Archive for the ‘Cultural’ Category

Focus on Romania

Posted by Nuta Istrate Gangan On October - 30 - 2015

12112379_879187378784239_8956009921051379437_n

 

Romanian Film Festival, Fort Lauderdale-2015 s-a încheiat.

Au fost câteva zile de românism autentic pe ecranul cinematografului Paradiso, de la Trenul Vieţii, filmul domnului Radu Mihăileanu, cu tragicul umor evreiesc care se aseamănă atât de bine cu hazul de necaz românesc, de la oamenii rătăciţi pe căile vieţii din  Concursul domnului Dan Pita, până la  la corupţia cu iz dâmboviţean ilustrată în filmul domnului Vlad Păunescu, Live.

De la dulce-amăruia poveste de dragoste din ,,Love is a story,, de Cristina  Iacob, film care s-a desfăşurat în oraşul iubirii mele, Braşov, până la Medalia de Onoare, în regia lui Călin Peter Netzer, după un scenariu de Tudor Voican, un scriitor extrem de talentat pe care am avut plăcerea să-l cunosc personal –  cum de altfel am avut plăcerea şi onoarea să schimb câteva cuvinte cu toţi regizorii prezenţi şi cu unul dintre organizatorii acestui festival, ,, selecţionerul,, Andrei Zincă.

,,Atâta vreme cât eu fac selecţia, n-ai să vezi filme proaste la acest festival. Nu-mi permit să aduc filme la care nici eu nu m-aş uita,,

Am fost impresionată de modestia şi de deschiderea acestor monştri sacri ai filmului românesc, şi am regretat că anul acesta nu a fost invitat nici un actor. Gândindu-mă la faptul că anul trecut a fost prezent la acest festival domnul Horaţiu Malaele.

,,Nu au fost suficiente fonduri, mi-a spus Andrei. Cultura românească se promovează cu…patriotism,, a continuat puţin ironic.

Primul meu gând a fost că da, cultura romanescă se promovează (doar) cu patriotism şi întotdeauna fondurile alocate culturii vor fi mici, inutil să ne mai întrebăm de ce, dar câţi dintre cei 35000 de români din Sudul Floridei s-au gândit că ar fi afurisit de patriotic dacă şi-ar rupe câteva ore din cotidian şi ar participa alături de nişte oameni pe care probabil ai şansa să îi întâlneşti o dată în viaţă, la un eveniment care promovează cultura românească?

N-am să fiu sarcastică şi n-am să spun că dacă nu poți arunca dolari în ea şi dacă nu-şi fâţâie fundul manelistic,  nu e cultură.

În rest, toate bune. Au fost şi de-ai noştri. Mai ales sâmbătă când recepţia organizată de Vio Neagu de la Vio CosMedical, unul dintre sponsorii festivalului, în seara filmului ,,Love is a Story,, a coborât iubirea trandafirilor roşii şi a căpşunilor învelite în ciocolată printre spectatori.

Surprinzător a fost numărul americanilor care a demonstrat că filmul de calitate nu cunoaşte frontiere.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Respect organizatorilor principali ai acestui Focus On România Film Festival: Double-4 Studio – Andrei Zincă şi Romanian American League – preşedinte Domnul John Banu, sponsorilor principali, ICR şi CNC…

De asemeni calde mulţumiri sponsorilor locali care deja au stabilit un precedent şi care probabil vor da curajul necesar şi altor afaceri locale de a se implica financiar în evenimentele culturale. Menţionez aici:

Boca Dentist – Domnul Mihai Radu şi domnul Daniel Radu

Doctor Albin Morariu

Cosmedical şi Vio Neagu

Arhitectural Group

Budureasca Wine

– un articol de Nuța Istrate Gangan – Davie/FL

Mănăstirea ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” din Michigan – Un aşezământ monahal mirific

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan)

Pentru mine, Mănăstirea Ortodoxă de Maici „Adormirea Maicii Domnului” din Michigan este un loc ce-mi conferă o încărcătură spirituală aparte, un aşezământ monahal care incontestabil însufleţeşte întru adevăr şi dragoste mulţime de oameni căutători de Dumnezeu care o vizitează şi i se alătură.

Mănăstirea este situată la 7 mile de Jackson, MI, în mica comunitate fermieră Rives Junction, MI, pe un teren pe alocuri împadurit, ceea ce îi adaugă un surplus de mirifică frumuseţe.

Se cuvine să mărturisesc că încă din adolescenţă am fost fascinat de viaţa monahală, atracţia pentru viaţa călugărilor, a acelor suflete care s-au dăruit lui Dumnezeu sub chipul smerit al isihasmului, provocându-mă să aflu cât mai mult despre delicatele aspecte pe care le implică trăirea mistico-ascetică. Dorinţa de cunoaştere mi-a fost puternic susţinută şi de faptul că am auzit păreri şi convingeri autorizate, riguros exprimate, privind vocaţia monahală şi destinul isihast ale poporului român, care în vremurile de restrişte, numeroase de-a lungul istoriei noastre, recurgea invariabil la efortul miraculos de unire a sufletului cu Dumnezeu prin rugăciune.

Pentru unii, problema vieţii monahale este privită adesea cu un zâmbet ce afişează o semnificativă indulgenţă dublat deseori de o şoaptă generatoare de înţelesuri de compătimire, rândurile ce urmează adresându-li-se şi lor pentru o posibilă necesară reevaluare.

Monahismul este răspunsul cel mai înălţător al omului la jertfa lui Hristos, în centrul slujirii monahale regăsindu-se rugăciunile şi darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, maica monahilor.

La originea vieţii monahale creştine stă ca ţel spiritual primordial atingerea desăvârşirii, în acest sens înţelegându-se în primul rând împlinirea datoriei de a păzi toate poruncile lui Dumnezeu. La noi, la români, monahismul a fost prezent de la începuturile vieţii creştine, fiind şi astăzi o mărturie de înălţătoare ţinută duhovnicească, monahii având şi reputaţia de a fi gospodari de frunte şi filantropi de o adâncă generozitate. Ei înfăţişează atât bucuria, cât şi tristeţea, respectiv fericirea de a fi aproape de Domnul şi nefericirea de a te şti alungat din paradisul Său.

Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, MI  a fost fondată de trei maici din România în anul 1987, constituindu-se într-un locaş sfânt, binecuvântat de Dumnezeu, o adevărată „mană cerească” pentru comunitatea ortodoxă. Ea reprezintă, fără îndoială, o dovadă grăitoare a continuităţii şi unităţii creştinismului ortodox.

 

MAMD0706B

Foto. Manastirea “Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, Michigan

Serviciile religioase zilnice, ţinute în biserică şi deschise permanent publicului, reflectă îndeplinirea intensă şi neabătută a scopului esnţial al activităţii monastice exprimat în mod strălucit de Sfântul Pavel: „rugăciunea fără încetare”.

Este de admirat drumul parcurs în evoluţia frumosului aşezământ monahal de la dobândirea proprietăţii în anul 1987 şi până la ceea ce există din punct de vedere material astăzi, cale anevoioasă care demonstrează cu prisosinţă că mănăstirea creşte încet, dar constant şi sigur. Proprietatea consta într-un teren parţial împădurit în suprafaţă de circa 120 de acri şi o cladire, iniţial având destinaţia de locuinţă pentru maici, devenită după scurt timp capela ce avea să servească timp de 25 de ani drept biserică a mănăstirii.

În anul 1989 a început extinderea, un proces lent, dar care a înregistrat importante realizări: un pavilion de vară care găzduieşte hramul mănăstirii, o casă de oaspeţi, o casă pentru maici, birouri, o cameră de lucru, o bibliotecă privată, un garaj, o capelă în cimitirul mănăstirii, un schit de rugăciune în pădure, o casă separată pentru călugări şi ierarhi, o rezidenţă pentru preotul mănăstirii, o clădire ce include un magazin de obiecte religioase (icoane, cărţi, tămâie, muzică, suveniruri şi cadouri potrivite sărbătorilor religioase), precum şi un muzeu, construcţie ataşată turnului din piatră al clopotniţei. Terenul aferent cuprinde grădini, alei, spaţii deschise, o seră şi o vie, toate întregind peisajul încântător al acestui aşezământ religios.

Planul de dezvoltare demarat în anul 1994 a fost urmat cu o demnă de laudă străduinţă, iar în anul 2010 au început lucrările de construcţii, astfel că la 6 octombrie 2012, o zi ce s-a dovedit plină de har, a avut loc un eveniment de o importanţă covârşitoare în istoria mănăstirii: slujba de sfinţire a bisericii noi, împrejurare la care am participat şi care m-a emoţionat şi fermecat. Slujba a început cu procesiunea cu sfintele moaşte în jurul bisericii, timp în care s-au citit psalmi, rugăciuni şi pasaje din Sfânta Scriptură. Ceremonia a continuat cu intrarea în biserică şi sfinţirea Sfântului Altar. După ce ierarhii au părăsit biserica, clerul şi călugării au trecut prin Sfântul Altar, după care au mers în procesiune la pavilion în vederea începerii Sfintei Liturghii. După ce clerul a părăsit biserica, toţi cei prezenţi au fost invitaţi să intre în Sfântul Altar prin uşa diaconească de sud, să se închine şi să sărute Sfânta Evanghelie. Apoi, întreaga asistenţă a participat la Sfânta Liturghie, urmată de un lunch în cortul special amenajat lângă pavilion.

În afara activităţii fundamentale însemnând rugăciunea dictată de organizarea monastică având ca centru de greutate Chipul lui Iisus Hristos, comunitatea de maici execută un întreg ansamblu de îndeletniciri destinate susţinerii lăcaşului şi subzistenţei, printre care: cusutul veşmintelor preoţeşti şi de altar, scrisul icoanelor, înrămări de icoane, confecţionarea unor obiecte religioase, organizarea de întâlniri spirituale. Alte preocupări includ: primirea cu ospitalitate a vizitatorilor, îngrijirea permanentă a cimitirului, cultivarea şi întreţinerea unei întinse grădini de vegetale, precum şi alte numeroase activităţi gospodăreşti imperios necesare vieţii comunităţii.  În fine, trebuie să mai menţionez performanţa de a edita şi publica un jurnal monastic, Rugul Aprins, care se oferă gratuit tuturor celor care îl solicită. Jurnalul apare de trei ori pe an şi este scris de membrii comunităţii, cuprinzând articole despre monasticism, catehism, spiritualitate şi sărbători religioase ale Bisericii Ortodoxe.

Pelerinajul la hramul mănăstirii mobilizează în fiecare an 500-600 de credincioşi. M-am obişnuit să particip anual de 15 august la serviciile religioase la sfânta mănăstire, împrejurare care mă face să contemplu praznicul Sfintei Marii într-un mod emoţional şi evlavios aparte: difuzoarele transmit în toate zările murmurul rugăciunilor, adânci precum pădurea fermecata, iar bucuria colectivă este convertită de misterul de la altar în exultaţie mistică şi smerită mulţumire către Sfânta Fecioară Maria, conferind sufletului o neîndoielnică înălţare. Şi totul se întâmplă la acest sfânt lăcaş binecuvântat de Dumnezeu cu o comunitate creştin-ortodoxă românească de maici care pe calea vieţii monahale fac posibilă o astfel de intensă trăire.

Dar despre Maica Gabriella, Părintele Arhimandrit Roman Braga şi Maica Benedicta voi scrie într-un viitor apropiat, oferind impresiile şi însemnările mele cu gratitudine şi pioşenie ca modeste contribuţii la o monografie a mănăstirii.

Dorin Nadrau

Foto. Dorin Nadrau

Ion Pena – scriitorul interzis

Posted by Stefan Strajer On October - 21 - 2015

Ion Pena – scriitorul interzis

Autor: Marin Scarlat

(Ion Pena, n. 25 august 1911, comuna Belitori, azi Troianul, Teleorman – d. 29 iulie 1944, Alba Iulia. Perceptorul-scriitor, alături de fiul lui Sadoveanu, îngropat în Cimitirul Eroilor)

Ion Pena a scris și s-a impus într-o perioadă tulbure a istoriei noastre, urmată de epoca devastatoare a regimului comunist, care a dus la scoaterea sa în afara circuitului public prin includerea de cǎtre ciracii cenzurii în „fondul special interziși – (S)”, între 1945 și 1989. Viața lui s-a desfǎșurat sub zodia tragicului, ca sǎ nu spun a blestemului. Ca prim nǎscut, a avut parte de un destin frânt la doar 33 de ani, fiind al cincelea copil, din cei șapte, pe care pǎrinții l-au pierdut in timpul vieții.

Trebuind să-si onoreze funcția de perceptor, nu tocmai populară, Ion Pena a fost scriitor cu normă redusă, scria printre picături. Mai mult, fiind iubitor de oameni, s-a implicat și în activitatea de culturalizare a sătenilor în Banat, la Sichevița și în Domnești, județul Mușcel, actualmente Argeș. În puținul timp rămas Ion Pena a scris, totusi, câteva sute de poezii şi epigrame. Oricum, „Non multa sed multum” spunea domnul Peter Sragher. Ca și cum parcă părintii nu ar fi suferit destul, prietenia sa cu Gheorghe Șuța, liderul Partidului Național Țǎrǎnesc din Domnești, unchiul Elisabetei Rizea din Nucșoara, participantǎ activǎ la „Rezistența anticomunistǎ din Munții Fǎgǎraș – Haiducii Muscelului”, și apartenența sa țǎrǎnistǎ aveau sǎ-i condamne familia la supravegherea Miliției și Securitǎții dupǎ rǎzboi, pânǎ prin anii ’70.

Ion Pena n-a fost căsătorit, hotǎrâse s-o facǎ dupǎ rǎzboi, dar n-a mai apucat, și n-a avut copii. Totul se pierdea, așa cǎ am decis sǎ mǎ implic în scoaterea sa la luminǎ. În demersul meu am bătut la multe uşi literare şi publicistice care nu s-au deschis. Este un arc în timp, el poate exista din nou prin dumneavoastrǎ, citindu-l.

Ion Pena

Foto. Poetul Ion Pena (1911-1944)

În studiul sǎu despre Ion Pena, cunoscutul publicist și istoric literar, Stan V. Cristea, membru al Uniunii Scriitorilor, consemnează că „surprinzător, prin 1943-1944, acesta pare că evolua spre un nou fel de poezie, îi întrezărim – incredibil, cumva – pe Nichita Stănescu și Marin Sorescu. Este important de spus cǎ Pena a scris și prozǎ. Astfel, astăzi, noi putem să judecăm firul epic din proza utopică „Moneda fantazienilor”, scrisă în Banat între 1937-1938, în care merge cu anticipația pânǎ în 1 ianuarie 2000. În povestire, previziunile autorului au mari analogii cu colectivizarea și cooperativizarea, Ion Pena dovedindu-se un bun analist social de anticipație. Prozatorul și publicistul Constantin Stan (1951-2011) scrie despre faptul că „Pena, prin povestirea sa, îl devansează pe George Orwell”, autorul faimosului roman „Ferma animalelor”, scris în 1945. Iar profesorul, ziaristul și prozatorul Victor Marin Basarab afirma tot în 2001 în cartea pe care începuse s-o scrie despre Pena: „Moneda fantazienilor” ar trebui pusǎ în circulație și așezatǎ într-o exactǎ comparație cu proza urmuzianǎ, într-o corectǎ înțelegere a vizionarismului sud-est european și, de ce nu, la baza teatrului absurdului ionescian.” Acum, în 2015, citind și cumpǎnind, putem afirma că scriitorul teleormanean a fost un vizionar.

În prezent, dupǎ documetǎrile fǎcute, este o certitudine cǎ Ion Pena a publicat și era apreciat în marile publicații bucureștene „Universul literar”, „Pǎcalǎ”, „Prepoem”, „Vremea”, „Epigrama”, în revista buzoianǎ „Zarathustra”, redactată de Ion Caraion şsi Alexandru Lungu, cât și în cele teleormǎnene „Oltul”, „Drum”, „SO4H2”, „Graiul tineretului țǎrǎnist”…

În „Universul literar”, suplimentul celui mai popular și influent ziar din perioada interbelicǎ, „Universul”, Ion Pena era catalogat „Un poet plin, de un talent robust, original și format, care face o figură cu totul aparte în corul celorlalți.”, „Astăzi Ion Pena vine între noi cu o liră cu totul înnoită, aşezându-se dintr’odată pe primul plan al poeziei tinere”, „Versurile lui trebuiesc citite cu toată atenţia, în miezul lor se sbate un poet de rasă, care semnează simplu şi desluşit: Ion Pena”.

În 2011 a apǎrut cartea „Scrieri” de Ion Pena, care include poezii, epigrame, precum și proză, dovedind talentul multilateral al autorului. Consider cǎ scrierile sale pot vorbi cel mai bine despre perceptorul – scriitor. Iată una din poeziile care-i defineşte creaţia: Opriţi-vă// În drumul meu opriţi-vă fierbinţi,/ În carnea mea cu târnăcoape./ Am să vă dau mistere şi arginţi,/ Ca fumul, bogăţia să vă’ngroape.// Mi-e inima de fulgere ocean./ Mi-e palma năzdrăvană şi haiducă./ Opriţi-vă cu sufletul ochean/ Să beţi înfiorarea hăbăucă.// Pe steiul ars de foc şi’nchipuiri/ Să vă înalţ o clipă, să vă doară./ Crepuscul de altare şi zefiri/ Şi vorba peste moarte să vă moară.// Nu închinaţi cu mine rugăciuni/ Ci treceţi, ca barbarii, mai departe,/ Mă jefuiţi de grâne şi tăciuni./ Deschis îmi e pătulul ca o carte.// Eu voi rămâne singur, vagabond,/ Un cerşetor de soare şi de vise./ Voi ocoli destinul rubicond/ Cu porţile de marmură, închise.

Personalitatea managerului scolar în societatea contemporană

Posted by Stefan Strajer On October - 21 - 2015

Personalitatea managerului scolar în societatea contemporană

 Autor: Galina MARTEA (doctor în științe economice, academician de onoare al învățământului universitar din R.Moldova, scriitoare stabilită în Olanda)

Prin calitatea managerială se subînțelege rolul managementului, activitatea căruia este măiestria conducerii, care are drept scop menținerea și dezvoltarea unui sistem social, exprimat prin forme de organizare instituțională de micro și macro nivel. Managementul, fiind știința care organizează și conduce existența unităților instituționale, având la bază resursele umane și materiale respective, este nemijlocit procesul de producere a valorilor sociale. În acest proces social în cadrul căruia ființa umană (fiind și resursa umană corespunzătoare) acționează în scopul muncii pentru a crea bunuri materiale este atribuția care întreprinde acțiuni într-un regim organizat de lucru   coordonat de una sau mai multe persoane, astfel formând ierarhia funcțiilor ca sistem de subordonare a elementelor funcționale. În ierarhia funcțiilor și a regimului de organizare a muncii umane vine inclusă și activitatea managerului, care îndeplinește toate cerințele de administrare a instituției într-o anumită ordine evolutivă. Pe scara acestei ierarhii funcția managerului este în corelație cu complexitatea fenomenelor de remodelare permanentă a proceselor ce formează conținutul determinat de noțiunea generală a managementului. Respectiv, managementul (proces, funcție și rol în activitatea de organizare și conducere a unei instituții) a format funcția managerului, care valorifică la nesfârșit resursele umane, materiale și financiare în cadrul diverselor instituții și întreprinderi a unui mediu social. Mediul social, la rândul lui, format dintr-o gamă vastă de instituții și întreprinderi cu orientări multiple, oferă managerului posibilitatea de a-și valorifica personalitatea și importanța în diverse domenii de activitate cu scopul de a obține un rezultat cât mai bun în acțiunile realizate.

Managerul este personalitatea care își acumulează capacitățile de conducator în raport cu cerințele impuse de dezvoltarea intelectului uman și necesitățile evolutive ale vieții sociale. Viața socială, schimbătoare în conținut sub influența proceselor educative și instructive, impune managerului, respectiv managerului școlar, condiții și obligații în raport cu desfășurarea acțiunilor dependente de existența fenomenelor umane. Managerul, fiind persoana care reglează și stumulează funcționarea unui sistem, are nevoie să-și modifice neîntrerupt aptitudinile în dependență de necesitățile factorului uman (resursă umană în procesele de producție) și nivelul dezvoltării mediului social. Pe măsura acestor necesități sociale și umane managerul este acel care trebuie să-și valorifice propriul intelect în toate aspectele teoretice și practice integrate în funcția propriului domeniu de activitate. Modelul și rolul său de conducător trebuie să activeze în baza unor principii fundamentale pe care se întemeiază o cauză nobilă formată din normele proprii de conduită și a capacităților dezvoltate conform teoriilor științifice cu privire la această funcție. Îmbunătățirea permanentă a propriului model de conducător operează în termeni de responsabilitate față de sine și instituția pe care o administrează. Acesta este un proces prin care managerul, în timp, se formează pe sine însuși ca personalitate și acesta, la rândul lui, formează nemijlocit personalitatea unității instituționale, axată pe valori, astfel influențând dezvoltarea umană în raport cu necesitățile socio-umane. Necesitățile socio-umane, generate de procesele cunoașterii, își actualizează prezența prin domeniul științei a cărei funcție sistematizează în mod concret medodele de instruire și educație necesare omului și societății acestuia. Metodele respective de educație și instruire se realizează în cadrul unităților de învățământ, iar conducătorul acestora este managerul școlar care valorifică neîntrerupt conținutul complex al acțiunilor.

Managerul școlar, cu multiple obligațiuni și roluri, este personalitatea care reprezintă prin forme concrete realitatea unității de învățământ. Diversitatea obligațiunilor unui manager școlar se manifestă prin interacțiunea serviciilor educaționale realizate prin intermediul celor mai noi tehnici de organizare și administrare instituțională. Complexitatea administrării se înscrie prin participarea directă a managerului școlar la formarea și perfecționarea benefică a proceselor educaționale; la acțiunea adecvată de comunicare cu subalternii, elevii, părinții elevilor și alți membri ai comunității; la proiectarea și gestionarea calitativă a managementului educațional și financiar al instituției; la formarea unui mediu psiho-social sănătos în cadrul unității școlare și, nu în ultimul rând, fiind actorul care trebuie să-și îndeplinească rolul de prieten și dascăl adevărat al elevului. Prin acțiunea managerială reală unitatea de învățământ își asigură nivelul respectiv de cultură care întrunește, în același timp, totalitatea valorilor intelectuale și spirituale necesare comunicării instituționale. Comunicarea instituțională, în funcție de necesități și exigențe, formează acel sistem al valorilor educaționale prin care managerul școlar devine un stimulator de energie pozitivă care dezvoltă și crează tabloul perfect al unui management educațional. Eventual, prin logica acțiunilor, managerul orientează elevii, cadrele didactice și alt personal educativ și tehnic către acele activități de valoare care unesc rolul distins al procesului de învățământ, făcându-l mai calitativ și competitiv. Un proces de instruire de calitate se afirmă cu certitudine doar printr-un comportament remarcabil al managerului școlar exprimat prin calități de valoare, respectiv, fiind un model propriu personalității sale care se răsfrânge pozitiv în comportamentul copiilor și subalternilor. Un manager școlar, conștient de acțiunile sale, își promovează cu demnitate personalitatea sa în cadrul instituției școlare, iar imaginea școlii, la rândul ei, nu face altceva decât să completeze (sau să dubleze) personalitatea managerului și rolul unității de învățământ în societate.

Managerul școlar, fiind mereu în pas cu societatea modernă, este urmat de mari responsabilități cu caracter de a reforma în continuu metodele de educație și instruire, astfel formând omul în dimensiunea personalității autentice. Acest rol major în formarea omului managerul școlar îl concepe cu ajutorul politicilor și tehnicilor educaționale (cele tradiționale fiind completate cu cele contemporane) centrate pe conținutul motivației al identității și personalității, care cuprinde totalitatea de factori ce contribuie la formarea unui comportament autentic al elevului. Managerul școlar, fiind în același timp și cadru didactic, trebuie să se prezinte ca un factor de producție al programelor școlare, care să cunoască explicit și clar noțiunea reală a instruirii, fiind un model al cunoașterii atât pentru sine cât și pentru elevi și întregul colectiv didactic. Fiind persoana cu un intelect ridicat și cu cunoștințe vaste în diverse materii și domenii de activitate, managerul contribuie substanțial la formarea unei culturi instituționale și la formarea unui echilibru intelectual care motivează și dezvoltă randamentul școlar prin toate formele și acțiunile realizate. Manifestarea pozitivă a activităților școlare este rezultatul care determină capacitatea intelectuală a managerului, având ca suport sistemul de decizii care stabilește corect direcția de administrare a instituției. Cu ajutorul deciziilor adecvate managerul cu propria personalitate oferă garanții sigure în realizarea obiectivelor ce stabilesc soliditatea și evoluția școlii. Astfel prin capacitatea managerială unitatea de învățământ devine un centru deschis pentru formarea personalității și un centru cultural competitiv atât pentru persoana managerului cât și pentru întreaga unitate de învățământ.

Relația autentică dintre managerul școlar, cadru didactic și elev sincronizează multitudinea de acțiuni cu efecte pozitive, care devine o condiție indispensabilă pentru a influența administrarea și instrurea unei personalități adevărate. Managerul școlar, fiind persoana care condiționează realitatea mediului școlar, este, în același timp, procesul social prin care se contopesc relațiile umane cu acțiunea de a produce valori, efecte, impresii. Toate, la rândul lor, exprimă și întrunesc conduita managerului școlar în raport cu elementele fundamentale ale managementului, a modalităților specifice de exprimare a funcției administrative. Pentru a exercita o influență pozitivă asupra întregului mediu social managerul școlar este obligat să corespundă unor cerințe și condiții prin facultatea logică a gândirii, calitatea însușirilor psihice-morale, nivelul corespunzător de cunoștințe, capacitatea de întreprinzător și moderator cu decizii adecvate, calitatea absolută și condiționată de a fi competent în toate acțiunile realizate. Pentru a produce un exemplu real în gestionarea procesului didactic managerul școlar este obligat să stăpânească perfect teoria și practica proceselor fundamentale de instruire și educație, caracteristice managementului educațional. Cu calitățile intelectuale, profesionale, antreprenoriale, interumane, managerul este acel care promovează calitatea proceselor educative, imaginea unității de învățământ, individualitatea elevului și a cadrului didactic. În esență, acțiunea de succes a managerului este rezultatul capacității de a conduce, orienta și motiva elevul și întregul personal didactic al școlii. Prin propriul model de comportare managerul școlar se formează și își promovează propria personalitate, și, nemijlocit, contribuie la crearea unor noi personalități necesare mediului social.

Atmosfera sănătoasă a unui mediu social, inclusiv a unui mediu școlar, poate fi creată doar pe criterii de transparență, realizate de persoane ce administrează instituția, societatea, omul. Acești oameni de conducere, fiind numiți manageri, inclusiv manageri școlari cu capacități organizatorice, sunt responsabili de gestionarea resurselor umane, materiale și financiare din cadrul instituției. Fiind motivați de rolul acestei funcții de conducere, managerii școlari prin competențele manageriale asigură funcționarea activităților educaționale, astfel satisfăcând necesitățile sociale în procesul de dezvoltare umană. Fiind un exponent al comunității educative, managerul școlar este acel care trebuie să demonstreze și devotamentul respectiv față de funcția pe care o deține în corelație cu poziția socială. Prin poziția sa socială managerul școlar urmează a fi persoana care să întrunească toate calitățile pozitive pentru a putea fi imitat ca un model al serviciilor sociale și, totodată, constituind un model demn de urmat pentru generațiile următoare. Poziția socială pe care o deține managerul școlar include în sine integritatea morală, demnitatea, respectarea angajamentelor față de sine și față de instituția școlară, astfel fiind nucleul societății. Integritatea morală în sens pozitiv urmărește acțiunea favorabilă în numele binelui, în așa mod formând personalitatea managerului școlar în societate. Funcția managerială activând în baza formulei de a organiza și coordona activități cu scop bine definit reprezintă strategia științei de a conduce, utilizând în acest proces toate mijloacele disponibile în vederea asigurării unui rezultat cu succes sigur. Punerea în aplicare a tuturor mijloacelor disponibile include în sine, în mod prioritar, stabilirea unor relații bune de colaborare cu colectivul pedagogic și colectivul de elevi, astfel formând tehnica eficientă de comunicare între indivizi. În acest mod se formează influența pozitivă a comunicării care dezvoltă nivelul educației în cadrul instituției și în afara ei, definit de modelul individual al managerului în raport cu individualitatea fiecărui elev și profesor. Elevul ca și profesorul și managerul, parte componentă a instituției școlare, este acel element care trebuie privit ca un obiect și partener strategic în acțiunea de conducere. Respectiv, acțiunea eficientă de conducere a unei instituții vine proiectată cu caracter complet prin dimensiunea personalității managerului școlar, axată pe calități umane și capacități intelectuale. Anume, cu calitățile umane bune și capacitățile intelectuale deosebite este determinată individualitatea managerului școlar în interacțiune cu individualitatea unității de învățământ și a societății.

A fi un manager școlar înseamnă a fi un bun om al societății, o personalitate a școlii si a întregului sistem public. Funcția managerială trebuie să fie creată pe realitatea prin care se dezvoltă unitatea de învățământ și societatea. Activând pe principii de transparență, corectitudine și criterii de concurență (sistemul economiei de piață bazat pe cerere și ofertă) vor fi realizate mereu noi obiective în modernizarea procesului de instruire și promovarea individului ca personalitate a societății. Acțiunea de promovare a individului ca personalitate a societății se poate forma doar pe modelul managerului, având la bază comportamentul adecvat, viziunea distinsă prin modul de gândire și modul de a vedea real lucrurile din lumea care-l înconjoară, modul de comunicare cu publicul (angajații, elevii). Cu alte aspecte și calități negative precum orgoliul, aroganța și incompetența un manager școlar nu poate activa în cadrul unei instituții de învățământ, deoarece acesta nu va mai fi niciodată în pas cu cerințele impuse de societatea contemporană. Nemijlocit, un manager școlar de calitate trebuie să fie preocupat în totalitate de problemele comunității pe care o administrează, iar interesele personale să fie inferioare față de cele publice și cu siguranță să fie plasate în afara funcției manageriale. Un manager școlar de calitate trebuie să fie omul al unei ținute corecte în toate acțiunile   întreprinse; un bun pedagog și un   conducător competent calificat; un bun prieten al elevilor prin care să dea dovadă de respect reciproc, astfel formând echilibrul etic și echitabil dintre manager-pedagog-elev și corelația obiectivă dintre cultură-valoare-educație-personalitate-identitate.

G.Martea.Foto

Foto. Galina Martea

Elogiul nebuniei

Posted by Stefan Strajer On October - 7 - 2015

Elogiul nebuniei

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

În fiecare an, când mă întorc la Casa cu Flori din România, privesc cu luare aminte ce a mai rămas din vechea noastră bibliotecă după plecarea din ţară, în 1980. Anul acesta, dintr-o samă de motive, mi-a făcut cu ochiul o carte veche, Elogiul Nebuniei – în original titlul este în latină Stultitiae Laus, adică lauda prostiei, scris de marele umanist al secolului XVI, Erasmus din Rotterdam. După patruzeci de ani, am recitit-o cu aceiaşi ochi, dar cu altă minte şi mi-am dat seama că prostia a rămas neştirbită de timp, de evoluţia societăţii.

Prima ediţie a apărut în 1511 la Paris şi până la sfârşitul secolului a atins 58 de ediţii (Ediţia din 1522 a apărut în 24.000 de exemplare şi s-a vândut în câteva luni. Realizare uimitoare, absolută pentru acel secol!). De atunci, în decursul celor 500 de ani, a apărut în peste 200 de ediţii în toate limbile europenilor. Este un eseu unic, performant datorită valorii observaţiilor erudite despre societate, despre firea şi comportamentul omenesc, neschimbat când e vorba de prostia omenească. Erasmus elogiază prostia glumeţ, când vorbeşte de prostia oamenilor comuni şi foarte aspru, ironic, sarcastic, cinic la adresa prinţilor şi clerului, de la episcopi la papi, motiv pentru care, tot la Paris, va fi condamnat ca eretic şi blasfemator, dar după moarte. În timpul vieţii fiind unul din promontorii umanismului Renaşterii timpurii, numit vir incomparabilis et doctorum universalis. Citindu-i biografia, acum în secolul XXI, rămâi impresionat de cât s-a educat prin marile universităţi europene ale vremii sale, cât a educat pe cei interesaţi de cultura latină şi umanism, de cât a scris şi ce a scris, de cât a călătorit pe jos, călare sau cu diligenţele vremii. Puţini se pot compara, de-a lungul celor cinci secole, cu Erasmus. Prietenul său, Botzheim din Konstanz, scrie: „Cu toată sănătatea lui delicată, el străbătu cu tenacitate de câteva ori Europa în lung şi-n lat, mergând călare pe drumuri proaste şi nesigure, împins de instinctul lui vagabond şi de dorinţa de a cunoaşte.” Instinctul lui vagabond, în cazul marelui umanist peregrin, are sensuri preeminente, unice. Iată, notez lapidar un vagabondaj al său: În 1507 era în Veneţia, oaspetele unui mare tipograf, admirând palatele patricienilor şi atelierele de pictură ale lui Tizian, Carapaccio, Belini, dar datorită izbucnirii unui război, pleacă la universitatea din Padova, atras de studia humana – ştiinţă, filozofie, literatură – în memoria lui Dante şi Petrarca care au studiat aici, pe vremea când această universitate era cea mai liberă şi avansată din Europa. Îi citeşte biblioteca şi predă latina un timp, apoi pleacă la Roma. Cetatea Eternă îi deschide larg biblioteca Vaticanului, cunoaşte cărturari luminaţi şi îl admiră pe Michelangelo care picta Capela Sixtina, dar la iscarea altui război al papei, părăseşte Roma (ura războaiele, va scrie un alt redutabil eseu, Dulce bellum inexpertis – războiul e plăcut celor ce nu l-au încercat). Pleacă la Florenţa, de unde, împreună cu un grup de călători traversează Apeninii şi din Bolonia îşi continuă drumul călare spre Elveţia la Konstanz unde nu zăboveşte prea mult. Pleacă, mai departe, la Strasburg de unde cu un şlep coboară pe Rin la Anvers şi de aici pe o corabie ajunge în Anglia la bunul lui prieten Thomas Morus, care îl găzduieşte. Aici scrie Stultitiae Laus – Laudă Prostiei pe care o dedică „celui mai scump dintre amici”, adică gazdei sale. Era anul 1509. Iată unul din vagabondajele sale ce s-a terminat cu un mare eseu original tradus în zeci de limbi, apărut în sute de ediţii, însumând milioane de exemplare! Fără egal în istoria literaturii libere. 

Erasmus

Ediţia, pe care o am eu şi am recitit-o în vara aceasta, este din 1959 apărută la Editura Ştiinţifică-Bucureşti, cu o excelentă prefaţă semnată de Constantin I. Botez. Prin autenticitatea şi valabilitatea neschimbată de-a lungul secolelor a observaţiilor şi ideilor sale, eseul parcă nu ar fi fost scris acum cinci secole, ci în secolul care-l trăim. Prostia omenească, de la toate nivelurile societăţii, pe care Erasmus o elogiază exemplificând-o abundent, excedent, luxuriant, a rămas aceeaşi! Se pare că prostia omenirii e statornică, doar erudiţia o poate învinge, dar numai vremelnic.

Erasmus, amplu şi profund observator, cu vervă satirică vrea să critice întreaga specie umană, cu predilecţie pe cei ce stăpânesc omenirea şi clerul catolic, explicând că nu are nimic împotriva oamenilor ci numai împotriva defectelor lor, dintre care Prostia este primordială. Prostia a fost întotdeauna de capul ei, nu a fost închisă în Cutia Pandorei (Erasmus a introdus termenul de cutie, dintr-o eroare de traducere din greacă în latină, până la el toate suferinţele lumii, cu excepţia prostiei, grecii le-au închis într-o amforă). Prostia în concepţia lui are dimensiunile şi încărcăturile din care pornesc toate marile greşeli sociale, relele şi resentimentele omenirii ce duc la violenţe şi războaie. Ca etalon umanist, Erasmus a urât războiul şi a iubit pacea, concordia şi mai ales libertatea. A fost gigant şi prin libertatea sa, nu a făcut compromisuri. S-a stins la Basel în 1536, lăsând omenirii o mare cultură şi luminoasă cale renascentistă. Pictorul vremii sale, Hans Hlbein, ni-l înfăţişează fin, cu ochi albaştri ce emană precauţie şi faţă liniştită cu o tentă de teamă cuminte cum i-a fost şi firea, în spatele căruia domina cultura şi înţelepciunea superlativă.

În Elogiul Nebuniei sau Cuvântare spre lauda Prostiei, Erasmus scrie prostia cu P mare şi îşi începe elogiul ei cu Grăieşte Prostia: „Oricât m-ar defăima muritorii – ştiu bine cât de rău e încondeiată Prostia chiar în ochii celor mai proşti – susţin, totuşi, că eu, asta, sunt singura care, prin purtarea mea, înveselesc şi pe zei şi pe oameni. Apoi e sinceră spunând că nu trebuie să se ascundă pentru că o dă de gol chiar înfăţişarea ei. Se prezintă drept fiica lui Plutus, zeul avuţiei, şi al nimfei Neotes cea nurlie, având drept soaţe: iubirea de sine, linguşeala, trândăvia, plăcerea, pofta, sminteala! Tot Prostia ne povăţuieşte că: dacă, nu ne laudă nimeni, suntem slobozi să ne lăudăm singuri şi începe a se lăuda cum l-a povăţuit pe Jupiter să-i dea bărbatului femeie, adică o vietate proastă şi absurdă, dar nostimă şi plăcută… şi fără Prostie căsnicia e nefericită. Punct. Apoi Prostia se dă la înţelepţi care nu sunt de nici-un folos, ba chiar dăunează şi dă de exemplu pe înţeleptul înţelepţilor, pe Socrate, târât prin proces şi obligat să bea cucută, deci înţelepţii nu sunt buni la nimic… dar ea, Prostia îi face să dăinuiască. Punct. Prostia se laudă tot timpul, este cea mai lăudăroasă de pe pământ, ajungând să spună că ea a născocit artele şi demonstrează după mintea ei.

Erasmus lasă Prostia să-şi facă de cap, proslăvindu-se cât vrea şi ea ajunge să afirme că: pe culmele înţelepciunii nu se ajunge decât prin prostie, persiflând raţiunea lor. Dar, câteodată, fără să-şi dea seama, autorul o pune şi pe ea să chibzuiască: Două lucruri ne stau în cale, când e vorba să ne dăm seama cum trebuie să înfruntăm greutăţile vieţii: ruşinea din suflet şi teama de-a întreprinde o faptă îndrăzneaţă. Aşa a fost atunci, dar după cinci secole de dezvoltare aglomerată, haotică a societăţii, ruşinea s-a dus mai ales în ultima sută de ani, iar teama de-a întreprinde fapte îndrăzneţe e dominată de panică şi anxietatea ce ne este infuzată prin mass-media de către proşti sau proştii proştilor. A fost doar o poticnire a Prostiei care, apoi, se repede înainte: Învăţătura e lipsită de folos şi aducătoare de pagubă. Aici, Prostia se pune la picioarele stăpânitorilor din toate tipurile, care ştiu că proştii se pot stăpâni, educaţii cu demnitate nu. Şi, pentru un moment, conchide: proştii sunt dintre toţi cei mai fericiţi! De îndată ce a trecut momentul face o altă afirmaţie indubitabilă: Capetelor încoronate le plac mai mult proştii decât înţelepţii. Istoria ne dovedeşte cu prisosinţă acest enunţ, care, s-a potrivit de minune şi recenţilor conducători fascişti, nazişti şi comunişti, precum şi aşa zişilor democraţi contemporani cu ei, iar acum seria nefastă se continuă cu tot felul de preşedinţi de state. Degeaba, Homo Sapiens şi Homo Faber vor să schimbe în mai bine societatea că Prostia rămâne de neclintit în faţa lor!

Erasmus a fost şi a rămas toată viaţa un credincios catolic, dar cunoscând câtă ipocrizie, imoralitate, parvenire şi depravare a năpădit catolicismul, de la călugării şarlatani, vânzători de tot felul de falsuri şi minuni, până la indulgenţele Sfântul Scaun, a încercat să aducă schimbări corecte, reforme necesare. Nu a reuşit nici prin acest eseu, în care aduce Prostia până la Sfântul Scaun, să-i ţină o predică chiar papei despre credinţa prostească. Degeaba. În schimb, eseul a fost folositor reformatorilor, lui Martin Luther în primul rând, care a vrut să-l ia partener pe Erasmus la reforma sa, protestantă, dar marele umanist l-a refuzat categoric, ducându-şi mai departe obsesia sa reformatoare devenind necruţător câteodată: Religia creştină ţine casă bună cu Prostia. Toate religiile-s la fel, dar credinţa cea simplă şi adevărată e divină. Erasmus simţea şi ştia asta, de aceea îl ia pe David în ajutor, care a zis: Doamne, şterge păcatele robului tău, fiindcă am făcut-o din prostie şi-şi mai aduce aminte că în Eclesiast e scris: Stultorum infinitus est numerus – Numărul proştilor e infinit.

Nu mai e cazul să continuu, pentru că şi Erasmus după ce îi judecă aspru, în trei paragrafe consecutive, pe: Episcopi proşti, Cardinali proşti, Papi proşti încheie cu un Epilog: Dar, uitându-mi de mine, iată că am trecut dincolo de limită. Daca vi se pare că am vorbit prea pe şleau şi m-am întins ca o peltea, gândiţi-vă că sunt… femeie şi că sunt Prostia. Totodată, însă, aduceţi-vă aminte şi de vorba aceea grecească: „Adesea şi un nerod vorbeşte cuminte”.

Erasmus a vorbit cuminte ca un mare înţelept liber al vremurilor sale. Dar, dacă aşa ar fi vorbit în vremea timpurilor noastre, nu ar fi fost publicat fiind indexat ca politic incorect, pentru că discriminează proştii faţă de cei educaţi, raţionali şi corecţi!

(August 2015, Casa cu Flori, Bistriţa)

Brâncuşi, femeile şi americanii

Posted by Stefan Strajer On October - 6 - 2015

Brâncuşi, femeile şi americanii

Autor: Dorin Nădrău (Grand Rapids, Michigan, SUA)

Despre Constantin Brâncuşi, unul dintre cei mai influenţi sculptori ai secolului al XX-lea, supranumit „patriarhul sculpturii moderne”, s-a scris multă literatură, dar subiectul rămâne desigur inepuizabil datorită personalităţii geniale ale românului nostru, personaj emblematic, celebru, o adevărată mândrie naţională. Sentimentul de tristeţe că, din păcate, românii nu sunt conştienţi de importanţa lui Brâncuşi pentru cultura naţională ne impune datoria morală de a-l readuce mai puternic în atenţia lumii pe strălucitul sculptor.

Brâncuşi a creat cea mai mare parte a operelor sale la Paris, acolo unde a trăit şi a murit la vârsta de 81 de ani fiind înmormântat la Cimitirul Montparnasse. A fost repede adoptat de lumea artistică din Franţa, ţară care i-a devenit a doua patrie, francezii calificându-l „sculptor francez de origine română”. Cercul său de prieteni din lumea culturală de la Paris cuprindea nume sonore: Amedeo Modigliani, Ezra Pound, Henri Pierre Roche, Guillaume Apollinaire, Louise Bourgeois, Pablo Picasso, Man Ray, Marcel Duchamp, Henri Rousseau şi Fernand Leger. Printre românii care trăiau la Paris şi îi erau apropiaţi se numărau: George Enescu, Camil Ressu, Traian Vuia, Eugene Ionesco, Theodor Pallady, Panait Istrate şi Emil Cioran.

Sunt puţine în România sculpturile dovedite a fi creaţii ale lui Brâncuşi, capodopera cea mai însemnată fiind „Ansamblul sculptural-arhitectonic de la Târgu-Jiu”, prestigioasă pentru arta românească, complex supus de-a lungul anilor mai multor intenţii şi încercări dramatice şi nesăbuite şi demente de dezmembrare sau chiar de demolare, manifestări stupide probând o inconştienţă crasă şi o evidentă iresponsabilitate. La această măreaţă operă aflată în ţara natală, se adaugă şi cele câteva opere importante deţinute de Muzeul Naţional de Artă şi de Muzeul de Artă din Craiova. Trebuie să constatăm cu multă satisfacţie că în întreaga lume Brâncuşi a fost apreciat la imensa sa valoare, creaţia sa găsindu-se în peste patruzeci de ţări, pe toate continentele.

Ţările care au manifestat interesul cel mai profund pentru creaţiile românului, lucrări ale sale fiind achiziţionate de cele mai vestite muzee şi colecţii de artă private, sunt Statele Unite ale Americii şi Franţa, aceasta din urmă devenită patria sa de adopţie. Se cuvine să remarcăm faptul că Franţa, în semn de incontestabilă preţuire, a îmbrăţişat ideea avansată de cele mai luminate spirite ale Parisului de a i se reface atelierul din Montparnasse, unde a trăit şi a lucrat în ultimii zece ani şi astfel a fost construit şi amenajat atelierul de lângă Centrul Cultural Pompidou din Paris („Atelier Brâncuși – Musee national d’art moderne”). Am vizitat cu multă plăcere acest atelier care păstrează întreaga donaţie făcută de Brâncuşi statului francez atunci când s-a convins că România nu este interesată de inestimabila avuţie pe care o lasă artei universale. Atelierul este vizitat zilnic de un public larg, cuprinzând artişti, critici de artă, studenţi la facultăţi de artă, numeroşi turişti. M-a impresionat profund cartea de la ieşirea din atelier în care sunt consemnate în cele mai diverse limbi gândurile de apreciere şi admiraţie faţa de operele genialului sculptor.

Constantin Brâncuşi a iubit şi el câteva femei, pe unele imortalizându-le în creaţiile sale: Domnişoara Pogany, Prinţesa Marie Bonaparte, Eileen Lane, Baroneasa Rene Frachon. A iubit-o neaoş şi pe Maria Tănase cu care chiar a stat împreună la New York, dar nu se ştie să-i fi dedicat vreo sculptură. Primele trei şi-au pus neîndoielnic amprenta asupra artei sale, activitatea de creaţie fiind inspirată şi vădit influenţată de amorurile pe care le-a avut cu fiecare dintre ele.

 

203654 - Constantin Brancusi la New York in 1939

             Foto. Suzana Doicescu, Constantin Brancusi si Maria Tanase la Expozitia Universala de la New York din 1939 (Sursa: Arh. Octav Doicescu)

             Margit Pogany, o pictoriţă unguroaică pe care a cunoscut-o la Paris în 1911, a constituit modelul pentru mai multe busturi, nu mai puţin de 19 lucrări purtând titlul „Domnişoara Pogany”, cu una remarcându-se în mod spectaculos la Expoziţia de la New York. Este de netăgăduit că legătura dintre ei a fost una puternică, în ciuda faptului că se cunosc puţine amănunte despre această relaţie.

Prinţesa Marie Bonaparte, descendenta directă a fratelui mai tânăr a lui Napoleon Bonaparte (fiica Prinţului Roland Bonaparte) i-a fost de asemenea model lui Constantin Brâncuşi. Privitor la relaţia lor, aceasta a fost destul de complicată şi delicată datorită frigidităţii acesteia, slăbiciune care necesita eforturi continue de încurajare şi admiraţie suplimentară a fizicului ei. Sculptura pentru care Marie i-a fost muză, inspirându-l pe Brâncuşi în realizarea sa, se intitulează „Prinţesa X”. Lucrarea a fost expusă în anul 1920 la Salonul Artiştilor Independenţi de la Paris şi a provocat un adevărat scandal „sexual”. Se spune că Picasso (după unii, Matisse), când a văzut lucrarea a exclamat: „Iată un falus”. Urmarea imediată a fost că sculptura a fost scoasă din expoziţie, iar printr-un ordin al prefectului a fost eliminată definitiv din salon. Protestele hotărâte şi chiar vehemente ale unor artişti cu nume grele, ca Braque, Cocteau, Picasso ş.a., au avut însă câștig de cauză împotriva reacţiei pudibonde a organizatorilor Salonului Artiştilor Independenţi, astfel că aceştia s-au văzut nevoiţi să readucă în expoziţie sculptura lui Brâncuşi „Prinţesa X”.

Eileen Lane l-a inspirat şi ea pe Brâncuşi, dovada fiind lucrarea care îi poartă numele. Ea a fost o americancă de origine irlandeză venită în Europa să uite de o iubire eşuata şi pentru a-l cunoaşte pe artistul care o fascina. Fără îndoială că Eileen îşi dorea să încheie o căsătorie cu sculptorul, cu toată diferenţa de vârstă de aproape 20 de ani dintre ei. Brâncuşi a dus-o în România, a plimbat-o prin Peştişani, dar în cele din urmă, pentru că nu avea de gând să se căsătorească cu ea, americanca l-a părăsit dezamagită, din relaţia lor amoroasă rămânând lucrarea „Eileen Lane”.

Este de necontestat faptul că nici Franţa, nici România nu au apreciat la adevărata valoare, neînţelegându-i specificul, arta lui Constantin Brâncuşi. Cei care l-au simţit ca pe un veritabil pionier al modernismului, iar apoi l-au adulat şi venerat au fost americanii.

În anul 1912 la New York se afla în pregătiri o expoziţie internaţională de mare anvergură care peste un an avea să devină cea mai valoroasă expoziţie de la începutul secolului al XX-lea.

În prima jumătate a anului 1913, Brâncuşi avea deja câteva creaţii care constituiau reale repere ale unui gen nou de artă: „Rugăciunea”, „Sărutul”, Cuminţenia Pământului”, „Măiastra”, lucrări la care câţiva colecţionari şi critici de artă constată cu evident interes spiritul deosebit al artistului, noutatea incitantă a operelor sale. Walter Pach, un artist american ce îşi avea atelierul în imediata apropiere a atelierului lui Brâncuşi, a avut un rol decisiv în lansarea operei brâncuşiene în America. În vederea colectării de exponate care să reprezinte arta europeană, au venit la Paris conducătorii Asociaţiei Pictorilor şi Sculptorilor Americani Arthur B. Davis, preşedinte şi Walt Kuhn, secretar şi au selecţionat şi preluat câteva sute de lucrări în scopul expunerii lor la grandiosul salon pe care îl pregăteau. Prin intermediul lui Pach, cei doi au ajuns în atelierul lui Brâncuşi şi sunt uluiţi de creaţiile acestuia. Davis îi cumpără pe loc lucrarea „Tors (III)”, dar lucrul cel mai important este că îl convinge pe Brâncuşi să participe la marea expoziţie cu încă patru lucrări: „Domnişoara Pogany”, „O muză”, „Muza” şi „Sărutul”.

Expoziţia a fost organizată într-o sală imensă a Regimentului de Infanterie 69 („69th Inf’ty Regt Armory”), împrejurare datorită căreia a rămas în istoria artei sub numele de „Armory Show” deschizându-se la 15 februarie 1913 şi a găzduit în jur de 1600 de lucrări, dintre care peste1000 erau din Europa, majoritatea de la Paris. Este lesne de înţeles că prezenţa lui Brâncuşi a însemnat pentru el un eveniment major, având în vedere că lucrările sale au fost expuse alături de lucrările celor mai celebre nume ale artei universale, menţionate şi pe coperta catalogului expoziţiei (Ingres, Delacroix, Courbet, Cezanne, Gauguin, Manet, Van Gogh, Degas, Brancusi, Lautrec, Matisse, Renoir, Bourdelle, Dufy, Kandinsky, Maillol, Pryde, Lehmbruck, Bernard, Archipenko, Du Champ-Villon) şi că avut fericita şansă de a putea fi evaluat de cei mai renumiţi critici de artă, precum şi de mari colecţionari. Se spune ca avocatul John Quin, colecţionar celebru şi, totodata, unul dintre organizatorii expoziţiei, apreciind manifestarea ca „cea mai complexă expoziţie de artă deschisă în lume”, s-a arătat vrăjit de creaţia brâncuşiana, a ţinut să-l cunoască personal şi a cumpărat câteva din operele sale.

Fabuloasa galerie americană a avut un succes uriaş, devenind itinerantă şi ajungând astfel la Chicago şi Boston. Nu au lipsit însă nici atitudinile potrivnice, inerente oricărei apariţii de noutate absolută. Astfel, la New York, din iniţiativa profesorilor „academişti” adepţi ai stilului clasic, studenţii au protestat cu vehemenţă îimpotriva acestui nou gen de artă. Astăzi putem afirma cu certitudine că tocmai aceste proteste antimoderniste au suscitat şi mai mult interesul pentru operele aparţinând noului stil al pictorilor şi sculptorilor europeni.

Pentru Brâncuşi, faimoasa expoziţie „Armory Show” a constituit evenimentul crucial care i-a deschis calea în America. Unele dintre lucrările sale au fost cumpărate imediat. Este semnificativă pentru succesul artistului constatarea lui Pach care i transmitea de la New York: „Un luminat colecţionar vrea să cumpere versiunea în marmură a Domnişoarei Pogany. Ești un uriaş succes, oamenilor le plac lucrările tale, iar ziarele sunt pline de ele”. În America se află cele mai multe dintre operele sale, Brâncuşi devenind un nume românesc prezent în mari muzee de artă, cele mai importante fiind „The Museum of Modern Art” (New York) şi „The Philadelphia Museum of Art” care gazduieşte cea mai mare colecţie de sculpturi ale lui Brâncuşi din Statele Unite ale Americii.

În anul 1965, la opt ani de la moartea sculptorului, renumitul critic american James Farrel scria următoarele: „Lângă Shakespeare şi Beethoven se mai află un Dumnezeu: acesta este românul Constantin Brâncuşi”. Cred cu tărie că se impune să studiem mai mult personalitatea, viața şi opera marelui nostru artist, revigorând în memoria lumii locul său în sculptura universală.

tete-a-tete, NIG și Poezia FR

Posted by Nuta Istrate Gangan On September - 22 - 2015

10442495_10203627407700590_4024968619646237563_n

 

Sunt cuvinte care ţi se strâng sub piele discret, ca nişte senzori care-ţi monitorizează trăirea şi sunt cuvinte care îţi explodează în inimă ca un glonte care îşi ştie precis ţinta.

Sunt cuvinte care ţi se desfac în sânge ca nişte nuferi roşii în nopţile cu lună plină şi cuvinte care ţi se închid pe buze ca un sărut stingher…

Cuvinte care jefuiesc şi cuvinte care mângâie…
Cuvinte tari ca un shot de jack care îţi intră direct în venă, invaziv, narcotic, delirant şi cuvinte care îţi ating o fibră a sufletului aşa cum degetele unui chitarist ating uitat şi îndelung corzile unei chitare…
Uneori aceste cuvinte se strâng în poezie. O poezie care îţi reaminteşte că oamenii nu sunt decât particule ale unui întreg risipit.
Nişte întâmplări…
Întâmplări care se iubesc şi se urăsc, se împart şi se despart, se răsfiră şi se adună..
Vieţi, cărări, destine.
Doar întâmplări.
Şi din toate aceste întâmplări, peste ani şi ani, scrijelite, tandre sau aspre, spuse sau nespuse, vor rămâne doar cuvintele…

 
Florin Rădulescu – Poezie

 

simple amănunte

 

Motto:
poate că sunt doar un infractor
care ți-a furat zâmbetul
și l-a ascuns sub piele
pentru vecie

Freya

cuvintele au murit la datorie
frumos aliniate
eroic chiar
în războiul buzelor noastre
au săpat zadarnic tranșee
sub coastele verilor
fierbinți mereu atât de fierbinți
atât de lascive
ascunzători inutile
pentru o nefericire comună

cuvintele au murit frumos
mitraliate de ultimul tău sărut
secerate de ultimul meu rămas bun
atingerile sunt acum departe
de pielea asta tocită
de amănunte inutile
simple amănunte
la fel de simple
ca
un
te iubesc

 

 

la capătul unei iubiri oarecare

 

stăm ca doi străini
la capătul unei iubiri oarecare
de cealaltă parte
frumos înrămate
niște amintiri oarecare
o mare albastră
atât de albastră
și o fărâmă de vară

pe atunci
respirația ta mi se odihnea pe palme
nu știam cum să evadez din ochii tai
nedumerit că am descoperit paradisul
nedumerit că aerul meu
înoată într-o mare albastră
atât de albastră
îmi erai ultima fărâmă de vară
la capătul unei iubiri oarecare

 

 

nu-i așa

 
nu-i așa că e doar o vedenie
o crudă întâmplare
că rasuflarea ta mi s-a smuls din carne
din os
și mă doare

nu-i așa că nu există verde
că iubirea e aroganță
că gândurile noastre împreunate
sunt doar o așchie
de speranță

apropierea ta agățată de piele
adâncă mi-e tot mai adâncă
iubito nu-i așa că
aerul dintre noi uneori
se transformă în stâncă

nu-i așa că ți-am dorit doar umbra
încolăcită de mine
că marginea cuvintelor
e doar sângele pulsând
în mișcări rectiline

nu-i asa că n-ai plecat niciodată
iar eu n-am rămas
două povești oarecare
despărțite de timp despărțite
de un singur pas

 

 

Baroc

 

Iubește-mă-n noapte, baroc,
E ceasul când, palizi și goi,
Oprim anotimpul în loc,
Ai buze cupide și moi,

Sădește în mine, adânc,
Parfumul acesta al tău ,
Speranța s-o țin la oblânc
Când mân disperarea spre hău.

Mai spune-mi că-ți sunt și că-mi ești,
Mai joacă-mi orbirea la zar,
Fereastra acestei povești
N-o-nchide. Nu încă. Nu iar.

 
înghit durerea, mă gândesc la tine (sonet)

 

înghit durerea, mă gândesc la tine,
la coapsa ta-n amurguri anxioasă,
ce-și odihnea lehamitea pufoasă
sub umbra unei pofte levantine

și mi-a lăsat iubirea-n prag, borțoasă,
sedusă-n pârg de șoapte curviștine,
despoi concupiscențe de aldine
și încă te visez, intravenoasă,

nu mă urî, ți-am bulversat sticleții
din minte, cu o simplă ambuscadă,
te mușcă bleu de gleznă o șaradă,
când ești cu amintirea-mi goală-n cadă,

și când te strâng cu dragoste pereții
o să observi că azi sunt fiul ceții…

 
Serial Killer

 

să nu-mi vorbești despre singurătate
nu face asta
am sugrumat umbra ei
cu mâinile goale
sau
măcar am încercat
nu mă poți condamna
țin în brațe
amintirea ta
ucisă
în fiecare seară

 

 

Icoana ta o scrijelesc cu spada (sonet)

 

Icoana ta o scrijelesc cu spada
Indiferenței oploșite-n vine,
Sunt mlaștină de puhave rutine,
N-am lacăte să-ntemnițez tornada

Ce-a deflorat iubirea din retine,
Retras în turn, voi comanda rocada
Șaradelor, am îngropat balada,
Cu hangerul uitării-nfipt în mine.

Mă chemi pe sub iașmac de fum, ispită,
Dar azi, strivesc romanța dintre noi,
Și ochii mei sunt morți, niște strigoi,
Sărmane umbre rătăcind în ploi;

Duc flamura iubirii, hăcuită,
Nu te cunosc. Tu nu mi-ai fost iubită!

 

somewhere in time

 

undeva
pe o plajă
într-un vis cu gust de femeie
amintirea ta aleargă desculță pe nisip
îmi zâmbește
ca și cum
inima mi-ar fi întreagă
ca și cum
n-aș fi murit atunci

HAIKU și SENRYU – Gențiana Groza

Posted by Gabriela Petcu On September - 14 - 2015

HAIKU PRINTRE PETALEGentiana

Gențiana Groza

 

*La geamul casei-

florile magnoliei

în zori de Prier

 

*Surâsul de prunc-

aripi de barză

fâlfâind peste casă

 

*Printre narcise-

Doar un gândăcel grăbit

Căutând locul

 

*Cais înflorit-

dulceața nectarului

plutind în aer

 

*Liniștea nopții-

razele lunii printre

merii în floare

 

SENRYU estival

 

***Tolănit pe plajă-

un greier între scoici

ascultă sforăitul

 

***Ruptură în gard-

capra vecinului

caută curtea

 

***Piele cu arsuri

După ce-a stat la soare-

Tatuaj splendid

 

tête-à-tête, NIG și Oana Maria Covaci, artizan

Posted by Nuta Istrate Gangan On August - 26 - 2015

 

11950808_945682215498835_2017796341_n

Delicateţe, eleganță, chic, culoare, pe de o parte; talent, muncă asiduă, meticuloasă, tehnică şi nu în ultimul rând, răbdare; asta am văzut pe pagina de  artist a Oanei.

Oana Maria Covaci este un artist care îmbină culorile, formele şi texturile pentru a crea unele dintre cele mai frumoase coliere pe care eu am avut ocazia să admir. Şi vorbesc din punctul de vedere al  fashionistei, pentru că sunt un fan recunoscut al accesoriilor.

Colierele semnate Oana Covaci  adaugă un accent de eleganţă şi rafinament la o rochie de seară, o notă de chic la un casual outfit. Şi multă, multă feminitate în ambele cazuri.

 

NIG: Oana, ai mâini de artizan. Când a început această pasiune a ta pentru bijuteriile handmade?

OMC: Acum câţiva ani, vreo 6, am început să-mi doresc foarte tare să fac ceva cu mâinile mele. Primul lucru care mi-a venit în minte, a fost vasele din lut. O idee bună însă costul materialelor şi al unei roţi bune, m-a descurajat. Apoi s-a făcut toamnă, serile mai lungi, zilele mai mohorâte, dar îmi stăruia încă în mâini dorinţa de-a lucra ceva, de-a crea. Eram în concediu de la o firmă care se ocupa cu decoraţiuni interioare şi aranjamente. Acolo m-am întâlnit prima dată cu mâinile mele. Am găsit într-un final o revistă care povestea despre cum se fac bijuteriile şi n-am stat mult pe gânduri. Asta trebuia să fac şi atunci mi-am dat seama că mi-am găsit ocupaţia. A început ca un hobby, cu câteva mărgele, un cleşte şi un fir de sârmă siliconată. Apoi, încet încet, totul s-a diversificat, tehnici, materiale, iar timpul a devenit un fel de pală care trecea peste mine în orele acelea minunate care se transformau şi se transformă încă în ceea ce eu numesc poveşti.

 

 

NIG: Scrii şi poezie. Şi ştii cum e, uneori începi cu o idee şi apoi te laşi purtat de cuvinte până simţi întregul. Cum îţi desenezi bijuteriile, cum le găseşti ,,întregul,,?

OMC: Nu le desenez, ci le visez. De multe ori plec de la o culoare, de la o piatră, de la un element simplu. Alteori literalmente visez. Ultimul vis de acest gen, a fost cu un stol de fluturi albi care îmi zburau în jurul gâtului, de mărimi diferite, dar albi. Acesta este un proiect viitor, un colier din fluturi albi. Întregul vine şi se aşază, mărgeluţă după mărgeluţă, aşa cum se aşază un cuvânt după alt cuvânt într-o poezie care pleacă de la un gest, o şoaptă, o privire. Când totul pare simplu şi izvorăşte firesc, îmi place să spun că bijuteriile mele sunt tot poezii, nişte poezii uneori cu rimă, alteori albe şi sofisticate, încărcate de simboluri, culori şi iubire.

 

 

NIG: Unele coliere par foarte greu de realizat şi uneori este incredibil cum din câţiva pumni de mărgele  obţii un obiect atât de frumos. Cât timp îţi ia de la pumnul de la mărgele până la obiectul finit?

OMC: În funcţie de model, un colier porneşte de la 4-5 ore, ajungând, până la cam 40 de ore, în cazul meu. Bineînţeles există coliere, modele, pe care le lucrezi în luni de zile. Eu încerc să cronometrez timpul în care lucrez, aşa este cel mai bine pentru mine, pentru preţul la care ajunge, şi bineînţeles pentru client.
NIG: Accesoriile atrag atenţia asupra femeii care le poartă. Scot în evidenţă culoare pielii, fragilitatea încheieturilor, delicateţea decolteului. Uneori dintr-o femeie obişnuită, îmbrăcată în alb şi negru, devii o mică divă doar adăugând accesorii. Ce sfat dai tu ca artist, dar şi ca femeie, doamnelor care nu poartă decât obişnuitul set cercei/lanț/inel?

OMC: E greu să dai un sfat unei femei care îţi spune din start nu. Există foarte multe femei care nu vor să încerce, însă în momentul în care au pus la gât un colier, ori pe mână o brăţară, sau la urechi o pereche de cercei, altfel decât obişnuitele modele de magazin, sunt convinsă că o să le placă. Aici e nevoie de deschidere ca şi pentru orice altă formă de artă. Trebuie să vrei să fii diferită, să te simţi frumoasă, să atragi privirea, să fii în formă maximă, aici ajută accesoriile pe care le porţi. Ştiu din proprie experienţă că o astfel de bijuterie îţi poate schimba ziua, starea de spirit, te poate face fericită şi unică.

 

NIG: Suntem invadaţi de kitsch-uri. Am fost ispitită să comand de pe un site de accesorii din China şi, când am deschis pachetul, două coliere aveau pietrele desfăcute, nu arătau ca în poza care m-a făcut să cumpăr, iar calitatea a fost una îndoielnică. Presupun că cea mai mare insatisfacţie este atunci când munca nu îţi este apreciată la adevărata valoare. Care ar fi cea mai mare satisfacţie?

OMC: Cea mai mare satisfacţie este atunci când un om se întoarce la mine. Dincolo de asta am trăit o satisfacţie grozavă la târgurile de handmade, organizate la galeria de artă din Oradea, de către UAPR Bihor, când am văzut cum doamnele îmi mângâie colierele, cum o doamnă pictoriţă a ţinut în mână un platou de-al meu şi nu şi-a dat seama că nu e pictură, când ochii încep să lucească în fața obiectelor pe care le creez. Ca şi artizan, primul lucru la care te uiţi când cineva e în dreptul obiectelor făcute de tine, sunt ochii. Acolo, în ochii celui din faţa ta, se vede ce efect are lucrarea. Cât despre China, e marfă ieftină, marfă la îndemâna oricui, şi nu degeaba au denumirea de gablonţuri. Nu ştiu cum se lucrează, că e fabrică sau semi-manufactură, ştiu doar că realitatea este departe de produsul oferit spre vânzare, de mult prea multe ori, şi că aceste obiecte sunt de obicei de unică folosinţă. Lumea face comparaţie între handmade şi produsele din magazinele care vând de la demachiante, farduri şi agrafe, până la accesorii pentru mirese. Nu există termene de comparaţie. Nu spun că nu există handmade de proastă calitate, sau chiar urât. Există, însă multe magazine își găsesc un artizan şi rămân fidel acelui creator, în cazul în care sunt mulţumiţi de munca lui.
NIG: Este o muncă migăloasă şi probabil stresantă de multe ori. Mai ales dacă trebuie să desfaci, nu-i aşa? Este plătită munca aceasta în România, Oana ?

OMC: Dacă ai vrea să trăieşti din handmade, ai fi un simplu muritor de foame. În România, munca manuală, indiferent la ce nivel se prestează, sau ce presupune, nu este plătită. Şi poate nu din cauză că oamenilor nu le place ci pentru că e scumpă. Suntem într-o ţară consumistă prin definiţie, dar este un consumism greşit, pentru că preferăm să cumpărăm trei  perechi de sandale într-o vară, în locul uneia de cinci ori mai scumpe dar care să ne ţină trei ani. Munca este migăloasă, având în vedere că lucrez cu mărgele de 1 mm, sau 2 mm, mărgele speciale japoneze, şi că am piese care cuprind peste 7500 de astfel de mărgeluţe, nu poate fi o muncă uşoară, dar devine uşoară pentru că o fac cu mult drag, pentru că sunt ca un copil care desface un cadou, atunci când mă apuc de lucru. Ştiu că la final, înaintea ochilor mei va fi mereu şi mereu, cea mai frumoasă piesă pe care am făcut-o. Poate ca nu e așa, dar atunci, în acel moment, așa o simt, ca pe cel mai frumos copil al meu.

 

NIG: Ce altceva mai faci în afară de bijuterii?

OMC: Bijuteriile sunt pe primul plan, însă am încercat, zic eu chiar cu un oarecare succes să recondiţionez diverse obiecte. De la nişte simple vaze, platouri, ceasuri, rafturi, suporturi pentru bucătărie, şi tot felul de minuni mici, drăguţe, personalizate în diverse stiluri, classic, modern, shabby chic, până la globuri şi alte aranjamente pentru sărbători. Sunt un om deschis, care face multe eforturi pentru frumos. Sper că la un moment dat să îmi pot decora casa cu obiecte de mobilier lucrate de mine, să pot încărca locul acesta care se numeşte acasă cu energia mea, să-l fac să primească amprenta mea unică, a căldurii omului, şi nu răceala sau colţurile tăiate de o maşină într-o culoare care se face doar complementară cu mocheta, ori cu un tablou cumpărat la repezeală din hypermarket.

 

 

NIG: Oana, cum pot fi comandate/cumpărate bijuteriile tale?

OMC: Bijuteriile  disponibile pot fi achiziţionate pe loc, cele la comandă durează între două săptămâni şi maxim o lună. Dacă e vorba de comandă discut cu clienta, îi povestesc cum văd eu viitoarea bijuterie şi ne punem de acord asupra materialelor şi modelului

 

 

Oana Covaci: 

 

 

11868750_945666032167120_1878236256_n11909684_945666295500427_349778461_n

11164806_816457098441277_5337449951216917628_n10615490_777064862380501_2090667688413773800_n

11891156_876872002399786_4862218266607582446_n11948279_945666355500421_1894080749_n11694104_860738757346444_6000848893850843695_n11930654_945667068833683_731464821_n10929928_768086786611642_7387365134993882860_n13587_778842625536058_7019787901868825164_n10645327_713420818744906_4879416270575760048_n1901592_719482861472035_3285451875756011365_n10690165_764460530307601_8568368430553924888_n11424462_839538246133162_8105708405548726897_n11912874_945666472167076_1951102331_n10342435_733654643388190_5773460058061075534_n11924690_945682368832153_16595874_n11911801_945682365498820_593972705_n11908144_945682352165488_806168033_n11908144_945682352165488_806168033_n11910847_945674958832894_2079804872_n11920514_945675282166195_288086596_n

 

Norișor Jewels – Oana Covaci

https://www.facebook.com/pages/Norisor-Jewels/203371633083163?fref=ts

https://www.facebook.com/pages/Oana-Maria-Covaci/478250188944537?fref=ts

 

De vorbă cu George Popescu, liderul trupei R.U.S.T.

Posted by Stefan Strajer On July - 22 - 2015

De vorbă cu George Popescu, liderul trupei R.U.S.T.

Autor: Ana Moroşanu Magdin (Bucureşti)

„Anul acesta, am primit o invitație de suflet, de a participa la un eveniment extrem de interesant Happy Birthday Bucharest, în luna septembrie, la Viena”

Ana Magdin: George Popescu, ești arhitect în România. Cum stau lucrurile la acest capitol şi cât de bine se câștigă în acest domeniu?

George Popescu: Ca şi orice alt domeniu de activitate, arhitectura se supune regulilor economiei de piață, în funcție de efortul depus, de cererea şi oferta momentului, rezultă un beneficiu final. Avantajul acestei profesii, comparativ cu altele este că poate fi exercitată în mod individual, ceea ce implică mai multă responsabilitate, dar şi mai multă libertate.

Ana Magdin: Ești liderul trupei „R.U.S.T.”, una dintre cele mai bune trupe rock din România! Cum se îmbină rockul cu arhitectura?

George Popescu: Libertatea despre care spuneam anterior, îmi permite să îmi împart timpul între arhitectură şi muzică, fără să fie nevoie să stabilesc o ordine de priorităţi, acordând ambelor domenii în care activez, atenția cuvenită.

Ana Magdin: Ce piese de rezistenţă aveți până acum, albume, concerte…?

George Popescu: Deși activăm de 10 ani, din cauza numeroaselor schimbări de componenţă prin care am trecut, nu ne putem „lăuda” cu un palmares prea bogat. Avem un demo, lansat în 2007, un EP în 2009, iar primul LP, intitulat „LEGENDS”, produs şi distribuit de către casa de discuri germană, Puresteel Records, a fost lansat în 2011. Concerte avem în mod constant, pentru că asta ne place cel mai mult, să cântam live. Am avut ocazia de-a lungul timpului să urcăm pe scenă în foarte multe locuri din România, atât la concerte mari cât şi la concerte de club. Anul trecut, am avut primul concert în afara ţării, în Bulgaria, iar anul acesta, am primit o invitație de suflet, de a participa la un eveniment extrem de interesant „Happy Birthday Bucharest” în luna septembrie, la Viena.

Ana Magdin: Cum este anul 2015, pentru trupa R.U.S.T.?

George Popescu: Pentru noi, anul 2015, se arată extrem de interesant şi decisiv pentru viitorul trupei. Chiar acum, ne pregătim să începem înregistrările pentru cel de-al doilea album, după care vom începe promovarea acestuia. Avem în plan şi filmarea primului videoclip al trupei R.U.S.T. Nu aş vrea să vorbesc despre planuri de viitor, dar sigur vom fi mult mai „prezenți” în public (audio, video, live) față de cât am fost până acum.

Ana Magdin: Când ai început să simți că trebuie să fii rocker şi de ce?

George Popescu: De mic copil am fost atras de muzică, fiind fascinat la vârsta de șase ani de „Eine kleine Nachtmusik”, a lui Mozart şi de „Primavera” lui Vivaldi. Pornind cu acest background, am fost în permanenţă deschis către tot ceea ce însemna muzică. Rock-ul, a apărut firesc, în lista de opțiuni şi a reprezentat genul muzical în care eu m-am regăsit imediat. Se întâmpla pe la vârsta de 14 sau 15 ani.

Ana Magdin: Care sunt cele mai frumoase amintiri, din sufletul tău de rocker adolescent?

George Popescu: Îmi amintesc cu mare plăcere emisiunea săptămânală de muzică rock, de la Radio Vocea Americii (marțea, de la ora 21, dacă îmi amintesc corect), la finele anilor ’80, iar după revoluția din ’89, când lucrurile s-au schimbat radical şi pentru rockerii din România, rememorez cu mare plăcere, fenomenul Piața Romană şi emisiunile TV, realizate de către Petre Magdin, la TVR; Teletop şi Întâlnirea de la Miezul Nopții, unde, absolut toate trupele de rock care activau la acea vreme în Romania, au avut ocazia să apară şi să îşi promoveze muzica.

Ana Magdin: Ce lipsește rockului în România?

George Popescu: Nu cred că rock-ului în sine, îi lipseşte ceva în România. Există trupe şi există fani, restul, ține de „showbusiness” care are foarte multe lipsuri, dacă e să judecăm prin prisma profesionalismului necesar pentru a fi manager, producător sau promoter.

4

Ana Magdin: Cum stă România la capitolul concerte rock, emisiuni pentru trupe rock…?

George Popescu: La capitolul concerte, putem spune că ne confruntăm cu o inflație. Toate trupele din toata lumea, vin şi cântă în România, în special în București, astfel că, dacă mai punem la socoteală şi talentele locale, care se luptă pe viața şi pe moarte pentru un loc în concertele de club, avem anual sute de concerte. În privința prezenţei în mass-media, rock-ul, nu are din păcate, un loc prea cald. Televiziunile şi radiourile comerciale, sunt interesate exclusiv de a atrage consumatori din mainstream (dance, pop, manele, muzică populară). Rock-ul, a fost mereu din perspectiva comercială, un produs de nișă, neinteresant în ziua de azi, pentru departamentele de marketing din media.

Ana Magdin: George, ce îți bucură sufletul şi viața?

George Popescu: Oamenii care nu renunță niciodată la luptă.

Ana Magdin: Ce iubești mai mult, răsăritul sau apusul şi de ce?

George Popescu: Depinde cu cine mi le petrec!

Ana Magdin: Cum îți dorești să fie România, pentru ca oamenii să fie mai liniștiți şi mai fericiți? Ce le lipsește românilor pentru a avea o viață mai tihnită?

George Popescu: Liniștea şi fericirea şi le găsește fiecare în felul lui şi fiecare este dator să lupte pentru ce îşi dorește. Românii, în particular, cred că ar trebui să acorde mult mai multă atenție celor din jurul lor, iar în momentul în care toți vor înțelege că a nu face rău altora, este la fel de important cu a-ţi fi ție bine, putem spune că am făcut un mare pas înainte în devenirea noastră ca națiune şi ca parte integrantă a civilizației europene.

Ana Magdin: Gândul tău pentru românii de pretutindeni!

George Popescu: Să nu uite niciodată de unde au plecat, şi să nu facă niciodată, acolo unde sunt, ce nu ar face la ei acasă.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors