Archive for June, 2017

Prieteni Până la Capăt și Înapoi

Posted by Nuta Istrate Gangan On June - 15 - 2017

18839352_749339528524672_4249582570714375369_n

 

Chiar dacă poetul George Stanca a făcut parte din juriul concursului de poezie ,,Până la Capăt și Înapoi – Ioan Stratan” pentru mine, Izbiceniul, mai mult decât poezie, înseamnă Prietenie.

Prietenia aceea care se formează între oameni care s-au întâlnit pe aceeasi lungime de undă, radiofonică și nu numai, prietenie care dincolo de ecranul calculatorului, rezistă!
Poezia îşi poate purta festivalurile peste tot.
Prietenia însă rămâne  trăsătura de caracter a acelora care îşi potrivesc diferenţele ca să poată forma un întreg. Întregul despre care vorbesc astăzi, a început pe un site social și s-a definitivat în Izbiceni pe mal de Olt,  o localitate rurală care a avut, nu demult, o inimă cât Capitala.
 ***

De la Dori Lederer, în direct, de la Izbiceni via  Vila Nova de Portimao, Faro, Portugal:

„Festivalul de poezie “Până la Capăt și Înapoi-Ion Stratan” prima ediție desfășurată în cadrul Zilelor Culturii Izbicene, județul Olt. Organizatori: Centrul Cultural Tudor Gheorghe din Izbiceni condus de directorul Silvius Mihalcea Gabriel fondatorul Fundației Până la Capăt și Înapoi, în parteneriat cu Primăria Izbiceni avându-l în frunte pe domnul Primar Marian Gulie.
Festivalul s-a realizat după regulile tipice în urma unui concurs de poezie jurizat de:
GEORGE STANCA-SCRIITOR – Președintele juriului;
GEORGE SMARANDACHE-SCRIITOR, PREȘEDINTELE ASOCIAȚIEI CULTURALE CENTERINTERART ROMÂNIA – membru;
ANDREI NOVAC-SCRIITOR– membru.
Lista câștigărilor a fost afișată public :

Poeți cu volume publicate:
Marele Premiu: Dori Lederer
Premiul I : Andrei Pătraș, Adrian Păpăruz
PREMIUL II: Florina Sanda Cojocaru, Nicolae Dincă
PREMIUL III: Denisa Popa Curea, Aura Popa

Poeți care nu au publicat volume de poezie:

Premiul I: Nu s-a acordat
Premiul II: Flori Cristea, Monea Cornelia
Premiul III: Jianu Augustin, Relu Cazacu
Mențiune: Pandrea Rodica, Lavinia Bud.

Primiți de către generoasele gazde din Izbiceni: Primarul Marian Gulie și directorul Centrului Cultural, Silvius Gabriel Mihalcea, au participat la festivitatea de premiere concurenți și prieteni, invitați de onoare și oameni care iubesc și îmbrățișeză poezia, printre care Valeru Ciurea, etnolog, omul care a înmânat diplomele, Dan Vană, folkist, vocea care cântă și descântă poezia, George Smarandache, membru al juriului, Editura Hoffman prin reprezentantul ei de onoare, Dumitru Liiceanu și Ionel Cococi, meșteșugari declarați Monumente vii ale Patrimoniului Național, dar nu în ultimul rând cei care au visat alături de Silvius Mihalcea Gabriel la materializarea acestei întâlniri în cadrul unui festival al poeziei, Joiștii, prezenți acolo, toți,  fizic sau sufletește. Ideea unui festival al poeziei i-a venit într-o seară de joi în timpul emisiunii radiofonice Până la Capăt și Înapoi, celui care a inițiat și emisiunea și a reușit împreună cu Joiștii, iubitorii și susținătorii ei, să o păstreze vie în fiecare joi de-a lungul a 4˘ani, Silvius Gabriel Mihalcea. Putea fi numit fără niciun dubiu Festival al Prieteniei, însă cred că s-a căutat la rădăcina acestui vis: poezia, poezia a fost și este sămânța, tulpina, coroana și seva care a legat și leagă acești oameni cu suflete ce au fost prezenți în ziua de 27`mai 2017 la Izbiceni. Despre ei toți și despre fiecare în parte se va mai auzi cu siguranță, se  va mai auzi cât timp va trăi poezia, iar poezia va trăi!
Izbiceni a fost și este un leagăn al tradițiilor și al culturii, este acum și un leagăn al poeziei nu doar în vis ci și în realitate.
La mulți ani, Până la Capăt și Înapoi, La mulți ani, poezie! La mulți ani, Oameni!”

Scrisoare foarte deschisă adresată jurnaliştilor români acreditaţi la vizita preşedintelui României la Casa Albă

Autor: Grigore Culian (New York)

 

Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor jurnalişti,

Nu voi folosi termenul “colegi”, mai ales după ce am asistat stupefiat la comportamentul dumneavoastră pe parcursul vizitei preşedintelui României, domnul Klaus Iohannis, la Washington. Am fost singurul jurnalist româno-american prezent la acest eveniment şi mi-au trebuit câteva zile să-mi revin după cele auzite de la oameni care ar trebui să fie modele de comportament civilizat şi de etică profesională. În meseria de jurnalist, limbajul de mahala, pregătirea superficială, aroganţa şi lipsa totală de respect faţă de cei din jurul dumneavoastră – inclusiv subsemnatul – mă determină să vă adresez aceste rânduri, în speranţa că veţi înţelege ceva din ceea ce vreau să vă transmit. Am 65 de ani şi trăiesc de 28 de ani la New York, unde sunt refugiat politic din februarie 1989. Practic meseria de jurnalist din aprilie 1997, când am fondat, împreună cu fiica mea, cel mai vechi ziar românesc în activitate la New York, “New York Magazin”, pe care îl conduc şi îl editez de 20 de ani. Am făcut această introducere pentru a vă arăta că nu sunt un nou-venit în presa scrisă şi că m-am pregătit serios înainte de a porni într-o aventură despre care nu ştiam când – şi dacă – se va încheia. Nu am avut resurse financiare, nu am beneficiat de banii unor “sponsori”. În toţi aceşti 20 de ani, mi-am asumat întotdeauna greşelile şi am încercat să le dau cititorilor mei tot ce am avut mai bun, fără să le cer nimic în schimb. Mi-am dorit să informez corect şi să protejez libertatea de exprimare a colaboratorilor mei în această ţară liberă, America, unde presa reprezintă cu adevărat o putere de care societatea a beneficiat întotdeauna.

1

Dar să trec la subiect. Miercuri, 6 iunie 2017, am fost prezent la întâlnirea preşedintelui Klaus Iohannis cu “Comunitatea Română din Washington, DC.”, acţiune care a avut loc la Ambasada României. Întrebare: a fost o întâlnire a preşedintelui cu românii din America sau cu dumneavoastră, cei veniţi din ţară?! M-am trezit îmbrâncit şi apostrofat de reporterii sau cameramanii televiziunilor din România, deşi aveam acelaşi statut cu domniile lor, fără să mai vorbesc de diferenţa de vârstă şi de faptul că am condus 6 (şase) ore pentru a ajunge la acea întâlnire. Întrebare: de ce aţi transformat un eveniment dedicat Comunităţii Româneşti într-o şedinţă foto a preşedintelui României, fără să ţineţi seama de faptul că oamenii veniseră acolo pentru a discuta problemele românilor din America şi a căuta soluţii împreună cu preşedintele?

Vineri, 9 iunie 2017, m-am prezentat la Ambasada României, pentru a merge împreună la întâlnirea de la Casa Albă dintre preşedinţii Donald Trump şi Klaus Iohannis. Urma să stabilim de comun acord protocolul întrebărilor şi să desemnăm persoanele care urmau să se adreseze celor doi şefi de stat. Lăsând la o parte ce mi-au auzit urechile în drumul spre Casa Albă (mai ales din partea unor doamne sau domnişoare, cărora nu vreau să le dau numele din respect pentru sexul frumos), m-am oferit să vă ajut, având în vedere că trăiesc de atâţia ani în America şi am fost prezent la toate întâlnirile de la Casa Albă ale preşedinţilor români cu omologii lor americani de după Revoluţie. M-aţi privit cu superioritate şi aroganţă, lăsându-mă să înţeleg că dumneavoastră sunteţi stăpânii adevărului şi că politica americană nu poate fi comentată decât de “specialiştii” trimişi de la Bucureşti. Nu am probe pentru a lansa acuzaţii de manipulare orchestrate în laboratoarele de intoxicare ale Puterii din România, oricare ar fi ea, deşi am serioase îndoieli în ceea ce priveşte buna credinţă a unora dintre dumneavoastră. De fapt, nu acesta este scopul scrisorii mele.

În final, doresc să vă transmit următorul mesaj: treziţi-vă şi învăţaţi că respectul faţă de meseria de jurnalist vă obligă să adoptaţi o conduită care să se ridice la nivelul lumii civilizate! Vă urmăresc în fiecare zi pe posturile de televiziune din România şi nu mi-a venit să cred că oameni care se erijează în monumente de etică şi le spun românilor ce e bine şi ce e rău pot coborî atât de jos! Nu vă mai lăsaţi călcaţi în piciare de forţa banilor şi apăraţi ce se mai poate apăra într-o presă ajunsă în pragul dezastrului moral în România! Vă garantez că notorietatea şi gloria temporară se vor întoarce ca un bumerang împotriva celor care încearcă să transforme această meserie nobilă într-o afacere rentabilă! Cât despre limbajul incalificabil pe care îl folosiţi în relaţiile dintre dumneavoastră, nu e treaba mea. Totuşi, vă întreb: Nu vă e ruşine?

Grigore L. Culian, editor/fondator “New York Magazin”

Sorin Diaconescu/7/2/1

Posted by Nuta Istrate Gangan On June - 10 - 2017

Sorin Diaconescu/7/2/1

Autor: Nuta Istrate Gangan (Florida)

Inginer, fost Deputat în Parlamentul României, realizator TV, Sorin Diaconescu este omul cu care începi să discuţi despre vreme şi ajungi să dezbaţi situaţia evreilor în cel de al doilea război mondial şi rolul lor în politica Americii de astăzi.

Sorin Dumitrescu

“În politica noastră ţi se poate ierta faptul că nu eşti prost la timp dar că nu te străduieşti să devii, ei bine, asta niciodată!” (“Şapte zile, două suflete, o viaţă “, SD)

NIG – De ce ai plecat din politică?,, l-am întrebat gândindu-mă că până la urma urmei, atunci când prinzi un ,,locşor călduţ,, mergi cu valul şi îţi este bine. N-a prins cinismul subtil din întrebarea mea şi mi-a răspuns frumos, politicos şi foarte informat : ,,X politician şi Y partid şi Z orientare politică şi…şi cum pentru mine politica este chineză(不是中國兄弟,有知識,我的人!) am trecut mai departe:
De ce ai scris o carte?
SD – Ca să-i demonstrez tatălui meu că pot face ceea ce vreau eu.
NIG – Tatăl tău mai este?
SD – Nu. A murit demult, avea 47 de ani.

Hm…

SD a scris o carte e o intimitate copleşitoare. Eu spun aşa, el spune că nu, dar scriitorul se limitează la dreptul de autor, eu, cititorul mă limitez la toate drepturile din lume. Şi la acela în care cred că a vorbi despre Dumnezeu este intimitatea absolută.
Este un dialog, fictiv sau nu, cu o femeie (fictivă sau nu) despre tot ceea ce înseamnă viaţă. În şapte zile.

,,Citesc o carte.
Nu este nici măcar tipărită, literele dansează în faţa ochilor într-un joc obositor de care-pe-care. Citesc o carte, de fapt am de gând să citesc o carte care, probabil, nu o să-mi placă în mod deosebit.
De ce? Pentru că aşa sunt eu. Puţine lucruri îmi plac în mod deosebit.
Până şi autorul se amuză : „La naiba, eu chiar scriu o carte?”
Apoi tot el mă lămureşte, blând, calm, politicos, venit parcă din altă lume, o lume în care bărbaţii încă mai spun sincer şi cald şi fără falsă politeţe ,,sărut-mâna,,:
„Este şansa mea să sufăr în direct”,  am tras mereu „biletul cu numărul 13” – uneori cu noroc, gândesc eu zâmbind.
…şi apoi…
„Unde poţi păstra dragostea pentru cineva, mai bine decât într-o carte? (…) Cândva, nişte nebuni au ars cărţi pentru diferite motive. Dar cărţile, ca şi sufletul omului, nu se distrug prin simpla dispariţie a materiei” – am recitit acest fragment doar pentru că nu mai ştiu dacă eu l-am scris sau doar l-am copiat de pe ecranul ăsta lucios.
Citesc o carte în care poezia se împleteşte cu proza, la naiba îmi spun, chestia asta nu poate funcţiona, ori e albă ori e neagră – citesc- şi încetul cu încetul îmi dau seama că funcţionează. Nu alb, nu negru, ci violet, o culoare care revine iar şi iar, cu diferite nuanţe, în fiecare poezie, în fiecare scrisoare, în fiecare pagină de jurnal, în fiecare trăire aşternută pe hârtie simplu, sincer, fără pretenţii şi, mai ales, fără aşteptare.
Pentru că bărbatul din carte scrie cuiva.
Unei femei.
Care poate există. Sau poate nu. Care poate fi suma tuturor femeilor care i-au trecut prin viaţă, prin inimă sau prin pat.
Ea însă nu-i răspunde, iar lui probabil că nici nu-i pasă. Niciun răspuns n-ar fi îndeajuns de satisfăcător, așa că preferă tăcerea pe care o poate interpreta așa cum simte el.Și apoi, șapte zile, numai șapte zile, nu-i un sfârşit de lume; nu prea multe femei reușesc să tacă timp de șapte zile, nu-i așa?
Este frumoasă. Toate femeile iubite sunt frumoase, desigur, dar aceasta are un ceva anume care nu poate fi prins în cuvinte; ca și cum irealitatea bea cafea şi poartă tocuri. Are păr lung şi ochi frumoşi. Şi există. Aşa cum aburul violet care se ridică primăvara din pământul reavăn şi proaspăt dezgheţat, există. Îl vezi, îl simți, dar apoi se destramă sub ochii tăi ca și cum n-a fost…
O fată-morgana cu pretenţii de femeie obişnuită, cu responsabilităţi cotidiene şi probabil cu o adresă pe care o împarte cu cineva.
Hm, nu, nu există. Femeia aceasta nu există! Iar autorul nu face decât să-mi încurce şi pe mai departe socotelile:
,,Am luat cu mine şi ideea că eşti pe acest pământ şi ai două adrese: una pe cartea de identitate şi alta în atriul meu drept.Inima îmi funcţionează bine, organic vorbind, aşa că poţi să te mişti liniştită acolo, nu vei deranja nimic.,,
Clar, există, are adresa. Şi un apartament cu patru camere confort sporit.
Există?
,,Îmi lipseşti şi deşi nu te ştiu, te cunosc dintotdeauna,,
Rămân la ideea mea ca această femeie este afurisitul ăla de abur violet primăvăratic, sau poate fumul la fel de violet care rămâne multă vreme după ce miriștea a ars, toamna, înainte ca plugul să răstoarne glia și să o trezească la realitate.
Femeia aceasta este ,,The Russian Doll,, Matrioska, cea care a cuprins în ea toate femeile pe care el le-a iubit astăzi, ieri, cândva… Pe care o să le iubească zilnic începând de mâine…
Şi ca să mă convingă de absolută ei existenţă inexistentă, autorul nu îmi lasă nicio îndoială : ,,Am iubit cu patimă şi de puţine ori,,
Intens și calitativ, am zâmbit.
Combinaţia mortală.
Combinație care te așază în faţa unei pagini albe, te face să uiţi cine eşti, ce vrei, cui trebuie să dai socoteală, te face să uiţi câte rate mai ai de plătit la casă şi dacă peste o oră trebuie să mergi la serviciu, te face să scrii cu furia şi deznădejdea celui care, dacă lasă pixul din mână, nu ştie sigur dacă va fi în stare să respire după aceea.

,,Şi totuşi, cine naiba eşti? (…) Dealtfel nici eu nu mai ştiu cine naiba mai sunt…
Vom trăi(…) căutând capătul lumii fără să îl putem afla vreodată,,…

Citesc o carte, un fel de combinaţie ciudată, vers şi proză şi tocmai când mă gândeam că it doesn’t make any freaking sense, realizez că mă atrage, că vreau să pătrund în mintea autorului, că vreau să văd prin ochii lui, că vreau să mă agăţ de ultimele cuvinte şi să întreb şi eu:
,,Cine sunt eu pentru tine?
,,Nu ştiu, ştiu însă ce eşti tu pentru mine: prietenul meu cel mai bun, mereu cu mine simţindu-mi durerile şi tristeţile, injecţia subcutanată de încredere, dragostea aceea din filmele vechi şi bune pe care eu doream să o trăiesc în realitate”…
Crezi asta?

Cred.
Uneori cred.
Pentru că, dincolo de faptul că puţine lucruri îmi plac în mod deosebit, cred că există o conexiune între oamenii care, inexistent, există,,(NIG)

16600_704197919644663_86438125473595348_n

***
NIG – Eşti o contradicţie interesantă. De la politician, inginer, realizator TV la omul care a scris o carte în care dialoghează cu o femeie. Nu intim sexual, nu intim sentimental. Ci intim ,,basic”. Ca şi cum ai discuta cu tine însuţi sau cu varianta ta feminină.
SD – Întâmplător sau nu, cu această aserţiune sunt de acord
Întâmplător:)
Da, cu o femeie care gândeşte ca mine în chestiuni fundamentale

NIG – Pe de altă parte, uneori am impresia că discut cu un bărbat care caută, se caută, care vrea să închidă un cerc şi nu reuşeşte să găsească ultima afurisită de verigă.
SD – Încercând să trăiesc, îmi umplu timpul cu lucruri pe care încerc să le fac bine şi să fiu măcar împăcat.

***

,,În viaţă oamenii se caută unii pe alţii în dorinţa de a se vedea şi a-şi atinge mâinile. Cu toate astea, de puţine ori îşi ating şi sufletele. Privim adesea dar vedem cu adevărat, arareori. Există suflete care se conectează în mod natural, deşi titularii lor nu au stat faţă în faţă niciodată. Adevărul este că suntem amnezici purtători de suflet, nepregătiţi să simţim altfel decât cu palmele….
Idealurile, idealurile, ele se zvârcolesc în minţile noastre, ele ne sunt deopotrivă motive de fericire efervescentă dar şi temelie a neliniştilor, parfum al disperărilor nocturne, motiv pentru a merge înainte pe drumul căutărilor noastre.
Ciudat ori poate că nu, suntem într-o involuntară cercetare a căii spre idealuri fără să ne cunoaştem înainte de toate, noi pe noi. Poate că de aceea viaţa e un colier de aproximări fermecătoare, care conţine atât luciri de umor cât şi reflexe tragice. La început, la finalul unei mari ecranizări, iubim actriţa din film, iar când ne maturizăm, iubim personajul. Dacă am avut şansa să citim mai întâi cartea, atunci e posibil să ne desăvârşim gusturile, dar să pierdem ceva din emoţia unor rătăciri sentimentale, din şăgălnicia unor erori care ţin de firescul lucrurilor. Pentru a găsi ceea ce doreşti, pentru a deveni ceea ce simţi că vrei, cred că ar trebui că mai întâi să afli cine eşti cu adevărat. Eu, asemeni probabil multora, atunci când m-am aflat în biserică m-am simţit ca în altă lume, deşi acest lucru nu s-a întâmplat de la început.
Mi-am dat seama într-o zi că mă pregăteam să cred că am fost mulţumit atunci când nu am mai simţit nevoia să spun cuiva că merg la biserică. La icoana Mariei, cea mai frumoasă dintre toate, simţeam că tâmplele îmi ard si că umerii mă înţeapă. Am înţeles bine totul de-abia atunci când hârtia şi creionul s-au întâlnit la răscrucea unor gânduri vechi, asemeni unui orb care începe să vadă cu degetele exact ceea ce nu reuşesc să vadă cei cu ochii sănătoşi…De aici vine totul; dacă există ceva în care crezi indiferent de religia pe care o ai şi ştii, simţi că acest lucru te defineşte, te reprezintă, te conţine, atunci ai şansa de a sta de vorba cu propriului suflet. Dacă nu eşti dus cu pluta sau un ipocrit din cale-afară, atunci nu ai cum să nu admiţi că fără suflet nu există nimic în măsură să te înalţe, în schimb există comenzi, există pedepse, există vorbe fără sens, existenţă da, viaţă nu cu adevărat, nu! Aşa ai apărut şi tu. Simţeam să mă uit prin gări, în metrou, prin autobuze aparent fără ţintă. În naivitatea mea care s-a maturizat cu timpul, te căutăm în fiecare silueta care părea că seamănă imaginaţiei mele, în fiecare ţipat de pescaruă înfipt în apus, în fiecare replică de film care se agăţa de memoria irisului meu şi în fiecare refren pe care sufletul îl înghiţise hulpav…Am vrut să întreb de tine pe unii trecători dar nu îţi ştiam numele.
Oare chiar nu îl ştiam, oare chiar nu îl puteam deduce? Unele ocheade de salon păreau că vin de la tine, dar niciun glas care le însoţea nu s-a potrivit vreodată. Doar când scrii cu adevărat, realizezi că materia e un suport, un simplu suport pe un fundal. Cine nu descoperă forţa spiritului la timp, şi-a irosit fără să ştie, multe din paginile vieţii, le-a îndoit, le-a pătat…

Prin urmare, singurul loc în care nu îmi dăduse prin cap- multă vreme- să te caut, era inima mea, cel mai sensibil şi mai sigur loc. Acolo, singurele fenomene extreme sunt: iubirea şi aşteptarea şi acolo erai. Am înţeles astfel că nu tot ce vedem există, că de multe ori în viaţă trecem pe lângă noi înşine fără să băgăm de seamă şi că cele mai frumoase esenţe se simt la mâna.
Ne suntem străini nouă înşine de multe ori, din vină noastră. Unii adună continuu cu înfrigurare, semn al beteşugului de a nu putea să îşi simtă inima…Am scris aceste rânduri sau le-am visat oare? La capătul lor mă simt aşa cum nu mi s-a mai întâmplat vreodată. Există undeva a patra dimensiune (nematerială), în care nimic nu se termină. Acolo eşti, acolo sunt, acolo suntem. Oamenii nu sunt numai buni sau răi, nu sunt numai genii sau imbecili şi nu sunt doar bogaţi sau săraci. Ei pot decide să participe la propriile întâlniri cu ei înşişi sau nu, după cum pot decide dacă pricep că diferenţa dintre sex şi dragoste se poate constata mai uşor în astronomie…Ambele sunt bune, sunt necesare, fireşti, importante şi nu pot fi ocolite.
Doar că sexul nu construieşte nimic, poate că răcoreşte, poate că eliberează, asta poate că da, plus sentimentul de regret la final care apare nu de puţine ori, deşi puţini o mai recunosc. E suficient să priveşti lumea politică că să înţelegi uşor ceea ce îţi spun acum. Din dragoste pentru ceva, pentru cineva, poţi face multe(sacrificii, schimbări, excepţii), din sex nu poţi face nimic mai mult… Au fost şapte zile, simţite cât în două suflete, trăite cât o viaţă; 7,2,1 – cifre care nu se pot separa, pe care oricum le aduni dau mereu un întreg complex pe care nu îl vom putea cunoaşte niciodată în toate sensurile sale, dar vom simţi acut ceea ce niciodată nu s-ar putea demonstra matematic, pentru că algebra interioară nu cunoaşte niciodată semnul minus. Dacă aceste rânduri vor vedea lumina tiparului, mă vor întreba de tine, te vor căuta în fiecare sală de evenimente, în fiecare frază, în fiecare cuvânt, în fiecare femeie cu care voi fi stat de vorba. Ha! Vor trebui să caute în fiecare asfinţit, în fiecare pas de vară, în fiecare aritmie a inimii şi mai ales în extrasistola ei, or asta nimeni nu o poate face. Să te uiţi după cineva prin restaurant, baruri, săli de spectacole, asta o poate face oricine.
Ca să şi vadă însă, ei bine pentru asta ar trebui să ajungă la geamul atriului drept al inimii şi să privească înăuntru. De acolo se vede sufrageria sufletului meu, unde pe un fotoliu eşti aşezată tu care stai picior peste picior, purtând la gât un şirag de perle , citind paginile nescrise ale acestei cărţi. Prin urmare nimeni nu te va găsi! Romanele nu se sfârşesc odată cu cărţile care le conţin şi nici poeziile nu tac vreodată după ultimul vers. Există, chiar există undeva o dimensiune, a patra (nematerială), acolo unde nimic nu se termină şi nimic nu începe; acolo e doar continuitate şi intrarea în acea zona se face prin inima…
Căutăm idealuri într-o lume imperfectă, deşi aspiraţia noastră atinge perfecţiunea. Doar aspiraţia! Dacă acest reflex al căutării idealurilor s-ar atrofia, atunci lumea ar cădea definitiv în mâna înţelepţilor nefericiţi. Dacă despre fericire nu se poate poveşti cu adevărat, în schimb despre lipsa ei se pot scrie tone de hârtie.
Cine sunt eu, cine eşti tu, cine suntem noi? Nimeni nu ar putea să dea un răspuns cu adevărat. Ştiu însă că suntem pagini ale aceleiaşi cărţi fără de sfârşit. Acum realizez că nu eu am scris această carte. Mi-ai şoptit-o de peste umăr…”(7/2/1 – SD)

16832096_1335829896481459_4623543447102663837_n

***

citiți ,,Şapte zile, două suflete, o viaţă” – Sorin Diaconescu, editura Coresi

Un fleac, ne-au ciuruit!

Posted by Stefan Strajer On June - 9 - 2017

Un fleac, ne-au ciuruit!

Vizita lui Klaus Johannis în America. Corespondenţă din Washington

Autor: Grigore L. Culian (New York)

 

Întâlnirea președintelui Klaus Iohannis cu Comunitatea Română din Washington a fost o ședință foto pentru televiziunile din România!

Ceea ce ar fi trebuit să fie o întâlnire-dialog a președintelui Klaus Iohannis cu membri ai Comunității Române din zona Washington, DC., urmată, eventual, de întrebări și/sau răspunsuri, s-a transformat într-o ședință foto prost regizată de Ambasada României la Washington și la fel de prost executată de armata de „jurnaliști” teleghidați trimiși de televiziunile din țară.

Ambasadorul României la Washington, George Cristian Maior, a deschis show-ul cu un discurs de introducere a președintelui Iohannis, a urmat „magistrala cuvântare” a șefului statului, îndelungi aplauze, apoi îmbrânceli, dări din coate și coada la fotografii individualizate cu familia prezidențială. Preț de aproximativ o oră și jumătate am asistat la o acțiune în care presupusul dialog al românilor din America (unii veniți de la sute de kilometri din alte state – printre care și subsemnatul) cu Primul Bărbat al Țării a fost practic inexistent, în ciuda eforturilor președintelui de a lega câteva vorbe cu cei cu care se fotografia în fața camerelor de luat vederi.

În aceste condiții, mi-a fost imposibil să pun o întrebare și/sau să primesc un răspuns, așa că m-am așezat la coadă pentru a-i spune câteva cuvinte oaspetelui. Când mi-a venit rândul, am salutat-o mai întâi pe Prima Doamnă, apoi i-am strâns mâna președintelui și i-am spus: „Domnule președinte, bine ați venit în America, sunt un jurnalist româno-american, am condus 10 ore pentru a fi prezent la această întâlnire și sunt decepționat. Sigur ca mă simt onorat sa fac o fotografie cu Președintele României, dar eu nu am venit aici pentru a face fotografii, am venit pentru a-mi face meseria și a va aduce la cunoștință câteva probleme ale comunităților de români din America, urmând să public toate aceste lucruri.” Președintele m-a privit lung și mi-a spus: „Vă pun în legătură cu consilierul meu și puteți discuta cu el aceste probleme”. Așa s-a încheiat „dialogul”.

A urmat o discuție cu consilierul prezidențial Andrei Muraru, care m-a trimis scurt la plimbare, spunându-mi că „așa a fost formatul” întâlnirii.

Ar mai fi de adăugat faptul că „spectacolul” de miercuri, 7 iunie 2017, desfășurat la Ambasada României din Washington, a avut loc în prezența actualului ambasador al Statelor Unite în România, Hans Klemm, dar și a doi foști ambasadori, James Rosapepe și Mark Gitenstein, toți democrați! Surprinzatoare a fost absența de la întâlnire a Sandrei Pralong, consilierul prezidențial pentru relația cu Diaspora (și vârful de lance al Fundației Soros în România, unde „capul răutăților” este cel mai mare dușman al președintelui Donald Trump: George Soros!) lăsată acasă, probabil, din motive „strategice” (am scris despre asta în editorialul din 6 iunie din Cotidianul).

iohannis-washington-de-la-gculian.v6a9rqso1n

Înconjurat și puternic susținut de trei foști sau actuali ambasadori americani în România numiți de președinții democrați Bill Clinton și Barack Obama, președintele Klaus Iohannis se va întâlni mâine, 9 iunie, în Biroul Oval de la Casa Albă, cu republicanul Donald Trump. Foarte interesant de urmărit cu ce se va alege România în urma acestei vizite. Până una-alta, întâlnirea de ieri a președintelui Klaus Iohannis cu românii din zona Washington a fost un fleac pentru reprezentanța diplomatică românească din capitala americană, condusă de fostul șef al SRI, George Cristian Maior. Ne-au ciuruit!

P.S. Mulțumesc Ambasadei României de la Washington pentru invitație și acreditare. Apreciez pozitiv lipsa tradiționalului chiolhan de final cu mici si sarmale, care ar fi amplificat înghesuiala și ar fi dat apă la moară televiziunilor din România.

Washington, DC, 8 iunie 2017

Grigore L. Culian (director al publicatiei “New York Magazin”, http://www.nymagazin.com/en_US/)

Grigore Culian

 

Foto autor: Grigore L. Culian

La Casa Albă nu se merge cu căciula în mână!

Posted by Stefan Strajer On June - 9 - 2017

La Casa Albă nu se merge cu căciula în mână!

 

Autor: Grigore L. Culian (New York)

 

„Voi divorţa de Europa şi de toate ţările care trag America în piept şi îi mănâcă banii. Matale în ce barcă te vei urca?”. Aşa am tradus eu invitaţia surprinzătoare de a vizita Washingtonul adresată de preşedintele american Donald Trump omologului său român Klaus Iohannis, al treilea şef de stat sau de guvern primit oficial de liderul de la Casa Albă – după cancelarul german Angela Merkel şi premierul britanic Theresa May! Unii au spus că e vorba de un succes fulminant al diplomaţiei româneşti, alţii că Donald Trump jr., fiul cel mare al preşedintelui SUA, care a vizitat recent România, a fost impresionat de cele văzute şi l-ar fi sunat pe tăticu să-i spună că trebuie să acorde mai multă atenţie acestui colţ de lume, alţii că Donald Trump vrea să afle cu cine pleacă la drum şi îşi testează potenţialii aliaţi europeni. Optez pentru ultima variantă.

Nu sunt analist politic sau militar şi nu mă voi lansa în teorii geostrategice sofisticate greu de înţeles, dar trebuie să spun că, indiferent de culisele acestei vizite cel puţin ciudate, României i se oferă şansa de a alege între o politică externă directă, onestă, şi cartea duplicităţii, două opţiuni care vor fi în mâinile lui Klaus Iohannis vinerea viitoare (9 Iunie, n.n.). Nu sunt nici în măsură să dau sfaturi şi mă voi limita la a spune cum aş aborda eu întâlnirea din Biroul Oval de pe 9 iunie, când Klaus Iohannis va avea în faţă „uraganul” Donald Trump.

Aş lăsa baltă povestea cu lupta anticorupţie şi statul de drept. Donald Trump ştie că Iohannis e un „convicted felon” („infractor condamnat”) în povestea cu casele şi că o parte din procurorii, judecătorii şi oamenii din Servicii lăsaţi moştenire de Traian Băsescu încă îşi fac de cap.

Aş ţine-o la uşă pe Sandra Pralong, consilier prezidenţial şi vârf de lance al Fundaţiei Soros în România, prezenţa ei în Biroul Oval putând fi taxată drept o ofensă, în condiţiile în care fosta jurnalistă este o apropiată a celui mai înverşunat duşman al liderului de la Casa Albă: George Soros!\

Aş pune accent pe latura economică a relaţiilor româno-americane şi pe lupta împotriva terorismului, două subiecte pe care Donald Trump le stăpâneşte foarte bine şi reprezintă priorităţi ale primului său mandat.

Nu aş uita să amintesc – fie şi în treacăt – de problema ridicării vizelor pentru români, NU ca o monedă de schimb, ci ca un semn de prietenie.

În final, i-aş spune lui Donald Trump doar trei cuvinte: „suntem cu voi”. Apoi l-aş întreba ce înseamnă „covfefe”, cuvântul ciudat care a derutat întreaga presă americană! După care aş tăcea, căci Iohannis ştie să tacă.

Lăsând gluma la o parte, prezenţa lui Klaus Iohannis la Casa Albă este o şansă uriaşă pentru România de a-şi defini clar poziţia în faţa unui lider mondial impredictibil, dar pentru care cuvântul dat înseamnă tot. Va alege România calea europeană a Angelei Merkel sau va risca mergând pe mâna unui preşedinte care ignoră toate regulile pentru a impune interesele americane (şi) în Europa? În fond, asta este fişa postului oricărui şef de stat, iar Donald Trump nu dă doi bani pe cei care vin la Casa Albă cu căciula în mână şi bătând din călcâie!

New York, 5 iunie 2017

***

P.S. Vineri, 2 iunie 2017, am trimis Administraţiei Prezidenţiale o cerere de acreditare. Iată răspunsul primit: „Bună seara! În vederea acreditării pentru întâlnirea de la Casa Albă dintre Preşedintele României, domnul Klaus Iohannis, şi Preşedintele Statelor Unite ale Americii, domnul Donald Trump, vă rog să ne furnizaţi următoarele date: nume, prenume, data naşterii, număr SSN (dacă există), cetăţenie, ţara de reşedinţă, oraş, stat, număr de telefon, când ajungeţi în D.C. (dată şi oră), când plecaţi (dată şi oră), unde sunteţi cazat în D.C. Precizăm că protocolul Casei Albe impune anumite restricţii cu privire la numărul de jurnalişti care au acces la această întâlnire, astfel încât vă vom putea confirma acreditarea numai în urma răspunsului oficial al institu]iei americane. Vă mulţumim!

Administraţia Prezidenţială,  Departamentul Comunicare Publică”.

Pănă astăzi, 5 iunie 2017, nu am primit niciun răspuns, dar datele le-am dat! Prin comparaţie, acreditarea pentru USOpen 2017 am primit-o cu 3 luni înainte de începerea turneului şi nu mi s-au cerut decât o adresă, un act de identitate şi un număr de telefon, deşi marele turneu de tenis de la New York reprezintă o potenţială ameninţare teroristă de gradul 0 (zero)!

 

Grigore Culian

Foto. Grigore L. Culian, director al publicaţiei româno-americane: New York Magazin” (http://www.nymagazin.com/en_US/)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors