Archive for the ‘Cultural’ Category

Un trecut sumbru și multe legende: Castelul renascentist Martinuzzi

Posted by Stefan Strajer On February - 11 - 2020

Monument reprezentativ al Renașterii transilvănene, castelul Martinuzzi, depozitar al unor fascinante povești aparținând unei istorii deseori însângerată, se află în județul Alba, la Vințu de Jos, localitate situată la 9 km de Sebeș și 12 km de Alba Iulia. Este una dintre cele mai celebre ruine din Transilvania, trecutul său interferând cu viața unor mari personaje ale istoriei imperiului Austro-Ungar, printre care împărăteasa Maria Tereza.

Pe locul pe care a fost ridicat castelul a existat initial un așezământ monastic, o mănăstire catolică fondată în jurul anului 1300, singura mănăstire dominicană din Transilvania așezată în afara unui oraș, funcționând din plin în anul 1361. Cercetările arheologice efectuate în zilele noastre au scos la iveală o serie de pietre funerare, iar în anii 1991-1999, a fost determinată arheologic biserica mănăstirii, situată pe axa est-sud a castelului, cu o uimitoare lungime, de 47 m. S-a mai descoperit că biserica avea corul poligonal, nava era boltită, cu o rețea de ogive gotice sprijinite pe stâlpi adosați și console. Au fost recuperate două chei de boltă lucrate de meșteri diferiți, reprezentând simboluri ale evangheliștilor. Materialul arheologic a mai inclus un sistem de încălzire după principiul antic, urme de sobe decorate cu scene religioase, precum și un atelier de metalurgie neferoasă aflat în exploatarea călugărilor.
Incursiunea otomană din anul 1438 a afectat grav viața monahală, reabilitarea mănăstirii făcându-se anevoios, cu ajutor papal. La începutul secolului al XVI-lea, în contextul reformei protestante, obștea monahală a devenit tot mai restrânsă. În anul 1532, în perioada de criză traversată de Biserica Romano-Catolică din Transilvania, ultimul călugăr a fost alungat de nobilul Nicolae Kocsardy, care a transformat mănăstirea în castel pe care l-a vândut apoi lui Gyorgy Martinuzzi, guvernator al Transilvaniei, episcop de Oradea și cardinal.

Edificiul, consolidat și extins în stil renascentist între anii 1546-1551, avea un singur nivel, apărat de o incintă înconjurată de ziduri de piatră și o intrare dinspre nord-est, cu pod mobil. Alte fortificații includeau o palisadă dublă pe laturile de est și sud, precum și valuri de pământ și șanțuri umplute cu apă din râul Mureș ce curge în imediata apropiere. Planurile construcției au aparținut arhitectului italian Domenico da Bologna.

George Martinuzzi (2)

 

O incursiune în evoluția castelului, relevând succesiunea de proprietari de-a lungul vremii, merită desigur evocată. Astfel, trebuie arătat că după moartea lui Martinuzzi (1551), domeniul a fost preluat de generalul spaniol Giovanni Battista Castaldo, iar ulterior de reprezentanți ai principelui Andrei Bathory. Între anii 1575-1578, castelul a fost administrat de Andrei Bathory și Cristofor Bathory, iar după 1578, intră în posesia Margaretei Mailath.

În anul 1614, proprietatea a trecut în stăpânirea principelui Gabriel Bethlen care a comandat ample operațiuni de consolidare. Planurile ahitecturale au fost elaborate de Giacomo Resti, membru notabil al unui grup important de arhitecți din nordul Italiei. Csastelul Martinuzzi a fost prima lucrare majoră atribuită lui Resti, cel care l-a transformat într-o fortăreață monumentală, extinzând aripa originală și alcătuind un hexagon regulat cu bastioane de apărare în colțuri. Acest tip de arhitectură, implementat pentru prima oară la Castelul Martinuzzi, a devenit ulterior popular în întreaga Transilvanie. O inscripție fragmentară din 1617, în limba latină, a fost încastrată în edificiul porții. Episcopul Sorger Gergely reconstruiește ulterior poarta de intrare în stil baroc, blazonul acestuia putând fi văzut și astăzi pe frontispiciul porții.

Între anii 1658-1661, edificiul a suferit mari pagube în urma atacurilor turco-tătare. În anul 1715, castelul a trecut în proprietatea Episcopiei Romano-Catolice din Transilvania, funcționând ca reședință de vară pentru episcopi. În 1792, în timp ce era ocupat de Ignațiu Bathyany, castelul a fost puternic afectat de un incendiu. După ce a căzut pradă focului, a fost parțial reparat, dar nu a mai fost niciodată reconstruit în întregime. În perioada comunistă, imobilul a fost naționalizat și a fost utilizat drept magazie, depozit de cereale, depozit de mobilă și chiar ca fabrică de prelucrare a cărnii. În anul 1981, latura de nord a castelului s-a prăbușit.

Istoria impunătorului castel a fost umbrită de evenimente nefaste, câteva, menționate de numeroase legende, fiind necesar a fi consemnate. În ordine cronologică, legenda privind comoara cardinalului Martinuzzi este cea care justifică incalificabila crimă prin care cardinalul a fost ucis. Astfel, potrivit cronicarului austriac Wolfgang Lazius, cardinalul deținea o avere însemnată, provenită în mare parte din confiscarea unei comori descoperite de niște pescari. Conform legendei, un grup de pescari a pătruns cu luntrile de pe Mureș pe râul Strei și legându-și ambarcațiunile de un trunchi prăvălit în apă, au văzut niște obiecte sclipitoare care erau mai mulți galbeni. Cercetând cu atenție împrejurimile, au descoperit o boltă zidită în adâncuri, năruită din cauza rădăcinilor copacilor crescute în mâlul apei. Din adâncul hrubei ei au scos la suprafață 40 000 de galbeni ce purtau efigia regelui Macedoniei, Lysimach. Vestea descoperirii comorii a ajuns la cardinalul Martinuzzi care a ordonat prinderea pescarilor și confiscarea comorii. Se spune că fabuloasa avere a fost una dintre cauzele care i-au adus moartea. În decembrie 1551, la reședința guvernatorului a venit în vizită generalul Castaldo, omul de încredere al împăratului Ferdinand de Habsburg, iar în noaptea dintre 16 și 17 decembrie, un grup de soldați care îl însoțeau pe general l-au asasinat pe cardinal. După moartea acestuia castelul a fost jefuit, găsindu-se doar 2 000 de monede de aur.

Assassination_of_George_Martinuzzi_1551_dec_17_in_Alvincz_Castle

La 9 mai 1595, domnitorul moldovean Aron Vodă a fost închis, alături de familia sa, iar ulterior otrăvit. El fusese transportat sub pază militară de la Iași la Alba Iulia și după aceea la castelul din Vințu de Jos.
În anul 1601, arhitecții italieni Simone și Fulvio Genga au fost asasinați în temnița castelului de către generalul Basta, acuzați că s-ar fi implicat în afacerile politice ale Principatului Transilvaniei în timpul lui Mihai Viteazul.
În 1680, mitropolitul Sava Brancovici a fost închis în temnița castelului, din ordinul principelui Mihai Apafi I.

În fine, una dintre cele mai tragice legende țesute în jurul Castelului Martinuzzi, o au în prim plan pe împărăteasa Maria Tereza, fapte înfricoșătoare petrecându-se datorită ei pe la jumătatea secolului al XVIII-lea. Potrivit legendei, împărăteasa a comis numeroase crime, victime căzându-i bărbații cu care făcea amor. Se spune că după ce petrecea cu bărbații, Maria Tereza îi conducea la o camera de la etaj și îi poftea să intre acolo. După trecerea pragului, împărăteasa trăgea de o manetă și se desfăceau podelele,  oamenii căzând în niște săbii așezate cu vârful în sus. Legenda mai spune că în camera cu săbii exista un tunel care comunica direct cu râul Mureș și că astfel toate cadavrele ajungeau în apă. Astăzi, singura parte care a rămas în picioare este tocmai pavilionul cu pricina.

Martinuzzi Castle ruins

Clasat din anul 2010 ca monument istoric cu codul AB-II-m-B-00394, Castelul Martinuzzi se prezintă astăzi ca o ruină aflată sub pericol de prăbușire, din măreția monumentului de odinioară rămânând încă în picioare doar zidul din nord, un turn și o poartă.

Dorin - poza de profil Curentul

 

 

 

 

Dorin Nădrău (S. U. A.)

Poezie

Posted by Nuta Istrate Gangan On February - 4 - 2020

80193484_10218221301258808_5771244106500014080_o

 

foarte devreme ți se spune că e mai bine sa ții în mână un pix decât o sapă/tata
că bărbatul își ridică pălăria și pleacă/mama
mai târziu
realizezi că bărbatul cu pălărie nu este nici măcar zmeul din povestea ta
zâna poate să-și
strângă părul
să își împrospăteze rujul
și să plece fără să privească înapoi

iar pixul
nu contează cât de bun este
de cele mai multe ori nu plătește.

dacă nu înțelegi mecanismul
viața nu este decât o
succesiune de greșeli repetitive din care nu înveți mai nimic
…………………………
perpetuum mobile

O zi de neuitat prin SANTO DOMINGO

Posted by Stefan Strajer On December - 22 - 2019

Mirajul Caraibelor m-a motivat cu prisosință ca, la invitația prietenului meu Ștefan Străjeri, să petrec o săptămâna de vacanță în Republica Dominicană, la Punta Cana, o destinație turistică deosebit de renumită în ultimul timp. Odinioară, printre locurile virgine cu adevărat impresionante de pe mapamond, Punta Cana s-a dezvoltat în ultimii ani într-un ritm uluitor, dispunând astăzi de o bogată ofertă de spații „all inclusive”, restaurante de lux și centre „spa”.

Rândurile ce urmează vor înfățișa o culegere de impresii și sentimente generate de o excursie acompaniată de o seducătoare aromă de Caraibe la Santo Domingo, prima așezare europeană din emisfera vestică, azi capitala Republicii Dominicane și, în același timp, cel mai mare oraș al țării.

Ocupând cea mai mare suprafață din insula „Hispaniola”, Republica Dominicană, țară cu vorbitori de limba spaniolă, se învecinează cu Haiti, stat cu o populație vorbitoare de limba franceză, surprinde printr-o mare varietate de peisaje, clima și vegetația fiind tipic tropicale. Ceea ce îi conferă o reală unicitate este că reprezintă, fără îndoială, un ținut al superlativelor: are cel mai înalt munte și cea mai adâncă mare din zona Caraibelor, cel mai vechi oraș fondat de europeni în teritoriul geografic ce cuprinde America de Nord, America de Sud și Oceania.

Sejurul la Punta Cana mi-a oferit emoționanta oportunitate de a vizita capitala Santo Domingo, indubitabil un punct special de atracție pentru orice împătimit de istorie dornic de a-și consolida cunoștințele despre începuturile Lumii Noi.

Gupul cu care s-a organizat și realizat excursia în orașul care constituie o destinație absolut obligatorie pentru o călătorie „pe urmele lui Cristofor Columb” a beneficiat de explicațiile și cunoștințele pertinente ale ghidului de limba engleză Dario, care cu certitudine ocupă un loc remarcabil pe scara atât de populată astăzi a „ghidușilor”.

Orașul trădează, în esență, un evident amalgam de cultură „taino” (populația indigenă a Caraibelor), africană și spaniolă, dezvăluind un vădit contrast cosmopolit care se îmbină cu elementele vechi moștenite și protejate cu mândrie de dominicani. Cu o populație mai mare cu un milion de locuitori decât a Bucureștiului, Santo Domingo a fost întemeiat în anul 1496, bucurându-se de renumele de a fi cel mai vechi oraș din Lumea Nouă. Evoluția sa insolită incită desigur la succinte incursiuni în istoria sa strâns legată de cea a lui Columb, împrejurare ce justifică laconicele mele comentarii. Astfel, merită amintit faptul că navigatorul italian Cristofor Coloumb a plecat în anul 1493 cu trei corăbii din sud-vestul Spaniei cu scopul de a ajunge în Indii, descoperind în final un nou continent. Santo Domingo a fost întemeiat de Bartolomeu Columb, fratele celebrului navigator. Inițial, acesta a îmceput construirea sa pe malul stâng al râului Ozama, dându-i numele „Nueva Isabela”, în onoarea reginei Isabela I a Spaniei, denumire înlocuită cu „Santo Domingo”, trimițând la numele Sfântului Dominic. Ravagiile produse de un puternic uragan au determinat reconstruirea orașului de către Nicolas de Ovando, membru al unei familii de nobili spanioli, pe malul drept al Ozamei, orașul devenind în scurt timp centrul de plecare al expedițiilor spaniole spre explorarea Indiilor de Vest, vechea denumire a Americii Centrale. Ca prim oraș al Americii, Santo Domingo se bucură și el de câteva superlative datorită faptului că dispune de câteva dintre cele mai vechi edificii din emisfera vestică: cel mai vechi castel, cea mai veche fortăreață, cea mai veche catedrală, cea mai veche universitate.

IMG_9062

 

Un moment important în istoria orașului l-a constituit sosirea la Santo Domingo în anul 1509 a lui Diego Columb, fiul lui Cristofor Columb, el însuși amiral, explorator și navigator, ca guvernator al Indiilor, demnitate preluată de la tatăl său. El a ordonat construirea palatului Alcazar Colon, primul reper al itinerarului excursiei, obiectiv situat în Zona Colonială, principala atracție turistică a orașului, intrată în patrimoniul UNESCO din anul 1990, sit de conservare unde arhitectura colonială abundă.

Admirabila clădire a palatului Alcazar Colon a fost ridicată în stil gotic, reprezentativ pentru secolul al XVI-lea și a servit ca reședință pentru Diego Columb, fiind locul în care, cu siguranță, s-au născut planurile multor expediții care au condus la cucerirea unor noi teritorii, ca: Mexic, Cuba, Puerto Rico, Peru, Guatemala, Columbia, Florida și Jamaica. Construcția a fost devastată în 1586 de piratul-navigator Sir Francis Drake, fiind renovată abia în anii ’50 ai secolului al XX-lea. Un detaliat tur al palatului ne-a dat ocazia de a admira colecția de mobilă, dar și priveliștea spre râul Ozama de dincoace de zidurile fortificate ale Zonei Coloniale. Deosebit de interesante s-au dovedit a fi obiectele de pe vremea lui Columb aparținând nobilimii spaniole, precum cufere din piele de elefant, articole de uz casnic, tavane din lemn de mahon ș.a. În apropiere o plimbare pietonală oferă satisfacția de a păși pe cea mai veche stradă pietruită, „Calle de las Damas”, pe care se spune că obișnuia să se plimbe Dona Maria de Toledo, soția lui Diego Columb, nepoata regelui Ferdinand al Spaniei.

Muzeul Museo de las Casas Reales este unul dintre cele mai numeroase monumente construite în insula „Hispaniola” în era colonială, fiind prima reședință a guvernării spaniole în Lumea Nouă. Datează din secolul al XVI-lea și a fost sediul birourilor administrației spaniole în America. Este de apreciat că ghidul muzeului te conduce cu o prezentare competentă doldora de informații captivante prin întregul labirint de camere bine dotate cu mobilier colonial, exponatele vizând vechea legislație, obiecte de ceramică, unelte, arme și o mare diversitate de artefacte. Actualmente, muzeul este un centru de neprețuit de documentare în domeniul istoriei orașului.

Panteon Nacional este un mausoleu închinat omagierii eroilor naționali, comemorând câștigarea independenței, o gardă schimbându-se la două ore. A fost ultima clădire ridicată de spanioli în Santo Domingo, între anii 1714-1718, sevind la început ca biserică, apoi ca depozit, precum și ca teatru. În anul 1958, clădirea a fost transformată într-un adevărat panteon al marilor personalități dominicane, mormintele eroilor fiind vegheate de un imens candelabru și de flacăra arzând în permanență sub acesta. Astăzi, Mausoleul Național este una dintre cele mai respectate edificii din țară.

Catedrala Santa Maria la Menor este cea mai veche catedrală de pe continent. Construcția, începută în 1512, a fost finalizată î anul 1540. Arhitectura sa combină elemente de stil gotic și baroc. Fațada catedralei realizată din calcar, de culoarea coralului, nu surprinde în măsura în care uimește interiorul, extrem de bine conservat, impresionând tavanul boltit, o admirabilă colecție de artă (picturi și mobilier), numeroase monumente și morminte. În integritatea sa, catedrala lasă impresia unui ansamblu arhitectonic bine închegat. Un lucru mai puțin întâlnit este că intrarea și ieșirea se fac în mod separat, prin lateralele ei. La ieșire nimerești în „Parcul lui Columb” în mijlocul căruia este amplasată statuia navigatorului, practic, cea mai mare piață din centrul capitalei Santo Domingo. Piața este mărginită de Palatul Municipal, de Palatul Borgella în care a funcționat cândva parlamentul țării și de alte clădiri istorice.

Consider că se cuvine consemnată o impresie aparte care mi-a rămas în amintire: am fost încântat să constat respectul deosebit și dragostea dominicanilor pentru steagul țării, localnicii folosind orice prilej pentru al afișa, acesta fiind omniprezent pe ziduri și balcoane. Drapelul Republicii Dominicane ilustrează patru parți egale alternând culorile roșu și albastru, delimitate de o cruce alba pe mijlocul drapelului ce poartă simbolul republicii. De reținut este că până și una dintre mâncările tradiționale dominicane se numește „La Banderas” (Steagul), conținând dispuse unul lângă altul ingredientele de bază carne, fasole roșie și orez alb.

Itinerarul prin capitală a mai inclus vizionarea unui incitant film în proiecție 4D, precum și servirea mesei la un restaurant cu grădină în care câțiva dansatori și-au etalat talentul în originalele ritmuri locale. La întoarcere am avut plăcerea de a vizita o mică fabrică de ciocolată unde am învățat câte ceva despre boabele de cacao și despre procesul prin care acestea ajung ciocolată.

Fabrica de ciocolata - Romana

Impresiile întipărite, mult mai revelatoare și profunde decât cele oferite de o serie apreciabilă de colecții de cărți de călătorie („National Geographic Traveler”, „DK Eyewitness Travel”, „Fodor’s Travel”, „Moon” sau „Lonely Planet”), mi-au indus regretul că nu am avut mai mult timp la dispoziție spre a explora mai adânc un oraș în care chiar merită să petreci câteva zile pentru a înțelege și admira adevăratul spirit al Caraibelor, o destinație turistică pitorească cu oameni deosebit de prietenoși.

Dorin - poza de profil Curentul

 

 

 

 

Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

Inventatorul espressorului s-a născut și a crescut la Timișoara

Posted by Stefan Strajer On December - 12 - 2019

Cafea cu o aromă accentuată, preparată și consumată astăzi peste tot (acasă, la birou, în restaurante și hoteluri), cafeaua espresso a fost creată pentru prima dată în Italia, numele său provenind de la timpul rapid de pregătire. Ea se obține cu ajutorul unui aparat special cunoscut sub denumirea de espressor. La ora actuală există o gamă foarte diversificată de astfel de aparate, de la cele de uz casnic și până la cele comerciale și profesionale, sofisticat concepute și realizate, de diferite construcții și tehnologii, remarcându-se pe piață o largă varietate firme producătoare aflate într-o aprigă concurență: DeLonghi, Krups, Lavazza, Gaggia, Philipe, Rancillo, Saeco etc.

Puțini români știu însă că existența în zilele noastre a a unei de-a dreptul impresionante diversități de espresoare se datorează invenției unui timișorean al cărui nume este cunoscut în întreaga lume, Francesco Illy.

Francesco Illy

Istoria cafelei espresso se identifică cu istoria aparatului care o materializează, espressorul. Metoda de pregătire a acestui apreciat gen de băutură a fost imaginată în anul 1901 de italianul Luigi Bezzera, cel care a realizat un dispozitiv în acest scop pentru faptul că angajații săi pierdeau prea mult timp în pauza de cafea. Funcționarea mecanismului său asigura ca o cantitate anume de cafea să fie păstrată într-un compartiment special, prevăzut cu o valvă ce se deschidea permițând aburului să preseze apa fierbinte care trecea prin cafea. Procedeul era rapid și avea o capacitate de o mie de cești de cafea pe oră. Bezzera a numit dispozitivul lui „mașină de făcut cafea rapidă”. În anul 1935, Francesco Illy a patentat primul aparat automat de cafea care înlocuia apa presurizată cu abur și i-a dat numele „Illetta”. Și după aceea a continuat să facă invenții și inovații în domeniu, un exemplu fiind sistemul de ambalare prin presurizare pentru păstrarea cafelei, sistem aflat încă în uz.

Fără îndoială, nimeni nu ar fi prevăzut cu peste 80 de ani în urmă, când espressorul a fost inventat, ca în ziua de azi să existe o atât de mare varietate de modele ce pot fi grupate în următoarele categorii distincte: espressoare cu abur (primele inventate), cu piston, semiautomate, automate și superautomate. Acestea din urmă se mai numesc automate de cafea și sunt dotate cu indicatoare și afișaje luminoase sau digitale (care avertizează despre nivelul de apă, cantitatea de cafea etc.), container de zaț plin, precum și cu sisteme de autocurățare și dispozitive automate de spumare. Mai merită amintit că automatele destinate spațiilor publice cu trafic intens sunt prevăzute și cu sisteme de plată, consumatorul procurându-și singur cafeaua, paharul și zahărul fiind distribuite, de asemenea, automat.

Illy whole-bean-medium-roast-coffee

Biografia inventatorului espressorului începe cu împrejurarea că Illy, născut ca Illy Ferncz, a venit pe lume la Timișoara, într-o familie mixtă, tipic bănățeană, formată din Janos Illy, tatăl, de naționalitate maghiară, tâmplar de meserie, și Aloisia Rössler, mama, o femeie de etnie germană. În colecția de registre de stare civilă a Parohiei romano-catolice Iozefin din Timișoara, care se păstrează și astăzi la Direcția județeană a Arhivelor Naționale, sunt consemnate înregistrarea nașterii, precum și data botezului: Illy s-a născut la Timișoara, la 7 octombrie 1892 și a fost botezat la 15 octombrie 1892. Și-a petrecut primii ani de viață în cartierul timișorean Iozefin. A urmat în orașul de pe Bega studii economice, iar după terminarea claselor gimnaziale s-a mutat la Viena, unde a lucrat pentru două mari companii. La vârsta de 22 de ani, a fost recrutat, înrolându-se în armata austro-ungară. Începând cu anul 1914, a luptat pe aproape fiecare front din Primul Război Mondial, fiind printre cei prezenți la luptele de la Krasnik (oraș aflat astăzi în Polonia) și Isonzo (în Slovenia de azi).

După încheierea conflagrației mondiale, Ferencz Illy s-a stabilit, împreună cu sora sa, în Italia, la Trieste și s-a căsătorit ulterior cu o localnică. A lucrat în câteva companii în care se producea cacao și cafea. În jurul anului 1930, Illy a inventat propria sa metodă de a menține prospețimea și calitatea cafelei prăjite, astfel încât aceasta să poată fi transportată în condiții optime către locații îndepărtate, în loc să fie prăjită la destinație. A realizat chiar un parteneriat cu fabricantul local Hausbrandt, companie înființată la Trieste, ca o interesantă coincidență, în anul 1982, anul nașterii sale. Dovedindu-se un talentat întreprinzător, în anul 1933, a fondat Illycaffé, concernul care deține titlul de inventator al mașinii automate de cafea Illetta.

Francesco Illy s-a stins din viață la Trieste în anul 1956. Ernesto Illy, fiul său, de profesie chimist alimentar, a preluat după aceea administrarea și conducerea companiei, până la moartea sa, în 2008. În prezent, compania este deținută de urmașii de a treia generație a lui Francesco Illy, având la conducere pe doi dintre nepoții săi, Andrea și Riccardo Illy.

Utilizând cafea de diferite proveniențe (Etiopia, Guatemala, Columbia, Brazilia), Illy constituie un brand foarte popular în lumea întreagă, bucurându-se de o veche tradiție în rândul consumatorilor de cafea. Puternic aromată și deosebit de îmbietoare, cafeaua Illy este foarte potrivită pentru espresso lung sau scurt, cappucino, mochaccino sau un americano savuros. Într-un interviu acordat publicației americane „The New York Times”, Andrea Illy, unul dintre deținători faimosului concern, declara: „Gustul cafelei Illy este consistent, ca și cel al șampaniei, al cărui secret este consistența. Sau ca și cel al parfumului Chanel No.5”.

Illy did you know timisoara-17-638

Invenția primului aparat de preparat espresso a fost revendicată de Ungaria, țară care l-a promovat susținut pe timișoreanul Illy. În dorința de adăuga Timișoarei o nouă premieră istorică, municipalitate i-a decernat inventatorului espresorului titlul de cetățean de onoare post-mortem, conferindu-i-se o diplomă de excelență în anul 2013, distincția fiind înmânată unor urmași ai acestuia.

În fine, menționând că Francesco Illy nu este un caz singular de personalitate născută la Timișoara despre care românii nu știu mai nimic, închei cu o interesantă și avizată opinie a istoricului Ioan Hațegan, reputat cercetător al numeroșilor timișoreni care s-au realizat pe alte meleaguri: „Sunt foarte puțini istorici care mai cunosc personalități născute și crescute în Timișoara. Ar trebui să se facă un dicționar, pentru că sunt foarte mulți oameni din secolele XVIII-XX care au devenit celebri la Timișoara sau în alte părți, Sunt foarte mulți care pot fi găsiți pe site-uri ungurești, germane sau evreiești”.

 

Dorin - poza de profil Curentul

Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

Un rafinat filozof român și mare gânditor sub semnul anonimatului

Posted by Stefan Strajer On November - 7 - 2019

Un rafinat filozof român și mare gânditor sub semnul anonimatului

Insuficient cunoscut, din păcate, Alexandru Dragomir ocupă în galeria filozofilor români un loc aparte. Obligat de conjunctura istorica de după 1948, a fost nevoit sa-și asume o adevărată clandestinitate în exersarea preocupărilor sale filozofice.

Al Dragomir (2)

 

Câteva referințe biografice scot la iveală itinerarul unei vieți intelectuale demne de cercetare și reflecție. Al. Dragomir s-a născut la Zalău, la 8 noiembrie 1916, într-o familie de intelectuali clujeni. Urmează liceul „Seminarul Pedagogic Universitar” din Cluj, între anii 1926-1933, după care se înscrie la Universitatea din București, absolvind Facultatea de Drept în 1937 și Facultatea de Litere și Filozofie în 1939. În anul 1941, înscris la Facultatea de Filozofie („Philosophisches Seminar”) a Universității Albert Ludwig din Freiburg im Bresgau (Germania), devine doctorand al lui Martin Heidegger. Împreună cu Walter Biernel, originar din Brașov, traduce pentru prima dată în limba română un text heideggerian, „Was ist Methaphysik?” („Ce este metafizica?”). Celebra școală a lui Heidegger includea cincisprezece audienți, selecționați după criterii foarte stricte, privind cunoștințe de filozofie, precum și de limbi clasice, latină și greacă. Se studia intens și istoria artei și a literaturii europene, cu o atenție specială pe cultura antică greacă. În chiar perioada pregătirii dizertației referitoare la metafizica lui Hegel, în anul 1943, în preajma susținerii doctoratului, este rechemat în țară, fiind mobilizat și trimis pe front.

Anul 1945 marchează și pentru Dragomir, la fel ca pentru mulți intelectuali români, începutul unei etape noi în care, neștiind prea bine către ce lume se îndreaptă țara, încearcă să rămână fidel vechilor preocupări, în condițiile pe care contextul autohton i le poate oferi, conștient că o întoarcere la Freiburg este imposibilă. Astfel, se alătură lui Constantin Noica, filozoful care în 1946 tocmai își deschisese o „școală de înțelepciune” și îl invitase să țină câteva expuneri despre Hegel. După 1948, vocația sa se face cunoscută doar în cadrul unui grup de prieteni, neștiind nici ei dacă îndeletnicirile sale filozofice se concretizează sau nu într-o operă, Alexandru Dragomir fiind repede convins că România devenise o țară a filozofiei interzise. A trăit din slujbe mărunte, fără legătură cu pregătirea sa (funcționar la un serviciu de vânzări, corector, merceolog, achizitor).

Începând cu anul 1984, în locuința lui Gabiel Liiceanu, în fața unui auditoriu restrâns (Gabriel Liiceanu, Sorin Vieru, Andrei Pleșu), ține o serie de prelegeri, auditorii notând cu atenție cele expuse: „O interpretare platoniciană la O scrisoare pierdută”, „Întrebare și răspuns”, „Modalități de autoînșelare”, „Socrate-Înfruntarea filozofiei cu cetatea”, Despre lumea în care trăim”.

În „Dilema Veche” nr. 665, 17-23 noiembrie 2016, Andrei Pleșu îl portretizează în mod remarcabil pe acest nedreptațit gânditor, rândurile ce urmează susținându-mi aserțiunea:

Nebunia vremurilor a făcut ca tocmai profesionistului Dragomir să îi fie refuzată „profesarea“ filozofiei. În România confiscată ideologic de dictatură, el a rezervat preocupărilor filozofice un rol secund, privat, clandestin, camuflat de îndeletniciri derizorii. A fost un filozof neştiut, „ascuns“, un filozof care nu putea fi recunoscut ca atare de cei cu care avea socialmente de a face. Prin fire, sau prin exerciţiu, nu afişa, de altfel, „semnalmentele“ filozofiei, „deformările“ ei profesionale. Nimbul aristocratic al lui Noica, afabilitatea lui incantatorie, presărată de reflecţii subtile şi de tot soiul de aluzii sapienţiale, erau în perfect contrast cu „apariţia“ lui Dragomir: alert, citadin, de o politeţe sportivă, neafectată, el se complăcea, frecvent, în mondenitate şi zeflemea. Un om fără tabuuri la vedere, fără fasoane, fără cultul gesticulaţiei statuare. Nu-şi etala metafizica, nu atrăgea atenţia, cu prefăcută nonşalanţă, asupra subteranelor sale de competenţă. Inteligenţa lui acută, fără protocol, se exprima, caracteristic, în înfăţişarea lui: mărunt şi aţos, mobil, rapid, Alexandru Dragomir avea agilitatea imprevizibilă a tăunului socratic; hărţuitor, stringent, penetrant, o combinaţie tonică de duh volatil şi dinamică angulară (aer şi unghiuri), el nu pierdea, totuşi, niciodată, contactul cu solul: construia mental pe observaţie şi logică mai mult decît pe dexteritate speculativă. Instrumentarul său includea, pe de o parte, imediatul, „crasa banalitate“ a vieţii, şi, pe de alta, textul filozofic clasic, citit riguros, după metoda deprinsă în seminariile heideggeriene. Nu umbla după „idei“ (şi, de altfel, se lăuda că n-are), nu aprecia agerimile culturale („subtil poate fi oricine“), nu dădea doi bani pe „originalitate“. Voia, pur şi simplu, să priceapă, să răspundă cinstit cîtorva întrebări care i se păreau importante: în primul rînd întrebarea privitoare la timp. Restul era pentru el ornamentaţie anexă, dacă nu impostură. I se părea deplasat să scrie ceva înainte de a fi avut răspunsuri finale, bine articulate. Reuşise să separe exerciţiul gîndirii de manifestarea lui publică. Era un „particular“, un virtuoz al solilocviului. Cu alte cuvinte, gîndirea era pentru el intimitatea supremă a spiritului. Invitaţia de a converti această intimitate în „operă“ i se părea, de aceea, o trivială şi vanitoasă indiscreție”.

Fără îndoială, o influență considerabilă asupra lui Dragomir a avut-o Noica, din corespondența purtată de cei doi rezultând cu evidență acest lucru. Astfel, trebuie menționat că la 5 februarie 1983, C. Noica îi scria de la Sibiu că „nu e momentul să apari” (A. Dragomir, „Meditații despre epoca modernă”, Ed. Humanitas, 2010, pag. 267). De asemenea, de mare relevanță este faptul că, deși a trăit în intimitatea mai multor însemnate personalități (Mircea Vulcănescu, Mihai Rădulescu, Jeni Actarian, Petru Comarnescu), numai lui Noica îi dădea consemnările gândurilor sale sau chiar texte mai întinse, ca cel despre Socrate.

Alexandru Dragomir (2)

Alexandru Dragomir a murit la 86 de ani, la 13 noiembrie 2002, în București.

A umplut, de-a lungul anilor, caiete întregi de analize și reflecții metafizice, fără intenția de a le publica. Același Andrei Pleșu apreciază: „Nimeni în cultura noastră n-a lucrat cu atâta grație, în pură gratuitate, pentru idee”.  Datorită Editurii Humanitas, au văzut lumina tiparului postumele Crase banalități metafizice, 2003, Cinci plecări în prezent, 2004, Caietele timpului, 2006, volume conținând însemnări pe timp de decenii, probând un uluitor exercițiu de gândire solitară pură.

Dorin - poza de profil Curentul

 

 

 

 

 

Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

Cei vechi, cei noi și cei de astăzi

Posted by Stefan Strajer On November - 6 - 2019

Cei vechi, cei noi și cei de astăzi

Autor: Cornel Cotuţiu (Bistriţa)

 

În aceste zile se împlinesc 200 de ani de la nașterea scriitorului Nicolae Filimon. Ceea ce îmi provoacă o mâncărime de… neuroni. Este una dintre personalitățile literaturii noastre care (uneori chiar involuntar) stârnește mecanismul similitudinii, al comparației cu prezentul.

Firește, întâi de toate este provocator titlul romanului său: „Ciocoii vechi și noi”, doar că uneori îi uităm continuarea: „sau ce naște din pisică șoareci mănâncă”. În ce mă privește, considerându-l pe Nicolae Filimon contemporanul nostru, nu greșesc considerând că ar avea o continuare de ieri, de azi, de alaltărieri, așadar: „Ciocoii vechi și noi și cei de astăzi”.

În „Dedicație” și în „Prolog” romancierul realizează o tușă adâncă a portretului   acestui tip social, iar narațiunea e construită de așa fel încât să-i confirme „diagnosticul” dat ciocoiului.

Iar astăzi, un cititor atent, o minte scrutătoare găsește (chiar involuntar) sinonime pentru acest statut comportamental public. Ciocoi, adică parvenit, venal, lacom, imoral, mitocan agresiv și viclean, îmbuibat și îngâmfat. A parveni e considerat un viciu, o pasiune parșivă.

x

Analistul Vasile Morar, pornind de la aceste „valențe” al românului contemporan, conchide și… prognozează:

„Deocamdată, ciocoismul este, din păcate, un viciu activ, iar adevăratele virtuți ale vieții democratice – politețea, spiritul de dreptate, cinstea, simplitatea, loialitatea, prudența, toleranța, bândețea curajoasă și curajul blând, grija și iubirea – apar ca valori morale și forțe sufletești lipsite de vlagă”. Uneori chiar caraghioase, penibile.

Spiritul astuțios Nicolae Filiomn și-l păstrează chiar și în notele sale de călătorie (V. „Excursiuni în Germania meridională” – 186o). La viața lui, nu a fost căsătorit, ci doar… iubăreț, încât, călătorind prin Europa, observă mereu comportamentul, psihologia femeii, în funcție de etnie, de rasă. Nu este prea entuzismat de ce constată, încât, până la urmă găsește… o rezolvare: Femeile sunt „mai plăcute de la distanță și mai prețuite în absență.” Mde!… El a zis-o…

Mai rețin încă o observație a scriitorului nostru, de data aceasta pe seama unui tic comportamental pe care-l consideră (zicea atunci) „un gest românesc ce se păstrează până astăzi între locuitorii țărani”: „Românul, când se află coprins de gânduri întristătoare, obicinuiește a-și îndesa căciula pe cap.” (S-o recunoaștem: ochi de prozator realist).

Ei bine, tot așa, s-o recunoaștem: Cât de des am vedea gestul acesta, în anul 2019? Căci cei de la țară nu mai sunt țărani, ci niște hibrizi, iar căciulile devin, treptat, obiect de muzeu. Sunt mai vizibile, totuși, plesniturile peste frunte.

(P.S. M-am interesat dacă în liceu se mai studiază – o! ce perimat verb… – „Ciocoii…” lui Nicolae Filimon. Ei bine, întemeietorul romanului românesc este de găsit – în programele școlare – la categoria opționale. Iar un profesor mi-a zis: ”Oricum, pentru elevii noștri lectura, în general e o corvoadă. Deci, cum să-l aduci pe acest scriitor la clasă, al cărui roman e, pe deasupra, și dificil la lectură? Ș-apoi, nu sunt suficienți ciocoii din preajmă…”)

Ȋntâlniri pe calea undelor

Posted by Stefan Strajer On November - 3 - 2019

Ȋntâlniri pe calea undelor

Autor: Doina Popa (West Bloomfield, Michigan)

 

„Ȋntalniri pe calea undelor” este o carte semnată de Anca Sȃrghie și Alexandru Brașoveanu, cuprinzȃnd interviurile realizate între anii 2002-2011 la emisiunea Gaudeamus, dedicată în primul rȃnd liceenilor și studenţilor dar și tuturor iubitorilor de literatură.

Cu timpul, aceste emisiuni au atras atenţia elevilor iar uneori, în timpul orelor de curs, redactorul Alexandru Brașoveanu invită studenţi de la facultatea de litere să citească texte în cadrul postului radiofonic.

Emisiunile, nu și-au propus să respecte o cronologie precisă, chiar dacă s-a pornit de la o periodizare a conţinutului. Ele au fost stabilite ţinȃndu-se cont de unele date. De exemplu în ianuarie despre Mihai Eminescu, în martie despre Radu Stanca, ș.a.m.d. Primul volum, ce cuprinde emisiuni între anii 2002-2008, are un cuvȃnt înainte, semnat de poeta Ana Blandiana iar al doilea, cu emisiuni din anii 2009-2011, este prefaţat de prof. Daniela Maria Pănăzan de la Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr.

Intalnire_pe_calea_undelor

Fiecare scriitor are cȃte un portret iar paginile cuprind momente din înregistrări cu participanţii. Prezentările au fost realizate în limba romȃna și engleză. Graţie conţinutului întrebare-răspuns, paginile sunt vii, antrenante, fără monotonie.

Formulările titlurilor stȃrnesc curiozitate: „Veselul Alecsandri, un șef de școală poetică”, „Era Ion Creangă un scriitor genial?”, „Ion Luca Caragiale, contemporanul nostru”, „Mihail Sadoveanu, patriarh al literaturii romȃne”, „Marin Preda, un classic modern al prozei romȃnești”, „Tudor Arghezi – bijutier al cuvȃntului artistic”, „Fascinanta biografie a lui Mircea Eliade”. Nu lipsește din această carte capitolul „Scriitori romȃni ai diasporei” precum „Zilele lumină lină la Sibiu”. Revista de la New York „Lumină Lină” a fost adusă anual în Romȃnia de către preotul profesor universitar Teodor Damian în diferite centre unde revista era prezentată și oferită gratuit în zeci de exemplare, un mod de a lega Romȃnia de diaspora.

Anca Sȃrghie a găzduit cea de-a XIV – a ediţie a acestui proiect. Timp de două zile, scriitori veniţi din diferite zone ale ţarii au dialogat cu scriitorii sibieni.

S-a realizat o panoramă revistică, fiind prezentate 8 publicaţii literare și lansate 15 cărţi, plus momente muzicale, urmate de vizite prin împrejurimi. Seara s-a continuat cu recital maraton de poezie, evenimentul fiind extins pȃnă la Balcic.

Cele două volume promovează literatura romȃnă, nu sub forma unui tratat, ci printr-un dialog spontan, care menţine trează bucuria de a citi, de a cunoaște, un puzzle în care impresia finală este de trecere în revistă a literaturii cu personalitătile ei cele mai representative.

Cartea abundă în detalii care rămȃn în memoria cititorului: Un capitol dedicat lui Dimitrie Cantemir; „Ţiganiada lui Budai Deleanu, opera singulară a literaturii romȃne”. Este subliniat pașoptismul, o epocă de „ctitorii” în toate planurile. Simţim pe tot parcursul lecturii, ca nişte gânduri printre rânduri, o chemare adresată tinerilor, un îndemn spre lectură, de a nu înlocui cartea cu electronicele, cu audio-vizualul, să se evite astfel „căderea în vulgaritate”.   O idee fundamentală se desprinde, „Ȋn spatele fiecărei cărţi stă un om”…

Suntem invitaţi la o adevărată călătorie prin trei secole de literatură, o problematică esenţială, fiind studiul literaturii în anii de liceu. Cartea este densă, o istorie literară, în spatele ei, aflȃndu-se omul în cele două ipostaze, de scriitor și profesor.

Prin reeditarea lucrărilor lui Nicolae Cristea: „La Ţintă”, „Meditaţiune politică” (1895) și „Din trecut pentru viitor”, „Repriviri politice recente” (1899), apărute la Sibiu, Anca Sȃrghie și-a propus să prezinte una din multele preocupări ale autorului și anume, cea politică, memorandistul înscriindu-se între propagandiștii transilvăneni din a doua jumătate a secolului XIX.

Nicolae Cristea a trăit între anii 1834-1902, fiind o personalitate impresionantă a ziaristicii romȃne. S-a format sub îndrumarea Mitropolitului Andrei Șaguna, urmȃnd diferite cursuri la Leipzig. A fost o voce fermă, argumentȃnd atunci cȃnd vorbea despre romȃnii de la 1848. După întoarcerea de la studii, a devenit profesor de teologie la Sibiu și redactor șef al publicaţiei „Telegraful Romȃn” timp de 18 ani. Aceasta a atins cote maxime de modernism şi popularitate, drept pentru care, Andrei Șaguna a lăsat prin testament lui Nicolae Cȃrstea, dreptul de a conduce publicaţia „atȃt cȃt îi va plăcea”.

Ȋnsă, după publicarea articolului „Răsplata” a fost demis datorită reacţiei pe care a avut-o conducerea austro-ungară, în urma căreia s-a demonstrat cu torţe și nemulţumiri în masă. Nicolae Cristea, publicist temeinic, un „ochi limpede”, o personalitate socială remarcabilă, nu s-a lăsat înfrȃnt, a scos altă publicaţie, „Tribuna”. A avut iniţiativa de a ridica pătura meseriașilor la adevăratul rang, rang pe care-l ocupau doar meseriașii sași și maghiari. Această acţiune a fost preluată și de celelalte centre din ţară. A fost unul din memorandiștii Transilvaniei, care la 28 mai 1892 au semnat o petiţie trimisă împăratului Austro-Ungariei, Franz Josef, petiţie prin care erau solicitate, pentru populaţia română, drepturi etnice egale cu ale populaţiei maghiare, precum și încetarea persecuţiilor și încercărilor de maghiarizare. Condamnat la 8 ani de închisoare, scrie cartea „Meditaţiune politică” pe care o publică la Sibiu și în care pune problema „chestiunii noastre naţionale”, care să ducă la ţelul nostru final, Marea Unire.

Nicolae Cristea, cunoscător al mai multor limbi, prezintă abuzurile maghiarilor, idea de stat maghiar, relaţia Transilvaniei cu Romȃnia, o întreagă cultură, făcȃnd referiri la publicaţiile romȃnești și străine de atunci.

A doua meditaţiune se numește „Din trecut pentru viitor” fiind publicată în „Tribuna” -1899 și nu este semnată. Ȋn locul numelui a apărut, foarte semnificativ, o zăbrea de închisoare. Vinovat de aceasta a fost ministrul de atunci, Dimitrie Sturza, care slujea o clică de oameni cu interese, încercȃnd să compromită memorandiștii și școlile romȃne din Brașov. Nicolae Cȃrstea dă în vileag aceste abuzuri, aducȃnd argumente temeinice. Referitor la Dimitrie Sturza, dau un citat din capitolul XI: „Multe făptuiri de extremă gravitate, a savȃrșit în micimea sa de suflet și în îngustimea de vederi „marele” patriot și bărbat de stat, domnul Dimitrie Sturza. Erau prea suficiente acele făpturi odioase, pentru ca numele acesta să fie cu fiori amintit de obștea romȃnă contemporană, iar urmașii noștri să-l pomenească cu groază și blestem.”

Se întȃlnesc în text forme verbale specifice epocii, forme substantivale arhaice: comunicaţiune, abundanţă, cestiune… adjective: decizătoare, nedisputabilă, precum și construcţii verbale și structuri arhaice. S-a conservat expresivitatea limbii literare romȃne de la finele secolului XIX.

Un citat important, aparţinȃnd lui Ion Slavici, deschide cartea: „După părerea noastră, dezvoltarea poporului romȃn, nu va putea să intre pe calea ei normală, cȃta vreme trăim despărţiţi. Credem însă că cel puţin deocamdată, unirea poporului romȃn, nu se poate realiza cu destulă sigurătate, decȃt așa dacă statul romȃn va fi pus ca stat cu desăvȃrșire autonom , în relaţie cu imperiul habsburgilor”.

Anca Sȃrghie a „galopat” prin presa din perioada respectivă mai bine de 10 ani, muncind neobosită pentru reconstituirea personalităţii lui Nicolae Cȃrstea.

Ȋntreaga activitate literară, publicistică, la catedră a fost pusă în slujba cercetării, cunoașterii, pentru a promova cultura noastră în rȃndul tinerilor, al tuturor romȃnilor de pretutindeni, demonstrȃndu-ne că menirea de a fi romȃn adevărat, nu este ușoară, dar demnă de urmat.

Dr. Ileana Marin

Dr. Ileana Marin

Ileana Marin (născută în 1969) este originară din Constanţa, România. Este absolventă a Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Litere (licenţă, 1991; doctorat, 2000) şi a University of Washington din Seattle (doctorat în literatură comparată, 2011). Lucrează la Universitatea Ovidiu din Constanţa ca asistent universitar (1997-2003) şi conferenţiar (2003-2011), apoi ca profesoară de limba engleză la Seattle Pacific University (2014-2015) şi lector la University of Washington din Seattle (din 2012 până în prezent). Este bursieră Fulbright (2004). Din anul 2005 îşi continuă studiile în Statele Unite, iar în anul 2010 se stabileşte în oraşul Seattle, Washington.

Ileana Marin este specializată în literatură comparată, studii textuale, multiculturalism şi societăţi post-comuniste. Este autoare a cinci cărţi de literatură, artă şi estetică. Este co-fondatoare şi preşedintă a asociaţiei non-profit Societatea Culturală Americano-Română (American-Romanian Cultural Society/ARCS) (2013).

În prezent, Ileana Marin locuieşte şi lucrează ca lector la University of Washington în oraşul Seattle din statul Washington.

Am avut ocazia să o întâlnesc pe doamna Ileana Marin la 16 noiembrie 2018 la Ambasada României de la Washington, DC, în cadrul unei gale-simpozion pe probleme de politică, securitate, management și cultură, eveniment sponsorizat de organizaţia ALIANȚA (Alianța – Prietenii Alianței Româno-Americane). Cu acea ocazie, doamna Ileana Marin a avut amabilitatea să îmi acorde un scurt interviu.

1. Doamna doctor Ileana Marin, sunteţi specialistă în literatură comparată şi studii textuale la Universitatea Washington din Seattle. Ce loc ocupă limba română în acest context?

De când am început să predau la University of Washington, şi am început cu cursurile de literatură comparată, am integrat, am încercat să integrez în fiecare un text, o referinţă, un film, o referinţă către un artist român pentru că, de fapt, cultura română a produs genii ca Brâncuşi, ca Tristan Tzara, ca Victor Brauner, ca Fundoianu, Cioran, Eliade, care trebuie cunoscuţi într-un context internaţional mult mai larg, cu atât mai mult cu cât există interesul în spaţiul academic american. Însă, să ai acces la aceste valoroase opere prin traducere, cum, de altfel, toţi aceşti autori se bucură de traduceri, chiar foarte bune, este diferit de accesul nemediat la textul original. Dorinţa mea e să pot furniza un acces, chiar şi uşor limitat, la textul în limba română şi, mai ales, la limba română, în general.

2. Vă mulţumesc. În anul 2012 aţi iniţiat fundarea studiilor româneşti la universitate. De asemenea, vă număraţi printre iniţiatorii organizaţiei non-profit American-Romanian Cultural Society (ARCS). Ce programe aţi desfăşurat în trecut şi ce agendă de programe aveţi pe viitor? Pe scurt.

Da, în 2012 am organizat un eveniment pentru a strânge fonduri în scopul deschiderii acestui, de fapt, cont, e un cont sub University of Washington, care se cheamă Romanian Studies Fund, în care oamenii, fie din comunitatea românească, fie americani care sunt îndrăgostiţi de Europa de Est şi chiar de România, pot contribui prin a dona fonduri direct către universitatea din Seattle. Cu acest fond anul acesta subvenţionăm cursul de „One Hundred Years of Cultural Transformations: Romanian Literature, Art and Film” la University of Washington. Fără acest fond acest curs nu va fi avut loc. Deja avem doisprezece studenţi înscrişi, mai e loc până la cei douăzeci şi cinci câţi i-am preconizat. Ori astfel, vocea culturală românească se va auzi şi în spaţiul academic de la University of Washington, care, trebuie spus, e una din universităţile americane proeminente, locul 13 în SUA.

3. Foarte frumos. O ultimă întrebare. Care sunt, în opinia dumneavoastră, pe scurt, cele mai bune practici în predarea limbii române în şcoli?

Depinde de audienţa şi de spaţiul cultural în care se află şcoala. Experienţa noastră, a Otiliei Baraboi şi a mea ca instructori de limbi străine în alte spaţii culturale, este că fiecare spaţiu cultural are un orizont de aşteptare care trebuie împlinit, atât prin metodă, cât şi prin conţinutul textelor, modalităţilor în care se predă. De aceea, noi suntem extrem de atente la reacţiile elevilor noştri, studenţilor noştri şi încercăm să creăm o metodă comprehensivă, aşa cum am spus şi astăzi în prezentarea mea, metoda integrativă în care, aţi văzut, gramatica nu are loc. Gramatica se predă interactiv, se predă prin proiecte, se predă prin activităţi, nu prin drill-uri plictisitoare sau prin exerciţii de memorare. Atâta timp cât limba nu se predă pintr-un context viu, o punere în context, limba nu poate fi învăţată într-un mod alert de către studenţi sau elevi.

4. Vă mulțumesc mult pentru acest interviu.

Cu plăcere.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în INTELLECTUAL CONSERVATIVE şi MEDIUM.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Dr. Otilia Baraboi

Dr. Otilia Baraboi

Otilia Vieru Baraboi s-a născut în anul 1976 în oraşul Iaşi, România. Este absolventă a universităţilor din Iaşi, România (Facultatea de Litere, licenţă, 2000), Geneva, Elveţia (Facultatea de Litere, masterat, 2004) şi University of Washington din Seattle (masterat, 2003; doctorat, 2010).

Otilia Baraboi este specializată în literatura franceză din România, ideologie lingvistică, bilingualism şi studii ale diasporei. Este co-fondatoare şi directoare executivă a asociaţiei non-profit Societatea Culturală Americano-Română (American-Romanian Cultural Society/ARCS) (2013).

În prezent, Otilia Baraboi locuieşte şi lucrează ca lector asociat la University of Washington în oraşul Seattle din statul Washington.

Am întâlnit-o pe doamna Otilia Baraboi la 16 noiembrie 2018 la Ambasada României de la Washington, DC, în cadrul unei gale-simpozion pe probleme de politică, securitate, management și cultură, eveniment sponsorizat de organizaţia ALIANȚA (Alianța – Prietenii Alianței Româno-Americane). În cadrul evenimentului doamna Otilia Baraboi a avut amabilitatea să îmi acorde un scurt interviu.

1. Doamna doctor Otilia Baraboi, sunteţi preşedinta Asociaţiei Culturale Americano-Române (ARCS). Prezentaţi pe scurt pentru cititori cum a luat naştere această asociaţie şi ce obiective are.

Asociaţia noastră s-a înfiinţat în 2013 cu scopul de a promova cultura română, nu numai pentru comunitatea de români, ci şi pentru americanii care sunt interesaţi de România.

2. Cu ce provocări s-a confruntat şi se confruntă asociaţia în prezent şi cum încercaţi să le depăşiţi?

În primul rând, suntem o asociaţie bazată pe muncă voluntară. Este foarte greu să motivezi echipa să vină la evenimente, să fie prezentă la toate evenimentele noastre de-a lungul anului, pentru că avem evenimente în mai multe sectoare, facem evenimente în muzică, educaţie şi festivaluri de film, despre care aţi auzit probabil. În medie, avem nevoie de cel puţin douăzeci de voluntari. Şi aceşti oameni sunt ocupaţi, au familii, au profesiile lor. Este foarte greu să îi motivezi să vină în timpul liber să voluntarieze pentru ARCS. Dar cred că, pentru că misiunea noastră este coerenţa, este o misiune bine articulată şi rezonează în mod profund cu comunitatea de români şi de americani, de fapt, cred că acest lucru ne-a adus împreună şi ne va duce departe împreună şi în viitorii ani.

3. Ultima întrebare. Asociaţia a fost foarte activă în promovarea de filme româneşti în Statele Unite. Ce alte proiecte de viitor are asociaţia?

Asociaţia noastră îşi doreşte să adapteze programele educaţionale noilor tehnologii. Din acest motiv vom crea programe educaţionale care să integreze artele vizuale şi filmul, aşa cum a fost prima tabără de vară ARCS anul acesta la University of Washington, în colaborare cu Asociaţia Control N şi [având ca instructoare pe regizoarea] Iulia Rugină şi [actriţa] Ioana Flora. Ne dorim să creăm, la fel, o metodă de predare a limbii române pentru copiii de origine română, o metodă interactivă şi integrativă care să fie plasată pe proiecte, pe proiecte de film, pe proiecte audio pentru a crea o ancorare în interesele actuale ale generaţiei de români-americani.

4. Vă mulțumesc foarte mult.

Mulţumesc.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în INTELLECTUAL CONSERVATIVE şi MEDIUM.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

Consulul onorific Iulian Calinov

Consulul onorific Iulian Calinov

Iulian Calinov s-a născut în anul 1967 la Bucureşti, România. Este absolvent al Universităţii Politehnica din Bucureşti, Facultatea de Inginerie Electrică (licenţă, 1992) şi al Academiei de Studii Economice din Bucureşti (masterat, 1997). Studiază la Loughborough University din Leicestershire, Marea Britanie (bursier, 1991-1992). Este asistent universitar la Universitatea Politehnica din Bucureşti şi, în paralel, lucrează ca inginer de sisteme software la diverse companii din România (1992-1998). Ulterior lucrează ca director de programe pentru compania Microsoft în Redmond, Washington (1998-2018) şi apoi ca director de programe tehnice pentru compania Facebook (din 2018 până în prezent).

Iulian Calinov îndeplineşte funcţia de preşedinte, apoi cea de secretar al Societăţii Româno-Americane din statul Washington (2010-2018). Ulterior lucrează pentru Fundaţia Alianţa ca director de programe şi membru în comitetul de conducere (din 2016 până în prezent). Domnul Calinov îndeplineşte şi funcţia de Consul Onorific al României în oraşul Seattle din statul Washingon (din 2016 până în prezent).

L-am întâlnit pe domnul Iulian Calinov la 16 noiembrie 2018 la Ambasada României de la Washington, DC, în cadrul unei gale-simpozion pe probleme de politică, securitate, management și cultură, eveniment sponsorizat de organizaţia ALIANȚA (Alianța – Prietenii Alianței Româno-Americane).

În cadrul evenimentului am avut un scurt interviu cu domnul consul onorific.

1. Stimate domnule Iulian Calinov, sunteţi consul onorific al României la Seattle, statul Washington. Ce atribuţii aveţi pe această linie privind comunitatea românască de pe coasta Pacificului?

Vă mulţumesc pentru posibilitatea de interviu. Oficial, practic, nu am… nu sunt angajat al statului român, toată activitatea mea este voluntară. Ideea noastră la Seattle este să urmăm modelul folosit de alte comunităţi etnice din Statele Unite, un model de succes dacă ne gândim, să spunem, la irlandezi, la italieni, să nu spunem şi alte naţii, dar au un succes extraordinar în promovarea propriei comunităţi, în a-şi face vocea auzită, atât în Statele Unite, cât şi în ţara de origine. Asta nu se face peste noapte pentru că, din păcate, există o istorie destul de dureroasă pentru unii. Şi ce încercăm noi să facem este să construim ideea asta pe termen lung, da, de a uni comunităţi împreună, atât în beneficiul comunităţii aici, cât şi în beneficiul României. Cam asta vrem noi să facem.

2. Mulţumesc mult. Sunteţi, de asemenea, şi secretar al Societăţii româno-americane din statul Washington. Ce realizări are societatea pe linia promovării culturii româneşti în Statele Unite?

Da, deci asociaţia ROAS [Romanian American Society/Societatea româno-americană], de care menţionaţi, s-a unit acum un an cu ARCS [American Romanian Cultural Society/Societatea culturală româno-americană] şi aţi văzut astăzi realizările ARCS. Da, programul de limba română pentru copii la liceu, avem patruzeci de copii care au limba română pe diploma oficială emisă de statul Washington. Asta cred că e o realizare cu care ne mândrim pentru că e o realizare cumva pe termen lung în scopul pe care l-am menţionat anterior. Iar acei copii, pentru tot restul vieţii lor, vor avea limba română şi se vor gândi la lucrul ăsta. Da, de asemenea, foarte important, [avem] cinci festivaluri consecutive, cinci ani la rând Festival de film românesc. Începem să extindem mult mai multe programe de limba română pentru copiii mai tineri, tabere româneşti. Astea sunt doar câteva, avem foarte multe, dar astea probabil sunt cele mai importante.

3. Vă mulţumesc mult. Ultima întrebare, care sunt, în opinia dumneavoastră, cele mai bune practici de voluntariat şi de construire a comunităţilor?

Cele mai bune practici sunt legate de motivarea comunităţii. Şi comunitatea se motivează, în principiu, foarte uşor dacă le dai [comunităţilor] această oportunitate. Şi, de multe ori, e legat, pur şi simplu, de recunoaştere. Da, deci în calitatea de consul onorific n-am ezitat niciodată să dau recomandări tinerilor care s-au implicat. Părinţii sunt foarte recunoscători pentru asta. Efectiv, [referitor la] activităţile pe care le facem cu limba română cu toată lumea [din comunitate], n-am primit niciun fel de critică la adresa acestor activităţi şi toată lumea este foarte pornită să voluntarieze. Deci, practic, vino în întâmpinarea comunităţii şi comunitatea îţi va răspunde foarte pe cuprins.

4. Vă mulțumesc mult, domnule consul.

Cu mare plăcere.

 

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în variantele engleză şi română, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate în INTELLECTUAL CONSERVATIVE şi MEDIUM.

 

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM.

 

*****

 

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors