Archive for February, 2017

Transformatio

Posted by Stefan Strajer On February - 26 - 2017

Transformatio

Nicio zi nu seamănă cu alta

Și nicio noapte.

Nicio clipă nu e la fel cu cea de dinainte

Ori cu cea de după ea.

Nicio teorie nu e perfect adevărată,

Dar nici complet falsă,

Iar datul cu părerea e un sport inutil.

Orice cuvânt de rugăciune

Echivalează cu cel puțin un păcat în minus,

Iar a tăcea nu e nici pe departe

O lipsă de Cuvânt, ci un plus de virtute

Așezat la picioarele smereniei Lumilor

Din toate Universurile vieților noastre efemere.

 

Niciun Univers nu seamănă cu altul.

Nicio Lume nu e a nimănui și nimeni

Nu va moșteni nici Lumea, nici Pământul.

Cu toate acestea fiecare dintre noi

E, sau poate fi, miracolul care

Călătorește înspre desăvârșirea din el însuși

Și către Absolutul divinității

Care locuiește peste tot… 

 

Și-n noi…

 

(Oana Denis Rotariu, 19.02.2017)

 Oana 18.02.2017

 Foto. Oana Denis Rotariu

Zâmbetul – un „aditiv social” cu valenţe distincte în spaţiu şi timp

Autor: Dorin Nadrau

Expresie facială rezultată prin flexionarea a nu mai puţin de 17 muşchi de la extremităţile gurii şi din apropierea ochilor, zâmbetul sau surâsul relevă bună dispoziţie şi plăcere. Chiar şi nesincer, fără doar şi poate, zâmbetul detensionează atmosfera şi destinde o mină prea sobră, provocatoare de reale nervozităţi. Cred, totodată, în definirea sa originală ca „o modalitate necostisitoare de a-ţi schimba înfăţişarea” (Charles George Gordon), ca, de altfel, şi în remarca anonimă potrivit căreia „zâmbetul e ca ştergătorul de parbriz: nu opreşte ploaia, dar îţi permite să-ţi vezi de drum”.

În America este de notorietate că zâmbetul este considerat ca fiind un prim semn de încredere şi deschidere spre dialog, precum şi faptul că dacă ai o fire agreabilă şansele de a obţine un serviciu bine remunerat cresc considerabil. Atitudinea de receptivitate la nevoile celorlalţi şi de evitare a oricărei circumstanţe de neînţelegere sau dezacord, imaginea ca individ în societate (incluzând, evident, şi zâmbetul) sunt părţi integrante ale noţiunii „social skills”, unul dintre conceptele primordiale ale naşterii şi dezvoltării naţiunii americane. O primă izbitoare constatare a celor care au un prim contact cu America este că toată lumea zâmbeşte fără reţinere, oamenii arătându-se degajaţi, amabili şi politicoşi, zâmbetul fiind, incontestabil, formula lor de salut. Importanţa acordată zâmbetului rezultă şi din împrejurarea că profesorii, ca şi membrii diferitelor organizaţii care promovează voluntariatul, sunt atenţi în primul rând, la modul cum se prezintă tinerii pentru a se face plăcuţi. Acest criteriu asigură ca în majoritatea instituţiilor publice să existe o atmosferă de lucru relaxată, chiar dacă zâmbetul este deseori doar de complezenţă.

Cercetările şi studiile detaliate efectuate de americani în acest domeniu al expresiilor faciale, frizând o adevărată „ştiinţă a zâmbetului”, în special a unui grup de reputaţi psihologi ai unei remarcabile universităţi din statul Illinois, au condus, printre altele la concluzia că se pot distinge două tipuri de zâmbet: unul, forţat şi altul, datorat unei stări emoţionale intense. Primul dintre ele, denumit „Pan American Smile” (de la zâmbetul ca accesoriu permanent al stewardeselor angajate ale companiei „Pan American World Airways”) sugerează buna dispoziţie în orice situaţie, iar al doilea, denumit zâmbetul „Duchenne”, sincer, cauzat de o emoţie puternică. Se mai concluzionează, de asemenea, că primul zâmbet nu antrenează privirea, respectiv muşchiul orbicular, situat în vecinătatea ochilor, în timp ce al doilea necesită mişcarea simultană a muşchiului zigomatic, din apropierea gurii şi a celui orbicular.

Europa Răsăriteană a fost timp de câteva zeci de ani dominată de exigenţa de a afişa şi aborda sobrietate în orice relaţie, zâmbetul contravenind acestei obligaţii, fiind considerat chiar o formă de indiferenţă şi dezinteres. Desigur, întreaga conduită a omului era vădit marcată de sistemul politic, imaginea pe stradă a omului reflectând indubitabil limitele impuse, fiind asemenea blocurilor socialiste cenuşii şi neprietenoase. În acest context, zâmbetul era prezent doar în mediul destinat familiei şi prietenilor. Situaţia prezenta leit diferenţa care era intre interiorul apartamentelor (curat şi confortabil), în totală discordanţă cu imobilul comun (scara blocului fără lumină şi urât mirositoare). După căderea comunismului şi prefacerile sociale ce au urmat, situaţia s-a schimbat în mod radical. Şi în România, evoluţia a fost vizibilă, remarcându-se cu precădere aparenta amabilitate a prestatorilor de servicii (bănci, companii de telefonie mobilă), lipsită, însă, nu arareori, de buna credinţă. Se poate afirma astăzi că, incapabili de a face diferenţa între un zâmbet sincer şi un zâmbet fals, mulţi români au căzut victime prefăcutei onestităţi care au conştientizat abia după un îndelungat timp că au fost minţiţi de atâtea ori cu zâmbetul pe buze, astfel că rolul social al surâsului a fost serios afectat. Aceasta se datorează şi unor numeroşi angajaţi din servicii şi vânzări, bine instruiţi să zâmbească frumos pentru a provoca anestezierea vigilenţei potenţialilor clienţi, lezând încrederea şi aşa şubredă a românilor. Nu trebuie omis nici că, simultan, şirul deziluziilor politice, antamat şi susţinut de afişele electorale „zâmbăreţe”, au atenuat în mare măsură speranţa şi, odată cu ea, surâsul neprefăcut, cinstit şi deschis.

În Asia, nu peste tot, aprecierea acestei expresii faciale a fost pozitivă. Astfel, în Coreea, se consideră că zâmbetul excesiv denotă supărare, deranj, confuzie sau panică, existând chiar un proverb potrivit căruia „acela care zâmbeşte mult nu este un om adevărat” (zicală ce îşi are corespondent şi în Rusia, respectiv în Norvegia). Cu totul alta este situaţia în China, ţară în care obiectivele turistice, magazinele şi campusurile universitare atestă din ce în ce mai accentuat buna dispoziţie a Extremului Orient.

6803186-mood-smile-backgroundSmiley Face

Însemnătatea zâmbetului şi valoarea sa socială deosebită au determinat statuarea unei zile mondiale a zâmbetului. În anul 1963, artistul american Harvey Ball a creat imaginea „smiley face”, care reprezintă un buton galben cu două puncte şi o paranteză „închisă” pe care, în prezent, oamenii de peste tot o folosesc cu scopul de a-şi exterioriza emoţiile pozitive. Ball a realizat această imagine pornind de la premisa că toţi oamenii ar trebui să acorde o zi dintr-un an pentru a zâmbi, a face gesturi frumoase şi a-i face pe alţii să zâmbească. Ziua mondială a zâmbetului a fost marcată pentru prima dată în 1999, în oraşul său natal, Worcester. În acelaşi an, Harvey Ball a fondat şi World Smile Corporation, care avea să fie sponsorul anual al evenimentului devenit internaţional.

Dorin Nadrau
Foto: Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

O vedetă a scenei de teatru, Dorina Stanca

Posted by Stefan Strajer On February - 21 - 2017

O vedetă a scenei de teatru, Dorina Stanca

Interviu realizat de prof.univ.dr. Anca Sîrghie

 

Trăind la Cluj în același apartament din Piața Mihai Viteazul nr.6, care mai poartă inscripția „Radu Stanca, regizor”, Dorina Stanca a împlinit în 27 noiembrie 2015 vârsta puținilor privilegiați ai soartei, care izbutesc să atingă 88 de ani. Am promis să-i fac o vizită specială, spre a marca această aniversare, așa că spre emoția mea, pe când intram, am observat sticla cu șampanie fină și paharele care ne așteptau, actrița dovedind că s-a pregătit nu numai sufletește, cum adesea îmi mărturisea că are nevoie de mult timp, ci și în cel mai mic detaliu organizatoric. Darul meu s-a compus din 10 afișe ale spectacolelor de altădată, în care ea jucase la Teatrul de Stat din Sibiu, alături de poze și caiete – program, cu care eu doresc să sporesc numărul exponatelor viitorului muzeu, care va fi organizat în apartamentul ei, unde ea veghease, ca o preoteasă într-un templu, întreaga ei viață, ostenind să sporească numărul edițiilor operei lui Radu Stanca. Nu, despre ea nu accepta să mărturisească nimic, deși pozele din arhiva familiei trădau splendida evoluție a ei ca actriță a scenei de teatru din Cluj, pe care s-a întors, după ce a strălucit timp de un deceniu, respectiv între 1951-1961, la teatrul   sibian care astăzi, nu întâmplător, poartă numele soțului ei.

-Dorina Stanca: Mă întrebi de ce nu accept să povestesc nimic despre mine? Nu am putut să mă gândesc la succesele mele scenice, pentru că viața mea nu a lăsat loc la așa ceva. După moartea lui Radu și imediat apoi a fiului nostru Barbu, durerea mea era atât de copleșitoare, încât singura soluție mi s-a părut sinuciderea, pentru că nu mai găseam nicio rațiune de a continua viața fără ei. Nu știu dacă mă poți înțelege. Într-un rând, am chiar trecut la fapte, dar am fost salvată de un vecin, care auzise spărgându-se geamul de la baia mea, unde încercam să-mi iau viața.

-Anca Sîrghie: Eu știu că familia Stanca, de la preotul Sebastian și continuând cu fiii și nepoții lui, este de credință ortodoxă adevărată. Religia ortodoxă explică faptul că cel ce se sinucide niciodată nu se va mai întâlni în lumea de apoi cu cei dragi lui. Nu ați conștientizat cât de greșită a fost o asemenea alegere?

-D.S.: Tocmai de aceea, mi-am stabilit o anume formă de penitență în care toate gândurile și proiectele mele de viață se întorceau spre cei dragi ai mei muriți, nelăsând loc pentru succesele mele scenice de altădată, care nu au fost nici puține, nici lipsite de valoare. Vedeți pentru ce doresc ca muzeul de aici să poarte numele lui Radu Stanca. Dar condiția mea fizică s-a deteriorat grav, după atacul cerebral din 2003, apoi după suferința provocată de afecțiunea brațelor, a genunchilor. Vezi bine ce greu mai cobor din pat în ultimul timp. Dumneata care mă vizitezi din anii 1975-80, când pregăteai doctoratul cu primul studiu monografic dedicat lui Radu Stanca și eu ți-am pus la dispoziție atâtea documente din arhiva familiei, îți amintești cum eram eu pe atunci.

-A.S.: Da, nici pe atunci nu părea că faceți loc amintirilor despre propria carieră actoricească. Le refuzați pur și simplu, în mod sistematic. În schimb, vă păstrez în minte așezată între pernele acestui pat în care vă regăsesc și acum, dar având în față mașina de scris, la care multiplicați cu toată râvna filă cu filă, opera soțului dumneavoastră, căci multe poezii și întreaga operă dramaturgică a lui Radu Stanca rămăseseră nepublicate la moartea lui. De aceea, nu este o exagerare să considerăm astăzi că tot ce a apărut până în prezent, este direct și indirect rodul strădaniilor dumneavoastră, pentru că neobosit ați oferit arhiva Stanca cercetătorilor creației lui. Cum a fost începutul carierei de actriță a Dorinei Ghibu la Cluj?

-D.S.: Eram solicitată de mulți regizori. La un moment dat, în fața Teatrului de Stat din Cluj figurau trei afișe și în toate apăream și eu. În Othello era unul dintre roluri, anume Emilia, care devenise la fel de proeminent ca și Desdemona. O afirma Marietta Sadova, nu eu.

-A.S.: Era spectacolul pus în scenă la Cluj de Marietta Sadova, cu decorurile lui Liviu Ciulei, iar traducerea din engleză a textului tragediei shakespeariene o făcuse Florian Nicolau. Pe Desdemona o interpreta actrița Emilia Hodiș Croitoru. Surpriza mea aniversară de astăzi este cadoul cu cele 10 afișe: Hangița, cu premiera din 24 nov. 1953, Mireasa desculță din stagiunea 1951-52 la care Radu avea ca asistent pe Ion Hândoreanu, (1.75m), Cetatea de foc, 1951-52, ca a 4-a premieră, Lupii, cu spectacolul din 29 ianuarie 1953, asistent de regie acelaşi Ion Hândoreanu, Citadela sfărâmată, Suflete tari, alături de un tandem cu Viața începe din nou 6-8 dec. 1952 și Hangița, 9-10 dec 1952. Priviţi afişul la piesa Trei surori, 29 octombrie1953,pe textul lui A.Cehov, ca a șasea premieră Gaiţele din stagiunea 1955-1956, ca al 200-lea spectacol, în 3 martie 1956, unde se menţionează că   Dorina Stanca interpreta rolul Vandei. Iată şi Împărătița lui Michidon, din stagiunea 1955-56, pe textul Ioanei Postelnicu. În goana superficialităţii zilelor noastre, sunt unii care au luat doctoratul pe teme din Radu Stanca şi în cărţile lor scriu Împărăţia lui Machidon în loc de „împărătiţa”. Să-i mai întrebi dacă au citit piesa?

-D.S.: În rolul iubitei lui Chopin, George Sand, țin minte că aveam un păr roșu. Cu Marietta Sadova   ca regizoare în 1948 am avut un mare succes în spectacolul Cei din urmă, pe textul lui Maxim Gorki, în traducerea Emmei Beniuc, spectacol cu care am luat un mare premiu, care nu mai țin minte cum se intitula. Vezi dumneata că memoria mea a suferit după atacul cerebral din 2003. Nu-mi mai amintesc titlul. În orice caz, încă nu se instituise Premiul de Stat și numele lui era altul. Jucam rolul Verei, iar personajul Alexandru era interpretat de Dominic Stanca, despre care pe atunci nu bănuiam că îmi va deveni cât de curând văr prin căsătoria cu Radu Stanca. Adevărul este că aveam talent și eram foarte solicitată de mulți regizori. Am jucat rolul principal în Liubov Iarovaia, în tandem cu Florica Pop.

Dorina Stanca

Foto. Dorina Stancu (Doti) şi Radu Stanca împreună cu fiul lor, Barbu (1956) 

-A.S.: Da, Liubov Iarovaia este piesa lui Konstantin Andreevici Treniov, tradusă în limba română de Radu Donici. Regizorul spectacolului la Cluj era Panait Victor Cottescu. Premiera a avut loc în noiembrie 1949. Mahora era interpretată de Olimpia Arghir, iar Dominic Stanca juca în rolul lui Grigore, el fiind foarte solicitat ca actor, de asemenea .Nu veți putea crede că zilele trecute vorbind cu Dorli Blaga despre imaginea divei care erați în tinerețe, stimată doamnă Doti, mi-a confirmat adevărul că erați foarte aplaudată și adorată de mulți bărbați. Așa își amintește de dumneata.

-D.S.: Am realizat în 1948 rolul Lidia în Viața din citadelă de August Jacobson, text tradus de Horia Deleanu. În creația scenic Domnul Director General de Alexandru Șahighian regizorul Ion Dinescu m-a ales pentru rolul Doamna Cristodorescu, iar Otto Rappaport mi-a dat rolul Tretaieva, împărțit cu Maria Comșa în piesa Burghezii de Maxim Gorki, spectacol care a avut premiera la teatrul clujean în primăvara anului 1950. Am jucat pe Calughina în spectacolul Cui i se supune vremea de Lev Seinin Tur, în regia lui Otto Rappaport.

-A.S.: Ceea ce țin să observ este faptul că la Cluj erați distribuită în roluri diverse de mai mulți regizori, adică de Ion Dinescu, Panait Victor Cottescu, Otto Rappaport, chiar de Marietta Sadova și alții, în timp ce o actriță ca Liana Simionescu, care jucase, cum îmi amintesc, rolul Ziței în O noapte furtunoasă, părăsea Clujul, pentru că nu era deloc mulțumită de prea inconsistenta ei activitate scenică, ea stabilindu-se la Teatrul din Turda. Iată de ce vă întreb cum se explică mutarea actriței Dorina Ghibu în plină glorie actoricească de la Teatrul Național din Cluj, unde era titulară, la Sibiu?

-D.S.: Nu era vorba de vreun calcul practic al unei actrițe care se apropia din interes de un regizor. Nu!   Era o iubire care m-a copleșit și care ne-a legat până la sfârșitul vieții. De fapt, Radu Stanca a auzit de succesul meu scenic înainte de a mă fi cunoscut direct jucând.

-A.S.: O cronică de spectacol semnată în „Contemporanul” de criticul Simion Alterescu   evidenția în turneul la București al Teatrului Național din Cluj interpretarea dumneavoastră în rolul Emiliei din Othello și în cel al Oliei din piesa sovietică Cei din urmă, despre care tocmai am vorbit. Dar cum a reușit Radu Stanca să vă cucerească?

-D.S.: Când am poposit la Sibiu în turneu, Radu m-a făcut să iubesc orașul acela cu farmecul său istoric. M-a plimbat pe sub bolţile stradelor şi pieţelor, pe scările Fingerling, prin piațetele cetății, pe sub ziduri masive de burg. M-a oprit în biserici să ascult concerte de orgă, m-a urcat în saloanele din Palatul Brukenthal, astfel că ceea ce am descoperit alături de el nu avea echivalent la Cluj sau în vreun alt oraș. Eram vrăjită de el, care mă socotea în scrisorile trimise mai apoi „anima” lui. Eram încântată de Sibiu, de el, de tot…

-A.S.: Nu numai pe dumneavoastră v-a fermecat cu frumusețea orașului Sibiu, ci și pe prietenii lui cerchiști în anii studenției. O mărturisea Ovidiu Cotruș, care considera că o plimbare cu Radu Stanca prin cetate „echivalează cu o inițiere”. Din anii studenției, el împreună cu Ion Negoițescu, chiar dacă era vreme grea de război, colinda noaptea parcurile, intrând în turnuri vechi, parcurgând stradelele ce „mă urcă și coboară”, cum sună poezia sa, pregătiți să dea ochi cu mortul care „se plimbă prin cetate”, cum avea să fantazeze în versuri, mai apoi. Pentru cel venit din Cluj, desigur că Sibiul oferă o cu totul altă atmosferă, de o vrajă medievală nestricată. Ce v-a mai atras atenția la poetul și omul de teatru care era Radu Stanca?

-D.S.: Desigur că m-a impresionat felul cum îmi vorbea și îmi scria, dovedindu-mi ce sens împlinitor dădea iubirii lui pentru mine, dar bineînțeles că erau și alți bărbați care mă adorau pe atunci. Până la urmă, am făcut alegerea pe care o dorea și el. Ne-am căsătorit în 1951, când m-am și mutat cu postul de actriță la Teatrul de Stat din Sibiu.

-A.S.: Este adevărat că atunci când v-ați îndrăgostit și, desigur, ați decis să-l acceptați ca soț pe Radu, ați venit pe bicicletă de la Cluj la Sibiu? Îmi amintesc că actorul Avram Besoiu povestea că el se afla în curtea Teatrului și a asistat la scena aceea uluitoare…

-D.S.: Eu eram deja   căsătorită cu Radu din 9 iunie 1951 și prin august m-am decis să-i fac o surpriză. Eram în Cluj și trebuia să semnez un act important pentru situația mea, așa că în loc să plec de dimineață, cum proiectasem eu în speranța că până seara voi ajunge la soțul meu, am pornit după ora 12.00 pe bicicletă de la Cluj spre Sibiu. O distanță de 180 km nu putea fi parcursă într-o singură jumătate de zi. Era exclus. De aceea, m-am văzut nevoită să poposesc noaptea la Răhău, în satul tatălui meu, unde am ajuns pe la ora 21.00. A doua zi am mai făcut vreo 50 km pe bicicletă de la Răhău până la Sibiu. Sunt sigură că dacă aș fi plecat dis de dimineață, cum proiectasem eu, eram lângă Radu în aceeași seară. Vezi ce poate face iubirea? Și tinerețea! Noi suntem tineri, mult timp tineri, până la un moment dat, când constatăm cât de mult am îmbătrânit. În momentele acelea eram preocupați cu mutarea mobilei mele de la Cluj la Sibiu. Desigur că am lăsat bicicleta la Sibiu și am revenit la Cluj cu avionul, în doar o jumătate de oră, nu o zi și jumătate cum parcursesem eu drumul pe bicicletă.

A.S.: Despre această escapadă, așezată sub sigiliul triumfului dragostei, i-a povestit Radu celui mai bun prieten, Ion Negoițescu, care ar fi trebuit să vă însoțească în acest periplu ciclistic, dar n-a făcut-o, spre regretul lui Radu. Este o întâmplare extraordinară, chiar incredibilă pentru mine astăzi, reluată de soțul dumneavoastră într-o scrisoare din 27 august 1951: „În săptămâna ce a trecut am fost fericit, căci am avut-o din nou pe Doti lângă mine. A venit, cum știi, ca o amazoană medievală la mine, și apariția sa a luminat împrejurul meu tot. (s.n.) De cum e lângă mine, totul primește o aură cerească și exult. Acum, iarăși singur, cu nervii încordați de așteptare, fără entuziasmul muncii-numai cu dorul de ea, mereu cu dorul de ea: să fie lângă mine, aproape, să fie aici ca să pot fi și eu.“ Evident Negoițescu participase la nuntă, căci în același Roman epistolar, din care tocmai am citat, apare următoarea apreciere de sinteză, formulată în 17 iunie 1951, adică în prima lui epistolă de după evenimentul matrimonial: „Mi-am adus aminte de figura ta ireală din zilele nunții și mi-am reconfirmat că dragostea ta e de-a dreptul înspăimântătoare. Văzându-te că iubești atât de mult, mi-e de-a dreptul teamă de tine: o teamă magică: știindu-te posedat de un demon teribil, care consumă și reaprinde fără încetare. Tu ești în marele foc al vieții tale…inima ta e crucificată.“ Erați așteptată cu ardoare la Sibiu ca femeie a unicei iubiri adevărate a lui Radu și nu mai puțin ca actriță, sosită cu trena succeselor de la Cluj. Care a fost primul rol jucat pe scena teatrului la Sibiu?

-D.S.: Cel dintâi rol a fost Mirandolina, rolul principal din Hangița lui Goldoni, în regia lui Radu Stanca, cu scenografia Olgăi Muțiu. Primele reprezentații au fost la Tălmaciu, și alte comune din jurul orașului. Au urmat apoi vreo 10 reprezentații la Sibiu, cu un succes enorm. Apoi alte spectacole.

-A.S.: Pe scenă vă adoram. De aceea, vă admiram de câte ori se întâmpla să vă vedem pe stradă. Dar cine nu era încântat să vă vadă? Foarte curând, aţi devenit o primadonă pentru sibienii acelui timp. Erați elegantă. Aveați o siluetă impecabilă și un păr negru care se revărsa pe umeri. Când v-aţi schimbat culoarea părului? De ce ați devenit blondă la un moment dat?

-D.S.: Îmi amintesc perfect când pentru rolul Monei din Steaua fără nume de Mihai Sebastian, am decis să-mi schimb culoarea părului, pentru că îl jucasem în prima versiune având părul negru ca pana corbului, iar la reluarea spectacolului după doi ani vroiam să fiu diferită. Era prin 1956, când veneam de la coafor spre casă și mă speria gândul că băiețelul meu Barbu ar putea să se sperie văzându-și mama cu o altă culoare a părului. Nu a fost așa. El nu a avut nicio reacție, ca dovadă că pentru un copil nu contează un asemenea amănunt, căci mama este mamă, indiferent de culoarea părului.

A.S.: Deși mă tem să nu vă obosesc cu asemenea întrebări, stimată Doti Stanca, imediat după Hangița, de care alte spectacole vă aduceți aminte acum?

-D.S.: O altă premieră a fost Viața începe din nou de scriitorul sovietic V. Subco, spectacol în care jucam rolul unei cântărețe de local cu misiune de spioană. Orașul s-a umplut cu afișe și imagini cu mine dansând într-o rochie șic, cu crăpătură laterală. Acțiunea se petrecea după Al Doilea Război Mondial și în local apăreau și niște ofițeri sovietici. Este tot ce mai știu din el. (Spunând aceste cuvinte, am văzut-o pe Doti Stanca făcând un efort spre a coborî din pat cu grijă și deschizând un sertar unde erau plicuri cu poze de diferite mărimi, cele mai multe îndoite la margini, poze alb-negru din vremea aceea. Mi-a scos cu gesturi sigure câteva imagini cu ea superb de tânără, dansând cu partenerul din acel spectacol în poziţii ușor senzuale, ținuta ei vestimentară subliniind linia unui corp ideal.)

-A.S.: Privindu-vă, îmi dau seama că așa erați pe când noi, elevele de liceu, vă admiram, pline de visuri, căci erați o întruchipare a frumuseții aduse la cote absolute. Suplă, înaltă, cu o înfățișare caldă și cu părul acela revărsat, care vă sublinia misterul, erați o întruchipare a ceea ce înțelegea Goethe afirmând că „etern-femininul te-nalță-n tării”. Ce alte roluri au urmat?

-D.S.: Am jucat și în spectacolul Trei surori de A.P. Cehov, alături de actori talentaţi ca Maud Mary, Vasile Brezeanu, Ion Besoiu, Nicu Niculescu. Spectacolele erau bine structurate și succesul ne bucura pe toți. După nașterea fiului nostru Barbu în 1954, am jucat nu numai pe Mona din Steaua fără nume, ci și pe Irina din Citadela sfărâmată a lui Horia Lovinescu, în regia lui Radu Stanca. Apoi am jucat rolul Mariei Stuart, în piesa lui Fr. Schiller, pe care a tradus-o chiar Radu din limba germană în română.

-A.S.: Ce vă amintiți de travaliul acelei traduceri? Știu că spectacolul Maria Stuart a avut o montare grea și a atins un record al repetițiilor, parcă 56 la număr. Un frumos succes l-a repurtat Radu Stanca și atunci când a pus în scenă prima piesă a lui George Bernard Shaw, Casa inimilor sfărâmate. Ce amintiri vă leagă de acel moment?

-D.S.: Să înţelegi, te rog, că pentru mine este un efort enorm să-mi amintesc de spectacolele de atunci. Este prea obositor la vârsta mea să reconstitui anumite detalii.

-A.S.: Sincer, eu sunt uimită de câte date şi nume exacte puteţi să-mi spuneţi. Nu intenţionez să vă obosesc şi nici nu cer amănunte, ci numai ceea ce vă vine firesc în memorie. Nu doresc să faceţi un efort, ci doar brain storming… Acum, pentru că v-am dăruit afișul cu spectacolul din deschiderea stagiunii 1958-59 cu Suflete tari, pe textul lui Camil Petrescu și în regia lui Radu Stanca, care l-a pus în scenă la Sibiu, spuneți-mi ce amintiri vă leagă de acest moment artistic?

-D.S.: Eu interpretam rolul Ioanei Boiu și intram în scenă cu un câine mare. Am avut parteneri actori buni și spectacolul s-a bucurat de un mare succes, ca tot ce punea în scenă Radu. Am avut un turneu de o lună prin țară cu Suflete tari. A venit cu noi și câinele acela imens, pentru care a fost angajat un om, care să-i poarte de grijă și la tren era un vagon special pentru câine. Dar eu lipseam prea mult de acasă, unde îmi lăsasem băiatul, pe Barbu, cu mama mea. Ce crezi? Într-o zi ei, bunica și nepoțelul au ieșit la plimbare prin centrul Sibiului și s-au întâlnit cu Nicu Albani, directorul Teatrului de Stat pe atunci. Barbu a dedus că dacă acela este directorul, înseamnă că el este de vină pentru absența mamei lui de acasă, în turneul acela ce cuprinsese întreaga țară. Așa că l-a apostrofat, cerându-i să dea voie grabnic mamei lui să se întoarcă la Sibiu, pentru că el nu mai poate sta fără ea. Îţi dai seama ce scenă a fost aceea?

-A.S.: Aveți în mine pe unul dintre spectatorii tineri de atunci. Cred că am văzut de mai multe ori acel spectacol, care mi-a rămas foarte puternic imprimat în gând. Vă văd suplă, înaltă, cu părul bogat revărstat pe spate și plină de mister. Graseiați cuvintele, ceea ce pentru un actor putea să fie o deficiență majoră. Dar dumneavoastră ați avut harul de a transforma deficiența aceasta de pronunție într-o calitate, care sporea farmecul personal. Erați minunată! Dar cum în rolul Ioanei treceați de la iubire la disprețul boieroaicei, eu mă simțeam solidară cu Andrei Pietraru și sufeream alături de el. Acum realizez că viața dumneavoastră de actriță s-a constituit din trei momente distincte, căci după prima tinerețe, cu succesul debutantei splendide la Cluj, a urmat pasul spre Sibiu, unde v-ați maturizat, dobândind o nouă siguranță în joc scenic timp de un deceniu, când ați fost o divă inconfundabilă. Cu această experiență scenică decisivă, bine acumulată sub îndrumarea lui Radu, care v-a modelat, ați revenit la Teatrul Național din Cluj, unde ați continuat să urcați pe scenă. Cum a fost primită actrița Dorina Stanca la Teatrul Național din Cluj după întoarcerea din 1961?

-D.S.: Ți-aș arăta numai textul din 1965 al prestigioasei regizoare Marietta Sadova, care mă felicita pentru un nou rol interpretat în spectacolul ei: „Îți urez și pe viitor succese și te sărut pentru măreața creație din Undina.“ Eu jucam rolul Berta în spectacolul Undina, pe textul lui Jean Giraudoux, un text tradus de Otilia Cazimir. Desigur că nu am lipsit de la premierele pieselor soţului meu. Am fost la Timişoara când a fost premiera absolută a lui Oedip salvat, la Iaşi la Dona Juana, la Sibiu la Povestea dulgherului şi a frumoasei lui soţii.

-A.S.: Ca femeie strălucită prin frumusețe și talent, destinul v-a ales o linie ascendentă, căci   în anii ’75-’80 eu am citit   scrisorile de dragoste pe care Radu vi le trimitea din orice turneu, care vă despărțea fie și numai pentru câteva zile. Eram uluită de adâncimea gândirii lui, căci nici măcar Eminescu nu scrisese ceva atât de înalt iubitei lui Veronica Micle. Vă spuneam atunci că de departe, sunt cele mai frumoase scrisori de iubire pe care eu le citisem vreodată. Vă îndemnam și chiar v-am implorat să mi le încredințați spre a le publica într-un volum de sine stătător. Mai țineți minte ce răspuns îmi dădeați atunci? Anume că asemenea mărturisiri sunt prea intime ca să fie date publicului larg. Repet acum și aici concluzia mea de atunci, anume că dumneavoastră vă privați în felul acesta de o dreaptă mulțumire, cea de a vedea că cititorii vă vor admira nu doar ca actriță, ci și ca muza nedetronată a celui mai înflăcărat și inteligent trubadur al întregii noastre literaturi. Poate că Ion Vartic, colegul meu, care a publicat în revista „Apostrof” , Cluj, an XXIII, nr.12 (271), 2012 o bună selecție din epistole,   va împlini la timp acest vis al meu, ca dumneavoastră să vă bucurați de satisfacția meritată, iar publicul să dobândească un model înalt, unic, de trăire a sentimentului dragostei. Nu am folosit deloc întâmplător cuvântul „model”, pentru că la început de secol XXI, când valul libertinajului pare de nestăvilit, scrisorile de iubire înaltă, monadică și “monoteistă” ale lui Radu Stanca ar putea contribui la o redresare morală, constituindu-se ca borna unui reviriment indispensabil revenirii la o normalitate, ce pare compromisă în acest ceas.

Anca_edited-2

Foto. Anca Sîrghie

Tupeul puterii – sindrom existent în Estul Europei

Posted by Stefan Strajer On February - 21 - 2017

Tupeul puterii – sindrom existent în Estul Europei

 

Autor: Galina Martea

Ca atribut al clasei dominante, puterea de stat este folosită ca instrument propriu în conducerea și organizarea societății și, respectiv, în obținerea acelor avantaje care satisfac în mod prioritar necesitățile personale. Asemenea lucruri sunt caracteristice pentru clasa dominantă ale țărilor din Estul Europei, dar, cu suguranță, astfel de fenomene există și în alte părți ale lumii. Așadar, într-un mod destul de obișnuit, cu multă obrăznicie, se desfășoară pe toată lungimea posibilă acțiuni de mare anvergură care produc doar ilegatități în defavoarea societății/țării respective, iar intermediarul acestora este omul puterii care încă, din păcate, are o mentalitate extrem de primitivă, reducându-se doar la noțiunea „materialismului” (concepție filozofică potrivit căreia materia este factorul prim, iar conștiința factorul derivat, conform filozofiei marxiste). Am utilizat expresia „mentalitate primitivă”, deoarece aceasta este o asociere ce se referă la începutul istoric al existenței unde dezvoltarea umana era concepută ca cea mai de jos treaptă a dezvoltării social-umane, fiind considerată etapa de existență umană necivilizată. Deci, la „etapa de existență umană necivilizată” se pot asocia tările din Estul Europei (să-mi fie cu iertare această părere), parte a lumii unde guvernanții sau mai bine zis clasa dominantă a societății își poate permite să realizeze orice acțiune în folosul propriu, inclusiv fondarea de legi/acte legislative, acestea însemnând la direct imunitate puterii statale, astfel având: imunitate parlamentară, imunitate guvernamentală, imunitate diplomatică etc. Prin aceasta se presupune, fară nicio jenă, că oamenii puterii din stat sunt ocrotiți prin lege și au dreptul civil/moral/juridic de a realiza infracțiuni de diverse tipuri și în cantități enorme, fără a fi trași la răspundere penală. În acest caz, regulile privind „decența umană” sunt neglijate de clasa de guvernare în cel mai fraudulos și grosolan mod, iar respectivele abateri de la normalitate nu sunt altceva decât un pericol social real care se răsfrânge destul de negativ asupra întregii țări și, nu în ultimul rând, asupra întregului popor care îndură consecințele nefaste. Prin urmare, conform realității existente și statisticilor în vigoare se consideră că țările cu un nivel jos/foarte jos al dezvoltării și al degradării sociale sunt afectate în mod negativ din cauza puterii statale care este foarte coruptă și necinstită. Pe lângă faptul că în această putere de stat există și foarte multe persoane mediocre, cu un nivel destul de redus al inteligenței, aceștea produc nu numai ilegalități în guvernare, dar, totodată, sărăcesc în mod deschis și în mod fraudulos statul. Daca să ne referim la nivelul de trai al clasei dominante din țările din Estul Europei, atunci ne vom convinge că averile pe care le dețin sunt acumulate, o mare parte, prin fraudă. În respectivele țări decalajul nuvelului de trai dintre clasa de guvernare și pătura socială este extrem de mare. Un lucru cert este știut, cât nu ai face economii, oricum pe parcursul unei vieți nu vei putea acumula niciodată asemenea bogății materiale/financiare, cu atât mai mult locuind într-o zonă/parte a lumii unde veniturile personale în mod cinstit sunt foarte modeste în raport cu necesitățile sociale. Drept model poate servi Basarabia unde la ora actuală, țara cu cel mai jos nivel al sărăciei și mizeriei sociale din Europa, are în componența sa oameni cu averi de miliarde și milioane euro și dolari. Conform raportului World Ultra Wealth Report Outlook 2012-2013, realizat de Wealth-X, R.Moldova se plasează pe locul 33 din 45 state europene unde averea totală a celor mai bogate 75 de persoane din republică este de opt miliarde de dolari şi este cu 20% mai mare decât PIB-ul ţării (http://www.timpul.md/articol/avuia-a-75-de-persoane-din-rm-mai-mare-cu-20-decat-pib-ul-arii-37235.html). Iar potrivit revistei Forbes, citată de Agenţia de ştiri Rosbalt, se menționează că în contextul crizei financiare mondiale numărul miliardarilor la nivel mondial este în scădere, însă, surprinzător, Comunitatea Statelor Independente (CSI) nu a avut de suferit la acest capitol, dimpotrivă, numărul bogătaşilor a crescut (informează Timpul.md., disponibil: http://www.timpul.md/articol/premierul-rm-in-topul-miliardarilor-moldoveni-13534.html ). Deci, în această stare de lucruri, nici nu este cazul să ne întrebăm de ce Moldova cât și alte țări din Europa de Est devin tot mai sărace și mai vulnerabile. Rezultatele sunt: clasa de guvernare există doar pentru interesele proprii și acțiunea de a ruina societatea respectivă prin fraude, corupție, comportament de decădere morală. Astfel, mizeria, sărăcia și haosul social din Estul Europei este mereu în creștere, în unele cazuri, atingând apogeul – exemplu Basarabia.

Europa Centrala si de Est

Acțiunile clasei de guvernare nu se limitează doar la fapte de rea credință, însă respectivele fapte/infracțiuni se vor a fi protejate în cadrul legii. Astfel, sunt elaborate acte legislative ce au o semnificație specială și anume: de a proteja și înlătura de la răspundere penală persoanele, cu funcții administrative în puterea statală, care au comis nelegiuiri în avantajul propriilor interese. În modul acesta, o bună parte din cadrul legislativ-normativ este adaptat în favoarea celor ce guverneză țara (un exemplu modest, Moldova – legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public) , iar masele nu au decât să se împace cu tăcerea sau să dea glas nemulțumirilor față de tot ceea ce se întâmplă în propria țară. Un asemenea caz, actual, este prezent și în România, țara în care cultura și valorile naționale își au locul lor decent. Dar, pe lângă toate acestea, se întâmplă și lucruri care au scos în stradă mii și sute de mii de oameni care vor drepturi egale în conviețuirea socială, astfel cerând anularea ordonanței cu privire la modificarea și completarea Legii 296 Cod penal și a Legii 135 Cod de procedură penală, adoptată de către Guvern. Prezența unor asemenea manifestații de stradă denotă faptul că societatea română nu este indiferentă față de ilegalități, la rândul ei, dorind ca între cetățenii țării să existe egalitate în drepturi civile și anume: toți egali în fața legii, indiferent de starea materială sau poziția socială, acesta fiind principiul potrivit căruia tuturor oamenilor li se recunosc aceleași drepturi și li se impun aceleași îndatoriri. Nemijlocit, demonstrațiile de masă curente, care au făcut răsunet în toată lumea, sunt un semn de solidaritate și o dovadă în plus că poporul român este adept al valorilor civilizate prin care își face contribuția dialogul social și libertatea cuvântului, în rezultat, aceasta însemnând că societatea este informată și cunoaște, într-o măsură oarecare, cadrul normativ și legislativ al țării, lucru care nu se face remarcat în Basarabia (în majoritatea cazurilor masele habar nu au despre actele legislative care se aprobă în Guvern, nu se reacționează și nimeni nu iese în stradă pentru acest lucru, exemplu R.Moldova și, cu certitudine, și alte țări din Estul Europei). Forma de convorbire și dialog se înscrie între păturile sociale și oamenii puterii – Guvern, Președinție, Parlament, partide politice. Dar, necătând la modul și forma de dialog, oricum în ultima instanță suferă poporul/masele care sunt nevoite să pretindă, uneori cu forța, la drepturi civile egale în conviețuirea socială doar protestând în stradă, astfel cerând anularea unor asemenea ordonanțe/acte legislative. În contextul dat, Isabela Mareș, profesoară de științe politice la Universitatea Columbia, SUA, scrie că „ceea ce se îmtâmplă acuma în România face parte dintr-un nou val al politicii la nivel mondial, în care încercările de a știrbi normele democratice de către politicieni sunt primite de o rezistență populară”, citat de Euronews (relatează Agerpres. http://www.agerpres.ro/externe/2017/02/04/presa-straina-urmareste-situatia-politica-din-romania-20-25-08 ).

Abuzul de putere, fiind un delict săvârșit prin depășirea atribuțiilor de serviciu, este considerat ca o infracțiune nepermisă de legea penală. Cu mare regret, însă țările din Estul Europei sunt infiltrate până la măduvă de acest sindrom al puterii, unde guvernanții nu fac altceva decât să încalce legea de drept civil, în consecință, aducând pagube colosale societății. Cu atât mai mult, acest lucru este și a devenit o normalitate în promovarea intereselor proprii prin intermediul abuzului de putere în serviciu, acțiune care dezvoltă corupția și desfrânarea, cel mai distrugător element în existența unei comunități (exemplu uluitor: furtul miliardului de euro din sistemul bancar moldovenesc, acțiune posibilă cu acceptul clasei politice și de guvernare). Astfel, prin utilizarea intenționată și permanentă a abuzului de putere de către clasa dominantă în interese personale se produc prejudicii enorme în dezvoltarea întregii societăți și, nu în ultimul rând, în dezvoltarea umană civilizată, exemplu fiind iarăși Basarabia care ocupă ultimul loc în Europa la capitolul „nivelul de trai”, studiu publicat de ONU (http://independent.md/onu-republica-moldova-tara-cu-cel-mai-scazut-nivel-de-trai-din-europa/#.WJxlp2_hDDc ). Conform situației, o țară poate ajunge la un asemenea nivel de dezvoltare numai din cauza clasei dominante extrem de corupte, care pune în valoare, evident, doar interesele personale și nu interesele publice, cu atât mai mult acumularea unor averi nespus de consistente din buzunarul statului. În același context privind sindromul puterii, exprimat prin corupție, fenomen care a adus o societate la faliment total, își expune părerea prin analize concrete Deutsche Welle, companie germană pentru informații internaționale, astfel spunând: „Republica Moldova, la început de catastrofă umanitară” (http://www.ziare.com/europa/moldova/deutsche-welle-republica-moldova-la-inceput-de-catastrofa-umanitara-1395333 ).

Cât despre egalitatea între cetățeni în drepturi civile și îndatoriri, și dreptul acestora la o conviețuire socială decentă în țările din Estul Europei, acest fenomen rămâne încă o dilemă de lungă durată în speranța că vor veni vremuri noi și guvernanți destoinici/corecți (cu o mentalitate civilizată, nefiind ademeniți de sindromul puterii) care vor soluționa, posibil, această lacună/problemă socială întru binele omului. Respectiv, cetățenii țărilor din Estul Europei, cu atât mai mult din Basarabia ce sunt mereu în așteptare pentru un asemenea eveniment, la fel posibil, vor fi fericiți că într-un final vor locui într-un stat de drept unde le vor fi garantate cu demnitate drepturile (principii admise pentru realizarea personalității umane) și îndatoririle (obligații morale) față de cerințele societății.

G.Martea_foto nr62_2010

(Galina Martea, dr., acad., Basarabia/Olanda)

Justiția românească este pe stradă

Posted by Stefan Strajer On February - 21 - 2017

Justiția românească este pe stradă

Autor: Silvia Jinga (Florida, USA)

 

După douăzeci și șapte de ani încă nu avem cu adevărat un stat de drept. Cum să și avem când fruntașii țării se succed de două decenii și mai bine la conducere însoțiți de zornăitul tinichelei atârnate de coadă. Dacă justiția își făcea datoria până la capăt, condamnându-l pe Liviu Dragnea la un an de închisoare cu executare nu cu suspendare, atunci nu i se mai dădea prilejul să facă din România și din cetățenii ei batjocura la care asistăm astăzi. Am arătat Europei și lumii că după o campanie cu și fără cătușe încă nu suntem capabili să ne conducem responsabil, încă dăm lovituri sub centură legalității, încă dorim să perpetuăm hoția. O pancartă a demonstranților de la Iași declara, făcând haz de necaz, „Bun venit în România/Tocmai s-a legalizat hoția”. Ordonanțele de urgență proiectate de guvernul premierului Sorin Grindeanu, marionetă a lui Liviu Dragnea au intenționat nu atât să descongestioneze pușcăriile, lucru nobil, cât mai ales să pună la adăpost de pedeapsă cu pușcăria pe Liviu Dragnea și pe șefii din teritoriu „de aceeași frăție penală”, contribuitori de bază la victoria pesedistă. Simțindu-se atât de aproape de vârful piramidei, Liviu Dragnea n-a mai putut suporta umilitoarele vizite la tribunal, așa că, având puterea în mână, a decis s-o mânuiască în primul rând spre folosul său și al mafioților din teritoriu, că alegătorii, pe votul cărora săltase, mai puteau aștepta, uneori sine die, cum s-a dovedit în cei douăzeci și șapte de ani de la Revoluție încoace. După un succes răsunător în alegeri de 45% datorat, în mare parte anemicei opoziții și credulității votantului român, ne-am fi așteptat la decizii de cu totul altă factură din partea celui mai puternic partid din România. Când colo, el a legitimat tradiția de un sfert de secol a social-democraților, acuzați constant de cleptomanie. Pe mine una de acum încolo nu m-ar mai putea convinge nici morga de politician responsabil a domnului Dragnea, nici programul bine articulat, dar care evident nu este solidar cu acest partid, cu acești oameni care, iată că, doar la o lună după alegeri, se dedau la un atac frontal la instituțiile statului și la codurile penale, fredonând aceeași arie a lăcomiei de putere, de bani, de foloase, de orice. Programul de guvernare n-a ieșit din țeasta cartelului Dragnea. Cei care au inițiat asemenea ordonanțe de urgență nu pot construi ceva pozitiv. Programul lor de guvernare a fost gândit ca o cursă de prins mulțimile în plasa unor minciuni frumoase. Acest guvern trebuie să cadă din cauza propriei lui nemernicii!!!! În acest moment credibilitatea lui este nulă. Au premeditat distrugerea statului de drept și perpetuarea pe un plan de mai mare anvergură a furtului în România. Ordonanțele trebuie judecate la pachet, deoarece se sprijină una pe alta în a transforma România în țara jafului legalizat. Prin suspendarea timp de un an a restricțiilor la cheltuielile bugetare, primarii, șefii de consilii județene, miniștrii n-ar mai fi riscat nimic pentru deciziile adoptate. Și atunci să vezi cum s-ar fi scurs banii de la buget în buzunarele baronilor, iar comisioanele s-ar fi îmbulzit spre Palatul Victoria.

684x384_356923

Nu au ieșit în stradă oameni dezorientați, ci indivizi informați, responsabili, atenți la pulsul lucrurilor, suferind pentru orice încercare a clasei politice să întoarcă țara la pescuitul în apele tulburi ale statului mafiot. Ieșenii au strigat: „Nimeni nu e mai presus de lege/ Și jos ordonanța până număr la zece” sau „abrogați, apoi plecați”. Strada a cerut nu doar abrogarea celor două ordonanțe, ci a mers mai departe, reclamând demisia ministrului de justiție Florin Iordache și chiar a întregului guvern. Dl. Iordache are o pasiune pentru adoptarea de legi ușchite marți noaptea. Numele lui a mai fost relaționat cu o marțe neagră, anterioară celei recente. După ședința de guvern de marți noaptea președintele Johannis a numit întreaga situație de siluire a justiției, ”o zi de doliu pentru statul de drept”. El a continuat: „Este o bătaie de joc ca guvernul să adopte noaptea, fără avizul CSM, fără să fie inclusă pe ordinea de zi o documentație, o ordonanță de urgență într-un domeniu atât de sensibil. Această chestiune este intolerabilă”. (cf. Ionel Dancu, Klaus Johannis a trântit Codurile penale pe masa CCR, Evenimentul zilei, 2 februarie 2017).

În momentul triumfului Liviu Dragnea și purtătorii lui de cuvânt, printre care sociologul Vasile Dâncu, cel care nu mai contenea cu laudele la postul de televiziunea Realitatea, ne-au dat toate asigurările unei guvernări care va pune pe primul plan munca disciplinată, ordinea și colaborarea armonioasă cu toate forțele poltice pentru binele țării. Măi, să fie, dar frumoase vorbe s-au mai spus atunci, ca numai după o lună aceiași politicieni care promiteau marea cu sarea să arunce țara în haos și suferință, să atragă atenția marilor ambasade din România, a Uniunii Europene, care a pus subiectul România imediat pe ordinea de zi a discuțiilor ei. Frumos ne șade domnule Dragnea! Asta se cheamă ”curat murdar”, se cheamă a pune căruța înaintea cailor, interesele personale înaintea celor naționale.

Și iată ce-a ieșit: demonstrații pașnice de zeci de mii de oameni în toate orașele mari și mici ale țării, în orașele europene, de opt zile deja, inimă rea, teama de regresiune spre momentul mineriadelor etc. Cam o sută de instigatori au fost trimiși în Piața Victoriei ca să provoace incidente sângeroase, dar demonstranții, încercați de atâtea rele în anii democrației originale, s-au așezat în fața jandarmilor de ordine să-i apere de agresiunea instigatorilor. Ne putem face o imagine clară cam în ce stat de drept trăiesc românii. Spiritul justițiar a ajuns să se manifeste pe stradă, la demonstrații deoarece instituțiile statului s-au dovedit inepte și fără vigoare. S-ar putea face o culegere de sloganuri care au clamat durerea populară: „Nu mai suportăm hoția/Strigă toată România!”, „Dragnea nu uita, România nu-i a ta”, „Ați jurat strâmb pe Biblie, călugăriți-vă!”, „Ascultați de nepoți și nu mai votați pe hoți”, „Ole, ole, Liviu Dragnea lasă-ne!”, „PSD – ciuma roșie”, „Hoțul cu mustață/ Ne-a furat pe față” și atâtea altele care au fost culese și expuse pe internet sau vor figura în expoziția de pancarte propusă de criticul de artă Pavel Șușară. Din perspectiva conducerii PSD ne aflăm foarte aproape de momentul mineriadelor, din perspectiva străzii am evoluat mult spre un spirit civic alert, treaz, iscoditor. Acesta este ghinionul domnului Dragnea. Minciunile propagandei lui care incriminează multinaționalele și forțele oculte, care ar vrea să rupă România, nu reușesc să distragă atenția demonstranților de la crima împotriva statului de drept, pe care guvernul manipulat de Liviu Dragnea a plănuit-o în ascuns.

Folosirea violenței, ca rețetă împotriva protestelor, a fost sugerată de fostul chestor de poliție Pavel Abraham, care declara la postul de televiziune România TV că s-ar putea folosi gloanțe de cauciuc sau chiar gloanțe adevărate pentru potolirea opozanților la ordonanțe. Un primar dintr-o localitate situată nu departe de Valea Jiului amenința să vină la București să facă ordine, așa cum se procedase pe vremea farului călăuzitor, Ion Iliescu. Sociologul englez Adam Smith (1723-1790) observa că negustorii și industriașii epocii sale, (capitalismul de început), pe care îi numea ”the masters of mankind” au o singură obsesie: „All for ourselves. Nothing for other people” (Totul pentru noi. Nimic pentru alți oameni). Aceeași rapacitate caracterizează capitalismul din România de astăzi. Grija față de populație și față de țară n-a existat la nici un guvern de după 1990 și nu sunt semne că ea s-ar fi născut odată cu guvernul Dragnea. Contrastul între programul electoral și fundătura în care a intrat acum indică limpede natura acestei conduceri care s-a decredibilizat total. Se zvonește că Liviu Dragnea i-ar fi rechemat din Israel pe consilierii săi, doar, doar ar putea ei să dreagă ceea ce s-a sfărâmat iremediabil: contractul social.

17.Silvia-Jinga.-Foto

Foto. Silvia Jinga

Reflecţiile cu efect sedativ ale lui Epictet

Posted by Dorin Nadrau On February - 19 - 2017

Reflecţiile cu efect sedativ ale lui Epictet

Autor: Dorin Nădrău (S. U. A.)

Cred că în aceste vremuri de confuzie universală, a-l citi pe Epictet poate să fie un act terapeutic, cu certitudine, reconfortant. În prefaţa cărţii „Manualul”, apărută în anul 2015 la Editura bucureşteană Seneca Lucius Annaeus, Andrei Pleşu remarca: „Există, într-adevăr, medicamente mai eficiente şi mai puţin riscante decât cele prescrise de medicii psihiatri. La rândul nostru, cu această carte în mână, putem proclama şi noi, în beneficiul nevroticilor din preajma noastră (şi al propriilor noastre nevroze): Epictet, nu anti-depresive! Ve-ţi vedea că funcţionează…”.

Captivantă şi fermecătoare, filosofia grecească, cunoscută şi sub numele de filosofia elenă, este incontestabil cel mai însemnat ansamblu filosofic care a apărut în Europa, din el evoluând filosofia romană, filosofia persană, precum şi filosofia renaşterii şi filosofia iluminismului, călăuzind drumul spre modernitate. Este îndeobşte recunoscut că valoroasele concepte create de greci au influenţat în mod vădit omenirea. Unul dintre remarcabilele curente filosofice aparţinând filosofiei greceşti este stoicismul. Învăţătura centrală a stoicismului este morala izvorâtă din însăşi legile naturii, acceptarea acestei evidenţe compensând durerea şi nefericirea şi împăcând binele cu răul. Ca şcoală filosofică, stoicismul a fost fundat la Atena de Zenon, în jurul anului 300 î. Hr., în perioada elenistică a lumii antice. Alături de Marc Aurelius şi de Seneca, Epictet aparţine, în plan filosofic, ultimei etape a stoicismului: neostoicismul roman.

Epictetus-169x300

Epictetus

Epictet s-a născut la Heiropolis („oraşul sfânt”), o cetate grecească din Anatolia, o regiune din Turcia, cu o mare încărcătură spirituală (asemenea Capadociei). Trăind neobişnuit de mult pentru acele timpuri (80 de ani), viaţa sa s-a derulat între guvernarea smintitului împărat Nero (căruia i-a urmat războinicul Traian, cel care a împins imperiul la maxima lui întindere) şi cârmuirea resemnatului Hadrian. Nu se cunoaşte care era numele său adevărat, cel ce a fost păstrat în memoria posterităţii fiind o poreclă, însemnând „dobândit”, aluzie la răpirea sa din Anatolia. Adus la Roma, a intrat în slujba lui Epaphroditus (pe vremuri, el însuşi sclav a lui Nero, dar eliberat ulterior prin graţie imperială), cel care a arătat o mare îngăduinţă pentru Epictet, luându-l cu sine la lecţiile de filosofie pe care Gaius Musonius Rufus, un stoic în vogă al epocii, le ţinea la Roma. Exortaţiile acestuia au stârnit în adolescentul Epictet pasiunea gândirii, astfel că, atunci când a fost eliberat, şi-a ales cu fermitate drumul care să-i confere întemeierea unei şcoli de morală inspirată de îndârjirea şi tenacitatea stoică. Alungat de la Roma de împăratul Domiţian, în ochii căruia filosofii erau o categorie dubioasă care include cârcotaşi clocind în permanenţă idei subversive, Epictet a ajuns în Grecia, la Nicopolis („cetatea victoriei”), unde şi-a împlinit visul.

Din nefericire, magistrul detesta scrisul, astfel că învăţătura sa a fost, în totalitate, orală. Totuşi, unul dintre discipolii săi, Flavius Arrian, a adunat şi consemnat în mai multe variante gândurile pedagogului, dintre ele „Manualul” fiind forma cea mai scurtă, concentrarea gândului fiind făcută cu o izbutită concizie a expresiei. Reflecţiile şi cugetările lui Epictet se constituie într-un sistem impresionant menit să înlăture tulburările din suflet, conferind un efect sedativ lecturii. Merită, fără îndoială, parcurgerea câtorva dintre meditaţiile sale, toate ţintind ceea ce în filosofia greacă se numea „ataraxie”, termen ce defineşte o stare de linişte sufletească, liberă de griji şi temeri, meditaţii pe care le-am selecţionat în cele ce urmează:

„Aminteşte-ţi că eşti un actor într-o piesă de teatru, iar autorul alege varianta pe care o doreşte: scurtă, dacă o vrea scurtă; lungă dacă o vrea lungă; dacă vrea să joci rolul unui sărman, trebuie să-l joci cât de bine poţi – la fel, dacă te vrea în rol de infirm, sau de magistrat, sau de om sărac cu duhul. Treaba ta e să joci cu onestitate ce ţi s-a dat: alegerea e în puterea altuia”.

„Când dai un sfat, uită-te întâi la simţul de pudoare şi demnitate al aceluia ce te ascultă. Căci cine nu se mai înroşeşte, nu se mai poate îndrepta”.

„De durere, pe omul simplu îl vindecă timpul, pe înţelept, raţiunea”.

„Ţine-ţi dinaintea ochilor, zi de zi, moartea şi fuga şi toate cele ce par îngrozitoare, dar, mai presus de toate, moartea: aşa niciodată nu te vei gândi la ceva nedemn şi nici nu vei dori ceva nedemn”.

„La bine, nu poţi răsufla de prieteni; la greu, rămâi singur”.

„Poţi fi invincibil dacă nu te angajezi niciodată în vreo luptă în care victoria nu depinde doar de tine”.

„Când vezi pe cineva în jale, plângând că i-a murit copilul sau că s-a înstrăinat de el, ori că şi-a pierdut bunurile, ia seama să nu te laşi pradă părerii că este nefericit de pe urma unor nenorociri exterioare, ci păstrează-ţi la îndemână ideea aceasta limpede, că <<ceea ce îl întristează este nu întâmplarea, ci gândul legat de ea”.

„Căci prostul la toate dă vina pe alţii; cel ce începe a se lumina dă vina pe sine; iar înţeleptul nici pe altul, nici pe sine”.

„De dragostea răilor şi de ura oamenilor buni, să fugi”.

„Este semnul unei minţi nătângi să zăbovească asupra celor ce ţin de trup, cum ar fi să facă gimnastică vreme îndelungată, să se uşureze vreme îndelungată, să se împerecheze vreme îndelungată. Acestea însă se cuvine să fie făcute de la sine: atenţia toată să fie îndreptată asupra minţii”.

„Dacă aspiri la filosofie, pregăteşte-te de aici încolo să se râdă de tine, să fii luat în batjocură de mulţi”.

„Căci nu poate fi egal cel ce nu bate la uşa nimănui cu cel ce roade pragurile tuturora; cel ce-şi caută numai de drumul lui, cu cel ce conduce întotdeauna pe altul; cel ce nu ştie decât de vorba dreaptă, cu cel ce aruncă numai complimente linguşitoare”.

„Dintre toate câte există, unele lucruri sunt în puterea ta, iar altele, nu. În puterea ta se află gândurile, impulsurile, dorinţa de a dobândi şi dorinţa de a evita, într-un cuvânt, ceea ce faci. Ceea ce nu se află în puterea ta sunt trupul, proprietăţile, reputaţia, afacerea, într-un cuvânt ceea ce nu faci. Lucrurile aflate în puterea noastră, prin natura lor, sunt libere, neîngrădite şi le putem stimula să crească. Cele care nu sunt în puterea noastră, pe de altă parte, sunt slabe, servile şi dependente de alţii. Dacă tu îţi imaginezi că ceea ce este înrobit în mod natural ca ar fi ceva liber, sau că ceea ce este în mod firesc al altcuiva ar fi al tău, în mintea ta se va naşte confuzia, vei jeli, vei da vina pe zei şi pe oameni, iar dacă ceea ce crezi că este al tău, de drept este al tău, nimeni nu va pretinde de la tine nimic, nu vei învinui pe nimeni, nu vei acuza pe nimeni, nu vei face nimic împotriva voinţei tale, nimeni nu te va răzbi şi nu vei avea duşmani, pentru că răul nu te poate ajunge”.

Fără doar şi poate, lectura şi cugetarea sfaturilor lui Epictet insuflă asupra cititorului un efect fortifiant, sporindu-i voinţa de a înfrunta mizeriile vieţii cu ajutorul meditaţiei, stimulându-l şi îmbărbătându-l, totodată.

Dorin Nadrau
Foto: Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

Rock sub Seceră şi Ciocan

Posted by Dorin Nadrau On February - 16 - 2017

Rock sub Seceră şi Ciocan

Autor: Dorin Nădrău (S.U.A.)

Lansată la finele anului trecut, cartea „Rock sub seceră şi ciocan” de Nelu Stratone (Timişoara: Ariergarda, 2016), relevă o analiză atentă, temeinică şi amănunţită, constituindu-se într-o cronică documentată a rockului românesc ce se întinde de la primele acorduri în materie (şi) până la momentul schimbării consfinţite de Revoluţia din decembrie 1989. Fără îndoială, valoarea cărţii rezidă în aceea că, faţă de informaţiile generale diseminate care existau până la apariţia sa (două dicţionare şi câteva cărţi cuprinzând secvenţe ale evoluţiei muzicii rock româneşti), volumul oferă o prezentare sistematică a istoriei integrale a rockului din România în contextul social ce a însoţit fiecare etapă.

Rock - descopera valorile
Descopera Istoria Rockului în comunism 
şi valorile pierdute ale libertăţii

Lucrarea este rezultatul unui proiect deosebit de ambiţios început cu mai bine de 20 de ani în urmă. Autorul, Nelu Stratone, este realizator de emisiuni muzicale specializate, cariera sa însumând, din anul 1992, peste 3000 de ore on-air la Radio Bucureşti, Radio România Tineret, Radio Tinerama şi Radio Nova 22. Se cuvine precizat şi că a publicat zeci de articole în reviste de specialitate, dar şi în presa cotidiană. Proiectul lui Nelu Stratone şi-a găsit un susţinător al cărui merit este, incontestabil, de nepreţuit, abia în anul 2016: portalul Hyperliteratura, care l-a promovat cu mult curaj, probând o admirabilă încredere. Volumul, subintitulat „Prima parte din cronica muzicii rock în România”, a luat naştere printr-o procedură originală, o indubitabilă noutate în domeniul cărţii, şi anume, o campanie de crowdfunding.

Un impact deosebit de benefic l-a avut la startul ineditului demers prezentarea cărţii, ceea ce a făcut ca temerara campanie să-şi atingă ţinta deja în primele două săptămâni: „În ROCK SUB SECERĂ ŞI CIOCAN” vei găsi în primul rând o poveste despre libertate într-un regim autoritar care a încercat să sufoce cu orice prilej şi prin orice mijloace exprimarea ei, vei întâlni eroi şi trădători, orgolii şi prietenii, vei zâmbi cel mai probabil la ingeniozitatea şi creativitatea cu care au depăşit barierele vremii rockării de-atunci, vei ofta la abuzurile şi deciziile nedrepte ale sistemului, regretând câte lucruri extraordinare s-au pierdut prin cenzură şi interziceri, nu în ultimul rând vei cunoaşte istoria celor mai cunoscute formaţii şi a celor mai cunoscuţi artişti care au marcat cultura noastră muzicală şi pe care nu avem dreptul să-i uităm sau să nu le spunem mai departe păţaniile, dacă nu pentru memoria noastră colectivă, măcar pentru identitatea fiecăruia dintre noi”.

Cartea (476 de pagini, bogat ilustrate) conţine patru capitole, urmând patru etape distincte ale perioadei comunismului după cum le-a văzut autorul, primele două prezentând şi un timeline al perioadei respective, impresionând prin bogăţia informaţiilor culese din presa vremii referitoare la fenomenul rock (dar şi folk şi jazz), rezultat al unui asiduu travaliu depus de clujeanul Adrian Popian de la Texas Tech University din S.U.A. Deosebit de incitante prin titlurile lor, cele patru diviziuni trădează o îndelungată cercetare şi analiză a unui uriaş volum informaţional, autorul subliniind în prefaţă că în ce priveşte componenţele trupelor a ţinut cont de participarea la înregistrarea unor materiale discografice, turnee naţionale, concerte pe scenele importante ale ţării, menţionarea în presa vremii, criterii pe care le-a abordat şi la selectarea formaţiilor prezentate.

Pentru o cât mai riguroasă imagine a lucrării, cu certitudine, merită enumerate cele patru compartimente reprezentând etapele „poveştii rockului”, aşa cum au fost ele evaluate şi denumite de Nelu Stratone.

Capitolul I „ROCK’N ROLL, TOVARĂŞI: Dincoace de Cortina de Fier, The Young Ones, Un nou început, Rock în marile oraşe, Club A şi ultimele evenimente ale anilor ’60, Rockul românesc în date (1961-1970), Poveşti rockereşti”.

Capitolul II „CULTUL PERSONALITĂŢII ŞI MUZICA ROCK: Înapoi la cenzură, Ofensiva jazzului, România şi mişcarea Fower Power, Phoenix vs. Sfinx, Avangarda rock, Cronica rock după regiuni, Muzica folk şi Cenaclul Flacăra, Rockul românesc în date (1971-1075), Poveşti rockereşti”.

Capitolul III „MIŞCAREA UNDERGROUND: Legalizarea muzicii rock, Pop rock, Hard & Heavy, New Wave şi Avangarda rock, Folk rock, Rock progresiv, Punk rock”.

Capitolul IV SITUAŢIA CA O PARAFRAZĂ: Cultura comunistă de masă, Rockării pe val la sfârşitul unei epoci, Festivalurile rock şi ediţiile predecembriste, Catalogul formaţiilor predecembriste”.

fragmente-exclusive-rock-sub-secera-si-ciocan-arad-300x225

În fine, cred că se cuvine reprodus cuvântul autorului privitor la această carte, care pe coperta volumului conchide lapidar: „ROCK SUB SECERĂ ŞI CIOCAN” este prima carte din cronica muzicii rock în România, scrisă de Nelu Stratone. Întregul proiect este o enciclopedie personală care cuprinde povestea a 50 de ani de rock autohton, începând cu anii ’60, traversând tulburătoarea perioadă comunistă şi etapele ei dificile, ajungând în explozia anilor ’90 şi terminând cu cel mai recent capitol, rockul de după anul 2000, mergând până la momentul tragic #Colectiv unde autorul cărţii a fost chiar prezent la concertul celor de la Goodbye to Gravity”.

Dorin Nadrau
Foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

Români celebri la Hollywood

Posted by Dorin Nadrau On February - 8 - 2017

Români celebri la Hollywood

Autor: Dorin Nădrău (S.U.A.)

America, „pământul făgăduinţei”, a atras de-a lungul timpului un număr impresionant de români în căutarea unui trai mai bun şi în speranţa de a-şi împlini idealurile. Şi la Hollywood, chiar de la începuturile sale, deseori sub nume schimbate, printre celebrităţi sunt mulţi români, iar printre aspiranţii la glorie şi mai mulţi. Cred că prezintă un justificat interes înşiruirea câtorva nume de români sau de etnici trăitori în spaţiul românesc, care au cunoscut o consacrată reputaţie în industria cinematografică hollywoodiană.

220px-Edward_G._Robinson_-_stillFoto: Edward G. Robinson

Edward G. Robinson (1893-1973), actor, figură legendară a Hollywood-ului în anii ’40, s-a născut la Bucureşti, având numele de Emmanuel Goldenberg. La vârsta de doar 10 ani a emigrat cu familia în Statele Unite. A crescut la New York. A studiat la City College. A obţinut o bursă de studii la Academy of Dramatic Arts. În perioada studiilor şi-a schimbat numele în Edward G. Robinson. Nu a great ideea de a deveni rabin sau avocat şi s-a dedicat scenei, începând din 1915 să joace la teatrele de pe Broadway în roluri aparţinând celor mai variate genuri dramatice, dar are succes şi în comedii precum „The Kibitzer” (1929). În cinematografie a debutat în anul 1923, în filmul mut „Şalul strălucitor”. Consacrarea şi lansarea în lumea starurilor hollywoodiene s-a datorat rolului gangsterului Rico Bandello din filmul „Micul Cezar”. Palmaresul său include numeroase filme jucate pe platourile cinematografice ale Studiourilor Warner, rolurile interpretate probând o intensitate dramatică unică, fiind apreciate ca neegalate la acea vreme decât de faimosul Humphrey Bogart. S-a remarcat, de asemenea, cu roluri jucate în drame psihologice considerate de critica vremii ca cele mai bune din anii ’40. Filmele care l-au făcut celebru au fost „Kid Galahad” şi „Key Largo”, dar de mare succes au fost şi „Cele 10 porunci” şi „The Cincinatti Kid””. În multe filme, partenerul său a fost Humphrey Bogart. Merită menţionat că Robinson a fost distribuit de primul regizor al filmului „Naşul”, Peter Bogdanovich, în rolul principal, Vito Corleone. Francis Ford Copolla, cel care l-a înlocuit pe Bogdanovich, l-a preferat însă pe Marlon Brando. În anii ’50, numele său a fost asociat unor organizaţii comuniste, împrejurare pe cale de a-i umbri cariera, dar fiind o personalitate puternică a reuşit să înlăture orice suspiciune. În anul 1956, după divorţul de actriţa Gladys Lloyd, cu care a fost căsătorit 29 de ani, şi-a vândut colecţia de artă, una dintre cele mai valoroase, la acea vreme din lume. În acelaşi an, se întoarce pe Broadway, după o îndelungată întrerupere şi înregistrează un răsunător succes cu „Middle of the Night”. După 1960, activitatea sa nu mai poate fi socotită la fel de strălucită. Din păcate, cu toată celebritatea câştigată cu filmele sale, Edward G. Robinson nu a fost nominalizat niciodată pentru un premiu Oscar. Cea care a îndreptat mai târziu această reală inechitate a fost Academia de Film Americană care în anul 1973 i-a acordat Oscarul pentru întreaga activitate, dar, ca o ironie a sorţii, Robinson a murit cu două săptămâni înainte de ceremonia de înmânare a preţioasei statuete.

jean_negulesco-240x300
Foto: Jean Negulesco

 

Jean Negulesco (1900-1993), alt român ajuns unul dintre regizorii cei mai preferaţi la Hollywood, s- a născut la Craiova, la 29 februarie 1900. A urmat şcoala primară şi liceul în Craiova natală, plecând apo la Viena, de unde s-a întors la Bucureşti în anul 1919. Studiază la Paris economia şi artele, dovedind de timpuriu un talent precoce la pictură. Atras doar de acest domeniu, neglijează studiile economice, motiv pentru care, intrând în conflict cu familia, se vede nevoit să-şi asigure singur existenţa. La Paris, se împrieteneşte cu artişti de inestimabilă valoare: Constantin Brâncuşi, Amedeo Clemente Modigliani, Tristan Tzara. În 1927 a plecat la New York cu prilejul organizăării une expoziţii în care îşi prezenta picturile proprii şi a rămas în Statele Unite, stabilindu-se în California, la Los Angeles şi profesând, pentru început, ca portretist. Renunţă la pictură şi, începând cu anul 1929, se dedică cinematografiei unde s-a impus ca regizor şi scenarist de valoare. A fost angajat al studiourilor Paramount, regizând 63 de filme de scurt metraj. Primul său film, „Trei într-o zi” (1941) a fost urmat de filmul de lung metraj „Masca lui Dimitrios” care l-a făcut celebru. A trecut apoi la studiourile Twentieth Century, unde a lucrat 20 de ani, regizând tot atâtea filme. A fost considerat ca fiind printre primii zece regizori ai Hollywood-ului. În anul 1948, a fost nominalizat la categoria „cel mai bun regizor”, cu filmul „Johnny Belinda”. Jean Negulesco nu a câştigat Oscarul, dar a avut bucuria şi mândria de a o vedea pe interpreta rolului principal din pelicula sa, Jane Wyman, jubilând ca „cea mai bună actriţă”. Negulesco a regizat în 1953 comedia romantică de un răsunător succes „Cum să te căsătoreşti cu un milionar”, film care le are ca protagoniste pe Marilyn Monroe şi Betty Grabel, prima peliculă filmată în noua modalitate „CinemaScope”, adică pe ecran lat. Din 1960, Jean Negulesco a trăit în Spania, la Mrbella, unde a murit în 1993. Mai trebuie spus că românul american nominalizat la Oscar are o stea la Hollywood Walk of Fame, pe Bulevardul Hollywood, la nr. 6212.

John Houseman
Foto: John Houseman

 

John Houseman (1902-1988) a fost actor, profesor de artă dramatică, producător şi scenarist. S-a născut la 22 Septembrie 1902 la Bucureşti. Părinţii săi au fost Georges şi May (n. Davies) Houseman. A studiat la şcoli particulare din Franţa (Paris) și Anglia (Bristol). În anul 1924, a emigrat în Statele Unite ale Americii, unde a fost agent comercial în domeniul comercializării grâuluiu în Anglia, Argentina, Canada şi S.U.A. Din anul 1929 se dedică teatrului, profesând cu succes ca regizor şi producător. Prima reuşită a înregistrat-o cua regizor al piesei de teatru „Patru sfinţi”, jucată pe Broadway (New York). În anul 1937, împreună cu Orson Wells, a fondat Mercury Theatre  din New York. Primul contact cu lumea Hollywood-ului l-a avut în anul 1941. A colaborat cu Orson Wells la realizarea scenariului radiofonic „War of the Worlds” şi a filmului artistic de mare succes „Citizen Kane”. A fost producător pentru companiile de film Paramount Pictures, Rampart şi Metro Goldwyn Mayer. Houseman a pus în scenă atrăgând o incontestabilă admiraţie piese din repertoriul shakespearean, ca: „Măsură pentru măsură”, „Hamlet”, „Julius Caesar”, „Regele Lear”, „Macbeth”, „Coriolanus”, „Richard al iii-lea”, „Mult zgomot pentru nimic”, „Othello”. Între anii 1956-1959, a fost director artistic al Festivalului American de Teatru „Shakespeare” din Stratford (Connecticut). În perioada 1968-1976, a condus secţia de dramă de la Juilliard School. Pe lângă meritul de a fi fost un apreciat producător şi regizor a numeroase pelicule, John Houseman a fost şi un valoros actor, jucând în filme de lung metraj, seriale şi reprezentaţii TV, precum şi autor al unor cărţi în domeniul teatrului. În 1974, a primit premiul Oscar pentru rolul profesorului Kingsfield din filmul „The Paper Chase”. În anul 1986, Theater Center din New York a luat numele său. În fine, trebuie menţionat şi faptul că John Houseman a fost cel care a înfiinţat postul de radio „Vocea Americii”.

johnny-weissmuller-tarzan
Foto: Johnny Weissmuller

 

Johhny Weissmuller (1904-1984), renumit actor de film, s-a născut la 2 iunie 1904, la Timişoara. Emigrând în Statele Unite, şi-a făcut studiile secundare la Athlertic Club din Illinois. Încă de la vârsta de 17 ani, a început să participe la concursuri de nataţie, înregistrând în palmares un număr de 52 titluri naţionale, 67 de titluri mondiale şi 5 titluri olimpice (1924-1928). Şi-a făcut intrarea în cinematografie cu filme documentar-didactice şi de publicitate, cu subiecte din nataţie, sportul la care a strălucit. Anul 1932 a consemnat debutul său în cariera de actor în rolul lui Tarzan, „fiul junglei”, într-o peliculă realizată după o carte a lui Edgar Rice Borroughs. Calităţile sale sportive, dăruirea, sinceritatea şi seriozitatea în mişcări impuse de personajul primitiv pe care îl imterpreta, au făcut din Tarzan un erou de o remarcabilă popularitate, personaj principal într-un număr impresionant de filme: „Tarzan and the Mermaids”, „Tarzan and the Leopard Woman”, „Tarzan, Tarzan and the Huntress”, „Tarzan and the Amazons”, „Tarzan Triumphs”, „Tarzan’s Desert Mystery”, „Tarzan’s New York Adventure”, „Tarzan’s Secret Treasure”,„Tarzan Finds a Son”, „Tarzan Escapes”, „Tarzan and His Mate”, „Tarzan and the Ape Man”. La vârsta de peste 60 de ani, a revenit pe platou şi a jucat rolul lui Jim din serialul TV „Jim al Junglei”. Johnny Weissmuller s-a stins din viaţă în anul 1984, la Acapulco (Mexic).

Marian Collier
Foto: Marian Collier

 

Marian Collier, apreciată actriţă la Hollywood, s-a născut la 23 August 1931, fiind fiica lui John şi a Valeriei (n. Ciulei), români care au emigrat din România şi s-au stabilit în Statele Unite la East Chicago din statul Indiana. A fost căsătorită cu David Barbour, chitarist şi compozitor, decedat în 1965, iar apoi recăsătorită cu E. Jack Neuman, scriitor şi producător, în 1970. Şi fratele actriţei a îmbrăţişat cariera cinematografică, fiind producător şi regizor de film. Marian Collier a absolvit liceul în East Chicago, după care s-a dedicat întru-totul cinematografiei care a purtat-o la New York, Paris, Las Vegas şi Hollywood. A debutat la televiziune într-o emisiune realizată de George Burns şi Gracie Allen, după care a făcut parte din distribuţia piesei „Light the Sky”. A apărut în numeroase filme şi spectacole televizate: „The Hunting Party” ( cu Candice Bergen, Gene Hackman, Oliver Reed), „Three The Hard Way” (cu Jim Brown şi Fred Williamson), „Breakfast at Tiffany’s” (cu Audrey Hepburn), „Bells Are Ringing” (cu Judy Holiday şi Dean Martin). A jucat în 18 filme de lung metraj (roluri principale), 9 spectacole de televiziune. De asemenea, a avut 8 apariţii în „Filmele săptămânii”, 4 în piese de teatru şi 39 în filme de televiziune.

Fără îndoială, merită trecuţi în revistă şi câţiva dintre actorii cu origini româneşti care au jucat în filme la Hollywood, talentul şi norocul făcând ca numele lor să ajungă pe buzele a milioane de oameni din întreaga lume: Dustin Hoffman, unul dintre cei mai cunoscuţi actori de cinematografie, s-a născut la 8 August 1937, în Los Angeles, California dintr-o mamă româncă şi un tată ucrainean; Lauren Bacall, poate cea mai frumoasă actriţă din istoria Hollywood-ului, s-a născut la 16 septembrie 1924 la New York într-o familie de emigranţi evrei, mama sa fiind născută în România şi purtând numele de Bacalu; Natalie Portman este o altă actriţă cu origini româneşti, bunica ei trăind în perioada interbelică în Basarabia, pe atunci parte componentă a României; Nadia Gray, pe numele său adevărat Nadia Kujnir-Herescu, cea care a făcut carieră jucând alături de Frank Sinatra, Peter Sellers şi Marcello Mastroiani, s-a născut la Bucureşti din părinţi basarabeni, precum şi alţii cu rădăcini în România, ca: Harvey KeitelJullianna MarguilesSebastian StanRosemary HarrisBarbara BachSylvia SidneyJack Gilford.

Dorin Nadrau
Foto: Dorin Nădrău (S.U.A.)

Tulburatoarea actualitate a lui Petre Pandrea

Posted by Dorin Nadrau On February - 3 - 2017

Tulburatoarea actualitate a lui Petre Pandrea

Autor: Dorin Nadrau (Michigan, SUA)

„Jurnalismul nu-i muzică de acompaniament a triumfurilor efemere politice (…). Cine are fibră de măscărici şi de flautist al cezarilor nu poate face nici jurnalistică şi nici avocatură”.

Publicist, eseist şi avocat, Petre Pandrea, pe numele său adevărat, Petre Marcu (1904-1968), uitat pentru o perioadă în temniţele comuniste, ales post-mortem membru al Academiei Române (2013), a fost, incontestabil, „un justiţiar cu orice risc”.

O parte din miile de pagini de jurnal confiscate de securitate au fost returnate familiei după un lung proces de desecretizare, astfel că din anul 2000 a început să-i fie publicată sau republicată opera care chiar lipsea culturii române.

Petre_Pandrea
Foto: Petre Pandrea

Petre Pandrea a refuzat cu obstinaţie demnităţi de orice carieră tihnită, ca ambasador sau o catedră universitară. Nu a fost decât avocat şi jurnalist. Despre cele două profesii în exercitarea cărora, fără doar şi poate, a excelat, se exprima concis, în stilu-i inegalabil: „Eu joc pokerul cu cărţile pe faţă. Nu sufăr minciuna, şoapta şi duplicitatea. N-aş fi putut fi poliţist. Mi-am ales avocatura de bară şi jurnalistica, două meserii periculoase care te obligă să umbli cu viziera ridicată. Articolul zilnic şi avocatura demască golul sufletesc, golul mintal, urâciunea de caracter, sinuozitatea reptilină. Pentru aceste meserii (…) se cere subconştient bogat, onoare, sinceritate, căldură sufletească şi conştiinţă trează”.

Avocatura i-a fost dominată de principii remarcabile: „Ca avocat mi-am pus pielea la saramură. Aşa a fost concepţia mea: un apărător este medic de leproşi penali (…). Ca şi medicina, avocatura are o etică nobilă (…). Mă indignează decalajul dintre gândire şi expresie. Am fost avocat, deci am utilizat retorica, limbuţia, oratoria şi, în genere, am mânuit verbul care mi-a trădat, întotdeauna, gândirea. Am pregătit sute de pledoarii cu creionul în mână, le-am studiat şi pronunţat în faţa oglinzii; o primisem de la profesorul meu de filosofie judiciară, Mircea Djuvara, deputat, ministru şi mare avocat. El o primise de la Titu Maiorescu, unul din oratorii clasici ai ţării. I-a fost elev favorit. Verbul îmi scăpa din hăţuri ca un cal nărăvaş şi porneam în galopul improvizaţiilor. Aceste alunecări aduceau mişcare în sală, se electriza atmosfera şi abia atunci începea dezbaterea şi intercalam fragmentele de rol ale oglinzilor veneţiene din birou”.

„Dreptul este un fragment din Filosofie, un compartiment care merge în constelaţie cu etica, politica şi pedagogia”.

„Apărarea se face viteaz, cu pieptul, cu memorii documentate, cu argumente şi – rareori, cât mai rar -, cu lacrimi”.

Clientela sa de tribunal îl poreclise „doctorul leproşilor”, „mandarinul” şi „doctorul fără arginţi” (asemenea sfinţilor Cosma şi Damian din calendarul pravoslavnic).

De la Petre Pandrea ne-a rămas o fascinantă operă memorialistică. Parcurgerea unei considerabile părţi a ei m-a ajutat să înţeleg şi să interpretez ce se întâmplă azi în România. Cu aproape trei ani în urmă s-a aniversat centenarul Petre Pandrea. Reflectând asupra excepţionalelor sale constatări, aprecieri şi calificative, ne putem da seama ce puţin s-a schimbat situaţia în suta asta de ani, cât de actual rămâne Petre Pandrea, dar şi cât de indiferent tratează posteritatea sa această „ţară de curve şi lichele”, în care ca şi ieri, tot astfel şi astăzi, „în afară de propagandă şi de şedinţe, nu se lucrază nimic temeinic. Totul este de mântuială. Dezmăţ. Batjocură. Lipsă de tragere de inimă. Totul este pe apucate, pe furate, pe chiulangeală. Japca şi învârteala”.

„Valahul nu poate trăi fără un mic hatâr, fără un picuş, fără un ciubuc”.

Referitor la colegii din barou, Pandrea afirmă că printre ei erau fel de fel de „lepre carieriste limbute şi obraznice”, precum şi „avocaţi lehăi care sporovăiesc toată ziulica şi nu mai au timpul necesar să gândească”. Aşa e şi astăzi.

Cu o înduioşătoare şi dezarmantă onestitate, scânteietorul avocat şi impresionantul jurnalist Petre Pandrea, un adevărat „haiduc al cuvintelor”, conchidea retoric într-una dintre scrierile sale: „Nu am cruţat pe nimeni. Nu m-am cruţat nici pe mine (…). Am scris într-un anumit sens sine ira et studio, cum ne învăţa Tacitus, străbunicul nostru latin, încercând o anumită depărtare de oameni şi evenimente, deşi oamenii m-au călcat pe bătături şi pe nervi, deşi evenimentele m-au fript câteodată până la rărunchi şi ficat. Se văd arsurile. Se văd bătăturile. Nu fac parte din istorie?”.

 

Dorin Nădrău (S. U. A.)

 

Ordonanțele arată cum faci alb din negru-ndată…

Posted by Stefan Strajer On February - 2 - 2017

Ordonanțele arată cum faci alb din negru-ndată…

Autor: George Petrovai (Sighetu Marmatiei)

 

Grindenii nu s-au lăsat până când n-au aprobat în regim de urgență proiectul de lege privind grațierile și ordonanța privind modificarea Codului Penal, așa încât răufăcătorii cu acte-n regulă de teapa lui Dragnea să nu mai aibă bătăi de cap cu Justiția călcată-n picioare (pe 14 februarie, penalul președinte al Camerei Deputaților trebuie să răspundă la alte întrebări incomode ale magistraților), iar fârtații acestora să fie de îndată puși în libertate, pentru ca împreună să-și poată face și mai abitir mendrele printr-o lustrație anapoda și sfidătoare.

Și totul (aprobarea și publicarea în Monitorul Oficial) s-a făcut în grabă, fără includere pe ordinea de zi și târziu în noaptea de 31 ianuarie spre 1 februarie, adică în cel mai desăvârșit mod tâlhăresc, mod prin care România este întoarsă cu 27 de ani în urmă, constatând cu oroare că se află la cheremul dictaturii impusă de majoritatea parlamentară pesedisto-aldistă, mai exact la mâna unui atotputernic grup infracțional, ce se prevalează taman de legile democrației (neconcludenta câștigare a alegerilor cu cel mult 17% din totalul voturilor valabil exprimate) pentru curățirea unora dintre ei de păcatele șutitului și dezincriminarea tuturor aleșilor de abuz în serviciu.

Vasăzică, nimic altceva decât undă verde întru săvârșirea de noi strâmbătăți, fie că acestea se cheamă furtișaguri, fie că se concretizează în pierderi din pricina incompetenței. Dar tot șpilul este ca alesul să nu depășească pragul de 200.000 lei, situație în care nu numai că nimeni din această țară n-are dreptul să-i ceară socoteală pentru prejudiciul provocat și, în chip firesc, să primească un șut în fund atunci când o scaldă cu demisia, dar, până la expirarea mandatului, el slobod este să persevereze în nelegiuirea premeditată sau fătată de prostie! Că, de, într-o democrație originală precum cea iliesciano-dâmbovițeană, legislația nu-i interzice nimănui să fie un necalificat și, în același timp, un descurcăreț politruc, ci ea este menită să vegheze cu strășnicie la generalizarea unei pungășii moderate. Adică până la suma de 200.000 lei…

1

           Foto. In jur de 150.000  in Bucuresti in urma ordonantelor mafiote ale PSD-ului

Graba și fereala cu care au procedat grindenii, dovedește cu prisosință că toată această mizerie politico-morală constituie de departe marea lor prioritate, o sarcină trasată de șefii lor penali mai înainte de înscăunare, și că prea puțin se sinchisesc de prestigiul și suveranitatea țării, respectiv de prosperitatea și mulțumirea celor mulți.

Însă totul este ca, începând chiar de azi (1 februarie), protestele să sporească deopotrivă cantitativ și calitativ (organizate și ferme, dar neagresive). Da, căci numai așa sunt șanse reale ca guvernanții să-și retragă ordonanța, eventual să-și dea demisia pentru acest atac banditesc la democrație, iar România să-și poată reveni la normalitatea socio-politică și moral-juridică

(Sighetu Marmaţiei, 1 feb. 2016)

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors