Ce bogăţie v-a dat America?

Posted by Stefan Strajer On May - 14 - 2019

Ce bogăţie v-a dat America?

Interviu cu Didi Alexe

 

Destinul a voit ca pe doamna Ruxandra Didi Alexe să o întâlnesc la câteva ediții ale Simpozionului Eminescu de la Consulatul general al României din New York, unde George Alexe, soțul dânsei, „un interdisciplinar de calibru și redutabil enciclopedic, un reprezentant, acum rarisim, din generațiile marilor profesori enciclopedici de altădată”, cum îl creionase Th. Damian, se număra între comunicanți. Nu uit că soții Alexe au venit la conferințele mele din statul Michigan, alt prilej de bucurie. După înmormântarea lui George, de acum 4 ani, când întâmplarea a făcut să fiu lângă dânsa, doamna Didi a rămas singură, fără familie, dar căutată de prietenii temeinici pe care îi are. Am regăsit-o la început de primăvară 2017 senină, lucidă, optimistă.

Anca Sîrghie: Care este secretul?

Didi Alexe: Nu pot să mulțumesc destul lui Dumnezeu, pentru că mi-a dat mai mult decât meritam. Plus că noi am venit aici ca misionari cu activitatea la Arhiepiscopia Misionară Română din America și Canada cu sediul la Detroit, Michigan, nu ca să ne îmbogățim, că modești am fost toată viața.

A.S.: Privind-o mai de aproape, viața dumneavoastră nu a fost deloc simplă. Atât ca româncă, plecată din țara de origine, cât și ca artist plastic, format în România, fără să vă împliniți acolo, apoi ca femeie căsătorită, dar nu și mamă de copii, ați avut un destin special. Soarta v-a supus la o repetată dizlocare. Acum, la 89 de ani, trăiți singură într-un hotel american de vârstnici din statul Michigan. Poposită în apartamentul plăcut, vegheat din tabloul mare de imaginea soțului, vă propun să pornim cu începutul. Care vă sunt cele mai dragi amintiri din copilărie?

D.A.: M-am născut în 22 mai 1928 la Galați, fiind a treia fiică a familiei lui Mihai Ursu și a Ecaterinei, născută Lepădatu. Părinții erau oameni evlavioși, foarte harnici și înțelepți. Tataia, ca și ceilalți 3 frați ai lui, a fost dat la armată. Ca infanterist și subofițer, el a fost trimis în 1916 pe front, căzând prizonier la nemți, dar a reușit să evadeze, ajungând cu greu acasă, rănit fiind , cu vreo 3 schije în tot corpul. Pentru bravura dovedită, a fost decorat cu „Virtutea Militară”, decorație care i-a înlesnit gratuitate în toate călătoriile cu C.F.R-ul la clasa I. Așa se face că după pensionare, călătorea în toată țara, contractând produse alimentare sau de uz casnic pentru diferiți patroni ai magazinelor de desfacere din Galați. Apoi tata a intrat într-o afacere cu încă doi parteneri, luând pescăria din Galați, aducându-ne câte o cegă, știucă cu icre sau morun afumat, aduse de pescarii marini, care pregăteau pentru export și consum în țară. Mama, țărancă, avusese mulți pretendenți, unii chiar înstăriți, dar l-a ales pe bărbatul bălan cu ochi albaștri, pentru că el putea să o ducă la oraș, mai ales că fiind cea mai mare, părinții o țineau acasă, spre a le fi de ajutor în gospodărie.Tataia a primit după Război loc de casă în cartierul demobilizaților. Acolo a ridicat o casă frumoasă și s-a așezat cu soția lui. În familie s-au născut 5 fete în 7 ani. Casa nu a fost electrificată decât când am împlinit 9 ani, așa că până atunci ne făceam lecțiile la o lampă cu petrol. Îmi amintesc că toate eram îmbrăcate la fel, fie în roz, fie în roșu, și aveam funde mari, ca avioanele. Intram în biserică, după înălțime. Mama ținea o gospodărie mare, cu vite, cu stupi, bordei cu ciuperci, orătănii, așa că toți lucram din greu. Noi, fetele, pliveam, tăiam și fierbeam la rațe, făceam pene, udam zarzavaturile din grădină. Părinții au avut ambiția să ne dea la școală. În vacanțe eram duse cu trenul în satele de obârșie ale părinților, unde locuiam la preot, la învățători. Ne întâlneam cu 30 de verișori primari și ne distram la iarmaroace, mergeam la nunți, îmbrăcate în rochii de voal. Bunicul ne dădea câte un creițat cu care luam de la iarmaroc câte ceva dulce. Hrăneam curcile. Odată, am dansat cu un ofițer, care nu credea că sunt liceană, așa micuță cum eram. De aceea, la următoarea nuntă m-am îmbrăcat în uniforma de școală. Când am ajuns liceană, familia mea avea 2 ha de teren agricol și o livadă cu mai mulți pomi fructiferi. Tataia altoia pomii din grădină. Aveam bordei cu ciuperci și stupi, o sută de butuci cu viță de vie americană, tămâioasă. Era raiul pe pământ! Băteam semințele de floarea soarelui sau treieram grâul urcată pe cal. Părinții noștri erau extraordinari ca gospodari, astfel că iarna aveam brânză în putină, murături în poloboace, vin în butoaie mari. Pentru biserică mi se cumpăra o rochie bună și aveam, desigur, uniforma de școală. Acasă purtam haine rămase de la surorile mai mari. Vânzând peștele cu spor, aceea fiind cea mai bună perioadă din punct de vedere financiar. Într-un an părinții ne-au cumpărat 5 paltoane, confecționate la comandă și ne-au laut 5 perechi de ghete. Purtam vara sandale cu talpa de sfoară împletită în formă de melc. Apoi a venit moda sandalelor cu talpa înaltă de plută și chiar de lemn, sandale care mă deranjau cum pocneau în mers. Eu eram cam băiețoasă, așa că eu înhămam calul la treierat. Pe părinți i-am iubit și respectat, asfel că de câte ori venam sau plecam, le sărutam mâna.

scan0001

A.S.: Cum era învățământul pe atunci?

D.A.: Am avut profesori buni, dedicați, pe care nu-i uit nici acum. Doamna Leonte, profesoara de română, ne sfătuia să purtăm părul împletit în codițe, cordeluța cu fundițe, căci nu vom mai fi niciodată fetițe ca atunci. La religie aveam pe părintele Georgescu, care era solid, serios, mi-a rămas figura lui. Întorcându-ne la anii mei de școală, foarte frumoasă era d-na Stamate, profesoara de muzică. Ea m-a îndemnat să mă pregătesc pentru Conservator și m-am pomenit pe o scenă cântând solo. Pentru că, emotivă cum eram, nu s-a auzit bine în sala aceea de cinema, dezolantă, am decis să mă îndrept spre Belearte, pentru că tabloul se vede, iar artistul se ascunde după el. Părinții socoteau că am ales o facultate neserioasă, așa că am dat admitere la Politehnică. Eram 9 pe un loc și am picat la oral, ceea ce a fost, până la urmă, foarte bine, pentru că aș fi lucrat cu coloranți chimici, cu războaie și mai puțin cu desenul.

A.S: Spre ce profesii v-au îndemnat părinții?

D.A.: Aurelia, sora cea mai mare, a urmat Școala Normală din Brăila, ca elevă eminentă. Cânta la pian și la acordeon. Era cea mai talentată, ea ne-a adus în casă revista „Gândirea” lui Nichifor Crainic și a rugat părinții să cumpere un radio, ca să asculte pe Maria Callas și pe alți soliști de operă. Ea a urmat Conservatorul din București și Facultatea de Filozofie, cu bursă. După doi ani, a fost arestată, pe motiv că numele ei fusese găsit în carnetul unui student condamnat, și dusă la Jilava. După 3 luni a fost eliberată, dar la Facultate nu mai putea fi primită, așa că a dat din nou admitere, dar fără viitor. S-a specializat în canto și a fost angajată la Filarmonică, unde era solistă de lieduri, având la pian pe profesoara Teișanu. Noi toate am moștenit ambițiile și talentele părinților. Tataia când era fecior își construise o vioară. Mama cânta toată ziua, să-i facă plăcere ascultând muzică, mai ales valsuri. Aurelia a făcut sculptură, a îmbrăcat păpuși, a realizat 3 expoziții și a publicat un volum de versuri. Aurelia s-a căsătorit cu un arheolog, Petre Diaconu. De 3 ori a avut chemare în S.U.A., dar a fost refuzată. A cântat în Corala Patriarhiei, numai profesioniști. Acum are 92 de ani. Următoarea fiică a fost Vasilica Suzana, care a urmat Farmacia la Iași, căsătorindu-se cu un agronom. Eu am făcut Beleartele la București. Paraschiva s-a stabilit la București unde a lucrat în construcții, iar Eugenia a urmat Piscicultura la Constanța, căsătorindu-se cu un piscicultor brăilean care activa în Delta Dunării și a murit din cauza accidentului nuclear de la Cernobâl. Toate l-am iubit pe tataie, care mai târziu a rămas fără pensie, ca fost militar, iar noi, cele cinci fete, am pus câte 100 de lei, ca să-i asigurăm pensia. Eu în liceu desenam, în loc să citesc pentru istorie, așa că tataie exasperat s-a dus la școală să reclame, că profesorii de desen dau prea multe teme pentru acasă. Doream să urmez Politehnica, la secția Textile, unde se prezentaseră 9 candidați pe un loc și am picat la oral. M-am angajat suplinitoare în învățământul primar din Galați, făcând un curs de contabilitate la seral. M-am angajat economistă la Centrofarm, pentru că așa eram educată, să nu fiu povară pentru părinți.

A.S.: Cum ați decis să vă urmați vocația artistică?

D.A.: Un evreu mi-a cerut să-i fac un desen ca reclamă pentru vitrina dughenei lui și văzând desenul meu m-a îndemnat să plec la București la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, unde am dat admitere în 1950. Acolo am studiat 7 ani arta decorativă. Vara urcam pe schele și pictam la Biserică, drept care, după absolvirea Beleartelor, am învățat la Școala de pictură bisericească. Atunci când am văzut ce puțin câștig ca angajată la Fabrica de textile din Galați, m-am întors la Belearte să dau diploma înapoi. Decanul Ioanide m-a sfătuit să nu renunț la diplomă, așa că am considerat că trebuie să-mi duc crucea. Dar nu aveam buletin de București. Făceam draperii pentru Comitetul Central P.C.R., pentru litoral. Eram zilieră și locuiam în chirie la o bătrânică, unde trebuia să ajung numai seara târziu, ca să nu mă vadă vecinii ei. Așadar, eram o chiriașă clandestină.

A.S.: Cum v-a cucerit teologul George Alexe?

D.A: George Alexe lucra la Biblioteca Sinodului Patriarhiei. O cunoștea pe sora mea. Cânta în corul Patriarhiei, dirijat de maestrul Nicolae Lungu, unde a întâlnit pe sora mea. Când m-a văzut zugrăvind baia cu niște culori rămase de la o biserică, sora mea m-a anunțat că trebuie să mă schimb, pentru că vine George. El m-a invitat la plimbare. Nu-mi făcea declarații, ci m-a întrebat ce preferințe am. Răspunsul meu a fost: Lapte cu orez și alune americane. Ne-am logodit în ziua de Sf. Gheorghe, așa cum am aflat când el a citit scrisoarea tatălui, unde se menționa logodna noastră. Atunci am alergat la croitoreasă, ca să-mi facă un costum alb. Am anunțat familia mea la Galași. Au venit ai lui de la Smârdan Buzău, așa că ne-am adunat la logodnă 50 de rude. Cununia civilă s-a oficiat pe 1 iunie 1960, mai restrâns. Așa ne-am cunoscut și în 1960 ne-am căsătorit. Nași ne-au fost familia profesorului Lungu, iar la nuntă Valetin Teodorian a compus un vals „Vino din Liban, mireasă”. Căsătoria a avut loc în 19 iunie 1960. Când mi-a spus că are salariu de 400 lei, eu am înțeles că aceea este chenzina. Părinții mei nu au avut nicio obiecție, cum procedaseră cu fiecare dintre fiice. Am trăit nedespărțiți 52 ani și jumătate. Peste tot mergeam împreună. Nu m-a mai lăsat în ruptul capului să activez la fabrica unde lucrasem până la căsătorie. M-am angajat la Fondul plastic și locuiam într-un bloc al teologilor, având o singură cameră. Eu beam acasă cafeluța de dimineață la ora când Gică era servit la Patriarhie de către secretară. Pentru Fondul plastic lucram baticuri, rochii de mătase și atunci când mi se dădea suma vânzărilor realizate, era de 3 ori cât salariul soțului. Am făcut totdeauna ce mi-a plăcut. Pictorul bisericesc Nicolae Stoica m-a chemat să-l ajut la pictarea bisericilor deja în lucru peste tot în țară. Condiția era să ni se asigure casă, masă și 25 lei pe zi. Nu lucrasem la Biserici, dar știam că pot învăța. Așa, am plecat la Măzăceni, lângă Ploiești, am lucrat în București, Iași, Gura Humorului. Stoica nu m-a plătit niciodată și atunci când suma datorată ajunsese la 3.000 de lei, am deschis gură. Rezultatul a fost că el nu m-a mai luat pe schelă unde eu lucram câte 16 ore pe zi. În București, am participat la 3 expoziții de grup la Muzeul de Artă Populară de la Palatul Regal, care mi-a luat o piesă -imprimat pe mătase naturală cu elemente folclorice. Mare mi-a fost surpriza ca studentă, că trecând pe str. Victoriei, colț cu Lipscani, se descărcau dintr-un camion baloturi de material textil cu unul dintre desenele mele lucrate cu profesoara de specialitate din facultate.

A.S.: Cum ați ajuns în Lumea Nouă?

D.A.: Se știe că episcopul Policarp Morușca fusese reținut în țară în 1935. Contrar minciunii care s-a proliferat, nu comuniștii l-au oprit în țară, ci românii din America nu l-au mai vrut, ca să facă mânăstiri. Patriarhul și regele au dat curs acestei solicitări. Se cerea făcută ordine în exilul nostru american. Episcopul Andrei Moldovan a fost izgonit de la Vatra Românească în 1952 de enoriași, la picnic. A fost alungat pentru că se spunea că era comunist. Bartolomeu Anania fusese trimis de Patriarhie în 1965 în America, prin transfer. Gicu îi trimitea cu regularitate lui Anania texte pregătite pentru tipar la „Almanahul Episcopiei Misionare Române”. Când a murit fostul episcop Andrei Moldovan în 1963, a rămas postul vacant și i s-a propus lui Bartolomeu Anania să-l ocupe. El a refuzat, așa că în presă apare titlul Unul care refuză să fie episcop. Preasfințitul Victorin, care fusese 10 ani la Sfântul Mormânt și în 1965 era profesor la Seminarul ortodox din Pennsylvania, a devenit episcop pentru S.U.A și Canada. George a venit în 1965 singur în America, însoțindu-l pe mitropolitul Corneanu să participe la sfințirea lui Victorin. Într-o zi a plecat cu avionul mitropolitul, iar a doua zi a călătorit Alexe, ducând cârja uitată, dar nu putea să treacă la frontiera aeroportului și valuta de diurnă primită oficial. După 3 luni, cât a stat în Americă făcând „Almanahul Credința” pe anul 1966, Gicu a fost amendat că ținuse valută în casă. Plecând în America, Anania i-a lăsat lui Gicu în grijă publicarea operelor lui personale, care se cereau corectate, urmărite îndeaproape la tipar. De câte ori revenea în țară, Anania insista, făcându-ne invitația de a veni și noi în America, unde urma ca ei doi să scoată un ziar românesc etc., etc., etc. Insistențele acestea s-au repetat timp de 4 ani.

Anca Sirghie si Didi Ruxandra Alexe

Foto. Prof.univ.dr. Anca Sirghie cu Didi Alexe

A.S.: Multe și tulburi s-au scris despre sejurul american al lui Bartolomeu Anania. Ce ne spuneți din experiența dumneavoastră directă?

D.A.: Din 1965 lui Gicu i se cerea să vină în America, unde să facă un ziar cultural-religios, la care să lucreze, tipărit de George Alexe și Bartolomeu Anania. Dar s-a ivit altă ocazie, oferită de biserica veche de 100 de ani în 1969, ruptă de luterani, numiți Noii apostolici. În România se făceau niște încercări, dar apostolicii aveau sediul la Kitchener în Canada, șef fiind Kraus, plecat din România. În țară au descins Kraus și Kroitner, cu intenția de a-l convinge pe Alexe să vadă la Kitchener cum se organizează ei. De cealaltă parte, părintele Bartolomeu Anania ne cerea să acceptăm să intrăm într-un lagăr în Italia, de unde el urma să ne ceară pentru Michigan, ceea ce, evident, nu avea nicio șansă reală. În acest context, apostolicii i-au dat lui Gicu al meu noaptea, când i-a luat de la aeroport și i-a dus la Hotel Ambasador, un plic cu 500 lei, cu care el a ajuns acasă. L-am certat și l-am obligat să-i dea înapoi, pentru că nu sunt bani munciți. Așa s-a întâmplat. Canadienii și-au dat seama ce oameni de caracter suntem noi. Le-am pus întrebarea: Dacă sunteți convinși că Anania ne păcălește, atunci voi ce doriți de la noi? Voi ne vreți? Ne-au răspuns: În Canada oricând este nevoie de oameni ca voi. Una peste alta, am cerut Patriarhului să-i dea voie soțului meu să vină în Canada, ca să vadă cum sunt organizați ca biserică. Patriarhul le-a spus că Gicu este căsătorit și nu pleacă fără soție. Ca atare, am fost învitată și eu. Astfel am ajuns în 14 iunie 1969 la Toronto, cu destinația Ontario, așteptați de 8 Cadilacuri. Ne-am plimbat de la Montreal la Vancouver, oprindu-ne în orașe de pe traseu, vizitând biserici, locuințe cu luxul lor, care ne-au impresionat, însă văzând și sărăcia lor spirituală. Ne-au luat actele, au făcut traducerea, ne-au plătit drumul și școala de engleză, curs intensiv timp de 6 luni, ne-au dat apartament. În ce mă privește, ajunsă în Kitchener, m-am interesat de culori și pensule și am început să pictez icoane. Am căutat pe românii noștri, biserica, instituție în sine, dar… fără o clădire de biserică. Slujbele se făceau într-o casă pentru care se plătea chirie, unde exista un altar cu iconostas pliant. Preotul era trimis de la Episcopia din Detroit sau din Windsor, prin rotație. Gicu a început să scoată „Vestitorul român-canadian”.

A.S.: Cum ați ajuns în S.U.A?

D.A.: Amărâți, ne-am întors la Kitchener de la Windsor și ne-am dus la Emigrația canadiană. Ei ne-au întrebat: Cine sunt cei care vă cheamă în S.U.A., pentru că așa cum vă fac actele, nu vă vor. La care Gicu a aruncat o vorbă: Dar Dumneavoastră ne vreți? Dar noi nu doream să rămânem în Canada și din Windsor făceam navetă la Detroit. Plăteam chirie în Canada și făceam treaba lui Anania la Detroit, pentru că el dorise să plece fără plată în Hawai, unde a stat 6 luni. Faimosul ziar cultural românesc, pe care urma să-l facă amândoi, când venim în America, s-a transformat într-o fițuică mai mică decât „Biletele de papagal” ale lui Tudor Arghezi, intitulat „Noi”, în care a publicat doar el singur. Anania scotea ziarul „Noi” în Hawai. A continuat și în Detroit câteva numere. Era nevoie la Episcopie de un teolog ca Gicu. Tocmai când canadienii apostolici făceau shower pentru noi, am decis să ne mutăm în S.U.A. Zis și făcut! La Episcopie în Detroit pe Riopelle str. stăteam claie peste grămadă. Am dus o viață chinuită. Timp de 11 ani Gicu a scos împreună cu colaboratorii lui publicația „Comunitatea românească“. Se tipărea la linotip. Acolo tipăreau diferite materiale, invitații de nuntă și altele, ca să sporească venitul tipografiei. Abia când s-a întors Anania, s-a plătit mașina electronică de tipărit IBM. Anania a făcut o ședință la care nu l-a invitat și pe Gicu, dar acolo a stabilit că soțul meu va avea salariu de 100 $, iar el 400 $. Nu era drept, pentru că soțul meu avea licență și doctorat în Teologie. Eu m-am revoltat și pe mine Anania nu m-a mai suferit. Sigur că Anania era o forță intelectuală, dar avea o dublă personalitate, era ascet și Făt-Frumos, purtând ciorapi de mătase colorați și costum alb. Circula cu un automobil cum nici Ceaușescu nu avea pe atunci. Pe mine mă persecuta, căci eu găteam pentru toți, iar episcopul venea cu musafiri și eu trebuia să fac față. În schimb, noi nu eram lăsați să conducem autoturismul. Anania a trăit ca un laic, care la masă aducea băutură cu destinație. Îmi era foarte greu, dar m-am supus. Corespondența lui Bartolomeu Anania de la Mânăstirea Nicula a fost lăsată în grija lui Aurel Sasu, care a scos cărți unde apar și scrisorile lui Gicu. În schimb, răspunsurile epistolare ale lui Anania au rămas în țară.

A.S.: Ce v-a ajutat să suportați regimul de misionari în America?

D.A.: În Canada, unde am stat la Kitchner de la 14 iunie 1969 până în decembrie 1970 și apoi în Windsor până în noiembre 1971, am cunoscut pe pictorița De Silaghi Sirag Helen din Burlington Ontario, care era și graficiană, cu studii la București, unde, înainte de a pleca din țară, lucrase la restaurarea a două biserici. A ajuns în Canada în 1949 și avea galeria ei personală, unde ne dădea și nouă posibilitatea să ne prezentăm lucrările. Ca mine mai erau șapte tineri, cu care realizam icoane, ouă încondeiate pentru Paști etc. Eu am fost educată să muncesc. La București lucrasem pe schele de biserici 16 ore pe zi, ca să prindem toată lumina bună pentru pictare. La Detroit s-a întâmplat să schimb de 3 ori într-o zi așternutul unui pat. Lucram continuu, ca să pregătesc materiale textile și pentru expoziții, specialitatea mea artistică. La Winnipeg anual se organiza Festivalul grupelor etnice Folclorama, care la Windsor se numește Carusel.

A.S.: Am fost invitată în anii din urmă la câteva ediții ale Caruselului și am văzut indienii, slovenii, grecii, maghiarii. Cum se petreceau momentele festivalului Folclorama la Winnipeg?

D.A.: Erau 30 grupuri naționale care realizau expoziții cu obiecte artizanale specifice, standuri cu produse alimentare. Aveau scenă pentru spectacole folclorice tradiționale. George era ghid, care prezenta geografia și istoria României. Eu expuneam de la ora 3 la 12 PM produsele artistice pregătite și făceam demonstrație de încondeiere a ouălor. Eu desenam cocarde pe metal, cu steag românesc și canadian sau cu horă stilizată. Pictam pe sac, făceam panouri decorative, care se mai folosesc chiar și acum la noile ediții, ouă spledide. Costa 20 $ unul, pentru că erau unicate. Lumea rămânea uimită, căci prin desen și combinație de culori era altceva decât la ouăle expuse de ruși. La Detroit a venit mitropolitul Mladin, apoi episcopul Antim, la care i-am pregătit mic dejun cu cireașă pusă ca decor. A fost plăcut impresionat și m-a întrebat cum am procedat. I-am răspuns că pentru asemenea idee trebuia să facă belearte… Aveam și eu secretele mele profesionale, nu?

A.S.: Ce alte manifestări culturale v-au lăsat urme adânci în amintire?

D.A.: Prima dată în 18-19 noiembrie 1977 Gicu a fost invitat la Kent University în Indiana, unde profesorul Glee Willson, care vorbea și românește, organiza periodic expoziții naționale în muzeul lor etnic. Am văzut acolo icoane, ouă, dar cel mai mult m-au impesionat hainele Reginei Maria, păstrate în pungi speciale de custozii muzeului. Anual am participat la Simpozionul Eminescu de la New York. Mai exact, eram invitați de părintele profesor Th. Damian de la Crăciun și rămâneam găzduiți de el până după 24 ianuarie, ca să sărbătorim și Mica Unire. Soțul meu ținea conferințe și cum era îndrăgostit de muzica psaltică, organiza ansambluri corale în care cântam și eu, astfel evenimentele de iarnă având mai multă strălucire.

A.S.: Am participat și eu la asemenea demonstrații de profesionalism muzical la Biserica „Sf. Petru și Pavel” din Astoria newyorkeză. Eu am studiat 8 ani pianul și sunt notistă, așa că m-a impresionat faptul că se cânta la liturghie după partituri, iar melodiile psaltice propuse acolo de George Alexe nu le mai auzisem nicăieri. Ce alte evenimente v-au rămas în amintire?

D.A: Altădată ne-a invitat la San Francisco un Cavaler de Malta, Șerban Andronescu, care se îmbrăca în uniformă. Nu pot uita că am făcut cu Grey Hound-ul 3 zile și 4 nopți până acolo, iar hotelul era așa de scump, încât nu am rămas decât o noapte. Am plecat mai departe spre Los Angeles. În 1970 Gicu a înființat Corala „România”, în amintirea celei pe care o organizase cu ani în urmă Nicolae Lungu la București și cu care maestrul a putut susține concerte și peste graniță. Acum nu era deloc ușor să dirijezi un cor cu unii oameni care nu au cântat niciodată. Dar cu răbdare, Gicu a reușit. Eu mă ocupam cu scrisul partiturilor. Cu Corala „România” ne prezentam și la Crăciunul cu cântări autentice. În 1972, când am dat primul concert de colinde într-o sală de cinematograf a românului Tatu, corul avea 30 de membri. La concert au venit și niște români care nu aparțineau de Patriarhia din București, dar care auziseră de noi. Am avut un mare succes. În Windsor locuia și un frate al maestrului Lungu, căsătorit cu o nemțoaică. Nu uitasem că atunci când ne-am stabilit în acel oraș, am dorit să-i dăm binețe domnului Lungu, cu un mesaj din parte maestrului și ea, soția nemțoaică, nu ne-a primit. Hei bine, la concert ea a fost prezentă și nu numai că i-a plăcut, dar a scris și maestrului că „băiatul acesta a făcut o treabă bună și poate că asta este calea de-a se face unirea între români.“

A.S.: Desigur că acesta era doar începutul. Ce a urmat?

D.A. În 1973 am urcat în avion 35 de coriști și am plecat în vestul Canadei la Congresul anual bisericesc de la Edmonton-Alberta, găzduit anual în mereu altă parohie. Nu mai știu câți cozonaci am frământat la întoarcere, câte ouă am încondeiat, câte murături am pus la borcan ca să achităm cheltuielile de drum, deși 1000 $ aveam din fondul coralei, 2000 $ ne dăduse biserica, dar tot mai rămăsese să plătim alți 2000 $. În Windsor, de 25 decembrie, Biblioteca locală instaurase obiceiul manifestărilor tradiționale, intitulat „Crăciunul în diferite limbi”. Erau prezente 14, chiar 15 naționalități, fiecare cu programul ei de colinde. Într-un an, am dus acolo și pe sârbi, care erau îmbrăcați în alb și negru, pe când românii cântau vestimentați românește. Abia ieșită din programul grupului românesc, eu nu am mai avut timp să mă schimb, așa că în grupul coral al sârbilor am apărut și eu, dar vestimentată în costum național românesc. Pentru că era în zile de post, prin mâncărurile servite la standul nostru dovedeam ce gustoase produse pot fi făcute fără carne. Îmi amintesc că la Biserica „Sf. Gheorghe“ din Windsor am prezentat într-un an un concert cu 22 colinde din diferite regiuni ale țării, cântate pe 4 voci. Am făcut și programe de sală, iar colindele erau comentate de un prezentator, nu altul decât Anania.

A.S.: Sunt sincer impresionată de memoria intactă pe care o aveți la vârsta dumneavoastră, căci ceea ce relatați acum completează istoria culturală a acelor comunități de români și nu numai. Ce ați mai realizat pe atunci, în ideea misionarismului cultural căruia v-ați dedicat?

D.A.: În Canada multiculturalismul era mult susținut, încât în august erau festivalurile folclorice: cel din Winnipeg se intitula Folclorama, la Windsor era Caruselul, iar la Toronto el se desfășura sub numele de Carnaval. Noi am mers la Winnipeg 9 ani la rând, când era paroh părintele Ignătescu cu preoteasa Adelina, iar apoi pr. Malanca. Se ajunsese la 36 grupuri de participanți. Totul era foarte bine organizat, căci fiecare vizitator avea un pașaport, ce se ștampila la intrarea în „țara respectivă”. În sală se prezentau exponatele de artizanat, țesături, icoane, fotografii cu locurile cele mai minunate din țara de proveniență a grupului. Un ghid arăta harta țării, dădea explicații și răspundea la întrebările puse de vizitatori. Aici Gheorghe Alexe și-a găsit locul potrivit. La o masă, eu făceam demonstrații de încondeiere a ouălor de Paști și uneori și de pictat icoane. În fundal erau panourile decorative pe pânză de sac, baticurile pe mătase naturală, șaluri bărbătești pe cașmir pictate sau imprimate manual. Apoi treceau pe la bufetul cu specialități românești, cu care intrau în sala de spectacol, unde se prezenta un program de coruri, dansuri, muzică instrumentală și multă voie bună. Era deschis zilnic de la ora 12.00 și programul dura până la miezul nopții. Timp de o săptămână ne vizitau până la 15.000 de interesați.

A.S.: Dar dumneavoastră, ca actanți, cu ce vă alegeați?

D.A.: Noi ajungeam la Winnipeg cu o săptămână înainte, ca să aranjăm totul, și ne întorceam după o săptămână, ca să participăm la ședința plenară de închidere a festivalului, care se desfășura într-o sală imensă, ca să ne odihnim. Atunci gazdele ne duceau la spectacole, la „dinner” servit pe vapor într-o cursă pe râu. Într-un an, după închiderea „Folcloramei”, toate lucrările mele au fost expuse pentru 3 luni la Muzeul de arte din oraș. La Whasington D.C., vara era de obicei un festival folkloric, care dura cam două săptămâni. În 1976, când în Statele Unite în toate marile centre se organiza sărbătorirea bicentenarului Independenței, a durat 3 luni. Selectată să reprezinte pe românii Americii, Corala „România” a fost invitată la Washington, selectată de o profesoară cehoaică de 76 ani, care activa la Institutul Smithsonian. Totul era plătit de institut. Corala România a reprezentat țara noastră, de unde a sosit Sofia Vicoveanca, Dumitru Fărcaș și Gheorghe Turda, alături de grupul de dansatori „Călușarii”. Corala „România” venise cu doar 16 persoane, 4 la fiecare voce. Interpretam și unele piese compuse de românii veniți în America cu ani în urmă: „Ce folos că ai dolarul, dacă n-ai boii și carul” etc. Organizatorii luau interviuri despre tradițiile fiecărei țări. Oricare grup etnic avea scena la dispoziție timp de o săptămână. Am aranjat stand românesc unde eu demonstram cum se pictează ouăle ornamentale și icoanele pe sticlă. Pe scenă s-a desfășurat programul artistic de 4-5 ori, ca lumea să ne cunoască. În afara momentelor de program artistic, eu stăteam în „cușca” mea, făcând demonstrații de pictare a icoanelor și de încondeiat ouă, având pe peretele din spate și exponatele tradiționale românești. Apoi la Philadelphia unde se desfășura Congresul bisericesc anual, găzduit de Biserica „Sf. Treime”, pe vremea preotului Bodale, în 4 iulie 1976 noi am dus Corala „România”, care a evoluat chiar pe scena rămasă de la spectacolele bicentenarului și am dat un splendid program. Era lume multă. Doi africani s-au așezat pe scaunele rezervate de noi pentru episcop și însoțitorul lui. Noi am vorbit între noi de această impolitețe, așa că mare ne-a fost mirarea când, la sosirea delegației episcopului, cei doi africani ni s-au adresat în limba română, spunând: „Uite că v-au venit episcopii.“ Studiaseră în România și noi eram consternați să-i vedem vorbind atât de bine limba noastră. Să vezi cu ce însuflețire cântam Treceți batalioane române Carpații! A fost un mare succes.

A.S.: Unde ați expus obiecte artistice realizate de dumneavoastră ca plasticiană?

D.A.: Eu expuneam peste tot unde călătoream, în Canada la Windsor, Hamilton, Burlington, în S.U.A. la New York. Washington sau Kalamazoo, dar nimic în cadrul Bisericii „Sf. Treime” din Detroit, de unde am fost îndepărtați de două ori, o dată trimițându-ne scrisoare, cu explicația că „nu îndeplinim prevederile statutare, cu deosebire la obligațiile morale față de Biserică.“ (semnau pr. paroh Nicolae Bârsan și președintele consiliului Vasile Barna, sept. 1977, Detroit) și returnându-ne banii de membrie. Atunci „ne-am scuturat sandalele” și am mers la o biserică sârbească unde cântam la liturghie în slavă veche și unde am scris 4 seturi de partituri de-a lungul a 18 ani și jumătate. Ei ne plăteau cu 250 $ pe lună, nu cu 100 $ ca la Biserica „Sf. Treime”. Dar noi nu ne duseserăm acolo pentru bani. Este drept că s-au ținut conferințe în aria orașului Detroit despre Eminescu, Voiculescu, Sadoveanu, Arghezi. Este drept că după 18 ani, corul Bisericii „Sf. Gheorghe” din Windsor rămăsese fără dirijor; ne-au chemat, dar nu a durat mult, căci plecând în țară într-o vacanță, la întoarcere am găsit o altă dirijoare, angajată de preot cu motivația că studiase   muzică la Conservator în Timișoara, dar într-o biserică ortodoxă, după cum chiar ea ne-a mărturisit, intrase de vreo 5 ori în toată viața ei. Și atunci domnul Ștefan Feraru, un stâlp al Bisericii de totdeauna (l-am vizitat acum o lună într-un azil particular foarte curat, unde el este bine îngrijit la împlinirea a 95 de ani) ne-a trimis o scrisoare, cerându-și scuze pentru cele întâmplate și rugându-ne să ne întoarcem la Biserica „Sf. Treime”, mutată acum la Troy. Ne-au făcut și membri de onoare în mai 1997. Acolo s-a oficiat slujba de înmormântare a soțului meu decedat după 52 ani de căsnicie.

A.S.: Ce alte oportunități de prezentare a operei dumneavoastră ați mai avut?

D.A.: O pictoriță ardeleancă Helen, din familia de Silaghi Șirag, care organiza în Canada Galeriile Sila, mă invita alături de vreo 8 pictori să prezint icoane pe sticlă, ouă încondeiate etc. Am apărut   alături de ceilalți artiști în cartea Icoana în Canada scoasă în 1996 în limba engleză de Robert B.Klymasz, în care Paula Vachon în capitolul Romanian Religious and Iconographers in Canada prezintă peste 30 de artiști români care s-au ocupat cu pictarea icoanelor în stil bizantin. La mine menționează icoana celor trei sfinți români: Visarion, Oprea și Sofronie. La Biserica „Sf. Treime”, care atunci era în orașul Detroit, iar acum este la 19 Mile, am cântat în Corala „România”. Este o poveste a acestei corale. În România la București profesorul Nicolae Lungu înființase Corala „România” în care cântase și sora mea, căci nu acceptau decât profesioniști. Lui Gicu i-a dat atestare de specialist în muzică psaltică. Singurul! La ce a folosit acel certificat? În Canada la consulatul american, prima întrebare pusă soțului meu fusese să dea o listă cu compozitori români, dovadă că nu era politruc, necunoscător al muzicii, căci fusese turnat de o preoteasă care pierdea salariul în momentul când Gicu ar fi înființat corala. Așa că la Detroit soțul meu a dus mai departe inițiativa profesorului său de la București. Altădată, în Indiana am participat la un hram la Biserica „Sf. Gheorghe” sau la Pontiac în Michigan. La Edmonton am ajuns cu avionul într-un ansamblu de 35 coriști, ca să participăm la un congres bisericesc. A fost extraordinar, căci într-o singură zi am cântat de 6 ori, la sfințirea Bisericii „Sf. Constantin și Elena”, la liturghie, la vecernie etc. De 6 ori! Eram găzduiți fie în familii, fie la hotel. Acolo am avut o expoziție de farfurii decorative.

A.S.: Ce personalități v-au vizitat la Detroit?

D.A.: Cred că prin anii ’70 a venit la Episcopia din Detroit scriitoarea Ioana Postelnicu. Eu o cunoscusem la Belearte în studenție când prin 1952 prof. Petre Dumitrescu a adus-o în anul nostru să facă un interviu cu el. În Statele Unite, ea a fost primită de Prea Sfințitul Victorin, care a prezentat-o în Biserica „Sf. Treime” din Detroit. Mi-o amintesc îmbrăcată decent, așa cum a intrat în casa episcopală plină de călugări. Ea dorea să scrie despre românii din America. A ajuns și la Montreal, unde avea pretenția să i se plătească o călătorie la Vancouver, cum va scrie apoi în cartea Roată gândului, roată pământului, publicată în 1977. Venită în altă lume, era tentată să facă aici cumpărături. Zoe Dumitrescu Bușulenga a dorit să se împărtășească la Biserica „Sf. Treime” în secret și a cumpărat un costumaș. Mi-i amintesc pe Ioan Alexandru și Marin Sorescu. Pe George Muntean cu Adela lui, pe Mircea Malița. Membrii delegației cu care venise profesoara erau găzduiți la familii de români. I-am văzut pe prof.univ. Șt Pascu, pe arheologul Emil Condurachi, bătrân atunci. Nu uit pe profesorii Virgil Cândea, venit la Detroit cu acea delegație și Vesa, care avea regim de visiting professor la Wayne State University. Și istoricul Constantin Giurescu a fost la Wayne State University, făcând schimburi cu alte cadre didactice. Cu Ilie Ceaușescu, venit împreună cu doamna Bușulenga, soțul meu a făcut o emisiune la Televiziune. Gicu afirmă la un moment dat că hotarele noastre încă sângerează la Răsărit. Între cei 6-7 musafiri prezenți la emisiune, Virgil Cândea a cerut să fie ștearsă afirmația aceea, dar nu se mai putea, pentru că redactorii eminiunii plecaseră deja. Prof. Maior de la Cluj a fost lăsat să asculte emisiunea, dar nu a făcut-o, așa că nu s-a întâmplat nimic. Realitatea este că George Alexe vorbea la „Ora românească” de la Detoit la fiecare eveniment național important, adică de 1 Decembrie, de Ziua lui Eminescu, în 24 ianuarie etc.

A.S.: Într-un fel erau percepuți de dumneata în țară profesorii celebri de care mi-ați vorbit și altfel vă apăreau la Detroit, unde jucați rolul de gazdă. Care musafir sosit din țară v-a impresionat cel mai mult?

D.A.: Dintre toți românii care ne-au vizitat, cel mai mult m-au impresionat Ana Blandiana și Romulus Rusan, la care le-am oferit 100 $, dar ei nu acceptau să-i primească. Au fost nevoiți de situația precară în care ei călătoreau prin America, sărăcie evidentă și în cartea America ogarului cenușiu, dar nu au uitat de darul nostru și când ne-am întâlnit în România, mi-au cumpărat un costum, la rândul lor. Dar după atâta timp, eu regret că nu rețin pe musafirii noștri nici cronologic, nici în ce grup au sosit, cu atât mai puțin pentru ce activități anume, căci unii au fost la universități, alții au fost prezenți la un post românesc de televiziune, plus că, fără să vreau, pe foarte mulți i-am omis.

A.S.: Este cel mai normal lucru, ca dumneavoastră, ca om al inspirației picturale, să nu aveți cum reține asemenea detalii, în bună parte chiar neinteresante pentru dumneavoastră. În schimb, v-aș întreba care a fost cea mai spectaculoasă comandă care vi s-a făcut ca artistă a penelului în America?

D.A.: La Biserica „Sf. Treime”, când era pe str. State Fair din Detroit, a fost un incendiu într-o noapte către ziuă. Apoi mie mi s-a dat însărcinarea de a picta icoanele distruse: Sfinții Petru și Pavel din rândul icoanelor împărătești, arhanghelul Mihail de pe ușa diaconească și în rândul portretelor până la talie pe sfinții Andrei și Filip, care trebuiau repictați, pentru că fuseseră distruse de foc. Când l-am pictat, pe Sf. Andrei l-am îmbrăcat în cojoc românesc și cu brâu tricolor. Vernisajul lucrărilor mi-l făcuse Prea Sfințitul Victorin și părintele Ștefan Slevoacă, parohul bisericii pe atunci. Președintele consiliului, Vasile Borka (de loc din satul Uzdin-Iugoslavia) s-a împotrivit, dar opunera lui n-a avut răsunet. Când ne-a vizitat Mitropolitul Moldovei Teoctist, la intrarea în biserică a fost plăcut impresionat de icoana Sfântului Andrei, încât și-a început predica precizând că nu știa ce să le vorbească astăzi, dar văzând icoana Sf. Andrei de pe catapeteasmă îmbrăcat românește, s-a decis să le vorbească tocmai despre cel care, atunci când apostolii au fost trimiși de Mântuitorul nostru să predice în toată lumea, a ajuns la noi pe unde-i Dobrogea de azi. În 1999, când părintele Costică Popa din Caracas, Venezuela, isprăvise instalarea și pictarea bisericii de lemn pe care o adusese din România, o altă întâmplare de neuitat s-a petrecut. Părintele l-a invitat pe Preafericitul (de data aceasta) Teoctist, Patriarhul României, ca să oficieze sfințirea. Ne-a invitat și pe noi doi și ne-am dus cu partiturile, ca să dăm „o gură” de ajutor la sfințire. Biserica este undeva pe un deal, cu reflectoare, astfel că mai ales noaptea se vede din toate părțile orașului Caracas. A fost un eveniment de neuitat, căci noi eram în delegația Patriarhului și călătoream din loc în loc numai cu automobile albe și dirijați de polițiști pe motociclete. După Sfințirea Bisericii, Prea Fericitul Patriarh a oficiat o nuntă, ca apoi recepția să se petreacă la un restaurant, a cărui terasă era înconjurată de arbuști de cafea. Nu voi uita niciodată acel eveniment de la Caracas.

A.S.: Ce vi s-a părut greu de suportat în America?

D.A.: Cel mai greu a fost dorul de familia rămasă în urmă și dorul de țară. În România toate erau mai aproape, puteam merge pe jos oriunde doream. Aici nu puteam să mergem să ne luăm ziarul sau pâinea, dacă nu aveam o mașină. Și noi n-am avut, ceea ce-i miră pe mulți, când află acest lucru. Am avut o foarte bună prietenă de origine română, o credincioasă născută aici, care ne spunea mereu: „Mă rog la Dumnezeu să vă trimită oameni buni în cărare”. Și se pare că rugăciunile i-au fost ascultate, pentru că totdeauna s-a găsit câte cineva lângă noi. Chiar povesteam cuiva că, după o sfântă slujbă, am avut 4 oferte de-a mă duce acasă. Până la urmă, m-a tranportat o a cincea persoană, care era chiar în drumul meu. De aceea, am spus că Dumnezeu ne-a purtat mie și lui Gicu multă grijă, pe care o resimt și acum când sunt văduvă. Soțul meu și-a dat seama de la începutul activității lui profesionale ce viață specială duce un preot adevărat și i-a fost frică, probabil, să se hirotonisească. Să știți că nu este deloc simplu să fii preot, cum cred unii. Atunci când se plângea în tinerețe ce sărac este, i se spunea de către pr. Gagiu de la Patriarhie să se facă popă și într-un an va avea casă și autoturism. Gicu nu a acceptat. A fost inspector general la Patriarhie, dar nu a conceput să primească nici o sticlă cu vin pe nemuncite. Nici în America nu i-a fost mai ușor. Gicu era al doilea pe listă după Mircea Malița, amenințat cu moartea. Se insinua că este colonel de securitate, de către unii, și că fusese legionar, de către alții. Aurel Sasu explică această situație absolut ingrată într-un articol recent apărut în „Lumină lină”. Am fost alungați, după cum v-am povestit deja, de trei ori, prima dată de la Catedrala „Sf. Gheorghe” din Windsor și de două ori de la Biserica „Sf. Treime” din Michigan, așa că timp de 18 ani, cântând în slavă veche, soțul meu a dirijat corul Bisericii sârbe „Sf. Ștefan”, unde mitropolitul Irinei a afirmat că „nu știe ce a făcut dirijorul acesta, dar că orice catedrală s-ar mândri cu un asemenea cor.” Soțul meu scria în presa românilor americani. În ziarul „Tricolorul” scos de Dima Drăgan, (cel asasinat la Toronto, dar niciodată nu s-a mai descoperit de cine), a publicat și George, ca să dau doar un singur exemplu.

A.S.: Ce bogăție v-a oferit America? Ce vă supără astăzi la românii americani?

D.A.: Da, America, unde noi am făcut misionariat, ne-a dat posibilitatea să ne păstrăm limba și să ne practică religia. În ciuda tuturor stavilelor, sper că am putut demonstra cine suntem noi, ca români, patrioți, iubitori de tradiție și de Dumnezeu. Mă supără faptul că românii care sosesc acum din țară în America se îndepărtează de comunitate, de evenimente, de tradiția națională. De ce? Pentru că lipsesc liderii! Apoi, ați văzut ce mulți credincioși sunt în bisericile noastre din America de Florii, la Paști și la Crăciun? Mă întreb unde se află acești români în restul anului? Nu-i mai interesează decât să câștige bani, ca să mănânce bine. Dar viață spirituală nu mai există pentru ei? Vreau să vă mărturisesc că este pentru prima dată când am acceptat să dezvălui cum a fost viața mea, căci mulți m-au iscodit, dar am refuzat constant să vorbesc despre mine. Nici să scriu nu voi accepta, pentru că socotesc că nu am talent să mânuiesc condeiul.

A.S.: Sunteți o autentică enciclopedie a vieții românilor americani în Michigan, nu numai ca martor, ci ca actant decent și echilibrat, perfect busolat. Pentru mine, ca interlocutor, ați fost o prezență stenică, un model de existență asumată cu responsabilitate patriotică departe de țară. Vă mulțumesc pentru povestea vieții dumneavoastră, cu întâmplări păstrate ca o zestre de spirit românesc exemplar, pe care le purtați cu dumneavoastră în drum spre centenar! Este o urare pe care simt nevoia să v-o fac, văzându-vă atât de vioaie și optimistă. De ce nu?

(A consemnat prof.univ.dr. Anca Sîrghie la Auburn Hills, Michian, 8 aprilie 2017)

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors