Archive for November, 2016

BALSAMUL TONIFIANT AL AMINTIRILOR

Posted by Dorin Nadrau On November - 19 - 2016

Nu rareori, în ultima vreme, când simt că inconsistenţa cotidiană încearcă să ne dezintegreze în mod viclean, îmi vin în minte amintiri care îmi răscolesc încet sufletul şi gândul, stimulându-mă să revăd într-o nouă lumina şi cu alţi ochi oameni şi fapte dintr-o lume apusă, dar care în mine n-a murit. Tot mai hărţuiţi de meandrele vieţii şi mai bogaţi în experienţă, ne gândim cu deferenţă la persoane care au lăsat urme în maniera noastră de chibzui şi acţiona, recursul la evocarea lor constituindu-se deseori într-un incontestabil leac ce tonifică şi, uneori, chiar entuziasmează.

Întotdeauna am fost fascinat de oamenii care prin strădania, voinţa şi aptitudinile lor speciale transmit lumină, aduc bucurie şi o stare de bine celor din jur, deschizând continuu uşa speranţei şi făcându-te să fii mai încrezător şi, fără îndoială, mai bun. Lăuntric, încă mă incită folosirea cu reţinere a unor aprecieri şi epitete relative la oameni aparţinând trecutului, calificative elogioase ce chiar cred că merită o reevaluare pentru o actualizare a reutilizării lor, de genul „dedicat”, „onest”, „capabil”, „iscusit”, „destoinic”, „înzestrat”, „vrednic” care, alături de alte câteva similare, au fost afectate de o întrebuinţare nepotrivită şi excesivă în anii de acerbă propagandă comunistă.

Personajul despre care voi relata, un om minunat, din categoria celor puţini, îmi revine mereu în minte, conştientizând astăzi că viaţa sa trăită la viteza a cincea şi pe care nici nu cred că ar fi fost în stare să şi-o consume altfel, a fost în esenţă o neîncetată succesiune de eforturi, dublate necontenit de perseverenţă şi cerbicie, care au condus la reuşite ce, pe bună dreptate, legitimează cu prisosinţă aprecierile de care chiar s-a bucurat.

Drumul său prin viaţă a fost unul predominant marcat de domeniul în care şi-a pus întreaga capacitate, pregătire şi experienţă, anume, cel al construcţiilor, şantierul fiind „a doua sa casă”. La vârsta inocenţei, a fost profund lezat de declanşarea şi punerea forţată în aplicare a fenomenului malefic al naţionalizării după modelul sovietic, axat primordial pe lichidarea proprietăţii private. Martor şi părtaş la drama părinţilor săi care s-au văzut deposedaţi de pământurile moştenite din strămoşi, a fost nevoit să renunţe la visurile legate de aspiraţiile sale către domenii vizând istoria, geografia şi literatura. A devenit repede conştient de necesitatea iminentă de a-şi însuşi o meserie care să-i confere posibilitatea să-şi ajute părinţii. Ca mulţi tineri ai acelor vremuri, a plecat în viaţă sănătos la trup, minte şi suflet. În acest context, imediat după absolvirea liceului, s-a angajat constructor. Şcoala tehnică pe care a urmat-o ulterior, avea să-i consfinţească definitiv statusul pe care l-a slujit în întreaga sa complexitate, în ciuda tuturor adversităţilor, obstacolelor şi vicisitudinilor, acela de tehnician constructor. Descoperind cu repeziciune că viaţa e o permanentă provocare, a îmbrăţişat de la început meseria cu mult entuziasm pentru activitatea pe care o presta şi a acordat un nedisimulat ataşament colegilor săi de muncă, pe care i-a ajutat şi protejat, făcându-se, în mod firesc, respectat şi îndrăgit pe şantier. Nu este lipsită de importanţă menţiunea că şantierul era la acea vreme locul unde îşi mai puteau găsi ceva de lucru proscrişii regimului comunist (profesori, politicieni, ofiţeri) siliţi să efectueze munci mult sub nivelul pregătirii lor.

Era un bărbat bine făcut, jovial şi amabil, potrivindu-i-se întocmai, totodată, vechiul nostru melos arhicunoscut „M-a făcut mama oltean”, dovedind în mod constant că era generos, săritor şi în stare să-şi dea haina de pe el pentru cineva aflat în nevoie şi probând cu supra măsură însuşirile specifice ale românilor aparţinând zonei sale natale.

Înzestrat cu o inteligenţă nativă aparte, a învăţat şi a deprins cu uşurinţă exigenţe profesionale superioare pregătirii sale, ajungând în scurt timp să desluşească cu succes proiectele de construcţii. De la început şi-a format o echipă de muncitori constructori harnici care îl apreciau și stimau, ascultându-l ca pe un părinte, cu toate că era mult mai tânăr decât cei mai mulţi dintre ei. Cu aceşti oameni care îşi făceau cu conștiinciozitate datoria, a avut primele reuşite. Începerea lucrărilor impunătoarei construcţii hidroenergetice pe cel mai spectaculos fluviu al Europei, Dunărea, prin care o parte din valea acestuia a fost transformată în lac de acumulare, a produs consecinţe nefaste: o parte a oraşului din preajmă, împreună cu cinci sate învecinate, însumând o populaţie de 17 000 de locuitori, au fost evacuate. Tânărul tehnician constructor, susţinut de echipa sa, a început edificarea unui nou oraş, proces anevoios şi dificil, însemnând realizarea de clădiri pentru relocarea oamenilor care şi-au pierdut aşezările, şcoli, spitale şi alte lucrări cu diferite destinaţii. Eforturile greu de imaginat ce au fost depuse s-au concretizat într-o munca istovitoare, fiind bine cunoscut că, pentru o lungă perioadă, s-a lucrat „zi lumină”. A urmat o impresionantă lucrare constând în ridicarea construcţiei unui celebru hotel, unicitatea acestuia, ce se poate constata şi astăzi, fiind că jumătate din hotel este îngropată în munte, iar cealaltă jumătate se sprijină pe piloni uriaşi înfipţi în albia râului. Au urmat alte edificii de acest fel, cu o arhitectură specială deosebită, devenite veritabile atracţii turistice, mult căutate locuri de popas.

Afirmat de timpuriu, era încontinuu căutat de mari trusturi de construcţii, fiind cunoscută tenacitatea şi, mai ales, calitatea de a fi fost bine pregătit profesional, însuşire consolidată de altele de o neîndoielnică valoare: onest, capabil şi mare iubitor de oameni. Munca pe şantier era dură, oamenii lucrând în condiţii grele, pe ploaie sau vânt, pe arşiţă sau ger, condiţii care necesită o sporită forţă fizică şi un susţinut efort psihic. În acele timpuri, era nevoie chiar de o oarecare doză de nepăsare care să te protejeze în faţa unor excese de orgoliu sau ambiţii deşarte din partea activiştilor de partid prezenţi adesea pe şantier. Trăia cu maximă intensitate organizarea unui nou şantier, copleşit de probleme proprii domeniului referitoare la asigurarea condiţiilor pentru desfăşurarea activităţii de bază, ca: necesitatea creării unor spaţii specifice, funcţionarea în condiţii corespunzătoare a reţelei de utilităţi (apă, căldură, energie electrică, aer comprimat) şi a instalaţiilor aferente producerii acestora, asigurarea căilor de comunicaţii (căi de acces, reţele telefonice), precum şi amenajarea spaţiilor pentru prefabricate, staţii de betoane, de mortare şi balastiere. Avea o perspicacitate remarcabilă în evaluarea volumului lucrărilor, eşalonarea în timp a acestora prin grafice calendaristice, ţinând cont de necesitatea executării diferenţiate a lucrarilor pe timp rece şi pe timp frumos, urmărind cu perseverenţă executarea construcţiilor la calitatea şi termenele stabilite.

Şi-a petrecut întreaga viaţa pe şantier, pensionându-se de la unul dintre cele mai cunoscute trusturi de construcţii din ţară, al cărui angajat a fost pentru o bună perioadă de timp. În îndelungata sa activitate, i-a detestat totdeauna pe cei care, în opinia sa, vorbeau prea mult, se agitau inutil, se risipeau fără rost, se revoltau, se criticau, se certau şi vedeau veşnic paiul din ochii celorlalţi şi mai puţin bârna proprie. El îşi vedea neobosit de treabă cu corectitudine şi temeinicie. Cu siguranţă, avea cultul muncii, fiind de notorietate că aprecia până la paroxism munca asiduă şi dedicată, dominat de o dorinţă rar întâlnită de a-şi face ireproşabil datoria.

L-a ajutat Dumnezeu să lucreze şi în străinătate (Irak, Germania), luând cunoştinţă de condiţiile pe care le aveau oamenii care lucrau pe şantiere în acele ţări, observând, comparativ, că viaţa constructorilor din România era mult mai grea. De aceea, îşi aprecia şi respecta şi mai mult colegii, sprijinind şi ajutând pe oricine a avut nevoie în circumstanţele extenuante ale vieţii de şantier. Îl revoltau profund nedreptatea şi abuzurile, precum şi atitudinea de aroganţă sau de superioritate faţă de oameni a unora dintre cei care stabileau salariile şi premiile, propuneau avansările şi acordarea de distincţii, mai ales când constata că aceştia nu aveau nici cea mai elementară pregătire tehnică, convins că obţinuseră poziţii privilegiate pe criterii politice sau ca informatori ai securităţii. Odată cu trecerea anilor, trăia momente de vizibilă emoţie când îşi amintea de oamenii cu care a lucrat, subliniind cu convingere că a întâlnit pe şantier oameni de cea mai bună calitate, ingineri, tehnicieni, maiştri, constructori, montori, care au muncit cu dăruire spre a-şi îndeplini obligaţiile.

Consider că ar fi injust dacă aş priva nostalgica mea evocare de consemnarea unora dintre pasiunile sale care au ars în personalitatea sa asemenea simţului supraevoluat al muncii. Îl captiva istoria, pe care o studia şi interpreta cu nesaţ, fascinat de ceea ce declara cu aproape un secol în urmă, Nicolae Iorga, poate cel mai mare istoric român, anume că istoria se cheamă ceea ce s-a întâmplat cu adevărat şi nu ceea ce am vrea să se fi întâmplat. Considera că această reflecţie reprezenta un adevărat postulat în condiţiile numeroaselor mistificări care au avut ca subiect istoria românilor. Poezia l-a mistuit în aceiaşi măsură, provocându-i numeroase încercări şi exerciţii, materializate în creaţii apreciabile. A părăsit prea repede această lume, cu regretul de a nu fi văzut tipărit un volum cuprinzând poeziile sale.

În fine, îmi amintesc cu plăcere că întotdeauna avea multe de povestit, afişând şi stârnind mult umor şi voie bună, prietenii îndrăgindu-l nespus de mult şi aşteptându-l cu mare nerăbdare să le depene păţanii şi întâmplări din tumultoasa lui viaţă, unele părând de domeniul fantasticului, înfăţişând cu prisosinţă paricularităţile unui oltean neaoş. Îl chema Aurel Dorobanţu.

Îi încredinţez pe cititori că cuvintele mele de apreciere şi epitetele folosite admirativ îşi găsesc pe deplin acoperire în faptele sale şi nu constituie doar superlative ieftine nejustificate.

Este mereu prezent în gândurile mele pe drumul bătătorit al amintirii, iar acum când scriu aceste rânduri mă rog lui Dumnezeu să-l odihnească în pace.

 

Dorin Nadrau

Dorin Nadrau (S.U.A.)

O CONVIEŢUIRE PROLIFICǍ

Posted by Dorin Nadrau On November - 13 - 2016

Coabitarea românilor cu minoritatea elenă a înregistrat în istoria noastră subtile interconexiuni, atât etnice, cât şi culturale, fiind de notorietate astăzi că prezenţa grecilor pe teritoriul României durează de aproape trei mii de ani. Bogatele implicaţii istorice şi culturale pe care grecii le-au avut în decursul evoluţiei noastre mă îndreptăţesc să încerc o scurt analiză a consecinţelor reale de vrednică apreciere ale fertilei convieţuiri româno-greceşti.

Primele colonii greceşti pe pământ românesc au fost înfiinţate în secolul al VII-lea î.Hr. pe malul apusean al Mării Negre, luând naştere oraşele Histria şi Tomis. De-a lungul vremii au fost consemnate mai multe valuri de emigranţi eleni, dar cele mai masive imigrări s-au petrecut pe timpul Imperiului Otoman. Întemeierea centrelor urbane de la Marea Neagră a fost urmată de intense relaţii comerciale, culturale, religioase şi de înrudire în perioada Evului Mediu.

danube-delta-histria

Prăbuşirea Imperiului Bizantin a constituit un moment de o incontestabilă însemnătate în istoria convieţuirii. Trebuie remarcat că la doar şase ani de la căderea Bizanţului a fost atestat documentar Bucureştiul, împrejurare marcând sosirea aici a unor familii constantinopolitane ce se bucurau de un mare respect, înregistrându-se în scurt timp după aceea apariţia familiilor mixte româno-greceşti care se vor înmulţi în următoarele veacuri.

În secolul al XVII-lea, relaţiile domnitorilor români cu lumea grecească, datorate înrudirilor şi oportunităţilor prin care le asigurau urcarea pe tron, erau atât de solide încât, după unii autori, Bucureştiul părea o prelungire a Constantinopolului. Se impune menţionat că după căderea Constantinopolului, domnii Moldovei şi Valahiei (Principatele Dunărene) au devenit binefăcători ai multor instituţii culturale de pe teritoriul Greciei Otomane, precum şi ai unor mănăstiri de la Muntele Athos.

Grecii au adus în spaţiul românesc profesionişti din toate domeniile: ingineri, funcţionari, artişti, profesori, medici, clerici, negustori, meşteşugari, tipografi, librari, editori etc. Stabiliţi în Ţara Românească şi Moldova, s-au integrat rapid în viaţa politică, socială şi economică, unii ajungând chiar să deţină funcţii şi demnităţi importante. Un exemplu din acele vremuri străvechi îl reprezintă călugărul Filos, autor de cântări bisericeşti, folosit la cancelarie de către Mircea cel Bătrân. De asemenea, merită menţionaţi cronicarul Ioannis Karyofyllis şi copistul Antim din Ioannina care serveau curtea lui Matei Basarab, amândoi fiind recunoscuţi ca reputaţi oameni de cultură.

În secolele XVII – XIX, majoritatea domnitorilor din cele două principate erau numiţi de către otomani din rândul grecilor fanarioţi. Fanarioţii erau domnitori aleşi din cadrul a 12 familii de aristrocraţi din cartierul Fanar din Constantinopol, de regulă, dragomani ai Înaltei Porţi. În general, aveau o bună educaţie de factură iluministă şi erau mandatari ai sultanului. Recunoscuţi ca neîncrezători în creştini şi deficitari la capitolul vizionarism, turcii i-au mutat continuu dintr-un principat în celălalt, pregătind şi facilitând inconştient unirea celor două principate. Început în 1711 în Moldova şi în 1716 în Ţara Românească şi încheiat în 1821, „secolul fanariot” a fost o perioadă de jaf, dar, fără îndoială, din punct de vedere cultural, a reprezentat un secol de reală efervescenţă spirituală, limba greacă folosită şi de elita românească conferind posibilitatea racordării, prin ea, la valorile europene.

Pe planul culturii, contribuţia grecilor este unanim recunoscută, ei dovedindu-se, de la început, buni cronicari, tipografi, ctitori de mănăstiri, biserici şi şcoli. Se ştie că în Ţara Românească, numeroşi literaţi greci au desfăşurat o activitate admirabilă, teatrul constituind o vocaţie de necontestat a grecilor. Aşa se explică şi faptul că începuturile acestui gen la români au aparţinut domniţei Ralu Caragea.

Grecii au fost în permanenţă prezenţi la curţile domnitorilor noştri, fiind cunoscuţi ca valoroşi consilieri şi intermediari ai dialogului cu Poarta Otomană, creditori abili şi buni administratori financiari.

O trecere în revistă a unor „urme” demne de remarcat ale fructuoasei coabitări româno-greceşti suscită, fără îndoială, un justificat interes. Astfel, se cuvine semnalată întemeierea de către Şerban Cantacuzino a Şcolii greceşti de la Sf. Sava care a devenit apoi Academia Domnească. Tot el este cel care a construit Mănăstirea Cotroceni care, după mai multe etape de dezvoltare, a fost transformată în reşedinţă domnească, pentru ca după ’90 să ajungă sediul Preşedinţiei statului. Ilustrul domn al Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu, nepot de Cantacuzini, a avut un rol deosebit în crearea unui stil arhitectonic nou, o reuşită sinteză între Orient şi Occident. A zidit numeroase monumente admirabile, cum ar fi Biserica Sf. Gheorghe Nou. Trebuie subliniat că inaugurarea tiparului grecesc s-a petrecut tot în perioada de domnie a lui Brâncoveanu şi că Mănăstirea şi Spitalul Colţea au fost întemeiate de Cantacuzini. Complexul monastic Stavropoleos, un aşezământ arhitectural unic în Bucureşti, construit în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, a fost ridicat din ordinul lui Ioaniche Stratonikeas în chiar incinta propriului han.

Să mai observăm  şi după încetarea epocii fanariote, domnitorii Grigore IV Ghica şi Alexandru D. Ghica erau descendenţi ai unor familii de domnitori fanarioţi, iar în perioada imediat următoare anului 1821, numeroşi greci profesând ca medici, institutori sau negustori au rămas în Bucureşti. Buni comercianţi, au avut în proprietate renumite localuri şi ospătării (Hanul cu Tei, Hanul Roşu, Curtea Veche etc.) sau au administrat cu succes altele (Hanul lui Manuc, cel mai mare han al Bucureştiului, înfiinţat în 1808 de armeanul Hanuc Bei, pe care l-au gestionat o lungă perioadă de timp). O dată cu intrarea în vigoare a Regulamentului Organic din 1829, numeroşi  greci au solicitat naturalizarea. Mulţi au fost profesori la şcoli de seamă din Bucureşti (Colegiul Sf. Sava), au fondat societăţi culturale ori s-au dedicat presei.

Grecii se manifestă activ şi după anul 1862 când Bucureştiul este declarat capitală a noului stat naţional România, profesând ca medici, diplomaţi, profesori, oameni de afaceri, bancheri, artişti, preoţi. Numeroase construcţii şi monumente sunt legate de numele lor: Schitul Darvari a fost ctitorit de Mihai Darvari, Cimitirul Bellu a luat fiinţă pe terenul oferit primăriei bucureştene de grecul Barbu Bellu. Nu trebuie uitată vocaţia de importanti donatori pe care au probat-o personalităţi ale vremii de origine elenă, ca: Mihai Cantacuzino, Dosithei Filiti, Evanghelie Zappa, Constantin Caracas, familia Zerlendi. Trebuie menţionat că printre fondatorii Ateneului Român şi ai Academiei Române s-au numărat şi mulţi oameni de cultură greci, precum Evanghelis Zappas, care a susţinut şi editarea Dicţionarului limbii române.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, grecii au fost cei mai numeroşi proprietari de stabilimente industriale din România, regăsindu-se însă considerabil şi în domeniul exploatării pământului. Se impune precizat că statul român a fost şi un loc agreat de greci pentru refugiile la care au fost obligaţi de-a lungul timpului: din Bulgaria (1913), din Asia Mică (1922) sau din Grecia, în timpul războiului civil (1943-1949).

Rodnicele interferenţe româno-greceşti au influenţat desigur înfiinţarea de către străluciţii noştri savanţi N. Iorga, V. Pârvan şi Gh. Murgoci a Institutului pentru Studiul Europei Sud-Orientale, aceeaşi motivaţie determinând şi fondarea Institutului de Studii Bizantine (1926) şi a Institutului de Studii şi Cercetări Balcanice (1937). Merită amintit că ctitori greci au monumentalele edificii Palatul Cantacuzino şi Palatul Şuţu şi că Bucureştiul a avut chiar şi primari greci: C. A. Rosetti, Mihai Cantacuzino, Dimitrie Ghica, Panaiot Iatropol. Nu trebuie omisă nici observaţia că în timp numeroşi greci au fost asimilaţi complet de populaţia românească. În perioada comunistă, mulţi etnici greci au plecat în ţara lor de origine, iar comunitatea grecească tradiţională a intrat într-un inevitabil declin.

În fine, cred că nimic nu ar putea ilustra mai relevant fecunda convieţuire decât enumerarea câtorva familii şi personalităţi cu rădăcini greceşti care s-au distins categoric în viaţa politică, economică sau, mai ales, culturală a României: Familia Cantacuzino (a fost o familie boierească cu origini bizantine ce a dat domni în Ţara Românească şi Moldova, cantacuzinii clamând a descinde din împăraţii Bizanţului), Familia Caradja (a fost o familie de sorginte greco-bizantină, fanariotă, ai cărei membri au ocupat de-a lungul timpului importante funcţii în cadrul Imperiului Otoman, familie care s-a stabilit la sfârşitul secolului al XVI-lea în Principatele Dunărene, unde au avut doi reprezentanţi pe tronul Moldovei), Ion Luca Caragiale (dramaturg, nuvelist, pamfletar, scriitor, director de teatru, comentator şi ziarist, considerat a fi cel mai mare dramaturg român, ales membru post-mortem al Academiei Române; mama sa a fost braşoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas), George Ciprian (dramaturg român, actor şi om de teatru, considerat un precursor al teatrului absurd; tatăl său a fost un brutar grec din Insula Cipru), Hariclea Darclee (una dintre personalităţile muzicale cele mai importante ale României, vocea sa excepţional cultivată permiţându-i abordarea ca soprană a unui foarte vast repertoriu; s-a născut la Brăila într-o familie cu rădăcini elene), Panait Istrate (scriitor şi jurnalist de limbă română şi limbă franceză, s-a născut la Brăila ca fiu nelegitim al unei spălătorese şi al unui contrabandist chefalonit), Jean Moscopol (cântăreţ de muzică uşoară, celebru în perioada interbelică; părinţii săi au fost greci), Elie Carafoli (inginer român, constructor de avioane, membru al Academiei Române, considerat unul dintre pionierii aerodinamicii, s-a născut în Macedonia într-o familie de aromâni greci), Nicolae Malaxa (inginer şi întreprinzător român, unul dintre cei mai importanţi industriaşi ai României interbelice, personalitate controversată datorită simpatiilor politice, s-a născut într-o familie de aromâni greci), Radu Beligan (actor cu o bogată activitate în teatru, film, televiziune şi radio, membru al Academiei Române din 2004, inclus în Cartea Recordurilor în 2013 ca fiind cel mai longeviv actor în activitate pe scena unui teatru; pe linie paternă a fost urmaş al unuia dintre fraţii lui Ion Creangă, iar pe linie maternă a fost grec).

Dorin Nadrau

Dorin Nădrău (S.U.A.)

 

PHILADELPHIA (II)

Posted by Dorin Nadrau On November - 2 - 2016

Istoria românilor americani consemnează în evoluţia sa momente strâns legate de metropola Philadelphia, fapt care întăreşte, fără îndoială, interesul românilor pentru capitala – simbol a democraţiei americane.

Alintată Philly, Philadelphia este cel mai mare oraş din statul Pennsylvania şi al cincilea cel mai mare oraş din Statele Unite ale Americii. Situată între râurile Schuykill şi Delaware, vis-a-vis de Camden, New Jersey, Philadelphia numără peste 1,5 milioane de locuitori (peste 2 milioane cu cei care lucrează în oraş, dar care nu locuiesc aici).

Oraşul a fost fondat în anul 1682 de englezul William Penn, membru al Societăţii Religioase a Prietenilor, care a întemeiat colonia în scopul unui „experiment sfânt”, concretizat într-un spaţiu al toleranţei şi al libertăţii religioase, împrejurare ce l-a consacrat ca tărâm căutat de mulţi colonişti persecutaţi care au venit aici. Denumirea atribuită de Penn oraşului este expresia în limba greacă „iubire frăţească”. Se spune că după încheierea războiului între nord şi sud, Philly şi-a deschis porţile sclavilor eliberaţi fapt care explică numărul mare şi divers al raselor şi etniilor.

Penn 2

Photo: William Penn

philadelphia-city-hall

Philadelphia City Hall

În istoria americană, Philadelphia se bucură de o poziţie de o covârşitoare importanţă: locul de naştere a Statelor Unite şi prima capitală a naţiunii (1790-1800). La sfârşitul secolului al XIX-lea, oraşul era cunoscut ca „atelierul Americii”. Fabricile de bumbac, manufactura textilelor şi fabricile dotate cu maşini acţionate cu aburi au condus, incontestabil, la revoluţia industrială.

Numărul impresionant de cartiere multietnice conferă oraşului un aer vibrant, de al fremătânda piaţă italiană la comunităţile tradiţionale de amish şi de la festivalurile afro-americane până la vestitele cluburi de jazz şi blues. Mâncărurile tradiţionale specifice ale Philadelphiei au devenit de multă vreme celebre: „Pilly Cheesesteaks”, covrigeii „soft pretzels” şi sandviciurile „hoagies”. Datorită concepţiei originale impuse de Penn, reţeaua rezonabilă de străzi (est-vest şi nord-sud) face ca deplasarea prin oraş să se desfăşoare relativ uşor. Vremea se caracterizează prin cantităţi mici de precipitaţii în cursul anului. Verile sunt calde cu valuri ocazionale de caniculă, iar iernile sunt reci şi cu zăpadă.

Cele mai multe dintre renumitele atracţii ale Philadelphiei se află situate în centru: Parcul Naţional Istoric al Independenţei, Clopotul Libertăţii, Sala Independenţei (locul unde în anul 1776 a fost semnată Declaraţia de Independenţă) şi Centrul Constituţiei. Clopotul Libertăţii, simbol incontestabil al oraşului, a fost comandat la Londra spre a marca a 50-a aniversare a Constituţiei Pennsylvaniei (Carta privilegiilor lui William Penn) în anul 1701. A ajuns în 1702 şi a crăpat la prima folosire. Se spune că motivul a fost conţinutul prea mare de cupru. Ulterior, clopotul a fost reparat şi utulizat pentru a aduna populaţia la citirea Declaraţie de Independenţă a Statelor Unite ale Americii, în 1776. A fost denumit „clopotul libertăţii”. Pe la 1800 s-a crăpat din nou, după care nu a mai fost folosit şi a fost declarat monument naţional, fiind expus publicului şi putând fi oricând vizitat.

liberty-bell-center-23463

Photo: Liberty Bell

Philadelphia impresionează şi prin marea varietate a construcţiilor, vechi şi noi, de înălţimi diferite, clădiri zgârâie-nori, în centru. Străzile sunt, de asemenea, foarte neuniforme: mai largi sau mai înguste, unele vechi cu casele lipite între ele, pe stil englezesc (cu parter şi etaj), pe stil olandez (cu trepte la intrare). Printr-o hotărâre locală, la un moment dat, s-a dat liber la pictarea clădirilor, Philly devenind oraşul cu cele mai multe ziduri pictate (imagini, portrete, vederi, steaguri, grafitti etc.).

Primăria din Philadelphia are o întindere remarcabilă, incluzând peste 700 de încăperi. A fost construită după modelul palatului Luvru din Paris. Între 1901 (anul în care a fost dată în folosinţă) şi 1908, a fost cea mai înaltă clădire din lume. Pe impunătoarea clădire a primăriei, este amplasată o statuie a lui William Penn, fondatorul statului, rezultând o structură care până în anul 1987 a fost cea mai înaltă a oraşului. În ciuda faptului că Penn se bucura de o panoramă largă, ridicarea clădirii de birouri Liberty One a conferit oraşului o panoramă şi mai largă, spre secolul al XXI-lea.

O clădire importantă este şi Betsy Ross House care a găzduit atelierul în care a fost cusut primul steag american, atelier care a furnizat steaguri naţionale timp de peste 50 de ani.

Penitenciarul din Philadelphia a fost construit începând din anul 1776, iar apoi a fost extins permanent până în anul 1929. A fost renumit prin costurile mari care s-au investit în el, prin persoanele celebre închise aici (Al Capone) şi prin evadările în masă care au avut loc. Penitenciarul a fost închis în 1971, iar în 1994 a devenit muzeu.

Pe lângă locurile încărcate de istorie, Philadelphia este vestită şi prin viaţa artistică şi culturală. Oraşul are o orchestră renumită, un reputat centru pentru arte interpretative (o adevărată bijuterie şi un muzeu de artă de renume mondial. Muzeul de artă din Philadelphia cuprinde mai multe locaţii. Vizitând impozanta clădire principală, nu se poate să nu fii profund impresionat şi emoţionat, ca român, la întâlnirea cu faimoasele creaţii ale genialului nostru Constantin Brâncuşi: Măiastra, Domnişoara Pogany, Prinţesa X, Fiul rătăcitor, Himera, Prometeus, Sărutul, Bust de băiat, Bust de fată, Negresa albă, Sculptură pentru un orb, Nou născut. În apropierea muzeului se găseşte statuia lui Rocky, statuie în bronz a lui Silvester Stalone, realizată pentru seria a treia a filmului „Rocky”, donată de actor, oraşului. Arta modernă este bine reprezentată în Philly. De maximă atracţie se bucură un cleşte imens de rufe, amplasat în apropierea primăriei.

ap12museumofartphilpd

Photo: Philadelphia Museum of Art

Philadelphia mai are şi alte puncte de real interes: Catedrala Sf. Petru şi Pavel (o combinaţie de stil gotic şi bizantin), Muzeul „Please Touch” (destinat copiilor), Chinatown (al treilea, ca mărime, după New York şi Washington). Pe faleza fluviului Delaware sunt demne de admirat numeroase statui, memorialul închinat războiului din Coreea, monumentul lui Columb, un remarcabil muzeu de corăbii, nave şi componente ale unor submarine. În Washington Square, se evidenţiază monumentul închinat eroului necunoscut, precum şi o statuie a lui George Washington ce poartă un citat celebru: „Libertatea este o lumină pentru care mulţi oameni au murit în întuneric”. Fascinant şi emoţionant este bulevardul din centrul Philadelphiei având arborate steagurile Naţiunilor Unite, la intersecţia de la „Franklin Institute” fluturând drapelul României.

Consider că ar fi o mare nedreptate a scrie despre Philadelphia fără a face câteva referiri, cât de succinte, despre Benjamin Franklin, Philly fiind casa marelui om de stat. Walter Isaacson, scriitor şi jurnalist american, autor al unor biografii însemnate (Steve Jobs, Albert Einstein, Benjamin Franklin şi Henry Kissinger), îl numeşte pe Franklin (1706-1790) „cel mai realizat american al vremii sale”.

benfranklinduplessis

Photo: Benjamin Franklin

Benjamin Franklin a fost singurul Părinte Fondator care a contribuit la formulare şi a semnat toate documentele privind fondarea naţiunii, inclusiv Declaraţia de Independenţă, Constituţia şi tratatele cu Anglia şi Franţa.

Născut în Boston în anul 1706, Franklin a plecat de acasă după ce fusese o perioadă ucenic de tipograf la atelierul fratelui său. Negăsind de lucru la New York, s-a mutat la Philadelphia, unde şi- a deschis atelierul propriu de tipografie. de asemenea, şi- a înfiinţat un ziar propriu, „Gazeta de Pennsylvania”, care a cunoscut un mare succes în colonii. Umorul său a propulsat „Poor Richard: An Almanac” la statutul de cel mai de succes în colonii.

Nesăţioasa lui curiozitate şi abilitatea de a-şi soluţiona singur problemele l-au inspirat în realizarea multor invenţii: lentile bifocale, odometru (un instrument care înregistrează în număr de paşi distanţa parcursă de o persoană pe jos), „braţ lung” (un dispozitiv pentru a ajunge la cărţile de sus ale rafturilor sale), cateter unitar flexibil (pentru fratele său care suferea de pietre la rinichi).

Franklin a fost permanent foarte preocupat de îndatoririle civice. Astfel, ca diriginte de poştă, a întemeiat şi organizat sistemul poştal al oraşului. De asemenea, a înfiinţat prima companie de pompieri voluntari şi prima bibliotecă cu abonament. Mai trebuie menţionat că a fondat prima companie de asigurări, că a fost cel care a lansat propunerea înfiinţării universităţii Pennsylvania şi a colectat personal bani pentru finanţarea primului spital din America. A fost un strălucit reprezentant în Adunarea generală a statului Pennsylvania şi ambasadorul Americii în Franţa şi Suedia.

În fine, se poate spune că Benjamin Franklin a fost un cetăţean universal şi, fără îndoială, a fost o mare şansă pentru Philadelphia să-şi petreacă cei mai mulţi ani din din cei 84 ai săi, în Philly.

Dorin Nădrău (S.U.A.)

Dorin-Nadrau.Poza-noua

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors