O spovedanie-document a unui om aflat dincolo de moarte

Posted by Stefan Strajer On May - 21 - 2019

O spovedanie-document a unui om aflat dincolo de moarte

Autor: Iacob Naroş

 

Din prea multa-i dragoste față de semeni, începând cu măierenii săi de suflet și până la cei de departe care l-au iubit și urât în egală măsură, Emil Boșca-Mălin se adresează din recele și neprimitorul mormânt nouă celor de azi, sub forma unei cutremurătoare mărturisiri făcute prin intermediul autorului Icu Crăciun spre a nu se uita acele timpuri nefaste prin care au trecut românii ardeleni și nu numai în ultima sută de ani de existență națională. Așadar, asistăm înfiorați la o trecere în revistă a vieții unui om cu bune, cu rele, cu vise și dezamăgiri, cu iubiri și cu trădări, dar OM cu majuscule care, printr-o voință de invidiat, a reușit să treacă cu demnitate și cu fruntea sus peste toate încercările crude ale propriei sale existențe cu totul aparte. Cronica acestei vieți zbuciumate și a unor vremi tulburi este surprinsă în romanul lui Icu Crăciun, „Când vor înflori mălinii”, apărut la Editura „Școala Ardeleană”, Cluj-Napoca, 2018. Scriitorul Icu Crăciun se împarte în egală măsură între roman, având la activ șase cărți, înspre proza scurtă, tot cu șase volume și în publicistică, alte șase cărți. După un veac de singurătate, Emil Boșca-Mălin, prin abilitatea scriitoricească a autorului, ni se dezvăluie în adevărata lui față, cu tot calvarul prin care a trecut neînfrânt în timpul anilor de închisoare, dar și al umilințelor de tot felul, la care a fost supus chiar și-n anii pe care i-a mai apucat după eliberare. Asistăm la dovezi de iubire față de țară și neam, fiind corespondent de război, iubire față de plaiurile natale prin paginile închinate Maierului, alături de trădări meschine din partea celor care l-au dat pe mâna lungă a securității, indiferența și disprețul celor care l-au ocolit și l-au părăsit, inclusiv din partea unor ființe pe care le-a iubit sincer. Pe măsură ce parcurgem paginile romanului o furie nedisimulată ne cuprinde fără să vrem în fața atâtor nedreptăți de-a lungul unei vieți de martir, ea ne urmărește obsesiv parcurgând istoria acelor ani pe care mulți dintre noi i-am uitat.

coperta-Craciun-Cand-vor-inflori-375-300-f

De la început, se remarcă originalitatea în tehnica subiectului și a compoziției, mărturisirea se face la persoana întâi, chiar înaintea morții, personajul cheie e și narator, pe deasupra, ne poartă cu el prin cele mai tumultoase, desigur și tragice, pe alocuri, episoade din viața unui OM, care s-ar fi vrut normal, cu idealuri probabil mult mai pretențioase decât a celor din jur. Peste datele personale reale autorul așterne cu măiestrie propriile gânduri și reflecții, unele de ordin imaginar. Amintirile de dincolo de mormânt în mod sigur ne vor răscoli și revolta în egală măsură, protagonistul este el însuși sub puterea acestor amintiri, se simte rănit în suflet, iar trecutul îl ține încă strâns sub povara lui. Cu atât mai sincere vor fi spusele lui, deoarece acum în cumpăna morții, el poate să spună totul, nu mai e loc de nicio ezitare, de nicio minciună. Întoarcerea lui din lumea de dincolo se face pentru a ne dovedi că sufletul lui nemuritor cere o ușurare în a ne spune fără menajamente sau resentimente tot ceea ce speră să ajungă și la cine trebuie.

Maieru e un prim reper sfânt pentru Emil Boșca-Mălin, alias Milu în roman, început și sfârșit, cuib de pornire în viață, dar și de retragere pentru odihna veșnică. Repere ale copilăriei se succed ca pe un generic amplu: Someșul și cimitirele satului multe la număr, printre care și „La Paltin”, Măgura din Sus, cea pomenită și de Rebreanu în „Cuibul visurilor”, cerul albastru altfel ca-n alte părți și multe altele dispărute azi, hora și Prundul din Arini, dar vii în amintirea acestuia. O viață de om începută la Maieru în condițiile vitrege dinaintea Primului Război Mondial, plină de calamități (inundații, secetă, foamete, molime, războaie din zona Maieru-Rotunda, dar și politica austro-ungară contra românilor. Nu uită să citeze personaje martor apropiate: bunic, bunică, mamă, tată, frați, unchi, surori. Evocări de suflet a unor măiereni din jur cum ar fi: popa Ieronim Groze, Iulian Cioarba, țăranul filozof, Adrian Cobzaș. Unirea este văzută și ea prin ochii celor de atunci, alături de o documentație de excepție a autorului în ceea ce privește urmările războiului, jertfa celor peste o sută de măiereni pe fronturile din Galiția, Italia, Serbia și Polonia, sărăcia și noile idei aduse de pe front, precum și elemente de viață socială locală (școala, micii meșteșugari, evreii și prăvăliile lor, penticostalii, opinca și Budapesta… Vocabularul specific zonei (regionalisme, forme populare, arhaice chiar) adaugă o notă de veridic și originalitate: „colăcar, cănac, hăizaș, stative, trujeni, mniserniță, foșăluit, răgilat, cujeică, bujală, lopățele, coleșă, drot, naft, aprinjoare, a zvâri, a căpălui, halău, ler, ciuroi, săcure, pozderie, jârebge, nevedit, cept, lepedeu, cioareci, căput, recăl, dohonaș, coleșăr, cruh, a zăhăi, prici, strujac, cingeu, de-a hapucul, nevernic, mădărit, a cloboti, glajă de lampă, găvozd, păscălier, bruj, a pune un bumb pe traistă, a mangli, gorobete”. Recunoaștem toponime măierene ca: Butiana, Arinete, Tutuleasa, Hănțoaia, Valea Caselor, Purcioaia, Podul Țâganilor, Caba… Pasiunea pentru istorie a lui Milu începe din familie prin lectură, mersul la biserică și spovada, în plus, exemplu personal de la preoții satului și dascălii: Dumitru Boșca, Silivan Coruțiu sau Ion Barna. Amintiri din copilărie sunt prezentate fugar: cânepa și pânza de pe prundul Someșului, băgatul oilor pe brânză la fața locului, făcutul fânului sau deszăpezitul cu boii pe drumul mare al Maierului.

Farmecul vieții de la țară e surprins așa cum era acum o sută de ani, aventurile lui Milu cu vitele, cele petrecute în casa din câmp de pe Anieș, cu fratele Alexandru pe munte, prietenia cu Damaschin, fluiere de răchită și pistoale din țeavă de soc, vraja muntelui și accidentul nefericit provocat de prietenul său. Milu evoluează, apare prima iubire și plecarea la Năsăud, casa părintească de la Maieru rămâne în urmă cu portretul părinților în fața cărora e cuprins de respect și seriozitate.

Năsăudul e al doilea reper din viața lui Milu, prima deplasare pe cont propriu în calitate de „domnișor” la liceu. Apoi internatul, târgul de joi, jocurile de „liceist”, orarul clasei și alte întâmplări mai mult sau mai puțin amuzante. În casa a VI-a, debut publicistic în „Glasul Ardealului”, în 1930, prima fată, primul sărut, bacalaureatul și trecerea la studii juridice de la Cluj. La Năsăud va cunoaște și câțiva măiereni: Virgil Șotropa, Ionel Cioarba, Ovidiu Cioarba, Olimpiu Barna și Niculiță Ilieșiu.

În timpul studenției de la Cluj (1932), începe să scrie și să publice, dar e primit cu reticență chiar de intelectualii măiereni. În 1934, îi apare primul articol în „România nouă”. Schimbări majore, Milu renunță la iubirea adolescentină, apare Dora din Sighet. Ajunge la Constanța ca ziarist, face cunoștință cu marea, iarăși e părăsit, îi rămâne să mediteze despre femei și iubire cu Niculiță V. Ilieșiu. Aflat în vacanță studențească (1936), la Maieru, protagonistul nostru are prima ciocnire cu jandarmii la el acasă. Are și ocazia să descrie obiceiuri și datini de Anul Nou, cel al fetelor de măritat care vor să-și afle viitorul soț. Alte amintiri dragi din familie, frați și preoții apostoli ai satului. Ca avocat apără Fondurile Grănicerești ale Năsăudului, a doua matrice formativă după Maieru. La 30 de ani, Milu se înscrie la doctorat, revine la Maieru și Năsăud, este impresionat de floarea de mălin ce l-a însoțit   întreaga viață, de unde și titlul romanului. Întâlnirea benefică cu Florica, marea dragoste la Cluj, căsătoria, dar și evenimentele ce se precipită: Ocuparea Ardealului de Nord, alungarea evreilor din Maieru de autoritățile maghiare, pierderea Bucovinei și Basarabiei, a Cadrilaterului. Ca atare, Milu va trece în România, la Câmpia Turzii, ca judecător.

Din 1942, Emil trece la gazetărie pe lângă Pamfil Șeicaru, la „Curentul”, familia se mută la București. Alte evenimente legate de Maieru îi rămân în memorie: casele evreilor sunt luate de cine apucă, trecerea rușilor prin zonă, întoarcerea tatălui din război. Emil își îngroapă sacul cu documente la Maieru, în Arinete, deoarece comuniștii anihilează partidele istorice. Trădat de un oarecare Filipovitz devine fugar, este condamnat pe viață. Asistă neputincios la evenimentele anului 1947: secetă și foame, înlăturarea regelui Mihai, încetarea cultului greco-catolic. La Maieru rămâne o iarnă, după trei ani de fugă. După șase ani de hăituire, Emil este arestat fiind trădat de Nicolae Peleancu. Lumea închisorilor unde uită și să vorbească îi dă prilejul să descrie realist mizeria și silnicia acestora de la Jilava, Galați, Râmnicu Vâlcea, Lugoj, Aiud, Gherla și Botoșani. Dorul de Maieru e tot mai puternic (vezi p. 257), părinții sunt chemați săptămânal la miliție. Liber după 1964, Emil se simte abandonat, în testament va cere să fie înmormântat la Maieru. Părinții îi mor în aceeași săptămână, ultimele cuvinte ale mamei sunt impresionante: „Unde ești, Milule? Au înflorit mălinii și nu ai venit să mă vezi?”

Părăsit de familie, Emil, după18 ani, și-a găsit pe Petronela cu care se refugiază în scris și citit. Revenirea la Maieru împreună cu Petronela îi dă ocazia de a descrie satul și Valea Someșului (p.322-323), înstrăinarea rebreniană pare a se repeta întru totul (vezi p.357-359). Mare parte dintre cunoscuți nu mai sunt, doar amintiri despre mamă, tată, neamuri și colegi de clasă îl bântuie. După o oarecare liniște, Emil încearcă să mediteze asupra a ceea ce i s-a întâmplat, ne vorbește despre frică și turnători, despre neamurile care au suferit pentru el. De abia este tolerat ca merceolog la o fabrică bucureșteană. În 1975, bolnav, sceptic și dezamăgit de toate și de toți, moare în spital. Autorul adaugă cele petrecute după moartea lui: soarta Petronelei alungată din bloc de un securist, despre fiii lui, Radu și Mircea și, mai ales, florile de mălin și amintirea părinților de la Maieru. Profetic se pronunță asupra comunismului: a rezistat din cauza fricii, a oportunismului și a pasivismului civic. Sunt trecute în revistă și alte rele ale ultimilor ani: noua securitate, tranziția primitivă, privatizarea, exodul românilor peste hotare, șmecherismul și învârteala, corupția…

O oarecare mulțumire o are Emil fiind declarat cetățean de onoare post mortem al Maierului, dar și din partea nepoatelor Oana și Florina cât și faptul că cele 17 dosare de la CNSAS au fost făcute publice.

Așadar, confesiunea se încheie optimist, protagonistul se retrage pe tărâmul său cu sentimentele pe care le ghiciți în urma lecturii romanului, iar mulțumirea acestuia e că ne-a transmis o parte din neliniștile lui, nouă cititorilor și cel puțin o vreme va fi liniștit cu duhul lui alături de noi. Cât despre autor, toată lauda pentru profesionalismul și osârdia cu care a dus la capăt acest amplu proiect; despre carte se va vorbi mult și bine, în mod sigur, va fi unul dintre romanele anului ce tocmai bate la ușă.

 

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors