„Exilat” în propria sa țară: Policarp Morușcă, primul episcop al românilor din America

Autor: Dorin Nădrău (SUA)

 

Biografia lui Policarp Morușcă, cleric ortodox român de o neîndoielnică însemnătate în istoria bisericii noastre, ne dezvăluie o personalitate de excepție, un destin tulburător, un episcop prigonit și captiv în propria sa țară după o perioadă de patru ani (1935 – 1939) în care s-a dovedit un demnitar bisericesc plin de râvnă pentru păstoriții săi din Statele Unite și Canada. Cauzele fatalității care s-a abătut asupra lui s-au datorat, inițial, unor intrigi de palat, iar apoi, unui regim ateu și abuziv, care l-a izolat departe de credincioșii săi din America de Nord până la moarte.

Pe numele său de botez, Pompei Morușcă, viitorul episcop a văzut lumina zilei la 20 martie 1883, în localitatea Dealul Geoagiului, com. Cristești, jud. Alba. Părinții, preotul Ioan Morușcă și Ana Morușcă, oameni modești ca stare materială, au avut ca prioritate grija pentru o bună creștere a celor șase copii, trimițându-i pe toți la școală. După absolvirea școlii primare la Ighiu și Alba Iulia, Pompei Morușcă a urmat studiile medii, timp de trei ani, la gimnaziul maghiar in Alba Iulia, iar apoi, la gimnaziul românesc de la Blaj, înființat în 1874. Acesta a fost primul liceu de limba română din Ardeal, o școală referitor la care Ion Eliade Rădulescu spunea că „aici a răsărit soarele românilor”. Între anii 1902-1905, a frecventat cursurile Institutului teologic-pedagogic „andreian” din Sibiu, având dascăli de înaltă ținută academică și colegi de elită: Onisifor Ghibu, ilustru pedagog și reputat patriot român, Moise Balea, primul preot misionar din America, Teodor Scorobeț, viitorul arhiereu vicar.

În baza unei vechi cutume din Ardeal, între 1905-1908, Pompei Morușcă a fost învățător, funcționând în trei școli confesionale ortodoxe (Sebeș-Alba, Ludoșul Mare-Sibiu și Pâclișa, care astăzi face parte din municipiul Alba Iulia).

În vederea hirotonirii ca preot, s-a căsătorit cu Maria, fiica preotului Vasile Bălan din Blașfalăul de Sus-Bistrița, sora viitorului mitropolit Nicolae Bălan. La 19 iunie 1908, a fost hirotonit de mitropolitul Ioan Mețianu pe seama parohiei din Șeica Mare, o comună cu oameni harnici și gospodari, așezată lângă Mediaș. Asemenea multor intelectuali români, în timpul primului război mondial, a fost suspectat de autoritățile maghiare de activitate filo-românească și a fost mobilizat ca preot militar pentru soldații români din armata habsburgică (1917-1918). Preoteasa Maria Morușcă a fost arestată și deportată în Ungaria vestică, iar despărțirea de părintele Pompei a fost definitivă, în 1922 urmând divorțul. Se cuvine precizat că în ciuda rănii care a rămas, părintele Morușcă s-a rugat pentru fosta sa soție până la moarte.

Bishop-Polycarp-(Morusca)

Foto.Episcopul Policarp Morusca

A părăsit Șeica în anul 1919, când a fost angajat la Consiliul Dirigent care avea sediul la Sibiu, la departamentul Culte și Instrucție, aflat sub comanda lui Vasile Goldiș, unul dintre „corifeii Marii Uniri”. Ales de Congresul Bisericesc al Mitropoliei Ardealului în funcția de consilier economic la nou înființata Episopie a Clujului (1919-1920), se înscrie la cursurile de religie pentru profesorii români ai renumitei universități clujene. Numele părintelui Pompei Morușcă a devenit și mai cunoscut în anul 1920, atunci când a fost ales secretar general al Asociației „Andrei Șaguna” a clerului din Transilvania și Banat, fiind readus de către mitropolitul Nicolae Bălan la Sibiu, moment care marchează începutul „perioadei sibiene” (1920-1924). A lucrat pe lângă Consistoriul Mitropolitan, apoi ca director al Oficiului de Statistică al consistoriului, iar mai apoi ca redactor la „Revista Teologică”, desfășurând o intensă activitate intelectuală, lăsând numeroase scrieri, concretizate în broșuri, articole și recenzii. Cu siguranță, atmosfera deosebită a Sibiului acelor ani, l-a format ca destoinic administrator, apreciat scriitor și veritabil publicist, rafinat intelectual, incontestabil vizionar, dar, mai ales ca desăvârșit slujitor al Bisericii.

După ce în 1925 părintele Pompei îl însoțește pe mitropolitul Nicolae Bălan într-un pelerinaj la Ierusalim, se hotărăște să se călugărească. Marcat de nefastul final al căsătoriei, se decide să se consacre vieții chinoviale monastice, cu gândul la ierusalim unde primise titlul de „Cavaler al Sfântului Mormânt”. În același an, 1925, a fost tuns în monahism sub numele Policarp, hirotesit prptosinghel și arhimandrit, încredințâdu-i-se stăreția Mănăstirii Hodoș-Bodrog din jud. Arad. Aici, între anii 1925-1935, s-a preocupat asiduu de organizarea vieții monahale a acestui străvechi așezământ mănăstiresc atestat documentar încă din 1177, îngrijindu-se totodată și de viața spirituală a celor patru parohii aparținătoare: Bodrogul Nou, Bodrogul Vechi, Vinga Nouă și Zădăreni. Reînviind cu multă dăruire și pricepere pelerinajele, a fost în scurt timp remarcat de preoțime și de credincioși, dar și de ierarhul local, Grigorie Comșa, fiind ales în Adunarea Eparhială de la Arad și în Congresul Mitropolitan, precum și consilier episcopesc onorific. În această perioadă, de asemenea, scrie și publică numeroase și valoroase lucrări religioase.

Urmărit cu mare interes de unii preoți de peste Ocean, încă din 1931 ca un potențial candidat pentru păstorirea Episcopiei Românilor din America, la 26 ianuarie 1935, părintele Policarp Morușcă a fost ales episcop misionar pentru românii din America. Iată cum descrie acele momente într-un raport trimis din Ismail patriarhului României, în timpul celui de-al doilea război mondial: Ales episcop misionar „pentru creștinii ortodocși români din țările apusene neortodoxe” la 26 ianuarie și hirotonit la 24 martie, am plecat în America la 17 iunie și am fost înscăunat la Detroit-Michigan la 14 iulie 1935. De îndată am purces în misiunea de a vizita toate așezările românești din Statele Unite și Canada, fiind aproape neîntrerupt pe drumuri, de la 14 iulie 1935 până la 18 iulie 1936, întorcându-mă după ce am sfințit toate bisericile – nesfințite de arhiereu – și am văzut pe români în toate așezările lor. În toamna anului 1935, printr-o pastorală de orientare amănunțită, am pregătit sufletele pentru organizația bisericească. Episcopul Policarp Morușcă a păstorit efectiv credincioșii rtodocși din America până în anul 1939, orânduind eparhia cu 6 protopopiate, 44 parohii, 62 filiale, cu 43 biserici și 5 paraclise, deservite de 34 de preoți. A dovedit o neclintită credință și un optimism de neegalat, reușind să consolideze episcopia. Un merit deosebit este acela de a fi inițiat apariția și publicarea foii „Solia” și a calendarului eparhial „Solia”. De asemenea, a întemeiat reședința eparhială „Vatra Românească” de la Grass Lake, Michigan, cu o fermă, un cămin pentru bătrâni și un început de mănăstire.

În vara anului 1939, în pofida sfaturilor multor apropiați care l-au atenționat despre tensiunile politice care prevesteau războiul, a plecat în România pentru a-și revedea familia și spre a raporta noului patriarh Nicodim Munteanu (1939-1948) situația eparhiei din America. Anul 1939 s-a scurs cu repeziciune, fiind precipitat de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. În 1940, urmare a unor „intrigi de palat”, Legația Americană din București îl anunță că nu se va putea întoarce în America „până la încetarea ostilităților”. Dezamăgit și resemnat, s-a retras pentru un an în satul copilăriei sale, Craiva, unde locuia sora sa, Lucreția Nicoară, al cărei soț, învățătorul Sabin, era pe front, ofițer în armata română.

După mai bine de un an de așteptare, patriarhul Nicodim l-a numit director al Internatului Teologic „Radu Vodă” din București (1940), care fusese închis de autorități și evacuat. Episcopul Policarp Morușcă a contribuit la redeschiderea lui, dar, în acest timp, se preocupa de revenirea sa în America. Din 28 august 1941, ca urmare a pensionării episcopului Dionisie Erhan al Cetății Albe-Ismail, părintele Policarp este numit de către patriarhul Nicodim locțiitor la acea eparhie extrem de dificilă și care se afla într-o stare de deplorabilă dezorganizare, situată în coasta Ucrainei ocupate de Rusia comunistă, unde a rămas pe durata războiului, până în ianuarie 1944. Declarația de război a României împotriva Statelor Unite, relațiile dintre cele două țări fiind suspendate, l-a întristat profund. Simțindu-se neputincios în fața marii conflagrații ce a cuprins întreaga lume, s-a dedicat pe deplin lucrării apostolice în Basarabia de Sud. După revenirea din Basarabia, a rămas pentru o scurtă perioadă de timp iarăși în București (1944-1945), ca director al Institutului Teologic. Patriarhia a intervenit, la acea vreme, pentru obținerea unei vize în vederea întoarcerii episcopului în America, dar, în loc ca acesta să fie trimis înapoi, la 4 decembrie 1945 a fost numit, tot temporar, într-o nouă funcție, „până la alegerea titularului”, la o altă margine de țară, în orașul Sighet. Astfel, între anii 1945-1946, Policarp Morușcă a servit ca locțiitor de episcop la Episcopia Maramureșului, mai dezorganizată și în mai mari lipsuri materiale decât Cetatea Albă.

În acele condiții, guvernate de faptul că regimul comunist trecuse la controlul și reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române, episcopul Policarp a fost pensionat forțat de autoritățile comuniste („pus în retragere”), la fel ca mulți alți ierarhi care deveniseră incomozi. După pensionare, a fost închinoviat la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, fiind stareț al Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba Iulia, între 1955-1958.

A trecut la cele veșnice la 26 octombrie 1958, de Sfântul Mare Mucenic Dumitru, fără să-și vadă împlinită dorința reîntoarcerii la eparhia sa din America. A fost înmormântat la modestul schit „Sf. Ioan Botezătorul”, situat lângă Platoul Romanilor din Alba Iulia. Alături de el sunt mormintele altor doi ierarhi: P.S. Venianim Nistor, episcopul Caransebeșului, care a avut o soartă similară (1886-1963) și P.S. Ioan Stoia, episcopul armatei (1865-1937). Până a trecut hotarul acestei lumi, a ținut, în limitele posibilului, legătura cu preoții și enoriașii săi din Statele Unite, cu speranța neclintită de a-i putea revedea și sluji, un regret care străbate și din impresionantul lui testament în care a prevăzut: Înmormântarea să mi se facă cât mai simplu, cum simplă mi-a fost viața, fără predică, de către duhovnicul mănăstirii „Sf. Ioan Botezătorul”, sau de către preotul parohiei, dacă n-am fost vrednic să-mi închei zilele în cuprinsul Episcopiei mele din America.

…Un destin fără egal în istoria Bisericii Ortodoxe, o personalitate fascinantă, un mare ierarh „exilat” în propria sa țară.

Dorin-Nadrau.Poza-noua

Foto. Dorin Nădrău

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors