Dilemele și tragediile unei epoci

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2018

Dilemele și tragediile unei epoci

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

(Nikos Kazantzakis, Fratricizii, Humanitas, 2017)

Editura Humanitas, prin inspirata traducătoare Alexandra Medrea, ne face un dar cu totul special prin publicarea romanului lui Nikos Kazantzakis, Fratricizii (1954, apărut postum în 1963).   Scriitorul despre care Albert Camus, concurent la decernarea Premiului Nobel, a afirmat că romancierul grec îl merita de „o sută de ori mai mult”, ne fascinează și de data aceasta, ne provoacă, ne tulbură ca în tot ceea ce a scris, asigurându-și locul cel mai înalt în elita literaturii eline și universale.

Romanul, compus spre sfârșitul carierei, sintetizează trăsăturile distinctive ale viziunii filozofice, etice, socio-politice și artistice ale unei personalități de o complexitate covârșitoare. N. Kazantzakis a fost un scriitor militant în sensul profund al termenului, care s-a implicat în bătăliile esențiale de idei ale epocii sale, dar și concret în mișcările politice menite a schimba lumea. El este incendiar și contemplativ, cutreierat de îndoieli și ezitări, dar și năvalnic în acțiunile sale, navigând între contradicțiile eului său și ale lumii contemporane, dominată de confuzie, sfâșiată între declinul creștinismului și barbaria maselor, între totalitarism și neputințele democrației, între veleitățile hegemonice ale Occidentului și ridicarea Orientului. Personajele sale mistuite de un continuu foc interior, de impetuozitate par smulse dintr-o frescă pusă în mișcare de un impuls originar. Nimic mai străin de personajele sale decât mediocritatea sau măsura, ele acționând mânate, parcă, de o frenezie dionisiacă.

Dacă substanța eroilor prozatorului este de sorginte dionisiacă, în schimb structurarea universului romanesc ne apare de un calm apollinic, în buna tradiție a tragediei grecești marcate de simplitate și sobrietate. Inspirat din războiul civil al Greciei din 1946-1949, în care s-au confruntat partizanii bolșevismului cu trupele guvernamentale, romanul se concentrează doar pe durata Săptămânii Patimilor, simbolic aleasă. Spațiul este și el redus la satul de munte, neospitalier, auster, sinistru precum Kastelos, cu oameni posaci, dogmatici, divizați între „beretele negre”, reprezentând statu-quo-ul și „beretele roșii”, alias revoluționarii adepți ai „Evangheliei lui Lenin”. Între aceste forțe se zbate zilnic Părintele Iannaros, păstorul sufletesc al satului, obsedat de necesitatea stopării războiului, pe care el îl consideră fratricid. Pentru tabăra „roșie” războiul nu este fratricid, ci o expresie a insurgenței împotriva vechiului. Se confruntă în roman o concepție religioasă, universalistă a societății cu una a luptei de clasă, menită a răsturna oligarhia și a instaura dictatura proletariatului. Kazantzakis, prieten cu socialistul și agitatorul comunist Panait Istrati, a făcut parte din falanga acelor „tovarăși de drum” din Occident ca H.G. Wells, G.B. Shaw, H. Barbusse, R. Rolland, Andre Malraux etc. fervenți susținători ai URSS-ului, în ciuda simptomelor tot mai clare de totalitarism. Se știe azi cât de mult rău au cauzat „tovarășii de drum”, întârziind procesul de demascare a crimelor comuniste. Kazantzakis, deși a fost un admirator al lui Lenin, nu a devenit niciodată un comunist devotat, trăind ca și P. Istrati amarnica deziluzie a coruperii idealismului comunist în universul concentraționar sovietic.

Titlul romanului optează pentru o viziune naționalist-patriotică, bazată pe religia binelui întruchipată de morala lui Iisus Hristos, încadrată într-o privire de sus a lumii, văzută ca o succesiune de civilizații, în sensul acelui corsi e ricorsi.

Părintele Iannaros are o statură epopeică, așa cum bine îl descrie tânărul Leonidas, „are o forță de nestăpânit, misterioasă, o credință nestrămutată, e blând și sălbatic în același timp, o durere profundă emană din ochii lui și din barba care îl face să semene cu Moise” (op. cit., p.131). Iannaros este un autoportret al scriitorului, dar nu singurul. Călugărul Anastasios de la mănăstirea Sf. Ana preia din personalitatea scriitorului ideea de jertfă pentru creație și de neostoită confruntare a celor două constante dialectice ale ființei omenești, teluricul și celestul. Ar mai fi și studentul Leonidas, doborât de gloanțe, serafic în idealismul lui, poet și îndrăgostit de Mario, pe care n-o va mai vedea niciodată. El, poate cel mai spiritualizat dintre personajele cărții, întruchipează ironia sorții așa cum a fost ea tratată de romantici.

fRATICIZII

În ciuda strâmtorării în care se află, Părintele Iannaros nu renunță la misiunea sa pacifistă, deoarece el vede întregul război ca o reeditare, pentru a câta oară în istorie, a parabolei lui Cain și Abel. El îi așteaptă zilnic în ușa bisericii pe poporenii care îl caută ca să afle ce se întâmplă, ca să înțeleagă încotro s-o apuce ei, cei care au ajuns la o răscruce. Deși propovăduiește neîncetat iubirea creștină, ca fiind singurul remediu la continua vărsare de sânge, Părintele nu este nici el scutit de acutele îndoieli, care punctează întregul roman. În acest sens personajul are o certă vocație hamletiană, Fratricizii, nefiind doar un roman al activismului, ci și unul al constantei interogații adresate divinității și conștiinței umane, un roman al imposibilității opțiunii. Dilema Părintelui Iannaros crește de pe pământ, urcând până în cer. Pe pământ el nu știe între cine să aleagă, între cauza beretelor negre sau a beretelor roșii. Această dilemă îmbracă un aspect social. Față de cer își manifestă îndoiala privind eficiența implicării divinității, care îi apare absentă din durerile lumii. Intensificarea conflictului social amplifică dramatismul relației Părintelui Iannaros cu Dumnezeu, pe care l-ar dori amestecat direct în războiul nimicitor. El strigă la un moment dat „coboară în Kastelos și arată-mi calea” asemenea lui Tudor Arghezi în Psalmi, „Vreau să te pipăi și să urlu: este”. Viața acestui personaj se confundă cu misiunea lui de custode moral al satului, păstrător al tradiției religioase, dăruit cu toată ființa destinului Greciei. Undeva în roman mărturisește că inima lui este una și aceeași cu harta Greciei: „Dacă îmi scoateți inima din piept, o să vedeți în ea, așa cum se vede pe harta atârnată pe perete la școală, o să vedeți Grecia de la un capăt la altul al inimii mele” (p.157). Scriitorul a făcut din Iannaros un model Christic pe pământ. În fiecare soldat care moare, moare Iannaros însuși, în fiecare mamă îndoliată de uciderea fiului ei Părintele se recunoaște înfrânt. Este un personaj patetic care copleșește cu prezența sa. Statura sa se întinde ca umbra unui copac multisecular pe acțiunea întregii cărți. Cu adevărat el este „un suflet din sufletul neamului său”, eroic și tragic, bătut de talazurile momentului istoric, de cele ale unei lumi zguduite de o profundă criză a valorilor.

 

Părintele Iannaros pare a fi ultimul apărător al umanismului creștin, atacat cu furie de totalitarismul comunist, care se naște sub ochii lui. El trăiește o dublă dilemă: pe de-o parte este chinuit de „eclipsa” divinității în lumea zguduită de criza axiologică, pe de altă parte de scepticismul față de proiectul bolșevic propus de „Evanghelia lui Lenin”. Confesiunile lui sunt strigăte de suferință: „în sufletul meu este o mare tulburare, nu știu pe ce cale să apuc.” (p.91). El oscilează între fierbinți mărturisiri de credință și imprecații la adresa divinității: „Iisuse Hristoase, mă înăbuș! Lasă-mă să arunc un teribil blestem, altfel îmi plesnește capul…” (p.146). Cerșește un semn, dar Cerul era mut pentru că „Hristos era mort”, iar „Părintele Iannaros era singur în univers” (p.148). Căderea în deznădejde nu-l răpune, pentru că natura sa combativă biruiește slăbiciunea momentului. Deși îi trece prin minte soluția retragerii în recluziune („De ce să am nevoie de oameni?” p.143) respinge ademenirea ei, asumându-și responsabilitatea misiunii sale. Hotărârea lui are un aer demiurgic: „Iau asupra mea soarta satului. Eu hotărăsc de va pieri ori va fi salvat” (p.152). În preajma zilei de sâmbătă din Săptămâna Patimilor el anunță că suspendă slujba de Înviere pentru că satul este răvășit de ură și crime. În asemenea condiții ce rost ar avea Învierea lui Hristos? Va urca la munte să-l întâlnească pe fiul său, Căpitanul Drakos, șeful rebelilor comuniști. Vrea să-l convingă să coboare la slujba de Înviere ca să se împace cu tabăra adversă prin iubire de Dumnezeu și de Grecia. Patriotismul său este mișcător: „Ești toată numai glorie și foamete nefericită Grecie!… ești toată nmai suflet, din cap până-n picioare…. nu te vom lăsa să pieri, măicță” (p. 173).

Experiența de pe munte are darul de a-l convinge definitiv că „Evanghelia lui Lenin” nu propune o lume mai umană, chiar dacă în primă instanță îi va sătura pe cei flămânzi. Din confruntarea cu ideologia rebelilor, părintele se convinge tot mai mult că proiectul lor nu poate aduce adevărata fericire oamenilor, deoarece se bazează doar pe promovarea materialismului cras: „cum să-și sature pântecele flămând, cum să împartă prada între ei, cum să-și ucidă dușmanii” (p.77). În dialogul cu tatăl său, Căpitanul Drakos ia în derâdere morala iubirii cu toate „pomezile popești”, propovăduind ura, ca singura cale care poate duce la iubire. Sagacitatea bătrânului Iannaros descoperă rapid esența teoriei bolșevice, constând în cruzime, demagogie și tiranie, în ciuda tiradelor despre dreptate și libertate: „Așadar tirania? striga bătrânul… Tirania, violența și knutul, ca să pregătiți calea libertății; (p.256) și mai departe „vreți să creați o lume nouă: din infamie, din sclavie și din minciună” (p.257). Replica Părintelui Iannaros, personajul resoneur al romanului reflectă, după opinia noastră, concluziile lui N. Kazantzakis după vizitele în 1928 și 1929 în Uniunea Sovietică, unde stalinismul lucra la instituirea lagărelor de concentrare ale Arhipelagului Gulag.

Stratagema lui Iannaros sfârșeste prin vărsare de sânge. Deși promite să nu omoare pe nimeni, coborând la sărbătoarea Învierii, Căpitanul Drakos nu-și ține cuvântul, executând pe sătenii mai înstăriți din Kastelos, „dușmani ai ideii”, conform teoriei luptei de clasă deprinsă din „Evanghelia lui Lenin”. Scurtele lui ezitări între glasul milei și fanatismul dogmei ricoșează împotriva lui în zguduitoarea scenă a împușcării propriului său tată pe când acesta, total dezamăgit, o pornise pe drumul muntelui în jos, amenințând să răspândească prin sate adevărul despre înspăimântătorul totalitarism. Părintele Iannaros este suprimat, după rețeta universului concentraționar care ucide mesagerii adevărului. Kazantzakis va fi aflat cu siguranță despre experiența lui Panait Istrati cu GPU, poliția secretă din URSS, care îi interzisese să critice aspectele negative ale Gulagului, odată întors în Occident. Caracterul represiv al dictaturii bolșevice devenise atunci, în 1928, din ce în ce mai evident. Era societatea noilor „scornitori de povești”, era lumea fără Dumnezeu, așa cum o caracterizează Căpitanul Drakos: „noi l-am alungat pe Dumnezeu de pe tron. Am instalat omul pe tronul lui Dumnezeu” (p.246). În disputa dintre tată și fiu, adevărul se află categoric de partea celui dintâi care îl rostește răspicat: „Libertatea fără virtute și fără milă vine de la diavol…” (p.177).

Pe lângă Părintele Iannaros, care este catargul structurii romanului, trăiesc în el atâtea alte personaje episodice memorabile, precum călugărul viclean de la Athos, care vine în Kastelos ca să-i stoarcă pe săteni de bani și bunuri, în ciuda sărăciei lor, Comandantul garnizoanei, neguros, dar umnaizat prin drama lui conjugală, fosta lui soție, devenită ibovnica lui Drakos, Vasos imortalizat prin oscilația lui între cruzime și compasiune, care învinge în lupta lui cu rebelul rănit, Arsenios călugărul sculptor, care-și petrece viața în chilie, răstignit pe creațiile lui pentru a se apăra de demonii cărnii, care îl chinuiau, Leonidas, studentul răpus în floarea vieții, Loukas, prototipul călăului bolșevic și mulți alții. Sunt atâtea scene patetice cu rezonanță până în zilele noastre de parcă romanul ar fi fost scris astăzi, acum. Exodul descris la începutul romanului parcă ar fi smuls din contextul imigranției de toate culorile din zilele noastre. Obligați de tranzacții istorice să plece din satul lor, oamenii se duc la cimitir să-și ia rămas bun de la moși, strămoși. Evocarea este în termenii atât de definitorii pentru stilul Kazantzakis debordant emoțional, cu gesticulație ritualică: „Oamenii se aruncau la pământ, sărutau pământul umed, reavăn; își frecau cu țărâna creștetul capului, obrajii, gâtul; se prosternau și iar sărutau țărâna, părinții și strămoșii, strigând: Rămas-bun!” (p.14). Apoi, cei condamnați la pribegie întind o horă în jurul mormintelor cum ar fi făcut Dyonisos, creștinismul din acest roman fiind sui-generis, păstrând reminiscențe de credințe păgâne, pentru a exprima tumultul ființei umane. Ipocrizia dogmatică îi este străină scriitorului.

Dialogurile șlefuite aforistic alternează cu efluvii lirice în care se combină notațiile peisagistice mulate, în general, pe trăirile personajelor, cu descrierea stărilor contemplative. Părintele Iannaros este somat să dea împărtășania unui muribund tocmai când privea la Calea Lactee care „curgea ca apa Iordanului, un râu de lapte dintr-o parte în alta a cerului; iată adevăratul brâu al Fecioarei, se gândea el, țesut din tăcere și blândețe cerească…” (p.46). Reflecțiile asupra sufletului omului pot compune un minunat poem. Sufletul este scânteie divină care se poate aprinde în orice moment ca o grămadă de fân, puterea lui este uimitoare căci „dintr-o zdreanță poate face o flamură sfântă” (p.34), chiar soarele cugetă că dacă sufletul „adevăratului om ar dispărea, ce dezolare, ce suferință, ce risipă zadarnică a luminii mele” (p.196).

Traducerea este atât de apropiată de spiritul originalului încât ne dă impresia că Nikos Kazantzakis ar fi scris în românește acest magnific roman. Este un remarcabil exercițiu de re-creare din care stilistica limbii române iese îmbogățită, salvată de la poluarea la care este supusă de comunicarea cotidiană.

(Waterford, 14 septembrie 2017)

 

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Urdea

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors