Archive for the ‘Cultural’ Category

Semicentenar la Câmpul Românesc din Hamilton

Posted by Stefan Strajer On October - 4 - 2017

În Canada, un eveniment românesc unic într-un colţ de rai unic

Semicentenar la Câmpul Românesc din Hamilton

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

În recenta vizită a lui Klaus Iohannis la Washington, întâlnindu-se cu românii diasporei americane, președintele le-a spus: „Sunteți un catalizator pentru dezvoltarea României. În același timp, este firesc ca și România să vă apere și să vă promoveze drepturile și interesele”. Încântată să constat că fostul nostru elev la Colegiul Național Brukenthal din Sibiu, acum primul om al statului, gândește la fel ca mine, mărturisesc că în ultimii 16 ani mi-am făcut un proiect personal, astfel că tocmai la acest dialog, purtat în plan cultural de diaspora noastră americană cu țara-mamă, ținem să participăm, oriunde și oricând se cuvine și constatăm că este binevenit. Aceasta, pentru că lacuna sufletească și spirituală, pe care o resimt conaționalii noștri, trăitori în Lumea Nouă, este greu de acoperit, cel puțin la nivelul primelor două generații.

Răspunzând unei noi invitații, ne îndreptam într-o zi de iulie 2017, an jubiliar în care însăși Canada își sărbătorește 150 ani de existență. spre Toronto, metropola financiară a frunzei de arțar. Ținta noastră era un eveniment al comunității conaționalilor noștri, care și-au făcut o onorantă tradiție din solicitarea unor personalități de pe întregul continent american și din țară, care să participe la Săptămâna Internațională a Culturii Române, ajunsă în acest an la a 50-a ediție. Evenimentul face parte din calendarul Câmpului Românesc de la Hamilton, Canada, un picior de plai mioritic creat în Ontario, foarte departe de țară. În 1957 acolo au fost cumpărate 25 ha de teren, pe care s-a construit în 1986 Centrul cultural „Nae Ionescu”, având sală festivă cu 400 de locuri, muzeu etnografic, sală de muzică și bibliotecă, iar afară piscină și o scenă de spectacole a parcului, în care tronează Rotonda scriitorilor români din exil, cu Aron Cotruș, Vintilă Horia, Mircea Eliade, George Donev, Horia Stamatu și Vasile Posteucă, sculptați de Nicăpetre, acest Brâncuși al spațiului american. Mai bine de 3 decenii, acolo s-au organizat cele mai înflăcărate manifestări anticomuniste, susținute și de ziarul „Cuvântul Românesc”, răspândit în întreaga lume. Desigur că în noul anotimp postdecembrist, Câmpul Românesc de la Hamilton și-a pierdut funcția de bastion al luptei anticomuniste, dar este spațiul unui fertil dialog cultural panromânesc, având noi targeturi impuse de cerințele diasporei române de peste Atlantic.

IMG_4038

O seară de petrecere românească, susținută în 8 iulie 2017 de șase ansambluri de dansuri folclorice din zonă, a adunat la Câmpul Românesc din Hamilton peste 700 de participanți, bucuroși de joc și cântec până târziu în noapte. Cu un asemenea preludiu de veselie românească, am simțit, ca invitată pentru a cincea oară la evenimentul de elită care este Săptămâna Internațională a Culturii Române, că dialogul spiritual care va urma între 10 și 15 iulie 2017 își va împlini menirea. Delegația noastră prezenta noutatea oaspeților veniți de la Palatul Culturii din Bistrița, orașul unde președinta Societății scriitorilor bistrițeni, Elena M. Cîmpan, activează ca profesoară la Colegiul Național „Liviu Rebreanu” și totodată poetă, de curând membră a Uniunii Scriitorilor din România, iar directorul ziarului „Răsunetul”, Menuț Maximinian, este un bun publicist și poet. Desigur că seară după seară surprizele evoluției unor noi invitați s-au ținut lanț, asigurând strălucire sărbătorească evenimentulului axat pe ideea păstrării identității românești în spațiul transatlantic.

Gazdele noastre ne-au condus din primul moment la Toronto, unde am urcat în Turnul CN, adevărat cui care împunge cerul, ca de la 342 metri să admirăm panorama capitalei financiare a Canadei. Programul Semicentenarului Săptămânii Internaționale a Culturii Române de la Câmpul Românesc, Hamilton, într-o ediție jubiliară ca aceasta, nu putea să înceapă altfel decât cu prezentarea Cenaclului literar de la Kitchener, înființat acum 20 de ani din inițiativa preotului-poet D-tru Ichim, un “dezvoltator al limbii române”, cum se impune în prezent, când cărțile lui au început să aibă succes în România. „Asigurăm o zi iei, sărutului, dar lui Eminescu nu-i mai dedicăm o zi, din moment ce semnificația lui 15 ianuarie este Ziua culturii naționale – ține să opineze Dumitru Ichim, spre a continua – La Kitchener cele 3 școli de limba română oferă publicului, care cântă, împreună cu corul, melodii pe versurile lui Eminescu. Facem la Kitchener ceea ce nu se face în țară. La Kitchener, în Canada, viețuiesc români, dar și germani sau șvabi, care sărbătoresc pe marii scriitori.” Moderatorul simpozionului științific, prof. Sebastian Doreanu, din Denver Colorado, întărește ideea, considerând că „Eminescu este un simbol identitar de care nu ne putem lipsi”. În conferința intitulată Eminescu în eternitate, prof. Maria Dincov din Toronto a plecat de la convingerea că „Rareori un neam s-a regăsit într-un poet ca românii în Eminescu”. Trecând în revistă busturile presărate în țară și în lume, fiecare cu istoria sa, ilustrate și cu imagini, conferențiara a menționat cu justificată mândrie faptul că în Canada, se găsește la Câmpul Românesc, Hamilton, un minunat bust, creație din 1989 a lui Nicăpetre, în marmură adusă din Grecia, sculptorul ținând să precizeze: „nu aveam comandă, ci am sculptat nevoia noastră de Eminescu”. La Montreal în sept. 2004 se dezvelea statuia lui Eminescu sculptată de Vasile Gorduz, lucrare pe care tocmai în prezent românii din capitala culturală a Canadei o vor plasa într-un loc mai bun decât fusese până acum. La Windsor și la Edmonton sunt altele, în total 4, pe când în SUA este un singur bust, creat de Nicolae Pascu-Goia, adus din țară și aflat la Biserica „Sf. Maria” din Queens, New York.

IMG_3972

Iulian Teodor Ichim, luptător ecologist din Kitchener, a vorbit despre Prințul Charles și conservarea valorilor naturale, expunând un punct de vedere original, care a atras contraargumente din partea asistenței. „Autointitularea lui Charles ca prinț de Transilvania nu are nicio urmare negativă pentru România”, a concluzionat moderatorul. Prezentarea pe care am făcut-o eseului monografic Poezia lui Dumitru Ichim de profesoara sibiancă Maria-Daniela Pănăzan a stârnit o reală emoție întregii asistențe, dar mai ales poetului, care mi-a mulțumit cu lacrimi de bucurie în glas pentru prefața intitulată Acrobația imaginarului în poezia lui Dumitru Ichim, redactată noii cărți proaspăt apărute la Editura CronoLogin din Sibiu. Prima seară s-a încheiat cu filmele documentare regizate de Dorel Cosma, începând cu Palatul Culturii din Bistrița, urmat de Poezia bistrițeană în America și Malaezia. Circulația poeților bistrițeni pe diferite continente a fost o revelație pentru participanții la serată, care au aflat noutăți impresionante despre orașul cu cel mai înalt turn din Transilvania. Este vorba despre un turn de biserică cu lift, cum nu există altul pe linia de la Paris până la Moscova. Palatul Culturii are un imn, scris de Cornel Udrea, iar ansamblul formațiilor de cântece și dansuri moderne și folclorice de pe Someș este tot mai cunoscut.

Marți, 11 iulie 2017, a debutat cu o excursie la Cascada Niagara, cea mai căutată destinație turistică pe continentul american. Încântarea noastră a fost absolută, mai ales că de pe malul canadian și în plimbarea cu vaporașul, imaginea celor 3 părți ale cascadei a fost covârșitoare. Seara, simpozionul zilei a doua a fost deschis de prof. dr.   Rodica Gârleanu, care a vorbit despre Constantin Noica și aspirația spre universal a culturii române, trecând de la biografie la etapele creației gânditorului, al cărui target fundamental este cel de a duce cultura română spre universal. Revelația serii a constituit-o medalionul sorescian susținut de Sergiu Cioiu, acel „artizan al cântecului și un interpret al verbului”, cum îi place să se autodefinească, amintindu-ne felul cum solistul șlagărului Vânt nebun valorifica prin 1970 texte clasice în spectacole poetic-muzicale. După trei decenii de viață canadiană, recent Sergiu Cioiu a lansat la București volumul de interviuri Nu știm aproape nimic. Fabliourile inofensive ale lui Marin Sorescu, gen Goanga, Bănuitorul iepure, Dii, Grijă etc, au fost folosite într-un spectacol, pe care acum îl reface cu titlul Pe cine numim… eu? Este un titlu inspirat de versurile lui Sorescu, despre ce este dincolo de ceea ce se vede la oameni. Mulțumirea lui Sergiu Cioiu a fost să descopere printre participanții la jubileu fanii de altădată ai cântecelor sale, iar proiectele artistice de viitor cuprind spectacole ale unor turnee în România.

Începută cu o liturghie, oficiată la capela „Sf. Maria” de la Câmpul Românesc, ziua a treia de simpozion a debutat cu conferinţa Elenei M. Cîmpan, intitulată Tudor Arghezi şi canonul literar, aducând argumente ale originalităţii lui Arghezi, „al doilea mare poet de după Eminescu în lirica română”. Pentru că tema literară-cadru a simpozionului era Tudor Arghezi și contemporanii lui, am tratat un sibiect incitant, Lucian Blaga, „fratele mai mic” al lui Eminescu, demonstrând cu date concrete că nimic nu lipsise din arsenalul admirației față de marele lui înaintaș, pe care l-a editat în 1923, scriind prefețe la cele două volume, (am oferit participanților copii ale acelor ediții rarisime și necunoscute marelui public), l-a tradus în limba germană, meritând pentru calitatea acestei prestații onorantul Premiu „Hamangiu”, a citat în discursuri la Academia Română și a comentat versuri eminesciene, a chiar polemizat în 1943 cu primul detractor, blăjeanul Alexandru Grama. Tuturor admiratorilor lui, care încercau să acrediteze ideea că el este superior lui Eminescu atât ca poet, ca filozof și nu mai puțin ca dramaturg, Lucian Blaga le răspundea cu înțeleaptă decență că tot ce dorește este să fie „fratele mai mic al lui Mihai Eminescu”. Profesorul brașovean Andrian Munteanu, aflat într-un amplu turneu în Canada, a prezentat un proiect transdisciplinar intitulat Poezia românească între tradiție și modernitate, seara încheindu-se cu filmul documentar pe care l-am realizat recent, Amintiri despre Lucian Blaga, partea a II-a, în continuitatea peliculei prezentate în ediția precedentă, numai că acum mărturisirile aparțineau a două prietene ale poetului, doctorițele Livia Armeanu și Elena Daniello, surprinse într-un dialog efervescent.

IMG_3998

Conform tradiției, în dimineața zilei de joi, noi, musafirii, am făcut o excursie la Kitchener, oraș cu 520.000 locuitori, între care populația de menoniți stârnește interesul pentru modul lor de viață în care nu acceptă tehnica modernă, cu aportul electricității, al automobilelor, ei înțelegând să trăiască la început de secol XXI exact ca străbunii lor. Un popas binecuvântat s-a făcut la frumoasa Biserică Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”, edificată de pr. Dumitru Ichim, care ne-a fost călăuză, încântându-ne cu originalitatea picturii din sfântul locaș și cu spațiile largi ale sălilor dedicate activităților sociale și culturale.

Ultimele două zile de simpozion au fost mai bogate ca precedentele prin desfășurarea   unor mese rotunde, cu program de lansări de carte, cu lecturi de poezie, moderate de mine, cum se crease tradiția din edițiile precedente.

Elena M. Cîmpan și Menuț Maximinian au prezentat Societatea scriitorilor „Conexiuni”, însumând 15 ani de lucrare culturală bogată, și revista „Conexiuni literare”. Exemplificator, antologia Cinci poeţi germani (Editura „Karuna” din Cluj-Napoca, 2006), cuprinde nume contemporane, traduse din germană în română de către Elena M. Cîmpan, care menționează pe Ulla Hahn, Hellmuth Opitz, Nora Gomringer, Volker Zumbrink, Barbara Köhler, așa cum în carte sunt prezenţi cu o pagină de comentariu şi cu câte zece texte, alese din volumele publicate. Traducătoarea găseşte elemente caracteristice pentru fiecare autor şi pune în valoare poezia germană. Pe coperta a IV-a apare poemul Contaminare scris de Elena M. Cîmpan, potrivit pentru munca de traducător: „Poezia trece fără să treacă,/ Din germană în română/ şi din română în germană,/ Prin tot pământul vorbitor,/ Ca o adiere printre crengi,/ Ca un râu peste pietre,/ Ca un nor printre alţi nori,/ Ca o zi către alte zile,/ ca un sentiment de la om la om;/ Poezia străbate zări şi mări,/ Pustiuri şi gândiri – / Poezia se ia,/ Din română în germană/ Şi din germană în română,/ Prin toate trece poezia,/ Fără să treacă…/” Debutul scriitorului Cristian Medelean, din Toronto, cu cartea La colibe și al Alyssei Sîrghie, din Michigan, cu Povestea celor trei cățeluși, carte bilingvă pentru copii, ca și romanul Surorile de Ionuț Leonard Voicu, Muchia malului, Povești din New York de Menuț Maximinian, recenta mea carte America visului românesc și nominalizările unor titluri ce reprezintă Cenaclul „Grigore Vieru”, activ la Toronto prin inițiativa Mariei Tonu, au dovedit, întocmai revistelor „Lumina slovei scrise” de la Universitatea „Alma Mater” din Sibiu sau „Destine literare” de la Montreal și ziarului „Răsunetul”, care apare la Bistrița, că pulsul literaturii române este intens și bine reprezentat la jubileul semicentenarului din Canada. Sărbătorirea lui Mircea Ștefan din Cleveland, Ohio, la cei 50 de ani ai săi de poezie, a fost augmentată prin lectura expresivă a lui Sergiu Cioiu, care s-a oprit asupra unor versuri reprezentative din volumele autorului.

De la ultima zi de simpozion se așteaptă, ca de obicei, conferințele cele mai interesante și nici de data aceasta așteptările asistenței n-au fost zadarnice. Prof. univ. dr Cezar Vasiliu, apreciat ca personalitatea cea mai presitigioasă a comunității românilor din Montreal, a vorbit despre 2000 de ani de la moartea împăratului Traian. Conferința mea intitulată Tudor Aghezi – psalmistul a dezvăluit mistificarea ateistă la care a fost supus poetul în învățământul comunist din România de până la 1979, când Nicolae Balotă a cutezat să demonstreze că dramatica zbatere între credință și tăgadă nu a fost stăvilită de ideologia marxist-leninistă, însușită samavolnic, ci l-a însoțit pe psalmist până la sfârșitul vieții sale. Poetul Adrian Munteanu a adeverit Ce aduce nou sonetul lui Dumitru Ichim, fiind el însuși autorul unor volume de sonete, valorificate într-un recital emoționant Fluturele din fântână. Așa cum era firesc, simpozionul jubileului a fost încheiat cu o temă de sinteză, Câmpul românesc de la Hamilton între minunile exilului românesc în interpretarea prof. Sebastian Doreanu.

Ziua de sâmbătă a fost rezervată strălucitului banchet jubiliar, când numărul participanților a întrecut măsura tuturor serilor precedente. Conform tradiției,   moderatorul programului artistic a fost Dumitru Popescu, directorul ziarului „Observatorul” din Toronto, unde dânsul animă, ca nimeni altul, Cenaclului „Nicăpetre”, care a propus un program de muzică, poezii și lansări de carte, secondat de Cenaclul „Grigore Vieru”, prezent cu un recital de poezie și muzică.

Artele și-au dat mâna la jubileu, căci standurilor cu cărți li s-a alăturat expoziția de sculptură a lui Sylvio Suga, care în cei 15 ani de activitate în Canada conduce compania Sugat Design și este membru al cunoscutului Al Green Sculpture Studio. Sculpturile sale în marmură împletesc într-o manieră originală reflexe brâncușiene cu teme ale ipostazierii frumuseții feminine. Sophia Leopold, acum în vârstă de 8 ani, este de mai mult timp prezentă ca talentată pictoriță la Toronto, deschizând expoziții care promit un viitor artistic cert.

Evenimentul care a marcat semicentenarul Câmpului Românesc de la Hamilton, Canada, a fost onorat de prezența Viceconsulului General al României la Montreal, Ileana-Letiția Belivacă, și a Consulului General al României la Toronto, Mugurel Stănescu. Ei au marcat prin cuvântul lor importanța acestei manifestări, ce a strălucit ca densitate a activităților și ca bună organizare a fiecărui moment, izbândă datorată și implicării președintelui Dumitru Răchitan și a echipei sale de români inimoși. Dialogul diasporei cu țara-mamă ar putea să fie acum mai efervescent ca oricând, dacă Ministerul românilor de pretutindeni, destinat unor asemenea inițiative, ar ieși din inerția prezentă, venind cu propuneri eficiente, căci asemenea evenimente culturale majore dovedesc cu prisosință că Atlanticul nu mai este o stavilă, ci devine o punte de legătură spirituală și sufletească între români, iar diaspora, atât de sporită numeric în anotimpul postdecembrist, poate fi înțeleasă ca parte integrantă a marii comunități naționale, așa cum observa și președintele Klaus Iohannis care o consideră un vector al progresului. Spre a fi astfel, este necesar să se aplice un program coerent al ministerului de resort, care va trebui să-și dovedească eficiența.

Călătoria ca o formă de catharsis

Posted by Stefan Strajer On October - 4 - 2017

Călătoria ca o formă de catharsis

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

Neobosit turist și scriitor, în același timp, Corneliu Florea se caută pe sine, străbătând meridianele, scrutând semnificații dincolo de aparențe, mărturisind că fericirea de-a călători „m-a obligat să-mi bat și capul, nu numai picioarele …” (op. cit. p. 5). În volumul Călător prin felurite lumi (Aletheia, Bistrița, 2016), ca și în alte cărți ale sale, este limpede că spațiul de elecție al autorului este cel european, pe care îl colindă în lung și-n lat când compania britanică Globus îi oferă o ocazie corespunzătoare aspirațiilor sale. Și astfel, suntem purtați prin Țările de Jos, Germania, Italia, Elveția, Portugalia, Spania. În România se apleacă asupra durerilor țării. Recunosc în euforia trăirii călătoriei la Corneliu Florea împlinirea unor aspirații frustrate ale generației noastre, marcată în timpul dictaturii de interdicția de-a avea un pașaport. Eram tineri, dornici să vedem lumea, dar condamnați la imobilitate. Pașaportul era un privilegiu, care se acorda numai clientelei partidului și a securității. Eliberat demult de acest obstacol, Corneliu Florea își ia revanșa, oferindu-și un adevărat regal al frumuseții în „felurite” spații și într-o infinitate de ipostaze.

Dacă am rămâne numai la dimensiunea contemplării frumuseților europene am sărăci substanța cărții. Ea este mai mult decât atât. Este o rememorare a unei suferințe discret ascunse, care iese liniștit la suprafața sufletului ori de câte ori un colț, un tablou, o sculptură, o catedrală, un comentariu îl fac să retrăiască emoțiile încercate în premieră cu Ica, tovarășa de viață care a plecat în lumea umbrelor. Al doilea personaj insistent prezent este România cu toate rănile ei. Din scena potopului pictată de Michelangelo pe tavanul Capelei Sixtine autorul reține, în mod special, chipul unei femei modeste, purtând pe cap un scaun răsturnat cu puținele lucruri de salvat. O proiecție lăuntrică l-a făcut să remarce imaginea: „Privind-o acum, am o senzație stranie de déjὰ vu, a refugiului nostru din calea potopului comunist, și parcă femeia aceea e Ica mea neînfricată, încrezătoare în altă lume …” (op. cit, p. 117). Vizitează majoritatea locurilor pentru a doua oară, după ce prima dată fusese împreună cu jumătatea sa. Revenirea în aceleași locuri este o formă de căutare a ființei dragi de odinioară, precum miticul Orfeu. Mai mult decât în alte memoriale de călătorie în acesta drumul printre capodopere, minuni ale naturii și ale arhitecturii medievale este o formă catharctică, un mod de purificare prin emoția estetică, dar și un mod de „căutare a timpului pierdut”, în sensul proustian al cuvântului. Multe pasaje din carte au un ton elegiac, amintind de acel minunat vers eminescian „Din valurile vremii nu pot să te cuprind”. Autorul trăiește o adâncă experiență spirituală, în care emoția artistică se împletește cu dorul, care o aprofundează. Cu ani în urmă cei doi medici, soț și soție au fost copleșiți de cea mai impunătoare catedrală din lumea catolică, Sagrada Familia din Barcelona, promițându-și neapărat o întoarcere. Dar l’homme propose, Dieu dispose. Viața le-a fost potrivnică: „Cerule Mare, ce soartă am avut de atunci, luptându-ne pentru viață în toți anii aceștia și cât de cumplit am fost înfrânți în urmă cu șapte ani.”(op. cit., p. 255). De unde decizia celui învins de-a nu se lăsa răpus: „Voi împlini acea hotărâre pentru amândoi” (idem, ibidem).

Subsumat aceluiași concept de catharsis este drumul pelerinilor creștini și necreștini la Santiago de Campostella, care îl impresionează în mod deosebit pe autor. Este al treilea loc de pelerinaj pentru creștini după Ierusalim și Roma. La Santiago de Campostella este catedrala unde se păstrează osemintele Sfântului Iacob, unul dintre apostolii lui Christos, protectorul Spaniei cu un destin tragic ca și ceilalți discipoli ai Mântuitorului. Este un pelerinaj de opt sute de kilometri, străbătut pe jos, cu stăruință și sacrificiu de sine de indivizi dintre cei mai diverși. După cum notează autorul, în timpul drumului se leagă prietenii, se strigă dureri, se autoexaminează oameni, care se simt fericiți și mai ales vindecați de balastul sufletesc, după această probă de tărie fizică și spirituală. Dacă luăm în considerare că pelerinajul a început în secolul al IX-lea, tradiția este cu totul impunătoare pentru Spania și pentru Europa, dar nu numai. Autorului i-a atras atenția un cuplu coreean care a călătorit mii de kilometri din Coreea de Sud numai pentru a participa la acest „tratament natural”. Corneliu Florea îl numește „un spectacol fără asemănare”. (op. cit., p. 275).

În cu totul alt registru este redactat textul când vine vorba despre comparația dintre realizările Vestului și teribilele fapte ale guvernanților români din ultimii treizeci de ani. Sarcasmul și diatriba i se par mijloace insuficiente în judecarea realităților românești. Mut de admirație în fața tablourilor marelui Rubens, pe care le contemplează la Anvers (Antwerp), își amintește de un alt ins care a bătut străzile orașului. Este vorba de fostul președinte Traian Băsescu, șef al Agenției Navrom în timpul dictaturii. Faima lui e de tristă amintire: „a băgat mâna până la cot în devizele statului” (op. cit., p. 48), după care a fost adus în țară, dar n-a pățit nimic deoarece era informator de nădejde „prin scris, oral și ambivalent” la securitatea română. Și am adăuga noi, nu numai că nu a pățit nimic, dar a ajuns președinte ca să ruineze țara în două mandate. Este „cel mai jalnic dintre vânzătorii de țară”, așa cum a dovedit-o în campania pentru distrugerea exploatării de la Roșia Montana și de asemenea, adăugăm noi, în vizitele la cursurile de vară din secuime, când s-a fotografiat cu udemeriștii și steagul Ungariei. Nu a avut bunul simț și curajul pe care l-a avut recent președintele Klaus Johannis, care a înmânat maghiarilor de la Covasna steagul tricolor, amintindu-le de Constituția țării. În concluzie: Băsescu este un „jucător în sforile străinilor”. (op. cit. p. 60) Așa că, fără exagerare, ceea ce spune Corneliu Florea este perfect adevărat și trist totodată.

Deși vede pentru a doua oară, ce privilegiu, minunile civilizației și culturii europene, autorul trăiește cu intensitate momentele. Floriada din 2012, expoziție magistrală a florei pământului organizată în orașul Venlo din Olanda o mai văzuse cu zece ani în urmă. Ea este organizată din zece în zece ani. I se pare „uluitoare, fascinantă, de neuitat”. Geniul lui Michelangelo îl copleșește în Capela Sixtină, la Florența, la Bruges în Biserica Doamnei Noastre Maria, în pictură sau sculptură. Măreția artistului este incomensurabilă. Geneza și Judecata de Apoi pictate pe bolta Capelei Sixtine sunt opere care îi dau fiori de neliniște, ducându-l în păcatul „de a-l vedea pe Creatorul din Biblie în penumbra lui Michelangelo” (op. cit., p.111). Nu uită să amintească de Voronețul nostru, Capela Sixtină din Est, care îi este tot atât de apropiată de inimă. Florența este memorabilă prin atâtea bogății artistice lăsate de magnifica Renaștere italiană. Basilica Santa Croce este sfântă prin mormântul monștrilor sacri pe care-i adăpostește: Galileo, Michelangelo, Dante, Machiavelli, Rossini în total 276 de florentini care au contribuit la gloria Florenței. Aflăm de sindromul Stendhal, care când a intrat în bazilica Santa Croce a fost copleșit de emoție, a amețit, s-a așezat de teamă să nu cadă. A avut o criză de hiperculturemie. Câți indivizi ar mai avea-o în timpul nostru searbăd?

Cezar a înființat pe malul fluviului Arno o colonie de veterani, călugărul dominican Savonarola a fost spânzurat, ars pe rug și cenușa sa aruncată în Arno pentru ideile sale reformatoare împotriva corupției bisericii catolice și a papalității, în special. Magnifice vremuri, cumplite vremuri. Aflăm atâtea lucruri despre istoria catolicismului, despre ordinul franciscanilor din orașul Assisi, despre credință, perseverență, asumarea de bună voie a sărăciei la acei călugări numiți mendicans. Este reconfortant să citim despre asceză într-un veac consumeristic ca al nostru. La Anvers tablourile lui Rubens îl fac pe autor să exclame ca la slujba de Inviere „Veniți și luați lumina minunii artei lui Rubens cu voi” (op. cit., p. 51). La Amsterdam multe îi rețin atenția, dar mai ales „Rembrandt, în fața căruia ne plecăm” (op. cit., p. 15). Descrie cu lux de amănunte tabloul Rondul de noapte, încercând să prindă în cuvinte dinamismul lui. Aflăm că personajele înfățișate au fost reale și și-au plătit fiecare locul pe pânză. La Amsterdam observatorului Corneliu Florea nu-i scapă nici cuplurile de homosexuali și lesbiene, care se afișează public fără nici o pudoare. Îi înregistrează că există, dar nu-i aprobă.

Ceea ce îl impresionează mereu este dovada muncii, tenacității și talentului investite în uimitoarele catedrale gotice ce stăpung cerul, în construcțiile moderne din Olanda, cea care a smuls Mării Nordului pământ, bătându-se cu ea o mie de ani, în viaductele, tunelurile care străbat Alpii elvețieni, în curățenia și ordinea lucrurilor puse la locul lor într-o lume care frizează perfecțiunea. Prin sașii de la noi din Transilvania au pătruns și în România breslașii nemți, dovedindu-și măsura hărniciei și priceperii lor în construirea bisericilor cetate. „Ceea ce mă uimește și mai mult sunt aceste bresle germane ce se bazau pe muncă, fraternitate și credință și au cuprins și au construit în Europa de aici din Bruxelles până în Transilvania celor șapte cetăți sășești.” (op.cit., p. 40-41). Aceași prețuire nutrește pentru constructorii republicii venețiene, fugari din calea barbarilor. Ei și-au construit „o arcă socială prin muncă, ordine și credință cum nu s-a mai văzut și va rămâne în istoria societății umane” (op. cit., p. 141). Copleșitor prin fantezia debordantă, efort neîntrerupt timp de aproape o jumătate de secol i se pare marele arhitect Antonio Gaudi, care a înzestrat Barcelona cu capodopere de faimă mondială.   Nu știi ce să admiri mai mult: grandoarea catedralei neterminate Sagrada Familia sau grandoarea vieții arhitectului, care în fiecare dimineață timp de 43 de ani se ducea la o mică biserică catolică, se ruga și apoi se scufunda în munca la propria-i catedrală de o originalitate șocantă, ca tot ce a creat Gaudi. Moartea lui absurdă, lovit de un tramvai în vara anului 1926 și anonimitatea lui sunt zguduitoare. A făcut comoție cerebrală și a zăcut în stradă, fiind îmbrăcat ponosit și neavând acte de identitate, până când un polițist l-a transportat la spital, unde a doua zi doar preotul spitalului l-a recunoscut pe genialul artist. Omul acesta care a zăcut în stradă a lăsat Spaniei o moștenire care aureolează această țară prin talent, străduință, sacrificiu de sine, pasiune, dând totul pentru alții, luând nimic pentru sine.

Prietenia este o altă virtute umană mult apreciată în această carte. Și, cum autorul ne-a obișnuit din alte cărți ale sale cu judecata sa antitetică, nu ne miră că marile prietenii de odinioară le pune în contrast cu derizoria „socializare de celofibră” din zilele noastre, referindu-se în mod expres la facebook. La polul opus contactelor efemere, superficiale, intermediate azi de media se situează legăturile de durată, de profunzime ca aceea dintre Erasmus de Rotterdam și Thomas Moore, sau dintre Moore și Juan Luis Vives, un alt mare gândior renascentist, care a scăpat de eșafodul regelui Henric al VIII-lea, refugiindu-se în orașul Bruges, din Belgia, port la Marea Nordului. Când a aflat de moartea sângeroasă a lui Thomas Moore, pe care îl admira nespus, a căzut într-o adâncă depresie. „In vremurile medievale prieteniile de suflet și minte aveau alte dimensiuni, alt conținut, altă trăinicie față de surogatele facebook-ului de astăzi.”, cade greu reflecția autorului, pe care îl simțim că tânjește după asemenea trăiri sedimentate, verificate de viață și timp. Cruzimea dementă a regelui englez ne înspăimântă și astăzi. Sub alte fațete ea continuă să se manifeste și acum, multiplicată. Iuda, cum observă undeva în carte autorul, are din nefericire urmași nenumărați pe tot pământul. Interesant este că pictorul Bernardino Luini, renascentist și el, discipol al lui Da Vinci, s-a autoreprezentat în Iuda în tabloul lui Cina cea de Taină, aflat la biserica dominicană Santa Maria della Grazie din orașul elvețian Lugano, situat aproape de Milano. Să fi vrut Luini să ne spună că artistul are o personalitate contorsionată ca aceea a lui Iuda, că nu este linear, că uneori face pact și cu diavolul ca Faust de dragul lărgirii cunoașterii?

Când vine vorba de istorie, Corneliu Florea se ferește de truisme, nu repetă adevărurile sucite prin manualele de istorie din România, doamne ferește. Îl judecă sarcastic pe Napoleon, care, atunci când s-a năpustit în 1797 asupra Republicii Venețiene, s-a confundat cu toți cuceritorii „roși de ambiții, putere, acaparare” (op.cit., p. 145). Cu Napoleon mai are și o altă răfuială. El a aprobat răpirea Basarabiei de către țarul Alexandru I în 1812 pentru că atunci „nu mai putea de dragul țarului”, apoi numai după trei luni „s-a luat după el prin Rusia” (op. cit., p. 39). Atunci ca și astăzi fiecare are atâta dreptate câtă putere are, ca să parafrazăm o cugetare a filozofului Spinoza, mult îndrăgită de Corneliu Florea. Filozoful celebru prin Etica sa, ostracizat pentru scepticismul lui privind originea divină a Bibliei, a șlefuit lentile la Haga până a făcut silicoză, murind de tânăr.   Asemenea vieți îl emoționează pe autor nu doar prin celebritatea lor, ci mai ales prin jertfa lor. Ora et labora (roagă-te și muncește), deviza specifică creștinismului monastic, se poate aplica tuturor celor care și-au legat numele de o înfăptuire care a înfruntat timpul. În pereginările sale autorul remarcă noblețea acestui principiu care stă la baza minunatului edificiu cultural al Occidentului. Îl regăsește și la noi în anumite obști călugărești, pe care le evocă oricând are prilejul, cum ar fi mănăstirea de maici ridicată la Piatra Fântânele în Pasul Tihuța. Să ne aducem fiecare contribuția cu modestie, fără zarvă la binele lumii în care trăim, cam aceasta este esența eticii lui Corneliu Florea. Este atât de simplu și totuși atât de greu de îndeplinit pentru mulți, pe care demonii îi încearcă și îi împing să răspândească moarte și dezastru în jur, astăzi ca și atunci în Evul Mediu.

Autorul nu este un credincios creștin, dar faptul nu-l oprește să constate noblețea ideilor propagate de creștinism „o ideologie religioasă a păcii și iubirii, a muncii cinstite și-a rugăciunii. Cea mai frumoasă religie de până acum a omenirii” (op.ciy., p. 109). Reține din creștinism ritualul aprinderii unei lumânări în memoria morților dragi, ceea ce și face indiferent de bisericile prin care trece. Prin acest ritual se simte solidar cu toți cei care prețuiesc elevația sufletească, iar în bisericile românești „prin care a trecut și trece neamul meu, mă simt alături de el, îl simt și vin să-i dau un semn de respect” (op. cit., p. 109), ni se confesează autorul. Se întâmplă ca starea bisericilor românești să-i cauzeze sentimente de amărăciune și revoltă, atunci când dreptul românilor de a se ruga este boicotat în județele Covasna și Harghita. IPS Ioan Selejan, Arhiepiscop al Episcopiei înființate în 1994 ne vorbește despre pridvoare de biserici atacate cu pietre, cimitire profanate, despre ostilitatea anumitor grupuri de maghiari, care forțează epurarea celor două județe de populație românească. Plângerile IPS Selejan n-au găsit ecou în rândul administrației locale, știut fiind faptul că există o larg răspândită complicitate între autorități și secuii maghiarizați. Clădirea episcopiei, notează reporterul, nu are steagul tricolor arborat. Probabil de teamă.

Acum când scriu, ofensiva iredentistă a Ungariei și cea udemeristă în România sunt în plină desfășurare, având în vedere irascibilitatea, paranoia stârnite de centenarul Păcii de la Trianon. Corneliu Florea face o analiză la obiect a drepturilor maghiarilor din secuime pe toate planurile, economic, politic, religios, cultural, lingvistic. Bătând cu pasul județele în chestiune, realizează cât de abuzivi sunt maghiarii față de minoritatea românească din zonă, ca și când aceasta nu s-ar afla la ea acasă. Să ne întoarcem la 1910 la legile de deznaționalizare forțată prin educație și cultură ale ministrului învățământului Albert Apponyi (1846-1933). Nu este o taină că în Europa politica maghiară de deznaționalizare a fost cea mai atroce. A fost atât de atroce încât nu i-a exceptat nici pe secuii din comitatele lor. Corneliu Florea insistă asupra unui adevăr trecut mereu sub tăcere și anume că între 1848 și 1918 secuii au fost maghiarizați. În 1910 se declarau secui 400.000, iar în 2012 sub 1,000. Concluzia este limpede: cu o mie de secui nu se poate forma un ținut secuiesc, dar domnii Iliescu, Năstase, Severin, Băsescu, Ponta sau nu știu asta sau se fac că nu știu, fiind „niște hiene politice jegoase” (op. cit., p. 177) la cheremul străinilor. Minoritatea maghiară din România, cea mai zgomotoasă dintre minorități s-a dus cu jalba-n proțap mereu pe la forurile internaționale, plângându-se de atentatul politicii românești la identitatea lor etnică. Toți maghiarii din România își vorbesc limba maternă, dar nu toți cunosc limba oficială. Cât de zguduitoare este însă mărturisirea IPS Arhiepiscop Ioan Selejan că în unele sate „sunt români care vorbesc limba română numai cu Dumnezeu” (op.cit., p. 189). Toleranța românilor față de fenomenul udemerist este vecină cu prostia, iar miopia politică voită a multor guvernanți români se numește trădare națională.

(Waterford, 20 iulie 2017)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Urdea (Jinga)

19875221_1056619307772994_733306142992293745_n

 

Emigrant nu înseamnă descrierea unui statut, nu este o etichetă. Este ,,feeling 101,, Câteodată îmi este atât de dor de România încât simt că mă dezintegrez. Şi nu este un dor de ceva sau cineva. Este mai mult decât atât. Un fel durere scurtă şi ascuţită. Îl asemăn cu un ,,rip current,, Trece. Dar lasă în urmă un gol care nu va fi niciodată umplut.Deşi viaţa mea s-a rotunjit în State, s-a împlinit, şi-a închis un cerc. Cerc care, în ţară, avea o verigă lipsă.

Ieri, cineva, pe un site literar american, mi-a spus că am unele poezii de excepţie şi că scriu „cu o ,,generozitate intensă,,
Şi că „probabil aceasta este o trăsătură a culturii din care mă trag”.
Mi-a plăcut dar m-am simţit şi mai emigrant. Însă nu m-a făcut să uit sentimentul de „emigrant în propria țară” pe care l-am simțit când am fost ultima oară în România.
Nici nu vreau să mă gândesc cum este să fii nefericit, neîmplinit, singur şi departe(NIG – „Departe”)
Mi-am amintit de acest text acum câteva zile după o convorbire telefonică cu Alex Tița, un gentleman „half soul-half business” – managerul trupei Vox Maris din Chicago.

Trebuie să recunosc, a fost refreshing, vorba românului-american plictisit de manele și suprasaturat de muzică populară, să aud că în Chicago, câţiva băieţi români  au format o trupă folk-rock. Gândul mi s-a dus automat la trupele celebre românești, trupe care au definit câteva generații. Și la Costinești :)

Sunt de aproape 20 de ani în Florida şi alţi invitaţi la festivalurile româneşti, în afară de solişti şi formaţii de muzica populară, nu am văzut. Acum câţiva ani, pentru câteva ore am ascultat folk şi pop-opera, dar aceasta a fost doar o întâmplare. Singulară.
Alex Tița, iniţial, a vrut să rămână în umbră. Dar cum eu de una singură vorbesc  mai rar, l-am provocat la o discuţie despre domnia sa şi trupa românească folk-rock Vox Maris din Chicago.
A funcţionat :

NIG – Când s-a întâmplat Vox Maris şi, mai ales, de ce?

AT – VOX MARIS Band – trupă românească folk-rock din Chicago, un proiect social creat de români, despre români şi pentru români, este un exemplu de deschidere, continuitate şi sprijin pentru orice iniţiativă şi manifestare cultural artistică. Aflată în afara oricăror sfere de interes politico-religioase, adeptă a libertăţii de exprimare neîngrădite de barierele discriminării în funcţie de sex, culoare, origine sau cultura, VOX MARIS Band încurajează şi sprijină orice formă de exprimare artistică care nu prejudiciază demnitatea, onoarea, viaţa particulară a unei persoane şi nici dreptul la propria imagine. Emoţia unei sărbători, a unui spectacol românesc în Statele Unite nu ar fi, poate, deplină fără emoţia reîntâlniri cu Vox Maris şi muzica lor. Vox Maris este o  trupă  aflată într-o rapidă ascensiune, este fenomenul muzical care, în ultimii aproape 7 ani, a încălzit şi entuziasmat sufletele a mii de fani din metropola americană şi nu numai.

NIG – Cine sunt băieții de la Vox Maris?

AT – Iniţial Vox Maris s-a format prin fuziunea a două grupuri care activau separat dar aveau aceeași perspectivă. Dan Paduraru (chitara /voce) și Ştefan Cristoltean ( chitara/voce) pe o parte și Adrian Nechiti (chitara/voce) și Dan Rizzo( percuţie) pe de altă parte. La foarte scurt timp, lor li se alătură Dan Matache (chitara bass) iar mai apoi,  colaborator la început, Marcel Vinesar(clape). Astfel, în Februarie 2011, ia fiinţă Vox Maris Band. În Aprilie 2015 Dragoş Boscoianul a preluat “chitara bas”a trupei Vox Maris, iar un an mai târziu, Marius Olteanu a preluat rolul lui Ştefan Cristoltean.

1930804_994234910637544_3094374712669822929_n

Alex M. Tița

NIG – Am discutat de câteva ori și mi-a fost imposibil să nu îți prind emoția atunci când vorbești despre trupă. Pentru tine personal, ce înseamnă Vox Maris?

AT– Vox Maris este emoţie, este muzica din sufletul tău. Este un proiect cu şi despre sufletele risipite care odată plecate de pe pământul mioritic, se reîntâlnesc şi vibrează sub acordurile aceleaşi muzici, cu acelaşi înţeles. Vox Maris este formaţia care ne aminteşte de unde am venit şi ce am lăsat în urmă, cine suntem şi ce putem să dăruim.  Este  mai mult decât o trupă!

NIG – Eu, aici în sudul Floridei, de aproape 20 de ani, încă nu am auzit despre o trupă româno-americană de folk-rock. Cum îmi place mie să spun, şi îi rog pe cititorii din SoFlo să mă ierte şi de data aceasta, noi suntem aşi la taragot, populară şi manele. Nimic rău în asta, muzica populară este amprenta unui popor. Manelele își au și ele, mai mult sau mai puțin, rostul – taragotul, ei bine, cine nu tresare când aude taragotul lui Fărcaș – dar suntem generații pentru care muzica înseamnă și altceva. Este un subiect care nu poate fi dezbătut aici, însă. 

 Cântaţi doar unde sunteţi invitaţi? Unde puteţi fi ascultaţi live? 

AT – Vox Maris Band este destul de selectivă în privinţa concertelor pe care le susţine. Nu acceptă compromisuri şi este deschisă organizatorilor care oferă un cadru de calitate pentru desfăşurarea unui act muzical de calitate. Trupa are spectacole proprii, sau concerte ca participanţi sau invitaţi la diferite evenimente culturale, de caritate sau strângere de fonduri. Nu există o formulă standard. Fiecare spectacol diferă ca formă şi conţinut în funcţie de o serie de factori: locaţia, numărul de persoane, specificul evenimentului, data, durata. De asemenea fiecare spectacol al trupei are câte ceva din elementele folosite şi la celelalte spectacole, dar, în acelaşi timp, este unic şi inedit. Vox Maris nu acceptă jumătăţi de măsură. Muzica trebuie să fie bună, sunetul clar şi curat. Lăsând orgolii sau faima la o parte, trupa cântă şi cântecele  altor artişti, dintr-un singur motiv: pentru spectatorii lor.

10339661_487107384724192_5609484252383686278_n14264821_1158542920873408_951619955883008878_n

NIG – Festivaluri, concerte private, concerte de caritate. Alex, vorbeşte-mi te rog despre activitatea trupei.

AT – La sfârşitul anului 2012, Vox Maris Band lansează iniţiativa ”Amintiri cu haiduci”  – un spectacol care s-a vrut a fi un tribut adus acelor artişti şi formaţiii care, asemenea haiducilor din vechime, au stat cu fruntea sus în faţa unui regim totalitar comunist şi au reuşit prin cântecele lor să ţină vie tradiţia şi cultura poporului Român. Mă refer la artişti ca Florian Pitiş, Alexandru Andrieş, Mircea Vintilă, Nicu Alifantis. Formaţii ca Iris, Compact, Pasărea Colibri, Roşu şi Negru. Astfel, spectacolul se transformă în turneu, vizate fiind câteva metropole americane: Chicago, Portland, New York, Washington DC, Houston. Din acel an, trupa reprezintă România la fiecare festival anual organizat de Alianţa Franceză din Chicago şi participă anual la Maratonul Cultural Român din Chicago organizat de Romanian Cultural Exchange, ROCX. De asemenea, se alătură la mişcările sociale ale românilor din Chicago, iniţiate de comunitatea din diaspora în semn de protest faţă de situaţia socială din România şi proiectul Roşia Montana.

12232739_678993842202211_2746654535234419870_o 21743441_1542919185769111_7154224058781912485_o

În vara 2015 apar albumele  „Visătorul”  și „Călători prin Vise”. Pe 8 Martie 2017 se lansează noua producție ,,Cine este Ea,, Comunicatul de lansare sună aşa: Cine este EA? Cercetăm încă? Căutăm încă? Ne întrebăm încă? EA e gingășie, sensibilitate, grijă, responsabilitate, vulnerabilitate, emoție, pasiune, încredere, curaj, putere, capabilitate, împlinire şi iubire. EA e fotografiată, cântată, pictată, sculptată, enunțată, adorată și venerată pentru că MERITĂ. EA e simplitate și complexitate. Vă invităm să dezlegăm misterul, să descoperim răspunsul, să ne bucurăm împreună de/pe acordurile inedite ale trupei” Ultimul proiect este intitulat  „Sub același cer” – Septembrie 16, 2017

14310415_815222491912678_1851087743049416818_o

NIG – Îmi spuneai despre un concert de caritate.

AT – Da. Un „Apel umanitar pentru un erou român”

În vara anului 2013, Vox Maris Band se alătură apelului umanitar lansat de comunitatea românească din Washington, D.C. şi astfel intră în atenţia Ambasadei României din Washington, precum şi a Institutului Cultural Roman din New York. Prin intermediul celor două instituţii precum şi al altor organizatori din diferite metropole americane, se iniţiază un turneu caritabil pentru acordarea de sprijin financiar şi moral unui militar român rănit extrem de grav în Afghanistan. Initiativa Vox Maris este intreruptă de plecarea mai puțin așteptată a militarului român, în țară.
In final, se concretizează  se concretizează cu o strângere de fonduri de 7000 de dolari prin intermediul Bisericii Sfânta Maria din Chicago, suma care a fost înmânată eroului.
“Un sprijin financiar şi moral pentru Florinel Enache,44 ani, plutonier-adjutant din Batalionul 280
Infanterie,militar rănit extrem de grav în urma deflagraţiei unui dispozitiv exploziv improvizat în timp ce se afla în misiune în Afghanistan, in urma caruia a ramas fără ambele picioare şi o parte a braţului stâng. “Rănit extrem de grav în urma deflagraţiei unui dispozitiv exploziv improvizat în timp ce se afla
în misiune în Afghanistan, mulţi nu îi dădeau şanse de supravieţuire. Doctorii americani s-au luptat
câteva săptămâni cu destinu-i care părea atunci să se apropie de ultima zvâcnire, dar care, într-un final, a reuşit să păcălească moartea. Preţul însă a fost unul extrem: chiar trupul său. La 44 de ani,
plutonierul-adjutant Florinel Enache din Batalionul 280 Infanterie trebuie să înveţe să trăiască de acum înainte fără ambele picioare şi o parte a braţului stâng. Va fi o luptă grea şi foarte lungă, pe care eroul o va duce împreună cu cei dragi. Dar el nu trebuie lăsat singur în această bătălie. Ambasada României din Washington, D.C. lansează un apel umanitar către cei cu inima deschisă şi suflet milos să îl ajute să treacă mai uşor peste aceste moment dificile, şi să îi sprijine familia în această cumplită încercare, în urma căreia vieţile lor se vor schimbă ireversibil. “

NIG – Spune-mi și despre Campania “Departe de casă ?”

AT – În anul 2014 Vox Maris Band lansează un nou cântec, Stânca, care mai apoi va deveni “Departe de casă”, nume dat şi campaniei de sensibilizare prin muzică a celor plecaţi de acasă, campanie concretizată prin o serie de concerte care au avut loc în cadrul unor festivaluri  romaneşti din Chicago şi alte oraşe din Statele Unite.  „Departe de casă” este pentru noi şi despre noi. Povestea fiecăruia. Regăsim în această muzică  fericirea  lucrurilor mărunte,  culoarea, sunetul şi mirosul a ceea ce am lăsat acasă,.

 14202736_1158539334207100_3247193131442589174_n

NIG – Cum a fost la Euro Balkan Folk anul acesta?

 AT – În cadrul festivalului Eurobalkan Folk Festival,  VoX Maris a lansat proiectul  „Sub același cer” Este a doua participare consecutivă a trupei Vox Maris Band la Euro-Balkan Folk Festival. Prezenţa trupei pe scena din acest an a festivalului s-a datorat  numeroaselor solicitări venite din partea publicului/a fanilor, de a ne revedea şi reasculta live.

A fost un colaj de genuri muzicale. Scopul nostru a fost și promovarea unor  artişti în cadrul concertelor, artiști  care rezonează genului nostru  folk-rock. Cu influente balcanice, dar păstrându-ne traiectul iniţial şi mesajul. Proiectul ,,Sub acelaşi cer” se adresează vorbitorilor de limba Româna, dar nu numai. Va continua printr-un alt concert care va avea loc în Saint Louis, în cadrul Saint Thomas Festival.”Sub același cer” este un proiect prin care încercăm să aducem românii împreună şi, prin muzică, să le oferim un orizont comun, măcar pentru o zi. La Euro Balkan Folk Festival am invitat pe scenă alături de noi pe interpreta Anastasia Caranfil, suntem de altfel la a doua colaborare,  şi pe violoncelistul Petar Kecenovici a cărui influente şi accente instrumentale, racordate pe ritmurile pop rock Vox Maris, au sensibilizat audienţa. Paleta muzicală tradiţională euro-balcanică a fost valorificată şi  prin intermediul instrumentelor cu corzi. Anastasia şi Vox Maris au dat un suflu nou pieselor consacrate din etnomuzicologia românească anti şi post decembristă.

Publicul prezent în seara concertului alături de noi a plecat zâmbind, satisfăcut de prestaţia Vox Maris Band şi a colaboratorilor. Sperăm în multiplicarea numerică a fanilor, a ascultătorilor noştri, sub acelaşi cer, de la concert la concert!

12208378_676559255779003_755032864940927597_n

Portret poetic/Ioana-Camelia Sîrbu

Posted by Nuta Istrate Gangan On September - 16 - 2017

Poza Nuta

 

Mă aplec asupra sensurilor contorsionate, prin care Ioana a născut poezia, recâștigând de fiecare dată bătălia cu realitatea – ori prea crudă, ori prea anostă.

„În Conjugările ei se simte setea de limba română, de perfecțiune, de „slovă”. Pe de-o parte, este trăirea care pârjolește prin rezonanță, pe de altă parte, creația sa este asemenea unui laborator în care au fost puse la dospit teme unitare, șlefuite cu migala făurarului în explozii de nuanțe (predominant cenușii), forme și profunzimi. Prin descătușarea de canoane, prin reinterpretarea miturilor, prin înnobilarea lexicului neologic, autoarea își filtrează și educă publicul, cheia de boltă fiind tocmai o nouă eră de intelectualizare a emoțiilor.

Pentru un lector avizat, creator la rândul său, prezenta lucrare este asociată unui timp generos de inspirație revelatoare, transformarea stilului fiind surprinsă în trecerea de la o conjugare la alta. „Războiul” pe care îl poartă Ioana este cu „sensul” lumii din afară, care nu mai încape în cuvintele din rostirea sa interioară. Se vrea citită în „tăcerile” ei de „vânt”, ca o poveste pe care să o putem mărturisi, cu toate „momentele subiectului” prezent.

Ceea ce scriu reprezintă o perspectivă-chenar, creația mustindă fiind gata să se așeze în ramele de raportare comparativă a criticii literare, cu reale șanse de a marca existența noastră prin contemporaneitatea cu o mare poetă, Ioana Camelia Sîrbu„

 

prof.dr. Alina Nicoleta VEȚELEANU

21752426_10212100849811347_7770174586947476739_n

 

 

Trăgând iubirea de timp

E ilegal, ocult și masochist
să măsor copilăria cu adultul din mine…
Copilul zboară liber
printre mărăcinii iluziilor mele de a fi
și-mi spune printre literele clipei:
„Mamă, taci!”
Un singur „Nu” în fața efemerului
îmi luminează noaptea vieții…
Iar restul clipelor mă urcă
până la soarele necizelat
ce arde fără seamă
toți urșii fără mure,
copacii tremurați
pe lama de tăiat
păduri,
poveștile cu clopoței
și gust de fragi…
Pot să-i salvez cu pielea mea, copilul meu,
cu-mbrățișarea ce-ți adună ciripitul,
nu-i așa?
Eu nu știu conjuga încă iubirea
n-am terminat să-nvăț să te iubesc,
pot doar pecetlui cu ea
culoarea clipei ce-o respir…
Până la infinit și înapoi, tot te iubesc!

 

Dragging love by time

It’s illegal, occult and masochist
measuring childhood with the adult in me…
The child flies free
through my illusions’ thistles of being
and through the moment’s letters he tells me:
“Mama, hush!”
A single “No” in front of ephemeral
shines the night of my life…
And the rest of the moments climb me up to the crude sun
which burns unknowingly
all the bears without blackberries,
the shivered trees
in the blade cutting
forests,
the fairy tales with bluebells
and wild strawberries taste…
Can I save them with my skin, my child,
with the hug that gathers your chirping,
can I?
I know not conjugating love
I haven’t finished learning yet to love you,
I can only seal with it
the color of the moment that I breathe…
To infinite and back I love you still!

 

Șoaptele nimicului

când iubirea ta mă frământă cu degete de luptă
sunt monstrul ce stă pe baricade
să atingă o pană din aripa victoriei
cu un salut feeric de martir…
Noaptea planific tactica
pentru război cu zeul meu,
plin de umeri perfecți
și îi miros prin fiecare por victoria aceea
de deasupra oricui…
Alți zei s-au speriat de solzii mei,
de toate limbile
ce mi se încolăcesc păgân
și câteodată mai las câte-un Atlas
să își golească umerii
de victoriile neavute,
proclamându-le eu…
te șoptesc în fiecare noapte nebuniei,
nu uita,
vreau să pronunț perfectul doar prin tine
după ce am pierdut războiul și victoria…
Mi-am numărat cadavrele din lupte
și le-am legat în litere de mine
pân’ la balada închinată ție
și-am înțeles
că nu sunt om
ce te iubește,
sunt totul sau nimic.

 

The whispers of nothingness

when your love kneads me with war fingers
I am the monster which stays on barricades
to touch a feather from the wing of victory
with a martyr fairy hello…
By night I plan the tactics
for the war with my god,
full of perfect shoulders
and I sniff through each pore that victory
from above anybody…
Other gods were frightened by my scales,
by all my tongues
which pagan coil up
and sometimes I allow an Atlas
to empty his shoulders
from the victories he didn’t have,
proclaiming them myself…
I whisper you to madness every night,
do not forget,
I want to pronounce “perfect” only through you
after I lost war and victory…
I counted my battle corpses
and I tied them in “me” letters
up to the ballad sacred to you
and I understood
I am not human
that loves you,
but all or nothing.

 

Siderurgie

m-ai lăsat să mă dezintegrez
în atomi de singular
să cred în
liniștea
deziluzei
să mă mișc
între sateliții sinelui meu
cu jungla siderurgică
într-un singur vers de fier
neruginit
tu mă extragi
din mine
cu toată esența puterii
mă clatini pân’ la temelii
să fiu
un singur vers
cicălitor
scris și rescris
în ființa ta
te gust
cu cea mai mare teamă
pân’ la păcat
tânjindu-te
exist
să te aștept
concret
pân’ la rugină

 

Ferrous Metallurgy

you let me disintegrate
in atoms of singular
to believe
in the silence
of deception
to move
between the satellites of my own self
with the jungle of ferrous metallurgy
in one single rustles
iron line
you extract me
from myself
with all the essence of power
you move me to my base
to be
one single nagging line
written and rewritten
in your being
I taste you
with the utmost fear
to the sin
yearning for you
I exist
to wait for you
concretely
to the rust

 

Pradă de război

Lângă zeul războiului meu
se nasc tăieri
în toate unghiurile sinelui…
Armele-mi reflectă lumina literelor
înspre zâmbetul său
scăldat în speranțe dulci-acrișoare…
Oboseala sufletului meu
își va spune tot cuvântul
în fiecare literă strălucind a sunet…
Fiorul de a fi
iubirea
va fi rostogolit
într-un război
unde îmbrățișarea
unui muritor profan
pentru un zeu
înseamnă
pradă.

 

Spoils of war

Beside my war god
cuttings in all the angles of the self
are being born…
My weapons reflect the letters’ light
towards his smile
suffused in bitter-sweet hopes…
The tiredness of my soul
will utter its entire word
shining of sound within each letter…
The thrill of being
love
will be rolled
in a war
where the embrace
of a profane mortal
for a god
means
spoils.

 

La vânătoare de păcat

Când brațele-mi sângerează
sensul cuvintelor din mine,
se-așterne teama
în pragul insomniei…
Singurătatea se botează-n celălalt,
automat, asiduu și agonic…
Noaptea-mi rumegă stele
cu colții unui vârcolac,
dar nu te-nfricoșa,
eu le voi spune țăranilor să intre
să se roage,
să cutremure catrenele cu rimă,
cu metru antic
pentru moartea ce urmează…
În toiul nopții cânt a lună plină
fiecare rază de la soare
ce s-a lăsat
peste cuvintele de genul hăulit
și cânt în rime mult sihastre
sensul primordial al cărnii mele…
Nu uita: sunt slută,
necioplită bine.
Nu m-au prins până acum în lanț,
sunt liberă de mine,
să pier în neantul
neconcordanțelor cu mine,
să rup ritm, rimă și silabă
într-un scrâșnet de dinți.
Noaptea tresare a cuvinte,
uimind doar vârcolacul
ce nu cunoaște limba
din rugăciunile
îngenunchiate în țărani…
Eu sunt baladă, epopee și cântare
în limba vorbită de morminte.
La ușa rugăciunii către Dumnezeu
eu fug de nimeni ca de izbăvire,
Doar să mai cad în mine… Și să mă ierte El!

 

Sin hunting

When my arms bleed
the meaning of the words within me
fear sets down
on the verge of insomnia…
Loneliness baptizes itself in the other
Automatic, assiduously and agonizing…
The night chews stars
with werewolf teeth,
but don’t be frightened,
I will tell the peasants to enter,
to pray,
to shudder the quatrain with rhymes,
with ancient meter
for the death that follows…
In the middle of the night I sing of full moon
each ray of light
that shined
over the words of howling genre
and I sing in much anchorite rhymes
the primordial meaning of my flesh…
Don’t forget: I am misshapen,
well unpolished…
They haven’t caught me yet in any chain,
I am free of myself,
to get lost in the nothingness
of inconsistencies with me,
to breake rhythm, rhyme and syllable
in one teeth gnashing.
The night flinches of words,
dazzling only the werewolf
that knows not the language
of the prayers knelt
within the peasants…
I am ballad, epic and song
in the language spoken by the graves.
At the door of the prayer towards God
I run of nobody like I run of redemption
Just so I fall inside of me once more… And Him forgiving me!

tête-à-tête, NIG și pictorița și poeta Carmen Doreal(Canada)

Posted by Nuta Istrate Gangan On September - 15 - 2017

~cu cât propria-mi fiinţă ucide superficialitate privirilor voastre/ reproşul încă mai foloseşte capodopere universale /vindecându-mă~(Carmen Doreal)

14729236_10210546940058581_8313371189440327410_n

Carmen Doreal pictează trăiri. Explozii. Pictează bucuria de a trăi, fericirea de a fi viu.
Ai impresia că a adunat toate culorile lumii într-o singură paletă şi apoi ni le-a dăruit tuturor acelora care alegem să trăim bej. Sau gri. Sau numai roz.
Culorile ei dansează când flamenco când jazz când hora, se omogenizează într-un calm aparent, într-o simbioză perfectă de contraste, albastrul galbenul şi verdele ţâşnesc pur şi simplu iar roşul, dacă mi-ar fi permis să-l numesc, i-aş spune Roşu Doreal.

dream-emotions-carmen-doreal20206049_10213337913471172_2095941103_n20179753_10213337914511198_2005502083_n20158337_10213337873150164_1383359720_n (1)20196564_10213337904630951_415528841_o20179656_10213337873670177_1326309329_n
Carmen Doreal este numele artistic al poetei şi artistei plastice de origine română Carmen Ţuculescu Poenaru, stabilită din 2001 în Montreal, Canada. Carmen Doreal s-a născut la Petroşani România a absolvit cursurile Școlii de Muzică şi Arte Plastice din Tg-Jiu şi Liceul Sanitar din Tg-Mures. Este membră în Academia Internaţională de Arte, Quebec şi Cercul Artiştilor Plastici şi Sculptori din Quebec, Asociaţia Scriitorilor de Limbã Română din Quebec, şi Fundaţia Culturală Constantin Brâncuşi din România. Carmen Doreal este autoarea a peste 100 de tablouri pictate în ulei şi acrilic, multe dintre ele făcând parte din colecţii particulare în întreaga lume. A participat la nenumărate expozitii în Europa si în Canada. A avut patru expoziţii personale; Două, organizate de Galeria de Arta Inter-Pallas din Montreal şi două la Biblioteca Municipală Deux-Montagnes.

21744608_10213916392252780_1785596999_n

,,Eu cred că sunt o pictoriţă expresionistă & impulsionată, prefer două stiluri, cu precădere, frontiera figurativă şi abstractul . Ador picturile lui Mark Chagal, Van Gogh , Picasso şi Salvador Dali pentru că iubesc poezia subiectelor acestor mari, ce lasă loc imaginaţiei. De aceea îmi place să abordez mai frecvent compoziţii de frontieră figurativă şi fantasticul peisajelor abstracte. Eu cred că lucrările mele sunt amprentate de simboluri provenite din literatură şi cultura românească, de pasiunea pentru viaţă şi frumuseţea ei , personalizată de textura bogată şi curajul culorilor vii, aplicate sculptural. Subiectele pe care le abordez sunt, cu precădere, iubirea, natura, amintirile româneşti, cu influenţe din simbolistica sculpturilor brâncuşiene, pentru că vin din oraşul marelui Brâncuşi. Şi  “ce atribut este mai potrivit lumii, decât frumosul, tot atât de nemărginit ca şi ea?”(Carmen Doreal)

20158127_10213337888150539_258266208_n20158557_10213337900190840_167512243_n20136675_10213337897750779_2127232309_n20182626_10213337894630701_2055435915_n

Carmen Doreal a publicat trei volume de versuri, Vernisajul iubirii, in 1999, Poeme în culori/Poemes en couleurs, în 2010, și ,,Întâlnite fără argumente”, 2013.

21754184_10213916397292906_2108662783_n

Transcendenţă

dragoste fără griji
versuri albe pentru poeţi trişti
publicaţi în manuale şcolare
nu am uitat numele voastre
Eminescu, Arghezi, Sorescu
Nichita Stănescu

orice atelier de creaţie este pustiu
recit prea rar
rime romantice provocatoare
nu mai ştiu unde creşte
visul meu românesc de sub pernă
îmi amintesc doar
că voiam să impresionez
Dali, Elytis, Claude Debussy,
agăţau oglinzi suprarealiste înalte
deasupra patului meu la Paris

tulburată de umbre lumina mă împarte
poem însufleţit în valuri de culoare
pasăre cu inima de foc
reiterez din propria-mi cenuşă
aripi de neuitare
dragostea ucide
dar inima nu moare
pe malul fluviului Saint-Laurent
divaghez în vers alb cu Pierre Morency
dansez fericită pe frunze de arţar cu picioarele goale
reinventez iubirea sub Poartă de Sărut
Coloană Nesfârşită în nopţi incendiare
la Masa Tăcerii albastre
mă aşteaptă la cenaclu umbre stelare
cu dragoste fără griji
Eminescu, Arghezi, Sorescu,
Nichita Stănescu şi Pierre Morency

***
Tu nu îmi poți atinge cuvintele

trebuie doar să înveți
cum să îmi citești sufletul

imaginează-ți întâlnirea ta proprie
bărbatul ideal cu femeia ideală
trăind amorul bumerang
în a vieții spirală
surprinși pe o canava iluzorie

de fiecare dată
când dorința ta converge
in jurul visului meu
eu reîncep poemul

despre această noapte
pe care tu o mângâi
doar cu vârful degetelor

uitând de mine însămi
în brațele tale

în timp ce luna
înoată cu noi
în ape virtuale

***

Siddhartha

vânzătoarea de iluzii
dedublată de un iubit secret
îmi invadează sângele
cu telepatii halucinante

o altă toamnă
mă regăsește înveșmântată
în rochița de funze
colorată rebel
de un pictor expresionist

dansez pe o fantezie de Bach
simulând vântul îndrăgostit
de imaginea mea din oglindă
complicitate și foșnet
harpha serii mă desfrunzește
deasupra unui lac necunoscut
mă dezbracă de așteptări
cu opusuri transparente
insinuate profund
în arșița cărții

în numele iubirii semnez
aerul pictat cu fluturi adictivi
când aprind noaptea
sub ceruri străine

fluxul pur sânge contează
nu desfrunzirea de sine
to be or not to be
pată vie cu-vân-tul

decantează mirajul luminii
cu mine

***

Întregul din secvenţe

Posted by Stefan Strajer On September - 14 - 2017

Întregul din secvenţe

Autor: Viorica Pop (Făgăraş)

 

Din seria sinonimică a termenului „îndărătnic”, cel mai potrivit contextului, neologismul „perseverent”, contopește „ars vivendi” cu „ars dicendi” când creația scriitorului este rostul insuși al vieții. „Se sparie gândul” se metamorfozează, dacă e vorba de „trudnicul în ale scrisului” Cornel Cotuțiu într-o „introducere la dor”, în care „timpul trăirii” se sincronizează cu „timpul mărturisirii”.

Volumul de proză scurtă „Ce nu se pierde” (al câtelea oare?) provoacă chiar din titlu curiozitatea cititorului dornic să afle ce anume nu se pierde. Printr-un joc de „puzzle”, realitatea cotidiană și perspectiva subiectivă, ca microrealitate, refac o hartă spirituală ca o grădină cultivată cu atitudinea etică din ADN-ul scriitorului. O fosforescentă tentație spre împlinire îl ajuă să nu se lase captiv vieții de zi cu zi și să pătrundă în deslușirea ei cu detașare intelectuală, necesară dozării intre „idem” și „ipse” pentru a intui permanențe.

Prozatorul nu ignoră condiția de muritor, frica de singurătate, dar se simte atras de freamătul descoperirilor pe claviatura cuvintelor pentru o purificare de lâncezeală ca boală a lumii (Savatie Baștovoi). Acesta pare a fi răspunsul esențial la titlu, scris intenționat fără interogație pentu ca eventualul cititor să intuiască înțelesurile cu autoritatea convingerii.

Cum anume procedează prozatorul? Din grija ca nu cumva ficțiunea să reflecte eronat, se implică mereu, încât creează o confuzie voită între biografia sa și personaje. Joaca lui Barbu Aldea cu motanul (proza „De ce?”) devine un fel de ritual, cu premoniții în arghezianul „De-a v-ați ascuns…”. Secvențele narative au în comun nevoia de comunicare ca remediu la presimțirea dureroasă a sfârșitului, iar pretextul alegerii pietrei funerare („căci a venit vremea unui astfel de gând”) generează dialogul, a cărui gravitate e mascată de un umor benign. Întrebarea lui Titi Rusan, „cioplitor pentru trebuințele celor două cimitire”, dacă epitaful „veni, vidi” să fie gravat cu ghilimele și cu litere cursive, primește un răspuns care încifrează sentimentul comuniunii prin moarte cu urmașii într-o exprimare de factură postmodernistă, cu scânteieri ludice:

„- Domnu inginer, cu ghilimele sau fără?

Barbu se opri și-i răspunse după o clipă amuzantă de răgaz:

– Adevărul e că viața e ceva cu ghilimele…

  • – Și cu litere cursive?
  • – Barbu începu să râdă:
  • – Scursive!”

Variațiuni pe aceeași temă, celelalte secvențe sunt concepute în oglindă, cu nuanțe subtile în intuirea caracterelor. Dialogul cu d-na Zica, femeia căreia Barbu îi încredințează cutia pentru viitoarea lui urnă cu cenușă, plonjează în visul-amintire pe motivul literar al compatibilităților discrete, iar în minisecvența cu preotul străbate o ironică undă la adresa indiferenței mascate în politețea oficialului bisericii. Sentimentul comuniunii în moarte cu părinții, amintind de poezia „Somnn” de Lucian Blaga, este esențial în legătura biografiei cu destinul, ocrotind și fiorul creștin, în care crucea devine „centrul înțelegerii și al cosmosului” (Vintilă Horia).

Arcuit între capetele vieții (proza „Capetele punții arcuite”), sentimentul este asumat cu o candoare a lucidității în care, din detalii dense apar figurile părinților. Timpul trăit (puntea) leagă copilăria de bătrânețe cu speranța salvării din spaimele sfârșitului, asumat lucid.   Simplitatea din atitudinile și vorbele părinților, mai dramatică în substratul ei decât toat frazele meșteșugite, ne amintește că „Înțeleptul nu aspiră la plăcere, ci la absența suferinței”. Bătrânul Simion, care s-a hotărât să trăiască singur pe pământul vândut cândva fratelui său ca să-și poată ține băiatul în școală, poartă în el ceva din solomonarii lui Vasile Voiculescu, asumându-și singurătatea ca un ascet care și-a înțeles menirea. Confesiunea din final are valoare de testament:

„- Jumătate din pensia mea să mi-o trimiți aici, la Melișor. Nu-i nevoie de stradă, număr. Doar cine nu știe aici de Simion Ciui de pe Obârșii? Își dădu pălăria pe ceafă:

– Dragul tatii, ești prea deștept ca să nu pui întrebări. Ai grijă de maică-ta. Aici am eu grijă de mine.”

Urmează ca lectorul să-și imagineze relevațiile fiului de pe un vârf de deal (motiv literar în proză), spre care trebuie să ai tăria obârșiei ca să urci.

Contemplarea generează în proza lui Cornel Cotuțiu o pătrundere de la momente aparrent obișnuite în peisajul interior, tensionat de monolog. Plecând la Cluj pentru un consult medical, Lucian, din perspectiva căruia se rememorează „traseul anilor” în proza „Curaj odată și încă o dată”, este stăpânit de amintirea lui Octav, parcă neatins de trecerea timpului. Deodată zărește din tren o clădire părăsită (semn al dezintegrării?) și renunță la clinică însă nu și la bucuria de-ași revedea prietenul, amator de surprize. Octav îi telefonerză unei colege de facultate, revenită în țară, și mijlocește astfel convorbirea dintre Lucian și Imelda. Reînvie la cei doi pulsația erotică din tinerețe, dar comunicarea se face acum discret, prin simbolul salciei plângătoare. Lucian păstrează undeva în subconștient imaginea salciei de acasă ca pe o sadoveniană fântână dintre plopi („Hanul Ancuței”) dar, în final salcia devine trestie gânditoare (Pascal), purtătoare a lucidității iubirii ca impuls spre hotărâri cruciale în viață: „O ținu întins spre clinică, abia aștepta să intre în cabinet și să-i spună doctorului că acum are curaj. Finlul poematic, voit ambigu lasă loc interpretărilor: Însă la jumătatea drumului se opri, ca pironiți locului. Îndreptă arătătorul spre tâmplă. Își amintise deodată de salcia plângătoare din fața clinicii…”

Intrarea în peisajul interior se face prin declanșearea memoriei involuntare. În timp ce-și bea cafeaua pe terasă, molipsit parcă de „am-n-am treabă al lui Caragiale și de umorul lui Topârceanu, personajul-narator din „Când am folosit ultima oară securea” zărește o dubă cu viței și brusc își amintește de tatăl său, care achiziționa animale pentru abator. Călătoria copilului, trimis în câteva locuri din țară, alături de doi angajați, ca să aducă animale pentru tăiere, este rememorată din perspectiva adultului ca pretext pentru incizii în materia brută a realității. Vițeii de atunci, ca și cei tăiați în ograda unor prieteni sau rude, îi provoacă reacții de respingere a morții violente și de compasiune pentru nevinovăția viețuitoarelor îngenunchiate de implacabilul vieții. Pulsații poetice din Topârceanu și Esenin temperează insuportabilul cruzimii în sensul în care nevinovăția este eternizată în artă.

COTUTIU

Foto. Autorul cartii “Ce nu se pierde”

Compensatorii par secvențele din ceremonialul nunții („Ce nu se pierde decât o singură dată”), surprins în maniera dicteului automat, dar cu pitorescul amestecului de stiluri, din care se desprind reacțiile personajelor. Agitația mamei vine din neliniștea subconștientului pentru destinul fiului.

Există în carte o tentație a prozatorului de a dizolva granițele dintre real și ficțiune, dintre stilul indirect liber și monologul interior în care sunt încifrate simboluri din ritualuri străvechi, mai ales când sunt reinterpretate mituri. Bătrâna din „Luntrea”, socotită nebună de ai casei și de săteni, urcă două dealuri să ajungă la un luntraș, pe care-l roagă să o treacă dincolo… Are în coș o găină cu pene negre (o găină neagră este dată și peste groapa lui Nechifor Lipan din„Baltagul” lui Sadoveanu), dar luntrașul (Caron) refuză. După o duminică ploioasă, face cu greu același drum, vede că e alt luntraș, care nu refuză banii (fină aluzie la pragmatismul lumii contemporane), dar bătrâna se înfurie, pleacă și se închide în odaia ei. Când ai casei forțează ușa, o găsesc acoperită până peste cap cu țolul vărgat. Pe masă se zăreau două lumânări neaprinse, iar pe pernă, găina gâtuită având între aripile negre banul de care nimeni nu știa până atunci. Lirismul este voit ținut sub un ton neutru în care se pot descifra înțelesuri tulburătoare. Nebunia aparentă a bătrânii, ambiguitatea dintre moartea reală și înscenarea morții, simbolurile funerare străvechi întrețin o atmosferă din care se poate descifra atitudinea în fața unui destin implacabil. Precaritatea vieții e pusă în balanță cu prospețimea ei, simulată în „Reverberații” cu naivitatea jocului de copil sau cu răsfăț senzual.

Când reinterpretează teme din literatura clasică, scriitorul Cornel Cotuțiu cenzurează inteligent replicile, ca în dialogurile din proza „Înrt-un microbuz”, inspirată din „Trei surorri”, de Cehov. Nefericirea în căsnicie, boala, problemele moștenirii, grija pentru soarta fiului sunt depășite datorită bogăției sufletești a unor personaje ca Mily, una dintre cele trei surori. Marginalizată de răutatea și micimea sufletească a celorlalți, Mily este preferată de o ființă care intuiește resorturile interioare, așa cum este directorul Muzeului de Mineralogie, întâmplător șoferul care le-a luat pe femei în mașină.

Pe un ton neutru, sub care se macină însă regretele unei ființe ce și-a impus asceza, se desfășoară monologul interior al văduvei Aurica, declanșat de ascultarea pulsului iubirii din camera alăturată în care s-au refugiat tânăra Fulvia și logodnicul ei. E în acest monolog un amestec de bovarism întârziat și de frustrări ale fetei bătrâne (Aurica), din romanul „Enigma Otiliei” de Geoge Călinescu.

Elementul livresc (citatul, parafraza) sau presupusa intuiție a cititorului îi sunt la îndemânbă prozatorului-profesor. O dovedește și secvența din „Fulgurații”, în care pescuitul devine pretext pentru o meditație asupra „acelei drăcii frumoase, numită viață” („Iona”, de Marin Sorescu). Mesajul din substratul narativ al întregului volum presupune găsirea libertății interioare ca libertate a creației, în care condiția de muritor se eternizează în artă. Circumscrise unei asemenea viziuni, prozele, din care am selectat câteva, treanfigurează artistic resorturile interioare ale unui septuagenar îndărătnic să se împlinească spiritual ca să învingă limitele existențiale prin ilimitatul creator.

Veşnicie furată

Posted by Stefan Strajer On August - 6 - 2017

Veşnicie furată

 

Autor: Oana Denis Rotariu

 

În talpa lumii

Bate un cerșetor

Un cui de lemn.

Atâta i-a mai rămas

De la ultima Răstignire.

Lume, n-ai și pentru mine

Un dumicat de vorbe bune,

Uitate într-un colț,

Printre cutume?

L-aș împărți cu un

Nebun întru Hristos

Ce stă la două cvartale

Mai la vale de sufletul meu.

Nimic. Tăcere strâmbă…

Strânge vorbele mute

Și le așează-n sute,

Într-o desagă

De culoarea cerului

Care-l privește

Cu ochi goi…

Câteva secunde

De nemurire

Trec grăbit pe lângă noi…

 

El și noi, niciodată unu…

Tot timpul doi…

 

Oana Rotariu

Oana Denis Rotariu

30.06.2017

LA „CÂMPUL ROMÂNESC” DE LA HAMILTON, CANADA

Posted by Dorin Nadrau On July - 22 - 2017

Impulsul de a merge la Câmpul Românesc din Hamilton l-am avut de multă vreme, chiar din momentul în care acum câţiva ani am aflat câte ceva despre acest spaţiu autentic românesc, organizat, îngrijit şi păstrat de peste cinci decenii în perimetrul canadian al provinciei Ontario. Este însă îndeobşte ştiut că nu e greu să faci un lucru, ci e greu a te pune în starea de a-l face, iar această stare s-a lăsat cam mult aşteptată. Sunt atâtea amănunte care intervin zilnic şi împiedică bunele intenţii, amânându-le punerea în aplicare. O deosebit de plăcută invitaţie a unui prieten apropiat, fost coleg de facultate în Bucureşti, pe care nu l-am văzut de mulţi ani, de a-l vizita la Toronto, unde trăieşte de peste treizeci de ani, s-a constituit într-un fericit prilej de a face un popas la Hamilton. A contat, de asemenea, împrejurarea că „Săptămâna Internaţională de Cultură de la Câmpul Românesc” era la a 50-a ediţie, acest moment jubiliar consolidându-mi dorinţa de a vizita acest încântător simbol de românitate.

Locul unde anual se adună numeroşi români dornici de a susţine adevărate eforturi de exprimare a sentimentelor naţionale mi-a stârnit impresii de neuitat pe care încerc să le menţionez în rândurile ce urmează.

Situat pe la mijlocul ariei peninsulare a provinciei Ontario, într-un peisaj fermecător, cu o vegetaţie foarte bogată şi nealterată, la mare distanţă de aglomeraţia centrelor urbane şi de autostrăzile ce fac legătura între marile orașe, Câmpul Românesc este o proprietate de 25 de hectare de teren parţial împădurit, o notă specială fiindu-i conferită de un râu leneş care îl străbate, străjuit la maluri de sălcii pletoase. La intrarea la Câmp te întâmpină o stâncă vopsită în culorile tricolorului românesc, plasată pe partea dreaptă, şi un indicator pe care este înscris cu caractere mari „ROMANIAN PARK”, drumul de acces fiind mărginit de copaci. Pe latura stângă se întinde un parc în care întâlneşti o frumoasă troiţă încercuită de busturile unor însemnate personalităţi ale culturii româneşti, „Rotonda Scriitorilor din Exil”. În continuare se găseşte o suprafaţă destinată desfăşurării de picnicuri amenajată corespunzător acestui scop la umbra unor copaci bătrâni. Pe una dintre laturile Câmpului sunt amplasate o mulţime de case de vacanţă construite pe fundaţii, dar şi rulote, menite petrecerii weekend-urilor.

Centrul Cultural „Nae Ionescu”, realizat din donaţii ale unor români răspândiţi în întreaga lume, deschis în anul 1986, include o bibliotecă ticsită de cărţi, un mic muzeu al satului românesc, o încăpere cu obiecte tradiţionale româneşti, o sală cu o capacitate de până la 350 de persoane şi alte dependinţe. De la Centrul Cultural se poate coborâ la râul ce străbate perimetrul. Un pod şi ingenioase trepte din lemn permit accesul la Capela „Sfânta Maria”, aşezământ unde se oficiază slujbele religioase la sărbătorile de peste an, sărbătoarea hramului, precum şi cununii şi botezuri. Câmpul mai are şi un teren de fotbal şi o frumoasă piscină.

O veritabilă cutumă a devenit la Câmpul Românesc începerea sezonului de activităţi în fiecare an în luna mai, momentul inaugural constituindu-l un banchet la care vin sute de români din oraşele învecinate Hamilton, Kitchener, London şi Toronto. După acest semnal de deschidere a sezonului estival, la Câmp se organizează picnicuri la sfârşit de săptămână, ca şi variate activităţi culturale şi sportive, totul culminând cu „Săptămâna Culturală”, eveniment care în acest an a avut loc în a doua săptămână a lunii iulie, marcând aniversarea semicentenarului. În fiecare an la această importantă manifestare spirituală, timp de şase zile, de luni până sâmbătă, jurnalişti, profesori, artişti, prozatori, poeţi, actori şi alte categorii de intelectuali din comunităţile româneşti din Canada şi Statele Unite, precum şi din România, prezintă subiecte şi teme de interes pentru toate generaţiile, probând un admirabil nivel de expunere şi relevând o evidentă profunzime în alegerea şi dezvoltarea tematicilor.

Nu se poate vorbi de acest colţ de rai al românilor fără a face referire la Nicăpetre. Sculptor român de mare valoare, pe numele de stare civilă, Petre Bălănică, Nicăpetre a părăsit România în anul 1980 şi după o scurtă perioadă petrecută în Grecia şi Italia, în iulie 1981 s-a stabilit în Canada, la Toronto. Artist care s-a impus prin varietatea tehnicilor şi genurilor, a creat opere de certă valoare, expuse în galerii şi spaţii culturale de referinţă din Grecia, Austria, Germania, Japonia, Canada şi Statele Unite ale Americii. Contribuţia sa la imaginea de astăzi a Câmpului Românesc a fost una majoră: busturile din marmură ale lui Mihai Eminescu şi Nae Ionescu, precum şi „Rotonda Scriitorilor din Exil”, incluzând busturile turnate în bronz ale unor ilustre personalităţi: Mircea Eliade, Aron Cotruş, Vintilă Horia, Vasile Poşteucă, George Donev, Horia Stamatu. Am fost adânc impresionat de sculptura Poetului nostru Naţional despre care a precizat: „În ’89, m-am gândit la Mihai Eminescu pentru că am luat o marmură frumoasă adusă de mine din Grecia. Şi am început s-o cioplesc, dar nu chipul lui Mihai Eminescu, ci am cioplit nevoia noastră de Mihai Eminescu, de acolo, de departe, aşa cum zicea Mircea Eliade, că Eminescu ne adună! Am cioplit direct, în marmură, chiar pe locul unde urma să fie instalat – la Câmpul Românesc de la Hamilton -, în acest parc, lângă un râu, lângă o pădurice şi a fost bine primit de toţi vizitatorii”. Neîndoielnic, măreţia operelor sale de la Câmpul Românesc fac ca Nicăpetre să fie prezent în acest loc feeric al românilor, chiar şi acum la 9 ani de la dispariţia sa.

Dintre gazde, primul pe care l-am întâlnit a fost cel care oficia cu multă ospitalitate primirea oaspeţilor, preotul-poet Dumitru Ichim, o personalitate binecunoscută în Canada şi despre care citisem anterior. După ce l-am ascultat cu mare interes şi am aflat că este coordonatorul unui cenaclu literar la Kitchener, un oraş în apropiere înglobând o largă comunitate de români în totalul populaţiei de 520 000 de locuitori, am constatat cu încântare că, deşi septuagenar, este în plină vervă, dovedindu-se un artist al cuvântului aflat într-o continuă activitate creatoare, autor al unor opere literare inedite de mare sensibilitate. Gândul m-a dus involuntar la ceea ce cu ani în urmă Bartolomeu Valeriu Anania afirma despre părintele-poet: „Dumitru Ichim împărtăşeşte norocul şi nenorocul scriitorilor români din străinătate. Pe de o parte, şansa de a avea acces la cultura lumii libere şi de a se simţi în largul său în abordarea unor genuri literare afine (…). Pe de altă parte, are neşansa izolării de ceea ce se cheamă o piaţă a cărţii la dimensiunea cititorilor potenţiali”.

Am apreciat cu admiraţie dăruirea sa şi diligenţele zeloase depuse pentru asigurarea unei ambianţe cât mai favorabile ale lui Dumitru Răchitan, preşedinte al „Asociaţiei Culturale Române” din Hamilton. Mi-au rămas în minte strădaniile inimosului Marian Costache (Montreal, QUE, Canada) care este prezent la acest eveniment de peste douzeci de ani, gata permanent să ajute la desfăşurarea propice a săptămânii culturale.

Fără îndoială, pentru ilustrarea cât mai veridică a derulării evenimentului, merită amintită succint desfăşurarea conferinţelor din timpul petrecut de mine la Câmpul Românesc, subiectele şi prelegerile fiind demne de apreciat.

Prima seară a debutat cu prezentarea participanţilor de către prof. Sebastian Doreanu (Denver, Colorado, S.U.A.), un împătimit al manifestărilor de la Câmpul Românesc, fiind prezent la Săptămâna Culturală de aici de peste douăzeci de ani, aproape în fiecare vară. El a fost moderatorul sesiunii, reuşind cu remarcabila sa spontaneitate să creeze şi să asigure o atmosferă pe cât de destinsă pe atât de incitantă, pe tot parcursul sejurului meu. Apoi, s-a trecut la expunerea temelor programate pentru ziua de luni. „Contribuţia Cenaclului Florica Baţu Ichim la succesul Săptămânii Culturale de la Hamilton”, autor Constantin Groza (Hamilton, Canada) a deschis seria din ciclul zilei. A urmat prezentarea de către prof. Marieta Dincov (Toronto, Canada) a unei admirabile lucrări, trădând incontestabil o riguroasă cercetare şi indubitabilă pasiune. Comunicarea evidenţiază preţuirea poetului nostru nepereche, materializată prin busturi şi statui ale acestuia, amplasate atât în ţară, cât şi în Europa (Paris, Chişinău, Cernăuţi, Odesa, Budapesta) şi peste Ocean (S.U.A.: New York şi Canada: Câmpul Românesc de la Hamilton, Montreal, Windsor şi Edmonton). Opinii inedite şi comentarii originale au format conţinutul celei de-a treia prezentări, „Prinţul Charles al Angliei şi conservarea valorilor naturale”, aparţinând lui Julian Theodore Ichim (Kitchener, Canada).

Finalul primei seri l-a constituit o interesantă lansare de carte: „Poezia lui Dumitru Ichim. Eseu monografic” de Maria-Daniela Pănăzan, apărută recent la Editura CronoLogia, Sibiu. Cu proverbiala-i elocinţă şi vădind un remarcabil profesionalism, prof. univ. dr. Anca Sîrghie (Preşedinte al Ligii Culturale, Sibiu, România) a oferit o detaliată prezentare a scrierii, apreciind: „Ceea ce realizează Maria-Daniela Pănăzan prin eseul monografic dedicat lui Dumitru Ichim este mult mai mult decât o critică de întâmpinare. Este vorba de o primă propunere de sintetizare, de panoramare a motivelor specifice universului său (…). Când creaţia poetului este în plină desfăşurare şi în prezent, rostul unei monografii-eseu nu poate fi altul decât acela de a ilustra stadiul cercetării operei autorului până astăzi. Aşadar, avem în faţă o bornă a exegezei, pentru care hic et nunc este semnalată bogăţia motivelor-axă ale unui univers poetic. Neîndoios se fixează un punct de plecare pentru viitoarele sinteze, mai obiectivate şi sigure în a cuprinde şi rodul poetic al viitorilor ani de creaţie”.

Campul Romanesc 2

Seara de marţi a înregistrat o amplă expunere cu titlul „Constantin Noica sau aspiraţia spre universal a culturii române” susţinută de prof. dr. Rodica Gârleanu Costea (Oakville, Ontario, Canada), după care doi îndrăgiţi oaspeţi din România, prof. Elena M. Cîmpan (Colegiul „Liviu Rebreanu”, Bistriţa) şi Menuţ Maximinian (redactor al ziarului „Răsunetul”, Bistriţa) au prezentat şi comentat două filme documentare interesante: „Palatul Culturii din Bistriţa” şi „Poezia bistriţeană în America şi Malaezia”, ambele regizate de prof. dr. Dorel Cosma (Preşedinte I.G.F. Bistriţa). În plus, ni s-a oferit ca bonus vizionarea unui filmuleţ original privind „desantul” poeţilor bistriţeni la New York. A urmat apoi un moment poetic de mare sensibilitate: poetul-preot Dumitru Ichim a recitat în stilul său unic care, cu siguranţă, îi dublează harul bisericesc, din sonetele sale.

În fine, seara s-a încheiat cu un medalion sorescian, „Pe cine numim…eu?”, protagonist fiind Sergiu Cioiu, artist complex şi compozitor român, una dintre vocile-simbol a tinereţii mele. I-am redescoperit farmecul muzical aparte, revenindu-mi în memorie interpretările de excepţie care l-au plasat printre cele mai proeminente voci ale muzicii uşoare româneşti din anii ’60 şi ’70. Sergiu Cioiu, care se autodefineşte ca „un artizan al cântecului şi un interpret al verbului”, a fost viu aplaudat amintindu-ne de perioada sa de glorie în care performa cu cântece de Alexandru Mandy şi făcându-ne să împărtăşim magia timbrului inconfundabil al vocii sale atât de apropiat de tonalităţile unor şansonetişti celebri ca Edith Piaf şi Yves Montand, dar şi de glasul inegalabil al Andei Călugăreanu. Recitalul dăruit audienţei de la Câmpul Românesc cu o ţinută artistică de necontestat a cuprins compoziţii pe versurile lui Marin Sorescu, printre care „Goange”, „Bănuitorul iepure”, „Grijă”, „Dii!”, Dumneata, lampă”.

În aceeaşi seară, am avut plăcuta surpriză de a viziona la final şi o interesantă expoziţie de sculpturi şi bucuria de a-l cunoaşte pe autor, artistul Sylvio Suga, originar din Bucureşti şi stabilit în Canada în urmă cu 15 ani, unde deţine compania proprie „Sugat Design” şi este membru al „Al Green Sculpture Studio”. Lucrările sale, atât cele cu tematică personală, cât şi cele de inspiraţie brâncuşiană, denotă o incontestabilă valoare artistică.

Campul Romanesc 1

Miercuri, 12 iulie 2017, am luat parte la utrenie în Capela „Sfânta Maria”. A slujit preotul Dan Chirtu, demonstrând cu prisosinţă un ales har duhovnicesc. După masa de prânz, am plecat supraîncărcat de impresii şi copleşit de dăruirea extraordinară a unor conaţionali pentru conservarea şi promovarea valorilor spirituale româneşti, dar şi cu regretul de a nu putea audia şi comenta alte momente de un nedisimulat interes şi de o neîndoielnică satisfacţie, însemnând expuneri şi activităţi ca: prelegerea „Câmpul Românesc de la Hamilton între minunile exilului românesc” (prof. Sebastian Doreanu), prezentarea „Tudor Arghezi, psalmistul” (prof. univ. dr. Anca Sîrghie), recitalui „Fluturele din fântână” (poetul Adrian Munteanu din Braşov), citirea „Apelului pentru Centenar” privind evenimentul istoric al sărbătoririi „Centenarului înfiinţării statului naţional român” (postat ulterior de respectabilul domn Mircea Popescu, prezent la Câmpul Românesc).

Cele aproape trei zile cât am stat la Hamilton s-au constituit pentru mine într-un interval de intensă trăire emoţională, participând cu un sentiment de mare mulţumire la conferinţele ce s-au ţinut în fiecare seară după cina incluzând meniuri gătite în neaoşul stil românesc de către doamne demne de preţuire pentru rezultatele lor culinare, precum şi la discuţiile în care am „dilatat” cu ardoare idei şi opinii până după miezul nopţii. Perioada petrecută la Câmpul Românesc mi-a fost deosebit de benefică, aflând şi învăţând multe de la românii dedicaţi păstrării valorilor noastre naţionale pe care i-am întâlnit şi cunoscut. Negreşit, voi reveni…

Dorin Nadrau

 

 

 

 

 

foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

”Pop to Opera” in South Florida

Posted by Nuta Istrate Gangan On July - 20 - 2017

 

 

19601058_1452080008184495_8462876501044368611_n

 POP TO OPERA : Simona Rasa, Marcel Rasa, Marcela Rasa, Andrea Garofalo, Laurel Kadouri.

***

From O Sole Mio to Elvis and Broadway, from Verdi’s Traviata and  La Vie en Rose to Nessun Dorma, two tenors and a soprano, two Romanian-Americans, Marcela and Marcel (sister and brother) and one Italian, Andrea Garofalo, Rock the Opera or, better said, ”Pop the Opera” in South Florida.

“Pop to Opera” is a production directed by Laurel Kadouri who, together with Simona Rasa, Marcel’s wife, participates alongside soloists in a fascinating show. I had the pleasure, the honor and especially the emotion to see it in Sunrise Civic Center in South Florida. Passion, dedication, talent, and humor were infused in each piece that flowed flawlessly from beginning to end. Production numbers were performed in Italian, Yiddish, Spanish, French, Hebrew and English. Marcela and Marcel sing “Waves of the Danube“, in Romanian and English, which is frequently referred to as “The Anniversary Song”, and perhaps the song will be included in production alongside other Romanian songs.

Founder and copyright owner of Pop to Opera since 1994, Powerhouse Opera Singer, Andrea Garofalo, skyrocketed his recent production when he teamed up with Theatrical Director Laurel Kadouri, long-time, seasoned professional director and dancer.

It was a pleasure to talk to all of them about this great  production and it is even a greater pleasure to share what I found out about ”Pop to Opera”

For Marcela Rasa, music, acting and dance were always a big part of her life. Starting at the age of 5 performing within the Romanian community throughout the midwest, continuing to perform through high school and college where she earned a degree in theatre performance, and then moving put to Los Angeles where she appeared in numerous features, independent films, and music videos. Her love of singing and performing radiates as she draws her audiences in to a new world. A beautiful woman whose broad and clear voice passes with amazing ease from Broadway like the “Phantom of the Opera” to jazz hits like Gershwin’s “I’ve Got Rhythm”.

1923440_7295081062_3804_n1402017_10151953824381063_1129876172_o19575302_10211428411280804_7260397296170253070_o (1)

Marcel Rasa is “the voice of an angel” who a few years ago was singing for patients at hospitals in SoFlo. His performances and vocals are transformative. This talented performer has it all, a romantic and sensual voice with playful inflections when the music changes its rhythm, yet powerful and commanding of the audience when he needs to be through his beautiful operatic renditions. Marcel’s voice fits perfectly with the charming aura of “An American Boy with Romanian Roots”. When asking Marcel what he loves about his music, he said: “My most rewarding moments as an entertainer are speaking to my fans after the shows, and hearing from them that my performances made a positive change in their lives.”Now I know why his fans deem him, “The most loving man to cross the stage!”

 

538344_10150973775830310_1656169039_n11312933_10153213162695310_4991421408108695896_o19553977_1452008391524990_1508344045400830355_n

A deep, emotional voice, a charming man who knows how to establish a relationship with the public, Andrea immigrated to Canada when he was 17. Andrea Garofalo – First Place Winner of the prestigious Canadian CHIN Classical Music Awards – enlisted in The Sistine Chapel Choir at The Vatican in Rome, where he earned the title of “The Golden Voice.” Andrea has sung with great acclaim at the Hamilton Opera Company, appearing in a wide variety of roles that ranged from the lyric to the dramatic. His larger-than-life showmanship, coupled with the brilliance and beauty of his voice, clearly moved the audience and awakened our emotions.

17212055_10211260713409184_9082967573641552565_o31685_1446329593795_3791698_n19477365_10211428419121000_2343947208576570889_o (1)

 

Laurel Kadouri , a Jewish woman who has dual citizenship with Israel and the USA, provided a clearly focused, refined direction that featured creative staging, breathtaking choreography, and effective media with subtle messages. All this was entwined with spectacular and whimsical props that kept the audience going from one surprise to the next. This talented woman graced the stage with folkloric Israeli and Middle Eastern Dance, as well.

19510556_10211390695417931_4405477435431827307_n

Simona Rasa elegantly sauntered across the stage in her genteel and delicate manner, a gorgeous woman who at first joined the production as a stand-in, but was so special in her own right that the Producer and Director honorably asked her to offer up her gifts to the show.

19477365_10211428419121000_2343947208576570889_o (1)

This prismatic show revels energy, tenderness, romance, and passionate throughout each and every member of the quintet, and ultimately in the final outcome of the production! “Pop to Opera” can be hired. Contact Producer Andrea Garofalo directly at 305-965-8431.

19510430_1452003688192127_6048501147191931897_n

***

photos: Anca Teodorescu, NIG & Facebook

 

 

19601058_1452080008184495_8462876501044368611_n

POP TO OPERA: Simona Rasa, Marcel Rasa, Marcela Rasa, Andrea Garofalo, Laurel Kadouri
***

De la O Sole Mio la Elvis şi muzica de pe Broadway, de la Traviata, La Vie en Rose şi Nessun Dorma, doi tenori şi o soprană, doi Români-Americani, Marcela şi Marcel(soră și frate) și un italian, Andrea,  rock the opera sau mai bine zis „Pop the Opera” in Florida de Sud.

,,Pop to Opera” este o producţie regizată de Laurel Kadouri care, împreună cu Simona Rasa, soţia lui Marcel, participă alături de solişti într-un spectacol fascinant. Am avut plăcerea, onoarea şi mai ales emoţia să-l văd pe scena Sunrise Civic Center în Florida de Sud.

Fondator și proprietar al drepturilor de autor al Spectacolului „Pop to Opera” încă din1994, Powerhouse Opera Singer, Andrea Garofalo și-a întregit producția recentă când a colaborat cu  Laurel Kadouri; regizor și dansator profesionist cu experiență îndelungată.

Pasiunea, dăruirea, talentul și umorul sunt infiltrate în fiecare piesă într-un spectacol care curge curat de la început până la sfârșit. Numerele de producție au fost realizate în italiană, idiș, spaniolă, franceză, ebraică și engleză. Marcela și Marcel cântă “Valurile Dunării” în română și engleză;  piesă cunoscută și sub numele de „Cântec Aniversar” – care, probabil, va fi inclusă în spectacol alături de alte lucrări românești.

A fost o reală plăcere să stau de vorbă cu toti membrii acestei producții și este o plăcere și mai mare să împart cu cititorii Curentului Internațional ceea ce am aflat despre „Pop to Opera”

Pentru Marcela Rasa, muzica, actoria și dansul au fost întotdeauna o mare parte din viața ei. Începând cu vârsta de 5 ani, a participat în diferite activițăți artistice în cadrul comunităților românești din Midwest, activități continuate apoi în liceu și colegiu, unde a obținut o diplomă în teatru. S-a mutat în Los Angeles unde a apărut în numeroase producții, filme independente, videoclipuri muzicale. Dragostea ei de a cânta și radiază atunci când își poartă publicul într-o lume parcă de curând descoperită. O femeie frumoasă a cărei voce largă și clară trece cu o uimitoare ușurință de la Broadway, “Phantom of the Opera”, la hit-uri de jazz (cum ar fi “I’ve got Rhythm” de Gershwin).

19575302_10211428411280804_7260397296170253070_o (1)

Marcel Rasa este “vocea unui înger” care acum câțiva ani cânta pentru pacienții din spitalele din SoFlo. Performanțele și vocea lui sunt transformative. Acest interpret talentat are totul, o voce romantică și senzuală cu inflexiuni jucăușe atunci când muzica își schimbă ritmul, totuși puternică și impunătoare când interesantele sale interpretări operatice o cer.Vocea lui Marcel se pliază perfect peste aura fermecătoare de “băiat american cu rădăcini românești”.

“Momentele cele mai pline de satisfacție ca artist de divertisment sunt acelea când stau de vorbă cu fanii mei după spectacole; când aceștia îmi spun că performanțele mele au făcut o schimbare pozitivă în viața lor”spune Marcel. Acum știu de ce este considerat de către spectatori “Cel mai încântător bărbat care a intrat pe scenă”

538344_10150973775830310_1656169039_n

O voce profundă, emoțională, un om fermecător care știe să stabilească o relație strânsă cu publicul, Andrea a emigrat în Canada când avea 17 ani. Andrea Garofalo a câștigat Premiul canadian CHIN Classical Music Awards. S-a înscris în Corul Capelei Sixtine de la Vatican unde și-a câștigat numele de  „Vocea de Aur”. Andrea a cântat cu mult succes la Compania de Operă Hamilton și a aparut într-o mare varietate de roluri, de la liric la dramatic. Cu o personalitate artistică puternică și cu o voce strălucitoare, impresionează audiența trezind emoții profunde.

31685_1446329593795_3791698_n

Laurel Kadouri, care este evreică și are dublă cetățenie Israeliană și Americană, a organizat un spectacol rafinat, concentrat, care a cuprins o scenografie creativă și o coregrafie deosebită; totul presărat cu mesaje subtile și surprize care au ținut publicul atent și implicat. Această femeie talentată a prezentat și câteva dansuri israeliene și orientale.

19510556_10211390695417931_4405477435431827307_n

Simona Rasa, soția lui Marcel, o româncă/italiancă a intrat pe scenă elegană,delicată, subtilă.O femeie frumoasă care inițial a participat la spectacole din culise; mai târziu a fost invitată să se alăture artiștilor pe scenă.

19477365_10211428419121000_2343947208576570889_o (1)

Un cvintet tandru, dinamic, romantic şi pasional. Exact aşa cum îi este muzica și dansul.

19510430_1452003688192127_6048501147191931897_n

(„Pop to Opera” poate fi angajat pentru diferite evenimente, pentru informații sunați la 305-965-8431)

Foto: Anca Teodorescu, NIG, Facebook

 

***

 

 

Prieteni Până la Capăt și Înapoi

Posted by Nuta Istrate Gangan On June - 15 - 2017

18839352_749339528524672_4249582570714375369_n

 

Chiar dacă poetul George Stanca a făcut parte din juriul concursului de poezie ,,Până la Capăt și Înapoi – Ioan Stratan” pentru mine, Izbiceniul, mai mult decât poezie, înseamnă Prietenie.

Prietenia aceea care se formează între oameni care s-au întâlnit pe aceeasi lungime de undă, radiofonică și nu numai, prietenie care dincolo de ecranul calculatorului, rezistă!
Poezia îşi poate purta festivalurile peste tot.
Prietenia însă rămâne  trăsătura de caracter a acelora care îşi potrivesc diferenţele ca să poată forma un întreg. Întregul despre care vorbesc astăzi, a început pe un site social și s-a definitivat în Izbiceni pe mal de Olt,  o localitate rurală care a avut, nu demult, o inimă cât Capitala.
 ***

De la Dori Lederer, în direct, de la Izbiceni via  Vila Nova de Portimao, Faro, Portugal:

„Festivalul de poezie “Până la Capăt și Înapoi-Ion Stratan” prima ediție desfășurată în cadrul Zilelor Culturii Izbicene, județul Olt. Organizatori: Centrul Cultural Tudor Gheorghe din Izbiceni condus de directorul Silvius Mihalcea Gabriel fondatorul Fundației Până la Capăt și Înapoi, în parteneriat cu Primăria Izbiceni avându-l în frunte pe domnul Primar Marian Gulie.
Festivalul s-a realizat după regulile tipice în urma unui concurs de poezie jurizat de:
GEORGE STANCA-SCRIITOR – Președintele juriului;
GEORGE SMARANDACHE-SCRIITOR, PREȘEDINTELE ASOCIAȚIEI CULTURALE CENTERINTERART ROMÂNIA – membru;
ANDREI NOVAC-SCRIITOR– membru.
Lista câștigărilor a fost afișată public :

Poeți cu volume publicate:
Marele Premiu: Dori Lederer
Premiul I : Andrei Pătraș, Adrian Păpăruz
PREMIUL II: Florina Sanda Cojocaru, Nicolae Dincă
PREMIUL III: Denisa Popa Curea, Aura Popa

Poeți care nu au publicat volume de poezie:

Premiul I: Nu s-a acordat
Premiul II: Flori Cristea, Monea Cornelia
Premiul III: Jianu Augustin, Relu Cazacu
Mențiune: Pandrea Rodica, Lavinia Bud.

Primiți de către generoasele gazde din Izbiceni: Primarul Marian Gulie și directorul Centrului Cultural, Silvius Gabriel Mihalcea, au participat la festivitatea de premiere concurenți și prieteni, invitați de onoare și oameni care iubesc și îmbrățișeză poezia, printre care Valeru Ciurea, etnolog, omul care a înmânat diplomele, Dan Vană, folkist, vocea care cântă și descântă poezia, George Smarandache, membru al juriului, Editura Hoffman prin reprezentantul ei de onoare, Dumitru Liiceanu și Ionel Cococi, meșteșugari declarați Monumente vii ale Patrimoniului Național, dar nu în ultimul rând cei care au visat alături de Silvius Mihalcea Gabriel la materializarea acestei întâlniri în cadrul unui festival al poeziei, Joiștii, prezenți acolo, toți,  fizic sau sufletește. Ideea unui festival al poeziei i-a venit într-o seară de joi în timpul emisiunii radiofonice Până la Capăt și Înapoi, celui care a inițiat și emisiunea și a reușit împreună cu Joiștii, iubitorii și susținătorii ei, să o păstreze vie în fiecare joi de-a lungul a 4˘ani, Silvius Gabriel Mihalcea. Putea fi numit fără niciun dubiu Festival al Prieteniei, însă cred că s-a căutat la rădăcina acestui vis: poezia, poezia a fost și este sămânța, tulpina, coroana și seva care a legat și leagă acești oameni cu suflete ce au fost prezenți în ziua de 27`mai 2017 la Izbiceni. Despre ei toți și despre fiecare în parte se va mai auzi cu siguranță, se  va mai auzi cât timp va trăi poezia, iar poezia va trăi!
Izbiceni a fost și este un leagăn al tradițiilor și al culturii, este acum și un leagăn al poeziei nu doar în vis ci și în realitate.
La mulți ani, Până la Capăt și Înapoi, La mulți ani, poezie! La mulți ani, Oameni!”

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors