March 28, 2024

Curentul International

Curentul International Magazine

Marin Badea /Oameni și Iepuri(Vinea-2016)

9 min read

sau – Câte ceva despre fericire-

 

14718780_1221444234545784_1784954318551410869_n17201188_1357124234311116_2360634766915263590_n

M-am întors încă o dată să citesc „Oameni şi Iepuri” nu pentru că există cărţi pe care trebuie să le citeşti de două ori, ci pentru că există cărţi pe care trebuie să le citeşti de trei şi de patru ori.
Am simtit nevoia sa trec și a doua oară prin zilele şi uneori nopţile unui bărbat care se întoarce obsesiv în copilărie. Întoarceri  care devin materie primă pentru combustia internă de mai târziu.
Este un roman cinic. Scris de un bărbat cinic. Sarcastic. Tandru însă.
Îndrăgostit dar uşor nepăsător.
Un ,,Ramazotti/Kalashnikov/Clayderman,, care scrie o „proză aspră, o carte care miroase a sudoare, saturnism şi cerneală tipografică, bă” –  despre trecut şi prezent, băiat şi bărbat, iepuri şi oameni.
Și despre un fel de fericire pe care numai un nebun o poate refuza.
La prima citire, mi-a fost milă de băiat.
Frumuşel pesemne, isteţ dar și naiv, încrezător;
lumea lui sărăcăcioasă deprimă cititorul;
faptul că ştie să repete toate înjurăturile tatălui abuziv, înfurie.
Îţi dă un sentiment ciudat de neputinţă, mai ales când observi că bărbatul de mai târziu, deşi a devenit cinic, sarcastic şi dur pe alocuri, păstrează ceva din naivitatea de atunci.La a doua citire însă, am realizat că de fapt băiatul acesta, cu toată naivitatea lui, îmi serveşte cea mai adevărată lecţie despre fericire.
Ei da, mi-am spus, Marin Badea şi fericirea.
Dacă am citit câteva lucruri despre fericire de-a lungului timpului la Marin Badea, acestea au fost  fulgerări  învăluite într-un cotidian verde-gri care începe de cele mai multe  ori  cu bătăi ritmate de tastatură, fumând ţigară după ţigară.
După o noapte de dragoste pe malul mării (rar, mult prea rar)  sau un amor scurt, transpirat cu femeia nepotrivită (des, mult prea des).
Sau, de cele mai multe ori,  dupa un somn agitat și greoi din care te trezești pentru ca nu mai poți respira.
Cum naiba să nu fii fericit când după săptămâni de ştevie prăjită mănânci cartofi? Mai ales că înainte de ştevie ai încercat şi ceva pământ. Dar nu prea mult pentru că nu vrei să îţi crească o casă în burtă.
Cum se cheamă faptul că păsările alea care îţi fură sufletul când nu eşti atent, n-au nici o şansă în faţa unui copil?
Nu cumva fericire?
Dar faptul că această casă mică din chirpici în care el trăieşte, este(nu pare ci este) un palat luminat de candelabre unde, uneori, iepurii vin să moară? Într-un loc în care Fiul lui Dumnezeu sângerează boabe de grâu și ploaie. (Chiar dacă este o foarte mare diferenţă între Dumnezeul numai bun de înjurat al tatălui şi Dumnezeul mamei).Şi băiatul şi bărbatul au înţeles că fericirea nu stă în gesturi măreţe ci în lucrurile mărunte pe care ceilalţi, normalii, nici măcar nu le observă.
Amândoi au în comun acelaşi fel de fericire; cea pe care fie ţi-o imaginezi, fie o furi.Bărbatul  ar putea, desigur, să fie fericit. O femeie, Femeia,  şi-ar lua lumea în cap de dragul lui.Da, știe că viaţa lângă el n-ar fi prea uşoară; dar moarte cu siguranţă ar fi una fericită.
Ar avea nevoie doar de un singur gest. Care însă se lasă aşteptat
Ca și cum altele ar fi lucrurile importante.
Ziaristica. Fata asta drogată cu prenadez, copiii luați de fluviu, vara aceasta absolut bolnavă în care nu se poate respira.
„Armura plină de indiferență”.
Scrisul. Poezia.
Câmpia nesfârşită care te cheamă să te înghită, satele acestea în care salcâmii nefericiţi fac păduchi…
Ce naiba să faci cu atâta fericire?
Putea să fie fericit, până la urma urmei, fericirea nu este decât o iluzie pe care o ai sau nu.
Dar tot el ştie mai bine decât oricine că unui singur om îi este hărăzită o anumită porţie de fericire.
Pe care el a consumat-o în copilărie.
În copilăria şteviei prăjite, a cartofilor dumnezeieşti și rari, copilăria satului fierbinte şi prăfuit şi a sufletelor pe care păsările nu le-au furat încă.
Prin ochii puștiului de altădată, fericirea şi-a trecut lucirea şi umbra.
Ce rost are să mai încerci acum, ce-i omorât, omorât rămâne, nu-i aşa?

Sau, ca să fiu uşor sarcastică american style aş putea spune ,,Right woman, of course, but wrong time, wrong place, bro”
Dar poate că şi starea  aceasta mizerabilă uneori, extrem de interesantă alteori, acută şi sfidătoare, otravă dulce otravă, poartă un nume.
Până la urma urmei, chiar poate cineva să dea o definiţie perfectă Fericirii?

***

„Gârla e un fel de mare care s-a născut prematur. Așa s-a născut și Mihăiță, tot prematur. Mama spune că nu a mai avut răbdare. Mătușa, însă, crede altceva: de vină e tata, care i-a dat mamei cu polonicul peste burtă. Să mori, nenorocitule! Copiii cresc, întâi și întâi, în burtă. E singurul loc unde ei se simt în siguranță. Cum ies din burtă, toată lumea știe, copiii încep să țipe. Bă, voiam să mai stau, voiam să ma stau! Așa și cu gârlele. Întâi au stat în burta pământului. Erau un fel de izvor. Apoi nu au mai avut răbdare și au ieșit în lume. N-au mai avut răbdare pentru că a venit tata cu un polonic, poc! și a lovit și burta unde se ascundea izvorul. Dumnezeii mă-tii, și pe ăsta cu ce-l cresc, fă? Acum, în loc de izvor, e o gârlă. E între casa noastră și triaj. La triaj, se leagă vagoanele unele de sufletele celorlalte. După ce sunt legate astfel, încep să viseze împreună. La gârlă, tata merge rar. Îl ia și pe unchiul. Ne ia și pe noi. Bă, hai să prindem pește! Prima dată, însă, trebuie să facem baie. Cică să scăpăm de rapăn. Rapănul ăsta e un fel de praf pe care îl ai în tine și care, când și când, îți iese prin piele. E un fel de cremă cu ajutorul căreia te protejezi de ce îți este frică. Pe mine, rapănul mă protejează de păsări. Ele sunt cele care te fac să putrezești. Dacă putrezești, nu mai ai suflet. Iar la învierea de apoi nu mai ești om întreg, ci un fel de pulbere pe care o iau ceilalți pe tălpi. Dacă ajungi la Dumnezeu sub formă de pulbere, asta înseamnă că ești un suflet pierdut. Mie, însă, îmi e frică și de apă. Apa e cea care strâmbă gura vulpilor când acestea încep să muște din vânt. Cică e prea mult și nu trebuie risipit. Vântule, pleacă de-aici! Dar vântul nu ascultă. Așa că vulpile încep și ele să latre, precum câinii sau ca dropiile care au fugit pentru totdeauna. După care se-apucă să tremure și, într-un final, încep să ardă. Vulpile care iau foc sunt cele pe care nu le pot cuprinde nici o apă. Așa că ne bălăcim. Eu am grijă să nu-mi intre apă în urechi. Dacă-ți intră apă în urechi, apa ajunge la creier. Cine are apă-n cap, ala nu mai e bărbat. Și stau lângă trestii, să le pot auzi cum fluieră. Trestiile fluieră din broaște și din berze. Tata, însă, se bagă unde este apa mai mare. Îi ajunge până la buric. Și îl învață pe Mihăiță să calce apa. Mihăiță, însă, nu știe să calce pe ape. Isus este cel care putea merge pe ele. Avea, pe tălpi, rapănul oamenilor care au putrezit și care au ajuns la judecata de apoi sub formă de pulbere. Iar tata râde. Râde și unchiul. În vreme ce Mihăiță nu se mai vede, e tot sub ape. În locul unde el s-a scufundat e doar o umbră. După care tata îl apucă de mâini și-l scoate la aer. Na, vulpeo, na și apă, na și vânt! Mihăiță e o vulpe cu gura strâmbă și care latră de se aude peste tot satul. I-a intrat apă-n cap! Suli, e rândul tău, râde unchiul. Fug pe mal și mă uit cum tata îl tot bagă pe Mihăiță cu capul sub apă. Mihăiță se zbate de parcă-i alergat de albine. Apoi tușește și gâfâie. Stai în apă, vulpeo, să iasă boala din tine! Să iasă turbarea din tine! După care unchiul îl ceartă pe tata. Candriule, îl omori! Candriul râde. În pula mea, fac altul! Tata și unchiul prind pește cu șașmaua. Asta e un fel de plasă cu plumbi, care se aruncă în apă, apoi se trage de o sfoară și ea se strânge. Și în strânsoare rămân peștii. Și ierburile apei. Și toate umbrele lor. După care mergem în arie. Eu sunt cel care duce peștii. Sunt cărășei și bibani. Cărășeii sunt precum lamele de cuțit, au solzi argintii. Bibanii, însă, au o piele groasă și gălbuie, cu dungi negre. Mă uit și după peștișorul care-ți poate îndeplini trei dorințe. E bine, tata nu l-a prins. Se vede treaba că peștișorul care-ți îndeplinește dorințele se lasă și el prins de cei care chiar își doresc ceva cu adevărat. Tata nu-și dorește decât ca mama să nu mai poată naște. Ajunge, fă, iepuroaico! Eu îmi doresc să plouă, să crească pâini în liliacul din spatele casei și păpușa Ancuței, sora mea cea mare care a murit de vărsat, să poată vorbi. Păpușa e din cârpe și n-are un ochi. Dar ea vede exact cu ochiul care îi lipsește. Tata pune întâi pirostria. Face focul din ciocălăi. Ciocălăii se bucură și ard cu flăcări vesele. Apoi pune o tablă deasupra și întinde sare pe ea. Și după ce se încinge tabla, aruncă peștii pe ea. Peștii se zbat și strigă după ajutor, dar nu-i aude nimeni. Poate doar gârla, care a rămas să cânte din trestii. În arie, însă, miroase a carne de ștevie. Miroase până la cer. Tata și unchiul mănâncă din pești. Eu și Mihăiță suntem prea mici și nu avem voie. Cică ne putem îneca cu oasele lor. Oasele peștilor îți pot rămâne în gât, dacă mănânci cu prea multă foame. Iar nouă ne e foame tot timpul, așa că nu mâncăm pește tocmai ca să nu ne rămână oasele lor pe beregată. Peștii au fost fripți fără să mai fie curățați de mațe. N-a mai avut răbdare tata, poftea la carne de pește. Și hăpăie, hap-hap, ce bună e! Carnea de pește e albă și seamănă cu pojghița făcută de lapte, când acesta începe să se întristeze. Mănâncă și unchiul, hap-hap, candriule, dar dulce e peștele ăsta! Noi stăm împrejurul pirostriei și ne uităm. În final, tatei i se face milă de noi. Vreți și voi, mă? Da, vrem! Și tata apasă pe burta unui caras. Din el, ies toate măruntaiele. Vă e foame, mă? Na, luați și mâncați! Și stoarce, pe rând, fiecare peșt”

…………………………………………………………………………………………………..
Nu scriu recenzii. N-aş şti cum să fac asta.
Însă citesc. Acestea sunt câteva păreri despre o carte care merită mult mai multă atenţie decât îi pot oferi eu, un simplu cititor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Copyright © All rights reserved. | Newsphere by AF themes.