,,America, m-ai făcut om, întărindu-mă nebănuit moral, învățându-mă să muncesc pe brânci, să-mi sară capacele, ziua cocoșat pe volanul taxiului, cu moartea în spate, de la 10 dimineața până la prânz trudind la o masă, în subsolul minunatei mele verișoare mele Tory (Dumnezeu să o odihnească în pace!), la scoaterea de unul singur a primului ziar românesc de sport din afara României, „Lumea Sporturilor”, devenit după mai 1989, „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor”, trecând, dincolo de sport, la cultură și politică, din moment ce adia a vânt de Libertate dincolo de Cortina de Fier! Am avut și pistolul la tâmplă, am fost și bătut de m-am trezit o grămadă de carne, oase rupte și sânge, taximetria mi-a ros trei vertrebe (nu le-am înlocuit nici astăzi, exista un risc, după operația cu implantarea unei tije, să pierd piciorul drept!), dar i-am avut pasageri pe Anthony Quinn, Greta Garbo și fata lui Fidel Castro, viața de driver am prins-o în cartea vieții mele „Taximetrist de noapte la New York”…

 – Domnule MMI, ca om simplu, este greu să lași America și să te întorci în Romania. Ca dramaturg, om de teatru, cronicar sportiv, este mai ușor pentru că vrei sa fii printre ai tăi când faci toate acestea. De ce v-ați intors în țară?

 

 

MMI: Cred că este o frază „marca MMI” care poate sintetiza un roman, nu doar un interviu…
Chiar așa, ce să vă mai spun, ce să mă mai întrebați?!
În primul rând, eu n-am lăsat America, tot așa cum n-am lăsat o clipă România. Eu am rămas, mereu, în fiecare dintre cele două Cetăți ale sufletului meu. Eu sunt și acum în America, și nu doar, iarna, când merg la “tezaurul meu de la Miami”, pentru o lună… Cei 13 ani au rămas în mine, sunt o permanentă altă stare de spirit, de suflet, prietenii mei și locurile din New York fac parte din mine și, deloc fanfaronad, în fiecare an de 4 iulie, destup o sticlă de șampanie, umplu cupele și le ridic pentru America mea, a rudelor și prietenilor mei, îi sun pe Ducu, pe Grigore Culian și, uneori, pe regizorul Florin Fătulescu, din California, și strig fericit: „Happy Birthday, America!”…
…De ce m-am întors în țară?! Aceasta este și întrebarea unui Puști din piesa „America de-Acasă”, din volumul cu acest titlu lansat, miercuri 15 iulie, la Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu. Tu de ce crezi că m-am întors?, l-a întrebat repatriatul pe băiatul de 11 ani. Acesta s-a tot codit, dar, presat de gazdă, a spus până la urmă ce gândește: „V-ați întors de prost!”… Mulți, foarte mulți mi-au pus această întrebare. Replica mea simplă?! M-am întors în „patria mea care este limba română’, cum a spus, inegalabil, tulburător, Nichita Stănescu. Dacă n-aș fi avut o meserie de suflet, scrisul, dacă aș fi ajuns în America nu la 41 de ani, ci sub 35 de ani, când creierul se poate obișnui să gândească și în altă limbă străină (lăsăm excepțiile, așa m-au asigurat psihologii!), dacă aș fi știut limba engleză încât să pot șlefui sensuri și semnificații, cu siguranță aș fi încercat să fac Acasă Acolo. Adevărul trăit spune că eu sunt un biet, dar fericit șlefuitor de limbă română!… Dumnezeu m-a condamnat la această trudă fascinantă și, sincer, mă simt bogat, chiar mâncând, uneori, și covrigi la Giurgiu. Dacă aș fi avut altă meserie, ceva din creierul de geniu în computere al lui Ducu (cum l-a gratulat un ziar newyorkez pe când avea 13 ani!), sigur, am fi făcut, acum, un interviu în engleză despre ultimele generații de computere sau despre „Efectul razelor gamma asupra anemonelor” (titlul unei cunoscute piese de teatru de Paul Zindel, născut Staten Island, la Tottenville, în ’36-decedând în 2003 la New York-, super-spectacol jucat, cu decenii în urmă, la Teatrul Mic!)…

 
NIG: ,,Am scris, acum 15 ani, o piesă de teatru, “New York-București, reîntoarcerea niciunde” (nu s-a jucat, deși regretatul om de teatru Mircea Ghițulescu a considerat-o “Cea mai bună piesă din dramaturgia exilului românesc din 1990 încoace!”), (…) M-am reîntors, naiv, gândind, irecuperabil, cu sufletul, pentru o miză mai mare decât scrisul, Viața!”(MMIEu am sentimentul de emigrant în ambele țări. Aici, în State, mi se pare absolut normal. În România, mi se pare însă atât de ciudat… Emigrant în propria țară…După 13 ani de USA, v-ați întors în ,,Niciunde”!… A trecut multa vreme de atunci, mai sunteti încă în ,,Niciunde”?

 

 

MMI: Dacă nu aș fi avut acest refugiu magic numit scrisul, cu siguranța că “Niciunde” ar fi devenit o stare definitorie, o Țară netrecută pe planiglob, și aș fi revenit acolo, unde, după șase-șapte luni, nu mai m-am simțit străin. Sigur, am avut marea șansă să debarc la New York, unde viețuiesc (sau viermuiesc?!) peste 140 de etnii, ceea ce temperează (poate chiar anulează!) sentimentul înstrăinării, al emigrării… Când nu mai gândesc cu sufletul, însă, ei bine, atunci, mă întreb ce caut eu aici, în “Niciunde”?!

 
NIG: ,,Respect America pe Viață, iubesc România până la moarte”… MMI ne demonstrază că patriotismul nu are frontiere… Există vreo diferență între patriotismul românesc și cel american?

 
MMI: Întrebarea aceasta poate fi tema unei teze de doctorat! E greu de răspuns în câteva cuvinte… Acum, pe moment, cred că există o diferență structurală între patriotismul românesc și cel american. Ba, consider că adevăratul patriotism românesc (nu cel de bravadă, de obârșie comunistă!) este intraductibil, ca și Dorul! Nu există patriotism fără dor, la noi… Eu am descoperit cu adevărat ce înseamnă patriotism la… New York!… Fac o paranteză. Am absolvit o facultate de filosofie generală, la București, urmând în cadrul ei și un curs de doi ani de psihologie. De aceea opinez că întrebarea dvs. se înscrie într-un context psiho-sociologic. Ca atare, dramaturgul din mine consideră că patriotismul american are la bază mândria, fala de la fi Number One în lume pe care se (z)bate să o apere! La români, patriotismul pornește din chinurile în care i-a aruncat istoria, prin secole, geopolitica aceasta parșivă, poate și din sărăcia materială, echilibrată, oarecum, de o bogăție sufletească. Este mult de discutat pe această temă de lucrare științifică… Oricum, prezentul românesc este dramatic și pe acest palier. Pentru că am cunoscuți, prieteni, dinamoviști, craioveni sau rapidiști, care se bucură când Steaua, rivala lor, pierde în vreo cupă europeană!?! Mi se pare mai mult decât o trădare, avem, în acest Secol XXI, o anulare a patriotismului elementar…

 
NIG: ,,America mi-ai permis să-mi iau Diploma de onoare la cea mai mare Universitate a Vieții-inegalabilul Babilon New York! Mi-ai dat o fabuloasă experiență de viață și un moral fără de care, după cele două operații de cancer și atâtea trădări (inclusiv de la așa-ziși „bisericoși”, farisei, slugi la câțiva lei și plăceri trecătoare!), n-aș mai fi fost astăzi decât o amintire”…Sunteți ceea ce americanii numesc Survivor. Cum este să supravietuiești monstrului?

 

MMI: Supraviețuirea este o probă de caracter, de atitudine, dar și de noroc! E o luptă, deci te luptă, vorba Poetului…

 
NIG: Vorbiți-mi despre ultima dumnevoastră carte „America de Acasă”…

 

MMI:  Este a 19-a  mea carte de teatru din cele 26 publicate până acum. cinci piese, aparent total diferite: cea care dă titlul cărții, „Adultera”, „Hamlet nu vrea în Rai!”, „Derbedeul de nota 10” și „Ultima noapte de pușcărie…Publicitate!”. Firul care unește aceste piese îl reprezintă… Visul Românesc. Aflat într-o degradare alarmantă, de la politică la moralitatea individului. De la minciunile în lanț la distrugerea miturilor, tradițiilor, ajungându-se până la disputarea apocaliptică a doi morți, artiști cunoscuți, în scopul campaniilor electorale, a plusării imaginii unui prefect și a unui ministru din tabele opuse. Ajungându-se până la răscumpărarea deținuților dintr-un „beci domnesc”, șperțari ordinari, politicieni veroși, ba și a unui torționar din pușcăriile comuniste, singurul rămas după gratii fiind un tip condamnat pe nedrept pentru a dublă crimă comisă de alții, unul dintre criminali fiind… gardianul care-l păzește!… Cât despre prima piesă, ea înseamnă Visul meu Românesc de a face America în România, acaparată de neo-comunism! E la modă în literatura actuală de la noi să se trateze comunismul și ororile lui. Le-am trăit, nu-mi mai trebuie reîntoarcerea în Iad. Menirea mea de scriitor este să mă lupt cu Răul de astăzi, să-i chem și pe alții la blocarea neo-comunismului!… Piesa aceasta dură se bazează 80% (restul îl reprezintă convenția dramaturgului!)pe întâmplări adevărate, pe promisiuni electorale făcute și la New York (și abandonate de cum a plecat avionul spre București!) de un viitor president român, pe bogata mea experiență de viață.
…Piesa-pilon mai tratează un aspect dureros: drama repatrierii! Este în ea și ceva din trăirile mele, tristețile, dezamăgirile născute de toți (rude, colegi, confrați, prieteni!) care mi-au întors spatele, ordinar, de cum au aflat că m-am întors definitiv Acasă! Venism să luptăm împreună împotriva neo-comunismului… Nu aveam voie să nu scriu această piesă dură, acidă, directă, chiar dacă știu că mulți directori de teatre o vor refuza, ca să nu aibe probleme cu noua-vechea gașcă de la conducerea țării! M-ar fi blestemat, însă, Bunul Dumnezeu pentru lașitatea de a tăcea…

 
NIG: Nu putem încheia, dacă nu vorbim și despre fotbal, nu-i așa?… Mai ales că am fost fanul postărilor dumnevoastră despre “Mondo – Samba” . Care este ultimul meci pe care l-ați comentat live? Ce meci v-ați fi dorit sa comentati si n-a fost sa fie?

 
MMI: Prefer să nu discutăm despre acest subiect! Fotbalul, patima mea fără sfârșit (ca și Teatrul!), “nebunia absolventului de filosofie de nota 10”, cum m-a complimentat ginerele lui Lucian Blaga, academicianul Bugnariu, Măria Sa Fotbalul care mi-a salvat Viața în Lagărul din Italia a ajuns o bișniță în România de astăzi! Ca mai toate domeniile!… Ce se întâmplă cu sportul românesc?, mă întreabă atâția oameni din toată țara, care nu uită că am fost un reputat comentator sportiv. Ce să se întâmple?!, replic amărât. Ce se întâmplă cu toată România de azi!… Unde eu mă tot încapațânez să cred că vom reuși să facem, odată și odată, America de-Acasă! De aceea tot rezist invitației permanente pe care minunatul meu Ducu mi-o face de a reveni în America, unde să-mi trăiesc liniștit “Finalul de partidă” (Doamne, ce piesă de Samuel Beckett!), lângă Genevieve, El, Cornelia, Karina, lângă atâția prieteni adevărați și oameni necunoscuți care respectă valorile morale și Visul American! Era să spun Visul Românesc…

 
NIG: După 26 de cărți publicate, după 31 de premiere, spuneți că ,,am o poftă nebună de scris în mine, de refugiu în litere, în metaforele nobile din “patria mea limba română”. La ce lucrați acum?

 
MMI: La dramatizarea cărții mele de memorialistică “Taximetrist de noapte la New York”!… Vreau să o văd și pe scenă! La New York, poate, acolo unde mi s-au jucat, în comunitatea română, piesele “Beethoven cântă din pistol” (producția Teatrului “Satiricus” din Chișinău) și “Turnătorul și Actrița” (Teatrul din Giurgiu, pe când eu nu eram director, acolo). Sigur că visez să vin la New York cu… “America de-Acasă” (lansarea cărții sau cu un spectacol de teatru!) și cu… piesa “Taximetrist de noapte la New York” jucată. Vă spuneam la începutul acestui interviu că America este una dintre stările mele permanente de spirit, de suflet!

 
NIG – Domnule Mircea M Ionescu, thank you !

 
MIRCEA M IONESCU
– Membru în biroul Secției de Dramaturgie a Asociației Scriitorilor București.
– Opt ani „cavaler al fluierului”, în sector, Diviziile C, B și meciuri amicale internaționale de fotbal în România, demonstrând că se poate arbitra fără să accepți un ban “atenții”!
– “Safe Driver Award”, distincție acordată, în 1995, de New York City Taxi & Limousine Commission, pentru cinci ani consecutivi de „taximetrist impecabil”.
– Placheta de onoare a Asociației Presei Sportive din România, acordată în 2007, „Pentru merite deosebite în dezvoltarea presei sportive din România”.
– Medalia cu rubin acordată, la Centenarul Fotbalului Românesc, din mai 2009, pentru întreaga activitate de gazetar și scriitor.
– “Premiul Ion Băieșu” acordat de Societatea Umoristică Păcală, decembrie 2010.
– Premiul II la Festivalul Național de Dramaturgie “Goana după fluturi”, Rm.Vâlcea 2011, pentru piesa “Nu mor pescărușii când vor porcii mistreți”.
– Președintele Jiuriului Festivalului Internațional al Dramaturgiei Basarabene, Chișinău, mai 2011.
– Diploma de excelență oferită, ca director al Teatrului “Tudor Vianu” Giurgiu, de Institutul European de Cultură pentru Comunicare, Cunoaștere și Educație prin Imagine, iunie 2011.
– Premiul de cel mai bun manager din cultură, Giurgiu, 2011.
– Premiul pentru Cultură la Gala “Zece pentru Giurgiu 2011″.
– Premiul Teatrului “Fani Tardini” Galați pentru activitatea plurivalentă în domeniul teatrului (dramaturg, cronicar dramatic, director-manager), octombrie 2012.
– Diploma de Excelență a Asociației Scriitorilor București acordată, în octombrie 2012, pentru susținerea Dramaturgiei românești la Teatrul “Tudor Vianu” Giurgiu.
– Premiul II la Festivalul Național de Dramaturgie “Goana după fluturi”, Rm.Vâlcea 2013, pentru piesa “Don Juan, conchistadorul pustiului”.
– Premiul pentru Dramaturgie la Festivalul Internațional de Animație “Gulliver”-Galați, noiembrie 2013, pentru “Pușlamaua de la etajul 13″, prezentată de Teatrul de Păpuși Silistra.
– Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Dramaturgie, premiu intitulat “Dumitru Solomon”, pentru cartea deteatru “Animalul, acest om ciudat”, 9 decembrie 2013.
– Marele Premiu al Concursului de Dramaturgie-monodramă, Gala Star, Bacău, 8 aprilie 2014, pentru piesa “Monolog în doi cu moartea la ușă”.

tête-à-tête, NIG și scriitoarea Theo Anghel

Posted by Nuta Istrate Gangan On July - 12 - 2015

10401338_10152767424998994_5568434483640362396_n

 

Astăzi îmi împart plăcerea şi intimitatea unui nou tête-à-tête cu scriitoarea Theo Anghel.
Am zâmbit citind. Bineînţeles că am fost google-ită şi the woman in me a ieşit la iveală, bineînţeles că avem în comun povestea picioarelor desculţe şi a timidităţii exagerate care ne-a caracterizat adolescența.
Cumva, la mii de kilometri distanţă, cine se aseamănă se adună, nu-i aşa?:)

,,Scrisul mă exorcizează,, – spune Theo – şi Dumnezeule mare, cum înţeleg exorcizarea aceasta…

Theo, servus, mi-ar plăcea să-mi vorbești despre tine, despre cărţile tale, despre ceea ce scrii, ce te inspiră…
Ştiu că scrii altceva şi am să te las pe tine să te descoperi în fața cititorilor Curentului Internaţional.
Şi da, aş vrea să-ţi cunosc părerea despre ,,literatura vulgara,, cu a nu cu ă ca să sune aşa… mai ştiinţific; că tot s-au apucat criticii noştri  să facă analize îndelungi.
Bună, Nuța.
Imediat cum mi-ai propus un tête-à-tête, deși am citit câteva mai înainte, dar nu e niciodată la fel atunci când e vorba de propria persoană, isn`t it?, am dat un search pe google. Muncă de cercetare, deh, mi-a rămas în reflex de pe vremea când realizam emisiuni radio despre viețile secrete ale scriitorilor. Click după click am ajuns pe o pagină, „nuta.boncafe.ro” unde pe 23 ianuarie ai postat un text numit Delirium.
Ce am citit acolo? Iată:
,,Când muşc din trupul unei femei nu vreau să simt siropul, nu vreau să simt dulceaţa, nu vreau să simt supunerea…
Vreau focul ei, vreau răzvrătirea, vreau vena aia deschisă larg.
Să simt miros de fân şi gust de reavăn, să simt pumnul ăla în stomac, pumnul care mă face să muşc pământul ăsta negru şi umflat de ploi
Vreau să-i muşc carnea, să-i gust sângele şi apoi să ies afară şi să urlu la lună. Lup bătrân, întinerit şi turbat din prima muşcătură.
Nu o vreau supusă sub dinţii mei ca o căprioară care îşi trage ultima suflare.
Nu vreau ochi catifelaţi şi nevinovaţi…
Vreau ochii ăia care te ard, care te despică în două când trec prin tine. Ca un fulger care nu ştii de unde a scânteiat, ca un trăsnet care nu ştii de unde a lovit. Te-ai trezit scrum şi nici măcar nu ai văzut fumul.
Să-i simt dinţii cum sfâşie îndelung, studiat, cu tandreţea aceea care se ascunde în orice femeie cu ochii-fulger.
Trebuie să fii nebun să nu vrei să mori în braţele unei astfel de femei.”
Woman, are you serious? Cum poți să scrii așa și să fii ca noi ăștialalți, din carne și oase?

 

Și acum, să mai vorbesc despre mine? :)
Despre mine nu sunt multe lucruri interesante de aflat, în afară de faptul că am scris o carte. Un prim volum, căruia i se vor alătura încă 2 cât de curând.
Am avut o copilărie feerică la țară, la bunici, zeii mei dragi. Eram băiețoasă, o caracteristică de care nu m-am debarasat total nici în zilele noastre, și dacă ți-aș povesti năzbâtiile pe care le făceam împreună cu gașca mea cu picioarele desculțe, te-aș îngrozi. Apoi, părinții m-au adus la oraș, începea școala. Încă îmi amintesc de serile în care tata îmi rupea foile pe care scriam liniuțe și bastonașe, doar pentru că nu le trasam perfect. Și uite așa m-am pricopsit cu o caligrafie splendidă. Păcat că nu-mi mai folosește la nimic, toată lumea tastează astăzi.
Cu microbul cititului m-am molipsit tot de la taica. Aveam încă de pe atunci o fire analitică. Când îl vedeam cât de departe pleca în alte lumi, doar cu ochii în niște foi de hârtie pe care erau aliniate cuvinte, mi-am zis c-o fi ceva de capul cărților. Și chiar a fost. De aici până la a încerca să pun pe hârtie toate nebuniile pe care mintea mea ațâțată le producea involuntar n-a mai fost decât un pas. Dar să nu crezi că visam să ajung scriitor! Nu. Actriță sau cântăreață. Mai era vacant un post de prințesă, dar numai la gândul de a purta rochițe înfoiate și coafuri savante, mă treceau fiori reci pe șira spinării. Așa că i l-am lăsat surorii mele mai mici. I se și potrivea: mai scundă, cu oase fine, trăsături feminine. La mine totul părea alandala. Picioare ciolănoase, mâinile parcă prea lungi și niște sprâncene de ar fi umplut de spaimă și pe Yetti Omul zăpezilor. Groase, negre, împreunate într-o singură linie deasupra nasului. A, și eram al naibii de timidă. Numai dacă se uita cineva la mine îmi doream să se deschidă pământul, să mă înghită pe loc.
De ce scriu? Hm! E ca și cum m-ar întreba cineva de ce respir. Păi, ca să pot trăi în continuare. Nu scriu pentru a fi publicată. Am proze mai scurte sau mai lungi pe care le țin doar pentru mine. Nu-mi fac griji că nu vor vedea lumina tiparului, mai devreme sau mai târziu, asta se va întâmpla.
Ca să spun de unde îmi vine inspirația mi-ar lua prea mult. Dacă stau pe terasa casei mele și aud niște păsări cântând mai altfel decât o fac de obicei, pot crea o scenă. Sau dacă bate vântul și frunzele tremură la atingerea lui. Uite, ca să-ți dau un exemplu concret: scriam la romanul meu, nepublicat încă, Rochia aurie; ajunsesem cu intriga într-un moment ce musai trebuia să fie exploziv. Pentru că nu găseam nicio idee pentru a merge mai departe, am lăsat să treacă timpul. Într-o dimineață eram în mașină, îl duceam pe fii-miu la școală, și aud la radio nu știu ce știre despre un bal mascat. Pe loc m-a fulgerat inspirația. Și așa, acel punct culminant al poveștii se petrece la un bal mascat. Apropo, acțiunea romanului se petrece în America, don`t ask me why! J Era la modă ca tot ce se petrece mai acătării în filme sau cărți să aibă țara tuturor posibilităților ca scenă. Însă în „Am murit, din fericire: Întoarcerea” prăpădul are loc în Romania. Nu pentru că așa am vrut eu, ci pentru că așa mi-au poruncit personajele.
În momentul de față scriu fantasy și îmi place atât de mult că nu știu dacă mă voi mai debarasa vreodată. Mai ales că primesc feedbackuri de la cititori cum că aș face-o al naibii de bine. Când Ana Mănescu spune că Am murit, din fericire: Întoarcerea este „una dintre cele mai bune povești speculative pe care le-am citit, și asta punând la socoteală și autorii britanici și americani”, știi că ești pe drumul cel bun. Și, oricât ar părea de contradictoriu, în fantasy ai libertate nelimitată în a spune adevărul.
Ce cred despre literatura de azi? Cred că e curajoasă, dezinhibată, că nu mai are nimic în comun cu ce se scria pe vremuri, și e normal să fie așa. Eu personal, încă mai savurez dantelării literare, dar ține mai degrabă de felul în care mi-a fost educat gustul pentru lectură. Am crescut cu Jane Austen, Charlotte Bronte, Dumas and so on, dar și cu povești de acțiune în care descrierile locațiilor, ale persoanelor sau călătoriile introspective se limitau la minimum necesar. De exemplu, pe noptiera mea conviețuiesc în bună pace și perfectă armonie Divergent, de Veronica Roth și În căutarea timpului pierdut, de Marcel Proust.Pot citi ambele tipuri de literatură fără probleme, fiecare hrănindu-mi nevoi distincte.

M-ai întrebat de literatura vulgară… Termenul în sine este destul de subiectiv și cred că ține de percepția individuală. Ceea ce eu pot sau nu să consider vulgar poate, foarte bine, să-i pară taman pe dos altcuiva. Ține de gust și, dacă nu mă înșel, cineva a hotărât în latinește că nu se discută. J Dacă m-aș referi strict la acel gen de literatură care uzează și abuzează de vulgaritate pentru a șoca, ei bine, pe mine nu mă atrage. Ceea ce citesc trebuie să-mi stimuleze măcar un neuron.
În continuare voi atașa câte un fragment din fiecare volum al seriei Am murit, din fericire. Pentru exactitatea informațiilor trebuie să spun că în prezent mă apropii vertiginos de finalul volumului 3.

 

 

– fragment din vol. 1, Am murit, din fericire
„Lucram deja de câteva săptămâni la barul Luxura. Seriozitatea mea îl determinase pe Anais să mă accepte ca angajat permanent. Căpătasem o uniformă nouă, mărimea potrivită de data asta, și atât de mult mă obișnuisem cu situația, încât nu mi se mai părea deloc vulgară. O numisem uniforma veselă. De câte ori o îmbrăcam, uitam de ceea ce sunt. Deveneam o fată simplă cu un job într-un bar. Uniforma lui Mati avea alt nume. O botezase costumația de scandal. Mă distram și savuram fiecare secundă când o purtam. Erau singurele momente de normalitate.
Fusesem acceptată cu ușurință de angajații bărbați, în timp ce damele făcuseră eforturi susținute pentru a-mi băga în cap ideea că sunt veterane acolo și prin urmare le datoram obediență. Doar că nu-și găsiseră omul. Încrederea acordată de Mati, mâna dreaptă a șefului, și chiar de Anais în persoană, mi-a adus respectul lor, însoțit de o doză egală de invidie.
În legătură cu Anais, nu m-am luminat prea mult în timpul petrecut acolo. Era discret. Nu-i cunoscusem nicio rudă, iubit sau prieten. Purta cele mai excentrice haine închipuite vreodată, majori-tatea din piele naturală și, în afară de furia revăr-sată asupra angajaților, când era nemulțumit de ei, alte trăiri n-am mai sesizat să aibă. Decapotabila de lux îl aducea seara și-l lua dimineața. Dispărea, numai el știa unde.
Mușteriii localului erau în proporție de cincizeci la sută aceiași în fiecare seară. Cealaltă jumătate era umplută cu cei ce apăreau meteoric. Ăștia îmi plăceau mie, pentru că făceau ca totul să fie imprevizibil. Rare erau serile în care nu i se năzărea cuiva să se ia la harță. Motivele erau diverse, dar cel mai adesea încăierările debutau cu ocheade aruncate de vreun insolent spre iubita altuia. Cherchez la femme!
Chiar dacă scandalul începea în bar, se termina întotdeauna afară. Anais își înfigea mâinile mari în cefele nefericiților și-i arunca pe trotuar fără să stea prea mult pe gânduri. N-am intervenit niciodată, chiar dacă am simțit impulsul. Șeful făcea treabă bună de unul singur. Oricum, să atrag atenția asupra mea era ultimul lucru pe care mi-l doream.
Totuși, într-o seară s-a întâmplat. Una dintre ospătărițe nu venise la lucru, fusese învoită de Anais pentru a-și rezolva nu știu ce problemă de familie, așa că eu, Mati și cealaltă fată, Amalia – Iepurica, o poreclisem – ne agitam ca niște isterice printre mese, strigate când de un mușteriu, când de altul.
În timp ce-l ascultam pe un bărbos cum se plângea că friptura lui e prea arsă, cartofii sunt prea reci și salata prea sărată, m-am pomenit cu o mână pe sub fustă.
Mi-am aruncat privirea în stânga, unde am dat peste un tip cu fața roșie ca sfecla. Un flash al memoriei mi-a adus în prim plan instrucțiunile lui Mati. În cazul „foarte probabil“ în care mi s-ar fi pus mâna pe fund, ar fi trebuit să mă prefac că plouă. De la teorie până la practică era distanță mare. Într-o secundă i-am prins brațul tipului și i l-am sucit la spate. Rânjetul libidinos s-a transformat într-o grimasă de durere și tipul a urlat atât de tare, încât a atras ochii tuturor asupra noastră.
— Lasă-l, târâtură! am auzit o voce gravă venind dinspre un comesean al victimei mele.
Un cap mic cu o aureolă de păr portocaliu, cârlionțat și aspru ca sârma, se odihnea pe un gât zdravăn, ca de taur. Ochii injectați, furioși nevoie mare, împroșcau venin într-ai mei. Fiorosul a dat să se ridice, însă un bărbat care stătea în stânga, cu o claie țepoasă acoperindu-i jumătate de față, i-a pus mâna pe umăr și l-a tras înapoi, în scaun. Nu i-a spus nimic, nici măcar n-a ridicat privirea. L-a potolit printr-un singur gest.
Tipul cu păr portocaliu s-a uitat la celălalt, mirat, dar cum n-a primit nicio atenție, s-a conformat și a rămas la locul lui, deși mă ucidea și mă tranșa din priviri în mii de bucățele.”

 

 

– fragment din vol. 2, Am murit, din fericire
„Un bărbat mic și slab, cu părul roșcat, rar și lung, pieptănat pe o parte, cu o moacă încruntata, intră val vârtej în încaperea cât o cutie de chibrituri. Dădu cu ochii de cei doi, lungiți pe jos, însângerați și rămase cu orice ar fi vrut să le strige angajaților neserioși, în gât. Palid, căscă gura și după ce eliberă un țipăt subțire, ca de fetița, se repezi asupra celor doi. Întinse mâna spre bărbat, însa bărbia însângerata a acestuia îi ucise gestul în aer. O strâmbătură timidă și încurcata îi schimonosi chipul cât pumnul.
— Mă, ce-i cu voi? Aoleo, ce dracu` aveți pe fața? Sânge, mă? Ăsta-i sânge?
Marin ridică degetul arătător spre locul unde mă ascunsesem. Din fericire, roșcatul era atât de speriat , că se învârti în loc ca un titirez isteric și nu băgă în seamă gestul.
Aveam vaga senzație că bătăușul intenționa să pună măcelul în cârca mea. Nu mă îndoiam că înamorata bine târnosită, Cerasela, i-ar fi sprijinit acuzația, susținând că eu o frăgezisem și pe ea. Iată o salvare fața de care nu simțeam nicio satisfacție.
— Aoleo! Aoleo! Ce fac? Chem salvarea? Chem poliția? Aoleo! se frământa bărbatul, rotindu-se pe loc.
— Nu chema poliția, mă! îl rugă Marin. Lasă, că ne ridicăm noi…
— Nu pot! Trebuie să raportez așa ceva! Nu pot!
— Stai, mă…
Colegul lui nu-l mai auzea; era deja afară, pe hol, tropăind din încalțarile lui de liliputan.
— Le chem p-amândouă! P-amândouă!
Când nu i-am mai auzit glasul, m-am dezlipit de perete și trecând pe lângă cei doi, însângerați și fără dinți în gură, dar, din nou îndragostiți, am ieșit din școală pe altă ușa decât cea pe care intrasem.
— Ce? Ne cărăm? se plânse Abel.
Toată dimineața îi turuise gura. Se afla într-una dintre stările alea de excitație nervoasă atât de exasperante pentru mine și Ama.
— Ce pierdere de vreme! Nu tu spectacol, nu tu nimica! De dragul meu, mai scoate-i ăsteia câțiva dinți, sau, uite, rupe-i ăstuia o coastă… Te rooog!
Ama dădu ochii peste cap. Nu mai făcea niciun efort să-l contrazică. Abel era ca o durere de cap, nu prea puternică, dar sâcâitoare. N-aveai ce face, decât să aștepți să-ți treacă.
M-am pierdut în pâlcul de copaci dintr-un colț al curții și, la adăpostul ramurilor grele, încarcate cu frunze mari cât palma, am sărit în afară. Pe drum, cu mâinile adânc îndesate în buzunarele hanoracului, m-am gândit la ciudații lăsați în urmă. Iubirea avea multe fețe, am citit undeva, odată. Bun, doar că fața iubirii ăsteia era a unui pacient de balamuc. Oare, tipul chiar îl ucisese pe amantul nevestei? Dacă era așa, justiția pământeană n-avea decât să-și bată capul cu asta. Cea divină nu rata niciodată, nimic.
Ceasul de la încheietura mea vibră scurt. Am ridicat brățara de piele și am văzut o nouă steluța albastră.
„Măi, dar ce rapizi sunteți!”
Ama mări pasul și mă ajunse din urmă. Nu spunea nimic, doar îmi stătea alături. O privii. Făcu la fel și îmi zâmbi.
Știți cum zâmbește un înger? Imaginați-vă cea mai naivă și bună ființa din lume, cu un surâs sincer, molipsitor, cald ca razele soarelui într-o zi de toamnă ruginie. Înmulțiți asta cu o mie și tot nu veți cuprinde magnitudinea iubirii emanate de un serafim în momentele sale de grație.”

 

 

– fragment din vol. 3, Am murit, din fericire
„Alvira stătea tăcută, mohorâtă ca o zi înnorată și nu mai spunea nimic. O deranja prezența celorlalți. M-a deranjat și pe mine, însă nu pentru mult timp, fiindcă după ce s-au prins că habar n-aveam de capul meu și că nu eram vreo excepție printre recuperatori, în afară de faptul că nu simțeam durerea, s-au pus pe povestit. Fiecare ce-i trecea prin cap. Puțin câte puțin atmosfera s-a destins și ne ascultam unii altora flecăreala despre salvări sau despre nimicuri fără importanță în Chaos, devenite aici lucruri cu semnificație și tâlc.
Adahy știa ce înseamnă fiecare nume, de unde provine și în ce variante se mai găsea la alte nații. Mi-a amintit de Gudila și asta mi-a strâns inima.
Extragerea mea trebuie să fi fost o lovitură pentru el. Debusolat era din naștere, așa că niște adaosuri nu făceau decât să-l arunce spre extreme. Îmbrățișa cu o desfătare perversă tot ce provenea dinspre latura lui mai puțin virtuoasă. Mai mult ca sigur aveam să fiu taxată la judecata ce mă aștepta cât de curând și pentru fiascoul primei lui misiuni.
Alvira nu și-a putut reține un chicotit sarcastic în momentul când Adahy i-a spus Keevei că numele ei înseamnă frumusețe, însă indianul, ignorând asta cu o subtilitate nescăpată singaporezei, a trecut iute la Eshe. Numele africanei însemna viață. Ea a zâmbit cu toți dinții, mulțumită.
Eu eram răsărit, dar asta știam deja de la Marc, Charles era bărbătos ­– și aici am râs cu toții, Haruko era cel născut primăvara, deși el obiectă imediat că se născuse în septembrie, Rashid era integru, ­ Caio era bucurie, iar Alvira – cea mult iubită.
— Și tu? l-a întrebat marocanul pe indian.
— Dar să nu râdeți! Sunt cel care trăiește în pădure.
Celorlați nici nu le trecuse prin cap că o astfel de semnificație ar putea fi de râs, așa că făcură eforturi să înțeleagă de ce lui Adahy i se părea așa.
— Păi, nu înțelegeți? se miră indianul. Cel care trăiește în pădure, ori eu am trăit toată viața mea într-un oraș…
Se uitară unii la alții. Nu înțelegeau.
— Poate că trebuie să fii nativ american ca să înțelegi, spuse Keeva cu un aer teribil de serios.
Acum fu rândul lui Adahy să nu înțeleagă raționamentul.
— Poate, mormăi el, aproape convins că între nativii americani și restul lumii diferențele de percepție asupra a ceea ce-i amuzant și ce nu sunt imposibil de surmontat.
— Suntem toți numai răsărit, frumusețe, viață și bucurie. Atunci ce căutăm aici? trânti Haruko mucii în fasole.
Asta ne-a reamintit unde eram și ce așteptam să ni se întâmple. Ceilalți l-au privit neplăcut impresionați de felul lipsit de tact în care ne readusese cu picioarele pe pământ. Sau pe nisip. S-a lăsat tăcerea și niciunul n-a mai îndrăznit s-o spargă.
Maxilarul lui Haruko era mereu atât de încordat încât cu greu mă abțineam să-l întreb dacă nu-l dor mușchii feței.”
Coperta_Am-murit-din-fericire-Intoarcerea

 

și da… bineînţeles că şi eu am dat un google-search:,,Am murit de fericire – Întoarcerea,, de Theo Anghel se găsește în librării şi pe siteul editurii Herg Benet.

Rolul Bisericii Ortodoxe la începuturile istoriei statului şi dreptului românesc

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan, SUA)

„Deşi supusă autorităţii domnului, biserica avea un rol foarte însemnat în conducerea chiar politică a ţării. Mitropolitul şi episcopii – numiţi şi ei în vremile mai vechi mitropoliţi – luau loc în divanul ţării alăturea cu boierii, având glas nu numai în trebile religioase, ci şi în cele politice. Afară de rolul important jucat de mitropolit şi de cler îndeobşte la alegerea domnului, şi care este explicabil prin nevoile consecraţiei religioase, el era adeseori însărcinat cu cercetări judecătoreşti de o natură curat civilă, lua parte la judecarea proceselor, era consultat în chestiile politicii externe, în aşezarea dăjdiilor…şi domnii jurau adeseori înaintea capilor bisericii că nu vor mai scoate pe ţară câte o dare îngreuitoare. Şi nici că se putea altfel într-un timp de evlavie şi  de bigotism, ca acela în care se afla poporul român în această epocă, care aduce  prin sine însuşi amestecul clerului în toate daraverile, sporind astfel vaza şi înrâurirea lui”.

Citatul de mai sus face parte din „Istoria Românilor din Dacia Traiană” tipărită în perioada 1888 – 1893, operă fundamentală, având şase volume şi totalizând 4000 de pagini, aparţinând lui Alexandru D. Xenopol, personalitate proeminentă a culturii româneşti: istoric, filozof al istoriei, jurist, economist, literat, pedagog, sociolog, profesor, membru titular al Academiei Române.

În ştiinţa dreptului, conceptul de izvor de drept este folosit în sens specific juridic avându-se în vedere formele de exprimare a normelor juridice, actele normative, obiceiul juridic şi practica judiciară. Etimologic însă prin termenul de “izvor” au fost denumite în ştiinţa juridică sursele, originea, factorii de determinare şi creare a dreptului.

Trebuie să mai menţionăm că izvoarele dreptului reflectă fidel epoca istorică pe care o parcurge societatea a cărei conduită este normată prin ele, în sistemul de drept al fiecărei ţări şi în fiecare etapă, existând o pluralitate de izvoare de drept.

Principalul izvor al dreptului public şi privat îl constituie actul normativ stabilit sau recunoscut de organele competente ale statului.

Obiceiul juridic are un rol redus ca izvor al dreptului.  El este o regulă de conduită ce se formează printr-o aplicare repetată într-o îndelungată perioadă de timp, într-o colectivitate umană. Sub forma datinilor, a tradițiilor şi a practicilor religioase, obiceiul a constituit prima modalitate de normare a conduitei umane în epocile primitive prestatale.

Aprecierea ilustrului istoric A. D. Xenopol citată anterior denotă fără echivoc implicarea decisivă a ortodoxiei noastre în activitatea unei justiţii în formare. Nu mai puţin importantă este contribuţia pe care biserica ortodoxa a avut-o în implementarea primelor reglementări şi, mai apoi, în elaborarea unor acte normative.

istoria-romanilor-din-dacia-traiana-vol-i-iii-p11104-0

O succinta trecere în revistă a unor astfel de momente destul de puţin relevate în ultimul timp este interesantă şi, desigur, benefică.

Marele nostru cărturar Dimitrie Cantemir consemnează că Alexandru cel Bun, înţelegând nevoia întrebuinţării pravilelor a cerut Pravilele împărăteşti de la „Aftocratorii Paleologi, cari i-au trimis Vasilicalile” şi a alcatuit o pravilă, iar Hrisovul lui Scarlat Calimah din 1 iulie 1817 zice: „Două veacuri mai  apoi Vasile Voevod, numit Arnautul, culegând tot din Vasilicale ca din nişte izvoare, precum se vede după inscripţia cărţii sale şi adaogând către legile lui Alexandru Voevod au  tipărit la 1646 cartea de legi prin unul Eustratie, ce era pe atunci Vel Logofat”.

Din prefaţa pravilei lui Vasile Lupu aflăm că „…cu multă osârdie s-au nevoit Măria Sa de au cercat pe multe ţări, până l-au îndreptat Dumnezeu de-au găsit oameni ca aceia dascăli şi filozofi de-au scos din cărţi elineşti şi latineşti toate tocmelele cele bune şi judeţele celor buni creştini şi sfinţi împăraţi…care se cheamă acum pravilele împărăteşti”. E limpede că izvorul legilor penale şi agrare din Pravila lui Vasile Lupu se întemeiază pe legile bunilor creştini şi sfinţi împăraţi ortodocşi.

Remarcăm apoi că prefaţa Pravilei celei Mari de la Tîrgovişte din 1652 e scrisă de mitropolitul ortodox român, vorbind despre originea dreptului român şi bizantin şi a celui românesc. Mitropolitul o recomandă tuturor „…ca cine nu este îndreptat, de aici cetind cu socotință şi cu luare aminte lesne se va îndrepta şi se va întări”.

De la Alexandru cel Bun şi până la Vasile Lupu circulau şi manuscrise ale pravilelor. Aşa avem Pravila de la Neamţ din 1474, Pravila de la Putna (sec. al XVI-lea), Pravila din 1618 a mitropoliei din Suceava, cea din 1636 a mănăstirii Bistriţa care se aseamănă cu Pravila Muntenească de la Govora.

Interesant este faptul că în anul 1636 Matei Basarab emite un hrisov prin care reaşează în drepturile lor de mai înainte mai multe mănăstiri „cari de greci au fost închinate mănăstirilor din Grecia sau din Sfânta Gora şi de pre aiurea”.

În anul 1755 Matei Ghica Voevod emite un hrisov cu privire la formula contractelor, a învoielilor. Domnitorul subliniază că a hotărât cu mitropolitul şi cu boierii.

Pravila lui Ştefan Mihai Racoviță din 1766 se întemeiază şi pe legile împărăteşti şi canoanele bisericeşti, după cum se menţionează în hrisovul de promulgare.

În anul 1759 domnitorul Constantin Racovița, constatând că din pricina birurilor mari unii locuitori au părăsit Moldova, a chemat la sfat pe mitropolitul ţării, pe episcopi şi boierimea spre a găsi măsuri de reîntoarcere a acestora.

Pe pravilele creştine împărăteşti se bazează şi Condica lui Alexandru Ipsilanti din 1780, iar Codul lui Caragea din 1818 s-a alcătuit şi cu sfatul mitropolitului şi al episcopilor.

În anul 1804, domnitorul Alexandru Constantin Moruzzi instituie în Moldova o orfanotrofie pentru sprijinirea şi ocrotirea copiilor săraci, dăruind totodata din caseta personală suma de 4000 de lei anual şi rânduind epitropie alcătuită din mitroploit şi patru boieri mari.

În anul 1817 Scarlat Calimah a reglementat epitropia şi curatoria, luând ca model un cod european care i s-a părut mai bun.

Cele de mai sus probează în mod elocvent rolul pe care ortodoxia românească l-a avut în cristalizarea instituţiilor noastre juridice în perioada de devenire naţională la care a fost părtaşă şi locul important pe care indiscutabil îl ocupă în istoria statului şi dreptului românesc.

Interviu cu Radu Baltasiu

Posted by Stefan Strajer On July - 10 - 2015

Interviu cu Radu Baltasiu

De vorba cu Radu Baltasiu, Director al Direcţiei „Românii din Afara Granițelor și Limba Română”, la Institutul Cultural Român (ICR)

Autor: Ana Moroşanu Magdin (Bucureşti)

„Cultura românilor de pretutindeni coincide cu identitatea națională…!”

Ana Magdin: Domnule Radu Baltasiu, cum vedeţi cultura românilor de pretutindeni, când vine vorba de promovarea tradiţiilor şi obiceiurilor noastre în lume?

Radu Baltasiu: Cultura românilor de pretutindeni coincide cu identitatea națională și deci, are importanță strategică pentru România și valoare de patrimoniu pentru țările unde aceștia se află. 

Ana Magdin: Care este rolul dumneavoastră din funcţia de Director al Direcţiei „Românii din Afara Granițelor și Limba Română”?

Radu Baltasiu: Coordonez acțiunile ICR relevante în domeniu, în acord cu hotărârile comitetului director și dispozițiile pe linie ierarhică. 

1

Ana Magdin: Când vine vorba de evenimente organizate de români, pentru românii din străinatate, în ce măsură se implică Institutul Cultural Român de la Bucureşti şi cât sunteţi de receptivi?

Radu Baltasiu: În măsura în care acestea intră în sfera de activitate a ICR, sunt structurate conform cerințelor legale de finanțare, se încadrează în direcțiile de acțiune ale ICR, etc., acestea sunt susținute. 

Ana Magdin: Ce însemnă pentru sufletul dumneavoastră, promovarea românilor şi României în lume?

Radu Baltasiu: Românitatea ca element al umanității. 

Ana Magdin: Domnule Radu Baltasiu, sunteţi un român fericit?

Radu Baltasiu: Nu mi-am pus această problemă. …

Ana Magdin: Ce vă bucură sufletul şi viaţa?

Radu Baltasiu: „Iarba verde de acasă”.

Ana Magdin: Ce iubiţi cel mai mult la poporul român?

Radu Baltasiu: Inteligența cu care trece printr-o istorie atât de des potrivnică. 

Ana Magdin: Care sunt locurile dumneavoastră de suflet în acest Univers?:)

Radu Baltasiu: De pildă Dobrogea. 

Ana Magdin: Ce vă doriţi cel mai mult pentru sufletul dumneavoastră?

Radu Baltasiu: Liniște. 

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

Radu Baltasiu: Țineți aproape, facem ce putem.

Sport extrem… iubirea

Posted by Stefan Strajer On July - 10 - 2015

Sport extrem… iubirea

Autor: Oana Rotariu

 

Viața merită trăită

De ca și cum ai face

Zi de zi bungee jumping

Cu iubirea din tine.

Ea nu trebuie cumpărată

Ori vândută

La jumătate de preț,

Sau lăsată

Într-o coadă de mătură

Și aia boantă…

Nu e nevoie să ne punem măști

Și să viețuim

La marginea frustrărilor

Pe care ne facem

Că nu le vedem

Ori că nu există…

Nu e cazul să ne încorsetăm

Sufletele, inimile

Emoțiile și simțirile

În chingile orgoliilor

Ce ne alimentează zi de zi

Mai mult sau mai puțin

Perfidele…egouri.

Viața trebuie trăită la maximum,

Cu sufletul la gura

Iubirii care ne inspiră

Ne expiră și ne ridică

Cu fiecare clipă

Tot mai sus… tot mai înalt…

Dincolo de Everestul iluziilor noastre

Și cu mult peste Golgota

Ce șade în noi.

 

Wanna

 Foto. Oana Rotariu

Paralele în destin

Posted by Stefan Strajer On July - 10 - 2015

Paralele în destin, discurs la inaugurarea Bibliotecii Municipale „OCTAVIAN PALER” din Făgăraş

Autor: Viorica Pop

Ideea că în realitatea contemporană, cu inerentele derute şi frustrări ale unei societăţi pragmatice, există o salvare prin cultură se poate verifica în subiectivitatea onestă, care ţine de alcătuirea intimă a fiecăruia.

Admiţând că harul, cu misterul lui, are şi căi de pătrundere, cititorul găseşte repere în scriitorii care şi-au ridicat neliniştea existenţială până la rangul de artă adevărată. În acest sens, un nume care şi-a dobândit identitate naţională şi universală devine pecete pentru cea mai potrivită instituţie, biblioteca. Intrăm în Biblioteca Municipiului Făgăraş cu emoţia intrării într-un templu, pe frontispiciul căruia apare inscripţia „Instituţia Octavian Paler”, descifrând în ea aforismele de pe templul lui Apolo: „Cunoaşte-te pe tine însuţi” şi „Nimic prea mult”. Poruncile antice devin, în mitologia cărţilor lui Octavian Paler, un labirintic drum al căutării, care porneşte de la coordonatele biografice să se prefacă în destin creator.

Din satul patriarhal, vecin cu Lisa lui Octavian Paler, din Drăguşul veacului al XIX-lea, pornea să „cerce rotundul lumii” şi paşoptistul Ion Codru Drăguşanu, rămas în istoria literaturii române printr-o singură carte, „Peregrinul transilvan”. Pe drumul căutărilor, Ion Codru Drăguşanu e martor al lumii şi parte a ei, după cum mărturiseşte: „Cine nu părăseşte locul naşterii n-are ideea de patrie; el e ca omul în mijlocul pădurii, nu o vede de mulţimea arborilor; dară înstrăinatul, o, cum învaţă a o iubi!”

Drumul căutărilor lui Octavian Paler coboară în sine pentru găsirea identităţii şi implicarea în problemele celorlalţi: „Cine se caută pe sine găseşte lumea. Cine caută lumea se găseşte pe sine.”

Din arhitectura cărţilor acestui Dedal român, eseul „Autoportret într-o oglindă spartă” încearcă, după propria-i mărturisire, cu înţelepciunea senectuţii şi cu perceperea dureroasă a trecerii timpului, să spargă barierele dintre fiinţa introvertită şi lume.

Paralela dintre cei doi scriitori are la bază esenţa drumului căutărilor în care biografia se absoarbe în destin creator prin viziune şi mijloace artistice specifice.

Scriitorul drăguşean e conştient de un destin aparte: nu se poate fixa nicăieri, dorinţa lui de cunoaştere îl duce spre noi orizonturi, dar mereu cu dorul de satul natal în bagajul inimii. El călătoreşte, aşadar, cu deschiderea spre lumea în care se proiectează eul.

Călătoria lui Octavian Paler e una interioară, născută din convingerea că impactul dintre memoria afectivă şi trăirea în prezent întreţine urgenţele intime ale creaţiei.

Structura epistolară a „Peregrinului transilvan” şi memoria afectivă din „Autoportret într-o oglindă spartă” oferă de la început un plan liber, specific eseului, şi garantează unitatea operei.

Despărţirea de casă mimează, în viziunea lui Ion Codru Drăguşanu, patetismul, retorismul romantic, fără a ieşi din marginile consemnării didactice, în vreme ce Octavian Paler coboară terapeutic în atmosfera patriarhală a copilăriei, pe care o fixează în tablouri antologice ascultând „vocile tăcerii” cu senzaţia că şi tristeţile sunt luminoase, ca în eminescianul vers „Şi-ai s-auzi cum iarba creşte”.

În viziunea lor de maturi, amândoi scriitorii găsesc cauza demitizării satului patriarhal în vicleniile istoriei. Registrul umoristic salvează în „Pelerinul transilvan”, amintindu-ne de Ion Creangă. Mitul copilăriei, mitul autohton sau universal îl scot pe Octavian Paler din pesimism.

Scriitorul din Drăguş colorează momentele de adversitate din impactul cu necunoscutul prin anecdote, autoironie, optimism. Octavian Paler se autoiluzionează cu „veşnicia născută la sat” pentru a se elibera de povara realului.

Consemnarea celor văzute şi trăite e filtrată prin cultură, elementul livresc însoţeşte spiritul critic al receptării şi se concretizează în trimiteri la istorie, mitologie, artă, citate celebre, cu rol de mottouri şi comparaţii la Ion Codru Drăguşanu, cu rol de adâncire a semnificaţiilor la Octavian Paler.

opp

Autoportretul devine linie directoare, eul descrie, narează, dialoghează, monologhează, stabileşte ierarhii şi se încadrează original în portretul etnic. Amândoi scriitorii găsesc lectura, în ocupaţia zilnică a copilăriei, ca punct de plecare din lumea ţărănească, după care însă tânjesc mereu, fără posibilitatea întoarcerii, ca în întrebarea retorică eminesciană: „Unde eşti copilărie/ cu pădurea ta cu tot”.

Finalul cărţilor rămâne deschis, invitând la o proiectare a gândului în gândul cititorului: Ion Codru Drăguşanu anunţă o altă serie de epistole din viitoare călătorii; Octavian Paler creează impresia unei nelinişti metafizice întrebându-se dacă lasă în urmă biografie sau destin,

Esenţial este că, în amândouă cărţile, realitatea biografică nu este consemnată, ci transfigurată, paralelele existenţiale atrăgându-se în destinul creator, cu aer de prospeţime la Ion Codru Drăguşanu, ca mai târziu la Ion Creangă şi cu tonalitate gravă, ironică şi tristă în acelaşi timp, la Octavian Paler, amintind de unele definiţii metaforice din „Amurgul gândurilor” de Emil Cioran.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors