Archive for September, 2017

Societatea americană între „plutonomie” și precariat

Posted by Stefan Strajer On September - 26 - 2017

Societatea americană între „plutonomie” și precariat

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

De la criza economică din 2008 cu o lungă trenă în anii care au urmat, America se privește din ce în ce mai mult din diferite unghiuri socio-politice, obsedată de posibilele soluții la realități din ce în ce mai acute. Devine tot mai evidentă conștiința ei că se află la răscruce. Deși alegerile prezidențiale s-au încheiat demult, neliniștea continuă pe străzile marilor orașe, inundate de demonstranți cu pancarte inspirate de lozincile neoliberale ale d-nei Clinton, exprimând frustrările cauzate de măsurile antiimigraționiste ale președintelui Trump sau de respingerea reformei sănătății elaborată de administrația Obama. Ceea ce m-a uimit întotdeauna a fost absența, din aceste demonstrații, a unei reacții viguroase la politica belicoasă a Americii. Minoritățile, pe care s-a sprijinit Hillary, sunt nemulțumite de așa zisa supremație a albilor, pe care ar fi favorizat-o alegerea lui Donald Trump. Dar între cei care l-au votat pe Trump mulți îl votaseră pe Obama. Ce nu înțeleg bine minoritățile este că și albii au început să aibă sentimentul de minoritate, marginalizată chiar înainte ca numărul celor de culoare să fie covârșitor. Adevărul este că sloganul lui Donald Trump „make America great again” a avut un impact mai puternic decât „stronger together”, sloganul d-nei Clinton, amintind de multiculturalism și neoliberalism, care displac unui considerabil segment al populației. Și, de fapt, America înregistrează un declin vizibil în politica ei domestică. Infrastructura, starea jalnică a unor orașe, violența în creștere în Chicago sau Baltimore, de exemplu, vorbesc de la sine despre declin. Singurul remediu al tuturor tensiunilor ar fi o democrație funcțională, care să reconcilieze forțele antagoniste din societatea americană.

În acest spirit analizează Noam Chomsky forțele care se confruntă actualmente pe scena lumii americane în recenta sa carte Requiem for the American Dream (New York, 2017). „Make America great again” a prins deoarece majoritatea societății americane trăiește un sentiment al abandonării. Speranțele puse în guvernarea Obama au fost atât de mari, că numai deziluzia la finele administrației le-a putut egala, când mulțimea s-a văzut din nou cu mâinile goale și casele confiscate de băncile îmbogățite peste măsură. Se manifestă o stare de nemulțumire acută la diferitele paliere ale societății americane, divizată din ce în ce mai mult între elitele care guvernează și cei guvernați. Noam Chomsky, cel mai proeminent intelectual american în prezent, pune cu vigoare și claritate față în față măsurile obstrucționiste ale establishment-ului, corelate cu frustrările crescânde ale celor 99% dintre americani. Analiza lui pornește din perioada 1950-1960 când, deși societatea americană era mai săracă decât azi, era mult mai stabilă, deoarece inegalitatea socială era ținută în frâu de reguli impuse organizațiilor financiare și corporațiilor, iar baza economiei o reprezenta producția de bunuri de către lucrătorii acestei țări. America se afla încă sub influența măsurilor populare luate de F. D. Roosevelt prin doctrina cunoscută sub numele de New Deal. Cu siguranță se poate afirma că atunci gradul de democrație, de pluralism au fost cu mult mai înalte decât în prezent, că efortul participativ al diferitelor categorii sociale nu a fost împiedicat, că sindicatele au putut să se manifeste, ba chiar unii capitaliști, precum cei de la compania Ford, au considerat necesar să crească salariile muncitorilor, dându-le astfel șansa să cumpere automobilele pe care tot ei le fabricau. Optica clasei conducătoare a fost mai receptivă la imperativele mișcărilor de stradă, a protestelor pentru drepturi civile, antirăzboinice, pentru emanciparea femeilor etc.

requiem_american_dream

Situația va începe să se schimbe radical odată cu anii ’70, cu președenția lui Reagan în SUA și guvernul doamnei Thatcher în Marea Britanie, când sunt eliminate regulile care preveneau manevrele riscante din sectorul financiar, când sunt reduse la extrem taxele pe veniturile și dividendele celor bogați, plasându-se povara fiscală pe umerii clasei de mijloc și ai sărăcimii. Între 1950-1960 elitele plăteau taxe cu mult mai ridicate decât sunt obligate s-o facă actualmente. Autorul subliniază că societatea americană a evoluat de atunci încoace spre un capitalism foarte rapace, care practică la sânge cunoscuta maximă „all for ourselves and nothing for anyone else” (totul pentru noi și nimic pentru altcineva”), la care se referă sociologul englez Adam Smith în Wealth of Nations (1776, Bogăția națiunilor). În democrație opinia publică trebuie să aibă o influență asupra politicii, guvernul fiind ales pentru a reprezenta voința alegătorilor. În realitate, indiferent de președintele ales, măsurile de limitare drastică a democrației au abundat într-o totală ignorare a pauperizării populației, a reacțiilor ei opozante.

Germenii concentrării puterii și bogăției în mâinile clasei privilegiate pot fi detectați începând cu Constituția americană croită, în principal, de James Madison. Acolo se stipulează că scopul societății este „to protect the minority of the opulent against the majority” (să protejeze minoritatea opulentă împotriva majorității – Noam Chomsky, op. cit., p.2). Ne aflam într-un stadiu precapitalist, e adevărat, dar această schizmă continuă până în zilele noastre. Democrația era privită ca o tiranie a majorității. Două soluții sunt posibile pentru a ține în frâu furia maselor: să reduci democrația sau să reduci inegalitatea. Dacă Aristotel, observă Chomsky, a optat pentru diminuarea inegalității prin măsuri protecționiste ale guvernului, James Madison și urmașii opinează pentru limitarea democrației. Începând din 1970 a fost lansată o ofensivă contra democrației. Ea se reflectă în documente oficiale precum Powel Memorandum, în care judecătorul Powel de la Curtea Supremă atrăgea atenția Camerei de Comerț că cei ce controlează societatea pierd putere și deci „something must be done”, ca să contracareze „the outside power”, adică majoritatea populației, care protestase pentru legitime drepturi în deceniul anterior. Judecătorul a emis opinia ridicolă că cei persecutați erau posesorii de capital. În timpul administrației Carter Comisia Trilaterală a produs documentul intitulat Crisis of Democracy, care combătea în aceași direcție, reclamând moderație în democrație și, în special îndoctrinarea generației tinere. Tot atunci și-a făcut loc în media americană conceptul de anti-americanism, aplicat celor care supuneau criticii opiniile clasei suprapuse. Conceptul este absolut totalitarist, amintindu-ne de sloganul comunist „cine nu este cu noi este împotriva noastră”. Procesul de contracarare a forțelor democratice s-a tradus în măsuri concrete aplicate celor văzuți ca atentatori la privilegiile suspușilor. Ca să ocupe timpul tineretului au fost ridicate an de an taxele la colegii și facultăți, limitându-se numărul celor care s-ar mai fi putut educa, iar celor care își permiteau să recurgă la împrumuturi li s-a răpit timpul de demonstrații, fiind obligați să combine studiul cu jobul. Studenții au fost transformați în dependenți de guvern și de bănci.

Dar cea mai mare intreprindere a establishmentului, pentru „pedepsirea” restului societății, a constat în schimbarea radicală a structurii economiei prin financializarea ei și prin exportul locurilor de muncă în țări cu un un nivel de trai scăzut. Până la Reagan economia era orientată în mod esențial spre producție, spre joburi manufacturiere. Începând cu legile votate sub administrația lui, clasa de mijloc a fost lovită mortal, fiind relegată în perioade lungi de șomaj, umilită prin imposibilitatea de a mai formula vreo revendicare, blocată tocmai prin spectrul șomajului. Muncitori străini au fost aduși la companiile americane pentru a fi trenați de cei care urmau să fie înlocuiți. Umilirea muncitorului american a fost de proporții. Îndepărtarea legilor care reglementau activitatea băncilor a condus la desfrâul acestora, la lansarea în activități cu totul periculoase pentru economie, ceea ce a cauzat criza din anul 2008, generată în mare măsură de cea mai importantă bancă americană, Goldman Sacks. Băncile și megacorporațiile au capturat toate campaniile electorale, practic dictând guvernanților, legislatorilor legile care le conveneau. Semnificativ este faptul că General Electric începând din 1980 nu mai este o companie productivă în America, ci una financiară. Producția o face peste granițe. Același pattern îl urmează majoritatea companiilor care devin acum multinaționale. În vreme ce măsurile pentru controlul populației se intensifică (vezi scandalul cu NSA și Edward Snowden în timpul lui Obama), libertatea de acțiune a capitalului crește până la nivelul anarhiei. Este atât de întemeiată critica autorului la adresa multinaționalelor: „The rise of multinațional corporațions that know neither patriotism nor morality, but only self-interest, has made accountability almost non-existent. At virtually every level, I discern demand by business for docile government and unrestrained corporate individualism. Where industry once yearned for subservient unions, it now wants no unions at all”. (op. cit, p. 121 – Ridicarea corporațiilor multinaționale care nu cunosc nici patriotism, nici moralitate, ci numai interesul egoist a făcut responsabilitatea inexistentă. La fiecare nivel discern cererea din partea afaceriștilor a unui guvern docil și individualism nelimitat din partea corporațiilor. Acolo unde odinioară industria dorea sindicate supuse, acum nu le mai vrea deloc.)

În deceniile ’50, ’60 creșterea economică a fost oarecum egalitaristă. O cincime din stratul cel mai de jos al populatiei și-a optimizat traiul într-o măsură comparabilă cu nivelul cincimii din stratul cel mai de sus. Nimic din acest spirit începând cu perioada de după 1970. Capitalul este liber, în timp ce lucrătorii nu sunt. Mobilitatea socială s-a redus la extrem. Insecuritatea voit creată a joburilor a introdus un fel de teroare printre cei ce produc. Astfel că deși este garantat prin lege dreptul de asociere, doar 7% din businessul particular mai are sindicate. Orice tendință de solidaritate a fost contracarată. Cei bogați s-au izolat în lumea grămezilor lor de bani. Nu mai au nevoie de muncitori deoarece companiile lor produc peste hotare, iar acasă ei se ocupă cu investițiile în sectorul financiar, care să le aducă încă mai mult capital. E ca și cum maxima din lucrarea lui Adam Smith a atins acum apogeul. Cu adevărat totul este pentru ei și nimic pentru altcineva. Am văzut că după război Ford se concentra pe ridicare de salarii în scopul dinamizării consumului. Atunci un președinte al lui General Motors a declarat că ceea ce este bun pentru GM este bun pentru întreaga țară și invers. Azi, Citigroup, una dintre cele mai puternice bănci, îndeamnă investitorii să se orienteze spre plutonomy, termen care circumscrie elita foarte bogată. Citigroup consideră că este suficient dacă această elită susține consumul. La polul opus se situează cei deposedați, cei lipsiți de mijloace, adică precariatul. Să observăm că exclusivismul clasei suprapuse a atins cote nemaiîntâlnite până acum, manifestându-se un dispreț total față de cei marginalizați. Acest mod de gândire a dus la deconectarea din ce în ce mai accentuată a guvernanților de cei guvernați, care nu mai sunt ascultați. Faptul a devenit foarte transparent în timpul crizei economice din 2008 când marile bănci, principalele vinovate, au fost salvate de la colaps cu ajutorul banilor jefuiți de la precariat. A avut loc atunci un jaf de proporții. Precariatul a fost abandonat fără case, lăsat să doarmă pe stradă sau în automobile. Cinismul celor de pe Wall Street, filmați în acele zile prin baruri, sfidând pe cei care tocmai fuseseră deposedați, a atins atunci cele mai înalte cote. Ocupanții de pe Wall Street (mișcarea Wallstreet Occupiers) cereau pedepsirea celor vinovați, ceea ce nu s-a întâmplat („too big to jail” – prea mari pentru a fi întemnițați) și tot circul acesta s-a petrecut sub administrația Obama. Pentru alegătorul american partidele au încetat să mai fie relevante. Dacă în 1987, când a fost o altă criză economică, cei responsabili au fost judecați, în 2008 populația a fost pusă să plătească, iar vinovații s-au bucurat de impunitate.

Perseverarea în această direcție, ne atrage atenția, Noam Chomsky, nu este doar păguboasă, dar este foarte pernicioasă, chiar catastrofală: „It’s a really serious problem, and we’re heading toward a cliff” (op. cit, p. 54 – este o problemă cu adevărat serioasă și ne îndreptăm spre prăpastie). Plutonomia dorește să aibă un stat puteric, care s-o salveze de la ananghie și un stat care să controleze lumea pentru a avea resurse și forță de muncă ieftină. Că venitul a trei sferturi din populația americană stagnează de trei decenii este o realitate care nu-i atinge pe cei 1% izolați în propria lor lume. Principiul solidarității și sentimentul compasiunii sunt combătute. „Care about yourself, not about other people” este îndemnul frecvent, convenabil celor suspuși deoarece asta garantează liniștea din partea celor marginalizați. Fără solidaritate socială nu se poate schimba nimic. Combaterea ideii de solidaritate se constată în perpetuul atentat la social security, pensia americanilor, pe care republicanii o vor dispărută, atacul la educația publică și rușinoasa impotență în crearea unei legislații care să asigure o asistență medicală universală. Din cauza lăcomiei sectorului medical, al agențiilor de asigurare și al sectorului farmaceutic, o reală reformă a sănătății este amânată sine die în America.

Este cel puțin hilar să vezi că într-o societate, care se pretinde capitalistă, clasei dominante i se aplică dulci tratamente socialiste. Să dai bani din visteria federală celor care s-au comportat iresponsabil în lumea financiară este de domeniul utopiei comuniste, care ne promitea să primim de la societate după nevoi și să muncim după capacități. Un set de reguli pentru cei bogați, altul cu totul opus pentru cei săraci. Singura forță care se poate opune asaltului capitalului este munca organizată, sindicatele, care astăzi sunt din ce în ce mai puține la număr. Atât de puternic este sentimentul antisindicalist, încât SUA este singura țară care n-a ratificat dreptul la liberă asociere din legislația internațională a muncii. Întoarcerea la o societate cu adevărat pluralistă se poate petrece numai dacă forțele sociale, clasa de mijloc se organizează din nou în scopul corectării exceselor cu totul primejdioase ale capitalului. „But it’s gotta be done. It’s not gonna happen by itself” (op. cit. p,116 – dar trebuie să se facă asta. N-o să se întâmple de la sine), subliniază Noam Chomsky, aruncând o provocare societății civile. Până să se ajungă în acest punct de conflict ascuțit conducătorii de companii au obișnuit să dialogheze cu muncitorii, căutând consesnsul, deoarece comunitatea de afaceri a fost loială unui capitalism benign, care a implicat respectul proprietății private, independență, reguli și promovarea unei politici libere, democratice.

Populația trebuie să fie atentă la variatele manevre ale celor ce conduc, care fabrică tot felul de diversiuni menite să distragă atenția de la problemele spinoase ale vieții. Reclamele comerciale care induc consumerismul fără sens, reclamele din campaniile electorale, care sunt cu totul sterilizate de substanță astfel că uneori oamenii ajung să voteze chiar împotriva intereselor lor, consensul social fabricat artificial sunt căile pe care clasa suprapusă își apără cu dinții privilegiile. Astfel că trece un ciclu electoral după altul, o administrație după alta și oamenii constată că tot cu mâinile goale rămân, că nimic din promisiunile pozitive nu au trecut în legi bune pentru toți. Rezultatul însumării acestor deziluzii este fenomenul unei furii generalizate. Populația a ajuns să deteste toate instituțiile sociale în bloc, de la congres, senat, partide, până la președenție. De multe ori această mânie generală se manifestă prin conflicte între oameni care în realitate au interese comune, diviziune de care cei puternici se bucură. Această furie erodează relațiile sociale și dacă mersul lucrurilor nu va fi întors spre un sens pozitiv „will create an extremely ugly society”( op. cit., p. 143 – vom crea o societate extrem de urâtă). O societate bazată pe ostilitate, totală indiferență, maxim egoism, absența compasiunii și solidarității se îndreaptă în mod cert spre completa distrugere. John Dewey (1859-1952), un filozof și sociolog de vârf a arătat că nu poate exista o democrație funcțională până când toate instituțiile ei, producție, comerț, media, educație nu se află sub un control participativ.

Numai o mișcare populară organizată și dedicată schimbării poate contrabalansa abuzurile oligarhiei și o poate trage la răspundere. Toate speranțele se leagă de generația tânără, bineînțeles. Nu trebuie să se aștepte marile evenimente. Fiecare pas creator făcut în direcție bună, constructivă la diferitele niveluri de organizare social-politică este o pregătire pentru marile schimbări, pentru „the significant events that enter history” (pentru evenimentele semnificante care devin istorie).

(Waterford, 24 iulie 2017)

Lupta cu statuile: o șaradă cu tâlc

Posted by Stefan Strajer On September - 23 - 2017

Lupta cu statuile: o șaradă cu tâlc

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

Una după alta au început să cadă statuile Confederației din cele unsprezece state din sudul Statelor Unite ale Americii. Pentru un neofit, la prima vedere, faptul șochează, trimițând cu gândul la talibanii din Afganistan, care doar cu un an sau doi în urmă au distrus statui păgâne sub privirile stupefiate ale întregului mapamond. Iconoclastia împotriva statuilor Confederației are multiple înțelesuri în cazul Americii. Deși Războiul Civil s-a încheiat în 1865, deși statuile diferitelor personalități sudiste care au jucat un prim rol în confruntarea de patru ani a armatelor Uniunii (Nordul) cu cele ale secesioniștilor din Sud au fost ridicate unele în jurul lui 1890 și după 1900, resentimentele continuă să trăiască în conștiința afro-americanilor și a unora dintre albi. Problema cea mare este însă exploatarea acestor resentimente de către partidele politice pentru câștiguri electorale. Acesta este aspectul cel mai repugnant din întreaga mișcare împotriva statuilor și mai ales din încăierările de stradă ale taberelor care s-au format ad hoc sau au continuat să iasă la suprafață după înscăunarea lui Donald Trump. În ce context au reieșit la suprafață? În contextul deteriorării economice, a pauperizării accentuate și a polarizării sociale.

Victoria statelor din Nord în 1865, s-a soldat cu eliberarea a patru milioane de sclavi negri, urmată de o perioadă de reconstrucție a țării și consolidare a Uniunii. Rasismul și segregația au contiuat să existe, ele fiind total abolite de jure prin Civil Rights Act (1964) și Voting Rights Act (1965), ambele aprobate în timpul preșdedintelui Lindon B. Johnson. Prin aceste documente au fost anulate așa numitele Jim Crow Laws care în statele sudiste, mai ales, au impus segregația în locurile publice, în școli, în mijloacele de transport etc. Numele Jim Crow a apărut prima dată în 1892 într-un articol din New York Times, desemnând populația de culoare. Mentalitățile nu se revizuiesc odată cu documentele oficiale. Sentimente ostile au supraviețuit atât în sufletele urmașilor proprietarilor de sclavi cât și a descendenților foștilor sclavi. Statuile confederative, ridicate la o generație distanță după Războiul Civil, stau mărturie pentru această vendetă psihologică. Presupunând că autorii statuilor și sponsorii lor au intenționat doar să memorializeze presonalități remarcabile în conștiința lor, nu același înțeles au avut ele pentru comunitatea afro-americană. Pentru aceasta statuile au fost un memento al statutului lor social inferior, aparținând trecutului. Scopul ridicării statuilor nu a fost însă total inofensiv din partea clasei suprapuse, care a dorit, și pe această cale, să împună ideea că ea încă deține controlul, chiar dacă sclavia a fost abolită. Avem de-a face, pe scurt cu un conflict mocnit între cei considerați opresori și cei opresați, cu reverberații până în zilele noastre.

Actul iconoclast împotriva statuilor confederative a deschis cutia Pandorei, unii dintre congresmenii de culoare, unii democrați albi mergând până la a reclama îndepărtarea statuilor lui George Washington, Thomas Jefferson, adică a acelor despre care am știut din totdeauna că sunt „the founding fathers” ai Americii. Președintele Trump, care se declară împotriva mișcării, a anticipat la o conferință de presă din New York: „I wonder, is it George Washington next week and is it Thomas Jefferson the week after?   You really do have to ask yourself, where does it stop” (Mă întreb, este George Washington săptămâna viitoare și Thomas Jefferson o săptămână după? Trebuie să te întrebi unde se oprește – din Politico, August 15, 2017, Confederate Statues in US Capitol likely going nowhere). Acești democrați dovedesc o îngustă înțelegere a istoriei. În judecarea personalităților trecutului nu putem aplica standardele prezentului, ci trebuie să le raportăm întotdeauna la coordonatele timpului în care au trăit, ale dezideratelor acelui timp. Atunci vom pricepe cu adevărat contribuția lor în epocă. Uniunea, adică Nordul a îngăduit înălțarea statuilor Confederației, după ce ea a fost înfrântă, în semn de reconciliere națională, recunoscându-se sacrificiul de sânge al combatanților. În cimitirul Arlington este un loc special dedicat soldaților căzuți în războiul civil pentru cauza Sudului. Sper că nimeni nu va îndrăzni să ceară profanarea acelor morminte care fac parte din Pantheonul nației americane. Mi se pare de bun simț opinia exprimată de un autor al unui articol din BBC News Magazine: „The trouble   … is that almost every person of that era held opinions that were commonplace at the time but are at odds with modern thinking. Taken to its extreme, this approach would lead to the eradication of almost every building and statue commemorating notable figures of the past, including the Albert Memorial and Nelson’s Column.” (Dificultatea este că aproape fiecare persoană a acelei epoci a avut opinii care atunci au fost comune, dar contrazic gândirea modernă. Împinsă la extrem, această concepție ar conduce la eradicarea fiecărui edificiu și statuie care comemorează figuri notabile ale trecutului, incluzând Memorialul Albert și Columna lui Nelson – Finlo Rohrer, When is it right to remove a statue? – w.w.w.bbc.com/news/magazine, 23 dec. 2015). Putem exemplifica opinia echilibrată a comentatorului de la BBC chiar spicuind prin biografia generalului Robert E. Lee. A absolvit al doilea în clasă academia militară la West Point, devenind inginer în armată. Izbucnirea războiului civil l-a împins pe val, devenind comandant al armatei Confederației din partea Virginiei de Nord. A fost o personalitate complexă, care a înțeles limitele epocii sale, numind sclavia „a moral and political evil” (un rău moral și politic), dar, ca și alți oameni de vază din timpul lui, a avut sclavi. Nu a susținut imortalizarea vreunor momente ale războiului civil, din dorința de a se evita „to keep open the sores of war” (să se țină deschise rănile războiului – Chris Boyette, Actually, Robert E. Lee was against erecting Confederate memorials, w.w.w. cnn.com, 8/16/2017). Robert E. Lee V, stră-strănepotul generalului a spus canalului CNN că se impune ca America să aibă un dialog despre simbolurile Confederației „without all of the hatred and the violence” (fără toată ura și violența) și dacă societatea decide eliminarea lor din spațiile publice să fie plasate în muzee cu respectarea contextului lor istoric.

A statue of Confederate General Robert E. Lee is removed from Lee Circle Friday, May 19, 2017, in New Orleans. Lee's was the last of four monuments to Confederate-era figures to be removed under a 2015 City Council vote on a proposal by Mayor Mitch Landrieu. (AP Photo/Scott Threlkeld)

A statue of Confederate General Robert E. Lee is removed from Lee Circle Friday, May 19, 2017, in New Orleans. Lee’s was the last of four monuments to Confederate-era figures to be removed under a 2015 City Council vote on a proposal by Mayor Mitch Landrieu. (AP Photo/Scott Threlkeld)

Există totuși o latură proletcultistă a vandalizării statuilor confederative ca la un semnal dat acum de cineva. Ea este rodul unei slabe culturi civice, istorice în școli precum și a spălării creierelor de către o propagandă neoliberală dominată de conceptul lui political correctness și de lupta pentru avansarea agendei globaliste cu orice preț, chiar și cu prețul luptelor de stradă și a morților. Aceasta s-a putut vedea limpede în tragicul eveniment din 12 august a.c. din Charlottesville, Virginia și de asemenea pe tot parcursul lui 2017 de când s-a instalat la Casa Albă președintele Donald Trump, antiglobalist și anti-establishment. În afară de alegătorii săi președintele nu prea are suporteri nici măcar la Casa Albă. Se spune că este destul de singur. I se dau puține șanse de reușită din cauza tornadei sălbatice orchestrată de democrații din jurul lui Hillary Clinton, de îmbogățiții de la Hollywood, de Silicon Valley, de miliardarii care susțin întreaga Clintons’ machine, de Barak Obama, de „deep state” (puterea ascunsă) dintre care unii, să nu uităm, s-au amestecat în mișcarea EuroMaidan și au sprijinit în Ucraina un partid neo-nazist, ca acela al lui Svoboda. Acolo, neo-naziștii erau pentru democratul Obama și republicanul John McCaine acei „useful idiots” (idioți utili), pe care s-a sprijinit George W. Bush ca să invadeze Irakul. Scopul scuză mijloacele. Tot ce se petrece în orașele americane acum este o șaradă pusă la cale cu banii lui George Soros pentru înlăturarea cu orice preț a președintelui ales de milioane de oameni. Unii observatori au identificat la Charlottesville indivizi, agitatori de profesie ca Augustus Invictus și Jason Kessler, care au fost văzuți în mișcarea de stânga Occupy Wall Street și care în Charlottesville au pus laolaltă elemente extremiste de dreapta, făcând cu bună știință un cocktail exploziv. Profanarea și eliminarea statuilor dintr-odată, ca la un semnal dat de un dirijor, demonstrațiile care se țin lanț de un an de zile sunt toate o imensă provocare adresată societății americane, care trebuie și ea să se predea pentru instalarea ordinii globaliste: conducerea lumii de la centru, o singură economie, un singur sistem financiar, o singură religie, desființarea suveranității naționale.

Dacă ne întrebăm cine a dat semnalul profanării și înlăturării statuilor răspunsul trebuie să-l căutăm acolo unde acționează mașina neoliberală a familiei Clinton, a lui Obama etc. De ce nu s-a declanșat o asemenea mișcare în timpul unui președinte de culoare cum a fost Obama? Nu i-au deranjat pe afro-americani atunci statuile Confederației, nici pe alesul lor? Cum ridicola acuzație despre amestecul Rusiei în alegeri, călărită de aproape un an de zile fără rezultat, pare a-și fi ars bateriile, trebuia inventat ceva nou de pus în cârca președintelui Trump. Statuile Confederației, iată un subiect dinamitard pentru generarea violenței și atragerea în arena publică a albilor supremațiști, a membrilor KKK și a neo-naziștilor. Odată ieșiți din cotloanele lor vor fi asociați cu victoria în alegeri a lui Trump, pe care vor să-l dovedească nelegitim și apoi să-l dea jos cu orice preț. Donald Trump s-a delimitat în repetate rânduri de aripa extremistă a dreptei, dar nu este luat în seamă. O asemenea gândire perversă nu s-a manifestat în timpul nici unui președinte. Nici democrații, nici chiar republicanii nu se frământă pentru dezideratele alegătorilor, în schimb se consumă în conflicte sterile, de orgolii supradimensionate, cheltuind sume enorme fără nici o înfăptuire pentru marea majoritate a americanilor. Democrați, republicani, toți la grămadă, au dezamăgit în mod absolut pe alegătorul american de rând.

Culmea ipocriziei este că Partidul Democrat are o întreagă istorie a susținerii segregației rasiale. În timp ce Partidul Republican a fost partidul lui Lincoln, Partidul Democrat a fost partidul rasismului și segregației. Și în 1956 democrații încă semnau Southern Manifesto, un document explicit în favoarea rasismului în America. Partidul Democrat a boicotat Civil Act Rights din 1964, iar protagoniștii partidului, Bill Clinton și Hillary Clinton au ca mentori declarați doi senatori democrați, cunoscuți membrii ai Ku-Klux-Klanului, rasiști și segregaționiști. Este vorba de J. William Fulbright (1905-1995) la moartea căruia Bill Clinton a vorbit apologetic: „a life that changed our country and our world forever and for better” (o viață care a schimbat țara noastră și lumea pentru totdeauna în sensul binelui – Wikkipedia). Acestui Klansman Clinton i-a acordat în 2002 Medal of Freedom. Hillary Clinton nu s-a lăsat nici ea mai prejos, elogiindu-l și numindu-l mentorul ei pe fondatorul noului KKK din Vest Virginia, senatorul democrat Robert Carlyle Byrd (1917-2010). Hillary Clinton și Bill Clinton, care s-au înfrățit cu membrii KKK îndrăznesc astăzi să ridice piatra împotriva lui Donald Trump, căruia nu i se pot atribui asemenea excese? Nu doresc să fac o pledoarie pentru Trump aici, ci o pledoarie pentru adevăr.

Organizațiile de dreapta ale albilor naționaliști, precum Charles Martel Society, Occidental Quarterly, Occidental Dissent, the National Policy sunt sponsorizate de bilionarii William Regnery II și Palmer Luckey. Banii bilionarului George Soros se află în spatele unor organizații de extremă stângă precum Antifa și Black Lives Matter. În Charlottesville s-au prezentat în 12 august în Emancipation Park diferite grupuri ale dreptei de la albii supremațiști până la elemente neo-naziste și KKK ca să protesteze împotriva hotărârii consiliului municipal de a înlătura statuia generalului Robert E. Lee. De menționat că aceste grupuri au avut aprobarea permisului de a demonstra. Au apărut în acest mic oraș universitar și membrii celor două organizații de stânga, care nu au avut nici o aprobare pentru demonstrație, dar ce contează când ei au spatele asigurat de Clinton’s machine. A fost aproape inevitabilă ciocnirea pentru că s-a dorit astfel. Violența s-a manifestat din ambele părți, dar democrații îi văd întotdeauna în negru pe cei de dreapta. Grupul Antifa a devenit faimos prin excesiva sa violență manifestată în Seattle, Sacramento, Berkley, Washington, New York. Escaladarea confruntării s-a soldat cu o moarte tragică din cauza unui extremist de dreapta, originar din Ohio.

Să remarcăm că landscape-ul social s-a schimbat în sensul marginalizării, după cum s-a observat, a unui număr considerabil de indivizi albi, dominați de sentimentul abandonării, al ostracizării în propria lor țară, unde simt că nu mai au un viitor. Ei fac parte din clasa de mijloc pauperizată prin tratatele economice semnate de Bill Clinton, dintre care NAFTA este cel mai proeminent. Dacă democrații sunt partidul muncitorilor cum de nu au corectat eroarea lui Clinton în atâția ani în care s-au aflat la conducere? Dintre aceștia s-au recrutat o parte dintre votanții lui Donald Trump. Dar alături de ei s-au aflat foști votanți ai lui Barak Obama, dezamăgiți de politica lui. Doctrina neoliberală, așa numita Identity politics (politicile identității) promovată de Hillary Clinton demonizează pe bărbații albi, susținând că femeile, negrii și homosexulaii sunt cu toții victimele bărbaților albi heterosexuali, denumiți „victimizer class” (clasa celor care victimizează). „The doctrine delegitimizes white heterosexual males in the same way that Nazi doctrine delegitimized Jews and communist doctrine delegitimizes capitalists. There is no difference”, (Doctrina delegitimează pe bărbații albi heterosexuali la fel cum doctrina nazistă i-a delegitimat pe evrei și doctrina comunistă îi delegitimizează pe capitaliști), notează Paul Craig Roberts în articolul său Charlottesville (w.w.w.paulcraigroberts.org, August 14, 2017). La un examen mai atent, evoluția societății americane spre o structură de putere oligarhică, nereceptivă la nevoile întregii clase de mijloc, indiferent de culoare, a declanșat un amplu proces de pauperizare pe fondul căruia masele pot fi ușor manipulate în scopurile politice ale elitelor. În măsura în care Donald Trump a aruncat mănușa, înfruntând tocmai aceste elite plus doctrina globalistă el este periculos pentru „deep state” (puterea ascunsă) și pentru toți slujitorii lui. Trump nu este lipsit de scăderi de personalitate, dar pe bună dreptate a fost văzut de mulțimi ca un individ real, autentic din afara sistemului total corupt.

Pronosticurile observatorilor obiectivi ai prezentului landscape politic american nu sunt optimiste: „The Globalists/Billionaires are executing a Purple Revolution, much the same as the Orange/EuroMaidan Revolution in the Ukraine and the Arab Spring, but this time right here in the United States. A revolution that is designed to remove Donald Trump from office and restore Globalist/Billionaire dominion…” (Miliardarii globaliști confecționează o Revoluție Violetă, asemănătoare cu Revoluția Portocalie/Euromaidan din Ucraina și Primăvara arabă, dar de data aceasta chiar aici în Statele Unite. O revoluție care este menită să-l înlăture pe Donald Trump din oficiu și să restaureze dominația miliardarilor globaliști… – vezi w.w.w. ronpaulforums.com 8/16/2017, Charlottesville: Citizens Behaving as Needed to Impose the Globalist Agenda).

(Waterford, 19 august 2017)

Oh, Canada!

Posted by Stefan Strajer On September - 22 - 2017

Oh, Canada!

Adică o recenzie…

Motto: Nu fii popular, fii necesar!

 

Autor: Mircea Vişan (Detroit, Michigan)

 

Fiindcă m-am băgat şi eu în seamă de vreo trei ani de zile prin comunitatea românească, am fost invitat la Conferinţa A.J.R.P. de la Montreal, Quebec, Canada. Oh, Canada!

Jurnalist de sâmbătă fiind (mai nou), m-am gândit să nu ratez ocazia şi să bag un ochiometru la ce mai zic şi ce mai fac colegii de prin presa diasporeza, aşa, în direct.

Şi pentru că orice întâlnire românească cu iz oficial în diaspora, fie ea şi de jurnalişti, trebuie să aibă invitaţi de vază din rândul celor ce păstoresc câmpia românească din afară ţării, am avut parte, nu-i aşa (vorba lu’ Brucan), de băgarea în seamă ce onorabilii au considerat că o merităm.

Oficialul numărul unu (în ordinea luărilor de cuvânt) zice ceva de genul „să sărbătorim împreună marea unire, să ne concentrăm pe acest eveniment”. Ştiţi ceva? Eu zic să uităm de altele şi să-ncepem de pe-acum… Mesaj patriotic, de bun simţ.

Mi-am şoptit în barbă: da…

Bun, mulţumesc, ciao, trebuie să fug până la New York!

Apropos, când oficialul numărul unu a început să vorbească, oficialul X şi-a adus aminte că şi-a lăsat acasă laptele pe foc, apa curgând la baie, îşi uitase snack-ul în bucătărie şi colac peste pupăză, îl durea crunt o bătătură. Şi a ieşit din sală. Oficialul X ne vorbeşte (mai târziu, după ce şi-a închis apa la baie şi şi-a tratat bătăturile), stând pe scaun, mai mult ca sigur fiindcă nu dorea să ne privească „de sus”.

Mesajul, în esenţă, sună ceva de genul: „se vor înăspri condiţiile de acordare a finanţărilor MRP”, „ori faceţi presă profesionist, ori ba”, „nu mai luaţi articole de pe la alţii”, „fiţi cuminţi că vă dau na na”. Sau cam aşa ceva. Păi da, că noi, ăştia de dăm din gură şi tastatură prin diaspora, suntem jurnalişti profesionişti cel puţin 8 ore pe zi. Păcat că doar în afara orelor de program care ne asigură ce să băgăm în gură înainte să o deschidem.

„Gata, nu mai răspund la întrebări!”. OK! Perfect! Au revoir, că doar suntem în Quebec. Pardon, am greşit… am uitat să pun semnul întrebării după “au revoir”… Un mare filozof bulgar ar fi zis mai repede drum bun şi cale bătută… Ah, uitasem, oficialul X şi-a împărţit cafeaua cu mine. Din bucata mea de pâine… nu?

x

Apropos, pe tot timpul discursului, oficialul unu a păstrat distanţă de un scaun gol faţă de oficialul X, care tocmai îşi rezolvase problema cu bătăturile. Un al treilea oficial, sau mai repede oficios, a glăsuit ceva (sincer, nici nu mai ţin minte ce), apoi s-a supărat. Şi a plecat spunându-ne pa-pa! După care s-a întors, mânat înapoi de alt oficios şef (care la rândul său vorbise ceva, dar scuze, n-am reţinut ce…). A asistat în continuare pios, tăcut şi gânditor la desfăşurarea lucrărilor. La un moment dat chiar am crezut că este atent la ce se discută. A doua zi, când erau programate mese rotunde şi unde domnia sa (???) putea să ia cuvântul cu adevărat, ne-a tratat cu un scaun gol pe laterală. Un adevărat diasporlamentar, ce mai! Respect! (ar zice unii…).

Noroc că am avut şi un oficial care s-a respectat pe sine şi ne-a respectat şi pe noi. Gee Boy! Nu-mi venea sa cred…

Am văzut şi alţi oficiali în sală, care n-au luat cuvântul dar i-au păzit grijulii pe cei care şi-au luat inima-n dinţi şi au glăsuit.

În rest, în lipsa oficialităţilor, totul a mers bine şi frumos. Ne-am etalat experienţa, ne-am spus păsurile, ne-am lăudat, am criticat, arătat cu degetul, am schimbat păreri, adrese de email, numere de telefon. Am stabilit viitoare colaborări. Adică, exact ce trebuie să facă un jurnalist la o asemenea conferinţă.

Care conferinţă a fost organizată bine, având în vedere condiţiile. Pe care le ştiu şi bine fac că nu le spun la nimeni (las pe alţii)! O conferinţă deschisă şi total transparentă, transmisă integral live video. O premieră care s-a dovedit a fi fost extrem de oportună.

Personal, m-am ţinut de cuvânt. Când unii oficiali, jurnalişti actuali sau foşti, artişti, scriitori sau activişti comunitari au dat-o în comunicare cu iz politic, am ieşit la o ţigară. Sau la un pachet, f(x), unde x variază de la unul la altul.

Acum, odată ajuns înapoi acasă, mănânc o ridiche şi scriu cele de mai sus.

„Diaspora, dragostea mea?!”

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2017

„Diaspora, dragostea mea?!”

Autor: Grigore L. Culian (director „New York Magazin”)

 

Președintele Klaus Iohannis se află la New York și se întâlnește cu „comunitatea română“ la … Philadelphia (!?) într-o locație „secretă“! Ambasada României de la Washington a luat „toate măsurile” pentru a-l ține pe președinte departe de cea mai mare comunitate de români din SUA și de jurnaliștii româno-americani!

O știre apărută pe agențiile de știri și în ziarele din România ne informează că: „Președintele Klaus Iohannis va participa, în perioada 18-23 septembrie, la Adunarea Generală a ONU, unde va rosti un discurs, va participa la recepția organizată de Președintele SUA, Donald J. Trump, va avea întrevederi bilaterale cu secretarul general ONU, precum și cu omologi din alte state (…). Se va afla la New York, unde va conduce delegația română participantă la segmentul la nivel înalt al celei de-a 72-a sesiuni a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite (…) Va avea întâlniri cu reprezentanții principalelor organizații evreiești din Statele Unite și cu reprezentanții Comunității Românești din zona Philadelphia.”

Nimic nou, am spune, dacă ne gândim că prezența românească, (în fiecare an, în luna septembrie, la nivel de președinte sau prim-ministru) la Adunarea Generală a ONU este un lucru important și firesc, numai că modul în care Ambasada României la Washington a organizat vizita președintelui Iohannis la New York pare cel puțin ciudat și ignoră, practic, cea mai mare comunitate de români din Statele Unite – cea newyorkeză!

În primul rând, ambasada condusă de d-l George Maior a trimis invitații pentru „crema“ Comunității Românești, pe care a chemat-o la Philadelphia, deși președintele Iohannis se află la New York, unde era mult mai ușor (și normal!) să se desfășoare un astfel de eveniment. Apoi presa româno-americană a fost ținută, cu discreție, la distanță, deși staff-ul d-lui ambasador Maior are grijă să trimită zilnic informații privind activitățile Ambasadei României. Evident că, în aceste condiții, orice jurnalist onest se poate întreba care este motivul acestei secretomanii și de ce d-l Maior și oamenii Domniei Sale l-au transformat pe președintele Klaus Iohannis într-un „prizonier al elitelor” Comunității?!

Nu în ultimul rând, turneul doamnei Sandra Pralong, consilier de stat pentru Diaspora, la Montreal și New York (în 16 și 17 septembrie, înainte de vizita președintelui), lasă loc de interpretări. Sâmbătă, 16 septembrie, d-na Pralong a participat la întâlnirea organizată de Asociația Jurnaliștilor Români de Pretutindeni (AJRP) la Montreal, Canada, la care au fost invitați, în premieră, ziariști de limba română din întreaga lume, șefi de agenții de presă, politicieni din România și membrii ai comunităților românești. A fost un eveniment foarte bine organizat de d-l Cristian Bucur, președintele AJRP, unde s-au discutat probleme importante privind situația jurnalismului românesc în străinătate sau programe de finanțări pentru publicațiile care promovează imaginea României.

Discursul d-nei Sandra Pralong, foarte clar și bine articulat, a transmis un mesaj pozitiv și firesc pentru funcția pe care o ocupă și unde are menirea de a promova politicile președintelui țării privind relația cu Exilul/Diaspora. Ca fostă jurnalistă, însă, d-na Pralong știe că nicio presă serioasă din lume nu scrie/vorbește despre frumusețile patriei… E de ajuns să urmărim presa americană, de unde provine doamna Pralong, și vom vedea că președintele Donald Trump, de exemplu, este o țintă fixă 24 de ore din 24. În fond, rolul jurnaliștilor – în special al celor care trăiesc în democrații consolidate, cum este cazul nostru – este să semnaleze abuzurile, să comenteze, să caute, să găseascăși să propună soluții, NU să ascundă gunoiul sub preș de dragul țărișoarei noastre dragi! În caz contrar, riscăm să ajungem din nou la osanale și la povestea cu „cel mai iubit fiu al poporului“, practici care nu au ce căuta în această meserie! Și aș mai avea o întrebare/ nedumerire: de ce d-na consilier de stat nu a scos un cuvânt despre vizita președintelui Iohannis la New York și întâlnirea pe care acesta urma să o aibă cu „Comunitatea”?

culian.cz75uo89xv

Turneul d-nei Sandra Pralong a continuat a doua zi, duminică, 17 septembrie, cu prezența la Biserica „Sf. Maria“ din Woodside, New York, păstorită de preotul Chesarie Bertea, unde a participat, alături de noul Consul General al României la New York, dl Cătălin Dancu, la Slujba de Duminică, urmată de o întâlnire cu enoriașii în sala socială a bisericii. Mesajul d-nei consilier de stat a fost, în mare, cel prezentat cu o zi înainte la întâlnirea de la Montreal în fața jurnaliștilor români de pretutindeni, încurajându-i pe cei prezenți să se întoarcă în țară și să ajute, cu experiența lor, la o schimbare în bine, discutând cu oamenii programe de finanțare în cazul repatrierilor și oportunități pentru afaceri în România. Periplul doamnei Sandra Pralong la Montreal și New York și-a atins scopul, pregătind terenul pentru vizita președintelui Iohannis la New York și întâlnirea de la Philadelphia (?!) cu „crema” Comunității Române, despre care d-na consilier de stat a uitat să le vorbească enoriașilor „de rând” prezenți duminică la Biserica „Sf. Maria”…

American dream

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2017

American dream

(Prefaţă la cartea „America visului românesc”)

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

Văzând titlul America visului românesc, dat acestei cărți, compus din trei cuvinte care pot alimenta o ambiguitate semantică, m-ar putea întreba cineva de când am înțeles eu adevărul despre visul românilor ajunși în America și al celor care rămași în țară, „la coarnele plugului” cum se spunea și acum câteva decenii, tânjeau după norocul celor dintâi. Drumul spre înțelegerea acestei sintagme pornește de departe, din anii copilăriei, când în casa părinților mei poștașul lăsa în răstimpuri niște cărți poștale lucioase și viu colorate, cum nu aveai șansa să cumperi de la chioșcurile de ziare ale Republicii Populare Române. Tot ce puteam încerca era să localizez pe hartă acel bulevard cu palmieri înalți ai Californiei și cu Oceanul Pacific în fundal, prilej de visare neostoită pentru fetița nevinovată și curioasă care se apleca asupra lor. Când am aflat că asemenea splendoare exotică este la îndemâna unei surori a tatălui meu, numită Maria, care locuia în orașul californian Santa Monica, acel tărâm a primit aura inaccesibilității. Cine să mai plece atât de departe de țara în care m-am născut eu, când în perioada imediat postbelică, cea a „obsedantului deceniu” din cultura noastră, prinsă puternic în chingile comunismului de tip stalinist, noi, copiii României nu ne apropiam decât teoretic, citind în cărți sau privind pe hartă, fie și numai de Marea Neagră sau de Delta Dunării? Ne convingeam singuri că șansele reale de a călători dincolo de frontierele țării noastre erau nule. Nici măcar cărțile sau filmele pe care le aveam atunci la îndemână nu ne încurajau pentru așa ceva, căci era ordin de sus, ca tinerele generații să disprețuiască tot ce era american, iar lozinca „Lumina vine de la Răsărit” lucra harnic în mințile noastre de elevi aplicați, urmând sfaturile învățătorului clasei, un basarabean sobru, care era foarte atent să nu se abată de la linia indicată de Partidul Comunist Român. De aceea, am plâns cu toată naivitatea noastră, întreaga clasă a II-a, când a murit „Tătucul Stalin”, în 1953, și nici în familie nu se putea crea vreo supapă de atenționare la falsul în care ne tăvăleam mental noi, cei mici, bucuroși că merităm să fim pionieri, luându-ne angajament de bună purtare și implicare activă în societatea care se făurea „cu elan muncitoresc”.

Dar vizita la Sâmbăta de Jos, satul de obârșie al tatălui, mi-a rezervat un alt moment de încântare, unul tactil, căci m-am pomenit mângâind suprafețele mătăsoase ale unor cuverturi de pat în culori aurii-pastelate. Nici acelea nu semănau cu păturile pe care noi le cumpăram pe cartelă, ca produse ale noii industrii socialiste. Pentru că la țară, asemenea cuverturi lucioase nu-și găseau locul sau pentru că ele fuseseră destinate tocmai tatălui meu, singurul vlăstar din familia de țărani făgărășeni care se făcuse domn, ele au ajuns la noi. Eu nu mai pot afla care fusese rațiunea direcționării acelui cadou, dar îmi amintesc că ne-am întors la Sibiu cu acele blanketuri încântătoare, cu care eram convinsă că se vor înfrumuseța cele trei camere ale apartamentului în care locuiam. Ce ecuații se vor fi produs în gândul meu între strălucirea inaccesibilă a acelor cuverturi mătăsoase americane și păturile groase și mate pe care le-au înlocuit grabnic pe paturile locuinței noastre este greu de reconstituit. Cert este că în gândurile mele America își făcea încetul cu încetul un loc ca terra incognita.

Vecinul nostru, care în mod forțat, dar cu îngăduința părinților mei, ne-a ocupat una dintre camere, nu era altul decât fostul director al Spitalului de Psihiatrie din Sibiu și inspector, doctorul Gheorghe Preda, o personalitate a domeniului medical românesc, care astăzi dă numele instituției medicale respective. Pe atunci, abia ieșit la pensie, el avea nevoie de liniște, ca să citească în paralel, de obicei, câteva cărți așezate, în lipsa unui birou, pe masa lui mare, și să pregătească din timp conferințele pe care le ținea medicilor sibieni, rostind conținutul lor câteva zile la rând, ca foarte serioasă pregătire. Eu îl auzeam repetând cu voce tare prin peretele camerei proaspăt ocupate, dar fără îndoială și el ne auzea pe noi, copiii, râzând, alergând, certându-ne pentru orice nimicuri. Pe mine mă asculta cântând la pian Mozart, Schubert sau Bach și în curând Domnul Inspector și-a făcut obiceiul de a intra în ținuta lui de casă, pe nesimțite, în camera noastră cu pian, ca să mă roage să-i cânt aria Martei din creația lui Flotow, ca să retăiască fericirea unei idile pariziene, care îl făcea și acum să lăcrimeze. Modul în care a înțeles el să ne potolească pe cei trei copii, gălăgioși nevoie mare, mi-a rămas clar întipărit în amintire. Convenția stabilită între noi prevedea o clauză unică, anume: dacă toată săptămâna noi respectam liniștea în coridorul cel mare, care fusese până atunci arena bătăliilor între frați, el ne invita sâmbăta la ora 17.00 la el în cameră și ne oferea dintr-o cutie de pantofi vârfuită cu cărți poștale din cele 37 voiaje pe care le făcuse pe toate continentele (mai puțin Australia, unde a fost invitat, dar nu reușise să ajungă) în anii perioadei interbelice. La fiecare întâlnire săptămânală, doctorul Preda ne vorbea timp de un ceas despre o țară, pe care noi o alegeam. Desigur că eu am ales după Franța și Anglia, da, Statele Unite ale Americii. Ele răpiseră familiei noastre 4 din cei 7 fii ai bunicii Eva. În America trăiau două mătuși și un unchi, toți frați ai tatălui meu, care pe măsură ce noi creșteam a început să ne povestească cum au plecat ei spre America și prâslea familiei, Vlase, tatăl meu de mai târziu, conducea plângând pe câte o soră, implorând-o să-l ia și pe el. Eram foarte impresionată să aflu că unchiul Victor plecase la 14 ani, fără să se mai întoarcă vreodată în țară, el fiind dus de valul emigrărilor, care dezvoltase la noi, ca și în alte țări europene, o întreagă industrie, încă una prosperă, a celor care mijloceau plecarea spre America și stimulau integrarea noilor veniți în ramurile economice deficitare din Lumea Nouă. Așa cum aveam să aflăm mai târziu, când în 2004 am descins în orașul Winona, statul Minnesota de pe Mississippi, Victor Bițu, ca emigrant neșcolit la 14 ani, fusese angajat într-o moară în care se inițiase și muncise până la pensionare. Îmi amintesc perfect, că de la el primeam poze cu o familie întreagă, după ce se căsătorise cu o americancă, poze în care eu am văzut prima dată un televizor, însă din cele cu ecran foarte mic, desigur încă inexistente în România. Cred că era tot prin 1950, când la Winona s-a întâlnit Victor cu surorile lui, respectiv cu Maria din California și cu Istina, sosită din Warren, Ohio. Așadar, frații tatei erau risipiți ca făina orbului cât este America de mare.

America_Coperta

Foto. Coperta cartii

Desigur că și această neadunare a fraților într-un loc trebuie să fi îndurerat pe mama lor, Eva, femeie văduvă, care le purta grija, mai ales că ea se opusese din răsputeri la cele 4 plecări ale copiilor, dar nu biruise. De Istina era într-un fel cea mai îngrijorată, pentru că fusese la vremea ei cea mai frumoasă fată din sat, iar americanul Dan Galbincea, rămas văduv cu 3 copii, venise la Sâmbăta de Jos cu gând de recăsătorire și tocmai pe ea o dorea. Tot ce a mai putut face acel suflet de mamă rănită în fața unei decizii, ca aceea a fetei frumoase, a fost să o blesteme, anume ca indiferent ce i se va întâmpla în noua familie, să nu se gândească să divorțeze, să-și ia lumea în cap, ci să îndure până la capăt ce-i hărăzise soarta, rămânând alături de soțul acela care o convinsese să părăsească familia și țara. Nu, Istina nu s-a despărțit de bărbatul ei, chiar dacă Dan Galbincea a fost un bețiv, care cheltuia pe băutură tot ce-i cădea în mână. Biata mamă parcă îi citise destinul de la bun început. Numai Ion, cel mai mare dintre frați, s-a mai întors în țară, după ce a muncit cu îndârjire, aducând bani cu care a ridicat o casă mândră în satul lui de amintire brâncovenească de sub Fereastra Mare a Munților Făgăraș. Parcă lui îi sunaseră în urechi versurile din folclorul muzical al românilor americani: „Ce folos că ai dolarul, dacă n-ai boii și carul”. Ion s-a întors la boi și car, muncind pământul până la 96 de ani, spre mirarea tinerilor din sat, care nu-i puteau ține pasul pe brazdă.

Și mințișoara mea de copil naiv, nutrită în perioada avântului comunist românesc cu ideologia marxist-leninistă, proliferată în școli, avea să primească prin 1955 un șoc, în plină vacanță de vară, când în drum din Avrig spre Poiana Neamțului, o femeie frumoasă în vestmântul ei țărănesc ne-a sărit în cale dinspre râul Avrig și, cum dintr-o privire ne-a citit că nu suntem oameni ai ordinii publice, ci niște orășeni pașnici, ne-a pus o întrebare disperată, rostită cu năduf: „Când vin americanii?” Un turbion s-a produs în mintea mea, în care se lăfăia pe atunci ideea că prietenul nostru se află la Răsărit și este marele popor sovietic. De ce există români care tânjesc după ajutorul altui popor decât sovieticii, care ne sunt dați la școală ca exemplu în toate, până și la problemele de matematică sau la modelele de eroism tineresc? Turnul de la Pisa din mintea mea s-a răsturnat în momentul când simțeam că ceva nu este clar, chiar dacă pe atunci citeam Tânăra Gardă de Fadeev cu mai mult elan decât un roman al lui Sadoveanu.

S-a petrecut apoi în familia noastră un eveniment neașteptat, când tata a fost invitat la Securitate să dea socoteală de corespondența lui cu frații din America. Mama cu noi, cei trei copii, am rămas în așteptare la poarta acelei temute instituții, care în orele ce au urmat, decidea soarta tatălui nostru. El putea fi arestat ca dușman al poporului și trimis la Canalul Dunărea – Marea Neagră ori era închis ani grei în teminițele comuniste. Ce culpă plana asupra lui și, implicit, asupra noastră? Nimic altceva decât corespondența cu americanii din familie, căci părinții mei nu făcuseră niciun fel de politică. Demonstrația tatei se pare că a fost convingătoare, căci, după ce a citit toate scrisorile în fața anchetatorilor, el a dovedit că acel epistolier nu are nimic, dar absolut nimic politic. Tata nu a intrat la închisoare, cum, tremurând, mama s-a temut timp de o jumătate de zi, cât a durat ancheta, dar din momentul acela corespondența lor de familie s-a întrerupt. Poate credeți că am confundat verbul, prin care să consemnez definitiva ruptură în familia Bițu de pe cele două maluri de Atlantic. Tata nu a mai scris de atunci nici un rând spre America, este clar. Dar după mai mulți ani, poate vreo zece, în plină studenție, pe la mijlocul deceniului șapte, eu am simțit un aer de eliberare ideologică, din moment ce se vorbea despre Titu Maiorescu, despre Octavian Goga și despre Blaga, până atunci total interziși. M-am avântat, luând inițitiva! Mai cu grijă la început, am reluat corespondența cu verii mei, copii ai lui Victor Bițu din Winona Minnesota, și cu Istina, care, prin grija pe care mi-a purtat-o apoi de la distanță, dar binecuvântat de consistent din punct de vedere financiar, a devenit a doua mamă a mea.

Priveam de acum alte poze color, pe care mi le aducea poștașul și visam, încercând să-mi închipui cum este viața de americani a unchiului, a mătușilor și a verilor mei, ca rude de sânge. Aveam peste Ocean o familie răsfirată cât este America! Sângele nostru pulsa tânăr pe mai multe meridiane ale Terrei. Să fie rău? Să fie bine? Visam la America lor fără să bănuiesc că după Revoluția din Decembrie 1989, o nouă generație, cea a fiilor mei, va relua drumul emigrației. Și ei, atrași de același American Dream, ca înaintașii, dar în cu totul alte condiții, căci formula plecării nu mai era „mia și drumul”, ci „loteria vizelor”. Desigur că drama pe care am trăit-o eu, ca mamă, în primul moment, nu mai avea nimic din temerile bunicii mele Eva de la Sâmbăta de Jos, despărțită total și definitiv de fiii ei plecați în America, printr-un nemărginit ocean. Felul cum Atlanticul poate deveni azi un liant între părțile îndepărtate geografic, dar unite spiritual ale unui popor european puteți afla din cartea de față, ce însumează experiența celor 15 ani de dialog al meu cu America românilor. Roadele publicistice și literare ale călătoriilor mele peste Ocean n-ar fi putut exista, dacă destinul nu-mi oferea o asemenea deschidere spre societatea cu cea mai evoluată tehnologie din lume, prioritate care se resimte în toate planurile existenței. Uimirile pe care le-am trăit, călătorind în Lumea Nouă, au fost nenumărate, macazul mutându-se adesea de la admirație la respingere. American dream a devenit și visul meu, născut din credința că acolo, în Lumea Nouă, avem multe de făcut și noi, românii din țară.

Destin de familie!

Destin de generație!

Destin național în universalitate!

Migdale dulci-amare – „Andromaca mulge vaca

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2017

Migdale dulci-amare –Andromaca mulge vaca

Pamflet de Florica Bud

„Andromaca mulge vaca/ Vaca linge Andromaca” (Emil Brumaru)

 

Cu ani în urmă, aflându-mă în Bucureşti, mai bine spus într-o maşină care rula melcifier pe una dintre străzile Capitalei, ascultam vrând-nevrând radio-ul, pe undele căruia doi realizatori, distrau lumea blocată în trafic, cu tot felul de lucruri trăznite. Aşa a început coşmarul şi tot atunci s-a produs şi deznodământul. Din gura umanizată a radio-ului am auzit prima dată că „Andromaca mulge vaca”. Tanti dragă ai mari lacune în acest domeniu, vă veţi colţi, Haţieni Burbonioşi Matinali, ori poate că atunci erai doar o pruncă de cinci ani şi nu aveai cum să cunoşti aceste versuri pe care toată lumea bună le ştie, asta dacă cumva nu eşti copil minune. În cazul că eşti şi nu cunoşti acţiunea „Andromaca”, atunci vom cere să ţi se retragă certificatul pe care nu îl susţii intelectual.

Nu! Nu sunt ceea ce speraţi şi voi să nu fiu, ar fi prea obositor pentru mine. Mă strecor cuminte printre alţi copii de vârsta mea. Dar să ne întoarcem la Andromaca. Dacă ar fi să ne luăm după semnificaţia numelui, toţi ar trebui să ne numim aşa, sau măcar cei care suntem oameni şi care luptăm pentru ceva. Aşa că promotorii entuziaşti ai reginei Epirului, cei doi protagonişti radiofonici, probabil mari iubitori de lapte, sileau eroina să muncească, din oră de oră. Cât am stat în Bucureşti, vreo zece zile, având treburi dimineaţa prin oraş, mi-a fost dat să aud acelaşi lucru la radio, „Andromaca mulge vaca”.

Am avut nevoie de aproape o jumătate de an să îmi scot din minte versurile, care mi s-au strecurat insinuos, acolo. Ajunsă acasă mă culcam și mă trezeam cu ele. Acum că Andromaca ajunsese în patul meu era una, dar să mă înghesuie şi vaca respectivă, pe care o botezasem Mândraia, după văcuţele din gospodăria noastră, era prea mult. Iubesc văcuţele, deşi ar trebui să fiu supărată pe ele, mi-au rumegat vacanţele de elev. Cât era vara de lungă le scoteam la păscut, în caz fericit le duceam până la ciurdă, dimineaţa şi seara mergeam după ele. Dar asta este altă poveste. Şi apoi cum ai fi făcut picioare frumoase, dacă nu ai fi bătut drumurile Ulmeni-ului şi cărările holdelor, mă veţi complimenta pentru prima dată, Juriziabili Internaţionalişti Piciorologi.

După multe luni am reuşit să dorm singură în patul meu. Asta până într-un decembrie când, aflându-mă la Ateneu, unde alături de alţi scriitori şi un public numeros, am dat onorul poeților de pe „Lista lui Manolescu”. Surpriza a venit de la recitalul maestrului Emil Brumaru, când am aflat că de fapt Andromaca mulge vaca oficial, legitimată fiind de numele poetului. Ceea ce a urmat puteţi bănui şi singuri dumneavoastră, Lunatici Nebunitovagi Nightinu. Din nou mă culcam şi mă trezeam cu văcuţa şi Andromaca. Nu aş vrea să greşesc, dar mai mult ca sigur că acei tineri, în răstimpul cât am stat în maşină la acea oră a dimineților, nu au pomenit numele autorului. Eram convinsă că stihurile le aparţin. Poate că l-au pomenit la începutul emisiunii, dar mi se pare nedrept să foloseşti versurile unui poet fără să îi spui numele, dacă este cazul din cinci în cinci minute. Dar la noi se poate orice.

Îmi vine în minte Mircea Sântimbreanu şi glumele sale. După ce l-am cunoscut – şi m-am întors acasă după acel colocviu de literatură pentru copii, de la Călăraşi – am râs multă vreme de una singură, aducându-mi aminte de situaţiile nostime create în jurul său şi de umorul savuros care ţâşnea prin toţii porii săi uriaşi, ce slujeau o înălţime de doi metri şi cinci centimetri. Elevii îl iubeau şi îl adoptau instantaneu, Dumnezeu Să-l Odihnească!

Acum din nou am căzut în păcat. De câteva zile nu îmi dă pace, o doină veche şi frumoasă: „Ană, zorile se varsă”. De data aceasta mi se trage de la o aniversare. Era momentul melodiilor de suflet. Ştiam doina, îmi plăcea linia melodică. Melodia mă cucereşte prima la un cântec, dacă sunt și versurile pe măsură este şi mai bine. La această melodie versurile mă chinuie. Ele încep bine, „Ana, mândra mea frumoasă”. Te simți bine că participi la bucuria fericitului îndrăgostit, că a reuşit să pună mâna pe o femeie frumoasă… Pe când mă pregăteam să plec acasă, îndrăgostitul doinic îmi strică tot cheful, bănuiesc că nu numai mie ci şi miilor de iubitori ai melodiei. Te rugăm să nu ne pui la socoteală pe noi, Perfectamente Soţiboţi Culcarnici, îmi veţi strica şi voi pofta de viaţă.

„Că nevasta-i numai una şi cochiii totdeauna…”. Îşi continuă rapsodul tristeţea de a avea doar o nevastă. Hodoronc-tronc! Ce căutau „cochiii” în această poveste? Mai nou văd că este la modă ca adulţii să îi folosescă scut pentru acţiunile lor mai mult sau mai puţin nesăbuite. Să vină protecţia copilului, veţi sări, Dreptace Oneghene Zburătoare. Să vină, dar să nu îmi stricaţi compoziţia cu lozinci furibunde. Acum cu voia voastră mă voi întoarce la nevasta care nici nu are ce căuta în această poveste.

Normal ar fi să stea acasă şi să facă ceea ce trebuie să facă pe la casa omului. Nevastă fiind, normal ar fi să ţin cu nevestele. În speţa aceasta mă pune, sper că duhul bun, să ţin cu iubirea, adică cu Ana. Mai sunt și altele, Ana Lugojana, Ana lui Ion şi… tot aşa şi la mândra, măi.

Au trecut deja două săptămâni şi adorm şi mă trezesc cu Ana şi cu ingratul care o jigneşte de câte ori interpretează doina, zguduind piedestalul iubirii. Dintr-o dată, acum bătrână, vorba bunicii, îi văd pe bărbaţi cu alţi ochi. Îmi dau seama că din cauza lor nu voi fi în stare să scriu un roman. Cui să mă adresez? Unor stimabili domni, care dacă nu îşi calcă iubirea în picioare nu se simt bine? Nu că partea adversă ar sta mai bine cu… interesele. Parcă nu ai şti că savanţii au dat iubirea pe mâna oxitocinei, un banal hormon, mă veţi întrista şi mai tare,   Dărâmătofaci Cioclănitori Fuziformi. Mă predau!

Mă întorc grabnic la acţiunea Andromaca, de teamă să nu dea laptele în foc, nu aş vrea să risipesc preţiosul lapte andromacian. Din momentul acesta, în care pun punct articolului, sper să nu dureze iarăşi luni de zile până voi reuşi să îmi scot din minte insinuantele versuri brumărene. Mai ales că va trebui să dorm o vreme cu Ana şi nefericirea ei şi cu Andromaca şi văcuţa ei. Ba mai mult, în loc ca lucrurile să devină mai simple, ele se complică. Acum că ştiu ale cui sunt versurile şi ştiţi şi Domniile Voastre, Atotştiutori Variabilmente Alertători, că ştiu, mă veţi sili să respect dreptul sfânt de autor. În acest caz fericit va trebui să îi facem loc lângă noi şi poetului Emil Brumaru, ca urmare va fi nevoie să îmi amenajez un spaţiu de dormit, mult mai încăpător!

Florica Bud.Foto

Foto. Florica Bud

Semicentenarul unei promoţi prestigioase de filologi la Cluj-Napoca

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2017

Semicentenarul unei promoţi prestigioase de filologi la Cluj-Napoca

Autor: prof.univ.dr. Anca Sîrghie (Sibiu)

 

Revederea la semicentenar a promoției 1967, specialitatea Limba și Literatura Română, de la Filologia clujeană a avut o semnificație cu totul specială, ca summum emoțional, provocat de bucuria de a ne întâlni voioși, sentiment încercat la unison de toți colegii prezenți. Desfășurat pe parcursul a trei zile, evenimentul a fost conceput larg și esențializant, pe măsura importanței lui unice. O întâlnire de poveste! O revedere cu multe povești! Nota comună a fost exuberanța trăirii noastre, parcă dovedindu-ne chiar nouă, ca actanți, că sufletul nu îmbătrânește în același ritm cu trupul. Adică, ceea ce am simțit este că sufletește suntem tineri, da, exact ca în anii studenției!

Și cum nimic nu este întâmplător în viață, începutul aniversării noastre semicentenare s-a petrecut la Sighetul Marmației, unde microbuzul ne-a lăsat la Memorial într-un moment de mare sărbătoare, Ziua Eroilor. Acolo am aflat că s-a temeinicit tradiția ca la acest eveniment din toate colțurile țării să sosească membri ai unor asociații care cinstesc memoria vechilor deținuți, alături de rude și prieteni ai familiilor lor. Se știe că în închisoarea de la Sighet fusese decimată elita intelectualității române și imaginea completă pe care muzeul o oferă vizitatorilor este copleșitoare cu adevărat. În interviul pe care l-am dat instantaneu unei televiziuni locale am explicat că acest muzeu care ilustrează ororile comunismului și rezistența organizată în țară și în lume împotriva lui, trebuie perceput ca un loc de pelerinaj. El se cuvine vizitat în egală măsură de români și de străinii vizitatori, întrucât aici, mai bine ca oriunde, poate fi înțeleasă tragedia țării noastre care în mod samavolnic a fost supusă comunismului de tip stalinist. Mărturiseam în fața camerei de filmat că fac parte din generațiile care au crescut odată cu instaurarea dictaturii proletare și mulțumesc lui Dumnezeu că am avut șansa să văd abolită această holeră a istoriei noastre contemporane. În muzeu am descoperit – ce surpriză! – figura unei persoane din familia mea, pe speakerul la BBC dr. Liviu Cristea, care ani la rând a transmis mesaje de îmbărbătare la emisiunilor postului românesc din Londra către românii din țară.

Evenimentul comemorativ organizat la Sighet de Ziua Eroilor s-a desfășurat în câțiva timpi distincți, pornind cu dezvelirea plăcii dedicate lui Romulus Rusan, alături de Ana Blandiana, soția lui, ctitori ai muzeului. A urmat o sesiune evocativă consacrată lui Romulus Rusan, care, plecat la Ceruri de curând, lipsea fizic, dar era simțit aproape, păstrat în amintirea celor care au avut șansa de a-l cunoaște, ca intelectual de inițiativă, scriitor, publicist și distins prieten. La Cimitirul Săracilor s-a oficiat slujba de pomenire și nu a lipsit din program o masă bogată pentru toți participanții. Ne-am propus să revenim la Sighet anual de Ziua Eroilor, aducând mai ales tineri și copii, care să afle, vizitând Memorialul, prin ce perioade tragice au trecut înaintașii noștri în istoria contemporană, drept care le datorăm toată prețuirea.

Următoarea zi a fost consacrată la Mânăstirea Nicula pomenirii celor 37 colegi plecați la Bunul Dumnezeu și a profesorilor noștri de la facultate, exact același număr de 37, printr-o coincidență de-a dreptul simbolică. A fost un moment de neuitat, căci amfiteatrul natural în care este așezată mânăstirea, atmosfera de evlavie a sălașului sfânt și slujba preoților ne-au copleșit sufletele. Cu sentimetul unei comuniuni de spirit cu poetul senator Ioan Alexandru și cu scriitorul Vasile Avram, care a murit cu 15 ani în urmă exact în această mânăstire, ne-am întors la Cluj-Napoca în preziua aniversării propriu-zise.

La Facultatea de Litere, cu grilaje metalice arcuite și cu clădiri solide, ne-am adunat în cea de-a treia zi cu mare încântare noi, absolvenții specialității Limba și literatura română de acum 50 de ani. Împlinirea acestei jumătăți de secol ne-a motivat emoția și sala Ovidiu s-a umplut de râsetele amintirilor noastre de studenție.

Nu m-aș încumeta să apreciez că noi am fost generația de aur a facultății, pentru că în fiecare promoție printr-o ierarhizare naturală se afirmă personalități creatoare, chiar de talie națională și europeană, precum scriitoarea Ana Blandiana, în cazul promoției noastre, alături de care se cuvine să așezăm alți poeți, ca Gh. Pituț, Matei Gavril, prozatori și dramaturgi ca   Mariana Vartic, Cornel Nistea, și Vasile Avram, critici și istorici literari ca Ion Vartic, Anca Sîrghie, Antonia Bodea, regizori ca Mircea Cornișteanu, cadre didactice universitare, ca Mircea Muthu, Gligor Gruiță și cercetători științifici ca Ion Cuceu, Rodica Marian, Ion Faiciuc și alții. Dar cei mai mulți colegi au fost profesori, care în sate și orașe au format generații de tineri, misiune nobilă, asumată responsabil, cu riscul de a nu fi fost retribuiți pe măsura efortului lor. Realitatea este că promoția 1967 a dat țării într-un spectru larg umanist personalități de marcă în toate domeniile în care s-au afirmat și aceasta tocmai pentru că pregătirea cu care au plecat din facultate a fost exemplară. Merită pentru aceasta să mulțumim cu toată sincera noastră recunoștință profesorilor care ne-au format. Suntem siguri că nu i-am făcut de rușine pe Liviu Rusu, și pe academicienii Emil Petrovici și Dimitrie Macrea, pe Octavian Schiau, pe Ion Vlad, Dumitru Drașoveanu și Gavril Scridon, pe Ștefan Bitan, Maria Protase, Georgeta Antonescu, Elena Dragoș, Silvia Tomuș și alții, căci la absolvire, părăsind facultatea, am dus cu noi pilda unor specialiști ai domenului absolut remarcabili, ca dascăli devotați misiunii lor didactice, în primul rând.

La semicentenar, fiecare dintre noi venea cu povestea lui, care s-ar fi cuvenit ascultată de colegi. Pot afirma cu satisfacție că m-am întors ca profesor exact în Colegiul Național „Gh. Lazăr” din Sibiu, unde fusesem liceană, iar astăzi mărturisesc studenților universității unde încă activez că am slujit învățământul românesc peste 50 de ani printr-o activitate neîntreruptă. Ca scriitor și publicist, am semnat sute de articole, studii de istorie și critică literară, reportaje și interviuri, atât în presa culturală din țară cât și din străinătate. Pe lângă activitatea la catedră, am lucrat ca autor unic ori în volume colective, ca îngrijitor de ediție sau ca prefațator la mai mult de 30 volume publicate ori cursuri universitare pentru studenți. Dar nu despre roadele scriitoricești sau cele ale carierei didactice doream să vorbesc colegilor în acest moment al raportului la semicentenar. Fiecare dintre noi a avut modul propriu de a se realiza, unul particular și inconfundabil.

IMG_3616

Prima mărturie a fost făcută de Lucia Chirmigiu-Voicu: „Să dea Dumnezeu să ne întâlnim mulți, mulți ani de acum înainte. Sunt fericită că trăiesc, sunt chiar foarte fericită că sunt în viață. Vă doresc să găsiți puterea să depășiți orice boală. Sper să fiu un exemplu. Eu am o boală absolut cumplită, care ne-a răpit mulți dintre foștii noștri colegi. Sper să o mai duc mulți ani înainte, ca să vă văd pe voi, pentru că, probabil, dragostea pentru voi și pentru tot ceea ce mă înconjoară, mă ajută să trăiesc. Vă doresc din toată inima să vă gândiți la voi. E momentul să vă gândiți și la voi, nu numai la alții”. Cutremurător de adevărat și emoționant mesajul tonic al colegei noastre, care luptă de mult timp cu o boală nemiloasă.

Eram uimită de o repetare fatidică a unei cifre, căci în sala Ovidiu ne aflam 37 colegi, după cum la Mânăstirea Nicula fuseseră pomeniți 37 profesori și tot 37 sunt absolvenții decedați din promoția noastră. Ce se cuvine făcut cât mai suntem în putere și chiar entuziaști? Cei ce scriu, să nu-și irosească niciun efort pentru a-și încheia operele. Felicia Avram, care ne-a emoționat intrând în sală cu un imens buchet de spice de grâu și maci, culeși de la Mânăstirea Nicula parcă spre a-i aduce astfel alături de noi pe colegii care nu mai sunt, rămâne pentru noi model de generos devotament prin felul cum a publicat lucrările netipărite ale soțului ei, Vasile Avram, colegul de care mă leagă neșterse amintiri la Sibiu. Misiunea promoției noastre nu se poate limita la orizontul imediatului temporal și spațial. Așa cum am relatat colegilor mei, în America an de an țin conferințe despre marii noștri scriitori, chiar și despre cei ridicați cu brio din generația noastră, precum Ioan Alexandru, spre exemplu, despre care am vorbit în anul 2016. Desigur că vor urma și alții, în conferințele mele viitoare. Am propus pentru edițiile anuale care vor urma un maraton al cărților noastre reprezentative, ca mod de a cunoaște mai bine ce a realizat fiecare dintre noi. De altfel, ca semn al generoasei camaraderii profesionale, semnalez excelenta colaborare pe care o realizez de ani buni cu Antonia Bodea, foarte aplicat critic literar, recenzent al cărților mele, și care conduce un cenaclu activ în inima Clujului. Urmărind inițiativele și realizările ei, însumate de curând într-un volum premiat, Gravuri pe obrazul clipei. Profiluri literare, consider că pasiunea pentru literatură nu are vârstă. Poetul Raul Constantinescu de la Hațeg, ținut căruia i-a închinat o monografie tocmai acum terminată, a dorit să ne citească din versurile lui, producându-ne o reală bucurie. Semnificativ mi s-a părut faptul că cei mai mulți colegi ne-au vorbit despre responsabilitatea majoră, deloc ușoară, dar și încântătoare, aceea de a fi bunici, unii chiar cu realizări excepționale, ca profesoara Ileana Jurca, al cărei nepot este olimpic internațional. Regizorul Mircea Cornișteanu, fostul director al Teatrului Național din Craiova, are cinci nepoți, trei la Londra, doi la Viena. Îi vede destul de rar. Așadar, o generație a excelenței, transmise și urmașilor. Nu au lipsit din evocările colegilor, copleșiți de amintirile studenției, nici momente de tensiune politică, soldată, ca în relatarea lui Octavian Cadia, renumit cantautor în tinerețe, cu exmatriculări din facultate și cu alte forme de prigoană ideologică aplicate nonconformiștilor.

În cuvântul meu, am mărturisit că eu consider că misiunea noastră nu s-a încheiat odată cu pensionarea, ci țin să semnalez nevoia atavică a unui ajutor cultural de care are nevoie diaspora noastră de pretutindeni, drept care în călătoriile pe care le facem în străinătate, putem susține conferințe despre scriitorii români și să încurajăm lansări de carte interesantă la cenaclurile românești care activează în străinătate. Ele se află nu oriunde, ci numai acolo unde oameni cu minți luminate reușesc să-i mobilizeze pe conaționalii noștri, anume pe cei ce simt nevoie dialogului cu literatura țării-mamă.

Am plecat de la revederea din facultate cu convingerea că, în plan creator, generația Anei Blandiana mai are multe de realizat. Chiar ei, admiratei noastre colege, i-aș putea răspunde, mai edificată ca oricând, la o întrebare pe care cândva mi-o pusese, anume „dacă ea, neavând copii biologici, oare poate să considere că volumele pe care le creează cu atâta efort ar conta ca niște prunci?” Acum, când Ana Blandiana a scris 45 de cărți, eu socotesc că este cea mai dăruită de Dumnezeu dintre noi, toți colegii ei de facultate. După o întreagă viață în care nu avusese nicio altă prioritate în fața creației, ea este cea mai bogată dintre noi, devenind nu doar emblema promoției 1967, ci și o voce a țării noastre ascultată în lumea întreagă. Totuși, nu despre propria creație avea să ne vorbească poeta, ci din mărturisirea Anei a reieșit că după decesul soțului ei, singura preocupare a fost să selecteze din textele lui rămase nepublicate, cu care a pregătit pentru lansare, la o librărie centrală din Cluj, cartea Istorie, memorie, memorial sau cum se construiește un miracol, eveniment la care am participat cu mare interes cei mai mulți dintre colegi.

Era un mod de a închide simbolic un circuit al evenimentului nostru aniversar, atât de solid ancorat în ritmul vieții culturale actuale, căci noua carte ilustra felul cum s-a înfăptuit „minunea” de la Sighet, Memorialul care a animat viața orașului de pe Tisa. Și acest Memorial este unul dintre copiii miraculoși ai scriitorilor Ana Blandiana și Romulus Rusan. Convinsă că mai presus de toate creația perenizează, Ana Blandiana spunea, parcă spre a ne îndemna la meditație și la faptă: „Deci, nu există dispariție totală. Cei care nu mai sunt continuă să existe în măsura în care noi ne gândim la ei”. Ce altceva am făcut noi, ca profesori sau ca istorici literari, decât „să ne gândim” activ la mânuitorii de geniu ai condeiului?

„Nimic din ce se întemeiază împotriva adevărului nu poate dăinui”

Posted by Stefan Strajer On September - 21 - 2017

„Nimic din ce se întemeiază împotriva adevărului nu poate dăinui”

 

Autor: Silvia Urdea (Waterford, Michigan, SUA)

 

Mai este mai mult de un an până la celebrarea centenarului Marii Uniri la 1 Decembrie 2018. Spiritele au început însă deja să se încingă, săgețile replicilor acide să fie aruncate uneori chiar împreună cu insulte grele. UDMR-ul a încercat să profite (de ce nu, dacă are de cine?) de un moment de slăbiciune a guvernului român, recte de disperarea domnului Liviu Dragnea. Doleanțele udemeriștilor vizau autonomia etnică, ziua națională a maghiarilor din România la 15 martie, și alte câteva legate de învățământ și educație, folosirea limbii maghiare în administrație acolo unde sunt 20% maghiari. Noroc cu atitudinea fermă, în cele din urmă, a parlamentarilor transilvăneni, care au respins o asemenea ofensivă din partea maghiarilor, obligându-l pe Liviu Dragnea să se   întoarcă la rațiune. Unii maghiari au mers chiar mai departe în clamarea ostilității, numind anul 2018 „an de doliu”, care se impune exprimat prin arborarea steagurilor negre alături de tricolor. L-am numit pe deputatul de Covasna, Kulcsar Jozsef. Avocatul Eckstein Kovacs Peter, membru UDMR de formație liberală, prezent în emisiunea de la Realitatea TV din 22 iunie a.c., pledând pentru aprobarea zilei naționale a maghiarilor chiar nu înțelege de ce atâta năduf din partea românilor relativ la această zi.

Cu ajutorul istoricului Augustin Deac să ne întoarcem la 15 martie 1848, care pentru români înseamnă genocidul orchestrat de Kossuth Lajos, când în județele Covasna și Harghita au fost „rase de pe suprafața Transilvaniei 230 de sate românești, peste 40.000 de români au fost înjunghiați, uciși cu armele sau spânzurați, alte zeci de mii de români fiind bătuți, schingiuiți și închiși” (vezi Monstruosul genocid din 1848 împotriva românilor transilvăneni, Opinia națională, nr. 86, 20 martie 1995, p.7). Kossuth „revoluționarul” lupta pentru drepturi exclusive pentru nația sa. În orizontul său de „revoluționar” nu intrau și drepturile altor nații pentru care s-a dovedit un tiran criminal. De aceea a trimis unități militare împotriva românilor răsculați în Munții Apuseni sub conducerea lui Avram Iancu. Așa s-a operat alipirea forțată a Transilvaniei la Ungaria pentru un an 1848-1849. Ungaria, țara vecină are ca zi națională 15 martie, care simbolizează nici mai mult nici mai puțin decât împlinirea de scurtă durată a obsesiei ungurești greu de vindecat, privind anexarea unui pământ românesc. Cât de bine intenționat este acest vecin al nostru o știm bine din istorie. Am mai spus-o și altădată: România s-a aflat întotdeauna între Scylla și Caribda, adică între Ungaria și Rusia, ambele cu pretenții teritoriale nefondate, dar fluturate la ei acasă și în lume, mizând pe ignoranța lumii în materie de adevăr istoric. Maghiarii se bazează pe memoria scurtă a opiniei publice, care acordă atenție celor care bat toba mereu și tare. În terminologia la modă, ei operează cu faked news. Să ne amintim că, în confruntarea dintre români și maghiari din martie 1990 la Târgu-Mureș, a fost schingiuit țăranul Cofariu, dar media ungurească a falsificat realitatea, informând chiar pe dos străinătatea și condamnându-i pe etnicii români de barbarie. Aceasta este strategia standard a cercetărilor istorice sau a publicațiilor maghiare privind legitimitatea românilor asupra Transilvaniei.

Ceea ce știam demult că România este înconjurată de vecini ostili este relevat pe deplin în cartea lui Larry Watts, With Friends like These (2010). De la țarul Alexandru I până la Stalin dominația asupra Basarabiei și a Nordului Bucovinei după Primul Război Mondial sau, în cazul Ungariei, stăpânirea Transilvaniei rămân o dimensiune constantă, care a însuflețit numeroase acțiuni antiromânești. Tuturor celor care susțin că România s-a lăsat bătută de toate vânturile le opunem faptele istorice, care arată fără tăgadă o luptă încordată a conducătorilor noștri pentru păstrarea integrității teritoriale. Oficialitățile românești, și aici mă refer și la cele comuniste, au trebuit să străbată o mare încercată de furtuni, navigând mereu între Scylla și Caribda. În ce-i privește pe adversarii noștri, să specificăm că indiferent de regim politic, imperial, fascist sau comunist guvernele lor s-au raliat întotdeauna în jurul hrăpăreței politici anexioniste și revizioniste.

„Nimic din ce se întemeiază împotriva adevărului nu poate dăinui”, afirma istoricul martir Gheorghe Brătianu, care a murit în 1953 în închisoarea de la Sighet. Dezmembrarea imperiilor german, austro-ungar, rus, turc la finele Primului Război Mondial atestă cu prisosință profunzimea exprimării aforistice a lui Gheorghe Brătianu. Acolo unde-și bagă coada demonul minciunii încep demersurile întortocheate, ascunderea după deget, falsitatea de atitudine, persistența în eroare. Între istoricii maghiari și cei români pare a fi un dialog între surzi. Cum dovezile istorice   referitoare la „Ardealul, pământ românesc”, (1944), cum sună titlul cărții lui Milton G. Lehrer, nu sunt luate în seamă, mai rămâne loc doar pentru un continuu război psihologic, de dezinformare, hibrid, cum i se mai spune, întreținut de Budapesta și de reprezentanții minorității maghiare din România.

Deși nu mai reia teoria roesleriană cu venirea românilor din sudul Dunării, caracterizată ca „neserioasă, artificială, contradictorie” de Alain Ruzé (v. Carmen Andras, Acești latini din Carpați), istoriografia maghiară se căznește să răstălmăcească istoria românilor. Iată de pildă cum vede prezența românilor în Transilvania Gergely András în cartea sa Istoria Ungariei (Asociația Culturală Haaz Reszo, Odorheiul Secuiesc, 1993, trad. Herman Gusztav). Din punctul de vedere al istoriei românilor lucrarea este neadevărată prin ceea ce omite, nu prin ceea ce spune.   Ea prezintă o Transilvanie fără români secole de-a rândul. Campania împotriva Bazinului Carpatic, zice autorul, începe în 895 e.n., recunoscând că acesta nu a fost niciodată vid. Dar ungurii când vin în Transilvania dau peste avari, slavi, moravi, bulgari și franci și nici urmă de români. Când amintește despre Anonymus, notarul regelui Bela al III-lea, uită ca prin minune să arate că acesta a consemnat prezența valahilor în Transilvania la venirea ungurilor. Autorul susține că popularea Transilvaniei s-a încheiat în secolul al XIII-lea, dar lasă să se înțeleagă că s-a făcut de către unguri și sași. Despre prezența românilor în Transilvania menționează doar în secolul al XV-lea în legătură cu constituirea lui Unio Trium Nationum în 1437, doar pentru a sublinia că ei au fost excluși din acest pact. Apoi românii nu mai sunt amintiți până în secolul al XVIII-lea când, zice istoricul, reprezentau majoritatea absolută în Transilvania, numărând câteva sute de mii și pe teritoriul Ungariei. Ignorând total dramatica luptă a românilor pentru drepturi și împotriva maghiarizării, istoricul notează că românii „nu aveau vreo idee constructivă pentru rezolvarea problemei naționale” (op. cit. p. 83). Deși observă că destrămarea Imperiului Habsburgic a fost cauzată de năzuința popoarelor de autodeterminare, nu se împacă deloc cu pacea de la Trianon, considerând-o un „dictat imperialist”, situația Ungariei după Primul Război Mondial fiind impusă printr-un „act al violenței externe”. Autorul recunoaște că „La 1 Decembrie (1918) impunătoarea adunare populară românească de la Alba-Iulia declara desprinderea Transilvaniei și a celorlalte teritorii cu populație românească ale Ungariei, hotărâre susținută și de către sași” (op. cit. p. 107). Cu toate acestea insistă că schimbarea a fost ca „un dictat imperialist” și că „decizia asupra teritoriilor le-a revenit astfel armelor, adică puterilor învingătoare” (op. cit. p. 107).

Viziunea Trianonului ca „act al violenței” față de Ungaria, ca dictat deși este nefondată și contrazisă de faptul istoric, persistă în istoriografia maghiară. Trianon – 100 Elan, cum se numește grupul de cercetători științifici ai Academiei de Științe Ungare s-a exprimat că tratatul a condus la „pedepsirea Ungariei”, la privarea sa de „două treimi din teritoriu și din populație”, după cum ne informează istoricul Ioan Aurel Pop, rector al Universității Babeș-Bolyai pe pagina sa de facebook. Pregătit din timp cu meticulozitate, grupul vrea să intimideze prin canonada de lucrări pe care le va lansa pentru a susține, nu ne îndoim, lucruri vechi în haine noi, aceleași obsesii paranoice ale unor inși care nu se pot consola atunci când pierd, chiar dacă pierderea este perfect justificată și ar fi trebuit demult acceptată, raționalizată, filtrată de neocortex. Neocortexul ne ajută să ne vindecăm de sentimentele negative, reacțiile primitive de ură, violență și de prejudecăți față de out-grupuri. Asemenea reacții au animat oficialitățile din Ungaria când i-au oprit pe diplomații lor să participe în 2016 la sărbătorirea Zilei Naționale a României. Absolut întemeiat istoricul Ioan Aurel Pop mărturisește pe facebook: „Eu nu mai cunosc un caz similar de inamiciție, de ofensă directă și oficială în cadrul UE”.

Să ne întoarcem puțin în timp doar pentru a constata existența aceluiași climat de uneltiri ostile împotriva românilor, imediat după Marea Unire. Să observăm că nici Ungaria, nici Uniunea Sovietică nu se consolează dupa Marea Unire realizată de români și continuă a lua măsuri, a crea societăți, brigăzi și organizații de tot felul, care nu exprimau altceva decât frustrarea enormă cauzată lor de Pacea de la Trianon. În martie 1925 Biroul Politic Sovietic adoptă o rezoluție asupra activității din Basarabia, care stabilea strategia și propaganda pentru redobândirea teritoriului. Măsuri subversive, atacuri teroriste, acțiuni de subminare a autorității românești în Basarabia, totul concură spre acest scop. Este sugestiv că Laszlo Dobos, pe numele conspirativ Louis Gibarti, cominternist vechi s-a implicat intens în propaganda antiromânească din Basarabia și în pregătirea revoltei de la Tatar-Bunar. Colaborarea sovieto-maghiară continuă să funcționeze și în absența lui Bela Kun la cârma Ungariei. Nu putem sublinia îndeajuns că scopurile revizioniste ale celor două state, rusesc/sovietic și maghiar s-au manifestat indiferent de regim politic ca fiind o coordonată esențială a politicii lor externe. Acești vecini doreau cu ardoare să dezmembreze statul național unitar și suveran al României, cum probabil unii continuă să o dorească și astăzi. A se lua aminte: lupu-și schimbă părul, dar năravul ba.   Astfel în 1927, guvernul de la Budapesta a înființat Liga Revizionistă Maghiară și Federația Mondială a Maghiarilor, organizații prin intermediul cărora să se stabilească diferite contacte diplomatice, culturale, academice, toate cu intenția revizuirii Trianonului. Din 1927 până în 1940 Liga a editat 228 de publicații în 9 limbi, toate axate pe aceeași obsesie. Grăitor este faptul că Sandor Csoori, unul dintre fondatorii Forumului Democratic Maghiar în Ungaria după 1989, devine președinte al Federației Mondiale a Maghiarilor, organizație înființată în 1927 pentru a emite pretenții teritoriale împotriva României, Cehoslovaciei și fostei Iugoslavii. Federația Mondială a Maghiarilor își continuă acțiunile de propagandă și la începutul acestui mileniu, fiind subvenționată de guvernul maghiar. În octombrie 1919 Miklos Horthy a compus un memorandum în care arăta că pentru reintegrarea maghiară era necesară distrugerea României. (Larry Watts, op. cit, p. 98) A pus în aplicare pe deplin crezul lui după Diktatul de la Viena în Nordul Transilvaniei, când școlile și bisericile maghiare au devenit instrumente ale acestei propagande iredentiste. Și astăzi, în mod tendențios, în spațiul public din Ungaria are loc preamărirea lui Horthy Miklos căruia i s-au ridicat numeroase statui.

Suntem vinovați de tolerarea exceselor udemeriste, care au devenit politică standard în România îndată după farsa jucată de episcopul László Tökés, care a avut și el un rol bine stabilit în contextul loviturii de stat din decembrie 1989. László Tökés ca și piciorul în ghips al colonelului Stănculescu, ca și tricourile muncitorești ale fruntașilor „revoluționari” cățărați pe tancul care se îndrepta la televiziune! Ce mascaradă, ce înşelătorie, ce scamatorii de bâlci, care au prins o vreme la un popor abia ieșit dintr-un regim totalitar. Tranzacționismul elitei politice românești este în primul rând cauza crizei în care s-a ajuns. Să ne amintim că și la confruntarea din martie 1990 de la Tg. Mureș s-a pornit, între altele, tot de la libertinismul politic al lui Ilici Iliescu, care le-a îngăduit maghiarilor din România sărbătorirea funestului 15 martie. Asemenea conducători cocoțați în fruntea poporului român demonstrează o teribilă indecență față de durerea acestui popor, pe care ei, infamii nu-l merită! Același libertinism l-a manifestat și Traian Băsescu față de problema națională. Când la Universitate predă istoria Lucian Boia, bătându-și joc de eroii românilor, când Horia Roman Patapievici i-a împroșcat pe români cu insulte greu de reprodus, declarând peste ani apoi la Realitatea TV că el se consideră un patriot, când Andrei Cornea a scris la „Tribuna liberă” din revista 22 că „Ardealul a aparținut Ungariei istorice”, (cf. A. Plămădeală, Gânduri de frumuseți albe, Sibiu, 2004, p. 149) să ne mai mirăm de cruciada antiromânească în curs de pregătire la Budapesta? Noroc cu Gabriela Adameșteanu care l-a combătut pe Andrei Cornea! Ca să nu mai vorbim de deșănțata propagandă antiromânească din județele Covasna și Harghita și de vizitele premierului Orban în aceste județe ca să-i mai dinamiteze împotriva statului român. Se cunoaște în Europa că nici o politică de deznaționalizare n-a fost atât de aprigă ca aceea susținută de secole de către Ungaria. În timp ce minoritatea maghiară a avut nu doar drepturi, ci și privilegii de la 1918 încoace, incluzând și perioada comunistă, minoritatea românească din Ungaria a fost asimilată. Când oare se vor trezi guvernele românești în relațiile lor cu românii din afara granițelor țării?

Referindu-se la demersurile de istorie alternativă, citește falsă, din cauza intereselor politice din spatele unei asemenea maculaturi, rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj, istoricul Ioan Aurel Pop constată cu amărăciune: „Pe acest fundal trist, pregătit de unii dintre noi înșine, este foarte ușor ca anumiți factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor și națiune” (sursa: facebook). Nu ne îndoim o clipă că vor combate adevărul, acesta fiind chiar scopul înființării pomposului grup Trianon-100 Elan. Se vehiculează acum absurda idee că valahii și românii ar fi popoare diferite. Cum se face că la 9 octombrie 1781 contele Ignatie Batyányi, episcopul catolic al Transilvaniei a trimis împăratului Iosif al II-lea un memoriu în care îl avertiza că „dacă nu va avea grijă ca populația valahă să fie separată, în afară de munți și de graniță, și de o credință religioasă, atunci această omisiune va avea efecte grave în cazul unor complicații belicoase cu Poarta sau cu Rusia, datorită legăturii ortodocșilor între ei și cu puterile ostile; pentru casa ereditară vor apărea în Transilvania atâția dușmani, câți adepți are episcopul schismatic (ortodox)” (Mathias Bernath, Habsburgii și începuturile formării națiunii române, Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pp. 255-256, cf. Antonie Plămădeală, op. cit.). Același episcop Batyanyi cere împăratului să stopeze traficul românilor de peste munți, care veneau la frații din Transilvania: „Călugării ortodocși stabiliți în Valahia Otomană care vizitează sub diferite pretexte pe locuitorii de dincoace și le împărtășesc exaltarea, superstiții și fanatism, să fie opriți de la trecerea graniței.” (idem, ibidem). Mathias Bernath observă că Viena, în ciuda aplicării uneori a forței, nu a izbutit să întrerupă legăturile românilor ardeleni cu ținuturile ortodoxe din principate. Autorul citează din jurnalul contelui Clary comentarii de bun simț făcute în timpul călătoriei viitorului împărat Iosif al II-lea în Transilvania în vara anului 1773. Contele Clary fusese numit șef al finanțelor odată cu guvernatorul Mario Joseph von Auersperg, ambii oameni educați și de o deosebită ținută morală. (cf. Ioan Cismaș, Duritatea opresiunii maghiare i-a uimit și pe împărații habsburgi, Cuvântul liber, 2 iulie, 2017). Acest conte Clary notează: „Acești sărmani supuși valahi, care indiscutabil sunt cei mai vechi și cei mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, sunt de tot chinuiți, fie ei de unguri sau sași, și copleșiți de nedreptăți, și astfel, dacă recunoaștem aceasta, soarta lor este într-adevăr vrednică de plâns, încât este de mirare că au mai rămas atât de mulți dintre acești oameni și nu au fugit încă toți.” (Mathias Bernath, op. cit. p. 241). Adevărul istoric despre români este prezent încă din evul mediu timpuriu atât în cronici maghiare cât și în cele rusești, în vestigii arhitectonice, în probe irefutabile pe care doar reaua intenție îl respinge. Mare și profundă este durerea ungurească, după cum încearcă poetul Ady Endre să ne convingă, când zice în 1954: „Fără Transilvania nu există nici o Ungarie pentru că Transilvania a fost întotdeauna adevărata Ungarie” (Larry Watts, op. cit., p. 119). Această obsesie maladivă, care trăiește de decenii în conștiinta maghiară, reapare și azi la suprafață când administrația de la București face concesii impardonabile. La aceasta ar trebui să se gandească guvernanții de azi ai României.

Unitatea românilor din toate provinciile locuite de ei este remarcabilă, manifestându-se și la nivelul limbii române. Indiferent de provincie românii se înțeleg între ei fără dificultate, spre deosebire de nemți, de pildă, ale căror dialecte au fost adesea o barieră în comunicare. Ideea de unitate politică, culturală, religioasă și de independență național-statală a reprezentat o constantă a luptelor seculare ale poporului nostru. Au trecut mulți peste noi, dar conștiința noastră de români a supraviețuit, cum atât de minunat a spus Simion Bărnuțiu în Cuvântarea sa din 14 mai 1848: „Venit-au peste noi hunii, dar nu ne-am făcut huni; fost-am cu avarii, dar nu ne-am făcut avari; venit-au bulgarii și nu ne-am făcut bulgari; fost-am cu rușii și nu ne-am făcut ruși; venit-au ungurii și nu ne-am făcut unguri; fost-am cu grecii și nu ne-am făcut greci; cu turcii și nu ne-am făcut turci; cu slavii și nu ne-am făcut slavi. Am rămas ce-am fost dintotdeauna – ROMÂNI” (cf. Antonie Plămădeală, op. cit., p. 88).

(Waterford, Michigan, 1 iulie 2017)

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Urdea

Portret poetic/Ioana-Camelia Sîrbu

Posted by Nuta Istrate Gangan On September - 16 - 2017

Poza Nuta

 

Mă aplec asupra sensurilor contorsionate, prin care Ioana a născut poezia, recâștigând de fiecare dată bătălia cu realitatea – ori prea crudă, ori prea anostă.

„În Conjugările ei se simte setea de limba română, de perfecțiune, de „slovă”. Pe de-o parte, este trăirea care pârjolește prin rezonanță, pe de altă parte, creația sa este asemenea unui laborator în care au fost puse la dospit teme unitare, șlefuite cu migala făurarului în explozii de nuanțe (predominant cenușii), forme și profunzimi. Prin descătușarea de canoane, prin reinterpretarea miturilor, prin înnobilarea lexicului neologic, autoarea își filtrează și educă publicul, cheia de boltă fiind tocmai o nouă eră de intelectualizare a emoțiilor.

Pentru un lector avizat, creator la rândul său, prezenta lucrare este asociată unui timp generos de inspirație revelatoare, transformarea stilului fiind surprinsă în trecerea de la o conjugare la alta. „Războiul” pe care îl poartă Ioana este cu „sensul” lumii din afară, care nu mai încape în cuvintele din rostirea sa interioară. Se vrea citită în „tăcerile” ei de „vânt”, ca o poveste pe care să o putem mărturisi, cu toate „momentele subiectului” prezent.

Ceea ce scriu reprezintă o perspectivă-chenar, creația mustindă fiind gata să se așeze în ramele de raportare comparativă a criticii literare, cu reale șanse de a marca existența noastră prin contemporaneitatea cu o mare poetă, Ioana Camelia Sîrbu„

 

prof.dr. Alina Nicoleta VEȚELEANU

21752426_10212100849811347_7770174586947476739_n

 

 

Trăgând iubirea de timp

E ilegal, ocult și masochist
să măsor copilăria cu adultul din mine…
Copilul zboară liber
printre mărăcinii iluziilor mele de a fi
și-mi spune printre literele clipei:
„Mamă, taci!”
Un singur „Nu” în fața efemerului
îmi luminează noaptea vieții…
Iar restul clipelor mă urcă
până la soarele necizelat
ce arde fără seamă
toți urșii fără mure,
copacii tremurați
pe lama de tăiat
păduri,
poveștile cu clopoței
și gust de fragi…
Pot să-i salvez cu pielea mea, copilul meu,
cu-mbrățișarea ce-ți adună ciripitul,
nu-i așa?
Eu nu știu conjuga încă iubirea
n-am terminat să-nvăț să te iubesc,
pot doar pecetlui cu ea
culoarea clipei ce-o respir…
Până la infinit și înapoi, tot te iubesc!

 

Dragging love by time

It’s illegal, occult and masochist
measuring childhood with the adult in me…
The child flies free
through my illusions’ thistles of being
and through the moment’s letters he tells me:
“Mama, hush!”
A single “No” in front of ephemeral
shines the night of my life…
And the rest of the moments climb me up to the crude sun
which burns unknowingly
all the bears without blackberries,
the shivered trees
in the blade cutting
forests,
the fairy tales with bluebells
and wild strawberries taste…
Can I save them with my skin, my child,
with the hug that gathers your chirping,
can I?
I know not conjugating love
I haven’t finished learning yet to love you,
I can only seal with it
the color of the moment that I breathe…
To infinite and back I love you still!

 

Șoaptele nimicului

când iubirea ta mă frământă cu degete de luptă
sunt monstrul ce stă pe baricade
să atingă o pană din aripa victoriei
cu un salut feeric de martir…
Noaptea planific tactica
pentru război cu zeul meu,
plin de umeri perfecți
și îi miros prin fiecare por victoria aceea
de deasupra oricui…
Alți zei s-au speriat de solzii mei,
de toate limbile
ce mi se încolăcesc păgân
și câteodată mai las câte-un Atlas
să își golească umerii
de victoriile neavute,
proclamându-le eu…
te șoptesc în fiecare noapte nebuniei,
nu uita,
vreau să pronunț perfectul doar prin tine
după ce am pierdut războiul și victoria…
Mi-am numărat cadavrele din lupte
și le-am legat în litere de mine
pân’ la balada închinată ție
și-am înțeles
că nu sunt om
ce te iubește,
sunt totul sau nimic.

 

The whispers of nothingness

when your love kneads me with war fingers
I am the monster which stays on barricades
to touch a feather from the wing of victory
with a martyr fairy hello…
By night I plan the tactics
for the war with my god,
full of perfect shoulders
and I sniff through each pore that victory
from above anybody…
Other gods were frightened by my scales,
by all my tongues
which pagan coil up
and sometimes I allow an Atlas
to empty his shoulders
from the victories he didn’t have,
proclaiming them myself…
I whisper you to madness every night,
do not forget,
I want to pronounce “perfect” only through you
after I lost war and victory…
I counted my battle corpses
and I tied them in “me” letters
up to the ballad sacred to you
and I understood
I am not human
that loves you,
but all or nothing.

 

Siderurgie

m-ai lăsat să mă dezintegrez
în atomi de singular
să cred în
liniștea
deziluzei
să mă mișc
între sateliții sinelui meu
cu jungla siderurgică
într-un singur vers de fier
neruginit
tu mă extragi
din mine
cu toată esența puterii
mă clatini pân’ la temelii
să fiu
un singur vers
cicălitor
scris și rescris
în ființa ta
te gust
cu cea mai mare teamă
pân’ la păcat
tânjindu-te
exist
să te aștept
concret
pân’ la rugină

 

Ferrous Metallurgy

you let me disintegrate
in atoms of singular
to believe
in the silence
of deception
to move
between the satellites of my own self
with the jungle of ferrous metallurgy
in one single rustles
iron line
you extract me
from myself
with all the essence of power
you move me to my base
to be
one single nagging line
written and rewritten
in your being
I taste you
with the utmost fear
to the sin
yearning for you
I exist
to wait for you
concretely
to the rust

 

Pradă de război

Lângă zeul războiului meu
se nasc tăieri
în toate unghiurile sinelui…
Armele-mi reflectă lumina literelor
înspre zâmbetul său
scăldat în speranțe dulci-acrișoare…
Oboseala sufletului meu
își va spune tot cuvântul
în fiecare literă strălucind a sunet…
Fiorul de a fi
iubirea
va fi rostogolit
într-un război
unde îmbrățișarea
unui muritor profan
pentru un zeu
înseamnă
pradă.

 

Spoils of war

Beside my war god
cuttings in all the angles of the self
are being born…
My weapons reflect the letters’ light
towards his smile
suffused in bitter-sweet hopes…
The tiredness of my soul
will utter its entire word
shining of sound within each letter…
The thrill of being
love
will be rolled
in a war
where the embrace
of a profane mortal
for a god
means
spoils.

 

La vânătoare de păcat

Când brațele-mi sângerează
sensul cuvintelor din mine,
se-așterne teama
în pragul insomniei…
Singurătatea se botează-n celălalt,
automat, asiduu și agonic…
Noaptea-mi rumegă stele
cu colții unui vârcolac,
dar nu te-nfricoșa,
eu le voi spune țăranilor să intre
să se roage,
să cutremure catrenele cu rimă,
cu metru antic
pentru moartea ce urmează…
În toiul nopții cânt a lună plină
fiecare rază de la soare
ce s-a lăsat
peste cuvintele de genul hăulit
și cânt în rime mult sihastre
sensul primordial al cărnii mele…
Nu uita: sunt slută,
necioplită bine.
Nu m-au prins până acum în lanț,
sunt liberă de mine,
să pier în neantul
neconcordanțelor cu mine,
să rup ritm, rimă și silabă
într-un scrâșnet de dinți.
Noaptea tresare a cuvinte,
uimind doar vârcolacul
ce nu cunoaște limba
din rugăciunile
îngenunchiate în țărani…
Eu sunt baladă, epopee și cântare
în limba vorbită de morminte.
La ușa rugăciunii către Dumnezeu
eu fug de nimeni ca de izbăvire,
Doar să mai cad în mine… Și să mă ierte El!

 

Sin hunting

When my arms bleed
the meaning of the words within me
fear sets down
on the verge of insomnia…
Loneliness baptizes itself in the other
Automatic, assiduously and agonizing…
The night chews stars
with werewolf teeth,
but don’t be frightened,
I will tell the peasants to enter,
to pray,
to shudder the quatrain with rhymes,
with ancient meter
for the death that follows…
In the middle of the night I sing of full moon
each ray of light
that shined
over the words of howling genre
and I sing in much anchorite rhymes
the primordial meaning of my flesh…
Don’t forget: I am misshapen,
well unpolished…
They haven’t caught me yet in any chain,
I am free of myself,
to get lost in the nothingness
of inconsistencies with me,
to breake rhythm, rhyme and syllable
in one teeth gnashing.
The night flinches of words,
dazzling only the werewolf
that knows not the language
of the prayers knelt
within the peasants…
I am ballad, epic and song
in the language spoken by the graves.
At the door of the prayer towards God
I run of nobody like I run of redemption
Just so I fall inside of me once more… And Him forgiving me!

tête-à-tête, NIG și pictorița și poeta Carmen Doreal(Canada)

Posted by Nuta Istrate Gangan On September - 15 - 2017

~cu cât propria-mi fiinţă ucide superficialitate privirilor voastre/ reproşul încă mai foloseşte capodopere universale /vindecându-mă~(Carmen Doreal)

14729236_10210546940058581_8313371189440327410_n

Carmen Doreal pictează trăiri. Explozii. Pictează bucuria de a trăi, fericirea de a fi viu.
Ai impresia că a adunat toate culorile lumii într-o singură paletă şi apoi ni le-a dăruit tuturor acelora care alegem să trăim bej. Sau gri. Sau numai roz.
Culorile ei dansează când flamenco când jazz când hora, se omogenizează într-un calm aparent, într-o simbioză perfectă de contraste, albastrul galbenul şi verdele ţâşnesc pur şi simplu iar roşul, dacă mi-ar fi permis să-l numesc, i-aş spune Roşu Doreal.

dream-emotions-carmen-doreal20206049_10213337913471172_2095941103_n20179753_10213337914511198_2005502083_n20158337_10213337873150164_1383359720_n (1)20196564_10213337904630951_415528841_o20179656_10213337873670177_1326309329_n
Carmen Doreal este numele artistic al poetei şi artistei plastice de origine română Carmen Ţuculescu Poenaru, stabilită din 2001 în Montreal, Canada. Carmen Doreal s-a născut la Petroşani România a absolvit cursurile Școlii de Muzică şi Arte Plastice din Tg-Jiu şi Liceul Sanitar din Tg-Mures. Este membră în Academia Internaţională de Arte, Quebec şi Cercul Artiştilor Plastici şi Sculptori din Quebec, Asociaţia Scriitorilor de Limbã Română din Quebec, şi Fundaţia Culturală Constantin Brâncuşi din România. Carmen Doreal este autoarea a peste 100 de tablouri pictate în ulei şi acrilic, multe dintre ele făcând parte din colecţii particulare în întreaga lume. A participat la nenumărate expozitii în Europa si în Canada. A avut patru expoziţii personale; Două, organizate de Galeria de Arta Inter-Pallas din Montreal şi două la Biblioteca Municipală Deux-Montagnes.

21744608_10213916392252780_1785596999_n

,,Eu cred că sunt o pictoriţă expresionistă & impulsionată, prefer două stiluri, cu precădere, frontiera figurativă şi abstractul . Ador picturile lui Mark Chagal, Van Gogh , Picasso şi Salvador Dali pentru că iubesc poezia subiectelor acestor mari, ce lasă loc imaginaţiei. De aceea îmi place să abordez mai frecvent compoziţii de frontieră figurativă şi fantasticul peisajelor abstracte. Eu cred că lucrările mele sunt amprentate de simboluri provenite din literatură şi cultura românească, de pasiunea pentru viaţă şi frumuseţea ei , personalizată de textura bogată şi curajul culorilor vii, aplicate sculptural. Subiectele pe care le abordez sunt, cu precădere, iubirea, natura, amintirile româneşti, cu influenţe din simbolistica sculpturilor brâncuşiene, pentru că vin din oraşul marelui Brâncuşi. Şi  “ce atribut este mai potrivit lumii, decât frumosul, tot atât de nemărginit ca şi ea?”(Carmen Doreal)

20158127_10213337888150539_258266208_n20158557_10213337900190840_167512243_n20136675_10213337897750779_2127232309_n20182626_10213337894630701_2055435915_n

Carmen Doreal a publicat trei volume de versuri, Vernisajul iubirii, in 1999, Poeme în culori/Poemes en couleurs, în 2010, și ,,Întâlnite fără argumente”, 2013.

21754184_10213916397292906_2108662783_n

Transcendenţă

dragoste fără griji
versuri albe pentru poeţi trişti
publicaţi în manuale şcolare
nu am uitat numele voastre
Eminescu, Arghezi, Sorescu
Nichita Stănescu

orice atelier de creaţie este pustiu
recit prea rar
rime romantice provocatoare
nu mai ştiu unde creşte
visul meu românesc de sub pernă
îmi amintesc doar
că voiam să impresionez
Dali, Elytis, Claude Debussy,
agăţau oglinzi suprarealiste înalte
deasupra patului meu la Paris

tulburată de umbre lumina mă împarte
poem însufleţit în valuri de culoare
pasăre cu inima de foc
reiterez din propria-mi cenuşă
aripi de neuitare
dragostea ucide
dar inima nu moare
pe malul fluviului Saint-Laurent
divaghez în vers alb cu Pierre Morency
dansez fericită pe frunze de arţar cu picioarele goale
reinventez iubirea sub Poartă de Sărut
Coloană Nesfârşită în nopţi incendiare
la Masa Tăcerii albastre
mă aşteaptă la cenaclu umbre stelare
cu dragoste fără griji
Eminescu, Arghezi, Sorescu,
Nichita Stănescu şi Pierre Morency

***
Tu nu îmi poți atinge cuvintele

trebuie doar să înveți
cum să îmi citești sufletul

imaginează-ți întâlnirea ta proprie
bărbatul ideal cu femeia ideală
trăind amorul bumerang
în a vieții spirală
surprinși pe o canava iluzorie

de fiecare dată
când dorința ta converge
in jurul visului meu
eu reîncep poemul

despre această noapte
pe care tu o mângâi
doar cu vârful degetelor

uitând de mine însămi
în brațele tale

în timp ce luna
înoată cu noi
în ape virtuale

***

Siddhartha

vânzătoarea de iluzii
dedublată de un iubit secret
îmi invadează sângele
cu telepatii halucinante

o altă toamnă
mă regăsește înveșmântată
în rochița de funze
colorată rebel
de un pictor expresionist

dansez pe o fantezie de Bach
simulând vântul îndrăgostit
de imaginea mea din oglindă
complicitate și foșnet
harpha serii mă desfrunzește
deasupra unui lac necunoscut
mă dezbracă de așteptări
cu opusuri transparente
insinuate profund
în arșița cărții

în numele iubirii semnez
aerul pictat cu fluturi adictivi
când aprind noaptea
sub ceruri străine

fluxul pur sânge contează
nu desfrunzirea de sine
to be or not to be
pată vie cu-vân-tul

decantează mirajul luminii
cu mine

***

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors