Archive for April, 2017

Ştefan Străjeri – promotorul de valori şi tradiţii naţionale româneşti

Autor: Galina Martea

Este un proverb „sângele apă nu se face!”. În consecinţă, oriunde nu s-ar afla omul pe acest pământ, oricum rădăcinile îşi simt mereu originea. Aceasta este o realitate care există independent de orice lucru şi nu poate fi înlocuită sau remodelată cu nimic în astă lume. Provenienţa, prin naştere, îşi urmează existenţa în mod autonom, fiind liberă în decizii. Astfel, omul devine dependent de rădăcinile sale, purtându-le mereu cu sine până la ultima suflare. Deci, cât omul nu ar călători prin lume, cât de mult nu s-ar îndepărta de ţara natală, oricum sufletul acestuia se regăseşte necontenit prin procesele afective umane, prin procesele care exprimă sentimente/credinţă/devotament faţă de propria origine/naţiune. În asa mod, prin procesele afective se regăseşte nemijlocit fiinta umană care dă viaţă şi continuitate existenţei. Într-un asemenea proces real se regăseşte omul şi scriitorul Ştefan Străjeri care îşi menţine cu demnitate existenţa prin valorile identitare ale originii.

Scriitorul, jurnalistul şi editorul Ştefan Străjeri, fiind parte componentă a naţiunii române (născut în România, Bucovina, judeţul Suceava, satul Pojorâta), este acea expresie în existenţa umană care, prin sentimente autentice, demonstrează atitudinea sa creştinească şi civilizată față de propriul popor şi ţara de origine. Plecat departe de meleagurile natale (Statele Unite ale Americii) Domnia Sa este maestrul care cu multă inteligenţă/înţelepciune/dragoste şi bunătate sufletească ştie cum să promoveze prin lume valorile naţiunii române; ştie cum să păstreze dorul de ţărâna natală şi casa părintească; ştie cum să transmită mesajul identitar prin vibraţiile sufletului iubitor de valori şi tradiţii naţionale. Fiind persoana cu o cultură aparte, cu sentimente curate şi pline de tandreţe/nobleţe faţă de poporul român, propriul popor, dl Ştefan Străjeri a conştientizat în modul cel mai uman care sunt valorile prioritare în existenţa omului din acest univers. Astfel, Domnia sa, prin inteligenţa şi cultura ereditară, a reuşit, în timp, să realizeze acţiuni de preţ care, la rândul lor, au promovat cultura şi nivelul de dezvoltare a poporului român în spaţiul universal, totodată, promovându-se pe sine ca personalitate şi identitate integră în viaţa socială, culturală şi creativă. Deloc uşor de a te promova în această viaţă pe meleaguri străine, dânsul a reuşit să obţină şi să cuprindă acele acţiuni cu efecte pozitive care i-au creat o existenţă decentă, având la bază o activitate spirituală distinsă care-l stimulează şi îl motivează continuu. Toate acestea s-au obţinut prin muncă asiduă şi devotament real faţă de valorile naţionale/intelectuale/individuale, fundamentate pe un comportament uman adecvat. Fiind stabilit cu traiul în SUA, statul Michigan, Ştefan Străjeri, prin intelectul său, s-a implicat în jurnalism (necătând la faptul că este licenţiat în economie şi cu studii postuniversitare de masterat în domeniul auditului şi managementului contabil), astfel preluând activitatea de editor al ziarului “Curentul Internaţional”. Între timp, devine un bun organizator de manifestări culturale româneşti şi anume: de a sărbatori anual Ziua Naţională a României de 1 decembrie la Detroit, SUA, cu începere din 2008. Este membru fondator al Societăţii Româno-Americane „Avram Iancu” şi membru fondator al Asociatiei Jurnalistilor Romani din America de Nord (NARPA – North-American Romanian Press Association). Nemijlocit, este parte componentă printre membrii fondatori ai Forumului Românilor de Pretutindeni ale cărui baze au fost puse la Câmpul Românesc de la Hamilton, Canada, 14 iulie 2011. Rezultat al acestora, în 2006 din partea postului de radio “Vocea Basarabiei” din Chişinău i se decernează Premiul de Excelenţă pentru promovarea românismului. Iar în mai 2011 la Gala Celebrităţilor Româno-Americane i se înmânează o Diplomă de apreciere, acţiune organizată la Las Vegas de Consulatul Onorific al României în Las Vegas împreună cu postul de televiziune TVR Internaţional. În acelaşi timp, Ştefan Străjeri este un publicist activ cu lucrări de istorie şi despre românii imigraţi în SUA şi, nu în ultimul rând, este autorul inegalabilei şi valoroasei monografii “Românii americani de la Marile Lacuri”.

Coperta2

 

Monografia “Românii americani de la Marile Lacuri” (autor Ştefan Străjeri, Editura Anamarol, Bucureşti, 2014, pagini 600), cu o prefaţă de Anca Sirghie (prof. univ. dr., Universitarea Alma Mater Sibiu, România), este o lucrare cu cele mai speciale efecte în evoluţia umană şi anume: despre valoarea şi importanţa unui popor stabilit pe meleaguri străine. Prin intermediul acestei monografii, realizată cu multă capacitate de Ştefan Străjeri, aflăm adevărul ce reliefează şi demonstrează, cu certitudine, nivelul de inteligenţă şi cultură a naţiunii române care este capabilă de lucruri frumoase şi nobile. Respectiv, se conturează latura despre acţiunile exercitate şi modul de comportare în viaţa socială a diasporei române, ca factor migrator aflat în afara graniţelor ţării de origine, care s-a identificat de a fi exemplară cu adevărat în fapte, totodată, fiind capabilă de a promova valorile naţionale româneşti la cel mai înalt   nivel. La acest capitol, Ştefan Străjeri vine cu un şir de argumente care demonstrează prin fapte reale atât identitatea poporului român, ca factor pozitiv în existenţă, cât şi capacitatea intelectuală a naţiunii române, ca factor în evoluţie. Argumentele prezente în lucrare sunt fundamentate pe fenomene reale şi anume: prezenţa comunităţii româneşti în statul american Michigan mai mult de peste o sută de ani. Aici autorul spune cu încredere, că pe parcursul unui secol diaspora română s-a prezentat în statul Michigan, SUA, ca o comunitate demnă şi integră de a fi, astfel contribuind esenţial în dezvoltarea diverselor domenii de activitate din acest stat, în acelaşi timp, promovând cultura şi valorile naţionale româneşti. Autorul concretizează în nenumărate rânduri, că majoritatea românilor nu numai că au muncit cu onestitate în diverse sectoare ale economiei naţionale americane, dar, în mod onorabil, au realizat activităţi care au încurajat şi promovat viaţa românilor din zonă. Începând cu anul 1904, intelectualitatea şi oamenii dornici de valori spirituale organizează sistematic activităţi culturale cu caracter naţional românesc, în aşa mod, păstrând şi ocrotind cu credinţă tradiţiile naţionale pentru a fi transmise din generaţie în generaţie, indiferent de faptul ca sunt pe meleaguri străine. Astfel, unitatea naţiunii române este bine integrată spiritual în SUA, având la bază cultura, obiceiurile şi credinţa proprie natională. Monografia respectivă, fiind cu adevărat de o valoare exceptională, cuprinde şase capitole prin care sunt descrise minuţios şi cu multă atenţie procesele despre migraţia românilor în Statele Unite ale Americii, inclusiv în statul Michigan; procesul de existenţă şi istoria comunităţilor româneşti, inclusiv instituţiile creştinismului (bisericile şi mănăstirile româneşti); activitatea culturală, socială şi ştiinţifică a românilor din diasporă (societăţi ştiinţifice, culturale, mass-media, religioase, etc.); şi, nu în ultimul rând, despre geografia şi istoria statului Michigan, ca element component în existenţa acestora. Nemijlocit, un capitol aparte îl ocupă în lucrare activitatea şi acţiunile întreprinse de pătura cea mai reprezentativă a comunităţii româneşti, şi anume: despre personalităţi marcante din viaţa socială care s-au evidenţiat cu merite deosebite prin artă, cultură, creaţie, ştiinţă, etc. Dintre aceştea sunt actori, scriitori, pictori şi savanţi cu renume de origine română care au contribuit enorm la dezvoltarea şi promovarea culturii naţionale în spaţiul american. Printre ei, convingător, este şi contribuţia dlui Ştefan Străjeri care valorizează la cel mai înalt nivel identitatea poporului român în S.U.A. şi, în special, în statul Michigan. Referitor la aceasta, în prefaţa cărţii, doamna Anca Sirghie (prof. univ, dr., Universitatea Alma Mater din Sibiu) ne concretizează următoarele: “Citind cartea cu un titlul inspirat, Românii Americani de la Marile Lacuri, a lui Ştefan Străjeri şi cu documentatul comentariu privind activitatea organizaţiilor, a presei româneşti şi a instituţiilor religioase ce poartă semnele identităţii noastre naţionale, a personalităţilor care s-au remarcat de-a lungul deceniilor, totul raportat la istoria generală a Americii de Nord, rămâi uimit, gândind la efortul de Sisif al celui care a agonisit atâtea date, cu constiinţă că un asemenea studiu monografic va dăinui peste timp ca o carte de vizită onorantă pentru întreaga comunitate a românilor. Şi nu mă refer numai la românii americani despre care dorise să scrie economistul publicist Ştefan Străjeri în monografia lui, ci şi la cei din ţară care în egală măsură au multe, foarte multe noutăţi de aflat şi de înţeles din cartea aceasta”. Totodată, dna Anca Sirghie mai spune: “Între atâtea volume editate azi, monografia comunităţii românilor americani din Michigan, scrisă de Ştefan Străjeri, este, cu certitudine, o carte-eveniment. O carte dorită, o carte necesară…”.

Scriitorul, economistul, jurnalistul şi editorul Ştefan Străjeri, fire de o sensibilitate rară şi mărinimoasă, cucereşte în permanenţă publicul român din diasporă, şi nu numai, prin acţiuni şi creaţii care promovează cu mândrie importanţa şi rolul naţiunii române în cultura şi viaţa universală. Astfel, evenimentele organizate în statul Michigan, nemijlocit prin Societatea Culturală Româno-Americană „Avram Iancu” (fondator Ştefan Străjeri), sunt ca un mijloc de intersecţie culturală dintre spiritul românesc cu spiritul american, care, în rezultat, formează câmpul magnetic al spiritualităţii dintre popoare. În respectivul proces al valorilor spirituale, în special al valorilor spirituale româneşti, rolul distins, cu siguranţă, îl ocupă şi dl Ştefan Străjeri, fiind maestrul ce conştientizează şi reglează corect comunicarea dintre viaţă-existenţă-cultură-identitate naţională. Cred, că poporul român trebuie să fie mândru de faptul că printre ei se regăseşte o asemenea personalitate precum Ştefan Străjeri – omul care nu-şi uită ţara natală, indiferent de faptul unde nu s-ar afla pe acest pământ.

(Galina Martea, dr., academician de onoare al învăţământului universitar din R.Moldova, scriitoare, poetă)

G.Martea,foto 45,ag,jpeg

Foto. Galina Martea

Tirania majorității parlamentare

Posted by Stefan Strajer On April - 25 - 2017

Tirania majorității parlamentare

Autor: George Petrovai

Toate lucrurile, fenomenele și procesele din natură, nu numai că urmează în chip instinctiv-existențial legea generală a cauzalității (cu excepția Cauzei acauzate, tot ce există în lumea văzutelor și nevăzutelor se datorează cauzei, respectiv că în condiții identice, aceleași cauze produc întotdeauna aceleași efecte), dar ele își caută împlinirea ca entități pe direcția minimei rezistențe.

Astfel, apa se supune forței gravitaționale, care, după cum se știe, are sensul statornic de acțiune spre centrul Pământului. Dar neputând străpunge crusta pentru a urma imperativa chemare a verticalei gravitaționale, ea se scurge la vale, adică pe direcția celei mai mici rezistențe, înspre ținta ei concomitent firească și ideală.

Fiind parte a naturii, omul la rândul lui își caută împlinirea (mulțumirea trupească și desăvârșirea spirituală) pe direcția minimei rezistențe, așa încât, ne înștiințează gânditorul P.P.Negulescu în tratatul Destinul omenirii (Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939), „concepția de care vorbim a fost introdusă în fizică de Maupertuis, a fost utilizată în matematică de Euler și Lagrange și e cunoscută azi în calculul infinitesimal sub forma «integralei hamiltoniene»”. Totodată, prezentă în morală și estetică, ba chiar și în filologie, unde cu ajutorul ei se explică evoluția foneticii, respectiva concepție oferă filosofiei o foarte interesantă justificare a libertății („Libertatea permite cheltuiala cea mai mică de credință pentru cel mai mare rezultat”), iar în viața societăților omenești, ea se constituie în calea schimbărilor lente până la insesizabil, care „se pot realiza fără sforțări prea mari și fără perturbări prea adânci”…

parlamentari1

Indiscutabil că politica, activitatea eminamente umană pe care Lenin o va defini ca forma concentrată a economicului, este principala responsabilă de schimbările survenite în societate (monarhie absolută, dictatură, regim constituțional, monarhie sau republică parlamentară etc.), toate jocurile politice reflectându-se ca într-o oglindă în nivelul de trai al tuturor cetățenilor.

Iată de ce, din „foamea milenară” a maselor de truditori după o viață mai îndestulată, au apărut acele mișcări sociale de amploare, bunăoară așa ca revolta englezilor din anul 1688 și cea a francezilor din 1789, cărora ni se pare potrivit să le spunem revoluții.

N.B. Afirmația de mai sus necesită următoarele două precizări:

1) Cele ai frecvente schimbări de macaz politic (de pildă, Octombriada bolșevico-rusească și Decembriada alogeno-românească) nu sunt la urma urmei, ne informează Curzio Malaparte în Tehnica loviturii de stat (Editura Nemira, 1996), decât veritabile tehnici insurecționale pentru preluarea puterii, care izbutesc fie sub presiunea cauzelor interne (starea dezastruoasă a economiei și a vieții cetățenilor, abuzurile sistematice ale cârmuitorilor, trădarea, corupția etc.), fie grație conjuncturii internaționale favorabile (implicarea francmasoneriei, respectiv înțelegerile dintre păpușarii planetari, precum cele de la Ialta și Malta), fie prin acțiunea conjugată a celor două componente (cazul României ceaușiste), desigur, cu largul sprijin al serviciilor secrete interne și externe. Cu toate astea, înfăptuitorii și beneficiarii acestor lovituri de stat sau de palat (Ion Ilici Iliescu, bunăoară), țin cu tot dinadinsul să le numească revoluții. Tocmai pentru a-i putea conferi Decembriadei acest rang, căzătura bolșevică Silviu Brucan a pledat din răsputeri pentru împușcarea cuplului Ceaușescu…

2) Gânditorul Petre Țuțea, cu a cărui opinie sunt întru totul de acord, consideră că singura revoluție din istoria omenirii este aceea înfăptuită de Mântuitor! De ce? Din simplul motiv că adevărata revoluție presupune în primul rând un real progres moral-spiritual al omului și abia pe urmă schimbarea condițiilor sale materiale de viață. Este adevărat că ceea ce obișnuiesc istoricii să numească revoluții politice și industriale, au dus până la urmă la schimbarea coajei materiale a vieții pământenilor, cu dezastrele aferente nechibzuinței și necumpătării: poluare, risipă, neliniște, boli neiertătoare. Dar tot atât de adevărat este că „egoismul și cruzimea au făcut, orice ar zice optimiștii, progrese de netăgăduit” (P.P. Negulescu).

Prin străduința progresiștilor și sub presiunea diverselor mișcări sociale, în plan politic s-a trecut de la regimul constituțional la votul universal și parlamentarism. Oamenii cu scaun la cap nu numai că sunt descumpăniți de un atare vot eminamente cantitativ, dar, întru remedierea acestei anomalii (votul eruditului egal cu al analfabetului), vin cu propuneri de felul următor: Da, toți cetățenii au dreptul să voteze într-o democrație mai mult sau mai puțin aparențială, însă mult mai bine ar fi ca voturile să nu aibă aceeași greutate!

Pretutindeni în lume, iar în România postdecembristă cu atât mai abitir, popularitatea candidatului este singurul criteriu după care se conduce parlamentarismul. Altfel spus, necușerul proces politic de smulgere a voturilor de la alegători prin promisiuni bine ticluite și în proporție covârșitoare neonorate. Atâta doar că popularitatea nu coincide întotdeauna nici cu mintoșenia, nici cu competența și nici cu corectitudinea aspitantului la funcții în stat. Ba de cele mai multe ori, fapt care a devenit o regulă în România postdecembristă, lucrurile stau taman pe dos: Cu cât ipochimenul este mai corupt, însă mai neobrăzat și mai abil, ceea ce în limbajul politrucianist postdecembrist se traduce prin „mai descurcăreț și mai de nădejde pentru clan ori formațiune politică”, cu atâta sporesc șansele acestuia de cățărare pe scara socială și de căpătuire!

Căci asta-i implacabila logică a nelegiuirii legalizate acolo unde, printr-un Parlament doldora de penali efectivi (nemaivorbind de cei în devenire), zi de zi și ceas de ceas se face dovada că peștele de la cap se împute și atunci când chiar Curtea Constituțională se face de râsul lumii cu manevrele ei, doar-doar Liviu Dragnea, un penal cu patalama la mână, va izbuti să ocupe pe bune fotoliul de prim ministru, care pe ne-bune tot lui îi revine în momentul de față, și – de ce nu? – pentru a-și putea pregăti din timp rampa de lansare spre Cotroceni…

Tot în tratatul Destinul omenirii, P.P. Negulescu ne prezintă carențele de căpetenie ale politicianului în general, ale parlamentarului în special: demagogia ca sora mai școlată și, ca atare, mai ipocrită a minciunii (Nu susținea fariseul de Talleyrand că „Omului nu i-a fost dat cuvântul decât ca să-și ascundă gândul”?), egoismul individual și colectiv al celor care se servesc de democrație, dar pretind cu nerușinare că o servesc pe ea, și oportunismul. O, despre oportunismul românesc, care reflectă atât nedemnitatea lașității cât și pe cea a ambiției lingușitoare, și care în postdecembrism a îmbrăcat haina de măscărici politic a traseismului sfidător-înfloritor, se poate scrie mult și bine! Vorba ceea: Câinii latră, caravana trece…

Cu binecunoscuta-i eleganță în exprimare, Negulescu înțelege prin oportunism „atitudinea atâtor oameni, care nu sunt lipsiți de calități, dar sunt lipsiți de convingeri”, toți oportuniștii cultivând „cu o adevărată pasiune, evoluționismul politic”. Un evoluționism, adaugă el, care prin alianțele înjghebate, face ca puterea legislativă să se substituie puterii executive, așa încât, arogându-și prea multe drepturi, ea exercită o veritabilă dictatură „mai mult sau mai puțin deghizată”.

Într-un asemenea climat esențialmente nedemocratic, precum cel din România postdecembristă, aproape că-i firesc pentru grosul cetățenilor ca adevărata putere să fie în mâinile murdare ale majorității parlamentare, iar președintele ales să devină „executorul orb și pasiv” al respectivei majorități, fără posibilitatea de-a fi arbitru în disputele dintre partidele politice, adică taman ceea ce așteaptă alegătorii de la el, în schimb, înzestrat de Constituția noastră anapoda cu toate cele necesare unui simplu „maestru de ceremonii”. Da, căci România nu este nici republică parlamentară și nici pe departe una pezidențială, însă – prin atotputernica vrere a nevrednicilor ei cârmuitori – ține morțiș să rămână în continuare patria democrației originale de tip iliescian.

(Sighetu Marmației, 22-23 aprilie 2017)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

O lucrare despre destinul Basarabiei

Posted by Stefan Strajer On April - 25 - 2017

O lucrare despre destinul Basarabiei

Autor: Valentin Tomuleţ (Basarabia)

În peisajul istoriografic basarabean, poeta, prozatoarea şi publicista Galina Martea ocupă un loc deosebit. Lucrările ce-i aparţin sunt recunoscute la nivel internaţional, autoarea impunându-se pe parcursul anilor ca unul dintre cei mai versaţi cunoscători ai diverselor probleme de care s-a ciocnit societatea la etapa actuală.

Cu un stil extraordinar şi original de abordare a problemelor social-umane, scriitoarea Galina Martea vine în faţa publicului cititor, de această dată, cu o lucrare de o valoare aparte care, la rândul ei, ne reprezintă identitatea naţiunii, conştiinţa naţională şi, nu în ultimul rând, identitatea societăţii basarabene în cel mai real mod. Astfel, lucrarea literar-istorică Basarabia – destin şi provocare, autor Galina Martea, apărută recent de sub tipar la Editura Pontos, este foarte binevenită în spaţiul identitar al culturii basarabene. Lucrarea în cauză este o realizare nespus de reușită și extrem de necesară pentru societatea basarabeană, deoarece prin intermediul celor scrise autoarea pune în fața cetățeanului basarabean o obligație morală și anume: de a conștientiza corect întreaga diversitate a proceselor ce au loc în societate și în conviețuirea socială, și, nemijlocit, în viața de toate zilele a fiecăruia dintre noi. Prin descrierea detaliată și exactă a fenomenelor sociale ce se derulează în cadrul țării de-a lungul timpului (anii 1991 – prezent), autoarea cărții ne așează în modul cel mai discret în fața tuturor evenimentelor (atât cu caracter pozitiv, cât și negativ) pentru a ne face să înțelegem corect starea lucrurilor, dar mai ales care este secretul devastator al dezastrului economic și social ce s-a abătut asupra întregii societăți. Aici autoarea cărții nu numai că ne avertizează de pericolul social care este prezent în viața noastră și care, în mod direct, ne scurtează și ne reduce existența, dar ea vine și cu argumente reale prin care ne sugerează faptul cine este vinovatul principal în toate nelegiuirile sociale.

În cazul dat, ne întâlnim cu o adevărată „parabolă a identității basarabene” (așa cum o întitulează în prefața carții istoricul literar Iurie Colesnic) care este destul de întortocheată în timp și cu prea multe obstacole în dezvoltarea social-umană, astfel Iurie Colesnic în precuvântare relatând următoarele: O vorbă populară afirmă cu înțelepciune: „Călătorului îi stă bine cu drumul”. Dar cum îi stă unui popor care s-a pornit în căutare de sine? După ce am parcurs o cale lungă în timp şi spaţiu, cale de 25 de ani de independență, este firesc să ne întrebăm cum ne stă nouă cu drumul acesta? Am mers corect pe poteca timpului, rectiliniu ori am cotit adesea impuși de obstacole şi de împrejurări? Că această cale aleasă nu va fi ușoară o știam din prima clipă, căci ne-am confruntat de la bun început cu o divizare a societății pe criterii etnice și lingvistice, după criterii geopolitice şi după care a urmat colapsul material. Dar ceia ce e mai regretabil, bagajul conștiinței naționale era prea ușurel, prea nepotrivit pentru drumul greu pe care ne propuneam să-l parcurgem. Cronologia drumului parcurs reflectă plenar obstacolele ce ne-au ieșit în cale: dezbinare teritorială, război fratricid impus din afară, pierderea din vizor a idealului național, exodul masiv al populației conștiente de anumite valori naționale, sărăcia cruntă și multe alte nenorociri… Cronologia drumului parcurs reflectă vizibil şi partea secretă a problemei noastre – conștiința națională. Căci cel mai greu schimbările se produc în conștiință”. Concomitent, prefațatorul cărții, în continuare, ne mai spune că: „Cartea pe care ne-o propune Galina Martea (scriitor, pedagog și filozof) „Basarabia – destin și provocare” este o radiografiere profundă a meandrelor noastre identitare, care pentru Basarabia şi basarabeni a devenit problema problemelor… Autoarea îşi conturează sintezele nu din surse împrumutate, nu dintr-o lume imaginară creată special ca spaţiu ori platformă pentru meditaţie. Experiența proprie a facut-o să cunoască problema identităţii şi pe cea a autoexilării. Dar depărtarea de patrie i-a asigurat și un mare avantaj – posibilitatea de a ne privi dintr-o parte, cu alți ochi, mai obiectivi, mai judicioși. Copleșită de firescul sentiment, siropos, dulceag, de nostalgie, specific neamului nostru, ea ne cercetează discret, cu ochii savantului, care nu pregetă să pună diagnoza cea mai dureroasă, dar cea corectă. Numai prin asemenea studii putem să verificăm dacă drumul parcurs a fost cel corect ales, dacă condrumeții au fost pe aceiași lungime de undă, dacă am mers înainte ori doar am mimat mişcarea… Iar refrenul secret al acestui volum este Basarabia şi povara nemiloasă a destinului…”.

Cu adevărat, Basarabia – destin și provocare, autor Galina Martea, este acea creație literară și acel produs al muncii creatoare care nu numai ne dezvăluie realități trăite de-a lungul timpului, dar, în același timp, ne sugerează idei și soluții cu ajutorul cărora s-ar putea contribui benefic la formarea unui mediu social sănătos, acesta, la rândul lui, favorizând conviețuirea socială a poporului. Cu eseurile ce abordează tema conştiinţei naţionale, sistemului de valori, idealului naţional, etc., Domnia Sa ne prezintă din plin studii cu caracter educativ, acestea fiind ca un îndrumător eficient în fenomenele ce determină existenţa şi supravieţuirea omului în societate. Expunând „idealul național” prin prisma conceptului filozofic, autoarea spune: „…Ideea națională, idealul național este o expresie care se asociază, în mod direct, cu identitatea națională, cu conștiința națională, cu demnitatea națională, cu unitatea națională – toate exprimând același sens şi conținut prin care se manifestă sentimentul și atitudinea omului față de întreaga diversitate a valorilor naţionale…” (pag. 216). Cu o lucuditate aparte, autoarea menționează: „Neconștientizarea corectă a fenomenului de ideal național, de idee națională, ar putea duce în mod direct la dezmembrarea totală a societății, la ruinarea completă a tradițiilor și culturii naționale (parte componentă din cultura română), la stoparea tuturor etapelor de dezvoltare prin segmentul identitar ce ţine de limbă / cultura / tradiţii / religie, componente nespus de importante în existența unui popor… Totodată, prin sentimentul autentic de apartenență la entitatea națională se dezvoltă, nemijlocit, conștiința, aceasta fiind forma superioară a gândirii prin care omul prin propriul comportament reflectă corect realitatea înconjurătoare. Iar în cazul când conștiința națională este lipsită de motivație și, în același timp, este dezorientată de factorii ce provoacă apariția fenomenelor negative, atunci consecințele devin destul de grave pentru un popor, acestea, ulterior, afectându-le atât propria existență, cât și propriul proces identitar naţional…” (pag. 218).

GMartea_Coperta-fata-tipar-Basarabia-destin si provocare-2016

Concomitent, autoarea cărții dezvăluie și scoate în evidenţă cele mai dureroase momente din viaţa poporului basarabean în anii de independenţă, 1991 – prezent, şi, simultan, abordează tema dezastrului economic și social care s-a abătut peste R.Moldova în această perioadă de timp. În viziunea autoarei, cele mai critice aspecte care au lăsat urmări extrem de grele în existenţa societăţii basarabene s-au centrat, în mod special, pe: neglijarea de către clasa dominantă a valorilor identitare naţionale şi a valorilor social-umane; neglijarea valorilor spirituale, acestea nefiind considerate ca fenomen necesar în existenţa omului şi a societăţii; inexistenţa obligaţiilor morale şi funcţionale din partea clasei de guvernare faţă de necesităţile poporului; promovarea fărădelegilor la nivel de stat, acestea creând premize reale pentru instaurarea în cadrul ţării a unei anarhii absolute şi, respectiv, a unor condiţii de trai inumane (în mod aparte pentru cetăţenii din mediul rural) ce au condus existenţa poporului la degradare umană şi socială. Sub o notă nespus de tristă sunt imaginile ce descriu situaţia reală privind condiţiile de viaţă şi de trai ale poporului în perioada celor 25 ani de independenţă a ţării.

Pe lângă problemele economice şi sociale care se agravează tot mai mult și mai mult, se profilează o realitate destul de clară cu privire la incompetenţa clasei de guvernare şi politice în a conduce ţara pe criterii democratice şi civilizate. Iar cu o verticalitate aparte sunt eseurile ce descriu realitatea existentă prin care aspectele negative prevalează tot mai mult şi sunt extrem de prezente în viaţa poporului basarabean. În modul acesta, R.Moldova continuă să existe ca stat independent, dar, simultan, împrejmuit de o întreagă gamă de probleme sociale, economice şi politice care, în consecinţă, distrug cu adevărat nu numai identitatea naţională a poporului şi a societăţii, dar şi însuşi existenţa acestora. Prin analize argumentate, Galina Martea abordează aspecte ce vizează sărăcia absolută, inexistenţa protecţiei sociale și sanitare, migraţia în masă a poporului, violenţa asupra copiilor şi femeilor – fenomene ce sunt mai mult ca reale ce caracterizează societatea basarabeană în anii de independenţă. În linii generale, fenomenele relatate în lucrare reprezintă realitatea nespus de nenorocită a poporului basarabean în epoca contemporană, iar prezentul din R.Moldova este comparat cu o beznă ce produce incultură, ignoranță, degradare umană și socială la cel mai josnic nivel. Autoarea, cu o tenacitate pătrunzătoare și o durere sufletească deosebită, atinge probleme de ordin social, astfel relatând: „…Poporul divizat în diverse partide și grupări sociale s-a împotmolit într-o fază de spirit complet contrară unei conviețuiri umane normale. O mare parte din populația băștinașă a pierdut orice orientare socială și nu mai dorește să-și recunoască nici macar originea de neam și națiune. Tendințele sunt diferite care, în rezultat, afectează și mai mult mediul social și relațiile dintre oameni. Idealurile naționale ale populației băștinașe sunt spulberate de niște aluzii străine care nu sunt compatibile cu totalitatea valorilor naționale…” (pag. 50). Cu aceeași capacitate literară și conținut filozofic, Galina Martea descrie în modul cel mai exact realitatea basarabeană a prezentului, argumentând prin acțiuni concrete derularea evenimentelor sociale, nemijlocit spunând: „Deci, realitatea şi istoria adevărată încă o dată ne demonstrează că orice suferinţă menită unui popor este provocată de omul puterii ce administrează societatea respectivă. În aşa mod, suferinţele continuă şi se ţin lanţ în viaţa unui popor şi, în special, în soarta poporului român din Basarabia. De necrezut, dar o asemenea realitate este prezentă şi în zilele noastre ce domină astfel existenţa unui popor. Este vorba de societatea basarabeană, poporul din R.Moldova, parte din secolul al XXI-lea, care se confruntă cu probleme serioase de a supravieţui ca naţiune şi specie umană. Este o realitate aparte unde victima proceselor este acelaşi om al societăţii, sortit pentru suferinţă. În pas cu problemele curente (sărăcie exagerată; nedreptate socială în limite de neconceput; corupţie la toate treptele de dezvoltare umană şi în toate domeniile de activitate socială, cu abateri grave de la moralitate; degradare umană / economică / culturală, etc.) omul se confruntă cu clasa de guvernare care le-a subjugat viaţa şi identitatea în cel mai umilitor mod. Identitatea personală şi natională a poporului basarabean este îndobitocită atât de mult, încât acesta nici nu sesizează care este drumul corect spre civilizaţie şi o dezvoltare umană adecvată. Clasa politică şi de guvernare, încă cu o educaţie şi mentalitate sovietică, dezorientează poporul pentru a-i provoca şi mai mari suferinţe în procesul de existenţă identitară, în procesul de existenţă şi de dezvoltare umană, în procesul de conştientizare şi recunoaştere corectă a cărei naţiuni aparţine. Astfel, poporului îi sunt impuse condiţii ce le influenţează negativ atât existenţa, cât şi dezvoltarea. În linii generale, prin doctrina respectivă, instaurată de clasa dominantă basarabeană sau a R.Moldova, are loc procesul de fabricaţie socială în cadrul căruia oamenii devin dezrădăcinaţi şi îndepărtaţi complet de adevărul istoric…(„Basarabia – model-simbol al suferintei si al nelegiuirilor sociale”, pag. 31-32) …Poporul, nefiind protejat de către stat, este inhibat în propriile greutăţi existenţiale şi, în aşa mod, reacţionează deja pasiv la procesele ce au loc în societate. O mare parte din populaţia ţării, în special din zona rurală, este absolut inactivă la schimbări si provocări, astfel acceptând sărăcia ca o normalitate în modul de viaţă existent… (pag. 36). Nivelul de viaţă al populaţiei extrem de redus din zonele rurale (la 1 ianuarie 2013 constituind 58,1% din toată populaţia ţării) este un tablou zguduitor ce ar putea fi comparat cu nivelul de viaţă al omului din epoca primitivă. Omul de la sate (în special, de vârsta a treia, ba chiar şi de alte vârste) nu cunoaşte fenomenele ce au loc în lumea modernă, neavând informaţia respectivă. Astfel, poporul este împotmolit într-un întuneric al existenţei care îl predispune la incultură, neştiinţă, înapoiere, izolare, în consecinţă, crezând în tot felul de aberaţii ale guvernanţilor…” (pag. 37).

Autoarea cărții deplânge și descrie în modul cel mai direct durerea poporului român din Basarabia, care este extrem de umilit și care suferă la nesfârșit. Având ca referință negativă sindromul autoritar al puterii demagogice, ea ne confirmă următoarele: „Patologia sindromului demagogic se reflectă prin răul instaurat într-un mediu social care induce în eroare masele doar pentru a fi ţinute în bezna involuţiei. Complexitatea simptomelor caracteristice acestui sindrom autoritar al puterii demagogice este provocată/cauzată de clasa dominantă a societăţii care sub nicio formă nu doreşte să recunoască, în mod normal, realitatea existentă, valorile umane autentice şi, în special, valorile identitare ale propriului popor. Astfel, prin conţinutul unui materialism şi nu prin conţinutul unui idealism, demagogia clasei dominante se manifestă cu multă încredere prin forme false de administrare care nu fac altceva decât să ademenească masele în acţiuni ce sunt favorabile doar puterii statale. Această realitate, lipsită de valori, este prezentă…” („Demagogia – procedeu real în subjugarea poporului basarabean”, pag. 70). Iar în studiul „Criza economică între putere şi mentalitate”, pag. 96, autoarea concretizează că „clasa dominantă devine tot mai nemiloasă şi indiferentă faţă de necesităţile poporului şi procesele ce se produc în societate…”, continuând, ceva mai jos: „…acţiunile clasei dominante din Basarabia sunt complet contradictorii lumii civilizate şi, astfel, compromit imaginea ţării şi a poporului atât în interior, cât şi în exterior. Omul societăţii / poporul este elementul cel mai neînsemnat şi neprotejat, iar necesităţile şi nevoile acestuia pentru clasa de guvernare există ca factor derivat al existenţei sociale…Criza economică, politică şi socială din Basarabia, cu caracter extrem de dezastruos, instaurată la toate treptele de existenţă, este derivatul mentalităţii a persoanelor ce conduc ţara. Oamenii puterii, prin comportamentul inuman al conducerii, au distrus propriul popor care este doar un produs al existenţei şi nu un produs al bunăstării. Poporul continuă să existe doar pentru a menţine şi suporta greul crizei economice, politice şi sociale…” (pag. 98).

Pentru a înțelege valoarea autentică a lucrării „Basarabia – destin și provocare”, autor Galina Martea, ea trebuie citită de către fiecare cetățean al societății basarabene și nu numai. Dar, ca să recapitulăm cele relatate mai sus, ne vom referi din nou la cele scrise de Iurie Colesnic, în prefața cărții, astfel Domnia Sa spunând: „Concluzia care se impune în urma lecturii acestei ediţii este una sigură – ca să evoluăm avem nevoie de o purificare. De o transfuzie de conștiință națională… Și numai atunci vom putea să preluăm drumul de la capăt. Dacă ne urmăm cu fidelitate idealul, negreșit așa vom proceda şi doar atunci vom izbândi…”. La rândul ei, Galina Martea (dr., acad., savant, scriitor), autoarea cărții, prin expresivitatea și inteligența cuvintelor sale spune: „O societate va fi perfectă numai atunci, când factorul uman va fi perfect în acţiuni, comportament și gândire… (pag. 155). Formarea unei societăți autentice se întemeiază numai prin comportamentul și sentimentul autentic al individului față de valorile naționale… (pag. 204). Prin conștiința de sine în corelație cu conștiința națională omul poate forma acea interacțiune care ar condiționa formarea unor trăsături de caracter cu care ar stimula și ar contribui pozitiv în dezvoltarea propriei culturi… (pag. 214). Cu unitatea propriei culturi omul este acel care formează cultura întregii societăți și, nemijlocit, imaginea reală a conștiinței de sine în corelație cu conștiința națională. Numai prin unitatea curată de conștiință națională un popor își poate menține echilibrul autentic în existența spirituală / intelectuală / materială, astfel, fiind capabil să construiască o societate fundamentată pe valori naționale și beneficii comune… (pag. 215).

În acest context, este cazul de menționat că Galina Martea, din Basarabia, este autoarea mai multor lucrări literare și științifice (poezie, proză, publicistică, știință), iar valoarea acestora este pusă pe cântarul inteligenței, demnității și decenței personale.

(Valentin TOMULEȚ, dr. hab., prof. univ., Facultatea de Istorie şi Filozofie, Universitatea de Stat din Moldova)

Valentin Tolumet

Foto. Valentin Tomulet

Triada comportamentală conduită-conștiință-caracter

Posted by Stefan Strajer On April - 20 - 2017

Triada comportamentală conduită-conștiință-caracter

Autor: George Petrovai

 

În urmă cu peste 2000 de ani, Cicero spunea cam așa: „Caracterul fără inteligență valorează mult, dar inteligența fără caracter nu valorează nimic”. De unde lesne deducem că nu numai în zilele noastre și, îndeosebi, pe meleagurile noastre nord-dunărene s-au prăsit acei ipochimeni cu obraz de toval, ce-și spun descurcăreți și pentru care noțiunile morale consacrate nu înseamnă nimic.

De pildă, ce anume poate să însemne pentru alde ăștia cinstea, corectitudinea sau cumsecădenia, când ei și-au făcut un țel în viață din a acționa potrivit satanicului crez „Hoțul neprins e om cinstit”, ba chiar își legitimează decalogul ticăloșiei prin acte normative croite după chipul lor fără obraz și-și justifică lipsa de caracter prin memorabile spuse de felul „Cine muncește n-are timp de făcut bani”?!…

Cu completarea că, dacă România postdecembristă a devenit faimoasă prin contraperformanțele ei economico-financiare, doar astfel putându-și consolida poziția de codașă a Uniunii Europene la toate acele capitole care vizează nivelul de trai și prosperitatea generală a nației, în schimb, prin indivizi ca Dinu Patriciu, Adrian Năstase, Adrian Severin, Dan Voiculescu, Viorel Hrebenciuc, Gheorghe Ștefan, Elena Udrea, Sebastian Ghiță și mulți alții, ea a scris pagini de neuitat în istoria universală a nelegiuirilor și a dinamizat exportul de probleme dâmbovițene pretutindeni în lume.

Mă rog, fiecare cu specializarea sa, că doar toate statele din Uniunea Europeană trebuie să învețe cum să-și descopere și apoi să-și valorifice atât avantajele absolute, cât și cele relative: noi cu pungașii, prostituatele și cerșetorii, alții cu banii, politica și aranjamentele planetare. Aidoma oamenilor, țările se impun în lume mai degrabă prin spirit (înțelepciunea și corectitudinea aleșilor, hărnicia și discernământul alegătorilor), decât prin mărimea lor. Bunăoară, Marea Britanie și România sunt state apropiate ca întindere (e drept, nu și ca număr de locuitori), dar distanța dintre ele este ca de la cer la pământ în ceea ce privește dezvoltarea, nivelul de trai și, mai ales, greutatea cuvântului ce-l au în politica internațională…

Hole In Moneybag

Hole In Moneybag

Dintr-o lungă și instructivă discuție cu un medic cărturar din zonă, am tras următoarele două concluzii:

1) Fiind oamenii supuși de la naștere la nenumărate încercări (de la microbi și până la cataclisme), nu este un noroc, ci vrerea Atotputernicului ca mulți dintre ei să trăiască până la 80-90 de ani sau chiar mai mult.

2) Medicina este o știință a probabilităților (eu îi spuneam a aproximațiilor), fapt pentru care vindecarea nu vine de la medici, ci de la Dumnezeu. Medicii nu izbutesc decât să cârpească și să creeze iluzia de vindecare, eventual să prelungească agonia suferindului.

Iată de ce, mult mai important ca îndoparea și adunarea de averi pe care le mănâncă moliile și le fură hoții, este necontenita îmbogățire/desăvârșire spirituală. De-abia prin acest proces ce vizează statornic mântuirea, omul – potrivit distincției operate de Hegel între viață și existență – va face dovada că are rațiune, conștiință și caracter, într-un cuvânt că există.

(Sighetu Marmației, 19 aprilie 2017)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

Primele principii la greci si taoisti

Posted by Stefan Strajer On April - 20 - 2017

Primele principii la greci si taoisti

Asemănări și deosebiri între primele principii din filosofia antică greacă și taoism (daoism)

Autor: George Petrovai

 

Nu există filosof de valoare care să nu se arate interesat de primele principii. Da, căci este important trecutul apropiat de noi și prezentul (infinitatea macrouniversului și microuniversului, sistemele sociale și cele politico-economice, mecanismele sufletului și ale gândirii, morala, cultura și locul omului în Univers), precum și îndrăznețele prognoze privind viitorul planetei și al omenirii, dar la fel de important (dacă nu pentru toți, atunci pentru unii dintre noi) este să aruncăm priviri logico-fanteziste asupra pregenezei (era haos sau doar golul infinit și netulburat?) și să înclinăm balanța convingerilor intime fie în favoarea creaționismului, fie în favoarea evoluționismului, fiind știut marele adevăr noutestamentar că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni…

Corifeii filosofiei clasice grecești nu numai că n-au făcut excepție de la regulă, dar chiar au consolidat-o prin formidabilele lor opinii despre primele principii, la fel de proaspete și suculente ca în urmă cu peste două milenii.

Gânditorii de mai târziu și-au însușit aceste concepții, astfel că – ne spune P.P. Negulescu în tratatul Problema ontologică – Plotin (204-270 e.n.), principalul reprezentant al neoplatonismului, „admitea, cu stoicii, un Suflet al lumii, necesar ca s-o pună în mișcare; admitea, cu Aristotel, o Inteligență cosmică, necesară ca să gândească mulțimea nenumărată a lucrurilor ce o alcătuiesc și să dea fiecăruia ceea ce trebuie ca să poată exista; admitea, în sfârșit, cu Platon, o Unitate supremă, necesară ca să facă din această mulțime haotică un tot unic și să-i asigure în același timp realitatea”.

Dar iată care este concepția lui Plotin despre Unu: Unul din prima ipoteză, identificat cu Binele din Republica (prin urmare, un principiu situat dincolo de ființă) și cu tatăl cauzei din Scrisori, este Unul absolut și transcendent pluralității; Unul din a doua ipoteză (Unul-multiplu sau Unul-ființă) este numit Intelect de către filosoful nostru, întrucât corespunde demiurgului din Timaios și cauzei din Philebos, dar are și caracteristicile Intelectului aristotelic (gîndirea care se gândește pe sine); Unul din a treia ipoteză (deodată Unu și multiplu), corespunde sufletului lumii din Timaios și este identificat de Plotin cu stoicul Suflet al lumii.

Vasăzică, la Plotin întâlnim toate cele trei naturi sau niveluri fundamentale: Unul, Intelectul și Sufletul. Tot el ne prezintă impresionantul tablou al multiplelor raporturi dintre Suflet, Intelect și Unul, un Unu fără formă și de nimic limitat, care, prin situarea lui dincolo de gândire și ființă, nu poate fi obiectul unei cunoașteri, ci trebuie admis ca „puterea infinită de la care provine toată pluralitatea ființelor inteligibile”.

N.B.: Astfel conceput, Unul plotinian seamănă mult atât cu supremul Tao („nu are formă sau înfățișare, nu are culoare, sunet, gust sau miros, nu are început și sfârșit, nu se află sus sau jos, înăuntru sau afară, nu cunoaște binele sau răul”), cât și cu De, principiu strâns legat de Tao și care a fost echivalat în românește ba cu termenul „Putere” („Puterea specială a individului”), ba cu „Virtute” (spontaneitatea tuturor lucrurilor în sensul elanului bergsonian).

Plotin era convins că sufletele caută mai degrabă spre lucrurile inferioare din lumea sensibilă, motiv pentru care ele și-au uitat originea divină. Dar dacă Sufletul universal este acela care produce, animă și conduce fiecare părticică a naturii, așa încât deodată este unitar ca suflet cosmic și plural ca pluralitate a lucrurilor pe care le însuflețește, el nu este decât o imagine a Intelectului divin și anterior Sufletului, fiind văzut de Plotin ca ființă și gândire în același timp, mai exact „ca o lume ce cuprinde toate ființele inteligibile”.

Gândindu-se pe sine și fiind în același timp gândit și gânditor, Intelectul nu numai că este lipsit de pluralitate, dar cauza lui nu poate să fie decât Unul pur sau Acela care precedă dualitatea gândire-gândit.

Grecia-02

De unde, ne înștiințează Plotin, rezultă că „scopul exercițiului filosofic este acela ca sufletul să-și redescopere originea lui divină” și apoi, prin progresivă îndepărtare de pluralitatea materială, să revină la Unitatea inteligibilă. Fără să fie creștin, Plotin ne încurajează că așa ceva este posibil, asta deoarece „partea cea mai înaltă a sufletului nu a părăsit niciodată Intelectul divin”.

Cum se realizează această experiență pur spirituală a întoarcerii Sufletului la sine, ce definește scopul ultim al filosofiei? „Prin contemplație”, ne răspunde Plotin. Adică prin ceea ce recomandă cu insistență întreaga înțelepciune orientală, taoismul în mod special (taoiștii practică exerciții complicate de respirație și abstragere din realitate, în vederea prelungirii vieții până la dobândirea nemuririi).

Dar dacă Plotin interzice orice trecere dincolo de Unu (în Enneade el susține că orice cercetare trebuie să se oprească aici, căci nu putem întreba ce este acesta) și dacă urmașul său Proclus (412-485) identifică ceea ce nu este Unul cu nimicul, Damascius (aprox. 460-550), gânditorul care încheie „lanțul de aur al neoplatonicilor”, nu îmbrățișează în întregime opiniile înaintașilor în celebra sa operă Despre primele principii: aporii și soluții.

Dimpotrivă, printr-o subtilă analiză critică pe direcția răsturnată a discursului filosofic, Damascius pune în evidență atât imposibilitatea gândirii principiului prim, asta datorită faptului că, aidoma lui Tao, el este inefabil („Unul este primul care a țâșnit din indicibil”), cât și inadecvarea discursivității la principiul prim, prin obligatoria înaintare a reflecției în sens negativ.

Damascius gândește Unul ca simplu, altminteri se ajunge în situația să fie înțeles ca plural, și ca Totul, astfel evitându-se riscul reducerii lui la un Unu determinat. Însă, ne avertizează filosoful, tocmai acesta este motivul pentru care gândirea principiilor intră într-un neîntrerupt parcurs circular, parcurs care, pentru evitarea opririi la ceva determinat, în cazul inefabilului obligă la continua negare a ceea ce anterior se afirmase. Altfel spus, simplitatea și totalitatea Unului trebuie neîncetat și reciproc suprimate, asta pentru a nu eșua în procesul cognitiv, respectiv pentru a nu ajunge să gândim Unul ca minim sau plural.

Fiind, prin urmare, gândirea suspendată între cele două extreme ale travaliului sau efortului aproprierii de principiu, firește că se atinge limita maximă a înaintării cunoașterii noastre înspre el, o cunoaștere din start condamnată să nu poată surprinde niciodată imaginea plenar-adecvată a Unului.

Dincolo de această limită, ne înștiințează Damascius, nu numai că nu trebuie să abordăm Unul ca ceva anume accesibil cunoașterii (de fapt, suntem condamnați la o tot mai temeinică necunoaștere, pe măsură ce ne apropiem de el), dar ajungem în situația (a se citi suntem constrânși) să renunțăm chiar și la desemnarea lui cu „Unu” și „Tot”, nemaifiind adecvate principiului nici măcar aceste determinații.

Pe urmele lui Plotin, Damascius susține că, întrucât principiul nu devine nicicând obiect al gândirii noastre, singura modalitate de conștientizare a abisului ce ne separă de el o reprezintă divinația sau intuiția mistică a prezenței principiului.

Este adevărat că niciun non-Unu sau lucru determinat n-ar putea exista dacă în același timp n-ar fi și Unu (la fel ca în cazul lui Tao, nimic nu poate ființa fără a fi mai întâi Unu!) și că el, cel mai simplu, cuprinde Totul. Dar tocmai de la acest conflict de identitate al Unului (indicibil pe de o parte, dicibil pe de altă parte), pornește critica, implicit aporetica damasciană vizavi de el, anume că, atâta timp cât păstrează o anumită relație cu Totul, Unul nu mai poate să fie transcendent!

Deoarece însuși Plotin gândea principiul prim Unul ca totul și anterior totului, Damascius s-a oprit la principiul „Unul-tot anterior totului”. Însă nu rămâne aici, ci împinge neoplatonismul mai departe pe următoarele direcții:

1) Demonstrează că a gândi transcendența principiului față de Tot, înseamnă să concepem transcendența ca pe un lucru situat în afara Totului, fapt care contrazice însuși sensul Totului. Dar și să gândim principiul într-un anume fel, se cheamă cuprinderea lui în sfera Totului, ceea ce face ca el să nu mai aibă statutul de principiu. Calea de ieșire din această aporie este, în opinia lui Damascius, relația „Unul-tot anterior totului”, la urma urmei „expresia cea mai adecvată principiului”, adică Totul într-o formă unitară, anterior pluralității desfășurate a Totului.

2) Inspirat de religiile misteriilor și continuând analiza proclusiană asupra principiului, Damascius elaborează Inefabilul, conceptul prin care desemnează principiul prim. Asemenea lui Tao („Tao poate fi rostit, însă nu acesta este Tao cel veșnic”), Inefabilul este atât de ascuns și sustras oricărui discurs, încât despre el „nu se poate spune nici măcar că este Inefabil”.

3) Nimicul lui Proclus, înțeles ca ceea ce nu este Unul, la Damascius devine totuna cu Inefabilul, cel mai înalt principiu din sistemul său filosofic. Asta deoarece la el, nimicul nu are numai un sens negativ, ci și unul pozitiv – posibilitatea de depășire a însuși Unului!

Cum spuneam și cu alt prilej (vezi textul „Frumusețea incitant-ermetică și captivant-poetică a daoismului”), principiul suprem în filosofia și religia taoistă este, evident, Tao, respectiv neființa sau „suflul originar” (Yuan qi) din care s-a zămislit ființa (cuplul Yin-Yang), acesta la rându-i creând „cele zece mii de lucruri și ființe” (totalitatea entităților), pentru ca, mai repede sau mai târziu, toate să se întoarcă la întregul întruchipat prin Tao. În strânsă și inseparabilă legătură cu Tao este principiul De (redat în românește prin „Putere” sau „Virtute”).

Simplitatea, ca atribut al principiului, este simbolizată în taoism prin pu (lemnul neprelucrat). Ea îl caracterizează pe Omul Sfânt, singurul muritor care, prin redobândirea naturii primare (Xing), este vrednic să guverneze, căci numai el acționează potrivit lui Tao al oamenilor și în corelație cu Tao al Cerului.

Un alt fundamental principiu taoist este Unu, cel pe care chinezii îl consideră non-număr (ceea ce nu poate fi măsurat, nedefinitul, neperceptibilul) și despre care exegeții afirmă că „era și nu dădea naștere la nimic, de aceea s-a divizat și a făcut să apară Yin și Yang” (Cap. 42 din „Lao Zi – Cartea despre Dao și putere, cu ilustrații din Zhuang Zi”, autor Dinu Luca). În primul comentariu al Capitolului 39, faimosul Heshang Gong consideră că Unul desemnează „nefăptuirea, copilul lui Dao”. Dinu Luca adaugă: „Marea majoritate a exegeților afirmă, însă, că Unul este un alt nume al lui Dao”. Și mai departe: „Afirmația trebuie nuanțată, pentru că Unu desemnează aici regula de unitate a naturii, legea structurală a Universului, principiul imperceptibil și nenumit, a cărui intuiție o are iluminatul, pe câtă vreme în Capitolul 42 denumește, probabil, haosul primordial și nediferențiat, care nu este Dao, ci născut de Dao”.

(Sighetu Marmației, 20 martie 2017)

Petrovai-4

Foto. George Petrovai

La Consulatul General al României la Chicago – eforturi vizibile pentru menţinerea încrederii publicului în calitatea serviciilor prestate

Autor: Dorin Nădrău (S.U.A.)

Recent, o vizită la Consulatul General al României la Chicago mi-a oferit ocazia de a aprecia evoluţia activităţii echipei privind creşterea eficienţei în efectuarea de servicii consulare şi încurajarea oamenilor de a se adresa consulatului în vederea soluţionării unei game foarte diversificate de probleme. Prezenţa mea la această instituţie aparţinând României natale s-a datorat, ca şi precedenta, de acum un an, necesităţii de a obţine un document autentic, impus de legislaţia românească aliniată actualmente reglementărilor europene.

Logo-Consulatul-General-al-Romaniei-la-Chicago-1
CONSULATUL GENERAL AL ROMÂNIEI la Chicago, Statele Unite ale Americii

Ca o primă impresie, am constatat că strădania personalului de aici pentru îmbunătăţirea lucrului cu oamenii se menţine, preocupare, de altfel, destul de anevoioasă. Am în vedere, în primul rând, împrejurarea că circumscripţia consulară nu este una redusă, competenţa teritorială incluzând persoane care locuiesc permanent sau temporar în statele: North Dakota, South Dakota, Illinois, Indiana, Iowa, Kansas, Michigan, Minnesota, Missouri, Nebraska, Wisconsin. În al doilea rând, complexitatea serviciilor consulare este impresionantă şi prin multitudinea domeniilor abordate: cetăţenie, documente de călătorie, acte de stare civilă, acte notariale, obţinerea de acte din România ş. a.

Am regăsit o atmosferă de mult calm a oamenilor care îşi aşteptau clarificarea unor probleme personale sau eliberarea unui act autorizat, persoane care înţeleg importanţa şi cerinţele speciale pe care le implică emiterea unui act juridic specific activităţii consulare, alături de inşi de o vârstă respectabilă binevoitori, dar copleşiţi de sentimentul zădărniciei într-o perioadă a vieţii în care societatea pare să nu mai aibă nevoie de ei.

Între noutăţile înregistrate în decursul ultimului an, un loc aparte îl ocupă, prin plusul de eficacitate indus, modernizarea asistenţei consulare o dată cu introducerea în utilizare a unui nou sistem de interfaţă cu solicitanţii de servicii consulare, numit generic SIMISC (Sistem Informatic pentru Managementul Inegrat al Serviciilor pentru Cetăţeni), care permite iniţierea unui seviciu consular prin intermediul unui portal din internet. Acest sistem oferă posibilitatea ca funcţionarul consular să evalueze îndeplinirea condiţiilor legale de întocmire a serviciului consular, materializat prin validarea cererii electronice. În noile condiţii, serviciile se prestează la consulat în două moduri: fără programare, în fiecare zi de luni până vineri sau cu programare, exclusiv prin sistemul menţionat.

În lumea contemporană, insecurităţile mediului socioeconomic îi constrâng pe indivizi, tulburaţi de existenţa schimbării constante şi de incertitudinea viitorului, să-şi piardă treptat încrederea în instituţiile publice. Se ştie, de asemenea, că societatea modernă, aşa cum o cunoaştem şi o experimentăm în totalitatea interacţiunilor şi experienţelor noastre cotidiene, este imposibilă fără încredere.

În aceste condiţii, eforturile susţinute pentru asigurarea încrederii publicului în calitatea serviciilor consulare prestate par să constituie o prioritate de necontestat a corpului consular de la Chicago, coordonat de Consulul General Tiberiu Trifan şi Consulul General adjunct Mihaela Deaconu.

florea-tiberiu_trifan                                        foto Mihaela Deaconu
foto: Consul General Tiberiu Trifan                          foto: Consul General adjunct Mihaela Deaconu

Fără îndoială, cei doi conduc cu profesionalism activitatea personalului consular, asigurând interfaţa între comunitatea de români şi autorităţile române şi/sau americane şi depunând reale eforturi în gestionarea întregii problematici consulare, juridice, de comunitate şi protocol/administraţie, probând, corectitudine, responsabilitate şi cordialitate.

În fine, în opinia mea, activitatea publică a personalului de la consulat dovedeşte în mod vădit un important pas înainte spre eliberarea de neîncredere, fiind de notorietate că în România corupţia este cel mai mare generator de neîncredere şi ştiut fiind faptul că românul, atunci când apelează la o instituţie publică, prima dată se gândeşte pe cine cunoaşte în respectiva instituţie…Şi, de ce nu, un pas însemnat spre civilizaţia modernă.

 

Dorin Nădrău (S.U.A.)

Pelerinaj întru adevăr

Posted by Stefan Strajer On April - 19 - 2017

Pelerinaj întru adevăr

Autor recenzie: Silvia Jinga-Urdea (Florida,SUA)

 

Medicul scriitor Corneliu Florea, pe numele adevărat Dumitru Pădeanu, autor a cinsprezece cărți de memorialistică, pamflete mordante, reflecţii, comentarii la problemele arzătoare ale României, un activist social sui-generis, compune în ultimul volum, Vara pisicilor negre (editura Aletheia Bistrița, 2015) tabloul unei țări jefuite de politicieni și ignorate în suferința ei de aproape trei decenii. Autorul este un imigrant incomod, care s-a stabilit în Canada în timpul dictaturii ceaușiste, dar abia a așteptat să se întoarcă după căderea Cortinei de Fier să-și revadă locurile dragi. Practică o transhumanță originală: iarna se îngroapă în zăpezile preeriei canadiene, iar primăvara ia drumul țării pe care o poartă mereu în suflet.

Corneliu Florea este cunoscut pentru robustul său spirit polemic, care lovește în punctele nevralgice ale democrației „de salvare națională”, aluzie la Frontul Salvării Naționale inițiat de Ion Iliescu spre folosul famelicilor capitaliști de sorginte securistă, nicidecum al întregii nații. Patosul acuzator al lui Corneliu Florea este pe măsura fărădelegilor care-i sar în cale la tot pasul. La Casa cu flori din Bistrița bucuria îi este umbrită de stupiditatea primarului municipal, care nu-i aprobă tăierea a trei brazi din propria curte, considerând-o defrișare, în schimb rade într-o veselie gorunii de pe coama dealului. Constată sarcastic decimarea nemiloasă a avuției forestiere, în totală desconsiderare a relației ancestrale, a „codrului, frate cu românul”. „Avem scut antirachetă”, observă amarnic autorul, „stăm la umbra lui.” (op.cit., p. 12)

Este o carte a strigătului de durere al unui intelectual profund, al unui patriot nedezmințit, al unei conștiințe oneste și neînfricate, oripilate de dezmățul elitelor politice, antrenate într-un proces de trădare a interesului național în toate domeniile societății românești. Aceste elite au dat numele de revoluție unei lovituri de stat cu numeroase victime omenești, au distrus ceea ce trebuia păstrat din economia noastră, au împins afară din țară milioane de români lăsați șomeri dintr-odată, au adus la sapă de lemn majoritatea populației. Au pus pe butuci o țară pe care dictatorul a lăsat-o fără datorie externă, ca acum să se zbată în coada clasamentelor Uniunii Europene. Politicienilor li s-au adăugat în marea trădare și intelectuali de faimă, aceia de la care ne-am fi așteptat să fie luminătorii nației, așa cum au fost considerați cărturarii din totdeauna la români.

Critica cea mai acerbă a autorului vizează căpeteniile intelectuale, care, după obediența practicată în timpul comunismului, s-au înregimentat la sacul cu bani al noului stăpân. Principiul mult trâmbițat al corectitudinii politice, atacurile la identitatea națională și la integritatea statului român, folosirea minorităților împotriva majorității românești, nepăsarea față de simbolurile culturii românești, tentativa de falsificare din nou a istoriei naționale, detractarea valorilor românești în frunte cu geniul literaturii române, Mihai Eminescu, promovarea unei literaturi pornografice, gen Mircea Cărtărescu, a subculturii, în general, toate acestea declanșează resorturile mâniei justificate a autorului. Două sunt pamfletele de rezistență ale volumului: Un pușcas numit Breban și Alexopatul rătăcitor. Primul demontează farsa isterică pusă la cale de Horia Roman Patapievici, susținut îndeaproape de Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Este cunoscută reacția normală de furie a scriitorului academician Nicolae Breban împotriva denigrării poporului român și a culturii lui cuprinsă în volumul Politice de Patapievici. N. Breban a folosit condiționalul verbului a împușca. Condiția era ca injuriosul volum să fi apărut în Polonia. Mai clar formulat: ceea ce românii au înghițit, polonezii n-ar fi făcut-o nici în ruptul capului pentru că sunt o nație care se respectă. Extrapolând absurd verbul incriminat din context, onorabilii de la GDS au provocat o furtună într-un pahar cu apă, menită a îngenunchea o personalitate a scrisului românesc ca Nicolae Breban. Să fie liniștiți că n-au reușit, pentru că cine are bun simț vede de la o poștă ce clică mercenară s-a aciuat pe la GDS-ul patronat de finanțele milionarului american George Soros, ferventul militant pentru globalizare și societate deschisă, deschisă pentru globaliștii de la centru ca să poată umbla în voie la resursele naturale și la manipularea oamenilor.

Corneliu Florea pune în paralel viața de martir a tatălui lui Nicolae Breban, preot greco-catolic maltratat de unguri în 1940, apoi trimis de comuniști la canal, unde a murit și biografia lui Dionisie Patapievici, tatăl lui Roman, evreu din Cernăuți, „tovarăș de drum” al Armatei Roșii pentru implementarea comunismului la noi. În vreme ce patrioții români erau exterminați la canal din ordinul partidului unic, Dionisie Patapievici era răsplătit cu funcții înalte în Ministerul de Finanțe, să sprijine sovromurile în jefuirea statului român, notează revoltat autorul. Stigmatul de origine nesănătoasă l-a urmărit pe N. Breban de-a lungul anilor de studii mereu întrerupte și niciodată terminate, dar, în ciuda ostracizării sale, a manifestat îndârjire, realizându-și plenar talentul de prozator. În vreme ce Roman Patapievici s-a bucurat de privilegiile nomencalturii comuniste, Breban a suportat, într-o bună parte a vieții sale presiunile unui regim vinovat de moartea tatălui său. Bunicul lui Breban a ridicat în Nordul Transilvaniei biserică de piatră și școală românească în timpul opresiunii maghiare. Breban descinde dintr-un șir de patrioți români, pe când familia Patapievici s-a aliniat celor care au slujit politica de ocupație a României. Cunoscând toate aceste antecedente, s-ar fi impus un minim sentiment de decență din partea lui Roman Patapievici.

Pamfletul este strivitor, punându-le oglinda în față tuturor celor care gravitează în jurul „trinității” Liiceanu, Patapievici, Pleșu. Concluzia extrem de tristă prin adevărul ei cade greu: „scriitorimea, cu puține excepții, și-a băgat capul în nisip, ca de obicei, de fapt în nisip și-l ține în majoritatea timpului în ultimii șaptezeci și cinci de ani” (op. cit. p. 123).

Defăimarea neamului românesc și a istoriei sale este și obiectivul lui Dan Alexe în cartea Dacopatia și alte rătăciri românești, nu întâmplător publicată la editura Humanitas condusă de Gabriel Liiceanu. Dan Alexe, fost membru al grupului dizident de la Iași, împănat cu informatori securiști, printre care și Ion Petru Culianu, este și el un stipendiat al Înaltei Porți de la Bruxelles. Mare păcat că-și folosește inteligența în mod cu totul păgubitor pentru el și pentru poporul din care face parte.

Corneliu Florea ne introduce mai întâi în istoricul problemei scriitorilor mecenari, hack writers, producând o savuroasă proză despre Grub Street din Londra, unde a originat stirpea celor care își vindeau talentul. Autorului îi plac digresiunile, care pun în valoare cultura sa clasică europeană. Fiecare din piesele volumului fac dovada bucuriei taifasului pe teme puțin cunoscute sau doar date astăzi uitării. Îi place postura de pedagog doct, care recurge frecvent la dictonul latin, combinat cu vorbe populare de duh, imprimând o coloratură ardelenească scrisului său. Demersul ironic la adresa scrântelilor lui Dan Alexe despre istoria dacilor este pus fastuos în scenă, cu insistență asupra semanticii cuvintelor hack și hackney (cal de închiriat, de călărit, mârțoagă) pentru a ridiculiza prostituția intelectuală prezentă atât în comunism cât și în capitalism. „În comunism, observă cu umor sec autorul, nu au fost cai de închiriat, toți caii au fost rechiziționați, cei care s-au opus au ajuns la abator” (op. cit, p. 168) și continuă ”majoritatea s-au lăsat convinși să devină voluntar, cai de călărit spre realismul socialist” (idem, ibidem). Îl citează pe Voltaire care spunea despre mercenarii peniței ”că sunt mai prejos decât prostituatele” (op. cit. p. 169. Îi face lui Dan Alexe un portret cu totul defavorabil pentru că nu scrie despre adevăr, ci ”după urechea grefată la Bruxelles” ca să-i denigreze pe geto-daci, după cum cer stăpânii lui cu intenții politice ascunse.

Sursele antice care mărturisesc despre traco-daci sunt, după D. Alexe, egale cu zero, tot ce știm noi despre strămoșii noștri sunt invenție a romantismului naționalist de la Bălcescu la Pârvan. În opinia lui dacii n-au avut o limbă, împrumutând cuvinte din stânga și din dreapta, ținându-se de beții, iar nevestele lor de lucruri slabe, deci un fel de neam de retardați. Pe bună dreptate, se întreabă C. Florea, de ce au fost dacii înveșniciți pe Columna lui Traian și pe Arcul de Triumf al lui Constantin cel Mare, de ce se găsesc statui de daci prin multe muzee ale lumii, dacă ar fi fost un neam de rușine, cum încearcă detractorul D. Alexe să ne convingă. În realitate, tot mai mulți cercetători serioși avansează ideea că limba dacilor ar fi fost similară cu latina pe care a premers-o. Tăblițele de la Tărtăraia ne vorbesc despre folosirea scrisului la noi înainte de Sumer.   Contraargumente arheologice la aberațiile lui Dan Alexe sunt numeroase. Reaua credință și reaua lui voință sunt de domeniul evidenței. Nu este nici primul nici ultimul care scoate de la lada de gunoi a istoriei teorii răsuflate, drapate diferit pentru uz iredentist. Concluzia lui D. Alexe despre români se rezumă la constatarea că ”suntem niște tembeli”(op.cit.,p. 174). Dacopatia lui Dan Alexe ne întărește în ideea că la editura Humanitas se consolidează o mișcare antiromânească menită a ne distruge identitatea națională pentru a ne pregăti intrarea în statul globalist. Spiritul de deriziune în care Dan Alexe a comis pseudoistoria sa este dovada unui ”neam prost”, a unui cărturar care ”vrea să sară mai sus ca puricii”, îl ridiculizează Corneliu Florea.

coperta 1

 

 

Cu stupoare constată Corneliu Florea că libertatea de conștiință și de expresie sunt cenzurate datorită noii invenții, cea a corectitudinii politice comandată din exterior, un fel de cal troian periculos. Românii au crezut că după căderea dictaturii comuniste vor fi cu adevărat liberi. Cei care au murit împușcați la revoluție au strigat „vom muri, dar vom fi liberi”. S-a adeverit că nu putem fi atât de liberi pe cât am dori-o. Decretul 217/2015 și restricțiile impuse de Institutul Wiesel în cercetarea adevărului asupra unor teme considerate încă tabu, cum ar fi mișcarea legionară, îl contrariază pe autor. Minuțios, cum este, intreprinde o incursiune în istoria documentelor care au consfințit drepturile omului, începând cu Magna Charta din 1215, continuînd cu Bill of Rights (1689) – Declarația Drepturilor, în 1789 Declaration des droits de l’homme et du citoyen, în 1948 – Declarația Universală a Drepturilor Omului dată la ONU. „S-au scris degeaba pentru români, care după 200 de ani în România Institutului Wiesel (…) acceptă și propagă corectitudinea politică chiar și în istorie, în loc să-și îndeplinească datoria de-a se opune opresiunii străine” (op. cit. p.120). „Ce decădere, ce deșert!, (p.120) exclamă autorul. Nemulțumirea lui este cauzată de estomparea adevărului despre drama românească, ”copleșitoarea, terifiantă dramă românească, începută cu jertfele de război, cu ocuparea sovietică și dictatura comunistă impusă de alogeni, cu lichidarea în închisorile comuniste a patrioților români și distrugerea țărănimii prin colectivizare …” (p. 22). În numele atâtor declarații, care circumscriu drepturile omului, ar trebui să fie posibil să putem spune cu exactitate ce s-a întâmplat în realitate cu poporul român, supus experimentului comunist. Corneliu Florea amintește, de pildă, un aspect asupra căruia se trece cu vederea și anume rolul evreilor activiști trimiși de la Moscova să comunizeze România. În schimb, se aruncă integral vina pe legionari, ignorându-se caracterul patriotic al mișcării lor, în ciuda limitelor ei. „Cu amărăciune îmi vin în minte vremurile când politrucii evrei trimiși de Moscova, cu o ură înverșunată, dădeau vina pe legionari și Securitatea lor le ținea isonul:   legionarii sunt de vină! După politrucii evrei, legionarii lui Corneliu Codreanu erau vinovați pentru că s-au devotat dreptății naționale și nu au acceptat să fie instrumentele lui Carol al II-lea”. Speră să vină vremea adevărului și să se spună „că cei mai mari vinovați au venit de la Moscova. Restul? Niște instrumente”(op. cit. p. 58).

Patosul adevărului despre istoria românească îl ajută să descopere cărțile revelatoare, cum ar fi lucrarea lui Petre Țurlea, Studențimea română din Cluj 1944-1946 (Ed. Renașterea, Cluj, 2016), pe care le opune celor false, compuse la comandă pentru denigrarea poporului român. De ce este importantă cercetarea din punctul de vedere al intereselor poporului român? Pentru că ne arată negru pe alb că studenții români patrioți s-au opus ferm comunismului instalat prin forță și, pe de altă parte, minoritatea maghiară din Cluj a comis „josnice acțiuni revanșarde antiromânești… împotriva eliberării Ardealului de Nord-Vest de sub ocupația ungurească horthistă”(op.cit., p. 23). Muncitorimea maghiară de la Dermata a atacat căminul studențesc Avram Iancu, strigând „să curgă sânge de valah”. Nici unul dintre agresori n-a fost arestat, în schimb au fost întemnițați douăzeci dintre studenți, represaliile împotriva studenților și a unor profesori patrioți, precum Victor Papilian, nerezumându-se doar la atâta. La alegerile din noiembrie 1946 românii ardeleni au votat pe flanc pentru Iuliu Maniu, în schimb maghiarii s-au plasat de partea comuniștilor. UDMR-ul face și astăzi niște jocuri foarte încurcate. Dar de ce să ne mirăm de UDMR când îi avem pe guvernanții români tranzacționiști și trădători. Prin fraudarea alegerilor în 1946, căci vorba lui Stalin, nu contează cine votează, contează cine numără voturile, Uniunea Populară Maghiară a câștigat 29 de locuri în parlament, toți acei parlamentari fiind”naționaliștii Ungariei Mari, ce urau barbar tot ce era românesc în Ardeal și din fortăreața comunistă în care s-au aciuit, sperau să submineze Tratatul de Pace de la Paris, hotărârea deja luată de reîntregirea Ardealului românesc.(op.cit., p. 32-33).

Manipulările politicienilor maghiari de atunci sunt atât de similare cu cele de astăzi ale urmașilor lor, dacă n-ar fi să amintim decât de Laszlo Tökes devenit peste noapte revoluționar anticomunist fervent, acomodându-se jocului Marilor Puteri pentru a servi însă cauza iredentistă. Vinovat nu este Tökes, vinovați sunt partidele și guvernanții români care nu sancționează cum se cuvine, la timp, atacurile antiromânești. Dar de ce să vorbim numai de guvernanți, când un filozof ca G. Liiceanu adăpostește la faimoasa-i editură lovituri sub centură date poporului român în numele corectitudinii politice și al toleranței.

Înțeleg verdictul lui Corneliu Florea în comparația dintre cărțile adevărate și făcăturile unor autori de la GDS. Cei din urmă eludează aspectele majore ale istoriei și culturii noastre. De aceea, zice C. Florea lucrarea lui Petre Țurlea ”depășește ca valoare cultural-istorică românească toate scriiturile luate împreună, ale celor trei boieri de pe malurile Dâmboviței”. Un lucru este cert, Corneliu Florea nu se ferește să atingă aspectele vulnerabile ale vieții sociale și culturale românești, evitate de cei mai mulți analiști. Celor care din răsputeri încearcă să dilueze conștiința identității naționale a românilor, autorul le răspunde prin demersuri de recuperare a valorilor trecutului, abandonate în uitare, pentru că în România de la Petre Roman și Adrian Năstase până astăzi nu sunt bani pentru menținerea patrimoniului național. În timpul ministeriatului lui Kelemen Hunor, medic veterinar instalat la cultură de președintele Băsescu, s-au găsit bani pentru restaurarea conacelor grofilor din Transilvania. Dar pentru cetățile dacice, declarate monumente UNESCO, nu sunt bani nici pentru pliante, nici pentru drumuri de acces, nici pentru o amenajare civilizată. În schimb, după cum spun localnicii, au fost storși bani grei din jefuirea siturilor arheologice, din furtul de brățări dacice, de obiecte de aur, care au fost împărțite între paznicii acestor situri și guvernanți. O întreagă mafie a fost creată ad hoc pentru stoarcerea cât mai rapidă a profitului chiar și din locurile sfinte ale istoriei noastre. Încât te întrebi: cum de-a ajuns țara noastră pe mâna unor asemenea criminali? Exasperat de nelegiuirile întâlnite în cale, C. Florea rostește o imprecație ca să se răcorească: ”Cerule Mare nu mai ai fulgere și trăsnete pentru vânzătorii de țară românească?!” (op.cit., p. 20).

Cred că dl. Liiceanu și asociații lui ne pot răspunde: când scrii cărți ca să-ți bați joc de istoria și cultura unui popor culegi ceea ce ai semănat. Ca să nu creadă distinșii intelectuali că nu poartă chiar nici o răspundere pentru dezastrul generalizat din România ultimelor trei decenii.

Este amarnic de trist să constați că obediența față de dictatul străin este un fenomen recurent la români. Nu trebuie decât să ne amintim cum a fost tratat Brâncuși căruia nu i s-a permis să se repatrieze în 1955 ca să moară la Hobița. Cât despre procesul verbal de la Academie, în legătură cu moștenirea pe care sculptorul dorea s-o lase poporului său, n-are rost să mai vorbim pentru că este prea cunoscut. Erau implicate atunci nume mari ca M. Sadoveanu, președintele Academiei, G. Călinescu, Al. Graur și trepăduși de serviciu ca A. Toma. Din nefericire M. Sadoveanu, aflăm de la C. Florea, s-a purtat execrabil și față de Mitropolitul Bucovinei, fost coleg de școală la Pașcani, Visarion Victor Puiu, de la care și-a însușit pe nedrept casa de la Schitul Vovidenia, pregătită de către mitropolit pentru rugăciune și solitudine. Tot acolo își pregătise Mitropolitul și mormântul, dar datorită ”sprijinului” tovărășesc al lui Sadoveanu a fost privat de totul și condamnat să moară în străini. Urâte vremuri, bicisnice purtări!

Ca să se curețe de sentimentele negative inspirate de neorânduielile observate la tot pasul, autorul, călător prin definiție, se aruncă în ciuda vârstei avansate, pe drumurile esențiale pentru fibra noastră națională: se duce la mănăstiri, pe Via Imperatorum, drumul străbătut de împărații romani între 106 și 271 a.d. de la Porolissum la Drobeta, se duce să cerceteze Maramureșul, provincia lui de adopție, se chinuie, dar răzbate pe drumurile bolovănoase ale cetăților dacice. În toate aceste călătorii trebuie să vedem responsabilitatea cărturarului Corneliu Florea, care vrea să trezească, mai ales în sufletul tinerilor, dragostea de glie, respectul și gratitudinea pentru   poporul întotdeauna zămislitor de valori. Drumurile peregrinului Florea au menirea să reinstituie firescul în relația românilor cu țara lor, să spubere batjocura unor scribi plătiți și să ne întoarcă la conștiința noastră mai bună. Ne îndeamnă la pietate față de eroii noștri prin unele dintre mărturisirile lui de credință: „fac o pauză în Alba-Iulia, capitala noastră istorică, de la Mihai-Viteazul la Ferdinand Întregitorul. Aprind câte o lumânare pentru moții moților, Horia, Cloșca și Crișan, Avram Iancu, Ion Buteanu, Petru Dobra, cei care sub dominații străine au avut tăria de-a ne păstra identitatea, limba și religia.”(op.cit., p. 197) Frumos și emoționant.

Celor care l-ar putea acuza de provincialism îngust, izolaționism ne grăbim să le răspundem că întreaga carte reflectă un spirit cultivat la izvoarele clasice europene, Elogiul nebuniei de Erasmus de Rotterdam fiind una dintre cărțile favorite. Recurgerea la clasicism, tehnica divagațiilor bazate pe asocieri de lectură amintesc de proza lui Alexandru Odobescu.   Deplânge copierea grăbită de către români a vestimentației americane cu blugi și teniși în orice circumstanță, precum și abandonarea politeții noastre tradiționale, înlocuită cu vulgarități de mitocani. Se întoarce mereu cu bucurie la valorile consacrate, precum O scrisoare pierdută în interpretarea unor monștri sacri ai scenei românești.

Nu doar prin ceea ce scrie, dar și prin acțiunile sale Corneliu Florea ne îndeamnă să ne întoarcem la sursele esențiale ale istoriei și culturii noastre pentru a ne cunoaște mai bine și pentru a nu uita cine suntem. Trei dintre drumurile lui prin țară: pe Via Imperatorum, la câteva mănăstiri din Moldova, la cetățile dacice ne arată cât de bogați suntem, dar, din păcate, cât suntem de risipitori cu zestrea noastră sub guvernările nepăsătoare care susțin ”cel mai abject sistem ipocrit și impostor”. (op. cit., p. 199).

Corneliu Florea este un spirit care veghează de la distanță sau de aproape, din casa lui cu flori de la Bistrița la tot ce se întâmplă în România nu doar ca să-și exerseze condeiul, ci ca să îndrepte nereguli, crezând în acel ridendo castigat mores. Dozându-și patosul și sarcasmul, el repune în drepturi adevărul într-o vreme a mistifăcărilor și a minciunii generalizate, implicându-și cititorul în demersul efervescent al unei inteligențe vii.

Tradiţia artei încondeierii ouălor în Bucovina

Posted by Stefan Strajer On April - 12 - 2017

Tradiţia artei încondeierii ouălor în Bucovina

 

Autor: pr.dr. Ilie Rusu

Datina de a colora, de a împistri, de a încondeia ouăle, cunoscută la multe popoare din timpurile cele mai vechi, este la creştinii din Bucovina, practica artizanală de căpătâi în preajma Sfintelor Paşti. În unele localităţi bucovinene, Moldoviţa, Ciocăneşti, Izvoarele Sucevei, ş.a., ea se practică şi la Ispas sau Rusalii şi chiar şi la Sf. Gheorghe, dacă sărbătoarea nu cade în „Săptămâna luminată”. În legătură cu colorarea ouălor, poporul are numeroase legende:

Şase surori măritate au vrut să ucidă pe a şaptea soră nemăritată, care făcea ochi dulci celor şase cumnaţi ai săi. Pietrele cu care
au vrut să o ucidă, s-au colorat însă în diferite chipuri. Astfel sora a rămas în viaţă şi în amintirea acestei minuni, oamenii au început
să coloreze ouăle în Duminica Paştilor, când s-a petrecut întâmplarea. O altă legendă susţine că ouăle colorate reprezintă pietrele cu care cei răi l-au bătut pe Hristos. În altă variantă ouăle reprezintă darurile pe care oamenii buni le-au făcut copiilor de judecători, ca să-şi îmbuneze cu ele părinţii în ajunul osândei Mântuitorului, sau,   culoarea ouălor roşii închipuie sângele nevinovat al Domnului, vărsat spre mântuirea oamenilor. După alţii, ouăle roşii perpetuează ouăle date de Maria Magdalena neamurilor cu zisa: „Hristos a Înviat!” şi răspunsul „Adevărat a Înviat!”

IMG_9829

Unii creştini cred că ouăle roşii perpetuează tradiţia ouălor albe înroşite printr-o minune săvârşită, pe taraba unei precupeţe, care n-a crezut în Învierea Domnului. La vestea adusă de apostoli, ea a răspuns: „Cum nu sunt aceste ouă roşii, aşa n-a înviat Hristos!”, iar ouăle sale s-au înroşit îndată în coş. Altă legendă spune că, pe când Simion mergea la câmp, având în traistă o pâine şi câteva ouă albe, 1-a ajuns Hristos, ducându-şi crucea în spate. Simion a luat-o şi i-a dus-o până la ogorul lui, unde i-a dat-o iar Mântuitorului. Mai pe urmă, aşezându-se să mănânce, a găsit pâinea şi oule albe devenite ouă roşii. Se spune că de atunci a început înroşirea ouălor. Spun alţii că ouăle s-au înroşit după Înviere, când Hristos a blagoslovit găinile. În altă legendă se spune că cei răi, alungând pe Hristos Mântuitorul, au început a arunca în urma lui pietricele mărunte, care îndată se prefăceau în ouă de diferite colori. Unii au început să le adune şi astfel Hristos a scăpat. În sfârşit, ouăle roşii perpetuează amintirea acelor ouă ale unei copile care, aflând de Învierea Domnului, a plecat să vestească pe maica sa. Pe drum s-a întâlnit cu nişte evrei, care auzind-o, n-au crezut, ci au spus: „atunci va învia Hristos când aceste ouă se vor înroşi!” Şi cu adevărat ouăle s-au înroşit imediat.

Ouăle roşii – se mai spune – amintesc pe cele cu care, la Învierea Domnului, fiecare copil s-a pomenit că le are în mâini, sau pe cele pe care paznicii mormântului lui Dumnezeu le aveau cu asupra lor. După alţii ouăle roşii sunt ouăle din coşarcă Maicii Domnului, care au stat sub crucea pe care era răstignit Hristos şi unde au fost picurate cu sânge. Ouăle negre închipuie chinurile şi durerile lui Hristos.

Dincolo de aceste obiceiuri mai mult sau mai puţin ortodoxe enumerate mai sus,colorarea ouălor se face în săptămâna patimilor. Obişnuit se începe de marţi sau joi şi se isprăveşte vineri. Niciodată însă gospodinele credincioase nu caută să lucreze la ouă în zilele de sec, miercuri şi vineri. La noi în Bucovina, se zice chiar, că numai în Joia mare e bine să se coloreze ouăle, ca să nu se strice în cursul anului.

Plecându-se de la asemenea evenimente importante, la care s-a adăugat evlavia creştină cu influenţele inerente fiecărui popor, s-a ajuns de la vopsit la încondeiat şi „împistrit” artistic. În vechime, pe lângă simpla vopsire (fărbuire) a ouălor, existau în toate aşezările dintre Obcinile Bucovinei, două tehnici clasice: încondeiatul cu pensula sau cu peniţa şi împistritul, folosindu-se ceara şi tehnici de meşteşug arhaice care transformau meşterii în adevăraţi creatori, individualizându-se creaţiile în aşa fel, încât se puteau recunoaşte după arta fiecăruia…

IMG_9660

La Ciocăneşti, localitate reprezentativă pentru arhitectura tradiţională unde în ultimii ani se organizează Festivalul Naţional al Ouălor Încondeiate, unde casele de aici renumite pe drept, sunt împodobite cu motive geometrizate ordonate ,pui sub formă de brâie, cingători, motive florale creştine chiar – au lucrat la început ouă încondeiate, creatoarele populare Oltea Gervan, Ileana Candrea şi Leocadia Roată, învăţate se pare de un bărbat – „bădiţa secretaru” Dumitru Giosan. Peste munte, în satul Botuş-Fundu Moldovei, cea mai cunoscută creatoare populară a fost Eleonora Moroşan. Tot din „pleiada pionierelor” în arta ouălor încondeiate mai fac parte: la Breaza de Sus, Ioana Severin, la Breaza de Jos, Similica Alexandroaiei, la Pojorâta, Elena Porcilescu, la Valea Putnei, Rafira Ţăran, iar pe Vatra Moldoviţei, Ecaterina Haucă, Elena Pascan, Ana Niga, Rodica Huţuleag şi multe altele. Astăzi sunt în zona Câmpulung-Moldovenesc şi Vatra Dornei, peste 800 de artiste populare care au devenit, prin tinereţea lor şi a modelelor, demne urmaşe ale celor mai sus amintite şi oferă siguranţa că arta populară a încondeiatului va dăinui.

Întru-un timp al provocărilor, al discursurilor prea pline dar fără noimă, suntem tentaţi să alegem prea uşor, un Crăciun fără Naştere,un An Nou numai cu revelion, o Bobotează fără Agiazmă, Sfintele Paşti fără Înviere, dar cu iepuraşi, o viaţă uitând de moarte dar copiind viaţa veşnică. De aceea, oul încondeiat este şi el o tentaţie, o provocare, la noi creştinii are finalitate în sfinţirea ce i se atribui la Sfintele Paşti.

Astfel, pentru creştinul adevărat , oul încondeiat, dincolo de căutările stereotipe,de origini şi vechime, de simboluri, de respectarea unor tipare sau tradiţii, de îndemânare artistică, de tehnici, de îndeletniciri aducătoare de venit sau imagine, de ocuparea unui timp, sau de împlinirea unei atenţii, el oul încondeiat este un deplin exerciţiu spiritual în perceperea deplină a Învierii din morţii a Domnului nostru Iisus Hristos. Altfel, oul încondeiat nesfinţit în spaţiul sacru al Bisericii şi neactualizat de timpul Învierii, este o pierdere de timp şi ca artă şi ca sacrament. O pierdere de timp împărţită, pentru cel care îl creează, îl studiază, îl admiră sau îl procură. Pe când oul creat, studiat, admirat, procurat, dus în coş la sărbătoarea Sfintelor Paşti, pentru a fi sfinţit de preot, sfinţeşte deplin timpul şi spaţiu, credinciosul, familia, comunitatea lui.

Îndemn să avem ouă frumos încondeiate pentru un Paşti al bucuriei depline, pentru o Înviere care să nu fie în afara Luminii Lui Hristos, pentru o sărbătoare nu a luminilor ci a Luminii. Îndemn tinerii să fie preocupaţi de această artă străveche, actualizată acum din belşug, dar fără a pierde ţelul ei sublim şi sfânt, bucuria că Hristos a biruit prin Creaţie, Adevăr şi Dragoste, prin Jertfă şi prin Înviere.

Hristos a Înviat!

(Ciocăneşti, Bucovina, 2017, Aprilie)

DSC_0145

Foto. pr.dr. Ilie Rusu

Scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș la Cenaclul Românesc „Mircea Eliade” din Colorado

 

Duminică, 12 aprilie, 2017, după slujba religioasă, în sala festivă a Bisericii „Sf. Dimitrie cel Nou” din Frederick, Colorado, s-a desfășurat o nouă întâlnire a Cenaclului Literar Românesc „Mircea Eliade”, avându-l ca invitat pe scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș. Prezentatori au fost profesorii Simona Sîrghie și Sebastian Doreanu, împreună cu preotul Ioan Bogdan.

În cuvântul de întâmpinare adresat celor prezenți, prof. Sebastian Doreanu, de curând reîntors din România, a subliniat două lucruri pe care le-a observat cu bucurie în timpul călătoriei. Primul este faptul încurajator că tineretul din țară citește cărți tipărite. Pentru că a văzut atât în metroul bucureștean cât și în alte mijloace de transport în comun din orașele prin care a călătorit, tineri cufundați în lectură, el apreciază că este un semn bun pentru viitorul cărții și o dovadă în plus că Umberto Eco a avut dreptate când a scris că viitorul nu va fi lipsit de cărțile în format tradițional (Umberto Eco și Jean – Claude Carriere: Nu sperați că veți scăpa de cărți, Editura Humanitas, București, 2010). În al doilea rând, tot ca un fapt îmbucurător, directorul Cenaclului a adus din țară și a prezentat celor de față primul număr din ziarul „Neamul Românesc”, publicat de Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” la Cernăuți, în Țara codrilor de fagi, Bucovina, una dintre provinciile românești ce se află în continuare sub ocupație străină, dar unde limba română se păstrează și prin asemenea publicații.

Lauda cărții tipărite formulată de Umberto Eco s-a dovedit un preambul cum nu se putea mai nimerit pentru prezentarea celor două noi volume publicate de către scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș, lansate acum în premieră în mijlocul comunității românești din Colorado. Vorbind de Sălașul de la răscruce, de fapt primul roman inspirat din biografia autorului, prof. Sebastian Doreanu, în calitate de istoric, a prezentat cadrul de desfășurare a narațiunii, anume începutul secolului al XVIII-lea, cu vremuri tumultoase, când acțiunea antiimperială a lui Rackozi al lI-lea și războiul curuților declanșat de acesta răvășeau o bună parte din Transilvania, abia intrată sub   stăpânire habsburgică. Prezentatorul i-a invitat pe participanții la cenaclu să citească acest roman de aventuri, de cape et d’épée la care se adaugă și o frumoasă poveste de dragoste. Așadar, un interesant și incitant roman istoric, din păcate un gen de literatură care nu se mai regăsește printre preferințele generațiilor   tinere actuale.

Cu toate că nici poezia nu mai este prizată în aceste vremuri de goană spre niciunde, Mircea Hortensiu Tomuș se încăpățânează să scrie și… poezie. Al doilea volum lansat cu această ocazie este o nouă carte de poeme Zile vin, zile trec, zile rămân în amintiri, într-un fel o continuare a volumului de debut Printre tristeți și bucurii, lansat, câțiva ani în urmă, tot la Cenaclul “Mircea Eliade” din Colorado.

Scriitorul Mircea H. Tomus in plina verva, prezentandu-si noile volume

De data aceasta, așa cum a subliniat Sebastian Doreanu, noul volum este realizat într-o formă tematică interesantă, dacă nu cumva unică, poeziile formând câteva cicluri bine definite. Cel aflat în deschiderea volumului amintit este ciclul săptămânii, fiecare zi din cele șapte își are poezia ei; urmează ciclul cel mai bogat, cel evenimențial, în care diferite date istorice, religioase, aniversare din România de ieri sau mai aproape de zilele noastre, evenimente ce au legătură cu familia poetului sau care se referă la însăși viața autorului își găsesc locul în versurile acestuia. Ultima parte, ca o încununare deplină a volumului amintit, cuprinde ciclul lunar, fiecare lună a anului fiind cântată în versuri de către poet.

O prezentare a biografiei scriitorului invitat a fost făcută de către prof. Simona Sîrghie. Astfel, după ce a predat literatura română o viață întreagă numeroaselor generații de elevi la Arad, de când s-a retras la pensie și locuiește jumătate din an în țară, iar cealaltă jumătate la Denver, alături de cele două fete și familiile lor, Mircea Hortensiu Tomuș a devenit de la începuturi (și iată că au trecut deja cinci ani!) unul dintre cenacliștii cei mai fecunzi sub raport creator. Iar activând în acest focar de cultură românească de lângă Munții Stâncoși, cum a subliniat Simona Sîrghie, el s-a simțit îndemnat să-și adune în volume scrierile publicate de-a lungul timpului în diferite reviste din țară și din diaspora, scriitorul tipărind astfel, în ultimii ani, nu mai puțin de șase cărți de poezie, proză, memorialistică, toate lansate în premieră la Cenaclul „Mircea Eliade” din Colorado.

S-a dat apoi cuvântul autorului. Acesta a început prin a mulțumi celor prezenți în sală pentru participare, dar și-a arătat mâhnirea față de numărul lor redus în raport cu colectivitatea românilor care locuiesc în statul Colorado. Acest cenaclu, a ținut să sublinieze scriitorul, este o oază de românism departe de locurile natale și în același timp o școală unde copiii născuți pe aceste meleaguri pot afla mai multe despre istoria și cultura părinților și bunicilor. Vorbind despre romanul istoric Sălașul de la răscruce, autorul a ținut să menționeze faptul că sursa acestuia se află în poveștile și legendele locuitorilor din zona unde domnia sa, ca tânăr profesor, a petrecut o parte din anii de început ai carierei didactice și unde a organizat numeroase excursii cu elevii. Împletind poveștile adunate din bătrâni cu adevărul istoric, Mircea Tomuș a izvodit acest roman pe care se gândea de mult să-l aștearnă pe hârtie și este foarte bucuros că a reușit să o facă, chiar dacă după mulți ani, timp în care l-a purtat mereu în minte. Trecând apoi la volumul de poeme Zile vin, zile trec, zile rămân în amintiri, autorul a mărturisit că și acesta a fost conceput de-a lungul mai multor ani în care a scris poezii, aplecându-se asupra colii de hârtie de fiecare dată când a simțit că își dorește să încrusteze în timp bucuria pricinuită de un eveniment anume: fie o sărbătoare cum ar fi Învierea Domnului, Crăciunul, 8 Martie, 1 Aprilie (da, chiar și Ziua păcălelilor își are o poezie a ei), 10 Mai, 15 iunie (poezie închinată Liceului „Moise Nicoară” din Arad, unde autorul a fost profesor și director mulți ani din viață), nașterea fiicelor sau a nepoatei, ziua mamei, toate amintiri plăcute pe răbojul vieții.

Mircea H. Tomus semneaza autografe

După ce a răspuns unor întrebări venite din sală, autorul a lecturat un fragment din romanul istoric, mai precis începutul, în care cititorul este familiarizat cu zona în care urmează să se desfășoare acțiunea, și face cunoștință cu oamenii locului. Din volumul de poeme a recitat poezia Azi ce deschide volumul amintit și 9 Septembrie, poezie dedicată soției, doamna profesoară Aurora Tomuș, aflată printre cei prezenți în sală. Preotul Ioan Bogdan a recitat poezia Învierea, închinată evenimentului ce va fi sărbătorit în curând de întreaga lume creștină, iar Sebastian Doreanu a recitat poezia 8 Martie, ca o dedicație pentru toate doamnele și domnișoarele din auditoriu.

Ca o surpriză, din partea membrilor Cenaclului „Mircea Eliade”, doamna profesoară Simona Sîrghie a înmânat autorului o Diplomă de Merit pentru cele șase cărți publicate, mai ales că toate au fost lansate în premieră în cadrul Cenaclului Românesc de la poalele Munților Stâncoși.

În încheiere, scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș și-a prezentat pe scurt, proiectele la care lucrează: o piesă de teatru și un volum de nuvele. Pentru doritori a semnat autografe pe volumele nou lansate, dar și pe cărțile anterioare, aflându-se, după propria mărturisire, pentru prima dată în situația dificilă de a nu reuși să acopere cererea de carte, exemplarele aduse de domnia sa pentru această ocazie fiind insuficiente. Doamna Simona Sirghie a deschis o listă pentru cei interesați să obțină volumele dorite, astfel ca la o viitoare întâlnire cu scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș aceștia să le primească. Pentru că, suntem încredințați, o viitoare întâlnire este așteptată. Cu nerăbdare.

(Alessia Moisil, George Alexandru)

Scrisoare deschisă domnului Gabriel Andreescu

Posted by Stefan Strajer On April - 6 - 2017

Replică

Scrisoare deschisă domnului Gabriel Andreescu

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

 

Domnule Andreescu, am citit articolul dumneavoastră „Academicienii ar trebui să-și retragă Apelul” din Observator Cultural, martie 2017. Fiindcă am citit și apelul academicienilor am vrut să vă spun că, afară de a face pe politicul corect, nu aveți competența de a cere să-și retragă apelul „Identitate, suveranitate și unitate națională” indiferent cât de mare disident ați fost, cât de mare vuvuzelă la GDS-Soros sunteți pe post de port drapel al drepturilor minorității ungare din România. Ar fi fost inteligent (înzestrare genetică) și înțelept (acumulare educativ-culturală) să vă formulați părerile și opiniile pe baza complexă a realității istorice și sociale. Nu ați ales această cale, foarte rar folosită la GDS-Sorors, ci ați bătut, cu grație, câmpii drepturilor care vă sunt convenabile, fără să țineți seama că democrația nu este doar un corn al abundenței de drepturi egale ci conține în aceeași măsură îndatoriri cetățenești ce nu permit interdicția de expresie nimănui. Dvs v-ați comportat ca acel hack writer ce știa de la Seneca: „Nulla servitus turpior est guam voluntaria”, dar nu vă mai puteți elibera de stăpânirea GDS-Soros, ce v-a prins în 31 Decembrie 1989.

Am încercat o replică la somația dvs – nedemocratică, ilegală constituțional – adresată academicienilor de a-și retrage Apelul, dar replica mi-a fost blocată electronic. N-am fost surprins pentru că, în trecut, am fost admis ca internaut politically incorrect, fiind un simplu om liber ce nu acceptă actuala cenzură prin corectitudine politică, având în vedere că nu am auzit, citit sau văzut decât politicieni ipocriți, duplicitari, manipulatori, lipsiți de orice corectitudine socială! Acesta este motivul pentru care, de data aceasta, vă scriu aceste rânduri, sperând să vă parvină prin bunăvoința celor de la Observator Cultural, cel puțin prin poșta electronică.

Apelul academicienilor este simplu, direct și pertinent pe o singură pagină, pe când somația dvs. imperativă este pe trei pagini și am să o comentez liber. Începeți cu „Câțiva academicieni semnatari” e o persiflare de arogant tip GDS-Soros; cei ce au citit apelul au văzut 84 – optzeci și patru – de semnături de academicieni. Începând astfel, cititorii și-au dat seama că sunteți una dintre vuvuzelele de serviciu ale globalistului Soros. Rețineți, dacă puteți, că este o mare diferență între membrii Academii Romane și cei ai GDS-Soros, chiar dacă ne oprim numai la istoria reală a apariției Academiei Române în comparație cu fundația GDS-Soros, care din 1990 și până în prezent nu a dat nici o personalitate culturii românești, din contră a distrus câteva și continue să erodeze tradiția și cultura identitară. Marea majoritate a internauților așa vă califică. Nu le citiți comentariile, nu vă dau de gândit, sau credeți că, dacă nu sunt de acord cu voi, vă sunt inferiori?!

Coborând în textul dumneavoastră în care muștruluiți semnatarii apelului academic ca pe niște recruți, le spuneți, nici mai mult nici mai puțin, că sunt lipsiți de competență în chestiunea suveranității, identității și unității naționale și câteva rânduri mai jos ajungeți la concluzia că au o înțelegere primitivă despre suveranitate. Oare nu săriți prea sus, aveți cască de protecție? Nu tot manipulați cu raporturile internaționale, că și noi vedem cum țin USA, Rusia, Israelul și câte și mai câte alte țări la suveranitatea și identitatea lor națională. Deocamdată, societatea umană este multinațională, fiecare națiune are identitatea și unitatea ei, absolut toate ținând la suveranitatea lor. Daca aveți exemple de națiuni care renunță la aceste trei deziderate trebuia să le dați academicienilor drept argument, nu să-i faceți incompetenți și primitivi, cum reiese clar din contextul paragrafului. Un om educat corect, pentru că există și educație corectă, nu folosește asemenea termeni într-o controversă indiferent cu cine o are. Și ca să vă dați grande de GDS-Soros le reamintiți niște banalități – autarhia – pe care toți academicienii, laolaltă, nu o înțeleg ca dvs. În apelul academicienilor nu am găsit autarhie = economie națională închisă, termen pe care l-ați introdus cu rea și manipulatorie intenție. Tipic pentru GDS-Soros.

Corneliu Florea text

Vă întrebați ce înseamnă patriotism în ziua de azi, prin care ați provocat doar zâmbete de milă la adresa dvs, fiindcă, întâi de toate, patriotismul este o sumă de sentimente intrinseci, ce nu se discută ci se manifestă. De ce întrebați academicienii unde au fost din 1990, de ce nu v-ați întrebat pe dvs întâi, pentru simplu motiv că din anticomunist ați devenit globalist înfocat, fără sentimente intrinseci pentru patrie, fără identitate națională, considerându-vă cetățean globalizat, cetățenie ce vă dă dreptul să vă globalizați aiurea. Apoi enumerați, pe sărite, ce fapte mari au făcut unii străini în interesul nostru fără să fie expresie de patriotism românesc. În acest caz au făcut-o dintr-o simpatie personală ori dintr-un interes de grup! În afara subiectului, dar din obligații de serviciu, îl scoateți pe Soros în frunte cu câți bani a cheltuit el pentru susținerea statului de drept în România! Cu ce intenții a făcut-o, hai aveți curaj, doar ați fost disident. Oare de ce a venit, în fugă mare, la o săptămână după executarea lui Ceaușescu, începând cu înființarea GDS-ului cu cei mai de nădejde democrați ai societății deschise, aleși pe sprânceană de Silviu Brucan: Gabriel Liiceanu, Andrei și Catrinel Pleșu, fizicianul Andreescu, patibularul Patapievici, teologul Baconschi, MeReU, etc, etc… Vai, domnule Andreescu, de ce oare nu ați rămas fizician, poate până acum deveneați academician. Păcat de inteligența dvs. irosită de dragul milioanelor de dolari ai lui Soros, ce i-a băgat în statul de drept … Ipocrizie! Sugerați-i să bage câteva milioane și-n buzunarul lui Sabin Gherman, ziaristul pe care-l citați și-i cunoscut în Ardeal prin: „M-am săturat de România”, dar nu a plecat, deși e liber, a rămas alături de dvs, să pună umărul la globalizarea rapidă a României!

În subcapitolul „Unitate și identitate” înșirați clișee arhifolosite, dar politic corecte, pe care le folosesc toți cei ce nu au minimum de cultură istorică și socială ardelenească, cei ce nu au pus piciorul prin Harghita si Covasna în ultimii ani. Pentru că dv. vă erijați în mare apărător al drepturilor minorităților de pe mapamond, puteți să ne spuneți dacă cunoașteți situația minorității române din „secuime”, dacă v-a interesat, dacă ați fost acolo în scop informativ, documentar, de cunoaștere obiectivă. Ce ați citit din istoria ardelenilor – români, sași, secui și unguri – de la începuturi și până astăzi, ce ați mai scris afară de faptul că trebuie „să recunoaștem autonomia Ținutului Secuiesc, cerută de întreaga populație maghiară, corespunde integral spiritului Declarației de la Alba Iulia”. Dacă românii ardeleni refuză atunci este antimaghiarism. Ușor cu pianul pe scări, domnule Andreescu că se varsă istoria corectă din el. Știți că spiritul Albei Iulia a fost omorât de ocupația ungurilor între August 1940 și Octombrie 1944?? Nici atâta nu știți! Dar de spiritul Arbitrajului de la Viena ați auzit? Hai să citim împreună Articolul 5: „Guvernul ungar își ia obligația solemnă ca persoanele care pe baza acestui arbitraj câștigă cetățenia ungară, însă aparțin poporului român să fie considerați egali în fiecare caz cu ceilalți cetățeni unguri.” Punct și să recitim. Apoi să vedem ce au înțeles și făcut ungurii prin obligația solemnă : 919 de români omorâți, dintre care 436 în Județul Sălaj, considerat județ martir de istorici, ne-au închis școlile, liceele, universitatea, ne-au dărâmat 15 biserici și au profanat 48, majoritatea în „secuime”, au bătut și schingiuit mii de români, 15.000 de români au fost întemnițați, 100.000 de români au fost expulzați, un sfert de milion de români s-au refugiat, tinerii au fost trimiși pe front în Rusia iar adulții în companii de muncă forțată. Spirit solemn unguresc de care iredentiștii udemeriști niciodată nu fac caz. Ați fost vreodată în județul Sălaj, la Ip, la Trăznea sau în Maramureș la Moisei? Datorită acestor răni istorice adânci românii ardeleni sunt circumspecți când vine vorba de autonomie, pentru că guvernul unguresc a omorât spiritul lor de la Alba Iulia, iar în caz de autonomie vor lichida minoritatea română din „secuime”, după ce în prealabil, iredentiștii udemeriști vor semna și ei, la rândul lor, o declarație solemnă în îngâmfat spirit unguresc.

Mai am o întrebare, având în vedere cât zel puneți pentru drepturile minorităților, dacă ați trecut să cunoașteți și spiritul unguresc al drepturile românilor din Ungaria?!? Cât de democratic le sunt prezervate identitatea și naționalitatea română?!? Statisticile spun că după primul război mondial mai rămaseseră câteva sute de mii de români în Ungaria, iar acum nu mai sunt decât câteva mii!! Să fie doar din cauza spiritului unguresc de maghiarizare forțată, cum s-a întâmplat și în fosta secuime în care la ultimul recensământ s-au mai declarat secui-secui doar vreo cinci sute!! În acest caz de ce „ținut secuiesc autonom” când nu mai sunt secui?!?

Știu că degeaba v-am înșirat faptele istorice care ne dor pe noi, românii ne globalizați, că doar dvs. sunteți premiatul ungurilor de două ori pentru că le pledați pretențiile și privilegiile neconstituționale. Ne uimește la dvs lipsa de common sense dovedită care o aveți, permițându-vă a-l dăscăli pe academicianul Ioan Aurel Pop, pentru că e român înainte de toate și un cărturar de valoare în istoria și cultura națiunii române, un clar văzător al vremurilor pe care le trăim, pe lângă care dvs. aveți doar valoarea prafului de pe toba politicului corect pe care o tot bateți din 1990.

În încheiere, despre mine, doar că am trăit 41 de ani în România: 24 de ani în Timișoara și 17 ani în Ardeal: Maramureș, Satu Mare, Cluj Napoca, Bistrița Năsăud și direct de la românii ardeleni am aflat cât de mult au suferit în trecut și cât rău fac udemeriștii iredentiști relațiilor de bună înțelegere dintre români și unguri din Ardeal. Săracii unguri, sunt pur și simplu descumpăniți și năuciți de manipularea iredentiștilor unguri – din țară și străinătate – cu autonomia lor, care de fapt e doar o părticică din planul unora de destabilizare a României. Cât privește pe românii ardeleni nici ei nu se simt confortabil cu ce se întâmplă în Romania cu asemenea președinți, guverne, parlamentar, toți politic corecți, corupți și ipocriți. Datorită acestei situații de destabilizare continuă este nevoie de astfel de APELURI din partea adevăratelor elite culturale ce au sacre sentimente față de patria lor și susțin identitatea și unitatea națională, ca marea majoritate a românilor.

(Martie 2017, St.Vital – Canada)

P.S. Știu, Domnule Andreescu, că nu mai puteți înțelege altceva decât ce v-a fost grefat în 27 de ani de GDS-Soros, fiindcă cei ce își aleg stăpâni străini, puternici și avuți, pe rând își pierd identitatea, personalitatea și la urmă unitatea națională!

FLOREA

Foto. Corneliu Florea

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors