Archive for the ‘Cultural’ Category

Frumusețea filosofiei daoiste

Posted by Stefan Strajer On March - 19 - 2017

Frumusețea filosofiei daoiste

Autor: George Petrovai

            Despre daoism am mai scris de câteva ori până acuma (vezi Cap. III din amplul studiu Filosofia chineză, respectiv textul intitulat Taoismul – filosofie și religie de rang imperial). Da, căci filosofia valoroasă se constituie în ghidul rațional-conceptual și moral-atitudinal al omului de pretutindeni, din totdeauna și pentru totdeauna. Cu atât mai mult atunci când vine vorba de gândirea chineză în general, de daoism în special, o filosofie contemporană cu cea antică greacă, ba în anumite privințe chiar devansând cu autoritate prima cugetare sistematică a Europei.

            Așa cum arătam în Filosofia chineză, asemănările frapante până la buimăcire dintre cele două mari și distincte capitole ale cugetării universale, nu pot fi explicate acceptabil decât prin prisma sincronismului cultural-artistic, mai bine spus ale inspirației și revelației specifice momentului istoric. Iar când afirm acest lucru, mai am în vedere atât surprinzătoarele coincidențe dintre piramidele faraonice, ziguratele asiro-babiloniene și monumentalele edificii ale aztecilor sau incașilor, cât și formidabilele apropieri dintre mitologia vechilor egipteni și cea polineziană, în ambele credințe astrul zilei fiind zeitatea supremă cu numele de Ra.

Revenind la oile noastre, adică la daoism sau taoism (în limba chineză „d” se citește „t”), încep prezentul text cu următoarele precizări:

1) Pentru Șerban Toader, remarcabilul traducător din chineza veche și comentator al cărții de căpătâi a daoismului, carte atribuită legendarului Lao Zi (traducerea a apărut în limba română în anul 1999 la Editura Științifică, Bibliotheca Orientalis, cu titlul Lao Zi – Cartea despre Tao și virtuțile sale), Dao De Jing este „un poem filosofic neasemuit” și „regele tuturor scripturilor”. Iar pentru Dinu Luca, excepționalul traducător și comentator al acestui poem filosofic (Lao Zi – Cartea despre Dao și putere, cu ilustrări din Zhuang Zi a apărut în anul 1993 la Editura Humanitas), „Dao De Jing a ajuns cel mai tradus text din lume după Biblie, numai în engleză apărând peste o sută de traduceri, aproximări sau parafrazări, cam una la un an și jumătate”. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că în anul 1788 ajunge în Europa prima traducere a acestei cărți, ea fiind opera unui misionar englez anonim, că în 1842 Stanislas Julien o traduce în franceză și că Victor von Strauss realizează în anul 1870 prima ei traducere în germană. La noi, ne informează D. Luca, prima traducere (după o versiune franceză, posibil după cea din 1842) datează din 1932, în anii 50 are loc a doua traducere după o versiune rusească (în nici una din cele două cazuri nu este menționat numele traducătorului), iar în anul 1992, cartea este tradusă de Tao Jianwen, Florin Brătilă și Dan Mirahorian.

N.B.: Mulți cărturari sunt de părere că cea mai tradusă carte după Biblie ar fi Imitatio Christi, fabuloasa creație atribuită călugărului Thomas din Kempis, carte apărută în românește sub numele Urmarea lui Hristos…

2) Piedicile, ne spune D. Luca, apar în calea traducătorului atât din pricina chinezei clasice (polisemia foarte extinsă a aproape fiecărui cuvânt, pluralitatea de relații gramaticale generate de una și aceeași particulă, numărul mare de variante grafice ale unui singur caracter, totala lipsă de orice punctuație), cât și din pricina textului (aproape incoerent, ambiguu și extrem de concis), fapt pentru care transpunerile în altă limbă sunt simțitor diferite de la un tălnăcitor la altul. Bunăoară, ele sunt lesne sesizabile la Dinu Luca și Șerban Toader încă de la prima din cele 81 de părți ale poemului (capitole pentru primul traducător, versete pentru celălalt). „Astfel/ întru totul lipsit de dorință,/ îi poți contempla ascunzișurile,/ întru totul aflat în dorință,/ îi poți contempla înfățișările” este traducerea lui Dinu Luca, pe când la Șerban Toader, aceeași frază are următoarea alcătuire: „[De aceea], cel ce nu are niciodată dorințe, îi va cuprinde taina, iar cel împovărat de dorințe îi va păzi hotarul [numai]”.

Însuși De, conceptul strâns legat de Dao, mai exact arta sau metoda care-i permite Suveranului „să asigure eficacitatea ritualurilor orientate către perpetuarea corespondențelor cu Cosmosul”, capătă la cei doi traducători români valențe diferite: Dinu Luca optează pentru „Putere” (este adevărat că tot el în Introducere menționează că, având înțelesul de „virtute” în sensul elanului vital bergsonian, conceptul De desemnează spontaneitatea tuturor lucrurilor), pe când Șerban Toader optează cu hotărâre pentru „Virtute”.

3) Neunitară (înglobează maxime, pasaje de sorginte mitică și materiale de proveniență târzie), cartea Dao De Jing, suntem înștiințați de Dinu Luca, „s-a cristalizat pe o perioadă ce se întinde pe parcursul mai multor secole, probabil în perioada 650-350 î.e.n., fiind fixată în scris abia la sfârșitul secolului trei î.e.n.”. Având numele tradițional Lao zi și pe cel canonic Canonul despre Dao și De, sinologii încă nu s-au pus de acord asupra datei la care a avut loc canonizarea textului Dao De Jing, respectiv ridicarea lui la rangul de carte clasică sau canon (jing). Potrivit tradiției, acest lucru s-ar datora împăratului Jing (156-141 î.e.n.) din dinastia Han de Apus (206 î.e.n.-23 e.n.), dar cert este că „denumirea de Dao De Jing a început să fie folosită extensiv abia în timpul dinastiilor Sui (581-618) și Tang (618-907)” (D. Luca).

În Însemnări istorice, marele istoric Sima Qian (145-90 î.e.n.) îi atribuie lui Lao Zi compunerea unui text în două părți, care ulterior au fost numite Dao Jing (Canonul despre Dao), respectiv De Jing (Canonul despre De). Ba mai mult, unii sinologi susțin cu probe destul de credibile că „ordinea în care erau așezate părțile avea o semnificație bine definită”, că, adică, plasarea la început a lui Dao Jing accentua dimensiunea metafizică a textului, dimensiune specifică școlii daoiste, în timp ce așezarea lui De Jing pe prima poziție, specifică școlii legiste, cea care „a preluat din daoism ontologia de care avea nevoie pentru a deveni o filosofie comprehensivă” (D. Luca), sublinia caracterul politic al cărții.

976629433

Structurarea textului în 81 de capitole sau versete este atribuită de tradiție lui Heshang Gong, personaj legendar despre care se presupune că ar fi trăit în timpul domniei lui Wen din dinastia Tan (202-157 î.e.n.), unul dintre primii și, totodată, unul dintre cei mai faimoși comentatori ai textului, autorul versiunii ce a circulat printre oamenii de rând. Din secolul al III- lea e.n. ne-au parvenit două variante complete, cea comentată de Heshang Gong și cea comentată de filosoful neodaoist Wang Bi (226-249), a cărui versiune a circulat în mediile literare și oficiale, precum și versiunea incompletă cunoscută cu numele de Xiang’Er.

Și cum „potrivit tradiției cărturărești a Chinei clasice, comentariul ocupă (…) cel puțin o jumătate din economia oricărei ediții la Dao De Jing” (Șerban Toader), iată de ce compatriotul nostru nu se abate de la regulă, ci își susține explicațiile cu suculentele comentarii ale lui Heshang Gong, în vreme ce Dinu Luca, cu un aparat critic-explicativ mult mai dezvoltat, recurge la comentariile lui Wang Bi și ale altor erudiți chinezi și europeni, dar mai cu seamă la subtilitatea și frumusețea nepereche a ilustrărilor din Zhuang zi, cu siguranță „cel mai poetic text al înțelepciunii chineze”.

4) Pentru a putea fi deosebit de daoismul filosofic, ale cărui texte fundamentale sunt, în chip tradițional, Dao De Jing, Zhuang zi și Lie zi, „extrem de sincreticul fenomen” (Luca) ce poartă astăzi numele de daoism religios, se originează în practicile șamanice și divinatorii ale vechilor chinezi, de-abia în secolul al II-lea e.n. el constituindu-se în religie organizată. Nu trebuie omis faptul că, pe lângă adorarea unui mare număr de zeități, inclusiv Lao Zi, în cadrul diverselor secte daoiste se studiază clasicele menționate mai sus și se practică alchimia, precum și complicate exerciții ce vizează longevitatea, ba chiar nemurirea.

Dar ce este în definitiv Dao (Tao)? Chiar din primul verset suntem înștiințați că „Tao poate fi rostit, [însă acesta] nu este Tao cel veșnic. Numele [său] poate fi numit, [însă acesta] nu este numele veșnic”. Iar în Scriptura Liniștii se spune: „Desăvârșitul Tao nu are formă: [el] s-a întrupat în Cer și Pământ; desăvârșitul Tao este nepărtinitor: [el] pune în mișcare Soarele și Luna [deopotrivă]; desăvârșitul Tao nu are nume: [el] hrănește ̕cele zece mii de ființe și lucruri̕ . Eu nu-i cunosc numele – mă străduiesc să-l numesc și îi spun Tao”.

Fac precizarea că prin ̕cele zece mii de ființe și lucruri̕ , în taoism se desemnează infinitatea lumii înconjurătoare (fie – uneori – totalitatea cosmică, fie – alteori – numai ființele vii sau exclusiv ființele umane/poporul) și că Unu indică unitatea, ansamblul. Adică, la fel ca în filosofia antică greacă, el este tot un principiu fundamental-ontologic, dar un principiu mai puțin înzestrat din punct de vedere gnoseologic și axiologic ca Unul grecesc. Raportul dintre Unu și Tao ne este dezvăluit de comentariul lui Heshang Gong din Versetul XIV: „Dacă omul poate pătrunde Unul, ce viețuia la începuturi, se va chema că a înțeles rânduiala lui Tao”. Versetul XVI ne lămurește cum stă treaba cu rânduiala: „Redobândirea vieții” se cheamă rânduială, iar a cunoaște rânduiala se numește „a fi luminat”.

Dar luminat nu poate să fie decât omul smerit, iertător, modest și cumpătat, adică acela care, prin redobândirea naturii primare (xing), pe care Zhuang Zi o consideră egală cu „temelia vieții”, se prezintă înaintea semenilor aidoma lemnului neprelucrat (pu): „̕ Lemn nelucrat̕ vrea să spună ̕trunchi ce n-a fost încă despicat̕ – înlăuntru ascunde spirit, iar pe dinafară este lipsit de strălucire” (Heshang Gong). Acesta, ne spune taoismul, este Omul Sfânt, acel om care dobândește natura lui Tao prin biruirea egoismului și care ascultă sfatul înțeleptului de a se preschimba cu fiecare zi în vid prin alungarea emoțiilor și dorințelor (Versetul XV). Iar următorul verset ne face cunoscut că vidul este „trupul” lui Tao și că Tao este „adevărul ultim, unitatea nediferențiată, nemișcarea și netulburarea”.

Vasăzică, Tao este neființa și originea Universului în calitate de „suflu originar” (Yuan qi), din care s-a zămislit ființa (cuplul Yin-Yang). La rândul lor, Yin și Yang au zămislit „suflul limpede” (Cerul), „suflul tulbure” (pământul) și „suflul îngemănat” care-l caracterizează pe om.

Lao Zi ne dezvăluie în Versetul XL: „Ființele aflate sub Cer se zămislesc din ființă, iar ființa se zămislește din neființă”. Aceasta fiind filiația plăsmuirii, iată de ce Zhuang Zi afirmă în Cap. 22 din scrierea Înțelepciunea călătorește spre nord: „Eu pot să înțeleg că neființa există, dar nu și că neființa nu există”.

Neființa (wu) „nu are formă sau înfățișare, nu are culoare, sunet, gust sau miros, nu are început și sfârșit, nu se află sus sau jos, înăuntru sau afară, nu cunoaște binele sau răul”. Pe scurt, neființa este vidul desăvârșit, fapt pentru care ea nu poate fi numită. Cu toate astea, pentru a-și face cunoscută învățătura, Lao Zi a numit-o Tao!

Neființa (wu) este reprezentată prin simbolul wuji, iar ființa (you) este reprezentată prin simbolul taiji. Întrucât vidul, una din însușirile fundamentale ale lui Tao, ascunde în sine „pivotul nașterilor” (Versetul VI), taiji se naște din wuji și se reîntoarce la wuji. Tao, prin urmare, nu înseamnă inexistență, ci non-manifestare. În plus, neființa atotcuprinzătoare și omnipotentă se cheamă desăvârșita armonie dintre suflurile/principiile Yin și Yang.

Iată, potrivit taoismului, cele zece însușiri esențiale ale lui Tao: vidul (etern și nemărginit, totul purcede de la vid și se reîntoarce la vid), imanența, netulburarea (natura primordială a lui Tao, care în alți termeni se cheamă puritate și nemișcare – puritatea corespunde Cerului, iar nemișcarea corespunde Pământului), nonacțiunea (nu semnifică lipsa acțiunii, pasivitatea sau nihilismul, ci acțiunea desăvârșită, adică aceea care întotdeauna este sortită izbânzii), neîntinarea (Tao este permanent pur), deplinătatea (Tao este etern nepreschimbat), simplitatea (întotdeauna Tao este simplu și firesc), pacea (lipsa dorințelor), blândețea și moliciunea (sub Cer, ceea ce este moale și slab, învinge ceea ce este dur și puternic), nelupta (Tao își desăvârșește lucrarea fără a lupta sau a se împotrivi firii lucrurilor). Când toate aceste însușiri, ne spune Șerban Toader, sunt încorporate în om, ele „poartă numele de virtuți ale lui Tao (De)”!

Dar în Versetul IX ni se aduce la cunoștință că „excesul, lăcomia, preamărirea și trufia sunt potrivnice lui Tao” și că „desfătarea nemăsurată este urmată de-ntristare” (Heshang Gong).

În concluzie, Tao este pretutindeni prezent, de la metoda de guvernare și până la sensul direct de cale sau drum. Zhuang Zi ne asigură că este atât de răspândit, încât „nu e loc în care să nu se afle”, până și „în balegă și scârnă”…

În triada Cer-Pământ-Om, hiba aparține în totalitate omului, îndeosebi atunci când acesta are calitatea de Suveran. Da, căci dacă există un Tao al Cerului și unul al Pământului, se poate vorbi doar de un Tao al Omului Sfânt, singurul în măsură să guverneze eficient și armonios (Versetul XIX: „Cârmuirea desăvârșită se înfăptuiește numai prin mijlocirea lui Tao), altfel spus să procedeze în conformitate cu suprema înțelepciune a Versetului XXV: „Omul să urmeze pilda Pământului, Pământul să urmeze pilda Cerului, Cerul să urmeze pilda lui Tao. Tao lucrează prin el însuși”.

Vasăzică, neîntrerupta punere în corespondență a sferei cosmice cu cea umană se poate realiza numai printr-un Tao al oamenilor, norma etică de origine cosmică, „structurată și manifestă într-un set de atitudini și însușiri pe care numai omul ideal, omul ales, îl stăpânește cu desăvârșire, dar la care fiecare trebuie să aspire” (Dinu Luca).

În final, câteva caracteristici ale gândirii chineze în general, ale taoismului în mod deosebit: laconismul exprimării situează aceste scrieri în vecinătatea ermetismului, de unde tulburătoarea și neîncetata fascinație exercitată asupra cititorului; în locul dialecticii opoziției și conflictului din gândirea europeană, gândirea chineză impune o dialectică a complementarității, în cadrul căreia „Yin și Yang realizează (…) împreună un binom în care paritățile inverse se reunesc, pe baza logicii duale a coexistenței și alternanței” (D. Luca); Dao De Jing ne prezintă două din temele favorite ale taoiștilor: „Coexistența și alternanța contrariilor” și ”Conflictul dintre esență și aparență” sau relativitatea cunoașterii.

Dar iată și câteva cugetări taoiste, realmente irezistibile prin concizie, simplitate, subtilitate și claritatea adevărului pe care-l găzduiesc: „Cine știe nu spune, cine spune nu știe”; „Cine își dă seama de propria prostie e departe de a fi prost, iar cine pricepe că e cu totul dezorientat nu e chiar atât de dezorientat” (Zhuang Zi în lucrarea „Cerul și pământul”); „Un câine nu este bun pentru că știe să latre, iar un om nu este vrednic pentru că e bun de gură” (Zhuang Zi în „Xu Wugui”); „Cel știutor nu se arată învățat, iar cel care se arată învățat nu este știutor” (Versetul LXXXI).

Tot taoiștii ne explică în felul lor fermecător de lapidar ce înseamnă a ști: „A ști dar a te crede neștiutor este cel mai bine; a nu ști dar a te crede atotștiutor este o adevărată boală”.

(Sighetu Marmației, 12-15 martie 2017)

Temporal și temporar în America – Impresii de călătorie (I)

Posted by Stefan Strajer On March - 19 - 2017

Temporal și temporar în America – Impresii de călătorie (I)

Autor: Viorica Pop (Făgăraş)

 

Departe de entuziasmul tinereții, dorul de ducă își asumă despărțiri și redescoperiri într-o lumină mai puțin strălucitoare, dar tot pe cărarea destinului. La mijloc de ianuarie, 2016, trăiam în avion semnficația zilei care deschide cultural noul an românesc, în ciuda unor zvârcoliri vremelnice…

Dimineața, în grădina gazdelor, au apărut trei păsări printre veverițe și ramuri dezvelite: una roșie (pasărea Ohio), una cu pene galben-aurii și a treia, cu pene albastre. Doamne, am zis, culorile tricolorului nostru! … Căutam o împăcare în memoria afectivă, cu riscul plonjării pe planuri simboloce: „Omul se naște, deja, prăbușit în istorie, pregătit să depindă de ea, nu mai trece, nici copil, printr-o perioadă preistorică” (O: Paler). Așadar, „un deșert pentru totdeauna”… Apoi: „…în eternitate nimic nu curge, totul e prezent” (Sf. Augustin). Să fi avut și Oscar Wide dreptate când afirma că omul se naște rege și moare în exil?… (Fie și într-un exil temporar?) Încercăm o terapie, tot temporară, cu umorul, care temperează nostalgiile: George Topârceanu traducea parodic un vers din „Rondelul de adio” al lui Haraucourt – „A pleca înseamnă a muri puțin” – prin „Când mori parcă pleci nițel”…

-\\-

Paradoxurile nu încetau să apară. Într-o seară, invitația gazdelor la cazino ne făcea spectatori pe o schiță din roata norocului. Nu ne puterm imagina cât de repede curgeau dolarii pe …Apa Sâmbetei!…

-\\-

Citeam „pe sticlă” reclame comerciale românești: „Angajăm vânzătoare înghețată”; „Lapte crud muls direct de la producător”; „Frigide cu două uși”; „Roșii Spania culese de români”… Formula lui Euclid de la sfârșitul unei demonstrații – „Quod erat demonstrandum” ne făcea să ne întrebăm, nu pentru prima dată, „Unde ești, Caragiale?”. Ne-am amintit instantaneu de un exemplu scăpărător al lui Philippide, prin care preciza importanța exprimării corecte: „Una e să spui Am găsit o capră în trandafiri și alta, Am găsit-o capră în trandafiri”. Ce ți-e și cu simțul lingvistic într-o lume pragmatică, în care nu emoția, ci scopul contează. Mai ales când e și „cratima” la mijloc!…

-\\-

Afară ninge. Aici parcă ninge din tastele calculatorului, nu din cerneala albă a cerului așternând peste lume fulgi de mister. La căldura șemineului de la o fermă pomicolă, priveam livada de meri de pe coama dealului de un alb pufos. Ningea ca în Transilvania. Pe un mare ecran tv, o veveriță alerga nestingherită printre coloanele de marmură de la Casa Albă, în timp ce președintele american și premierul Canadei țineau o conferință de presă. Era un an electoral și ne gândeam că în America ai libertatea de-a candida și libertatea de-a muri de foame. La noi…„e putred mărul, spunea cândva poetul”…

-\\-

O adiere de sfințenie venea de la mormântul maicii Alexandra (prințesa Ileana, sora regelui Mihai) din incinta Mănăstirii Ortodoxe Române „Schimbarea la Față” (Pennsylvania), în vrame ce din biserică răsuna slujba ortodoxă, dar, în întregime în limba engleză! „O tempora, o mores!”…

Ne-am mângâiat cu răspunsul la o invitație trimisă de starețul-ctitor al Mănăstirii „Înălțarea Domnului” de lângă Clinton (Michigan): „Regretul de-a nu ajunge la marea sărbătoare a Mănăstirii nu va umbri bucuria de-a ne simți ocrotiți de sporul duhovnicesc pe care-l dăruiți inimilor noastre. Ne vom împărtăși cu el în 21 februarie, cănd, grație prietenilor noștri din Parma (Cleveland) sperăm să auzim clopotele înfrățite cu vibrația celor de la Sâmbăta (Făgăraș), unde ați ostenit ani buni”…

10

Foto. Manastirea “Inaltarea Domnului” din Clinton, Michigan

Veneau înspre noi cuvintele despre mănăstirea făgărășeană, din „Pagini alese” de N: Iorga: „Pornim iute, pentru a întrece căderea pripită a serii, către pădurea care ascunde schitul brâncovenesc. Străbăteam miriști, lanuri de cartofi, cucuruze semănate în pământul lutos, destul de sărac. Munții stropiți de nea se înșiră în fund, hotar de țară și desărțitor al aceluiași neam. La dreapta, în urmă, se ascunde Drăgușul, iar în stânga, turnuri albe mici, arată unde e Pojorta, apoi Lisa și Breaza, în fund, sub codru. Trei piscuri albe se înfundă rotunjit făcând ceea ce cheamă Fundul Sâmbetei. De o parte și de alta vârfurile ce urmează într-o uriașă platoșă de păduri, în care, de la fagii, mestecenii, paltinii verzi, bradul negru duce la culmile de o albeță aspră. Drept sub colțul alb al Pietrei Roșii, în marginea soborului împărătesc al munților, între copacii deși, printre care spumegă într-o nevăluire zgomotoasă două râuri de munte ce stropesc cu apă înghețată întreaga pajiște semănată cu acele brândușe plăpânde, vezi dărâmăturile schitului. Un turn fără vârf se fărâma deasupra unei clădini cu pridvor și tindă, încinse de linii zimțuite. Copacii subțiratici cresc pe zidul măcinat și-i acoperă cu pietate goliciunea părăsită”…

Azi Mănăstirea e cetate, asediată adesea de localurile din jur. La Mănăstirea ortodoxă de lângă Clinton un fior, de întrebare persista: Cum a reușit Arhitectul Divin o așa asemănare de peisaj cu aceea din Munții Făgărașului? Uimirea se topea în supărarea starețului din cauza dezbinărilor dintre români. La pecare, i-am lăsat un mesaj:

„De vor rugina s-o așeze-n clopot

Cu ura răspândită-n roata lumii,

În opinteli deșarte zac nebunii,

Pe când în noi credința vine-n ropot.

Din stropii ei ne-mpărtășim, Părinte,

Știind că tu pe Cruce încă sângeri;

Să ningă-n noi cu aripi moi de îngeri,

Să vindeci rănile-n Potire Sfinte”…

-\\-

Prin ploaia din parc („Plouă, plouă,plouă/ Vreme de beție/ Să asculți pustiul,/ Ce melancolie,/ Plouă, plouă, plouă”), simțeam că niciodată Bacovia, cel pătruns de poezia americanului A. Poe, n-ar fi putut trăi aici… Un catren se năștea în peisaj: „Peste drum, o casă retrasă, de gay/ În spate c-o uitată sinagogă,/ O ușă neagră, ca de la morgă,/ Atârnă plângând într-un tei…” Noroc cu ospitalitatea româneacsă a gazdelor noastre, Aurelia și Adriana Trâmbițaș !…

-//-

Vizita în Amish Country, în compania prietenilor, familiile Borzea și Stoia, echivala cu o întoarcere în copilăria din satul cu turnuri albe de biserici și case de bârne, văruite în albastrul vinețiu al Munților Făgăraș. Coboram într-o istorie care se încăpățâna să încremenească în bărbile lungi și pălăriile cu boruri largi sau în coamele cailor și tălpile desculțe ale tinerilor. Văzându-le însă magazinele si restaurntele, ne-am amintit de observația scriitorului Octavian Paler despre Sămănătorism: „un leșin de târgoveți care suspină după viața la țară, bându-și cafeaua la oraș.” Vinul și mâncarea, la restaurantul „amych” îți erau servite cu aer de metropolă! („Sic transit gloria mundi”)…

-//-

Popasuri într-o călătorie prin America se ivesc peste tot: la biserici, biblioteci, muzee, Niagara, Canioane, oaze, țârmuri de ocean, baruri, restaurante, spectacole, degustări de vinuri în preajma Niagarei…

Un popas spiritual a fost pentru noi casa de lângă Detroit a bucovineanului Ștefan Străjeri, directorul „Curentului Internațional”, străjer al identității românești în pluralismul american. Te întâmpină firesc, cu mireasma brazilor care îi străjuiesc locuința. Dincolo de interpretările de azi despre „spațiul mioritic”, constați, cunoscându-i familia, că omul și locul se armonizează. Din casa modernă, ospitalieră, nu lipsesc amintirile Bucovinei. Ne-a dăruit cartea „Românii americani de la Marile Lacuri”, cu subtitlul „Peste o sută de ani de prezență românească în statul american Michigan”. Emoția de-a ține în mână un volum cu peste 600 de pagini pornea de la coperta în dimensiuni albastre pe orizontală și verticală: întinderi de ape unite, prin zgârie-nori, cu albastrul cosmic. Simnțeam că suntem într-un pridvor al casei din Bucovina privind cu mâna streașinâ la ochi spre o altă lume.

Fata Spate

Ce vor fi căutat cu mai bine de 100 de ani în urmâ românii aici și ce vor mai fi căutând astăzi? Amintirea că și bunicul dinspre mamă a lucrat 10 ani în America mi-a stârnit, în scurtul răcaz al vizitei, curiozitatea de-a citi un capitol, din partea a doua, despre cauzele emigrării românești. Situația economică, psihoza colectivă (întreținută și amplificată de ghidurile de emigrare), spiritul de imitație, sustragerea tinerilor din perioada interbelică de la serviciul militar au dus la conturarea unei psihologii colective: incertitudini asupra viitorului, sentimentul de înstrăinare, atitudinea localnicilor față de imigranți…

Viorica Pop in vizita

Foto. Ştefan Străjeri , Lucica Borzea, Viorica Pop, Doina Popa, Vasile Pop, Irimia Borzea 

Fără pretenția unei prgătiri de specialitate, curiozitatea, anunțată și de titluri, persista, dar trebuia să mai aștepte până la întoarcerea acasă. Aveam totuși în mâini o monografie „stejar-străjer”, cu ramuri într-un orizont al cunoașterii și al trăirii. Desigur, „verba docent, exempla trahunt”: familia românului Ștefan Străjeri e un exemplu de patriotism autentic!

Ziua îndrăgostiţilor la „Graiul Românesc” din Windsor – Canada

Posted by Stefan Strajer On March - 12 - 2017

Ziua îndrăgostiţilor la „Graiul Românesc” din Windsor – Canada

Autor: Doina Popa (West Bloomfield, Michigan, USA)

 

În acest început de primăvară îndelung așteptată, Asociația Culturală „Graiul Românesc” din Windsor, Ontario, Canada vine din nou cu inițiativa de a organiza un cenaclu literar. De data aceasta, este aleasă o zi frumoasă de duminică cu o semnificație potrivită temei și structurii cenaclului „Mihai Eminescu, poet al iubirii” și anume, ziua de Valentine’s Day, această sărbătoare nord-americană ce s-a răspândit în întreaga lume, prinzând mlădițe pe rădăcinile Dragobetelui nostru strămoșesc. Locația aleasă, ambianța plăcută oferită de cei doi tineri români amfitrioni ai cafenelei, pe care de acum înainte o putem numi „literară”, colectivul primitor al „Graiului Românesc” și invitații speciali ai reuniunii, au contribuit la crearea unei atmosfere de comunicare călduroasă și a unui spirit poetic atât de necesar întâlnirii. Doamna Emilia Matei, președinta asociației, deschide programul cenaclului prezentând auditoriului tema întâlnirii cât și pe d-na conf.univ.dr. Anca Sîrghie de la   Universitatea „Alma Mater“ din Sibiu care a venit, ca de obicei, pregătită cu un material foarte frumos, o expunere nuanțată original a poeziei de dragoste eminesciene. Conferința dânsei s-a intitulat L’amor che move il sole e l’altre stele în poezia lui Mihai Eminescu. Trimiterea din titlu se face la versul cu care Dante Alighieri încheia capodopera sa Divina comedie, iubirea fiind definită ca forță ce guvernează întregul Univers. Reproducem aici câteva fragmente din expunere: „De la Sapho în antichitatea elină la Petrarca divinizându-și iubita la fel de intangibilă, ca și aceea a trubadurilor în Evul Mediu francez, în sonete intitulate Il canzoniere, cu poezii scrise în timpul vieții donei Laura, dar și după moartea ei, dragostea a constituit o dimensiune perenă a literaturii universale. Așa cum o regăsim apoi la Shakespeare, cu doamna în negru cea misterioasă din sonete, iubirea a înflăcărat sufletele multor creatori. În veacul său sensibil la vibrația frumosului, Goethe, care a fost inspirat de Lotte și de alte vreo 10 muze, convins că „etern femininul ne-nalță-n tării”, sau Schiller și Lenau, până la Byron, Pușkin și Lermontov, romanticii au considerat iubirea o temă fundamentală.

1

Mihai Eminescu, care luase în stăpânire tot ce creaseră esențial înaintașii lui din țară și din străinătate, a realizat prima adevărată revoluție a viziunii asupra modului cum se exprimă iubirea în versuri și totodată asupra metaforei. El va ajunge la complexa formulă metaforică de „farmec dureros”, o nuanțare nemaiîntâlnită până la el în poezia românească, exprimată printr-un atât de concis oximoron. „Ea privi atunci în jos,/ Trece mâna pe la tâmple,/ Iară inima-i se umple/ De un farmec dureros.” (Povestea teiului). Poetul concentrează la extrem formularea definitorie a iubirii, redusă la doar două cuvinte, fie „suferință dulce” sau “dulci otrăvuri”, dar aceste cuvinte spun totul.” Conferențiara a răspuns întrebării Cum portretizează poetul Eminescu femeia iubită?, o întrebare-cheie, pentru care a luat un reper antitetic îndepărtat, pe Francesco Petrarca, poetul Renașterii italiene care a modernizat modul de a privi iubirea în lirica europeană. „Chipul alesei lui este superlativizat prin comparația cu zeițele cele ascunse privirii umane și astfel Laura cea smerită, făptură unică între pământeni, întrece orice închipuire: „nu le-am văzut zeițele cum umblă/ dar ea, mergând, pășește doar pe lut./ Și totuși, jur pe cer, făptura-i rară/ cu nimeni și nimic nu se compară…”. Romanticul român, își găsește termenii comparației mai ales în peisajul naturii plaiului mioritic. În frumoasa elegie Atât de fragedă albul imaculat al florii cireșului devine simbolul sensibilității iubitei: „Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireș,”. Poetul simte nevoia să o înalțe pe femeia visurilor sale, sacralizând-o aidoma trubadurilor medievali: „Și ca un înger dintre oameni/ În calea vieții mele ieși.” Delicata ei ivire lasă bărbatului impresia unei apariții onirice: „Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior,/ Și de la creștet până-n poale/ Plutești ca visul de ușor.” În mod evident, Mihai Eminescu dispunea de un întreg arsenal de instrumente poetice ale portretizării, căci el trimite la splendoarea sculpturală a frumuseții feminine întruchipate de antici, portretul adoratei completându-se la fiecare strofă cu noi elemente: „Din încrețirea lungii rochii/ Răsai ca marmura în loc/ S-atârnă sufletu-mi de ochii /Cei plini de lacrimi și noroc.” Apariția ei aduce în viața bărbatului“noroc”, un concept suculent ca semnificație, însemnând fericirea hărăzită pământenilor, căci în existența lor trecătoare „Norocul vă petrece” cum se preciza concluziv în Luceafărul. Nu putea lipsi din spectrul domeniilor explorate de Eminescu nici basmul folclorului românesc, în care mireasa este simbolul frumuseții feminine: „O, vis ferice de iubire,/ Mireasă blândă din povești,/ Nu mai zâmbi! A ta zâmbire/ Mi-arată cât de dulce ești,” Idealul eminescian de frumusețe feminină este Ileana Cosânzeana hărăzită a fi mireasa lui Făt Frumos, erou pe care poetul îl invocă în balade ca Făt Frumos din tei. Metaforic, fata adorată este „Mireasa sufletului meu!”, ea învăluindu-l cu farmecul seducător, „Cu-a gurii tale calde șoapte, /Cu-mbrățișări de brațe reci.” Antiteza între cele două epitete „calde/reci” produce un efect emoțional puternic. Portretizarea culminează cu invocarea sacralizantă a Fecioarei: „Și-o să-mi răsai ca o icoană/ A pururi verginei Marii.”

Femeia iubită este o „floare albastră” cu păr de aur, adusă probabil din romantismul german, dar adaptată la natura românească unde floarea de nu-mă-uita are această culoare. Spre mirificul decor, cu „codri de verdeață” unde „izvoare plâng în vale”, își cheamă poetul aleasa sufletului și atunci când titlul poeziei este el însuși un îndemn, Lasă-ți lumea ta uitată, în care portretul feminin se completează cu o altă podoabă, menită să-i sublinieze frumusețea, anume părul, prezent în Cântarea cântărilor, sublimul poem al dragostei lăsat de antichitate, de la care aș avansa până la frumoasa Tamara din poemul Demonul, unde părul se revarsă în plin dans într-o imagine magistral conturată de Lermontov. La Eminescu descrierea podoabei capilare se face în termeni familiari, pe un ton de șăgălnicie, menit, ca și în Floare albastră, de altfel, să-i evidențieze în treacăt rolul e a fascina. „Părul tău ţi se desprinde/ Şi frumos ţi se mai şede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde, /Nime-n lume nu ne vede.” Ferestre ale sufletului, ochii vor completa portretul feminin eminescian, iar efectul este unul angelizant: „Ochii tăi sunt plini de milă,/ Chip de înger drăgălaş.” Epitetul „drăgălaș“ estompează aura sacralizantă a imaginii în favoarea tumultului de viață pe care ea, fata îndrăgită, îl poartă. Privirea adoratoare a bărbatului se identifică cu oglindirea chipului ei în lamura apei: „Ce priveşti zâmbind în unde?/ Eşti frumoasă, se-nţelege. (Lasă-ți lumea ta uitată)

DSC_0644(4)

Foto. Prof.univ.dr. Anca Sirghie 

El, bărbatul versurilor erotice eminesciene, este mai întâi portretizat spiritual în Floare albastră, nu fizic, întrucât ea, „Mititica”, îl percepe ca spirit gânditor, preocupat de tainele cosmosului și ale istoriei. În poezia Făt Frumos din tei apare și conturul fizic al eroului masculin, care se conformează prototipului folcloric: „De murmur duios de ape/ Ea trezită-atunci tresare,/ Vede-un tânăr, ce alături / Pe-un cal negru stă călare.// Cu ochi mari la ea se uită,/ Plini de vis, duioşi plutind,/ Flori de tei în păru-i negru/ Şi la şold un corn de-argint.// Şi-ncepu încet să sune,/ Fermecat şi dureros -/ Inima-i creştea de dorul/ Al străinului frumos.” Un interesant prototip erotic masculin este acel „Zburător cu negre plete”, așteptat cu ardoare de prințesa îndrăgostită, rostind ritualic chemarea: „vin la noapte de mă fură”. (Călin-file din poveste)

Peisajul eminescian al iubirii are componente inedite, particularizante, căci nici în viziunea lui D. Anghel, Bacovia, Blaga sau a lui Arghezi ele nu se regăsesc cu o asemenea picturalitate romantică. O constantă a versurilor erotice eminesciene este codrul, protector al îndrăgostiților. Deschis hiperbolizărilor de tip romantic, Eminescu atribuie codrului însemnele unei suveranități împărătești în Povestea codrului, în care nu lipsește nimic din grandoarea și strălucirea ritualică a vieții la curtea Măriei Sale: „Împărat slăvit e codrul,/ Neamuri mii îi cresc sub poale,/Toate înflorind din mila/ Codrului, Măriei Sale.” Chemarea la dragoste conturează un ideal de puritate, identificat cu însăși vârsta de aur a vieții omului, copilăria:” Hai şi noi la craiul, dragă,/ Și să fim din nou copii,/ Ca norocul şi iubirea/ Să ne pară jucării.” Motivul norocului, identificat cu fericirea pământeană, se regăsește în multe versuri erotice eminesciene, inclusiv în finalul poemului Luceafărul, cu funcție identificantă pentru condiția de ființă trecătoare a Cătălinei: „În cercul vostru strâmt de legi/ Norocul vă petrece”. Cu alte cuvinte, norocul este căldura sufletească, hărăzită dosr oamenilor și refuzată altora.

Dintre arborii peisajului poetic eminescian, cel mai încărcat de sacralitate este „teiul sfânt”, care ocrotește în poezia Dorința cu mireasma lui învăluitoare pe îndrăgostiți: „Adormind de armonia/ codrului bătut de gânduri/ Flori de tei deasupra noastră/ or să cadă rânduri, rânduri.” Poetul închipuie florile de tei troienindu-se deasupra iubiților fericiți. Nelipsit în scenariile eminesciene, teiul personificat este simțit ca o pavăză ospitalieră de către îndrăgostiți abia sosiți:”Și pe teiul nostru întreabă,/ Cine suntem? stau la sfaturi;/ Eară gazda noastră zice/ Dându-şi ramurile -n lături:/ O priviţi-i, cum visează/ Visul codrului de fagi,/ Amândoi ca într-o poveste…/Ei îşi sunt aşa de dragi!” Teiul veghează primii pași făcuți de cei doi tineri prin împărăția silvestră necunoscută lor, în care ei intră ca într-un eden terestru purificant. Din universul acvatic, izvoarelor și râurilor li se adaugă lacul, ca marea să-l fascineze pe poet în perspectiva morții din Mai am un singur dor. În erotica eminesciană, iubirea este arar un fapt împlinit, ci se proiectează ca vis ori ca visare, cum se întâmplă în poezia Lacul, cu un debut optimist, speranța având un corespondent în cromatica decorului: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă.”

Chemarea la dragoste va fi urmată de un întreg ritual al iubirii, proiectat de îndrăgostit: „Vom sări în luntrea mică/ Îngânați de   glas de ape/ Vom lăsa din mână cârma/ Și lopețile să-mi scape” sau “Şi mi-i spune-atunci poveşti/ Şi minciuni cu-a ta guriţă,/ Eu pe-un fir de romaniţă/ Voi cerca de mă iubeşti.. Şi de-a soarelui căldură/ Voi fi roşie ca mărul,/ Ți-oi desface de-aur părul/ Să-ți astup cu dânsul gura”… Există o sfială a trecerii peste pragul platonismului, marcată prin modul condițional-optativ al formulării, ca semn al decenței, care sigila relațiile între îndrăgostiți: „De mi-i da o sărutare,/ Nime-n lume n-a s-o ştie,/ Căci va fi sub pălărie -/Ş-apoi cine treabă are!” Manifestarea iubirii în viziune lui Eminescu rămâne o taină, dezvăluită numai naturii, nu unor martori curioși. Înflăcărarea iubirii crește odată cu evoluția în viața naturii, unde se înnoptează: „Când prin crengi s-a fi ivit/Luna-n noaptea cea de vară,/ Mi-i ţinea de subsuoară,/ Te-oi ţinea de după gât”. Ca regină a nopții și a dragostei, Luna îi conduce din înaltul cerului spre sat. Este o tipică idilă eminesciană în care crengile copacilor se întind ocrotitoare spre cei ce se iubesc: „Pe cărare-n bolţi de frunze,/Apucând spre sat în vale,/ Ne-om da sărutări pe cale, / Dulci ca florile ascunse. // Şi sosind l-al porţii prag,/ Vom vorbi-n întunecime:/ Grija noastră n-aib-o nime, /Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?// Înc-o gură – şi dispare…//Ca un stâlp eu stam în lună!/ Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare!” Iată apogeul erotic visat de poet, regăsit și în finalul poeziei Sara pe deal: „Ne-om răzima capetele unul de altul/ Și surâzând vom adormi sub înaltul/ Vechiul salcâm. Astfel de noapte bogată/ Cine pe ea n-ar da viața lui toată”. Există în erotica eminesciană o măsură temporală, evoluând de la clipă la oră („O oră să fi fost amici / să ne iubim cu dor/ S-ascult de glasul gurii mici/ O oră și să mor”) și ajungând la “o noapte bogată”.

Ce ars amandi fără egal în creația eminesciană apare în dialogul Cătălin-Cătălina din Luceafărul prea puțin realizăm astăzi: „Şi ochii tăi nemişcători/ Sub ochii mei rămâie…/ De te înalţ de subsuori/ Te-nalţă din călcâie;// Când faţa mea se pleacă-n jos,/ În sus rămâi cu faţa,/ Să ne privim nesăţios/ Şi dulce toată viaţa;// Şi ca să-ţi fie pe deplin/ Iubirea cunoscută,/ Când sărutându-te mă-nclin,/ Tu iarăşi mă sărută.” Și nu întâmplător, idila în decor sepulcral din finalul poemului rezonează perfect cu decenta exprimare a sentimentului specifică poeziei din secolul al XIX-lea românesc, în care latura sexuală a iubirii era eludată, ca astăzi să fie supralicitată. Mărturisirea lui Cătălin înalță sentimentul iubirii pe culmile absolutului omenesc: „- O, lasă-mi capul meu pe sân,/Iubito, să se culce/ Sub raza ochiului senin/ Şi negrăit de dulce; //Cu farmecul luminii reci/ Gândirile străbate-mi,/ Revarsă linişte de veci/ Pe noaptea mea de patimi.//Şi de asupra mea rămâi /Durerea mea de-o curmă,/ Căci eşti iubirea mea dentâi/ Şi visul meu din urmă.”Nu am găsit nicăieri în literatura română un asemenea punct înalt al exprimării idealului erotic, dragostea fiind sentimentul care poate alunga durerea, identificată cu însăși existența omenească, părând metaforizată ca „noapte a patimilor”. O acoladă deschisă între prima iubire și visul din urmă cuprinde în ea împlinirea sufletului uman în speță. Iată absolutul pe care Dante Alighieri îl formula în versul final al Divinei Comedii, dar pe care Eminescu îl raportează la existența omului. Interesant este că până și în elegiile sale erotice, mult mai numeroase și mai   izbutite artistic decât idilele, Eminescu are aceeași perspectivă a absolutului. Iubirea poate izbăvi ființa umană de uitare, de moarte. În atât de populara elegie Mai am un singur dor meditația poetului sfârșește cu un reproș făcut femeii care nu i-a împărtășit sentimentul: „Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt, /Și noaptea candela s-aprinzi/ Iubirii pe pământ.” Definiția dragostei ca „farmec sfânt” nu conduce spre ideea religioasă, exprimată în versurile din Rugăciune, ci ea este susținută de puterea ancestrală a trăirii, venind spre el de la moși și strămoși, așadar configurându-se astfel o altă dimensiune a absolutului:” Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Și plini de suferinți,/ Ce mi-i lăsară din bătrâni/ Părinții din părinți.” Numai o iubire de o asemenea forță poate eterniza chipul muzei sale, trecând triumfală peste umbrele secolelor viitoare: „Dându-mi din ochiul tău senin/ O rază dinadins,/ În calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi aprins;//Ai fi trăit în veci de veci/ Și rânduri de vieți,/ Cu ale tale brațe reci/ Inmărmureai măreț.” Poezia are forța transfiguratoare a sculpturii în marmură, chiar depășind-o pe aceasta, dacă amintim motivul tratat de Shakespeare în Sonete. Puterea dragostei pure este atât de mare, încât ea sporește frumusețea Cosmosului, unde se nasc prin iubire noi astre. Spre deosebire de Dante, care vedea în dragoste o putere dinamică a Universului, ultimul romantic european, românul Eminescu, concepea o iubire absolută, în stare să-l regenereze pe acesta.”

Invitată la cuvânt, doamna prof. Doina Popa vorbește auditoriului despre tema iubirii atât de des întâlnită în literatura universală, mai ales în poezia lirică, subliniind faptul că poeții romantici, visători, căutători ai absolutului în plan sentimental au nuanțat poezia iubirii în toate aspectele ei. Mihai Eminescu a perceput iubirea ca un mit fundamental al poeziei orale și culte. Elogiul iubirii și al naturii, aceste două teme se împletesc, definind sentimente, senzatii, exprimând eul liric. Doina Popa scoate în evidență   etapele creației eminesciene marcate de cele trei perioade ale vieții sale.   In prima perioadă, Eminescu cânta iubirea împărtășită. Eul liric își cheamă iubita în mijlocul naturii. Cadrul este senin și fericit (Sara pe deal). În a doua perioadă a vieții sale, poeziile capătă o tonalitate tristă, apropiindu-se de elegia erotică, de romanță, de cântec. Natura e mai sărăcăcioasă, urbană. Chipul iubitei se schimbă( Pe lângă plopii fără soț). În a treia etapă a vieții, Eminescu își îndreaptă gândurile spre iubirea celestă, dedicând versuri sublime Fecioarei Maria: “Asculta-a noastre plângeri, /Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce, clară,/ O, maică prea curată/ Și pururea fecioară,/ Marie!”

În recitalul interactiv propus de doamna Matei, ca moderatoare a reuniunii, Andreea Filip a recitat cu însuflețire poezia La mijloc de codru și Dana Mânecuț a lecturat Lasă-ți lumea ta uitată. Corul Catedralei Sf. Gheorghe, condus de d-na Daniela Burghelea din Windsor, a interpretat duios versurile poetului puse pe note muzicale, ca dirijoarea să recite apoi și versurile cele mai îndrăgite din creația poetului. Exemplificări cu recitări în volute interpretative de înalt talent au continuat, susținute de membrii „Graiului Românesc”, români canadieni, ce-l poartă pe Eminescu în sufletele lor, cu dorul nemărginit de plaiurile din țara mama. S-au remarcat prin interpretări: Emilia Matei, Ștefan Popescu, Cristina Stamate, care a citit Pajul Cupidon, iar Darius Popescu ne-a surprins plăcut lecturând poezia lui Marin Sorescu Trebuiau să poarte un nume, precum și creațiile eminesciene Floare albastră și De-or trece anii.

DSC_0689(2)

Ca invitată de onoare a seratei, d-na conferențiar Anca Sîrghie a primit un buchet mare de trandafiri roz și a fost surprinsă plăcut atunci când întreaga asistență i-a cântat Mulți ani trăiască, pentru că tocmai fusese ziua ei de naștere. În prag de Valentine’s Day, universitara sosită de la Sibiu a răspuns la gestul iubitorilor de poezie din Windsor cu afirmația că dragostea este frumoasă la orice vârstă și că de ea se cuvine să ne bucurăm în fiecare zi a vieții noastre, ca de cel mai minunat dar pe care Dumnezeu ni l-a destinat. Nu este mai puțin adevărat că, alături de o persoană adorată, în ritmul existenței noaste cotidiene, atât de tensionate prea adesea, ne pot încânta cerul senin și însorit, râsul copiilor jucându-se, frumsețea unui chip de fată trecând pe lângă noi, buchetele florilor și ramurile abia înverzite ale copacilor sau o ținută vestimentară perfect armonizată. Îndemnul de a iubi se poate extinde la tot ce întrupează frumosul în infinita lui diversitate, pe care cu o sintagmă poetică blagiană bine cunoscută am putea-o numi „corola de minuni a lumii”.

Am plecat de la Cafeneaua Literară de pe Walker Road din Windsor, mulțumită de prezența caldă a participanților, mai numeroși ca oricând la asemenea evenimente adresate elitei românești printr-o activitate de cenaclu. Sentimentul plenitudinii sufletești pe care îl încercam era o stare pe care ți-o dă numai o acțiune de puternică trăire emoțională. Da, aceste sentimente nu le poți trăi decât atunci când te reînvigorezi spiritual prin cultură, cea care departe de țara-mamă ne asigură păstrarea identității naționale.

Triada scriitoricească

Posted by Stefan Strajer On March - 3 - 2017

Triada scriitoricească

Iuri Dombrovski-Vasili Grossman-Alexandr Soljenițîn sau cuvântul curajos contra totalitarismului grețos

Autor: George Petrovai

 

De ce tocmai acești trei scriitori sovietici-ruși? Pentru că ei au în comun nu numai curajul de-a protesta împotriva totalitarismului bolșevic în general, împotriva celui stalinist în special, ci și atotumana calitate de martiri întru triumful adevărului și libertății – au fost arestați, anchetați, deportați și înlăgărați, iar operele lor au fost și ele arestate pentru o lungă perioadă de timp.

Desigur, numărul scriitorilor protestatari este mult mai mare, atât în fosta Uniune Sovietică (Boris Pasternak, Anatoli Rîbakov etc.), cât și în afara ei (Radu Gyr, Nichifor Crainic, Paul Goma, trei dintre cei mai intransigenți, totodată mai remarcabili condeieri români anticomuniști). Dar despre Boris Pasternak am scris cu ceva timp în urmă amplul text „Doctorul Iura Jivago, unul dintre eroii de referință ai literaturii de rezistență”, Anatoli Rîbakov iese din schemă prin aceea că a cunoscut într-o mai mică măsură persecuțiile regimului concentraționar (a emigrat cu întreaga familie în Statele Unite), iar în ceea ce-i privește pe scriitorii noștri martiri, cred că ar fi cazul să le acordăm cuvenita atenție și recunoștință pentru pilduitoarele lor înfăptuiri umane și scriitoricești, așa încât tot sufletul în sufletul acestui neam să știe că Radu Gyr n-a încetat să scrie nici atunci când viața lui atârna de un fir de păr după apariția celebrului protest liric „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” și că Nichifor Crainic n-a făcut compromisuri nici măcar atunci când, privit și tratat mai ceva ca un paria, era hăituit de uneltele bolșevismului.

Iată-l, de pildă, pe mult nedreptățitul Iuri Dombrovski (născut la Moscova în anul 1909), cel despre care excelentul traducător Mircea Aurel Buiciuc scrie următoarele în „Tabelul cronologic” al romanului „Pe urmele șarpelui boa” („Conservatorul muzeului de antichități”), carte apărută la Editura Minerva, BPT, 1991: „A fost un Om de exemplară cutezanță și cinste, o mare conștiință a epocii în care a trăit, un Om liber în cuget și în comportament, străin de tot ce înseamnă ipocrizie și lașitate, un Om generos și plin de bărbăție, în cel mai înalt sens al acestei expresii. N-a iubit banii, obiectele efemere, ci semenii, cărțile, pictura, arta în general și sfințenia Cuvântului”.

Yury_Dombrovsky

Foto. Iuri Dombrovski

Însă stalinismul făcea tot ce-i stătea în putință să scape de asemenea martori incomozi, și posibilități avea cu toptanul (legi adecvate, precum sinistrul Articol 58 din Codul penal, N.K.V.D., milițieni, activiști, agitatori și turnători, temnițe, lagăre, gardieni și torționari), așa că sărmanul Iuri Dombrovski, adept al răspunderii morale a ființei umane (în mod deosebit a creatorului față de tot ce se petrece în jurul său), n-avea cum să scape nici de ochiul vigilent al partidului și nici de brațul lui înarmat: Îndată după absolvirea „Cursurilor superioare de literatură”, pe motive politice este exilat în Alma-Ata (orașul merelor) din Kazahstan (perioada 1932-1935), urmează ancheta și detenția din anul 1937 pentru eseul „Tezaurul de cărți al Kazahstanului”, deportarea în ținutul Kolîma (1939-1943) și cea în regiunea Irkutsk (1949-1955) într-un lagăr de muncă forțată, cu regim extrem de drastic!

Cu toate că autorul a avut originala idee de-a plasa acțiunea romanului, respectiv de-a instala puterea sovietică și apogeul stalinismului din 1937-1938 (anii Marii epurări) în lumea basmului celor o mie și una de nopți, când noi pătrundem în desfătătoarea substanță a cărții, pe care Valeriu Cristea o consideră „una dintre cele mai valoroase opere ale literaturii sovietice ruse de după război” (romanul vede lumina tiparului în anul 1964), constatăm că în feerica lume din sud se petrec toate acele oribile lucruri care se petreceau atunci în întreaga Uniune Sovietică: obligatoriile portrete și lozinci ale tătucului Stalin, mâna lungă a N.K.V.D.-ului în pancarte, propaganda antireligioasă, delațiunea, teama permanentă de urmărire, percheziții și arestări, precum arestarea la trei noaptea a administratorului muzeului, arhivigilența agitatoarei Zoia Mihailovna, o grăsună cu ochi „mici, înguști și porcini”, dogmaticul zel al Aiupovei, secretar științific la Biblioteca republicană din Alma-Ata, al cărei soț tocmai fusese ridicat, ura proletară față de sabotorii care umpleau depozitele de grâne cu gărgărițe, încât autoritățile au fost nevoite să ardă „miliarde de puduri de grâne”, nenumăratele procese-fulger cu ușile închise, în urma cărora „noi ne-am adunat la sfârșitul orelor de program să cerem pedeapsa cu moartea”.

Bineînțeles că într-un asemenea climat aiuritor, tragicomediile nu pot să lipsească: atunci când oamenii au decedat și nu mai pot fi arestați, autoritățile – precum în memorabila scenă cu răposatul și înrămatul Blinderman – nu ezită să le aresteze portretele; întrucât este o regulă ca toți arestații să-și recunoască vina, fratele brigadierului Potapov recunoaște într-un târziu că-i sabotor și este împușcat; cu toate că în cele din urmă omoară uriașul șarpe de casă, vasăzică deține proba existenței șarpelui despre care se credea că ar fi un boa fugit din menajeria unui circ (el, de altminteri, dă numele „conspirativ” al romanului), totuși, brigadierul Potapov urmează să fie arestat, fiind suspect din pricina înrudirii cu un fost diversionist și pentru că securiștii au dovada (sic!) că el spionează în favoarea Germaniei naziste (scrisoarea adresată brigadierului, prin Ministerul de Externe al Reich-ului, de către Societatea germană pentru aclimatizarea animalelor, foarte interesată de „apariția șarpelui boa în munții Ala-Tau”); însuși Aleksei Zîbin, personajul central al romanului și alter ego-ul scriitorului (prenumele lui apare o singură dată în această carte, iar numele de familie ne este făcut cunoscut de autor doar în „Facultatea de lucruri inutile”, continuatorul romanului „Conservatorul muzeului de antichități”), însuși Zîbin, prin urmare, intră în vizorul enkavediștilor încă din acest roman, iar în cartea următoare este efectiv arestat.

Da, căci deși Zîbin afirmă despre sine că doar lipește oale și face fișe, străduindu-se să treacă „cât mai ușurel printre oameni”, așa încât „să nu stânjenesc pe nimeni, să nu supăr și să nu nu pricinuiesc nimănui neplăceri”, prin chiar firescul vieții și gândirii sale, el se opune nefirescului istoriei și prin cultură se opune barbariei dirijată de la centru.

În aceste condiții, când Aleksei afirmă în auzul enkavedistului Mihail Stepanovici că „o armată de oameni liberi va învinge întotdeauna o armată de robi”, iar directorului muzeului, fost comandant de divizie, îi spune că „puterea adevărată se împletește cu bunăvoința fie și numai pentru că-i trainică”, nu-i de mirare că stârnește prea multă zarvă pe unde trece și că în antologica scenă din biroul locțiitorului comisarului, cu frapanta asemănare dintre acesta și chipul stăpânului din portret, el constată că „eu și el aveam, cum spun fizicienii, sisteme de calcul absolut diferite, iar eu bâjbâiam undeva pe alte coordonate”.

În afară de limbajul cuceritor, de fluiditatea acțiunii și de splendidele tablouri impresionist-simboliste, decupate din luminoasa natură a Sudului („Albăstrii erau povârnișurile munților acoperite de păduri; liliachii – pietrele și pământul argilos din râpele golașe; de un albastru intens – tufele de porumbar și marginile cușmelor de zăpadă ce acopereau crestele”), cititorul întâlnește în carte câteva izbutite simboluri, absolut trebuincioase pentru ca autorul să-și poată comunica mesajul anticomunist la un înalt nivel artistic: șarpele boa (cum spuneam, în realitate un enorm șarpe de casă) întruchipează nelipsitul balaur din basme și simbolizează totalitarismul, iar aurul căutat cu atâta înfrigurare de localnici și de arheologii muzeului, simbolizează valoarea trecutului, la care Zîbin recurge în repetate rânduri pentru a scoate și mai pregnant în evidență grozăvia prezentului.

*

La rândul lui, Vasili Grossman a pledat cu atâta curaj în favoarea libertății și demnității umane, ambele călcate în picioare de către stalinism, încât în 1960, patru ani după raportul lui Hrușciov la Congresul al XX-lea al partidului („Despre cultul personalității și urmările lui”) și anul în care scriitorul încearcă să-și publice „Viață și destin”, partea a II-a din dilogie (prima parte, intitulată „Pentru o cauză dreaptă”, fusese publicată în 1952), „A avut loc o descindere la locuința lui Grossman și au fost confiscate materialele romanului, manuscrise, ciorne, până și indigourile care au servit la dactilografierea lucrării” (Ion Ianoși în prefața nuvelei „Panta rhei”, Editura Humanitas, 1990).

Toate acestea se întâmplau în anul 1961, adică după ce redactorul șef al revistei „Znamia”, revistă la care Grossman predase în 1960 manuscrisul, i-a adus la cunoștință că „o astfel de lucrare nu va putea fi tipărită decât peste…250 de ani” și înainte de Congresul al XXII-lea al partidului, unde Hrușciov l-a atacat pe Stalin mai abitir ca în 1956. Verdictul de nepublicare a cărții este confirmat de ideologul șef Suslov în audiența din 23 iulie 1962: Da, el n-a citit cartea, „dar are toată încrederea în tovarășii recenzori”…

grossman1

Foto. Vasili Grossman

Aceasta fiind poziția oficialilor bolșevici față de scriitorul Vasili Grossman, se subînțelege că bătăioasa nuvelă „Panta rhei” („Totul curge”), tocmai de aceea extrem de valoroasă, nu putea să aibă un destin publicistic mai bun. Concepută între anii 1955 și 1963, perioada de elaborare a romanului „Viață și destin”, povestirea (așa-i spun criticii) este terminată de-abia după arestarea manuscrisului și definitiva sentință de nepublicare.

Iată de ce povestirea a trebuit să aștepte până în anul 1989 ca să vadă lumina tiparului, adică taman un sfert de veac după moartea scriitorului. Chiar și în aceste condiții, ne informează Ion Ianoși, „revista «Oktiabr» și-a asumat nu puține riscuri”, dovadă amplul studiu al lui G. Vodolazov, care sub titlul „Lenin și Stalin”, a fost inserat ca introducere a povestirii. Un studiu fără obiecții de natură artistică, cică se recunoaște valoarea deosebită a povestirii și, în numele pluralismului socialist, se respectă „dreptul autorului la un punct de vedere propriu”, însă cu un categoric caracter politico-ideologic, prin care comentatorul încercă să-l salveze (!) pe Grossman de posibilele învinuiri venite din partea cititorilor și interpreților dogmatici.

Adică, fiind în anul 1989, nu mai deranjează ca pe vremuri când se scrie negru pe alb că personajul principal Ivan Grigorievici a fost turnat de Vitali Antonovici Pineghin, fostul lui coleg de facultate, și că, aidoma atâtor milioane de compatrioți de pe întinsul Uniunii, după rapida lui încadrare în sinistrul Articol 58 din Codul penal privind „crimele contrarevoluționare”, a executat 30 de ani de lagăr și muncă silnică. Nu deranjează nici că tot mai mulți dintre foștii condamnați sunt reabilitați, vasăzică atotputernicul partid recunoaște cu mare întârziere că a greșit față de ei, și nici că delațiunea a fost întrebuințată de unii pentru a-și salva pielea, iar de carieriști drept mijlocul lesnicios-odios de cățărare pe nesigura scară susținută de un regim eminamente inuman (însuși Nikolai Andreievici, vărul lui Ivan Grigorievici, își simte cugetul apăsat de păcate de acest gen, păcate atât de frecvente, ne spune scriitorul, încât uneori „se întâmpla să stea întinși pe priciul închisorii secretarul unui raion de partid, demascat ca dușman al poporului, și noul secretar care-l demascase pe primul și care se dovedise curând a fi și el dușmanul poporului”). La urma urmei nu mai deranjează aproape pe nimeni nici milioanele de ucraineni care, la începutul anilor 30 și cu știrea lui Stalin, au fost omorâți prin înfometare și nici măcar gravele acuzații formulate de scriitor împotriva lui Iosif Vissarionovici: că în persoana lui a avut loc contopirea partidului cu statul, că incredibila lui cruzime, perfidie, prefăcătorie și grosolănie „dădeau la iveală pe dregătorul asiatic”, că „principiul fundamental al statului construit de el a fost acela al statului fără libertate” și că deși a distrus temeinic libertatea, totuși Stalin, acel Stalin care nu se temea de nimeni, nu doar că toată viața s-a temut de libertate, dar „a continuat să se lingușească pe lângă ea, chiar așa moartă”.

Da, căci în concepția scriitorului nostru, „libertatea e un bun egal cu viața”, iar „privarea de libertate este egală cu asasinatul”, motiv pentru care el nu ezită să-l contrazică pe Hegel: Întrucât inumanitatea este absurdă și inutilă, cu necesitate rezultă de aici că „nu tot ce e real e rațional”!

Însă Vodolazov n-a fost de acord cu judecățile lui Grossman despre istoria Rusiei („Dezvoltarea Rusiei era fertilizată de creșterea robiei”, ”Numai robia milenară a fost aceea care a creat mistica sufletului rus”), îndeosebi cu cele despre Lenin și leninism: „În dispută, Lenin nu urmărea adevărul, ci victoria”; „Victoria lui Lenin a servit nelibertății”; „Sinteza leninistă a nelibertății cu socialismul a uimit omenirea mai mult decât descoperirea energiei atomice”. Iată motivul pentru care acesta consideră necesar ca în respectivul studiu să delimiteze leninismul de tenebroasa esență a stalinismului…

N.B.: Vasili Grossman merită un cuvânt de mulțumire din partea tuturor românilor neaoși. Și iată de ce. În calitate de corespondent de război, el a intrat împreună cu trupele rusești în Odesa părăsită de românii în retragere, unde a apreciat administrația lor civilizată. Vasăzică nici vorbă de holocaust, antiiudaismul și crimele împotriva evreilor revenindu-le în întregime ucrainenilor.

Tot cu un Ivan, alter ego-ul lui Alexandr Soljenițîn în ceea ce privește adaptarea lui la viața de lagăr, avem de-a face și în nuvela „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, prima lucrare din seria „Gulag”, pentru care autorul, redutabil anticomunist, la propunerea lui François Mauriac va primi în anul 1970 Premiul Nobel pentru Literatură.

Soljenitin

Dureroasa sa experiență de deținut a început în anul 1945. Deși la acea dată era ofițer al Armatei Roșii pe frontul din Prusia orientală, totuși el a fost arestat din pricina corespondenței purtată cu un prieten și, în cel mai autentic stil stalinist, condamnat la opt ani de lagăr cu muncă silnică.

„O zi din viața lui Ivan Denisovici”, prima carte tipărită în fosta Uniune Sovietică (era anul 1962) a absolventului Facultății de Matematică și Fizică și apoi al celei de Filologie (următoarea carte se intitulează „Pavilionul canceroșilor”), este un senzațional document literar privind duritatea vieții de lagăr, unde cel mai mare dușman al deținutului nu sunt nici gardienii, nici gerul (acțiunea nuvelei se derulează pe durata unei zile de iarnă siberiană, dar nu într-atât de geroasă încât deținuții să nu poată fi scoși la muncă), nici mâncarea astfel raționalizată ca deținutul să nu moară de foame și nici aberantele regulamente de ordine interioară (deplasarea deținuților, controale, servitul mesei etc.), ci un alt deținut!

Iată de ce un deținut cu experiență, așa ca Ivan Denisovici, trebuie să fie mereu cu ochii în patru și să pun osul la treabă atunci când spune șeful de brigadă. Da, căci de acesta depinde viața deținutului: norma de lucru, hrana și timpul lui liber. Iar lui Ivan Denisovici Șuhov toate-i merg din plin în acea zi înfățișată de Soljenițîn, atât în lagăr și la masă (are bafta să smulgă o porție în plus), cât și la zidit, ba chiar izbutește să introducă în lagăr o bucățică de fierăstrău, astfel că la sfârșitul zilei se arată mulțumit de ea, „una din cele trei mii șase sute cincizeci și trei”. „Iar dacă socotim și anii bisecți”, completează scriitorul cu precizie neîndurătoare, atunci „trebuie să adăugăm încă trei zile”…

(Sighetu Marmației, 26-27 feb. 2017)

petrovai-george

Foto. George Petrovai

Interviu cu Jenica Tabacu, director la Muzeul Memorial „Bogdan Petriceicu Hașdeu”

Să nu uităm că edificiul hașdeean a fost clasat ca monument istoric de importanță națională şi universală!”

Autor: Ana Moroșanu Magdin

 

Ana Magdin: Foarte mulți români sunt confuzi, unii spun că este „Castelul Iulia Hașdeu”, alții spun că este „Muzeul Memorial B.P. Hașdeu”! Vă rog să lămurim această dilemă…!

Jenica Tabacu: Monumentul construit la Câmpina şi dedicat celor două Iulii ale sale (soția şi fiica) este un castel denumit de savant „Julia Hasdeu”. Instituția care funcționează în acest castel, după cum apare de la începuturi, în actele oficiale, poartă numele de Muzeul Memorial “B. P. Hasdeu”.

Ana Magdin: Ce simțiți când rămâneți singură în castel, este adevărat că se mai întâmplă fenomene paranormale sau neînțelese de toată lumea?

Jenica Tabacu: Castelul respiră prin povestea-i fascinantă, centrată pe iubirea care leagă sufletele indiferent de lumea în care se găsesc acestea. Iar acolo unde e iubire, omul ancorat în viața reală, şi nu într-o realitate alternativă, descoperă frumosul, esența existenței! În concluzie, mă simt minunat acolo, atât în prezența vizitatorilor, cât şi atunci când sunt singură. De-a lungul timpului, sunt peste două decenii, mi s-au povestit multe întâmplări inexplicabile, petrecute la castel. Păstrăm pe suporturi de hârtie fotografică impresiunile sub formă de nori, care au apărut cu ocazia punerii în scenă, pe terasa monumentului, a unui act din „Răzvan şi Vidra”. Nimeni n-a putut furniza o minimă explicație a prezenței acelor forme deasupra capetelor micilor actori. Într-o expoziție de sculptură, organizată într-un demisol al castelului, înfățişând chipuri de copii, s-au „plimbat” globuri luminoase, perfect rotunde, surprinse de camera de supraveghere. În ziua aceea, ne-amintim perfect, fusese înnorat şi deci, în spațiul respectiv, nu existase nicio sursă de lumină.

2.Iulia Hasdeu

Foto. Iulia Hasdeu

Ana Magdin: Nu știu dacă v-a mai spus cineva, dar asemănarea dintre dvs și Iulia Hașdeu este izbitoare! V-ați gândit că puteți fi reîncarnarea Iuliei și din acest motiv iubiți atât de mult acest castel?

Jenica Tabacu: Mi s-a spus de multe ori. Eu însămi, şi aceia de lângă mine, am observat că am avut unele preocupări asemănătoare cu cele ale Juliei Hasdeu: am studiat pianul, am scris poezii şi proză (nu le-am publicat niciodată), admir cultura franceză şi vorbesc franțuzeşte. Am reuşit să traduc toate scrisorile poetei către tatăl său, scrise în limba franceză, şi mi s-a confirmat de către un subtil cunoscător, că-n tălmăcirea mea „nicio notă falsă nu umbreşte această impresie de autenticitate”, că totul e „natural”. Ştiu că am depus efort, dar, uneori, am avut senzația de „déjà-vu”. Psihologic vorbind, s-ar putea explica acea stare. Alții s-ar gândi la o viață anterioară, trăită în pielea personajului de care se ocupă. M-am gândit şi eu, recunosc, în anumite împrejurări, punându-mi binecunoscuta întrebare: “ce-ar fi dacă…?” O singură certitudine am şi dumneavoastră ați exprimat-o minunat: da, iubesc acest loc! Timpul a fost şi sper că va fi de partea noastră. O veche colaboratoare asemăna, recent, legătura dintre mine şi castel (cu tot cu personajele evocate) cu aceea dintre brad şi „’naltul plai”, din poezia „Bradul” de … B. P. Hasdeu. Prin multe avataruri au trecut ultimii doi, dar rădăcina bradului fiind puternică şi vie, încă sfredelitoare-n „stâncă”, lemnul şi “blocul de granit” făcând un singur trup, triumfă totdeauna. E o variantă a proverbului „Omul sfințeşte locul”, exprimată cu mijloace poetice.

Ana Magdin: Care sunt cele mai stranii momente pe care le-ați trăit în acest castel?

Jenica Tabacu: Era în 2002. Mă aflam într-o anexă a castelului, în fața unui manuscris „spiritist”, pe care îl traduceam din limba franceză. Văd o întrebare pusă de Hasdeu, în colțul din dreapta, al filei, sus: „Ce să fac cu Hizdeii din Ungaria, care mă agasează?” A doua zi am fost chemată de secretarul Primăriei Câmpina, care mi-a spus că fusese depusă o notificare pentru retrocedarea castelului. Deodată mi-a venit în minte întrebarea lui Hasdeu. Şi, la rândul meu l-am întrebat pe secretar dacă semnatarul notificării are legătură cu… Ungaria. Răspunsul a fost „da”. Straniu, dar adevărat, am putea spune! Altă întâmplare? În castel se află o placă de marmură neagră, pe care a fost gravată melodia „Sursum!” De la venirea mea acolo, în 1996, proiectasem interpretarea ei, dar se părea că momentul nu venise încă. În 1998, când s-au comemorat 110 ani de la moartea Juliei Hasdeu, “Sursum!” a fost cantată pentru prima dată, din ceea ce cunoaştem, la castel. Fără să-mi vorbească despre planul lor, patru eleve de la Liceul “Dinu Lipatti”, sosite cu câteva săptămâni în urmă, la muzeu, au copiat-o şi apoi au interpretat-o într-un cvartet de coarde. Interesant a fost că eu, până la aflarea planului lor, regretasem că nu perseverasem cu materializarea acelui proiect, benefică pentru acel prilej! “Sincronicitate” în gânduri, ar spune C. G. Jung.

3

Ana Magdin: Este adevărat că noaptea se aprind singure luminile în castel și se aude o muzică de pian?

Jenica Tabacu:   Muzica de pian se aude din când în când. Ultima oară, în prezența unui grup de elevi din Bucureşti. Două colege care se aflau în castel, atunci, au auzit şi ele. De-a lungul vremii, despre muzica de pian ne-au vorbit paznicii care lucrau în turele de noapte. Luminile apar pe monitorul de supraveghere. Dacă cineva se află într-o cameră a castelului, pe monitor apare lumina verde, în porțiunea dedicată supravegherii acelei încăperi. Dar, uneori, apare lumina verde, când în cameră nu e nimeni. Explicații, deşi le-am cerut, nu ni se pot da.

Ana Magdin: Vizitatorii vă spun vreodată că simt ceva special în castel?

Jenica Tabacu: Da. Unii spun că se simt bine, alții, că nu. Ultimii, din fericire, puțini, ajung acolo cu temeri, speriați de … fantome. Cei pregătiți, care se informează înainte de a vizita castelul şi fac dovada unui nivel superior de cultură, trăiesc revelația la descoperirea acelui loc.

Ana Magdin: Autoritățile sunt atente, au grijă de castel, vă dau fonduri pentru evenimente, vă sprijină cineva?

Jenica Tabacu: Castelul şi muzeul se află în proprietatea şi administrarea Consiliului Local Câmpina. Aşadar, pentru restaurare şi funcționare, fondurile au fost şi sunt alocate de la bugetul local, prin hotărâri inițiate de primar sau de consilierii locali, pe baza propunerilor noastre. Autoritățile locale au fost generoase, dar e nevoie de mai mult, cu siguranță. Anul trecut, pe 25 octombrie a fost depusă documentația pentru obținerea unor fonduri europene, cu ajutorul cărora să restaurăm integral monumentul, bunurile culturale mobile (cărți, documente, periodice, obiecte tridimensionale), să dotăm muzeul şi să reparăm anexele. Acest proiect necesită o considerabilă sumă de bani, aproape patru milioane de euro.

Ana Magdin: Ce vă doriți cel mai mult să se întâmple, ce vă doriți să faceți pentru promovarea turismului la Castelul Hașdeu?

Jenica Tabacu:   Doresc să primim un răspuns favorabil la prima etapă a selecției cererilor de finanțare şi la etapele care vor urma, pentru ca, în final, să trecem la materializarea acestui proiect de amplă restaurare şi valorificare durabilă a patrimoniului hasdeean, ce aduce multe beneficii comunității câmpinene, dar şi culturii naționale. Să nu uităm că edificiul hasdeean a fost clasat ca monument istoric de importanță națională şi universală! Având în vedere însemnătatea locului şi rolul Hasdeilor în cultura românească, ne-a preocupat şi ne preocupă promovarea valorilor noastre, prin diferite mijloace, precum: colaborările cu mass-media, folosirea INTERNET-ului (site, Facebook ş.a.), organizarea de evenimente – cel mai cunoscut fiind „Sărbătoarea celor 2 Iulii”, totdeauna pe 2 Iulie -, dar şi altele, ca de exemplu, cele două aniversări, a lui B. P. Hasdeu (în februarie) şi a Juliei Hasdeu (în noiembrie), recitaluri muzicale, vizite ghidate etc. Muzeul dispune de audioghiduri în patru limbi: română, franceză, engleză, germană. Tot promovare facem atunci când punem la dispoziția vizitatorilor aceste aparate prin care se facilitează accesul la cunoaştere. Anul trecut am inclus muzeul pe platforma izi.travel, astfel că turiştii pot asculta de oriunde informațiile prezente pe audioghid. Curiozitatea îi va aduce la Câmpina …

4

Ana Magdin: Ce vă doriți pentru sufletul dvs, cum visați să vă fie viața?

Jenica Tabacu: Să fie frumoasă, cu încercări surmontabile, cu visuri împlinite!

Ana Magdin: Ce iubiți cel mai mult pe această lume?

Jenica Tabacu: Ca mamă, îmi iubesc copilul. Ca fiică, îmi iubesc părinții, chiar dacă nu mai sunt în lumea mea. Şi aşa mai departe… Sunt moduri diferite de a simți iubirea, în funcție de rolurile pe care Natura, Dumnezeu, ți le-a dat de jucat. Important e să poți iubi cu-adevărat. Iubirea e o construcție pe care o înalți cu migală, cu eforturi şi chiar cu lacrimi. E templu în sufletul tău! Nu există “cel mai mult” sau “cel mai puțin”, căci vorbim de destinatari diferiți ai iubirii noastre.

Ana Magdin: Cum visați să fie România?

Jenica Tabacu:   România e ca o fată frumoasă, dar fără noroc. Visez să-i surâdă norocul, căci merită această “gură de Rai” mai multă grijă din partea noastră, a tuturor. Educația şi responsabilitatea sunt foarte importante. Multe rele ar dispărea dacă oamenii ar pune preț pe ele.

Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!

Jenica Tabacu: Să fie sănătoşi şi să aibă grijă de sufletele lor! Cultura poate fi panaceul pentru o viață lungă şi frumoasă. Să nu uite de ea!

1

Foto. Jenica Tabacu

 

 

 

Transformatio

Posted by Stefan Strajer On February - 26 - 2017

Transformatio

Nicio zi nu seamănă cu alta

Și nicio noapte.

Nicio clipă nu e la fel cu cea de dinainte

Ori cu cea de după ea.

Nicio teorie nu e perfect adevărată,

Dar nici complet falsă,

Iar datul cu părerea e un sport inutil.

Orice cuvânt de rugăciune

Echivalează cu cel puțin un păcat în minus,

Iar a tăcea nu e nici pe departe

O lipsă de Cuvânt, ci un plus de virtute

Așezat la picioarele smereniei Lumilor

Din toate Universurile vieților noastre efemere.

 

Niciun Univers nu seamănă cu altul.

Nicio Lume nu e a nimănui și nimeni

Nu va moșteni nici Lumea, nici Pământul.

Cu toate acestea fiecare dintre noi

E, sau poate fi, miracolul care

Călătorește înspre desăvârșirea din el însuși

Și către Absolutul divinității

Care locuiește peste tot… 

 

Și-n noi…

 

(Oana Denis Rotariu, 19.02.2017)

 Oana 18.02.2017

 Foto. Oana Denis Rotariu

O vedetă a scenei de teatru, Dorina Stanca

Posted by Stefan Strajer On February - 21 - 2017

O vedetă a scenei de teatru, Dorina Stanca

Interviu realizat de prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

Trăind la Cluj în același apartament din Piața Mihai Viteazul nr.6, care mai poartă inscripția „Radu Stanca, regizor”, Dorina Stanca a împlinit în 27 noiembrie 2015 vârsta puținilor privilegiați ai soartei, care izbutesc să atingă 88 de ani. Am promis să-i fac o vizită specială, spre a marca această aniversare, așa că spre emoția mea, pe când intram, am observat sticla cu șampanie fină și paharele care ne așteptau, actrița dovedind că s-a pregătit nu numai sufletește, cum adesea îmi mărturisea că are nevoie de mult timp, ci și în cel mai mic detaliu organizatoric. Darul meu s-a compus din 10 afișe ale spectacolelor de altădată, în care ea jucase la Teatrul de Stat din Sibiu, alături de poze și caiete – program, cu care eu doresc să sporesc numărul exponatelor viitorului muzeu, care va fi organizat în apartamentul ei, unde ea veghease, ca o preoteasă într-un templu, întreaga ei viață, ostenind să sporească numărul edițiilor operei lui Radu Stanca. Nu, despre ea nu accepta să mărturisească nimic, deși pozele din arhiva familiei trădau splendida evoluție a ei ca actriță a scenei de teatru din Cluj, pe care s-a întors, după ce a strălucit timp de un deceniu, respectiv între 1951-1961, la teatrul   sibian care astăzi, nu întâmplător, poartă numele soțului ei.

-Dorina Stanca: Mă întrebi de ce nu accept să povestesc nimic despre mine? Nu am putut să mă gândesc la succesele mele scenice, pentru că viața mea nu a lăsat loc la așa ceva. După moartea lui Radu și imediat apoi a fiului nostru Barbu, durerea mea era atât de copleșitoare, încât singura soluție mi s-a părut sinuciderea, pentru că nu mai găseam nicio rațiune de a continua viața fără ei. Nu știu dacă mă poți înțelege. Într-un rând, am chiar trecut la fapte, dar am fost salvată de un vecin, care auzise spărgându-se geamul de la baia mea, unde încercam să-mi iau viața.

-Anca Sîrghie: Eu știu că familia Stanca, de la preotul Sebastian și continuând cu fiii și nepoții lui, este de credință ortodoxă adevărată. Religia ortodoxă explică faptul că cel ce se sinucide niciodată nu se va mai întâlni în lumea de apoi cu cei dragi lui. Nu ați conștientizat cât de greșită a fost o asemenea alegere?

-D.S.: Tocmai de aceea, mi-am stabilit o anume formă de penitență în care toate gândurile și proiectele mele de viață se întorceau spre cei dragi ai mei muriți, nelăsând loc pentru succesele mele scenice de altădată, care nu au fost nici puține, nici lipsite de valoare. Vedeți pentru ce doresc ca muzeul de aici să poarte numele lui Radu Stanca. Dar condiția mea fizică s-a deteriorat grav, după atacul cerebral din 2003, apoi după suferința provocată de afecțiunea brațelor, a genunchilor. Vezi bine ce greu mai cobor din pat în ultimul timp. Dumneata care mă vizitezi din anii 1975-80, când pregăteai doctoratul cu primul studiu monografic dedicat lui Radu Stanca și eu ți-am pus la dispoziție atâtea documente din arhiva familiei, îți amintești cum eram eu pe atunci.

-A.S.: Da, nici pe atunci nu părea că faceți loc amintirilor despre propria carieră actoricească. Le refuzați pur și simplu, în mod sistematic. În schimb, vă păstrez în minte așezată între pernele acestui pat în care vă regăsesc și acum, dar având în față mașina de scris, la care multiplicați cu toată râvna filă cu filă, opera soțului dumneavoastră, căci multe poezii și întreaga operă dramaturgică a lui Radu Stanca rămăseseră nepublicate la moartea lui. De aceea, nu este o exagerare să considerăm astăzi că tot ce a apărut până în prezent, este direct și indirect rodul strădaniilor dumneavoastră, pentru că neobosit ați oferit arhiva Stanca cercetătorilor creației lui. Cum a fost începutul carierei de actriță a Dorinei Ghibu la Cluj?

-D.S.: Eram solicitată de mulți regizori. La un moment dat, în fața Teatrului de Stat din Cluj figurau trei afișe și în toate apăream și eu. În Othello era unul dintre roluri, anume Emilia, care devenise la fel de proeminent ca și Desdemona. O afirma Marietta Sadova, nu eu.

-A.S.: Era spectacolul pus în scenă la Cluj de Marietta Sadova, cu decorurile lui Liviu Ciulei, iar traducerea din engleză a textului tragediei shakespeariene o făcuse Florian Nicolau. Pe Desdemona o interpreta actrița Emilia Hodiș Croitoru. Surpriza mea aniversară de astăzi este cadoul cu cele 10 afișe: Hangița, cu premiera din 24 nov. 1953, Mireasa desculță din stagiunea 1951-52 la care Radu avea ca asistent pe Ion Hândoreanu, (1.75m), Cetatea de foc, 1951-52, ca a 4-a premieră, Lupii, cu spectacolul din 29 ianuarie 1953, asistent de regie acelaşi Ion Hândoreanu, Citadela sfărâmată, Suflete tari, alături de un tandem cu Viața începe din nou 6-8 dec. 1952 și Hangița, 9-10 dec 1952. Priviţi afişul la piesa Trei surori, 29 octombrie1953,pe textul lui A.Cehov, ca a șasea premieră Gaiţele din stagiunea 1955-1956, ca al 200-lea spectacol, în 3 martie 1956, unde se menţionează că   Dorina Stanca interpreta rolul Vandei. Iată şi Împărătița lui Michidon, din stagiunea 1955-56, pe textul Ioanei Postelnicu. În goana superficialităţii zilelor noastre, sunt unii care au luat doctoratul pe teme din Radu Stanca şi în cărţile lor scriu Împărăţia lui Machidon în loc de „împărătiţa”. Să-i mai întrebi dacă au citit piesa?

-D.S.: În rolul iubitei lui Chopin, George Sand, țin minte că aveam un păr roșu. Cu Marietta Sadova   ca regizoare în 1948 am avut un mare succes în spectacolul Cei din urmă, pe textul lui Maxim Gorki, în traducerea Emmei Beniuc, spectacol cu care am luat un mare premiu, care nu mai țin minte cum se intitula. Vezi dumneata că memoria mea a suferit după atacul cerebral din 2003. Nu-mi mai amintesc titlul. În orice caz, încă nu se instituise Premiul de Stat și numele lui era altul. Jucam rolul Verei, iar personajul Alexandru era interpretat de Dominic Stanca, despre care pe atunci nu bănuiam că îmi va deveni cât de curând văr prin căsătoria cu Radu Stanca. Adevărul este că aveam talent și eram foarte solicitată de mulți regizori. Am jucat rolul principal în Liubov Iarovaia, în tandem cu Florica Pop.

Dorina Stanca

Foto. Dorina Stancu (Doti) şi Radu Stanca împreună cu fiul lor, Barbu (1956) 

-A.S.: Da, Liubov Iarovaia este piesa lui Konstantin Andreevici Treniov, tradusă în limba română de Radu Donici. Regizorul spectacolului la Cluj era Panait Victor Cottescu. Premiera a avut loc în noiembrie 1949. Mahora era interpretată de Olimpia Arghir, iar Dominic Stanca juca în rolul lui Grigore, el fiind foarte solicitat ca actor, de asemenea .Nu veți putea crede că zilele trecute vorbind cu Dorli Blaga despre imaginea divei care erați în tinerețe, stimată doamnă Doti, mi-a confirmat adevărul că erați foarte aplaudată și adorată de mulți bărbați. Așa își amintește de dumneata.

-D.S.: Am realizat în 1948 rolul Lidia în Viața din citadelă de August Jacobson, text tradus de Horia Deleanu. În creația scenic Domnul Director General de Alexandru Șahighian regizorul Ion Dinescu m-a ales pentru rolul Doamna Cristodorescu, iar Otto Rappaport mi-a dat rolul Tretaieva, împărțit cu Maria Comșa în piesa Burghezii de Maxim Gorki, spectacol care a avut premiera la teatrul clujean în primăvara anului 1950. Am jucat pe Calughina în spectacolul Cui i se supune vremea de Lev Seinin Tur, în regia lui Otto Rappaport.

-A.S.: Ceea ce țin să observ este faptul că la Cluj erați distribuită în roluri diverse de mai mulți regizori, adică de Ion Dinescu, Panait Victor Cottescu, Otto Rappaport, chiar de Marietta Sadova și alții, în timp ce o actriță ca Liana Simionescu, care jucase, cum îmi amintesc, rolul Ziței în O noapte furtunoasă, părăsea Clujul, pentru că nu era deloc mulțumită de prea inconsistenta ei activitate scenică, ea stabilindu-se la Teatrul din Turda. Iată de ce vă întreb cum se explică mutarea actriței Dorina Ghibu în plină glorie actoricească de la Teatrul Național din Cluj, unde era titulară, la Sibiu?

-D.S.: Nu era vorba de vreun calcul practic al unei actrițe care se apropia din interes de un regizor. Nu!   Era o iubire care m-a copleșit și care ne-a legat până la sfârșitul vieții. De fapt, Radu Stanca a auzit de succesul meu scenic înainte de a mă fi cunoscut direct jucând.

-A.S.: O cronică de spectacol semnată în „Contemporanul” de criticul Simion Alterescu   evidenția în turneul la București al Teatrului Național din Cluj interpretarea dumneavoastră în rolul Emiliei din Othello și în cel al Oliei din piesa sovietică Cei din urmă, despre care tocmai am vorbit. Dar cum a reușit Radu Stanca să vă cucerească?

-D.S.: Când am poposit la Sibiu în turneu, Radu m-a făcut să iubesc orașul acela cu farmecul său istoric. M-a plimbat pe sub bolţile stradelor şi pieţelor, pe scările Fingerling, prin piațetele cetății, pe sub ziduri masive de burg. M-a oprit în biserici să ascult concerte de orgă, m-a urcat în saloanele din Palatul Brukenthal, astfel că ceea ce am descoperit alături de el nu avea echivalent la Cluj sau în vreun alt oraș. Eram vrăjită de el, care mă socotea în scrisorile trimise mai apoi „anima” lui. Eram încântată de Sibiu, de el, de tot…

-A.S.: Nu numai pe dumneavoastră v-a fermecat cu frumusețea orașului Sibiu, ci și pe prietenii lui cerchiști în anii studenției. O mărturisea Ovidiu Cotruș, care considera că o plimbare cu Radu Stanca prin cetate „echivalează cu o inițiere”. Din anii studenției, el împreună cu Ion Negoițescu, chiar dacă era vreme grea de război, colinda noaptea parcurile, intrând în turnuri vechi, parcurgând stradelele ce „mă urcă și coboară”, cum sună poezia sa, pregătiți să dea ochi cu mortul care „se plimbă prin cetate”, cum avea să fantazeze în versuri, mai apoi. Pentru cel venit din Cluj, desigur că Sibiul oferă o cu totul altă atmosferă, de o vrajă medievală nestricată. Ce v-a mai atras atenția la poetul și omul de teatru care era Radu Stanca?

-D.S.: Desigur că m-a impresionat felul cum îmi vorbea și îmi scria, dovedindu-mi ce sens împlinitor dădea iubirii lui pentru mine, dar bineînțeles că erau și alți bărbați care mă adorau pe atunci. Până la urmă, am făcut alegerea pe care o dorea și el. Ne-am căsătorit în 1951, când m-am și mutat cu postul de actriță la Teatrul de Stat din Sibiu.

-A.S.: Este adevărat că atunci când v-ați îndrăgostit și, desigur, ați decis să-l acceptați ca soț pe Radu, ați venit pe bicicletă de la Cluj la Sibiu? Îmi amintesc că actorul Avram Besoiu povestea că el se afla în curtea Teatrului și a asistat la scena aceea uluitoare…

-D.S.: Eu eram deja   căsătorită cu Radu din 9 iunie 1951 și prin august m-am decis să-i fac o surpriză. Eram în Cluj și trebuia să semnez un act important pentru situația mea, așa că în loc să plec de dimineață, cum proiectasem eu în speranța că până seara voi ajunge la soțul meu, am pornit după ora 12.00 pe bicicletă de la Cluj spre Sibiu. O distanță de 180 km nu putea fi parcursă într-o singură jumătate de zi. Era exclus. De aceea, m-am văzut nevoită să poposesc noaptea la Răhău, în satul tatălui meu, unde am ajuns pe la ora 21.00. A doua zi am mai făcut vreo 50 km pe bicicletă de la Răhău până la Sibiu. Sunt sigură că dacă aș fi plecat dis de dimineață, cum proiectasem eu, eram lângă Radu în aceeași seară. Vezi ce poate face iubirea? Și tinerețea! Noi suntem tineri, mult timp tineri, până la un moment dat, când constatăm cât de mult am îmbătrânit. În momentele acelea eram preocupați cu mutarea mobilei mele de la Cluj la Sibiu. Desigur că am lăsat bicicleta la Sibiu și am revenit la Cluj cu avionul, în doar o jumătate de oră, nu o zi și jumătate cum parcursesem eu drumul pe bicicletă.

A.S.: Despre această escapadă, așezată sub sigiliul triumfului dragostei, i-a povestit Radu celui mai bun prieten, Ion Negoițescu, care ar fi trebuit să vă însoțească în acest periplu ciclistic, dar n-a făcut-o, spre regretul lui Radu. Este o întâmplare extraordinară, chiar incredibilă pentru mine astăzi, reluată de soțul dumneavoastră într-o scrisoare din 27 august 1951: „În săptămâna ce a trecut am fost fericit, căci am avut-o din nou pe Doti lângă mine. A venit, cum știi, ca o amazoană medievală la mine, și apariția sa a luminat împrejurul meu tot. (s.n.) De cum e lângă mine, totul primește o aură cerească și exult. Acum, iarăși singur, cu nervii încordați de așteptare, fără entuziasmul muncii-numai cu dorul de ea, mereu cu dorul de ea: să fie lângă mine, aproape, să fie aici ca să pot fi și eu.“ Evident Negoițescu participase la nuntă, căci în același Roman epistolar, din care tocmai am citat, apare următoarea apreciere de sinteză, formulată în 17 iunie 1951, adică în prima lui epistolă de după evenimentul matrimonial: „Mi-am adus aminte de figura ta ireală din zilele nunții și mi-am reconfirmat că dragostea ta e de-a dreptul înspăimântătoare. Văzându-te că iubești atât de mult, mi-e de-a dreptul teamă de tine: o teamă magică: știindu-te posedat de un demon teribil, care consumă și reaprinde fără încetare. Tu ești în marele foc al vieții tale…inima ta e crucificată.“ Erați așteptată cu ardoare la Sibiu ca femeie a unicei iubiri adevărate a lui Radu și nu mai puțin ca actriță, sosită cu trena succeselor de la Cluj. Care a fost primul rol jucat pe scena teatrului la Sibiu?

-D.S.: Cel dintâi rol a fost Mirandolina, rolul principal din Hangița lui Goldoni, în regia lui Radu Stanca, cu scenografia Olgăi Muțiu. Primele reprezentații au fost la Tălmaciu, și alte comune din jurul orașului. Au urmat apoi vreo 10 reprezentații la Sibiu, cu un succes enorm. Apoi alte spectacole.

-A.S.: Pe scenă vă adoram. De aceea, vă admiram de câte ori se întâmpla să vă vedem pe stradă. Dar cine nu era încântat să vă vadă? Foarte curând, aţi devenit o primadonă pentru sibienii acelui timp. Erați elegantă. Aveați o siluetă impecabilă și un păr negru care se revărsa pe umeri. Când v-aţi schimbat culoarea părului? De ce ați devenit blondă la un moment dat?

-D.S.: Îmi amintesc perfect când pentru rolul Monei din Steaua fără nume de Mihai Sebastian, am decis să-mi schimb culoarea părului, pentru că îl jucasem în prima versiune având părul negru ca pana corbului, iar la reluarea spectacolului după doi ani vroiam să fiu diferită. Era prin 1956, când veneam de la coafor spre casă și mă speria gândul că băiețelul meu Barbu ar putea să se sperie văzându-și mama cu o altă culoare a părului. Nu a fost așa. El nu a avut nicio reacție, ca dovadă că pentru un copil nu contează un asemenea amănunt, căci mama este mamă, indiferent de culoarea părului.

A.S.: Deși mă tem să nu vă obosesc cu asemenea întrebări, stimată Doti Stanca, imediat după Hangița, de care alte spectacole vă aduceți aminte acum?

-D.S.: O altă premieră a fost Viața începe din nou de scriitorul sovietic V. Subco, spectacol în care jucam rolul unei cântărețe de local cu misiune de spioană. Orașul s-a umplut cu afișe și imagini cu mine dansând într-o rochie șic, cu crăpătură laterală. Acțiunea se petrecea după Al Doilea Război Mondial și în local apăreau și niște ofițeri sovietici. Este tot ce mai știu din el. (Spunând aceste cuvinte, am văzut-o pe Doti Stanca făcând un efort spre a coborî din pat cu grijă și deschizând un sertar unde erau plicuri cu poze de diferite mărimi, cele mai multe îndoite la margini, poze alb-negru din vremea aceea. Mi-a scos cu gesturi sigure câteva imagini cu ea superb de tânără, dansând cu partenerul din acel spectacol în poziţii ușor senzuale, ținuta ei vestimentară subliniind linia unui corp ideal.)

-A.S.: Privindu-vă, îmi dau seama că așa erați pe când noi, elevele de liceu, vă admiram, pline de visuri, căci erați o întruchipare a frumuseții aduse la cote absolute. Suplă, înaltă, cu o înfățișare caldă și cu părul acela revărsat, care vă sublinia misterul, erați o întruchipare a ceea ce înțelegea Goethe afirmând că „etern-femininul te-nalță-n tării”. Ce alte roluri au urmat?

-D.S.: Am jucat și în spectacolul Trei surori de A.P. Cehov, alături de actori talentaţi ca Maud Mary, Vasile Brezeanu, Ion Besoiu, Nicu Niculescu. Spectacolele erau bine structurate și succesul ne bucura pe toți. După nașterea fiului nostru Barbu în 1954, am jucat nu numai pe Mona din Steaua fără nume, ci și pe Irina din Citadela sfărâmată a lui Horia Lovinescu, în regia lui Radu Stanca. Apoi am jucat rolul Mariei Stuart, în piesa lui Fr. Schiller, pe care a tradus-o chiar Radu din limba germană în română.

-A.S.: Ce vă amintiți de travaliul acelei traduceri? Știu că spectacolul Maria Stuart a avut o montare grea și a atins un record al repetițiilor, parcă 56 la număr. Un frumos succes l-a repurtat Radu Stanca și atunci când a pus în scenă prima piesă a lui George Bernard Shaw, Casa inimilor sfărâmate. Ce amintiri vă leagă de acel moment?

-D.S.: Să înţelegi, te rog, că pentru mine este un efort enorm să-mi amintesc de spectacolele de atunci. Este prea obositor la vârsta mea să reconstitui anumite detalii.

-A.S.: Sincer, eu sunt uimită de câte date şi nume exacte puteţi să-mi spuneţi. Nu intenţionez să vă obosesc şi nici nu cer amănunte, ci numai ceea ce vă vine firesc în memorie. Nu doresc să faceţi un efort, ci doar brain storming… Acum, pentru că v-am dăruit afișul cu spectacolul din deschiderea stagiunii 1958-59 cu Suflete tari, pe textul lui Camil Petrescu și în regia lui Radu Stanca, care l-a pus în scenă la Sibiu, spuneți-mi ce amintiri vă leagă de acest moment artistic?

-D.S.: Eu interpretam rolul Ioanei Boiu și intram în scenă cu un câine mare. Am avut parteneri actori buni și spectacolul s-a bucurat de un mare succes, ca tot ce punea în scenă Radu. Am avut un turneu de o lună prin țară cu Suflete tari. A venit cu noi și câinele acela imens, pentru care a fost angajat un om, care să-i poarte de grijă și la tren era un vagon special pentru câine. Dar eu lipseam prea mult de acasă, unde îmi lăsasem băiatul, pe Barbu, cu mama mea. Ce crezi? Într-o zi ei, bunica și nepoțelul au ieșit la plimbare prin centrul Sibiului și s-au întâlnit cu Nicu Albani, directorul Teatrului de Stat pe atunci. Barbu a dedus că dacă acela este directorul, înseamnă că el este de vină pentru absența mamei lui de acasă, în turneul acela ce cuprinsese întreaga țară. Așa că l-a apostrofat, cerându-i să dea voie grabnic mamei lui să se întoarcă la Sibiu, pentru că el nu mai poate sta fără ea. Îţi dai seama ce scenă a fost aceea?

-A.S.: Aveți în mine pe unul dintre spectatorii tineri de atunci. Cred că am văzut de mai multe ori acel spectacol, care mi-a rămas foarte puternic imprimat în gând. Vă văd suplă, înaltă, cu părul bogat revărstat pe spate și plină de mister. Graseiați cuvintele, ceea ce pentru un actor putea să fie o deficiență majoră. Dar dumneavoastră ați avut harul de a transforma deficiența aceasta de pronunție într-o calitate, care sporea farmecul personal. Erați minunată! Dar cum în rolul Ioanei treceați de la iubire la disprețul boieroaicei, eu mă simțeam solidară cu Andrei Pietraru și sufeream alături de el. Acum realizez că viața dumneavoastră de actriță s-a constituit din trei momente distincte, căci după prima tinerețe, cu succesul debutantei splendide la Cluj, a urmat pasul spre Sibiu, unde v-ați maturizat, dobândind o nouă siguranță în joc scenic timp de un deceniu, când ați fost o divă inconfundabilă. Cu această experiență scenică decisivă, bine acumulată sub îndrumarea lui Radu, care v-a modelat, ați revenit la Teatrul Național din Cluj, unde ați continuat să urcați pe scenă. Cum a fost primită actrița Dorina Stanca la Teatrul Național din Cluj după întoarcerea din 1961?

-D.S.: Ți-aș arăta numai textul din 1965 al prestigioasei regizoare Marietta Sadova, care mă felicita pentru un nou rol interpretat în spectacolul ei: „Îți urez și pe viitor succese și te sărut pentru măreața creație din Undina.“ Eu jucam rolul Berta în spectacolul Undina, pe textul lui Jean Giraudoux, un text tradus de Otilia Cazimir. Desigur că nu am lipsit de la premierele pieselor soţului meu. Am fost la Timişoara când a fost premiera absolută a lui Oedip salvat, la Iaşi la Dona Juana, la Sibiu la Povestea dulgherului şi a frumoasei lui soţii.

-A.S.: Ca femeie strălucită prin frumusețe și talent, destinul v-a ales o linie ascendentă, căci   în anii ’75-’80 eu am citit   scrisorile de dragoste pe care Radu vi le trimitea din orice turneu, care vă despărțea fie și numai pentru câteva zile. Eram uluită de adâncimea gândirii lui, căci nici măcar Eminescu nu scrisese ceva atât de înalt iubitei lui Veronica Micle. Vă spuneam atunci că de departe, sunt cele mai frumoase scrisori de iubire pe care eu le citisem vreodată. Vă îndemnam și chiar v-am implorat să mi le încredințați spre a le publica într-un volum de sine stătător. Mai țineți minte ce răspuns îmi dădeați atunci? Anume că asemenea mărturisiri sunt prea intime ca să fie date publicului larg. Repet acum și aici concluzia mea de atunci, anume că dumneavoastră vă privați în felul acesta de o dreaptă mulțumire, cea de a vedea că cititorii vă vor admira nu doar ca actriță, ci și ca muza nedetronată a celui mai înflăcărat și inteligent trubadur al întregii noastre literaturi. Poate că Ion Vartic, colegul meu, care a publicat în revista „Apostrof” , Cluj, an XXIII, nr.12 (271), 2012 o bună selecție din epistole,   va împlini la timp acest vis al meu, ca dumneavoastră să vă bucurați de satisfacția meritată, iar publicul să dobândească un model înalt, unic, de trăire a sentimentului dragostei. Nu am folosit deloc întâmplător cuvântul „model”, pentru că la început de secol XXI, când valul libertinajului pare de nestăvilit, scrisorile de iubire înaltă, monadică și “monoteistă” ale lui Radu Stanca ar putea contribui la o redresare morală, constituindu-se ca borna unui reviriment indispensabil revenirii la o normalitate, ce pare compromisă în acest ceas.

Anca_edited-2

Foto. Anca Sîrghie

Reflecţiile cu efect sedativ ale lui Epictet

Posted by Dorin Nadrau On February - 19 - 2017

Reflecţiile cu efect sedativ ale lui Epictet

Autor: Dorin Nădrău (S. U. A.)

Cred că în aceste vremuri de confuzie universală, a-l citi pe Epictet poate să fie un act terapeutic, cu certitudine, reconfortant. În prefaţa cărţii „Manualul”, apărută în anul 2015 la Editura bucureşteană Seneca Lucius Annaeus, Andrei Pleşu remarca: „Există, într-adevăr, medicamente mai eficiente şi mai puţin riscante decât cele prescrise de medicii psihiatri. La rândul nostru, cu această carte în mână, putem proclama şi noi, în beneficiul nevroticilor din preajma noastră (şi al propriilor noastre nevroze): Epictet, nu anti-depresive! Ve-ţi vedea că funcţionează…”.

Captivantă şi fermecătoare, filosofia grecească, cunoscută şi sub numele de filosofia elenă, este incontestabil cel mai însemnat ansamblu filosofic care a apărut în Europa, din el evoluând filosofia romană, filosofia persană, precum şi filosofia renaşterii şi filosofia iluminismului, călăuzind drumul spre modernitate. Este îndeobşte recunoscut că valoroasele concepte create de greci au influenţat în mod vădit omenirea. Unul dintre remarcabilele curente filosofice aparţinând filosofiei greceşti este stoicismul. Învăţătura centrală a stoicismului este morala izvorâtă din însăşi legile naturii, acceptarea acestei evidenţe compensând durerea şi nefericirea şi împăcând binele cu răul. Ca şcoală filosofică, stoicismul a fost fundat la Atena de Zenon, în jurul anului 300 î. Hr., în perioada elenistică a lumii antice. Alături de Marc Aurelius şi de Seneca, Epictet aparţine, în plan filosofic, ultimei etape a stoicismului: neostoicismul roman.

Epictetus-169x300

Epictetus

Epictet s-a născut la Heiropolis („oraşul sfânt”), o cetate grecească din Anatolia, o regiune din Turcia, cu o mare încărcătură spirituală (asemenea Capadociei). Trăind neobişnuit de mult pentru acele timpuri (80 de ani), viaţa sa s-a derulat între guvernarea smintitului împărat Nero (căruia i-a urmat războinicul Traian, cel care a împins imperiul la maxima lui întindere) şi cârmuirea resemnatului Hadrian. Nu se cunoaşte care era numele său adevărat, cel ce a fost păstrat în memoria posterităţii fiind o poreclă, însemnând „dobândit”, aluzie la răpirea sa din Anatolia. Adus la Roma, a intrat în slujba lui Epaphroditus (pe vremuri, el însuşi sclav a lui Nero, dar eliberat ulterior prin graţie imperială), cel care a arătat o mare îngăduinţă pentru Epictet, luându-l cu sine la lecţiile de filosofie pe care Gaius Musonius Rufus, un stoic în vogă al epocii, le ţinea la Roma. Exortaţiile acestuia au stârnit în adolescentul Epictet pasiunea gândirii, astfel că, atunci când a fost eliberat, şi-a ales cu fermitate drumul care să-i confere întemeierea unei şcoli de morală inspirată de îndârjirea şi tenacitatea stoică. Alungat de la Roma de împăratul Domiţian, în ochii căruia filosofii erau o categorie dubioasă care include cârcotaşi clocind în permanenţă idei subversive, Epictet a ajuns în Grecia, la Nicopolis („cetatea victoriei”), unde şi-a împlinit visul.

Din nefericire, magistrul detesta scrisul, astfel că învăţătura sa a fost, în totalitate, orală. Totuşi, unul dintre discipolii săi, Flavius Arrian, a adunat şi consemnat în mai multe variante gândurile pedagogului, dintre ele „Manualul” fiind forma cea mai scurtă, concentrarea gândului fiind făcută cu o izbutită concizie a expresiei. Reflecţiile şi cugetările lui Epictet se constituie într-un sistem impresionant menit să înlăture tulburările din suflet, conferind un efect sedativ lecturii. Merită, fără îndoială, parcurgerea câtorva dintre meditaţiile sale, toate ţintind ceea ce în filosofia greacă se numea „ataraxie”, termen ce defineşte o stare de linişte sufletească, liberă de griji şi temeri, meditaţii pe care le-am selecţionat în cele ce urmează:

„Aminteşte-ţi că eşti un actor într-o piesă de teatru, iar autorul alege varianta pe care o doreşte: scurtă, dacă o vrea scurtă; lungă dacă o vrea lungă; dacă vrea să joci rolul unui sărman, trebuie să-l joci cât de bine poţi – la fel, dacă te vrea în rol de infirm, sau de magistrat, sau de om sărac cu duhul. Treaba ta e să joci cu onestitate ce ţi s-a dat: alegerea e în puterea altuia”.

„Când dai un sfat, uită-te întâi la simţul de pudoare şi demnitate al aceluia ce te ascultă. Căci cine nu se mai înroşeşte, nu se mai poate îndrepta”.

„De durere, pe omul simplu îl vindecă timpul, pe înţelept, raţiunea”.

„Ţine-ţi dinaintea ochilor, zi de zi, moartea şi fuga şi toate cele ce par îngrozitoare, dar, mai presus de toate, moartea: aşa niciodată nu te vei gândi la ceva nedemn şi nici nu vei dori ceva nedemn”.

„La bine, nu poţi răsufla de prieteni; la greu, rămâi singur”.

„Poţi fi invincibil dacă nu te angajezi niciodată în vreo luptă în care victoria nu depinde doar de tine”.

„Când vezi pe cineva în jale, plângând că i-a murit copilul sau că s-a înstrăinat de el, ori că şi-a pierdut bunurile, ia seama să nu te laşi pradă părerii că este nefericit de pe urma unor nenorociri exterioare, ci păstrează-ţi la îndemână ideea aceasta limpede, că <<ceea ce îl întristează este nu întâmplarea, ci gândul legat de ea”.

„Căci prostul la toate dă vina pe alţii; cel ce începe a se lumina dă vina pe sine; iar înţeleptul nici pe altul, nici pe sine”.

„De dragostea răilor şi de ura oamenilor buni, să fugi”.

„Este semnul unei minţi nătângi să zăbovească asupra celor ce ţin de trup, cum ar fi să facă gimnastică vreme îndelungată, să se uşureze vreme îndelungată, să se împerecheze vreme îndelungată. Acestea însă se cuvine să fie făcute de la sine: atenţia toată să fie îndreptată asupra minţii”.

„Dacă aspiri la filosofie, pregăteşte-te de aici încolo să se râdă de tine, să fii luat în batjocură de mulţi”.

„Căci nu poate fi egal cel ce nu bate la uşa nimănui cu cel ce roade pragurile tuturora; cel ce-şi caută numai de drumul lui, cu cel ce conduce întotdeauna pe altul; cel ce nu ştie decât de vorba dreaptă, cu cel ce aruncă numai complimente linguşitoare”.

„Dintre toate câte există, unele lucruri sunt în puterea ta, iar altele, nu. În puterea ta se află gândurile, impulsurile, dorinţa de a dobândi şi dorinţa de a evita, într-un cuvânt, ceea ce faci. Ceea ce nu se află în puterea ta sunt trupul, proprietăţile, reputaţia, afacerea, într-un cuvânt ceea ce nu faci. Lucrurile aflate în puterea noastră, prin natura lor, sunt libere, neîngrădite şi le putem stimula să crească. Cele care nu sunt în puterea noastră, pe de altă parte, sunt slabe, servile şi dependente de alţii. Dacă tu îţi imaginezi că ceea ce este înrobit în mod natural ca ar fi ceva liber, sau că ceea ce este în mod firesc al altcuiva ar fi al tău, în mintea ta se va naşte confuzia, vei jeli, vei da vina pe zei şi pe oameni, iar dacă ceea ce crezi că este al tău, de drept este al tău, nimeni nu va pretinde de la tine nimic, nu vei învinui pe nimeni, nu vei acuza pe nimeni, nu vei face nimic împotriva voinţei tale, nimeni nu te va răzbi şi nu vei avea duşmani, pentru că răul nu te poate ajunge”.

Fără doar şi poate, lectura şi cugetarea sfaturilor lui Epictet insuflă asupra cititorului un efect fortifiant, sporindu-i voinţa de a înfrunta mizeriile vieţii cu ajutorul meditaţiei, stimulându-l şi îmbărbătându-l, totodată.

Dorin Nadrau
Foto: Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

Rock sub Seceră şi Ciocan

Posted by Dorin Nadrau On February - 16 - 2017

Rock sub Seceră şi Ciocan

Autor: Dorin Nădrău (S.U.A.)

Lansată la finele anului trecut, cartea „Rock sub seceră şi ciocan” de Nelu Stratone (Timişoara: Ariergarda, 2016), relevă o analiză atentă, temeinică şi amănunţită, constituindu-se într-o cronică documentată a rockului românesc ce se întinde de la primele acorduri în materie (şi) până la momentul schimbării consfinţite de Revoluţia din decembrie 1989. Fără îndoială, valoarea cărţii rezidă în aceea că, faţă de informaţiile generale diseminate care existau până la apariţia sa (două dicţionare şi câteva cărţi cuprinzând secvenţe ale evoluţiei muzicii rock româneşti), volumul oferă o prezentare sistematică a istoriei integrale a rockului din România în contextul social ce a însoţit fiecare etapă.

Rock - descopera valorile
Descopera Istoria Rockului în comunism 
şi valorile pierdute ale libertăţii

Lucrarea este rezultatul unui proiect deosebit de ambiţios început cu mai bine de 20 de ani în urmă. Autorul, Nelu Stratone, este realizator de emisiuni muzicale specializate, cariera sa însumând, din anul 1992, peste 3000 de ore on-air la Radio Bucureşti, Radio România Tineret, Radio Tinerama şi Radio Nova 22. Se cuvine precizat şi că a publicat zeci de articole în reviste de specialitate, dar şi în presa cotidiană. Proiectul lui Nelu Stratone şi-a găsit un susţinător al cărui merit este, incontestabil, de nepreţuit, abia în anul 2016: portalul Hyperliteratura, care l-a promovat cu mult curaj, probând o admirabilă încredere. Volumul, subintitulat „Prima parte din cronica muzicii rock în România”, a luat naştere printr-o procedură originală, o indubitabilă noutate în domeniul cărţii, şi anume, o campanie de crowdfunding.

Un impact deosebit de benefic l-a avut la startul ineditului demers prezentarea cărţii, ceea ce a făcut ca temerara campanie să-şi atingă ţinta deja în primele două săptămâni: „În ROCK SUB SECERĂ ŞI CIOCAN” vei găsi în primul rând o poveste despre libertate într-un regim autoritar care a încercat să sufoce cu orice prilej şi prin orice mijloace exprimarea ei, vei întâlni eroi şi trădători, orgolii şi prietenii, vei zâmbi cel mai probabil la ingeniozitatea şi creativitatea cu care au depăşit barierele vremii rockării de-atunci, vei ofta la abuzurile şi deciziile nedrepte ale sistemului, regretând câte lucruri extraordinare s-au pierdut prin cenzură şi interziceri, nu în ultimul rând vei cunoaşte istoria celor mai cunoscute formaţii şi a celor mai cunoscuţi artişti care au marcat cultura noastră muzicală şi pe care nu avem dreptul să-i uităm sau să nu le spunem mai departe păţaniile, dacă nu pentru memoria noastră colectivă, măcar pentru identitatea fiecăruia dintre noi”.

Cartea (476 de pagini, bogat ilustrate) conţine patru capitole, urmând patru etape distincte ale perioadei comunismului după cum le-a văzut autorul, primele două prezentând şi un timeline al perioadei respective, impresionând prin bogăţia informaţiilor culese din presa vremii referitoare la fenomenul rock (dar şi folk şi jazz), rezultat al unui asiduu travaliu depus de clujeanul Adrian Popian de la Texas Tech University din S.U.A. Deosebit de incitante prin titlurile lor, cele patru diviziuni trădează o îndelungată cercetare şi analiză a unui uriaş volum informaţional, autorul subliniind în prefaţă că în ce priveşte componenţele trupelor a ţinut cont de participarea la înregistrarea unor materiale discografice, turnee naţionale, concerte pe scenele importante ale ţării, menţionarea în presa vremii, criterii pe care le-a abordat şi la selectarea formaţiilor prezentate.

Pentru o cât mai riguroasă imagine a lucrării, cu certitudine, merită enumerate cele patru compartimente reprezentând etapele „poveştii rockului”, aşa cum au fost ele evaluate şi denumite de Nelu Stratone.

Capitolul I „ROCK’N ROLL, TOVARĂŞI: Dincoace de Cortina de Fier, The Young Ones, Un nou început, Rock în marile oraşe, Club A şi ultimele evenimente ale anilor ’60, Rockul românesc în date (1961-1970), Poveşti rockereşti”.

Capitolul II „CULTUL PERSONALITĂŢII ŞI MUZICA ROCK: Înapoi la cenzură, Ofensiva jazzului, România şi mişcarea Fower Power, Phoenix vs. Sfinx, Avangarda rock, Cronica rock după regiuni, Muzica folk şi Cenaclul Flacăra, Rockul românesc în date (1971-1075), Poveşti rockereşti”.

Capitolul III „MIŞCAREA UNDERGROUND: Legalizarea muzicii rock, Pop rock, Hard & Heavy, New Wave şi Avangarda rock, Folk rock, Rock progresiv, Punk rock”.

Capitolul IV SITUAŢIA CA O PARAFRAZĂ: Cultura comunistă de masă, Rockării pe val la sfârşitul unei epoci, Festivalurile rock şi ediţiile predecembriste, Catalogul formaţiilor predecembriste”.

fragmente-exclusive-rock-sub-secera-si-ciocan-arad-300x225

În fine, cred că se cuvine reprodus cuvântul autorului privitor la această carte, care pe coperta volumului conchide lapidar: „ROCK SUB SECERĂ ŞI CIOCAN” este prima carte din cronica muzicii rock în România, scrisă de Nelu Stratone. Întregul proiect este o enciclopedie personală care cuprinde povestea a 50 de ani de rock autohton, începând cu anii ’60, traversând tulburătoarea perioadă comunistă şi etapele ei dificile, ajungând în explozia anilor ’90 şi terminând cu cel mai recent capitol, rockul de după anul 2000, mergând până la momentul tragic #Colectiv unde autorul cărţii a fost chiar prezent la concertul celor de la Goodbye to Gravity”.

Dorin Nadrau
Foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

Români celebri la Hollywood

Posted by Dorin Nadrau On February - 8 - 2017

Români celebri la Hollywood

Autor: Dorin Nădrău (S.U.A.)

America, „pământul făgăduinţei”, a atras de-a lungul timpului un număr impresionant de români în căutarea unui trai mai bun şi în speranţa de a-şi împlini idealurile. Şi la Hollywood, chiar de la începuturile sale, deseori sub nume schimbate, printre celebrităţi sunt mulţi români, iar printre aspiranţii la glorie şi mai mulţi. Cred că prezintă un justificat interes înşiruirea câtorva nume de români sau de etnici trăitori în spaţiul românesc, care au cunoscut o consacrată reputaţie în industria cinematografică hollywoodiană.

220px-Edward_G._Robinson_-_stillFoto: Edward G. Robinson

Edward G. Robinson (1893-1973), actor, figură legendară a Hollywood-ului în anii ’40, s-a născut la Bucureşti, având numele de Emmanuel Goldenberg. La vârsta de doar 10 ani a emigrat cu familia în Statele Unite. A crescut la New York. A studiat la City College. A obţinut o bursă de studii la Academy of Dramatic Arts. În perioada studiilor şi-a schimbat numele în Edward G. Robinson. Nu a great ideea de a deveni rabin sau avocat şi s-a dedicat scenei, începând din 1915 să joace la teatrele de pe Broadway în roluri aparţinând celor mai variate genuri dramatice, dar are succes şi în comedii precum „The Kibitzer” (1929). În cinematografie a debutat în anul 1923, în filmul mut „Şalul strălucitor”. Consacrarea şi lansarea în lumea starurilor hollywoodiene s-a datorat rolului gangsterului Rico Bandello din filmul „Micul Cezar”. Palmaresul său include numeroase filme jucate pe platourile cinematografice ale Studiourilor Warner, rolurile interpretate probând o intensitate dramatică unică, fiind apreciate ca neegalate la acea vreme decât de faimosul Humphrey Bogart. S-a remarcat, de asemenea, cu roluri jucate în drame psihologice considerate de critica vremii ca cele mai bune din anii ’40. Filmele care l-au făcut celebru au fost „Kid Galahad” şi „Key Largo”, dar de mare succes au fost şi „Cele 10 porunci” şi „The Cincinatti Kid””. În multe filme, partenerul său a fost Humphrey Bogart. Merită menţionat că Robinson a fost distribuit de primul regizor al filmului „Naşul”, Peter Bogdanovich, în rolul principal, Vito Corleone. Francis Ford Copolla, cel care l-a înlocuit pe Bogdanovich, l-a preferat însă pe Marlon Brando. În anii ’50, numele său a fost asociat unor organizaţii comuniste, împrejurare pe cale de a-i umbri cariera, dar fiind o personalitate puternică a reuşit să înlăture orice suspiciune. În anul 1956, după divorţul de actriţa Gladys Lloyd, cu care a fost căsătorit 29 de ani, şi-a vândut colecţia de artă, una dintre cele mai valoroase, la acea vreme din lume. În acelaşi an, se întoarce pe Broadway, după o îndelungată întrerupere şi înregistrează un răsunător succes cu „Middle of the Night”. După 1960, activitatea sa nu mai poate fi socotită la fel de strălucită. Din păcate, cu toată celebritatea câştigată cu filmele sale, Edward G. Robinson nu a fost nominalizat niciodată pentru un premiu Oscar. Cea care a îndreptat mai târziu această reală inechitate a fost Academia de Film Americană care în anul 1973 i-a acordat Oscarul pentru întreaga activitate, dar, ca o ironie a sorţii, Robinson a murit cu două săptămâni înainte de ceremonia de înmânare a preţioasei statuete.

jean_negulesco-240x300
Foto: Jean Negulesco

 

Jean Negulesco (1900-1993), alt român ajuns unul dintre regizorii cei mai preferaţi la Hollywood, s- a născut la Craiova, la 29 februarie 1900. A urmat şcoala primară şi liceul în Craiova natală, plecând apo la Viena, de unde s-a întors la Bucureşti în anul 1919. Studiază la Paris economia şi artele, dovedind de timpuriu un talent precoce la pictură. Atras doar de acest domeniu, neglijează studiile economice, motiv pentru care, intrând în conflict cu familia, se vede nevoit să-şi asigure singur existenţa. La Paris, se împrieteneşte cu artişti de inestimabilă valoare: Constantin Brâncuşi, Amedeo Clemente Modigliani, Tristan Tzara. În 1927 a plecat la New York cu prilejul organizăării une expoziţii în care îşi prezenta picturile proprii şi a rămas în Statele Unite, stabilindu-se în California, la Los Angeles şi profesând, pentru început, ca portretist. Renunţă la pictură şi, începând cu anul 1929, se dedică cinematografiei unde s-a impus ca regizor şi scenarist de valoare. A fost angajat al studiourilor Paramount, regizând 63 de filme de scurt metraj. Primul său film, „Trei într-o zi” (1941) a fost urmat de filmul de lung metraj „Masca lui Dimitrios” care l-a făcut celebru. A trecut apoi la studiourile Twentieth Century, unde a lucrat 20 de ani, regizând tot atâtea filme. A fost considerat ca fiind printre primii zece regizori ai Hollywood-ului. În anul 1948, a fost nominalizat la categoria „cel mai bun regizor”, cu filmul „Johnny Belinda”. Jean Negulesco nu a câştigat Oscarul, dar a avut bucuria şi mândria de a o vedea pe interpreta rolului principal din pelicula sa, Jane Wyman, jubilând ca „cea mai bună actriţă”. Negulesco a regizat în 1953 comedia romantică de un răsunător succes „Cum să te căsătoreşti cu un milionar”, film care le are ca protagoniste pe Marilyn Monroe şi Betty Grabel, prima peliculă filmată în noua modalitate „CinemaScope”, adică pe ecran lat. Din 1960, Jean Negulesco a trăit în Spania, la Mrbella, unde a murit în 1993. Mai trebuie spus că românul american nominalizat la Oscar are o stea la Hollywood Walk of Fame, pe Bulevardul Hollywood, la nr. 6212.

John Houseman
Foto: John Houseman

 

John Houseman (1902-1988) a fost actor, profesor de artă dramatică, producător şi scenarist. S-a născut la 22 Septembrie 1902 la Bucureşti. Părinţii săi au fost Georges şi May (n. Davies) Houseman. A studiat la şcoli particulare din Franţa (Paris) și Anglia (Bristol). În anul 1924, a emigrat în Statele Unite ale Americii, unde a fost agent comercial în domeniul comercializării grâuluiu în Anglia, Argentina, Canada şi S.U.A. Din anul 1929 se dedică teatrului, profesând cu succes ca regizor şi producător. Prima reuşită a înregistrat-o cua regizor al piesei de teatru „Patru sfinţi”, jucată pe Broadway (New York). În anul 1937, împreună cu Orson Wells, a fondat Mercury Theatre  din New York. Primul contact cu lumea Hollywood-ului l-a avut în anul 1941. A colaborat cu Orson Wells la realizarea scenariului radiofonic „War of the Worlds” şi a filmului artistic de mare succes „Citizen Kane”. A fost producător pentru companiile de film Paramount Pictures, Rampart şi Metro Goldwyn Mayer. Houseman a pus în scenă atrăgând o incontestabilă admiraţie piese din repertoriul shakespearean, ca: „Măsură pentru măsură”, „Hamlet”, „Julius Caesar”, „Regele Lear”, „Macbeth”, „Coriolanus”, „Richard al iii-lea”, „Mult zgomot pentru nimic”, „Othello”. Între anii 1956-1959, a fost director artistic al Festivalului American de Teatru „Shakespeare” din Stratford (Connecticut). În perioada 1968-1976, a condus secţia de dramă de la Juilliard School. Pe lângă meritul de a fi fost un apreciat producător şi regizor a numeroase pelicule, John Houseman a fost şi un valoros actor, jucând în filme de lung metraj, seriale şi reprezentaţii TV, precum şi autor al unor cărţi în domeniul teatrului. În 1974, a primit premiul Oscar pentru rolul profesorului Kingsfield din filmul „The Paper Chase”. În anul 1986, Theater Center din New York a luat numele său. În fine, trebuie menţionat şi faptul că John Houseman a fost cel care a înfiinţat postul de radio „Vocea Americii”.

johnny-weissmuller-tarzan
Foto: Johnny Weissmuller

 

Johhny Weissmuller (1904-1984), renumit actor de film, s-a născut la 2 iunie 1904, la Timişoara. Emigrând în Statele Unite, şi-a făcut studiile secundare la Athlertic Club din Illinois. Încă de la vârsta de 17 ani, a început să participe la concursuri de nataţie, înregistrând în palmares un număr de 52 titluri naţionale, 67 de titluri mondiale şi 5 titluri olimpice (1924-1928). Şi-a făcut intrarea în cinematografie cu filme documentar-didactice şi de publicitate, cu subiecte din nataţie, sportul la care a strălucit. Anul 1932 a consemnat debutul său în cariera de actor în rolul lui Tarzan, „fiul junglei”, într-o peliculă realizată după o carte a lui Edgar Rice Borroughs. Calităţile sale sportive, dăruirea, sinceritatea şi seriozitatea în mişcări impuse de personajul primitiv pe care îl imterpreta, au făcut din Tarzan un erou de o remarcabilă popularitate, personaj principal într-un număr impresionant de filme: „Tarzan and the Mermaids”, „Tarzan and the Leopard Woman”, „Tarzan, Tarzan and the Huntress”, „Tarzan and the Amazons”, „Tarzan Triumphs”, „Tarzan’s Desert Mystery”, „Tarzan’s New York Adventure”, „Tarzan’s Secret Treasure”,„Tarzan Finds a Son”, „Tarzan Escapes”, „Tarzan and His Mate”, „Tarzan and the Ape Man”. La vârsta de peste 60 de ani, a revenit pe platou şi a jucat rolul lui Jim din serialul TV „Jim al Junglei”. Johnny Weissmuller s-a stins din viaţă în anul 1984, la Acapulco (Mexic).

Marian Collier
Foto: Marian Collier

 

Marian Collier, apreciată actriţă la Hollywood, s-a născut la 23 August 1931, fiind fiica lui John şi a Valeriei (n. Ciulei), români care au emigrat din România şi s-au stabilit în Statele Unite la East Chicago din statul Indiana. A fost căsătorită cu David Barbour, chitarist şi compozitor, decedat în 1965, iar apoi recăsătorită cu E. Jack Neuman, scriitor şi producător, în 1970. Şi fratele actriţei a îmbrăţişat cariera cinematografică, fiind producător şi regizor de film. Marian Collier a absolvit liceul în East Chicago, după care s-a dedicat întru-totul cinematografiei care a purtat-o la New York, Paris, Las Vegas şi Hollywood. A debutat la televiziune într-o emisiune realizată de George Burns şi Gracie Allen, după care a făcut parte din distribuţia piesei „Light the Sky”. A apărut în numeroase filme şi spectacole televizate: „The Hunting Party” ( cu Candice Bergen, Gene Hackman, Oliver Reed), „Three The Hard Way” (cu Jim Brown şi Fred Williamson), „Breakfast at Tiffany’s” (cu Audrey Hepburn), „Bells Are Ringing” (cu Judy Holiday şi Dean Martin). A jucat în 18 filme de lung metraj (roluri principale), 9 spectacole de televiziune. De asemenea, a avut 8 apariţii în „Filmele săptămânii”, 4 în piese de teatru şi 39 în filme de televiziune.

Fără îndoială, merită trecuţi în revistă şi câţiva dintre actorii cu origini româneşti care au jucat în filme la Hollywood, talentul şi norocul făcând ca numele lor să ajungă pe buzele a milioane de oameni din întreaga lume: Dustin Hoffman, unul dintre cei mai cunoscuţi actori de cinematografie, s-a născut la 8 August 1937, în Los Angeles, California dintr-o mamă româncă şi un tată ucrainean; Lauren Bacall, poate cea mai frumoasă actriţă din istoria Hollywood-ului, s-a născut la 16 septembrie 1924 la New York într-o familie de emigranţi evrei, mama sa fiind născută în România şi purtând numele de Bacalu; Natalie Portman este o altă actriţă cu origini româneşti, bunica ei trăind în perioada interbelică în Basarabia, pe atunci parte componentă a României; Nadia Gray, pe numele său adevărat Nadia Kujnir-Herescu, cea care a făcut carieră jucând alături de Frank Sinatra, Peter Sellers şi Marcello Mastroiani, s-a născut la Bucureşti din părinţi basarabeni, precum şi alţii cu rădăcini în România, ca: Harvey KeitelJullianna MarguilesSebastian StanRosemary HarrisBarbara BachSylvia SidneyJack Gilford.

Dorin Nadrau
Foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors