Search Results

Prizonier in propria tara (86)

Posted by Stefan Strajer On July - 6 - 2012

Prizonier in propria tara (86) – Insemnari din perioada celor treisprezece ani si jumatate petrecuti in inchisorile comuniste.

Autor: Aurel Sergiu Marinescu (1929-2008)

Munca la fabrica Gherla – un alt supliciu

In a doua condamnare din ianuarie 1959 nu am muncit pâna in toamna lui 1962, caci detinutii cu condamnare de MSV (munca silnica pe viata, n.r.) nu aveau „dreptul la munca”, asa ca peste trei ani jumatate am stat in celule si camere. In toamna anului 1962, in urma eliberarilor succesive care au inceput din primavara s-au produs intâi mutari masive, in urma carora, am ajuns intr-o celula de circa saisprezece detinuti despre care am scris in alt capitol, unde m-am intâlnit cu Vlasceanu si Strachescu, lasati in Aiud, in 1953, si i-am cunoscut pe Segal si Jurcenco. Dupa circa zece zile am fost scos la munca in fabrica de mobila fina a penitenciarului Gherla si bineinteles am fost mutat din celula de la etajul doi, partea de sus din stânga intrarii, la parter, in partea dreapta, unde locuiau cei din fabrica. Aceasta fabrica producea mobila de buna calitate, garnituri de sufragerie cât si dormitoare. Se compunea din sectiile uscatorie, tâmplarie mecanica, manuala, asamblare, vopsitorie si lustruit. Lucram circa patru sute de detinuti. Seful fabricii era Mihalcea, o bestie, iar maistru principal Benedek, tot o bestie. Programul era ca si la Aiud si, exista de asemeni o supraveghere stricta, care nu permitea nici o pauza, nici o discutie intre detinuti, doar munca intr-un stil continuu si rapid. Am fost repartizat la sectia lustru care, la rândul ei se compunea din trei echipe: mâna intâia, a doua si a treia, ultima fiind echipa cea mai calificata care lucra cu spirt, finisa si dadea ultimul luciu, in timp ce primele doua echipe foloseau la lustruiri un amstec de serlac cu alcool. Am fost repartizat la „mâna intâi”. Mâncarea era proasta, munca istovitoare si sectia lustru era si toxica. Duminica nu se lucra spre deosebire de Aiud, unde nu a existat o zi de pauza si eram scosi in spatiul de lânga fabrica, intre ea si o latura a inchisorii, unde eram barbieriti, unii jucau volei iar restul discutam intre noi, bineinteles sub supravegherea gardienilor. Acolo l-am reintâlnit pe I.D.Suciu, profesor universitar de istorie, specialist in istoria medievala a Banatului si Transilvaniei pe care il cunoscusem in Aiud iar acum era din nou arestat. Tot aici l-am intâlnit pe Cristache din lotul Cucu. Dar cea mai mare surpriza a fost intâlnirea cu un prieten din copilarie, un prieten din Zimnicea, orasul copilariei mele, cu Marin Patranescu (Marus). Nu stiam unul de altul ca eram arestati. Ce amestec de sentimente, in bucuria sa intâlnesti un prieten in inchisoare, ce reactie ilogica, fara sens, ca sa te bucuri ca el si tu va aflati in asemenea loc si in asemenea conditii! Când ne-am intâlnit si ne-am recunoscut, in halul in care aratam si eram imbracati, emotia ne-a coplesit, lui ii tremura barbia si amândoi nu puteam articula nici doua vorbe. Am mai avut asemenea bucurii triste, la Salcia, in 1964 vara, când l-am intâlnit pe un alt cunoscut din Zimnicea, pe Ion Tane. Un baiat bine si educat, prin 1948 elev de liceu a disparut si se lansase zvonul si credeam ca a reusit sa treaca frontiera si a ajuns in Australia. Nu de putine ori il felicitam in gând. Dupa câteva zile de la sosirea mea in lagarul Salcia l-am intâlnit pe Tane si, pentru moment, am ramas mut pâna am fost sigur ca este el. Si am aflat atunci ca era legionar, ca fugise din orasul natal de frica arestarii, ca s-a stabilit prin Banat, pare-mi-se la Resita dar a fost gasit acolo si arestat si deci Australia de fapt ajunsese sa fie Aiud. Sirul intâlnirilor aducatoare de bucurie si tristete nu s-a incheiat. Am pomenit de profesorul I.D.Suciu (nea Ionica), pe care il cunoscusem in Aiud, cu care eram prieten si care mi-a dat primele vesti desre copilul si sotia mea pe care ii vizitase dupa arestarea mea. Nu erau cunoscute inclinatiile sale homosexuale care i-au adus ulterior, dupa cum am aflat, o alta condamnare. La Salcia m-am intâlnit si cu Teodor (Bubu) Margineanu, legionarul din Tg. Mures care defilase in fata lui Mussolini. Lucrasem la Aiud, la bucatarie. El fusese eliberat si din nou arestat. Am depanat ceva amintiri, dar el era altul. Optimismul si veselia ce il caracterizasera disparusera parca de tot, facând loc tristetii si deznadejdii. Era altul, inchisoarea lunga si toate prin care a trecut il marcasera si toate amintirile noastre comune fusesera uitate sau nu-i mai spuneau nimic. Bubu Margineanu nu mai era el. Dupa acea intâlnire n-am mai vorbit, trecutul acela comun ii trezea o stare ostila, confuza, doar la intâlnirile noastre ne salutam si in rest nici o alta vorba. Despre intâlnirea cu Tomescu, coleg de celula in arestul Securitatii Rahova, am povestit in capitolul consacrat anchetelor. Asa cum vorbea, mi-a fost limpede ca suferise psihic si ca ramasese cu sechele pe viata. Nu si-a adus aminte de mine, nimic, doar rânjea. Am recoltat o noua imensa tristete si din intâlnirea cu el. In fabrica am lucrat circa trei luni, exact pâna inainte cu doua zile de Craciun. Dupa ce am mâncat de prânz am ramas in usa atelierului privind afara fulgii de zapada ce pluteau in aer si cadeau pe pamânt. Amintiri dureroase m-au coplesit. Era al cincilea Craciun departe de familie si pregatirile de Craciun, familia mea, traditiile copilariei mele au inceput sa-mi defileze obsedant in minte. Eram ravasit si, desi nu sunt bautor, am mers la seful echipei „mâna a treia” care avea in primire spirtul alb rafinat si i-am cerut sa-mi dea putin spirt sa beau ceea ce pentru el si altii era ceva obisnuit. Mi-a aratat dulapul unde erau sticlele, am luat doua-trei inghitituri si când am pus sticla la loc, un gardian m-a vazut si m-a dus la biroul lui Mihalcea. In timp ce el ma interoga calm si i-am spus exact adevarul, fara a-l amesteca pe detinutul care avea alcoolul in primire, un alt gardian a introdus pe detinutul Gavrilescu Vasile din Craiova care batuse un „turnator” bine cunoscut. Mihalcea a devenit fiara injurându-ne si strigând: „banditilor, ati uitat unde sunteti, va imbatati, bateti oamenii” si am fost dusi direct la Zarca Gherlei, amândoi intr-o celula. Am fost pedepsiti cu scoaterea de la munca si izolare la Zarca, unde am stat circa treizeci de zile, pâna când am declarat amândoi greva foamei. Dupa a doua zi de nemâncare, am fost intrebati care este cauza si am raspuns, severitatea pedepsei. Dupa câteva ore am fost scosi si mutati intr-o celula mare, in celular, unde erau toti scosi din fabrica, pedepsiti pentru diferite fapte. Acolo, pentru prima oara dupa aproape sase ani am vazut „Scinteia” asa cum arata intreg ziarul care ni se distribuia zilnic.

„Cântecul sirenei” si victimele campaniei de dezinformare

In ultimele zile, la Zarca Gherlei, cu greu am luat legatura prin zidurile groase cu detinutii dintr-o celula vecina, unde se aflau printre altii un colonel Baiulescu repatriat, un capitan repatriat din Anglia si altii. Atunci si, mai târziu, am aflat o drama putin cunoscuta. In 1955, prin comisia de repatriere cu sediul la Berlin, din care au facut parte personalitati cunoscute, precum G.Tatarescu, si prin ziarele ce se tipareau Glasul Patriei si Rosu, Galben, Albastru au lansat in Apus o campanie de propaganda-dezinformare asupra realitatilor din tara. Se scria despre restituirea pamântului pâna la douazeci si cinci hectare, de ateliere si fabricute particulare pâna la douazeci de muncitori, de libertatea comertului si salariile bune. De asemeni s-a facut o larga publicitate unui decret de gratiere pentru cei „fugiti” in strainatate, indiferent de condamnarile date in contumacie. Naivii au crezut „cântecul sirenei” si s-au repatriat o multime, ceva de ordinul sutelor.

Am aflat atunci – am mai povestit lucrul acesta – de un croitor ce a venit din Germania cu douazeci de masini de cusut moderne sa-si deschida croitorie si de unul venit din Austria ca reprezentant al firmei „Habig” producatoare de palarii. S-au intors sute si sute de svabi si sasi spre a-si lua pamânturile inapoi. Transportul lor si al bagajelor era gratuit. Asa am intâlnit la Gherla, un fost subofiter Soare din zona Giurgiu care s-a repatriat din Australia, un Ionescu chelner venit cu sotie frantuzoaica si doi copii, si am dormit in pat tot la Gherla, in zilele pregatitoare plecarii spre Luciu-Georgieni cu un tânar Prodea (aliatul) care s-a repartizat din Germania de Vest. Multi dintre ei si-au dat seama imediat ca au cazut intr-o cursa si au vorbit impotriva comunismului, au criticat ce au gasit si au inceput sa faca tot soiul de comparatii; altii au plecat la frontiera, in toate cazurile au ajuns la Gherla, unde traiau cu regret viata pe care de bunavoie o parasisera. Prodea fusese granicer si, in urma ruperii relatiilor cu Tito, si-a lasat arma si a trecut in Jugoslavia. Era fiu de taran sarac din Vrancea dar a devenit dusman al poporului si a fost condamnat in lipsa pentru inalta tradare, pentru trecere la inamic etc si a primit condamnarea la moarte comutata in MSV. Ajuns in Germania, a muncit intr-o mina de carbuni, era pe punctul de a se casatori cu o nemtoaica. Câstiga patru sute de marci pâna la noua sute de marci lunar si traia o viata nevisata, dar dorul de cei sase frati si de parinti il mistuia. Când a inceput acea dezinformare, a crezut, si fara sa spuna nimic viitoarei sotii a incarcat opt geamantane cu haine si cadouri, si-a luat banii, a trecut in Germania rasariteana la Berlin si a ajuns la Ambasada româna. A avut parte de o primire prietenoasa cu tuica si mâncaruri românesti si, a doua zi, cu un avion românesc a calatorit in România pare-mi-se pâna la Oradea. Acolo era asteptat de reporteri, declaratii, fotografii si a fost pus sa sarute pamântul tarii etc. A ajuns apoi la familie, in Vrancea, prin noroaiele satului, fara electricitate si i-a gasit mai saraci, mai amarâti decât ii stia. A inceput sa realizeze greseala pe care a facut-o. A incercat sa se stabileasca la Ploiesti, unde avea o sora dar Securitatea nu i-a permis si l-a fixat la Râmnicu-Sarat, oras mic si usor de filat mai ales ca i s-a dat ca serviciu sa lucreze ca muncitor la fabrica de tigari din localitate. In scurt timp toata lumea ii cunostea povestea si la orice pas era intrebat despre aspectele vietii din Germania de Vest. Elegant, imbracat cu costume din stofa englezeasca, cu ceas bun la mâna, trebuia sa le explice celor amarâti din jurul sau care il intrebau curiosi cât a costat, cât câstiga pe saptamâna, ce conditii de lucru avea s.a. Fiecare putea intelege diferenta colosala si Securitatea avea de lucru. Prodea nu a mai suportat, si-a luat logodnica si a plecat la frontiera iugoslava având convingerea ca el, ca fost granicer, va fi in stare sa treaca granita clandestin, numai ca din 1948 pâna in 1956 se schimbasera multe si, pe frontiere, paza era alta asa ca au fost prinsi. Ancheta a fost usoara la Timisoara si a primit numai condamnarea de tentativa de trecere frauduloasa a frontierei dar dupa terminarea anchetei a fost transferat la MAI, unde l-au anchetat in legatura cu exilatii români pe care i-a intâlnit in tarile lumii libere unde fusese: Jugoslavia, Austria, RFG. Curiozitatea anchetatorului parea fara importanta, asa ca Prodea i-a numit pe toti cei pe are i-a intâlnit si cunoscut in diferite imprejurari. Anchetatorul a montat un proces de inalta tradare in care au intrat Prodea si toti cei pe care i-a intâlnit in lumea libera, cu exceptia celor care erau deja condamnati in lipsa. Toti au fost incadrati la inalta tradare cu 25 ani sau MSV, numai Prodea a primit zece ani pentru complot si cinci pentru tentativa de trecere ilegala a frontierei si, conform procedurii, pedeapsa de trei ani s-a contopit in cea de zece, urmând sa execute zece ani. Un alt pacalit era Bârlea, repatriat din Austria. Era din zona Mehedinti si la fel fusese granicer care trecuse la sârbi. Altfel fiu de taran sarac. Se stabilise in Austria si era bine retribuit, dar dorul de familie si propaganda perfida despre schimbarile din tara l-au convins sa se repatrieze. A venit la familie, nu fusese casatorit si si-a gasit fratii si parintii in si mai mare mizerie. Securitatea l-a repartizat sa lucreze intr-un colhoz (CAP). Si astfel a inceput o viata mizerabila, in care era mizerabil platit, inotând in noroaie toamna si lucrând in cele mai primitive conditii. Nu putea sa nu compare realitatea de acasa cu aceea din Austria si a facut-o cu voce tare, spunând cap-istilor locali conditiile in care a lucrat si a fost platit, criticându-le pe cele prezente. Dar „bratul inarmat al poporului” vigilent a descoperit denigrarea cuceririlor si insulta adusa clasei muncitoare si Bârlea a ajuns la Gherla pentru sase ani, acolo unde Soare, venit din Austria, ingrijea ca detinut de caii inchisorii. Am lucrat apoi la munci interioare si am descris toate aceste scene in capitolul unde am evocat transferurile de detinuti, când am relatat drumul spre Luciu-Georgieni. In mai, la inceput am parasit Gherla cu zidurile ei groase, cu spânzuratoarea de la intrarea medievalei Zarca, cu acele camere „stadioane”, poate cele mai mari din câte exista in vreo inchisoare politica. Peste tot presimteai umbra haiducului ungur Rosza Sandor care plutea peste inchisoare, prin povesti si legende. Am fost trimis la lagarul de munca Luciu-Georgieni. Gherla nu a putut fi mai bine descrisa decât asa cum au facut-o versurile poetului anonim: Ziduri, ziduri, grote si zabrele Robi si hauri, ocne care gem Sârme, sârme porti si santinele Grindina pe suflete de ani. (va urma)

Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatåi „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997. (Numerotarea episoadelor corespunde cu cele publicate in editia tiparita)

Prizonier in propria tara (56)

Posted by Stefan Strajer On February - 16 - 2010

Prizonier in propria tara (56)
Insemnari din perioada celor treisprezece ani si jumatate petrecuti in inchisorile comuniste.

Autor: Aurel Sergiu Marinescu (1929 -2008)

Procesul din iarna anului 1959, de la Tribunalul Regiunii a II-a Militara

Procesul s-a judecat intre 25 ianuarie – 2 februarie 1959, la Tribunalul Regiunii a II-a Militarta, cu sediul in Tribunalul Mare de pe cheiul Dâmbovitei. A fost un complet de judecata contrarevolutionar, avându-l ca presedinte al instantei pe colonelul Adrian Dumitriu, ajuns nu peste mult timp ministrul Justitiei, asistat de cinci ofiteri superiori. Fiind judecati in prima instanta de un Tribunal regional in felul acesta ni se anula o cale de atac a sentintei. Calea normala era judecata la orasul Bucuresti, primul recurs la regiunea Bucuresti si apoi, in ultima instanta, putea avea loc recursul, la Tribunalul Suprem. Procurorul de instanta a fost acelasi capitan Grigore Scarlatoiu, cel care a dirijat si instrumentat ancheta noastra. El a fost in contact telefonic direct cu cabinetul ministrului Bodnaras pe care il informa in fiecare pauza de mersul procesului. La usile salii de judecata se aflau soldati cu automate care nu au lasat sa patrunda in sala decât avocatii apararii, câtiva anchetatori, in anumite zile, doi delegati de la Baroul de avocati care sa urmareasca pledoariile avocatilor, doi reprezentanti ai DGFAC. Câte un membru de familie ai celor douazeci si patru de acuzati – toti in stare de arest, au fost acceptati in sala, numai in prima zi, si câteva ore a doua zi cât a durat citirea actului de trimitere in judecata, dupa care au fost evacuati din sala. Intrarea in sala de judecata s-a facut pe baza de legitimatii, controlul fiind asigurat de militari.
Inainte de inceperea judecarii, avocatilor apararii, fiecare dintre ei incadrat de catre doi temniceri li s-au acordat câte cinci minute pentru a discuta cu clientii lor. Nici unul din avocatii apararii nu avusesera acces la cele peste douazeci de dosare voluminoase care au devenit publice doar la inceputul procesului si, chiar daca ar fi avut mai inainte timp sa le consulte, nu ar fi inteles practic nimic din acele mii de pagini adunate acolo cu si fara rost, numai cu scopul de a-l impresiona pe cel necunoscator cu acel maldar de „probe” cu dovezile unei vinovatii care avea nevoie de recuzita cantitativului, de hârtogaraia aceea mincinoasa a acuzarilor. In cinci minute era imposibil sa fi inteles ceva, imposibil sa le fi spus cursiv tot ce aveam de spus. Nu s-a facut nici o desoebire intre noi cei cinci care fusesem adusi din arestul Securitatii, H.Schwartz, Nicki Tone, eu, arhitectul Schmiedigen si un maistru de santier Gh.Davidoglu si ceilalti nouasprezece adusi de la inchisoarea Vacaresti. De la inceput ni s-a atras atentia, sub grave amenintari sa nu vorbim intre noi, sa nu gesticulam, sa nu privim spre membrii familiilor noastre, sa nu facem semne si sa nu le dam lor sau sa primim de la ei nici un obiect, doar sa privim inainte, spre completul de judecata,. Cei de la Vacaresti erau deja imbracati in hainele penale, noi cei cinci de la Securitate eram imbracati in hainele noastre, sau luate de la alti detinuti aflati in arest, ca sa aratam bine. Mie mi s-a dat un pardesiu aproape nou al unui coleg de celula si, de asemeni, dupa noua luni si jumatate ni s-au dat sireturile de la pantofi, zilnic, iar seara, când ajungeam la temnita ramâneam fara sireturi din nou. Eram zilnic barbieriti. Am scris in alt capitol cum Scarlatoiu e cerut de urgenta pachete si tigari de la familiile noastre si cum a aprobat, eveniment nemaiintâlnit in arestul Securitatii, ca tot pachetul si toate tigarile sa ni se dea in celule. N-a facut-o din umanism ci doar vazându-ne cum aratam, galbeni la fata pentru ca nu fusesem scosi la aer de peste doua luni jumatate si stia si el ca, având atâtea bunatati, nu ne vom abtine si vom mânca mult, ceea ce ne va da un alt aspect la proces, plus ca aveam inca un aer de oameni liberi dat fiind ca in pauza fumam nestingheriti. Nu am avut drept la martorii apararii, la nici o proba materiala, la nici o expertiza. In cele cinci minute repartizate avocatilor ei nu puteau sa spuna decât daca clientul este sau nu vinovat. Ei nu au avut ce sa spuna, decât sa ceara atenuarea pedepsei sub diferite pretexte. Am avut doi avocati: pe colegul si prietenul meu vechi Costel Motas si pe un domn Mihaila pe care, in 1963, l-am intâlnit ca detinut la Luciu-Georgieni. De asemeni, noi acuzatii, am avut dreptul la ultimul cuvânt câte cinci minute, in care judecatorul A.Dumitriu ne-a atras atentia sa nu facem „polologhie” ci sa spunem doar daca ne consideram vinovati sau nu. Procurorul G.Scarlatoiu a repetat in actul de acuzare toate enormitatile din actul de trimitere in judecata.
Plin de ura, cum statea bine unui devotat fiu al clasei muncitoare – desi tatal sau a fost plutonier la cercul de recrutare Râmnicu-Vâlcea, luase toata viata bacsisuri si ciubucuri, m-a descris ca fiind „un criminal capabil de orice ticalosie”. La sfârsitul pledoariei, sufocat si probabil si constient de murdara sa contributie de-abia a cerut, aproape soptit, pentru noi cei cinci pedeapsa cu moartea.
Judecatorul a indeplinit dorinta sa si a legalizat fara a verifica ceva, munca inventiva a sceleratilor Securitatii.
Sentinta data peste câteva zile a fost: pentru H.Schwartz si Nicki Tone condamnarea la moarte, conform art.209, sectiunea 1 bis si 236 (h), apoi subsemnatul la aceleasi articole am fost condamnat la munca silnica pe viata, arhitectul Schmiedigen si Gheorghe Davidoglu, ambii la munca silnica pe viata.
De mentionat ca Davidoglu a avut si douazeci de ani condamnare pentru subminarea economiei nationale care s-a contopit in condamnarea pe viata pentru delapidare executata la Gherla, când in 1964 a fost gratiat si trimis acasa grav bolnav pe targa.
Noi, cei cinci, am fost considerati nucleul care a organizat toata „dezorganizarea” din aviatia civila. Restul de nouasprezece fosti salariati au fost condamnati intre doi si douazeci de ani pentru neglijenta, delapidare s.a., in total câteva sute de ani condamnare.
Procesul a durat o saptamâna dar in realitate circa patru zile pline caci au fost intreruperi si doar doua jumatati de zile. In ziua plina de judecata, in pauza de prânz si in zilele in care la ora prânzului ne aflam in Tribunal, ni se aducea mâncare special gatita, gustoasa si multa. La incheierea procesului, un avocat adresându-se altuia, dar cu fata spre noi, a afirmat textual: „procesul asta intra in istoria României!”, iar la eliberarea din 1969 din Aiud, cu putin inainte de a parasi curtea, capitanul Lazar, ofiterul C.I. (adica Securitatea din inchisoare) mi-a tinut un logos scurt, in care printre altele mi-a dat sfatul sa nu ma apuc sa rasfoiesc dosarele si sa incep vreo actiune juridica, sa las lucrurile asa cum au fost si praful sa se astearna peste dosare. In cazul ca nu-l ascult, eu voi avea neplaceri si nimeni altul, si risc sa vin inapoi.
Cât am fost in arestul DGM, pe str.Stefan cel Mare, in celularul din curtea interioara i-am avut colegi pe inginerul Macovei, fiul fostului director al CFR si ginerele lui Lascarov-Moldoveanu, acuzat de delapidare cu ocazia unor reparatii la manastirile din Moldova, pe inginerul Cernat, apoi un domn Chintescu, un rabin din Arad, detinator de valori si de aur care apartineau celor emigrati in Israel si care fusese denuntat ca a dat mita militienilor din Arad, un cofetar Tutuianu, detinator de aur, un taran din Vatra Dornei, plutas pe Bistrita si un altul din Apuseni, acuzati ca ar fi sustras si vândut mari cantitati de lemne din paduri, Sisco, un fost mosier basarabean care procurase acte false unor basarabeni ca sa poata obtine pensii ilegal, si Soava, un gestionar de la Aprozar-Bucuresti, acuzat de frauda.
A doua zi dupa proces am fost transferat la lagarul Ghencea de unde peste câteva zile am ajuns la Vacaresti, unde ni s-au comunicat sentintele, pe rând la fiecare si imediat H.Schwartz si N.Tone au fost scosi de celula si transferati la camera zero a condamnatilor la moarte. Acolo, au fost tinuti, dupa informatiile pe care le am, pâna in luna octombrie 1959, când au fost transferati si executati la Valea Piersicilor. Au fost tot timpul tinuti in lanturi la picioare, scosi la doua saptamâni la baie, tot in lanturi si fara drept la asistenta medicala. Ilegalistul, fost ceferist, din Minister care a declansat actiunea contra lui Schwartz a continuat tirul reclamatiilor in speranta de a-l lega pe Sefer, asa ca anchetele au continuat si dupa condamnarea noastra. Schwartz si Tone au fost de multe ori anchetati, fie acolo la Vacaresti, fie luati la Securitate, unde s-a incercat implicarea lui Sefer, Stângaciu si a altora. Nu cunosc rezultatele acelor incercari disperate ale combinatiei dintre ilegalistul din minister si Securitatea Rahovei.
Am refuzat sa semnez cererea de recurs la fel ca toti ceilalti patru. Dupa lungi discutii cu grefierul de la Vacaresti am semnat numai de luare de cunostinta a sentintei. Scarlatoiu a uzat de o tactica in puterea lui si a anuntat familiile noastre sa faca ele recurs la sentinta, ceea ce sotia mea ca si celelalte familii au facut, nestiind de refuzul nostru. Asa cum era de asteptat si cum, de fapt, in acele vremuri era o formalitate, Tribunalul Suprem a respins recursurile si sentintele au ramas definitive in martie 1959. Dupa ce s-a indeplinit si aceasta forma, eu am fost transferat la Caransebes.

La Caransebes si Gherla

Inchisoarea, parter si doua etaje in forma literei L, era tot o mostenire ramasa de la Imperiul austro-ungar. Cladirea era greoaie, trista si veche. La etajul doi, pentru o maxima securitate erau cred sapte celule a câte patru detinuti, toti condamnati la MSV (munca silnica pe viata) dar fara drept de munca. Dupa un an, cineva de la grefa inchisorii a observat greseala in situatia mea, care aveam condamnarea politica pentru subminarea economiei nationale art.209 si ma aflam la o inchisoare de DC (drept comun) si, in trei zile, cu lanturi la picioare, am fost transferat la Gherla. Intreg anul cât am fost in Gherla am locuit in aceeasi celula. Colegii pe care i-am avut acolo au fost: avocatul bucovinean Zapratan, contabil sef la CEC in Focsani, condamnat pentru delapidare, Stoicescu (nu mai retin cum il mai chema), contabil la un Gostat, condamnat si el pentru delapidare, care avea o trista poveste. Fusese ofiter, cazuse prizonier la sovietici, venise din prizonierat, dupa ce a lucrat la o cariera de piatra, spargând bolovani, cât si in alte munci grele si prost platite pâna a gasit un post de contabil la un Gostat din Oltenia. Din acel Gostat ca si din celelalte din tara se infruptau toate marimile zilei din judet, minister si din zona locala: sefii de la partid, secretarii, sefii de militie, procuratura, Securitatea, inspectorii din ministere, toti, aflati in „controale” sau vizite plecau fara sa plateasca incarcati cu pasari, purcei de lapte, carne de vitei sacrificati, plus damigene de vin etc. La un control din minister s-au constatat lipsurile din gestiune si nici un beneficiar ce s-a infruptat din cadouri nu a intervenit si contabilul Stoiculescu a fost gasit vinovat si, cu ajutorul trecutului sau de ofiter si de „dusman al URSS”, a luat singur drumul inchisorii, un acar Paun ca alte mii si mii de acari Paun.
De asemeni Vilau, gestionar la un Aprozar din Bucuresti, un contabil sef din Ploiesti, un doctor, director de spital din Brasov, si doi tigani criminali care fusesera deportati in Transnistria pe vremea guvernarii lui Antonescu. S-au intors in tara odata cu armata sovietica, eliberati de sovietici si imbracati in haine militare sovietice si au savârsit numeroase jafuri si crime. Unul dintre ei a omorât peste doua sute de oameni.
In acei ani era moda delapidarilor dar toate cazurile pe care le-am auzit de la colegii de acolo erau discutabile, caci fusesera stabilite de expertii militiei si concluziile si prejudiciile fixate de militie erau sustinute tot de expertii lor. In cazurile lor, la o verificare obiectiva si serioasa, nu s-ar fi justificat condamnarile date atunci.
In special pentru batrâni, viata in celula era mai grea, mai dureroasa. Aflati acolo, ei povesteau cel mai mult, gândindu-se probabil ca li se apropie sfârsitul, ori presimtind disparitia lor de pe acest pamânt si, ca o descarcare sufleteasca, ca o spovedanie, descriau fapte si evenimente necunoscute si insistau pe cele mai mici amanunte legate de participarea lor la acele evenimente politice, isi descriau viata si momentele cele mai semnificative cu seninatate, spuneau tot ce stiau probabil si cu dorinta ascunsa ca printr-unul dintre supravietuitorii aflati in celula lui se vor afla adevarurile, se va afla despre el, va fi cunoscuta contributia lui si nu vor dispare defel toate acele lucruri necunoscute. Nu cred ca a trecut cineva prin celulele Aiudului sa nu fi auzit nenumaratele istorioare necunoscute, diferite momente din tragediile istoriei contemporane a României, adevaruri traite, nescrise, aflate direct, oral, uneori chiar de la participantii la acele evenimente si, nu de putine ori, transmise altora tot pe cale orala, in fine, multe din acele destainuiri istorice si multe secrete care au riscat sa se piarda acolo, odata cu detinatorul lor.
Inainte de a se cunoaste exact si adevarat evenimentele si istoria României intre cele doua razboaie mondiale si apoi, perioada postbelica de la alegerile din 1946, oamenii privati de libertate, prizonierii gulagului românesc discutau pe larg toate evenimentele precum intrarea tarii in razboiul contra bolsevismului, dictatul de la Viena evocat direct de participantul la tratative care fusese M.Manoilescu, rebeliunea legionara din ianuarie 1941, abdicarea regelui Carol II, actul de la 23 august, cum a fost si ce a urmat. Multe lucruri petrecute in tara dar necunoscute de pe vremea regelui Carol al II-lea erau descrise si povestite de cei ce luasera parte la acele evenimente mai mici sau mai mari. Asa am aflat de exemplu ca Nichifor Crainic a fost acela care l-a sfatuit pe Carol al II-lea sa creeze Straja Tarii spre a-si atrage tineretul si a-l indeparta de miscarea legionara. Sau, am aflat cum Uniunea Sovietica, intre cele doua razboaie, prin 1934-1935 a trimis ca ambasador in România pe Ostrovski, specialistul lor nr.1 in instigari si unul din creierele revolutiei, insotit de o alta agenta importanta, frumoasa si desteapta, care juca rolul de sotie a sa. Imediat dupa venirea lor, au inceput o activitate febrila, concretizata prin vizite si contacte, el la intreprinderi, fabrici si institutii, iar ea, care se declarase medic, la spitale si institutii sociale. Siguranta statului, cunoscând realitatea si pericolul pe care-l reprezinta, a decis impreuna cu Moruzov, seful Sigurantei, sa-i neutralizeze. In acest scop, a plasat un agent al sau, ofiter de aviatie, barbat frumos, atragator si vorbitor de limba rusa, basarabean, intr-o rezerva a unui spital ca bolnav, spitalul cel mai frecventat de doamna doctor, sotia ambasadorului. Doctorii spitalului, la prima vizita a Doamnei Ostrovski, invatati de agentii Sigurantei, au dirijat-o spre rezerva ofiterului de aviatie pe care l-au prezentat ca pe un caz special medical de apendicita cu complicatii. Ea a vizitat rezerva, a fost atrasa de farmecul bolnavului, l-a mai vizitat si intre ei s-a infiripat o legatura de dragoste. Dupa câteva saptamâni, târziu in noapte, la volanul unei masini sport decapotabile, puse la dispozitie de Siguranta se afla fostul bolnav pe umarul caruia era aplecat capul doamnei ambasador, ametita de bauturi fine si de dragoste si iesiti la sosea la o plimbare. Conform intelegerii, soferul a condus neregulamentar intentionat si a aparut de nicaieri un politist de circulatie care a fluierat sa opreasca. Conducatorul masinii a insultat politistul care, in câteva minute, a primit in ajutor câtiva agenti ai Sigurantei deghizati in politisti. Ofiterul de aviatie, pozând intr-un barbat ametit de bautura si in plus arogant, s-a luat la cearta cu politistii insultându-i, vociferând si amenintând, asa cum ii era rolul. Ca urmare au fost condusi la Politie unde, la identificarea contravenientului s-a descoperit identitatea partenerei sale. A doua zi, unele ziare au scris despre incident cu aluzii la doamna din masina fara insa a-i da numele, iar dupa câteva zile Ministerul de Externe a cerut URSS rechemarea ambasadorului a carui sotie a avut o conduita imorala si a fost implicata in atitudini necuviincioase fata de autoritatile politienesti. Cuplul de agenti INO a fost rechemat si ambasadorul a fost trimis in Spania unde a avut succes contribuind la declansarea razboiului civil.
De asemeni, atunci, acolo, in Aiud se cunosteau amanuntele intrevederilor Hitler-Antonescu povestite de cei ce luasera parte la ele, printre care Ovid Vladescu, fost la Propaganda, care il insotise pe maresal si care a povestit cum au decurs discutiile din ianuarie 1941, in urma carora s-a declansat rebeliunea legionara. Se stia acolo, in Aiud, ca inca din 1936, Horia Sima a fost agentul Sigurantei si, mai târziu, prin 1967, tot la Aiud, lucrul acesta mi-a fost confirmat personal de doctorul Vasile Noveanu, fruntas legionar care stia chiar de la Moruzov din 1937. Tot prin astfel de spovedanii, la Gherla, se stia direct de la colonelul Dragomir, fostul sef de stat major al armatei comandate de generalul Avramescu in Cehoslovacia motivele si felul cum a fost ucis generalul de catre sovietici iar familia si câtiva apropiati ai lui au luat calea gulagului sovietic si s-au intors dupa un numar de ani, unii dintre ei direct in inchisorile românesti.
Târziu, dupa 1960, s-au executat multe lucrari de renovare. Dusumelele au fost scoase si inlocuite cu ciment, s-au facut tencuieli si modificari de camere cu darâmari de pereti, au aparut noi pereti s.a. La fel in fabrica, unde cele cinci ateliere, foste de tâmplarie au devenit dormitoare, alte spatii s-au transformat in spalatoare, s-au darâmat unele cladiri in fundul curtii si s-au construit doua hale moderne – una inca dupa 1954. Cu ocazia acestor lucrari de constructii si renovari s-au gasit ascunse si ingropate sub dusumele, in ziduri, foarte multe insemnari pe hârtie, hârtie de saci, pânza, ascunse in diferite perioade, ceea ce ar fi putut sa devina importante contributii la istoria României cât si la dezvaluirea atrocitatilor intâmplate la Aiud. Toate aceste notite, insemnari, acte si obiecte gasite, au fost cu grija colectate si trimise la MAI. (va urma)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatåi „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

(Episod preluat din editia tiparita)

Prizonier in propria tara (55)

Posted by Stefan Strajer On January - 27 - 2010

Prizonier in propria tara (55)

Aurel Sergiu Marinescu

Munca anchetatorilor de la Securitate a fost creativa si rezultatele ei criminale

Ancheta a durat pâna la 20 ianuarie 1959, adica noua luni si jumatate, – mai mult chiar decât cât am fost la acea intreprindere de constructii, unde am lucrat opt luni. Din acele noua luni si jumatate de ancheta circa doua luni am fost depus la Directia Generala a Militiei din strada Stefan cel Mare, unde ancheta a fost efectuata de directia militiei economice condusa de generalul Bogdan iar cel ce a condus efectiv ancheta noastra a fost maiorul Vintila Teodorescu, fost hamal in portul Constanta, impreuna cu echipa sa.
Prezenta noastra acolo, la Directia Militiei, a fost explicata ca necesara datorita unui volum mare de martori care fusesera chemati, pentru confruntari, expertize cât si alte aspecte economice privind: irosirile de materiale, lucrarile de proasta calitate, sabotajele etc.
La Securitatea din Rahova, a regiunii Bucuresti, s-au anchetat subminarea economiei nationale, actiunile dusmanoase, discutiile anticomuniste, elementele de complot, si s-a privit la microscop trecutul nostru si profilul nostru. Munca anchetatorilor de la Securitate a fost creativa, plina de imaginatie si de o fantezie care putea sa urce pe oricine pe esafod sau sa-l duca in fata plutonului de executie. De exemplu un hangar metalic de pe fostul aerodrom militar Buzau, minat de nemti in retragere si bombardat tot de ei, al carui schelet metalic fusese demontat, cu piesele marcate cu diferite culori de vopsele si apoi transportate pe aroportul Baneasa, unde urma sa fie montat din nou, a devenit un element si un argument tragic in dosarele noastre, un adevarat cal trioan care avea sa coste vieti si sa desfigureze destinele noastre. Se astepta fabricarea a doi piloni de sustinere ce urmau a fi inlocuitorii celor vechi, loviti la baza de minele germane. De asemeni piroanele (suruburile mari) fusesera comandate si se astepta venirea lor; caci ele urmau sa fie folosite in locul celor vechi care, din cauza ruginii sau a bombardamentului au putut fi scoase doar cu flacara oxiacetilenica (sudura). „Expertii” fotografi ai Securitatii la cerere, au fotografiat acele bare si piese de fier depozitate, folosind trucaje si pozitii speciale asa incât acele piese aratau in fotografii ca o gramada de fiare aruncate in dezordine. Acele fotografii au constituit probe grele in acuzarea noastra. Ancheta a sustinut ca „hangarul nu a fost demontat cu grija ci darâmat” si ceea ce nu a reusit armata germana in retragere am reusit noi cei ce lucrasem la acea intreprindere de constructii, fiind vinovati de cel mai grav sabotaj. Dupa condamnarea noastra, când piesele inlocuitoare au fost gata, hangarul a fost montat din nou si se afla si azi pe aeroportul Baneasa – e vorba de hangarul nr.3. De asemeni, cu vadita rea intentie si cu o fantezie lugrubra pentru consecintele ei, toate expertizele comandate ca sa sustina acuzarea erau formulate ca niste analize prapastioase cu calcule in care consumul de materiale era extrem de gresit, in special la ciment si nisip.
Prin presiuni psihice si fizice, prin intimidari si groaza traita in celulele aresturilor si in anchete, cu speranta ca la judecata se vor stabili exact faptele, am cedat cu totii si ancheta si procurorul au obtinut recunoasteri, declaratii, expertize, exact ceea ce si-au dorit. Lunile traite sub presiunile hartuitoare de tot felul ne-au obosit. Pagubele fixate de ancheta au fost de circa un milion doua sute de mii lei si este demn de remarcat si retinut ca beneficiarul tuturor lucrarilor DGFAC, pe care Securitatea a informat-o ca a suferit aceasta paguba, nu si-a insusit „constatarile” anchetei si suma pagubita a constituit doar elementul agravant al procesului. Subminarea economiei dimpreuna cu constatarea pagubelor materiale si irosirile de materiale au fost pure inventii; caci daca ar fi existat, DGFAC ar fi trebuit sa se constituie parte civila si sa ceara despagubiri de la noi dar nu a facut-o deoarece nu s-a considerat pagubita caci erau constienti ca nu e vorba decât de imaginatia anchetatorilor si a procurorului militar.
Anchetatorii Securitatii si procurorul au stabilit ca as fi avut intentia sa creez pagube deosebite economiei nationale care sa afecteze regimul comunist si m-au incadrat la art.209, la subminarea economiei nationale, alineatul cu cea mai grea pedeapsa – moartea. In imaginatia lor diabolica si fantezista, paguba de un milion si doua sute de mii de lei pe care au inventat-o, au impartit-o unui numar dintre noi care am fi contribuit la crearea ei; mie mi-au repartizat circa doua sute cincizeci de mii de lei, si m-au incadrat si la art.236, care suna complicitate la delapidare (suma fiind mai mare de o suta de mii de lei) care prevedea o alta condamnare la moarte. Aceasta incorsetare in doua articole care prevedeau pedeapsa maxima la vremea aceea – nu a fost facuta intâmplator; intentia opresorilor a fost clara, caci daca s-ar fi facut reduceri de pedepse, modificari de legi s.a. privind articolul politic 209, ele nu-mi puteau aduce nici o reducere a pedepsei, eu ramând sa execut pedeapsa data, prin aplicarea celuilalt articol 236 de DC, si invers. Aceasta a fost elementul care a creat confuzia care a facut sa ajung la Caransebes, unde, când s-a descoperit la un control greseala am fost expediat imediat cu lanturi la picioare la Gherla.
Este de la sine inteles si faptul ca noi nu aveam nici un sentiment de atasament fata de regimul instaurat. In special câtiva dintre noi, printre care ma numaram si eu, fusesem jefuiti, iar familiile noastre tâlharite si saracite de catre golanii, derbedeii, lichelele devenite membrii de partid aflate in slujba unor razvratiti social, ajunsi la conducerea tarii ca agenti ai unei puteri straine. Visele, planurile de viata ne fusesera sfarâmate. Nici unul dintre noi nu laudam regimul in care traiam si nu aveam nimic in comun cu el; nici nu faceam parte dintre cei aruncati la periferia societatii, si nu meritam sa fim marginalizati, din cauza originii noastre. Patriotismul nostru si idealurile noastre democratice nu aveau nimic comun cu vremurile acelea in care se propovaduiau internationalismul si sovietizarea României. Regimul comunist insemna pentru noi doar opresiune, constrângere, abuzuri, samavolnicii si dictatura bunului plac. Era normal ca sa discutam intre noi impotriva a tot ceea ce vedeam si traiam, comentarii ce reprezentau situatia exact cum era si care exprimau doar punctul nostru de vedere.
In ancheta, vietile noastre au fost privite la microscop si trecutul nostru a fost apreciat prin prisma bolsevica a luptei de clasa si a „cine nu este cu noi este contra noastra”. In 1946, la 17 ani, unchiul meu din Franta, plecat din 1918 ma intreba intr-o scrisoare, ce se intâmpla in România? Eu i-am raspuns, scrisoarea a ajuns la el, era o scrisoare sincera in care ii vorbeam despre salbaticia hoardelor barbare numite „armata rosie” si comportarea acesteia de o violenta si un grotesc fara margini. I-am scris despre nesiguranta, frica si lipsurile ce se intronau in tara. Atunci, in ancheta din 1958, am fost intrebat de continutul scrisorii si pentru ca nu imi reaminteam, mi s-a citit scrisoarea, anchetatorul avea copia ei. Si tot asa… Securitatea stia totul despre mine, unele fapte pe care le uitasem si eu de mult, ca de exemplu ca fusesem membru la YMCA – desfiintata in 1948. Stiau totul despre arestarea si prima mea condamnare din 1951. Concluzia a fost ca „viata mea reprezinta un sir de activitati criminale contra statului” pentru care „imi vor trage la raspundere parintii si profesorii care m-au format asa”. Toate, originea sociala, trecutul, opinia anchetei, prezentau clasicul caz exemplar al dusmanului socialismului „victorios” si tratamentul pe care l-am primit a fost ca atare. Procurorul nostru din ancheta, capitanul Grigore Scarlatoiu, slugarnic, viclean si ambitios, il avea ca model pe celebra fiara Vâsinski si dorinta si visul lui declarat erau de a fi asemeni modelului sau, nu tinea defel sa nu se remarce, dimpotriva: se vroia, era limpede tot un manipulator sadic ca bolsevicul Vâsinski care a dirijat celebrele procese ale anilor 1930-1937 din Uniunea Sovietica.
El a reusit sa-si copieze idolul, recreindu-l bineinteles la scara româneasca si, dupa multe alte „scamatorii judiciare” ca mostra, a reusit performanta de a ajunge general in procuratura militara, fara a depune insa acelasi zel si interes ca in cazul nostru si in procesul celor din CEPEX, in 1990, unde cu adevarat inculpatii erau vinovati de dezastrul tarii. De acum isi ajunsese telul, urcase in vârful ierarhiei, isi atinsese notorietatea si nu putea sa loveasca in oamenii lui.
Spre nenorocul nostru, in vara anului 1958, s-a descoperit ca la uzinele 23 August s-au produs delapidari de peste sapte milioane lei de catre conducerea uzinei in frunte cu directorul general al ei Putinica. Si acest caz era subiectul discutiilor din Bucuresti. Numai ca Putinica, marele comunist facut in inchisoare, era cumnatul lui Chivu Stoica, asa ca cei arestati au fost impartiti in doua grupe: Putinica si câtiva apropiati ai lui, initiatorii si beneficiarii si o a doua grupa din care faceau parte ceilalti executanti ai ordinelor. Ancheta s-a facut numai din cauza ca era vorba de cumnatul lui Chivu Stoica. Putinica avea un trecut revolutionar glorios. In 1944, beat mort, pe timpul camuflajului a confundat sala Dalles, unde era o expozitie despre cultura germana, cu restaurantul Dunarea, fost Gambrinus. Pentru ca la Dalles nu a gasit de baut a injurat cultura germana, a fost arestat si condamnat la câteva luni. In inchisoare l-a cunoscut pe Chivu Stoica si un nou vajinic comunist ilegalist a aparut pe scena politica româneasca. De aceea, din ordin, ancheta l-a incadrat la un articol ce pedepsea neglijenta si, pâna sa ajunga la judecata, a fost gratiat printr-un decret de gratieri dat la 23 August 1958, prin care, indiferent de sumele prejudiciate, neglijenta in serviciu era gratiata. Asa ca a fost expediat din arest in scurt timp ca ambasador al României in Coreea de Nord, unde si-a luat postul imediat in primire, in timp ce executantii cei din grupa a II-a au infundat puscariile. Desigur ca discutiile despre cazul sau si comentariile deloc magulitoare despre elita rosie, s-au intensificat la vremea aceea in Bucuresti.
Nu incape indoiala ca „urechile Securitatii” au interceptat comentariile si ca sa demonstreze ca justitia poporului este dreapta si neinfluentabila, ca isi face datoria fata de oricine, indiferent de pozitia pe care o are, ca sa se arate ca PCR nu face favoruri, toata atentia si greutatea s-au dirijat spre un alt suspus al zilei, directorul general al flotei aeriene civile, inginerul Harry Schwartz, om cu inalte relatii, prietenul lui Sefer, prieten cu celebrul Goebels al Comitetului Central PCR, Leonte Rautu, cu casa tot pe str.Londrei. Dar Schwartz nu era membru PCR si era in plus inconjurat de elemente burgheze dusmanoase regimului. De aceea Schwartz, cu toata pozitia sa, a fost arestat si trebuia sa se stie ca va plati pentru faptele sale iar Putinica a fost lasat liber pentru ca nu a fost vinovat. Acesta a fost mesajul partidului.
Si tot in 1958, s-a mai intâmplat ceva care ne-a agravat noua tuturor celor din „lotul aviatiei civile” situatia. In urma intelegerilor secrete si a vânzarilor de oameni practicate de conducerea comunista a României, s-a permis emigrarea evreilor din România spre Israel. Ei trebuiau sa primeasca formele necesare si sa le depuna la Militia Capitalei, pe Calea Victoriei. Când cozile de sute si mii de oameni se formau cu o zi si o noapte inainte, a devenit jenanta pentru regim dorinta aceasta de exod in masa a atâtor oameni ce paraseau raiul trâmbitat. Atunci, formarea acestor cozi s-a mutat intr-o parte a Cismigiului, ordinea o mentineau militienii care-i dirijau pe solicitanti doar in grupuri de câte cincizeci la Militia Capitalei. Ironic, militienii numeau acesti oameni „patrioti”. Surpriza pentru cei ce se erijau in conducatorii iubiti ai tarii a fost ca printre cei ce depuneau formele de plecare definitiva se aflau directori generali, directori de intreprinderi, avocati si procurori, generali in armata, cât si multi din aparatul de partid, aflati in esalonul superior. Si mai mare a fost insa surpriza când multi dintre acestia ajunsi in Israel, SUA si alte tari, nu numai ca au aratat acolo adevarata situatie din România, adevarata fata a comunismului la care multi dintre ei au contribuit si l-au „construit” dar au dezvaluit si secrete intime de partid, referindu-se la luptele si animozitatile din CC al PCR, ceea ce l-a infuriat mult pe Gheorghiu-Dej in special.
El a convocat o sedinta a organizatiei de partid a municipiului Bucuresti, unde Danalache, secretaul de partid si primar in acelasi timp a afirmat printre altele ca doar: „elementul evreiesc s-a dovedit inca o data a fi instabil”. Acesta a fost semnalul tacit al unui antisemitism oficial. Aparatul de partid si de stat, armata, organizatiile de tot felul, intreprinderile au fost „curatite” in mod elegant sau democratic prin alegeri de toti evreii aflati in functiile de conducere. Mult prea putini au fost aceia care au fost lasati in posturile lor. Totodata a inceput si orientarea nationalista cu nuanta antisemita din PCR. Ori noi cu un inginer evreu in frunte, ce exemplu putea fi mai bun care sa demonstreze ca evreii nu au nimic sfânt fata de România si ca impiedica mersul ei inainte?
De aceea Securitatea, Procurorul, Justitia au procedat ca atare scotând in relief toata ura si dusmania noastra, a tuturor, in frunte cu inginerul Schwartz. (va urma)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatåi „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

Prizonier in propria tara (54)

Posted by Stefan Strajer On January - 18 - 2010

Prizonier in propria tara (54)

Autor: Aurel Sergiu Marinescu

O premiera pe tara: primii patru studenti eliminati din toate facultatile.
Organizarea haosului, haosul organizarii

In 1949 eram student in anul II al facultatilor de Drept si Filosofie din Bucuresti. Ales in comitetul de an de studenti, am intrat in conflict cu studentii comunisti aflati in plina ascensiune politica care vroiau sa domine viata studenteasca, dupa cucerirea puterii politice in tara de PCR. Si a urmat ceea ce atunci parea un lucru normal, un imperativ: eliminarea din facultate a celor ce se opuneau mai mult sau mai putin metodelor de desfiintare ale vietii si libertatilor studentesti si transformarea studentilor intr-o masa de manevra, docila, manipulata fireste in interesele puterii. Primii patru eliminati din toate facultatile din tara jucând o premiera pentru care aveam toate „darurile” (citeste problemele) am fost noi patru care indeplineam toate conditiile din punctul de vedere al bolsevicilor stalinisti de atunci: eram români, toti membri ai tineretului liber bratienist, toti cu origine „nesanatoasa”, toti veniti de la licee de inalt prestigiu si bine pregatiti si, in plus, cunoscuti si apreciati de marea majoritate a colegilor nostri. Cine eram? Dinu Zamfirescu, azi fruntas in PNL-93, Alexandru Missirliu, azi cetatean francez reprezentantul comercial al celei mai mari firme franceze de constructii BOYGUES, de fapt cea mai mare din lume si care a construit hotelul Sofitel, Nicolae Tone (Nick), executat in 1959 la Jilava, si subsemnatul, azi cetatean american. Scânteia Tineretului din 13 mai 1949 nr.33 anunta eliminarea noastra pe pagina 2, in stilul bine cunoscut atunci, sub titlul: „Studentii anului 2 ai Facultatii de Stiinte Juridico-Administrative din Bucuresti au demascat si eliminat din rândurile lor patru ticaloase elemente ale reactiunii”. Corespondentul ziarului, colegul nostru George Lavrov se intrecea in dragalasenii la adresa noastra: „4 reactionari care tulburau prin manifestarile lor diversioniste si huliganice bunul mers al muncii studentilor”, „au incercat sa saboteze”, „actiuni ticaloase ale acestor huligani”, „demascat fraude in frecventa”, „elemente mârsave”, „dusmani de clasa strecurati in rândurile studentilor”, „elemente dusmanoase” etc.
Unul dintre cei mai infocati acuzatori ai nostri de atunci a fost Ovidiu Trasnea, un comunist stalinist, fanatic, care era deja membru PCR si secretar al organizatiei PCR din Facultate. Pe atunci, Ovidiu Trasnea era un comunist furios si inversunat si, prin demascarile sale, un mediocru ca intelect, fanatic insa in ofensiva comunista. El si-a consolidat pozitia de devotat al partidului fiind recompensat pentru zelul actiunilor sale. A ajuns azi profesor doctor docent, pâna in 1989 decembrie in economia socialista si, dupa revolutie, si-a pastrat zelul didactic promovând fara ezitari si mustrari de constiinta – a facut o miscare de 180 grade – economia pietei libere. Dar jocul sau si a altora ca el: Avram Leibu (L.Avram), Frühman Zanel (Z.Florea), Ida Goldenberg (Gorun), Titi (Ernest) Morgenstern, Foscol, Octav Ionita si altii ne-a schimbat iremediabil cursul vietilor noastre.
Asa se face, ca rezultat al demascarii si eliminarii mele din viata studenteasca ca am schimbat numeroase servicii minore, ca am fost de doua ori inchis politic, fiind eliminat si de la Facultatea de Istorie dupa doua luni, in anul scolar 1949-1950, când mi s-a refuzat continuarea studiilor, in 1956, când a existat putina destindere, si asa am ajuns ca salariat pontator in cadrul intreprinderii de constructii al aviatiei civile pe aeroportul Baneasa, la care intreprindere prietenul meu, regretatul Nicki Tone era normator sef si care de fapt m-a angajat acolo, in iunie, 1957. Astfel din operator chimist la ICECHIM – Catelu (fosta pulberarie a armatei) am ajuns, fara voia mea, intr-o cloaca in care se intretaiau fel de fel de jocuri politice in urma carora aveam sa cad victima lor. Lucrurile pe care le voi povesti acum, atunci, in 1957, nici macar nu le intuiam.
Exista cu câtiva ani inainte de 1957 un Minister al Transporturilor si Telecomunicatiilor, unde ca in toate celelalte ministere si institutii, totul mergea pe dos. Intr-o noapte, târziu, Gh.Gheorghiu-Dej, marele stapân al tarii, a convocat la sediul CC al PCR trei tovarasi, niste ilustri necunoscuti, insipizi si mediocri care tremurând au intrat in uriasa camera de lucru a ilustrului fost electrician, fost agent sovietic INO cu numele Ivanov, fara ca sa banuiasca surpriza: „Bine ati venit, tovarasi ministri”, li s-a adresat Dej, in timp ce trio-ul inspaimântat inca nu-si revenise din frica si emotii, iar unul din ei, Schäffer (sau Sefer) chiar a intors capul, uitându-se in urma sa vada despre ce ministri era vorba.
Gheorghiu-Dej a observat spaima si nelinistea ce staruia inca pe fata lor si li s-a adresat: „da, tovarasi, Dumneavoastra sunteti ministrii la care m-am adresat caci Partidul are incredere in Dumneavoastra si va da noi sarcini…”. Asa ca incepând de a doua zi s-a reorganizat ministerul si cele trei directii au devenit ministere independente: Ministerul Postelor si Telecomunicatiilor avându-l ca ministru pe Simulescu, la origine factor postal dar in ultimii ani cu importante functii in fostul minister unde fusese director general, al doilea venit era Ministrul Cailor Ferate, si acesta un fost lucrator CFR in trecut si fost director general al directiei si Sefer, un mediocru inginer proiectant, in cadrul fostului minister dar care, intâmplator, era casatorit cu o verisoara mai indepartata a lui Dej. Primii doi s-au grabit sa multumeasca Partidului si tovarasului Secretar General pentru increderea acordata si, in continuare, in aceeasi „limba de lemn” pe care o cunosteau la perfectie au recitat angajamentele. Sefer, si el membru de partid, a multumit si a refuzat postul considerându-se prea mic pentru o asa de mare responsabilitate. Dej l-a incurajat, i-a aratat incredere, a dat mâna cu toti trei si a incheiat cu: „duceti-va acolo si faceti ordine! Spor la munca” si, la indoiala lui Sefer, ca nu va putea fi autoritar cu colegii cu care a muncit impreuna multi ani, Dej i-a replicat: „Sunt sigur tovarase Sefer ca vei sti sa fii autoritar si sa faci treaba buna!” Toti au parasit biroul lui Dej, acum erau ministri, Sefer fiind ministrul transporturilor rutiere, navale si aeriene.

Cabala ce va provoca tragedia: invidie, delatiune, regia distrugerii

Din acel moment, un fost mecanic de locomotiva, ilegalist, ajuns in mari functii, in fostul minister, sef al controlului ministerului, a devenit cel mai inversunat dusman al lui Sefer care nici nu-i trecea prin cap ca acel sef al controlului, ilegalist avea o singura dorinta in viata, sa devina ministru si ca cel mai perfect post era acela pe care Sefer i-l „uzurpase” fara sa stie. Pentru el, ceilalti doi, vechi comunisti, factorul postal si muncitorul ceferist erau clasa muncitoare ca si el, in timp ce Sefer era inginer de-adevarat – nu pe „puncte”, deci intelectual. Din acel moment si-a constituit o haita de ilegalisti ceferisti solidari cu ei, ajunsi in pozitii sus-puse cu singurul scop sa-l „demoleze” pe Sefer. Ideea unei restructurari pe care o avusese Dej ca toate organizarile si reorganizarile acelor ani nu a dat rezultatele asteptate si atunci acelasi partid, aceiasi conducatori intelepti in 1957, au comasat din nou cele trei ministere intr-unul singur, fostii ministri au devenit directori generali ai noilor (sub)ministere, numai ca ministru a fost numit agentul sovietic Emil Bodnaras, cunoscut pentru duritatea sa. Acest minister supranumit „a doua armata a tarii” trebuia condus de un om de incredere atât al PCR cât si al Moscovei.
Ura concurentului lui Sefer a continuat insa, cu aceeasi intesitate. Pentru o mai precisa organizare, Sefer a facut trei directii peste care el era Director General: a transporturilor rutiere, a transporturilor naval-fluviale si maritime si DGFAC (Directia generala a flotei aeriene civile) cu sediul pe aeroportul Baneasa. Aviata civila româneasca era in acele timpuri total neglijata, chiar abandonata. Daca pentru aviatia militara se creasera cel putin aeroporturi moderne cu piste betonate, aviatia civila avea doar la Baneasa o pista de aterizare nu mai lunga de 1 km, si in plus total necorespunzatoare pentru marile aeronave. Celelalte aeroporturi erau câmpuri, fara piste, fara sistem ajutator necesar zborului de noapte, fara aerogari. Cineva din „conducerea superioara” a sesizat ca nu exista nici corelatie intre zborurile externe ale avioanelor românesti, care ajungeau la Praga, singurul si cel mai de vest aeroport pentru care aveau accesul aprobat de CC si cei ce trebuiau sa-si continue calatoria spre vestul Europei. Era vorba, fireste, numai de oficiali aflati in misiune. Acestia realizau ca au ajuns cu putin dupa plecarea avionului dorit si rezultatul era ca trebuiau sa astepte in Praga multe ore sau chiar una-doua zile pâna puteau sa-si continue drumul. Fata de toate aceste dezorganizari cineva acolo sus a decretat: Bucurestiul sa devina aeroportul cel mai avansat in rasarit pentru companiile aeriene vestice. Deci constructii, piste, modernizari.
Astfel Sabena si-a inceput zborurile atunci Bruxelles-Bucuresti. Dar nu exista nici un nucleu de constructori in aviatia civila. In cadrul DGFAC exista un birou caldut cu circa cinci functionari ce constituiau o intreprindere bugetara care facea devize, urmând ca un constructor sa realizeze lucrarea, or experienta de pâna atunci nu depasise câteva mici lucrari de reparatii-intretinere. Si atunci Sefer, bine intentionat, l-a adus in directia aviatiei civile pe inginerul Harry Schwartz, fostul sau coleg de liceu din Galati si prieten, fost director tehnic la ICSIM, mare intreprindere de constructii si instalatii metalurgice si inginer cu mare experienta in domeniu. S-a creat DGFAC cu trei directori generali dar fiecare gira si intreprinderea pe care o tutela. Unul din directorii generali era Stângaciu, basarabean, fost coleg de banca in liceu cu Bodnaras, fost comandor de aviatie la hidroaviaone care, in acelasi timp, era si comandantul aeroportului Baneasa. Aviatia fiind civila era condusa de civili. Harry Schwartz era directorul tehnic la DGFAC si, in acelasi timp, directorul proaspat infiintatei ICIAP – Intreprinderea de constructii si instalatii aeroportuare, si al treilea director al DGFAC, Stanescu – nu-mi amintesc ce alta responsabilitate avea. Deci lui Harry Schwartz i-a revenit misiunea sa infiinteze o intreprindere de constructii care sa lucreze numai pentru aviatia civila, in toata tara si care avea ca obiectiv imediat extinderea pistei de la Baneasa cu 1,2 km urmând ca la celalalt capat sa se creeze un lac artificial. Printre obiectivele prioritare se afla si demolarea unui hangar de pe aeroportul militar Buzau si montarea acestuia la Baneasa, si era o urgenta sa se faca o serie de imbunatatiri prin nivelarea si astuparea gropilor de pe asa-zisa pista de la Someseni-Cluj. Schwartz a realizat imediat ca nu putea infiinta o intreprindere de constructii cu contabilitate normata si constructori de specialitate cu angajatii ce existau in DGFAC dar nu cunosteau viata de santier, contabilitatea normata, etc. si atunci a decis sa angajeze salariati noi. Astfel i-a propus si i-a adus de la ICSIM pe Nicki Tone care era acolo seful organizarii muncii, ocupându-se si de normare, mai ales ca lucrase cu el multi ani si ii cunostea capacitatea de munca si posibilitatile profesionale si pe Dan Paraschivescu, fost ofiter de aviatie deblocat, venit tot de la ICSIM, unde era normator si unde lucrase cu amândoi.
Tot atunci au fost angajati oameni cu experienta in constructii, precum seful Serviciului aprovizionarii, contabilul-sef, responsabil cu Protectia Muncii si in acele zile de iunie 1957 l-am intâlnit intâmplator pe prietenul si fostul meu coleg de la Drept, Nicki Tone, care stia ca lucrasem si prin construyctii si mi-a promis un post sigur in noua institutie.
Am acceptat fiind aproape de casa dar si pentru ca mi se oferea garantia stabilitatii postului care pentru inceput era acela de pontator.
Dar prin noile angajari, salariatii cei vechi si-au vazut in pericol existenta lor bugetara, fiindca si-au dat seama ca ocupa locuri fara raspunderi si mai ales bine platite. De la venirea lui Schwartz si infiintarea noii intreprinderi, in care i-a inglobat si pe salariatii bugetari a inceput si acolo, la Baneasa, ura vechilor angajati impotriva lui Schwartz. In noii angajati ei vedeau un pericol de a fi comprimati, pe motiv ca ar fi necorespunzatori, si simteau ca existenta lor acolo, in cuibuletul cald de ani de zile putea sa fie acum intrerupta, de unde si starea de anxiozitate si isterie si valul de animozitati, clevetiri, reclamatii false, anonime. O atmosfera negativa s-a creat in jurul veneticului, inginerul Harry Schwartz, de genul „face afaceri”, „oamenii lui Schwartz” si orice nou venit pentru angajare era taxat: „se perinda pe culoare tot felul de afaceristi”. Toate aceste clevetiri, anonime, bârfe au fost dirijate catre grupul ceferistilor ajungând la nemultumitul sef al controlului ministerului care a fost fericit ca-l va lovi pe Sefer prin colegul si prietenul sau H.Schwartz. Sefa acestor reclamatii, cea care crea indârjita atmosfera nefavorabila, ocupându-se de bârfe si zvonuri infame, a fost o contabila, salariata mai veche, incapabila dar care fusese pastrata pe post fiind vaduva unui pilot valoros, mort in accident de avion. Numele ei era Marcela Zeamalunga.
Confruntarile si reclamatiile au ajuns din grupa controlului ministerului cât si a lui Sefer, la ministrul Bodnaras care a dispus ca echipa de control a ministerului sa clarifice situatia, sa faca grabnic lumina.
Dupa o lunga si minutioasa verificare, echipa ministerului l-a reclamat pe Schwartz lui Bodnaras ca este iubit de salariatii care obstructioneaza controlul sabotându-l, nu sunt cooperativi si ascund documente iar, la propunerea sefului de control, pentru un timp limitata de zece zile, au fost suspendati cu plata salariului un numar dintre cei mai noi salariati printre care si subsemnatul reclamati de nemultumitii din interior ca fiind „oamenii lui Schwartz adusi de el”, ca „banda lui Schwartz” care impiedica luminarea adevarului.
La finalizarea raportului nu s-au gasit decât mici greseli administrative spre supararea celor doua bande ostile lui Schwartz si Sefer. Dosarul a fost inaintat lui Bodnaras, la sfârsitul lunii martie 1958. Dupa ce l-a studiat a pus urmatoarea rezolutie: „greseli admnistrative, cei ce se fac vinovati de acele greseli vor fi retrogradati cu o clasa si raspânditi in cadrul altor intreprinderi ale Ministerului ca sa se termine o data cu atmosfera negativa care exista in DGFAC”. Un inginer a fost mutat la Giurgiu, pe nume Spitzer, un altul la Târgoviste si erau in curs si alte transferuri. Tot Bodnaras cu mâna lui a notat pe raport – „Ramâne in minister”.
Dar la 1 aprilie 1958, Bodnaras impreuna cu Chivu Stoica au plecat in delegatie guvernamentala pentru o vizita mai lunga in tarile din Sud-Estul Asiei, Vietnam, Cambogia, Thailanda, Coreea de Nord. Imediat ce avionul a decolat si s-a ridicat in aer, raportul comisiei de ancheta aflat in minister a luat rapid drumul Directiei Generale a Militiei din Str.Stefan cel Mare si al Securitatii regiunii Bucuresti si imediat s-a operat arestarea noastra, in noaptea spre dimineata zilei de 3 aprilie 1958. Când Bodnaras s-a intors in tara, a fost informat ca s-a descoperit cea mai periculoasa banda care a adus grave prejudicii economiei nationale. Ca urmare, Bodnaras a dispus sa se faca un proces exemplu pe minister, a dictat cele mai grave incadrari si, in acest scop, a fost numit un supraveghetor, un dirijor al anchetelor efectuate de cele doua institutii in persoana capitanului procuror militar revizor Scarlatoiu Grigore. Am fost acuzati de subminarea economiei nationale (sabotaj), pentru irosiri de materiale, pentru lucrari de proasta calitate si pagube materiale, pentru actiuni dusmanoase, delapidari si tot ce putea fi considerat mai grav in acele timpuri. Anchetatorii au adunat acte si hârtii nesemnificative in peste douazeci de volume, in schimb orice act favorabil unuia dintre noi sau care era in apararea noastra era ignorat. Când am cerut procurorului sa tina cont de un act pe care sa-l puna la dosar el mi-a raspuns: „eu sunt platit sa te acuz, apararea sa se ocupe de el”.
Martorii apararii, multi dintre ei, au fost arestati de Securitate, si arestul a durat ore sau zile, au fost terorizati, amenintati si, in final, „lamuriti” pe diferite cai sa devina martori ai acuzarii. A contribuit foarte mult originea noastra sociala cât si trecutul politic al celor mai multi dintre noi: H.Schwartz era fiu de comerciant din Galati, neinscris in PCR, Nicki Tone fiu de om de afaceri, având o familie influenta de oameni bogati din Giulesti si un tata liberal, arestat si condamnat pentru posesiune de monede de aur. Nicki fusese la tineretul-liberal bratienist. Eu eram fiu de comerciant din Zimnicea, si impreuna cu Nicki Tone fusesem eliminati in 1949 din toate facultatile din tara, in plus executasem o condamnare de doi ani la Aiud pentru manifestari reactionare in armata, insulte aduse armatei. Arhitectul Ursescu, cunoscut in cercurile bucurestene, mai fusese inchis politic; arhitectul Schmiedigen, fostul proprietar al fabricii de prelucrarea marmurei din Bucurestii-Noi, nationalizata, avea frati in SUA si era nepot al mitropolitului Ghenadie Petrescu. Dan Paraschivescu era fiu de general si nepot de mosieri din Botosani, si ca tânar ofiter in aviatie fusese deblocat, iar ca pilot la aviatia civila LARES fusese dat afara repede pe consideratiunea luptei de clasa. Nici ceilalti nu aveau dosare mai „curate”. (va urma)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatåi „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

Prizonier in propria tara (40)

Posted by Stefan Strajer On August - 1 - 2009

46

Prizonier in propria tara (40)

Autor: (+) Aurel Sergiu Marinescu

 aurel20sergiu20marinescu

La Tribunalul din Timisoara, in 1951
 
In aceasta Românie necunoscuta – despre care nu stiam decât ca exista, am intrat si eu, arestat la 10 septembrie 1951. Am descris momentul arestarii in alt capitol. Am fost „depus” in biroul procurorului militar de serviciu. Dupa unele formalitati de identificare s-a dat un telefon si dupa circa 10 minute a aparut in birou un gardian, un sergent major de la inchisoarea militara, o cladire lipita de Tribunalul Militar Timisoara cu care comunica printr-un coridor scurt pe care l-am strabatut in câteva minute.
Cladirea Tribunalului, se afla nu departe de cartierul Mehala, in nordul orasului. Era un corp de cladire comun cu penitenciarul, o constructie veche, greoaie, masiva. Dupa unii detinuti, cladirea era inca o mostenire de acest fel de la Imperiul Austro-ungar, mai precis din timpul domniei imparatesei Maria-Tereza. Era in forma de patrulater având numai pe trei laturi cladiri, caci a patra latura era un zid inalt de cinci metri prevazut deasupra cu mai multe rânduri de sârma ghimpata si care se situa pe latura de nord, aproape de linia ferata ce ducea in gara Timisoara. In mijloc exista o curte larga interioara. Parterul apartinea birourilor inchisorii, avea magazii, servicii, bucatarie. Etajul I era destinat pentru DC si o sectie mica de impletit cosuri si sectia sabotorilor. Etajul 2 era in intregime inchisoare de tranzit, nefiind destinat executiei pedepsei pentru detinutii politici.
Când am ajuns la al II-lea etaj, la capatul lui se afla o masa si un scaun care apartineau sefului de sectie. Gardianul s-a oprit si a dat ordin sa ma dezbrac, dupa care a controlat cu amanuntime fiecare buzunar, fiecare piesa de imbracaminte, fiecare tiv. Eram imbracat in haine militare de vara, din doc, ciorapi, chiloti, cizme si boneta. Bineinteles ca nu s-a gasit nimic conspirativ. Aveam câteva tigari, un chibrit, batista, un ac cu ata de cusut si câtiva lei. Nu aveam ceas si nimic de valoare. Gardianul mi-a luat insigna de la boneta care era o stea cu 5 colturi având pe ea marcat RPR. Mi-a mai confiscat de asemenea centura militara care era gravata si ea, pe catarama, cu stema RPR. A taiat epoletii care aveau tresa de fruntas, mi-a confiscat cei câtiva lei, dupa care, imbracat fiind, m-a condus in dreptul usii unei celule, deasupra careia era numarul 8.
Sectia, dupa cum am aflat ulterior, se numea „trecatori”, ca de altfel tot coridorul cu acele camere ce alcatuia de asemeni, sectia „trecatori”. Aceasta insemna ca locatarii se aflau in stadiul intermediar având dosarele incheiate de anchetatori si asteptau judecata Tribunalului sau recursul dupa care, si aceste forme fiind indeplinite, erau mutati pe un alt coridor, in alte celule numite „tranzit”, unde asteptau transportul la una din inchisorile de executie sau in vreun lagar de munca dupa cum hotara Directia Penitenciarelor, lagarelor si coloniilor de munca. La Timisoara, in acel timp, nimeni nu executa condamnarea, toti erau in tranzit. 
Prima camera din inchidoare ca si prima iubire nu poate fi uitata niciodata.
In cei treisprezece ani si jumatate de inchisoare politica ce se compun din doua condamnari in doua perioade distincte, am trecut prin zeci de celule mici si mari de tot felul, dar prim acelula, numarul ei mi-a ramas adânc intiparit in minte cu toate detaliiile legate de incaperea unde mi-am petrecut prima perioada de detentie politica. Coridorul lung, avea usi masive, fiecare celula avea câte una. Celula numarul 8 trecatori, care cred ca avea aceeasi capacitate ca si celelalte, era pentru douazeci de persoane, numai ca in septembrie 1951 gazduia 45 de oameni. Pardoseala era veche din scânduri; pe latura spre rasarit erau doua ferestre care, atunci, nu aveau decât gratii grele si groase, drugi de fier, inca nu se instalasera obloane. In celula, nici un mobilier, doar de jur imprejurul ei pe jos se aflau rogojini. Pe latura dinspre apus, pusesera usa greoaie care era prevazuta in partea de sus cu un vizor – adica avea un mic ochean in usa, acoperit pe dinafara cu un capacel de tabla prin care gardianul putea spiona celula, practica impusa odata cu reformele sovietice introduse in inchisori. Sub vizor se afla vizeta, o mica usa dreptunghiulara de circa 25 cm lungime pe circa 15 cm latime care se inchidea din afara cu un zavor. Pe partea din interiorul camerei, sub aceasta usa se afla o polita de sustinre pe care se punea obiectul introdus in celula; gamelele cu mâncare sau goale, medicamentele, obiectele de imbracaminte. Spre a nu deschide usa mare si greoaie care era permanent inchisa cu doua zavoare si cu lacat, temnicerul ne aducea la curent o serie de comunicari doar deschizând usa vizetei. In celule, in functie de marimea si de numarul „locatarilor” exista tineta (hârdau, chibla) cu apa potabila – un fel de putinica cu capac detasabil care poate fi de diferite dimensiuni, mai mica sau mai mare. In coltul opus era asezata o alta tineta pentru necesitati fiziologice care putea fi si ea de diferite dimensiuni, pâna la cele doua tinete imense ce se gaseau la Jilava reduit si care se numeau „tunuri”.

„Arhitectura” gulagului românesc

In inchisori, spatiul de locuit al detinutilor a avut diferite denumiri alese in general dupa modul de viata din ele; celula, celula de ancheta, celula de tranzit, de trecatori, de disponibili, de pedeapsa, „neagra”, celula „o” (zero), carcera, etc. Numele lor spune totul despre statutul detinutilor care le ocupau. Cel mai mic spatiu de locuit, celula, era o camera mica, in jurul a trei metri lungime pe doi metri latime, având o fereastra si o podea care putea fi din scândura, ciment sau cu mozaic.
Din câte stiu, exceptie faceau doua celule din Zarca Gherlei, o fosta fortareata unde a fost inchis Vlad Tepes, in secolul XVI-lea, intre cele doua domnii ale sale. Aceasta fortareata a devenit anexa inchisorii construite de imparateasa Maria-Tereza, o inchisoare aflata in imediata vecinatate a fortaretei. Acele doua celule din Zarca Gherlei nu aveau podele ci doar un grilaj de metal sub care circula un izvor de apa subterana. Celelalte celule din Zarca Gherlei erau mici, cu ziduri despartitoare groase, cu scari in spirala de piatra, tocite de mersul detinutilor. Totul a pastrat specificul fortului medieval. Cei veniti cu pedepse grele sau condamnati pentru diferite pretexte erau inchisi pe un timp limitat intre zidurile lor. Legenda spune ca celebrul haiduc-tâlhar Rósza Sándor batrân, a refuzat sa paraseasca temnita, rugându-l pe director sa-l lase sa moara in inchisoare, dorinta ce i-a fost acceptata.
Din punct de vedere al capacitatii de primire a celulelor din inchisori, nu exista o regula. Numarul celor ce locuiau in celule varia, modificându-se de la o epoca la alta, in diferite perioade ale inghetului si dezghetului comunist, si depindea si de felul cum erau mobilate. Ele puteau avea doar rogojini pe podea sau saltele reformate de la armata cu sau fara rogojini sub ele. Puteau sa fie paturi militare de fier suprapuse sau nu, pe doua sau trei rânduri, paturi (priciuiri) de lemn gen Jilava 1951 de la un capat la altul al celulei mari, pe ambele lungimi si suprapuse pe doua sau trei rânduri. Si cu oricare din acest mobilier tot nu se putea determina exact câti oameni locuiesc intr-una din aceste celule. In perioade mai calme, au fost ocupate la capacitatea normala sau aproape normala. In perioadele de mare activitate ale Securitatii, numarul ocupantilor se dubla cel putin, dar, in foarte multe cazuri s-a triplat mergându-se pâna la inghesuirea unui numar de sase ori si chiar mai mult de persoane intr-un spatiu ce devenise de mult irespirabil. Astfel o celula mica de trei pe doi metri având in mod normal doua rânduri de paturi suprapuse pentru patru detinuti, in momentul când dorm câte doi in pat deodata se ajunge la opt locatari iar, la Aiud, s-a ajuns in unele perioade, la performanta ca sa locuiasca saisprezece detinuti intr-o astfel de celula, iar la Jilava in reduit, intr-o celula de circa doisprezece metri lungime pe sase metri latime, cu priciuiri in jurul peretilor, si la o capacitate normala de cincizeci-saizeci de detinuti, au fost gazduiti uneori si trei sute de oameni.
In celulele din arestul Securitatii – celule unde victimele locuiesc in timpul anchetei, ma refer la cladirile cele mai noi, fostul MAI din Piata Palatului, un pat sau doua paturi sunt rabatabile in asa fel incât comandate de afara electric sau manual se „lipesc” de perete, stând vertical in cursul zilei si numai noaptea revin in pozitia normala, orizontala spre a fi folosite. De asemeni in unele celule din aresturile fostei cladiri a MAI, vis-a-vis de Palatul Regal, au existat celule care aveau doar un pat facut din beton si un cub de asemeni din beton folosit ca scaun/masa. Toate usile celulelor si camerelor din inchisorile românesti erau din lemn masiv sau lemn imbracat in tabla sau din fier si se inchideau cu un lacat si doua zavoare sau chiar trei zavoare in partea de sus, de jos si mijloc. Toate aveau precum aceea din camera 8 de la inchisoarea Timisoara, vizor si vizeta cu polita interioara. Mobilierul era acelasi; o tineta cu apa de baut sau doua, de dimensiuni diferite, in functie de efectivul celulei. In general aceste tinete au satisfacut necesitatile fiziologice ale locatarilor. Apoi in celulele mai mari exista o masa si o banca sau doua, folosite in cursul zilei iar când era mare aglomeratie numai la servitul meselor.
Daca dimensiunile celulelor erau atât de diferite de la o inchisoare la alta si chiar in cadrul aceleiasi inchisori, daca „mobilierul” era invariabil acelasi, despre regimul impus fiecarui gen de celula si mai ales in diferite perioade ale detentiei se poate spune ca diferea cel mai mult.
In celulele aflate in aresturile Securitatii – celulele de ancheta, repartitia arestatilor era facuta cu o grija deosebita de catre serviciul de anchete. Nu erau repartizati in aceeasi celula doi arestati implicati in acelasi caz (lot, organizatie). De asemeni nu erau repartizati doi oameni implicati in acelasi gen de infractiune. Este de la sine inteles de ce; fiind in acelasi caz (lot, organizatie) se puteau aranja declaratii identice, similare, ceea ce ar fi putut ingreuna munca anchetatorilor. Fiind doi implicati in cazuri identice, puteau sa invete unul din experienta anchetei celuilalt.
Celulele din arestul Securitatii apartineau direct de anchetatori care le dirjau viata, fiecare anchetator fiind cel ce decidea soarta victimei sale. Anchetatorii erau tot timpul informati cu tot ce se intâmpla in celule, stiau toate discutiile dinauntru interpretate de gardieni.

Atitudinea fata de victima, inainte si dupa condamnare

Si in aresturile Securitatii au alternat diferite stiluri de comportare a temnicerilor, diferite regimuri aplicate in diferite perioade. In general insa, grija fata de arestati pâna la condamnare, a fost mai mare, existând o hrana mai buna, si o asistenta medicala destul de prompta, deoarece pe intreaga durata a anchetei, securistii erau interesati sa „stoarca” toate informatiile si declaratiile pe care le doreau si, ca atare, victima sa fie sanatoasa. Dupa finalizarea anchetei si condamnare, victima nu mai prezenta acelasi interes, si disparea grija pentru existenta sa, iar conditiile de viata puteau sa devina dramatice, de exterminare.
Tot ce evoc acum se refera la perioada 1958-1959, la arestul Securitatii regiunii Bucuresti, din calea Rahovei 37-39. Asta nu inseamna deloc ca a fost intotdeauna la fel ca in cele opt luni cât am „locuit” acolo sau ca in toate aresturile Securitatii era la fel.
Aflat intr-o astfel de celula puteai bate in usa sau suna la soneria instalata in celula, numai in cazul când victima solicita sa mearga la anchetator cu intentia de a mai declara ceva, in mod voluntar. Numai in astfel de celule, când arestatul batea la usa, gardianul nu ii raspundea nervos cu voce de tunet: „ce vrei, banditule?” ori „nu mai bate, banditule, iti arat eu tie”. Din contra paznicul se bucura de cooperare si comunica imediat „organului de ancheta”. Sper deosebire de celula de detentie din inchisorile de executie, unde medicamentele prescrise ti se inmânau direct, toate, si le puteai lua cu tine, in celula de ancheta, gardianul iti aducea medicamentul prescris zilnic, si erai obligat sa-l inghiti in prezenta sa. Explicatia tinea tot de grija „organului de ancheta” pentru victima sa pe toata durata investigatiei pâna la condamnare. In acest fel era impiedicat stocul de medicamente in vederea unei posibile tentative de sinucidere. Una era sa mori in ancheta din vointa ta, sfidând organul de ancheta penala si alta, sa mori torturat, schingiuit, din vointa lor. Securitatea, in prima varianta, nu suporta o ancheta suspendata. Pentru ea era un afront ca victima sa se sinucida. Aproape zilnic, când lumea era scoasa dimineata „la program”, un temnicer perchizitiona celula goala in cautarea unor medicamente stocate, obiecte de scris sau de taiat (lame in special).
Din  aceleasi motive, legate de grija pentru a tine in viata victimele pâna la condamnare, si somnul celui aflat in ancheta era supravegheat cu mare grija; el trebuia sa doarma cu fata in sus si mâinile scoase afara din patura spre a fi impiedicata tentativa de sinucidere prin taierea venelor.
In arestul mai sus pomenit, am fost sculat de gardieni, noaptea târziu, de câteva ori, deoarece dormeam pe patul suprapus si patura mea, atârnând in jos, acoperea vizibilitatea celui care dormea in patul de jos, iar gardianul nu-l mai putea vedea prin vizor. Gardianul a intrat in incaparere, cu riscul de a-i deranja pe toti cei aflati in celula, si m-a sculat obligându-ma sa-mi trag plapuma.
In celule de ancheta, sub nici un motiv, la iesirea din incapere, indiferent ca mergeai la ancheta, la program, la doctor, la „aer” purtai absolut intotdeauna celebrii ochelari negri, speciali, care seamana cu aceia de sudor si care iti impiedica vederea complet. Fabricati dupa model sovietic, ochelarii erau din alama sau aluminiu si se prindeau strâns cu elastic in jurul capului. Pentru un neavizat erau ochelari de sudura. Rostul acestor ochelari care aveau doar lentile de forma aplicate deasupra metalului era sa nu-i vezi pe gardieni sau pe ceilalti arestati, sa nu fi recunoscut de alti arestati si, in plus, conta si efectul psihologic al depersonalizarii. In arestul Securitatii era o linste de moarte, inspaimântatoare, gardienii purtau ghete de pâsla, incât nu li se auzeau pasii. Vorbeau, când se intâlneau in soapte, cu noi arestatii vorbeau de asemeni in soapte iar arestatii intre ei vorbeau in celule cu voce scazuta. Pe coridoare nu se vorbea. Singurul zgomot era cel al zavoarelor trase când se deschideau si se inchideau.
O singura data am auzit plânsete si tipete de femeie, agitatie pe coridoare, usi deschise si inchise. Cineva dintr-o celula a vorbit tare spunând ca e doamna Mihalache adusa din domiciliu obligatoriu din Baragan, in toamna anului 1958. (va urma)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatåi „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

Prizonier in propria tara (39)

Posted by admin On June - 18 - 2009

autor Aurel Sergiu Marinescu

 

asm

Pentru ca istoria sa nu se mai repete

Nu trebuie ca uitarea sa se astearna peste anumite situatii si intâmplari dureroase care au fost posibile datorita sadismului si a urii unora cât si  a nepasarii multimilor. Raul nu ar trebui sa se repete.
La ora actuala, poporul român se afla intr-un mare pericol caci prin manipulare, dezinformare si alte „ingrediente” ale agresiunii psihologice asupra maselor se urmareste de fapt desfiintarea dorintei de a sti, anihilarea impulsului de a cunoaste, pregatind pentru urmatoarea etapa uitarea, indiferenta sau neincrederea.
Ca sa nu se repete greselile trecutului nu putem sa nu pastram amintirea permanenta a celor intâmplate, fara ca lucrul acesta sa insemne in nici un fel ruperea de prezent si trairea doar in trecut.
Sa luam exemplul evreilor care, si dupa peste cincizeci de ani de la sfârsitul razboiului, tin permanent in atentia poporului lor cât si a popoarelor lumii suferintele si pierderile suferite in cel de-al doilea razboi mondial sub Germania nazista, denumite intr-un cuvânt „holocaust”.
Ei o fac nu pentru a schimba trecutul. Dar doresc sa inalte un zid prin memorie care sa nu mai permita din nou asemnea crime si barbarii impotriva nici unui popor si principiul lor este NEVER AGAIN.
Exista in România de azi forte interesate sa nu se popularizeze informatiile si ideile privitoare la atrocitatile comunismului sau sa se spuna ca nu este adevarat, ca ceea ce s-a petrecut nu a fost chiar asa de tragic sau ca n-ar trebui sa se dea importanta acelor ani de teroare deoarece trecutul nu poate fi schimbat iar preocuparea de a-l analiza si chiar de a-l cunoaste sub toate aspectele si in amanuntime este fara sens insemnând doar „pierdere de timp”. Exista voci care proclama ca nimeni nu are nevoie de asa ceva. Asemeni prezentului, si trecutul trebuie analizat si cercetat cu atentie, interpretat corect si obiectiv. De seriozitatea cu care se va indeplini aceasta analiza cât si de invatamintele ce vor fi trase in urma ei depinde viitorul tarii românesti caci necunoscând propriul trecut, necunoscând adevarul despre el, nu poti avea o imagine de perspectiva asupra viitorului care ramâne incert, scaldat in ceata si având mereu coborâta linia orizontului la jumatati de masura. (Prefata la capitolul II, n.r.)

Teroarea rosie si acest stacatto al mortii

Cred ca trebuie sa stabilim atent „teroarea rosie” din Rusia, gândita si aplicata de Lenin si ajutoarele lui, care a obtinut rezultatele pe care si le-au propus si care a fost aplicata, fara exceptie, in toate tarile in care s-au instalat la conducere comunistii. Cei ce vor studia inceputurile comunismului in China sau in Bulgaria, in România sau in Cuba vor observa ca strategia terorii s-a aplicat, cu mici diferente, dupa aceeasi tehnica sovietica exportata, iar scenariul terorii, gândit in faza de inceput a condus la aceleasi rezultate.
Teroarea bolsevica s-a camuflat sub diferite formule, sloganuri si lozinci ca: „pentru lupta impotriva fortelor contrarevolutionare”, „pentru apararea revolutiei si a  cuceririlor sale”, impotriva profitorilor, sabotajului, speculatiilor si altor ticalosii, nelegiuiri, crime, faradelegi, delicte, fapte rele „comise” de oficiali, negustori, comercianti si fabriacanti precum si de tot soiul de persoane indezirabile. Pedeapsa cu moartea a fost legiferata oficial in vara anului 1918 si, tot oficial, CEKA a dezlanutuit teroarea in aceeasi perioada, mai precis dupa impuscarea si ranirea lui Lenin de catre socialista evreica Fanny Kaplan (in luna august 1918). De fapt CEKA a operat executii sumare cu mult timp inainte, numai ca, in septembrie 1918, omorul dictat de stat ca santiune legala a fost legiferat.
}aranii si alte categorii sociale au refuzat predarea cerealelor, caci era vorba de rodul muncii lor sau de beneficiul obtinut prin exploatarea unei proprietati. Oamenii au inceput sa reziste echipelor bolsevice de perchezitii fortate si confiscarilor fortate. In acelasi timp, genialul criminal care a fost Lenin isi folosea timpul, pentru a da instructiuni personalului CEKA privitoare la violenta cu care trebuie sa actioneze statul impotriva lor. La foamea ce se intindea, datorita anarhiei, reformei agrare si dezorganizarii generale produse de politica bolsevica a lui Lenin, el a gasit solutia de a sili, constrânge, obliga si sanctiona brutal prin metodele cele mai dure, de la perchezitii si confiscari pâna la privarea de libertate si condamnarea la moarte. Speculantii de grâu au fost impuscati pe loc, de echipa de rechizitie; speculantii de orice fel erau impuscati fara intârziere. Membrii echipelor de rechizitii care se dovedeau necinstiti erau impuscati imediat.
Când comisarul de Justitie i-a propus lui Lenin sa schimbe denumirea Comisariatului Justitiei in Comisariatul pentru Exterminare Sociala, Lenin a raspuns fericit ca „asa ar putea fi dar ca nu este politic sa afirmi asta!”.
In februarie 1918, Lenin a decretat ca tara mama socialista este in pericol din cauza profitorilor, agentilor inamici, huliganilor, contrarevolutionarilor, tradatorilor, jefuitorilor, agitatorilor si spionilor germani. Solutia propusa era impuscarea pe loc. In martie 1918, s-a decis moartea prin impuscare a tuturor celor ce poseda arme fara aprobarea autoritatilor bolsevice precum si a celor ce ascund alimente. Rezultatul au fost nenumaratele arestari arbitrare si executiile in masa, toate torturile si arestarile in masa, facând parte din politica bolsevica inainte sa se formeze si sa actioneze armatele albe. Se acorda putin timp ca sa se tina evidenta si sa se clasifice oamenii arestati dupa acele raiduri de noapte. La Petrograd, in inima revolutiei, prizonierii, in general, erau inghesuiti in vechea caldire a politiei, nu departe de Palatul de Iarna. Aici, cu sau fara interogatoriu, erau pusi la zid in curte si impuscati. Sunetul stacatto al mortii era acoperit de zgomotul motoarelor de camioane care mergeau intruna tocmai ca sa acopere galopul gloantelor. Aceata a fost noapte de noapte, simfonia „Teroarei rosii” a lui Lenin.

24 de ore de la arest la decizia de impuscare

Dzerjinsky completa: „aceasta teroare este acum foarte necesara in conditiile in care traim in timpul acestei revolutii. Sarcina noastra este lupta cu dusmanii puterii sovietice in scopul de a inabusi crimele in embrion. Noi ajungem la concluzii repede. In majoritatea cazurilor, de la arestarea criminalului pâna la timpul când luam decizia trec numai 24 de ore si nu inseamna ca aceasta decizie a noastra nu este fundamentata”.
Aceatsa a fost metoda bolsevica revolutionara si eficienta: 24 de ore de la arest la decizia de impuscare.
Dupa atentatul impotriva lui Lenin, in septembrie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului, ca urmare a raportului lui Dzerjinsky si raspunzând strigatelor pentru sânge si razbunare ale bolsevicilor dar mai ales ascultând semnalul de alarma privitor la pericolul in care se afla din cauza opozitiei in crestere, a ostilitatii impotriva organelor CEKA, a taranimii care se ridica contra regimului bolsevic, a dat „Decretul Teroarei Rosii”. Aceasta era de fapt de mult instaurata. Decretul suna asa: „In prezenta circumstanta este de o importanta majora de a garanta spatele frontului prin TEROARE; de a intrebuinta munca CEKA dându-i stil si caracter mai sistematic. Este important sa asiguram existenta statului izolând dusmanii de clasa in campuri (lagare, n.r.) de concentrare. Toate persoanele amestecate in organizatiile garzilor albe, in comploturi si rascoale sa fie executate, si, daca este necesar, numele lor sa fie publicate aratându-se cauza executiei”.
Din momentul acela CEKA nu a mai fost supusa nici unui control privitor la actiunile sumare si a inceput o orgie de arestari, o cavalcada de torturi si executii. Ferocitatea Teroarei Rosii, condusa de o ideologie pragmatica, ideologie care propaga atât ura de clasa cât si ura de rasa, a actionat dupa un plan care urmarea ca burghezia sa fie exterminata. Aceasta exterminare premeditata, in masa, nu a fost raspunsul sovietic la interventia straina sau o reactie la aparitia armatelor albe, ci o decizie interna, un masacru dirijat de CEKA impotriva propriului popor si crimele indreptate impotriva propriului popor au continuat si dupa 1920.

Statistici ale teroarei rosii

Statistici ale victimelor TEROAREI ROSII ne ofera cifrele urmatoare: 28 episcopi, 1219 preoti, 9.000 doctori si personal medical, 355.250 intelectuali si profesionisti, 6.000 profesori si invatatori, 54.000 ofiteri din armata (plus marina), 260.000 subofiteri si cadre militare, 70.000 politicieni si public oficial. Nu sunt cuprinsi cei impuscati cu ocazia lichidarii diferitelor rebeliuni si nici mortii din motive diferite a caror viata s-a stins in lagarele de concentrare si nu apar nici mortii a caror exterminare a fost rezultatul tratamentului din inchisori. De asemeni nu au fost numarati mortii din luptele razboiului civil si nici mortii de pe urma foametei si a epidemiilor. Victime sunt de asemeni si milioanele care au fost stramutate, (cei exilati) in alte parti din Rusia, departe de locurile in care au trait, sau care s-au exilat ei insasi din Rusia sau au fost exilati fortat din Rusia. Numarul nu a fost inclus in cifrele date mai sus.
In statistica data mai sunt trecuti 815.000 tarani si 193.290 muncitori, victime ale teroarei rosii si, in ambele statistici se ascunde o veritabila tragedie, caci daca se adauga cei de origine taraneasca, inrolati in armata si omorâti plus mortii din lagarele de concentrare de origine taraneasca (in 1921, detinutii din acele lagare, in proportie de 80% erau analfabeti), inseamna ca cele mai numeroase victime provin tocmai din clasele pe care Lenin proclamase ca le reprezinta, ascuzându-se astfel dramatica realitate a opozitiei acestor clase la ideile comunismului.
OHRANA condamnata de Lenin si bolsevicii sai, in 1913 se compunea din 400 de agenti, 75 tehnicieni si era ajutata la nevoie de 15.000 de jandarmi. CEKA, in 1921, avea 262.400 agenti cu 31.000 personal civil, dar, in realitate era o forta militara cu 137.000 trupe interioare CECKA, 94.00 graniceri. Comparându-le, este greu sa gasesti si sa sustii o asemanare intre aceste doua forme politienesti. CEKA indiferent de numele pe care l-a purtat OGPU, GPU, NKVD, KGB, a fost de la inceput forta de securitate interna si fortade spionaj extern, arma PCUS, care, de la inceput a patruns in toate segmentele societatii ruse si mai târziu sovietice, actionând in toate sferele ei de activitate. Misiunea CEKA-ei a fost de la bun inceput sa perpetueze cu orice pret existenta statului sovietic si a partidului bolsevic si a facut acest lucru cu un succes urias.
In primii ani ai revolutiei, când multi din anturajul lui Lenin – oamenii lui de incredere – au fost denuntati si ca fosti informatori ai Ohranei, certurile si scandalurile ce au izbucnit in interiorul partidului, la cel mai inalt nivel, au fost inabusite eficient si s-a actionat cu extrema duritate ca din cei ce au vorbit despre acest subiect sa supravietuiasca cât mai putini. Insusi marele Stalin impreuna cu prietenul sau V.Roman Malinovsky nu se sfiau sa-l „toarne” pe Lenin la politie ca si Jacob Zhitomirski, confidentul lui Lenin, iar Veselago si Beria, impreuna cu Bogdan Kahulov activasera in serviciile secrete straine si generalul Bonch-Bruyevich, omul lui Lenin, fusese agent german. CEKA a fost instrumentul teroarei interne de la inceput si ea poarta raspunderea a milioane de victime. Pe masura consolidarii puterii sovietice s-a identificat cu PCUS si cu statul sovietic. CEKA s-a transformat intr-un urias mecanism de teroare care a dus continuu o campanie de distrugere a oamenilor. Daca la inceput au fost eliminati dusmanii de clasa, contrarevolutionarii, sabotorii industrializarii, gardistii albi, deviationistii, apoi a venit rândul trotkistilor si au urmat sapte milioane de kulaci (chiaburi) si tarani cât si alti contrarevolutionari, morti pe timpul lui Stalin, acuzati de a se fi opus colectivizarii fortate sau victime ale actiunii de informare dirijata de stat, intre anii 1928-1932.
Daca se cerceteaza cu atentie arhivele si documentle de istorie orala se constata ca toate tarile care au luat calea comunismului si care au importat „Teroarea” si consilierii sovietici, acest arsenal de atrocitati, sunt tari cu un model al exterminarii umane de o cruzime inimaginabila. Istoria lor a fost zguduita de aceleasi crime si a cunoscut acelasi tip de maree innecând adevarul in sânge si minciuna, existând desigur alte cifre, proportionale cu populatiile lor.

Harta României necunoscute

Si asa, din simplu opozant al practicilor comuniste la 20 de ani, am fost transformat in dusman al poporului român – chiar de agentii sovietici ajunsi la cârma tarii a caror prezenta de ocupanti trebuia s-o identificam – ce oroare!? Cu insusi poporul nostru. Dupa toate aceste persecutii si nedreptati mi-a venit rândul si mie, ca atâtor zeci si zeci de mii sa dispar in cealalta Românie necunoscuta, patria in care guverna doar Securitatea, o patrie care. Desi exista, nu figura pe nici o harta si nu era cunoscuta decât de cei ce locuiau in ea. România aceea necunoscuta avea un guvern numit Securitate, un presedinte numit ministrul afacerilor interne iar de treburile interne se ocupa o Directie Generala a Penitenciarelor, lagarelor si coloniilor de munca.
Localitatile României necunoscute erau conduse de calai si criminali ce aplicau doar instructiuni si pe acelea dupa bunul lor plac. România necunoscuta era condusa de fapt dupa legi speciale. Locuitorii se numeau detinuti politici, prizonieri politici pe care autoritatile ii considerau „banditi”, „tâlhari”, „fascisti” etc. Ei erau de fapt sclavii epocii moderne; intre ei existau totusi legi de convietuire si relatii civilizate. Unii dintre ei, putini de altfel numiti „turnatori” sau „ciripitori” nu le respectau. Asezarile României necunoscute se mai numeau si „institutii penale” sau inchisori, temnite, lagare sau colonii de munca. Capitala României necunoscute era Jilava si centrele industriale cel mai importante erau Aiud, Gherla, Margineni, iar asezarile mai mici: Sighet, Dej, Oradea, Ocnele-Mari, Lugoj, Caransebes, Craiova, Pitesti, Târgsor, Botosani, Craiova, Râmnicul-Sarat si altele si mai mici. }ara asta subterana, necunoscuta avea si zeci de centre agricole ca: Periprava, Chilia, Ghencea, Bendoiu, Luciu-Georgieni, Piua-Petrii, Salcia, Strâmba, Gradina, Stoinesti, Eforie si alte zeci in Dobrogea, in special la Peninsula, Valea Neagra, Poarta Alba, Km.5, Medgidia, Cernavoda s.a., in total peste saptezeci la numar care purtau nume de colonii si erau de fapt lagare de munca. Centrele mari si mici, de diferite capacitati se mai numeau si temnite sau inchisori situate pe diferite trepte ale importantei: principale, regionale, centrale, raionale si numarul lor depasea cifra de optezeci. In câmpia Baraganului au mai existat si alte circa douazeci de asezari agricole, temporare intemeiate de „stramutatii din Banat” numiti si „deportati”, probabil 50.000. De remarcat e faptul ca toate aceste asezari purtau indicative militare ca adresa: MAI-UM 0964, totul era tinut in cel mai desavârsit secret incât satele celor deportati din Banat, nu erau nici macar trecute pe harta tarii cunoscute.
In România necunoscuta, pentru prima oara in istoria celeilalte Românii cât si in istoria umanitatii, o conducere a avut drept scop nu bunastarea supusilor ei ci distrugerea lor rapida sau lenta prin intermediul conditiilor de viata si de munca. Niciodata populatia României necunoscute nu a fost „inventariata”, nu dispunem de nici un recensamânt al victimelor. Ea a avut stilul ei de viata, vocabularul si „jargonul” ei total diferit, folclorul propriu precum si o bogata literatura al carei gen predilect era poezia. Legaturile intre centre erau foarte bine organizate, locuitorii României necunoscute deplasându-se intre diferite puncte ale unei harti a terorii iar acele calatorii se faceau in general noaptea, in vagoane speciale de maxima securitate, construite special pentru condamnatii noii puteri care erau inconjurati de o paza corespunzatoare. Infatisarea simpla de vagoane postale avea rolul sa ascunda toate aceste transporturi intre insulele unui arhipeleag Gulag românesc. De la gari la centre (inchisori) sau de la asezarile agricole (lagare) la locurile de munca erau folosite mijloace auto sau tractoare. In centrele agricole insa, locuitorii României necunoscute marsaluiau in ritmul striagtelor si injuraturilor, ocrotiti de câinii lupi dresati si de mitraliere.
Din lumea nevazuta a României necunoscute nu au strabatut nici macar soaptele iar afara nu s-au auzit gemetele, urletele durerii, tipetele deznadejdii, zornaitul lanturilor impletite cu injuraturile, insultele si loviturile calailor. Daca s-ar fi auzit cât de cât o parte din adevarurile acestor existente de martiri din România necunoscuta, nu numai România oficiala dar si intreaga lume s-ar fi cutremurat.
Cum se ajungea in România necunoscuta? Simplu, chiar prea simplu, caci locuitorii României nevazute erau livrati din România oficiala prin serviciile de ancheta ale Securitatii care mai indeplinea si functia de „repartitie a fortelor de munca”. Dupa ce victimele erau supuse la un examen de rezistenta fizica si psihica – numit ancheta – care avea o durata necunoscuta si variata, de la câteva luni la câtiva ani, cei care rezistau primeau o „adeverinta” pentru inchirierea unui loc pe viata sau pe un numar de ani limitati, „adeverinta” eliberata de o alta institutie a Securitatii din România oficiala si care se numea Justitia Militara sau Tribunal Militar. Acesti condamnati rezistenti erau expediati in România necunoscuta, in numar masiv, sub eticheta de „banditi”, „fascisti”, „tâlhari”, „dusmani ai poporului”, „reactionari” etc. Tribunalele Militare aveau ca misiune doar legalizarea muncii facute de tovarasii de la serviciul de „incercarea rezistentei” numit si „anchete penale”.
Din România necunoscuta, foarte putini au mai revenit in cea oficiala; purtatori ai unei adeverinte de eliberare si ai unui stigmat care i-a marcat toata viata. Cifra totala a populatiei României necunoscute nu cred ca se va putea cunoaste vreodata. Nu exista nici o statistica pe grupe de vârsta sau pe alte criterii. Evidentele au disparut in diferite modalitati sau sunt pe cale, unele din ele, sa dispara. Un mare secret in România necunoscuta l-au constituit si locurile unde au fost inmormântati toti cei ce paraseau din diferite cauze acea lume a durerii, „bucurându-se” de concursul larg al autoritatilor care ii urmareau cu ura si dincolo de moarte. Pâna si identitatea celor ingropati constituia un secret. (va urma)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatåi „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

Prizonier in propria tara

Posted by admin On June - 10 - 2009

autor Aurel Sergiu Marinescu

asm

Gropi comune, morminte necunoscute, oseminte anonime (continuare)

Trebuie spus ca in marea lor majoritate procesele politice nu se judecau de instante militare inferioare spre a exista posibilitatea de recurs la instanta regionala si, apoi, la Tribunalul Suprem. Dupa aceste forme urma cererea de clementa (gratiere) la Adunarea Nationala. Pentru cei ce erau judecati pentru infractiuni politice de catre instanta militara, prima instanta era deja tribunalul regional, recursul fiind adresat Tribunalului Suprem, deci se depasea o treapta juridica, de fapt nu avea nici o importanta, caci condamnarea era data de Securitate. Instantele juridice nu aveau decat rolul de a da o forma oficial legala condamnarii deja fixate. Judecatorii stiau ca ordinul de a fi executat era o masura politica profilactica si nu luau in considerare vinovatia sau nevinovatia prizonierului politic si nici faptul ca el, nefiind executat, dusmanii poporului vor crede ca aparatul represiv al conducerii politice nu este destul de puternic si vor trece la actiuni violente impotriva regimului instaurat si a conducatorilor lui.
La Jilava, camera condamnatilor la moarte se numea camera zero. O astfel de camera speciala se afla si la Vacaresti pentru executiile din Bucuresti. In alte inchisori insa condamnatii la moarte erau strict izolati intr-o camera situata ea insasi la extremitatea cladirii. Astfel se afla in toamna anului 1951, la inchisoarea militara Timisoara, intr-o camera, izolat, un condamnat la moarte, pare-mi-se cu numele de familie Dorau? Care aprovizionase cu armament partizanii din muntii Banatului, el reusind sa se infiltreze in uniforma de ofiter, intr-o unitate militara de unde a reusit sa sustraga un camion cu arme si munitie. In cursul zilelor si, uneori, noptile ii auzeam continuu zgomotul lanturilor de la picioare.
Nu cunosc exact daca in provincie se faceau executii sau prizonierii condamnati la moarte erau transportati in anumite inchisori pentru executie. Circula o informatie ca un gardian din Jilava, un tigan din Ferentari, pe nume Iamandi, era acela care impusca pe la spate in cap condamnatul, fapt pentru care primea 500 lei de fiecare crima (suma trebuie raportata la nivelul monedei si salariului din 1951). Tot el se pare ca era trimis in locurile din tara, unde urma sa fie executat un detinut politic condamnat la moarte.
In timp ce prizonierul condamnat la moarte se afla in camera speciala pentru condamnatii la moarte (la Jilava cum am mai spus, numarul zero), nu avea nici o asitenta medicala, nu era scos din camera pentru nici un motiv si, prin vizeta, gardianul il supraveghea continuu, el fiind obligat sa mearga continuu cu lanturi la picioare si catuse la maini de la 5 dimineata pana la 10 seara. Camera nu avea paturi, podeaua era de ciment si doar seara se introducea o rogojina pe care sa doarma iar dimineata era scoasa afara la ora 5.
La Vacaresti existau paturi care, in cursul zilei, erau lipite de perete, in pozitie verticala ca sa nu poata fi folosite, la 10 seara printr-un dispozitiv de afara erau puse in pozitie orizontala spre a fi folosite, fara nici un fel de saltea sau acoperitoare iar, dimineata, la 5, prin acelasi dispozitiv erau manevrate in pozitia verticala. La mijlocul camerei se afla un inel fixat in beton de care se legau printr-un lant lanturile detinutului de la picioare. La fel se proceda cu fiecare condamnat aflat acolo si toti erau in miscare continua, zgomotul lanturilor fiind auzit oricand de gardian. Daca un condamnat se oprea din mers, se facea liniste, zgomotul lanturilor trase pe cimentul podelii nu se mai auzea si gardianul isi facea aparitia imediat la vizeta prin care, de altfel, ii supraveghea aproape continuu.
Cand toate formalitatile zise legale erau epuizate, detinutul era chemat, seara in general, daca sosise raspunsul negativ al Marii Adunari Nationale. Atunci era scos din celula, si pus sa semneze ca a primit hainele si obiectele personale, dupa care i se comunica ca sentinta a ramas definitiva. Cei aflati in Vacaresti, in general condamnati pentru delapidare, in 1958-1960, iar inainte pentru sabotaj, erau transportati cu o masina GAZ la Jilava direct la locul executiei, in Valea Piersicilor, intotdeauna noaptea, cu exceptia lui Ion Lugojanu si a lotului sau care au fost executati, in cursul zilei. Formalitatile erau aceleasi si pentru cei aflati la Jilava care erau scosi din camera si transportati cu un GAZ in Valea Piersicilor. Acolo gardianul calau Iamandi ordona detinutului sa mearga inainte, el venea in urma lui si il impusca in ceafa. Un doctor constata moartea, dupa care, in groapa deja facuta in cursul zilei de detinutii de drept comun, Iamandi il impingea pe mort si arunca pamant peste el, acoperindu-l pana umplea groapa, nu inainte de a-i scoate catusele de la maini si lanturile de la picioare. Uneori ca sa existe mai multa operativitate se scoteau lanturile de la picioarele condamnatului inainte de a fi urcat in masina si acesta ramanea doar cu catuse la maini.
Pentru cei carora li se comuta condamnarea la moarte in munca silnica pe viata procedura era mai simpla; identificarea, scosul din celula, semnarea actului ca „a luat cunostinta”, apoi lanturile de la picioare erau scoase ca si catusele si cu obiectele de imbracaminte personala pe care le avea in sectia condamnatilor la moarte era transferat intr-una din celulele din reduit sau la Vacaresti, in inchisoare.
Comportarea condamnatilor la moarte in asteptarea hotararii definitive a fost cu totul diferita de la un individ la altul, in functie de structura sa morala. Unii devin crestini devotati, il regasesc pe Christos si se roaga continuu. Altii devin sfidatori, dusmani fanatici ai comunismului. De frica de a nu striga „Jos comunismul”, ceea ce unii au facut-o ca o sfidare totala in momentul suprem, si ca sa nu devina un motiv ca plutonul de executie sa se gandeasca la ceea ce face si sa aiba mustrari de constiinta, s-a ajuns la concluzia ca e mai bine sa fie folosit un calau pentru executie, unul pentru toata tara.
In general atmosfera e pesimista, unii plang, altii cad in mutenie, unii devin atei si se revolta impotriva lui Dumnezeu, altii isi deapana amintirile, unii sunt nervosi, gata de harta, altii sunt calmi, impacati cu lumea si cu ei insisi. Asa s-au dus din aceasta lume mii de oameni. Un singur caz am auzit, cand condamnatul a fost scos din camera sa si impuscat in ceafa pe coridor, si dupa constatarea mortii, a fost transportat la Valea Piersicilor spre inhumare: Lucretiu Patrascanu, in inchisoarea Uranus. Se pare insa ca el si uneori si altii, din motive cunoscute numai de calaii sefi ai Securitatii au luat ultimul drum, in noapte, catre crematoriu iar cenusa se pare a fost aruncata in raul Dambovita.
Si daca mii si mii de victime au fost redate pamantului, curmandu-li-se miseleste viata si fiind ingropate hoteste, in intunericul noptii, de cele mai multe ori, si ingropati in pripa, ce s-a intamplat oare cu acele cadavre, nu putine, care au fost incinerate la crematoriu? Unde le-a fost aruncata cenusa?
Pe noi, cei care am trecut prin acel infern rosu, aceste intrebari ne vor urmari toata viata. Cati dintre noi au disparut? Unde sunt? Cand vor fi cinstiti asa cum se cuvine pentru suferintele lor?
Nimeni nu intelege mai bine ca noi si nimanui nu poate sufletul sa-i vibreze ca noua, celor ce am trait ani si ani prizonieri in inchisorile pentru detinuti politici, prizonieri in propria tara, nimeni nu poate trai emotia si zdrobitorul adevar al versurilor scrise de poetii nostri din inchisoare: Nichifor Crainic si Rady Gyr.
N.Crainic scria intr-un peom:
Intrebat-am bufnita cu ochiu sferic
oarba care vede’n intuneric,
tainele ascunse de cuvant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Iar Radu Gyr numarand mormintele celor ucisi, de care arde pamantul tarii, nu poate compara martiriul atator mii de fiinte decat cu resurectia, cu invierea umpland cerul de faclii, precum in noaptea de Paste „cu viata pre moarte calcand”. El scrie in Imnul mortilor:
Ati luminat cu jertfe sfinte,
pamantul, pana’n temelii,
caci arde tara de morminte,
cum arde cerul de faclii.
Inchei acest prim volum cu doua citate din poemele lor, care ne-au mangaiat si intarit sufletele schingiuite si ele. Poezia lor ne-a umplut inimile cand eram in lanturi.
***
Nota redactiei. Continuam cu volumul doi din trilogia „Prizonier in propria tara”. Prefata acestui volum fiind semnata de catre Gabriel }epelea.
***
Glose la viata de dupa gratii

L-am cunoscut pe autorul ciclului de insemnari Prizonier in propria tara, Aurel Sergiu Marinescu, la Aiud, prin anii 1951-1952. Era un tanar de un optimism debordant care m-a surprins, in plus, prin abordarea etichetei de „liberal”, speta rara acolo, printre cei de varsta sa. Imi amintesc de actiunea comuna de a veni in ajutorul prizonierilor varstnici, ca academicianul Constantin Motas si altii, strecurand cu mari riscuri alimente de la detinutii ce lucrau in fabrica, sau la corvezi, la cei claustrati in depozitul uman din sectia a II-a. Intuiam in el o speranta a vietii publice din tara noastra.
In anul 1995, l-am reintalnit la prezentarea cartii sale care a avut loc la Uniunea Scriitorilor si Libraria Sadoveanu. Tanarul din 1951 ma concura la riduri si ma intrecea in revolte. Ca toti adevaratii romani expatriati si-a plimbat trupul prin Manhattan si Brooklyn dar spiritul sau a ramas cantonat in tara de langa Carpati, alaturi de cei ce „n-au avut tinerete”. A avut taria de a retrai pasii prin suferinta, de a aduna date, de a reconstitui viata de galera. Si-a impus sa depuna marturie. Si nu e putin lucru – nu datorita vigilentei Securitatii – ci repararii in constiinta a tuturor spaimelor, loviturilor, umilintelor. E o suferinta de care cei ce n-au cunoscut „reeducarea” in temnitele comuniste nu se vor putea apropia decat cu multa aproximatie. Depaseste orice fantezie! Pot sa spun ca am incercat si eu in cateva randuri sa-mi fac datoria de martor, dar de fiecare data m-am oprit, surpat de cosmaruri. Aveam de ales intre viata si amintiri – dar ce amintiri! Practic un jurnal retrospectiv de puscarie inseamna o noua condamnare, o nedorita resurectie. Iata de ce romanele inspirate de viata concentrationara par atat de palide – ele fiind de obicei opera unora care au cunoscut infernul doar din „calatoriile” altora. Cele mai numeroase carti despre anii de detentie sunt axate pe versuri. Prin virtuitile ei mnemotehnice, poezia a populat celulele cu draperia ei de ura si uitare, s-a transmis din gura-n gura, ca-n baladele populare si a devenit suplimentul mirific cu care puscariasii si-au amagit portiile de arpacas. Poezia nu era „compusa” aici (nu utilizez termenul „scrisa” fiindca noi nu dispuneam de hartie si creion, considerate arme periculoase), doar daca considerati poeti „afara”, in libertate, si nici ascultata sau memorata doar de acestia. Se pomeneau poeti adolescenti care „conspirasera impotriva ordinei sociale” cantand la o petrecere versuri patriotice tabu; varstnici cantonati in perimetrul Cosbuc, alaturi de numerosi braconieri literari din perioada verde a tineretii. Ei compuneau versuri ca si adevaratii poeti pentru ca nu puteau face altceva, poezia fiind acolo unica posibilitate de a comunica cu altii, cu trecutul si viitorul.
Pe langa versuri, viata de dupa gratii si-a gasit o reflectare frecventa in amintiri, insemnari, evocari, cele mai multe constituindu-se in reportaje-ancheta. Aurel Sergiu Marinescu isi incepe relatarea calatoriei in infern printr-o incercare de decelare a radacinilor terorii in Rusia, unde principalul instrument de guvernare al autocratului Rusiei, tarul, a fost politia secreta, politica! Cei patru luntrasi ai mortii, Lenin, Dzerjinsky, Beria, Stalin, n-au realizat decat o perfectionare, o adaptare a sistemului la imperativele absolutismului comunist.
In continuare, Aurel Sergiu Marinescu analizeaza planul de comunizare al Romaniei, „pregatirea tarii noastre pentru a deveni o colonie sovietica, distrugerea institutiilor traditionale: regalitatea, armata, partidele istorice in frunte cu PN}, lichidarea marilor societati implicate in afaceri cu strainatatea, infiltrarea agentilor KGB, oficializarea agentilor Bodnaras, Pantiusa, Ana Pauker, Luka Laszlo etc; derivacreata in societatea romaneasca de intelectualii oportunisti ca Parhon, Sadoveanu, Ralea, Iorgu Iordan etc; organizarea Securitatii dupa „sistemul din patria mama a socialismului biruitor”, pentru a ajunge, dupa circa o suta de pagini la marile capitole: arestarea dupa modelul rusesc, anchetele, calatoria cu duba-vagon penitenciar, viata in inchisoare si coloniile de munca soldate cu cimitire anonime, gropi comune, osuare crescand pretutindeni ca iarba…
Suntem in fata unei radiografii penitenciare, in care prezentarea generala cvasi-stiintifica se interfereaza cu cazuistica, cu relatarea unor momente-cheie din viata autorului si a personajelor intalnite in marea incercare. Bipolaritatea calai-victime constituie axa centrala a cartii, ca dealtfel in toate lucrarile de acest gen. Cand autorul intalneste o oaza de lumina in ochii unui gardian o noteaza cu placere, dupa cum se arata neiertator fata de capitularea unor detinuti ori compatimitor.
Urmarind un fenomen care a marcat viata sutelor de mii de romani in perioada comunista, Aurel Sergiu Marinescu cerceteaza documente, scotoceste prin sertarele propriei amintiri si ale colegilor, relateaza fapte incredibile lansand avertismentul cave = luati aminte sa nu se mai repete. Asemeni cronicarului care nu dorea „sa se inece in uitare cele cumplite vremi”, Aurel Sergiu Marinescu are constiinta datoriei implinite fata de prieteni, fata de victime si fata de istorie. Sunt convins ca volumele ce vor urma vor completa cu alte date cutremuratoare istoria universului concentrationar romanesc.
Gabriel }epelea
(Vor urma capitolele din volumul II)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatai „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

Almanah „Curentul Internaţional” 2014

Posted by Stefan Strajer On February - 26 - 2014

Almanah „Curentul Internaţional” 2014

Autor: Doina Popa

În luna ianuarie a acestui an a apărut, ca o încununare a anilor de publicare a ziarului „Curentul Internaţional” (editorialul românilor din America şi de pretutindeni), dar şi ca o deschidere spre noi speranţe, Almanahul acestei publicaţii, care a văzut lumina tiparului timp de mai bine de 10 ani, condus fiind de o echipă de români inimoşi, însufleţiţi de patriotismul pregnant al celor ce-şi poartă dorurile pe meleaguri străine.

L-am aşteptat cu nerăbdarea cititorului fidel şi iată că, într-un final de peripluu alb, de iarnă îndârjită, îl am în faţa ochilor, admirându-i coperta luminoasă ce poartă pe fondul alb ca neaua de-afară, cifrele anului 2014 cu cele două simboluri ale drapelelor român şi american, înfrăţite pe Coloana Infinitului lui Brâncuşi.

Pe coperta din spate ne încântă privirea o atrăgătoare hartă a României, înnobilată de imagini reprezentative în culori vii ale vestigiilor naturale, culturale şi istorice.

Pe prima pagină îmi reţin atenţia pozele celor trei muşchetari români, care au dus şi duc încă mai departe flacăra românismului pe pământ american: director-editor, Ştefan Străjeri; redactor-şef, Gabriela Petcu; grafician-tehnoredactor, Valentin Popescu.

Coperti Almanah 2014 crop

Un cuvânt înainte cu retrospective din istoria Almanahului Românesc apărut în America la începutul  sec.  XX, ne prezintă Ştefan Străjeri, inimosul nostru bucovinean, care a continuat temerar să ducă apariţia ziarului la o cifră admirabilă, 500 de numere, continuând cu speranţe şi în plan virtual, reuşind  această frumoasă performanţă a Almanaului.

Gabriela Petcu subliniază poziţia Almanahului ca fiind o însumare a tot ceea ce publicaţia s-a dovedit a fi, o largă şi competentă informaţie impunăndu-se atât prin pulsul realităţii socio-politice şi culturale cât şi prin forma concretă de relevare a fidelităţii.

Respectând normele unui Almanah, sau Calendar cum i se mai spune, ne întâmpină pe primele pagini, Calendarul Creştin Ortodox al anului 2014, pe care orice român şi-l doreşte pentru a urmări sărbătorile noastre ortodoxe şi nu numai.

Ziua de 1 Decembrie 2013, Ziua României sărbătorită pe ambele maluri ale râului Detroit, ne este prezentată în ipostaze însufleţite de imaginile fotografiate din diferite locuri unde s-au desfăşurat acţiunile sărbătoreşti.

Pe rând apar rubrici precum Analize şi Controverse în care Vasile Şoimaru, din Chişinău – Basarabia, ne conduce printr-un nou holocaust economic şi chimic, aplicat românilor dupa cel kominternist, iar scriitorul Corneliu Florea din Winnipeg – Canada, ne oferă pagini de „Nomenclatură comunistă după Tismăneanu”.

Un interviu cu Larry Watts este consemnat de  Nicolae Balint din Târgul Mureş, iar „datoria de a afla adevărul” după care se află în căutare Corneliu Florea, „tulbură liniştea românilor ce exploatează bogaţiile Daciei”. Tot aici, Virgil Raţiu din Bistriţa Năsăud întoarce fila istoriei la „Noaptea de 13-14 septembrie 1940”.

Cu inteligenţă şi luciditate, Silvia Jinga din Michigan ne pune în faţa unei întrebări serioase: „Ce au adus României cei 24 de ani de capitalism”, ani lungi care i-au condus pe români printr-o „iluzie deşartă”.

Un concept nou, despre guvernarea globală, ne prezintă Vasile I. Zărnescu prin recomandarea şi prezentarea cărţii lui John Fonte „Sovereignity or submission” (Suveranitate ori supunere) publicată în anul 2011.

„Politica la nivel înalt sau ipocrizie politică” prezintă Nicolae Balint, încercând să afle cine învaţă  din nenumăratele lecţii ale istoriei?

Nu lipsesc din cuprinsul editorialelor: George Petrovăi, Maria Diana Popescu, Ion Măldărescu, Ioan Mugurel Sasu.

Magazinul istoric este prezentat de Ioan Ispas, care-l descoperă pe „Dromichete, înţeleptul rege al geţilor”, iar Remus Macovei ridică vălul care-i acoperea pe plugarii dispăruţi la Turtucaia.

Nu lipsesc nici „Caracteristicile şi orientările noi ale politicii Chinei” de Vasile Şonea, dar nici cea de-a XIX-a ediţie a Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice cu tema „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istoric. Cultură. Civilizatie.”

„Prizonier în propria ţară” de Aurel Sergiu Marinescu se continuă cu capitolele în care „adevărul trebuie spus deschis, istoria trebuie cunoscută aşa cum a fost cu adevărat”.

„Meditaţiile despre omenie” de Monica Ligia Corleanca ne dezvăluie o „Nedumerire”, care se propagă în mai multe, din călătoria prin spaţiul existenţial.

Prezentarea unei cărţi surprinzătoare „Dăltuiri” de Radu Stanca, ne-o oferă Anca Sîrghie din Sibiu, precum şi evocări de la Montreal de Ziua Limbii Române.

Din Almanah nu lipseşte nici „Jurământul lui Hippocrate” de Corneliu Florea, dar nici ce se mai poate spune despre un artist romn, Ştefan Popa Popa’s.

Atrăgătoare sunt paginile cu mistere din Istoria Universală şi a Omenirii, dar şi cele din Munţii României.

De la „Libertatea prin post” de pr. Ilie Rusu şi până la „Creştinismul în Marea Britanie pe cale de dispariţie” de Alice Cobeanu, nu străbatem decât o cale de câteva pagini minunate.

La rubrica „Români în lume”, Gabriela Petcu ne prezintă într-un interviu pe cei care duc românismul în Belgia: Ioana Chiriţă, Stany Maskeus, Ştefan Tinca, iar la rubrica „Românii în S.U.A” nu lipseşte Silvia Jinga cu un episod din serialul „Fragmente din Babilon” de data aceasta „Vecinele filipineze”, captându-ne atenţia cu relatări incitante trăite la New York, suprapuse uneori peste amintiri vii ale copilăriei petrecute la Şercaia-Făgăraş.

Ştefan Străjeri ne prezintă câteva pagini din istoria şi experienţa primilor emigranţi români din America, iar Herman Victorov ne conduce prin „Vestul Statelor Unite”, în pagini din jurnalul  „Din viaţa unui om oarecare”.

Yvette Larsson promovează imaginea României în lume în interviul realizat de Ştefan Frîncu – Danemarca.

Bineînţeles că nu lipsesc invenţiile, reţetele naturiste şi sfaturile terapeutice, nici  rebusul lui Adalbert Gyuris.

De la poeziile umoristice şi clasice ale lui Valeriu Cercel, la poeziile satirice şi epigramele lui Sorin Olariu, de la microreportajele şi poemele Doinei Popa, până la rubrica pentru copii, ne despart doar câteva cuvinte înţelepte ale lui George Petrovăi  şi poeziile în grai bănăţean ale lui Sorin Olariu.

Un cod al bunelor maniere, câteva sfaturi ale bunicii şi chiar bancurile alese ne conduc spre reţete culinare, folclor şi tradiţii până la moda pentru fiecare.

Între Calendar şi Zodiac s-a parcurs o cale lungă, atât de bogată şi variată, o adevărată sursă de bucurii pentru iubitorii de lectură, români de-acasă şi de pretutindeni.

Doina Popa, Dexter, Michigan, SUA.

22 iunie 1941 – Intrarea Romaniei in cel de-al Doilea Razboi Mondial

Posted by Stefan Strajer On June - 22 - 2010

O fila de istorie în scurgerea vremii
 

Autor: Petru Cocirteu
(Cleveland, Ohio, USA)

Anul acesta, pe 22 iunie se împlinesc 69 de ani de la intrarea României în Cel de-al II-lea Razboi Mondial. Jertfa suprema a acestor fii ai natiunii române trebuie comemorata an de an, întrucât fiecare din ei au demonstrat-o, practic si eroic ca fiind lideri ai daruirii supreme pentru reîntregirea neamului românesc. Lidershipul daruirii supreme, i-a caracterizat pe strabunii natiunii noastre; numai asa am putut sa ramânem un popor si o natiune peste veacuri.
Lidershipul daruirii supreme , este un concept complex, si un act responsabil, nobil si maret, greu de explicat în cuvinte, dar practicat în fapte de multi fii ai natiunii române. Lidershipul daruirii supreme se poate defini în neputinta limitarii umane prin cel putin trei atribute de sorginte latina:
1. Idealul natiunii trebuie pastrat deasupra oricaror situatii.
2. Prioritatea responsabilitatii fata de Dumnezeu, familie si natiune.
3. Conceptul perceptiei obiective, trebuie constentizat în orice moment, la timp si ne la timp.
O prezentare practica, autentica nu prin cuvinte ci prin fapte demne de cinste a Lidershipul-ului daruirii supreme, va fi prezenta în fila de istorie intitulata: Eroii Neamului Românesc , care au luptat pe Frontul de Est pentru Eliberarea Basarabiei.
La 22 iunie 1941, România intra în Razboi, pentru a-si redobândi plaiurile însorite ale Basarabiei si Codrii voievodali ai Bucovinei. Ziua de 22 iunie 1941, va ramâne o zi istorica  scrisa cu litere de aur în cartea neamului Românesc, armatele române trec Prutul la ordinal Maresalului Ioan Antonescu.
Ordinul de razboi precum si mesajul rostit de Maresalul Ioan Antonescu, a însufletit inima armatei române care cu toata daruirea si-a dus misiunea pâna la capat.


Telegrafic am sa punctez evenimentele cruciale de pe frontul de Est.
La 5 iulie 1941, Cernautiul a fost eliberat . Românii din Cernauti au primit cu mare entuziasm armata româna. În fruntea armatei române Maresalul Ion Antonescu împreuna cu statul major al armatei, membrii guvernului si personalitati religoase au pasit triunfatori în Cernauti, la 5 iulie 1941. Covor de flori le-a fost asternut sub picioare, ca respect al multumirii si al pretuirii pentru jertfa depusa.
Armatele române îsi continua misiunea în 14 august-16 octombrie 1941, crâncene lupte s-au dat la Odesa , la Marea Neagra, unde victoria a fost de partea noastra. În Septembrie 1941 la trecerea Nistrului, alti fii ai plaiurilor strabune si-au dat viata, murind la datorie, dar nu oricum, ei vor ramâne cu cinste în istoria neamului nostru.
Apoi victoria desavârsita în 4 iulie 1942, la Sevastopol, trupele române cu toata fiinta lor au îndepartat inamicul, croind o noua cale spre victorie, aminteste aici Corpul de vânatori de munte, sub comanda Gen. Gh. Avramescu, o divizie de infanterie, alta de artilerie si o brigada de cavalerie, realizând Victoria. Dar si aici câteva sute de osteni au cazut la datorie
De neuitat vor ramâne luptele de la Cotul Donului din noiembrie 1942  unde românii nu au precupetit nimic, un singur tel era în inima lor: “învingem sau murim”; interventia vânatorilor de munte a fost decisiva în zilele lui noiembrie 1942, si ostasii români au iesit mai mult decât învingatori. Citez: “La Cotul Donului, trebuia cu orice pret sa rupem frontul, luptele au fost crâncene, în dreapta si stânga numai trupuri moarte, nu am cuvinte sa descriu ce ochii mei au vazut, pot totusi sa spun ca Dumnezeu m-a ocrotit; cu totii treceam peste balti de sânge, trupuri moarte, mâini si picioare rapuse de gloantele inamice” (Declaratiile Sergentului Petrica Turnea, Batalionul 2 Graniceri Moreni, Interviu cu Petru Cocirteu, Bolvasnita, 1978).
Iar acum as dori sa ma adresez fiecarui suflet de român, si în mod special tinerei generatii, cu rugamintea sa nu-si uite trecutul glorios al strabunilor, sa nu-si uite identitatea, reprezentata prin cele trei pietre fundamentale ale neamului nostru: 1. credinta crestina, 2. limba româna si 3. tara România, în granitile ei fizice si istorice.
Acesta-i tezaurul cel mai de pret al natiunii, noi suntem ceea ce suntem si avem ceea ce avem pentru ca Dumnezeu ni le-a harazit prin acesti fii ai neamului nostru care au urmat perceptele Scripturii, Citez: ”Omule, Domnul cere de la tine sa faci dreptate, sa iubesti mila, si sa umbli smerit cu Dumnezeul tau” Mica 6:8. Si nu si-au precupetit nici macar viata pentru realizarea idealurilor natiunii noastre.

În cele ce urmeaza am sa dau citire câtorva nume cu rezonanta istorica si nationala, nume de eroi care au luptat si au condus Frontul de Est, pentru întregirea neamului nostru românesc.

1. Maresalul Ioan Antonescu, supranumit, ”cel mai mare român “ dupa N. Balcescu si N. Iorga, supranumit deasemenea, “cel mai bun dintre pamânteni”, asa cum la numit Marin Preda, si nu în cele din urma supranumit, ”maresalul de otel” cântat în cântecele si imnologia muzicii românesti. A fost executat în 1946, de catre guvernul comunist în coalitie cu rusofilii si Moscova.
2. Gen. Gheorghe Avramescu, general de armata, a luptat si pe frontul de Vest, a fost impuscat de rusi într-o ambuscada în Ungaria.
3. Gen. Corneliu Dragalina, general de corp de armata, unul din fiii Eroului de pe Jiu, Gen. Ioan Dragalina.  Gen. Corneliu Dragalina a fost de fapt si Coordonatorul Miscarii de rezistenta anticomunista din Muntii Banatului si Ardeal. Din subordinea sa au fost: Colonelul Ioan Utza din Baile Herculane, Colonelul Florea Daia din Caransebes si Colonelul Ioan Aldea, din Ardeal.
4. Gen. Nicolae Diaconescu, Gen. de Corp de Armata.
5. Gen. Nicolae Giuperca, Gen. Corp de Armata.
6. Gen. Petre Dumitrescu, Gen. de Armata.
7. Gen. Ioan Dumitrache, Gen. de Divizie, vânatori de munte.
8. Gen. Radu Kornea, Gen. de Brigada.
9. Gen. Gheorghe Jlenescu, Gen.de Excadrila Aviator.
10. Gen. Leonard Mociuscki, Gen. de Divizie.
11. Gen. Nicolae Macici, Gen.de Corp de Armata.
12. Gen. Ioan Alecu Sion, Gen. de Divizie.
13. Gen.Mihai Racovia, Gen. de Corp de Armata.
14. Gen. Iosif Iacobici, Gen. Corp de Armata.
15. Gen. I. Voiculescu, Gen.de Armata si Guvernatorul Basarabiei, a murit în închisoarea de la Aiud.
16.  Gen. P. Calotescu, Gen. de Armata si Guvernatorul Bucovinei, a murit în închisoarea de la Aiud. Citez: “Decretul 207, din 1945, era ambiguu… pe lânga lotul Gen. Voiculescu si lotul Gen. Calotescu, peste 60 de generali , si amirali plus comandori de aviatie si marina, au ajuns la Aiud, ca razbunare secreta a Uniunii Sovietice”, (Prizonier în propria tara, Aurel Sergiu Marinescu, Bucuresti 1997).

În subordinea acestor eroi nationali cu rezonanta istorica a luptat si Rgimentul 96 infanterie din Caransebes, comandat fiind de Colonelul Florea Daia , originar din loc. Bolvasnita, Jud. Caras Severin, regiment, în componenta caruia s-au încorporat multi fii ai comunei Bolvasnita, unii din ei, au fost onorati sa-l aiba ca si comandant pe Col. Florea Daia. În anii copilariei mele am avut ocazia sa-l cunosc personal pe Colonelul Florea Daia, “român dintre români, cu credinta-n Dumnezeu, iubire de neam si daruire pentru glia strabuna”, detalii despre acest erou le puteti vedea în cartea mea intitulata “Viziunea unei Natiuni”, Petru Cocirteu, Macarie, 1998.

Infanteristii regimentului 96 din Caransebes, au fost defapt, strabunii celui ce va vorbeste; acum, va vorbesc despre fapte si nu vorbe, ei au fost dascalii mei, unchii si bunicii mei, au fost aceea care mi-au semanat samânta credintei si a virtutii crestine.

Am sa redau în continuare numele acestor eroi care au luptat pe frontul de Est:
1. Locotenet, Ioan Popescu, învatator,  unchiul meu.
2. Sublocotenent Ioan Udrea, învatator.
3. Sergent, Dragu Ioan, Ordonanta Colonelului Daia.
4. Fruntas, Jura Ioan,  tâmplar, bunicul meu.
5. Soldat, Dragu Ion Freant, cojocar.
6. Soldat, Matei Sârbu Petru, croitor.
7. Soldat,Vuc Ioan, functionar.
8. Soldat, Jurca Solomon, ceferist.
9. Soldat, Dragomir Nicolae,  Pastorul Bisericii Crestine Baptiste din Bolvasnita.
10. Soldat, Turnea Ioan Pepu, zidar.
11. Sodat, Dragomir Ion Togica, cazut la datorie la trecerea Nistrului.
12. Soldat Matei Toma Primejdie, cazut la datorie la trecerea Nistrului.
13. Soldat Matei Ioan Nita, cazut la datorie.
14. Soldat Petru Dragu Dunga, agricultor.
15. Soldat Turnea Simion  Gaigan, cazut la datorie în Crimeia.
16. Soldat Turnea Petru Gaigan, cazut la datorie în Crimeia.
17. Soldat, Dragu Solomon Goara, sef de gara CFR.
18. Soldat, Matei Ioan Cocoana, functionar.
19. Soldat, Turnea Toma Cocorea, agricultor.
20. Soldat, Dragu Ianas Puica, muncitor.
21. Sergent, Turnea Petrica  Pufoni, Batalionul 2 Graniceri, la Cotul Donului.
22. Soldat, Dragomir Ioan, cazut la datorie la Cotul Donului.
23. Soldat, Popescu Simion Turlac, cazut la datorie în Crimeia.
24. Soldat, Cucuruz Lazar Filip, agricultor.
25. Sergent, Cucuruz Ioan Filip, cazut la datorie.
26. Sergent Cocirteu Ioan Cartu, ceferist,unchiul meu.
27. Sergent Major Cocirteu Petru Madru, veterinar, unchiul meu.

Acestor bravi români, lideri de urmat, eroi ai natiunii, însufletiti de credinta si virtutea crestina, aparatori cu însusi pretul vietii lor al gliei strabune, de la maresal si generali, si pâna la ultimul soldat, le dedic urmatoarele versuri:

“Rând pe rând, eroii nostri au cazut, au disparut
Dar, vor ramâne peste veacuri, pilde vii de neîntrecut
Stiind, ca ziua izbavirii, ce-au visat-o, o sa vie,
Daca-ntârzie, asteapt-o! Brava Tara Românie.”
(Cugetari, Petru Cocirteu, Akron, Ohio, 1986)

Ca o concluzie a acestui documentar istoric, am sa va prezint Declaratia verbala a Sergentului Turnea Petrica din Bolvasnita, care ne descrie un crâmpei de pe Frontul de Est din Cel de-al II-lea Razboi Mondial, ziua de 20 Martie 1942:
“În dimineata zilei de 20 martie 1942 ma aflam în valea Zdrau din Localitatea Alasthar din Caucaz, o zi frigurosa cu ceata. Eram Comandant la Centrala Batalionului 10, unde aveam ca si comandat de Batalion pe Maiorul Popa Burac din Pridgor si loctiitorul sau, Maiorul Mihai Gurgu de la Fenes, amândoi din partile noastre. Batalionul nostru împreuna cu Batalionul 16 de la Hateg eram parte a diviziei comandata de Generalul Petre Dumitrescu, Divizie unde eu am absolvit scoala de ”Mici Comandanti” si apoi am primit centrala batalionului 10. Valea Zdrau, avea forma unei sei, dincolo de creasta dealului era amplasata o Divizie de Rusi, care de trei zile în sir îsi stabilisera amplsamentul si asteptau ordinul de atac. Noi eram în valea Zdrau, pe linia întâi, ne despartea doar coama dealului de inamic. În dimineata zilei de 20 Martie 1942, pe când inamicul nu se astepta, am început ofensiva. Timp de 10 minute, mitralerele cu foc automat din vale au retezat toti copacii de pe creasta dealului din fata, în timp ce puscasii mitraliori au ocupat creasta dealului, apoi la foc automat, mitralierele noasre au tintit inamicul din vale, pentru urmatoarele 20 de minute, tot timpul ma miscam de la o mitraliera la alta sa-mi încurajez camarazii, în timp ce bateriile de artilerie grea, trageau continuu fara întrerupere, în inamicul de dincolo de creasta dealului.
Atacul nostru inopinant, rapid si în forta a durat doar 30 de minute, dupa care s-a oprit.
Asteptam sa vedem reactia inamicului. O tacere totala s-a asezat pe linia frontului, deodata, dupa vreo 15 minute, am vazut cum rusii ies din transeie, arunca pustile, si cu fâsii de pânza alba în mâini, rupte în graba din camasile si izmenele lor vin spre creasta dealului, au capitulat, i-am luat prizonieri pe toti câti au mai ramas în viata. Printre prizonieri au fost doi soldati îmbracati în uniforma soldatilor români, vorbeau si româneste, asta ne-a derutat, i-am lasat mai nesupravegheati, si dupa o ora am aflat ca l-au omorât pe comandantul batalionului 16 de la Hateg, erau defapt spioni rusi. Ce înseamna o clipa de neveghere…
Dupa aproape un an de zile de front, Comandantii Batalionului 10, Maiorul Burac, si Maiorul Mihai Gurgu  au fost evidentiati si pentru Victoria de la Valea Zdrau împotriva rusilor de catre Gen. Petre Dumitrescu. Maiorii Gurgu si Burac primesc recompensiile, dar raporteaza totodata ca de fapt un rol foarte important în Victoria de la Valea Zdrau, l-a avut Sergentul Turnea Petrica, de la Centrala Batalionului, ca urmare a acestui fapt, ca recompense am primit o luna de concediu si la Rusalii 1943 am venit acasa.
Slavit sa fie Domnul ca m-a pazit pe front si acum prin mila Sa Împlinesc 90 de ani peste doar câteva luni” (Declaratia verbala a Sergentului Turnea Petrica, Petru Cocirteu, Cleveland, 2010.)
Faptele marete ale acestor eroi as dori sa fie un imbold în inima tinerei generatii de a nu fi mai prejos de înaintasii nostrii si totodata ecoul daruirii strabunilor nostri sa-i trezeasca pe aceia care persista în somnolenta si indiferenta si toti împreuna având o chemare si un tel, sa contribuim la propasirea neamului nostru românesc.

Ajuta Doamne Natiunea Româna
Traiasca România.
Peter Cocirteu, Cleveland, Ohio USA.

Bibliografie
Analele Sighet, Fundatia Academica Civica, Bucuresti, 2003.
Amintiri de razboi, Ioan Jura, Bolvasnita, 1965.
Cronici, Manuscris, IBD. Varan Sabin, Bucova 1982.
Declaratia verbala a Serg. Turnea Petrica, Petru Cocirteu, Cleveland, 2010.
Editura Academiei, Gh. Buzatu si Gh. Florescu, Iasi, 1981.
Eroii nemului românesc, Manuscris, Ioan Popescu, Kent, 1997.
Memorii, Manuscris, Ioan Udrea, Kent, 1997.
Oameni si Fapte, Simion Cocirteu, Akron, 2006.
Prizonier în propria tara, Aurel S. Marinecu, Bucuresti, 1997.
Romanian Forces, Bucharest, 1943.
Rezistenta anticomunista din Muntii României, C. Ionitoiu, 1993.
Istoria Românilor în secolul XX, I. Scurtu, Gh. Buzatu, Bucuresti, 1999.
Viziunea unei natiuni, Petru Cocirteu, Târgoviste, 1998.

Scrisoare deschisa adresata Presedintelui României
Domnule Presedinte al României,
Traian Basescu

La inceputul anului 2008 scriitorul si fostul detinut politic pentru 13 ani si jumatate, domnul Aurel Sergiu Marinescu a adresat in scris Domniei Voastre, dorinta fostilor detinuti politici ca Fortul 13 Jilava sa devina un Muzeu al Comunismului – al terorii rosii. Scrisoarea a fost insotita de publicatia „Curentul International” din SUA, in care a aparut textului dumnealui din data de 3 ianuarie 2008.
Apreciem ca scrisoarea adresata Domniei Voastre, insotita de publicatia respectiva, a fost directionata la Ministerul Culturii si Cultelor.
Cu adresa nr.191 din 26 iunie 2008, Ministerul Culturii si Cultelor raspunde favorabil ideii si propunerii facute de domnul Aurel Sergiu Marinescu a transformarii Fortului 13 Jilava intr-un Muzeu al Comunismului.
La numai doua luni de la primirea raspunsului Ministerului Culturii si Cultelor, adica in luna august 2008, scriitorul Aurel Sergiu Marinescu a decedat, dar nu inainte de a ma ruga sa transmit acest mesaj.
Initiativa infiintarii unui Muzeu National la Jilava s-a nascut inca din anul 1990 si apartine domnului Banu Radulescu, fondatorul si presedintele publicatiei „Memoria” – revista gândirii arestate – fost detinut politic si care in colaborare cu doamna arhitect Ligia Popp, a intocmit si planul proiectului.
In anul 1999 domnul Banu Radulescu a decedat, iar documentatia proiectului a fost preluata de actuala presedinta a publicatiei „Memoria”, doamna Micaela Ghitescu, fosta detinuta politic, care impreuna cu doamna arhitect Ligia Popp a depus-o la Institutul de Investigare a Crimelor Comuniste.
Jilava este inchisoarea prin care au trecut absolut toti detinutii politici, unii pentru câteva saptamâni in vederea transportului lor la inchisorile din tara, iar altii pentru a muri acolo.
Martirii inchisorilor, luptatorii pastratori ai istoriei adevarate, dispar biologic, iar Fortul 13 Jilava care asteapta de peste 20 de ani sa fie declarat „Monument Istoric” se deterioreaza din neglijenta voita sau necunoastere.
Asumându-ne istoria, Fortul 13 Jilava trebuie sa existe peste veacuri, el nu trebuie sa fie afectat de interese politice caci pe lânga valoarea lui memorialistica el este un simbol al suferintelor nedrepte ale unui neam incatusat.
Construit cu un secol inainte, cu scop de aparare a tarii, a fost transformat intr-un malaxor al nimicirii neamului românesc.
Având exemplul lui Take Ionescu, liderul partidului conservator-democrat, care in anul 1889, in Parlamentul României afirma: „Noi facem fortificatiuni nu pentru ofensiva, fie contra Rusiei sau Austriei, noi facem fortificatiuni pentru apararea solului si a demnitatii noastre”, cei peste un milion de fosti detinuti politici care au trecut prin Jilava afirma: „dorinta infiintarii acestui muzeu al comunismului nu este ca o razbunare impotriva tortionarilor, ci ca o denuntare a terorii comuniste, ca aceasta sa se cunoasca si sa nu se mai permita sa se repete asemenea atrocitati”.
Si iata ce spune domnul Vladimir Tismaneanu, politolog, la capitolul aprecieri in cartea scriitorului Aurel Sergiu Marinescu – Prizonier in propria tara, vol.III, pag.345-346:
„Stimate domnule Aurel Marinescu, tin sa va multumesc pentru cartea trimisa, pe care am citit-o pe nerasuflate. Trilogia memorialistica pe care o propuneti va juca un rol insemnat in actiunea de restituire a memoriei, mai cu seama in conditiile in care observam tendinte de minimalizare ori chiar de a nega faptele abominabile pe care tot atât de minutios le analizati dumneavoastra. Opera dumneavoastra nu este doar una de ordin autobiografic, ci contribuie la asanarea morala a lumii românesti in aceste complicate clipe de nastere a democratiei. Cu cele mai bune gânduri, Vladimir Tismaneanu”.
Domnule Presedinte,
Infiintarea „Muzeului Jilava” va reprezenta o reconciliere intre victime si calaii slujitori ai terorii rosii comuniste. Suntem incredintati ca dorinta celor carora li s-a distrus tineretea, idealurile, sperantele, sanatatea, familia si viata, va gasi ecou in inima Domniei Voastre si implinirea ei.
Va rugam sa primiti incredintarea sentimentelor noastre de respectuoasa consideratie.
Sotia scriitorului Aurel Sergiu Marinescu,
Manon Marinescu

Foto. Aurel Sergiu Marinescu isi revede sotia – Manon si fiul – Sorin, dupa ce regimul comunist le-a acceptat plecarea in SUA, in 1976.

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors