Incursiunile sentimentale ale unui româno-american

Incursiunile sentimentale ale unui româno-american

Autor: Menuţ Maximinian

Stabilit de câţiva ani pe tărâmul făgăduinţei, Dorin Nădrău nu şi-a uitat nicio clipă rădăcinile, vorbind şi scriind cu ardoare şi patriotism despre ţara natală şi despre reperele cultural istorice ale acesteia în publicaţii de largă circulaţie peste Ocean, cum sunt „Curentul internaţional” şi „New York Magazin”. Astfel, ca un firesc, textele publicate de acesta au văzut, în 2017, lumina tiparului în cadrul volumului „Incursiuni sentimentale”.

Deşi ne atrage încă de la început atenţia că nu avem de-a face cu literatura în această carte, Dorin Nădrău reuşeşte, totuşi, să aducă în faţa noastră adevărate pagini de jurnal „rezultatul parcurgerii unui drum bătătorit al rememorării, un drum intim, care îmi stârneşte invariabil sufletul, readucându-mi în minte o lume trecută care în mine n-a vrut să moară şi oferindu-mi farmecul tonic al aducerilor aminte” (p.7).

De la aşternerea pe hârtie ale unor poveşti personale legate de statutul de imigrant, pornind pe urmele bunicilor ce au locuit o perioadă în America, până la evocarea unor mari personalităţi ale istoriei şi culturii noastre, autorul ne prezintă, în carte, dorinţa de libertate, dar şi sentimentul celor plecaţi „de a nu fi acasă”, estompat printr-un „antidot probat în ultimii ani”, acela al scrisului.

Poate, unul dintre cele mai interesante texte ale cărţii este „Din însemnările unui (alt fel de imigrant)”, în care autorul îşi descrie propria poveste a drumului american, unul poate nedorit la început, dar care i-a adus mai apoi o serie de împliniri într-o etapă a vieţii în care se gândea că nu mai poate relua viaţa de la capăt. Cineva spunea cândva că destinului nu-i place să facă retuşuri.

„Aserţiunea cu valoare de maximă am putut-o deseori verifica de-a lungul anilor, gândindu-mă în urmă, acum mai conştient ca oricând că am trecut de jumătatea firului pe care mi l-a tors ursitoarea. Convins că nimic nu este absolut întâmplător pe lumea asta, îmi amintesc astăzi cu nostalgie şi înţelegere un moment din tinereţea mea fragedă care putea să-mi schimbe radical drumul prin această viaţă efemeră. Bunicii mei din partea mamei au aparţinut generaţiei de români „Mia şi drumul” de la începutul secolului trecut, emigrând în America. Asemenea multor ardeleni, după mai bine de zece ani, s-au întors în România unde după puţin timp s-a născut mama mea, cea mai mare dintre cei trei copii pe care i-au avut. Nu o dată m-am întrebat ce parcurs ar fi avut viaţa mea dacă mama mea s-ar fi născut în America… Dar iată o întâmplare petrecută după mulţi ani de la repatrierea bunicilor ce îmi induce un motiv justificat de a mă convinge tot mai mult că, structural cel puţin, totuşi, America mă atrăgea în mod inconştient şi involuntar… Despre America ştiam multe şi pot să afirm cu tărie că niciodată nu am fost influenţat în opiniile mele despre această ţară de mulţi dintre cei care după ce ajung în State devin musafiri de profesie în România şi care cum au apucat să treacă Oceanul se uită la români de sus şi îi socotesc, în sinea lor, drept proşti. Cunoşteam despre America şi părerile unora care duceau la concluzia că reprezintă o cultură unde doar cel tare supravieţuieşte şi unde lamentările şi slăbiciunile sunt privite cu dispreţ. Naţiune de învingători, nu de visători. De asemenea, că aici piaţa dictează şi totul se realizează prin iniţiativă privată, nimeni neriscând un cent dacă nu se întrevede un profit. Profesiile mele (inginer şi avocat), dintre cele pentru care la ora actuală în ţară tinerii care păşesc pe porţile facultăţilor fac cele mai lungi cozi, mi-au permis să cunosc şi alte aspecte despre America, lucruri cu adevărat minunate, nemaipomenite. Astăzi pot să afirm că America este mult mai mult decât mi-am putut eu închipui… Nici în cele mai ciudate vise nu mi-aş fi închipuit că voi ajunge în America. Tot paradoxal este că atunci, în 2010, destinul meu a decis să facă retuşuri…, povestea vieţii mele devenind foarte simplă şi uşor de relatat: în mai puţin de o lună am primit viza de SUA, în ciuda unor posibile impedimente, având în vedere că eram singur şi cu o situaţie materială superioară mediei, peste aproape două luni m-am (re)căsătorit, iar în următoarele trei luni mi s-a eliberat autorizaţia de muncă şi Green Card-ul. Eu nu am părăsit România nici din raţiuni politice şi nici economico-sociale. Plecarea mea a fost, pur şi simplu, o alegere. Este incontestabil că nu am fost obligat să iau calea exilului. De fapt, trebuie spus că eu mă situez alături de cei care consideră, pe bună dreptate, că termenul a devenit caduc în lumea globală în care trăim şi că la un anumit nivel suntem cu toţii călători pe acest pământ, în această viaţă.Pentru cineva care se gândeşte că practic am luat viaţa de la capăt, vreau să spun că secretul ţine de personalitatea mea. Firea mea de ardelean m-a obligat toată viaţa mea să nu mă dau bătut… Pe „Titanic” au fost 13 transilvăneni: unul a supravieţuit. Îmi persista în minte scena din film cu orchestra care, pe puntea vasului, a cântat până în ultima clipă, pierind cu toţii, înghiţiţi de apele Atlanticului, „Mai aproape de Tine, Doamne!”… Integrarea în sistemul american înseamnă în primul rând promovarea redefinirii identităţii, necesităţii vitale de a exista şi funcţiona într-o alta lume, adică într-o nouă cultură şi într-un nou context. Pot să spun acum că de la început am fost fascinat de americani, de atitudinea „I can” şi spiritul pozitiv. Sunt entuziasmat că aici lucrurile au sens, că există reguli bine gândite care se aplică şi chiar funcţionează. Îmi place şi că societatea americană te învaţă să nu închizi uşa… În sfârşit, nu regret nici o clipă că, vorba unui bun prieten, „am dat porcul pe curcan că-i mai corect politic şi nici n-are colesterol”.Desigur, îmi lipseşte România natală, nu cea abtractă sau conceptuală” spune autorul cărţii.

Însemnările din paginile 9-12 sunt completate cu altele, la paginile 13-17, astfel încât avem o relatare amănunţită a prezenţei românului nostru în spaţiul american. Despre Eugen Doga, cel care a compus cântecele celebrului film „Şatra”, despre Ilie Stepan, valoros muzician al rock-ului românesc, generalul american de origine română Simeon G. Trombitas, comandant al Armatei de Sud a SUA, despre laureaţii premiului Oscar – Jean Negulesco şi Edward G. Robinson, şi mulţi alţi români ce ne-au făcut cinste în America, găsim date în această carte. Nu sunt omişi  nici cei care au scris istorie, începând cu Avram Iancu, Nicolae Iorga, Constantin Brâncuşi, fiecare poveste este trecută prin filtrul propriului suflet, astfel încât scriitorul este prins în această horă a respectării valorilor. În textul „False ipoteze, calomnii şi neadevăruri care dor”, de la pag. 161, trăgând un semnal de alarmă asupra falselor poveşti ce circulă despre oameni precum  Mihai Viteazul,  Avram Iancu, Mihai Eminescu. „Calitatea articolelor sale, temele abordate şi excelenta documentare probează o cunoaştere profundă a istoriei şi tradiţiilor româneşti pe care le promovează în ţara de adopţie, Statele Unite, ca un adevărat patriot trăitor la mii de kilometri de ţara natală, România. Dorin Nădrău este un bun exemplu pentru românii care nu au uitat că vectorul principal în recunoaşterea unui popor, în străinătate, este cultura sa fără de care naţiunile lumii ar însemna nimic în America”, spune Grigore L. Culian, fondatorul New York Magazin.

La rândul lui, directorul „Curentul internaţional”, Ştefan Străjeri, scrie în Postfaţa cărţii: „Textele lui Dorin Nădrău, prin spectrul larg al subiectelor tratate, îmbie la reflecţii spre cultura şi istoria românilor, sociologia românilor, atât a celor din ţară, cât şi a celor răzleţi pe mai multe continente. Dorin Nădrău, în mod cert, este şi va rămâne un nume cunoscut în corpul viu şi activ al comunităţii româno-americane”.

Dincolo de faptul că apără istoria neamului, că o spune răspicat şi tare că nu a mers din propria ţară din cauza unor nevoi, ci aşa a fost destinul, Dorin Nădrău este şi un apărător al bisericii străbune.

Cartea lui este ca o oglindă a unui intelectual care promovează în America cultura poporului său, declarând răspicat, prin textele lui, că este mândru de originile sale. Şi nu e puţin lucru.