Archive for August, 2017

Poetul Gheorghe Azap (1939-2014)

Posted by Nuta Istrate Gangan On August - 19 - 2017

20246368_1541905662526210_8546585482097141451_n

„Gheorghe Azap este unic prin ceea ce a scris. A trăit ca un veritabil poet, iubind poezia, viaţa. Era singur în ”resedința” sa din Ticvani.Din când în când îl vizitam şi ne bucuram depanând amintiri la un pahar şi o blestemată de ţigară. Mă iubea mult, îi plăcea poezia mea. A simţit cruntă sărăcie, se zbătea în jungla literară dominată de criticii ce n-au scris un vers. Un destin tragic, a trait şi a sfârşit ca un mare poet!”(Gheorghe Hobafcovici, prieten)

***

Opreşte-mă la tine 

 

Opreşte-mă la tine, când o să-mi vină criza
De a pleca departe făr’ aparat de bord –
Ascunde-mi pijamaua, cravata sau valiza,
Cu lacrimile tale adu-mă de acord.

Aprinde-încălţămintea, ce drumului o cere
Cu gânduri înnodate şi pumnul pe toiag
Şi din tulpina albă a boiului de miere
Fă-mi piedici iscusite, să mor la tine-n prag.

Ia-mi penele din aripi, când numai lângă tine
Regenerez sorbindu-ţi mirozna din pafta –
Şopteşte-mi indulgenţe hristo-elefantine
Şi leagă-mă de scaun cu anemia ta.

Ajută-mă o clipă, când zorile mă strigă
Sărută-mă domestic, sau crâncen, ca un drog
Mai fierbe nişte lapte, mai fă-mi o mămăligă,
Opreşte-mă la tine – opreşte-mă, te rog.

*

Ne vom iubi odată 

 

Ne vom iubi, odată, într-o eglogă pură,
Când vor cina lăcustele arhimandriți;
Un papagal de miere-ți va locui în gură
Și, șoapta mea, printr-însul, vei ști să o imiți.

Atunci or să se-nchege iluziile mele,
Cu zumzetul credinței lucindu-ți în surâs;
Va-ntoarce romantismul, din oale și ulcele,
Și-ai să-nțelegi, fricoaso, că lângă tine îs.

Îți vor cânta căpșune prin tricuspida lină,
Asemeni primăverii soboarelor de prunci;
Răscumpărându-mi anii în care-ai fost străină,
Vei defrișa din mine stihiile, atunci.

Debarasați de cangea momelilor bălțate,
Din cifrul împăcării o să ne facem zid.
În cea mai liniștită și sigură cetate,
Cu tine, adorato, aș vrea să mă închid.

*

Ah, ce făcuşi, măi fato, de te-ai cărat aşa

 

moto: „Tot ce-mi rămîne acum de făcut
este să-mi ridic gulerul canadienei”
(Julio Cortazar – Şotron)

Am vrut cu două sute să cumpăr azi o ploaie
Dar n-a ţinut, Roxana, nci chiar cu un bacşiş
Aşa că iar mă duc la filmul cu Charles Boyer
Să mîngîi pe-ntuneric, în buzunar, un şiş

Ah, ce făcuşi, măi fato, de te-ai cărat aşa
Precum un OZN cînd încă era noapte
De m-ai lăsat statuie-n papuci şi-n pijama
Fără amor, făr’ orizont şi fără lapte?

De unde, tu, Roxana, atîta nepăsare?
Au nu ţi-am luat seminţe şi nici chewing-gum?
Au nu te-am dus la meciuri, nu te-am trimis la mare?
Alei, Roxana, dragă, dar cîte nu făcum?

Şi-acuma ce-mi rămîne, să beau întruna, nu?
Şi-apoi la loc să umplu, cu lacrimi, damigeana
Măcar de nu-ţi spusesem cu-atîtea ocazii: tu,
Eu te-am iubit ca popa şi cum pescarul mreana

Ah, slabă eşti femeie, precum zicea Shakespeare
Deşi bărbata fire e încă mai malignă
Că altfel care dracu’ e al meu chilipr
De te mai ţin la pieptu-mi la fel ca pe-o insignă?

Şi uite că acuma îţi scriu scrisori în rime
De las eternităţii surîsul tău de pai
Şi să nu-ţi pese dacă de mine n-a şti nime
Eu te-am iubit. Atîta. Cât şapte samurai.

Tu n-ai să-mi scrii, Roxana, şi asta mă îngheaţă
Iar scrisul meu se face încă mai neciteţ
Aş vrea să pot a plînge de-acum întreaga viaţă
Dar fără mătăluţă nici plînsul n-are preţ

Aşa că voi rămîne pe mai depa-pa-parte
Poetul mediocru ce te iubea ardent
Iar tot amorul nostru va fi decît o carte.
Aşa îmi trebui’ dacă n-am fost perspicient.

*
Maria,a sosit momentul

 

Maria, a sosit momentul să meșteresc un sarcofag,
După o schiță personală; taman în forma unui cord.
Voi pune-ntr-însul ce, pe lume, mi-a fost nechibzuit de drag:
Iubirea care ți-am purtat-o din Polul Sud în Polul Nord.

De ciocli n-o să fie criză, căci am vrăjmași nenumărați,
Cu brandemburguri parfumate pe conștiință și pe trup.
Tu o să plângi într-o secundă un milion de kilowați:
Pentru că-n secolul acesta ți-am dat târcoale ca un lup.

Și-au să mai cază niscai stele, ca-n erezia din popor;
Iar vântu,-n dinții lui mi-o duce, departe, sufletul olog;
Zăvozii au să mă scufunde în toate lacrimile lor,
Și-un zeu, cu damigeana-n brațe, va delira un necrolog.

Eheu, Maria! niciodată n-o să-nțelegi cât m-am căznit
Să jupuiesc eternitatea: mătăsuri veșnice să ai…
Orbecăiam printre capcane, ca-n pântecele unui chit.
Miraculoasa mea nădejde întotdeauna tu erai.

Dar m-au tradus biocurenții; și-am plâns; și nu m-am bucurat;
Un maxilar de neodihnă la somnul meu s-a predispus,
Pân’ am ajuns argatul nopții, ca un strigoi adevărat,
Căznindu-mă să ar în beznă ca tu să fii cea mai de sus.

Deci: prin urmare – cum se zice – sau așadar, ori așadeci,
Acum când îmi cobor în humă amorul sfânt și vertical,
Mi-a mai rămas numai urarea: ca, tu, iubito, să-ți petreci
Vacanțele la Acapulco, Tenochtitlan, sau la Predeal.

*
Peste răbdări

 

Atunci când ai promis că vii
Mi-am pus cămaşa de nylon
Aceea cu pasmanterii,
Şi-n suflet încă un zorzon.

Mă lustruisem, pe bombeu
Păşeam atent, să nu mă sfarm,
Mişcându-mă, destul de greu;
Înfipt în blugii bleu jandarm.
Peste răbdări te-am aşteptat,
Încins de-un patos uriaş,
Să-ţi dărui moftul preferat
Şi-o trotinetă cu ataş.

Dar n-ai sosit nici mai apoi
Încât, de-a binelea posac,
Mi-am procurat ţigări de foi
Şi le-am topit cu basamac.

Vezi tu, acum la mine-n piept
Se zbat suspinele fierbinţi,
Şi n-am habar ce mai aştept
În lumea-n care tu mă minţi.

*
Ce vă pasă
Am fost nefericit, dar ce vă pasă
Şi-mi iau angajamentul să mai fiu –
Iubesc o fată cultă şi frumoasă,
De dorul ei îmi trebuie rachiu.

Aflaţi că studiază-ntr-o cetate
Cu trandafiri iluştri şi ţânţari,
Că are note faine, şi că poate
Să ţină un discurs de zile mari.

Şi-atât amar fârtaţilor mă-ncearcă,
Şi-atâta plâns cu sare şi clăbuci –
Încât mă pot plimba cu ea în barcă,
Să fac economie la papuci.

*

Sunt indecent de singur

 
Sunt indecent de singur. Și nu mă dezaprob,
Secundele, poroase, zvâcnesc pernicios,
Din ce-am iubit cât șapte n-a mai rămas un bob,
Și, iată-mă, apatic, pândind, anaerob,

Cum carii se propagă prin rafturi pan’ la os.
Curat-murdar, pe centru, tavanul s-a zbârcit,
Devin imponderabil într-un stacan zvântat,
Cum nu mai am mahorcă, degeaba am chibrit,

Și mă înjur cu noaptea până ne facem chit,
Pe urmă, în derivă, tălăzuiesc prin pat.
De lene, sau de greață, pantofii nu mi-i scot,
Se-aude-un tren departe, căznindu-se-n bojoci,

Grăbindu-și herghelia spre târgul poliglot,
Dar nu-l așteaptă nimeni așa târziu, socot;
La urma urmei tocmai de asta nu mai poci.
Obloanele privirii acuși o să le-nchid,

Și iguana spaimei îmi va țipa în vis,
În cer va face smirnă un mit selgiucid,
Și-o hârcă o să iasă din peșteri de carbid,
Dar voi dormi cu toată bunăvoință.Bis.

*

Premeditarea mea eternă

 

Uitasem iarăși sângele deschis
Și ai plonjat cu doi genunchi în el,
Ai născocit un soi de Paradis
Cu mult mai dulce, dacă nu mă-nsel!

Premeditasem o uitare-n plus,
Și-ai profitat de ajutorul meu:
Ca să ne ducem ilegal de sus,
Ca un incendiu lacom!Aulieu!

Uitasem cifrul ivărului dens,
Pândindu-te:în plin să mă străbați,
Recuperând vreun mărunțiș de sens
Din spiridușii mei crucificați…

Da, mi-l uitasem foarte descuiat,
Și te-ai înscris în hărmălaia lui,
Și-n cedrii tăi de dor te-ai cocoțat
Și te-ai înfipt ca un cârlan căprui!

*
Ninge

 
Ninge caznit, ninge jegos, fulgi jerpeliti
Nu mai cunosc, nu mai produc nici un ciolhan,
Dreptu-i al tau, dragoste-n veci, sa ma eviti
Pana la brau, pana la gat, pan’ la tavan.
Ninge mahmur, ninge-n zig-zag, ninge strain,
Tamplele dor, ochii-i destup; inima-i grea
Inca putin! inca putin! inca putin
Sper sa rezist, pana-ncoltesti,
IARBA A MEA!

*

Eşti iarăşi lîngă mine

 

Ţi-am aşteptat zulufii. În fine, ai descins.
Înţepenesc, iubito, privindu-ţi un pistrui.
Mă faci, fără-îndoială, cel mai de seamă ins.
Vai cîtă fericire-i, şi-am ponegrit că nu-i.
Vin fulgii dindeparte în iarna de acuşi,
Să afineze, galeş, răbdarea mea de fier :
S-a zis cu burlăcia ! Ce inspirată fuşi :
Localizîndu-ţi glezna la mine-n cartier.
Vom locui de-olaltă, într-un sălaş concret,
Lăsîndu-ne sticleţii să iasă în vileag ;
Şi-o să mă speli cu proză : ca să n-ajung poet,
Ştiind cum că aezii nu prind pe lume chiag.
Cresc iepurii zăpezii. Mi-e bine că exist.
Aş vrea să-i culc în braţe şi-n rafturi să-i aşez.
În iarna asta calmă sînt foarte optimist…
Eşti iarăşi lîngâ mine… INSA NU EŞTI…Visez…

*

Iubito, voi pleca acuși

 

Iubito, voi pleca acuși,
La ora timpului nefost,
Spre țări cu fluturi și păpuși
Imaginate pe de rost.

Și-n larg, oriunde-o să purced,
Nici n-am să plîng nici să mă mir
Că-ntr-un paraleliliped
Tu ai să dormi pe glaspapir.

Am să răzbat neabătut,
Sub cerga nopților de cocs,
Spre o bambina de năut,
Să-i dărui “submarinul DOX”.

Iar tu vei smiorcăi ciudat,
Insailînd vreun astrolab,
Cautîndu-mă în lung și lat
Atunci cînd o să fiu navab.

Vibrînd seducătorii nuri,
Strigîndu-mă concomitent,
Oricît va fi ca să înduri
Eu n-am să-ți mai răspund: PREZEEENT!

Și dacă n-o să mai exist,
Cu cine-o să prepari scoverzi?
Și-ți vei căzni năsucul trist
Și nasturii ai să ți-i pierzi

*
Viaţa asta…

 
Viaţa asta, mai ales deşartă,
în care unii se consumă-n artă,
Uitându-şi, zilnic, rânza la aman,
în timp ce alţii, iuţi ca hidrargirul,
Cu marafeţi îşi ghiftuie chimirul:
Să-i toace-n vreun sejur de pandişpan.

Viaţa asta-ntreagă: netto, brutto,
Cu tot tacâmul, Doamne, n-am umplut-o;
De fapt, am pus într-însa mai nimic:
Vreo poezică, niscai sticle goale,
Pesmeţi, trăscău, iluzii, angarale,
Tranchilizante, ceapă, tiriplic…

Viaţa asta,-n dor de şugubine,
M-a scărmănat în chip şi fel pre mine,
Buşindu-mă adesea-n vreun podmol,
însă am fost, la rândul meu, înstare
Să-mi readun tendoanele-n picioare
Şi, oţărât, din smârcuri să mă scol.

Viaţa asta, dreasă-n elegie,
Ursită fost-a silnică şi mie,
Chit că să-i fac hatâruri m-am zbătut.
Ci, tam-nisam, oricât mi-ar da de furcă,
Dacă ar fi posibil pot să jur că
M-aş strofoca s-o iau de la-nceput.

*

Nici că mai sunt acum ca adineauri

 

Nici că mai sunt acum ca adineauri,
Simțindu-mă de-a dreptul mototol,
Căci nu mai umblu, lela, după grauri
Și că adun prea mult colesterol.
Presimte asta fiecare jună,
Lăsându-mă, o leacă, în aval;
(Ba una , chiar, a îndrăznit să-mi spună
Cum că aș fi escroc sentimental!).
S-ar cuveni să țin și eu dietă,
Taman ca ipochimenii betegi,
Să ciugulesc merinde violetă,
Dr mie-mi plac bucate de câșlegi.
Și uite-așa și pe dincolo, iată:
Secundele defuncte-mi vin de hac,
O!de-aș mai fi acum că altădată,
Cu graurii jigniți să mă împac!

*
De data asta-i ca şi ieri

 

„Ţine minte că te-aştept.”
(Apollinaire)

De data asta-i ca şi ieri
Şi ca de-a pururea-n deşert :
Deci te aştept din răsputeri,
Străpuns de un arcaş expert.
Prin galantarul nopţii cînd
Răsar luceferi în aspic,
Eu, punctual în primul rînd,
Te-aştept şi nu pretind nimic…
Părîndu-mi cel puţin un veac
De cînd cu miere mi-ai surîs,
Eu te aştept şi mă prefac
Întreg de-a binelea că îs.
Te-aştept în lavă şi-n omăt,
Ca samuraiul nimănui,
De ochii tăi să mă îmbăt:
Stîrnind un chiloman căprui.
Cucernic, te aştept captiv
În mreaja dorului baroc,
Să îţi presar un pandantiv
Pe umerii de pipidoc.
Te-aştept şi astăzi, limitrof
Cu viitorul meu oranj :
Să-ţi chiui lîngă malacof
Şi să-ţi mai fac niţel deranj.

*
Desigur că odată va fi ca niciodată

 

Desigur că odată va fi ca niciodată:
O morsă masculină te va-nsemna pe gură;
Mânia mea va creşte atunci, cât o săgeată,
Cum n-au visat nici cei ce produc literatură!

Presimt fatalitatea utreniei de mâine:
Îţi propulsezi valiza spre burgul C., cocheto!
Ah, de-aş avea în suflet trei capete de câine,
Să tremuri ca piftia când aş răcni eu: VETO!

Te duci să bei din Someş un bolovan de Lethe;
Să mă turteşti în racla uitării vehemente;
Să-mi iei din sat pistruii celei mai bune fete,
Şi serile parcurse cu dânsa-n farniente.

Apoi mă vor străbate sobolii şi ereţii:
Pe deasupra unii; ceilalţi pe de-din vale;
Iar tu, cu morsa aia-ţi vei saluta gameţii;
De l-oi pândi-ntr-o noapte: să-i bag un pumn în foale!

***

Constantin Preda
November 18, 2014 ·
bocet

lacrimile nu mă-ncap
a murit gheorghe azap
în gutui cu lacrimi sap
a murit gheorghe azap
văile o iau la trap
a murit gheorghe azap
bocetul ca un satrap
a murit gheorghe azap
dumnezeu poartă pe cap
sceptrul lirei lui azap


***

Biografie Gheorghe Azap

n. 26 iulie 1939, Ticvaniu Mic, jud. Caraş-Severin. Poet. Studii liceale.

A exercitat diverse profesii: vopsitor, expeditor forestier, voiajor comercial, învăţător suplinitor, pictor de firme, muncitor necalificat (1959-1971); revine în satul natal (1972).
Colaborează la: „Caraş-Severinul literar şi artistic”, „Flamura”, „Timpul”, „Luceafărul”, „Orizont”, „Drapelul roşu”, „România literară”, „Semenicul”, „Steaua”, „Transilvania”, „Tribuna” etc.

Volume publicate:
Maria – o caterincă zbuciumată, versuri, Timişoara, Editura Facla, 1975;
Bocceluţa cu plăpânde, versuri, Bucureşti, Editura Albatros, 1977;
Roxana, Roxana, Roxana, versuri, Bucureşti, Editura Albatros, 1978;
Eţetera, versuri, Timişoara, Editura Facla, 1979; Cântece ştrengăreşti, versuri, Bucureşti, Cartea Românească, 1981;
Cuib’şorul nostru de nicicând, versuri, Timişoara, Editura Facla, 1982;
Ultimul exemplar, versuri, Bucureşti, Cartea Românească, 1987;
Vreo carte (Curriculum vitae), versuri, Timişoara, Editura Marineasa, 1995;
Tereremul ocarinei, versuri, Timişoara, Editura de Vest, 1995;
Una sută de catrene drese-n damf de damigene. Pagini din viaţa mea cu popas lângă canea, Reşiţa, Editura Modus P.H., 2001.
Volume colective:
La cota fierbinte. Culegere de versuri , Reşiţa, 1972;
Uneori zborul: şapte poeţi tineri Timişoara, Editura Facla, 1973;
Purtând în noi eterna Românie, Reşiţa, 1975;
Toată bucuria gliei, Reşiţa, 1977.

(sursa ,,poezie.ro,,)

 

Balaurul cu șapte capete/Frățilă Genovel-Florentin

Posted by Nuta Istrate Gangan On August - 16 - 2017

În sfârșit, rămăsese singur! De fapt, cu bunicii. Părinții îl aduseseră să petreacă o parte din vacanța de vară la aceștia. Au rămas și ei două zile, iar lui Enric i s-au părut nesfârșite. Niciodată, parcă, nu au fost atât de plictisitori și cicălitori. În special, înainte de plecare, când au început să-i repete toate sfaturile. Mai ales mama: „Să fii cuminte!”, „Să asculți de bunici!”, „Să nu pleci singur la gârlă!”. În fine, bine că au plecat!

Mamaieee!! Faci gogoooși? strigă el din toți rărunchii, după ce se mai dezmetici.Încă lenevea în pat, învăluit de mireasma de levănțică și busuioc. Numai la bunica mirosea așa! Respira cu nesaț și ținea ochii întredeschiși, spre a se obișnui cu lumina care invadase odaia. Bunica se auzea alături, în bucătărie, trebăluind de zor. Sigur îi făcea gogoși! Așa îi promisese de cu seară, că îi face gogoși din alea cu nume ciudat, iar bunica totdeauna își ținea promisiunile. Erau niște gogoși mici și îndesate și nici în ruptul capului nu-și amintea cum le zicea. Nu mai văzuse nicăieri asemenea gogoși și era sigur că bunica lui avea o rețetă secretă. Dacă ar fi fost fetiță, deși refuza această variantă chiar și la nivel de presupunere absurdă, i-ar fi cerut negreșit rețeta.

Enric

foto: internet

Nu l-a auzit, așa că a coborât din pat, îmbrăcându-se cu tricoul de mohair de culoarea cerului, cu dungulițe roșii inserate cu un fir argintiu. Peste acesta și-a tras bretelele pantalonilor scurți din doc bleumarin, le-a încheiat la pieptarul pe care era brodată o buburuză roșie, s-a încălțat cu sandalele și…țuști!

În vatră, focul era deja întețit și, fără a sta pe gânduri, se apucă să mai arunce ciocani peste vâlvătaia dintre „chirostrii”.

–         Mamaie, faci gogoși? repetă el întrebarea, când aceasta apăru în cadrul ușii, purtând în brațe un lighean acoperit cu un ștergar alb din pânză, sub care se afla aluatul magic.

–         Hei, te-ai și trezit?

Chipul bunicii înflorise văzându-și nepotul încă somnoros. Ea l-ar fi lăsat să mai doarmă, până se făceau gogoșile.

–         Faci gogoși? insistă Enric.

–         Nalangâte! zâmbi blând bunica.

–         Așa, chicoti Enric, că uitasem cum le zice! adăugă el, după ce a căscat întinzându-se alene.

–         Gata, nu mai băga pe foc!

Trebuia foc mic după ce începe uleiul să sfârâie în tigaia aceea, cei drept cam arsă și destul de veche. Când uleiul era destul de încins, bunica afundă lingura în aluatul pufos apoi, scoțând-o plină cu vârf, turnă conținutul în tigaie. Enric fugi numaidecât într-un colț, știind că în acel moment uleiul începea să sară înlături. Îi simțise fierbințeala asta mai demult, pe când era și mai mic, chiar pe pielea sa.

–         Mamaie, dar de ce le zice nalangâte? întrebă, între două astfel de turnări, fascinat de acel nume ciudat.

–         Păi, și numele tău e ciudat! glumi aceasta.

Bunica ar fi vrut să-l cheme Sandu sau Alexandru, ca pe unul dintre cei doi băieți ai ei care-i muriseră de mici.

–         Numele meu vine de la un rege al Angliei. Dar, al gogoșilor astea nu vine de nicăieri!

–         Ba da! spuse bunica în timp ce continua să toarne cu măiestrie aluat în tigaie. Era demult, tare demult, că nici eu nu eram pe atunci, la marginea satului, un căpcăun tare urâcios și pofticios.

–         Mâncăcios de gogoși?

–         Mare mâncăcios! Ca să scape de el, femeile din sat făceau cu rândul gogoși din astea, că se fac repede, și le dădea căpcăunului. În timp ce le turna așa, murmurau într-una: „poate i-or sta`n gât!” …Și, de atunci le zice nalangâte.

–         Ahaaa! se dumiri Enric. Da`, tu nu zici așa, mamaie!

–         Păi, io ți le fac ție…râse bunica. Cum să zic așa!

Povestea asta cu căpcăunul flămând i-a adus aminte de balauri și de sabie. Ieri, înainte de a pleca ai lui, a fost în grădină cu ei și văzuse cum la marginea gardului erau mii de balauri cu câte șapte capete fiecare, gata să invadeze grădina. Așa că îi comandase bunicului o sabie să le vină de hac, cum mai făcuse astă vară.

–         Mai durează mult gogoșile, mamaie? Mă duc să vad dacă tataia mi-a făcut sabia!

–         Ești mai urâcios decât căpcăunul. Mai am pe astea, zise ea arătând spre aluatul din lighean. Abia se mai răcesc puțin, ca să nu îți stea`n gât! râse bunica, turnând cu spor, una după alta, nalangâtele.

Enric se întoarse numaidecât pe tălpile sandalelor, luând-o la fugă pe prispa lungă, fluturând pletele gălbui. Puse la uscat, șiruri de tutun atârnau agățate de pazia înflorată, iar goana lui stârnea din ele miros amărui.

Din atelierul bunicului se auzea muzica ritmată a rindelei. Semn bun, bunicul lucra sabia! Avea de toate bunicul în atelier: menghină, ferăstrău, bormașină, teslă, ciocane și niște cuie nemaipomenit de lungi, dar cam ruginite. Dintre toate acestea, Enric era fascinat de acea roată care, acționată de o pedală, se învârtea scârțâind și dimpreună cu ea, învârtea piatra de polizat. Bunicul îi zicea tocilă. Când își ascuțea brișca pe ea, sau orice altceva, săreau scânteile precum la artificii.

–         Gata sabia, tataie?

Bunicul nu era așa vorbăreț cum era bunica. Dar, cu Enric întotdeauna comunica bine:

–         Mai am, mai am! Știu că ești pretențios și vreau să ți-o fac cumsecade, răspunse, oprindu-se o clipă din rindeluit, ștergându-și sudoarea de pe frunte cu mâneca de la cămașă.

Bunicul comunica cel mai bine cu animalele. În special cu Apollo, un câine mare și blând, dar mai ales cu vaca lui albă, cu pete mari negre. Era imensă și nu mirosea chiar frumos, dar avea cel mai bun lapte. Mai ales cel lăsat la acrit în oala de lut și pe care-l mânca din aceeași strachină cu bunica. O dată el, o dată bunica, de două ori el, o dată bunica… El, de fapt, doar deschidea gura așteptând ca bunica să taie cu lingura jumătate de bâltâcă de lapte și să i-o dea lui. Numele de bâltâcă îl auzise tot de la bunica și probabil că-l inventase ea sau poate avea și acesta o poveste ca și nalangâtele. Ce nume ciudate: bâltîci, nalangâte! Hmm, oare sunt gata gogoșile? Țuști, cale-ntoarsă pe prispa lungă decorată provizoriu cu șirurile de tutun. Când se apropie de vatră îl lovi acel miros inconfundabil. Îi lăsa gura apă. Sigur sunt gata!

–         Gata, mamaie? gâfâi el.

–         Gata, mamaie!

Luă direct două, una într-o mână, alta în cealaltă, tăvălindu-le repede prin strachina cu zahăr.

–         Le-am pus io zahăr! avertiză bunica.

Enric avea deja gura plină, mușcând din ambele gogoși, și nu putea vorbi. Doar ochii și gropițele din obraji îl trădau că râdea.

–         Ești mai dihai decât căpcăunul! râse bunica, privindu-l mulțumită cum înfulecă. Mănâncă și cu magiun! zise ea, împingându-i borcanul aromat.

Mai mâncă alte două, unse din belșug cu magiun, murdărindu-se pe mâini și la gură, dar salvat din această situație de ștergarul alb al bunicii. Să mai ia una, să nu mai ia? Strigătul bunicului îl scoase din impas:

–         Eric! Ericheee!

Mai înfășcă două gogoși și fugi la atelierul acestuia, lipa-lipa, pe prispa lungă, înțepat la nări de mirosul tutunului.

–         Enric, tataie! EN-RIC! accentuă el silabele numelui său.

Bunicul întotdeauna îi spunea numele fără cea de a doua literă.

–         E un nume de rege, ți-am mai zis!

–         Iote-ți sabia, Măria-Ta! se conformă bunicul la rangul numelui nepotului, oferindu-i sabia în manieră cavalerească, ținând-o pe ambele palme.

Luând-o, Enric o studie, sucind-o pe toate fețele. Nu era precum și-o imaginase, dar mirosea nespus de frumos, a rășină de brad, exact ca în pădure și o acceptă fără să mai comenteze.

–         Mulțumesc, tataie! spuse, dând să plece spre grădină. Ia o gogoașă, îi întinse el una din cele două.

–         Eriche, zise bunicul, tu, dacă mă asculți pe mine, ajungi mare ștab!

Enric nu a mai stat să-l corecteze, zbughind-o la luptă, spre grădina amenințată de balauri. S-a oprit doar în dreptul lui Apollo și, după ce mușcă jumătate din nalangâta rămasă, îi aruncă acestuia cealaltă jumătate. Câinele o înghiți numaidecât, salivând și dând vesel din coadă. Enric s-a apropiat, dând sabia la spate să nu îl sperie, și a vrut să îl mângâie între urechi. Apollo i-a luat-o înainte, lingându-l recunoscător pe față. O grimasă cu ochii închiși și cu gura strânsă apăru instantaneu pe chipul lai Enric. Se șterse zdravăn, cât putu de repede și apoi continuă drumul în fugă înspre grădină.

Deja vedea în fundul grădinii creaturile care amenințau, fiecare cu cele câte șapte capete mov. Erau cât o armată de ieniceri îmbrăcați în verde și cu turbane mov. Cărarea care ducea înspre fundul grădinii era străjuită, de-o parte și de alta, de câte un rând de busuioc, respectiv de unul de cimbru. Aromele se amestecau amețitor, stârnite de atingerea picioarelor lui aflate în galop.

Se apropia vertiginos. Măna sa unsuroasă de la nalangâte strânse și mai tare sabia. Privirea piezișă îi deveni întunecată și chipul încruntat. Începu lupta. Capetele săreau înlături, unul după altul. Sabia era bună și, pentru o clipă, un gând de recunoștință față de bunicul său îi străfulgeră mintea. Oricum, îi apăra grădina! Era munca bunicului său și el ținea la ei. Mai ales la bunica, cea de la care știa toate poveștile. Inclusiv povestea cu balaurul cu șapte capete, inamicul lui de acum. De fapt, erau mii de astfel de balauri! Avea ceva de lucru, dar nu se va lăsa până când îi va decapita pe toți! Mobilizat de aceste gânduri, mânuia sabia cu și mai multă forță, răpunând pe rând, balaur după balaur.

–         Hei, Maiestate cruță-ne! Noi suntem armurariu! Plante medicinale!

 

balaurul

foto: Sergiu Frățilă
Enric rămăsese perplex. Nu se aștepta ca cel mai mic dintre toți să-i vorbească. Acesta nici măcar nu avea șapte capete, ci vreo trei-patru, și alea vai de ele, și abia ajungea până la barba lui. Ceilalți toți îl depășeau în înălțime. Noroc că bunicul îi făcuse sabia lungă.

–         Promiteți că nu veți intra în grădina lui tataia? tună amenințător vocea lui.

Obținând promisiunea fermă a căpeteniei acestora, îi cruță întorcându-se pe cărarea cu mirodenii. Oricum, dacă ar fi fost căpcăunul cel nesătul, nu-l cruța! Hmm, gândul acesta îi aminti de nalangâte, așa că grăbi pasul.

–         Enriche, mamaie ești numai ciulini! îl întâmpină bunica, adunându-i resturile din măciuliile mov ale ciulinilor înfloriți, agățate printre mohairul bluzei lui Enric.

Acesta își privea mândru sabia mânjită cu verdele sângelui de balaur și întrebă:

–         Mamaie, mai ai nalangîte?

–         Mai am mamaie, zise ea, că nu mai este nici un căpcăun în sat!

 

 

 

 

Fratila Genovel-Florentin la 09:09

METAMORFOZELE PRESEI ŞI INTERNETUL

Posted by Dorin Nadrau On August - 9 - 2017

Aparţin generaţiei care s-a născut în zodia cărţii şi presei tipărite. Asemenea multora de aceeaşi vârstă, păstrez încă plăcerea răsfoirii unei publicaţii, precum şi a foşnetului paginilor şi mirosului de tuş tipografic specific ziarelor. Calitatea de a fi fost „cetăţean al Galaxiei Gutenberg” mă îndreptăţeşte, desigur, să apreciez cu uşurinţă modificările uluitoare care s-au produs o data cu intrarea în era computerului.

Viteza schimbărilor la care participăm astăzi, dar, mai ales, vigoarea pericolelor la care suntem expuşi şi care se extind incredibil, îmi induc o profundă doză de scepticism asupra zilei de mâine.

O analiză sintetică a situaţiei actuale privind metamorfozele presei si evoluţia mijoacelor media din perioada recentă relevă cu prisosinţă concluzii realmente sumbre: presa pe hârtie pierde tot mai mult teren, blogurile nu mai au nici pe departe eficienţa şi oportunitatea din perioada de

start, iar televiziunea este pe un trend descendent, debordând de divertisment deseori de proastă calitate.

Schimbările impresionante înregistrate se datorează incontestabil Internetului, nimeni neputându-şi imagina în urmă cu câteva zeci de ani, atunci când a fost inventat, că va transforma în asemenea grad lumea. Om Prakash Malik, ilustru expert în tehnologia web, numeşte acest nou fenomen, care şi-a pus adânc amprenta asupra tuturor elementelor care compun societatea contemporană, „democraţia distribuţiei” (informaţiei).

Trebuie remarcat, în primul rând, că s-a schimbat radical felul de a comunica şi de a ne informa. În al doilea rând, se cuvine observat că Internetul a afectat în profunzime şi tabieturile noastre cotidiene, precum şi principiile fundamentale ale intimităţii şi o serie întreagă de norme şi cutume privind dezbaterea publică şi participarea politică. Astfel, a dispărut, practic, obişnuinţa de a urmări cu vădit interes ştirile de televiziune, ca de altfel şi plăcerea de a răsfoi şi lectura ziarele de dimineaţă. Au fost consacrate în schimb ca surse de informaţii deosebit de agreate platforme online ca Twitter, Facebook şi Instagram, publicul de orice vârstă renunţând la a mai apela la mass media tradiţională.

Situaţia se explică prin aceea că timp de 20 de ani întreaga societate mediatică a cunoscut reale modificări. Presa adevărată, naturală, în înţelesul tradiţional al cuvântului, este pe cale de dispariţie, fiind lesne de constatat că astăzi toate canalele mediatice (scrise, audio sau video) au pagini virtuale. Profesia de jurnalist este lipsită de oportunitatea gestionării ei de diverse asociaţii precum redacţiile sau sindicatele de presă. Nu putem omite nici faptul cvasiunanim împărtăşit că feedback-ul în noile condiţii este foarte rapid, deseori reacţiile publicului fiind mai interesante decât ale jurnaliştilor, prin smartphone putând fi oricine conectat la pulsul planetei. Mulţi analişti ai noului tip de jurnalism apreciază că bloggării, surse alternative de informaţii, constituie o categorie eficientă de oponenţi ai unei tot mai agresive tabloidizări.

În ce priveşte jurnalismul online, trebuie precizat de la început că Internetul a creat posibilitatea originală şi neegalabilă de a fi jurnalist, de a scrie şi de a posta propriul tău conţinut online pentru o audienţă extrem de numeroasă şi, mai ales, eterogenă. Democratizarea informaţiei se traduce prin aceea că acum oricine îşi poate deschide un cont pe o platformă online, fără a avea cunoştinţe tehnice, oricine poate produce şi publica informaţie, astfel că persoane necunoscute pot deveni personalităţi ale spaţiului public într-un interval de timp foarte scurt, prin expunere online. Partizanii acestui tip de jurnalism susţin că unul din marile avantaje este acela că online-ul îţi oferă posibilitatea de a practica jurnalismul echilibrat şi echidistant, pus în slujba interesului public, nu în interesul publicului. De asemenea, se pune în evidenţă şi un alt avantaj: poţi să scrii oriunde, oricând, indiferent dacă ai propriul tău site ori lucrezi pe un alt site. Nu eşti condiţionat de prezenţa la un birou sau de un program strict şi rigid.

Evolutia tehnologiei

Modificările survenite într-un timp relativ scurt ale relaţiei cu noile media sunt deosebit de numeroase, consecinţele implicând o schimbare extrem de rapidă, aproape simultană, a actorilor, a rolurilor şi a funcţiilor. În aceste condiţii, sunt mulţi cei care contestă calitatea informaţiilor şi invocă cu revoltă observaţia ca fiind proeminente goana exagerată după senzaţional, invazia unui divertisment de o calitate îndoielnică, ferocitatea tabloidizării, agresivitatea publicităţii.

Dorind să evaluez în termeni cât mai obiectivi situaţia actuală a presei, componentă importantă a corpusului de canale mediatice actual (un adevărat coctail ce poartă numele de „social media”), am ales să apelez la vechiul adagiu latin „aurea mediocritas”, conform căruia calea de mijloc e calea de aur, încercând o poziţionare echilibrată a fenomenului contemporan ce se află în plină desfăşurare. În acest sens, nu pot neglija câteva atribute de o fascinantă veridicitate ale jurnalismului tradiţional care se mai practică încă şi astăzi, jurnalism în care un subiect este pregătit cu mare atenţie în conformitate cu criterii profesionale consacrate în materie, verificat şi şlefuit înainte de publicare. Este de notorietate că gazetăria tradiţională prezintă fără echivoc faptele şi explică în ce context s-au petrecut ele. Exercitarea acestui tip de jurnalism, prin funcţia sa de facilitare a dezbaterii publice constituie o formă de necontestat a democraţiei, având în vedere că sursele şi interlocutorii sunt supuşi consultării, beneficiind de spaţiu şi timp alocate experţilor. Profesia de jurnalist, în sensul consacrat al exercitării ei tradiţionale, implică, înainte de orice, credibilitate şi responsabilitate.

Revenind, trend-ul platformelor media este de necontestat. Accesul instantaneu la Internet, laptopurile, notebookurile, e-bookurile, telefoanele superperformante, toate acestea au determinat într-o uimitoare măsură modificarea comportamentului uman, inclusiv a deprinderilor de lectură. Este bine ştiut că lumea de azi nu mai agrează să citească mesaje-informaţii, ci preferă să privească mesaje-imagini, însoţite sau nu de cuvinte.

În opinia mea, cultura se sprijină indubitabil pe lectură, nu pe imagini fugitive, cititul oferindu-ţi pauzele necesare pentru reflecţie şi meditaţie. Din acest motiv, mă alătur necondiţionat celor care consideră că pierderea obişnuinţei de a citi constituie un pericol imens conducând la slăbirea intelectului şi a puterii de gândire şi făcându-te să-ţi uiţi limba.

Dorin Nadrau

Foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

 

Veşnicie furată

Posted by Stefan Strajer On August - 6 - 2017

Veşnicie furată

 

Autor: Oana Denis Rotariu

 

În talpa lumii

Bate un cerșetor

Un cui de lemn.

Atâta i-a mai rămas

De la ultima Răstignire.

Lume, n-ai și pentru mine

Un dumicat de vorbe bune,

Uitate într-un colț,

Printre cutume?

L-aș împărți cu un

Nebun întru Hristos

Ce stă la două cvartale

Mai la vale de sufletul meu.

Nimic. Tăcere strâmbă…

Strânge vorbele mute

Și le așează-n sute,

Într-o desagă

De culoarea cerului

Care-l privește

Cu ochi goi…

Câteva secunde

De nemurire

Trec grăbit pe lângă noi…

 

El și noi, niciodată unu…

Tot timpul doi…

 

Oana Rotariu

Oana Denis Rotariu

30.06.2017

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors