Archive for November, 2018

Structura și organizarea legiunilor romane

Posted by Stefan Strajer On November - 15 - 2018

Structura și organizarea legiunilor romane

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware)

 

Am abordat acest subiect deși nu sunt un admirator al romanilor. Mă consider urmaș al dacilor. Nu cred în teoria conform căreia poporul român s-a format prin fuziunea dacilor cu romanii. Faptul că-n România sunt multe statui ale lui Decebal și doar una a lui Traian (și aceea o bătaie de joc, plasată în fața Muzeului Național de Istorie) dovedește că-n mentalul colectiv s-a păstrat adevărul privind strămoșii noștri care sunt daci. Pentru mine romanii sunt niște invadatori care au distrus civilizația materială a dacilor și au venit cu scopul să jefuiască. Că au construit drumuri, edificii publice și vile au făcut-o ca să se poată deplasa armata, să adune birurile, respectiv să se simtă bine oficialitățile lor, aproape ca la Roma. Dar să dăm cezarului ce este al cezarului pentru că organizarea legiunilor romane a fost remarcabilă. Informațiile pe care le voi prezenta le-am preluat îndeosebi din lucrarea Legions of Rome, autor Stepen Dando-Collins, editura Thomas Dunne Books, 2010.

Subunitatea de bază era grupa formată din 10 soldați comandați de un decurion, în cazul cavaleriei, subordonat direct centurionului. La infanterie grupa era formată doar din opt soldați din care unul era comandant. Soldații din grupă erau foarte uniți pentru că luptau împreună, dormeau în același cort și-și preparau hrana în comun. Romanii nu aveau bucătărie de campanie. La ei micul dejun era o cană de apă, prânzul o gustare rece, masa principală fiind cina cu o bucată de pâine și ce mai preparau pe lângă ea. Ei primeau ca rație, pâine, vin, ulei și grâne pe care le măcinau. Încingeau pâinea în vin și în ulei. Carnea era considerată ca supliment și o mâncau din când în când. Ca îndulcitor foloseau mierea. Rația de grâne era de ½ bushel de legiune pe lună (1 bushel = 35.2 litri, nota red.). Pentru aprovizionarea cu delicatețuri apelau la comercianții care însoțeau legiunea. Grupa avea la dispoziție și un măgar cu ajutorul căruia era transportat cortul și diverse unelte cum ar fi târnăcoape, lopeți, topoare ș.a. Echipamentul de luptă însă se afla permanent asupra soldatului, așa încât un legionar roman putea să intre în luptă imediat în cazul unui atac prin surprindere. De măgarii legiunii se ocupau persoane anumit desemnate, de obicei dintre sclavi. Grupa își asigura și santinelele care asigurau paza în timpul nopții. Vă dați seama cât de păzit era castrul unei legiuni care standard avea 59 de centurii și fiecare centurie 10 grupe. O legiune avea în timpul nopții 590 de santinele furnizate de grupe plus cele cu misiuni speciale de gardă. Evident că era practic imposibil să ataci prin surprindere o legiune în timpul nopții. Dormitul unei santinele în timpul serviciului era considerată o abatere gravă care punea în pericol grupa respectivă. Pedeapsa era stabilită de membrii grupei și consta în biciuirea vinovatului chiar până la moarte. În timpul luptelor membrii grupei considerau că luptă pentru a-și ajuta colegii de grupă. Presupun, pentru că n-am găsit nimic scris, că membrii grupei se ocupau și de colegul căzut în luptă, în sensul anunțării familiei și predării acesteia a bunurilor personale. Probabil și formarea grupei era făcută după afinități lingvistice și regionale.

legionar-roman

Până în anul 197 d.C. legionarii romani nu aveau voie să fie căsătoriți. Cei care erau acceptați să fie înrolați și erau deja căsătoriți trebuiau să divorțeze. Totuși legionarii romani nu erau condamnați la abstinență pentru că legiunea era însoțită pe lângă comercianți și de prostituate. Atât comercianții cât și prostituatele și evident măgarii și însoțitorii lor erau acceptați în castru, în spațiul dintre barăci (în cazul castrelor fixe) sau corturi și valul protector aflat la cel puțin 60 de metri de barăci (pentru a nu fi atinse de eventualele săgeți cu foc lansate de inamici).

Fiecare grupă desemna un membru al ei pentru a se ocupa de următorul loc de campare. Acest grup de circa 590 de soldați condus de un ofițer pornea cu un avans de câteva ore pe drumul pe care urma să se deplaseze legiunea și atunci când găsea un loc potrivit ca distanță și așezare, stabilea unde să fie amenajat castrul provizoriu. Chiar dacă era folosit o singură noapte castrul era amenajat după aceleași reguli, doar că în loc de barăci erau corturi. Funcție de poziția în legiune a unei centurii și funcție de poziția grupei în centurie era înfipt în pământ semnul grupei pe locul stabilit pentru cort. Se începea cu marcarea cartierului general cu un steag alb, erau marcate străzile și linia corturilor, pentru ofițeri se folosea un steag violet iar pentru grupe se foloseau sulițe pentru marcare. Se trasa poziția valului de pământ care înconjura castrul și se săpa șanțul aferent digului. Când ajungea legiunea la locul de campare totul era pregătit, se intra pe poarta principală și fiecare știa unde să-și instaleze corturile se trecea la odihnă și pregătirea cinei. Înainte de a-și instala propriile corturi, legionarii se ocupau de ridicarea corturilor ofițerilor și tribunilor. Corturile erau din piele cusută.

Tabăra avea patru porți, câte una pentru fiecare latură, suficient de largi ca să poată ieși câte 10 oameni odată. Poarta principală era stabilită în partea opusă inamicului. În timp ce o parte a legionarilor închideau tabăra, o cohortă de gardă asigura paza și alta aducea lemne, apă și alimente. Această organizare permitea legiunii să intre rapid în luptă perfect organizată pe centurii și să fie eficientă și la startul următoarei etape de marș care era de aproximativ 30 km. Dacă i-ar fi lăsat pe legionari să-și instaleze corturile alandala, după preferințe, se pierdea mult timp apoi pentru refacerea în formații de marș sau luptă.

Între comandantul legiunii și soldații executanți era o singură verigă de comandă, centurionul. Dacă facem o comparație între divizie (care are cam același număr de militari ca și o legiune romană), observăm că avem mult mai multe verigi, comandant de regiment – comandant de batalion – comandant de companie – comandant de pluton, deci de patru ori mai multe. Evident că numărul foarte mic de verigi de comandă din cazul legiunilor contribuia mult la conducerea eficientă din timpul luptelor.

O legiune angaja anual circa 250 de noi soldați, pe bază de voluntariat, dintre tinerii cu vârste cuprinse între 20 și 25 de ani, care puteau să fie sau nu cetățeni romani. Nu se acceptau sclavii pentru înrolare. Fiecare legiune recruta tinerii doritori din zona arondată ei, îi instruia circa trei luni de zile și cei care treceau testele fizice și psihice erau angajați, dar nu în legiunea care i-a instruit. Ei primeau solda pe perioada instruirii și erau trimiși în alte locuri din imperiu. De ce în alte locuri? Ca să nu fie puși în situația de a lupta contra fraților sau părinților lor în cazul unor răscoale. Dar ceea ce știau romanii acum 2.000 de ani nu știau ungurii acum 100 de ani! Când tânărul ofițer român Apostol Bologa (Emil Rebreanu, fratele lui Liviu Rebreanu, sursa de inspirație a romanului Pădurea Spânzuraților) cere generalului imperial austro-ungar să fie mutat pe un alt front, ca să nu fie pus în situația de a lupta cu frații săi români, acesta îl refuză. Nu apreciază deloc onestitatea ofițerului care putea pur și simplu să treacă linia frontului la români fără să atragă atenția asupra lui. Mai mult decât atât pune serviciile de informații să-l urmărească. De aici și până la acuzația de încercare de dezertare la inamic și spânzurarea ofițerului n-a fost decât un pas. Să nu fi știut imperialii austro-ungari ceea ce știau imperialii romani? Știau, dar răutatea și ura împotriva românilor le-au întunecat mintea preferând să piardă un ofițer numai ca să-și satisfacă aceste instincte primare. Evident că un asemenea imperiu bazat pe ură și răutate nu putea s-o ducă mult, el destrămându-se doar după 25 de ani de existență (1867-1918).

Un legionar roman, în perioada războaielor cu dacii, avea un salariu anual de 1.200 sesterți, pe care îi primea în două tranșe, în 25 martie și în 25 octombrie. Centurionul șef avea însă un salariu anual de 100.000 sesterți, deci cât toți legionarii la un loc de sub comanda sa. Cei doi centurioni adjuncții (optio și tesserarius) primeau un salariu anual de câte 20.000 de sesterți. După 20 de ani de serviciu militar legionarul era lăsat la vatră, primea cetățenie romană și o pensie de 12.000 sesterți plătită o singură dată. Auxiliarii serveau 25 de ani și la lăsarea la vatră nu primeau cetățenia romană.

Pentru merite deosebite puteau fi lăsați la vatră înainte de termen. De exemplu Cohorta I Brittanum Ulpia a luptat atât de curajos în războiul din Dacia, încât ce a mai rămas din ea (nu le-a fost ușor cu dacii) a fost lăsată la vatră la patru ani după terminarea războiului, după numai 12 ani de serviciu militar.

În British Museum din Londra se află expus Certificatul de lăsare la vatră a lui Marcus Ulpius Novanticus fiul lui Adcabronates din Ratae, pentru serviciul loial și credincios în campania din Dacia care a fost lăsat la vatră înainte de terminarea serviciului militar. Novanticus împreună cu alți 1.000 de celți din orașul Ratae (Leicester) s-au înrolat în anul 98 d.C. în armata romană și în 10 august 110 d.C. s-a întors în orașul natal pentru a se bucura de binefacerile serviciului militar și aș întemeia o familie. După cum se poate observa legionarul Novanticus n-a reușit să intre în grațiile niciunei fetișcane sau vădane dace la patru ani de la terminarea războiului fiind nevoit să se întoarcă în Anglia pentru a-și întemeia o familie. Cu alte cuvinte nu se prea înghesuiau dacienele pentru a se mărita cu veteranii romani. Certificatul sus amintit, scris pe o placă de bronz, este o dovadă că veteranii romani nu erau agreați în Dacia, dar deloc, din moment ce adepții formării poporului român prin combinația romanilor cu dacienele nu pot prezenta nici un asemenea certificat. Să mai remarcăm și faptul că primirea cetățeniei romane implica și romanizarea numelui (Novanticus) respectiv cele două prenume Marcus și Ulpius suplimentare din care cel puțin unul trebuia să fi aparținut unor împărați romani. Noncetățenii romani aveau dreptul la un singur nume.

Pentru a ne da seama de valoarea banilor pe vremea aceea, dăm câteva prețuri. O fermă mică valora 100.000 de seterți, 3 sesterți era o găleată de grâu (8,8 l), 1/16 sesterți era prețul de intrare la o baie publică.

Când avea loc adunarea pentru raport, legionarii din fiecare centurie se așezau pe 8 rânduri la distanță de un metru între ele și câte 10 în fiecare rând. Centurionul se plasa primul din stânga, tesserarius era ultimul din stânga și optio era ultimul din dreapta. Centurionii erau ofițeri de rang mijlociu promovați din rândurile legionarilor. Era identificat după creasta de pe cască și după faptul că purta sabia în stânga. Soldații purtau sabia în dreapta.

Optio era responsabil cu instrucția și evidența legionarilor, iar în bătălie cu menținerea ordinei. El înlocuia centurionul la comandă dacă era nevoie. Instrucția se făcea cu arme din lemn dar de greutate dublă față de armele normale.

Tesserarius ținea obligațiile zilnice și orarul gărzilor. Când legionarii nu erau implicați în lupte, în acțiuni de protecție a transporturilor birurilor sau alte activități ei se ocupau de construcții. Romanii nu aveau unități speciale de geniu. Trupele auxiliare, pe care unii istorici mai superficiali le considerau de construcții (prezentând ironic atacul dacilor în sudul Dunării asupra trupelor auxiliare romane, ca și cum acestea nu aveau decât lopeți și roabe) erau trupe combatante. Diferența față de legiuni era solda care era jumătate din a legionarilor, erau unități mai mici și la lăsarea la vatră nu primeau cetățenia romană.

Comandantul unei legiuni era pretor-ul, având rangul de senior magistral. Comanda unei legiuni putea fi dată și unui membru al senatului, având titlul de legatus legion, cu un salariu anual de 400.000 sesterți plus 300 de sesterți pe an pentru fiecare nou recrut. Al treilea în comanda unei legiuni era praefectus castrorium. Legiunea mai avea 6 tribuni care în bătălie nu aveau dreptul să comande. Prefectul comanda o cohortă auxiliară. Questorul se ocupa de recrutări. Fiecare legiune avea o mică formație de cavalerie de 128 de oameni, pentru curierat și apărare. Ei erau plătiți cu o treime din salariul legionarilor.

Iarna legionarii primeau concedii dar numai unul din patru. Asta însemna că practic odată la patru ani puteau pleca în concediu. Plecau departe și nu puteau fi chemați în caz de urgență. Inițial pentru a primi aprobarea de concediu legionarii trebuiau să plătească o taxă centurionului. Ulterior taxa s-a plătit din tezaurul imperial. Legionarii care plecau în concediu lăsau la bază coifurile, scuturile, armurile și sulițele, dar păstrau sandalele militare și săbiile. Aveau dreptul să umble prin oraș cu sabia agățată de centură ceea ce era interzis civililor.

Programul retragerii în tabăra de bază începea oficial în 19 octombrie. Fiecare bază cuprindea cazărmile trupei, complexul comandamentului, băi, depozite și un spital. Pentru fiecare centurie era prevăzută o baracă cu câte o cameră pentru fiecare grupă de 10 oameni. Fiecare centurion și optio aveau camera lor.

În afară de santinele de la grupe se mai asigurau 8 santinele pentru cortul tribunului de serviciu, 4 în față, 4 în spate. Trei santinele erau postate la cortul pretorului și câte două la fiecare general aflat în tabără. Santinelele erau împărțite în 4 ture de câte 3 ore pentru o noapte romană care era de 12 ore. La fiecare poartă erau 10 santinele. Altele erau pe ziduri și turnuri. Aveau ceasuri cu apă pentru măsurarea timpului. În timpul zilei o gardă era în afara zidurilor. Noaptea patrula în afara zidurilor o formație de cavalerie. O parolă era stabilită de ofițerul cel mai înalt în rang în fiecare seară.

Activitățile erau anunțate prin trompetă, la fel deșteptarea și stingerea. La primul semnal pregătirea de marș lansat de trompetă legionarii strângeau cortul lor și al afițerilor, apoi strângeau bagajele și așteptau. La al doilea semnal pregătire de marș bagajele erau încărcate pe măgari. La al treilea semnal pregătire de marș prima formație ieșea pe poartă. Trompeta se folosea și-n timpul bătăliei pentru a transmite comenzi ca înainte marș, la stânga, la dreapta, desfășurarea, revenirea în formație, etc.

Și-n armata romană se acordau decorații pentru anumite fapte. Pentru rănirea unui inamic se acorda The Spear. Pentru uciderea unui inamic se acorda Cupa de Argint. Primul legionar care urcă pe zidul unei cetăți inamice primea The Mural Crown. Primul legionar care urca la bordul unei nave inamice primea Coroana Navală. Mai aveau și alte decorații.

În concluzie putem afirma că Imperiul Roman s-a putut edifica grație structurii și organizării militare a legiunilor. Fiind unități aproape independente de resursele mediului în care operau în perioada de extindere a imperiului au fost foarte eficiente. Când au trebuit să treacă în defensivă au fost mai puțin eficiente, consumând resurse mari fără a mai putea aduce venituri imperiului.

„Vatra Românească” la 80 de ani

Posted by Stefan Strajer On November - 15 - 2018

„Vatra Românească” la 80 de ani

 

Autor: Dorin Nădrău (USA)

 

„Vatra Românească va rămâne în conștiința obștească o palmă de pământ românesc în țară depărtată (…), păzitoare a Ortodoxiei românești și conștiinței naționale, în toată vremea…Acesta mi-a fost gândul călăuzitor când am preconizat o așezare episcopală ca cea de la Vatră”. Aceste cuvinte sunt extrase dintr-o scrisoare personală a primului episcop al românilor din America adresată unui devotat preot român din St. Louis, Missouri, în anul 1956, pe când era captiv în propria sa țară. Prin credința, zelul și optimismul său greu de egalat, episcopul Policarp Morușcă a reușit să consolideze episcopia, câteva covârșitoare izbânde meritând desigur a fi evocate: publicarea revistei „Solia”, iar, mai apoi, a almanahului anual „Solia” (1936), modificarea statutului episcopiei (1936), achiziționarea proprietății de la „Vatra Românească” (1938), constituirea organizațiilor auxiliare ale episcopiei pentru tineretul ortodox (AROY) și pentru femeile ortodoxe (ARFORA) (1938).

VatraCalSolia2002_1307

Inaugurarea „Vetrei Românești”, ajunsă la 80 de ani, a avut loc în zilele de 3 și 4 iulie 1938, la trei ani de la consacrarea sa ca episcop. După cum menționează „Jackson Citizen Patriot”, festivitatea, la care se estima că au participat peste trei mii de persoane, a fost unul dintre cele mai strălucite evenimente petrecute până atunci, comportând ceremonii grandioase, solemnitate și fast.

O incursiune privind evoluția acestui simbol al românismului din „lumea nouă” se impune cu prisosință relevată. Apariția „Vetrei” în cadrul comunității românilor-americani se datorează neîndoielnic sosirii noului episcop, Policarp Morușcă. Acesta, la momentul venirii în America, nu avea un loc anume destinat a locui ca ierarh. Parohia „Sfânta Maria” din Cleveland i-a pus la dispoziție o casă pentru folosința personală care asigura și un spațiu pentru organizarea unui birou, având în vedere că arhivele oficiale, în anii care au precedat sosirea sa, erau permanent transferate din oraș în oraș, fiind deținute de persoana ce îndeplinea funcția de secretar. Un eveniment care a grăbit rezolvarea locației pentru părintele Policarp a fost întronizarea sa ca episcop care a avut loc la parohia „Sfântul Gheorghe” din Detroit, la care a participat o mare mulțime de oameni: după încheierea festivității, neavând la dispoziție o reședință sau un birou, episcopul s-a retras în camera de hotel pentru a-și pune în ordine programul și ideile. Părerile privind viitorul centru episcopal erau împărțite. Pe de o parte, noul episcop, venit din România dintr-o mănăstire (Hodoș-Bodrog, județul Arad), își dorea o reședință care să-i ofere un mediu similar, în preajma unei ape curgătoare, cu aer curat, mai ales că la Cleveland, unde șezuse temporar, constatase că emisiile toxice urbane nu erau doar neplăcute, ci și foarte dăunătoare sănătății sale. Pe de altă parte, o bună parte din cler, dar și mulți credincioși, își doreau ca episcopul lor să fie văzut ușor și să fie implicat în activitățile metropolei, asemenea ierarhilor altor biserici din „lumea nouă” din care făceau parte acum și unde se simțeau încrezători.

În perioada în care românii-americani ortodocși căutau o reședință pentru episcopul lor, ferma Grey Tower din Michigan a fost scoasă la vânzare. Ferma constituia o proprietate de 1000 de acri și aparținea familiei Boland, cu origini scoțiene, ai cărei predecesori veniseră în America în 1710, stabilindu-se apoi în zona Grass Lake din Michigan (1835), profitând de o concesiune oferită de președintele Andrew Jackson. De-a lungul anilor, membrii familiei au construit clădirile durabile din prezent, precum și rezervorul de apă care a dat numele șoselei din imediata apropiere. Aflat în România, episcopul Policarp a fost înștiințat printr-o scrisoare de faptul că un grup de persoane au găsit locul căutat. Se pare că episcopul ar fi acceptat propunerea, cu condiția ca tranzacția să nu implice o povară financiară pentru episcopie, dar a adăugat că, dacă nu dispune de o sursă de apă, așa cum își dorea, consideră că nu există un motiv întemeiat pentru cumpărare. În opinia sa, nu avea sens să fie cumpărată o fermă care să devină centrul de activități al comunității românești. În scrisoarea de răspuns, i s-a comunicat episcopului că cei care s-au ocupat de găsirea proprietății o vor ține pentru ei, o altă fermă, la Big Wolf Lake, de doar 73 de acri fiind disponibilă pentru vânzare. S-a convenit achiziționarea și  acestei a doua proprietăți (considerând-o o soluție pentru ceea ce își dorea episcopul) și că s-ar beneficia de o bună sursă de venit prin vânzarea de parcele care ar fi putut asigura în final plata ambelor proprietăți. Revenind din România, episcopul a vizitat ambele proprietăți și a apreciat că aceasta era varianta cea mai potrivită pentru ce avea nevoie. Trebuie menționat însă că episcopul nu a locuit niciodată lângă lac, iar în timp ce ferma a devenit centru al activitățior precizate anterior, aceasta și-a continuat și activitățle agricole, fiind activă până în anul 1952.

La doar câteva luni de la inaugurare, episcopul Policarp Morușcă avea să plece în România de unde nu se va mai întoarce niciodată. Odată cu plecarea sa, în ciuda faptului că prețul proprietăților trebuia plătit, fondurile întârziau să apară, iar interesul față de „Vatră” începe să scadă. Totuși, prin eforturile și osârdia celor aflați în fruntea administrației, între anii 1939 – 1944, ratele împrumutului au fost achitate, întreaga datorie fiind onorată. Când a devenit cert că nu va mai posibil ca episcopul să se reîntoarcă, administrarea a trecut în sarcina Consiliului Episcopilor până la întoarcerea preotului Andrei Moldovan în Statele Unite și consacrarea sa, în secret, în scaunul episcopal, acesta preluând și „Vatra”. Lupta pentru drepturile asupra proprietății a fost una îndelungată și istovitoare, înregistrându-se o perioadă de haos, tendințe de separare, neglijare completă a întreținerii proprietății, animozitate și frustrare. În anul 1952, urmare a unei decizii judecătorești, Andrei Moldovan a părăsit definitiv „Vatra”. Astăzi, se apreciază că în procesele de judecată au fost cheltuiți, la acea vreme, mai mulți bani decât au fost investiți în proprietate.

Anul 1952 marchează o nouă etapă în istoria „Vetrei Românești”. Viorel D. Trifa, un teolog aflat printre candidați, a fost admis ca episcop auxiliar în locul episcopului Policarp. Prin alegerea sa, s-a făcut trecerea de la dezordine la rânduială, de la separare la unitate și de la neglijență la judicioasă gospodărire. A fost cea mai potrivită personalitate, în acea perioadă tulbure, dovedindu-se a fi un bun cârmuitor care să continue lucrarea începută de predecesorul său și probând încă de la început că era un om capabil, entuziast, neclintit și zelos. Episcopul Valerian s-a lovit de aceeași situație ca și episcopul Policarp, în sensul că episcopia nu avea o reședință oficială pentru ierarh. A locuit și el o perioadă la Cleveland, existând o tentativă ulterioară de a se muta la Detroit, după care Consiliul Episcopilor a hotărât ca „Vatra” să devină reședința temporară a episcopului Valerian. Clădirea nu se afla într-o stare prea bună de locuit, dar dovedind un spirit practic deosebit și adâncă motivare episcopul a instituit rapid un program de renovare și demolare pe termen lung. Prima clădire care a fost recondiționată și reutilată a fost reședința episcopală, lucrările vizând: instalațiile sanitare și electrice, instalațile de gaz, reparații substanțiale și curățenia. Viața de fermă a încetat odată cu vânzarea animalelor. Tot din inițiativa episcopului, terenul arabil a fost inclus în „U.S. Land Bank Program”, profitul aferent fiind utilizat la plata taxelor. În 1953, a fost restructurat grajdul cailor care a fost transformat într-o bucătărie de vară și o sală de mese denumită „Avram Iancu”, iar în anul următor s-a trecut la reînnoirea clădirii destinate anterior îngrijitorilor de animale, fiind amenajate dormitoare pentru studenți, bucătari și doamne, clădirea devenită „Casa ARFORA”. În anul 1955, a fost amenajat un cimitir cu locuri de veci pentru preoți și credincioși, ridicându-se totodată și un monument memorial în cinstea episcopului Policarp. De asemenea, au fost construite alte două monumente pentru două morminte din vecinătate: unul în cinstea preotului John Trutza, luptător în folosul episcopiei și „Vetrei”, iar celălalt pentru preotul misionar Moise Balea, unul dintre pionieri. După aproape douăzeci de ani au fost edificate capela și biserica închinate Maicii Domnului. Clădirile care nu mai puteau fi puse în uz au fost demolate, iar hambarul mare a devenit spațiu adițional pentru dormitoare, dându-i-se numele legendarului general american de origine română George Pomuț. Mai trebuie subliniat că în anul 1970 a fost construit un mare pavilion cu o capacitate de până la 600 de persoane destinat programelor și banchetelor desfășurate pe perioada congreselor anuale, în 1984, adăugându-se o largă scenă.

„Vatra” a continuat să se dezvolte, câteva dintre edificiile și activitățile actuale, la împlinirea a opt decenii, meritând a fi prezentate. „Centrul patrimoniului româno-american” a fost înființat de episcopul Valerian și inaugurat la 28 mai 1978. De-a lungul anilor, în timpul vizitelor sale la parohii, episcopul a constatat că noua generație nu păstrează elemente de arhiva și a considerat că acestea trebuie să aibă rolul de a atesta generațiilor următoare eforturile predecesorilor. Din această rațiune a fost fondat centrul care nu avea să aparțină episcopiei, fiind, astfel, mai ușor de acceptat. La data de 4 iulie 1988, centrul a luat numele de „Valerian D. Trifa Romanian-American Heritage Center”. O preocupare permanentă majoră a episcopului și a parohiilor a constituit-o și a continuat ulterior a fi o activitate principală a „Vetrei”, educația religioasă a tinerilor. Organizarea taberelor religios-educaționale pe timpul verii este asigurată printr-un spațiu adecvat, dormitoarele aduse la standarde corespunzătoare având o capacitate de cazare a 60 de persoane. Pe proprietatea întinsă a „Vetrei” se află amplasate mai multe troițe. Cu toate că aici nu se fac pelerinaje, retragerile spirituale și întâlnirile educaționale se circumscriu dorinței episcopului Policarp de a face din „Vatra” un centru al oportunităților spirituale. Sărbătoarea principală este „Nașterea Maicii Domnului” care se prăznuiește anual la 8 septembrie, zi în care e celebrat hramul bisericii. Evenimentul de cea mai mare anvergură îl constituie Congresul Anual al Bisericii pentru care au fost ridicate anumite construcții pe proprietate, în mod special, pavilionul Grey Tower. O clădire extrem de utilizată este „Casa ARFORA”. Asociația Reuniunilor Femeilor Ortodoxe Române din America(ARFORA) este cea mai veche asociație auxiliară a episcopiei, sărbătorind la rândul ei, anul acesta 80 de ani de existență, și  fost dintotdeauna cel mai de neclintit susținător al episcopiei, acordând permanent timp, ajutoare bănești, dragoste și dăruire.

Un edificiu mai nou, de indubitabilă importanță, este Cancelaria Administrativă. Pe vremea administrației arhiepiscopului Valerian, birourile episcopiei erau la etajul al doilea al reședinței episcopale ocupând trei dintre cele cinci camere. După pensionarea sa și retragerea de la „Vatra” în anul 1984, întregul etaj a fost pus la dispoziția administrației, care includea acum și departamentul editorial, mutat recent de la Jackson, Michigan, la „Vatra”. După 1990, odată cu venirea unui nou val de preoți și credincioși români, au crescut rândurile membrilor cancelariei. Creșterea numărului de parohii și de misiuni, nevoia dotării cu mijloace de comunicare avansate, precum și extinderea utilizării indispensabile a computerelor, au implicat necesitatea stringentă a unei clădiri moderne cu spațiu corespunzător pentru birouri. Clădirea nouă a cancelariei a fost inaugurată la 5 septembrie 1998, anul 2018 marcând astfel aniversarea a 20 de ani de la darea în folosință. Mai trebuie menționat că aripa din partea de nord a cancelariei găzduiește un muzeu de artefacte ale episcopiei și o mare arhivă situată în partea estică a muzeului.

„Vatra Românească” de la Grass Lake, MI a reprezentat un autentic simbol al românilor care și-au părăsit țara natală, fugind de opresiune și nedreptate, copleşiți de convingerea că niciun guvern și nicio autoritate nu le-ar putea răpi libertatea de care se bucurau în „Lumea Nouă”. Sediu episcopal cu o impresionantă istorie, „Vatra” a fost și va rămâne, fără îndoială, imaginea credinței ortodoxe strămoșești continuată pe pământ american.

Dilemele și tragediile unei epoci

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2018

Dilemele și tragediile unei epoci

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

(Nikos Kazantzakis, Fratricizii, Humanitas, 2017)

Editura Humanitas, prin inspirata traducătoare Alexandra Medrea, ne face un dar cu totul special prin publicarea romanului lui Nikos Kazantzakis, Fratricizii (1954, apărut postum în 1963).   Scriitorul despre care Albert Camus, concurent la decernarea Premiului Nobel, a afirmat că romancierul grec îl merita de „o sută de ori mai mult”, ne fascinează și de data aceasta, ne provoacă, ne tulbură ca în tot ceea ce a scris, asigurându-și locul cel mai înalt în elita literaturii eline și universale.

Romanul, compus spre sfârșitul carierei, sintetizează trăsăturile distinctive ale viziunii filozofice, etice, socio-politice și artistice ale unei personalități de o complexitate covârșitoare. N. Kazantzakis a fost un scriitor militant în sensul profund al termenului, care s-a implicat în bătăliile esențiale de idei ale epocii sale, dar și concret în mișcările politice menite a schimba lumea. El este incendiar și contemplativ, cutreierat de îndoieli și ezitări, dar și năvalnic în acțiunile sale, navigând între contradicțiile eului său și ale lumii contemporane, dominată de confuzie, sfâșiată între declinul creștinismului și barbaria maselor, între totalitarism și neputințele democrației, între veleitățile hegemonice ale Occidentului și ridicarea Orientului. Personajele sale mistuite de un continuu foc interior, de impetuozitate par smulse dintr-o frescă pusă în mișcare de un impuls originar. Nimic mai străin de personajele sale decât mediocritatea sau măsura, ele acționând mânate, parcă, de o frenezie dionisiacă.

Dacă substanța eroilor prozatorului este de sorginte dionisiacă, în schimb structurarea universului romanesc ne apare de un calm apollinic, în buna tradiție a tragediei grecești marcate de simplitate și sobrietate. Inspirat din războiul civil al Greciei din 1946-1949, în care s-au confruntat partizanii bolșevismului cu trupele guvernamentale, romanul se concentrează doar pe durata Săptămânii Patimilor, simbolic aleasă. Spațiul este și el redus la satul de munte, neospitalier, auster, sinistru precum Kastelos, cu oameni posaci, dogmatici, divizați între „beretele negre”, reprezentând statu-quo-ul și „beretele roșii”, alias revoluționarii adepți ai „Evangheliei lui Lenin”. Între aceste forțe se zbate zilnic Părintele Iannaros, păstorul sufletesc al satului, obsedat de necesitatea stopării războiului, pe care el îl consideră fratricid. Pentru tabăra „roșie” războiul nu este fratricid, ci o expresie a insurgenței împotriva vechiului. Se confruntă în roman o concepție religioasă, universalistă a societății cu una a luptei de clasă, menită a răsturna oligarhia și a instaura dictatura proletariatului. Kazantzakis, prieten cu socialistul și agitatorul comunist Panait Istrati, a făcut parte din falanga acelor „tovarăși de drum” din Occident ca H.G. Wells, G.B. Shaw, H. Barbusse, R. Rolland, Andre Malraux etc. fervenți susținători ai URSS-ului, în ciuda simptomelor tot mai clare de totalitarism. Se știe azi cât de mult rău au cauzat „tovarășii de drum”, întârziind procesul de demascare a crimelor comuniste. Kazantzakis, deși a fost un admirator al lui Lenin, nu a devenit niciodată un comunist devotat, trăind ca și P. Istrati amarnica deziluzie a coruperii idealismului comunist în universul concentraționar sovietic.

Titlul romanului optează pentru o viziune naționalist-patriotică, bazată pe religia binelui întruchipată de morala lui Iisus Hristos, încadrată într-o privire de sus a lumii, văzută ca o succesiune de civilizații, în sensul acelui corsi e ricorsi.

Părintele Iannaros are o statură epopeică, așa cum bine îl descrie tânărul Leonidas, „are o forță de nestăpânit, misterioasă, o credință nestrămutată, e blând și sălbatic în același timp, o durere profundă emană din ochii lui și din barba care îl face să semene cu Moise” (op. cit., p.131). Iannaros este un autoportret al scriitorului, dar nu singurul. Călugărul Anastasios de la mănăstirea Sf. Ana preia din personalitatea scriitorului ideea de jertfă pentru creație și de neostoită confruntare a celor două constante dialectice ale ființei omenești, teluricul și celestul. Ar mai fi și studentul Leonidas, doborât de gloanțe, serafic în idealismul lui, poet și îndrăgostit de Mario, pe care n-o va mai vedea niciodată. El, poate cel mai spiritualizat dintre personajele cărții, întruchipează ironia sorții așa cum a fost ea tratată de romantici.

fRATICIZII

În ciuda strâmtorării în care se află, Părintele Iannaros nu renunță la misiunea sa pacifistă, deoarece el vede întregul război ca o reeditare, pentru a câta oară în istorie, a parabolei lui Cain și Abel. El îi așteaptă zilnic în ușa bisericii pe poporenii care îl caută ca să afle ce se întâmplă, ca să înțeleagă încotro s-o apuce ei, cei care au ajuns la o răscruce. Deși propovăduiește neîncetat iubirea creștină, ca fiind singurul remediu la continua vărsare de sânge, Părintele nu este nici el scutit de acutele îndoieli, care punctează întregul roman. În acest sens personajul are o certă vocație hamletiană, Fratricizii, nefiind doar un roman al activismului, ci și unul al constantei interogații adresate divinității și conștiinței umane, un roman al imposibilității opțiunii. Dilema Părintelui Iannaros crește de pe pământ, urcând până în cer. Pe pământ el nu știe între cine să aleagă, între cauza beretelor negre sau a beretelor roșii. Această dilemă îmbracă un aspect social. Față de cer își manifestă îndoiala privind eficiența implicării divinității, care îi apare absentă din durerile lumii. Intensificarea conflictului social amplifică dramatismul relației Părintelui Iannaros cu Dumnezeu, pe care l-ar dori amestecat direct în războiul nimicitor. El strigă la un moment dat „coboară în Kastelos și arată-mi calea” asemenea lui Tudor Arghezi în Psalmi, „Vreau să te pipăi și să urlu: este”. Viața acestui personaj se confundă cu misiunea lui de custode moral al satului, păstrător al tradiției religioase, dăruit cu toată ființa destinului Greciei. Undeva în roman mărturisește că inima lui este una și aceeași cu harta Greciei: „Dacă îmi scoateți inima din piept, o să vedeți în ea, așa cum se vede pe harta atârnată pe perete la școală, o să vedeți Grecia de la un capăt la altul al inimii mele” (p.157). Scriitorul a făcut din Iannaros un model Christic pe pământ. În fiecare soldat care moare, moare Iannaros însuși, în fiecare mamă îndoliată de uciderea fiului ei Părintele se recunoaște înfrânt. Este un personaj patetic care copleșește cu prezența sa. Statura sa se întinde ca umbra unui copac multisecular pe acțiunea întregii cărți. Cu adevărat el este „un suflet din sufletul neamului său”, eroic și tragic, bătut de talazurile momentului istoric, de cele ale unei lumi zguduite de o profundă criză a valorilor.

 

Părintele Iannaros pare a fi ultimul apărător al umanismului creștin, atacat cu furie de totalitarismul comunist, care se naște sub ochii lui. El trăiește o dublă dilemă: pe de-o parte este chinuit de „eclipsa” divinității în lumea zguduită de criza axiologică, pe de altă parte de scepticismul față de proiectul bolșevic propus de „Evanghelia lui Lenin”. Confesiunile lui sunt strigăte de suferință: „în sufletul meu este o mare tulburare, nu știu pe ce cale să apuc.” (p.91). El oscilează între fierbinți mărturisiri de credință și imprecații la adresa divinității: „Iisuse Hristoase, mă înăbuș! Lasă-mă să arunc un teribil blestem, altfel îmi plesnește capul…” (p.146). Cerșește un semn, dar Cerul era mut pentru că „Hristos era mort”, iar „Părintele Iannaros era singur în univers” (p.148). Căderea în deznădejde nu-l răpune, pentru că natura sa combativă biruiește slăbiciunea momentului. Deși îi trece prin minte soluția retragerii în recluziune („De ce să am nevoie de oameni?” p.143) respinge ademenirea ei, asumându-și responsabilitatea misiunii sale. Hotărârea lui are un aer demiurgic: „Iau asupra mea soarta satului. Eu hotărăsc de va pieri ori va fi salvat” (p.152). În preajma zilei de sâmbătă din Săptămâna Patimilor el anunță că suspendă slujba de Înviere pentru că satul este răvășit de ură și crime. În asemenea condiții ce rost ar avea Învierea lui Hristos? Va urca la munte să-l întâlnească pe fiul său, Căpitanul Drakos, șeful rebelilor comuniști. Vrea să-l convingă să coboare la slujba de Înviere ca să se împace cu tabăra adversă prin iubire de Dumnezeu și de Grecia. Patriotismul său este mișcător: „Ești toată numai glorie și foamete nefericită Grecie!… ești toată nmai suflet, din cap până-n picioare…. nu te vom lăsa să pieri, măicță” (p. 173).

Experiența de pe munte are darul de a-l convinge definitiv că „Evanghelia lui Lenin” nu propune o lume mai umană, chiar dacă în primă instanță îi va sătura pe cei flămânzi. Din confruntarea cu ideologia rebelilor, părintele se convinge tot mai mult că proiectul lor nu poate aduce adevărata fericire oamenilor, deoarece se bazează doar pe promovarea materialismului cras: „cum să-și sature pântecele flămând, cum să împartă prada între ei, cum să-și ucidă dușmanii” (p.77). În dialogul cu tatăl său, Căpitanul Drakos ia în derâdere morala iubirii cu toate „pomezile popești”, propovăduind ura, ca singura cale care poate duce la iubire. Sagacitatea bătrânului Iannaros descoperă rapid esența teoriei bolșevice, constând în cruzime, demagogie și tiranie, în ciuda tiradelor despre dreptate și libertate: „Așadar tirania? striga bătrânul… Tirania, violența și knutul, ca să pregătiți calea libertății; (p.256) și mai departe „vreți să creați o lume nouă: din infamie, din sclavie și din minciună” (p.257). Replica Părintelui Iannaros, personajul resoneur al romanului reflectă, după opinia noastră, concluziile lui N. Kazantzakis după vizitele în 1928 și 1929 în Uniunea Sovietică, unde stalinismul lucra la instituirea lagărelor de concentrare ale Arhipelagului Gulag.

Stratagema lui Iannaros sfârșeste prin vărsare de sânge. Deși promite să nu omoare pe nimeni, coborând la sărbătoarea Învierii, Căpitanul Drakos nu-și ține cuvântul, executând pe sătenii mai înstăriți din Kastelos, „dușmani ai ideii”, conform teoriei luptei de clasă deprinsă din „Evanghelia lui Lenin”. Scurtele lui ezitări între glasul milei și fanatismul dogmei ricoșează împotriva lui în zguduitoarea scenă a împușcării propriului său tată pe când acesta, total dezamăgit, o pornise pe drumul muntelui în jos, amenințând să răspândească prin sate adevărul despre înspăimântătorul totalitarism. Părintele Iannaros este suprimat, după rețeta universului concentraționar care ucide mesagerii adevărului. Kazantzakis va fi aflat cu siguranță despre experiența lui Panait Istrati cu GPU, poliția secretă din URSS, care îi interzisese să critice aspectele negative ale Gulagului, odată întors în Occident. Caracterul represiv al dictaturii bolșevice devenise atunci, în 1928, din ce în ce mai evident. Era societatea noilor „scornitori de povești”, era lumea fără Dumnezeu, așa cum o caracterizează Căpitanul Drakos: „noi l-am alungat pe Dumnezeu de pe tron. Am instalat omul pe tronul lui Dumnezeu” (p.246). În disputa dintre tată și fiu, adevărul se află categoric de partea celui dintâi care îl rostește răspicat: „Libertatea fără virtute și fără milă vine de la diavol…” (p.177).

Pe lângă Părintele Iannaros, care este catargul structurii romanului, trăiesc în el atâtea alte personaje episodice memorabile, precum călugărul viclean de la Athos, care vine în Kastelos ca să-i stoarcă pe săteni de bani și bunuri, în ciuda sărăciei lor, Comandantul garnizoanei, neguros, dar umnaizat prin drama lui conjugală, fosta lui soție, devenită ibovnica lui Drakos, Vasos imortalizat prin oscilația lui între cruzime și compasiune, care învinge în lupta lui cu rebelul rănit, Arsenios călugărul sculptor, care-și petrece viața în chilie, răstignit pe creațiile lui pentru a se apăra de demonii cărnii, care îl chinuiau, Leonidas, studentul răpus în floarea vieții, Loukas, prototipul călăului bolșevic și mulți alții. Sunt atâtea scene patetice cu rezonanță până în zilele noastre de parcă romanul ar fi fost scris astăzi, acum. Exodul descris la începutul romanului parcă ar fi smuls din contextul imigranției de toate culorile din zilele noastre. Obligați de tranzacții istorice să plece din satul lor, oamenii se duc la cimitir să-și ia rămas bun de la moși, strămoși. Evocarea este în termenii atât de definitorii pentru stilul Kazantzakis debordant emoțional, cu gesticulație ritualică: „Oamenii se aruncau la pământ, sărutau pământul umed, reavăn; își frecau cu țărâna creștetul capului, obrajii, gâtul; se prosternau și iar sărutau țărâna, părinții și strămoșii, strigând: Rămas-bun!” (p.14). Apoi, cei condamnați la pribegie întind o horă în jurul mormintelor cum ar fi făcut Dyonisos, creștinismul din acest roman fiind sui-generis, păstrând reminiscențe de credințe păgâne, pentru a exprima tumultul ființei umane. Ipocrizia dogmatică îi este străină scriitorului.

Dialogurile șlefuite aforistic alternează cu efluvii lirice în care se combină notațiile peisagistice mulate, în general, pe trăirile personajelor, cu descrierea stărilor contemplative. Părintele Iannaros este somat să dea împărtășania unui muribund tocmai când privea la Calea Lactee care „curgea ca apa Iordanului, un râu de lapte dintr-o parte în alta a cerului; iată adevăratul brâu al Fecioarei, se gândea el, țesut din tăcere și blândețe cerească…” (p.46). Reflecțiile asupra sufletului omului pot compune un minunat poem. Sufletul este scânteie divină care se poate aprinde în orice moment ca o grămadă de fân, puterea lui este uimitoare căci „dintr-o zdreanță poate face o flamură sfântă” (p.34), chiar soarele cugetă că dacă sufletul „adevăratului om ar dispărea, ce dezolare, ce suferință, ce risipă zadarnică a luminii mele” (p.196).

Traducerea este atât de apropiată de spiritul originalului încât ne dă impresia că Nikos Kazantzakis ar fi scris în românește acest magnific roman. Este un remarcabil exercițiu de re-creare din care stilistica limbii române iese îmbogățită, salvată de la poluarea la care este supusă de comunicarea cotidiană.

(Waterford, 14 septembrie 2017)

 

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Urdea

From the Kingdom of the Memory

Posted by Stefan Strajer On November - 14 - 2018

From the Kingdom of the Memory

Reminiscenses by Elie Wiesel

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Intenționat am pus titlul original, în englezește, pentru a atrage mai ușor cititorii, fiind la modă că tot ce sună străin tentează mai mult și, în plus, se potrivește de minune cu expresia noastră călăuzitoare „merge și așa”, iar în cazul de față, are avantajul citirii și aflării a ceea ce editurile centrale, post decembriste, nu au voie să traducă și să editeze în România. Printre acestea se află și scrierea lui Elie Wiesel „From the Kingdom of Memory” – Din regatul memoriei – editată la Summit Books – NY în 1990. Subtitlul „reminiscences by Elie Wiesel” este o ajustare, o scuză evreiască în fața instanței și a istoriei, prin care vrea să se apere că sunt doar niște rămășițe vagi, aproape șterse din marele său regat cerebral, în cazul în care s-ar fi strecurat și erori.

După o astfel de autojustificare de la început, Elie Wiesel își permite să scrie ce vrea, să fabuleze urât, murdar și ipocrit despre Poporul Român după 1990, când toți grafomanii scriu mânați de interese. Acum, oricine are dreptul să spună, să scrie ce vrea și cum vrea despre români și România. „E democrație occidentală, globalistă acum”, ne spun noile elite politice și culturale de pe Dâmbovița! Iar noi, românii, nu mai avem dreptul să ne apărăm dreptatea și adevărul istoric, rădăcinile  istorice, identitatea, spatiul geografic, ființa și cultura națională pentru că imediat vom fi catalogați naționaliști ceaușiști, securiști, protocroniști, antieuropeni și, ferească sfântul, să te legi de Elie Wiesel, deținătorul Nobelului pentru pace, că antisemit ești pentru eternitate. Nouă, nimeni nu mai trebuie să ne respecte adevăratul trecut istoric, în schimb noi trebuie să-i respectăm pe toti, fiindcă ei, toți, sunt mai europeni decât noi și democrați de când lumea. Dacă ne vrem și noi în Europa lor trebuie să plătim, plătim, plătim și să-i slujim și acum că sunt plecați. Sunt și excepții de la noua dictatură europeană, mondială sunt, dar supraviețuiesc riscant fiindcă sunt hăituiți și vânați precum vrăjitoarele în evul mediu.

Evreul Elie Wiesel s-a născut la Sighetul Marmației în anul 1928, deci în vremea Regatului Român Unit și autoritățile române l-au înregistrat cu numele și pronumele dăruit de părinții lui, de comunitatea lor. Dacă ar fi fost cu adevărat anti-Semite, cum o tot lungește născutul din 1928, l-ar fi înregistrat ilie nevăstuică. De ce nevăstuică?! Pentru că, la un moment dat, în Imperiul Habsburgic, evreii imigranți din zona etnic slavă trebuiau să-și schimbe numele cu unul german, plătind o taxă în funcție de numele ales (Cele mai scumpe nume erau Goldschtein și Goldman, iar  Wiesel, adică nevăstuică, un nume ieftin pentru evrei ieftini. (Citește Istoria evreilor în Banat a lui Victor Neumann)

Eu, cititor liber, am și dreptul să scriu liber, să transmit idei și informații despre cele citite, fără să-mi pese că unora nu le place critica și mă vor eticheta antisemit. Să fie sănatoși și să poată dovedi în fața instanței ceea ce susțin. Mă întorc la memoriile lui Elie Wiesel din care rețin două linii principale: autorul apară, laudă și hiperbolizează tot ce este evreiesc – să le fie de bine – în schimb, a doua linie, îi ponegrește pe români, până îi desființează ca națiune creștină. Ajungem și la exemple și dovezi din cartea sa. Întâi, îl compătimesc pentru marea traumă psihică suferită și îl admir pentru suprasentimentele umane pe care le are față de etnia sa biblică, atât de greu încercată de-a lungul istoriei. Dar îl critic și descalific ca personalitate – cu tot Nobelul lui pentru pace, la care a fost propus și Hitler (1938) și Stalin (1946) – pentru defăimările și acuzațiile neîntemeiate aduse națiunii mele, în speță, maramureșenilor în cartea de față. De asemenea, încă odată repet că, înțeleg tragedia acestui om, a comunității sale din Maramureșul ocupat de Ungaria horthistă, în urma Dictatului de la Viena din august 1940, dar sunt categoric împotriva condamnărilor nejustificate și mereu reiterate a generației de români de atunci și a celor ce au urmat, fără să li se poată demonstra vreo vinovăție. Elie Wiesel, dacă ar fi fost corect și om al păcii, nu ca Hitler și Stalin, propuși pentru același premiu, trebuia să respecte maramureșenii de atunci la fel de încercați de istorie ca și el în acel moment, traumatizați pentru totdeauna.

Oriunde deschidem cartea și citim dăm peste aceleasi idei: ce oameni deosebiți sunt evreii din toate punctele de vedere și cât de maligne au fost celelalte popoare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Însă, după Elie Wiesel,  numai evreii au suferit un holocaust și ceilalți trebuie să plătească până la sfârșitul lumii. În această carte se răfuieşte și cu maramureșenii, ignorând soarta lor nefastă, faptul  că acea parte a României – Nord Vestul Transilvaniei, din care face parte și Maramureșul – se afla sub ocupație militară și administrație de război ungurească.

Cartea are un capitol intitulat „Sighet again” (Din nou Sighetul), care începe cu binecunoscutul clișeu de incultură și naivitate americană, cărora când le spui Transilvania răspund automat Dracula!! Și de la personajul fals al lui Dracula, autorul trece imediat la marea dramă a evreilor din Transilvania lui Dracula, personajul horror al lui Bram Stoker: „Să nu credeți că copiii evrei au trăit bucuroși și fără frică în Transilvania” (pag.123) și argumentează cu: „Noi am fost tot timpul speriați, îngrijorați, amenințați din toate părțile. Bandiții, ni se spunea, ne spionează din înalțimea munților. Și acolo sunt mocofani („louts”) și lași („cowards”), înmuiați în ură strămoșească („ancestral hatred”) care ne-ar ataca și bate, la fel ca Dracula, aparent ei aveau nevoie să sugă sânge – sânge evreiesc („Jewish blood”) – să fie mândri de ei înșiși”  (pag.124, „From The Kingdom of Memory”, Editia Summit Books 1990 – sursă precisă!!)

Ce imagini înfricoșătoare, înspăimântătoare, de-a dreptul patologice, depășindu-le pe cele de groază din filmele de la Hollywood cu Dracula, izvorâte dintr-o minte de a cărei funcționalitate normală începi sa te îndoiești. Oare printre americani, cartea a apărut în țara lor, sau elitele politice și culturale românești, cititoare în engleză, nu se găsesc oameni raționali care să-și dea seama de aceste aberații, ce pun o notă de grotesc pe imaginea suferinței trecute a evreilor? Tuturor le e frică că vor fi trecuți în computerul negru cu antisemiți?! Americanii nu-s interesați, iar elitele politice și culturale românești nu cunosc istoria și nu se leagă la cap dacă nu-i doare. Poltroni!

Ce minte rătacită în capul acestei nevăstuici agitate! Iată cine primește Premiul Nobel pentru pace (??!!). Un tip care își foloseste mintea și sufletul scriind pe altarul urii, profitând de ignoranța cititorilor de limbă engleză și indolența noilor elite politice și culturale dâmbovițene de-a demasca, si condamna pe acest individ  antisocial, care a denigrat pe maramureșeni, oamenii pământului care i-au primit pe părinții lui să se așeze alături de ei. Cine cunoaște istoria românilor, ori cu atât mai mult dacă a trait în Maramures – parte din Vatra Dacilor, cu greu cucerită de romani – ştie precis că acolo nu s-au vehiculat asemenea confabulații sau halucinații schizofrenice despre vreun Dracula. Dacă luăm toate tipăriturile din Maramureș – românești, ungurești sau evreiești – din trecut și până la deportarea evreilor de către guvernul unguresc, horthist și din Sighet (primăvara 1944) nu vom găsi nici o referire scrisă la asemenea fapte ale maramureșenilor nici înainte, nici în vremea copilariei lui Ilie Nevăstuică pe aceste meleaguri!! Elie Wiesel ar fi trebuit să prezinte probe, probe autentice, altfel înseamnează că a înșelat cititorul de limbă engleză din toată lumea, șocând cititorii cu ficțiunile lui bolnave, pentru ca ei, cititorii, să sară în sus de indignare și să acuze maramureșenii de antisemitism. Este exact ceea ce a urmărit Elie Wiesel și, încă o dată, tăinuind adevărul într-o perioadă când și maramureșenii sufereau cumplit sub ocupația ungurească: uciși – 12 români spânzurați în Sighet, 31 împușcați în Moisei, alții împușcați prin munți – expulzați din țara lor, expropriați, încarcerați, duși în lagăre de muncă forțată în Ungaria sau în companii de muncă grea. Ei nu erau tot oameni, dragi evrei care îl elogiați pe premiatul vostru pentru pace, care scrie despre maramureșeni că „aveau nevoie să sugă sânge – sânge evreiesc”? Nu vă e puțin rușine de el citind această carte? Românilor le este greață de elitele politice și culturale care îl laudă prostește pe ilie nevăstuică, ca să nu fie suspectați de antisemitism. Dacă și alte imagini despre suferințele evreilor vor fi puse într-un  asemenea cadru impregnat de minciuni la adresa românilor, evreii să fie convinși că Elie Wiesel al lor le face un mare deservicu. Mă mir că evreii acceptă asemenea maculatură când tragedia lor – holocaustul nu are nevoie de imagini de Halloween cu Dracula.

Ar fi multe de comentat și contracarat din cele scrise de Elie Wiesel. El însuși, se contrazice în From The Kingdom of Memory la pagina 128 scrind: „De ce am permis noi să fim luați? Noi am fi putut fugi, să ne ascundem noi înșine în munți sau în sate. Ghetoul nu a fost foarte bine păzit, scăparea în masă ar fi avut o șansă de succes”.

Interesant, ridicăm sprâncenele și ne întrebăm, oare Elie Wiesel nu și-a mai adus aminte ce a scris cu câteva paginii înainte, despre bandiții mocofani din munți, care îi spionau și vroiau să-i bată, să le sugă sângele – sângele de evreu, precum Dracula lui Bram Stoker? Retroactiv, alege că șansa de scăpare era fuga în munții și satele maramureșene, unde nu exista ceea ce a confabulat anterior! Ce picioare scurte are minciuna, ca memoria lui Elie Wiesel!

Este penibilă această carte și autorul ei, nu numai prin reminișcențele memoriei, dar mai ales prin rămășițele caracterului. Am citit-o cu atenție – la fel și All Rivers run to the Sea – încărcată de ură, de acuzații, de fraze intenționat neclare, ca împreună cu alte idei și imagini, să-l faca pe cititor sa creadă că România este bântuită de vampiri antisemiți. Mi s-a facut greață; Elie Wiesel nu are respect față de adevărul altora, împingând propaganda în absurd. Cincizeci de ani mai târziu, după abominabilul holocaust, se întreabă ipocrit „Unde este Dumnezeul Evreilor? (pag. 45). Cine poate știi? Poate s-a dus în altă parte a universului, unde nu-s evrei ca autorul acestei cărți, poate chiar s-a sinucis de câte i-a făcut tocmai poporul său ales…

(Corneliu Florea, vara lui 1992, Winnipeg – Canada)

P.S. Pentru prima dată am publicat această contracarare anti-Wiesel în „Jurnal Liber – Vara 1992” și a fost preluată de ziare din țară și străinatate, primind  semnale de atașament și apreciere. Dintre „noii literați postdecembriști” dâmbovițeanul C. Stănescu de la „Adevărul L&A” m-a amuzat cel mai mult, ridicându-și poalele supra – neo democratice în cap, de sub care s-a văzut toată slugărnicia lui de-o viață: înainte a slugărit realismul socialist, după 1990 își caută alți stăpâni…

P.P.S. Revin acum, după 25 de ani, fiindcă am fost la Bârsana Maramureșului, unde, la școală, se află bustul lui Mircea Vulcănescu pe care Institutul Național (?) pentru Studierea Holocaustului în România a cerut – via Ministerul de Externe – să fie îndepărtat. Și maramureșenii au răspuns „institutului Elie Wiesel” cu PE AICI NU SE TRECE !! și au semnat URMAȘII BACIULUI VASILE DIN BÂRSANA MARAMUREȘULUI. Îmi ridic clopul cu respect în fața lor. Corneliu Florea, august 2017.

(Retrimis pentru publicare, 2018)

Corneliu-Florea

Foto. Corneliu Florea

Perspective pozitive ale alegerilor parţiale din 2018

Posted by Nuta Istrate Gangan On November - 8 - 2018

thumbnail

Un articol de Tiberiu Dianu

Alegerile parţiale din 2018 s-au terminat şi iată ce putem spune cu siguranță despre cum vor evolua lucrurile doi ani de-acum încolo, până la alegerile generale din 2020 (când președintele Donald Trump va fi reales).

Liberalii și mass-media au dorit ca toată lumea să creadă că în 2018 va fi un val democrat de tip tsunami. N-a fost să fie.

La alegerile parţiale din 1994 președintele democrat Bill Clinton a pierdut 54 de locuri la Camera Reprezentanţilor, 8 locuri la Senat și 10 poziţii de guvernator. https://en.wikipedia.org/wiki/United_States_elections,_1994 Atunci a fost, într-adevăr, un tsunami.

La alegerile parţiale din 2010 președintele democrat Barack Obama a pierdut 63 de locuri la Cameră, 6 locuri la Senat și 29 poziţii de guvernator. https://en.wikipedia.org/wiki/United_States_elections,_2010 Un tsunami și mai mare.

La alegerile parţiale din 2018 președintele republican Donald Trump a pierdut cu 50% mai puţin la Cameră (confirmând precedentele istoriei), și-a extins simţitor majoritatea din Senat, în timp ce numărul poziţiilor de guvernatori rămâne divizat. Ce e mai important e că președintele a câștigat poziţii-cheie de guvernatori în state moderate (precum Florida și Ohio), un factor extrem de important pentru realegerea sa din anul 2020. https://en.wikipedia.org/wiki/United_States_elections,_2018

Deci, niciun tsunami în 2018. Mai degrabă am putea vorbi de un “val verde”, în condiţiile în care democrații au pompat sume enorme de bani pentru candidaţii lor, cu rezultate deloc spectaculoase. În Texas și Georgia, de exemplu, candidaţii democraţi pentru posturile de senator şi, respectiv, guvernator, au eşuat.

Desigur, liberalii și presa aservită lor vor continua să se laude până în 2020 cu majoritatea lor din Camera Reprezentanţilor. Ce înseamnă, în realitate, acest lucru?

În ciuda înfrângerii temporare și relative de la Cameră, preşedintele Trump are motive de optimism. Republicanii din Cameră nu i-au fost niciodată loiali sută la sută. Mulți dintre ei erau oricum republicani doar cu numele, alţii erau făţiş contra lui Trump, iar alţii erau prea moderaţi pentru politicile reformiste ale președintelui. Mulţi din ei au decis nici să nu mai candideze pentru aceste alegeri, cel mai bun exemplu fiind preşedintele republican al Camerei Reprezentanţilor, deputatul Paul Ryan.

E aceasta o dovadă de loialitate faţă de preşedinte? Greu de crezut. Aceşti republicani au decis să renunțe la reînnoirea mandatelor lor şi, implicit, la responsabilitatea care le revenea în faţa alegătorilor, aceea de a susține o reformă de substanţă a societății americane. Ei făceau parte din categoria de politicieni care doar promiteau că rezolvă lucrurile. Iar când președintele Trump a început cu adevărat să rezolve lucrurile, au început să îl urască pentru asta. Multe din locurile lăsate vacante de ei au fost câștigate de democrați, care aşa au reușit să îşi obțină majoritatea la Cameră (şi, destul de interesant, nu au avut parte nici de atacurile cibernetice ruseşti acolo unde au câştigat!).

Vestea bună e că restul de republicani, majoritatea aleși la 6 noiembrie 2018, sunt acum mult mai loiali președintelui, iar acesta se poate baza, într-adevăr, pe ei. Republicani de genul lui Paul Ryan, Bob Corker sau Jeff Flake, notorii prin rezistenţa lor faţă de preşedinte, au dispărut în mare parte din Congresul SUA.

election_2018_0

Există și alte vești bune (pe care le prezic că se vor întâmpla). După euforia post-electorală, democrații din Cameră vor descoperi că nu mai sunt așa de uniți după ce au ajuns la putere. Cum se vor împăca oare democraţii rezervişti militari cu zănatecii lor colegi socialişti? Va fi fascinant de urmărit.

Datorită expansiunii numărului de locuri din Senat câştigate de republicani, primadonele republicane vor dispărea. Vor apărea, în schimb, primadonele democrate de la Cameră. Şi nu toate aceste noi primadone o vor dori pe lidera Nancy Pelosi ca preşedintă a Camerei. Şi nici nu vor vota automat proiectele de legi ale colegilor lor de partid. Şi nici nu îl vor demoniza non-stop pe președintele Trump, cum au făcut-o până acum. Și, cu siguranță, nici nu vor respinge unele colaborările bipartizane.

Viitorul apropiat ne va spune dacă, în ultimă instanţă, democraţii temporar euforici vor dori să îşi ia treaba în serios şi să legifereze sau, din contră, să continue să “reziste” (în timp ce se află la putere) şi să îl investigheze pe preşedinte. Americanii le vor monitoriza îndeaproape performanţa în următorii doi ani. Americanii sunt oameni de bun simţ şi ce doresc ei sunt “locuri de muncă, nu locuri pentru gloate” (Jobs not Mobs) “Judecători imparţiali gen Kavanaugh, nu caravane de imigranţi ilegali” (Kavanaugh not Caravans) şi “rezultate, nu rezistenţă” (Results not Resist).

În concluzie, există multe motive serioase pentru care republicanii nu ar trebui să fie prea pesimiști, după cum nici democrații nu ar trebui să fie prea optimiști.

NOTĂ – Dreptul de reproducere a articolului, în varianta engleză în original şi varianta română în traducere, aparţine autorului şi este folosit cu permisiunea acestuia.

Variante ale articolului au fost publicate anterior de revistele AMERICAN THINKERhttps://www.americanthinker.com/blog/2018/11/positive_perspective_on_the_midterm_election.html şi INTELLECTUAL CONSERVATIVE http://www.intellectualconservative.com/tiberiu-dianu-the-u-s-midterm-elections-2018-some-positive-perspectives/.

TIBERIU DIANU, autor de cărţi şi multiple articole de drept, politică și societăţi postcomuniste, locuieşte şi îşi desfăşoară activitatea în Washington, DC şi poate fi urmărit pe MEDIUM. https://medium.com/@tdianu

Comunitatea Insulelor Mariane de Nord lovită de super-taifunul Yutu

Posted by Nuta Istrate Gangan On November - 2 - 2018

thumbnail

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors