Basil Munteanu într-o confruntare cu maestrul său Nicolae Iorga

Autor: Dorin Nădrău (Michigan, SUA)

Ce personalitate interesantă acest Basil Munteanu! Admirabil filozof, critic literar, profesor de literatură comparată, membru corespondent al Academiei Române, autor bilingv, scria cu egală uşurinţă în limba română şi limba franceză…

Basil Munteanu a fost discipolul lui Nicolae Iorga, ilustrul istoric care s-a impus, fără îndoială, peste întreaga viaţă culturală din România în perioada dintre cele două războaie mondiale. Printre remarcabilele creaţii instituţionale ale strălucitului nostru istoric, se numără şi Şcoala Română de la Paris (Fontenay-aux-Roses), întemeiată cu scopul de a iniţia, pregăti şi forma specialişti români în domeniul social. După încheierea cursurilor, absolvenţii erau obligaţi să se întoarcă în ţară. Caracterul obligatoriu statuat de inflexibilul profesor nu era unanim agreat. Basil Munteanu a fost unul dintre cei care au eludat acest aspect din dorinţa de a se specializa în limba şi literatura franceză, motiv pentru care rămânerea în Franţa se impunea cu necesitate. De aici, a rezultat o îndreptăţită confruntare cu neînduplecatul său maestru.
Nicolae Irga Basil_Munteanu-240x300

Foto. Basil Munteanu si Nicolae Iorga

Două scrisori extrase dintr-un volum publicat la Paris în anul 1979 de Emmanuelle, soţia lui Basil Munteanu, reproduse în revista Magazin Istoric, august 2016, constituie mărturii elocvente pentru gândirea a două generaţii de intelectuali români din acea vreme. Pentru farmecul lor deosebit conferit de formulele de adresare, limbajul fascinant şi expunerea elegantă a motivelor, voi reda, în continuare, cele două epistole:

Nicolae Iorga către Basil Munteanu
Bucureşti, 8 aprilie 1925

Scumpe domnule Munteanu,

Drouhet [Charles, 1879-1940; descendent al unei familii de francezi expatriaţi, din 1915 profesor ca catedra de Limba şi Literatura Franceză a Universităţii din Bucureşti] îmi dă o veste pe care n-am aşteptat-o. Între altele, pentru că aveai datoria să fii sincer faţă de mine: aceea că ai intenţia să rămâi şi după ieşirea din Şcoală la Paris şi de a cerşi un doctorat acolo.
Întrucât am putere asupra d-tale, prin binele pe care ţi l-am făcut, ţi-o interzic formal, cum trebuie să ţi-o interzică şi simţul d-tale de onoare, căci ai ştiut la intrarea în Şcoală condiţiile la care te îndatoreşti.
Nu poţi rămâne la Paris mai departe şi doctoratul îl vei trece aici.
Dacă aceste recomandaţii nu le-ai obseva, voi cere să restitui cheltuielile făcute cu d-ta la Şcoală şi vei căuta aiurea decât la mine stima şi simpatia de care aşa de larg ai avut parte până acum.
În credinţa că mă vei asculta şi vei reveni asupra unei greşeli trecătoare, te rog a primi salutările mele.

Nicolae Iorga

Basil Munteanu către Nicolae Iorga
Fontenay-aux-Roses, 21 aprilie 1925

Mult stimate domnule profesor,

Scrisoarea d-voastră m-a întristat şi m-a jicnit [sic]. M-a întristat fiindcă a fost dat ca prima scrisoare pe care am onoarea să o primesc de la Dvs. să fie concepută în termini de vehementă indignare. M-a jicnit fiindcă în chip categoric puneţi la îndoială gratitudinea mea, simţul meu de onoare, sinceritatea atitudinii mele, adică cele mai elementare datorii ale unui caracter ce se pretinde cinstit. Nici acuzaţiile, nici sancţiunile făgăduite nu mi se cuvin şi vă cer permisiunea să le resping ferm. Vă rog să credeţi că niciodată până acum nu mi s-au contestat calităţile de cinste şi rectitudine pe care mi le contestaţi; jicnirea e cu atât mai gravă.
Scrisoarea D-voastră mi-a sosit tocmai în zilele când pregăteam o comunicare pentru Hautes Etudes; am avut nevoie de toată încordarea pentru a rezista loviturii covârşitoare şi nemeritate pe care mi-aţi dat-o.
Nu cred în utilitatea proceselor de intenţii. Mi se pare într-adevăr firesc ca un doctor de limbă şi literatură franţuzească să fie trecut în ţara respectivă. Ştiam, desigur, că nu aprobaţi trecerea doctoratului altundeva decât în ţară; cunoşteam chiar cazuri când aţi luat atitudine ferm potrivnică. Până acum însă s-au prezentat numai cazuri de doctorat în istorie şi socoteam că situaţia mea va fi interpretată altfel. Oricum ar fi, vă pot asigura de un lucru: n-aş fi luat nicio hotărâre înainte de a o fi supus vederilor şi aprobării D-voastre. Aveam intenţii pe care D-voastră nu le aprobaţi, pe temeiuri fără îndoială solide. Nu-mi rămâne decât să mă înclin.
Doctoratul e pentru mine un lucru relativ îndepărtat. Sunt însă prea puţin vanitos pentru a aspira la titluri, la anume titluri. Doctoratul de la Paris nu m-ar măguli mai mult decât cel din ţară, căci titlurile interesează puţin, tot aşa de puţin pe cât de mult interesează pregătirea.
Această ultimă propoziţie mă îndrumează către a doua parte a chestiunii: prelungirea şederii mele în Franţa. Nici n-aş fi luat o hotărâre înainte de a o vă fi spus. Toţi cei cărora le-am vorbit de această intenţie ştiu perfect că în socotelile mele D-voastră aveţi locul de ultimă instanţă. La terminarea stagiului meu la Şcoală, mi-aş fi luat libertatea să vă întreţin asupra acestui lucru, supunându-vă în chip leal argumentele mele şi rugându-vă să le luaţi în considerare. Cei doi ani petrecuţi la Şcoală, sub binevoitoarea D-voastră oblăduire, nu mi-ar fi permis o atitudine în dezacord cu ceea ce socotiţi util şi indicat. Socotesc prematur să insist de pe acum asupra argumentelor care îndreptăţesc prelungirea studiilor mele în Franţa. Cu voia D-voastră rezerv această discuţie pentru la toamnă. Îmi permit totuşi să menţionez aceste argumente fără să le dezvolt: 1. Faţă de cerinţele actuale, o pregătire solidă în materie de limbă şi literatură franţuzească este imposibilă în doi ani. M-aş întoarce deci la toamnă nepregătit în specialitatea mea, nu din pricina lipsei mele de sârguinţă (pot aduce oricând probe concludente de contrariul), ci din pricina imposibilităţii materiale de a mă pregăti suficient într-un timp atât de scurt. 2. Toate lucrările mele vor fi definitiv penalizate în clipa când mă voi depărta de Biblioteca Naţională; voi fi condamnat la o activitate de impresionist pe care desigur aţi blama-o. 3. M-aş găsi în condiţiuni de vădită inferioritate faţă de toţi aceia care mai fericiţi decât mine vor fi avut timpul să se informeze suficient şi să ducă la capăt formaţia lor de oameni de specialitate. Cu ce îndrăzneală mă voi prezenta alături de ei la concursuri? 4. Îmbarcarea mea în ţară în chip prematur ar însemna înmormântarea unei cariere. Nu pot să cred că D-voastră veţi încuviinţa acest lucru.
Oricum, afirm că tot ce voi face va fi supus vederilo Dvs. Îmi rămâne să vă cer iertare pentru proporţia acestei scrisori şi să mă socotesc, cu trainic devotament, al D-voastră,
Munteanu

Revenind la personalitatea lui Basil Munteanu, se cuvine menţionat că în 1946, a fost membru al delegaţiei României la Conferinţa de Pace de la Paris, rămânând definitiv în capitala Franţei, unde a trăit până la vârsta de 74 de ani. Opera sa a culminat cu „Panorama literaturii române contemporane”, scrisă, iniţial, în limba franceză şi publicată în iunie 1938. Despre această lucrare, ce constituie cea mai cunoscută istorie a literaturii române în străinătate (cartea din care majoritatea cercetătorilor străini îşi selecţionează datele), Basil Munteanu mărturisea: „Eu o carte de credinţă, o carte de nădejde grea. Am vrut să spun acolo lucruri multe. Un conţinut în fiecare linie. Eu, însă, acum când am scris-o, mă simt mai împlinit şi mai ferm, ca un om cinstit care a plătit o datorie apăsătoare, sau mai bine, care a început să plătească”. Destăinuirea este emoţionantă prin aceea că probează, fără echivoc, că Basil Munteanu, absent din ţara natală de peste douăzeci de ani, se socotea încă dator faţă de cultura românească, fapt ce denotă că civilizaţia franceză care i-a modelat totuşi intelectul, nu-i retezase rădăcinile.

Basil Munteanu ar merita o amplă monografie în care să fie descrisă întreaga sa viaţă şi profund analizată opera cu evidenţierea judecăţilor lui mereu valabile, asemenea rândurilor ce urmează, scrise în 1941, când era preocupat de „O nouă literatură românească”: „Actuala criză europeană a lovit România şi românismul în mod sângeros. Se vorbeşte puţin de ce am pierdut şi de ce suferim, dar nimeni nu uită. Sufletul românesc şi-a pierdut volubilitatea lui obişnuită, e drept, mai mult la orăşeni decât la ţărani. Sufletul românesc a învăţat să tacă; avem nădejdea că această tăcere nu e tăcerea pasivităţii vegetative, ci tăcerea meditaţiei şi a reculegerii”.

Dorin-Nadrau.Poza-noua
Dorin Nădrău (S.U.A.)

 

Leave a Reply

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors