Archive for the ‘Cultural’ Category

Veşnicie furată

Posted by Stefan Strajer On August - 6 - 2017

Veşnicie furată

 

Autor: Oana Denis Rotariu

 

În talpa lumii

Bate un cerșetor

Un cui de lemn.

Atâta i-a mai rămas

De la ultima Răstignire.

Lume, n-ai și pentru mine

Un dumicat de vorbe bune,

Uitate într-un colț,

Printre cutume?

L-aș împărți cu un

Nebun întru Hristos

Ce stă la două cvartale

Mai la vale de sufletul meu.

Nimic. Tăcere strâmbă…

Strânge vorbele mute

Și le așează-n sute,

Într-o desagă

De culoarea cerului

Care-l privește

Cu ochi goi…

Câteva secunde

De nemurire

Trec grăbit pe lângă noi…

 

El și noi, niciodată unu…

Tot timpul doi…

 

Oana Rotariu

Oana Denis Rotariu

30.06.2017

LA „CÂMPUL ROMÂNESC” DE LA HAMILTON, CANADA

Posted by Dorin Nadrau On July - 22 - 2017

Impulsul de a merge la Câmpul Românesc din Hamilton l-am avut de multă vreme, chiar din momentul în care acum câţiva ani am aflat câte ceva despre acest spaţiu autentic românesc, organizat, îngrijit şi păstrat de peste cinci decenii în perimetrul canadian al provinciei Ontario. Este însă îndeobşte ştiut că nu e greu să faci un lucru, ci e greu a te pune în starea de a-l face, iar această stare s-a lăsat cam mult aşteptată. Sunt atâtea amănunte care intervin zilnic şi împiedică bunele intenţii, amânându-le punerea în aplicare. O deosebit de plăcută invitaţie a unui prieten apropiat, fost coleg de facultate în Bucureşti, pe care nu l-am văzut de mulţi ani, de a-l vizita la Toronto, unde trăieşte de peste treizeci de ani, s-a constituit într-un fericit prilej de a face un popas la Hamilton. A contat, de asemenea, împrejurarea că „Săptămâna Internaţională de Cultură de la Câmpul Românesc” era la a 50-a ediţie, acest moment jubiliar consolidându-mi dorinţa de a vizita acest încântător simbol de românitate.

Locul unde anual se adună numeroşi români dornici de a susţine adevărate eforturi de exprimare a sentimentelor naţionale mi-a stârnit impresii de neuitat pe care încerc să le menţionez în rândurile ce urmează.

Situat pe la mijlocul ariei peninsulare a provinciei Ontario, într-un peisaj fermecător, cu o vegetaţie foarte bogată şi nealterată, la mare distanţă de aglomeraţia centrelor urbane şi de autostrăzile ce fac legătura între marile orașe, Câmpul Românesc este o proprietate de 25 de hectare de teren parţial împădurit, o notă specială fiindu-i conferită de un râu leneş care îl străbate, străjuit la maluri de sălcii pletoase. La intrarea la Câmp te întâmpină o stâncă vopsită în culorile tricolorului românesc, plasată pe partea dreaptă, şi un indicator pe care este înscris cu caractere mari „ROMANIAN PARK”, drumul de acces fiind mărginit de copaci. Pe latura stângă se întinde un parc în care întâlneşti o frumoasă troiţă încercuită de busturile unor însemnate personalităţi ale culturii româneşti, „Rotonda Scriitorilor din Exil”. În continuare se găseşte o suprafaţă destinată desfăşurării de picnicuri amenajată corespunzător acestui scop la umbra unor copaci bătrâni. Pe una dintre laturile Câmpului sunt amplasate o mulţime de case de vacanţă construite pe fundaţii, dar şi rulote, menite petrecerii weekend-urilor.

Centrul Cultural „Nae Ionescu”, realizat din donaţii ale unor români răspândiţi în întreaga lume, deschis în anul 1986, include o bibliotecă ticsită de cărţi, un mic muzeu al satului românesc, o încăpere cu obiecte tradiţionale româneşti, o sală cu o capacitate de până la 350 de persoane şi alte dependinţe. De la Centrul Cultural se poate coborâ la râul ce străbate perimetrul. Un pod şi ingenioase trepte din lemn permit accesul la Capela „Sfânta Maria”, aşezământ unde se oficiază slujbele religioase la sărbătorile de peste an, sărbătoarea hramului, precum şi cununii şi botezuri. Câmpul mai are şi un teren de fotbal şi o frumoasă piscină.

O veritabilă cutumă a devenit la Câmpul Românesc începerea sezonului de activităţi în fiecare an în luna mai, momentul inaugural constituindu-l un banchet la care vin sute de români din oraşele învecinate Hamilton, Kitchener, London şi Toronto. După acest semnal de deschidere a sezonului estival, la Câmp se organizează picnicuri la sfârşit de săptămână, ca şi variate activităţi culturale şi sportive, totul culminând cu „Săptămâna Culturală”, eveniment care în acest an a avut loc în a doua săptămână a lunii iulie, marcând aniversarea semicentenarului. În fiecare an la această importantă manifestare spirituală, timp de şase zile, de luni până sâmbătă, jurnalişti, profesori, artişti, prozatori, poeţi, actori şi alte categorii de intelectuali din comunităţile româneşti din Canada şi Statele Unite, precum şi din România, prezintă subiecte şi teme de interes pentru toate generaţiile, probând un admirabil nivel de expunere şi relevând o evidentă profunzime în alegerea şi dezvoltarea tematicilor.

Nu se poate vorbi de acest colţ de rai al românilor fără a face referire la Nicăpetre. Sculptor român de mare valoare, pe numele de stare civilă, Petre Bălănică, Nicăpetre a părăsit România în anul 1980 şi după o scurtă perioadă petrecută în Grecia şi Italia, în iulie 1981 s-a stabilit în Canada, la Toronto. Artist care s-a impus prin varietatea tehnicilor şi genurilor, a creat opere de certă valoare, expuse în galerii şi spaţii culturale de referinţă din Grecia, Austria, Germania, Japonia, Canada şi Statele Unite ale Americii. Contribuţia sa la imaginea de astăzi a Câmpului Românesc a fost una majoră: busturile din marmură ale lui Mihai Eminescu şi Nae Ionescu, precum şi „Rotonda Scriitorilor din Exil”, incluzând busturile turnate în bronz ale unor ilustre personalităţi: Mircea Eliade, Aron Cotruş, Vintilă Horia, Vasile Poşteucă, George Donev, Horia Stamatu. Am fost adânc impresionat de sculptura Poetului nostru Naţional despre care a precizat: „În ’89, m-am gândit la Mihai Eminescu pentru că am luat o marmură frumoasă adusă de mine din Grecia. Şi am început s-o cioplesc, dar nu chipul lui Mihai Eminescu, ci am cioplit nevoia noastră de Mihai Eminescu, de acolo, de departe, aşa cum zicea Mircea Eliade, că Eminescu ne adună! Am cioplit direct, în marmură, chiar pe locul unde urma să fie instalat – la Câmpul Românesc de la Hamilton -, în acest parc, lângă un râu, lângă o pădurice şi a fost bine primit de toţi vizitatorii”. Neîndoielnic, măreţia operelor sale de la Câmpul Românesc fac ca Nicăpetre să fie prezent în acest loc feeric al românilor, chiar şi acum la 9 ani de la dispariţia sa.

Dintre gazde, primul pe care l-am întâlnit a fost cel care oficia cu multă ospitalitate primirea oaspeţilor, preotul-poet Dumitru Ichim, o personalitate binecunoscută în Canada şi despre care citisem anterior. După ce l-am ascultat cu mare interes şi am aflat că este coordonatorul unui cenaclu literar la Kitchener, un oraş în apropiere înglobând o largă comunitate de români în totalul populaţiei de 520 000 de locuitori, am constatat cu încântare că, deşi septuagenar, este în plină vervă, dovedindu-se un artist al cuvântului aflat într-o continuă activitate creatoare, autor al unor opere literare inedite de mare sensibilitate. Gândul m-a dus involuntar la ceea ce cu ani în urmă Bartolomeu Valeriu Anania afirma despre părintele-poet: „Dumitru Ichim împărtăşeşte norocul şi nenorocul scriitorilor români din străinătate. Pe de o parte, şansa de a avea acces la cultura lumii libere şi de a se simţi în largul său în abordarea unor genuri literare afine (…). Pe de altă parte, are neşansa izolării de ceea ce se cheamă o piaţă a cărţii la dimensiunea cititorilor potenţiali”.

Am apreciat cu admiraţie dăruirea sa şi diligenţele zeloase depuse pentru asigurarea unei ambianţe cât mai favorabile ale lui Dumitru Răchitan, preşedinte al „Asociaţiei Culturale Române” din Hamilton. Mi-au rămas în minte strădaniile inimosului Marian Costache (Montreal, QUE, Canada) care este prezent la acest eveniment de peste douzeci de ani, gata permanent să ajute la desfăşurarea propice a săptămânii culturale.

Fără îndoială, pentru ilustrarea cât mai veridică a derulării evenimentului, merită amintită succint desfăşurarea conferinţelor din timpul petrecut de mine la Câmpul Românesc, subiectele şi prelegerile fiind demne de apreciat.

Prima seară a debutat cu prezentarea participanţilor de către prof. Sebastian Doreanu (Denver, Colorado, S.U.A.), un împătimit al manifestărilor de la Câmpul Românesc, fiind prezent la Săptămâna Culturală de aici de peste douăzeci de ani, aproape în fiecare vară. El a fost moderatorul sesiunii, reuşind cu remarcabila sa spontaneitate să creeze şi să asigure o atmosferă pe cât de destinsă pe atât de incitantă, pe tot parcursul sejurului meu. Apoi, s-a trecut la expunerea temelor programate pentru ziua de luni. „Contribuţia Cenaclului Florica Baţu Ichim la succesul Săptămânii Culturale de la Hamilton”, autor Constantin Groza (Hamilton, Canada) a deschis seria din ciclul zilei. A urmat prezentarea de către prof. Marieta Dincov (Toronto, Canada) a unei admirabile lucrări, trădând incontestabil o riguroasă cercetare şi indubitabilă pasiune. Comunicarea evidenţiază preţuirea poetului nostru nepereche, materializată prin busturi şi statui ale acestuia, amplasate atât în ţară, cât şi în Europa (Paris, Chişinău, Cernăuţi, Odesa, Budapesta) şi peste Ocean (S.U.A.: New York şi Canada: Câmpul Românesc de la Hamilton, Montreal, Windsor şi Edmonton). Opinii inedite şi comentarii originale au format conţinutul celei de-a treia prezentări, „Prinţul Charles al Angliei şi conservarea valorilor naturale”, aparţinând lui Julian Theodore Ichim (Kitchener, Canada).

Finalul primei seri l-a constituit o interesantă lansare de carte: „Poezia lui Dumitru Ichim. Eseu monografic” de Maria-Daniela Pănăzan, apărută recent la Editura CronoLogia, Sibiu. Cu proverbiala-i elocinţă şi vădind un remarcabil profesionalism, prof. univ. dr. Anca Sîrghie (Preşedinte al Ligii Culturale, Sibiu, România) a oferit o detaliată prezentare a scrierii, apreciind: „Ceea ce realizează Maria-Daniela Pănăzan prin eseul monografic dedicat lui Dumitru Ichim este mult mai mult decât o critică de întâmpinare. Este vorba de o primă propunere de sintetizare, de panoramare a motivelor specifice universului său (…). Când creaţia poetului este în plină desfăşurare şi în prezent, rostul unei monografii-eseu nu poate fi altul decât acela de a ilustra stadiul cercetării operei autorului până astăzi. Aşadar, avem în faţă o bornă a exegezei, pentru care hic et nunc este semnalată bogăţia motivelor-axă ale unui univers poetic. Neîndoios se fixează un punct de plecare pentru viitoarele sinteze, mai obiectivate şi sigure în a cuprinde şi rodul poetic al viitorilor ani de creaţie”.

Campul Romanesc 2

Seara de marţi a înregistrat o amplă expunere cu titlul „Constantin Noica sau aspiraţia spre universal a culturii române” susţinută de prof. dr. Rodica Gârleanu Costea (Oakville, Ontario, Canada), după care doi îndrăgiţi oaspeţi din România, prof. Elena M. Cîmpan (Colegiul „Liviu Rebreanu”, Bistriţa) şi Menuţ Maximinian (redactor al ziarului „Răsunetul”, Bistriţa) au prezentat şi comentat două filme documentare interesante: „Palatul Culturii din Bistriţa” şi „Poezia bistriţeană în America şi Malaezia”, ambele regizate de prof. dr. Dorel Cosma (Preşedinte I.G.F. Bistriţa). În plus, ni s-a oferit ca bonus vizionarea unui filmuleţ original privind „desantul” poeţilor bistriţeni la New York. A urmat apoi un moment poetic de mare sensibilitate: poetul-preot Dumitru Ichim a recitat în stilul său unic care, cu siguranţă, îi dublează harul bisericesc, din sonetele sale.

În fine, seara s-a încheiat cu un medalion sorescian, „Pe cine numim…eu?”, protagonist fiind Sergiu Cioiu, artist complex şi compozitor român, una dintre vocile-simbol a tinereţii mele. I-am redescoperit farmecul muzical aparte, revenindu-mi în memorie interpretările de excepţie care l-au plasat printre cele mai proeminente voci ale muzicii uşoare româneşti din anii ’60 şi ’70. Sergiu Cioiu, care se autodefineşte ca „un artizan al cântecului şi un interpret al verbului”, a fost viu aplaudat amintindu-ne de perioada sa de glorie în care performa cu cântece de Alexandru Mandy şi făcându-ne să împărtăşim magia timbrului inconfundabil al vocii sale atât de apropiat de tonalităţile unor şansonetişti celebri ca Edith Piaf şi Yves Montand, dar şi de glasul inegalabil al Andei Călugăreanu. Recitalul dăruit audienţei de la Câmpul Românesc cu o ţinută artistică de necontestat a cuprins compoziţii pe versurile lui Marin Sorescu, printre care „Goange”, „Bănuitorul iepure”, „Grijă”, „Dii!”, Dumneata, lampă”.

În aceeaşi seară, am avut plăcuta surpriză de a viziona la final şi o interesantă expoziţie de sculpturi şi bucuria de a-l cunoaşte pe autor, artistul Sylvio Suga, originar din Bucureşti şi stabilit în Canada în urmă cu 15 ani, unde deţine compania proprie „Sugat Design” şi este membru al „Al Green Sculpture Studio”. Lucrările sale, atât cele cu tematică personală, cât şi cele de inspiraţie brâncuşiană, denotă o incontestabilă valoare artistică.

Campul Romanesc 1

Miercuri, 12 iulie 2017, am luat parte la utrenie în Capela „Sfânta Maria”. A slujit preotul Dan Chirtu, demonstrând cu prisosinţă un ales har duhovnicesc. După masa de prânz, am plecat supraîncărcat de impresii şi copleşit de dăruirea extraordinară a unor conaţionali pentru conservarea şi promovarea valorilor spirituale româneşti, dar şi cu regretul de a nu putea audia şi comenta alte momente de un nedisimulat interes şi de o neîndoielnică satisfacţie, însemnând expuneri şi activităţi ca: prelegerea „Câmpul Românesc de la Hamilton între minunile exilului românesc” (prof. Sebastian Doreanu), prezentarea „Tudor Arghezi, psalmistul” (prof. univ. dr. Anca Sîrghie), recitalui „Fluturele din fântână” (poetul Adrian Munteanu din Braşov), citirea „Apelului pentru Centenar” privind evenimentul istoric al sărbătoririi „Centenarului înfiinţării statului naţional român” (postat ulterior de respectabilul domn Mircea Popescu, prezent la Câmpul Românesc).

Cele aproape trei zile cât am stat la Hamilton s-au constituit pentru mine într-un interval de intensă trăire emoţională, participând cu un sentiment de mare mulţumire la conferinţele ce s-au ţinut în fiecare seară după cina incluzând meniuri gătite în neaoşul stil românesc de către doamne demne de preţuire pentru rezultatele lor culinare, precum şi la discuţiile în care am „dilatat” cu ardoare idei şi opinii până după miezul nopţii. Perioada petrecută la Câmpul Românesc mi-a fost deosebit de benefică, aflând şi învăţând multe de la românii dedicaţi păstrării valorilor noastre naţionale pe care i-am întâlnit şi cunoscut. Negreşit, voi reveni…

Dorin Nadrau

 

 

 

 

 

foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

”Pop to Opera” in South Florida

Posted by Nuta Istrate Gangan On July - 20 - 2017

 

 

19601058_1452080008184495_8462876501044368611_n

 POP TO OPERA : Simona Rasa, Marcel Rasa, Marcela Rasa, Andrea Garofalo, Laurel Kadouri.

***

From O Sole Mio to Elvis and Broadway, from Verdi’s Traviata and  La Vie en Rose to Nessun Dorma, two tenors and a soprano, two Romanian-Americans, Marcela and Marcel (sister and brother) and one Italian, Andrea Garofalo, Rock the Opera or, better said, ”Pop the Opera” in South Florida.

“Pop to Opera” is a production directed by Laurel Kadouri who, together with Simona Rasa, Marcel’s wife, participates alongside soloists in a fascinating show. I had the pleasure, the honor and especially the emotion to see it in Sunrise Civic Center in South Florida. Passion, dedication, talent, and humor were infused in each piece that flowed flawlessly from beginning to end. Production numbers were performed in Italian, Yiddish, Spanish, French, Hebrew and English. Marcela and Marcel sing “Waves of the Danube“, in Romanian and English, which is frequently referred to as “The Anniversary Song”, and perhaps the song will be included in production alongside other Romanian songs.

Founder and copyright owner of Pop to Opera since 1994, Powerhouse Opera Singer, Andrea Garofalo, skyrocketed his recent production when he teamed up with Theatrical Director Laurel Kadouri, long-time, seasoned professional director and dancer.

It was a pleasure to talk to all of them about this great  production and it is even a greater pleasure to share what I found out about ”Pop to Opera”

For Marcela Rasa, music, acting and dance were always a big part of her life. Starting at the age of 5 performing within the Romanian community throughout the midwest, continuing to perform through high school and college where she earned a degree in theatre performance, and then moving put to Los Angeles where she appeared in numerous features, independent films, and music videos. Her love of singing and performing radiates as she draws her audiences in to a new world. A beautiful woman whose broad and clear voice passes with amazing ease from Broadway like the “Phantom of the Opera” to jazz hits like Gershwin’s “I’ve Got Rhythm”.

1923440_7295081062_3804_n1402017_10151953824381063_1129876172_o19575302_10211428411280804_7260397296170253070_o (1)

Marcel Rasa is “the voice of an angel” who a few years ago was singing for patients at hospitals in SoFlo. His performances and vocals are transformative. This talented performer has it all, a romantic and sensual voice with playful inflections when the music changes its rhythm, yet powerful and commanding of the audience when he needs to be through his beautiful operatic renditions. Marcel’s voice fits perfectly with the charming aura of “An American Boy with Romanian Roots”. When asking Marcel what he loves about his music, he said: “My most rewarding moments as an entertainer are speaking to my fans after the shows, and hearing from them that my performances made a positive change in their lives.”Now I know why his fans deem him, “The most loving man to cross the stage!”

 

538344_10150973775830310_1656169039_n11312933_10153213162695310_4991421408108695896_o19553977_1452008391524990_1508344045400830355_n

A deep, emotional voice, a charming man who knows how to establish a relationship with the public, Andrea immigrated to Canada when he was 17. Andrea Garofalo – First Place Winner of the prestigious Canadian CHIN Classical Music Awards – enlisted in The Sistine Chapel Choir at The Vatican in Rome, where he earned the title of “The Golden Voice.” Andrea has sung with great acclaim at the Hamilton Opera Company, appearing in a wide variety of roles that ranged from the lyric to the dramatic. His larger-than-life showmanship, coupled with the brilliance and beauty of his voice, clearly moved the audience and awakened our emotions.

17212055_10211260713409184_9082967573641552565_o31685_1446329593795_3791698_n19477365_10211428419121000_2343947208576570889_o (1)

 

Laurel Kadouri , a Jewish woman who has dual citizenship with Israel and the USA, provided a clearly focused, refined direction that featured creative staging, breathtaking choreography, and effective media with subtle messages. All this was entwined with spectacular and whimsical props that kept the audience going from one surprise to the next. This talented woman graced the stage with folkloric Israeli and Middle Eastern Dance, as well.

19510556_10211390695417931_4405477435431827307_n

Simona Rasa elegantly sauntered across the stage in her genteel and delicate manner, a gorgeous woman who at first joined the production as a stand-in, but was so special in her own right that the Producer and Director honorably asked her to offer up her gifts to the show.

19477365_10211428419121000_2343947208576570889_o (1)

This prismatic show revels energy, tenderness, romance, and passionate throughout each and every member of the quintet, and ultimately in the final outcome of the production! “Pop to Opera” can be hired. Contact Producer Andrea Garofalo directly at 305-965-8431.

19510430_1452003688192127_6048501147191931897_n

***

photos: Anca Teodorescu, NIG & Facebook

 

 

19601058_1452080008184495_8462876501044368611_n

POP TO OPERA: Simona Rasa, Marcel Rasa, Marcela Rasa, Andrea Garofalo, Laurel Kadouri
***

De la O Sole Mio la Elvis şi muzica de pe Broadway, de la Traviata, La Vie en Rose şi Nessun Dorma, doi tenori şi o soprană, doi Români-Americani, Marcela şi Marcel(soră și frate) și un italian, Andrea,  rock the opera sau mai bine zis „Pop the Opera” in Florida de Sud.

,,Pop to Opera” este o producţie regizată de Laurel Kadouri care, împreună cu Simona Rasa, soţia lui Marcel, participă alături de solişti într-un spectacol fascinant. Am avut plăcerea, onoarea şi mai ales emoţia să-l văd pe scena Sunrise Civic Center în Florida de Sud.

Fondator și proprietar al drepturilor de autor al Spectacolului „Pop to Opera” încă din1994, Powerhouse Opera Singer, Andrea Garofalo și-a întregit producția recentă când a colaborat cu  Laurel Kadouri; regizor și dansator profesionist cu experiență îndelungată.

Pasiunea, dăruirea, talentul și umorul sunt infiltrate în fiecare piesă într-un spectacol care curge curat de la început până la sfârșit. Numerele de producție au fost realizate în italiană, idiș, spaniolă, franceză, ebraică și engleză. Marcela și Marcel cântă “Valurile Dunării” în română și engleză;  piesă cunoscută și sub numele de „Cântec Aniversar” – care, probabil, va fi inclusă în spectacol alături de alte lucrări românești.

A fost o reală plăcere să stau de vorbă cu toti membrii acestei producții și este o plăcere și mai mare să împart cu cititorii Curentului Internațional ceea ce am aflat despre „Pop to Opera”

Pentru Marcela Rasa, muzica, actoria și dansul au fost întotdeauna o mare parte din viața ei. Începând cu vârsta de 5 ani, a participat în diferite activițăți artistice în cadrul comunităților românești din Midwest, activități continuate apoi în liceu și colegiu, unde a obținut o diplomă în teatru. S-a mutat în Los Angeles unde a apărut în numeroase producții, filme independente, videoclipuri muzicale. Dragostea ei de a cânta și radiază atunci când își poartă publicul într-o lume parcă de curând descoperită. O femeie frumoasă a cărei voce largă și clară trece cu o uimitoare ușurință de la Broadway, “Phantom of the Opera”, la hit-uri de jazz (cum ar fi “I’ve got Rhythm” de Gershwin).

19575302_10211428411280804_7260397296170253070_o (1)

Marcel Rasa este “vocea unui înger” care acum câțiva ani cânta pentru pacienții din spitalele din SoFlo. Performanțele și vocea lui sunt transformative. Acest interpret talentat are totul, o voce romantică și senzuală cu inflexiuni jucăușe atunci când muzica își schimbă ritmul, totuși puternică și impunătoare când interesantele sale interpretări operatice o cer.Vocea lui Marcel se pliază perfect peste aura fermecătoare de “băiat american cu rădăcini românești”.

“Momentele cele mai pline de satisfacție ca artist de divertisment sunt acelea când stau de vorbă cu fanii mei după spectacole; când aceștia îmi spun că performanțele mele au făcut o schimbare pozitivă în viața lor”spune Marcel. Acum știu de ce este considerat de către spectatori “Cel mai încântător bărbat care a intrat pe scenă”

538344_10150973775830310_1656169039_n

O voce profundă, emoțională, un om fermecător care știe să stabilească o relație strânsă cu publicul, Andrea a emigrat în Canada când avea 17 ani. Andrea Garofalo a câștigat Premiul canadian CHIN Classical Music Awards. S-a înscris în Corul Capelei Sixtine de la Vatican unde și-a câștigat numele de  „Vocea de Aur”. Andrea a cântat cu mult succes la Compania de Operă Hamilton și a aparut într-o mare varietate de roluri, de la liric la dramatic. Cu o personalitate artistică puternică și cu o voce strălucitoare, impresionează audiența trezind emoții profunde.

31685_1446329593795_3791698_n

Laurel Kadouri, care este evreică și are dublă cetățenie Israeliană și Americană, a organizat un spectacol rafinat, concentrat, care a cuprins o scenografie creativă și o coregrafie deosebită; totul presărat cu mesaje subtile și surprize care au ținut publicul atent și implicat. Această femeie talentată a prezentat și câteva dansuri israeliene și orientale.

19510556_10211390695417931_4405477435431827307_n

Simona Rasa, soția lui Marcel, o româncă/italiancă a intrat pe scenă elegană,delicată, subtilă.O femeie frumoasă care inițial a participat la spectacole din culise; mai târziu a fost invitată să se alăture artiștilor pe scenă.

19477365_10211428419121000_2343947208576570889_o (1)

Un cvintet tandru, dinamic, romantic şi pasional. Exact aşa cum îi este muzica și dansul.

19510430_1452003688192127_6048501147191931897_n

(„Pop to Opera” poate fi angajat pentru diferite evenimente, pentru informații sunați la 305-965-8431)

Foto: Anca Teodorescu, NIG, Facebook

 

***

 

 

Prieteni Până la Capăt și Înapoi

Posted by Nuta Istrate Gangan On June - 15 - 2017

18839352_749339528524672_4249582570714375369_n

 

Chiar dacă poetul George Stanca a făcut parte din juriul concursului de poezie ,,Până la Capăt și Înapoi – Ioan Stratan” pentru mine, Izbiceniul, mai mult decât poezie, înseamnă Prietenie.

Prietenia aceea care se formează între oameni care s-au întâlnit pe aceeasi lungime de undă, radiofonică și nu numai, prietenie care dincolo de ecranul calculatorului, rezistă!
Poezia îşi poate purta festivalurile peste tot.
Prietenia însă rămâne  trăsătura de caracter a acelora care îşi potrivesc diferenţele ca să poată forma un întreg. Întregul despre care vorbesc astăzi, a început pe un site social și s-a definitivat în Izbiceni pe mal de Olt,  o localitate rurală care a avut, nu demult, o inimă cât Capitala.
 ***

De la Dori Lederer, în direct, de la Izbiceni via  Vila Nova de Portimao, Faro, Portugal:

„Festivalul de poezie “Până la Capăt și Înapoi-Ion Stratan” prima ediție desfășurată în cadrul Zilelor Culturii Izbicene, județul Olt. Organizatori: Centrul Cultural Tudor Gheorghe din Izbiceni condus de directorul Silvius Mihalcea Gabriel fondatorul Fundației Până la Capăt și Înapoi, în parteneriat cu Primăria Izbiceni avându-l în frunte pe domnul Primar Marian Gulie.
Festivalul s-a realizat după regulile tipice în urma unui concurs de poezie jurizat de:
GEORGE STANCA-SCRIITOR – Președintele juriului;
GEORGE SMARANDACHE-SCRIITOR, PREȘEDINTELE ASOCIAȚIEI CULTURALE CENTERINTERART ROMÂNIA – membru;
ANDREI NOVAC-SCRIITOR– membru.
Lista câștigărilor a fost afișată public :

Poeți cu volume publicate:
Marele Premiu: Dori Lederer
Premiul I : Andrei Pătraș, Adrian Păpăruz
PREMIUL II: Florina Sanda Cojocaru, Nicolae Dincă
PREMIUL III: Denisa Popa Curea, Aura Popa

Poeți care nu au publicat volume de poezie:

Premiul I: Nu s-a acordat
Premiul II: Flori Cristea, Monea Cornelia
Premiul III: Jianu Augustin, Relu Cazacu
Mențiune: Pandrea Rodica, Lavinia Bud.

Primiți de către generoasele gazde din Izbiceni: Primarul Marian Gulie și directorul Centrului Cultural, Silvius Gabriel Mihalcea, au participat la festivitatea de premiere concurenți și prieteni, invitați de onoare și oameni care iubesc și îmbrățișeză poezia, printre care Valeru Ciurea, etnolog, omul care a înmânat diplomele, Dan Vană, folkist, vocea care cântă și descântă poezia, George Smarandache, membru al juriului, Editura Hoffman prin reprezentantul ei de onoare, Dumitru Liiceanu și Ionel Cococi, meșteșugari declarați Monumente vii ale Patrimoniului Național, dar nu în ultimul rând cei care au visat alături de Silvius Mihalcea Gabriel la materializarea acestei întâlniri în cadrul unui festival al poeziei, Joiștii, prezenți acolo, toți,  fizic sau sufletește. Ideea unui festival al poeziei i-a venit într-o seară de joi în timpul emisiunii radiofonice Până la Capăt și Înapoi, celui care a inițiat și emisiunea și a reușit împreună cu Joiștii, iubitorii și susținătorii ei, să o păstreze vie în fiecare joi de-a lungul a 4˘ani, Silvius Gabriel Mihalcea. Putea fi numit fără niciun dubiu Festival al Prieteniei, însă cred că s-a căutat la rădăcina acestui vis: poezia, poezia a fost și este sămânța, tulpina, coroana și seva care a legat și leagă acești oameni cu suflete ce au fost prezenți în ziua de 27`mai 2017 la Izbiceni. Despre ei toți și despre fiecare în parte se va mai auzi cu siguranță, se  va mai auzi cât timp va trăi poezia, iar poezia va trăi!
Izbiceni a fost și este un leagăn al tradițiilor și al culturii, este acum și un leagăn al poeziei nu doar în vis ci și în realitate.
La mulți ani, Până la Capăt și Înapoi, La mulți ani, poezie! La mulți ani, Oameni!”

Epigrame estivale (1)

Posted by Stefan Strajer On May - 30 - 2017

Epigrame estivale (1)

Autor: Sorin Olariu (Michigan, SUA)

 

Cuplu la scufundări nautice

 

Soției sale, c-un gest tandru,

I-a pus costumul de scafandru

Gândindu-se și el, că iacă,

Măcar sub apă o să tacă!

~

Vacanţe exotice

 

Președintele-i în Cuba,

Premieru-n Baleare,

Guvernanții în Aruba

Iar românii… la Strâmtoare!

~

Litoralul românesc

 

Astăzi mergi la mare

Fără pic de grețuri;

Dacă nu e soare

Te prăjești la prețuri.

~

Agrement

 

La concedii estivale

Cu magnaţii sunt egal:

Ei cu iahturi personale,

Eu cu trenul personal.

~

Croazieră de lux cu femei

 

E voiajul după care

S-a văzut, la o adică:

Una are rău de mare,

Celelalte rău de mică.

~

Concedii în România

 

Toți românii de pe-afară,

Pe acas’, când mai apucă,

Dup-o-ntreagă zi în țară

Iar le vine dor de ducă.

sorin poza

Foto. Sorin Olariu

Radu Cârlan, un rocker cu suflet de aur!

Posted by Stefan Strajer On May - 20 - 2017

Radu Cârlan, un rocker cu suflet de aur!

De vorbă cu bucovineanul Radu Cârlan, rockerul care se ocupă de salvarea animalelor abandonate…

Interviu realizat de Ana Moroşanu Magdin (Bucuresti)

 

A.M.M.: Cum mai este perceput rockul românesc?

 

Radu Cârlan: Rockul românesc este perceput extraordinar de bine, atât în România, cât şi în afara României, cu un mic amendament, nu prea există. Am zis „nu prea” există, pentru că încă mai sunt câteva trupe care vor şi mai încearcă să facă muzică rock, compoziții proprii, dar nu prea le bagă nimeni în seamă. În zona de metal-rock mai există ceva convulsii, dar raportat la ce se întâmplă în alte țări, e prea puțin. Însă în zona de blues-rock, hard-rock, fusion-rock, este cam trist şi nu este vina trupelor care încearcă să-şi promoveze piesele proprii. Vorba unui prieten, „există, dar nu prea se vede”.

1

A.M.M.: Ce crezi că trebuie făcut pentru promovarea acestor minunate valori muzicale româneşti?

 

Radu Cârlan: Foarte multe s-ar putea face în această privință, dar cam toate țin de educație, de şcoală, de implicarea media şi lucrurile încep să devină complexe şi dificil de făcut, pentru că plecând de la nivelul cel mai de sus, nu se doreşte nici ca oamenii să fie educați, nici să aibă prea multă cultură. Motivul e simplu, de la un anumit nivel de educație şi cultură, oamenii încep să-şi pună întrebări şi cu cât creşte nivelul, încep să caute şi răspunsuri la întrebările pe care şi le pun, ceea ce, cu siguranță, dacă s-ar întâmpla, ar deveni mai mult decât deranjant. Muzica rock, prin mesaj, cam are „prostul” obicei sa pună degetul pe rană.

2

A.M.M.: Ce proiecte ai, unde te pot vedea şi asculta… rockerii?

 

Radu Cârlan: Proiectul meu de suflet, în care sunt şi voi fi implicat până în ultima clipă a vieții mele şi posibil şi după, este Ride on Band. Mai am diferite colaborări, dar nu le pot numi proiecte şi nu are sens să le enumerăm acum. Deci, ascultătorii de muzică hard-rock, funk-rock, fusion rock, blues-rock, jazz-rock, mă pot vedea şi asculta oriunde apare Ride on Band, adică la concertele din cluburi, pe Youtube, Facebook, Reverbnation, iTunes, e suficient să căutați Ride on Band pe Google şi veți afla toate noutătile despre noi, sau să accesați pagina noastră de Facebook pentru a afla locurile unde ne puteți vedea şi asculta live.

Un aspect foarte important, Ride on Band cântă compoziții proprii. Fiecare membru al trupei participă şi îşi pune amprenta asupra pieselor Ride on Band. Vreau să-i amintesc neapărat pe colegii mei de trupă: Codrin Buliga – chitara şi voce, Andrei Cobzaru – chitara bas şi voce, Ionut Nistor – tobe şi voce, muzicieni şi oameni extraordinari.

3

A.M.M.: De ce crezi că trupele rock româneşti nu sunt invitate în emisiunile de divertisment, în emisiunile muzicale…?

 

Radu Cârlan: Majoritatea posturilor de radio şi televiziune, spun ca muzica rock, jazz sau blues, nu fac audiență şi că acesta este motivul pentru care nu le difuzează. Asta este o prostie, cum să ai audiență la ceva ce nu difuzezi niciodată, la ceva ce nu promovezi niciodată? Este clar că nu vor să facă asta. Nu vor să o facă pentru că nu ar avea cum să mai controleze mesajul. În muzica rock, muzicienii şi publicul rock, sunt oameni pe care nu-i poți face să spună că e totul bine şi frumos, atunci când nu e aşa.

5

A.M.M.: Cum vezi tu în acest moment viitorul rockului în România?

 

Radu Cârlan: Am o fire optimistă, deci cred că rockul îsi va regăsi locul pe care îl merită şi în România. Ține în primul rând de noi, trupele de rock, să nu renunțăm, să nu capitulăm în fața piedicilor care ni se pun. Accentul trebuie pus în primul rând pe compoziții proprii, ăsta e spiritul rock-ului, sunt bune şi cover-urile, ca şi exercițiu în sala de studiu, dar accentul trebuie pus pe compoziții proprii şi creativitate, numai aşa putem ține rockul în viată. Avem instrumentişti foarte valoroşi în România, care de cele mai multe ori, datorită faptului că a canta compozițiile proprii nu le poate asigura venitul necesar unui trai decent, preferă să cânte piesele altora, de obicei hituri internaționale pentru că asta aduna un oarecare public plătitor, dar asta pe termen lung nu le face decât rău. Le face rău lor, ca şi artisti, pentru că le inhibă creativitatea, face rău publicului, care din acest motiv devine tot mai închis la nou, face rău rockului, în general.

Am fost implicat la un moment dat într-o trupă de cover-uri rock, instrumentişti foarte buni, se cânta foarte bine şi corect, sălile de concert erau pline şi cu toate astea plecam de fiecare dată cu un gust amar de la concerte, pentru că îmi dădeam seama că dacă am fi cântat o compoziție proprie, oricât de bună ar fi fost, publicul nu ar fi reacționat pozitiv pentru că nu era o piesa cunoscută, ceva ce ştia de la radio sau din ce ascultă acasă. Ne făceam rău nouă, ca şi artişti şi făceam rău publicului, îl prosteam, dădeau din fund, dar nu mai puneau mintea la treabă. Rockul trebuie să-ți pună creierul la treabă.

6

A.M.M.: Pe unde vă întalniți, pe unde mai cântați…?

 

Radu Cârlan: Cu trupa ne întâlnim la sala de repetiții şi la studioul de înregistrări, adică în acelaşi loc, pentru că avem sala de repetiții acolo unde avem şi studioul de înregistrări. Cântăm pe unde se poate cânta rock, adică festivaluri şi cluburi, din ce în ce mai puține locuri de cântat. Cu publicul ne întâlnim la concertele noastre.

 

A.M.M.: Cum este viața ta de artist?

 

Radu Cârlan: Viața mea se împarte între orele petrecute în sala de repetiții, studioul de înregistrări, familie, serviciu şi implicarea în salvarea animalelor abandonate (aici cred că toți ar trebui să facem mai mult). De cele mai multe ori am sentimentul că timpul este prea scurt pentru a face toate lucrurile pe care consider că trebuie şi îmi doresc să le fac, că fiecare din aceste activități pe care le-am numit ar merita mai mult timp alocat, mai puțin serviciul, aici timpul de opt ore, cinci zile pe săptămană e mai mult decât suficient. Evident cel mai mult timp îl aloc muzicii şi cel mai puțin somnului.

 

A.M.M.: Ce crezi că trebuie făcut în România pentru ca marile valori din muzica rock să nu se piardă?

 

Radu Cârlan: În primul rând trupele de rock trebuie să facă totul la un nivel muzical cât mai ridicat, fără compromisuri, să se susțină şi să se ajute între ele. În al doilea rând, publicul trebuie să susțină trupele rock din România, nu sunt foarte multe, deci nu e atât de greu, apar tot timpul şi trupe noi, care cântă compozițiile lor, dar care nu reuşesc să răzbată din cauza faptului că nu-i bagă nimeni în seamă şi din acest motiv dispar din peisajul rock. Mai îngrijorător este faptul că şi unele cluburi în care se cântă rock încep să nu mai accepte trupe care cântă compoziții proprii şi acceptă numai trupe de cover-uri pe motiv că publicul trebuie să cunoască piesele ca să se simtă bine şi să consume. Publicul trebuie să arate cluburilor că nu este aşa, că are capacitatea să asculte ceva nou, că vrea şi îi place să gândească. Eu am mare încredere în publicul din România. Mesajul meu pentru ascultătorii de muzică Rock, Blues, Jazz, este ca atunci când află că va fi un concert cu o trupă de care nu au auzit, să fie curioşi, să se documenteze atât cât e posibil, de cele mai multe ori aceste trupe au undeva pe net postate nişte piese şi câteva vorbe. Dacă li se pare cât de cât interesant mesajul pe care îl transmit, să meargă la concertele lor şi să-i sustină. Dacă publicul va face asta, rockul va trăi, dacă nu, rockul va muri oricât de mult s-ar strădui trupele să-l țină în viață.

Publicule, în mâna ta este viața sau moartea Rockului!

 

A.M.M.: Cum îți petreci timpul în România?

 

Radu Cârlan: Aşa cum îți spuneam şi mai devreme, timpul meu este împărțit între muzică, familie, serviciu, încercarea de a ajuta atât cât pot în activitați de salvare a animalelor abandonate şi, foarte rar, o scurtă vacanță pentru că nu prea mai rămane loc pentru aşa ceva.

7

A.M.M.: Un gând pentru rockerii de pretutindeni!

 

Radu Cârlan: Mesajul meu pentru rockerii de peste tot e format din titlurile a trei piese Ride on Band: Don’ t Give It Up, Ride On și Never Stop Rockin’!!!

Academia Româno-Americană (ARA) – promotoare de valori românești!

Congresul ARA – la a 41-a reuniune internațională a oamenilor de știință

Autor: Galina Martea

În scopul de a promova valorile culturale și spirituale umane, o instituție academică reprezintă, în primul rând, istoria și dezvoltarea complexă a propriei activități și, nemijlocit, procesele evolutive ce aparțin propriei națiuni. Pe când, persoanele ce administrează această instituție, la rândul lor, sunt oameni distinși ce tind să promoveze cele mai frumoase și alese valori spirituale; sunt personalități marcante ce promovează în mod onorabil cultura universală și cea națională, nivelul de dezvoltare a celor mai importante domenii de activitate intelectuală – stiință, instruire, artă și, nu în ultimul rând, totalitatea valorilor spirituale și materiale acumulate de propriul popor în decursul vremurilor. Astfel, o asemenea instituție academică, cu însușiri spirituale/intelectuale/științifice, este Academia Româno-Americană de Științe și Arte (American Romanian Academy of Arts and Science, ARA) din S.U.A., aceasta fiind condusă de Doamna Ruxandra Vidu (Președinte ARA, dr., prof. univ., om de ştiinţă în domeniul nanomaterialelor şi nanotehnologiilor, cu numeroase invenţii brevetate în SUA; decorată cu importante premii şi distincţii mondiale; profesor la renumita Universitate din California Davis – instituţie de învăţământ superior ce este în topul celor mai bune 50 universităţi din lume). Reprezentând și întrunind intelectualitatea poporului român de pretutindeni și nu numai, ARA se identifică prin „personalitatea sa” ca cel mai important centru academic al oamenilor de știință din diaspora română. Având în palmares personalități de o valoare aparte a neamului românesc, ARA mereu a întrunit și continuă să unească în rândurile sale pe cei mai onorabili oameni de știință și de cultură din întreaga lume. Cu multă onoare, printre membrii Academiei Româno-Americane au fost prezenți: profesorul și filozoful Mircea Eliade, scriitorul și dramaturgul Eugen Ionescu, profesorul George Emil Palade – cu Premiul Nobel în fiziologie şi medicină în anul 1999, etc. Printre membrii de onoare, de asemenea, sunt prezenți savanți cu renume: academicianul Eugen Simion – România, academicianul Augustin Buzura, ambasadorul John R. Davis – S.U.A., și, respectiv, multe alte personalități marcante din domeniul științei. Nemijlocit, cu mult prestigiu, ARA colaborează activ și întreține legături de comunicare științifică cu Academia Română, Academia de Științe Medicale din România, Academia de Științe a Moldovei, Institutul Cultural Român etc. Este mereu implicată în proiecte bilaterale ce pun bazele în dezvoltarea culturii academice.

ARA_imagine-2017x

Academia Româno-Americană de Știinte și Arte promovează valorile intelectuale cu multă prețuire și gratitudine, în mod special, valorile ce sunt concepute de oamenii de știință ai neamului românesc. Promovând la nivel internațional realizările oamenilor de știință din diaspora română și nu numai, ARA își aduce contribuția reală în stimularea domeniului de cercetare științifică din diverse domenii de activitate. Pentru a motiva și mai mult omul de știință și cultură, în fiecare an are loc Congresul ARA – reuniune stiințifică de nivel internațional prin care delegații/invitații dezbat probleme majore de ordin organizatoric, științific, economic, instructiv, cultural etc., respectiv, cercetătorii științifici prezentând cu mare interes și satisfacție contribuțiile și realizările științifice efectuate în timp. Așadar, în anul 2017 Congresul ARA, cu ediția 41, va fi organizat în cadrul Universității din Craiova, România, în perioada 19-22 iulie, președinte organizatoric al congresului fiind dna Ruxandra Botez (dr., prof., univ., savant). Comitetul Local de Organizare și Comitetul Internațional Consultativ al Congresului ARA vor asigura desfășurarea/derularea calitativă a evenimentului științific preconizat cu toate cele necesare. Cu atât mai mult, realizarea și organizarea unei asemenea acțiuni de valoare în țara de origine, în România, este o onoare enormă atât pentru Academia Româno-Americană, cât și pentru întreaga națiune română. Ediția 41 a Congresului ARA își va desfășura lucrările cu genericul „Știința și arta în epoca modernă”, astfel, oferind diverse oportunități pentru tinerii savanți din țară și străinătate, și, nemijlocit, oferind spațiul necesar pentru publicarea lucrărilor/materialelor științifice prezente la secțiunile: științe exacte, științe ale naturii, științe sociale, știinte aplicate, artă și design, limbă și literatură, estetică, teologie și studii religioase, filosofie, istoria științei, științe interdisciplinare, design, arte marțiale, etc. În așa mod, cercetătorii științifici, membri ARA, vor avea ocazia să prezinte lucrările științifice elaborate conform domeniilor indicate, ulterior, acestea fiind publicate într-un volum destinat materialelor congresului, denumit „Proceedings of the 41th ARA Congress”. Prin urmare, obiectivul de bază al evenimentului preconizat, Congresul ARA, reprezintă aspectul de valorificare sau mai bine zis punerea în valoare a muncii intelectuale/științifice/culturale în slujba omului. Astfel de acțiuni și ediții ale Congreselor ARA au fost organizate și în anii precedenți, adică în fiecare an și de-a lungul celor 42 de ani de existență de la înființarea academiei. Respectiv, în așa mod s-au derulat: în anul 2015   Congresul ARA, ediția 39, a avut loc la Institutul Național de Fizică Nucleară din Frascati, Roma; în anul 2016 Congresul ARA, ediția 40, a avut loc la Montreal, Canada, etc. Aici este cazul de menționat: contribuția majoră în organizarea acestor evenimente de talie/de valoare internațională revine Consiliului de Administrație ARA și, nu în ultimul rând, Președintelui ARA, și, în acelați timp, membrilor ARA care sunt destul de activi și receptivi în a sprijini acțiunile/activitățile înaintate de ARA. Deci, complexitatea acestor acțiuni și valori spirituale nu sunt altceva decât corelarea fenomenelor sub raportul necesităților sociale umane și idealurilor generate de acestea. La rândul lor, toate sunt lucruri nobile ce însuflețesc și motivează existența umană prin cele mai frumoase forme ale dezvoltării.

Ruxandra Vidu_Foto-Presedinte ARA

Foto. Presedinte ARA: Ruxandra Vidu

Prin urmare, pentru contribuția enormă în administrarea Academiei Româno-Americane de Stiinte și Arte să ne exprimăm mesajul de mulțumire și respect față de Ruxandra Vidu (dr., prof. univ., om de știință de valoare mondială), Președinte ARA. Iar pentru organizarea Congresului ARA, ediția 41, urmează a fi transmise mulțumirile de rigoare Consiliului de Administrație ARA și, cu aceleași considerațiuni, Dnei Ruxandra Vidu (Președinte ARA). De asemenea, felicitări și mulțumiri de respect tuturor membrilor ARA, oameni de bună credință care prin aportul lor academic îmbogățesc cultura națională și cea universală. Totodată, în mod prioritar, cu salut de recunoștință și cu cele mai frumoase urări de bine Academiei Româno-Americane pentru faptul că există în calitate de instituție academică în viața românilor de pretutindeni și nu numai; pentru faptul că promovează în mod distinct valorile spirituale/intelectuale/științifice/culturale românești în spațiul universal al existenței umane; pentru faptul că unește în sine tot ceea ce este suprem în viața unui om de știință.

(Galina Martea, membru ARA)

G.Martea,foto 45,ag,jpeg

Foto. Galina Martea

Tractatus logico-philosophicus – noul mod în care Ludwig Wittgenstein face filosofie

Autor: George Petrovai

 

Din totdeauna, ceea ce trebuie înțeles drept momentul când cugetarea antică greacă și cea orientală devin sistemice și sistematizatoare pentru curiozitatea umană, filosofia a căutat să ofere explicații îndestulătoare și într-o manieră riguros-coerentă despre lume: natura înconjurătoare, societate și om. În acest sens, Aristotel a conceput logica formală sau gândirea care se gândește pe sine ca parte a amplului său tablou explicativ asupra lumii (cu nețărmurită admirație, I. Kant va spune despre logica aristotelică că singura ei însușire este aceea că-i eternă!), unde el ne prezintă formele și legile gândirii corecte.

Astfel, dată fiind strânsa legătură dintre gândire și limbaj (orice gândire se configurează și se exprimă în cuvinte rostite, cuvinte scrise sau în limbajul interior), rezultă că limba nu doar că a condiționat dezvoltarea rațiunii, dar deține și un important rol la fixarea și transmiterea ideilor. De unde justa concluzie: O idee clară se exprimă printr-un limbaj clar, pe când ideea confuză are parte de o exprimare pe măsură!

Întrucât noțiunile sau formele elementare ale logicii se exprimă în cuvinte (noțiunea poate fi redată prin unul sau mai multe cuvinte, vasăzică sferei și conținutului noțiunii le corespund semnificația și sensul cuvântului care o reflectă), iată de ce, pentru a nu fi obscure și confuze, ele (deopotrivă noțiunile și cuvintele) trebuie să fie clare și distincte. De altminteri, filosoful francez Réné Descartes (1596-1650) a considerat claritatea și distincția drept „cele mai însemnate calități ale gândirii”, iar Augustin, ne informează Eugen Munteanu în nota 104 a opusculului De dialectica, a conceput dezambiguizarea „nu ca pe o operație de echivalare sinonimică (verbis singulis), ci ca pe un proces inclus în dimensiunea pragmatică a comunicării”.

Foloasele de pe urma însușirii și apoi a respectării celor patru principii ale logicii formale sunt cu adevărat remarcabile: legea identității conferă gândirii noastre precizie, legea noncontradicției și a terțului exclus îi conferă consecvență, iar întemeierea sau fundamentarea cugetării este asigurată de legea rațiunii suficiente.

Dar iată că Ludwig Wittgenstein nu este de acord nici cu logica formală a Stagiritului și nici cu cea dialectico-hegeliană, așa că în lucrarea Tractatus logico-philosophicus ( de altminteri, singura publicată în timpul vieții), el – pe baza logicii matematice, în mod deosebit a logicii lui Bertrand Russell – va încerca să construiască un sistem filosofic. Dar nu un sistem oarecare, ci unul în care, ne informează tălmăcitorul Alexandru Surdu (Editura Humanitas, București, 1991), „urmau să fie abordate cele mai importante probleme teoretice ale vremii și chiar problema filosofiei înseși”.

Potrivit propriei destăinuiri, ambiția lui Wittgenstein era să elaboreze o lucrare în care rosturile lumii noastre să le explice nu semenilor, ci unor ființe extraterestre, adică acelora cărora avea intenția să le-o dedice. Având în vedere puținele cunoștințe filosofice de care dispunea autorul la vremea respectivă (doar studiul operelor lui Russell și Gottlob Frege, la care se adaugă audierea cursurilor lui Russell, Whitehead, Moore, Keynes, Hardy, Pinsent și Johnson la Cambridge), compatriotul nostru apreciază că din partea lui a fost „un act temerar”, chiar dacă Wittgenstein privea filosofia ca pe o problemă personală, în sensul proprie-i elucidări, fapt care, potrivit unei mărturisri ulterioare, făcea ca fiecare propoziție din această carte să fie „expresia unei suferințe, a unei boli”!

Cum a apărut Tratatul? Născut la Viena pe data de 29 aprilie 1889 (tatăl său, evreu cu origini saxone, era nu numai unul dintre fondatorii industriei siderurgice din Austria, ci și un mare admirator al artei în general, al celei muzicale în special), tânărul Ludwig Josef Johann Wittgenstein dovedește reale aptitudini atât ca interpret la clarinet, cât și pentru matematici, aeronautică și propulsie. Timp de doi ani (1906-1908) urmează la Berlin cursurile Facultății Tehnice, apoi la Manchester (1908-1911) pe cele de inginerie mecanică. Dar, așa cum spuneam mai sus, între timp el prinde gust pentru logica matematică prin intermediul tratatului Principiile matematicii (1903) al lui B. Russell, apoi începe studiul operei lui G. Frege. În 1911 îl vizitează la Jena pe Frege și tot atunci, pentru a putea urma sfatul acestuia cu audierea cursurilor la Cambridge, Wittgenstein abandonează studiile de mecanică, însă va rămâne pasionat de motoare pentru tot restul vieții lui.

După numai doi ani (toamna anului 1913) are loc prima izolare de lume a tânărului Ludwig: se retrage în localitatea norvegiană Skojden, aici își construiește de unul singur o cabană unde se dedică meditației, iar rezultatul meditației se concretizează în această stranie carte, care – din pricina primului război mondial (autorul participă ca voluntar, fiind luat prizonier în 1918 pe frontul din Italia) –apare în limba germană de-abia în 1921, pentru ca anul următor, cu o prefață semnată de B. Russell, să fie tipărită la Londra în limba engleză și în scurt timp să devină una dintre cele mai populare lucrări din filosofia contemporană (până în anul 1968 fusese tradusă în limbile franceză, italiană, spaniolă, rusă, suedeză, daneză, sârbă și chineză) sub numele Tractatus logico-philosophicus, nume sugerat de G.E.Moore.

În pofida succesului înregistrat de tratatul său, Wittgenstein cunoaște după război o perioadă de profundă criză spirituală. Considerându-și încheiată activitatea filosofic-științifică, el – ne înștiințează Al. Surdu în Cuvânt introductiv – „înclină spre viața monahală”, drept urmare „se apucă de studiul evangheliilor și consacră mult timp scrierilor religioase ale lui Tolstoi”. În plan scocial, din 1920 și până în 1926 se mulțumește cu postul de simplu învățător într-un sat, iar din toamna anului 1926 cu acela de ajutor de grădinar la o mănăstire de lângă Viena.

Revine în orașul natal, aici i se retrezește interesul pentru matematici și cercetarea științifică (se pare că hotărâtoare în acest sens a fost audierea în martie 1928 a unei conferințe susținută de matematicianul olandez L.E.J. Brouwer), așa încât se întoarce la Cambridge, unde în anul 1929 își ia doctoratul cu Tratatul și în 1930 este numit fellow la Trinity College.

Urmează a doua perioadă din viața gânditorului, care, la fel ca prima, culminează cu retragerea în Norvegia în anul 1936, unde-și redactează Philosophical Investigations (Cercetări filosofice), lucrare tipărită la Oxford în 1953, adică după moartea autorului (1951).

Cea de-a treia etapă din viața lui Wittgenstein se derulează după 1937, an în care se reîntoarce la Cambridge: în anul 1939 este desemnat succesorul lui Moore la catedra de filosofie, participă la al doilea război mondial ca brancardier la un spital din Londra și, pe urmă, ca laborant la un laborator medical din Newcastle, după război își reia activitatea la catedră, dar în anul 1947 își dă demisia, din nou trăiește izolat la o fermă din Irlanda, apoi – în totală singurătate – într-o locuință pe malul oceanului, efectuează în 1949 o călătorie în Statele Unite, după care, mai înainte de-a fi răpus de cancer, își vizitează rudele la Viena și mai face o călătorie în Norvegia…

tractatus-logico-philosophicus-ludwig

            Întrucât Ludwig Wittgenstein este genul de filosof care nu poate fi pe deplin înțeles doar din operă (de altminteri o operă restrânsă ca întindere, la cele două tratate deja amintite mai adăugându-se Observații asupra fundamentelor matematicii, carte apărută în anul 1956 la Oxford, în schimb o operă extrem de incitantă prin dezinhibiția cu care autorul ei abordează problematica filosofică), iată motivul pentru care am insistat asupra celor trei etape din viața sa, fiecare dintre ele cu momentul de vârf al recluziunii voluntare și, desigur, cu câștigurile spirituale plămădite în aceste revitalizante solitudini autoimpuse.

Tot ce se poate ca Wittgenstein să-l fi avut ca model pe Nietzsche, filosoful-artist complet lipsit de respect față de cutume și coordonatele cugetării disciplinate, însă sigur este faptul că, în ceea ce-l privește, omul și opera formează o unitate indestructibilă și, tocmai de aceea, mereu vie și provocatoare pentru acela care se apleacă asupra ei.

Aminteam mai sus despre încercarea lui Wittgenstein de a construi un sistem explicativ al lumii pe baza logicii matematice, cu toate că, ne avertizează Al. Surdu, este o certitudine că „diversitatea realității nu poate fi epuizată (reprodusă și construită) numai pe cale logică și cu atât mai puțin numai pe cale logico-matematică”.

În faza de început, adept al idealismului epistemologic schopenhauerian, pe care ulterior l-a abandonat „în favoarea realismului conceptual inspirat de lucrările lui Frege și Russell” (Surdu), se constată că, în deplin acord cu precizarea „logico-filosofic” din titlu, logica este axul tratatului lui Wittgenstein și că interpretarea propoziției este într-o atare măsură tema ei centrală, încât autorul nu ezită să identifice gândirea cu semnul propozițional.

Dar, în istoria cugetării omenești, gândirea a fost identificată și cu alte forme. Astfel, în logica aristotelică sau clasico-tradițională, gândirea (adevărată sau falsă) se exprimă cu ajutorul judecăților (la rândul lor adevărate sau false), care sunt redate prin propoziții. Relația logico-aristotelică dintre judecată și propoziție este următoarea: Orice judecată se exprimă printr-o propoziție, dar nu orice propoziție este o judecată! De pildă, propozițiile interogative, imperative și optative exprimă idei, ca atare pot să fie juste sau injuste. Însă, întrucât nu afirmă și nu neagă ceva despre ceva, ele nu sunt adevărate sau false și, drept urmare, nu sunt judecăți. S (subiectul logic, respectiv obiectul despre care se afirmă sau se neagă ceva) și P (predicatul logic, respectiv noțiunea care reflectă însușirea afirmată sau negată despre obiectul judecății), constituie cei doi termeni ai judecății. Vasăzică, structura judecăților și a propozițiilor din logica aristotelică este de tipul S-P, cratima reprezentând copula (verbul „a fi” numai la modul indicativ), explicit sau subînțeles, fie la forma afirmativă („Toți oamenii sunt muritori”), fie la forma negativă („Unele metale nu sunt radioactive”).

În logica dialectică a lui Hegel, unde judecata, respectiv propoziția, „reprezintă stabilirea determinabilității conceptului” (Surdu), apar forme de tipul „Singularul este general”, „Generalul este singular” etc., fiecare având pretenția că epuizează formele propoziționale și, prin aceasta, gândirea.

Așadar, dacă propoziția tradițional-aristotelică este prin excelență o formă de reflectare, iar cea dialectică o formă de reproducere a realității, propoziția logico-matematică din interpretarea lui Wittgenstein, considerată drept un model al realității, este o formă de modelare. Ca formă de modelare, propoziția este cu adevărat proiecția unui fapt sau a unei stări de lucruri, iar în structura aRb (a în relație cu b) a unei relații dintre obiecte. Dar, ne avertizează din nou Al.   Surdu, „aceasta nu însemnă că realitatea se reduce la fapte, că lumea se compune numai din astfel de fapte, indiferent în ce context se afirmă acest lucru”, motiv pentru care lui Wittgenstein i se poate imputa o considerabilă sărăcire a lumii prin omiterea proprietăților și claselor din rândul faptelor, respectiv a relațiilor dintre obiecte și clase și a celor dintre clase de obiecte.

Concepând propoziția ca proiecție sau imagine, aceasta i-a permis cugetătorului nostru ca, „asemenea unui inginer care se uită la o proiecție și vede ceea ce semnifică”, să facă în chip firesc abstracție „de evenimente, întâmplări, procese, în genere de timp, de succesiune, de cauzalitate” (Al. Surdu).

Dar iată ce afirmă, în stilul său cripto-aforistic, însuși autorul despre chestiunile evidențiate mai sus: „Propoziția este o imagine a realității, căci dacă înțeleg propoziția, atunci cunosc situația pe care o reprezintă (4.021), „Propoziția reprezintă descrierea unei stări de lucruri” (4.023), „Credința în relații cauzale este o superstiție” (5.1361).

Însă chiar dacă se admite construcția logico-sistemică a lumii, ea nu poate fi făcută numai dintr-o perspectivă logică, iar din perspectiva celei matematice cu atât mai puțin, lucru cu care Tratatul nu consimte să fie de acord. Dovada în acest sens ne este oferită de însăși filosofia clasică germană, unde relaționalitatea și funcționalitatea formelor de modelare plasează logica matematică în sfera intelectului. Kant era convins că, prin intelect și rațiune pură, este posibilă construcția lumii materiale (natura) și a celei spirituale (arta și morala), domenii cărora le corespund științele naturii, respectiv estetica și etica. Dar în felul acesta (prin limitare la intelect și rațiune pură), Kant omite domeniul dialecticii, ceea ce în chip obligatoriu duce la sărăcirea realului. Filosofia hegeliană a devenirii elimină această carență din kantianism, însă introduce alte limite: izgonește din lume statornicia pentru lipsa sa de interes speculativ și identitatea din gândire și limbaj!

În ceea ce privește Tratatul, în el întâlnim categoria limitelor dorite și a celor nedorite de autor. Prima categorie, devenită unul dintre scopurile de prim rang urmărite în această lucrare, ne este înfățișată în Prefață de către Wittgenstein: „Cartea urmărește, deci, să traseze gândirii o limită, sau, mai degrabă, nu gândirii, cât expresiei gândirii: căci pentru a putea trasa o limită gândirii, ar trebui să putem gândi ambele părți ale acestei limite (ar trebui, deci, să putem gândi ceea ce nu se poate gândi). Limitele vor putea fi trasate, așadar, numai în cadrul limbajului, iar ceea ce se află de cealaltă parte a limitei va fi pur și simplu absurditate”.

A doua categorie de limite, cele nedorite de autor, decurg din structura cărții. În pofida faptului că ea constituie punctul de plecare pentru două curente filosofice (pozitivismul logic și Școala analitică engleză), cartea nefiind adoptată ca atare de nici unul dintre aceste curente și fără ca autorul să adere la vreunul dintre ele, totodată, în pofida interpretărilor contradictorii ale unor teze/afirmații, cărora în acest mod li s-au atribuit semnificații nici măcar bănuite de autor, acesta și-a dat seama că Tratatul trebuie depășit, rolul lui fiind acela de-a oferi cititorului o scară, pe care trebuie s-o arunce după ce s-a urcat, adică „Trebuie să depășească aceste propoziții, apoi vede lumea corect” (6.54). Cu certitudine că ăsta-i motivul pentru care Tratatul se încheie brusc cu cea de-a șaptea propoziție de bază („Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”), neurmată ca toate celelalte de propoziții-observații, astfel ea constituindu-se și mai abitir în închiderea care se deschide înspre interpretările ulterioare…

Dacă Wittgenstein caută ca prin Tratat să impună limite gândirii sau, mă rog, limbajului, tot el, prin așa-numitul „act de arătare” (perfect motivabil la nivelul formelor de modelare, dar lipsit de sens în afara lor), încearcă întrucâtva să justifice existența celor ce se situează dincolo de limitele pe care tocmai le-a trasat. Astfel, în propoziția 6.522 ni se spune că „Există fără îndoială inexprimabil” și că acesta se arată, dar nu ni se spune cum se arată, ci doar că „el este elementul mistic”. În schimb, Dumnezeu nu se arată (6.432), dar din moment ce se vorbește despre El, se poate spune. În sfârșit, susținând că „nu se poate spune, ci se arată” (5.62), Wittgenstein consideră că-i corect ceea ce crede solipsistul. Atâta doar, completează Al. Surdu, că modul acesta de a arăta ceea ce nu se poate spune, „pare să încalce însuși fundamentul actului de modelare, căci ceea ce se arată, ar trebui să se vadă și, deci, să fie un obiect sau un fapt, să poată constitui semnificația unui semn sau sensul unei propoziții”.

Cum, vrând-nevrând, Tratatul ne duce pe „tărâmul arid al intelectului pur”, unde se adaugă tăcerea spirituală la izolarea și nemișcarea din lumea obiectuală, iată de ce pentru Wittgenstein există și lucruri din acelea care se arată fără să se vadă.

Dar astfel de afirmații/propoziții surprinzătoare, în familia cărora pot fi incluse și următoarele: „Definiția este o regulă de semne” (4.241), „Probabilitatea este o generalitate” (5.156), „Eica și estetica sunt același lucru” (6.421) și „Voința ca fenomen interesează numai psihologia” (6.423), potrivit logicii Tratatului nu pot fi taxate drept absurde, din moment ce pentru autor sunt absurde doar expresii ca „1 este număr” sau „există numai un zero”, respectiv „există numai un 1” sau „2+2=4 la ora 3” (4.1272).

Despre tautologie și contradicție, cărora le acordă un spațiu generos, el afirmă că nu sunt absurde („aparțin simbolismului, tot așa cum zero aparține simbolismului aritmeticii”) (4.4611), ci că „nu spun nimic”, iar prin aceasta „sunt lipsite de sens” (4.461). Asta nu înseamnă că sunt lipsite și de adevăr: „Adevărul tautologiei este cert, al propoziției probabil, al contradicției imposibil” (4.464).

În final, doar câteva cuvinte despre originala alcătuire a Tratatului. Nota autorului de pe prima pagină ne lămurește „taina” numerotării propozițiilor: „Cifrele din fața propozițiilor indică importanța lor logică, locul pe care îl ocupă în expunerea mea. Propozițiile n.1, n.2, n.3 etc. sunt observații la propoziția n; n.m1, n.m2 etc. sunt observații la propoziția n.m; și așa mai departe”.

Așa cum spuneam mai sus, tema centrală a Tratatului o constituie interpretarea propoziției. Dar nu o propoziție în sens gramatical, ci – ne informează tălmăcitorul – „numai cu sensul propozițional astfel conceput, deci fără a face distincții între subiect și predicat, substantiv și verb etc.”.Cele șapte propoziții de bază nu formează structura lucrării, asta deoarece ele nu pot fi considerate nici măcar titluri de capitole – exprimă numai în parte cuprinsul propozițiilor subordonate, însă contribuie la mascarea structurii clasice a sistemelor tradiționale.

Prima parte (1-2.063) este o ontologie, urmată de o gnoseologie (2.1-2.174), care la rândul ei este urmată de o teorie generală a modelării și de o teorie a modelării logice (2.18-3.05). Cea mai întinsă parte din Tratat revine logicii (3.1- 6.13), după care, cu referiri la matematică și fizică, vine rândul epistemologiei (6.2- 6.3751) și, la urmă, al eticii, esteticii și misticismului (6.4-7).

Dar cum expunerea ideilor în Tratat este nesistematică (simplă transcriere de însemnări disparate, așa cum i-au venit autorului în minte) și cum el nu procedează nici deductiv și nici demonstrativ, ci explicativ, comentatorii au dedus că ontologia (prima parte), în realitate a fost scrisă ultima, ea fiind consecința gnoseologiei, aceasta la rândul ei fiind subordonată direct logicii. Citind lucrarea în ordinea logică→gnoseologie→ontologie, dificultățile de înțelegere se reduc simțitor…

Stilul utilizat de Wittgenstein este unul simplu și concis (considera că trebuie spus în puține cuvinte ceea ce poate fi spus), cel mai adesea criptico-aforistic, fapt care necesită nenumărate explicitări. La aceasta contribuie atât întrebuințarea de către autor a unor termeni neconsacrați și cu semnificații imprecise, termeni pe care chiar el îi considera pseudoconcepte, cât și faptul că anumite chestiuni sunt doar enunțate, prin aceasta lăsându-se cale liberă interpretărilor adesea contradictorii. Vasăzică o simplitate aparentă, doar unele enunțuri și propoziții putând fi înțelese fără o cultură adecvată.

Un alt deziderat urmărit de Wittgenstein a fost claritatea expunerii. Dar insistând cu stilul cripto-aforistic pe linia simplității, autorul compromite claritatea nu numai prin frecventa revenire asupra unora dintre propoziții (de pildă, „Propoziția este o imagine a realității” și „Propoziția arată forma logică a realității”), ci și prin construirea de propoziții obscure.

(Sighetu Marmației, 2-4 mai 2017)

 

George Stanca – aniversare 70 de ani

Posted by Stefan Strajer On May - 15 - 2017

George Stanca – aniversare 70 de ani

 

Autor (contributor): Maria Muguraş (Ohio, SUA)

 

(în măsura 5/4)

se dăruiește lui Cezar Ivănescu

 

eu eram subțire

tu erai suavă

precum o marie

de icoană slavă

 

ochii noștri limpezi

ereau de lumină

fața ta ce albă

n-ave pic de tină

trupurile svelte

ne ereau faclii

ardeam de iubire

cenușeam de vii

azi umbrele noastre

sângiuiesc morminte

rădicând spre ceruri

cânticele sfinte

 

fața me de ceară

ochiul de pământ

binecestesc ace

pace din mormânt

 

fată de zăpadă

ochi de izvorași

nu-i așa că-n moarte

ai să mă mai lași?

Untitled

(Poezie selectată din volumul bilingv George Stanca, Angel radios / Beaming Angel, traducere în limba engleză de Muguraș Maria Petrescu, Editura ,,Paralela 45’’, București, 2008, pp. 70-71).

*

 

OLD SONG

It is dedicated to Cezar Ivănescu

 

I was thin and skinny

and you were all sweet

just like tiny Mary

on a Russian icon

 

our eyes were limpid

and were full of light

and your milky face

had no rest at all

our slender bodies

were like burning flames

love was burning us

into living ashes

but today our shadows

bleed all over tombs

raising to the sky

only sacred songs

 

and my waxy face

and my earthy eye

will announce all here

their peace in tombs

 

you the snow-white girl

with blue eyes like waters

would you leave me lonely

into death for all?

 

(Poezie selectată din volumul bilingv George Stanca, Angel radios / Ange radieux, traducere în limba franceză de Muguraș Maria Petrescu, Editura ,,Călăuza v.b.’’, Deva, 2010, pp. 72-73).

 

*

 

CHANSON ANCIENNE

cette poésie est dédiée à la mémoire de Cezar Ivănescu

 

j’étais svelte et maigre

tu étais suave

tout comme une Marie

sur une icône slave

 

et nos yeux limpides

étaient de lumière

ton visage blanc

n’avait point de paix

et nos corps très minces

étaient des flambeaux

nous brûlons d’amour

dans nos cendres vives

aujourd’hui nos ombres

saignent sur des tombeaux

en levant au cieux

des chansons sacrées

 

mon visage en cire

et mes yeux en terre

vont nous annoncer

leur paix dans la mort

 

toi, blanche-neige de fille

aux yeux bleus-violets

m’abandonne en mort

pour toute ma vie?

~

Interviu cu Sorin Olariu

Posted by Stefan Strajer On May - 15 - 2017

Interviu cu Sorin Olariu

Autor interviu: Alexandru Ologu

A.O: Pentru început dacă ne-aţi putea povesti ceva frumos despre copilăria dumneavoastră. Ce cărţi v-au plăcut? Ce filme v-au marcat? Ce alte intâmplări v-au marcat copilăria?

Sorin Olariu: M-am născut în anul 1965 în comuna Buchin, o localitate de pe Valea Timișului, aflată la câțiva kilometri de Caransebeș, într-o familie de gugulani, bănățeni făloși de la munte. Copilăria mi-am petrecut-o colindând pădurile, apele și zăvoaiele și hârjonindu-mă cu alți copii de vârsta mea.

Tatăl meu, Pavel Olariu, a fost preot în parohiile Naidăș, Rugi și Buchin, iar mama, Marița Olariu, născută Martinescu, a fost contabilă. Am învățat să citesc titluri din ziare pe la vârsta de cinci ani și interesant este că prima carte citită a fost Istoria Românilor, manualul de clasa a IV-a de pe atunci. Carte pe care am citit-o nu singur, ci cu ajutorul bunicii care m-a crescut, iar acest lucru s-a întâmplat înainte de a merge la școală. Îi știam pe toți domnitorii și eram familiarizat cu faptele lor de vitejie, lucru care a uimit-o peste măsură pe toa’rșa Murița, mătușa mea și totodată prima mea învățătoare din sat. Apoi am trecut la Povești Nemuritoare, 1001 de Nopți și mai târziu la cărțile lui Jules Verne. Mi-au plăcut de asemenea Cireșarii, Tom Sawyer, Robin Hood, Cei Trei Mușchetari și alte cărți de acest gen. Aveam de asemenea o adevărată colecție de cărți de aventuri și de cărți Științifico-Fantastice. În liceu și în facultate am fost un împătimit al poeziei românești și al literaturii de anticipație românești și anglo-saxone. Până la absolvirea celor 12 clase citisem printre altele cam toate cărțile existente în biblioteca tatălui meu din Casa Parohială.

Cât despre filme, mi-au plăcut filmele istorice românești: Dacii, Columna, Mihai Viteazu, Mircea, Vlad Țepeș, dar și filmele de aventuri americane, italiene sau franțuzești.

Nu pot spune că au fost întâmplări majore care să-mi fi marcat copilăria sau adolescența în afară de faptul că din cauza zbenguielii mai îmi luxam câteo mănă sau câteun picior. Sau că mă mai deochia câteo babă, dar bunica mea era meșteră în descântece și mă punea imediat pe picioare.

A.O.: Ştiu că acum locuiţi în Statele Unite. Vă amintiţi şi, dacă da, ne puteţi spune cîteva momente din copilărie, din adolescenţă, în care aţi simţit acut dorinţa de a emigra?

S.O.: Cu toate că erau multe restricții pe vremea copilăriei mele, nu pot spune că am avut o viață mai grea decât a altor copii de o vârstă cu mine. Părinții și bunicii au făcut tot posibilul să nu ne lipsească nimic mie și sorei mele mai mici.

Țin minte că pe când aveam vreo 14 ani, tatăl meu – care era preot în Buchin – a fost vizitat de un alt preot ortodox român, fost coleg de facultate, stabilit în America. Acesta ne-a arătat un album cu poze de-ale sale din SUA: cu copiii săi îmbrăcați în stil occidental, cu casa și cele două mașini, cu electronicele din casă, cu locurile exotice în care își petrecea vacanțele, etc. Chiar dacă acum mi se par niște lucruri absolut firești, pe atunci am fost profund impresionat, așa că i-am spus tatălui meu că vreau să mă fac popă și să emigrez în SUA. Poate de aceea el a făcut ulterior tot posibilul să devin inginer.

A.O.: Din câte ştiu pe atunci se învăţa în şcoală şi limba rusă; d-voastră ce aţi studiat? Ne puteţi spune căte ceva despre prietenia cu poporul rus?

S.O.: Din fericire nu am făcut rusa, ci am studiat limba engleză cu d-na prof. Argheliu, un cadru didactic de excepție care a predat la actualul liceu Traian Doda din Caransebeș. Acest lucru m-a ajutat mult în periplurile mele peste hotare.

Nu am avut o prea mare tangență cu poporul rus, așa că nu mă pot pronunța în legătură cu el. În schimb le-am avut ca și colege de liceu pe mai multe fete din satele de refugiați ucraineni din jurul Caransebeșului: Zorile, Copăcele și Sălbăgel care erau la fel de prietenoase și de viață ca fetele românce. Noi, copiii români, le ziceam rusoaice pentru că nu prea știam să facem diferența între ruși și ucraineni, dar ele ne corectau mereu spunându-ne cu mândrie că sunt ucrainence.

A.O.: Tinerii de azi sărbătoresc Valentines Day, 9 mai Ziua Europei, Hallowenul. Dumneavoastră la care sărbători participaţi? Cum erau acestea? Ce amintiri vă trezesc manifestări precum Daciada sau Cântarea României?

S.O.: Cele mai frumoase sărbători erau rugile sau nedeile din satul meu natal și din satele învecinate: Obreja, Cârpa, Prisian, Zăgujeni, Prisaca, Bolvașnița și Vârciorova. Atunci era hramul bisericilor din acele sate iar lumea petrecea trei zile și trei nopți alături de neamuri și prieteni. Aveau loc baluri cu muzică populară și seara discoteci pentru tineret.

De fapt, acestea erau cam singurele distracții ale noastre de pe atunci în afară de nunți, revelioane, zile de naștere, onomastice, 1 Mai și 23 August.

Cu toate că era destul de greu să obții aprobarea pentru a organiza o serată dansantă la Căminul Cultural din sat, întotdeauna când se apropia Paștele cei de la primărie deveneau brusc interesați și ne curtau pe toți tinerii din sat să ținem discotecă pentru a ne face să nu mergem la Înviere. Totuși, nimeni nu ne putea opri să mergem la biserică de Paște sau de Crăciun. Când eram copil mergeam în fiecare an în Pițărăi, în Colindă și cu Steaua. De asemenea, până la vârsta de 14 ani mergeam în fiecare an la Mătcălău, care se ținea a treia zi de Paște și era un obicei premarital de înfrățire sub ramurile unui pom înflorit.

Despre Daciadă îmi amintesc mai puține lucruri, dar știu că eram luați de la școală și din timpul liber și cărați la grămadă cu autobuzele pentru a fi duși pe stadioane, fie că vroiam sau nu vroiam. În ceea ce privește Cântarea României pot spune că am amintiri plăcute fiindcă eram membru al trupei de Călușari din Buchin și am avut ocazia să călătoresc prin toată țara pentru a da spectacole împreună cu colegii mei.

sorin_olariu

Foto. Sorin Olariu 

A.O.: O mare problemă cu care ne confruntăm noi azi este corupţia. Generalizată, continuă și luând diverse aspecte. Despre ce acte de micro corupţie vă amintiţi? Au dat părinţii dumneavoastră mici atenţii la doctori, profesori sau alţi funcţionari?

S.O: Nu cred ca părinții mei să fi dat mici atenții funcționarilor de pe atunci, pentru că nu era cazul, nu aveau cine știe ce mari chestii de rezolvat. La doctori nici atât, fiindcă am avut multe rude care erau medici și care veneau în miez de noapte dacă eram bolnavi, iar la profesori chiar nu aveau de ce să dea ceva fiindcă atât eu cât și sora mea am învățat foarte bine. Oricum, părinții mei erau de o cinste și de o corectitudine exagerate și nu s-ar fi pretat la așa ceva.

A.O.: Vi s-a întâmplat vreodată să spuneţi prietenilor sau colegilor lucruri despre care părinţii considerau că ar trebui să rămână în familie? Au ajuns acestea şi la “urechile” altora?

S.O.: Da. Țin minte că prin școala generală, fiind ascultat la o lecție de istorie m-am apucat să spun că de fapt legionarii au fost adevărați patrioți români și că Horia Sima a fost profesor chiar în acea școală și că a fost de mai multe ori la noi acasă, fapt care a făcut-o pe d-na profesoară Clitan să se ia cu mâinile de cap și să mă trimită înapoi în bancă. A doua zi a trebuit să vin cu tatăl meu la școală, iar cei doi m-au luat deoparte și mi-au spus să îmi țin gura și să nu mai discut chestii din astea. Norocul că profesoara era din aceeași comună cu tatăl meu și se cunoșteau din copilărie că altfel s-ar fi putut să avem probleme. În naivitatea mea, eu spusesem tot ce știam de la bunica mea Talida Olariu și de la fratele ei învățătorul Busuioc Busu care fuseseră mari legionari. Chiar dacă ei mi-au zis să nu mai spun nimănui. Țin minte că tata a certat-o atunci pe bunica și m-a certat și pe mine.

A.O.: Sub ce aspect credeţi că au fost copiii, tinerii din comunism mai bine pregătiţi pentru viaţă?

S.O.: Consider că pe vremea aceea se făcea mai multă școală și era mai mult respect pentru cadrele didactice și pentru instituțiile de învățământ. Tinerii nu erau supuși atâtor tentații și aveau modele de urmat în viață, nu ca acum când mulți și-ar dori să ajungă maneliști sau fotbaliști și nu medici sau ingineri.

Cu toate acestea, nu pot spune că școala de atunci ne-a pregătit cu mult mai bine pentru viață, deoarece era prea multă vorbărie și mai puțină practică. Să nu mai zic de spiritul de turmă și de curmarea din fașă a oricărei inițiative pe care ar fi avut-o tineretul.

A.O.: Care credeţi ca sunt cele mai rele influenţe pe care le-a avut comunismul asupra gândirii tinerilor de atunci, influenţe ce au avut efect asupra adulţilor de azi?

S.O.: Comunismul a încercat și în bună măsură a și reușit spălarea creierelor unor întregi generații. S-a dorit tasarea vârfurilor, distrugerea elitelor si aducerea tuturor cetățenilor la același nivel de masă amorfă, ușor de stăpânit. Numai citind unele comentarii de pe diferitele forumuri online românești se poate vedea că acest lucru a reușit în parte. Sunt mulți români nostalgici ai comunismului și ai vremurilor când erau conduși de un tătuc care le dădea fiecăruia serviciu binișor plătit și garsonieră în blocurile muncitorești. Nu trebuiau să se agite, nu trebuiau să se zbată, salariul venea fie că te speteai muncind, fie că trăgeai mâța de coadă.

A.O.: Vă amintiţi din experienţa d-voastră sau a celor apropiaţi, modul în care colectivizarea forţată, deportările sau persecuţiile politice v-au marcat copilăria?

S.O.: Cum spuneam, provin dintr-o familie de chiaburi cărora comuniștii le-au confiscat averea. Casa mea părintească fiind cea mai mare din sat și aflată chiar în centru, lângă biserică, era cât pe ce să fie transformată în sediul Cooperativei Agricole de Producție din localitate. Numai o minune a făcut ca presedintele C.A.P.-ului de atunci să abandoneze ideea și să construiască un ssediu nou în capătul satului.

De asemenea provin și dintr-o familie de legionari, bunica mea și fratele ei, învățătorul Busu, fiind șefi de cuib în zonă. De altfel, acesta a și fost încercuit și dezarmat de soldații lui Antonescu, chiar in ziua de Paște când lumea ieșea din Biserica din Buchin și cum a opus rezistență era cât pe ce să fie împușcat de aceștia. Norocul lui a fost că bunica s-a aruncat în fața soldaților, iar aceștia au ezitat câteva secunde, timp suficient pentru ca el să poată fugi în pădure. După câteva luni s-a predat și ca să obțină iertarea s-a înrolat în armata română pentru a lupta în războiul anti-sovietic. Apoi s-a întors frontul și a luptat în războiul antihitlerist unde a fost grav rănit, rămânând de atunci cu un singur plămân. Tot bunica mea, o adevărată Vitoria Lipan, a fost cea care l-a găsit și l-a recuperat de sub un morman de morți, într-un sat din județul Arad. După care a cumpărat o căruță cu cai și l-a adus acasă, la un spital din Caransebeș.

Dar toate acestea nu l-au ajutat prea mult, comuniștii veniți la putere și-au amintit că a fost legionar și l-au arestat, iar unchiul meu, pe atunci tată a trei minori, a făcut mai mulți ani de pușcărie politică în diferite închisori din țară.

Au suferit persecuții politice și au făcut închisoare și alți unchi de-ai mei, preotul Corneliu Temeș din Bolvașnița, fost locotenent în războiul anti-sovietic și profesorul Petru Hamat din Buchin, coleg de catedră cu Horia Sima la Liceul Tarian Doda din Caransebeș. Un alt unchi de-al meu prin alianță, Filon Verca din Petroșnița, de asemenea profesor la Traian Doda unde exista o puternică mișcare legionară, a reușit să fugă în Germania și apoi Franța de unde a fost parașutat de câteva ori în România comunistă pentru a ține legătura cu partizanii din munți. Din păcate nu a găsit deloc sprijin la populație, ba mai mult, a fost trădat și a fost nevoit să treacă Dunărea în Bulgaria, de unde a trecut apoi prin Grecia și Italia pentru a se reîntoarce în Franța. Ulterior a lucrat în Franța pentru Legiunea Străină. A   scris și o carte despre asta: „Parașutați în România vândută”.

Și tatăl meu a suferit din cauza comuniștilor care l-au dat afară de la Politehnica din Timișoara fiindcă era fiu de chiaburi și de gardiști. Până la urmă a absolvit Teologia la Sibiu, unde nu l-a mai întrebat nimeni dacă avea origine politică sănătoasă.

Personal, pot spune că în timpul armatei făcute la Sighișoara, pe baza faptului că proveneam dintr-o familie de legionari și eram fiu de preot s-a încercat intimidarea și racolarea mea de către CI-istul unității care mă amenința că o să am viața lui Berilă dacă nu îmi torn colegii. După a doua întâlnire de la el din birou s-a prins că își pierde vremea de pomană cu mine și m-a lăsat în pace. Ce-i drept, nici nu am văzut decât o singură permisie timp de nouă luni cât am făcut armata la T.R.

A.O.: Care erau diferenţele dintre concepţia familei despre comunism şi cea expusă în şcoli şi alte cadre oficiale? În ce fel v-aţi format propria opinie?

S.O.: Țin minte că în clasa a doua am venit fălos acasă cu basca, cu tresele și cu cravata și m-am lăudat bunicii mele cu jurământul de pionier învățat pe de rost. Mă așteptam ca ea să fie încântată de asta, așa că am fost puțin dezamăgit văzând că ea nu se bucură. Apoi mi-a explicat ea cam cum stăteau treburile cu partidul comunist și cu tovarășii de la putere. Încet, încet mi-am format propria părere despre comunism, parte din spusele ei, parte din cărțile și ziarele vechi aflate prin casă și citite, iar atunci când am primit de la școală carnetul de utecist l-am luat și l-am aruncat într-o fântână părăsită, sub privirile mute de admirație a doi prieteni de vârsta mea din sat cărora le-am spus să nu sufle nicio vorbă că o să îi mănânc de vii. Desigur, a fost mai mult teribilismul unui puștan de 14 ani, nu neapărat un gest anticomunist.

S.O.: Aţi avut de pătimit din pricina convingerilor d-voastră politice sau religioase? Vă amintiţi un astfel de episod?

S.O.: Cum spuneam mai sus, au exista două episoade minore: acela din școala generală, când la ora de istorie am lăudat mișcarea legionară, lucru care însă nu mi-a atras nici măcar scăderea notei la purtare și acela din armată când mi se insufla ideea că voi avea viață grea pentru că sunt pui de legionar. Nu mi s-a întâmplat însă aproape nimic, deci nu pot spune că am pătimit pentru asta.

Ar mai fi însă o chestie: debutul meu literar relativ târziu pentru că am refuzat permanent să scriu ode și să ridic osanale partidului comunist. Nu am scris nici măcar un vers în care să îl preamăresc pe conducătorul iubit de atunci sau să laud partidul comunist. Dar nici nu am fost publicat până după Revoluție.

A.O. Vă amintiţi o întâlnire cu o persoană marcantă a comunismului sau cu o altfel de personalitate importantă a vremurilor?

S.O. Eram prea mic pentru a fi băgat în seamă de personalitățile vremurilor de atunci. Țin minte însă că odată am jucat cu trupa de călușari de la noi din sat în fața lui Adrian Păunescu, la Deva, în cadrul Cântării României, iar altădată am mers cu toată școala la aeroportul din Caransebeș să îl întâmpinăm pe Nicolae Ceaușescu care făcea o vizită de lucru în județul Caraș-Severin, însă de-abia dacă l-am zărit în goana mașinii.

Deci nu pot spune că am întâlnit personal membri de vază ai comunismului, dar nici nu le-am dus dorul.

A.O.: Va multumesc pentru ca ati acceptat sa raspundeti acestor intrebari si, chiar daca probabil vi se va parea extrem de stereotip, va rog sa transmiteti cateva cuvinte copiilor, tinerilor de azi.

S.O.: Să nu uite de unde au plecat și să nu uite niciodată că sunt români.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors