Ion Codru Drăgușanu și Drăgușul

Posted by Stefan Strajer On May - 18 - 2019

Ion Codru Drăgușanu și Drăgușul

Autor: Viorica Pop

 

Ceea ce ne-a prezentat academicianul Șerban Cioculescu în 1981, când ne-a onorat cu prezența pentru a înființa la Drăguș un punct muzeistic „Ion Codru Drăgușanu” și ceea ce au prezentat scriitorii, profesorii participanți la centenarul morții scriitorului peregrin (1984, Făgăraș și Drăguș) apar sintetizate în „Enciclopedia identității românești (Personalități)”, 2011, sub îngrijirea Ecaterinei Țarălungă, p.201, unde se menționează că Ion Codru Drăgușanu rămâne în istoria literaturii române drept primul călător modern și că întreaga sa activitate (participare la Revoluția din 1848, înființarea de școli în limba națională, funcții în înalte instituții administrative, culturale) se înscrie în spiritul iluminist.

Precizăm că există și o viziune romantică în portretul peregrinului, dar nu lipește nici observația realistă, căci „mirajul european” nu duce la autoiluzionare. Impactul cu necunoscutul, momentele de adversitate își găsesc salvarea în evocarea satului natal, pe care nu l-a părăsit sufletește niciodată. Dorul de ducă și dorul de casă sunt trăite simultan, asigurând liantul etapelor vieții și al instantaneelor din creația sa. Nu ni-l putem imagina pe Ion Codru Drăgușanu fixat în alte locuri, așa cum nu ni-l putem imagina nici pe neliniștitul modern Octavian Paler, din Lisa vecină Drăgușului, că ar putea găsi perfecțiunea vreodată, deși era însetat de ea.

Atent nu numai la ceea ce-l înconjoară, ci și la sine, Ion Codru Drăgușanu e martor și parte a lumii pe care o înfățișează: „Cine nu părăsește locul nașterii, n-are idee de patrie, el e ca omul în mijlocul pădurii, nu o vede de mulțimea arburilor, dară înstrăinatul, o, cum învață a o iubi!”. O ipostază a iubirii de locul natal o sugerează și disertația rostită la Casina Română din Făgăraș, la 16 ianuarie 1870. Din cercetarea documentelor, scriitorul va fi aflat că istoria Drăgușului a fost legată de istoria Ardealului, cu excepția unui veac (1386-1456), când aparține Țării Românești. Pe la 1581-1589, satul făcea parte din circumscripția a treia a ținutului și era menționat în „Urbania et Conscriptiones”, fascicula IV, din „Arhivele Statului Ungar”. (Valeriu Literat și Moise Ionașcu, „Orașul și Țara Făgărașului. Cetatea Făgărașului, 1943)

În disertație, scriitorul se orientează asupra veacurilor al XVII-lea și al XVIII-lea, când ținutul avea statut de zestre pentru soțiile de principi transilvăneni, mai multe familii din Drăguș primind diplomă pentru credință și servicii. Originalitatea în a valorifica documentul e asiguretă aici de o surprinzătoare viziune modernă, realizată cu mijloace specifice literaturii, impresia de spontaneitate neexcluzând însă o elaborare de esență eseistică. Se intuiește chiar din titlu, „O umorească veridică”, faptul că rigoarea științifică, pe care o presupune disertația, se va metamorfoza cu naturalețe într-o varietate de registre stilistice cu tonalitate parodică, aluzivă, cu umor și autoironie, căci oratorul știe bine înțelesul dictonului latin „Râzând putem îndrepta moravuri” și înlătură astfel pericolul unui didacticism rigid și al unui limbaj patriotard.

Mobilitatea spirituală îi permite oratorului să capteze de la început atenția din sală prin emiterea ipotezei, care-i și motivează demerul: simulează o autoiluzie pentru ca apoi s-o demonteze în umor și parodie: „În adevăr, faimoșii scriitori antici, anume Erodot, Strabone, Tolomeu, scriseră despre Dacia noastră și despre geți, locuitorii ei. Durere însă, au uitat a memora despre Drăguș și drăgușeni”. Numele satului e dedus cu savoare de la „dracu”, în tradiția drăgușeană „un zmeu”, „balaur” avându-și sălașul într-un lac mare de sub munte. Proiecția în fabulos va fi imediat demitizată. Lacul n-a rămas în vremea scriitorului decât o baltă cu nume prozaic, Mlaca Muntelui.

Ion_Codru-Dragusanu,_1817_-_1884

Prezentarea unor realități dramatice din satul patriarhal îmbracă o ironie fină, care accentuează veridicul. Sărăcia așa-zișilor boieri (în realitate țărani răsplătiți cu diplome de către   principii transilvăneni pentru servicii grănicerești) nu-i împiedică să-și apere, sub acoperișuri de paie, adevărul, demnitatea, tradiția ca legi morale nescrise.

Când dezvoltă și argumentează, Ion Codru Drăgușanu simulează rigoare științifică și creionează portrete cu spontaneitate narativ-descriptivă. În explicarea patronimelor, tema disertației, proiectează realitatea în măreție istorică și mitologică pentru a o întoarce apoi la parodie, intrisecă spiritului mucalit, obținând efectul artistic de a face din prozaic act existențial: „Începem cu familia Codreană, cu numele generic Germănești, una că e în capul satului, alta că-și trage numele de la codru, sub ale cărui poale i-a fost adumbrit aviticul castel…”. Și argumentele continuă în aceeși tonalitate.

Scăpărările inteligenței îi permit libertatea unor asocieri care depășesc elementul autohton. Patronimul „Codru” apare omonim cu cel al ultimului rege grec (ascendent al filozofului Platon, n.n.). Nu e decât o autoironie atunci când autorul se mândrește că e primul cărturar care poartă acst nume, întâlnit și la Toma-Codru Barbăsură, fondatorul, chipurile, al „pompoasei” străzi Grădinari, unde era pe atunci și casa scriitorului.

Exemplele curg într-un ritm vioi. „Boieratul Făgărășanu-Drăgușanu” se mândrește cu un faimos prelat din eterna cetate Roma. Boierii Tătaru s-ar trage din seminția lui Ginghis-Han și Timur-Lenk sau din „altă dinastie hantătărească crimeană”, cunoscut fiind Ioane Tătar-Boier Drăgușanu în războiul cu Poarta Otomană. Un alt drăgușean, Petru Cristian, trompetist de război și răsplătit de Susana Lorantfy, văduva principelui Rakoczi, cu un hrisov, e numit de către mucalitul orator „erou în arta muzelor”. Eroul ar fi și străbunul Erculenilor, nume derivat de la Hercule, dar urmează justificarea în registrul parodic: spațiul disertației nu-i permite decât prezentarea unei singure munci a eroului drăgușean, aceea de a pune capăt dracului, balaurului din lacul de munte, care „pieri și făcu loc inocentei progenituri broscoase” în Mlaca Muntelui. Nici când recurge la simple mențiuni stilul nu-și pierde valoarea. Patronimul „Trâmbițaș” provine de la un strămoș din castrele elvețiene, Andreieșii au blazon invidiat de viziri, Lăscarii ar descinde din Radu Negru, familia Balea-Drăgușanu se înrudește cu Ciubăr-Vodă al Moldovei și are sigil de la Carol Sextul Augustul.

Finalul rămâne deschis, ca și în „Peregrinul transilvan”, scriitorul proiectându-și intențiile în așteptările cititorului/auditorului. La sfârșitul epistolelor, Ion Codru Drăgușanu anunță o altă serie de viitoare călătorii, iar în disertație menționează o viitoare monografie a satului, pe tema familiilor plebee și a toponimelor. Finalul din „O umorească veridică” îmbracă o voită formă populară versificată, simulând modestia: „Noi scriseserăm puțin/alții vor completa/Și reușind bine îi vom aplauda!”.

Ghicim printre rânduri satisfacția cărturarului-pedagog, a călătorului modern de a fi pășit în spiritualitatea europeană cu pecetea identității românești, devenind, pentru înfăptuitorii Marii Uniri și pentru noi, cei de azi și de mâine, un autentic precursor al intrării noastre în Uniunea Europeană pe poarta națională. La ora astrală, când sărbătorim bicentenarul nașterii lui Ion Codru Drăgușanu, tocmai la Centenarul Marii Uniri, deasupra Drăgușului e o stea transilvană, iar dezvelirea unei plăci comemorative în incinta muzeului etnografic al satului se identifică, în spațiu spiritual, cu întoarcerea peregrinului la rădăcinile părintești. Pe dimensiunea afectivă a drăgușenilor, îi rostim un poem sugestiv pentru un portret în care substanța experiențelor a fost asimilată de libertatea unei conștiințe asumând dorință de cunoaștere, atitudine etică, orizont cultural și stil.

 

Poem   peregrinului transilvan

 

Plecat-ai de-acasă, bade Ioane,

Pământul în lung și în lat să-l străbați

Cu gândul în lumini de icoane,

Cu pasul suind zăpezi din Carpați,

 

Plecat-ai de-acasă cu visul isteț

Și dorul de ducă drept pâine-n desagă,

Tu, fiu de plăieș din neam pădureț

Cu mintea cât marea de largă!

 

Voit-ai rotundul lumii să-l cerci

Să vezi cum făcute sunt toate

Pe vreme mai bună, pe vremuri mai reci,

Să spui alor tăi că se poate,

 

Că bunii și răii trăiesc și aiurea,

Mărirea-n bordeie, minciuna-n palat,

Dar nicăieri nu-ți răsună pădurea

Ca-n doina de-acasă, ca-n hora din sat!

 

Când pus-ai piciorul în Viena cea bravă,

Cu valsuri și vis al plăcerii,

Sufletul tău colinda prin Dumbravă

Și asculta mierla în Tufele Mierii.

 

Ai învățat în Parisul măreț

Că libertatea e scrisă-n pancarte,

Dar și sărăcia că are nutreț

Aer de sus, din sumbre mansarde.

 

În Londra cu cețuri, bancheri și grădini,

Gându-ți zboară înspre casă mereu,

Fântâna lui Dan plângea-n mărăcini,

Joiana mugea cu ugerul greu.

 

Te chema visu-n Cetatea Romană,

Columna trecea prin inima ta,

Dar dorul de stea transilvană

Ca pe un mag te călăuzea.

 

Și steaua e-n sat azi Steaua Polară,

Cu osia ei în sufletul greu,

Statornic lucește-n dorul de țară,

Să ne-o păstrăm, să ne-o-nvățăm mereu!

 

(Prof. Viorica Pop)

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors