Archive for the ‘Cultural’ Category

China. Trăirile unui turist

Posted by Stefan Strajer On June - 28 - 2019

China. Trăirile unui turist

Autor: Viorica Pop

 

În avion, îmi apăsa pe timpane vocea guturală a unui avocat, istoric, scriitor etc, etc: „De ce mergeți la poluarea din China?” „Să mai schimbăm poluările”, i-am răspuns scurt.

Era pentru noi acum și un prilej de a compara ADN-ul occidental cu acela din Extremul Orient, în variantă chineză. De la obținerea vizei (la un preț mai mult decât credeam) la verificările minuțioase din aeroporturi, din hoteluri, gări, stații de metro, intrările în principalele obiective turistice… rigoarea se întipărea pe fizionomii, iar zâmbetul nostru se intersecta cu unul reținut, dacă nu glacial în Orizontul Roșu, cum suna o melodie de pe aici…

Intram în prima „poluare”, metropola Shanghai. Orașul în sine este o țară cu 24 de milioane de locuitori. O țară în care pagodele fac casă bună cu zgârie-norii, veșmintele orientale cu stilul european, bicicletele cu limuzinele, multe ecologice, recunoscute după numărul de înmatriculare , iar vârtejul trenului de mare viteză cu un destin milenar, asumat de omul cu rișca!

800px-Pudong_Shanghai_November_2017_panorama

Dintr-un sătuc de pescari, pe un teren mlăștinos, la cel mai cosmopolit oraș din China, babilonic centru al corporațiilor și al distracțiilor, Shanghaiul respiră prin paradoxuri. Aici s-a înființat Partidul Comunist Chinez, în 1921 (ca și la noi!), aici apar neînțelegeri, confruntări ale comuniștilor cu naționaliștii, asasinate, măceluri care au dus la refugierea multor naționaliști în Taiwan. Unele evenimente l-au avut martor pe Andre Malraux (romanul „Condiția umană”).

Revoluția Culturală face din Shanghai cel mai roșu, mai poluat oraș. Este distrusă o parte din patrimoniu, atmosfera cenușie, sărăcia pun stăpânire peste tot. La câteva decenii însă, metropola devine simbol pentru reușita chinezilor ca putere economică, iar mirarea   turiștilor se dilată aflând că suplii zgârie-nori, peste cinci mii, sfidează un teren amenințat să se scufunde…

Din altarele templelor veghează statuile lui Lao-Zi, Confucius (Kong-Fu-Zi), Buddha, ale dregătorilor (mandarinii) sau ale generalilor sanctificați, privirile lor pătrunzând prin tremurul ușor a mii de bețișoare aromate, aprinse. Afară, pe înălțimi amețitoare, furnicar de lucrători pe schele, o disciplină electronică prin birouri, departe de cotloanele birocrației de pe alte meleaguri (Aici ciubucul e pe față, ca o instituție acceptată de legi nescrise.) Îți amintești de Confucius cu al său cult pentru strămoși: „Începând cu omul cel mai înalt în funcție și până la cel mai umil și necunoscut, toți au o obligație comună: îndreptarea și desăvârșirea propriei persoane sau, altfel spus, autoperfecționarea constituie fundamentele oricărui progres și ale oricărei dezvoltări morale.” Tradițiile milenare, armonizate cu exigențele progresului rezonează, prin sfatul lui Goethe ca o reacție la răsturnarea de valori dintr-o democrație mimată: „Tratează-i pe oameni ca și cum ar fi ceea ce ar trebui să fie și ajută-i să devină ceea ce sunt capabili să fie.”

Privirile pe verticala timpului se amestecau în explicațiile ghidului și la alte obiective turistice: clădirile corporațiilor internaționale, înființate la Shanghai după cele două Războaie ale Opiului (sec. XIX), bulevardul Nanjing, cu tradiționalele-i lampioane și cu luxoase magazine, celebrul Centru Financiar, Turnul TV, nu mai puțin celebru, ca și Marele Teatru, apoi, fabrica de mătase cu foșniri multicolore și exponate ale minunățiilor ieșite din crșterea viermilor de mătase.

Din nou la tăcerile înțelepte ale statuilor. Statuia de Jad Alb a lui Buddha, oferită orașului de către regele Birmaniei, în 1882, și statuia lui Buddha Adormit (amândouă în Templul Zeului Orașului) ne chemau profunzimi de visare din proza eminesciană.

Prin muzee, răsunau glasurile adolescentine ale grupurilor venite să-și cunoască civilizația „ab antiquo”: „Numai cel ce-și aprinde/ A științei faclă-n suflet/ Este vrednic să trăiască/ Printre noi pe-acest pământ”// (Țiui Iuan, 340-278 î. Hr.)

Și, ca o trimitere la vremuile noastre, oda închinată de către Tzia I (201-169 î.Hr.) lui Tiui Iuan capătă un gust amar când se revoltă împotriva relelor societății: „Când prostul are azi la slavă dreptul,/ Tâlharul din putere să se-nfrupte,/ Sortit pieirii este înțeleptul/ Cu răul și minciuna vrând să lupte!”.

Un muzeu în aer liber – oglindă a diversității lumii – găseam în grădinile Yuyuan, cu dealuri artificiale, iazuri și poduri printre pavilioanele cu dragoni și flori multicolore asigurând eternitate efemerității… Dintr-un magazin se auzea muzică românească, iar plimbarea cu barca pe canalele unei mici Veneții din apropiere de Shanghai se făcea uvertură la simfonia Fluviului Albastru.

yu-garden-768(1)

Drumul spre „poluarea albastră” avea și el paradoxuri. Un tren de mare viteză (nu puteai să nu remarci curățenia și amabilitatea personalului sau disciplina călătorilor) spinteca noaptea de noiembrie. Clipele se răsuceau în aduceri aminte: „Frunze, frunze-ngălbenite/ Răsucit le mână vântul,/ Spune-ți cântecul, iubite,/ Vreau să-ngân cu tine timpul” („Cântarea cântărilor”)

Dar n-avea gând de plecare insomnia. M-am „instalat” în lecturi dintr-o antologie clasică chineză:             „Eram străin și singur/ Acolo, și-am gemut.// Bătuse raza lunii/ Sau bruma a căzut?// Eram străin acolo/ Și singur, și gemeam.// Mi-am ridicat privirea/ Spre luna albă-n geam;// Și se-ntindea cărarea/ De raze, se-ntindea// Și mi-am adus aminte/ De-un drum, spre țara mea.” (Li-Tai-pe, 701-762)

După șapte ore, autocarul ne duce într-un port, de unde urma să luăm vaporul de croazieră pe Fluviul Albastru (Yangzi). Alt ghid local, alt șofer, alt ciubuc! A dispărut însă zâmbetul nostru ironic când am văzut chipurile brâzdate de sărăcie și rupte de oboseală ale hamalilor. (Nu aveai voie să-ți duci tu bagajul, obligatoriu era luat de hamali și dus până pe vapor. Alt ciubuc! Dar, milostenia era binevenită…)

Yangtze-River-Cruise1

La îmbarcarea pe vapor, control riguros, precum în marile aeroporturi, inclusiv al pașapoartelor. În graba prezentării actelor și a urcării pe vapor, un coleg și-a pierdut portofelul cu acte și bani. Disperat, s-a întors spre punctul de control, dar, spre marea lui bucurie și uimire, o colegă de grup i-a înmânat portofelul fără să lipsească nimic, dat ei de un lucrător localnic. Sărăcie, dar CINSTE!

În împărăția albastră de apă și cer, nu era loc pentru supărări. Un aer proaspăt se acorda cu admirația față de tehnica ultraperformantă de la cel mai mare baraj din lume… rezultat al luminii de știință fără hotare și fără dușmănii politice.

Oamenii de știință susțin că, la pornirea megaliticei construcții, marea acumulare de apă a determinat o întârziere cu o fracțiune de secundă a rotației Pământului. Moromete al nostru ar fi zis: „Așa ceva nu există!”…

Spre labirintice defileuri ne ducea feribotul. Ne așteptau legănări din bărcile cu vâsle, care-și uneau plescăitul cu ridurile de pe obrajii obosiți ai celor împăcați cu un destin milenar, străjuit și el de riduri verticale de pe stâncile care sprijineau poduri arcuite spre lumini de constelații: „Părea că din ceruri în pulberi puhoind/ Se prăbușește Caleea Lactee scânteind (LI-Tai- pe)…

Începută în timpul dinastiei Ming, când se desfășura și misiunea diplomatică a cărturarului român Nicolae Milescu Spătaru, trimisul țarului Alexei Mihailovici și autorul unui jurnal de călătorie în Țara Chitairilor (1675-1678), terminată în perioada dinastiei manciuriene Qing, Pagoda Roșie privește peste veacuri spre Fluviul Albastru cu toți ochii etajelor, având 99 de trepte, cu poduri pe care trec cupluri de îndrăgostiți, cu tufe de liliac simbolizând norocul și cocori sculptați ca purtători de viață lungă. Aici, pe ape și pământ, zodiacul străvechi unește oamenii cu Cerul. Ca în filosofia taoistă.

În Xi’an (Sian), reședința multor dinastii (împăratul Quin Shi Huang, 259- 210 î.Hr., a unificat aici teritoriile) poți să-ți dai saema de ce orașul istoric cel mai important al Chinei rivaliza cu Roma și Bagdadul califilor, după cum îl imortalizează vechea zicală: „Așa cum există o Romă în apus, așa ste și un Xi,an la răsărit.” Zidurile vechi de cetate ridicată în timpul dinastii Ming adăpostesc Turnul Clopotului și Turnul Tobei din Piața Centrală pentru a marca începutul zilei și începutul nopții, când se deschideau sau se închideau porțile orașului. Peste zi, un ceas elibera parfumuri speciale pentru a se ști fiecare oră. Nu e, așadar, de mirare că expoziții de acuarelă stabilesc corespondențe cu parfumul aranjamentelor florale și răcoarea pietrelor de jad, răspândită din fabrică în magazine de artizanat cu broderii de mătase. Sinestezii chineze în aer de noiembrie!…

La numai 30 de km, celebrul sit arheologic din Lutong, cunoscut ca Muzeul Armata de Teracotă, devine a opta minune a lumii din patrimoniul UNESCO. Uluitoarea legiune de sculpturi pentru unificatorul Chinei, descoperită întâmplător de către un țăran care săpa un șanț de irigații, e un mormânt-cetate menit să-l păzească pe împărat după moarte și să-i execute comenzile în viața veșnică. Opt mii de războinici, fără să semene la chip unul cu altul, care de luptă pictate, având mulți cai prinși cu o singură oiște, arme de bronz de toate felurile ridică   eternitatea în slavă: „Mereu viteji între viteji/ Au meritat obșteasca slavă.// Pe ei, eroi ne-nduplecați/ Nu-i poate nimeni birui.// Se stinge trupul muritor/ Dar sufletul trăiește veșnic…// …Și sufletul celor căzuți/ Rămâne suflet de erou.” (Tiui Iuan, 340-370 d.Hr.)

Nu am văzut multe din imensa Chină, dar orașele vizitate dobândesc, în spațiu și timp, dimensiuni de țări, iar capitala, de imperiu! Din Piața Tiananmen („Piața Păcii Cerești”), cea mai mare din lume, intri liber azi în Orașul Interzis. Portretul lui Mao veghează de la tribună din 1947, când a proclamat Republica, iar din 1978 este o veghe postumă. Privindu-l, un fior rece se strecoară prin puzderia de oameni și se amestecă în cadențele cizmelor militare ale detașamentelor de gardă. Peste tot, steagul chinez cu Steaua Roșie (având, desigur, pe reversul ei instituția ciubucului!).

La intrare în Palatul Imperial (Orașul Interzis), doi stâlpi solizi, cu lei și dragoni privesc pe axa centrală a pieții, pe care sunt aliniate toate monumentele (Inclusiv Portretul!) cu drumul peste pod al împăratului. Gândul zbura spre sculpturile lui Brâncuși de la Târgu-Jiu căutând verticalitatea din coloana fără sfârșit pe porțile dantelate: Poarta Supremei Împărății, Poarta Păcii Cerești, Poarta Supremei Armonii. Leii (forța), elefanții (longevitatea), cocostârcii (viața liniștită), rațele și peștii (fericirea) și mai presus de toate, dragonul, simbolul puterii, al terorii cosmice, al norocului și înțelepciunii sau foenixul (forța feminină) iradiau, în tăcerea misterioasă a sculpturilor, spirale spre „yang” și„yin”. Vizitatorii sunt astfel invitați să descifreze decorații interioare și exterioare din palatele și templele cu balustrade din                                                                                       marmură, cu basoreliefuri care introduc în atmosfera aniversărilor împărătești sau de celebrare a noului an. Numele palatelor, al complexului de pavilioane au cuvântul-cheie „armonie”, viziune chineză asupra cosmosului: Palatul Armoniei Perfecte (pregătirea pentru ceremonii, primiri de ambasadorui), Palatul Păstrării Armoniei (pentru audiențe   și examenele demnitarilor), Palatul Supremei Armonii, cu tronul Dragonului Galben (al ceremoniilor amintind de liniștea pământească a cuplului imperial, de punctele cardinale, de viață și de moarte, de cultul strămoșilor, de conviețuiri, haremuri…) Simpla   enumerare generează stoluri de idei și aspirații spre trăire totală: „Stoluri! Aripi de mi-ar crește,/ Eu v-aș urma săgetând/ Cerul de-albastră mătase.// Și de-oi zări înainte-mi/ Munții-n zăpezi, voi ucide/ Gândul întoarcerii – acasă.” (U SIUN, cca 1700)

Gândul nostru nu avea cum să nu se întoarcă la chemări carpatine, la cremena Făgărașilor înzăpeziți sub albastru ceresc, către care se deschid pridvoarele părintești ale dorului…

Într-o deschidere pe unde cosmice se îngemănează culori și parfumuri din Grădina Armoniei sau Grădina Undelor Limpezi, în care se află Palatul de Vară (1750). Așezat înspre lacul Kunming și colina Wanshou, palatul are săli, pavilioane, temple, turnuri, coridoare ingenios pictate, o barcă de marmură, Podul de Jad, ca un curcubeu deasupra lacului, Podul lui Marco Polo, Podul celor 17 Arce, de toate bucurându-se dinastiile Ming, Qin…

64006a484da31a62290201

Templul Cerului, cu 88 (9 x 9) de dale pentru a urca pe colina din mijlocul a 270 de ha, reprezintă la bază Pământul, iar în partea cealaltă, Cerul, ca o armonie arhitectonică a celor două principii taoiste „Yang” și „Yin”. Aici venea alaiul imperial pentru a celebra solstițiile, recoltele, zeitățile. Aici e Centrul Lumii, cu 360 de balustrade reprezentând multiplicarea cifrei norocoase „9”.

Cifra norocoasă a chinezilor s-a multiplicat și în arhitectura modernă din Satul Olimpic, construit într-un timp record, cu o geometrie provocând cosmicul.

Pe frontispiciu, descifram îndemnul antic CITIUS, ALTIUS, FORTIUS, cu vibrări ale conștiinței până la îndemnul din antichitatea   Eladei, de pe templul din Delphi: NIMIC   PREA MULT și CUNOAȘTE-TE PE TINE ÎNSUȚI. Desigur că chinezii contemporani s-au regăsit în cultul strămoșilor… La noi, (titlul unei poezii de Octavian Goga) inscripțiile sunt în durerea neamului!… Inscripțiile se întâlnesc și în drama poetului Du-Fu (712-770 d. Hr.) în timp ce contempla vâslașii de pe marele fluviu: „…n-am mai fi pierduți,/ De-ar fi la cârma țării/ Tot oameni pricepuți.// Ori țara duce lipsă/ De oameni potriviți,/ Ori nu-s lăsați la cârmă/ Luntrașii iscusiți!”…

O coincidență a contrariilor ne urmărea în China, de la grandoare și armonie arhitectonică la locuințele sărăcăcioase din centrul orașelor vizitate, de la amabilitate și ordine la îndemnurile gălăgioase ale vânzătorilor ambulanți să la cumperi marfa mai ieftin, de la ospitalitate la ciubuc (!)…

La Marele Zid, cea mai lungă structură defensivă construită vreodată, una din cele 7 minuni ale lumii, simțeai încă foșnet pe Drumul Mătăsii amestecat cu valuri de vânt de pe mtereze. Ascultam detaliile ghidului și nu puteam să nu ne amintim de jertfa atâtor Manoli pentru creații durabile sau de mărturisirea poetului Cen Lin (cca 217 î. Hr.) din scrisoarea trimisă soției sale: „Tu poate nu bănuiești/ Că-n șanțul Marelui Zid zac/ Atâtea oase omenești/ Și totu-i mohorât, posac.”

Prinși în vraja cuvintelor, găseam, tot ca o coincidență a contrariilor, mărturisirea peste veacuri a lui Eugen Barbu din „Jurnal în China”: „Chinezii surâd unei imagini interioare lor. Ei trăiesc interior, lumea dinafară este numai un incident suportabil.”. Așadar, chiezii se cunosc pe ei înșiși! Deschiderea spre cunoașterea de sine chema în noi dorul și nerăbdarea întoarcerii. Nerăbdarea de a-i spune domnului avocat, publicist etc., responsabil cu „poluările”, că doar văzându-i pe chinezi la ei acasă poți să înțelegi cum inteligența, hărnicia, inventivitatea, cultul strămoșilor, cumpătarea au contribuit la păstrarea teritoriului și a caracteristicilor culturale: limbă, filosofie, morală, religie, reprezentări cosmologice și antropologice („Cartea transformărilor”, „Cartea documentelor”, „Cartea cântărilor”),   toate valorificate prin repere de elită. Progresul este astăzi în China un miracol și o realitate cu umbrele și luminile ei, dar cu provocări pe spirala umanității. Asta da poluare!

Bibliografie selectivă:

„Antologia poeziei chineze clasice”, B.P.T., 1968.

Ion Bâtlan, „Introducere în istoria și filozofia culturii”, E.D.P.R.A., București, 1993.

Elena Macovei, „China. Un univers fascinant de cultură și civilizație”, Ed. Asoc. ASTRA, Sibiu, 2000.

’89/iarna/Brașov’s Dreamers/NIG

Posted by Nuta Istrate Gangan On May - 28 - 2019

59285618_10216338174341812_33146766589165568_o

 

țăcănitul mașinii de scris
fulgii topiți pe asfaltul murdar
zgomotul sticlelor de lapte la 4 dimineața
troleibuzul # 7
conserve chinezești/ghiveci
1/4 pâine
scrâșnetul zăpezii sub bocanci
drumul vechi înspre Poiană
salopete albastre
tricolor găurit
cu sau fără tine istoria se scrie/
se rescrie/se repetă
vocea îți spune iar și iar
că ești exact ca toți ceilalți
și că vei sfârși exact la fel
oamenii mă privesc și mă văd exact cum sunt
și nu știu dacă acesta nu este cel mai
grozav sau cel mai îngrozitor lucru
tac/vorbesc/totuna/
ceea ce aș putea spune va fi folosit
oricum împotriva mea
astăzi din tot ce a fost
a rămas doar
condiționalul optativ
nu mai pot vorbi  despre noi
fără să simt pământul
alunecându-mi de sub tălpi
………………………………………….
’89/iarna/Brașov’s Dreamers

O trilogie notabilă

Posted by Stefan Strajer On May - 20 - 2019

O trilogie notabilă

Autor: Dorin Nădrău

 

Însumând poezii ce reprezintă o covârșitoare majoritate a creațiilor sale lirice, trilogia lui Mircea Ștefan include trei volume de o apreciabilă calitate literară, probând incontestabila finețe a stării poetice ascunse a autorului: „Dincolo de singurătate”, „Vinovat de septembrie” și „Înțelepciunea bufonului”. Scriitor echinoxist prin anii de studiu din tinerețea clujeană, poetul ne oferă o lucrare ce merită nu doar citită, ci chiar și studiată, surprinzând atât prin forma în care a văzut lumina tiparului, cât și prin interesul pe care îl suscită aflarea dimensiunii operei acestui creator sensibil destul de greu de încadrat, el rămânând oarecum fidel unei forme de poeticitate ce cu greu poate fi îndosariată.

Mircea-Bartan-225x300

Foto.Mircea Stefan

Lirica lui Mircea Ștefan relevă teme asupra cărora meditează cu intensitate, cititorul descoperind în poemele sale deopotrivă ceea ce este accentuat omenesc, sentimente și taine puternice, ca și elevări specifice unor evidente energii interioare. Adresându-și numeroase întrebări, poetul se desconspiră că el caută în permanență, făcând dovada, prin poeziile sale scurte, găsirii unor răspunsuri rezultate din veritabile reflecții („Amintiri paralele”, „Cartea și viața”, „Locul unde apare îngerul”, „Oglindă pe un cer de lacrimi”, „Ah! Ce adâncă noapte”). Un exemplu demn de menționat este poezia cuprinsă în prima parte a trilogiei, intitulată Oceanul care ne desparte: cerul s-a dărâmat peste mine / ce pulver / zăpada / pe munte / în sus / noi ne-am adus aminte / despre moarte / numai când noaptea s-a dus / schiorii trec iarăși pe mare / pe crestele albe de val / și aripi de înger în zare / par clipele grele un dar. Din onestitatea cu care explorează la nivelul propriei poezii tot ce este mai vulnerabil, deci mai adevărat, Mircea Ștefan își trădează un crez poetic propriu, acela de a nu-și îndepărta directețea, demers ce-i conferă un tip de lirism pe care îl adoptă oarecum paradoxal, dar original, particular poemelor sale. Sunt poezii care scot în relief apelarea la filtre fine, sofisticate, care atribuie scriiturii o frumusețe aparte: se pierd în septembrie palmele tale / ca într-o cadă cu grâu aurit / anotimpul patriei tale / casa poetului / aici lângă râu / și deodată / atât de viu / septembrie / ca un surâs de femeie / singurătate obosită pe gură / ninge acum / și ascult /  un poem în epură (Poem în epură) sau „pe cer se proiectează doar clownul acrobat / numindu-se el însuși al norilor bărbat / hai tată uită de ce ești acuzat / așa cum viața / și tu / ești numai un cer senin / străpuns printre secunde de-alicele de crin / uite Socrate doarme / eu mă joc printre șerpi / sunt blânzi / cresc în grădină / tu nici măcar nu-i vezi (Printre lacrimi o joacă de îngeri).

Influența blagiană și, pe alocuri, cea soresciană, și chiar asiată, ies în evidență în tot corpusul poetic al poeziei lui Mircea Ștefan. Nu face excepție nici volumul al doilea („Vinovat de septembrie”), structurat pe trei capitole: „Diminețile căprioarelor”, „Amiaza puiului de cerb” și „Amurgul căprioarelor”. Cartea ne prezintă o scriitură filtrată și decantată de tulburări lirice în consonanță cu nervul sensibil al autorului. Semnificative sunt poemele în care poetul pune în valoare formule stilistice deosebite și meditații filozofice lipsite de complexul căutătorului de filosofie, într-o creație atinsă de valul postmodern, demonstrând totodată o uimitoare priză a firescului: din cer a început să plouă iarbă / picăturile cad peste noi / frânturi din acel niciodată / copac împietrit pe o vatră / nepământescul trup va povesti / și viața noastră se va desfrunzi / o negrăită oază / ce ne-așteaptă / lumina zilei dinspre miazăzi (Lumina zilei), acolo departe / în Ardealul mirific / murele ard într-un ram / prin păduri se aude un zumzet de arme / se scurge un cer peste deal (Secvență dintr-un tablou), cerul se leagănă beat / pe drum înainte / trece un car încărcat / cu alte cuvinte / apele curg / dinspre munți / mai clare / mai adânci nedezmințite / nu știi cum să te arunci / peste treapta pierdută / numai sus / zăpezile mor / iubiri care nu-s / parcă urcă din vis (Orizont translucid). Întâlnim, fără îndoială, o viziune poetică originală, dublată de un limbaj, pe cât de simplu, pe atât de bine ales, inducând un procedeu stilistic strălucit promovat de arta poetică soresciană. Din aceste motive, este limpede că efectul nu poate fi decât că cititorul este adesea derutat de iluzia intrării într-un labirint al unui univres liric greu de investigat, împrejurare consolidată de un adevărat ermetism, preferat în unele versuri. Cred că, din această cauză, poetica lui Mircea Ștefan dobândește reale calități în privința valorii și modernității ei. Priceput mânuitor al metaforei, figură semantică pe larg uzitată în modelele sale lirice, poetul o folosește totuși cu prudență, însoțită de o nivelare vădită a ostentațiilor sale conceptuale, ceea ce atribuie operei sale o altă trăsătură distinctivă.

Poeziile aparținând ultimului tom al trilogiei („Înțelepciunea bufonului”) sunt grupate în două secțiuni: „Captură de imagini” și „Numărătoarea inversă”. Simplitatea expresiei generează necondiționat o directețe de un impact poetic puternic, toate poemele fiind contemplabile prin această prismă, ele născându-se dintr-o absorbție a unor trăiri adânc înrădăcinate. Merită redate trei poezii care ilustrează cu prisosință poetica din această parte a lucrării: există o distincție a secundei / o diferență suavă între maluri / ochii par stinși / nespusă patimă / când nu recunosc cuvintele / pe care eu le-am scris / amurgul vine prea repede / ne alungă subit dintre orbitoarele litere / pe care le-am omis / și nu mai văd grădina lăsată aici de / Dumnezeu / ascult apoi cu ochii larg deschiși / un cântec / „Doamne ocrotește-i pe români” (Cântec), nu vom putea adormi / de azi înainte / loviți cu pietre / părăsiți de îngeri / nu vom putea adormi / cum lacrimile altei lumi / în care m-a iubit o femeie / am avut prieteni care m-au hulit / orașe care nu mai sunt / ținutul de unde / nu se mai vede (Exod către icoane), dacă treci pragul zilei fără frică și începi / să visezi / vei uita / dacă treci pragul zilei / și atâtea cuvinte te vor arde pe buze / să știi ele plâng în oglindă / poate mâinile mele vor păstra amintirea / poate ochii mei vor uita / am să plec să colind la amiază / pe mal până seara când devin mai lucid (Scrisoare către un prieten).

Trilogia se pretează la lecturi repetate care destind textul pe un întins câmp ideatic, ceea ce face posibilă descoperirea caracterului organizat al întregii opere poetice semnate de Mircea Ștefan. De la preferința poetului de a spune lucrurile fără artificii și până la tonul aparent confesiv, o categorică încordare străbate textele reunite aici, tensiune care atrage o anumită abstractizare a mesajului. Oscilarea între viață și moarte, esență și aparență, eternitatea și perisabilitatea ființei umane, ca susținută de refugiul în metaforă, determină o meditație profundă asupra trecerii timpului și a necesității de a intra în rezonanță cu înaltul. Opera lui Mircea Ștefan îndeamnă la reflecție, modificările frecvente în măsura versului, lipsa semnelor de punctuație, spațiile din text, incitând cititorul și invitându-l totodată la cugetare. Trebuie remarcat și faptul că sunt prezente numeroase pasaje livrești care însă nu îngreunează nicidecum perceperea nealterată a mesajului. Se impune observat că lecturile repetate ale poeziilor induc o incontestabilă complicitate cu autorul. Știind cum să abordeze temele mari fără a aluneca în convențional și în clișee, poezia este, în aparență, una deschisă și directă, cuvintele simple și construcțiile aerisite dovedind talentul de în a schița perimetrul unei lumi în care sensurile existențiale și cele morale pot coabita nestânjenite. Asumându-și cu îndemânare jocul dintre opacitate și transparență, dintre esențial și imaginar, Mircea Ștefan izbutește să transmită prin lirica sa o emoție autentică. Trilogia sa constituie o lucrare ce poate satisface gusturile și pretențiile amatorilor de poezie, implicând cunoștințe diverse și făcând uz de cuvinte proprii filosofiei, istoriei, fizicii, matematicii și sociologiei, o creație interesantă care merită atenție.

Ilie Marinescu – Terapia sufletelor

Posted by Stefan Strajer On May - 20 - 2019

Ilie Marinescu – Terapia sufletelor

Autor: Doina Popa (West Bloomfield, Michigan,SUA)

 

Cele două ipostaze ale lui Ilie Marinescu, psihologie și poezie, găsesc o corespondenţă semnificativă în viaţa și opera sa.

Psihologul este un medic al sufletelor iar poetul, prin versurile sale, devine un taumaturg, un făcător de minuni, al celor care găsesc alinare în poeme, mai ales cele care fac trimitere la divinitate.

Poetul însuși recunoaște, că profesia de psiholog, prin cunoașterea profundă a sufletului uman, l-a ajutat să descopere arta de a pune în versuri, „trăirile ce ruinează fiinţa umană”.

Borges afirma: „Toţi artistii creează în spiritul secolului lor și spiritul epocii se poate recunoaște, pentru că se repetă de la un creator la altul”.

Aceste viziuni, au străbătut deceniile, rămȃnȃnd în conștiinţa oamenilor mai mult decȃt altele, care au cules lauri. Indiferent de epocă, opera unui artist va rezista în timp, datorită faptului că face conexiuni cu trecutul, prezentul sau viitorMediatiiPoeticeIMul.

Tot Borges afirma: „Nimeni nu poate ști dacă lumea este fantastică sau reală și nici dacă există o diferenţă între a visa și a trăi”.

 

Frămȃntările spirituale al lui Ilie Marinescu au prins contur în volumele de versuri: „Maieutica iubire”, „Oblomovismul sinarhiilor”, „Meditaţii poetice”, „Muguri de stele”, „Terapia sufletelor”, „Totul despre iubire”, și o piesă de teatru: „Traficantul de iluzii”.

Poezia reprezintă în forma și continutul ei, gȃndirea autorului. Poetul însusi recunoaște faptul că încearcă să facă, în maniera proprie, conexiuni atemporale abia perceptibile de către cititori.

Carl Sandburg definea poetul „un animal marin care trăiește pe uscat și-ar vrea să zboare”.

La poetul Ilie Marinescu, spiritualitatea este cea care îi dă aripi spre iubire, acea comoară pe care o primește de la cel ce dăruiește: „Spiritul fiind iubire,/să-l păstrezi ca pe-o comoară,/doar în tainice potire,/ pentru zilele ce zboară./Ai primit o nouă șansă,/de la cel ce dăruiește,/ prima temelie-n casă,/ca tu sa trăiești regește.” (Glosă)-Sinele din templu

Ideea de iubire este indisolubil legată de ideea filozofică de poezie: “nu știu cum te-ai născut iubire,/dar eu din tine m-am născut,’/și-acum la rȃndu-mi dau de știre,/ că ești minunea de-nceput,/căci ce-ar fi omul fără tine,/și tu ce-ai face fără om// doar împreună ne e bine,/cum fructele rodesc în pom.”(Odă iubirii)

Lirica lui Ilie Marinescu se-ndreaptă la un momentat spre o rugă, ruga înaintea plecării pe calea cea dreaptă, o rugă adresată Măritului Domn, „Mărite Domn să nu-mi dai/ mai mult decȃt pot duce” (Ruga de drum) Impăcat cu sine, poetul îsi exprimă dorintele atȃt de umil, de a-și urma calea și de-a ajunge cȃt mai devreme la casa din cȃmpie. Ȋi cere Domnului să-i pună la dor aripă, pȃnă în prag la mama cea “blȃndă ca marea”.”Nu mă lasa precum un cuc/pune-mi la dor aripă”.

Wste dorinţa, poate cea din urmă a celui plecat, ce-și duce crucea, încheind cu îndemnul Celui de Sus: „“Din multe legi,/ una ai dat,/ ce-i bine s-o ţin minte,/să nu uiţi de unde-ai plecat și dorul de părinte!”

Iubirea de femeie este atȃt de pură și sinceră, e o recunoaștere totală a frumuseţii spirituale a acesteia, a virtuţilor cu care a înzestrat-o puterea divină, asemănată cu “un trandafir ce-i înnobilează curtea cu fȃntȃni de elixir”. Femeia este cea cu care bărbatul împarte destinul. „Cum să nu iubesc femeia?/Chipul ei de soare plin,/dăruind în taină cheia,/jumătăţii de destin”/

Ilie Marinescu este un visător, ca toţi romanticii, dar un visător plin de cutezanţă, care intră cu condeiul său creator în lumea cuvintelor, jucȃndu-se măiastru cu ele, devenind un pictor de cuvinte. „Să nu distrug creaţia divină,/Ţi-am zugrăvit portretul în culori,/luate din cuvinte și lumină/și din parfumul cȃmpului de flori./Deci lasă-te pictată în cuvinte /și tu la rȃndul tău să poţi picta,/într-un tȃrziu cȃnd fi-vor ostenite,/un pictor anonim le va-nrăma.

Ȋn altă ipostază, poetul situează femeia iubită într-un strălucitor cȃmp de lumină: „De ţi-aș spune noaptea/cȃnd e luna plină/că făptura-ţi este un cȃmp de lumină” și tot poetul se pune retoric pe gȃnduri “Dacă luna este cea strălucitoare,/de ce eu te-asemăn cu raza de soare?/

Trimiteri la lirica eminesciană ne-ncearcă versuri ca: „Vezi tu dar, iubito, de ce nu port vina/cȃnd îţi spun că aștri ne dau doar lumina/în timp ce sub stele, tihna îmi găsesc,/ atins de-a ta rază, ne-ncetat iubesc”

Și totuși, iubirea aduce dezamăgiri, decepţii, căci în curȃnd doar lacrimi și suspine inundă preafrumosul „te iubesc”. Jocul iubirii se transformă în burlesc atunci cȃnd încrederea se destramă ca norii (Totul e burlesc).

Versurile sunt rimate și pline de muzicalitate, simfonie a cuvintelor magice, ce trezesc în cititor simţăminte de dor, de iubire, de frumos, nostalgii, speranţe și încredere în frumuseţea acestei lumi, dominată de impostură, minciună, incultură și violentă fizică și verbală. Poezia sa, ne învaţă să fim mai umani, mai calzi și iubitori, mai deschiși în faţa credinţei și a voinţei lui Dumnezeu.

„Terapia sufletelor” e o carte care te învaţă să fii fericit. “Astfel am devenit o parte /din universul infinit/primul cuvȃnt din a ta carte/te-nvaţă să fii fericit”. ( Cartea fericirii)

Iubirea, destinul, credinţa, misterul sporit prin credinţă și iubire, le găsim în îndemnul filozofului indian Osho: „Oriunde căutaţi, în norii cei albi, în stelele nopţii, în flori, în curgerea unui rȃu, oriîncotro căutaţi, căutaţi misterul. Și oriunde îl aflaţi, meditaţi asupra lui.”

E vorba, desigur, de mister ca rost existenţial. Acest rost existenţial îl frămȃntă și pe poetul Ilie Marinescu, romantic modern prin definiţie, care ne îndeamnă să căutăm răspuns la întrebarea: Ce este fericirea?! Un scop în sine sau o iluzie?!

(West Bloomfield, 19 mai 2019)

Ion Codru Drăgușanu și Drăgușul

Posted by Stefan Strajer On May - 18 - 2019

Ion Codru Drăgușanu și Drăgușul

Autor: Viorica Pop

 

Ceea ce ne-a prezentat academicianul Șerban Cioculescu în 1981, când ne-a onorat cu prezența pentru a înființa la Drăguș un punct muzeistic „Ion Codru Drăgușanu” și ceea ce au prezentat scriitorii, profesorii participanți la centenarul morții scriitorului peregrin (1984, Făgăraș și Drăguș) apar sintetizate în „Enciclopedia identității românești (Personalități)”, 2011, sub îngrijirea Ecaterinei Țarălungă, p.201, unde se menționează că Ion Codru Drăgușanu rămâne în istoria literaturii române drept primul călător modern și că întreaga sa activitate (participare la Revoluția din 1848, înființarea de școli în limba națională, funcții în înalte instituții administrative, culturale) se înscrie în spiritul iluminist.

Precizăm că există și o viziune romantică în portretul peregrinului, dar nu lipește nici observația realistă, căci „mirajul european” nu duce la autoiluzionare. Impactul cu necunoscutul, momentele de adversitate își găsesc salvarea în evocarea satului natal, pe care nu l-a părăsit sufletește niciodată. Dorul de ducă și dorul de casă sunt trăite simultan, asigurând liantul etapelor vieții și al instantaneelor din creația sa. Nu ni-l putem imagina pe Ion Codru Drăgușanu fixat în alte locuri, așa cum nu ni-l putem imagina nici pe neliniștitul modern Octavian Paler, din Lisa vecină Drăgușului, că ar putea găsi perfecțiunea vreodată, deși era însetat de ea.

Atent nu numai la ceea ce-l înconjoară, ci și la sine, Ion Codru Drăgușanu e martor și parte a lumii pe care o înfățișează: „Cine nu părăsește locul nașterii, n-are idee de patrie, el e ca omul în mijlocul pădurii, nu o vede de mulțimea arburilor, dară înstrăinatul, o, cum învață a o iubi!”. O ipostază a iubirii de locul natal o sugerează și disertația rostită la Casina Română din Făgăraș, la 16 ianuarie 1870. Din cercetarea documentelor, scriitorul va fi aflat că istoria Drăgușului a fost legată de istoria Ardealului, cu excepția unui veac (1386-1456), când aparține Țării Românești. Pe la 1581-1589, satul făcea parte din circumscripția a treia a ținutului și era menționat în „Urbania et Conscriptiones”, fascicula IV, din „Arhivele Statului Ungar”. (Valeriu Literat și Moise Ionașcu, „Orașul și Țara Făgărașului. Cetatea Făgărașului, 1943)

În disertație, scriitorul se orientează asupra veacurilor al XVII-lea și al XVIII-lea, când ținutul avea statut de zestre pentru soțiile de principi transilvăneni, mai multe familii din Drăguș primind diplomă pentru credință și servicii. Originalitatea în a valorifica documentul e asiguretă aici de o surprinzătoare viziune modernă, realizată cu mijloace specifice literaturii, impresia de spontaneitate neexcluzând însă o elaborare de esență eseistică. Se intuiește chiar din titlu, „O umorească veridică”, faptul că rigoarea științifică, pe care o presupune disertația, se va metamorfoza cu naturalețe într-o varietate de registre stilistice cu tonalitate parodică, aluzivă, cu umor și autoironie, căci oratorul știe bine înțelesul dictonului latin „Râzând putem îndrepta moravuri” și înlătură astfel pericolul unui didacticism rigid și al unui limbaj patriotard.

Mobilitatea spirituală îi permite oratorului să capteze de la început atenția din sală prin emiterea ipotezei, care-i și motivează demerul: simulează o autoiluzie pentru ca apoi s-o demonteze în umor și parodie: „În adevăr, faimoșii scriitori antici, anume Erodot, Strabone, Tolomeu, scriseră despre Dacia noastră și despre geți, locuitorii ei. Durere însă, au uitat a memora despre Drăguș și drăgușeni”. Numele satului e dedus cu savoare de la „dracu”, în tradiția drăgușeană „un zmeu”, „balaur” avându-și sălașul într-un lac mare de sub munte. Proiecția în fabulos va fi imediat demitizată. Lacul n-a rămas în vremea scriitorului decât o baltă cu nume prozaic, Mlaca Muntelui.

Ion_Codru-Dragusanu,_1817_-_1884

Prezentarea unor realități dramatice din satul patriarhal îmbracă o ironie fină, care accentuează veridicul. Sărăcia așa-zișilor boieri (în realitate țărani răsplătiți cu diplome de către   principii transilvăneni pentru servicii grănicerești) nu-i împiedică să-și apere, sub acoperișuri de paie, adevărul, demnitatea, tradiția ca legi morale nescrise.

Când dezvoltă și argumentează, Ion Codru Drăgușanu simulează rigoare științifică și creionează portrete cu spontaneitate narativ-descriptivă. În explicarea patronimelor, tema disertației, proiectează realitatea în măreție istorică și mitologică pentru a o întoarce apoi la parodie, intrisecă spiritului mucalit, obținând efectul artistic de a face din prozaic act existențial: „Începem cu familia Codreană, cu numele generic Germănești, una că e în capul satului, alta că-și trage numele de la codru, sub ale cărui poale i-a fost adumbrit aviticul castel…”. Și argumentele continuă în aceeși tonalitate.

Scăpărările inteligenței îi permit libertatea unor asocieri care depășesc elementul autohton. Patronimul „Codru” apare omonim cu cel al ultimului rege grec (ascendent al filozofului Platon, n.n.). Nu e decât o autoironie atunci când autorul se mândrește că e primul cărturar care poartă acst nume, întâlnit și la Toma-Codru Barbăsură, fondatorul, chipurile, al „pompoasei” străzi Grădinari, unde era pe atunci și casa scriitorului.

Exemplele curg într-un ritm vioi. „Boieratul Făgărășanu-Drăgușanu” se mândrește cu un faimos prelat din eterna cetate Roma. Boierii Tătaru s-ar trage din seminția lui Ginghis-Han și Timur-Lenk sau din „altă dinastie hantătărească crimeană”, cunoscut fiind Ioane Tătar-Boier Drăgușanu în războiul cu Poarta Otomană. Un alt drăgușean, Petru Cristian, trompetist de război și răsplătit de Susana Lorantfy, văduva principelui Rakoczi, cu un hrisov, e numit de către mucalitul orator „erou în arta muzelor”. Eroul ar fi și străbunul Erculenilor, nume derivat de la Hercule, dar urmează justificarea în registrul parodic: spațiul disertației nu-i permite decât prezentarea unei singure munci a eroului drăgușean, aceea de a pune capăt dracului, balaurului din lacul de munte, care „pieri și făcu loc inocentei progenituri broscoase” în Mlaca Muntelui. Nici când recurge la simple mențiuni stilul nu-și pierde valoarea. Patronimul „Trâmbițaș” provine de la un strămoș din castrele elvețiene, Andreieșii au blazon invidiat de viziri, Lăscarii ar descinde din Radu Negru, familia Balea-Drăgușanu se înrudește cu Ciubăr-Vodă al Moldovei și are sigil de la Carol Sextul Augustul.

Finalul rămâne deschis, ca și în „Peregrinul transilvan”, scriitorul proiectându-și intențiile în așteptările cititorului/auditorului. La sfârșitul epistolelor, Ion Codru Drăgușanu anunță o altă serie de viitoare călătorii, iar în disertație menționează o viitoare monografie a satului, pe tema familiilor plebee și a toponimelor. Finalul din „O umorească veridică” îmbracă o voită formă populară versificată, simulând modestia: „Noi scriseserăm puțin/alții vor completa/Și reușind bine îi vom aplauda!”.

Ghicim printre rânduri satisfacția cărturarului-pedagog, a călătorului modern de a fi pășit în spiritualitatea europeană cu pecetea identității românești, devenind, pentru înfăptuitorii Marii Uniri și pentru noi, cei de azi și de mâine, un autentic precursor al intrării noastre în Uniunea Europeană pe poarta națională. La ora astrală, când sărbătorim bicentenarul nașterii lui Ion Codru Drăgușanu, tocmai la Centenarul Marii Uniri, deasupra Drăgușului e o stea transilvană, iar dezvelirea unei plăci comemorative în incinta muzeului etnografic al satului se identifică, în spațiu spiritual, cu întoarcerea peregrinului la rădăcinile părintești. Pe dimensiunea afectivă a drăgușenilor, îi rostim un poem sugestiv pentru un portret în care substanța experiențelor a fost asimilată de libertatea unei conștiințe asumând dorință de cunoaștere, atitudine etică, orizont cultural și stil.

 

Poem   peregrinului transilvan

 

Plecat-ai de-acasă, bade Ioane,

Pământul în lung și în lat să-l străbați

Cu gândul în lumini de icoane,

Cu pasul suind zăpezi din Carpați,

 

Plecat-ai de-acasă cu visul isteț

Și dorul de ducă drept pâine-n desagă,

Tu, fiu de plăieș din neam pădureț

Cu mintea cât marea de largă!

 

Voit-ai rotundul lumii să-l cerci

Să vezi cum făcute sunt toate

Pe vreme mai bună, pe vremuri mai reci,

Să spui alor tăi că se poate,

 

Că bunii și răii trăiesc și aiurea,

Mărirea-n bordeie, minciuna-n palat,

Dar nicăieri nu-ți răsună pădurea

Ca-n doina de-acasă, ca-n hora din sat!

 

Când pus-ai piciorul în Viena cea bravă,

Cu valsuri și vis al plăcerii,

Sufletul tău colinda prin Dumbravă

Și asculta mierla în Tufele Mierii.

 

Ai învățat în Parisul măreț

Că libertatea e scrisă-n pancarte,

Dar și sărăcia că are nutreț

Aer de sus, din sumbre mansarde.

 

În Londra cu cețuri, bancheri și grădini,

Gându-ți zboară înspre casă mereu,

Fântâna lui Dan plângea-n mărăcini,

Joiana mugea cu ugerul greu.

 

Te chema visu-n Cetatea Romană,

Columna trecea prin inima ta,

Dar dorul de stea transilvană

Ca pe un mag te călăuzea.

 

Și steaua e-n sat azi Steaua Polară,

Cu osia ei în sufletul greu,

Statornic lucește-n dorul de țară,

Să ne-o păstrăm, să ne-o-nvățăm mereu!

 

(Prof. Viorica Pop)

Bucură-te…!

Posted by Stefan Strajer On May - 18 - 2019

Bucură-te…!

Autor: Oana Rotariu

 

Bucură-te de vara
Care-i toamnă
Și de iarna care-i primăvară
De norii care-s cer,
De viața de după gard,
De chipul din fața și din
Spatele oglinzii
În care privești și nu te vezi
Ori te vezi, fără să te privești…!
Bucură-te că ești!
Construiește-ți
Din aripi povești!
Din inimă nu fă stavilă
În fața furtunii,
Ci fă furtuna liniște
Și dăruiește-o lumii…!
Bucură-te de anotimp
De timp un timp,
De frunză, de mare,
De vară, de uitare,
De a anotimpului răsfirare…
Până te faci alt timp,
Până devii lumină,
Ori te prefaci soare
Și te privești pe tine… aici…
De undeva din zare…

Bucură-te… !
Alceva mai bun
Ce ai putea face…
Oare?

 

Bucurate.Poezie

Summitul de la Rășinari

Posted by Stefan Strajer On May - 16 - 2019

Summitul de la Rășinari

Autor: Mihai Posada

 

În zilele de vineri 10, sâmbătă 11 și duminică 12 ale lunii lui Florar 2019, la Rășinari, lângă Sibiu – prima gazdă românească, în zilele precedente, a unui summit politic european – au avut loc lucrările celei de-a XXV-a ediții a Colocviului Internațional „Emil Cioran”, desfășurat cu începere de la 1994, când manifestarea aceasta științifică și culturală – ce adună la un loc specialiști și public iubitor de spiritualitate românească din Țară și din afara ei – a fost inițiată la propunerea universitarului sibian Ion Dur, preluată de regretatul poet neerlandez naturalizat sibian Eugène van Itterbeek și a crescut în importanță, până astăzi, ca un brand sibian ce nu poate fi nici diminuat, nici neglijat pe viitor.

Ajuns la o ediție jubiliară, Colocviul ce poartă numele gânditorului de la Paris, originar din Rășinarii Sibiului, a creat cadrul unui veritabil summit cultural sub coasta Boacii – „muntele magic” al copilăriei invocate cu „nostalgia Paradisului” de desțăratul Cioran, unde s-a regăsit un număr impresionant de cercetători și admiratori ai operei cioraniene, sosiți de la Sibiu și din alte localități ale Țării și din străinătate. Evenimentul a avut un oaspete de onoare cu totul deosebit, în persoana Alinei Diaconu, venită tocmai „din… Patagonia” imaginată de Cioran în convorbirile cu romanciera, traducătoarea și jurnalista din Buenos Aires, celebră în Argentina și devenită recent membru al Uniunii Scriitorilor din România (USR), la Filiala Sibiu. Strădania acestei recuperări de literatură românească valoroasă, din exilul și diaspora sudamericană în literatura română contemporană, precum și osârdia legată de invitarea tuturor participanților, de aducerea invitatei de la aeroportul din București la Rășinari, se datoresc neobositei energii managerial-culturale a dascălului de literatură Anca Sîrghie, inițiatorul evenimentului acestei ediții jubiliare. Domnia Sa și profesorul de filosofie Ion Dur au jucat – ambii, de pe poziția de cercetători ai gândirii literare românești – și rolul de moderatori ai lucrărilor Colocviului.

btrhdr

btrhdr

Comunicările invitaților au abordat, din varii perspective, aspecte interesante din opera și viața fulminantului moralist al lumii contemporane, declarat de experții europeni drept cel mai mare stilist al limbii franceze, E. M. Cioran, fiul preotului Emilian Cioran din Rășinari, ajuns protopop la Sibiu în anul 1924. Dintre cei șaptesprezece comunicanți invitați, zece sunt universitari, doctori, doctoranzi sau studenți, unii prezenți, printr-o salutară tradiție, și la mai multe dintre edițiile precedente. Numărul mare, poate prea mare al comunicărilor, deși prezentate pe parcursul a două zile, a făcut să pară îngust timpul alocat, duminica fiind rezervată excursiei la Păltinișul de deasupra Rășinariului, comuna în care mai dăinuie și azi casele părintești, de odinioară, ale lui Octavian Goga și Emil Cioran. Niciuna din aceste potențiale monumente istorice de valoare universală nu este până în prezent înregistrată, așa cum s-ar cuveni, în zestrea firească a patrimoniului național căruia îi aparțin. Aceasta, din cauza tărăgănelii birocrației noastre executiv-nematurizate, parcă în ciuda eforturilor depuse de primarul localității sau de reprezentanții altor instituții din România.

La sesiunea de comunicări din prima zi, după alocuțiunile de deschidere rostite de organizatori, și-au prezentat lucrările: Anca Sîrghie – Emil Cioran, licean la Sibiu, Mihai Posada – Din publicistica națională a lui Emil Cioran – anul 1931, Ada Stuparu (Craiova) – Emil Cioran, întâlniri cu Marin Sorescu, Aurel Goci (București) – Filosofia lui Emil Cioran, trepte și ascensiune, Claudia Voiculescu (București) – Simțirea și speranța lui Emil Cioran, Vlad Bilevsky (București, student la Filosofie) – Emil Cioran și despărțirea de filosofie, Rodica Brad – Tema originilor în corespondența lui Cioran și Doina Constantinescu – Diagramele nostalgiei din arhitectura discursului cioranian. Poeta Paula Romanescu (București) a susținut un emoționant recital de poezie românească din perioada detenției politice a luptătorilor patrioți anticomuniști intitulat Timp de lacrimi și de sfinți, pentru imaginarea a ceea ce s-ar fi întâmplat dacă atât de liberul gânditor de la Paris ar fi rămas în România, o dovadă fiind chiar condamnarea fratelui său Aurel sau a prietenului de o viață întru cugetare Constantin Noica. Cina festivă oferită tuturor de Primărie la o mândră pensiune locală a încălzit prietenii mai vechi sau mai recente, înfiripate între toți participanții, ospătați cu bucate ardelenești, pâine albă și băuturi de casă, de teasc și de cazan.

rbt

rbt

A doua zi, 11 mai, slujba religioasă de comemorare a gânditorului și a membrilor familiei sale din cimitirul Bisericii ortodoxe „Sfânta Treime”, oficiată la ora 9 dimineața de patru clerici locali, i-a adunat pe invitații Simposionului în jurul mormântului Cioranilor, situat lângă monumentul vrednicului de pomenire Mitropolit al Ardealului, Andreiu Baron de Șaguna și în apropierea locului de veci al părinților lui Octavian Goga. Reveniți în Sala de ședințe „Emil Cioran” a Primăriei Rășinari, participanții au ascultat comunicările susținute de: Ion Dur – Adolescența erotică a septuagenarului Emil Cioran, invitata de onoare Alina Diaconu – Emil Cioran și Argentina, Marin Diaconu (București) – Emil Cioran – profesor de filozofie la Brașov, Anca Sîrghie – Întâlnirea lui Emil Cioran cu Franța, Radu Petrescu (București) – Centenar. Preotul Gh. Cotenescu și protopopul Emilian Cioran, oaspeți și gazde la Congresul preoțesc de la Sibiu, martie 1919, Gigi Sorin Sasu (Cluj-Napoca) – Melancolia discursului cioranian, Daniel Ioniță (președintele Academiei Româno-Australiene, Sydney) – Între confuzie și deznădejde – relevanța lui Emil Cioran în situația geopolitică contemporană și Gheorghe Răducan (Râmnicu Vâlcea) Ediții Emil Cioran, în Biblioteca județeană „Antim Ivireanul” din Râmnicu Vâlcea. Actrița bucureșteană Genoveva Preda a adus un elogiu femeii, adresat interogativ-retoric partenerei de viață a lui Cioran vreme de câteva decenii, la Paris și intitulat Unde se duc iubirile, Simone Boué? A urmat spectacolul Exerciții de admirație Emil Cioran, susținut pe ulițele comunei, în sălile Școlii Gimnaziale „Octavian Goga” și încheiat în fața casei unde a locuit în copilărie Cioran cu familia, de actori ai Teatrului „Aureliu Manea” de la Turda, în colaborare cu Asociația internațională de tineret „Become” din Sibiu.

DSC_0356

Alina Diaconu a vorbit despre prietenia sa, datând din anul 1985, cu gânditorul rășinăreano-parizian, dar și despre prietenia legată cu Eugen Ionescu și cu Mircea Eliade, pe care i-a întâlnit de multe ori la Paris, începând de la vârsta de șaptesprezece ani. Apoi a prezentat comunicarea Emil Cioran și Argentina, lansând cu acest prilej și traducerea din spaniolă în românește, datorată Gabrielei Banu, prezentă la lucrări, a volumului de memorialistică Dragă Cioran (Cronica unei prietenii), apărut ca „semnal editorial”, fără editură, din pricina inerției neroditoare a salariaților Institutului Cultural Român din București care, rămași în urma evenimentelor, a solicitărilor culturale adresate și a propriilor promisiuni, sugerau o lansare de carte… fără carte, obligând la samizdat autorul întors – după 60 de ani de la emigrare – în Patria Limbii Române, azi, când afirmăm aici 30 de ani de libertate postcomunistă! Cartea are valoarea deosebită a unei culegeri de documente inedite în spațiul românesc, din viața lui Cioran. Sumarul cuprinde dialoguri, convorbiri telefonice, dedicații pe cărți, articole din presa sud-americană, relatarea întâlnirilor dintre cei doi și despre „iubirile secrete” ale septuagenarului îndrăgostit, părerile unor personalități despre Cioran și zece scrisori păstrate de Alina Diaconu de la marele prieten din Rue de l’Odéon. Cealaltă carte, prezentată de autorul ei, este traducerea în limba engleză a studiului semnat de Ion Dur, cu titlul Cioran. A Dyonisian with the Voluptuousness of Doubt, prin care cercetarea profesorului sibian intră pe piața mondială de carte.

În ziua următoare, duminică 12 mai, oaspeții au vizitat Muzeul Etnografic al Comunei, au urcat în mod simbolic Coasta Boacii, și au fost conduși la Păltiniș, unde își doarme somnul de veci, în umbra vechiului Schit, Constantin Noica. La mormântul filosofului, au asistat la o slujbă religioasă de pomenire. S-a făcut un popas și la cabana în care a locuit în ultimii patru ani filosoful și prietenul de o viață al lui Cioran. În așezarea de păstori Șanta, parte a stațiunii montane, familia Cioran deținea o casă de vară, unde Emil a scris celebrul volum Schimbarea la față a României, apărut în anul 1936 la editura Vremea.

Organizatorii summitului cultural de la Rășinari merită toată recunoștința și lauda noastră pentru implicarea responsabilă, generozitatea și ospitalitatea dovedite și în acest an: Bogdan Bucur, primarul comunei Rășinari, finanțatoare a manifestării în cadrul Agendei Culturale 2019 prin Asociația „Rășinari – Confluențe Europene”, care a asigurat cazarea nesibienilor și masa oferită, după datină, tuturor celor prezenți la eveniment; U.S.R. – Filiala Sibiu, reprezentată de însuși președintele acesteia, condeierul Ioan Radu Văcărescu, care i-a oferit o Diplomă de excelență invitatei de onoare a Colocviului; Liga Culturală din Sibiu, condusă de Anca Sîrghie, care a agrementat chiar și în afara summitului de la Rășinari prima vizită a Alinei Diaconu în Transilvania.

 

Declarația de la Rășinari a celei de-a XXV-a sesiuni de comunicări științifice prevede deschiderea a două case memoriale, în comună: respectiv Muzeul Goga și Muzeul Cioran. Alina Diaconu a mărturisit că a oferit originalele celor zece scrisori ale sale primite de la Cioran, Bibliotecii Naționale a Franței, mulțumită să le știe în „Sala Manuscriselor” din vechiul Palat Richelieu din Paris, aceasta tocmai pentru că „aici, la Rășinari, nu avea unde să le doneze”. Toate comunicările și conferințele prezentate la această ediție jubiliară vor fi tipărite într-un volum reprezentativ. A fost luată tot acum hotărârea instituirii unui Premiu literar „Emil Cioran” la Rășinari, ce va fi acordat anual în timpul desfășurării edițiilor viitoare ale Colocviului, prin colaborarea între Filiala sibiană a U.S.R., Primăria Rășinari și Liga Culturală Sibiu.

Cum încă ne mai salutăm cu “Hristos a înviat/ Adevărat, a înviat”, facem acum și aici urarea: Să fie într-un ceas bun!

Sibiu-pe-Cibin, 15 mai 2019.

 

 

 

De vorbă cu Părintele Calistrat

Posted by Stefan Strajer On May - 16 - 2019

De vorbă cu Părintele Calistrat
Autor: Ana Moroşanu Magdin

„Mă trag dintr-o familie ortodoxă, cu tradiții și rădăcini sănătoase, creștinești, rugători, oameni simpli, gospodari și cu multă dragoste de credință și de Dumnezeu. Nu mă consider superior sau special, sunt o persoană liberă, comunicativă, prietenoasă și cât se poate de firească din punct de vedere al normalității omenești!”
*
Ana Magdin: Părinte, la ce vârstă ați simțit că trebuie să fiți preot și de ce? V-a îndrumat cineva…? Care este povestea Sfinției Voastre?
Părintele Calistrat: Din copilărie, am fost familiarizat cu biserica, bunica mea, Maria, m-a dus la biserică încă de la 5 sau 6 ani, iar din clasa a II-a, am frecventat biserica, doar din simplă pasiune și convingere. Trei oameni mari au fost umbra ideii mele de a fi slujitor sau preot, preotul Iachint, duhovnicul Bucovinei, astăzi, sfântul Putnei, părintele Paisie, monahul și duhovnicul autentic pe care l-am cunoscut din 1985, apoi, părintele Cleopa, duhovnicul Sihăstriei, omul care știa Scripturile ca pe o rugăciune. De când l-am văzut și l-am ascultat prima oară, mi-a sedimentat definitiv ideea că de voi fi călugăr, trebuie să ajung să pot ști Scripturile ca el, bineînțeles că nici pe de departe nu sunt la nivelul marelui duhovnic al Moldovei, Cleopa Ilie, de la Sihăstria. Îmi place slujirea, cred total în ceea ce fac, simt cum Dumnezeu lucrează în viața oamenilor și chiar slujesc cu toată convingerea că oamenii pot fi ajutați cu sfatul și cu rugăciunea. Dumnezeu este viu și credința chiar este lucrătoare dacă crezi din toată inima. Dumnezeu este bun, și simplu, și milostiv dacă știi să-L cunoști și știi să fii prieten cu El.
Nu am o anumită poveste, familia mea și copilăria mea au fost firești și cu totul normale. În clasa I-a, mama mea, Verginia, a spus o singură dată, dacă tot îți place la biserică, poate te înveți să fii preot, să te rogi pentru mine, că mă vezi cât sunt de bolnavă.
O simplă profeție nesemnificativă, împlinită la 22 ani după liceu și armată, după 2 ani de serviciu, când, am intrat la mănăstirea Sihăstria ca monah, 18 aprilie, 1988, cu prietenul meu de călugărie, părintele Visarion Breabăn, fost stareț al schitului Pojorâta – Suceava, dar și cu binecuvântarea duhovnicului meu de atunci, părintele Pamvo, fost stareț al schitului Daniil Sihastru, din Straja – Suceava, schit al Putnei lui Ștefan cel Mare.
Am stat 3 ani la mănăstirea Sihăstria, 1 an, la mănăstirea Dragomirna, 18 ani la mănăstirea Bârnova în Iași, actual, de 10 ani, slujitor al mănăstirii Vlădiceni. Au trecut treizeci de ani de viață călugărească, din care, 3 ani ca ierodiacon și 25 ani, ca preot slujitor în cadrul Mitropoliei Moldovei, sub ocrotirea Arhiepiscopiei Iașilor. Cam la atât se mărginește scurta mea autobiografie personală, a celor 54 de ani, cât am în prezent.
Mă trag dintr-o familie ortodoxă, cu tradiții și rădăcini sănătoase, creștinești, rugători, oameni simpli, gospodari și cu multă dragoste de credință și de Dumnezeu.
Nu mă consider superior sau special, sunt o persoană liberă, comunicativă, prietenoasă și cât se poate de firească din punct de vedere al normalității omenești.

Parintele Calistrat
Ana Magdin: Sunteți considerat cel mai „modern” preot al zilelor noastre, foarte iubit de români, pentru umanitatea Dvs, pentru multă răbdare și pentru că vorbiți pe înțelesul tuturor! De ce simțiți să fiți astfel?
Părintele Calistrat: Nu pot ști exact etimologia cuvântului „modern”, pentru a crede că fac parte din categoria slujitorilor moderni. Dar aș putea afirma că mă consider dezinvolt, liber și chiar prietenos. Nu iubesc protocolul și formulele stereotipe de adresare sau exprimare în dialogul bisericesc. Cred că omul evoluat sau modern de astăzi nu mai are nevoie de multiplele bariere verbale și legale pentru a ști că este aproape de Dumnezeu și de adevăr, dar, în primul rând, este urgent nevoie în derapajul fiecăruia să-i explici rapid că doar Dumnezeu poate pune umărul la suferința, necazul, greutatea și încercările lui.
Recunosc că primesc multă dragoste și prețuire din partea masei de creștini ortodocși, nu mi-o însușesc ca merit personal, o văd strict ca pe un dar de la Dumnezeu, pentru a fi eu motivat în actul de credință, dar tot ca răsplată și eu în slujirea Sfintei Liturghii mă străduiesc să cuprind în lucrarea Sfintei Proscomidii, pe toți cei care mă iubesc, care se roagă pentru noi, slujitorii, pentru care vin la sfânta biserică, dar mă rog și pentru cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu, glasul Evangheliei, să-l înțeleagă, să-l priceapă și să-l trăiască așa cum se cuvine, pentru a primi ajutor, liniște, sănătate, spor și ajutor de la Dumnezeu. Așa am fost întotdeauna, de când mă știu, nu cred că am schimbat în viața mea ceva din mine, din structura personală, așa sunt și astăzi și așa cred că voi fi și peste 20 de ani.
Noi ne naștem cu o anumită originalitate, dacă o deformăm sau ne rușinăm de „a fi” al nostru, ne rătăcim prin viață fără sens.
Vedeți, toți vrem să imităm, să copiem, să fim ca alții, ori ca modelele râvnite, dar nimeni nu vrea să fie „el însuși”, se rușinează de propria persoană. Consider că naturalul și firescul din mine, m-au putut ajuta să fiu „eu”, cel de acum, care vorbesc cu dumneavoastră, sau cu publicul ortodox. Aș încheia cu acest lucru, pentru că îi iubesc sincer, le vorbesc deschis și sincer, iar pentru că ei simt această sinceritate, îmi dau girul iubirii lor prin aprecierea și ascultarea învățăturilor care le trimit în mijlocul lor pe calea internautică. Ne iubim și ne respectăm reciproc, vedeți, aceasta nu este ceva modern, este firesc, uman, normal și omenesc. Oamenii nu pot trăi fără comunicare, fără iubire, de la semeni și de la Dumnezeu.
Ana Magdin: Ce înseamnă pentru Sfinția Voastră, Catedrala Mântuirii Neamului?
Părintele Calistrat: Deși pare îndrăzneț răspunsul meu, aș zice că această Catedrală Națională a României, este forma cea mai înaltă de respect a Sinodului BOR, față de proprii enoriași și păstoriți, care vin an de an la hramul Sfântului Dimitrie Basarabov și erau obligați să stea în ploaie și în frig, la rând, spre închinarea la racla cu sfintele moaște. În felul acesta, cele câteva mii de credincioși pot asista civilizat și în mod uman la toate slujbele divine ale zilelor hramurilor bisericești ale Patriarhiei.
În același timp, am intrat și noi în rândul marilor capitale creștine, care, toate, de mulți ani, au câte o catedrală reprezentativă, ca și capitale europene care se respectă din punct de vedere cultural și religios.
Poate mai există opinii pro și contra, dar acesta nu este motiv de întristare, oamenii sunt liberi să-și exprime orice punct de vedere, iar societatea are datoria să aleagă și să discearnă mesajele constructive de cele negative și nesemnificative. Viziunea dintre bine și rău este întotdeauna antagonistă. Dar tot ce este important pentru noi românii, este ca această Catedrală a Neamului, să aibă rol misionar și catehetic în oprirea diluării ethosului românesc, a culturii religioase, a sfințeniei creștine a neamului românesc, pentru a rămâne mai departe același popor sănătos și păstrător de valori morale și culturale românești.
Ana Magdin: Omenirea, la nivel planetar, a evoluat din toate punctele de vedere, ce considerați că este nociv pentru noi și ce este bun din toată această avansare din punct de vedere tehnologic, care, cu siguranță, a schimbat și gândirea oamenilor?
Părintele Calistrat: Depinde ce numim evoluție umană, de la homo sapiens la homo politicus, ori homo intelectus sau poate homo nihilistus, care, deprimat de erorile de conjuctură ale vieții, stă rătăcit în rațiunile sale egoiste stăpânite de propria mândrie, de autosuficiența de sine care îl face să considere că adevărul revelat poate fi negat de noi, muritorii. Racheta, satelitul, cosmosul, ideea de extratereștrii, internetul, cibernetica, fizica cuantică, nu-l pot coborî pe Dumnezeu în inima materiei, unde, prin Logosul divin există ca și cauză a creației, dar stă departe de tot, deasupra mărginitului spațiu, timp și materie. „El a poruncit și s-au zidit”. „Prin cuvânt, toate s-au făcut”, conform capitolului 1, din Evanghelia lui Ioan. Toată știința lumii, toată tehnologia modernă și performantă, toată robotica, toată cibernetica, toată tehnologia IT, tehnologia atomică, chimică, tot tăvălugul noilor descoperiri, nu sunt rele, dacă omul ține cont de Logosul cu care inteligența umană a reușit să se pună de acord cu inteligența materiei. Deși sfântul Pavel ne spune: „Că toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc”. Plecând de la această premiză, trebuie să întelegem un singur lucru fundamental, efectul de bumerang, adică, azi, slujim noi, dezvoltării tehnologice, o performăm, ne ridicăm prin ea crezându-ne genii, dar să nu uităm că va veni o vreme, când vom deveni sclavii tehnologiei prin propriile slăbiciuni, cum vedem azi televizorul, telefonul, calculatorul, internetul, robotica, să avem grijă, într-o zi, să nu urce inteligența tehnologică deasupra inteligenței umane selective și s-o subjuge, facându-l pe omul modern sclavul tehnologiei. Când tehnologia devine ucigașa umanității, omul va fi pe punctul de a atrage sfârșitul planetei prin hazardul minții lui, prin depărtarea de Dumnezeu, prin călcarea în mod flagrant al Logosului divin din lucruri așa cum au fost gândite de Dumnezeu, pentru ajutorul omului. Însă, omul, a încercat ca hacherul să spargă parolele lui Dumnezeu, și, defapt, a realizat că plăgile tehnologiei moderne îl atacă tot pe el. Otrăvirea apelor, distrugerea ecologiei ecosistemelor naturale, poluarea, exploatările miniere, extragerea zăcămintelor, poluarea, distrugerea alimentației naturale, fac din planetă un mare mormânt al umanității rătăcite de Dumnezeu în rațiunile minții, în exploatarea materiei și a tehnologiei. „Omul sfințește locul”, spune Evanghelia. Dar și Dumnezeu i-a spus omului cu ce scop i-a dat Pământul: „Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți Pământul”. Nu spune că materia trebuie dezechilibrată și distrusă prin hazardul modern al tehnologiilor performante dar periculoase.
Ana Magdin: Părinte Calistrat, ce are nevoie un om ca să fie fericit, cum considerați că ar fi bine să trăim pe acest pământ?
Părintele Calistrat: Definiția pe scurt a fericirii: „Împlinirea umanului”. De pildă, copilăria reușită, educația frumoasă, împlinirea intelectuală, iubirea împlinită, familia model, copii, realizările materiale, realizările financiare, par din anumite puncte de vedere scântei de fericire. Și adevărat, și iluzoriu, adevărata fericire constă în păstrarea liniștii sufletești, de care depinde sănătatea trupului, integritatea intelectuală prin dobândirea înțelepciunii duhovnicești, pacea morală cu propria conștiință și cu Dumnezeu, punerea în slujba semenilor, dragostea de aproapele, sănătatea trupească, păstrarea feciorelnică a simțurilor nealterate prin respectarea legilor Evangheliei. Avem două expresii model în Sfânta Evanghelie din gura Domnului Hristos: „Căutați mai întâi împarăția lui Dumnezeu și celelalte se vor adăuga vouă”.(Sf.Evanghelie).
„De mă veți asculta, bunătățile pământului veți avea” (Isaia).
„Fericiți cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu, dacă îl împlinesc pe el” (Sf. Evanghelie).
Ca o concluzie când ești împacat cu Dumnezeu și cu semenii, ești cel mai fericit om, fericit că poți trece frumos prin lume, prin viață, prin tot ce Dumnezeu ne pune în calea vieții spre înălțare și întărire sufletească. Fericirea depinde numai și numai de inima și mintea și sufletul nostru, cum le cultivăm și cum le conducem spre fericire, prin propria înțelepciune duhovnicească. Fericire dobândită prin jertfă și străduință, nu din artificii de scurt metraj, fie plăcere sau simțire de moment.
Ana Magdin: Părinte, am o întrebare care așteaptă un răspuns pentru foarte mulți cititori, de ce credeți că persoanele pe care le-am ajutat cel mai mult, ne întorc spatele la greu și sunt primele care ne urăsc?
Părintele Calistrat: Recunoștința și binefacerea, se întâlnesc foarte rar sau deloc.
De obicei, când facem bine, putem stârni invidie, poate frustrare, pentru că cel ajutat în momentul greului depășit cu ajutorul unui prieten de suflet, de multe ori se nasc prejudecăți. Dacă m-a ajutat din mândrie? Dacă vrea să mă umilească? Dacă vrea să mă simt dator? Sau lucrează invidia și presupusurile raționale, de ce are? Cum a adunat avere? Cine se crede dacă are putere? Și iată că se rup relații sufletești, de familie, de prietenie, relații de dragoste de ani de zile și chiar de familie, deseori. Ura este mai înverșunată și facerea de rău devine mod de jignire ca motiv clar de nerecunoștință, lipsă de explicație, de educație, vorbim de necredință, de suflete mărunte la cuget, de lipsa comunicării și de calitate sufletească îndoielnică.
Spune un proverb că: „Banul face războaie și invidia ucide frate”.
Iar altă zicală spune:
„Cu cât este mai mare și frumoasă prietenia, cu atât va fi ura și vrăjmășia mai înverșunată”.
Scriptura spune: „Când faci binele, nu aștepta răsplată”.
Iar o vorbă românească zice:
„Fă binele și lasă-l în drum, că te vei întâlni cu el când crede Dumnezeu că ai nevoie.”
Iar psalmistul David zice:
„Ferește-te de rău și fă binele și vei trăi în veacul veacului”.
Ca o concluzie, să nu fim niciodată triști pentru orice bine făcut, că Dumnezeu ni l-a scris în Cartea Vieții.
Zice Sfânta Evanghelie:
Că omul bun scoate numai cele bune din vistieria inimii sale, omul rău, numai pe cele rele. Restul se subînțelege. Pentru a nu avea mulți dușmani, să respectăm Sf. Scriptură, care spune un îndemn clar: „Să asude milostenia în mâna ta când o faci”.
Adică, dai doar cui merită și nu vom mai primi reversul advers al reproșului, nemulțumirii și nerecunoștinței.
Ana Magdin: Cât de greu și de mare, este păcatul copiilor care își judecă și își urăsc părinții, chiar dacă au primit totul, case, bani, dragoste, grijă, etc, iar ei nu văd acest lucru, așteaptă ca toată viața să li se dea ceva…? Obțin totul prin amenințarea și șantajul emoțional al părinților? Care este sfatul Sfinției Voastre pentru astfel de cazuri?
Părintele Calistrat: Copiii trebuiesc educați de mici. Spune Înțeleptul Solomon, „Părintele care cruță varga, nu-și iubește fiii”, de înțeles în cuvânt că nu vorbim de par și forță, ci, aici, are sensul de „educație”. Adică, un părinte adevărat, corect și vertical în gândire, va educa copiii lui cum să câștige banul prin muncă cinstită, cum se economisește, cum se cheltuie și, mult mai puțin părinții sunt preocupați de a-și îmbogăți fiii fără muncă, fără maturitate, fără responsabilitate. O mare greșeală din partea părinților, să permită fiilor amențările sau șantajele emoționale. Aceasta arată o mare lacună în viziunea de viitor a propriilor fii și o educație total defectuoasă.
Comportamentul ireverențios, obraznic, tupeul, îndrăzneala, lipsa de respect, agresivitatea verbală, lipsa de sprijin și lipsa de dragoste din partea fiilor este o abatere față de Decalogul Scripturii, unde scrie:
„Să cinstești pe mama ta și pe tatăl tău, dacă vrei să-ți fie ție bine pe pământ!”
Culegem uneori ceea ce semănăm, dacă am semănat respect, disciplină și virtuți creștine, vom culege bucuria copiilor respectuoși și iubitori de părinți. Dacă vom semăna mofturi, fițe și numai pretenții, vom cultiva în prunci o personalitate bolnavă, prost înțeleasă, vom culege lacrimi, scârbă, azil, singurătate, lipsă de respect și multă mâhnire sufletească. Să ne educăm frumos și moral pruncii, să nu fie lipsiți de virtuți și de Duhul Sfânt, să ia pedepsele divine încă din viață.
Ana Magdin: Din punctul Dvs de vedere, cum trebuie să fie văzută România în lume și cum trebuie să fie cei care ajung pe funcții de conducere în această țară?
Părintele Calistrat: Legat de conducători și țară, părerile sunt împărțite în opinia publică.
Eu, personal, văd România ca pe o țară a jertfei, a suferinței, a răbdării la jugurile politice ale istoriei.
Însă, nu mai avem parte de acel naționalism curat, sănătos și adevărat. Puțini oameni mai iubesc România așa cum o cere în textul jurământului militar, pe care eu, personal, l-am depus și-l respect și astăzi dacă ar fi nevoie. Azi s-a diluat patriotismul, s-au relativizat valorile sociale, morale, intelectuale, toate au luat alte direcții și ținte, nu cred că toate sunt direcții bune și toate folositoare, dar, aici lucră timpul, istoria și Dumnezeu. Toate sunt în mâna lui Dumnezeu și El îngăduie, la o așa Românie și la așa români ca astăzi, așa politicieni după zicala: „Petice sunt după sac”.
Iar față de toate dezordinile din zona politicului, administrativului, juridicului, economicului și din multe alte domenii din cadrul social românesc, regele David spune în psalmi:
„Când oamenii de nimic se ridică prea sus, nelegiuirea mișună pretutindenea”.
Așa se explică toate neîmplinirile sociale, toată corupția și toate nedreptățile românilor din spațiul românesc.
Să ne rugăm lui Dumnezeu să scoată români vrednici în fruntea obștii și a țării. Să fim ceea ce trebuie să fim și ceea ce ne cere datoria de români și conștiința de creștini.
Ana Magdin: De ce credeți că predomină vrajba între români, de ce românii care se luptă pentru binele acestei țări și pentru comunitățile în care traiesc, sunt tratați cu ură, în loc să fie ajutați, sprijiniți, pentru a duce împreună un bine până la capăt?
Părintele Calistrat: Din nefericire, noi, românii, suferim de defectul urii, al învrăjbirii, vorbirii de rău, suntem munciți de invidie și zavistie.
Ne doare binele altuia, ne deranjează reușitele celor din jur și mereu căutăm justificări la incompetențele noastre personale.
„Binele nu este bine dacă nu se face bine”, zice Sf.Ioan Damaschin.
Ca să putem face bine, trebuie să fim mai uniți, mai îngăduitori, mai serioși, mai patrioți, mai gospodari și mai creștini cu faptele.
Trebuie să lepădăm orgoliile, vanitatea, și să ne gândim la binele țării, altfel, putem să ne facem rău nouă și României.
Ana Magdin: Părinte, cum trebuie să fie românii, unii cu ceilalți?
Părintele Calistrat: Românii sunt un popor curat, creștin, prea răbdător și chiar ospitalieri, dar, datorită faptului că omenia creștină se mulează greu pe individualismul și materialismul egoist occidental, noi, românii, am început să devenim agresivi, reci, indiferenți, fără sentimente, egoiști, invidioși, iar acest lucru petrecut în această democrație lipsită de valori creștine sau prea diluate, ne-a sălbăticit ușor față de aproapele, față de Dumnezeu, chiar față de familie, trebuie obligatoriu să ne păstrăm caracterul nostru omenos și creștinesc în conformitate cu Sfânta Evanghelie. Numai unitatea ne poate păstra limba, neamul, cultura, credința, vatra noastră românească și ethosul nostru de români adevărați. Trebuie să comunicăm, să ne respectăm, să iubim comuniunea și spiritul colectiv. Au reușit culorile politice ale partidelor, să ne dezbine și în gândire și în românitate, și în simțire și în credință, și în cugete. Ne-au împărțit în multe ideologii și curente moderne, dar noi, trebuie să păstrăm unitatea națională și creștină, unice mijloace de conservare a valorilor morale și de neam, care ne definesc ca români.
Ana Magdin: De ce este considerată România, Grădina Maicii Domnului?
Părintele Calistrat: Când vorbim de Grădina Maicii Domnului, vorbim de Muntele Athos, țara rugăciunii și a călugărilor, unde, din poruncă divină, nu intră partea feminină nici în vizită, cu prezența fizică. Legat de România, poate, datorită numărului mare de mănăstiri și biserici, mulțimii creștinilor și bunicelor evlavioase, a numărului mare de chemări la viața monahală a călugărilor, a călugărițelor, am putea spune, metaforic, pe drept cuvânt că România este ca o grădină duhovnicească a Maicii Domnului. Dar să nu uităm că și mulțimea nelegiuirilor din viața poporului și păcatele noastre, slăbirea credinței, nepăsarea duhovnicească, pot lăsa grădina pustie, fără Maica Domnului.
Deși vedem des, repetat, acest lucru, România este „Grădina Maicii Domnului”, totuși, pentru indolența și obrăznicia noastră, Dumnezeu ne încearcă cu plăgi, greutăți, boli, necazuri, lipsuri, tocmai ca să ne amintească, de faptul că acest pământ este sfințit și spălat cu sânge de eroi și sfinți.
Ana Magdin: Din punct de vedere spiritual, cât de important este să mergem la biserică, la mănăstiri…?
Părintele Calistrat: Biserica nu este importantă, biserica este viața spirituală a sufletului nostru. „Cine nu are biserica de mamă, nu-l poate avea pe Dumnezeu de Tată”. Sf. Ciprian de Cartagina. Afară de biserică, nu putem vorbi de mântuire și de întâlnirea cu Dumnezeu în Împărăția Cerurilor.
Biserica este izvorul văzut al Duhului Sfânt, idem și mănăstirea care are denumirea de mănăstire, de la viața de sacrament, adică „trăire mistică înaltă”, viața cu multă rugăciune. Fără acest izvor sacru al sfintelor Taine ale bisericii, nu ne putem apropia de Dumnezeu, rămânem afară de El, spune Sf Evanghelie: „Nu vă cunosc pe voi, plecați, blestemaților”…! Deci, nu facem nimănui o favoare mergând la Sfânta Biserică, nouă ne facem binele sufletesc, agonisind-ul pe Duhul Sfânt. Deci, mergând la biserică, devenim fii după har și credință ai Tatălui Ceresc și cetățeni ai Raiului sau casnici și împreună locuitori cu Dumnezeu.
Să iubim biserica, să putem și noi fi iubiți de întemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu, care s-a Răstignit și a Înviat pentru noi, oamenii și a noastră mântuire.
Ana Magdin: Un gând pentru românii de pretutindeni!
Părintele Calistrat: Mai întâi de toate, îi asigur pe toți românii noștri ortodocși și pe cei de acasă și pe cei din străinătate, din diaspora, de tot respectul, considerația și prețuirea, prin faptul că Sfânta Biserică Ortodoxă îi are în sfintele Proscomidii, în sfintele Liturghii, la toate sfintele Altare Ortodoxe ale neamului nostru. Le mulțumesc că nu au uitat de obârșia și vatra părintească, nu au uitat limba română, tradițiile, obiceiurile, țara și neamul. Să rămână statornici în credința Ortodoxă, să aibă grijă și de cele sufletești așa cum purtăm grijă și de cele materiale ale trupului. Să nu uităm că suntem urmașii lui Decebal, ai lui Ștefan, Vlad, Lăpușneanu, ai lui Mihai Viteazul, ai lui Brâncoveanu, ai lui Neagoe, ai lui Mircea și Matei Basarab, oameni care ne-au plămădit cu spada, cu plugul, cu dalta și cu toporul, cioplind altare lui Dumnezeu.
Să nu lepădăm atâta nor de mărturii și acte de vitejie care stau la temelia neamului românesc și formarea noastră ca neam creștin.
Biserica este mama neamului românesc, spune marele poet național, Mihai Eminescu.

Incursiunile sentimentale ale unui româno-american

Posted by Stefan Strajer On May - 14 - 2019

Incursiunile sentimentale ale unui româno-american

Autor: Menuţ Maximinian

 

Stabilit de câţiva ani pe tărâmul făgăduinţei, Dorin Nădrău nu şi-a uitat nicio clipă rădăcinile, vorbind şi scriind cu ardoare şi patriotism despre ţara natală şi despre reperele cultural istorice ale acesteia în publicaţii de largă circulaţie peste Ocean, cum sunt „Curentul internaţional” şi „New York Magazin”. Astfel, ca un firesc, textele publicate de acesta au văzut, în 2017, lumina tiparului în cadrul volumului „Incursiuni sentimentale”.

Deşi ne atrage încă de la început atenţia că nu avem de-a face cu literatura în această carte, Dorin Nădrău reuşeşte, totuşi, să aducă în faţa noastră adevărate pagini de jurnal „rezultatul parcurgerii unui drum bătătorit al rememorării, un drum intim, care îmi stârneşte invariabil sufletul, readucându-mi în minte o lume trecută care în mine n-a vrut să moară şi oferindu-mi farmecul tonic al aducerilor aminte” (p.7).

De la aşternerea pe hârtie ale unor poveşti personale legate de statutul de imigrant, pornind pe urmele bunicilor ce au locuit o perioadă în America, până la evocarea unor mari personalităţi ale istoriei şi culturii noastre, autorul ne prezintă, în carte, dorinţa de libertate, dar şi sentimentul celor plecaţi „de a nu fi acasă”, estompat printr-un „antidot probat în ultimii ani”, acela al scrisului.

Poate, unul dintre cele mai interesante texte ale cărţii este „Din însemnările unui (alt fel de imigrant)”, în care autorul îşi descrie propria poveste a drumului american, unul poate nedorit la început, dar care i-a adus mai apoi o serie de împliniri într-o etapă a vieţii în care se gândea că nu mai poate relua viaţa de la capăt. Cineva spunea cândva că destinului nu-i place să facă retuşuri.

Incursiuni Sentimentale.Dorin Nadrau

„Aserţiunea cu valoare de maximă am putut-o deseori verifica de-a lungul anilor, gândindu-mă în urmă, acum mai conştient ca oricând că am trecut de jumătatea firului pe care mi l-a tors ursitoarea. Convins că nimic nu este absolut întâmplător pe lumea asta, îmi amintesc astăzi cu nostalgie şi înţelegere un moment din tinereţea mea fragedă care putea să-mi schimbe radical drumul prin această viaţă efemeră. Bunicii mei din partea mamei au aparţinut generaţiei de români „Mia şi drumul” de la începutul secolului trecut, emigrând în America. Asemenea multor ardeleni, după mai bine de zece ani, s-au întors în România unde după puţin timp s-a născut mama mea, cea mai mare dintre cei trei copii pe care i-au avut. Nu o dată m-am întrebat ce parcurs ar fi avut viaţa mea dacă mama mea s-ar fi născut în America… Dar iată o întâmplare petrecută după mulţi ani de la repatrierea bunicilor ce îmi induce un motiv justificat de a mă convinge tot mai mult că, structural cel puţin, totuşi, America mă atrăgea în mod inconştient şi involuntar… Despre America ştiam multe şi pot să afirm cu tărie că niciodată nu am fost influenţat în opiniile mele despre această ţară de mulţi dintre cei care după ce ajung în State devin musafiri de profesie în România şi care cum au apucat să treacă Oceanul se uită la români de sus şi îi socotesc, în sinea lor, drept proşti. Cunoşteam despre America şi părerile unora care duceau la concluzia că reprezintă o cultură unde doar cel tare supravieţuieşte şi unde lamentările şi slăbiciunile sunt privite cu dispreţ. Naţiune de învingători, nu de visători. De asemenea, că aici piaţa dictează şi totul se realizează prin iniţiativă privată, nimeni neriscând un cent dacă nu se întrevede un profit. Profesiile mele (inginer şi avocat), dintre cele pentru care la ora actuală în ţară tinerii care păşesc pe porţile facultăţilor fac cele mai lungi cozi, mi-au permis să cunosc şi alte aspecte despre America, lucruri cu adevărat minunate, nemaipomenite. Astăzi pot să afirm că America este mult mai mult decât mi-am putut eu închipui… Nici în cele mai ciudate vise nu mi-aş fi închipuit că voi ajunge în America. Tot paradoxal este că atunci, în 2010, destinul meu a decis să facă retuşuri…, povestea vieţii mele devenind foarte simplă şi uşor de relatat: în mai puţin de o lună am primit viza de SUA, în ciuda unor posibile impedimente, având în vedere că eram singur şi cu o situaţie materială superioară mediei, peste aproape două luni m-am (re)căsătorit, iar în următoarele trei luni mi s-a eliberat autorizaţia de muncă şi Green Card-ul. Eu nu am părăsit România nici din raţiuni politice şi nici economico-sociale. Plecarea mea a fost, pur şi simplu, o alegere. Este incontestabil că nu am fost obligat să iau calea exilului. De fapt, trebuie spus că eu mă situez alături de cei care consideră, pe bună dreptate, că termenul a devenit caduc în lumea globală în care trăim şi că la un anumit nivel suntem cu toţii călători pe acest pământ, în această viaţă.Pentru cineva care se gândeşte că practic am luat viaţa de la capăt, vreau să spun că secretul ţine de personalitatea mea. Firea mea de ardelean m-a obligat toată viaţa mea să nu mă dau bătut… Pe „Titanic” au fost 13 transilvăneni: unul a supravieţuit. Îmi persista în minte scena din film cu orchestra care, pe puntea vasului, a cântat până în ultima clipă, pierind cu toţii, înghiţiţi de apele Atlanticului, „Mai aproape de Tine, Doamne!”… Integrarea în sistemul american înseamnă în primul rând promovarea redefinirii identităţii, necesităţii vitale de a exista şi funcţiona într-o alta lume, adică într-o nouă cultură şi într-un nou context. Pot să spun acum că de la început am fost fascinat de americani, de atitudinea „I can” şi spiritul pozitiv. Sunt entuziasmat că aici lucrurile au sens, că există reguli bine gândite care se aplică şi chiar funcţionează. Îmi place şi că societatea americană te învaţă să nu închizi uşa… În sfârşit, nu regret nici o clipă că, vorba unui bun prieten, „am dat porcul pe curcan că-i mai corect politic şi nici n-are colesterol”.Desigur, îmi lipseşte România natală, nu cea abtractă sau conceptuală” spune autorul cărţii.

Însemnările din paginile 9-12 sunt completate cu altele, la paginile 13-17, astfel încât avem o relatare amănunţită a prezenţei românului nostru în spaţiul american. Despre Eugen Doga, cel care a compus cântecele celebrului film „Şatra”, despre Ilie Stepan, valoros muzician al rock-ului românesc, generalul american de origine română Simeon G. Trombitas, comandant al Armatei de Sud a SUA, despre laureaţii premiului Oscar – Jean Negulesco şi Edward G. Robinson, şi mulţi alţi români ce ne-au făcut cinste în America, găsim date în această carte. Nu sunt omişi  nici cei care au scris istorie, începând cu Avram Iancu, Nicolae Iorga, Constantin Brâncuşi, fiecare poveste este trecută prin filtrul propriului suflet, astfel încât scriitorul este prins în această horă a respectării valorilor. În textul „False ipoteze, calomnii şi neadevăruri care dor”, de la pag. 161, trăgând un semnal de alarmă asupra falselor poveşti ce circulă despre oameni precum  Mihai Viteazul,  Avram Iancu, Mihai Eminescu. „Calitatea articolelor sale, temele abordate şi excelenta documentare probează o cunoaştere profundă a istoriei şi tradiţiilor româneşti pe care le promovează în ţara de adopţie, Statele Unite, ca un adevărat patriot trăitor la mii de kilometri de ţara natală, România. Dorin Nădrău este un bun exemplu pentru românii care nu au uitat că vectorul principal în recunoaşterea unui popor, în străinătate, este cultura sa fără de care naţiunile lumii ar însemna nimic în America”, spune Grigore L. Culian, fondatorul New York Magazin.

La rândul lui, directorul „Curentul internaţional”, Ştefan Străjeri, scrie în Postfaţa cărţii: „Textele lui Dorin Nădrău, prin spectrul larg al subiectelor tratate, îmbie la reflecţii spre cultura şi istoria românilor, sociologia românilor, atât a celor din ţară, cât şi a celor răzleţi pe mai multe continente. Dorin Nădrău, în mod cert, este şi va rămâne un nume cunoscut în corpul viu şi activ al comunităţii româno-americane”.

Dincolo de faptul că apără istoria neamului, că o spune răspicat şi tare că nu a mers din propria ţară din cauza unor nevoi, ci aşa a fost destinul, Dorin Nădrău este şi un apărător al bisericii străbune.

Cartea lui este ca o oglindă a unui intelectual care promovează în America cultura poporului său, declarând răspicat, prin textele lui, că este mândru de originile sale. Şi nu e puţin lucru.

,,Lideri în film”, o carte ca la cinema scrisă de Paul Polidor

Posted by Stefan Strajer On May - 14 - 2019

,,Lideri în film”, o carte ca la cinema scrisă de Paul Polidor

Autor: Corina Diamanta Lupu (Bucureşti)

 

Nu este nimic neobișnuit să se facă un film după o carte. Așa cum spunea Jean Cocteau, filmul este tot o scriere, însă “o scriere în imagini”. Numeroase pelicule celebre au fost mai întâi, cărți celebre, iar ecranizările doar le-au pus și mai mult în valoare și le-au popularizat. Special este procesul invers, atunci când filmografia servește ca bază pentru carte, când vizualul din film își păstrează valențele spectaculare, rămânând la fel de atractiv, chiar dacă este transpus în scris. Acesta este cazul volumului scris de Paul Polidor, “Lideri în film: curs opțional de jurnalism vizual și psihosociologie politică”. Volum de referință, despre care Dan Matei Agathon afirma că este “o capodoperă a genului…, un tratat complex…, ce descrie ascensiunea și rezultatele, de multe ori odioase, ale celor care au condus națiuni și care au trasat istoria în dramaticul secol XX și la începutul secolului XXI ”.

1

Necenzurat, spectacular, performativ, interzis minorilor, cursul lui Paul Polidor a fost o provocare pentru mine. Pe de o parte, mi-a stârnit curiozitatea, pe de altă parte, m-a făcut să mă îndoiesc că mai poate fi spus ceva nou pe tema liderului-dictator. Am început deci, prin a răsfoi volumul, am citit puțin aici, puțin dincolo și ceeace citeam a început să mă captiveze. Așa că m-am întors la pagina de pornire și am parcurs cartea din scoarță în scoarță cu un interes crescând.

Folosind o colecție de filme, Paul Polidor realizează o galerie de portrete-studiu ale unor dictatori precum Nicolae Ceaușescu, Fidel Castro, Stalin, Nixon, Henry Kissinger, Slobodan Miloșevici, Saddam Hussein, Troțki, Trujillo. Creativă, condimentată, închegată, cartea semnată de Paul Polidor oferă o abordare inedită și provocatoare a culiselor vieții și planurilor unor lideri ce au hotărât soarta popoarelor, pe care le conduceau în funcție de interesul personal ori de capriciu, de preferințele sexuale sau de zodia în care se născuseră. De la Troțki, fostul lider care îi trimite Fridei Kahlo răvașe de dragoste în cărțile pe care i le împrumută, la Stalin, “groparul soldaților sovietici” ori la J. F. Kennedy care pierde Cuba în favoarea rușilor, cursul semnat de Paul Polidor este împănat cu detalii picante, cu scene extravagante și cu dezvăluiri neașteptate.

Cursul are un ritm alert, iar impactul puternic asupra cititorului este sporit și de elementul enigmatic al prezențelor feminine: Jackie Kennedy, dar și femeile mafiei – Marilyn Monroe, Ellen Rometsch ori Judith Campbell. De la Leon Troțki la Che Guevara, de la Gheorghiu-Dej la Bashar al-Assad, volumul lui Paul Polidor ne poartă într-o lume a conspirației, în care grotescul, cinismul și maladivul devin suprapersonaje.

Se spune că viața bate filmul. “Lideri în film: curs opțional de jurnalism vizual și psihosociologie politică” demonstrează cu prisosință că nu doar viața bate, ci și cartea bate filmul. Iar, cine citește această carte (și vede DVD-ul interzis minorilor, scenariul și regia ,,analizelor” de scene șocante: Paul Polidor), o dată ajuns la final, va spune că a fost ca-n filme!

(București, 10 noiembrie 2018)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors