Archive for October, 2016

Traducerea literară, act de creație – Adrian George Sahlean

Posted by Nuta Istrate Gangan On October - 15 - 2016

 

69396_484909166982_6745736_n

Vă supun atenției un articol scris de traducătorul Adrian George Sahlean, articol care a apărut inițial pe FITRALIT, Filiala Traducătorilor Literari USR, ca  replică la un articol intitulat „Plagiat și personalitate,,  scris de domnul Radu Toma.

http://www.filialatradlit-buc-usr.ro/31-08-2016-plagiat-si-personalitate/

Articolul este publicat în Curentul Internațional cu acceptul domnului Sahlean.

***

Conștiința mea de traducător a fost însă profund „zgâlțâită” (cum se ‚spera’ în editorial) citind articolul semnat de Radu Toma ‚Plagiat și Personalitate’, în care se afirmă categoric, cu argumente sucite dar cu pretenție obiectivă, că traducerile literare nu sunt acte creatoare. Implicațiile acestei sentințe revoltătoare oferă chiar o justificare inconștientă pentru abuzurile legate de copyright, și perpetuează o mentalitate comună la români privind munca traducătorului literar.

Radu Toma (R.T.) abordează mai întâi ideea de plagiat. Trecând în revistă opinii legate de proprietatea intelectuală emise de-a lungul timpului, el le explicitează prin parafrazare, anticipând însă, de fapt, propriile sale concluzii despre statutul traducătorului – pe care le voi discuta în amănunt.

Vă invit să suspendați, pentru o clipă, prezumția potrivit căreia  un argument capătă greutate când, pentru susținerea lui, se invocă nume celebre. (Truth by authority  sau names dropping, cum se spune în engleză.)

Descartes credea că „mințile noastre sunt toate la fel”, doar că „o minte poate fi mai rapidă decât alta… înțelegând mai repede”. Când luiNewton i-a căzut mărul în cap, el a înțeles mai repede gravitația decât alții, căci altfel, „mintea lui Newton e la fel cu a dumneavoastră și a mea” (!)

Chiar asta zice Descartes? Dacă la nivelul creierului pot exista viteze diferite de procesare a informației, mințile (adică partea gânditoare) nu sunt la fel. Fără aportul personal al gândirii, argumentul devine rizibil.

Revenim la explicitarea făcută de R.T lui Descartes, aplicată lui Newton: dacă ideea, indiferent cât de ingenioasă, devine publică și „se universalizează”, ea nu mai poate fi protejată de lege, „gîndește legiuitorul”.  „Ce poate fi însă apărat” este exploatarea economică a ideii (care a devenit proprietate intelectuală).

Observați că introducerea perspectivei juridice presupune deja calitatea de gândire a unei minți. Este evident că protejarea economică a legilor gravitației (proprietatea intelectuală aparținând lui Newton) e în altă categorie decât invenția și proprietatea intelectuală a unui patent industrial. Newton a rămas în istoria științei prin legea atracției universale, dar nici înaintea lui oamenii nu se aruncau în cap ignorând realitatea gravitației.

S-a introdus însă conceptul de proprietate intelectuală. Să vedem acum ce ar deosebi „proprietatea intelectuală de cea literară și artistică”, în viziunea lui Bernard Edelman, ale cărui criterii R.T. le ia drept „ghid” indiscutabil. (Pe noi ne va interesa în special relevanța lor pentru creația literară, căci stau la baza argumentului din finalul articolului).

Criteriile definitorii ar implica trei lucruri: un „efort intelectual” asupra unui obiect imaterial; lipsa oricărei constrîngeri exterioare; și rezultatul unei constrîngeri interioare. Adică, subliniază R.T. „o pasiune de nestăvilit”, o dorintă „estetică”.

Am intrat deja în domeniul logicii imprecise. Dacă lucrezi cu materie, sculptezi în lemn sau în piatră, nu te mai califici? Dacă scrii, pictezi sau compui la comanda unui ‚patron’ nu poți crea o operă de artă? Dacă constrângerea nu poate fi în niciun fel exterioară, nu înseamnă deja că e interioară? (Există constrângere neutră?) Dorința estetică nu e prezentă și în creații mediocre și neartistice? Logica ne indeamnă să întelegem condițiile necesare și suficiente, ceea ce nu este cazul de față.

Primul criteriu, explică R.T., reminiscență a gândirii antice, înseamnă că autorul „nu lucrează cu lucruri ci cu reprezentări ale lucrurilor.” (Vom constata permanența acestei idei în argumentul despre traducerea literară). Se sugerează însă că „juristul” privește autorul nu ca pe un inventator de lucruri noi (căci temele generale de dragoste, viață, ură, moarte, etc. există de când lumea), ci „aruncând o lumină nouă, personală” asupra acestor teme.

Argumentele articolului sunt dirijate către juridic, desigur, căci leit-motif-ul numărului respectiv al revistei este plagiatul creației literare și protejarea proprietății intelectuale. Dar criteriile prezentate amestecă concepte cu sentințe de valoare în accepții personale aproximative.

Unind preceptele juristului cu cele ale lui Edelman, se postulează că „travaliul intelectual” în cazul proprietății literare și artistice este „în primul rînd unul de creație”; iar travaliul este creator deoarece „este controlat nu de intelect” ci „de personalitatea celui care i se dedă lui” /actului creator/ (!?). „Lucrarea spiritului este expresia – sau amprenta – personalității autorului” sau, cu o formulare pe care R.T. ține să o sublinieze: „lucrarea spiritului nu este altceva decât forma particulară pe care poate să și-o dea personalitatea”.

Lucrarea spiritului, travaliul intelectual, gândirea, creația, personalitatea sunt prezentate cu definiții mecanice, nu ca fiind complementare sau sinergetice. Comentariile încep să ne intrige. De exemplu, ideea lui Edelman cum că opera literară are statut de „amprentă”, „expresie”, „exteriorizare” ori „forma particulară” pe care și-o dă o „persoană” îl surprinde (!?), pentru că „nicio teorie estetică nu a afirmat vreodată” așa ceva (ca și când criteriile de personalitate ar fi trebuit incluse.) Alteori, formulările sunt de-a dreptul hilare. Opera literară ori artistică este „însusi autorul ei, cum amprentele pe care le las acum pe tastele calculatorului sunt secrețiile corpului meu dispuse conform structurii, pare-se unice, a epidermei buricelor degetelor mele….”

Și mai caraghios: „Într-un fel, opera literară ori artistică are ceva comun cu tunsoarea mea (pe care o găsiți interesantă ori nu), cu hainele pe care le port (pe care le găsiți interesante ori nu): și una și celelalte mă re-prezintă, în sensul că prezintă în exterior, celorlalți, ceea ce este deja prezent în mine și la care nimeni, cu excepția mea, nu are acces: propria-mi persoană.” (Poți fi tuns, totuși, în timp ce dormi…)

De aici concluzia că „lucrarea spiritului este consubstantială cu autorul”. Nu zic că nu e, dar alăturarea unui concret trivial cu o asemenea generalizare este…imbatabilă!

* * * * *

Să trecem acum la partea a doua a expunerii dlui Toma, care ne interesează în mod special. Tema principlă din articol, plagiatul, nu îl obligasă-și dea cu părerea sau să emită sentințe despre traducătorul literar, dar el o face definitiv chiar și neîntrebat: „Răspunsul meu la întrebarea dacă traducătorul este ori nu un creator e categoric negativ.” Argumentele aduse mă obligă să răspund, în numele traducătorilor, la ceea ce este de fapt o insultă adusă uneia dintre cele mai complexe activități intelectuale, care combină competențele multilingvistice și culturale cu o gândire creatoare ce necesită un talent neînțeles și nu la îndemâna oricui.

Am remarcat, în prima parte a articolului, folosirea labilă a termenilor, uneori interschimbabilă, sau definirea lor rigidă: de pildă, gândirea nu apare pusă în legătură cu intelectul sau capacitatea individuală de înțelegere, în schimb travaliul intelectual poate fi gândit (doar de un legiuitor sau un teoretician?) cu pretenții obiective pentru stabilirea proprietăților intelectuale sau literare. Au fost invocate concepte cu iz psihologic(intenție creatoare, personalitate) în accepții vagi și aproximative pentru argument (constrângere interioară, dorință estetică nestăvilită, pasiune, etc).

Argumentul care consfințește, de fapt, pentru dl. Toma, eticheta aplicată traducătorilor este o pildă de-a lui Socrate. Tâmplarul construiește un pat, dar ideea de pat este o emanație a ideilor absolute, ce ne vin de la Marele Arhitect. Tâmplarul nu este un creator, e un constructor, e un meseriaș care a învățat cum să prelucreze lemnul și să bată cuie. La fel e și traducătorul: împrumută ideile unui creator (autorul original) și folosindu-și meseria învățată („rezultatul erudiției”) asamblează sau potrivește cuvinte.

Noi înțelegem că Socrate credea într-un „arhitect divin” și în „idei absolute”, dar este ușor de înțeles limitele acestei speculații filozofice. Ca orice demonstrație logică ce pornește de la o premisă absolută restrictivă, analogia lui Socrate… o ia pe de lături. (Până și axiomele matematice sunt valabile numai pentru un anume domeniu de definiție! Axioma lui Euclid nu se aplică în geometria lui Lobacevski sau în ipoteza lui Riemann).

Ca să înțelegem cât de absurdă este analogia lui Socrate pentru cazul traducătorului, trebuie să o ‘dezvoltam’ cu… metoda socratica, adică punând alte întrebări. Dacă tâmplarul are un ‘design’ diferit de cel al unui alt tâmplar, ideea e a lui sau tot de la „Arhitect”? (tâmplarul Iisus a apărut mai tarziu!) Dacă înveți să dai cu ciocanul și cu dalta ca să spargi pietre, dar ideea de statuie este ‘universală’, poți ajunge să cioplesti ca Phidias sau ca Brâncuși? Etc.

Nu!, ar părea să răspundă chiar și dl. Toma, când pomenește de „evolutia contribuției umane” (sublinierea mea) la generarea propriilor idei.„Începând cu sec. XV… omul poate fi un creator de idei, de fragmente de lume — o lingură, ca la Cusanus — /precum și / de lumi posibile complete….” /El poate crea chiar lumi/”…ex nihilo, odată cu redefinirea conceptului de geniu, începînd cu veacul al XVIII-lea.” „Astăzi,” mai adaugă dânsul, „dramaturgii, compozitorii, romancierii, cineaștii sunt cu toții „creatori de lumi”.

Formularea este o metaforă aplicată unor creații care nu pornesc chiar ex nihilo, de la nimic! Desigur, cineaștii transpun inventiv povestea din scenariu în imagine, „creând o lume” vizuală. O traduc, cu atle cuvinte, în alt limbaj. Am fi putut crede că ideea de activitate inovatoare va fi extinsă și către traducătorul literar, care transpune opera scriitorului în altă limbă și în alt limbaj. Traducerea unei piese de Shakespeare , în română sau în franceză, în limbaj modern sau arhaizant, etc. creează „lumi noi” și, în mod evident, diferite.

Dar, NU!, spune din nou, hotărât, dl. Toma: ”Nu putem gîndi ceea ce fac ei /traducătorii/ decît pe modelul tîmplarului lui Socrate”. De ce? Pentru că „actul creator constă… în modificarea unor reprezentări despre viată și moarte, dragoste și ură etc.” iar „romancierul, dramaturgul, poetul creează lumi care sunt amprenta modului în care percep ei viața și moartea și toate celelelalte”. Mai mult: „Opera tradusă /de traducător/ esteconsubstanțială cu autorul ei, traducătorul nu are dreptul să modifice în nici un fel aceste reprezentări.”

Dânsul nu poate gândi decât combinând ideile general-universale (cf. Socrate) cu logica de lemn vag-generală a dreptului european modern. În plus, s-a revenit la argumentul personalității creatorului, care nu s-ar aplica în niciun fel traducătorului, căci „bunul traducător nu are voie să aibă personalitate!”

Vă amintiți cum ilustrează dl Toma consubstanțialitatea creației? E la fel cu tunsoarea sa și cu hainele pe care le poartă! Dar explicația desprea fi / a avea pentru plagiat? Plagiatorul fură nu doar ce nu este al lui, ce nu are, ci și ceea ce nu este! Cu alte cuvinte, i se substituie, îi fură creatorului și personalitatea, consubstanțială creației.

De ce n-am extinde filozofarea și la traduceri? Plagiatorul ia ce are traducătorul, fără să fie el autorul tălmăcirii. Dar traducătorul, de unde are traducerea? Cum se ființează ea, fără „consubstanțialitatea” lui?

Pentru dl. Toma, răspunsul e simplu: prin învățarea unei meserii, un fel de ‚brățară de aur’, printr-o acumulare de îndemânări și cunoștiințe aplicate obiectului muncii. Logica este, din nou, ciudată: un om poate inventa o lingură (Cusanus) sau un cui (Arghezi) – dar traducatorul… nimic! Desi „travaliul său intelectual” se potrivește până și criteriilor avansate de Edelman pentru creație (obiectul este imaterial, creatorul are dorință, spirit, gândire, etc.).

Implicarea personalității în actul creator este un truism pentru oricine, dar aplicarea restrictivă a conceptului făcută de dl. Toma este rigidă și curioasă; mă întreb chiar dacă noțiunea este într-adevăr înțeleasă! Iată o referință la îndemâna oricui, pe Wikipedia:

“Personalitatea reprezintă totalitatea valorilor, scopurilor, trăirilor și efectelor pe care le provoacă în ansamblu, atât fizicul cât și intelectul. Personalitatea face parte din conștient, alăturindu-se curentului de existențialism, în cadrul căruia ființa umană învață și face concluzii în urma experienței personale, adică o experiență calitativă.

Sublinierea îmi aparține, pentru că reprezintă elementul cheie al argumentului împotriva părerii dlui Toma. După dânsul, competențele traducătorului ar fi o simplă acumulare cantitativă. „Erudiția nu e un atribut al personalității, nu vii cu ea pe lume”…” „Nici competențele lingvistice nu constituie un atribut al personalității: și ele se învață, și ele se dobîndesc.”

Specialiștii il contrazic categoric. Tot Wikipedia specifică etapele personalității cuprinzand succesiv „percepere, secționalizare, creare, dezvoltare, modernizare și declin.” Pe noi ne interesează cea de-a treia, care „…face parte din compartimentul cel mai important al existenței personalității umane. Acestei etape îi revine partea cea mai importantă a realizării personalității. În cadrul acesteia, toate datele stocate, analizate, sortate și aranjate în ordine cronologică, sunt reanalizate, respectiv filtrate și adăugate unui dosar personal al persoanei.” (sublinierile mele)

Dle Toma, niciun scriitor sau poet nu s-a născut cu competențele lingvistice care se concretizează la un moment dat în creația sa! Atât literatura bună cât și cea proastă reprezintă tot amprenta personalității autorilor, deopotrivă cu traducerile bune sau proaste. De fapt, este cosubstanțială gândirii omului. Chiar și ce scrii dumneata este expresia personalității, la fel cu tunsoarea și hainele. Nici erudiția d-tale sau competențele lingvistice nu sunt înăscute, doar modul cum sunt ele folosite reprezintă caracteristicile propriei personalități.

În capitolul introductiv din Migălosul Cronofagtraducand Eminescu (apropos, titlul este creația mea!) observam:

„Aptitudinile și cunoștințele noastre nu functioneazӑ, în nici un domeniu, în sfera rațiunii pure—iar în cazul traducerilor, afectele ne conduc adesea spre opțiuni care nu sunt doar un produs al gândirii. Între idee/gând și sentiment/afect/emoție/impuls existӑ o zonă cenușie imposibil de analizat cu uneltele teoriei și tehnicii traducerii. Ea ține de personalitatea traducӑtorului, de afectele lui, conștiente sau nu—și tocmai din această zonă a psihicului apar soluții pe care unii le-ar putea pune doar pe seama meșteșugului.”

Traducerea literară este o muncă de ocnaș, în care trebuie să gândești în permanență cu capul tău, revizuind și comparând ‚găselnițele’ tale (adică formulările inventate de tine) cu cele din textul original, ca să redai sensul cel mai potrivit cu cel creat de autor, și în spiritul lui, re-creându-l. Căci traducerea înseamnă re-crearea echivalențelor stilistice și culturale, nu identităților – care există arareori.

Iată o ilustrare din literatura franceză cu care dl. Toma este probabil familiar: Chanson d’automne, de Paul Verlaine (o strofă va fi suficient): Les sanglots longs / Des violons / De l’automne /Blessent mon cœur / D’une langueur monotone…  O traducere consacrată în română sună astfel : Al toamnei cânt / Viori de vânt / Îl plâng topite / Lovindu-mi lin / Sufletul plin / De corzi rănite.

Dle Toma, cum s-a făcut saltul calitativ la formularea poetică? Prin expertiză lingvistică, acumulare de vocabular? Nu prin contribuția creatoare a traducătorului literar? Sper să meditați și la varianta Google: „Mult suspinele / Viori /Cădea / Înfășurată inima mea / Pe un moleșeală monoton.”

Oricât am căuta să definim obiectiv creația artistică si literară, ne vom opri la saltul creator-subiectiv de la denotație la conotație, în special pentru poezie. Cu alte cuvinte (ale mele!), metafora nu se poate măsura cu metrul!

Îl invit pe dl. Toma să ofere și dânsul o variantă poetică pentru Verlaine. Îl provoc să încerce acest exercițiu „intelectual” care îl va apropia (poate) de înțelegerea actului creator din traducerea literară. Poate va deveni mai precaut pe viitor în verdictele ex cathedra privind traducerile.Nu l-a obligat nimeni să o facă, dar a simțit că trebuia să își dea cu părerea. A făcut-o demonstrând erudiție prin folosirea argumentelor… altora (!), trăgând însă concluzii personale cu logică curioasă, deseori contradictorie.

N-am putut să nu iau poziție împotriva acestei răstălmăciri denigratoare. Este greu de înțeles pentru mine, trăind în SUA de peste 30 de ani, cum pe chiar situl Filialei Traducătorilor Literari al USR-ului un literat poate emite o astfel de aberație împotriva lor, fără ca nimeni să ia poziție. În timp ce, în Occident, traducerea literară (mai ales de poezie) este onorată prin punerea pe copertă a numelui traducătorului, el fiind considerat co-autor, românului i se pare normal să folosească traducerile literare, citându-le în reviste, pe situri de pe Internet, etc., fără menționarea traducătorului! Vă invit să găsiți dv. pe internet cine a tradus în română poemul lui Verlaine citat mai sus (nu i-am menționat dinadins numele!), ca să vă lămuriți cât de adevărat și de revoltător este ceea ce vă semnalez.

Articolul dlui Radu Toma nu este doar un exercițiu intelectual fără consecințe, câtă vreme un astfel de „argument juridic” poate fi invocat cu atâta seninătate. Dacă traducătorul literar tot nu are nevoie de har, de ce-am face atâta caz de folosirea/copierea/plagierea formulărilor sale?

Am scris Postfața la „Migălosul Cronofag” exact pe această temă, pentru că „șmechereala balcanică” care se reflectă în plagiat și furtul de copyright este strict legată de lipsa de respect, comună printre români, față de actul traducerii. Am să public Postfața și pe situl Fitralit, dacă prezintă interes, căci dreptul de autor îmi aparține.

Când mentalitatea omului de rând este susținută chiar și de un universitar, îmi este greu să înțeleg pasivitatea confraților mei, traducătorii literari din România, căci n-am citit niciun fel de reacție împotrivă acestui atac la persoană până acum.

Mentalitatea românească legată de traducerile literare nu se va schimba dacă preocuparea traducătorului din România este legată doar de apărarea dreptului de autor, fără respectarea activității sale creatoare.

Apel umanitar

Posted by Gabriela Petcu On October - 10 - 2016

Valentina

Pe Valentina o cunosc de vreo trei ani…de pe faimosul facebook. Atentă la diferite postări ale Curentului Internațional, își semnala discret prezența. Așa am intrat în vorbă. Un copil minunat, o tânără adorabilă. Anul acesta, în primăvară, când frumoasa domnișoară a participat la evenimetul Atipic Beauty, m-am convins că dintr-un scaun cu rotile, poți deveni orice îți dorești. Valentina a strălucit pe scenă alături de alte 11 fete.
O voi lăsa pe ea să-și scrie povestea pe scurt. Merită atenția noastră. Vă mulțumesc.

<< Pentru că am avut neplăcerea de a fi comparată aiurea cu alte situații fără a ști exact despre ce este vorba în cazul meu, am să îl explic clar aici.
Am avut un accident de muncă care nu s-a luat în considerare. Pur si simplu mi-au căzut niste cutii în cap pentru că nu erau prinse rafturile de perete si mi-am fracturat coloana în zona cervicala (C6). În urma acestui traumatism medicii au descoperit o malformație arterio-venoasa spinală (grup sau ghem de vase de sânge aberante care afectează vascularizarea medulară) la nivelul măduvei care a “bubuit” în momentul accidentului.
Cazul meu este foarte rar în lume nu doar la noi în tara! Iar rata de re-sangerare este de 10% în fiecare an chiar dacă s-a rupt deja o dată. O rata de 10% desi pentru noi pare mica in medicina este considerată destul de mare.
Cat despre RMN-ul pe care l-am făcut anul acesta, arată clar că MAV este încă activa si practic mi-au zis că este ca si o “bombă cu ceas”, poate re-sangera oricând și nu voi mai fi la fel de “norocoasă” ca prima dată. Sunt 4 tipuri de MAV spinală si fiecare caz e unic și tot la fel tratat. La noi în țară mi s-a scris clar pe diagnostic ” imposibil de intervenit chirurgical”! Așa că am căutat fără să fac prea mare tam-tam o metodă în altă țară și am găsit în America și Japonia.
Am ales să merg în Japonia pentru că există cineva care să mă ajute cu o parte din procedură și am reușit deja sa trimit CD-ul cu ultimul RMN pentru a fi consultat de acei doctori. Japonezii stau bine la capitolul tehnologie si medicină și am încredere că totul va fi bine.
Acum, mai rămâne să strâng banii pentru a reuși să fac intervenția chirurgicală si să îmi prelungesc viața. Am încercat să rezolv mai mult sigură această problemă dar nu am reușit. Acum, voi îndrăzni să vă cer ajutorul. Cu siguranță, sunt foarte mulți oameni cu suflet bun. Mă bazez pe dumneavoastră. Vă mulțumesc!
Lefterică Valentina-Verginia
Nr. cont: RO41RNCB0478151785750003
Banca: BCR sucursala Pontica

Contacte:

https://www.facebook.com/valentina.virginia?fref=ts

Telefon: 0735 658 068

Pusă în fața realității, îmi mențin pozitivitatea și încerc să nu dramatizez situația…
Am atașat câteva ”selfi-uri” cu ultimul RMN, pentru cunoscători.>>

14590432_10205424458290770_3601397707073143524_n

14610871_10205424458490775_3795221156656244371_n14666167_10205424458170767_3325759108069056531_n

tête-à-tête, NIG și poetul Mihok Tamas

Posted by Nuta Istrate Gangan On October - 6 - 2016

10683432_989495301102236_2709759296468975469_o

„Poezia e oglinda perfectă a ființei umane: cine crede despre ea că e goală de conținut, își trădează propriul emptiness”(MT)

Doamnelor şi domnilor, stau de vorbă astăzi cu un bărbat tânăr, atrăgător, tall dark and dangerous şi poet pe deasupra. Şi nu poet întâmplător ca mulţi alţii, ci unul autentic, cu acte în regulă. Deşi sunt absolut convinsă că poetul s-a născut cam în acelaşi timp în care s-a născut şi bărbatul şi că studiile n-au făcut decât să rotunjească anumite colţuri şi să şlefuiască anumite asprimi. Sau să le intensifice, nu-i aşa?

Citind despre şi de Mihok Tamas, am descoperit un personaj fascinant. Interviul pe care îl aveam în minte a devenit discuţie in no time, un adevărat tête-à-tête.

 

Mihók Tamás (n. 1991) este poet și traducător literar. A absolvit Facultatea de litere la Universitatea din Oradea, (specializarea română-engleză – licență, 2013; literatura română – relevanțe europene – master, 2015). Pentru obținerea diplomei de licență, a susținut lucrarea Elementul creștin în poezia lui Vasile Voiculescu, iar pentru disertație, teza Ludicul în poezia română și în poezia maghiară. Șerban Foarță și Varró Dániel. A studiat la ELTE Budapesta timp de doi ani, ca bursier (ACBS respectiv Erasmus).

A publicat două volume de poezii Șantier în rai (2013) și winrar de tot (2015), ambele la Editura Tracus Arte. Prezent cu un grupaj de poeme și cu fragmente de proză în antologia Cercul literar de la Oradea (2012), coord. Marius Miheț. A tradus în limba maghiară antologia Constantin Virgil Bănescu – Zidul de mătase / Selyemfal (Ed. Syllabux, Budapesta, 2015) și volumul de poeme 4 a.m. Cantosuri domestice / Hajnali négy. Otthonos énekek de Radu Vancu (Ed. Syllabux, Budapesta, 2016). Colaborări cu reviste: Familia, Echinox, Poesis International, Mozaicul, Conta, Scriptor, Discobolul, Itaca (Irlanda), Szőrös Kő (Slovacia), Alternanțe (Germania) și altele. Câștigător al premiului De-aș avea…, acordat de revista de cultură Familia (2014) și a alte premii. Inițiator al trupei Liter@ctorii (alături de Semida Ilieș), al Maratonului orădean de poezie și al revistei Orașul 2d (coord. Dana Sala). Are în pregătire două traduceri integrale de volume de poezie: Krusovszky Dénes – Când te strici respectiv Balázs F. Attila – Cravata lui Villon (din maghiară) și, totodată, o antologie de versuri proprii.

 

NIG: Mihok, Eşti mult prea tânăr pentru toate acestea. Numai citind ce scrie mai sus, regretul că nu am făcut Literele mă nenorocește.
Eşti (cum spuneam şi da, îmi place să mă repet) the whole package.
Când ai scris prima poezie şi de ce? Care a fost declanşatorul?

MT: Hai să așez în locul formulei „the whole package”, una mult prea generoasă și pentru care îți mulțumesc, un calambur ce cred eu că mi se potrivește mai bine: „the whole pack of ages (!) lived simultaneously” (iată că încerc să țin pasul cu tine în ce privește romgleza). Vorbesc de un fel de status quo, o senzație de ultimatum perpetuată (sau: reluată) de hopurile pe care mi le conferă poezia. Am încercat să surprind acest fenomen în „winrar de tot”: „iar nopțile / tu vii spre mine deodată / cu toate vârstele tale / cu toate urletele tale de groază”. Cred că nu a existat un declanșator articulat hotărât. Totul s-a întâmplat treptat: au fost mai multe șuturi în fund care m-au lansat în spațiul literelor.

NIG: „O criză paternă, o nelegiuire la care am fost martor și totodată constrâns să tac, discriminări etnice mizerabile din partea unui dascăl drag mie, un periplu religios încheiat cu un agnosticism benign” (MT)

Apoi Bacovia. Apoi te-ai apucat de scris. Cu nelegiuirea I can relate, vorba americanului: această nelegiuire  a răbufnit de multe ori în scrisul meu. Spune-mi de câte ori te-ai întors iar şi iar, mental, la locul acelei nelegiuiri şi apoi te-ai aşezat la masa de scris, „cu furie nouă, cu resemnare nouă sau cu un calm afurisit pe care nici măcar nu încerci să ţi-l explici”?
Sau, mai bine zis, cum stai cu iertarea?

MT: Dacă deschid sau mă amestec în niște polemici e din cauză că-s mare amator de spectacol. Prozatorul Răzvan Petrescu zice într-un text că „doar efectele ne mai salvează de absurd”. Îi dau dreptate. Pasivitatea, în opinia mea, nu e bună, decât pentru a-ți încărca bateriile. Cât despre paradigma râcă-iertare/răzbunare, iată ce cred: că lucrurile firești și evidente ies la suprafață mai devreme sau mai târziu, și chiar și cei care militează în moduri dintre cele mai radicale pentru dreptatea lor, au în străfundul conștiinței o lanternă roșie, oricât de mică ar fi ea, care îi acuză la nevoie. Deci ar fi de prisos să caut să mă răzbun eu pe oameni, atâta timp cât au propriul lor jandarm încorporat – câteodată mai corupt, ce-i drept. Prin urmare, în deplinătatea naivității mele mizez pe acel dispozitiv natural și iert mereu. Schimburile de replici, când apar – și știm cât de important e spiritul critic în a evolua, trebuie să urmeze un curs intuit măcar în parte înaintea declanșării lor, și să se desfășoare în așa fel, încât ambele tabere să-și însușească niște deprinderi; altminteri ne întoarcem în preistorie.

NIG: Eu trăiesc într-o ţară în care rasismul nu va pieri niciodată. În România există discriminări etnice majore, există discriminare şi între grupările care vorbesc aceeaşi limbă, ştiu cu ce se mănâncă drăcia asta şi nu am nici cea mai mică problemă să vorbesc despre bigotism, rasism şi discriminare. Cum este să fii poet maghiar în România zilelor noastre? Cum este să fii român maghiar în Ungaria?

MT: Sincer să fiu, mă bucur că, în sfârșit, îmi pune cineva aceste întrebări. În legătură cu apartenența scriitorilor la o anumită cultură, sunt de părere că limba în care au ales să scrie reprezintă criteriul primordial. O știm și de la sociologi, ne luminează și Eliade, care, deși în exil, susținea că româna e limba în care visează, totodată simțim și noi pe pielea noastră în lumea cosmopolită de azi că limba în care îți cultivi reflexele cognitive, alias gândirea, și în care alegi să te exprimi îți relevă adevărata apartenență etnică. Sunt născut din părinți maghiari și, în același timp, mă consider un fanatic al limbii române, unde e buba? Tratatul de la Trianon, Dictatul de la Viena, apoi dominația rusă – de-a lungul istoriei, Transilvania a depins de asemenea manevre politice în ce privește minoritățile, care au fost când române, când maghiare. De aceea, consider că astăzi, Oradea – orașul în care trăiesc – reprezintă o poartă între cele două culturi, una pe care încă, din păcate, unii n-o știu folosi.

13173059_1310259792359117_4072973392169026891_o

,,Sunt născut din părinți maghiari și, în același timp, mă consider un fanatic al limbii române”

 

NIG: Bacovia. Și mai cine? Dintre cei de demult, dintre cei de astăzi?

MT: Da, Bacovia, prima simpatie… Dar abia după ce am evadat din „cimitirul tinereții mele”, din aerul ăla de liceu îmbâcsit de formalisme, am simțit adevărata putere a poeziei. Înainte, deci, conjunctura ostilă – sau cel puțin opacă – efectiv îmi bara acest capriciu. Abia ca student am dobândit disponibilitățile necesare pentru a vizita biblioteca ca pe-o oază a poeziei de calitate. Sunt extrem de recunoscător profesorilor de la facultate, fără ajutorul cărora m-aș fi pierdut în fauna livrescă. Atunci am început, deci, să citesc de plăcere. Din maglavaisul de scriitori ale căror cărți mi-au ținut de urât în perioada ce-a urmat, i-aș aminti pe: Charles Bukowski, Charles Baudelaire, Guillaume Apollinaire, Mihail Șișkin, Matei Vișniec, Max Blecher, Tristan Tzara, Urmuz, Gellu Naum, Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov, Ioan Moldovan, Ioan Es. Pop, Constantin Virgil Bănescu, Șerban Foarță, Radu Vancu, Varró Dániel, Jónás Tamás, Závada Péter. Cam aceștia au fost cei care n-au mai vrut să plece, dovadă că nici până azi n-am reușit să mă sustrag – și de ce aș face asta? – influenței lor.

NIG: ,,WinRar ” – ,,mântuitor all in”  – ,,scorţişoară şi kafka”,,– shipwrecked with saint peter”– ,,stalking our fucked up dream” – poezia ta este modernă, cu substanţă, uşor protestatară, ironică şi autoironică. Scrii cu claritate dar ai şi un fel ermetism blând, studiat. În genere, astăzi este  apreciată poezia total dezbrăcat de metaforă, textele acide şi parcă niţel plate, fără trăire sau cu trăirea mascată la maxim; poezia are uneori aerul unui anunţ mortuar sau al unui fapt divers; lumea în care trăim ne forţează să scriem poezia pe care o scriem… La tine am întâlnit însă :

„pe părul tău împletit/timpul coboară-n mătănii”

„un cer elastic se întinde/între noi și umbrele noastre împăiate/pe peron – ultima zvâcnire/dintr-un scurtmetraj previzibil”

„niciodată/nu m-am reîncarnat/dintr-o sculptură”

Eşti unul dintre cei mai echilibraţi „nebuni autentici ai oraşului”. Cum găseşti acest echilibru?

MT: Când zici „modern” te referi la termenii tehnici respectiv inserțiile de jargon englezesc? Acest limbaj e orchestrat de cotidian, nu-l aleg eu, el mă alege. Cât despre echilibrul amintit, cel pe care încerc eu să-l surprind e între elanul teribilist al sufletului și măsurile manieriste aplicate acestuia din exterior (adică, în speță, de societate). Izbucnirile naturaliste sunt frumoase pentru că sunt în sine verosimile, dar ele respectă grila unui mimesis depășit în artă. De aceea, în textele mele, încerc să construiesc mai degrabă ipostazele transfigurative ale acestor trăiri în așa fel, încât ele să dobândească aceeași credibilitate. Altfel spus, caut să surprind spații dezordonate ca pe urmă să le montez cu migală, probând astfel limitele elasticității limbajului.

NIG: Alţii au nevoie doar de un gram de inspiraţie, unii sunt vizitaţi de muză atât de des încât te întrebi dacă e muză şi nu grafomana de la etajul superior. Unii au nevoie de o mare iubire  să scrie, sau, da, de o mare iubire ratată ca să exploateze toată furia şi deznădejdea şi să o transforme în poezie. Baudelaire lua haşiş, Hemingway de multe ori îşi trăia mai întâi romanele apoi le scria, plus că alcoolul i-a fost ,,always a very dear friend”  iar Nichita, ah Nichita…
Tu de ce ai nevoie să scrii? Cel mai mult şi cel mai mult?

MT: Majoritatea poeților de azi nu s-a dezmințit de vechile obiceiuri de a scrie sub influența stărilor (iarbă – noile generații, alcool – „veteranii”). Nu știu în cazul lor cum se manifestă aceste „treceri”, dar despre mine pot spune că, fără intervenția vreunei substanțe, sunt permanent carne de tun pentru propriile-mi viziuni. Ele vin de la sine, nu am nevoie să scobesc în gaură de șarpe. Har domnului, mi-am format un mecanism de autosugestie straniu, prin care să-mi pot genera colaje și efecte imagistice dintre cele mai diverse – un joc de măști instant și necostisitor. Dacă nu-mi voi suci mințile complet, voi putea spune la sfârșitul jocului că asta a fost tot ce mi-am dorit. Muzele mele sunt eșecul, trăirile ireversibile, și, de cealaltă parte, scurtele guri de aer pe care le iei atunci când vrei să-ți validezi corvezile. Am avut și mari iubiri, două la număr, pe care versurile scrise atunci mi le-au absorbit din zonele de unde nu-mi dădeau pace.

NIG: Este fascinant să vorbeşti atât de bine o altă limbă încât să-i poţi  înţelege poezia Ai tradus poezie ungurească, ai tradus şi poezia românească în maghiară. Văd uneori  traduceri din engleză în românește care sunt departe de original, traduceri care transformă frumoasa şi originala piesă într-un fel de aliteraţie simpatică şi neplăcut zgârietoare la urechi.

Cât de important este ca literatura să fie tradusă de un specialist şi nu de un simplu vorbitor de altă limbă?

MT: Vai și-amar de scurgerea pe care am reparat-o eu. Tot așa și cu textele transpuse în alte limbi de către indivizi neavizați. Când faci traduceri literare – și nu fac decât să reiau vorbele mai-experimentaților mei colegi de breaslă –, trebuie să ai în vedere câteva principii, printre care: 1) limbaj adecvat. 2) context (cultural și/sau socio-politic). 3) eficiență în extindere. 4) claritate (încerci să păstrezi un flux user-friendly). Încălcarea oricăruia dintre acestea poate duce la dezastru.

NIG: Nu poţi să scrii bine dacă nu citeşti mult. Unui tânăr şi talentat poet i-aş recomanda să citească mult, fie poezie, fie proză, biografiile marilor scriitori, critică literară, estetică. Eşti filolog. Doctorand. Există, ca peste tot, riscurile meseriei, nu-i așa? Ţi s-a întâmplat vreodată să scrii ceva şi recitind să îţi spui: „Frate, calm down, reia  textul, ai cam dat-o mult prea mult în Bukowski/Nichita/Whoever”

MT: Am pățit asta în multe rânduri, și cine nu. Treaba stă cam așa: până nu ajungi să subordonezi forțele celorlalți (pe care ți le alimentezi admirându-le) capacităților tale, nu vei reuși… Și aici intervine nivelul de respect al propriei scriituri: ori ai într-adevăr ceva de spus, ori, mai devreme sau mai târziu, te dai în stambă. Mi-am amintit de o fază nostimă: Într-o seară mă plimbam în centrul orașului cu o mână de prieteni – unul dintre ei tocmai „agățase” o tipă. Cum-necum, fetișcanei numa’ nu-i tăcea gura, îndruga verzi și uscate căutând să ne tachineze pentru a ne face o impresie bună. Tocmai vorbeam cu iubitul ei despre poezie & stuff când fata, cu un chip fantomatic, mă-ntrerupe: „Tu ești tâmpit?! Păi de ce scrii atunci, dacă nu pentru a fi renumit, huh?!” Da, unul din momentele acelea când te-ai scuza din orice motiv, plauzibil sau nu, să poți dispărea în voie de pe fața pământului. „Te-ai gândit vreodată că piesele trupei Cigarettes After Sex rulează în timpul a mii de acte sexuale simultane de pe Terra? Cauza asta a artei cât de nobilă ți se pare?” i-am răspuns, și cel puțin am reușit să înfund în hohotele celorlalți discuția șchioapă. Poezia e oglinda perfectă a ființei umane: cine crede despre ea că e goală de conținut, își trădează propriul emptiness.

NIG: Există o linie fină între a aprecia/absorbi şi a imita.  Citesc destulă poezie în care regăsesc prea mult starea de Nichita sau starea de Bukowski, să zicem, că tot l-am amintit. Unde este limita?

MT: Maturitatea scriitoricească vine odată ce înțelegi în ce mod se integrează sedimentele adunate de prin părți în mesajul și gesturile tale. Pentru asta trebuie să vezi experiențele livrești – oricât de fascinante și inegalabile ar fi ele – ca pe niște jaloane și, totodată, să-ți cultivi un ochi de scouter.

NIG : MT, ai 25 de ani.  Ai publicat două volume de poezie, în 2013 „Şantier în rai” şi în 2015 „winrar de tot”. Cam des, ar spune „specialiştii”. Se spune că un volum ia ani şi ani, trebuie lăsat să dospească, să se învechească precum vinul, etc/etc… Nu prea ai ţinut cont de asta; a fost grabă, nerăbdare sau pur şi simplu ai închis un proiect ca să poţi începe altul?

MT: Nu mi-e rușine să recunosc că m-am grăbit să public prima carte. Aceea putea să rămână lejer în manuscris, nu se supăra nimeni. Dar vezi, așa a fost să fie, și ea, chiar dacă nu a cunoscut o circulație largă, a constituit piatra de temelie pentru ce urma să se-ntâmple. Dacă nu publicam „Șantier…”-ul, nu intram în contact cu oameni importanți pentru parcursul meu literar de până acum, și, deci, probabil c-aș fi stagnat. Acesta este cercul vicios de care amintesc unii autori, care, intenționat sau nu, au rămas pe tușă.

NIG: Scrii și proză.

MT: Mai nou sunt setat pe un prozaism evocator chiar și-n poezie. Mă preocupă ce anume e trauma, cu ce se mănâncă? Cum se poate ca un lucru ce-ți aparținea, era parte organică din tine, moare, se înstrăinează. Proza e mai deschisă la astfel de investigații, în timp ce poezia mai mult problematizează. Scriu și proză, dar deocamdată nu am un proiect atotcuprinzător. O vreme mai tatonez terenul prin reviste – odată tot se va-nchega ceva.

NIG: Ce face astăzi poetul Mihok Tamas? La ce lucrezi?

MT: Mă bucur că mă-ntrebi. Trec prin cea mai aglomerată perioadă a mea; încerc să-i fac un mic sinopsis. Anul ăsta mi-am început studiile doctorale la Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureș cu o teză despre poeții bihoreni (români și maghiari deopotrivă) dintre anii 1880 și 1989, avându-l ca profesor coordonator pe domnul Al. Cistelecan. În continuare, pregătesc o antologie în maghiară a poeților promoției 2000 de la noi – undeva la 20 de voci; cartea va vedea lumina tiparului în luna februarie a anului viitor. Tot cam pe-atunci va apărea la Editura Charmides volumul „Când te strici” al poetului maghiar contemporan Krusovszky Dénes, în traducerea mea. Nu în ultimul rând, e pe țeavă noul meu volum de poeme, „cuticular”, care, dacă totul merge strună, va apărea în trei limbi (română, maghiară și franceză), la trei edituri diferite. Pe lângă acestea, voi organiza la Oradea, în noiembrie, în colaborare cu domnii Peter Sragher și George Volceanov, un atelier de traduceri literare de 4 zile, în care traducătorii vor face pereche cu autorii traduși în vederea unei mai bune comunicări. Și, dacă-mi mai rămâne o fărâmă de timp, tot în urbea mea, alături de poetul Mihai Vieru, voi porni o serie de lansări de carte. Cam astea.

 

12697116_1249274711790959_5014441977436881491_o

„sunt permanent carne de tun pentru propriile-mi viziuni”

 

NIG: Pentru că tot veni vorba despre traducători şi pentru că i-ai adus în discuţie pe domnii Sragher și Volceanov, zilele trecute vorbeam cu traducătorul Adrian G. Sahlean despre un articol apărut pe site-ul traducătorilor Fitralit (site-ul Filialei Traducătorilor Literari a Uniunii Scriitorilor), scris de domnul Radu Popa care afirmă că ,,traducătorul nu este un creator”

Adrian Sahlean, cunoscut pentru traducerile sale din Mihai Eminescu, îl contrazice printr-un drept la replică dându-i un exemplu, după părerea mea, grozav :

,,Iată o ilustrare din literatura franceză cu care dl. Toma este probabil familiar:
Chanson d’automne, de Paul Verlaine (o strofă va fi suficient):

Les sanglots longs
Des violons
De l’automne
Blessent mon cœur
D’une langueur monotone…

O traducere consacrată în română sună astfel :

Al toamnei cânt
Viori de vânt
Îl plâng topite
Lovindu-mi lin
Sufletul plin
De corzi rănite.

Dle Toma, cum s-a făcut saltul calitativ la formularea poetică? Prin expertiză lingvistică, acumulare de vocabular? Nu prin contribuția creatoare a traducătorului literar? Sper să meditați și la varianta Google:
„Mult suspinele
Viori
Cădea
Înfășurată inima mea
Pe un moleșeală monoton.”

Mihok, în opinia ta de tânar traducator, este traducerea literară și un act de creație?

MT: Traducătorul literar este prin definiție un re-creator, deci, implicit creator. E de la sine înțeles că oricât de solide ți-ar fi cunoștințele lexico-gramaticale, ba poți fi țais la toate capitolele, dacă n-ai imaginație și spirit selectiv. Și spun cu riscul de a întărâta o-ntreagă emisferă a traducătorilor literari: Cine susține că actul traducerii nu implică efort creator, nu-și iubește meseria (care, în cazul lui, nu este vocație).

NIG: MT, scrii bine, publici, traduci. Trăiești din poezie ? Normal, vreau un răspuns fără un gram de metaforă.

MT: Nu, poezia nu e un business care să atragă profit material și nu va fi niciodată. Autorii marilor romane, la care se adaugă cei ai bestsellerurilor cu vampiri, hobbiți și tot felul de creaturi – eventual ei. La noi, nici cel mai bine cotați scriitori nu pot pretinde acest lucru. Știm cu toții ce prost stăm ca țară la capitolul citit. Personal, apreciez revistele care plătesc onorarii colaboratorilor. Sunt două, chiar trei astfel de publicații cu care colaborez în mod constant. Despre câștigul din drepturile de autor pe cărțile publicate doar atât: la 100 de volume vândute de editură, ești remunerat cu o sumă echivalentă cu trei pachete de țigări. Curat răsfăț!

NIG: După regula „nimeni nu e profet în țara lui” tu îți traduci poezia și proza în engleză, eu îți dau o lista cu revistele literare americane care plătesc dolari frumoși pentru articole si poezie  si uite așa ,,ne scoatem,, The Sun, de exemplu, plătește binișor, în cazul în care ești selectat.
,,We pay from $300 to $2,000 for essays and interviews, $300 to $1,500 for fiction, and $100 to $500 for poetry, the amount being determined by length and quality”

Succes în continuare, Mihok.

MT: Mulțumesc, asemenea îți doresc! Mă bucur că am stat de vorbă. Pe curând!

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors