Archive for the ‘Cultural’ Category

în curând – Paul Gabor/Negustorul de pipe/proză/Herg Benet

Posted by Nuta Istrate Gangan On April - 10 - 2018

16640975_111546799367707_4016083916599932534_n copertc483

 

 

 

 

,,Volumul de proză scurtă „Negustorul de pipe” va apărea în rafturi la sfârșitul lunii aprilie 2018 (lista librăriilor partenere). Poate fi achiziționat direct de pe site-ul Editurii Herg Benet, din librăriile online – format clasic și e-book – sau direct de la mine, cu autograf. Dacă alegeți ultima variantă, cartea va fi trimisă din Spania către orice destinație, plătindu-se separat taxele poștale.

Voi fi prezent la trei lansări în România:

– Galați, sâmbătă 26 mai, Librăria Donaris, ora 18.00,

– București Bookfest, sâmbătă 2 iunie, Romexpo,

– Brașov, Librăria Libris, luni 4 iunie, ora 18.00”
       (Paul Gabor)

 

~(…)Și-odată ce-ai intrat pe ușa primei povești, intri în palatul narativ, cu arcade și arabescuri, cu vitralii și volute, cu aerul lui care cântărește cât suflul omenesc. Plutind, treci din încăpere-n încăpere, nu numeri, aici nu se numără, aici se cântă și când doare, aici se trăiește, hei, nu te speria, doar se trăiește, omul ăsta care scrie îți dă apă și merinde, tu doar bucură-te, viule, cuvintele lui sunt drum de aer, ce, nu știai că știi să umbli pe nepământuri?~

Ana Barton – scriitoare, om care leagănă cuvinte pe „Pervazul lui Dumnezeu”

~Sunteți pregătiți să intrați într-o altă lume: cea în care visele capătă culoare, miros de tutun proaspăt rulat și aromă de cafea băută în neștire. Și dacă ne-om întâlni la capăt de drum, ei bine, nu va fi o pură întâmplare.~

Nona Rapotan – profesor de Științe Sociale, editor coordonator Bookhub.ro

~Bieți oameni beți de sentimente, intrăm împreună în „satul celor opt pitici și jumătate”, într-un „octombrie din tablă”, ne întâlnim pe drum cu „șarpele blond” sau cu „inorogul”, cu „patrupedul lui Homer”. ne întâmpină „codobelcii”, vedem „feline pe gard” și „pe cărări siriene”. Plecăm din „stația cu ponei” în „ultimul galop” într-o „excursie fără lumină”. În trenul vieții ne întâlnim cu Carlota, cu Adelina sau cu Ladybird. Ea, „fiara cu sânii de oază”, ne face „vizite in toiul nopții” șoptind tandru „un haiku feroviar”. Avem de-a face cu un veritabil poet în proză, care se confesează sincer: „Au pus fulgii șaua pe mine”, „Nu-mi mai trimite păsări”, „Îți voi da șerpii mei”. E un „nebun urban”, unul dintre „frumoșii nebuni ai marilor orașe”, ca alt dunărean, Fănuș Neagu, unul dintre nebunii care zâmbesc pe jumătate, care suferă de „prea mult urbanism” sau de „sentimente periculoase” greu încercate în „gherile urbane”, cu „ochi de salamandră”, în „apus de havană”~

Corneliu Goldu – profesor de Limba și Literatura Română la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” din Galați

***

Noaptea în care am aflat că nu suntem pești

Râdeai în hohote. Mai știi? Desenai cu mâinile hectare de nori uriași ce plângeau de undeva, de sus, inundându-ți curtea. Se rostogoleau primele valuri răcoroase către casă. Masa, băncile, trupurile copacilor, paharele de pe prispă, erau toate calde. Se abureau ferestrele. Doar ele. Casa începuse să semene cu o fată acoperită la ochi, lăsată singură, goală, în mijlocul pădurii.

Se așeza bruma pe dinăuntru. „Ale cui sunt degetele care scriu pe geamuri?”, te întrebam. Nu ai răspuns niciodată și asta mă înverșuna. Căutam să descifrez cuvintele, silabiseam, legam virgulele între ele și tot nu îmi ieșea nimic. Hârtiile tale nescrise m-au crispat mereu. Cele pe care le citeam la lanternă mă dureau fizic. Înfigeau stări ascuțite, îmi înfășurau tenebre în jurul umerilor.

Se vedeau valurile imense prin hăul din perete: creste albe bătute până la refuz cu telul, alge fosforescente se împingeau unele pe altele ca să ne acopere, încărcate de spumă și de nisip. Loveau în pereții casei, gata să-i dărâme și să se urce pe noi. Se pregăteau să ne călărească pentru a ne băga în gură pumnul violent al tăcerii submarine. Era marea dincolo, dornică să ne domine. Să devenim mici, așa cum merităm să fim. Să ne supunem orbește. Mugea și ne cerea să capitulăm în fața albastrului său imbatabil. Am înțeles într-un final originea sunetelor acelea înfiorătoare din spatele picturii. Și de ce numai la tine în curte puteam mirosi ierburile marine.

Pentru prima dată am văzut delfinii în realitate. Strălucitori, maiestuoși, cete de lorzi ai oceanului, indispuși să comunice cu noi. Ne priveau cum stăm, speriați, cu brațele pe pervaz, muți de uimire. Săreau peste luciul apei, încovrigați de fericire, plesnind libertatea cu cozile. Am reușit să aud crâmpeie. Unul dintre ei îmi povestea că ești bine și că ar trebui să mă liniștesc. Noaptea aceea a trecut greu, iar eu am aflat că nu suntem pești. Nu putem fi, e imposibil. Rămânem doar niște bieți oameni legați cu sfori de încăperi, de sentimente și de speranțe.

 

Pasiențe în gară

Mai stau câteva momente în pat. E o stare de pudoare existențială cu care mă confrunt în fiecare dimineață. Ce fac dacă mă trezesc acum? Umblu singur prin casă, număr plăcile de faianță, fac vocalize? E o zi ca oricare alta. Nu se schimbă nimic: bate vântul aducând un pic de confort dinspre nord, mă uit de la etaj la amărâții care își târăsc picioarele pe stradă și caut noutăți în ziar. Aceleași lucruri le pot face și mâine. De ce m-aș trezi la comandă? A cui? Nu e nimeni lângă mine. Un crainic răgușit anunță ploaie. Își scoate pelerina din buzunar și o rotește amenințător pe ecran.

Tună o voce în parcarea din spatele blocului. Mă răsucesc printre arcuri și simt cum mi se rotește gâtul, ca al unui cormoran agățat de lună. Ghirlande cu becuri îmi clipesc în ochi, nu-i pot deschide. Am în cerul gurii gust de lipici și fire de mărar printre dinți. Noaptea rup iarbă, mi-e dor de verde și atât. Îmi pocnesc oasele de la mâini. Casc în mine, prelung. Mi se întind gingiile ca valurile unei bălți lovite de piatră. Dacă deschid gura voi începe să urlu. Sufăr de sindromul lupului fără zăpadă, mi-am dat seama abia când gerul mi-a bătut la ușă.

Miroase a coajă de ulm și a prosoape ude. Se întind pături pe balcoane, femeile ies dezgolite la fereastră să ia pulsul timpului. E răcoare totuși, se clatină jaluzelele, se aud lanțurile pe care le trage barmanul de la terasa de jos. Eliberează scaunele și fredonează ceva, plimbându-se cu mătura printre mucurile de țigară de azi-noapte. Auzeam un glas ciobit cântând calipso, o femeie vorbea strident și își chema copilul, iar undeva, în fundal, sirene de ambulanță. Acum e liniște, bolborosește doar mașina de cafea și ies aburi prin țumburucul de inox care încălzește laptele. Îmi place ideea de a fi stăpân pe clădirile din jur, pe stâlpi, pe linii de troleu, pe boscheții crescuți din asfaltul orașului, pe semnele de circulație și sensurile giratorii, pe semafoarele care clipocesc nătâng fără sincron, îmi surâde să arunc cu albastru pe blocuri și să presar piper proaspăt măcinat pe înghețata copiilor.

De aici, din pat, orice vis evadează din fantezie. Se poate reconstrui totul doar printr-o linie trasă cu creta pe asfaltul scornit al minții. Cu capul pe pernă, îmi împart orașul în pătrățele. Și încerc să nu tușesc cu putere. Mă dor plămânii și florile așteaptă ploaia. Voi încerca să mă trezesc până la urmă și să merg la gară. Am acolo o bancă pe care mă mai așez din când în când și fac pasiențe doar cu cărțile negre: mai trece un tren, văd un chip în viteză, îmi surâde repede și pleacă mai departe. Cad picuri. Se apleacă petalele. Aștept apusul cu gândul la haita de lupi.

 

Două cuvinte despre moarte și competență

I-am desconsiderat casa dintotdeauna, nu mi-a plăcut să o văd pe deal, despletită, țanțoșă, înconjurată de arbori, cu iarba crescută până la ferestre. Nu am suportat aerul proaspăt care îi inundă camerele și apa din cer ce-i spală țiglele tot anul. Poate pentru că nu-mi aparține. Nu știu dacă prevestește nenorociri sau le și adăpostește prin cotloanele ei, dacă are prin beciuri vești proaste cărora le dă drumul prin sat sau dacă pur și simplu există pentru că trebuie să existe. Pentru că trebuie să fie o piază rea și pentru că ochii mei trebuie să o vadă.

Am mii de motive. O disprețuiesc. A fost acolo, înaltă și sfidătoare, am urât-o de mic. Nu am avut un scop anume și nimeni nu mi-a insuflat ideea aceasta turbulentă. E încă în același loc și nu s-a schimbat nimic.

Am aceeași pornire, aș lua un topor în mâini și i-aș rupe cercevelele, una câte una. Știu că bărbatul care locuiește acolo e ținut în lanțuri și nu are libertatea pe care și-ar dori-o. I s-au înnegrit mâinile anul trecut, odată cu ploile ce nu se mai terminau și se uită ciudat cu un ochi. Stângul, parcă. Îl sucește într-un fel straniu. Pare o antenă de melc, nehotărât dacă să stea ascuns sau să privească lumea.

În zilele lui bune îmi povestește despre moarte. E extrem de competent și tulburător de precis în detalii. Ultima dată îmi spunea că putem dispărea cu toții într-o secundă, dintr-o apăsare de buton. Nu i-ar părea rău. Dimpotrivă, chiar desenează câteodată schițe în creion, care nouă ne par lipsite de sens: o humă văduvită de culoare din care nu se mai naște nimeni, câteva perechi de foarfece cu dinți îndreptați către interior, furnici cu nas de clown care nu mai respectă niciun fel de hegemonie, fețe triste cu buzele pe verticală, muze cu pantofi de lac și cactuși care ies din buzunare, nasturi, hamburgeri de plastic, tocuri de monoclu, șipci de parchet ros de mucegai, secunde rectilinii care practică turism de masă la „all inclusive” și femei lungite pe mese, pe burtă, cu mâinile atârnând. E lumea sa ascunsă, în care a decis să trăiască după propriile reguli.

 

Șerban

Erai ciudat, păreai coborât de pe o corabie și m-am uitat de mii de ori în jur. Mă speriasem, nu vedeam nimic din coaja aceea de barcă în care călătoreai. Mi-ai scris despre voiajele tale, despre cum treceai prin vămi fără ca nimeni să te cunoască sau să-ți confiște fanoanele atât de greu obținute. Mi-ai trimis nenumărate scrisori și pietricele de pe plajele lumii, coji de ouă de broască țestoasă, fulgi roșii de tucan și piele de cobră, tutun ca să-mi pot îmblânzi setea de fum și poze cu mulatre frumoase, ieșind impudic din ocean.

Am colecționat obsesiile tale și mi-am adunat în cameră frisoane, am trăit ani de zile cu vedenii hipertrofice pe noptieră. Tot ce atingeam se transforma imediat într-un muson ce-mi ocupase mintea. Ai construit în interiorul meu un labirint în care îmi hăcuiam de unul singur pornirile și ideile. Știi cumva de unde venea mirosul de alge, cum reușea să se adune și să formeze un val gigant de verdeață care ne-ar fi ucis dintr-o singură mișcare? Venea din spatele băncii? De unde apăreau noaptea vietăți cu cozile lor mari și se auzeau tot felul de clopote nebune? Mai știi că te-ai ridicat și mi-ai făcut semn să vin? Am crezut că se clatină lumea în acel moment și că ne aflăm dintr-odată pe o banchiză căreia îi place să delireze. Se crăpa pământul sub pașii noștri.

Intram la tine în casă. Pentru prima dată. Ai mers în fața mea cu paharul în mână și căutai cheile prin buzunare. Bolboroseai ceva despre un sfânt incapabil să deschidă porțile cerului și să se îmbrace ca oamenii. Mi-a fost frică în seara aceea la tine în casă: frică de oameni, de neștiința mea și de atacurile celor din jur, pe care încă nu puteam să-i înțeleg.

Acum sunt pregătit să îmbătrânesc. Privesc în urmă, uneori râd de ambițiile mele prostești și îmi suflec mânecile din nou. Pentru a mă așeza mai comod în fotoliu, să pot privi ușurința cu care am rupt legături și speranțe. Aflu acum că și înjurăturile pot fi domesticite, puse pe masă pentru a fi acceptate cu îngăduință.

 

Sânii din oază

Am părul ars. Mi se întâmplă destul de des, mai ales când intru în biblioteci și uit să emigrez la timp. Lămpile dintre rafturi au lumină puternică, provoacă pete pe piele. Ar umple lumea de pistruiați în câteva secunde, dacă nu ne-am refugia la timp dintre cărți și reviste.

Mi-e sete de mor, aș bea o cisternă întreagă cu tot cu furtunuri. Undeva, în fundul gâtului, mi-a secat Nilul și au încetat până și crocodilii să facă amor. Țipau mai devreme, se pocneau cu cozile și clămpăneau din fălci. Reptilele mă dezgustă când se împreunează, seamănă cu oamenii șchiopi care se țin de tocul ușii când își trag șosetele. Mi-e pielea crăpată, iar degetele de la picioare sunt prinse sub piramidă. E un fel de terapie care mi-a fost recomandată: cu vânt și colb ce intră de-a valma în urechi, cu șerpi care mă pișcă de nări și dune dansatoare din buric. Acolo, în oazele cu gazon de plastic, se scobesc beduinii cu palmieri în dinți și beau ceaiuri de șofran cu anason.

E incredibil de cald. Din odăile profetului cad fiare de călcat, orizontul bâzâie, vibrează, se clatină sub sânii fetelor morgane. Ele nu vin la bibliotecă. Le-am invitat încă de când le-am cunoscut, dar mi-au râs în nas și au trecut în grabă pe lângă mine. Ochii mei sunt mult prea obosiți pentru asemenea iluzii erotice. Nu le mai am de ceva vreme. Nu mai vor să apară și să-mi propună jocuri. Acum iubesc doar avatare din silicon, ce fac glume proaste despre mine și felul în care mă dezbrac. E clar, tratamentul acesta nu-mi convine. Pastilele nu sunt pe rețetă și nu m-au convins deloc. Sunt hotărât să renunț la medicație. Voi mai rămâne o vreme printre lămpi, visând la valuri făcute din buric.

 

Nunta melcilor

Merg alături de noi, visează la fel, plâng aproape în același mod. Doar că le curg lacrimile în sus și norii le trimit, după ceva timp, pe pământ. Nu am avut răbdare să-i privesc cu atenție niciodată. Se deplasează mult prea încet, iar eu mă grăbesc să fac totul repede. Mirii joacă dintotdeauna într-un scurtmetraj cu multă ploaie, nu au umbrele, nu sunt uzi, nu alunecă prin propriile vieți. I-am găsit dansând, urcați pe mașinile pompierilor, construind cercuri ciudate pe trunchiuri de copac, aruncându-se inconștienți în hore în mijlocul străzii. I-am numărat seara, după furtună, și le-am atins costumele cu degetele. Tunetele îi împuținează mereu și le strică petrecerea. Nu știu să-și aleagă ziua propice pentru a-și uni destinele. Observați că vorbim de destinele unor târâtoare? Vă imaginați că ar putea să ia decizii pentru noi în viitor? Doar sunt mult mai calmi. Mult mai precauți.

Deseori meditează. Numără norii și se bucură când cerul rămâne curat, fără pete de lână albă. Doar albastru. Pe timp de furtună i-am văzut cum înconjoară pădurea, înnebuniți, o leagă cu sfori, cu mii de noduri, și o țin strâns ca să nu zboare copacii înspre casele noastre șubrede. E posibil să țină la noi, să vadă oamenii ca pe niște prieteni de care, la un moment dat, să aibă nevoie. Nu am asistat niciodată la o nuntă de-a lor, nu am avut răbdare să stau toată noaptea cu ei la masă. Aș fi curios să știu cum se îmbracă, cum își schimbă toaletele, cum mănâncă în ocazii speciale, dacă folosesc mirodenii în rețete sau, pur și simplu, dacă există cineva mai iute de picior care să fure mireasa.

Amuletă

Cuvintele grele ca o limbă de clopot spuse din așternut, aruncate cu furie în timpanul meu, mângâierile primite dimineața când încă nu se macină cafeaua prin prăvălii, mirosul cămășii tale de noapte, umbrele genelor, ale unghiilor tale pe umerii mei, găurile tocurilor în asfaltul fierbinte pe care le-aș umple cu rom, fermoarul care toarce când îl deschid pe la spate, picăturile de apă ce te pândesc din prosop… Și pașii tăi, femeie nebună, stihie răgușită, pașii pe care nu mă lași să-i mai aud. Să știi că tălpile din covor le-am făcut amuletă. Am reușit să le adun pe toate, le-am presat și le țin acum atârnate la gât.

Aș vrea să-mi poarte noroc, întotdeauna am regăsit în mersul tău hărțile pe care am vrut să le parcurg, nisipurile care mă orbeau și valurile pe care am călărit în vis. Nu am timp să mai scotocesc. Ar fi fost mult mai simplu ca lunile să aibă câte cincizeci de zile, să storc orele în pumni și să beau din minutare. Am luat prima pagină din cartea pe care spuneai că mi-o trimiți și am rupt-o. Stă dezlânată acum pe marginea noptierei, cu epilogul cerșind milă în dreapta și-n stânga.

 

Planeta greșită

Mă grăbesc să vin. Mi-am adunat atomii, culorile, celulele, unghiile, și mi-am măsurat pașii cu care merg acum printre oameni. M-am bulucit să respir porii din piele și să mușc din carnea fructelor, să-mi curgă zeama în firele din barbă.

Am stat mai puțin decât ar fi trebuit acolo, înăuntru, în căldură, ferit de urlete, de spaime, de lumina artificială a lucrurilor din jur. Ar fi fost mai bine să aștept. Să cântăresc. Dar nu aveam răbdare. Auzeam tot felul de șoapte care mă chemau afară, să mă învețe. Să mă lustruiască. Și lumea s-a năpustit peste mine, m-a plesnit peste ochi și s-a instalat în interiorul meu cu toate greșelile sale, cu atacurile tragice, cu îndoielile sale comice, m-a invadat în grabă. Pustiitor. Mi-a pus în față o oglindă și mi-a răcnit: „Uite, ești tu. Vei fi ca noi. Pentru că noi știm ce e bine!” Atunci am înțeles că nimic nu e în regulă. Greșisem ziua, ora și locul.

 

Iubește-mă în Ming

Mi-am trecut iarăși degetele prin părul tău. L-am simțit cabrat, fierbinte, voia să ne jucăm împreună. Să ne urcăm pe pereți și de acolo să aruncăm peste lume cu nepăsarea noastră. Să nu ne doară nimic, să ne prefacem că nu simțim privirile celor care ne întreabă de unde venim și ce căutăm aici. E ca o poveste de iarnă în care se coc cireșii, urcăm precauți din creangă în creangă până în vârful copacului și ne oprim acolo, surprinși, tăcuți, cu ochii oblici, amorțiți de soare.

Am nevoie de un basm și de o sobă fierbinte pe care să o duc în spate printre nămeți. Mă vreau eschimos pentru câteva ore. În zilele proaste sărut renii pe frunte și dau cu ceară pe talpa saniei. Plâng după o cană cu ceai, dansez pe ritmuri de salsa. E ger în Caraibe și oceanul arată ca o plantație de țurțuri. Suflă viforul printre palmieri. Așa sunt toate serile la voi? Zgomotul acela infernal se oprește vreodată, urletul mașinilor încetează, oamenii știu doar să se răstească unii la alții? Simt cum mi se varsă în oase o parodie cu proști simpatici. Se oprește acolo, în măduvă, se cimentează și devine dură.

O domnișoară s-a împiedicat de mine și mi-a cerut un foc. Mergea în parc să-și caute un prieten de-o noapte. Delicată, aproape timidă, m-a întrebat dacă sunt dispus să mă transform în prietenul său pentru o oră. Nu e cam scurt? Nu crezi că ne-am deranja reciproc, inutil? Ce putem face noi doi într-o oră? Abia dacă ne putem încălzi. Uite, propun să alergăm câteva ture de pistă, să vedem dacă sângele are chef să ne clocotească în vene. După aceea, mai vorbim. Aș fi dispus să merg cu tine doar dacă mă iubești în Ming. Vreau să ni se împleticească limbile. Să ni se-ncurce diftongii sub pătură.

 

Colonia cu somnambuli

Mă relaxează nopțile imprevizibile. Le înțeleg ca pe o călătorie cu un autobuz învechit, rostogolindu-se prin hârtoape, răcorindu-se prin ochiuri de apă. M-am simțit mereu comod în muțenia care stăpânește viețile din jur și se lipește de răni ca un plasture cu miere. Noaptea mă invadează zmeie care-mi ridică cuvintele în aer, le plimbă prin lume și le oferă guri proaspete de oxigen ca să se poată transforma în stări. Mă înalț și eu câteodată împreună cu ele, mă trezesc cu ațele înfășurate în jurul degetelor, și zbor.

E un voiaj tăcut peste case și străzi, peste orașe amorțite sub plăpumi calde. Văd cum ies furiile din oameni și își dau duhul în perne sau pur și simplu se furișează, discret, în timpul somnului, prin geamurile larg deschise. Atunci mă uit la toți. La fiecare ființă în parte. Cum se rostogolește, cum își alină durerile de ficat, cum face dragoste, mă înduioșează felul în care se dau cu creme pe arsuri și grija cu care își păstrează lentilele de contact în paharul de pe noptieră. Mă emoționează când văd cum respiră, unde își ascund răutățile, sunt mereu uimit de piepturile care se ridică și coboară ritmic, de aerul rece care intră prin gură, de fluxul fierbinte care iese din nări.

Atunci mă opresc din zbor, îmi fac repede o cafea și plec mai departe. Vorbesc cu nedormiții, îi iau de mână și îi îndepărtez de balcoane. Le întorc cheile în broaște, ca nu cumva să rătăcească prin intersecții sau să fie călcați de vreun dezlânat pe patru roți. Pe cei profund dezorientați îi lovesc ușor în bărbie, le ofer puțină cafea din termosul meu și stau lângă ei până se liniștesc și pot să-și reia somnul.

 

Tabel nominal cu obsesii și fetișuri

Mă trezesc mereu cu mult timp înaintea vecinilor. Așa m-am obișnuit, să fur startul. Îmi place să mă mint că sunt mai proaspăt decât ei și că le pot arăta cum iese soarele printre blocuri și copaci, cum flutură perdelele împinse de vânt ca niște rochii scăpate în fălcile unui ventilator uriaș. Îmi place, da, mă înnebunește ideea că există cineva, acolo, care-i întâmpină când ies la geam să ia pulsul dimineții. Îi iscodesc întâi, le caut prin sertare, măsor din ochi stivele de vase nespălate, le țin companie câinilor când mușcă lesa, aud când papagalii își dreg vocile și mă întreb cum ar fi să-mi crească pene și să cânt doar când mi se ia prosopul de pe colivie. Așa, doar la comandă, ca o flașnetă pensionată pe bulevard, ce hârâie amorf pe terasa berăriei.

Mi-ar fi greu, recunosc, nu știu armonii, măsurile îmi sunt străine total. Nu am noțiuni de matematică muzicală. Partiturile îmi par bijuterii geometrice pe care muzicienii le manevrează într-un mod cu totul magic. Mi-a intrat în sânge muțenia orașului la patru dimineața, dar încep să mă obișnuiesc și cu primele frâne, cu saluturile stridente ale vecinilor care pleacă la serviciu. E un obicei vechi trezitul devreme. O meditație asupra prejudecăților, născută în anii în care îmi pierdeam nopțile, zgâindu-mă prin binoclu în apartamentele blocului din față.

Comparam forța luminilor, vocile și stridența lor atunci când oamenii se certau din nimic. Am văzut cuțite aruncate, sentimente violate fără nicio urmă de remușcare, tandrețe scursă printre degete, am ascultat un Bach orgasmic în februarie și am ajuns chiar să ne salutăm între noi. Călătoream din bucătării în sufragerii, mă furișam avid dintr-o casă în alta, însoțeam fetele care ieșeau din duș și își uscau părul cu lumina aprinsă, neglijent, fără să tragă storurile.

Atunci am descoperit formele, le-am scos din atlas și le-am pipăit tâmplele, bărbiile, coapsele și sânii cu ochii minții, am simțit semicercurile făcute în aer de mâinile care treceau prin părul lung. Am încercat să împrumut din răbdarea cu care își explorau trupurile, își măsurau fiecare zâmbet, fiecare grimasă, am vrut cu tot dinadinsul să învăț limbajul corporal pe care îl exersau asiduu și să ascult din penumbră melodiile pe care le fredonau în oglindă. Urmăream animalele sălbatice cum aleargă prin venele lor calde. Le era foame, cereau ca stăpânele să fie mușcate adânc, pentru a avea și ele parte de hrană.

 

Camelia Radulian/Proză

Posted by Nuta Istrate Gangan On March - 28 - 2018

28783146_1915280365178291_2890382058129981440_n

 

Suntem bătrâni, dragostea mea. Adio!

Să ucizi un sentiment devastator de frumos pentru a-l salva de urâțire. Să-i întrerupi firul devenirii chiar atunci când îți e mai drag. Să salvezi Iubirea. De tine și de Timp.
Dormi. Ai acum toate trăsăturile relaxate aproape dizgrațios, gura întredeschisă și un fir subțire, ca o urmă sidefie de melc, prelinsă pe lângă colțul gurii. Sub ea, perina are o mică pată umedă. Te-am mai privit așa, în aceeași lumină necruțătoare a dimineții, în rarele momente când am putut fi împreună peste noapte, în răstimpul mereu dureros de scurt pe care îl aveam numai al nostru. Ne întorceam apoi fiecare la casele noastre, simulând oboseala unei zile nereușite, mereu evitând privirea consorților și atingerile lor, pentru a păstra încă în carne tulburarea fiorilor subțiri ca lamele și mătasea mângâierilor pe piele, și senzația de lut frământat în mâinile celuilalt. Așa ne era pe atunci carnea: pământ rostogolit printre degete, mușcat și răzvrătit precum armăsarii.
Aș lua un șervețel și ți-aș șterge saliva prelinsă, dar nu am de unde. Camera de hotel e dotată bazic. Așa cum dormi, ai aer neajutorat, de muribund. Ți-aș întoarce capul pe o parte, să nu îți mai aud sforăitul adânc de la ora dimineții, amestecat cu sunetul ghenelor izbite de gunoieri și cu forfota navetiștilor porniți de cu zori să prindă trenurile de departe, îmbrăcate în brume, pe care chiar acum le aud zvârcolindu-se în metalele lor grele, dincolo de fereastră.
Ești palid, ai ochii adânciți în orbite, un fald de piele încrețit sub bărbie și pari transpirat. Mă gândesc că nimeni, niciodată, nu s-ar mai putea îndrăgosti cu adevărat de imaginea ta de acum. Burta îți atârnă hidoasă ca un mal de pământ revărsat. Ești complet abandonat într-o postură neajutorată. Nu mai semeni aproape deloc cu tine, cel de demult. Corpul tău are acum ceva care mă atrage, îmi stârnește milă și îmi repugnă în egală măsură.
Mi-e frică să adorm din nou. Te-ai putea trezi înaintea mea și ai putea să descoperi și tu spectrul devastator al vremii plutind cu umbre diforme și grețoase peste obrazul meu, peste trupul meu de femeie dezvelită, cu sânii lăsați.
Mă ridic, mă privesc în oglinda de lângă pat. Cândva îmi pândeai, flămând ca un lup, alunecarea rochiei și dezvelirea șoldurilor în orice oglindă întâlnită în camerele luate cu ora. Văd cum se strecoară pe lângă draperia îmbâcsită o rază de lumină cenușie. E toamnă, e un aer cleios și rece de-a lungul pielii mele, aud cum afară plouă mărunt, iar eu sunt aproape bătrână. Am 50 de ani. Te iubesc cu disperarea că ești ultimul amant al vieții mele, ultima dovadă că prin sângele meu mai trece, din când în când, arar și aproape trist, pasiunea. Nu m-am gândit niciodată la asta, dar poate te mai iubesc doar pentru că ai milă de mine și mă faci uneori să mă mai simt dorită. Că mă mai minți că îți par frumoasă. Că îmi dai iluzia că mai pot iubi și că sunt vie, și că viața mea de femeie nu s-a sfârșit întrutotul, deși simt că și noi, ca toți muritorii, am fost atinși de tăvălugul obișnuinței, dezintegrați de dinții perimării, izgoniți de pe soclul pasiunii și așezați într-un cartier muncitoresc al vieții, cu praf mult și cu vise infirme, mutilate, în care mai vin doar uneori ploile să ude și să înflorească o biată păpădie.
Îmi vine să te scutur cu spaimă și cu ură, să te implor să nu mai aerul ăsta de muribund, pielea atât de ofilită, respirația atât de grea și de stranie, ochii duși în fundul capului și mâna odihnind deasupra pieptului. Să nu mai văd igrasia din colțul celei mai ieftine camere pe care ne-am putut-o permite, pe fugă. Să nu văd cum s-au dus viețile noastre și s-au risipit în momente derizorii, iar noi am rămas fluturând mâini uscate în urma promisei mari fericiri, care n-a venit și nici n-o să mai vină vreodată. Să nu mă mai văd pământie, stafidită și plină de umbre, cum am ajuns, și cum stau acum lângă tine, într-un neglije de satin ieftin, roșu ca sângele, mimând luxul și beția unor simțuri pe care nu le mai am. Să nu mă mai simt derizorie și pulverizată de kitschuri sub care nu îmi mai pot ascunde tristețea de sine.
Să mă iei în brațe și să mă izbești de toți pereții acestei clipe în care ne prăpădim, să îmi smulgi limba, și ochii, și mirosul, și urechile să mi le smulgi, ca eu să nu mai simt prezentul. Și să nu mai știu, lucid, criminal de exact, cum ne trecem în fiecare secundă și ne înlocuim cu altcineva.
Chiar acum în mine se lăfăie o femeie aproape vulgară, cu genunchi dureroși, despre care nu știu nimic, o străină care nu te mai iubește, o femeie care m-a izgonit din mine, a trădat, a hulit, a plâns și a mințit mai mult decât aș fi făcut-o eu pe când viața îmi era limpede, tânără, frumoasă, iar eu nu aveam nimic de ascuns din ea. Multe femei s-au perindat prin mine. Toate au îmbătrânit și m-au furat. M-au lăsat fără oamenii și fără lucrurile pe care le iubeam. Au venit în mine cu altă înfățișare și cu alte percepții. Iar eu nu știu unde și a cui mai sunt în trupul ăsta care nu mai seamănă cu mine și în sufletul ăsta în care îmi tot caut seninul, simțirile și patimile de odinioară.
Poate ai să înțelegi și tu că n-am fost aproape nimic din ce puteam să fim și din ce alții au reușit să fie. Dar am trăit în limita unor dureri și a unor fericiri cel mai adesea suportabile. Nimic extraordinar. Contabilizând, noi existăm din puține răzvrătiri și din inerție enormă. Mai avem doar câțiva ani să ne consumăm apusul maturității, apoi vom trăi bătrâni. Toată viața, până la capăt, vom trăi bătrâni, iubitule. Înțelegi oare disperarea acestui adevăr, revelația acestei clipe?
Trezește-te și spune-mi să nu țip! Pune-mi o mână pe gură și sugrumă-mă înainte ca eu să îmbătrânesc, mirosind a hoit și lăsând dâre de urină în urmă. Sau șchiopătând pe holurile unui azil, nemaiștiind numele oamenilor care mi-au traversat și mi-au scrijelit viața. Ne-am tot urcat cu unghiile pe zidul unui destin din care am căzut mereu, chiar dacă am avut uneori impresia că atingem cerul. Și unde mai e loc de atâta cădere? Dacă îmi trec mâna prin păr, rămân cu smocuri în mână. Dacă mă uit pe fereastră, văd frunze căzând în urma tinerilor strâns îmbrățișați și picături de ploaie strălucind pe pielea dureros de fragedă a fetelor de liceu.
Tremur, trag pătura peste umeri și accept că nu mai ești, că nu mai sunt. Că nu mai suntem și că nu vom mai putea niciodată să fim ca demult. Târâm acum după noi clipe și zile în care ne mințim că ne e bine, dar pășim în ele inerțial. Urlă și recunoaște, iubitul meu adormit ca un mort, că am obosit să tot mimăm surpriza, mulțumirea și vitalitatea. Mereu și mereu am alungat de lângă mine scâncetul gândului că totul e în zadar, dar acum mă sfâșie și mă privește asasin, în adâncul ochilor.
Caut din priviri poșeta. Știu că am acolo un pix cu pastă roșie și un carnet de notițe. Totdeauna le port cu mine. Rup o foaie strâmbă, cu grijă, să nu te trezească zgomotul de hârtie ruptă. Scriu:
Să ucizi un sentiment devastator de frumos pentru a-l salva de urâțire. Să-i întrerupi firul devenirii chiar atunci când îți e mai drag. Să salvezi iubirea. De tine și de Timp. Suntem bătrâni, dragostea mea. Adio!

Plecarea

În ziua aia a plouat mult, iar eu plecam. M-am oprit lângă fereastră, în spatele perdelelor vechi, şi am adulmecat aerul ruginit, de cocleală venită dinspre balcoanele strâmbe din faţă, am privit îndelung tencuiala lor căzută, molozul rămas din cine ştie ce vremuri printre alei, câinii roind pe lângă tomberoane, salcâmii ciuntiţi, sărăcia tristă, griul absolut, mizeria. Le-am respirat, le-am trecut cu nesaţ prin plămâni şi prin gând. Le-am panoramat încet, ca-ntr-un film rusesc de demult, să nu se dizolve, să nu se termine, să nu mă trezesc a doua zi fără lumea lor în care îmi îngropasem cea mai mare parte din ani.

Am văzut-o de sus pe Matilda, grasă şi cochetă, cum o ştiam, ieşind cu acelaşi aer de cucoană de la coaforul veşnic pustiu. Era din nou cu bigudiurile studiat ascunse sub o eşarfă înflorată. Mergea de mână cu viaţa pe trotuarul spart. Mi-a fost, pentru întâia oară, dragă. Mi-a trecut prin gând că băuse iar cafeaua de prânz cu fata ştirbă de la parter, bârfind, desigur, prostituatele costelive şi triste de la marginea drumului, cândva şi ele neveste de miner, fete frumoase şi naive cu care împărţise, tare de mult, maidanul copilăriei şi băncile aceleiaşi şcoli.

Doar o şosea ne mai lega pe atunci orăşelul de restul lumii. Era dincolo de piaţa zarzavagiilor, dincolo de măcelărie şi de groapa cu var unde se aruncau leșurile porcilor spintecați, acolo unde începea liziera pădurii şi unde treceau tiruri mari cu camionagii nespălați, trăsnind mereu a motorină şi a tutun stătut, şi unde femeile târgului îi aşteptau hămesite, iubindu-i pe câţiva bănuţi, apoi mergeau şi cumpărau cartofii cei mai ieftini din piaţă, spuneau acasă că au fost cu o prietenă la cafea, treceau pe la spălătoria igrasioasă a blocului, unde era casieria întreţinerii, plăteau un bănuţ, ca la cutia milei, apoi veneau din nou în casa lor devorată de singurătate, spălau la mână rufe în apă rece ca gheaţa şi adormeau cu capul sub perinile date zestre la nunta lor, dintr-o vreme neasemuit de frumoasă şi de îndepărtată.

Am pus valiza îndesată lângă uşă. Înainte să plec, am udat ficusul din sufragerie şi am luat două înghiţituri din apa lui. Mirosea puternic a clor, aşa cum mirosea pe atunci întreaga mea viaţă. Tu erai mic, te învârteai pe lângă mine cu casca de miner a lui taică-tu în mână. Ți-am cuprins umerii, m-am uitat în ochii tăi ca într-o prăpastie săpată între crini şi ţi-am spus că mă întorc peste câteva zile. Mami nu pleacă de tot. Tu să fii cuminte, să-i asculţi pe tati şi pe buni. Ţi-am udat obrajii. Te-ai şters. Mă priveai nedumerit ca o căprioară în bătaia pustii. Mi-ai dat în grabă un pupic şi ai fugit. Aş fi vrut să țipi să rămân, să te tăvăleşti, aşa cum făceai când îţi refuzam o jucărie, aşa cum ai făcut în primele zile de grădiniţă. Dar n-ai țipat. Te-ai dus pe covor, lângă pat, şi te-ai întors cu spatele la mine. Taică-tău băuse şi în ziua aia. Avea faţa traversată de vinişoare mici şi ochii umflaţi. Îl simţeam dogorind şi îmi era scârbă. Mi-a băgat mâna pe sub fustă, în pragul uşii, ţintuindu-mă de perete, în timp ce din gura lui, lipită de urechea mea, ieşea un șuierat apăsat-şoptit, jumătate de bărbat înfierbântat, jumătate de fiară: „să dea dracu să aud ceva, cu careva, că te omor! Să vii acasă, da? Să vii!” Mă privea ca un stăpân, dar eu îi simţeam disperarea. Când am închis uşa, am întors din nou capul spre voi. El tocmai te lua de mână şi te ducea în dreptul ferestrei, să mă petreceți amândoi cu privirea până mă îndepărtez şi mă pierd de tot în ploaia măruntă.

În autocar, am sărbătorit cu toţii trecerea graniţei, am băut vin şi am cântat în miros de parizer şi brânză. Din când în când, câte unul se mai mira de cât de frumoase şi de line ca în palmă sunt drumurile străinătății care ne înghiţea, ne năucea şi ne tăia respiraţia. Am simţit, în noaptea aia, după ce mi-am smuls sufletul din uşa pe care tocmai o închisesem, că viaţa e frumoasă. Mi-am jurat că voi face bani mulţi, că voi divorţa şi că te voi da la şcoli înalte, indiferent câtă ţărână ar fi fost să muşc.

Mi-am înălţat visul într-o noapte de demult, pe o şosea a lumii, departe de casă, cum înalţă copiii zmeiele de hârtie. Şi n-a rămas nimic. M-am tot prăbuşit din înaltul visului meu până când mi-am văzut viaţa năruindu-se în propriile mâini. Nu mi-a rămas nimic, nici măcar jurământul care se scria atunci în mine. Viaţa a vrut altfel, iar eu nu am avut puterea să mă opun.

Am spălat funduri de bătrâne, am întors trupuri inerte de pe-o parte pe alta, am înghiţit umilințe mai aspre decât bătăile bărbatului meu, m-am lăsat înjosită. M-am prostituat de câteva ori în hoteluri de duzină, unde veneau săracii cartierelor, am spus gracias senor tuturor borfaşilor, am fumat iarbă, am cheltuit tot ce agonisisem, mi-am biciuit sufletul în căderi absolute, revenind mereu la cărat coşuri cu rufe murdare şi la spălat podele prin locurile refuzate de toţi. Apoi, când am crezut că tot destinul meu e o prăbuşire fără final, m-am îndrăgostit şi am uitat cu desăvârșire de toate durerile, de toate rădăcinile şi fibrele mele, până când a trebuit să mă întorc acasă să îl îngrop pe taică-tu şi să te văd pe tine, adolescent, aplecat peste coșciugul lui, să mă uit pe furiş în ochii tăi şi să te văd aşa cum meritam să te văd, al nimănui, cufundat în bezna şi în frigul din tine. M-ai durut ca un cuţit. Nici măcar nu mi-ai vorbit. Mă urai. Te-am iubit că mă urai. Te-am îngropat odată cu tatăl tău. Ştiam că drumul spre tine e cu desăvârşire prăbușit. Apoi nu te-am mai văzut deloc. M-a înghiţit viaţa cu totul, şi pe tine, la fel. Cred că, într-un fel sau altul, s-a aşezat un praf de uitare peste toate cele trecute, asemeni zăpezilor. Nu ştiu dacă sunt fericită azi. Plutesc în deriva zilelor, la adăpost de griji, neîmpăcată cu mine. Îmi văd viața ca printr-o sticlă tulbure. Ca prin fum…Nu ştiu dacă eşti fericit sau dacă vei ajunge să fii vreodată. Am aflat doar că ai plecat şi tu, asemenea mie, să-ţi împlineşti trudirea destinului într-o zare de lume fără rădăcini.

Am murit o singură dată

Am mâncat pe capota maşinii, pe bucăţi de ziar, când totul mirosea a fier încins şi a motorină. Şi am râs vulgar, cu gura plină, precum camionagii care îşi duc amantele la cârciumile de pe marginea şoselelor şi mănâncă împreună fleici cu usturoi şi se cuibăresc apoi prin tufe şi se iubesc murdar și meteoric pe ierburile putrede.
Am mâncat pe asfalt, pe cartoane şi pe moloz, direct cu mâna. Am mâncat pâine căzută în ţărână, pe care nici măcar nu am catadicsit să o mai suflu. Am mâncat fructe viermănoase de pe crengi şi terciuri din blide soioase şi m-am şters apoi cu mâneca hainelor.
Am furat porumb, liliac şi pepeni din grădinile altora. Am dormit direct pe pământ şi am aţipit în trenuri în care trăsnea infernal a cocleală, a urină şi a subţiori nespălate. Am dormit printre indivizi cu rânjete de animale şi cu dinţi stricaţi. Am coborât printre oamenii marginilor, în canale, în rampele de gunoaie ale orașelor, printre rataţi, pușcăriași, năpăstuiţi şi drogaţi. M-a udat ploaia şi m-a murdărit noroiul. Zoaiele îmi erau deasupra genunchilor. M-am umplut de purici. Am vomitat. Mi-am aruncat hainele. M-am spălat în lacrimile celor învinşi. M-am înecat. Durerea s-a pus în jurul gâtului meu ca un ștreang. Am vrut să uit multe şi multe n-am uitat.
Am lăsat praful să-mi acopere mobilele săptămâni întregi şi farfuriile să îmi zacă în chiuvetă până când nu am mai găsit loc unde aş fi putut să le ascund. Am curăţat maniacal fiecare pătrăţică de gresie din casă, am lustruit podelele până mi-a ieşit sângele în carnea palmelor, apoi am mâncat compulsiv. Am făcut greva foamei. Am plâns sub duş şi în apa plină de uleiuri aromatice din cadă. Mi-am tuns părul chilug în semn de sfâșiere. Şi în semn de frondă. Am ars cărţile din care viaţa zâmbea suav ca o acadea roz în mâinile unei fetişcane.
Am jignit. Am urlat. Am rănit. Am batjocorit şi am ucis speranţe. Am furat inimi atunci când am avut nebunia şi puterea s-o fac. Am făcut dragoste animalic, în bucătărie, pe hol, pe jos, printre cârpe şi soluţii de curăţat parchetul. Am făcut dragoste ca o sălbăticiune în călduri, în râuri şi prin păduri. Am făcut dragoste ca un abur pe o floare de lotus. Ca o amintire, ca o fecioară.
Am minţit. Am spus despre mine că sunt ceea ce nu aş fi putut să fiu niciodată şi că nu sunt ceea ce eram, de fapt. Am râs de ceea ce voiam să plâng şi am plâns de ceea ce voiam să iau în râs. Am invidiat oameni la al căror nivel ştiam că nu mă voi putea ridica niciodată.
Am adus în viaţa mea nevrednici şi i-am îndepărtat din ea pe cei buni. Mi-am dus la groapă dragii şi am pierdut oameni care mi-au luat cu ei cea mai frumoasă parte a sufletului. M-am simțit de multe ori un stârv rămas în ploaie.
Am suferit. Am ţipat în mine şi în aer. În pereţi. M-am zvârcolit. Am părăsit şi am fost părăsită. Am înşelat şi am fost înşelată. Am abandonat planuri şi am ratat şanse. Am condamnat, am judecat, am bârfit şi am nesocotit fără măsură.
Am crezut pe rând şi concomitent în mai mulţi dumnezei şi m-am descotorosit apoi de toţi. Mi-a fost frică de semne şi de propriile mele slăbiciuni şi am reînceput să implor ajutor ceresc. M-am dat după cum a bătut vântul şi după cum au venit vremurile. Am fost asemenea tuturor. Am avut urâțeniile oamenilor.

M-am iubit şi m-am urât cu egală putere. Am fost de multe ori pe muchia sinuciderii. Am cunoscut singurătatea absolută, tristeţea abisală şi fericirea extatică. Am gustat liniştea. Am adus liniștea, asta știu. Am trăit împlinirea. M-am bucurat de nimicuri. M-am mulţumit cu puţin. Am adorat cerul, focul, iarba şi picăturile de rouă. Am înţeles vântul. Am ascultat pietrele şi ultima tăcere din lucruri. Am tremurat de frumos şi am plâns la filme proaste. Nu am ştiut să pun graniţe destule sufletului meu. Și nici n-am vrut.
Am fost slabă şi grasă, urâtă şi frumoasă, seducătoare și respingătoare. Am fost tot ce puteam să fiu și mult mai puțin decât am visat cândva. Mi-a fost bine. Am fost snoabă, trufaşă, cinică şi smerită. Am fost tânără, tandră, înţeleaptă şi bătrână.
Am fost mai mult singură decât împreună şi mai mult a nimănui decât a cuiva. Am trăit după puteri şi destin, simplu şi intens, cât am putut şi mi s-a dat. Cât un nume de om. Am auzit şi am învăţat multe despre moarte şi de atâtea ori m-am pregătit intens pentru ea, dar, de murit, am murit o singură dată.

La biblioteca „BALDWIN PUBLIC LIBRARY” din Birmingham, MI

Posted by Dorin Nadrau On March - 17 - 2018

Grație unor împrejurări de interes particular, recent, am ajuns la Bloomfield Hills, o așezare de o frumusețe aparte din zona metropolitană a Detroitului. La câteva minute distanță, în chiar centrul orașului vecin, Birmingham, îmboldit de o veche pasiune, am poposit la biblioteca „Baldwin Public Library”, o instituție demnă de atenție și atrăgătoare prin însăși clădirea ce o adăpostește, care deservește comunitățile din Birmingham, Bevery Hills, Bingham Farms și Bloomfield Hills. Avantajul de a fi slujbaș al unei mult mai mari biblioteci (cu un fond de carte ce se apropie de un milion, față de cele peste o sută de mii de cărți ale acesteia), mi-a facilitat o plăcută evaluare a locului. De la început se cuvine a preciza că am antamat sumarul meu demers de la o realitate care și-a pus adânc amprenta și pe viața bibliotecilor publice, instituții prin tradiție conservatoare, anume că, în ultimii ani ai epocii contemporane, marcată de un ritm nemaiîntâlnit al progresului tehnologiei informației, și bibliotecile au fost supuse unor intense prefaceri, cu consecințe imprevizibile atât asupra profesiei de bibliotecar, cât și asupra însăși așezământului de cultură. Trebuie însă observat că, în aceste condiții, rolul bibliotecii nu s-a diminuat, ci a fost mult extins prin implementarea noilor servicii, moderne, îndeosebi digitale.

Baldwin Public Library, MI - 2

Atractiva clădire a bibliotecii „Baldwin Public Library” (BPL) incită, fără îndoială, vizitatorul la cunoașterea structurii ei funcționale, dar și a evoluției sale, prima impresie percepută fiind cea unei construcții moderne rezultată dintr-o armonizare reușită cu un edificiu vechi, probă incontestabilă a pragmatismului american. Istoria BPL din Birmingham, MI pornește de la inițiativa și străduința unei localnice energice și altruiste, Martha Baldwin. Aceasta, în anul 1869, împreună cu alte nouăsprezece persoane, a fondat un club literar, achiziționând pentru început un număr de 48 de cărți. După doi ani, în 1871, asociația literară constituită a cumpărat biserica „The First Methodist Church”, iar numărul de cărți a ajuns la 724. În anul 1890, asociația hotărăște înființarea unei biblioteci, iar în 1893 demarează o acțiune de strângere de fonduri pentru construirea unui spațiu adecvat, astfel că la 1 decembrie 1905, are loc deschiderea noii biblioteci. În acel moment, existau 2000 de cărți și pentru accesul locuitorilor orașului la ele se percepea o taxă de 1$. În anii care au urmat, eforturile Marthei Baldwin s-au concentrat cu multă consecvență spre crearea unui consiliu al bibliotecii, precum și către finanțarea construcției unei noi clădiri care să răspundă cererilor în creștere ale concetățenilor, ambele ei deziderate fiind îndeplinite cu succes. În semn de recunoștință pentru strădaniile sale, la 8 iulie 1912, Consiliul orașului Birmingham a adoptat cu unanimitate de voturi o rezoluție care statua ca biblioteca publică să poarte numele „Baldwin Memorial Library”. Noua clădire a fost proiectată în „English Country Style” de o renumită firmă de arhitectură din Detroit, costul total al proiectului fiind de 175 000 de dolari. Secțiunea centrală a a bibliotecii a fost inaugurată la 19 decembrie 1927. În anul 1960, s-a adăugat sectorul pentru tineret, situat pe latura estică a construcției, iar în 1983, renovările ulterioare și finalizarea unei noi intrări au consacrat forma actuală a bibliotecii. În fine, în ce privește evoluția, respectiv schimbările produse de-a lungul deceniilor, relevant este că dacă în 1869 fondul de carte număra 48 de cărți, astăzi BPL dispune de 120 000 de cărți la care se adaugă o mare varietate de CD-uri, DVD-uri, Blu-Rays, reviste, ziare, cărți audio și video.

Baldwin Public Library, MI

Un tur atent al clădirii pune în lumină un mod de organizare internă original, benefic consumatorului de lectură sau studiu. Pornind de la intrare, pe partea stângă, se înșiruie într-o ordine evident rațională: punctul de sortare a materialelor returnate, ingenios proiectat și executat, care, după depunerea lor pe o bandă rulantă, asigură sortarea electronică pe categorii (cărți, CD-uri, DVD-uri); urmează o porțiune unde sunt expuse noile apariții, rafturile cu cărți pentru tineret și o arie media; acestora li se alătură o largă secțiune ce găzduiește genul „non-fiction” ce se adresează adulților. În partea dreaptă a bibliotecii, este amplasat un vast sector destinat copiilor care oferă diverse servicii remarcabil concepute, cuprinzând cărți dintre cele mai variate, computere, o sală de povești, un loc amenajat pentru joacă, zonă agreabilă copiilor, de la sugari, pâna la copii de clasa a 6-a. Centrul bibliotecii înglobează o suprafață ce conține un printer, un număr apreciabil de computere, precum și două interesante laboratoare, „Idea Lab” și „Computer Lab”, având în dotare o imprimantă 3D și un laser cutter, permanent disponibile pentru utilizare, proiecte ce permit accesul la noile aparate de tehnica informației. Nucleul BPL îl reprezintă Grand Hall, străjuit de două săli admirabile: în stânga, sala „Harry Allen” dedicată istoriei locale și genealogiei, iar în dreapta, sala „Claudia E. Ireland”, unde se află cărți constând în biografii, eseuri, critică literară, poezie, teatru, umor și o colecție Shakespeare. În Grand Hall sunt expuse cărțile de „fiction” pentru adulți, large print, book club, precum și numeroase periodice. În acest miez al bibliotecii, impresionează mobilierul vechi care oferă un peisaj special și condiții desebite pentru studiu sau lectură. Se mai cuvine menționat că BPL dispune de săli de conferință cu o capacitate de 5 – 100 de persoane, situate la nivelul inferior și etajul 2 al clădirii.

Revenind la serviciile pentru copii, trebuie apreciat că departamentul de tineret pune la dispoziție o gamă variată de programe și evenimente menite să satisfacă dorințele actuale ale vizitatorilor reprezentați de familii și copii de la vârste elementare până la adolescenți. Am remarcat o mare diversitate de oferte, precum și o listă de cărți clasificate în funcție de vârstă și de nivelul clasei, concepută cu pricepere și iscusință: cărți pentru bebeluși și preșcolari; grădiniță; clasa 1 și clasa a 2-a; clasa 3 și clasa 4; clasa 5 și clasa 6; clasa 7 și clasa 8; cărți pentru copii în clasele K-1 care citesc la un nivel de clasa 3; cărți pentru copii în clasele 2 și 3 care citesc la un nivel de clasa 5; cărți de copii din clasele 4 și 5 care citesc la un nivel de clasa 7.

Serviciile digitale pe care BPL le oferă înseamnă mii de titluri ce pot fi vizionate, citite sau ascultate fără a fi nevoie de o deplasare la bibliotecă, prin utilizarea mijloacelor de ultimă generație din domeniul comunicării: audiobooks, eBooks, Stream Media, movies, RBDigital-eMagazines.

Biblioteca editează periodic un buletin informativ atât pe suport de hârtie, cât și on-line, care prezintă informații detaliate despre evenimentele viitoare. Conștienți că înainte de apariția Google biblioteca era singurul loc unde oamenii se îndreptau pentru a desfășura activități de cercetare, personalul profesionist al BPL invită prin diferite acțiuni și programe la o ofertă îmbietoare de informare, studiu și destindere, potențând funcția încă de primă importanță a bibliotecii.

În opinia mea, biblioteca „Baldwin Public Library” (logo: Learn. Connect. Discover”), asemenea altor biblioteci americane contemporane, constituie o resursă-cheie pentru comunitate prin tezaurul livresc pe care îl pune la dispoziție, prin serviciile sale digitale și prin întreaga bază de date care acoperă o imensă multitudine de subiecte.

 Dorin Nădrău (S. U. A.)

Dorin Nadrau

 

O SEARĂ FASCINANTĂ CU LEGENDARUL BOB DYLAN

Posted by Dorin Nadrau On February - 28 - 2018

Întâlnirea cu unul din cele mai celebre personaje ale secolului al XX-lea, simbol incontestabil al muzicii și poeziei militante, a fost, după cum mă așteptam, una emoționantă. În plus, un eveniment special în care să performeze un artist recent distins cu Premiul Nobel nu ți-e dat oricând. Măreția împrejurării a fost consolidată și de calitatea suplimentară a reputatului megastar de a fi primul muzician recompensat de Academia Suedeză pentru literatură care își motivează opțiunea astfel: „Bob Dylan a creat, în cadrul marii tradiții muzicale americane, noi moduri de expresie poetică”.

Showul, făcând parte din impresionantul turneu „Never Ending Tour 2017”, a fost, fără îndoială, unul de excepție, protagonistul și trupa sa alcătuită din instrumentiști admirabili oferind publicului un adevărat festin muzical ce a relevat cu prisosință performanțele uneia dintre cele mai emblematice figuri ale folkului american.

Cu toate amprentele lăsate de trecerea nemiloasă a timpului (barba cu fire albe și rare, obrazul destul de zbârcit, în contrast cu fața sa de adolescent din anii ’60-’70…), vocea sa, cu care a delectat de-a lungul deceniilor întreaga planetă, a rămas la fel de plăcută, atipică și pătrunzătoare.

Bob Dylan
foto: Bob Dylan

Alternând pe toată perioada spectacolului între cele două locuri preferate ale sale, respectiv între microfon și pianul amplasat pe scenă, Bob Dylan a prezentat un program care a inclus un număr de 20 de piese muzicale, după cum urmează: „Things Have Changed”, „It Ain’t Me, Babe”, „Highway 61 Revisited”, „Why Try to Change Me Now” (Cy Coleman cover), „Summer Days”, „Melancholy Mood” (Frank Sinatra cover), „Honest With Me”, „Tryin’ to Get to Heaven”, „Once Upon a Time” (Tony Bennett cover), „Pay in Blood”, „Tangled Up in Blue”, „The September of My Years” (Frank Sinatra cover), „Early Roman Kings”, „Soon After Midnight”, „Desolation Row”, „Thunder of the„ Mountain”, „Autumn Leaves” (Yves Montand cover), „Love  Stick”, „Blowin’ in the Wind”, „Ballad of a Thin Man”.

L-am admirat pe Bob Dylan din anii ’70, o influență serioasă având asupra mea regretatul Florian Pittiș, cel care ținea pe biroul său de director al „Radio 3 Net” (primul post care a început să emită exclusiv pe Internet) CD-urile sale cu Dylan de care nu s-a putut despărți până în ultima clipă. Asemenea multor tineri ai acelor vremuri, m-au fermecat cântecele de mare succes, piese-etalon ale muzicii pe care Bob Dylan aproape singur a inițiat-o, muzica de atitudine și protest, sau piesele de dragoste: „Blowin’ in the Wind”, „Don’t Think Twice, It’s All Right”, „Knockin’ on Heaven’s Door”, „Like a Rolling Stones”, „I want You”, „The Times They Are a Changin’ ”, „Forever Young”. Am fost întotdeauna impresionat de curajul artistului de a promova ideea de revoltă și condamnare a militarismului, dovedindu-se, invariabil, extrem de conectat pe problemele societății. Dylan a însemnat pentru mulți o simbioză între un poet și o chitară care denunța egoismul, violența, forța brută și consumerismul excesiv.

A început să cânte folk și country la începutul anilor ’60, trecând apoi la rock, blues și jazz și probând în mod constant un stil credibil și, mai ales, profund personal. Pe bună dreptate Bob Dylan a fost numit „portavocea unei generații”. A luat parte la Marșul pentru drepturi civile din anul 1963, împreună cu Joan Baez, „regina folkului”. Sub presiunea acelor momente, a compus și interpretat cântece de protest devenite faimoase. „Marșul asupra Washingtonului”, cu discursul lui Martin Luther King și mulțimea de manifestanți, cu artiști de valoare, ca Mahalia Jackson, reprezintă apogeul creației sale de protest civic. Cu un simț de observație apreciabil și cu un instinct de inovație lirică aparte, Dylan se va retrage din activismul civic, se va despărți de Joan Baez, va opta pentru alte căi artistice și va alege chitara electrică. Anul 1989, reprezentând libertatea pentru țările din estul european comunist, și anii imediat următori au produs o semnificativă transformare a sensului civilizației marcat de o tot mai mare secularizare, relativism și hedonism. Secolul al XXI-lea tinde către o lume globală, excesiv de uniformizată și tehnicizată digital. Aceste schimbări radicale marchează desigur și evoluția artistului a cărui personalitate nu poate ascunde însă un reflex nativ de nesupunere rebelă la convenții de orice fel. Evenimentele contemporane și-au pus amprenta și pe creația sa, Bob Dylan fiind, cu siguranță, implicat în istoria recentă ca un autentic artist, conștient că lumea de astăzi agrează paradoxurile, surprizele și showul mediatic, adică sunetul, imaginea și scena.

Îmi face plăcere să precizez că admirația particulară pe care o am față de strălucitul cântăreț, mult timp angajat politic, se datorează și relației speciale pe care acesta a dovedit-o cu trupa al cărei fan declarat sunt, Rolling Stones. Bob Dylan a colaborat de-a lungul anilor cu numeroși muzicieni de elită: Joan Baez, Emmilou Harris, Johnny Cash, Keith Richards, George Harrison, Ron Wood și a făcut parte din proiectul „The Travelling Wilburys”, un supergrup care îi includea pe George Harrison, Tom Petty, Jeff Lynne, Roy Orbison. Trebuie remarcat însă că între Rolling Stones și Dylan s-a stabilit o legătură insolită încă de la sfârșitul anilor ’60, când au refuzat să participe la Festivalul Woodstock, intrat în istorie, urmând apoi o serie de momente ce probează afinitățile comune și apropierea reciprocă, câteva chiar meritând să fie amintite: în 1972, când Jagger și-a serbat ziua de naștere la New York, Bob Dylan a participat și el, fiind în centrul atenției între invitați; în 1985, când Rolling Stones erau în Statele Unite, Dylan avea nevoie de doi chitariști pentru a putea performa la „Live Aid”, iar Keith Richards și Ronnie Wood i s-au alăturat prompt și necondiționat; în anul 1995, Mick Jagger alege piesa „Like A Rolling Stones” (cu un video excepțional) pentru albumul „Stripped”, declarând ca Bob Dylan este unul dintre cei mai mari muzicieni din istorie, acesta complimentându-l reciproc imediat într-un interviu cu aprecierea că Rolling Stones este, cu adevărat, cea mai mare trupă de rock’n’roll din lume și întotdeauna va fi, fiind și ultima, tot ceea ce a apărut după aceea, metal, rap, punk, având rădăcini ce duc la Stones; în aprilie 1998, Dylan are două apariții-surpriză în concertele Rolling Stones de la Buenos Aires și Rio de Janeiro, cântând împreună cu Jagger & Co. „Like A Rolling Stones”.

BD-LYRICS-CVR_hi-res-274x342

Personaj cunoscut ca dificil pentru producători, sarcastic cu oficialii și caustic cu jurnaliștii, Bob Dylan a fost o figură venerabilă a secolului trecut, un adevărat stindard al generației sale. Personalitate artistică cu multiple fațete, virulent sau tandru în compozițiile sale, Dylan evidențiază prin imaginea pe care o lasă anii săi de glorie, prin idei și teme, recordurile profesionale excepționale ale unui artist supranațional.

Se impune semnalat că Bob Dylan continuă să fie activ și prolific, cel de-al 37-lea album al său, înregistrat în 2016, intitulat „Fallen Angels”, fiind o neîndoielnică dovadă. Albumul conține versiunile cover a douăsprezece cântece americane clasice selectate de Dylan din operele unor diverși scriitori, cum ar fi: Johnny Mercer, Harold Arlen, Sammy Cahn și Carolyn Leigh. Trebuie menționat că toate piesele albumului, exceptând „Skylark”, au fost înregistrate înainte vreme de Frank Sinatra. Primit favorabil de critici pentru aprecierea în mod deosebit a interpretării vocale, calității producției și aranjamentelor trupei sale, „Fallen Angels” a fost nominalizat pentru „Best Traditional Pop Vocal Album” la „59th Annual Grammy Awards” în februarie 2017.

Dorin Nadrau
foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

Constantin Dragoș Bujor, un copil talentat din clasa a-I-a

Posted by Nuta Istrate Gangan On February - 22 - 2018

17362919_1657367944565555_9140161755815415605_n25508210_1752773055025043_2450928868046610787_n (1)
Multi copii sunt talentați. Fie muzică sau pictură, sport sau scris, talentul crud și neprelucrat va rămâne doar talent fără șansa de a fi transformat  în vocație și carieră dacă nu este  încurajat, cultivat, educat și promovat

Constantin Dragoș Bujor, este născut în 2010 și  este elev în clasa I la Şcoala Generală Ecaterina Teodoroiu din Tg Jiu.

„A început să deseneze în creion de la vârsta de 6 ani, îmi spune mama lui Dragoș, Maria Mihaela Bujor. A fost încurajat de familie. A studiat după tutoriale youtube, aici găsind artişti care desenau în creion. Am început să facem expoziţii, mai întâi la şcoală apoi la biblioteca din oraş. A urmat o expoziţie mult mai mare în momentul în care i s-a propus să realizeze portretele a 50 de poeţi veniţi din 40 de ţări, la noi în oraş”

La 7 ani a participat cu lucrări în două vernisaje locale; una dintre lucrări a fost expusă la Sala Brâncuși de la Palatul Parlamentului, alături de  alți 99 de artiști români, în 1 Februarie 2018.

27971714_10213280668306072_7771970067861113866_n 28058977_10213280669106092_8713694614766473999_n 28167390_10213280671906162_596605620944145666_n 28276387_10213280674306222_4646199448940646849_n 27972928_10213280674026215_1454230608119156105_n 28279869_10213280664585979_7045330969264748578_n 28167725_10213280666426025_8112466611838392680_n

 

28168462_10213280670026115_4265460714222988656_n 27972769_10213280669306097_9194719864530911833_n 28056531_10213280664185969_4480364561704569527_n 28279220_10213280662985939_403495128312405516_n

Dragoș este interesat și în fotografie și de curând a îceout să iasă cu camera de fotografiat în oraș :

28056728_10213280660105867_319212331149073045_n 28056245_10213280661785909_3082975660947451379_n

25498165_1752773841691631_2790481420952576187_n (1)

Constantin Dragoș Bujor, un copil despre care vom mai auzi.

Balkan

Posted by Nuta Istrate Gangan On February - 18 - 2018

Ştii la ce mă gândeam…

Când ai văzut ultima oară pe cineva făcând un lucru pentru comunitatea în care trăieşti, doar de dragul comunităţii?
Total dezinteresat, fără câştiguri materiale.
Tot ce îţi doreşti este să auzi aplauzele celor care te privesc, să vezi lumina aceea din ochii lor, lumină care străfulgeră depărtarea pe un pliu de lacrimă, să îi faci să-şi amintească de unde au plecat, ce au făcut în viaţă şi, mai ales,  unde merg.
Să le aminteşti că fără rădăcini nu poţi niciodată să supravieţuieşti.
Deşi am crescut la ţară, n-am fost niciodată un fan al muzicii populare. Dansurile populare nu m-au atras, ştiu să dansez doar pentru că am pas uşor şi învăţ repede,  dar întotdeauna şi muzica şi dansul românesc mi-au inspirat respect.
Îmi place să văd oameni din diferite colţuri ale ţării, cântându-şi, dansându-şi dorul, jalea, dragostea, cu paşi diferiţi, ritmuri diferite, cuvinte diferite, dar cu aceeaşi trăire, cu aceeaşi emoţie.
Ca şi cum emoţia aceasta este firul de legătură între moldoveni, ardeleni, bănăţeni, munteni, unguri, saşi…
Nu-ţi poţi cânta nici fericire nici durere, mai bine şi mai adevărat decât o poţi face în limba ta.
Într-o lume în care ne interesează preţul şi cantitatea, în care ne măsurăm calitatea în grosimea portofelului, într-o lume în care dai numai dacă primeşti, cunosc nişte români-americani care dăruiesc frumosul în pas de dans popular, doar pentru că știu cât de important este să nu-ți uiți graiul și portul, să nu îți uiți identitatea printre străini; chiar dacă străinii ți-au devenit familie, chiar dacă cei mai mici dansatori, dansează românește mult mai bine decât stiu vorbi:

 10273363_778401582183856_2003218360223852478_o 20840880_1630562100311509_6966376284942802263_n 10801974_891483537530310_6802617539753389279_n
 Grupul de dansatori Balkan, de la Biserica ,,Sfânta Cruce,, din Hollywood, Florida, condus de frumoasa şi inimoasa doamnă Georgeta Railic şi de domnul Joe Bircia.

Oameni frumoși, copii, adolescenţi, tineri şi adulţi, tot respectul pentru ceea ce faceţi.

La Bilbor, a XI-a ediție a Colocviilor Naționale „Octavian C. Tăslăuanu”

 

Autor : Nicolae Balint (Târgu Mureş)

 

Desfășurate în perioada 2 – 4 februarie a.c., în localitatea Bilbor din județul Harghita, Colocviile Naționale „Octavian C. Tăslăuanu” – devenite deja o tradiție a locului – au avut în prim plan evocarea personalității marelui dispărut, reputat ziarist și conducător de gazetă, militant activ pentru Marea Unire și cunoscut om politic al perioadei interbelice, fiu al localității harghitene, de la a cărui trecere în eternitate s-au împlinit 76 de ani. Cei 20 de invitați din țară – cadre didactice universitare, cercetători, arhiviști, jurnaliști, publiciști, dar și cadre didactice din învățământul preuniversitar local – au prezentat studii, cercetări și comunicări prin care au ținut să aducă în atenția publicului prezent personalitatea lui Octavian C. Tăslăuanu, generația din care a făcut parte acesta și idealurile ei, precum și epoca în care a trăit și a activat.

FOTO 1

Foto. Octavian C. Tăslăuanu (1876-1942), ziarist și om politic, militant activ pentru unirea românilor într-un singur stat   

Manifestarea de la Bilbor a fost cu atât mai încărcată de seminificații, cu cât în acest an marcăm CENTENARUL MARII UNIRI, moment de mare importanță în istoria poporului român și la a cărui împlinire Octavian C. Tăslăuanu a contribuit din plin. Organizarea și susținerea materială a acestei manifestări – deopotrivă științifică, dar și de profundă simțire românească -, a fost asigurată într-un efort comun de către Primăria Bilbor, Centrul Cultural Toplița, Asociația „Filantropia” din Bilbor, Cercul ASTRA „Luceafărul” din Bilbor, Fundația „Miron Cristea” din Toplița și nu în ultimul rând, Parohia Ortodoxă din Bilbor.

FOTO 4

Foto. Fotografie de grup a participanților de la cea de-a XI-a ediție a Colocviilor Naționale “Octavian C. Tăslăuanu”.

ASTRA Harghita contribuie la menținerea vie a spiritului românesc

Vineri, 2 februarie a.c., în debutul manifestării,   Ilie Trif, primarul localității Bilbor, a ținut să arate faptul că : „Octavian C. Tăslăuanu este un reper în istoria localității noastre, dar și o personalitate a istoriei naționale, iar manifestarea de azi, ajunsă acum la a XI-a ediție, este pentru noi, bilborenii, înainte de toate o datorie de suflet și ne simțim onorați de faptul că în fiecare an sunteți prezenți în acest cadru.” În aceeași idee, Irina Groza, președinta ASTRA Harghita, a insistat pe importanța activității ASTRA nu numai în localitățile locuite compact de români – așa cum este și Bilborul – dar mai ales în localitățile în care ponderea comunității românești este mai redusă, și aceasta din perspectiva menținerii spiritului identitar, a istoriei, culturii și tradițiilor românești. „În acest context, țin să apreciez în mod deosebit activitatea depusă de filiala ASTRA din Bilbor, condusă de doamna profesor Marioara Stan, o filială care împlinește 15ani de activitate rodnică….”, a declarat Irina Groza. Au urmat apoi mai multe prezentări de carte și reviste. Profesorul Vasile Stan, consilier local și unul dintre organizatorii și moderatorii activității, a prezentat publicului revista „Octavian C. Tăslăuanu pe coordonatele timpului”, ediția a X-a, revistă ce grupează toate comunicările, studiile și articolele prezentate de participanții de la ediția anterioară a colocviilor. Tot în acest cadru țin să remarc prezența profesorului și scriitorului Ilie Șandru care, deși aflat la o venerabilă vârstă, alături de Vasile Stan a avut o neobosită și remarcabilă contribuție la organizarea manifestării de la Bilbor, fiind în acest sens un adevărat „deschizător de drumuri”. Cu mai bine de trei decenii în urmă, Ilie Șandru a fost cel care a organizat prima manifestare la Bilbor dedicată lui Octavian C. Tăslăuanu, ocazie cu care au fost prezenți atunci și descendenți ai marelui dispărut, fiica sa Dafina Tăslăuanu și nepotul, Gelu Voican-Voiculescu.

FOTO 2 (1)

Foto. Ilie Trif, primarul localității Bilbor, la deschiderea manifestării

Octavian C. Tăslăuanu, istoric, ziarist, om politic și…. ofițer de informații    

În cursul zilei de sîmbătă, 3 februarie a.c., s-au desfășurat lucrările propriu-zise ale Colocviilor Naționale „Octavian Tăslăuanu”, fiind susținute în plen un număr de 16 comunicări. Am remarcat cu această ocazie comunicările cercetătorilor: Dr. Teodora Giurgiu și Drd. Daniel Nicolae („Informații despre Octavian C. Tăslăuanu din Jurnalul de Operații al Diviziei 7 Infanterie în 1917”), Dr. Traian Chindea („Octavian C. Tăslăuanu despre necazurile și suferințele românilor transilvăneni încorporați în armata austro-ungară în Primul Război Mondial”), a cercetătoarei Dr. Luminița Giurgiu („O pagină din activitatea informative a șefului Biroului de informații al Corpului IV Armată”) și în mod deosebit cea aparținându-i cercetătorului Dr. Alin Spânu („Octavian C. Tăslăuanu, șeful Biroului de Informații al Corpului IV Armată, Onești, în 1917”). Profilul de patriot român, puternic și profund implicat în lupta națională a românilor transilvăneni, nu ar fi fost complet dacă nu s-ar fi făcut referire și la activitatea desfășurată de Octavian C. Tăslăuanu ca ofițer de informații în Armata Română, după dezertarea acestuia din Armata austro-ungară. Se cuvine de asemenea menționat și faptul că organizatorii au agrementat manifestarea de la Bilbor cu un scurt moment folcloric susținut de un asamblu din localitate. Manifestarea s-a încheiat duminică, 4 februarie a.c., cu o slujbă de pomenire desfășurată la mormintele părinților lui Octavian C. Tăslăuanu.

FOTO 3

Foto. Publicistul Ilie Șandru prezentând volumul „Basarabia, iarăși și iarăși….”, ediția a II-a revăzută și adăugită, apărut la Editura „Vatra veche” din Tg.Mureș, în 2018

undeva la vest de russia/poezie/nig

Posted by Nuta Istrate Gangan On February - 5 - 2018

26961549_10213031764363629_3283280309871017291_o

 

românia înseamnă acasă
înseamnă pumnul de pământ care
a traversat atlanticul acum 20 de ani
românia este sângele care apă nu se face
crucea părinților mei
troița unde mă închinam pe furiș
orașul dintre munți în care
am învățat să iubesc

pentru antonio este forță de muncă ieftină
carlos a auzit despre comăneci hagi & dracula
john știe că e o țară undeva la vest de russia

pentru mine românia
este cămaşa aceea înflorată pe care
o porţi toată viaţa și
chiar şi atunci când se rupe
nu o poţi schimba
aşa cum nu îţi poţi schimba ochii
după ce ai orbit

NIG – Nuța Istrate Gangan(FL)

O ARTISTĂ COMPLEXĂ CE NU POATE FI UITATĂ: ANDA CĂLUGĂREANU

Posted by Dorin Nadrau On January - 31 - 2018

Ultima dorință a Andei  Călugăreanu, adresată soțului său în dimineața zilei de 15 august 1992 când a trecut hotarul acestei lumi, a fost să facă în așa fel ca lumea să n-o uite. Pentru toți cei care au cunoscut-o, ca și pentru cei care doar au apreciat-o și admirat, este, fără îndoială, de neînchipuit a nu-și aminti de fermecătoarea artistă și, mai ales, de ce a lăsat în urmă

Anda a ars incredibil de puternic, iar viața sa a fost un amalgam prea condensat de momente de fericire și nefericire, secvențe în care destinul a ridicat-o în lumină alternând cu altele când a lovit-o aspru. A avut o putere impresionantă de a o lua de la capăt, mereu și mereu, fără a obosi vreodată, nedându-se niciodată bătută, depășind cu o uluitoare tenenacitate chiar și împrejurările în care lacrimi fierbinți îi brăzdau obrajii și sufletul.

Cred cu convingere că evocarea câtorva repere din tumultoasa sa viață și din remarcabila ei carieră artistică, susținută de impresiile unora dintre cei mai apropiați colaboratori, este un demers care merită a fi făcut, adăugându-l altor inițiative de a răspunde ultimei doleanțe a Andei, după trecerea a mai mult de un sfert de veac de la dispariția ei.

Anda Călugăreanu, pe numele său adevărat Anca Miranda Călugăreanu, s-a născut în București, la data de 24 octombrie 1946. Mama sa, de la care a moștenit multe calități, era o armeancă brunetă, energică și simpatică, debordând de viață, simț al umorului și un șarm special. Numele de Anda i-a fost sugerat de celebrul comedian Mircea Crișan în scopul de a se evita cacofonia, motiv pentru care îi spunea, în glumă, „nașul”. Acesta o aprecia în mod deosebit pentru că avea un real talent, era descurcăreață și foarte muzicală.

Nu a avut o adolescență fericită, părinții săi despărțindu-se pe când ea era elevă de liceu, ea rămânând cu tatăl ei, iar sora sa, cu mama. De la tatăl său, care era ofițer, a primit o educație foarte severă. Ambii părinți s-au recăsătorit, iar cele două fiice păstrau legătura și aveau relații de bune surori.

Anda Călugăreanu frecventa Biserica Armenească de pe Bulevardul Carol, fiind cunoscută ca o bună enoriașă. La acest locaș bisericesc s-a cununat în anul 1967 cu actorul Dan Tufaru, an în care Anda se lansase deja, iar Tufaru era un actor cunoscut. Erau într-o relație de perfectă armonie, dând naștere în 1977 unui copil, Ioana. În mod cu totul neașteptat, mariajul lor s-a destrămat, Dan Tufaru părăsind-o, eveniment care a prăbușit-o, provocându-i un adevărat șoc, despărțirea fiind o mare dramă a existenței sale. În mod admirabil și-a revenit și în cele din urmă a reușit să-și refacă viața lângă Alexandru Medeleanu, economist de profesie, care i-a devenit al doilea soț.

Desfacerea căsătoriei cu Dan Tufaru nu a fost decât prima dramă din viața Andei. Au urmat pierderea mamei, iar apoi, în 1989, o boală necruțătoare i-a răpit sora, Ileana Marin, fostă Călugăreanu, medic de profesie, o ființă aparte, o inimă largă, mamă exemplară a doi copii.

Starea sănătății Andei Călugăreanu s-a înrăutățit galopant în martie 1992, după întoarcerea dintr-un turneu în Israel, diagnosticul confirmat fiind de cancer pulmonar, astfel că la 15 august 1992, artista a trecut în lumea umbrelor. La înmormântare a fost deosebit de multă lume, mulți dintre participanți asemănând ceremonia cu cea a Mariei Tănase.

Indiscutabil, Anda Călugăreanu a fost modelul unei cariere de exepție, marcată de o tulburătoare și continuă străduință spre perfecțiune, întruchipând un talent complex de invidiat. Prima sa apariție mai importantă a avut loc la Sala Palatului din Bucureşti la vârsta de 19 ani, în 1965, împreună cu formația „Sincron” care îl avea ca leader pe Cornel Fugaru. La începuturile activității sale artistice a cochetat cu șansoneta, ea vorbind foarte bine limba franceză. A interpretat emoționante melodii din repertoriul renumitului Salvatore Adamo, „Tombe la neige” înregistrând un succes extraordinar și apărând și pe disc.

Ca interpretă de muzică ușoară a participat la numeroase festivaluiri și turnee în țară și în străinătate. În anul 1972 a luat parte la Festivalul de muzică ușoară românească Mamaia – ediția a VII-a, alături de Aurelian Andreescu, Doina Badea, Corina Chiriac, Mihai Constantinescu, Dida Drăgan, Cornel Constantiniu, George Enache, Marina Voica, Petre Geambașu, câștigând Premiul pentru interpretare.

Ovidiu Dumitru, realizator, textier și scenarist la TVR, lucrând alături de nu mai puțin valoroșii Tudor Vornicu, Alexandru Bocăneț și Doina Levința, de cărui nume se leagă și profesia Andei, a colaborat cu aceasta peste 20 de ani. I-a scris cuplete pentru emisiunile televizate, i-a compus foarte multe câtece din care Anda a făcut șlagăre („O portocală” ș.a.). Acesta dezvăluie un amănunt însemnat din viața Andei, mai puțin cunoscut și chiar neglijat: „Anda a absolvit o școală de clovni la Paris, „Ecole Nationale de Cirque Fratellini”. A câștigat examenul de intrare la o mare artistă, Annie Fratellini. Într-un interviu, Anda chiar le-a arătat telespectatorilor diploma, distincție unică în țară. Acorii noștri, artiștii de circ, nu au o asemenea școală. A stat acolo doi ani. Când a venit era uluitoare, putea să-și schimbe glasul în zece tonalități. Perioada pe care a petrecut-o la Paris a influențat-o foarte mult. A schimbat-o din punct de vedere profesional, dar și cultural. Acolo nu făcea doar cursuri de clovni, a făcut și istoria literaturii și dramaturgiei franceze. A făcut și franceză. Vorbea franceza ca o franțuzoaică”.

O perioadă destul de îndelungată, Anda Călugăreanu a format împreună cu actorii Dan Tufaru, cu care s-a și căsătorit, și Florian Pittiș, un trio muzical care, în regia  apreciatului Alexandru Bocăneț, a constituit unul dintre punctele de atracție ale spectatorilor de estradă ale televiziunii. Despre acest trio, Florian Pittiș a consemnat spre neuitare: „Ciclul acela a apărut dintr-o joacă a noastră de Revelion. Alexandru Bocăneț a avut ideea să petrecem Revelionul la el acasă, eu, Dan Tufaru și soția lui, Anda Călugăreanu. Am hotărât să fim deosebit de eleganți, să nu punem muzică, să închidem radioul, televizorul, să scoatem telefonul din priză și să dăm, fiecare din noi, tot ce avem mai bun. Și ne-a ieșit seara atât de bine, că am hotărât să o repetăm pentru televiziune. Tudor Vornicu ne-a dat mână liberă. Totul s-a făcut cu dragoste, din dragoste. Nimeni nu ne-a spus nimic, chiar dacă vremurile erau cum erau. Au fost momente irepetabile”.

Anda Calugareanu

 

Micuță de statură, dar numai zâmbet, numai bună dispoziție, capabilă de un efort imens, ieșit din comun, Anda i-a ținut piept genialului Toma Caragiu. „Călătoria muzicală” a fost difuzată în noaptea de Revelion 1972-1973. După atâtea decenii, rămân la fel în memorie replicile tiroleze ale Andei și „amendamentele” savuroase la minciunile gondolierului Giovanni, interpretat de Toma Caragiu: „Giovanni, la Mamaia mi-ai spus că ai o Alfa Romeo, aici văd că ai o barca Romeo. Mi-ai arătat o poză cu vila ta, proprietate personală, iar când te-am căutat, mi-a zis portarul că la Palatul Dogilor e zi de vizită numai joia și duminica…Auzi, Giovanni, dacă știi să cânți așa frumos, de ce ai plecat și cu tranzistorul meu? Mi-ai zis să te caut la telefonul unchiului tău și, când am întrebat la informații, mi-au zis că Leonardo da Vinci nu mai are telefon dă mult! Te-am căutat și acasă, Giovanni. Și a ieșit Romulus, și a ieșit Remus, și a ieșit și Lupoaica…”.

Dan Mihăescu, care a fost un umorist, scenarist și regizor apreciat, apropiat al lui Toma Caragiu pentru care a și scris și regizat cele mai multe momente satirice ale acestuia (printre care „Așa-i în tenis” și „Fabulă”), a compus în 1974, împreună cu Octavian Sava și Grigore Pop, un scheci despre teatrul de revistă, și își amintea: „Am găsit ideea să ne refugiem la Tănase și foloseam laitmotivul Chestia asta nu-i de-acuși, e de la Cărăbuș”, ca să nu se mai spună că criticăm miniștrii. Distribuția era savuroasă: Ștefan Bănică, Florin Piersic, Jean Constantin, Nicu Constantin, Corina Chiriac. Iar Anda avea partitură egală, nu doar apărea prin cadru”.

Rămân de neuitat și celebrele spectacole de la Grădina Boema unde Anda juca alături de granzii revistei Stela Popescu și Alexandru Arșinel, din distribuție mai făcând parte și mereu tânăra Marina Voica, spectacole la care grădina era asaltată de public, atât pentru îndrăgiții protagoniști, cât și pentru textele delicioase semnate de Puiu Maximilian.

Asemenea multor tineri, Anda Călugăreanu a trăit influența curentului „flower power” în acea perioadă rebelă și colorată din punct de vedere ideologic. Cânta compoziții proprii sau a altor interpreți, pe versuri ale unor mari poeți români sau străini. Citea foarte mult, iubind lirica de calitate. Creațiile sale probează, fără echivoc, pasiune, credință și dăruire. Nu poate fi uitată compoziția pe versurile lui Nicolae Labiș pe care Anda o interpreta cu un neimitat amestec de sensibilitate și revoltă: „Parte din noi ne-am învins / Greșeala, minciuna și groaza. / Generații secate se sting / Tinerii râd către stelele reci. / Cine-și va pierde credința-n izbândă / Pe-aceste mereu mișcătoare poteci? / Cine din noi va muri / Înainte ca trupul să-i moară? / Cine-o să-și lepede inima-colb, / Insuportabil de mare povară? / Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!”.

În perioada 1977-1984, erau foarte apreciate de public spectacolele și înregistrările de muzică și poezie. Din acei ani ne-a rămas de la Anda și „Verde crud”, cântec compus de ea pe versurile lui George Bacovia, o mostră de melodicitate și afectivitate.

„Cu totul surprinzător pentru unii, în plină glorie, Anda a refuzat conformismul și superficialitatea impuse de statutul de vedetă de muzică ușoară, retrăgându-se pe scenele ceva mai mici ale muzicii folk, mult mai puțin compromise și mai adecvate talentului și sensibilității sale” (Nelu Stratone).

Anda Călugăreanu și-a descoperit noua sa vocație, muzica folk, începând cu jumătatea anilor ’70. Cu toate că era foarte bine cotată ca interpretă de muzică ușoară, a renunțat la strălucita sa carieră în favoarea folkului. În anul 1973, a dat un interviu în care a dezvăluit o serie de murdării care se petreceau în lumea muzicii ușoare, cum ar fi mituirea juriilor de la festivalurile de la Mamaia, felul în care unele soliste obțineau cântece de la compozitori în schimbul unor favoruri ș.a. Este ușor de presupus că după acest interviu compozitorii influenți ai Uniunii Compozitorilor pur și simplu au boicotat-o. La acel moment, niciunul dintre cântăreții de muzică ușoară nu au susținut-o. Cel care a influențat-o foarte mult în noua sa orientare a fost Moțu’ Pittiș care i-a spus; „Termină cu prostiile astea, cu murdăria asta din muzica ușoară și vino alături de noi, alături de muzica tânără”. Și Moțu’ a reușit să o convingă pe Anda, ei fiind oricum prieteni buni încă din copilărie.

Despre inițierea și parcursul său în folk, Mircea Vintilă își amintește: „În drumul ei spre și în lumea folkului a fost susținută de Florian Pittiș. A contribuit la asta și Dan Andrei Aldea, un  muzician formidabil, care i-a și orchestrat multe dintre piese”.

„S-a dedicat trup și suflet acestei noi căi pe care a ales-o. A compus, a învățat să cânte la chitară special pentru a se putea acompania. Înainte de perioada ei de folk, era acompaniată de diferite orchestre, dar apoi, pentru a se susține, a depus o muncă demnă de admirat. Era foarte ambițioasă și foarte tenace. Când își punea ceva în cap nu dădea înapoi. Mergea până la capăt. Anda a fost un simbol al feminității și al inteligenței feminine” (Doru Stănculescu).

Anul 1984 a reprezentat un moment de mare importanță în evoluția artistică a Andei Călugăreanu, distribuirea ei într-unul din spectacolele Teatrului Mic, un musical de Nicu Alifantis intitulat „Mitică Popescu”, în care îl avea partener de scenă pe îndrăgitul actor Mitică Popescu, dezvăluind o nouă fascinantă componentă a talentului său. Demne de luat în seamă sunt, în acest context, considerațiile îndreptățite ale lui Dinu Săraru, cel care a fost directorul Teatrului Mic și Foarte Mic între anii 1977-1990: „Anda Călugăreanu a fost una dintre puținele vedete autentice – copilul minune al muzicii și al teatrului românesc din ultima jumătate de veac. Talent nativ, de excepție, ea s-a impus și în muzica ușoară și în teatru cu o maturitate surprinzătoare, la rând cu nume mari ale domeniului, înainte cu mult de a face și studii muzicale și studii teatrale. A intrat în conștiința publică aureolată de o fermecătoare, neistovită adolescență întemeiată o dată cu harul, pe o sinceritate a exploziei aristice cuceritoare. A fost parteneră de visuri și de cântec a unor generații întregi, cultivată de compozitori și regizori la fel de dăruiți, care i-au încredințat partituri de excepție, iar publicul de toate vârstele a îmbrățișat-o mereu cu căldura pe care puțini artiști profesioniști au cunoscut-o. Iată și argumentele care m-au condus la invitarea Andei Călugăreanu la Teatrul Mic, în distribuția spectacolului Mitică Popescu, musicalul lui Nici Alifantis după piesa cu același nume de Camil Petrescu. Împreună cu Mitică Popescu a cucerit Sărindarul, iar discul cu muzica spectacolului, în interpretarea lor, s-a transformat într-un best seller muzical național (…). Ea a fost și a rămas în ochii noștri aidoma acelui buchet parfumat de lăcrămioare care ne lasă să credem că primăvara e singurul anotimp de pe pământ”.

Visul vieții ei a fost, cu certitudine, teatrul. Florian Pittiș a consemnat în acest sens: „A dat de nenumărate ori examen la teatru și, de fiecare dată, era respinsă din cauza înălțimii. Dar nu s-a lăsat până n-a intrat, în 1984. Orice i se întâmpla în viață, nu voia să se știe că suferă. N-am văzut-o niciodată plângând. Extraordinar om, prieten, coleg, artist, soție, mamă. Blestemul vieții ei: întotdeauna a luat lucrurile de la capăt”. Octavian Ursulescu consideră însă că nu înălțimea a fost impedimentul care îi bara calea la intrarea la Institutul de Teatru: „Era atât de necăjită după fiecare examen la teatru când era respinsă. Ca și în muzica ușoară, și la examenele la teatru au intrat copii, veri, nepoți de actori, de regizori (…). Îmi zicea: Tavi, nu mă las, și la 100 de ani dacă intru, dar nu mă las!!. Cred că Anda ar fi fost o actriță extraordinară. A avut gloria ei în muzica ușoară, în muzica folk, urma o a treia etapă, o mare actriță de teatru. N-a apucat să facă teatru, așa cum și-a dorit”.

Încă din anii ’80, Anda și-a împrumutat vocea personajului Oache din filmul „Maria Mirabela” (1981) și „Maria Mirabela în Tranzistoria” (1989), ambele regizate de cunoscutul Ion Popescu Gopo. În plină emancipare artistică, după 1989, Anda caută noi forme de exprimare. Teatrul pentru copii era o piatră de încercare pentru orice actor, iar ea nu o putea rata. În anul 1990, împreună cu Liana Săndulescu și Luminița Dumitrescu, a început o emisiune pentru copii, cu genericul „Club Anda”. Conducea cu multă grație emisiunea încât lăsa impresia că era una cu puzderia de copii care o asaltau. Era fenomenală cum se prostea cu fiecare pitic în parte, cu câtă drăgălășenie vorbea cu toți. Deși difuzată doar o dată pe lună, emisiunea s-a bucurat de un mare succes în rândul copiilor, dar din păcate nu a avut o viață prea lungă, Anda părăsindu-ne prematur în 1992.

Nu pot încheia evocare îndrăgitei vedete pe care o caracteriza înainte de orice profesionalismul și dăruirea, fără cuvintele de apreciere ale unui apropiat coleg al său, remarcabilul artist Nicu Alifantis: „Anda a obținut girul și recunoașterea unor monștri sacri, pe numele lor: Caragiu, Bocăneț, Nichita, Bălănuță. Nu-i puțin lucru! Anda a fost o mare artistă. Cine știe câte minuni ar mai putut înfăptui în teatru, în film, în muzică! Cât talent! Ce stea mare avea deasupra capului!”.

În mod cert, Anda Călugăreanu, cu ochii săi uriași și expresivi și vocea ei puțin guturală de un specific aparte, a fost un unicat. Mai trebuie subliniat că ea a abordat un registru impresionant de genuri muzicale și dramatice de la șansoneta franceză la cântecul popular, de la aria de operetă la muzica italiană și engleză, de la pantomimă la cupletul de revistă, de la satiră la dramă, de la dans la teatrul clasic și de la poezia marii lirici universale la cântecul pentru copii preșcolari. De asemenea, a demonstrat că poate urca pe scena teatrului mare, că poate juca la fel de bine roluri comice ca și dramatice.

În fine, cred că rândurile așternute cu menirea de a readuce în memorie viața și cariera inegalabilei artiste se adaugă benefic tuturor celor scrise până acum de cei care prețuiesc ceea ce Anda Călugăreanu ne-a lăsat și îmi imaginez că Alexandru Bocăneț, victimă a cutremurului din 1977, a avut mare nevoie și i-a adunat pe rând lângă el pe valoroșii săi colaboratori: Anda Călugăreanu (1992), Dan Tufaru (2002), Florian Pittiș (2007).

Dorin Nadrau
Foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

„STATELE UNITE ALE ROMÂNILOR”

Posted by Dorin Nadrau On January - 16 - 2018

Cartea cu titlul de mai sus, subintitulată „Cărţile călătoriilor româneşti în America în secolul XX”, avându-l ca autor pe Dorian Branea, apărută la Editura Humanitas în anul 2017, materializează un parcurs intelectual inedit într-un domeniu deosebit de interesant şi fascinant: scrierile românilor care au trecut Oceanul şi au vizitat Statele Unite în secolul trecut. Fără îndoială, lucrarea este una de excepţie, consemnând impresii ale unor călători care în marea lor majoritate nu au avut nimic în comun, făcând parte din perioade istorice diferite şi înregistrând percepţii indubitabil distincte pe o scară extinsă, de la intensă admiraţie, pasiune şi adeziune făţişă până la suspicioasă aversiune şi  cinică ostilitate.

Câteva referinţe despre autor sunt, în opinia mea, binevenite. Dorian Branea s-a născut la Arad în anul 1971 şi este eseist, traducător, antreprenor cultural şi diplomat. Absolvent al Facultăţii de Litere, Filozofie şi Istorie a Universităţii de Vest din Timişoara, deţine un doctorat în anglistică-americanistică, la aceeaşi universitate şi specializări postuniversitare în relaţii internaţionale (Universitatea Georgetown) şi management (Universitatea Oxford). Este redactor al revistei Orizont (din 1995) şi membru al grupului de studii comparate „A treia Europă” (din 1998). Fellow al Universităţii Central-Europene din Budapesta (2003-2004). A fost profesor asociat în cadrul Masteratului de Studii Americane al Universităţii de Vest, în perioada 2003-2005, precum şi director fondator al Institutului Cultural Român din Varşovia, între 2006-2010. Începând din 2010 este director al Institutului Cultural Român din Londra. În perioada 2012-2014, a fost preşedinte al Asociaţiei Institutelor Culturale Europene din Londra (EUNIC).

Dorian Branea a pornit la elaborarea cărţii cu ambiţia de a valorifica un adevărat zăcământ intelectual, foarte sofisticat şi plin de imagini puternice şi observaţii încă valabile, reprezentat de o literatură care nu se mai află în circulaţie. Este vorba de 34-35 de cărţi, unele dintre ele cu totul şi cu totul extraordinare care, chiar dacă au fost scrise acum 80-90 de ani, rămân nişte descoperiri intelectuale şi culturale de certă valoare ale românilor. Lucrarea parcurge 100 de ani de călătorie, punând în lumină părerile şi sentimentele românilor care au traversat Oceanul şi au descoperit o altă lume, înţelegând-o ca români.

Lansare-carte-Arad-Dorian-Branea-Statele-Unite-ale-Românilor

În INTRODUCEREA intitulată „CONTIGENTUL TRANSATLANTIC” autorul precizează pentru început că jurnalele de călătorie în America nu doar precedă studiile literare şi eseurile culturale sau istorice cu subiect american, ci şi rămân prin repertoriul extins al temelor şi prin eleganţa transpunerilor retorice, mai captivante şi mai enciclopedice decât celelalte forme de interogare a universului american. Câmpul investigaţiei lui Dorian Branea a fost ferm delimitat numai de cărţile dedicate între 1900 şi 2000, exclusiv sau în cea mai mare măsură, itinerarelor americane. Scoţând la lumină o colecţie destul de consistentă de texte în mare măsură uitate, demersul autorului reuşeşte să compună prima istorie literară a cărţii româneşti de călătorie peste Ocean publicată în Secolul XX. D. Branea ne prezintă succint şi câteva considerente privind specia travelogului sub din punct de vedere istoric şi morfologic, cu scopul de a fixa un cadru conceptual şi a produce câteva instrumente de analiză.

Cartea vizează modul în care autorii de memoriale de călătorie în Statele Unite au metabolizat dimensiunile cruciale ale civilizaţiei americane, examinând raportarea lor la subiecte precum: autopercepţia identitară, incluzând aici imaginea altor naţiuni; religia, credinţa, instituţiile religioase; morala publică; politica mainstream, dar şi cea radicală; instituţiile şi politicile (interne sau externe, dar şi de asimilare); istoria şi cultul trecutului; civilitatea, stilul de viaţă; economia (fără a omite, bineînţeles, consumismul şi nici mecenatul); stratificarea socială; erotismul şi relaţiile dintre sexe (cuprinzând şi prostituţia, pornografia și homosexualitatea); rasele şi tranzacţiile interrasiale între albi, negri, indieni, mexicani etc.; problemele comunitare (mai ales tensiunile rasiale şi sărăcia, dar şi drogurile, criminalitatea, viciile sociale); violenţa urbană, politică, militară; ceremoniile publice şi casnice; educaţia copiilor, instrucţia de toate gradele; profesiile predilecte; gustul şi preferinţele artistice; cultura şi artele; divertismentele (film, muzică, modă, hobby-uri); petrecerea timpului liber, socializarea; alimentaţia şi bucătăria favorită, inclusiv riscurile abundenţei, cum ar fi obezitatea; preferinţele culturale ale tinerilor, youth culture (revoltaţii, hippies, pop culture); nu în ultimul rând, desigur, natura sub toate înfăţişările ei geologice şi climaterice.

În următoarea secţiune, compusă din trei părţi, este abordată critic şi suficient de detaliat literatura călătoriilor de peste Ocean de la primele volume, publicate înainte de Primul Război Mondial, până la jurnalele deceniului democratic ce pune capăt, în România, turbulentului secol XX. Autorii analizaţi formează un contingent pestriţ şi inegal, în care se regăsesc somităţi şi scribi anonimi, nume de patrimoniu şi veleitari.

Partea I, intitulată „ÎNTEMEIEREA UNEI FASCINAŢII: 1900-1947”, aduce în discuţie consemnările următorilor: Ion Iosif Şchiopul (Herald în iadul industrial), Gheorghe Flaişen (Turismul prezentului ulterior), Nicolae Lupu (Reverenţe-n foileton), Vasile Stoica (Circuite patriotice), Jean Bart (America prin intermediari), V. V. Stanciu (Lecţiile alterităţii), Nicolae Iorga (Un profet al secolului american), V. Ionescu Vion (New York, cu coada ochiului), C. V. Flavian (Moftangiul transatlantic), George I. Duca (Între două zeiţe), Petru Comarnescu (Autobiografia unei discipline), Andrei I. Gheorghiu (Contabilitatea uimirii) şi Florin Begnescu (America, o techne).

Partea a II-a, „TRASEELE LIBERTĂŢII: 1947-1989” prezintă scrierile autorilor din perioada comunistă: Mihai Ralea (Politeia putredă), Silviu Brucan şi Alexandra Sidorovici (Deconstrucţia marxistă a paradisului), Ioan Grigorescu (Un globe-trotter în neant), Eugen Barbu (Escapade nihiliste), Constantin C. Giurescu (Cortina străpunsă), Dan Grigorescu (Cronica revoluţiilor discrete), Romulus Rusan (Revelaţiile „anteice”), Teodor Marian (Gliile din Midwest), Radu Enescu (Paşii estetului), Ioana Em. Petrescu (America întoarcerii la sine), Mihai Apostolescu (Ceauşism pe Fifth Avenue) şi Viorel Sălăgean (Semiologia viralităţii).

Partea a III-a, purtând titlul „PARCURSURI DEZINHIBATE: 1989-2000), urmăreşte impresiile unor autori aparţinând primului deceniu al libertăţii: Ion Dinu (Călătoriile cuminţi), Paul Dobrescu (Zenitul postmodern al Californiei), Ion Parhon (Extaze în Amerotopia), Nicolae Băciuţ (America în penumbră), Adina Arsenescu (Cărţile-n drum), Stelian Tănase (Azimuturi suprapuse) şi Grid Modorcea (Razna prin apocalips).

Merită remarcat că analiza cărţilor incluse în fiecare din cele trei părţi – diferenţiate incontestabil nu numai de crezuri istorico-politice, ci şi de schimbări de mentalitate, gust, predilecţii intelectuale şi estetice – este precedată, în cazul fiecărei perioade, de o introducere care fixează contextul istoric, ceea ce califică jurnalele de călătorie în Statele Unite apărute în intervalul respectiv şi formulează o sinteză tematică şi critică a depoziţiilor publicistice care urmează să fie explorate amănunţit.

În fine, ultima parte a volumului urmăreşte să atingă obiectivul final al interesantei cercetări: ideea de americanitate, aşa cum se decantează, ca un filon preţios şi durabil, din cărţile călătorilor români în Statele Unite ale Americii între anii 1900-2000.

Elaborată la un nivel de accesibilitate foarte larg, întemeiată pe o solidă bibliografie şi o impresionantă documentare, cartea constituie, indiscutabil, o lucrare de mare interes şi de o remarcabilă valoare, incluzând o riguroasă cercetare a unui domeniu deosebit de spectaculos. Cred că cea mai potrivită încheiere pentru sintetica mea prezentare este reproducerea întocmai a menţiunii de pe coperta a patra a cărţii: „Niciunde altundeva, la noi, ideea politică americană, identitatea americană, specificitatea culturii şi civilizaţiei americane nu reies mai limpede, mai nuanţat, mai polifonic decât în specia ambiguă a cărţii de călătorie. America memorialelor transatlantice este, de fapt, America noastră cea mai cuprinzătoare şi mai expresivă. Şi cum arată ea? Cum se precizează această monadă în acelaşi timp epatantă şi enigmatică din sutele de pagini îndrăgostite, cataleptice, pizmaşe, pătrunzătoare, perfide? <<Ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai complete (dacă nu şi exhaustive) cercetări privind o temă palpitantă: relatările autorilor români care au călătorit în Statele Unite ale Americii. Rigoarea analizei, privirea în egală măsură a literatului avizat şi a sociologului dubitativ conferă demersului o soliditate impresionantă>> – Mircea Mihăieş”.

Dorin Nadrau
foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors