Societatea americană între „plutonomie” și precariat

Posted by Stefan Strajer On September - 26 - 2017

Societatea americană între „plutonomie” și precariat

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

De la criza economică din 2008 cu o lungă trenă în anii care au urmat, America se privește din ce în ce mai mult din diferite unghiuri socio-politice, obsedată de posibilele soluții la realități din ce în ce mai acute. Devine tot mai evidentă conștiința ei că se află la răscruce. Deși alegerile prezidențiale s-au încheiat demult, neliniștea continuă pe străzile marilor orașe, inundate de demonstranți cu pancarte inspirate de lozincile neoliberale ale d-nei Clinton, exprimând frustrările cauzate de măsurile antiimigraționiste ale președintelui Trump sau de respingerea reformei sănătății elaborată de administrația Obama. Ceea ce m-a uimit întotdeauna a fost absența, din aceste demonstrații, a unei reacții viguroase la politica belicoasă a Americii. Minoritățile, pe care s-a sprijinit Hillary, sunt nemulțumite de așa zisa supremație a albilor, pe care ar fi favorizat-o alegerea lui Donald Trump. Dar între cei care l-au votat pe Trump mulți îl votaseră pe Obama. Ce nu înțeleg bine minoritățile este că și albii au început să aibă sentimentul de minoritate, marginalizată chiar înainte ca numărul celor de culoare să fie covârșitor. Adevărul este că sloganul lui Donald Trump „make America great again” a avut un impact mai puternic decât „stronger together”, sloganul d-nei Clinton, amintind de multiculturalism și neoliberalism, care displac unui considerabil segment al populației. Și, de fapt, America înregistrează un declin vizibil în politica ei domestică. Infrastructura, starea jalnică a unor orașe, violența în creștere în Chicago sau Baltimore, de exemplu, vorbesc de la sine despre declin. Singurul remediu al tuturor tensiunilor ar fi o democrație funcțională, care să reconcilieze forțele antagoniste din societatea americană.

În acest spirit analizează Noam Chomsky forțele care se confruntă actualmente pe scena lumii americane în recenta sa carte Requiem for the American Dream (New York, 2017). „Make America great again” a prins deoarece majoritatea societății americane trăiește un sentiment al abandonării. Speranțele puse în guvernarea Obama au fost atât de mari, că numai deziluzia la finele administrației le-a putut egala, când mulțimea s-a văzut din nou cu mâinile goale și casele confiscate de băncile îmbogățite peste măsură. Se manifestă o stare de nemulțumire acută la diferitele paliere ale societății americane, divizată din ce în ce mai mult între elitele care guvernează și cei guvernați. Noam Chomsky, cel mai proeminent intelectual american în prezent, pune cu vigoare și claritate față în față măsurile obstrucționiste ale establishment-ului, corelate cu frustrările crescânde ale celor 99% dintre americani. Analiza lui pornește din perioada 1950-1960 când, deși societatea americană era mai săracă decât azi, era mult mai stabilă, deoarece inegalitatea socială era ținută în frâu de reguli impuse organizațiilor financiare și corporațiilor, iar baza economiei o reprezenta producția de bunuri de către lucrătorii acestei țări. America se afla încă sub influența măsurilor populare luate de F. D. Roosevelt prin doctrina cunoscută sub numele de New Deal. Cu siguranță se poate afirma că atunci gradul de democrație, de pluralism au fost cu mult mai înalte decât în prezent, că efortul participativ al diferitelor categorii sociale nu a fost împiedicat, că sindicatele au putut să se manifeste, ba chiar unii capitaliști, precum cei de la compania Ford, au considerat necesar să crească salariile muncitorilor, dându-le astfel șansa să cumpere automobilele pe care tot ei le fabricau. Optica clasei conducătoare a fost mai receptivă la imperativele mișcărilor de stradă, a protestelor pentru drepturi civile, antirăzboinice, pentru emanciparea femeilor etc.

requiem_american_dream

Situația va începe să se schimbe radical odată cu anii ’70, cu președenția lui Reagan în SUA și guvernul doamnei Thatcher în Marea Britanie, când sunt eliminate regulile care preveneau manevrele riscante din sectorul financiar, când sunt reduse la extrem taxele pe veniturile și dividendele celor bogați, plasându-se povara fiscală pe umerii clasei de mijloc și ai sărăcimii. Între 1950-1960 elitele plăteau taxe cu mult mai ridicate decât sunt obligate s-o facă actualmente. Autorul subliniază că societatea americană a evoluat de atunci încoace spre un capitalism foarte rapace, care practică la sânge cunoscuta maximă „all for ourselves and nothing for anyone else” (totul pentru noi și nimic pentru altcineva”), la care se referă sociologul englez Adam Smith în Wealth of Nations (1776, Bogăția națiunilor). În democrație opinia publică trebuie să aibă o influență asupra politicii, guvernul fiind ales pentru a reprezenta voința alegătorilor. În realitate, indiferent de președintele ales, măsurile de limitare drastică a democrației au abundat într-o totală ignorare a pauperizării populației, a reacțiilor ei opozante.

Germenii concentrării puterii și bogăției în mâinile clasei privilegiate pot fi detectați începând cu Constituția americană croită, în principal, de James Madison. Acolo se stipulează că scopul societății este „to protect the minority of the opulent against the majority” (să protejeze minoritatea opulentă împotriva majorității – Noam Chomsky, op. cit., p.2). Ne aflam într-un stadiu precapitalist, e adevărat, dar această schizmă continuă până în zilele noastre. Democrația era privită ca o tiranie a majorității. Două soluții sunt posibile pentru a ține în frâu furia maselor: să reduci democrația sau să reduci inegalitatea. Dacă Aristotel, observă Chomsky, a optat pentru diminuarea inegalității prin măsuri protecționiste ale guvernului, James Madison și urmașii opinează pentru limitarea democrației. Începând din 1970 a fost lansată o ofensivă contra democrației. Ea se reflectă în documente oficiale precum Powel Memorandum, în care judecătorul Powel de la Curtea Supremă atrăgea atenția Camerei de Comerț că cei ce controlează societatea pierd putere și deci „something must be done”, ca să contracareze „the outside power”, adică majoritatea populației, care protestase pentru legitime drepturi în deceniul anterior. Judecătorul a emis opinia ridicolă că cei persecutați erau posesorii de capital. În timpul administrației Carter Comisia Trilaterală a produs documentul intitulat Crisis of Democracy, care combătea în aceași direcție, reclamând moderație în democrație și, în special îndoctrinarea generației tinere. Tot atunci și-a făcut loc în media americană conceptul de anti-americanism, aplicat celor care supuneau criticii opiniile clasei suprapuse. Conceptul este absolut totalitarist, amintindu-ne de sloganul comunist „cine nu este cu noi este împotriva noastră”. Procesul de contracarare a forțelor democratice s-a tradus în măsuri concrete aplicate celor văzuți ca atentatori la privilegiile suspușilor. Ca să ocupe timpul tineretului au fost ridicate an de an taxele la colegii și facultăți, limitându-se numărul celor care s-ar mai fi putut educa, iar celor care își permiteau să recurgă la împrumuturi li s-a răpit timpul de demonstrații, fiind obligați să combine studiul cu jobul. Studenții au fost transformați în dependenți de guvern și de bănci.

Dar cea mai mare intreprindere a establishmentului, pentru „pedepsirea” restului societății, a constat în schimbarea radicală a structurii economiei prin financializarea ei și prin exportul locurilor de muncă în țări cu un un nivel de trai scăzut. Până la Reagan economia era orientată în mod esențial spre producție, spre joburi manufacturiere. Începând cu legile votate sub administrația lui, clasa de mijloc a fost lovită mortal, fiind relegată în perioade lungi de șomaj, umilită prin imposibilitatea de a mai formula vreo revendicare, blocată tocmai prin spectrul șomajului. Muncitori străini au fost aduși la companiile americane pentru a fi trenați de cei care urmau să fie înlocuiți. Umilirea muncitorului american a fost de proporții. Îndepărtarea legilor care reglementau activitatea băncilor a condus la desfrâul acestora, la lansarea în activități cu totul periculoase pentru economie, ceea ce a cauzat criza din anul 2008, generată în mare măsură de cea mai importantă bancă americană, Goldman Sacks. Băncile și megacorporațiile au capturat toate campaniile electorale, practic dictând guvernanților, legislatorilor legile care le conveneau. Semnificativ este faptul că General Electric începând din 1980 nu mai este o companie productivă în America, ci una financiară. Producția o face peste granițe. Același pattern îl urmează majoritatea companiilor care devin acum multinaționale. În vreme ce măsurile pentru controlul populației se intensifică (vezi scandalul cu NSA și Edward Snowden în timpul lui Obama), libertatea de acțiune a capitalului crește până la nivelul anarhiei. Este atât de întemeiată critica autorului la adresa multinaționalelor: „The rise of multinațional corporațions that know neither patriotism nor morality, but only self-interest, has made accountability almost non-existent. At virtually every level, I discern demand by business for docile government and unrestrained corporate individualism. Where industry once yearned for subservient unions, it now wants no unions at all”. (op. cit, p. 121 – Ridicarea corporațiilor multinaționale care nu cunosc nici patriotism, nici moralitate, ci numai interesul egoist a făcut responsabilitatea inexistentă. La fiecare nivel discern cererea din partea afaceriștilor a unui guvern docil și individualism nelimitat din partea corporațiilor. Acolo unde odinioară industria dorea sindicate supuse, acum nu le mai vrea deloc.)

În deceniile ’50, ’60 creșterea economică a fost oarecum egalitaristă. O cincime din stratul cel mai de jos al populatiei și-a optimizat traiul într-o măsură comparabilă cu nivelul cincimii din stratul cel mai de sus. Nimic din acest spirit începând cu perioada de după 1970. Capitalul este liber, în timp ce lucrătorii nu sunt. Mobilitatea socială s-a redus la extrem. Insecuritatea voit creată a joburilor a introdus un fel de teroare printre cei ce produc. Astfel că deși este garantat prin lege dreptul de asociere, doar 7% din businessul particular mai are sindicate. Orice tendință de solidaritate a fost contracarată. Cei bogați s-au izolat în lumea grămezilor lor de bani. Nu mai au nevoie de muncitori deoarece companiile lor produc peste hotare, iar acasă ei se ocupă cu investițiile în sectorul financiar, care să le aducă încă mai mult capital. E ca și cum maxima din lucrarea lui Adam Smith a atins acum apogeul. Cu adevărat totul este pentru ei și nimic pentru altcineva. Am văzut că după război Ford se concentra pe ridicare de salarii în scopul dinamizării consumului. Atunci un președinte al lui General Motors a declarat că ceea ce este bun pentru GM este bun pentru întreaga țară și invers. Azi, Citigroup, una dintre cele mai puternice bănci, îndeamnă investitorii să se orienteze spre plutonomy, termen care circumscrie elita foarte bogată. Citigroup consideră că este suficient dacă această elită susține consumul. La polul opus se situează cei deposedați, cei lipsiți de mijloace, adică precariatul. Să observăm că exclusivismul clasei suprapuse a atins cote nemaiîntâlnite până acum, manifestându-se un dispreț total față de cei marginalizați. Acest mod de gândire a dus la deconectarea din ce în ce mai accentuată a guvernanților de cei guvernați, care nu mai sunt ascultați. Faptul a devenit foarte transparent în timpul crizei economice din 2008 când marile bănci, principalele vinovate, au fost salvate de la colaps cu ajutorul banilor jefuiți de la precariat. A avut loc atunci un jaf de proporții. Precariatul a fost abandonat fără case, lăsat să doarmă pe stradă sau în automobile. Cinismul celor de pe Wall Street, filmați în acele zile prin baruri, sfidând pe cei care tocmai fuseseră deposedați, a atins atunci cele mai înalte cote. Ocupanții de pe Wall Street (mișcarea Wallstreet Occupiers) cereau pedepsirea celor vinovați, ceea ce nu s-a întâmplat („too big to jail” – prea mari pentru a fi întemnițați) și tot circul acesta s-a petrecut sub administrația Obama. Pentru alegătorul american partidele au încetat să mai fie relevante. Dacă în 1987, când a fost o altă criză economică, cei responsabili au fost judecați, în 2008 populația a fost pusă să plătească, iar vinovații s-au bucurat de impunitate.

Perseverarea în această direcție, ne atrage atenția, Noam Chomsky, nu este doar păguboasă, dar este foarte pernicioasă, chiar catastrofală: „It’s a really serious problem, and we’re heading toward a cliff” (op. cit, p. 54 – este o problemă cu adevărat serioasă și ne îndreptăm spre prăpastie). Plutonomia dorește să aibă un stat puteric, care s-o salveze de la ananghie și un stat care să controleze lumea pentru a avea resurse și forță de muncă ieftină. Că venitul a trei sferturi din populația americană stagnează de trei decenii este o realitate care nu-i atinge pe cei 1% izolați în propria lor lume. Principiul solidarității și sentimentul compasiunii sunt combătute. „Care about yourself, not about other people” este îndemnul frecvent, convenabil celor suspuși deoarece asta garantează liniștea din partea celor marginalizați. Fără solidaritate socială nu se poate schimba nimic. Combaterea ideii de solidaritate se constată în perpetuul atentat la social security, pensia americanilor, pe care republicanii o vor dispărută, atacul la educația publică și rușinoasa impotență în crearea unei legislații care să asigure o asistență medicală universală. Din cauza lăcomiei sectorului medical, al agențiilor de asigurare și al sectorului farmaceutic, o reală reformă a sănătății este amânată sine die în America.

Este cel puțin hilar să vezi că într-o societate, care se pretinde capitalistă, clasei dominante i se aplică dulci tratamente socialiste. Să dai bani din visteria federală celor care s-au comportat iresponsabil în lumea financiară este de domeniul utopiei comuniste, care ne promitea să primim de la societate după nevoi și să muncim după capacități. Un set de reguli pentru cei bogați, altul cu totul opus pentru cei săraci. Singura forță care se poate opune asaltului capitalului este munca organizată, sindicatele, care astăzi sunt din ce în ce mai puține la număr. Atât de puternic este sentimentul antisindicalist, încât SUA este singura țară care n-a ratificat dreptul la liberă asociere din legislația internațională a muncii. Întoarcerea la o societate cu adevărat pluralistă se poate petrece numai dacă forțele sociale, clasa de mijloc se organizează din nou în scopul corectării exceselor cu totul primejdioase ale capitalului. „But it’s gotta be done. It’s not gonna happen by itself” (op. cit. p,116 – dar trebuie să se facă asta. N-o să se întâmple de la sine), subliniază Noam Chomsky, aruncând o provocare societății civile. Până să se ajungă în acest punct de conflict ascuțit conducătorii de companii au obișnuit să dialogheze cu muncitorii, căutând consesnsul, deoarece comunitatea de afaceri a fost loială unui capitalism benign, care a implicat respectul proprietății private, independență, reguli și promovarea unei politici libere, democratice.

Populația trebuie să fie atentă la variatele manevre ale celor ce conduc, care fabrică tot felul de diversiuni menite să distragă atenția de la problemele spinoase ale vieții. Reclamele comerciale care induc consumerismul fără sens, reclamele din campaniile electorale, care sunt cu totul sterilizate de substanță astfel că uneori oamenii ajung să voteze chiar împotriva intereselor lor, consensul social fabricat artificial sunt căile pe care clasa suprapusă își apără cu dinții privilegiile. Astfel că trece un ciclu electoral după altul, o administrație după alta și oamenii constată că tot cu mâinile goale rămân, că nimic din promisiunile pozitive nu au trecut în legi bune pentru toți. Rezultatul însumării acestor deziluzii este fenomenul unei furii generalizate. Populația a ajuns să deteste toate instituțiile sociale în bloc, de la congres, senat, partide, până la președenție. De multe ori această mânie generală se manifestă prin conflicte între oameni care în realitate au interese comune, diviziune de care cei puternici se bucură. Această furie erodează relațiile sociale și dacă mersul lucrurilor nu va fi întors spre un sens pozitiv „will create an extremely ugly society”( op. cit., p. 143 – vom crea o societate extrem de urâtă). O societate bazată pe ostilitate, totală indiferență, maxim egoism, absența compasiunii și solidarității se îndreaptă în mod cert spre completa distrugere. John Dewey (1859-1952), un filozof și sociolog de vârf a arătat că nu poate exista o democrație funcțională până când toate instituțiile ei, producție, comerț, media, educație nu se află sub un control participativ.

Numai o mișcare populară organizată și dedicată schimbării poate contrabalansa abuzurile oligarhiei și o poate trage la răspundere. Toate speranțele se leagă de generația tânără, bineînțeles. Nu trebuie să se aștepte marile evenimente. Fiecare pas creator făcut în direcție bună, constructivă la diferitele niveluri de organizare social-politică este o pregătire pentru marile schimbări, pentru „the significant events that enter history” (pentru evenimentele semnificante care devin istorie).

(Waterford, 24 iulie 2017)

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors