Balaurul cu șapte capete/Frățilă Genovel-Florentin

Posted by Nuta Istrate Gangan On August - 16 - 2017

În sfârșit, rămăsese singur! De fapt, cu bunicii. Părinții îl aduseseră să petreacă o parte din vacanța de vară la aceștia. Au rămas și ei două zile, iar lui Enric i s-au părut nesfârșite. Niciodată, parcă, nu au fost atât de plictisitori și cicălitori. În special, înainte de plecare, când au început să-i repete toate sfaturile. Mai ales mama: „Să fii cuminte!”, „Să asculți de bunici!”, „Să nu pleci singur la gârlă!”. În fine, bine că au plecat!

Mamaieee!! Faci gogoooși? strigă el din toți rărunchii, după ce se mai dezmetici.Încă lenevea în pat, învăluit de mireasma de levănțică și busuioc. Numai la bunica mirosea așa! Respira cu nesaț și ținea ochii întredeschiși, spre a se obișnui cu lumina care invadase odaia. Bunica se auzea alături, în bucătărie, trebăluind de zor. Sigur îi făcea gogoși! Așa îi promisese de cu seară, că îi face gogoși din alea cu nume ciudat, iar bunica totdeauna își ținea promisiunile. Erau niște gogoși mici și îndesate și nici în ruptul capului nu-și amintea cum le zicea. Nu mai văzuse nicăieri asemenea gogoși și era sigur că bunica lui avea o rețetă secretă. Dacă ar fi fost fetiță, deși refuza această variantă chiar și la nivel de presupunere absurdă, i-ar fi cerut negreșit rețeta.

 

Balaur

foto: internet

Nu l-a auzit, așa că a coborât din pat, îmbrăcându-se cu tricoul de mohair de culoarea cerului, cu dungulițe roșii inserate cu un fir argintiu. Peste acesta și-a tras bretelele pantalonilor scurți din doc bleumarin, le-a încheiat la pieptarul pe care era brodată o buburuză roșie, s-a încălțat cu sandalele și…țuști!

În vatră, focul era deja întețit și, fără a sta pe gânduri, se apucă să mai arunce ciocani peste vâlvătaia dintre „chirostrii”.

–         Mamaie, faci gogoși? repetă el întrebarea, când aceasta apăru în cadrul ușii, purtând în brațe un lighean acoperit cu un ștergar alb din pânză, sub care se afla aluatul magic.

–         Hei, te-ai și trezit?

Chipul bunicii înflorise văzându-și nepotul încă somnoros. Ea l-ar fi lăsat să mai doarmă, până se făceau gogoșile.

–         Faci gogoși? insistă Enric.

–         Nalangâte! zâmbi blând bunica.

–         Așa, chicoti Enric, că uitasem cum le zice! adăugă el, după ce a căscat întinzându-se alene.

–         Gata, nu mai băga pe foc!

Trebuia foc mic după ce începe uleiul să sfârâie în tigaia aceea, cei drept cam arsă și destul de veche. Când uleiul era destul de încins, bunica afundă lingura în aluatul pufos apoi, scoțând-o plină cu vârf, turnă conținutul în tigaie. Enric fugi numaidecât într-un colț, știind că în acel moment uleiul începea să sară înlături. Îi simțise fierbințeala asta mai demult, pe când era și mai mic, chiar pe pielea sa.

–         Mamaie, dar de ce le zice nalangâte? întrebă, între două astfel de turnări, fascinat de acel nume ciudat.

–         Păi, și numele tău e ciudat! glumi aceasta.

Bunica ar fi vrut să-l cheme Sandu sau Alexandru, ca pe unul dintre cei doi băieți ai ei care-i muriseră de mici.

–         Numele meu vine de la un rege al Angliei. Dar, al gogoșilor astea nu vine de nicăieri!

–         Ba da! spuse bunica în timp ce continua să toarne cu măiestrie aluat în tigaie. Era demult, tare demult, că nici eu nu eram pe atunci, la marginea satului, un căpcăun tare urâcios și pofticios.

–         Mâncăcios de gogoși?

–         Mare mâncăcios! Ca să scape de el, femeile din sat făceau cu rândul gogoși din astea, că se fac repede, și le dădea căpcăunului. În timp ce le turna așa, murmurau într-una: „poate i-or sta`n gât!” …Și, de atunci le zice nalangâte.

–         Ahaaa! se dumiri Enric. Da`, tu nu zici așa, mamaie!

–         Păi, io ți le fac ție…râse bunica. Cum să zic așa!

Povestea asta cu căpcăunul flămând i-a adus aminte de balauri și de sabie. Ieri, înainte de a pleca ai lui, a fost în grădină cu ei și văzuse cum la marginea gardului erau mii de balauri cu câte șapte capete fiecare, gata să invadeze grădina. Așa că îi comandase bunicului o sabie să le vină de hac, cum mai făcuse astă vară.

–         Mai durează mult gogoșile, mamaie? Mă duc să vad dacă tataia mi-a făcut sabia!

–         Ești mai urâcios decât căpcăunul. Mai am pe astea, zise ea arătând spre aluatul din lighean. Abia se mai răcesc puțin, ca să nu îți stea`n gât! râse bunica, turnând cu spor, una după alta, nalangâtele.

Enric se întoarse numaidecât pe tălpile sandalelor, luând-o la fugă pe prispa lungă, fluturând pletele gălbui. Puse la uscat, șiruri de tutun atârnau agățate de pazia înflorată, iar goana lui stârnea din ele miros amărui.

Din atelierul bunicului se auzea muzica ritmată a rindelei. Semn bun, bunicul lucra sabia! Avea de toate bunicul în atelier: menghină, ferăstrău, bormașină, teslă, ciocane și niște cuie nemaipomenit de lungi, dar cam ruginite. Dintre toate acestea, Enric era fascinat de acea roată care, acționată de o pedală, se învârtea scârțâind și dimpreună cu ea, învârtea piatra de polizat. Bunicul îi zicea tocilă. Când își ascuțea brișca pe ea, sau orice altceva, săreau scânteile precum la artificii.

–         Gata sabia, tataie?

Bunicul nu era așa vorbăreț cum era bunica. Dar, cu Enric întotdeauna comunica bine:

–         Mai am, mai am! Știu că ești pretențios și vreau să ți-o fac cumsecade, răspunse, oprindu-se o clipă din rindeluit, ștergându-și sudoarea de pe frunte cu mâneca de la cămașă.

Bunicul comunica cel mai bine cu animalele. În special cu Apollo, un câine mare și blând, dar mai ales cu vaca lui albă, cu pete mari negre. Era imensă și nu mirosea chiar frumos, dar avea cel mai bun lapte. Mai ales cel lăsat la acrit în oala de lut și pe care-l mânca din aceeași strachină cu bunica. O dată el, o dată bunica, de două ori el, o dată bunica… El, de fapt, doar deschidea gura așteptând ca bunica să taie cu lingura jumătate de bâltâcă de lapte și să i-o dea lui. Numele de bâltâcă îl auzise tot de la bunica și probabil că-l inventase ea sau poate avea și acesta o poveste ca și nalangâtele. Ce nume ciudate: bâltîci, nalangâte! Hmm, oare sunt gata gogoșile? Țuști, cale-ntoarsă pe prispa lungă decorată provizoriu cu șirurile de tutun. Când se apropie de vatră îl lovi acel miros inconfundabil. Îi lăsa gura apă. Sigur sunt gata!

–         Gata, mamaie? gâfâi el.

–         Gata, mamaie!

Luă direct două, una într-o mână, alta în cealaltă, tăvălindu-le repede prin strachina cu zahăr.

–         Le-am pus io zahăr! avertiză bunica.

Enric avea deja gura plină, mușcând din ambele gogoși, și nu putea vorbi. Doar ochii și gropițele din obraji îl trădau că râdea.

–         Ești mai dihai decât căpcăunul! râse bunica, privindu-l mulțumită cum înfulecă. Mănâncă și cu magiun! zise ea, împingându-i borcanul aromat.

Mai mâncă alte două, unse din belșug cu magiun, murdărindu-se pe mâini și la gură, dar salvat din această situație de ștergarul alb al bunicii. Să mai ia una, să nu mai ia? Strigătul bunicului îl scoase din impas:

–         Eric! Ericheee!

Mai înfășcă două gogoși și fugi la atelierul acestuia, lipa-lipa, pe prispa lungă, înțepat la nări de mirosul tutunului.

–         Enric, tataie! EN-RIC! accentuă el silabele numelui său.

Bunicul întotdeauna îi spunea numele fără cea de a doua literă.

–         E un nume de rege, ți-am mai zis!

–         Iote-ți sabia, Măria-Ta! se conformă bunicul la rangul numelui nepotului, oferindu-i sabia în manieră cavalerească, ținând-o pe ambele palme.

Luând-o, Enric o studie, sucind-o pe toate fețele. Nu era precum și-o imaginase, dar mirosea nespus de frumos, a rășină de brad, exact ca în pădure și o acceptă fără să mai comenteze.

–         Mulțumesc, tataie! spuse, dând să plece spre grădină. Ia o gogoașă, îi întinse el una din cele două.

–         Eriche, zise bunicul, tu, dacă mă asculți pe mine, ajungi mare ștab!

Enric nu a mai stat să-l corecteze, zbughind-o la luptă, spre grădina amenințată de balauri. S-a oprit doar în dreptul lui Apollo și, după ce mușcă jumătate din nalangâta rămasă, îi aruncă acestuia cealaltă jumătate. Câinele o înghiți numaidecât, salivând și dând vesel din coadă. Enric s-a apropiat, dând sabia la spate să nu îl sperie, și a vrut să îl mângâie între urechi. Apollo i-a luat-o înainte, lingându-l recunoscător pe față. O grimasă cu ochii închiși și cu gura strânsă apăru instantaneu pe chipul lai Enric. Se șterse zdravăn, cât putu de repede și apoi continuă drumul în fugă înspre grădină.

Deja vedea în fundul grădinii creaturile care amenințau, fiecare cu cele câte șapte capete mov. Erau cât o armată de ieniceri îmbrăcați în verde și cu turbane mov. Cărarea care ducea înspre fundul grădinii era străjuită, de-o parte și de alta, de câte un rând de busuioc, respectiv de unul de cimbru. Aromele se amestecau amețitor, stârnite de atingerea picioarelor lui aflate în galop.

Se apropia vertiginos. Măna sa unsuroasă de la nalangâte strânse și mai tare sabia. Privirea piezișă îi deveni întunecată și chipul încruntat. Începu lupta. Capetele săreau înlături, unul după altul. Sabia era bună și, pentru o clipă, un gând de recunoștință față de bunicul său îi străfulgeră mintea. Oricum, îi apăra grădina! Era munca bunicului său și el ținea la ei. Mai ales la bunica, cea de la care știa toate poveștile. Inclusiv povestea cu balaurul cu șapte capete, inamicul lui de acum. De fapt, erau mii de astfel de balauri! Avea ceva de lucru, dar nu se va lăsa până când îi va decapita pe toți! Mobilizat de aceste gânduri, mânuia sabia cu și mai multă forță, răpunând pe rând, balaur după balaur.

–         Hei, Maiestate cruță-ne! Noi suntem armurariu! Plante medicinale!

 

balaurul

foto: Sergiu Frățilă
Enric rămăsese perplex. Nu se aștepta ca cel mai mic dintre toți să-i vorbească. Acesta nici măcar nu avea șapte capete, ci vreo trei-patru, și alea vai de ele, și abia ajungea până la barba lui. Ceilalți toți îl depășeau în înălțime. Noroc că bunicul îi făcuse sabia lungă.

–         Promiteți că nu veți intra în grădina lui tataia? tună amenințător vocea lui.

Obținând promisiunea fermă a căpeteniei acestora, îi cruță întorcându-se pe cărarea cu mirodenii. Oricum, dacă ar fi fost căpcăunul cel nesătul, nu-l cruța! Hmm, gândul acesta îi aminti de nalangâte, așa că grăbi pasul.

–         Enriche, mamaie ești numai ciulini! îl întâmpină bunica, adunându-i resturile din măciuliile mov ale ciulinilor înfloriți, agățate printre mohairul bluzei lui Enric.

Acesta își privea mândru sabia mânjită cu verdele sângelui de balaur și întrebă:

–         Mamaie, mai ai nalangîte?

–         Mai am mamaie, zise ea, că nu mai este nici un căpcăun în sat!

 

 

 

 

Fratila Genovel-Florentin la 09:09

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors