Archive for April, 2018

Copleșit în permanență de o mare și autentică smerenie, Părintele Roman Braga aparține acelei alese categorii de oameni care au legat cerul de pământ îmbrăcând haina îngerească a călugărului și viețuind ca slujitori ai lui Hristos la modul desăvârșit al cuvântului. Viața sa, putând constitui, fără îndoială, subiectul unui fascinant roman de o incontestabilă valoare documentară, abundă de întâmplări impresionante, petrecute din rațiuni deseori nefirești, incluse în anii copilăriei, perioada de studii și ralierea la „Rugul Aprins”, calvarul închisorilor comuniste, peregrinările prin țară, preot misionar în Brazilia și, în final, intervalul de timp cât a fost preot și duhovnic în Statele Unite. Drumul prin această lume a Părintelui Roman Braga, readus laconic în memorie în rândurile ce urmează, convinge din plin că acesta a fost un model incontestabil al monahismului românesc.

„Sunt născut în Basarabia, în Codrii Lăpușului. Noi ne mândrim spunând că suntem răzeși, adică țărani liberi; n-am fost niciodată pe moșiile boierești. Acolo erau așa-numitele armate de țărani liberi ale voievozilor români care, până să vină armata de la Suceava sau mai știu eu de unde, făceau singuri față tătarilor care năvăleau peste Nistru. Din țăranii aceia m-am născut, în Codrii Lăpușului, lângă o mănăstire, așa încât faptul că sunt călugăr și preot nu e chiar întâmplător”. 1

Roman Braga

Roman Braga s-a născut în satul Condrița, județul Lăpușna din Basarabia, la 2 aprilie 1922, fiind al șaptelea copil dintre cei opt ai lui Cosma și al Mariei Braga. În apropierea satului natal, se găsea Mănăstirea ortodoxă Condrița, având o obște de călugări, locaș ctitorit de un ieromonah venit de la Mănăstirea Căpriana, ulterior separându-se de aceasta și devenind mănăstire de sine stătătoare. Întreaga familie frecventa biserica mănăstirii pentru că în sat nu exista biserică. Rolul călugărilor în viața comunității era covârșitor. Părinții, împreună cu copiii, constituiau o veritabilă familie drept credincioasă. Un rol primordial în formarea viitorului monah, în special în inițierea evoluției sufletești, l-a avut mama sa. Copilul Roman Braga a crescut având în casă o bogată literatură creștin-ortodoxă, cărți religioase de o profundă însemnătate („Psaltirea”, „Ceaslovul”, „Triodul”), atmosfera din sânul familiei fiind una de excepție și insuflându-i de la o vârstă fragedă simțirea vieții duhovnicești. Între anii 1930-1934, urmează cursurile școlii primare din sat, având învățători buni, prieteni cu călugării cu care și părinții săi aveau relații de mare atașament.

Anii de formare încep cu 1934, când, la vârsta de 12 ani, intră la Mănăstirea Căldărușani, județul Ilfov, de unde în anul următor este trimis la Seminarul Monahal de la Cernica. „Cernica este o mănăstire veche din secolul al XVIII-lea, dar înnoirea monastică a venit odată cu discipolii Sfântului Paisius Velichikovsky de la Mănăstirea Neamț. Se știe că Sfântul Paisius, care este înmormântat la Mănăstirea Neamț, a reorganizat trei mănăstiri în Moldova: Neamț, cu o mie de călugări, Secu, cu șase sute de călugări și Dragomirna, cu cinci sute. Dar, spiritul paisian nu se potrivea cu specificul românesc, astfel că Părintele Gheorghe, un discipol al Sfântului Paisius, s-a despărțit de acesta și a mers în Valahia, organizând mănăstirile Cernica și Căldărușani”.2 Roman Braga a rămas pentru tot restul vieții la părerea că în acel an, Cernica era „un cuib de pustnici”, aici învățând „Rugăciunea Inimii”, cu accentul pus pe pravilă și mai puțin pe teologia ei, cu alte cuvinte, aici însușindu-și practicarea ei, înainte de a ști bine ce este. În timpul războiului, în anul 1940, seminarul de la Cernica a fost desființat, iar cei 120 de elevi au fost trimiși la toate seminariile din țară. Roman Braga a fost repartizat la Seminarul Central din București, școală renumită care îl avea profesor pe Anton Pann, unde absolvă clasa a VII-a. Purtând corespondență cu mama sa și cu un frate aflat în Basarabia și fiind mistuit de dorința de a fi mai aproape de casă, în clasa a VIII-a s-a transferat la Chișinău, unde între 1942-1943, a urmat cursurile Seminarului Teologic, o școală înființată încă din 1812. În anul 1943, fiind încă război, imediat după absolvirea seminarului de la Chișinău și obținerea diplomei, a fost trimis la Școala Militară de la Bacău, unde a rămas până la încheierea războiului, în 1945. Contrastul dintre rafinamentele spirituale de la care venea și atmosfera cazonă („bădărănie”, „lipsa oricărei sensibilități”) l-a cutremurat. Totuși, în această nefastă perioadă, i se permite, asemenea altor colegi, să se înscrie la teologie, facultate la care, timp de doi ani de zile, își dă examenele la „fără frecvență”.

În anul 1945, o dată cu plecarea din armată și pe când era în anul III la Facultatea de Teologie, se mută la București pentru continuarea studiilor. Era anul în care Părintele Stăniloae a fost mutat de la Sibiu la București, astfel că a început cu el cursul de „Mistică”. A absolvit teologia în 1947 cu mențiunea „Magna cum laudae”. În 1948, obține certificatul de profesor de limba română și religie și urmează cursurile anului I de doctorat la Facultatea de Teologie din București. Despre acei ani își va aminti peste timp: „Eu am rămas întotdeauna cu călugării mei de la Cernica. Mă duceam des acolo (…). Mă mărturiseam la călugării care mai trăiau, mă îmbibam de viață duhovnicească ca un burete uscat și, într-un fel, continuam să-mi trăiesc viața mănăstirească. Nu vă mai spun că vacanțele le făceam ori la Căldărușani, ori la Cernica. Pentru mine, mănăstirea era singura viață care mi se potrivea”.3 „Am trăit intens toată drama acelor 3-4 ani de ocupație rusească, ca să spun așa, între armistițiu și primul guvern comunist care s-a instalat o dată cu plecarea Regelui în 1948. Am trait, împreună cu toți oamenii care au simțit ceva ortodox și românesc, toată drama ucigătoarelor transformări. Era epoca în care toate valorile începuseră să se răstoarne complet”.4

Contactul lui Roman Braga cu Mănăstirea Antim și „Rugul Aprins” se datorează colegului său de la teologie Nicolae Bordașiu. Erau foarte buni prieteni, fiind amândoi activi la Asociația Studenților Teologi unde erau implicați în diverse preocupări. În paralel cu teologia, ei studiau la Facultatea de Filosofie, aici cunoscându-l pe Heinrich Stahl, iar, prin acesta, îl întâlnesc pe Ernest Bernea care lucra la Seminarul de Sociologie al lui Dimitrie Gusti. Cu timpul, chiar s-au împrietenit cu profesorii și au început să citească cu interes „Caietele de filosofie” în care publicau Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Alexandru Mironescu, Grigore Moisil, intelectuali de marcă ai culturii române. De Mănăstirea Antim, ctitorită de marele ierarh Antim Ivireanu, și-au legat numele personalități ilustre ale istoriei românilor, cum ar fi, Tudor Vladimirescu și Alexandru Ioan Cuza. Mi se pare imperios necesară restituirea aici a stării mănăstirii din anii premergători experienței „Rugul Aprins”. Comunitatea de călugări se completa cu studenți, mai ales la teologie, cu precădere, dar și la filosofie, arte frumoase și chiar matematici. «Persoanele pe care Antimul le reunea (…), citadini adesea tineri sau foarte tineri, veneau din lumea studiilor riguroase și deschise, cum se cuvine, universalului. Pentru aceștia, viața monahală, departe de pitoresc sau evlavie semănătoristă, răsuna de chemările Absolutului viu. Ea deschidea calea cântărilor și descoperirilor, dar de un „alt ordin” – ar fi spus Pascal – decât ordinul „acestei lumi” (…).  Excepția  situației de la Antim consta, poate, în „calitatea” acelei experiențe, vădind un soi de armonie prestabilită între latura sa monastică și latura laic-intelectuală».5 În repetate rânduri, Părintele Roman spunea că nu se poate vorbi despre mișcarea „Rugul Aprins” fără a începe cu referiri despre inițiatorul ei, cel care coordona întâlnirile, poetul Alexandru Teodorescu, cunoscut ca publicist sub numele de Sandu Tudor, devenit apoi călugărul care s-a numit Părintele Daniil. Orice dezbatere la care participa Sandu Tudor (îndeosebi conferințele sale), era urmărită „cu interes de vânătorii de simboluri, pentru că avea o înclinație înnăscută către substratul tainic al lucrurilor, fapt care l-a apropiat de literatura Sfinților Părinți și de mistica vieții călugărești”. Un eveniment de importanță majoră la care Roman Braga a asistat a fost venirea la Mănăstirea Antim a lui Ioan Kulighin, cunoscut ca Ioan Străinul, sosirea acestuia fiind considerată ca providențială pentru „Rugul Aprins”. Dacă Sandu Tudor era pe vremea aceea doar frate, deci, în fond, un căutător, la fel ca ceilalți călugări, Ioan Kulighin a venit și a implementat regula practicării Rugăciunii Inimii, făcând o incontestabilă dovadă că exersarea Rugăciunii lui Iisus nu poate să o realizeze cineva fără știrea, sfatul și binecuvântarea unui bun cunoscător al acesteia. Între anii 1945-1948, în sala bibliotecii Mănăstirii Antim s-au ținut o serie de conferințe susținute de personalități proeminente ale vieții cultural-religioase de atunci, printre care: părintele ieroschimonah Daniil, citat mai înainte, părintele arhimandrit Vasile Vasilachi, starețul mănăstirii, părintele profesor Dumitru Stăniloae, profesorul universitar Alexandru Elian, profesorul universitar Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu. Prelegerile aveau caracter pur teologic, cu referire la rugăciune în general și la raporturile omului cu Dumnezeu, privite și din punct de vedere istoric. Pentru orice observator de bună-credință, Antimul și „Rugul Aprins” au determinat o adevărată revigorare duhovnicească, atingând stratul cel mai rece și împietrit al societății, intelectualitatea.

La data de 16 iulie, Roman Braga a fost arestat. Această arestare a fost expresia unei înscenări, invocându-se o presupusă legătură cu mișcarea legionară, cu toate că el nu era legionar. Motivul invocat de autorități a fost acela de a fi găzduit și ajutat un bărbat (bunul său prieten Nicolae Bordașiu) care era în mișcarea legionară și care era căutat în acel timp. După ce petrece un an de anchetă (1948-1949) la Ministerul de Interne și la Jilava, este condamnat la 5 ani de temniță grea pentru „omisiune de denunț și ajutor” și este transferat la închisoarea Pitești, unde cunoaște toată gama ororilor, timp de trei ani. În 1950 a fost introdus în „laboratorul de reeducare”, unde a parcurs grozăviile metodelor comuniste alături de Părintele Calciu, coleg de cameră. Apoi, este mutat la Canal (1951-1952), în lagărul de la Peninsula-Valea Neagră, unde muncește în „brigada preoților” timp de 582 de zile. Aici, l-a întâlnit pe Părintele Evghenie Hulea, „un mare călugăr”, cel care va avea un rol hotărâtor în viața sa, Părintele Roman fiind convins că prin el a lucrat Dumnezeu convertirea sa la călugărie. În august 1953, este eliberat și i se dă domiciliu forțat în București. După scurt timp, asumându-și toate riscurile, pleacă la Iași, unde era sora sa, Maica Benedicta.

La 2 ianuarie 1954, Mitropolitul Iașului, Sebastian Rușanu, îl călugărește, iar la 6 ianuarie 1954, este făcut diacon la Mitropolia Iașului. Aici, împreună cu alți patru diaconi, participă zilnic la slujirea Sfintei Liturghii, cântă în strană. Între timp, i se ridică domiciliul obligatoriu și primește buletin de identitate de Iași. Înconjurat de studenți, majoritatea la medicină, ține ședințe teologice, discută și practică Rugăciunea Inimii, discută Filocalia. Este urmărit permanent de autorități, dar este lăsat în pace în tot acest timp. Dintre cei câțiva duhovnici de la Mitropolia Moldovei, pe care i-a cunoscut în vremurile acelea își amintea cu mare drag de Părintele Bartolomeu Dolhan, o figură aparte, un artist. Studiase artele, dar se limitase la iconografie. Părintele Bartolomeu nu era un ascet, dar emana o rară bunătate și o anumită lumină care copleșea pe oricine. În vara anului 1957, Roman Braga participă, timp de opt zile, la „meditațiile” ținute de starețul Sandu Tudor la Mănăstirea Rarău, făcând împreună cu acesta educație anti-materialistă unui grup de studenți de la Facultatea de Arhitectură din București. «Între 1953-1958, „în toată această perioadă, în mod consecvent, cu scop dușmănos regimului democrat, am făcut educație anti-comunistă în rândurile tineretului – și în special a celui studios – deoarece speram ca astfel să-i rup de regim și de concepțiile sale” (extras din declarația Părintelui Roman Braga dată anchetatorilor)».6

În anul 1959, Părintele Roman Braga este arestat a doua oară. Autoritățile ezită în a decide în ce categorie de deținuți politici să-l încadreze. Ancheta durează un an de zile. Cu două luni înainte de proces, este dus la București, la închisoarea Uranus. Este inclus în grupul celor de la „Rugul Aprins”. «A fost o parodie de proces cu ușile încuiate, deoarece au fost rostite, ca martori, nume ale unor oameni din guvern, cum era Atanase Joja, de exemplu, despre care Securitatea nu ar fi vrut să se vorbească în acea situație. Procurorul a început prin a ne acuza că am vrut să-i ardem pe rug, făcând aluzie la denumirea asociației, „Rugul Aprins”, își amintește Părintele Roman Braga. Apoi, am fost învinuiți că ne adunam și comentam texte dușmănoase la adresa regimului din sfinții Vasile cel Mare, Ioan Scărarul și Grigorie de Nyssa. Nu spun că era ignoranță a procurorului, ci mai degrabă cinism diabolic, specific comuniștilor». (7) Părintele Braga a fost condamnat, în urma procesului, pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, conform art. 209 pct. 1 Cod penal, prin Sentința Nr. 125 din 8 noiembrie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii II Militare, la 18 ani muncă silnică și 10 ani de degradare civică. După pronunțarea sentinței toți condamnații au fost transportați la Jilava, închisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu păcură, Părintele Roman rămânând aici timp de două luni, perioadă după care a fost repartizat în Balta Brăilei, în colonia Salcia. Între anii 1959-1964, lucrează în diferite colonii la construirea de diguri. Urmare a mnistiei generale (Decretul-Lege Nr. 411/1964), este eliberat din lagăr la data de 31 iulie 1964. Întors la Iași, Părintele Roman găsește totul schimbat. Sebastian Rușanu murise, iar mitropolit era Iustin Moisescu, care nu l-a acceptat, spunându-i direct: „În eparhia mea, nici măcar cântăreț nu te vreau!”. Stigmatul de deținut politic își spunea deja cuvântul. După o lună de suspine și frământări, petrecută la Văratec, la sora sa, Maica Benedicta, se hotărăște să meargă din episcopie în episcopie, cu speranța că va găsi un ierarh care să înțeleagă că este întrutotul cuprins de dorința de a rămâne în Sfânta Biserică. Peregrinările prin țară au urmat traseul Craiova, Cluj, Timișoara (fără rezultat) și Oradea, unde Episcopul Valerian Zaharia îl angajează să lucreze cu ziua la arhivă, cu doamna Coman, mama Anei Blandiana, tatăl poetei făcând pușcărie cu părintele la colonia Salcia. Roman Braga a fost hirotonit în preoție de Preasfințitul Valerian Zaharia, care, primind aprobare de la Departamentul Cultelor pentru numire cu data de 1 ianuarie, l-a numit preot pe seama Parohiei Negrești-Oaș. Părintele Braga a stat în Țara Oașului timp de trei ani, adaptându-se repede la noua sa misiune. În 1967, este transferat forțat și pe ascuns, într-o noapte, la o parohie din comuna Sârbi, o localitate mică între Marghita și Oradea, „unde te înglodai în noroi”. În anul 1968, fiind, cu siguranță, incomod pentru autorități, Părintele Roman Braga este invitat la Patriarhie pentru a pleca în Brazilia.

Cu trimiterea sa ca preot misionar în Brazilia, începe o nouă etapă a itinerarului său prin această lume, după ce a pătimit cu mare preț de jerfă nădejdea unei vieți în Hristos și credința în izbăvirea poporului său greu încercat de tirania satanică a comunismului. A slujit între anii 1968-1972 ca preot misionar pentru comunitatea românească din Sao Paolo, având experiențe interesante.

În anul 1972, Părintele Braga este chemat de Preasfinția Sa Valerian Trifa al Episcopiei Române Ortodoxe din America. Între anii 1972-1979, locuiește la Vatra Românească din Grass Lake, Michigan, unde era și sediul episcopiei. Aici este foarte dedicat educației religioase a copiilor pe timpul taberelor de vară, face parte din comisia de traducere a textelor religioase din limba română în limba engleză și se ocupă de transpunerea cântărilor bisericești pe texte englezești. De asemenea, în această perioadă, suplinește, la nevoie, diferiți preoți parohi din Canada și Statele Unite.

Între 1979-1982, vreme de trei ani, este preot paroh al  Bisericii „Sfânta Treime” din Youngstown, Ohio.

În ianuarie 1982, i se încredințează păstorirea Catedralei „Sfântul Gheorghe” din Southfield, Michigan.

Între anii 1983-1988, se nevoiește, timp de cinci ani, ca ieromonah și duhovnic, la Mănăstirea „Schimbarea la Față” din Ellwood City, Pennsylvania.

Ieșit oficial la pensie, în anul 1988, se retrage, ca preot și duhovnic, la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Rives Junction, Michigan, unde, până la sfârșitul vieții, desfășoară o bogată activitate religioasă.

Joi, 28 aprilie 2015, Părintele Roman Braga trece la Domnul, după o lungă suferință. Este înmormântat în cimitirul mănăstirii din Rives Junction, alături de sora sa Maica Benedicta cu care a avut întreaga viață o relație specială, de interdependență reciprocă. Se cuvine remarcat că, până în anul 2013, părintele n-a lipsit de la nici o liturghie. Deși grav bolnav, Părintele Roman nu a „căzut la pat” decât pentru ultimele zece zile. Vestea mutării în eternitate a părintelui a fost primită cu multă durere de toți cei care l-au cunoscut, consternați de faptul că încă un sfânt al închisorilor comuniste a plecat către Mântuitorul Iisus Hristos pe care l-a slujit cu fiecare suflare a sa și la tovarășii săi de suferință și izbândă.

Se mai impune menționat că în America, viața sa intrând pe un făgaș lipsit de convulsii, Părintele Braga a avut remarcabile preocupări teologice, valoroase și demne de amintit fiind: colaborarea la numeroase periodice creștine, ca: „Solia (the Herald)”; editarea jurnalului monastic „Rugul Aprins” și a revistei teologice „Lumina Lină” (1989, 1991); publicarea cărților: „Pe drumul credinței (On the Way of Faith)”, HDM Press Inc. (1995, 2006), „Trepte duhovnicești”, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Alba Iulia (1998) și „Exploring the Inner Universe”, HDM Press Inc. (1996, 2008).

În fine, găsesc de cuviință să precizez că împrejurările de viață sumar evocate însemnând, desigur, doar o parte din noianul de întâmplări și evenimente care i-au marcat calea aspirației spre izbăvire, constituie contribuțiile mele formulate în urma unei laborioase documentări, oferite în mod deliberat redactării și editării unei mai complexe scrieri privind biografia sa, în consonanță plenară cu admirabila lui personalitate, o lucrare necesară și pe care Părintele arhimandrit Braga o merită cu prisosință.

 

Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

Note:

(1) „Trepte duhovnicești – Interviu cu Părintele Roman Braga”, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Alba Iulia, 1998, pag. 6

(2) Roman Braga, „Exploring the Inner Universe – Joy yhe Mistery of Life”, HDM Press Inc., 2008, pag. 22

(3) „Trepte duhovnicești…”, op. cit., pag. 27

(4) „Lumea monahilor” nr. 95, mai 2015, pag. 48

(5) André Scrima, „Timpul Rugului Aprins – Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană”, Editura Himanitas, 2000, pag. 116; 120

(6) „Lumea monahilor” nr. 95, mai 2015, pag. 49

(7) Marius Oprea, „Adevărata călătorie a lui Zahei: Vasile Voiculescu și taina Rugului Aprins”, Editura Humanitas, pag. 83-84.

 

IMPERIUL BIZANTIN ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ – o analiză comparativă

Posted by Dorin Nadrau On April - 11 - 2018

Succesor al Greciei și Romei, Imperiul Bizantin sau Imperiul Roman de Răsărit, a fost primul imperiu creștin și a dăinuit o perioadă impresionant de îndelungată: peste o mie de ani. După ce 11 secole a stat la originea artei nobile și literaturii, beneficiind de un sistem complex și eficient de guvernare și fiind considerat centrul întregii lumi, hărțuit de invadatori, în final, aproape a dispărut. Gloria acestui imperiu, roman prin excelență și devenit creștin, este, cu certitudine, unul dintre cele mai fascinante subiecte ale istoriei universale, captivând prin parcursul său ce îndeamnă la meditație de la momentul când a luat naştere, trecând prin răstimpul de înflorire și până la decăderea sa, când a fost cucerit de turcii otomani care au schimbat pentru totdeauna cultura și religia Turciei, afectând nu doar istoria proprie, ci și cursul evenimentelor mondiale.

O carte ce tratează acest imperiu creștin pierdut în negura timpului în urma unui sfârșit tragic care a sărăcit, de fapt, Turcia din punct de vedere spiritual, cultural și politic este cea intitulată „The Lost World of Byzantium” de Jonathan Harris, profesor de istorie la Royal Holloway University of London, lucrare apărută la Yale University Press, New Haven și Londra, 2016. Lectura volumului prin prisma evenimentelor care zdruncină lumea contemporană constituie, fără îndoială, o lecție binevenită ce facilitează înțelegerea declinului în care se află întreaga umanitate.

rp_Justinianus-Retake-Rome-690x460.jpg

Bizanțul este o temă perfectă pentru a face o paralelă cu ciocnirile de interese care macină lumea în zilele noastre, similitudinile fiind evidente: atunci, ca și acum, exista un conflict major între creștinătate și islamism; atunci, ca și acum, exista o putere mondială cu un sistem de guvernământ complicat care se degrada tot mai accentuat. Dacă mai adăugăm că puzderia de invazii care deranjau imperiul nu era cu nimc mai prejos de potopul de emigrări la care asistăm astăzi, ajungem la concluzia că o analiză comparativă a Imperiului Bizantin cu Uniunea Europeană este justificată și chiar incitantă.

Superstat federal, structură apropiată unui imperiu prin multitudinea de etnii conlocuitoare, Uniunea Europeană, cu o populație de peste 500 de milioane de locuitori, reprezentând 7,3% din populația globului, este o uniune economică și politică alcătuită din 28 de state. Uniunea funcționează printr-un sistem de instituții supranaționale interguvernamentale care iau decizii prin negociere între statele membre. A dezvoltat o piață unică în cadrul unui sistem standardizat și unificat de legi care se aplică tuturor statelor membre. Politicile U.E. sprijină și garantează libera mișcare a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalului, au fost emise legi în domeniul justiției și afacerilor interne și se păstrează politici comune în domeniul comerțului, agriculturii, în domeniul pescuitului și dezvoltarea regională. Cu aceste precizări, se poate lesne purcede la o comparație judicioasă a celor două entități, urmărind a fi cercetate elementele comune.

Istoria măririi și decăderii Imperiului Bizantin relevă incontestabil că durabila sa existență s-a datorat îmbinării eficace a cinci elemente funcționale: o capitală, o religie, o monedă, un împărat și un patriarh. Practic, se impune să examinăm cum se regăsesc acești piloni în structura Uniunii Europene, fiind evident că acești stâlpi puternici au asigurat persistența Imperiului Bizantin timp de mai bine de un mileniu dovedind o surprinzătoare eficiență.

Capitala Imperiului Bizantin a fost Constantinopol. Cronologic, imperiul a acoperit perioada dintre întemeierea Constantinopolului și căderea acestuia. Impunătorul oraș, unul dintre cele mai importante din Orient, cunoscut astăzi sub numele de Istambul, este singurul din lume care se întinde pe două continente și a fost de-a lungul vremii, capitala a patru imperii: Roman, Bizantin, Latin și Otoman. Începând cu secolul al VI-lea d.H., Imperiul Roman s-a extins considerabil, capitala Roma pierzându-și poziția centrală din imperiu. Căutând o nouă capitală pentru imperiu, împăratul Constantin cel Mare a ales Istambulul, apreciind poziția strategică pe care o avea fiind situat la intersecția dintre rutele pe mare și cele pe uscat, precum și climatul său perfect. Orașul a suferit repede o considerabilă extindere, au fost construite noi temple, palate, băi și hipodroame, iar în anul 330 d.H. a fost declarat oficial capitală a imperiului. A fost numit atunci și „a doua Romă” sau „Noua Romă”, denumiri repede uitate și înlocuite cu „Constantinopol”. Se mai cuvine amintit că Imperiul Roman s-a divizat în anul 395 în două imperii: Imperiul Roman de Apus care a rezistat cinci secole și Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) cu capitala la Istambul care a durat peste o mie de ani. Orașul, care avea deja în secolul al VI-lea o jumătate de milion de locuitori a cunoscut o altă epocă de aur pe timpul Împăratului Iustinian, frumoasa Hagia Sofia, considerată una dintre cele mai grandioase clădiri din istorie, fiind opera sa. Invazia latină a constituit o perioadă neagră pentru istoria Istambulului ce a început cu invadarea orașului de către armatele cruciadei a IV-a în anul 1204,

pentru mulți ani toate bisericile, mănăstirile și monumentele capitalei fiind jefuite de comorile lor. Ca o remarcă specială ce trebuie făcută, reputația capitalei Imperiului Bizantin a fost una și aceeași de la început și până la sfârșit. În ce privește Uniunea Europeană, aceasta are două capitale: prima, Bruxelles, percepută ca o fortăreață a birocrației, și a doua, Strasbourg, fără mare greutate, total subordonată celei dintâi.

Religia Imperiului Bizantin era creștinismul a cărui eficiență a dus la convertirea tuturor triburilor nordice care îi ataca granițele, de la cele germanice până la cele slave. Cu o pronunțată autoritate, patriarhul ca instituție de vârf a religiei, își subordona de fiecare dată, fără excepție, clericii, până în ziua în care era la rândul său trimis în exil sau ucis. Despre o religie majoritară în U.E. nici nu poate fi vorba, uniunea refuzând cu premeditare să-și recunoască rădăcini creștine și asta cu atât mai de neînțeles cu cât asistăm la o adevărată expansiune a Islamului în țările europene care a căpătat deja proporții de masă, mulți comentatori considerând fenomenul migrației contemporane o cruciadă inversă, purtată în numele lui Allah.

În ciuda numeroaselor fluctuații, moneda în Imperiul Bizantin a rămas neschimbată, purtând efigia împăratului pe ea. În cadrul U.E. a luat ființă și o uniune monetară, Zona Euro, care include în prezent 19 state. Se pare că moneda unică este singurul element pe care îl găsim într-o formă activă, cel puțin în țările apte să susțină simbolul numismatic al lui euro.

Imperiul era supus unui împărat (și au fost aproape o sută în decursul celor peste o mie de ani) în a cărei persoană puterea dobândea rangul unui oficiu sacru. Trebuie menționat că istoria Imperiului Bizantin dovedește că, invariabil în timp, împăratul își înlătura constant orice pretendent la tron. Continuând paralela, este lesne de constatat că în cadrul uniunii nu poate fi vorba despre o persoană cu prerogative similare împăratului care să fie recunoscut de liderii europeni.

În ce privește patriarhul, în Imperiul Bizantin statutul său de cap al bisericii culmina cu privilegiul de a-l unge pe împărat în numele lui Hristos. În Uniunea Europeană, în contextul nerecunoașterii originii creștine, patriarhul de la Roma, în speță papa, și-a pierdut demult infailibilitatea, fiind în repetate rânduri contrazis și apostrofat fără jenă de conducătorii laici, iar patriarhii ortodocși se mulțumesc cu autocefalia bțisericilor.

Image result

Să mai observăm că în U.E. nu există o armată comună, că uniunea are o piață comună și o circulație liberă a cetățenilor, dar și că granițele sale suferă continuu străpungeri masive din partea unor emigranți care nu numai că nu-și schimbă religia, dar pe deasupra privesc cu desconsiderare la autohtonii care și-au pierdut credința și sufletul.

Revenind la Imperiul Bizantin, se cuvine să mai arătăm că toate entitățile etnice, rasiale și culturale erau supuse unei unități organizatorice de cadru, coerciția fiind impusă tocmai de conlucrarea perfectă a elementelor sistemului pe care le-am specificat și cercetat. Investigând cu atenție traseul istoric al imperiului se poate constata că întotdeauna atunci când un curent de opinie era contrar viziunii creștine, el era indiscutabil eliminat. Exemplul cel mai elocvent este desființarea cu promptitudine a școlilor de filosofie din Grecia prin edictul lui Iustinian din anul 529. Când un trib dădea semne de insubordonare împăratul trimitea repede o armată pentru a liniști spiritele, astfel cum s-a întâmplat cu avarii în anul 599. Imperiul Bizantin nu a fost scutit de perturbații interne, meritând amintite și evenimentele nefericite care i-au tulburat în mod serios liniștea: schisma din 1054, când patriarhul de la Constantinopol și episcopul de la Roma (papa) s-au destituit și exclus reciproc sau lanțul de cruciade care au culminat nu doar cu eliberarea vremelnică a Constantinopolului în 1204 când cavalerii de limbă latină au devastat capitala ortodoxă de limbă greacă. Cu toate acestea, în ciuda tuturor dezordinilor prin care a trecut, imperiul a rezistat. Explicația rezidă, fără doar și poate, în funcționarea armonioasă a elementelor examinate.

Incontestabil, comparația conduce la îndreptățite reflecții privind uniunea și viitorul ei, o interpretare legitimă fiind și aceea că o organizație statală poate căpăta viabilitate numai cu o structură asemănătoare celei a longevivului imperiu, orice dezechilibru ce ar apărea în armonia elementelor ce configurează organizația, reducându-i durata de viață.

Dorin Nadrau
Foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

în curând – Paul Gabor/Negustorul de pipe/proză/Herg Benet

Posted by Nuta Istrate Gangan On April - 10 - 2018

16640975_111546799367707_4016083916599932534_n copertc483

 

 

 

 

,,Volumul de proză scurtă „Negustorul de pipe” va apărea în rafturi la sfârșitul lunii aprilie 2018 (lista librăriilor partenere). Poate fi achiziționat direct de pe site-ul Editurii Herg Benet, din librăriile online – format clasic și e-book – sau direct de la mine, cu autograf. Dacă alegeți ultima variantă, cartea va fi trimisă din Spania către orice destinație, plătindu-se separat taxele poștale.

Voi fi prezent la trei lansări în România:

– Galați, sâmbătă 26 mai, Librăria Donaris, ora 18.00,

– București Bookfest, sâmbătă 2 iunie, Romexpo,

– Brașov, Librăria Libris, luni 4 iunie, ora 18.00”
       (Paul Gabor)

 

~(…)Și-odată ce-ai intrat pe ușa primei povești, intri în palatul narativ, cu arcade și arabescuri, cu vitralii și volute, cu aerul lui care cântărește cât suflul omenesc. Plutind, treci din încăpere-n încăpere, nu numeri, aici nu se numără, aici se cântă și când doare, aici se trăiește, hei, nu te speria, doar se trăiește, omul ăsta care scrie îți dă apă și merinde, tu doar bucură-te, viule, cuvintele lui sunt drum de aer, ce, nu știai că știi să umbli pe nepământuri?~

Ana Barton – scriitoare, om care leagănă cuvinte pe „Pervazul lui Dumnezeu”

~Sunteți pregătiți să intrați într-o altă lume: cea în care visele capătă culoare, miros de tutun proaspăt rulat și aromă de cafea băută în neștire. Și dacă ne-om întâlni la capăt de drum, ei bine, nu va fi o pură întâmplare.~

Nona Rapotan – profesor de Științe Sociale, editor coordonator Bookhub.ro

~Bieți oameni beți de sentimente, intrăm împreună în „satul celor opt pitici și jumătate”, într-un „octombrie din tablă”, ne întâlnim pe drum cu „șarpele blond” sau cu „inorogul”, cu „patrupedul lui Homer”. ne întâmpină „codobelcii”, vedem „feline pe gard” și „pe cărări siriene”. Plecăm din „stația cu ponei” în „ultimul galop” într-o „excursie fără lumină”. În trenul vieții ne întâlnim cu Carlota, cu Adelina sau cu Ladybird. Ea, „fiara cu sânii de oază”, ne face „vizite in toiul nopții” șoptind tandru „un haiku feroviar”. Avem de-a face cu un veritabil poet în proză, care se confesează sincer: „Au pus fulgii șaua pe mine”, „Nu-mi mai trimite păsări”, „Îți voi da șerpii mei”. E un „nebun urban”, unul dintre „frumoșii nebuni ai marilor orașe”, ca alt dunărean, Fănuș Neagu, unul dintre nebunii care zâmbesc pe jumătate, care suferă de „prea mult urbanism” sau de „sentimente periculoase” greu încercate în „gherile urbane”, cu „ochi de salamandră”, în „apus de havană”~

Corneliu Goldu – profesor de Limba și Literatura Română la Colegiul Național „Vasile Alecsandri” din Galați

***

Noaptea în care am aflat că nu suntem pești

Râdeai în hohote. Mai știi? Desenai cu mâinile hectare de nori uriași ce plângeau de undeva, de sus, inundându-ți curtea. Se rostogoleau primele valuri răcoroase către casă. Masa, băncile, trupurile copacilor, paharele de pe prispă, erau toate calde. Se abureau ferestrele. Doar ele. Casa începuse să semene cu o fată acoperită la ochi, lăsată singură, goală, în mijlocul pădurii.

Se așeza bruma pe dinăuntru. „Ale cui sunt degetele care scriu pe geamuri?”, te întrebam. Nu ai răspuns niciodată și asta mă înverșuna. Căutam să descifrez cuvintele, silabiseam, legam virgulele între ele și tot nu îmi ieșea nimic. Hârtiile tale nescrise m-au crispat mereu. Cele pe care le citeam la lanternă mă dureau fizic. Înfigeau stări ascuțite, îmi înfășurau tenebre în jurul umerilor.

Se vedeau valurile imense prin hăul din perete: creste albe bătute până la refuz cu telul, alge fosforescente se împingeau unele pe altele ca să ne acopere, încărcate de spumă și de nisip. Loveau în pereții casei, gata să-i dărâme și să se urce pe noi. Se pregăteau să ne călărească pentru a ne băga în gură pumnul violent al tăcerii submarine. Era marea dincolo, dornică să ne domine. Să devenim mici, așa cum merităm să fim. Să ne supunem orbește. Mugea și ne cerea să capitulăm în fața albastrului său imbatabil. Am înțeles într-un final originea sunetelor acelea înfiorătoare din spatele picturii. Și de ce numai la tine în curte puteam mirosi ierburile marine.

Pentru prima dată am văzut delfinii în realitate. Strălucitori, maiestuoși, cete de lorzi ai oceanului, indispuși să comunice cu noi. Ne priveau cum stăm, speriați, cu brațele pe pervaz, muți de uimire. Săreau peste luciul apei, încovrigați de fericire, plesnind libertatea cu cozile. Am reușit să aud crâmpeie. Unul dintre ei îmi povestea că ești bine și că ar trebui să mă liniștesc. Noaptea aceea a trecut greu, iar eu am aflat că nu suntem pești. Nu putem fi, e imposibil. Rămânem doar niște bieți oameni legați cu sfori de încăperi, de sentimente și de speranțe.

 

Pasiențe în gară

Mai stau câteva momente în pat. E o stare de pudoare existențială cu care mă confrunt în fiecare dimineață. Ce fac dacă mă trezesc acum? Umblu singur prin casă, număr plăcile de faianță, fac vocalize? E o zi ca oricare alta. Nu se schimbă nimic: bate vântul aducând un pic de confort dinspre nord, mă uit de la etaj la amărâții care își târăsc picioarele pe stradă și caut noutăți în ziar. Aceleași lucruri le pot face și mâine. De ce m-aș trezi la comandă? A cui? Nu e nimeni lângă mine. Un crainic răgușit anunță ploaie. Își scoate pelerina din buzunar și o rotește amenințător pe ecran.

Tună o voce în parcarea din spatele blocului. Mă răsucesc printre arcuri și simt cum mi se rotește gâtul, ca al unui cormoran agățat de lună. Ghirlande cu becuri îmi clipesc în ochi, nu-i pot deschide. Am în cerul gurii gust de lipici și fire de mărar printre dinți. Noaptea rup iarbă, mi-e dor de verde și atât. Îmi pocnesc oasele de la mâini. Casc în mine, prelung. Mi se întind gingiile ca valurile unei bălți lovite de piatră. Dacă deschid gura voi începe să urlu. Sufăr de sindromul lupului fără zăpadă, mi-am dat seama abia când gerul mi-a bătut la ușă.

Miroase a coajă de ulm și a prosoape ude. Se întind pături pe balcoane, femeile ies dezgolite la fereastră să ia pulsul timpului. E răcoare totuși, se clatină jaluzelele, se aud lanțurile pe care le trage barmanul de la terasa de jos. Eliberează scaunele și fredonează ceva, plimbându-se cu mătura printre mucurile de țigară de azi-noapte. Auzeam un glas ciobit cântând calipso, o femeie vorbea strident și își chema copilul, iar undeva, în fundal, sirene de ambulanță. Acum e liniște, bolborosește doar mașina de cafea și ies aburi prin țumburucul de inox care încălzește laptele. Îmi place ideea de a fi stăpân pe clădirile din jur, pe stâlpi, pe linii de troleu, pe boscheții crescuți din asfaltul orașului, pe semnele de circulație și sensurile giratorii, pe semafoarele care clipocesc nătâng fără sincron, îmi surâde să arunc cu albastru pe blocuri și să presar piper proaspăt măcinat pe înghețata copiilor.

De aici, din pat, orice vis evadează din fantezie. Se poate reconstrui totul doar printr-o linie trasă cu creta pe asfaltul scornit al minții. Cu capul pe pernă, îmi împart orașul în pătrățele. Și încerc să nu tușesc cu putere. Mă dor plămânii și florile așteaptă ploaia. Voi încerca să mă trezesc până la urmă și să merg la gară. Am acolo o bancă pe care mă mai așez din când în când și fac pasiențe doar cu cărțile negre: mai trece un tren, văd un chip în viteză, îmi surâde repede și pleacă mai departe. Cad picuri. Se apleacă petalele. Aștept apusul cu gândul la haita de lupi.

 

Două cuvinte despre moarte și competență

I-am desconsiderat casa dintotdeauna, nu mi-a plăcut să o văd pe deal, despletită, țanțoșă, înconjurată de arbori, cu iarba crescută până la ferestre. Nu am suportat aerul proaspăt care îi inundă camerele și apa din cer ce-i spală țiglele tot anul. Poate pentru că nu-mi aparține. Nu știu dacă prevestește nenorociri sau le și adăpostește prin cotloanele ei, dacă are prin beciuri vești proaste cărora le dă drumul prin sat sau dacă pur și simplu există pentru că trebuie să existe. Pentru că trebuie să fie o piază rea și pentru că ochii mei trebuie să o vadă.

Am mii de motive. O disprețuiesc. A fost acolo, înaltă și sfidătoare, am urât-o de mic. Nu am avut un scop anume și nimeni nu mi-a insuflat ideea aceasta turbulentă. E încă în același loc și nu s-a schimbat nimic.

Am aceeași pornire, aș lua un topor în mâini și i-aș rupe cercevelele, una câte una. Știu că bărbatul care locuiește acolo e ținut în lanțuri și nu are libertatea pe care și-ar dori-o. I s-au înnegrit mâinile anul trecut, odată cu ploile ce nu se mai terminau și se uită ciudat cu un ochi. Stângul, parcă. Îl sucește într-un fel straniu. Pare o antenă de melc, nehotărât dacă să stea ascuns sau să privească lumea.

În zilele lui bune îmi povestește despre moarte. E extrem de competent și tulburător de precis în detalii. Ultima dată îmi spunea că putem dispărea cu toții într-o secundă, dintr-o apăsare de buton. Nu i-ar părea rău. Dimpotrivă, chiar desenează câteodată schițe în creion, care nouă ne par lipsite de sens: o humă văduvită de culoare din care nu se mai naște nimeni, câteva perechi de foarfece cu dinți îndreptați către interior, furnici cu nas de clown care nu mai respectă niciun fel de hegemonie, fețe triste cu buzele pe verticală, muze cu pantofi de lac și cactuși care ies din buzunare, nasturi, hamburgeri de plastic, tocuri de monoclu, șipci de parchet ros de mucegai, secunde rectilinii care practică turism de masă la „all inclusive” și femei lungite pe mese, pe burtă, cu mâinile atârnând. E lumea sa ascunsă, în care a decis să trăiască după propriile reguli.

 

Șerban

Erai ciudat, păreai coborât de pe o corabie și m-am uitat de mii de ori în jur. Mă speriasem, nu vedeam nimic din coaja aceea de barcă în care călătoreai. Mi-ai scris despre voiajele tale, despre cum treceai prin vămi fără ca nimeni să te cunoască sau să-ți confiște fanoanele atât de greu obținute. Mi-ai trimis nenumărate scrisori și pietricele de pe plajele lumii, coji de ouă de broască țestoasă, fulgi roșii de tucan și piele de cobră, tutun ca să-mi pot îmblânzi setea de fum și poze cu mulatre frumoase, ieșind impudic din ocean.

Am colecționat obsesiile tale și mi-am adunat în cameră frisoane, am trăit ani de zile cu vedenii hipertrofice pe noptieră. Tot ce atingeam se transforma imediat într-un muson ce-mi ocupase mintea. Ai construit în interiorul meu un labirint în care îmi hăcuiam de unul singur pornirile și ideile. Știi cumva de unde venea mirosul de alge, cum reușea să se adune și să formeze un val gigant de verdeață care ne-ar fi ucis dintr-o singură mișcare? Venea din spatele băncii? De unde apăreau noaptea vietăți cu cozile lor mari și se auzeau tot felul de clopote nebune? Mai știi că te-ai ridicat și mi-ai făcut semn să vin? Am crezut că se clatină lumea în acel moment și că ne aflăm dintr-odată pe o banchiză căreia îi place să delireze. Se crăpa pământul sub pașii noștri.

Intram la tine în casă. Pentru prima dată. Ai mers în fața mea cu paharul în mână și căutai cheile prin buzunare. Bolboroseai ceva despre un sfânt incapabil să deschidă porțile cerului și să se îmbrace ca oamenii. Mi-a fost frică în seara aceea la tine în casă: frică de oameni, de neștiința mea și de atacurile celor din jur, pe care încă nu puteam să-i înțeleg.

Acum sunt pregătit să îmbătrânesc. Privesc în urmă, uneori râd de ambițiile mele prostești și îmi suflec mânecile din nou. Pentru a mă așeza mai comod în fotoliu, să pot privi ușurința cu care am rupt legături și speranțe. Aflu acum că și înjurăturile pot fi domesticite, puse pe masă pentru a fi acceptate cu îngăduință.

 

Sânii din oază

Am părul ars. Mi se întâmplă destul de des, mai ales când intru în biblioteci și uit să emigrez la timp. Lămpile dintre rafturi au lumină puternică, provoacă pete pe piele. Ar umple lumea de pistruiați în câteva secunde, dacă nu ne-am refugia la timp dintre cărți și reviste.

Mi-e sete de mor, aș bea o cisternă întreagă cu tot cu furtunuri. Undeva, în fundul gâtului, mi-a secat Nilul și au încetat până și crocodilii să facă amor. Țipau mai devreme, se pocneau cu cozile și clămpăneau din fălci. Reptilele mă dezgustă când se împreunează, seamănă cu oamenii șchiopi care se țin de tocul ușii când își trag șosetele. Mi-e pielea crăpată, iar degetele de la picioare sunt prinse sub piramidă. E un fel de terapie care mi-a fost recomandată: cu vânt și colb ce intră de-a valma în urechi, cu șerpi care mă pișcă de nări și dune dansatoare din buric. Acolo, în oazele cu gazon de plastic, se scobesc beduinii cu palmieri în dinți și beau ceaiuri de șofran cu anason.

E incredibil de cald. Din odăile profetului cad fiare de călcat, orizontul bâzâie, vibrează, se clatină sub sânii fetelor morgane. Ele nu vin la bibliotecă. Le-am invitat încă de când le-am cunoscut, dar mi-au râs în nas și au trecut în grabă pe lângă mine. Ochii mei sunt mult prea obosiți pentru asemenea iluzii erotice. Nu le mai am de ceva vreme. Nu mai vor să apară și să-mi propună jocuri. Acum iubesc doar avatare din silicon, ce fac glume proaste despre mine și felul în care mă dezbrac. E clar, tratamentul acesta nu-mi convine. Pastilele nu sunt pe rețetă și nu m-au convins deloc. Sunt hotărât să renunț la medicație. Voi mai rămâne o vreme printre lămpi, visând la valuri făcute din buric.

 

Nunta melcilor

Merg alături de noi, visează la fel, plâng aproape în același mod. Doar că le curg lacrimile în sus și norii le trimit, după ceva timp, pe pământ. Nu am avut răbdare să-i privesc cu atenție niciodată. Se deplasează mult prea încet, iar eu mă grăbesc să fac totul repede. Mirii joacă dintotdeauna într-un scurtmetraj cu multă ploaie, nu au umbrele, nu sunt uzi, nu alunecă prin propriile vieți. I-am găsit dansând, urcați pe mașinile pompierilor, construind cercuri ciudate pe trunchiuri de copac, aruncându-se inconștienți în hore în mijlocul străzii. I-am numărat seara, după furtună, și le-am atins costumele cu degetele. Tunetele îi împuținează mereu și le strică petrecerea. Nu știu să-și aleagă ziua propice pentru a-și uni destinele. Observați că vorbim de destinele unor târâtoare? Vă imaginați că ar putea să ia decizii pentru noi în viitor? Doar sunt mult mai calmi. Mult mai precauți.

Deseori meditează. Numără norii și se bucură când cerul rămâne curat, fără pete de lână albă. Doar albastru. Pe timp de furtună i-am văzut cum înconjoară pădurea, înnebuniți, o leagă cu sfori, cu mii de noduri, și o țin strâns ca să nu zboare copacii înspre casele noastre șubrede. E posibil să țină la noi, să vadă oamenii ca pe niște prieteni de care, la un moment dat, să aibă nevoie. Nu am asistat niciodată la o nuntă de-a lor, nu am avut răbdare să stau toată noaptea cu ei la masă. Aș fi curios să știu cum se îmbracă, cum își schimbă toaletele, cum mănâncă în ocazii speciale, dacă folosesc mirodenii în rețete sau, pur și simplu, dacă există cineva mai iute de picior care să fure mireasa.

Amuletă

Cuvintele grele ca o limbă de clopot spuse din așternut, aruncate cu furie în timpanul meu, mângâierile primite dimineața când încă nu se macină cafeaua prin prăvălii, mirosul cămășii tale de noapte, umbrele genelor, ale unghiilor tale pe umerii mei, găurile tocurilor în asfaltul fierbinte pe care le-aș umple cu rom, fermoarul care toarce când îl deschid pe la spate, picăturile de apă ce te pândesc din prosop… Și pașii tăi, femeie nebună, stihie răgușită, pașii pe care nu mă lași să-i mai aud. Să știi că tălpile din covor le-am făcut amuletă. Am reușit să le adun pe toate, le-am presat și le țin acum atârnate la gât.

Aș vrea să-mi poarte noroc, întotdeauna am regăsit în mersul tău hărțile pe care am vrut să le parcurg, nisipurile care mă orbeau și valurile pe care am călărit în vis. Nu am timp să mai scotocesc. Ar fi fost mult mai simplu ca lunile să aibă câte cincizeci de zile, să storc orele în pumni și să beau din minutare. Am luat prima pagină din cartea pe care spuneai că mi-o trimiți și am rupt-o. Stă dezlânată acum pe marginea noptierei, cu epilogul cerșind milă în dreapta și-n stânga.

 

Planeta greșită

Mă grăbesc să vin. Mi-am adunat atomii, culorile, celulele, unghiile, și mi-am măsurat pașii cu care merg acum printre oameni. M-am bulucit să respir porii din piele și să mușc din carnea fructelor, să-mi curgă zeama în firele din barbă.

Am stat mai puțin decât ar fi trebuit acolo, înăuntru, în căldură, ferit de urlete, de spaime, de lumina artificială a lucrurilor din jur. Ar fi fost mai bine să aștept. Să cântăresc. Dar nu aveam răbdare. Auzeam tot felul de șoapte care mă chemau afară, să mă învețe. Să mă lustruiască. Și lumea s-a năpustit peste mine, m-a plesnit peste ochi și s-a instalat în interiorul meu cu toate greșelile sale, cu atacurile tragice, cu îndoielile sale comice, m-a invadat în grabă. Pustiitor. Mi-a pus în față o oglindă și mi-a răcnit: „Uite, ești tu. Vei fi ca noi. Pentru că noi știm ce e bine!” Atunci am înțeles că nimic nu e în regulă. Greșisem ziua, ora și locul.

 

Iubește-mă în Ming

Mi-am trecut iarăși degetele prin părul tău. L-am simțit cabrat, fierbinte, voia să ne jucăm împreună. Să ne urcăm pe pereți și de acolo să aruncăm peste lume cu nepăsarea noastră. Să nu ne doară nimic, să ne prefacem că nu simțim privirile celor care ne întreabă de unde venim și ce căutăm aici. E ca o poveste de iarnă în care se coc cireșii, urcăm precauți din creangă în creangă până în vârful copacului și ne oprim acolo, surprinși, tăcuți, cu ochii oblici, amorțiți de soare.

Am nevoie de un basm și de o sobă fierbinte pe care să o duc în spate printre nămeți. Mă vreau eschimos pentru câteva ore. În zilele proaste sărut renii pe frunte și dau cu ceară pe talpa saniei. Plâng după o cană cu ceai, dansez pe ritmuri de salsa. E ger în Caraibe și oceanul arată ca o plantație de țurțuri. Suflă viforul printre palmieri. Așa sunt toate serile la voi? Zgomotul acela infernal se oprește vreodată, urletul mașinilor încetează, oamenii știu doar să se răstească unii la alții? Simt cum mi se varsă în oase o parodie cu proști simpatici. Se oprește acolo, în măduvă, se cimentează și devine dură.

O domnișoară s-a împiedicat de mine și mi-a cerut un foc. Mergea în parc să-și caute un prieten de-o noapte. Delicată, aproape timidă, m-a întrebat dacă sunt dispus să mă transform în prietenul său pentru o oră. Nu e cam scurt? Nu crezi că ne-am deranja reciproc, inutil? Ce putem face noi doi într-o oră? Abia dacă ne putem încălzi. Uite, propun să alergăm câteva ture de pistă, să vedem dacă sângele are chef să ne clocotească în vene. După aceea, mai vorbim. Aș fi dispus să merg cu tine doar dacă mă iubești în Ming. Vreau să ni se împleticească limbile. Să ni se-ncurce diftongii sub pătură.

 

Colonia cu somnambuli

Mă relaxează nopțile imprevizibile. Le înțeleg ca pe o călătorie cu un autobuz învechit, rostogolindu-se prin hârtoape, răcorindu-se prin ochiuri de apă. M-am simțit mereu comod în muțenia care stăpânește viețile din jur și se lipește de răni ca un plasture cu miere. Noaptea mă invadează zmeie care-mi ridică cuvintele în aer, le plimbă prin lume și le oferă guri proaspete de oxigen ca să se poată transforma în stări. Mă înalț și eu câteodată împreună cu ele, mă trezesc cu ațele înfășurate în jurul degetelor, și zbor.

E un voiaj tăcut peste case și străzi, peste orașe amorțite sub plăpumi calde. Văd cum ies furiile din oameni și își dau duhul în perne sau pur și simplu se furișează, discret, în timpul somnului, prin geamurile larg deschise. Atunci mă uit la toți. La fiecare ființă în parte. Cum se rostogolește, cum își alină durerile de ficat, cum face dragoste, mă înduioșează felul în care se dau cu creme pe arsuri și grija cu care își păstrează lentilele de contact în paharul de pe noptieră. Mă emoționează când văd cum respiră, unde își ascund răutățile, sunt mereu uimit de piepturile care se ridică și coboară ritmic, de aerul rece care intră prin gură, de fluxul fierbinte care iese din nări.

Atunci mă opresc din zbor, îmi fac repede o cafea și plec mai departe. Vorbesc cu nedormiții, îi iau de mână și îi îndepărtez de balcoane. Le întorc cheile în broaște, ca nu cumva să rătăcească prin intersecții sau să fie călcați de vreun dezlânat pe patru roți. Pe cei profund dezorientați îi lovesc ușor în bărbie, le ofer puțină cafea din termosul meu și stau lângă ei până se liniștesc și pot să-și reia somnul.

 

Tabel nominal cu obsesii și fetișuri

Mă trezesc mereu cu mult timp înaintea vecinilor. Așa m-am obișnuit, să fur startul. Îmi place să mă mint că sunt mai proaspăt decât ei și că le pot arăta cum iese soarele printre blocuri și copaci, cum flutură perdelele împinse de vânt ca niște rochii scăpate în fălcile unui ventilator uriaș. Îmi place, da, mă înnebunește ideea că există cineva, acolo, care-i întâmpină când ies la geam să ia pulsul dimineții. Îi iscodesc întâi, le caut prin sertare, măsor din ochi stivele de vase nespălate, le țin companie câinilor când mușcă lesa, aud când papagalii își dreg vocile și mă întreb cum ar fi să-mi crească pene și să cânt doar când mi se ia prosopul de pe colivie. Așa, doar la comandă, ca o flașnetă pensionată pe bulevard, ce hârâie amorf pe terasa berăriei.

Mi-ar fi greu, recunosc, nu știu armonii, măsurile îmi sunt străine total. Nu am noțiuni de matematică muzicală. Partiturile îmi par bijuterii geometrice pe care muzicienii le manevrează într-un mod cu totul magic. Mi-a intrat în sânge muțenia orașului la patru dimineața, dar încep să mă obișnuiesc și cu primele frâne, cu saluturile stridente ale vecinilor care pleacă la serviciu. E un obicei vechi trezitul devreme. O meditație asupra prejudecăților, născută în anii în care îmi pierdeam nopțile, zgâindu-mă prin binoclu în apartamentele blocului din față.

Comparam forța luminilor, vocile și stridența lor atunci când oamenii se certau din nimic. Am văzut cuțite aruncate, sentimente violate fără nicio urmă de remușcare, tandrețe scursă printre degete, am ascultat un Bach orgasmic în februarie și am ajuns chiar să ne salutăm între noi. Călătoream din bucătării în sufragerii, mă furișam avid dintr-o casă în alta, însoțeam fetele care ieșeau din duș și își uscau părul cu lumina aprinsă, neglijent, fără să tragă storurile.

Atunci am descoperit formele, le-am scos din atlas și le-am pipăit tâmplele, bărbiile, coapsele și sânii cu ochii minții, am simțit semicercurile făcute în aer de mâinile care treceau prin părul lung. Am încercat să împrumut din răbdarea cu care își explorau trupurile, își măsurau fiecare zâmbet, fiecare grimasă, am vrut cu tot dinadinsul să învăț limbajul corporal pe care îl exersau asiduu și să ascult din penumbră melodiile pe care le fredonau în oglindă. Urmăream animalele sălbatice cum aleargă prin venele lor calde. Le era foame, cereau ca stăpânele să fie mușcate adânc, pentru a avea și ele parte de hrană.

 

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors